Cursul nr. 1 I TRODUCERE I. B. U. este o disciplină istorică şi teologică.

Cei trei termeni care alcătuiesc numele disciplinei noastre au următoarele înţelesuri. Termenul „istorie” provine de la verbul grecesc istoreo (ιστορεϖ) =a relata evenimente ce s-au petrecut în trecut. Obiectul ar fi prezentarea evenimentelor ce se leagă de trecutul Bisericii creştine. Cuvântul „biserică” are două înţelesuri: 1. locaş de cult, clădire (arhitectură); 2. - totalitatea oamenillor care mărturisesc acelaşi adevăr de credinţă şi săvârşesc aceleaşi acte de cult. Pe noi ne interesează al doilea înţeles. Obiectul principal este omul ca fiinţă socială capabilă de a fi şi fiinţă religioasă. Termenul „universală” este folosit pentru a arăta că studiază felul în care Biserica a apărut şi s-a dezvoltat peste întreg pământul. Introducerea în studiul disciplinei noastre este de două feluri: 1. formală sau tehnică – se ocupă cu prezentarea obiectivelor, se formulează o definiţie, se prezintă metodele de cercetare, se face o periodizare a anilor în care Biserica s-a dezvoltat şi ni se arată care sunt disciplinele auxiliare şi bibliografia generală. 2. materială sau de conţinut, prilej cu care se va vorbi despre situaţia lumii grecoromane, a iudaismului şi a relaţiei lor cu Mântuitorul. Perioada aceasta ar putea fi numită şi preistoria creştinismului, iar prezentarea evenimetelor ne va ajuta la înţelegerea felului în care a apărut Biserica. În acest context, introducerea materială a I. B. U. poate fi privită sub două aspecte: intern – se referă la naşterea, creşterea şi dezvoltarea Bisericii şi extern – se referă la relaţiile Bisericii cu statul, societatea şi celelalte religii ale lumii antice. 1. Partea introductiv formală Definiţia. I. B. U. este disciplina istorico-teologică care cercetează critic şi expune sistematic felul în care Biserica a apărut şi s-a dezvoltat de-a lungul timpului. Disciplina noastră urmează să privească viaţa Bisericii în dezvoltarea ei internă şi externă. Denumirea disciplinei nu a fost aceeaşi; la început s-a numit Istorie Bisericească, Istoria Bisericii, Istoria creştinismului, Istoria Generală a Bisericii şi s-a ajuns la Istoria Bisericească Universală, deoarece cercetează Biserica de pretutindeni, chiar dacă de la sfârşitul secolului al XIX-lea s-au desprins alte discipline pe naţiuni şi dominaţiuni creştine. Acestea din urmă (sectele) nu fac obiectul cercetării noastre. Scopul este cunoaşterea şi înţelegerea dezvoltării Bisericii în toate laturile ei, de la început până azi, în întreaga lume; studi în d-o putem afla felul în care s-a dezvoltat creştinismul de la începutul lui, iar ca scop final avem cunoaşterea şi înţelegerea creştinismului actual, în organizaţiile lui cele mai reprezentative. Din toate acestea rezultă şi importanţa I. B. U., în sensul ca ea este o disciplină de bază, de largă cultură generală şi de nelipsit din răndul studiilor teologice.
1

Creştinismul este o religie istorică şi este legat de anumite evenimente istorice, iar pentru a corespunde scopului şi pentru a fi cunoscute faptele aşa cum s-au petrecut, I. B. U. trebuie să folosească metoda de cercetare modernă a istorigrafiei, care se bazează pe cinci principii sau etape istorice: 1. cercetarea izvoarelor; 2. verificarea izvoarelor; 3. analizarea critică a documentelor; 4. cercetarea evenimentelor istorice din punct de vedere evolutiv; 5. expunerea sistematică. Acest lucru pretinde o bună cunoaştere a izvoarelor, justa lor inţelegere şi interpretare, şi expunerea evenimentelor în mod nepărtinitor; deci I. B. U. trebuie să fie documentată, critică, pragmatică, genetică şi obiectivă. I. B. U. este şi o disciplină teologică şi nu numai umană, deoarece porneşte de la persoana divino-umană a lui Iisus Hristos, care a fost om adevărat şi Dumnezeu adevărat, iar evenimentele se raportează la persoana Lui. Deaoarece Biserica este un aşezământ divino-uman, prezentarea evenimentelor se va face nu numai ţinând cont de factorii umani ci şi de cei religioşi. Despre Biserică se poate vorbi doar de aproximativ 2000 de ani. Pentru a putea prezenta evenimentele corect, istoricii au făcut o periodizare a acestora (care ajută doar la studiu şi la o mai bună sistematizare a materialului). Cei două mii de ani ai creştinismului pot fi grupaţi în şase etape: 1. De la naşterea Mântuitorului până la începutul veacului IV (după unii istorici până în anul 313 -edictul de la Milano, după alţii până în 325). În această perioadă Biserica şi-a dobândit identitatea în sânul lumii păgâne şi evreieşti, dar a avut de suferit persecuţii atât din partea păgânilor cât şi a evreilor; ea şi-a formulat cultul, (serviciile religioase) iar în urma persecuţiilor a renăscut din propria ei cenuşă. Aceasta poate fi numită şi perioada începuturilor. 2. între anii 325 – 787 (după unii până în anul 843). Este timpul desfăşurării sinaodelor ecumenice, periaodă în care s-a formulat oficial dogma Bisericii în timpul luptei împotriva ereticilor. În acest răstimp s-a produs prima ruptură în sânul Bisericii când, după sinodul IV ecumenic, unii s-au desprins formând Bisericile monofizite şi nestoriene sau necalcedoniene. 3. Din secolul IX până în prima jumătate a secolului al XI-lea sau de la sinoadele ecumenice până la marea schismă din 1054. Această perioadă a fost marcată de spectaculoase încreştinări realizate atât de clreicii răsăriteni cât şi de cei apuseni. În Răsărit au fost încreştinaţi ungurii, ruşii, bulgarii şi moravii, iar în Apus popoarele scandinave, germanii şi franci. Biserica Romei trce printr-o perioadă de criză marcată de pontificatele unor papi cu mai puţină tragere de inimă faţă de cele bisericeşti -perioadă numită şi „secolul obscur”, pentru ca în această perioadă s-au aflat pe scaunl Romei mai mult de 36 de papi. 4. De la Marea Schismă până la începutul secolului al XVI-lea, (1517 când a avut loc revolta lu Martin Luther impotriva Bisericii romano-catolice), perioadă marcată de numeroase evenimente: în Apus continuă misiunile de încreştinare în timp ce pe linie bisericească s-au înregistrat alte perioade de criză: disputele pentru scaunul papal şi pentru investitură, mutarea scaunului papal la Avignon, Schisma
2

papală şi disputele conciliariste. Relaţiile dintre Răsărit şi Apus au fost şi mai tensionate datorită cruciadelor organizate de apuseni în Răsăritul creştin. S-a încercat refacerea unităţii Bisericii în cadrul unor sinoade: Lyon- 1274 şi Ferara- Florenţa1438- 1439; în Răsărit, expansiunea turcească a provocat numeroase neajunsuri Bisericii Ortodoxe, ea culminând cu asedierea şi cucerirea Constantinopolului (1453). 5. a doua jumătate a secolului al XVI până la sfârşitul secolului al XVII Î-lea, (revoluţia franceză -1789, revolta antiotomană din 1821 sau Revoluţia din 1848). Este perioada de dezvoltere a protestantismului. În acest timp, clerul catolic şi protestant şi-au înteţit atacurile reciproce şi se cunosc câteva uniri ale unor grupuri de ortodocşi cu Biserica Romei. Protestantismul şi-a formulat învăţătura de credinţă dar s-a şi divizat în funcţie de sistemul filosofic acceptat de grupuri de teologii protestanţi. 6. De la sfârşitul secolului XVIII până în zilele noastre, numită şi epoca mondernă a divizării creştine. Această perioadă este marcată de apariţia sectelor, iar ca aspect pozitiv semnalăn dobândirea autonomiei şi autocefaliei de către toate Bisericile ortodoxe naţionale, formularea precisă a relaţiilor cu statul şi cu celelalte denominaţiuni creştine. Bibliografie: B. Berceanu, I. Panaitesdu-Prezentarea lucrărilor şti în ţofice metodologice-Bucureşti, 1968; A. Avramescu şi V. Cândea Întroducere în documentarea ştiînţifică-Bucureşti, 1960; N. Georgescu-Tistu Scris şi carte. Istorietehnică-semnificaţie-Bucureşti, 1948; Pr. Prof. M. Şesan Periodizarea în Istoria bisericească universală în Altarul Banatului III (Caransebeş, 1946) nr. 1-6, p. 391411; Prof. T. M. Popescu Îndrumări metodice de lucru pentru studenţii în teologie în S. T. VII Î, 1956, nr. 7-8, p. 498-530; Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu. Pr. Prof. Milan Şesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae –Istoria Bisericească Universală-manual pentru Institutele Teologice-vol. I Ediţia a II-a, Ed. I. B. M. O. Bucureşti, 1975, p. 5-9. Cursul nr.2

IZVOARELE I. B. U.
Fiind o discipină istorică prin excelenţă, I. B. U. se bazează pe o sumă de izvoare istorice. Prin izvoare înţelegem totalitatea documentelor care contribuie cu informaţii la prezentarea unui eveniment petrecut în trecut pentru cunoaşterea faptelor care au dus la evenimentul respectiv. După forma sau caracterul lor, izvoarele se pot împărţiin: -originale- (care pot fi directe sau indirecte) -derivate- (indirecte sau mediate) -oficiale şi particulare -scrise, orale şi monumentale -rămăşiţe şi tradiţii. Întrucât I. B. U. este şi disciplină religioasă, poate avea: izvoare divine (Sf. Scriptură) şi izvoare omeneşti (celelalte tipuri de izvoare).
3

Pentru reala cunoaştere a evenimentelor şi pentru prezentarea lor cât mai fidel, este necesară cunoaşterea şi folosirea tuturor izvoarelor care prezintă un eveniment anume. Trebuie, totuşi, avut în vedere ca nu toate izvoarele sunt autentice. Folosirea unor izvoare false duce la prezentarea deformată a adevărului istoric. De selectarea şi valorificarea izvoarelor se ocupă specialiştii în domeniu. Adevărul istoric nu se poate cunoaşte fără studiul izvoarelor autentice. Izvoarele disciplinei noastre sunt adunate azi în mai multe grupe sau colecţii: 1. COLECŢII PRI CIPALE -J. P. Migne-Patrologiae cursus completus- (împărţită în două: Patrologia Graeca - 161 vol. apărute la Paris între 1857-1886 şi Patrologia Latina-221 vol. Paris, 1844-1854) -Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum-sau Corpul Vienez-editat de Academia de Şti în ţe din Viena începând cu 1897 (peste 70 de volume). -Corpus Scriptorum Orientalium-editat sub îndrumarea uniu grup de profesori francezi la Paris, începând cu 1903, până azi apărând peste 100 de vol. -Corpus Berolinense-sau Corpul berlinez, editat de Academia de Ştiinţe din Berlin începând cu 1897-peste 50 de vol. -Patrologia Orientalis-Paris, începând cu 1908, 28 vol. -Patrologia Syriaca-paris, 1894-1928, 3 vol. -Florilegium Patristicum-Bonn, începând cu 1904, peste 45 vol. -în revista Sources Chretiennes-din care s-au publicat începând cu 1942 peste 200 de vol. găsim de asemenea publicate numeroase documente privitoare la I. B. U. 2 ACTE SI ODALE Documentele redactate la sinoadele ecumenice şi particulare, care au avut loc în primul mileniu al erei noastre, s-au publicat de către: -J. D. Mansi-Sacrorum Conciliorum ova et Amplissima Collectio-FlorenţaVeneţia, 1759-1798; colecţia a fost continuată sub acelaşi titlu de către L. Petit, J. B. Martin şi Arnhem, 59 vol. -Ed. Schwartz-Acta Conciliorum Oecumenicorum-Strasburg, Paris, Leipzig-din 1914, 13 vol. -E. J. Jonkers-Acta et Symbola conciliorum-Leiden, 1954 -Ch. J. Heffele-Dom H. Leclercq-Histoire des Conciles-studii şi texte, 10 vol., Paris, 1907-1908 3 ACTE MARTIRICE. VIEŢI DE SFI ŢI -Acta sanctorum-publicată de Bollandişti, Anvers, 1643, retipărite până în 1911 în 64 vol. -Martyriologium Romanum-Vatican-1914, Bonn-1922 -Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae-editate de Delehaye, Bruxelles, 1902 -Bibliotheca hagiographica latina-2 vol. Bruxelles, 1949 -Bibliotheca hagiographica graeca-3 vol. Bruxelles, 1957 -Dom H. Leclercq-Les Martyrs-11 vol., Paris, 1902-1911 -Bibliotheca hagiographica orintalis-editată de Bollandişti, Bruxelles, 1909
4

-în limba română, în colecţia Părnţi şi scriitori bisericeşti-vol. 11 “Actele Martirilor” Ed. I. B. M. al B. O. R., Bucureşti, 1986 4 E CHIRIDIOA E (colecţii de canoane) -H. Dezinger şi C. Bonwart-Enchiridion Symbolorum, definitionum, declarationum de rebus fidei et morum-retipărite până azi în peste 35 de ediţii -C. Kirsch, L. Ueding-Enchiridion fontilum historiae ecclesiasticae antquae-M. J. Rouet de Journel-Enchiridion patristicum-Frieburg, 1947 -“-Enchiridion asceticum-Frieburg, 1947 -F. Cavallera-Thesaurus doctrinae catholicae…-Paris, 1937 -H. Hurter- omenclator literaris Theologiac catholicae…-5 vol. În nsbruck, 1907-1926 -în limba română vezi Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca-“Canoanele Bisericii
Ortodoxe”- note şi comentarii, Sibiu, 1991.

5 IZVOARE PE TRU PATRIARHIA DE Constantinopol -Actes officiels et particuliers et autres documentesrelatifs a l’histoire du Patriarchat Oecumenique-editate de Mitropolitul Ghenadie Arabagioglu, Cpol, 1935 -Patriarchatus Constantinopolitani acta selecta- editate de J. Oudot, Vatican, 1941 -Les Regestes des actes de Patriarcat de Constantinopole-ed. De V. Grumel şi V. Larent, Istambul, 1932-1971 -Corpus otitiarum episcopatuum Ecclesiae Orientalis Graecae- ed. De E. Gerland şi V. Laurent, 1931-1947 -Corpus Scriptorum historiae byzantine-ed. De Imm. Bekker, Bonn, 1829-1897, 49 vol. 6 ACTE PAPALE. VIEŢI DE PAPI. A. Acte papale -Acta Apostolicae sedis Commentarium officiale-Roma, începând cu 1909 -Acta Romanorum Pontificum. Fontes-13 vol. (vol 13 în 2 părţi), Roma 19431971 -Bullarium Romanum-din 1857 -Regestes pontificatum Romanum…-4 vol. -Collectio Avellana-Praga, Leipzig, 1895-1898 B. Vieţi de papi -Liber Pontificalis-ed. De L. Duchesnes, Paris 1886-1892, Sienna 1935 -P. Gams-Series Episcoporum Ecclesiae Catholicae-Regensburg, din 1873 C Concordate -A. Theiner-Codex Diplomaticus Domini Temporalis S. Sedis- 3 vol., Roma 1861 -A. Mercatti-Recolta di Concordati- (1080-1914) -Roma, 1914 -în limba română-R. Cândea-Concordate. Un capitol de istorie politică- Bucureşti, 1921; Vintilă Horea –“Dicţionarul papilor” Ed. Saeculum Lo., Bucureşti, 1999 7. LEGI ŞI CA OA E A. Legi -Codex Theodosianus-ed. De T. Mommsen şi P. Meier, Berlin, 1905 -Corpus juris civilis-ed. a 16-a, vol. I-Institutiones et Digestes-Berlin, 1954, vol.
5

II-Codex Justinianus-Berlin, 1954 B. Canoane -Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca-Canoanele Bisericii Ortodoxe-Sibiu, 1991 8. LITURGHII -J. A. Assemani-Codex Liturgicus Ecclesiae Universalis-13 vol. Roma 1749-1766 -F. E. Brightman-Eastern Liturgies-Oxford, 1896 -L. M. Hanssens-Institutiones Liturgicae de ritibus Orientalibus- vol. 2 şi 3, Roma, 1930 -în limba română:-P. Vintilescu-Liturghiile bizantine privite istoric în structura şi rînduiala lor-Bucureşti, 1943 -V. Mitrofanovici-Liturgica Bisericii Ortodoxe-1929 -Ene Branişte-Liturgica Generală-Bucureşti, 1980 9. I SCRIPŢII -Corpus inscriptionum Graecorum-ed. De A. Bröckh, Berlin1828-1877 -Corpus inscriptionum Latinorum-24 vol., ed. De Th. Mommsen, Berlin18631930 -Inscriptiones Latinae Christianae veteres-3 vol., ed. De E. Diehl, Berlin1925-1931 -Inscriptiones christianae Urbis Romanae-ed. De J. B. De Rossi, 5 vol. apărute până în 1971 Cursul nr. 3

BIBLIOGRAFIA GE ERALĂ
Bibliografia sau literatura de specialitate însumează toate scrierile (cărţi, studii şi articole) care au fost publicate în decursul vremii, şi care tratează subiecte legate de I. B. U. Primele scrieri referitoare la Biserica creştină sunt cele ale Noului Testament apoi, scrierile Părinţilor Apostolici, ale apologeţilor creştini şi se continuă până astăzi sub diferite forme. Toate aceste scrieri pot fi grupate pe diferite criterii. ISTORICI BISERICEŞTI A. Greci -HEGESIP (†180) -“Memorii” -IULIU AFRICANUL († 240-250) -“Cronografii”-5 cărţi-prezntă evenimente de la Facerea lumii până în anul 217 (221) -EPIFANIE de Salamina (Cipru) († 403) -“Panarion” (Cutiuţa cu medicamente) sau “Contra tuturor ereziilor” –lucrare îndreptată împotriva a 80 de erezii -EUSEBIU de Cezareea Palestinei († 340) -cel mai mare istoric bisericesc al Bisericii primare de la care ne-au rămas mai multe lucrări: “Istoria bisericească”10 cărţi-în care prezintă evenimentele de la Iisus Hristos până la anul 324; “O cronică a lumii”-prezintă evenimentele petrecute de la Avraam (2016 î. Hr. ) până în anul 302 d. Hr.;”Viaţa Fericitului Constantin ”-5 cărţi-scisă în anul 337; Despre martirii din Peloponez”-prezintă persecuţiile de pe vremea lui Diocleţian petrecute între anii 303-311.

6

-Istoricii greci: SOCRATE, SOZOMEN şi TEODORET (avocaţi din Constantinopol) continuă Istoria bisericească a lui Eusebiu de Cezareea, prezentând evenimente petrecute între 305-439 -Pe istoricii amintiţi mai sus i-a rezumat ,in530, TEODOR LECTORUL,in lucrarea “Istoria tripartită”. Tot el a alcătuit o “Istorie originală”-prezentând evenimente petrecute între anii 439-527. -EVAGRIE SCOLASTICUL († 800), i-a continuat şi el pe cei trei, cu o “Istorie bisericească”-evenimente între 431-594. -FILIP de Side (sec. V) - “Istorie creştină”in 36 de cărţi. -FILOSTORGIN (sec. V) -“Istorie bisericească”-6 cărţi-evenimente între 318425. -GELASIE de Cizic (sec. V) -“Istoria bisericii”-3 cărţi; -ZAHARIA RETORUL sau de Gaza (†553) -“Istoria bisericească”-12 cărţi, pentru anii 450-491 -IOAN MALALAS (†577) -“Istorie universală”-17 cărţi, perioada, Facerea lumii-574 d. Hr. -PALADIU SCOLASTICUL-“Istoria lausiacă”-prezintă o istorie a monahismului creştin. -GHEORGHE MONOMAHUL (sec. lX) -Cronograf-de la Facerea lumii-843 d.Hr. -TEOFAN MĂRTURISITORUL († 818) -Cronograf- între 284-818 d.Hr. Dintre istoricii bizantinIII amintim pe: -NICHIFOR CALIST XANTOPULOS († 1341) -Istorie bisericească-în 18 cărţiprezintă evenimentele de la naşterea Mântuitorului-610 -NICHIFOR GREGORAS († 1360) -Istorie bizantină- evenimente dintre anii 1204-1359 B. Latini Între scriitorii latini care au atins subiecte legate de disciplina noastră îi amintim pe: -LACTANŢIU (sec. IV) –Despre moartea persecutorilor -GRIGORIE DE TOURS (sec. VI) -Istoria francilor-10 cărţi -ISIDOR DE SEVILLA (sec. VII) -Cronica universală-de la facerea lumii până în anul 615 d. Hr. _””_ -Istoria vizigoţilor, vandalilor şi suevilor Numeroase lucrări ale istoricior greci au fost traduse şi continuate de diferiţi autori latini. Între eIII amintim pe Fericitul Ieronim († 420), Rufin(† 410) etc. Cronicarii Evului mediu au scris mai mult despre evenimentele petrecute în timpul lor. fiind aserviţi demnitarilor vremii, de multe ori ei sunt subiectivi în prezentarea evenimentelor istorice. Dintre ei, cei mai cunoscuţi sunt: BEDA VENERABILUL-care a scris o istorie bisericească a angliilor; episcopul german HAYMO (sec. IX), ANASTASIE BIBLIOTECARUL (sec. IX) etc.

7

În perioada imediat următoare Reformei protestante (sec. XVI), polemicile dintre catolici şi protestanţi au făcut ca interesul pentru istoria Bisericii să fie crescănd. Protestanţii Laurenţiu VAILA şi Nicolae de CUSA au adus serioase acuze primatului papal, demonstrând ca cele două lucrări, pe care această dogmă catolică se bazează (Donatio Constantini şi Decretele pseudoisidoriene), sunt nişte falsuri. Tot între protestanţiil amintim pe Mathias FLACIUS-ILIRICUS a alcătuit o lucrare -tipărită între 1559-1574-intitulată Centurile de la Magdeburg în care prezintă istoria promelor 13 secole creştine. Lui I-a răspuns catolicul Caesar BARONIUS prin lucrarea Anales Ecclesiastici 12 vol. Roma, 1588-1607. Din 1776 Istoria Bisericească a devenit disciplină de studiu la Univesitatea din Halle. De atunciincoace au apărut numeroase lucrări scrise de profesori erudiţi sau de istorici consacraţi în întreaga lume creştină. Cei mai riguroşi au fost istoricii germani. Dintre ei amintim: 1. Protestananţi -în secolele XVII Î-XIX-G. Arnold, J. I. Mosheim, Christian Baur, Karl Hase, W. Möller etc. -în secolul XX-Adolf von Harnack, Gustav Krüger, Heidrich Böhmer, Karl Müller, Hans Lietsmann, Johanes Walter etc. 2. Romano catolici: -în secolul al XIX-lea-J. Altzog, Adam Möhler, C. J. Hefele, J. Hergentroether, J. Döllinger etc. -în secolul XX-Albert Ehrardht, Karl Bihlmayer, Andreas Veit etc. Dintre istoricii francezi amintim: 1 Romano-catolici: -Noël (Natalis) Alexandre, Sebastian Lenainde Tillemont, Fleury etc. Sub îndrumarea unui grup de teologi dintre care îi amintim pe L. Duchesne, H. Leclercq, Emille Aman, P. Batifol, J. Lebreton, G. Bardy, etc. s-a publicat o lucrare (care încă mai apare sub îndrumarea altor teologi) intitulată “Histoire de l’Eglise depuis les origines jusqu’a nos jours” 2. Protestanţi: -Ethienne Chastel, Eugène de Faye, J. Viénot, Paul Fargues etc. Dintre istoricii Bisericii Ortodoxe amintim următorii autori: A. La greci: -Dositei al Ierusalimului (+1707) cu lucrarea “Despre patriarhii Ierusalimului” tipărită de Mitr. Antim Ivireanul la Bucureşti, 1715. -Meletie al Atenei (+1718) - Istoria Bisericească-3 volume, tradusă şi tipărită la Iaşi între anii 1841-1843 de către mitr. Veniamin Costachi. În secolul XX: -Ghenadie (Arabagioglu ) - Mitr. De Heliopolis- Istoria Patriarhiei EcumeniceAtena, 1953 -N. Moschopoulos – La Terre Sainte. Essai sur l’histoire politique et diplomatique des Lieux Saints de la chretientés (Ţara Sfântă. Eseu despre istoria politică şi diplomatică a locurilor Sfinte ale creştinilor) Atena, 1957
8

-Hr. Papadopoulos (Arhiep. Atenei) – Istoria Bisericii Alexandriei- Alexandria, 1935 - -“”- - Istoria Bisericii Ierusalimului-Ierusalim şi Alexandria, 1910 -Gr. Papamihail şi G. Triandafilakis – Istoria Bisericii Antiohiei- Alexandria, 1951 -B. Th. Stavridis – Histoire du Ppatriachat Oecuménique de Constantinopole –in revista “Istina”, Paris, 1970, pag. 171-273 B. La ruşi: -Mitr. Filaret al Gernigovului – Istoria Bisericii ruse –5 vol., Gernigov, 1852; -Nicolai Glubokovski – Istoria Bbisricii ortodoxe ruse – Varşovia, 1928; - -“”- - Ortodoxia în fi în ţa ei – St. Petersburg, 1914; -E. E. Golubinski – Istoria Bisericii Ruse – 2 vol. Moscova, 1914 şi 1917 -M. Zernov – Eastern Christendom – (Creştinismul rărsăritean) – Londra, 1961; - -””- - The Church of the Eastern Christians – (Biserica creştinilor răsăriteni), Londra, 1946; - -“”- - The Russians and their Church- (Ruşii şi Biserica lor), Londra, 1945. C. La români: -Eusebiu Popovici – Manual de istorie bisericească generală, 1882, 2 vol, în limba germană, lucrare tradusă şi tipărită în 1925- 1926, cu titlul „Istoria bisericească universală şi statistica bisericească”; -Ioan Mihălcescu – I. B. U. –manual pentru Seminariile teologice, tipărit în 1932; -Teodor M. Popescu, Teodor Bodogae, George Stănescu - I. B. U., 2 volume, tip. la Bucureşti 1956-1957; -Teodor Popescu – numeroase studii cu subiecte de I. B. U. în revistele centrale bisericeşti; -Gheorghe Moisescu, Ştefan Lupşa, Al. Filipaşcu – Istoria Bisericii Române – manual pentru Institutele Teologice, Bucureşti, 1957. -I. G. Coman – Manual de Patrologie, Buc. 1956, retipărit 1980-82; -Mircea Păcurariu – Istoria Bisericii Ortodoxe Române – 3 volume, vol. 1, la Bucureşti 1980, vol. 2, 3, 1983; + un manual ptentru Seminariile. Teologice. AUTORI ROMÂNI DE STUDII ŞI ARTICOLE Profesorii de la Facultăţile de Teologie din Bucureşti şi Sibiu, care au tipărit nmeroase articole în reviste: pr. prof. Milan Şesan, Ştefan Alexe, Aurel Jini, Mircea Păcurariu, a se vedea o lucrare din 1992, Bucureşti – „Preocupări de studii de teologie istorică şi patristică”; Ioan Rămureanu „Preocupări de studii de teologie istorică şi patristică” în R. T. an XX: 1996 pag. 364; „Contribuţia istoricilor la cunoaşterea dezvoltării istorice” în Ox, XXII Î, 1971, nr. 1, p. 1126. Milan Sesan „Probleme de Istorie Bisericească” în BOR, 1971 nr. 3-4, p. 382-394.

9

Cursul nr. 4 ŞTII ŢELE AUXILIARE Ca disciplină religioasă (şi istorică în acelaşi timp), I. B. U. are suport în toate disciplinele teologice dintre care cele mai apropiate sunt: Studiul Noului Testament, Patrologia, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Dogmatica şi Simbolica etc. Sprijinul între aceste discipline şi I. B. U. este reciproc. În afară de disciplinele teologice, I. B. U. este în strânsă legătură şi cu discipline ne-teologice care pot fi socotite ca discipline auxiliare. Între acestea amintim: -Filologia - se ocupă cu studiul limbii documentelor -Paleografia-citirea scrierilor vechi, -Epigrafia-citirea inscripţiilor, - umismatica-cunoaşterea monedelor şi a medaliilor vechi, -Heraldica-cunoaşterea stemelor -Diplomatica-tehnica şi citirea documentelor -Sfragistica-cunoaşterea sigiliilor, -Arheologia,-descoperirea şi analizarea relicvelor istorice, -Istoria artei-evoluţia artei în general şi acelei creştine în special, -Geografia istorică-identificarea vechilor aşezări şi evoluţia denumirilor lor în timp. Cea mai întrebuiţată disciplină auxiliară este Cronologia. Aceasta se ocupă cu studiul şi împărţirea timpului la diferite popoare. Evenimentele studiate în cadrul disciplinei noastre s-au petrecut în timp. Corecta lor datare duce la corecta înţelegere a situaţiei în care Biserica se află azi, întrucăt alături de datarea evenimentelor se va prezenta şi mediul, atmosfera, viaţa şi ideile epocii respective. Pentru o mai bună înţelegere şi datare a evenimentelor istorice, timpul a fost împărţit în ere. Cele mai cunoscute dintre ele sunt: era romană sau “de la zidirea Romei” (Ab Urbe Condita-prescurtat a. U. c. ) -numără anii incepând cu 753 î. Hr. (aşezând greşit dată naşterii lui Hristos în acest an); era greacă sau “a olimpiadelor”-începe la 778 î. Hr. (olimpiadele se defăşoară o dată la 4 ani deci; anul I al celei de-a 196-a olimpiadă este anul 1 d. Hr. ); era consulară (socotea anii după consulii mai importanţi sau după conducătorii lumeşti); era martirilor (începe la 29 august 284); era spaniolă (începe cu anul 38 î. Hr. ); era selgiucizilor (începe din 311/312 î. Hr. ); era lui Avraam (din 2017 î. Hr. ); era mahomedană (din 16 iulie 622 d. Hr. În uz la turci până în 1927 care împărţeau anul de 354 zile în 12 luni egale astfel anul 1927 era la ei anul 1346). Cea mai importantă era, în uz până la începutul secolului XX, a fost era de la facerea lumii. Această eră a fost calculată (după datele oferite de Sf. Scriptură) diferit de popoarele ce o întrebuinţau. Astfel la evreiincepea în 3761 î. Hr.; inApus din 3943 î. Hr.; în Orient din 5492 î. Hr.; la Alexandria din 5508 î. Hr.; la Constantinopol din 5509 î. Hr. (unde începutul anului era aşezat la 1 septembrie). Azi este în uz numărarea anilor de la naşterea lui Hristos. Această eră se numeşte era de la Hristos sau era noastră. Începutul erei noastre a fost calculat de
10

către călugărul Dionisie Exuguus († 540), prin 525-526, de aceea se mai numeşte şi era dionisiacă. El socotea ca Mântuotorul Iisus Hristos s-a născut la 25 decembrie 753 de la zidirea Romei (a.U.c.). Acest calcul este greşit cu 4 sau 5 ani pentru că, din cele istorisite în Sf. Scriptură, Iisus s-a născut pe vremea regelui Irod cel Mare, în timp ce proconsul al Siriei era Quirinius, iar la Roma domnea cezarul August. Se ştie că, Irod a murit în anul 750 a. U. c., deci, Iisus s-a născut cu un an sau doi inainte de acest an. Cu toate acestea anul 753 a. u. c. a rămas pe mai departe an de referinţă în stabilirea evenimentelor istorice. O eră se desfăşoară pe parcursul a mai multor sute de ani calendaristici. Calculul anilori nera creştină se face după “calendarul iulian” (numit aşa întrucât a fost întocmit de către matematicianul Sosigene pe vremea împăratului Iulius Caesar). Începutul anului calendaristic a variat în era creştină: 1 ianuarie, 1 martie, 25 martie sau 1 septembrie (dată la care, în Răsărit incepea anul bisericesc). Data de 1 ianuarie s-a generalizat aproape în întreaga lume în secolul al XVI-lea. Întrucât anul civil (real) a fost mai mare decât anul solar (iulian) cu 11 minute şi 45 de secunde, în anul 1582, papa Grigorie al XII Î-lea a făcut o îndreptare a calendarului în Apus. De atunci calendarul îndreptat se numeşte gregorian sau “stil nou” şi a fost adoptat în Apus în secolul al XVII Î-lea. În 1922 s-a dovedit ca diferenţa între anul calendaristic şi anul astronomic este de 13 zile, s-au adăugat şi acestea şi a rezultat calendarul în forma lui actuală. S-a stabilit ca tot la 4 ani să se mai adauge o zi la luna februarie. Aproape toate Bisericile Ortodoxe au adoptat calendarul îndreptat în urma sinodului de la Constantinopol din 1923, aşezându-şi sărbătorile cu dată fixă în consecinţă. Unele fracţiuni ortodoxe refuză să accepte îndreptarea calendarului şi (cu excepţia Învierii Domnului) toate sărbătorile le ţin cu 13 zile calendaristice mai târziu decât cei care au îndreptat calendarul (aceştia se numesc stilişti). Un aport deosebit la înţelegerea adevărului istoric bisericesc îl mai aduc şi alte discipline istorice cum ar fi: Bizantinologia (se ocupă cu istoria imperiului bizantinîn perioada 330-1453. În interiorul graniţelor acestui imperiu s-a aflat o mare parte a Bisericii Ortodoxe), Slavistica (studiază evoluţia popoarelor slave care s-au aşezat în Peninsula Balcanică, popoare care, cu excepţia croaţilor, cehilor, slovacilor şi polonezilor, sunt şi astăzi ortodoxe) şi Orientalistica (disciplină care studiază evoluţia popoarelor din Orientul apropiat şi mijlociu, cum ar fi: sirienii, arabii, turcii, armenii, mesopotamienii, perşii, etiopienii, indienii etc., cu care creştinii au luat contact în decursul vremii). Cursul nr. 5

STAREA LUMII GRECO-ROMA E LA VE IREA MÂ TUITORULUI
Lumea greco-romană la vremea întrupării Mântuitorului era reprezentată de Imperiul Roman ce îngloba toate regiunile care se mărgineau cu Marea Mediterană. În Europa se întindea peste Spania, Galia, Italia, Panonia, Iliricum,
11

Macedonia şi Tracia, până la Dunăre. În Asia Mică peste Bitinia, Capadochia, Siria, Palestina, până la Eufrat învecinându-se cu Imperiul Persan. În Nordul Africii se întindea peste Egipt şi Lidia, până la deşertul Sahara. Oraşe mai importante în: Italia – Roma, Africa – Alexandria, Asia – Efesul, Europa – Atena. La vremea respectivă Imperiul era condus de un împărat ajutat de Senat şi era împărţit în trei tipuri de provincii; imperiale, conduse de un delegat de-al împăratului, senatoriale, conduse de un proconsul numit de Senat şi provinciile cu caracter naţional care erau conduse de un procurator ce era supus proconsulului. Fiecare ţară era o provincie cu caracter naţional şi era condusă de un procurator. Palestina avea un statut aparte: Cesarul Augustus (31 î. Hr. -14 d. Hr. ) a permis evreilor să-şi aleagă regele lor; cu sprijinroman a fost ales Irod cel Mare sau Idumeul (†750 a.U.c.) dar ţara făcea parte din proconsulatul Siriei condus atunci de Quirinius. În Imperiul roman oraşele erau legate între ele prin căi de comunicaţie atât pe uscat cât şi pe apă: -pe uscat: Via Apia-în Italia, Via Ignatia –Europa, Calea regală- Asia Mică; -pe mare: se păstra legătura prin corăbiile care traversau Marea Mediterană. Imperiul era alcătuit din mai multe popoare, dar toţi erau romani, chiar dacă naţionalitatea lor era diferită. Limba oficială vorbită era limba greacă elenistică, cea identică cu a cărţilor Noului Testament. Acesta a fost factorul principal care a aigurat unitatea Imperiului roman. Unitatea limbii a ajutat propovăduirea Evangheliei. STAREA RELIGIOASĂ ÎN IMPERIUL ROMAN Cu excepţia iudeilor, care erau monoteişti, celelalte popoare care alcătuiau imperiul roman erau idolatre şi fiecare popor avea religia lui. Statul roman, care se întindea peste multe popoare, tolera toate religiile popoarelor subjugate. Amestecul de culte şi de popoare a făcut ca în Imperiu să apară un „sincretism religios” (amestec de religii) sau teocrasie. S-a crezut chiar ca se va putea realiza o religie universală dar acest lucru nu s-a putut cu toate ca toate cultele politeiste au fost puse în situaţia de a accepta idei monoteiste. În acest context a apărut o formă nouă de cult prin care s-a încercat consolidarea unităţii religioase numită „cultul împăratului”. Împăraţii romani, începând cu Caligula (37-41), s-au autoproclamat zei incinstea lor ridicându-se chiar temple. Acest cult era de originine orientală. STAREA MORALĂ Aceasta era în strânsă legătură cu cea religioasă, religia pâgână nu învăţa şi nu promova morala, ba de multe ori zeităţile erau modele de imoralitate. Desfrâul ajunsese act de cult, munca era dispreţuită iar divorţurile erau în continuă creştere. Familia era slab întemeiată, femeile, copIII şi bătrânii erau aproape lipsiţi de drepturi.
12

STAREA SOCIALĂ -Bogaţii- constituiau clasa privilegiată, duceau un trai luxos, aveau domenii întinse şi numeroşi sclavi. -Ostaşii- aveau numeroase privilegii. -Meşteşugarii, negustorii şi ţăranii liberi- o duceau greu. -Marea masă (alcătuită din sclavi şi ţărani) trăia în lipsuri. -Filosofia vremii încuraja tot felul de păcate: epicureismul avea ca principiu moral promovarea plăcerii şi indeferntismul religios; scepticismul promova alte idei tot atât de imorale; stoicismul admitea ca răul este un bun necesar, încercând astfel să justifice viciile şi sinuciderile. Începând cu veacul al III-lea, neoplatonismul, a încercat să promoveze şi câteva idei morale interpretând miturile păgâne în mod alegoric. Dacă religia era sincretistă, filosofia ajunsese să fie eclectică în sensul ca încerca să culeagă idei din mai multe sisteme. Toate ceste neajunsuri precum şi insuficienţa religios-morală au contribuit la răspândirea rapidă a creştinismului în întreg imperiul roman. SITUAŢIA EVREILOR Evreii s-au aşezat pe teritoriul din preajma Iordanului, după ieşirea din Egipt, pe vremea lui Josua Navi, prin anul 1400 î. Hr. şi au împărţit teritoriul cucerit după criteriul seminţiilor. Vreme de mai bine de trei secole cele 12 seminţii au fost conduse de „Judecători”; prin 1050 î. Hr. s-a instituit monarhia – primul rege ales fiind Saul, urmat de David şi Solomon. După moartea lui Solomon (933 î. Hr. ), tronul l-a moştenit fiul său Roboam care s-a purtat rău cu poporul şi a fost renegat de 9 seminţii şi jumătate care l-au ales ca rege pe un general al lui Solomon cu numele de Ieroboam, astfel regatul se divide în: regatul de Sud sau Iudeea cu capitala la Ierusalim condus de Roboam- 2 seminţii şi jumătate şi regatul de Nord sau Israel având capitala în Samaria- 9 seminţii şi jumătate. În 722 î. Hr., regatul de Nord a fost cucerit de asirieni, soartă pe care a împărtăşit-o şi regatul de Sud prin 586 când au căzut sub babilonieni. Toţi evreii au fost eliberaţi prin edictul regelui persan Cyrus în 536 î. Hr. Din punct de vedere religios, evreii erau monoteişti. De la aşezarea lor în Canaan şi până pe vremea lui Solomon şi-au satisfăcut nevoile religioase la Cortul Sfânt. Planul regelui David de a zidi un templu a fost pus în aplicare de către fiul său Solomon care a zidit un locaş de cult stabil pe muntele Sion de lângă Ierusalim. În localităţile mai mari existau sinagogi, templul din Ierusalim fiind centrul spiritual al iudaismului. În anul 586 î. Hr. templul a fost dărâmat, iar după întoarcerea din robie a fost rezidit mai mare, dar mai sărăcăcios, de prinţul Zorobabel şi de preoţii Ezdra şi Neemia. Unitatea politică-statală nu s-a putut realiza, după întoarcerea din robie, deoarece au existat lupte religioase între Nord şi Sud.
13

În secolul al IV-lea î. Hr., Palestina a intrat în coponenţa imperiului lui Alexandru Macedon. După moartea lui ţara a devenit scena de luptă între ptolomei şi selgiucizi până când ţara a fost cucerită de sirieni. Sirienii (selgiucizi) s-au purtat urât cu evreii, mai ales pe vremea lui Antioh IV Epifanes. În secolul al II-lea î. Hr.,in urma revoltei fraţilor Macabei, se reinstaurează regalitatea sub Ioan Hircan pe vremea căruia s-a pus bazele forului de judecată religios numit „Sinedriu”- (70-72 membrii sub conducerea arhiereului în funcţie). Urmaşii lui au început să se certe pentru ocuparea tronului şi au cerut ajutorul vecinilor; astfel, în anul 66 î. Hr., romanii vin în Palestina şi o ocupă. Evreii turbulenţi organizează o revolta împotriva lor, dar în anul 63 î. Hr. evreii sunt nevoiţi să accepte stăpânirea romană. În anul 27 î. Hr. Cezarul Augustus (31 î-Hr-14d. Hr. ) le permite alegerea unui rege, a lui Irod cel Mare († 4 d. Hr. ) numit şi „regele constructor”. Pe vremea lui cetatea Ierusalimului a fost întărită cu zid şi a căutat să-i îmbuneze pe evrei, înfrumuseţându-le templul, pereţii fiind placaţi cu mrmură, iar în acoperiş au fost bătute cuie de aur. A construit poduri, cetăţi, forturiintre care cele mai însemnate ar fi orşul Cesareea Palestinei (care a devenit capitala politică a Palestinei) şi cetatea Masada. Pe vremea acestui rege s-a născut Mântuitorul Iisus Hristos, în Betleemul Iudeii (la 4 km distanţă de Ierusalim). Pentru o mai bună guvernare Palestina era împărţită în mai multe provincii: Iudeea, Samaria, Galileea, Decapolis, Trahonitida etc. Între localităţile mai importante amintim: În Iudeea- Ierusalim, Betleem, Ierihon. În Samaria- Samaria. În Galileea- Nazaret. După moartea lui Irod regatul a fost împărţit între fIII lui: Arhelan, IrodAntipa şi Filip. Arhelau dobândeşte titlul de etnarh (stăpân peste jumătate din regat iar fraţii lui primesc doar câte un sfert din regat fiecare dobândind titlul de tetrarh), domneşte 4 ani dar este înlăturat şi ucis de romani. Unitatea regatului evreu a mai fost realizată doar o singură dată, pe vremea lui Irod-Agripa II (4144). După moartea lui romanii nu au mai permis alegerea altui rege. Evreii încep răscoala împotriva romanilor în anul 66 d. Hr. pe vremea împăratului Nero (5468). Noul împărat, Vaspasian (69-79), îl trimite pe generalul Tit (fiul său) cu trupe care cotropesc şi distrug Ierusalimul în anul 70. Locaşurile de cult, tagmele religioase şi partidele politice. Locaşurile de cult Centrul vietii religioase evreieşti era templul din Ierusalim, rezidit de Zorobabel şi renovat de regele Irod cel Mare. Templul a fost dărâmat în anul 70 de către Tit. După dărâmarea templului, sinagogile au rămas cele mai însemnate locaşuri de cult pentru evrei. Prin cuvântul sinagogă se înţelege locaşul dintr-o localitate, unde evreii se adunau să studieze Legea lui Moise, să se roage şi să cânte. Aici nu se aduceau jertfe; era o sală mai mare cu o catedră în mijloc, de unde rabinii explicau Legea. Pentru păstrarea Legii exista acel for de judecată alcătuit din 70 de bătrâni, sub conducerea arhiereului; acest sinedriu avea poliţia
14

să şi puterea de a închide, de a judeca şi chiar de a condamna la moarte. Rabinii, alături de preoţi, interpretau „Legea lui Moise” ca jurişti, teologi şi moralişti. Evreii din diaspora erau de asemnea grupaţi în jurul sinagogii şi ţineau legătura cu evreii din Palestina (o dată pe an trebuiau să facă pelerinaj la templu pentru a-şi plăti dările). Deşi departe de Ierusalim, ei trăiau uniţi în adunări de cult şi erau strâns legaţi de tradiţie; cu timpul ei au suferit influenţe ale mediului în care trăiau. Evreii din Egipt şi-au construit şi ei un templu pe insula Elefentină. Prozeliţii constituiau o categorie aparte – cei care fie ca simpatizau, fie ca treceau la mozaism dintre păgâni. Aceştia se împart în două grupe: prozeliţii dreptăţii- care se tăiau împrejur şi respectau toate prescripţiile legii iudaice şi prozeliţii porţii- sau „temătorii de Dumnezeu”, care nu erau obligaţi să se taie împrejur ci erau doar ascultători ai Legii. Mulţi dintre aceştia au îmbrăţişat învăţătura Mântuitorului, după ce Apostolii au ieşti la propovăduire. Tagmele religioase Pe vremea Mântuitorului, tagmele reigioase şi partidele politice din Palestina au jucat un rol aparte în istoria poporului evreu. 1. Fariseii – se distingeau ca păzitori riguroşi ai purificărilor rituale, dar şi a plăţii în zeciuială a datoriilor către preoţi şi templu. Respectau cu sfinţenie prescripţiile legate de Sabat. Ei au apărut pe vremea regelui Ioan Hircan. Pe vremea Mântuitorului nu prea erau respectaţi de popor datorită formalismului religios în care au căzut fapt ce L-a determinat pe Iisus Hristos să-i numească: „pui de vipere”, „pui de năpârci”, „morminte văruite” etc. În ascuns luptau pentru eliberarea evreilor. 2. Saducheii – preoţii bogaţi de la templu, care explicau legea; dintre aceştia se alegea sinedriul. Datorită averilor fabuloase pe care nu voiau să le piardă, au devenit servili administraţiei romane. Şi aceştia erau urâţi de popor. 3. Esenienii – tagmă monastică; asociaţie religioasă ai cărei membri trăiau în comun, practicau curăţirile rituale, nu acceptau sacrificiile de animale, evitau minciuna şi furtul, cereau o abstinenţă totală, respectau sabatul, se îndeletniceau cu transcrierea Legii şi a comentariilor ei. Fiecare avea o sarcină precisă. Tagmele politice 1. Zeloţi sau sicari – au apărut ca partid politic în urma unei revolte împotriva recensământului realizat de Quirinius. Gruparea lor secretă a continut să activeze, îl admiteau pe Dumnezeu ca singurul Stăpân şi foloseau toate mijloacele pentru a scăpa ţara de asupritori. Numele de sicari derivă fie de la cuţitul mic, încovoiat, cu care făceau multe victime printre romani fie de la frunza de palmier pe care o aveau ca emblemă. Revolta din anul 66 a fost iniţiată de ei. 2. Irodianii – erau partizanii lui Irod cel Mare. Prin intermediul lor, regele şi-a strâns impozitele pentru Imperiul Roman. Cu timpul, irodianii s-au asociat cu fariseii, iar în preajma patimilor Mântuitorului, împreună cu fariseii şi saducheii, I-au adus acuze mincinoase. 3. Samarinenii – nume dat de provincia în care locuiau, provincie care a făcut parte din regatul de Nord. fiind o zonă muntoasă, atunci când asirienii au cucerit
15

regatul de Nord şi când populaţia a fost dizlocată, o parte a locuitorilor a reuşit să scape de deportare, ascunzându-se în munţi; din lipsă de hrană au coborât şi s-au amestecat cu populaţia păgână adusă de asirieni, dar din această cauză au fost socotiţi de evreii din regatul de Sud „spurcaţi” şi n-au fost lăsaţi să participe la reconstruirea templului din Ierusalim pe vremea prinţului Zorobabel. De aceea şiau făcut un templu pe muntele Garizim din provincia Samaria. Datorită acestor aspecte, între ei au avut loc altercaţii, iar pe vremea lui Iisus se ocoleau reciproc. Mai târziu, uni dintre s-au apropiat de creştinism pe care l-au deformat. S-ar putea spune ca dintre ei au apărut primii eretici: Simon Magul, Dositei şi Menandru. Evreii din diaspora. Datorită numeroaselor captivităţi şi deportări evreii au ajuns să se stabilească şi în alte oraşe ale lumii antice cum ar fi: Babilon, Alexandria, Roma, Antiohia, Corint, Damasc etc. Uni impăraţi şi regi i-au favorizat alţii i-au persecutat. Evreii din Egipt îşi avea templul lor peinsula Elefentină. Evreii de pretutindeni au încerca să-i atragă pe păgâni la mozaism. Aşa a apărut o nouă categorie cea a prozeliţilor. Aceştia erau de două feluri: prozeliţii dreptăţii care acceptau toate practicile evreieşti şi prozeliţii porţii sau temătorii de Dumnezeu cărora li se cerea să respecte doar legile lui Moise. Datorită amestecului cu alte popoare păgâne, evreii din diaspora au devenit mai puţin fanatici (în cele religioase) ca cei din Palestina. Bibliografie -D. Tudor-Figuri de împăraţi romani-Bucureşti, 1974; N. A. Maşkin-Principiul lui Augustus-trad. De S. Samarian, Bucureşti, 1954; M. Maurre-Le monde à naissance du Christ Paris, 1962; M. Simon-Le judaismeet le christianisme antique d’Antiochus Epiphanes a Constantine, Paris, 1968; C. Daniel-Esenienii şi Biserica primară-în S. T. anul XXVI, nr 9-10/1974, p. 707-716. Cursul nr.6

Mântuitorul Iisus Hristos
Cea mai însemnată personalitate a istoriei este şi rămâne Iisus Hristos. Viaţa şi activitatea Lui sunt cercetate şi astăzi deoarece prezenţa Lui în mijlocul omenirii a schimbat istoria ei. Înainte de a vorbi despre El se cuvine să przentăm în câteva cuvinte o altă personalitate istorico-religioasă, contemporană cu Iisus, numit în termeni teologici înaintemergătorul Domnului. Este vorba de Ioan Botezătorul. Acesta s-a născut cu aproximativ 6 luni mai repede ca Iisus şi a fost fiul preotului Zaharia şi a Elisabetei. Naşterea să supranaturală a fost un eveniment ce a prevestit venirea lui Mesia Hristos. Din cele 4 Evanghelii reiese ca Ioan a fost un ascet foarte respectat, predica lui fiînd ascultată nu numai de oamenii de rând ci şi de personalităţile politice şi religioase ale acelei vremi. În jurul său s-au adunat numeroşi ucenici care mai târziu Îl vor urma pe Iisus. Cel mai însemnat moment al activităţii sale a fost acela când L-a botezat în apele Iordanului pe Cel care a venit în lume ca să aducă mântuirea. Ioan a fost
16

ultimul mare profet al Vechiului Testament şi primul martor al dumnezeirii lui Iisus Hristos. Datorită predicii sale, a fost arestat din porunca tetrarhului Irod Antipa şi decapitat în închisoarea cetăţii Macherus. Deşi Ioan nu a avut intenţia de a organiza o comunitate religioasă aparte, totuşi a reuşit să adune în jurul său numeroşi discipoli. Chiar şi după moartea lui, aceştia au continuat să se menţină fiînd numiţi uneori „creştinii lui Ioan”. Dintre apostolii Domnului, Andrei, Filip şi Ioan a lui Zevedeu au fost ucenici ai lui Ioan Botezătorul. Despre el vorbesc nu numai Sfintele Evanghelii ci şi istoricii Iosif Flaviu (Antichităţi iudaice-XVII Î, 5) şi Eusebiu de Cesareea (Istoria bisericească-I, II, 5) VIAŢA MÂ TUITORULUI Despre viaţa şi activitatea Mântuitorului s-a scris foarte mult (mai ales în evul mediu). O mare parte a cestor lucrări sunt tributare literaturii apocrife care a circulat în primele veacuri creştine. Sfânta Scrptură rămâne, totuşi, singurul izvor autentic în baza căruia se poate reconstitui (în mare) viaţa şi activitatea Lui. Întruparea Fiului lui Dumnezeu a fost evenimentul major din istoria omenirii. Acest eveniment a avut loc în Betleemul Iudeii pe vremea când cezar la Roma era Octavian August (31 î. Hr. -14 d. Hr. ), proconsul al Siriei era Quirinius (care a organizat la porunca cezarului „primul recensământ”-Lc. 2, 2) iar rege al evreilor era Irod Idumeul († 750 a. U. c. ) Cele mai importante evenimente din viaţa Lui sunt cele legate de minunile săvârşite (asupra naturii înconjurătoare şi oamenilor -mai ales învierile din morţi), intrarea în Ierusalim, Cina cea de Taină, Rugăciunea din grădina Ghetsimani, prinderea, judecarea şi răstignirea pe dealul Golgotei, Învierea din morţi şi, după 40 de zile -timp în care s-a arătat mai multor persoane şi i-a îndrumat pe Apostoli, Înălţarea la cer. Evenimentele au avut loc în vremea împăratului Tiberiu (14-41 d. Hr). Învăţătura -este un mesaj religios-moral, ideea centrală a învăţăturii fiind împărăţia cerurilor, înţeleasă ca o nouă ordine în lume. Cu toate că se adresa iudeilor, învăţătura Lui era pentru întreaga lume. Pornind de la învăţăturile consemnate în V. T., Iisus Hristos a arătat ca a venit să plinească „legea”. În raport cu Dumnezeu Tatăl, Iisus Hristos s-a aflat într-o relaţie unică, de filiaţie directă, adică Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, în acelaşi timp fiind şi om adevărat. Evanghelia a adus un mare progres întregii lumi; prin învăţătura să s-a înlăturat politeismul şi idolatria. „Evanghelia Mântuitorului” Evanghelia a adus un progres tot atât de mare. Reglementând relaţiile dintre oameni prin iubire. Iisus Hristos a propovăduit bunătatea şi curăţia morală. Prin exemplul Său a arătat ca prin credinţă totul este posibil, dar mulţi nu lau înţeles, drept urmare l-au ucis pe cruce, răstignirea fiind o pedeapsă pentru sclavi.
17

Ştiri despre viaţa Mântuitorului avem din : -surse creştine: N. T. şi cărţi apocrife (Evanghelia lui Toma, Evanghelia lui Iacob cel Tânăr, Evanghelia lui Petru, Evanghelia lui Nicodim, Evanghelia copilăriei lui Iisus); -surse necreştine: acestea sunt mai puţine şi sunt împărţite în trei grupe: 1. mărturii păgâne: Epistola sirianului „Mara către fiul său Serapion” – despre înţeleptul rege al iudeilor (este neautentică, autor anonim, consemnată de Eusebiu al Cezareei în Istoria bisericească la sfârşitul cărţii I-a). „Scrisoarea a regelui Abgar al V-lea al Edesei către Iisus Hristos”, (scrisoarea nu există; Eusebiu de Cesareea consemnează „Răspunsul lui Iisus Hristos” către Abgar din care deducem că i-a cerut să meargă la Edesa pentru a-i vindeca fiica bolnavă. În sacisoarea de răspuns se arată ca El nu poate să meargă personal, dar că va trimite un ucenic (neautentică – (Iisus n-a scris nimic). 2. mărturii ale iudeilor: -istoricul „Iorif Flaviu” a fost evreu de origine şi a fost cronicar al împăratului Traian. În lucrarea „Războaiele iudaice” vorbeşte despre Iisus Hristos ca învăţător al adevărului şi făcător de minuni; -rabinul „Eliezer ben Hyrcan” ne spune ca a cunoscut un mucenic de-a lui Iisus Nazarineanul. În general evreii s-au ferit să vorbească de Iisus Hristos ca Mesia deoarece în mentalitatea lor Mesia n-a sosit, iar din a două jumătate a secolului II au început să colporteze ştiri calomnioase la adresa lui Iisus Hristos. 3. mărturii ale istoricilor romani -raportul proconsulului Bitiniei „Pliniu cel Tânăr” care-l înformează pe împăratul Traian (98-117) că Iisus Hristos este adorat ca Dumnezeu de mulţi oameni din provincia Bitinia→prigonirea creştinilor; -istoricul „Tacitus” (+120) vorbeşte despre suferinţele creştinilor în timpul persecuţiei lui Nero; -istoricul „Suetonius” (+141) prezintă expulzarea iudeilor din Roma de pe vremea împăratului Claudiu (41-54) care se „agitau” din cauza lui Hristos. În general sursele necreştine sunt puţine deoarece atât iudeii cât şi păgânii vedeau în creştinism o sectă periculoasă care trebuia dispreţuită Bibliografie Milan Sesan, -„Cronologia vieţii Mântuitorului”in„Altarul. Banatului” 4/1947, pag. 4→ Pr. Prof. Petru Rezuş -„Istoricitatea Mântuitorului”inST; 3, 4/ 1957 pag 171; I. Mihălcescu „Istoricul cercetărilor despre viaţa lui Hristos” BOR 1/1922 pag. 49; Pr. I. Rămureanu -„Mărturii profane despre Sf. Apostol Pavel şi Mântuitorul Iisus Hristos”inBOR 11-12/1941 pag. 656) Pr. Prof. Grigorie T. Marcu „Procesul Mântuitorului”.

18

Cursul nr.7 Î TEMEIEREA BISERICII CREŞTI E La înălţarea Mântuitorului la cer, în afară de Sinţii Apostoli, exista în Ierusalim o comunitate de aprox. 120 de persoane (F. A. 1, 15) şi alta în Galileea „ca la 500 de fraţi” (I Cor. 15. 6), aşteptând pogorârea Mângâietorului. Cu toate acestea nu putem vorbi despre întemeierea Bisericii decât după pogorârea Sf. Duh. În acest răstimp Apostolii au stat în Ierusalim şi au completat colegiul apostolic prin alegerea lui Matia în locul lui Iuda Iscarioteanul (F. A. 1). La originea Bisericii creştine văzute stă acest fapt supranatural al Pogorârii Duhului Sfânt. În chip nevăzut, Mântuitorul a întemeiat Biserica prin jertfa de pe cruce căci a recapitulat în Sine pe toţi oamenii prin umanitatea Sa. Prin pogorârea Sf. Duh s-a întemeiat Biserica văzută. Evenimentul ne este istorisit în Faptele Apostolilor cap. 2. Efectele au fost imediate; grăind în limbile mulţimii adunate la Ierusalim. Apostolii au botezat, în prima zi „ca la 3000 de suflete, afară de femei şi copii” iar a două zi „ca la 2000 de suflete”; astfel prima comunitate creştină s-a întemeiat în Ierusalim. Membrii comunităţii creştine stăruiau în învăţătura Apostolilor, în comuniune şi frângerea pâinii F.A. 2, 42. După acestea urma „agapa” adică „masa iubirii” (termenul derivă de la verbul αγαπαώ=a-ţi iubi dezinteresat semenul). Crescând nrumărul creştinilor, Apostolii nu au reuşit să facă faţă tuturor cerinţelor legate de propoveduire, cult şi administraţie şi astfel, au socotit de cuviînţă să aleagă şapte bărbaţi care să ajute la servirea mesei (agapei), F. A. 5, 6. O dată cu judecata arhidiaconului Ştefan se consemnează primul conflict dintre iudei şi creştini; Ştefan a fost primul creştin martirizat. Întâia comunitate creştină s-a împrăştiat în provincie, ducând cu ea şi mesjul Evangheliei, reuşind convertirea multora. Apostolii rămân în Ierusalim împreună cu diaconii, continuând să propovăduiască. Ei reuşesc să convertească nu numai iudei (Simon Magai F.A., 8) ci şi păgâni (F.A. 8 -diaconul Filip, care a reuşit să-l determine pe famenul reginei Candachia a Etiopiei să ceară botezul). Sf. Ap. Petru botează casa sutaşului Corneliu în Cezareea Palestinei, capitala politică a Palestinei. Cu aceste cazuri, putem spune că, a început şi activitatea lor printre neamuri. Activitatea Apostolilor printre neamuri Un alt mare oraş cu o comunitate creştină puternică a fost Antiohia Siriei reşedinţă imperială. Propaganda creştină a avut succes atât între iudei cât şi între păgâni; aici a acţionat Sf. Apostol Pavel, iar ucenicii au fost numiţi pentru prima oară „creştini”, F. A. 11, 26. Altă comunitate creştină s-a format în Damasc. La Ierusalim, nepotul lui Irod cel Mare, Irod Agripa II (41-44), datorită insistenţei evreilor, a început o prigoană împotriva creştinilor şi a Apostolilor în timpul căreia a suferit moarte martirică Iacob al lui Zebedeu (44). În timpul ei Apostolii au fost prinşi şi întemniţaţi dar au scapat în chip miraculos şi, după ce s-au adunat în casa Mariei din Ierusalim, s-au hotârât să propoveduiască în luma păgână.. Eusebiu de
19

Cezareea spune ca Origen (+256) a aflat din Tradiţie că Apostolii au tras la sorţi care unde să meargă. Nu toţi au părăsit Ierusalimul; acest lucru îl constatăm câţiva ani mai târziu când a avut loc la Ierusalim sinodul Apostolic (49-50), la care au participat aproape toţi Apostol F. A. 15. Eusebiu de Cezareea, în Istoria Bisericească, cartea a II-a, ne spune ca la vremea respectivă, conducător al comunităţii creştine din Ierusalim a fost Iacob cel Mic zis „Fratele Domnului”. ACTIVITATEA APOSTOLILOR ÎN LUMEA PĂGÂNĂ După uciderea lui Iacob al lui Zevedeu şi după plecarea Sf. Apostol Petru „în alt loc” (F. A. 12, 7), urma Apostolilor în cartea F. A. se pierde, Sf. Apostol Pavel rămânând singura personalitate pe care ne-o prezintă această carte. Conform mărturiei lui Origen, Eusebiu de Cezareea stabileşte cu preczie aria de activitate a Apostolilor. Sf. Apostol Petru Avem date în SF. Scriptură pentru a-i putea constitui o schiţă biografică. Sa născut cu un an sau doi înaintea Mântuitorului, în Betsaida (pe malul lacului Ghenizaret); tatăl săa s-a numit Iona; numele iudeu a fost Simon iar Iisus i-a dat numele de „Chifa” = piatră (de la termenul κηφάς care în aramaică însemna „piatră”).Petru s-a îndeletnicit cu pescuitul, tatăl său având mai multe corăbii şi mai mulţi copii, Andrei este cel mai cunoscut dintre ei şi întâiul chemat la apostolat. Petru a fost căsătorit. (Mântuitorul i-a vindecat soacra –Mt. 8, 14). După chemarea la apostolat Petru a participat la cele mai însemnate evenimente din viaţa Mântuitorului: la toate minunile mai importante, la schimbarea la faţă, la Cina cea de taină, la prinderea lui Iisus (Malhus), fiind unul dintre apostolii care a constatat învierea din morţi; era o fire impulsivă (în grădina Ghetsimani a tăiat urechea tânărului Malhus), uneoriindoielnică (lepădările). După înălţarea Mântuitorului la cer a fost de faţă la pogorârea Sfântului Duh şi în urma predicii sale s-au convertit primii iudei la creţtinism botezîndu-se. *Fapte cap. 2 - conspect. Până în cap. 12 cartea F. A. prezintă activitatea acestui Apostol (de conspectat –minuni şi convertiri-Simon Magul, Eneas, Corneliu sutaşul). După anul 44 când Petru a plecat „în alt loc” Tradiţia ne spune ca ar fi propeduit în: provinciile -Pont, Galatia, Capadochia, Asia proconsulară, Bitinia, Macedonia, în special în oraşele-Antiohia Siriei, Corint şi Roma În timpul persecuţiilor lui Nero, Petru s-a aflat la Roma unde a fost prins şi închis, dar a scăpat miraculos. Este închis a două oară, judecat şi condamnat la moarte prin răstignire. El a cerut să fie răstignit cu capul în jos pentru că nu s-a socotit vrednic să moară ca Iisus Hristos. Sentinţa a fost executată la 29 iunie 67 între două borne ale Circului (Collosseum-ului) din Roma care tocmai se construia. Biserica Romano Catolică interpretând forţat textul de la Mt. 16, 18susţine dogma primatului papal.
20

Petru a fost cel care, la o întrebare a Mântuitorului adresată Apostolilor, a răspuns arătând care este părerea lor despre Iisus. Pornind de la acest dialog se afirmă ca Petru a fost liderul Apostolilor. Apoi, pentru faptul ca a fost prins şi omorât la Roma, se spune ca a fost primul episcop al Romei, iar datorită acestui fapt urmaşii lui Petru trebuie să fie socotiţi mai marii episcopilor. Adevărul este ca nici Mântuitorul şi nici Apostslii nu l-au investit în această funcţie; el era cel mai în vârstă dintre Apostoli şi ceilalţi i-au acordat o întâietate de vârstă. Ceea ce Petru a afirmat nu a fost o părere personală ci a fost părerea tuturor apostolilor; cu siguranţă că fiecare dintre ceilalţi Apostoli ar fi răspuns la fel. Mântuitorul l-a mustrat ca pe nici un alt Apostol şi nu l-a socotit niciodată un corifeu al Apostolilor. Faptul ca a fost prins la Roma nu înseamnă ca ar fi fost episcop; numirea de „Apostol” are un sens dinamic (=trimis), sau reflectă o activitate dinamică, iar termenul „ episcop” arată ca persoana respectivă desfăşoară o activitate statică în cardul unei comunităţi. Petru şi-a îndeplinit misiunea mai întâi prin alte părţi cum ar fi Pont, Capadochia sau alte locuri (ex. antiohienii îl socotesc a fi primul episcop al acestui scaun), ba mai mult, la Roma Sf. Apostol Pavel a ajuns mai devreme decât Petru, în anul 61, pe când Sf. Apostol Petru a ajuns abia prin anul 63; aşadar aceasră învăţătură nu are temei. ACTIVITATEA CELORLALŢI APOSTOLI Aşa cum ne informează Eusebiu de Cezareea, Sfinţii Apostoli s-au împrăştiat prin lume după ce s-a tras la sorţi. Astfel: Toma a ajuns să predice în India şi Persia unde a suferit moarte martirică. Şi astăzi există în provincia Malabar o comunitate creştină numită a tomiţilor. Bartolomeu a propovăduit în lndia, Arabia Sudică, şi chiar în Armenia. Matei a propovăduit printre iudeii din Palestina, apoi în Etiopia unde a suferit moarte martirică fiîndu-i tăiat trupul în două cu fierăstrăul. Ioan, fiul lui Zevedeu a propovăduit în Asia Mică în apropiere de Efes. De la Ioan avem o Evanghelie, trei epistole şi Apocalipsa. Este singurul care a murit de moarte naturală între anii 96-100. Iacob, fratele lui Ioan, a rămas în Palestina şi astfel el a devenit primul apostol martirizat. A murit în anul 44 în timpul prigoanei regelui Irod Agripa. Iuda Tadeul se crede ca a predicat în Palestina şi ne-a lăsat o epistolă. Filip a propovădut în Tracia şi a ajuns chiar prin Sciţia, a murit în Frigia la Ierapole. Noile cercetări dovedesc faptul că ar fi ajuns chiar în Dacia. Simon Zelotul a ajuns prin Persia şi Egipt. Iacov a lui Alfeu -despre el nu avem ştiri. Matia, cel ales în locul lui Iuda, a propovăduit în Etiopia. Andrei, fratele lui Petru, a desfăşurat cea mai importantă activitate (din punctul nostru de vedere). Eusebiu de Cezareea ne spune depre el că a propovăduit în Sciţia, pe malul Mării Negre, în cetăţile greceşti de aici. Se ştie că greci proveniţi de peinsula Milet s-au aşezat în Dobrogea de astăzi, în cetăţile de aici Tomis, Calatis, Istria, Axiopolis, etc. încă din sec. VIi î. Hr. El a ajuns în
21

Bizanţ, trecând prin Bulgaria, unde l-a aşezat ca episcop pe Stachis, apoi a plecat spre Ahaia -Grecia şi a ajuns în Patras unde a fost răstignit pe o cruce în formă de „x”. O activitate aparte au avut cei 70 (72) de ucenici trimişi câte doi de către Mântuitorul (cf. Lc. 10); dintre aceştia cei mai importanţi au fost: Barnaba şi Ioan Marcu –scrie şi o Evanghelie. Apoi, ucenicii direcţi ai Apostolilor au fost: Ioan Marcu, (ucenic al apostolului Petru), Luca, Timotei, Sila şi Tit care au fost ucenicii Sf. Apostol Pavel. După cum se poate bine observa Apostolii împreună cu ucenicii lor au propovăduit Evanghelia nu numai în Imperiu ci şi în afara graniţelor lui. Cursul nr.8 Viaţa şi activitatea Sf. Ap. Pavel Sfântului Apostol Pavel îi cunoaştem cel mai bine activitatea misionară. El nu a făcut parte dintre cei 12 Apostoli dar a întreprins o bogată activtate misionară fiind supranumit „Apostolul neamurilor”. Date biografice: S-a născut cam în acelaşi an cu Mântuitorul, inTars, capitala provinciei Cilicia. Părinţii erau meşteşugari şi aveau un atelier de ţesut stofe din păr de animale din care apoi se făceau corturi, pături, veşminte etc. Întreaga familie avea dreptul de a circula liber prin imperiu şi au primit cetăţenia romană. El a fost numit Saul (cel dorit) şi a avut o soră mai mare – Maria ce era căsătorită şi locuia în Ierusalim. Saul a învăţat carte în Tars, oraş al confluenţelor culturilor greacă şi latină. Îndrăgind cele religioase s-a hotărât să se facă rabin; a învăţat carte în Ierusalim sub îndrumarea lui Gamaleil, Faptele Apostolilor arată ca acest profesor a luat apărarea ucenicilor Domnului. Mântuitorul Iisus Hristos, după ce şi-a început activitatea publică, a poposit de multe ori în casa Mariei sora lui Saul, chiar şi Cina de Taină a ţinut-o în casa ei. Maria a avut ca fiu pe Ioan Marcu viitorul evanghelist. Saul nu L-a cunoscut personal pe Mântuitorul deoarece se afla în Tars când Mântuitorul şi-a început activitatea publică, şi funcţiona ca rabin pe lângă Sinagoga din Tars. El revine în Ierusalim auzind de „zarva” ce s-a făcut după pogorârea Sfântului Duh. Dând dovadă de mult zel a căutat să distrugă Biserica. El mărturiseşte ca „sufla cu ameninţare aupra ucenicilor Domnului”. A participat la supliciul diaconului Ştefan. Cartea Faptele Apostolilor ne spune că cei ce au aruncat cu pietre în Ştefan şi-au pus hainele la picioarele unui tână pe nume Saul. De aici viaţa lui este mai bine cunoscută întrucât ucenicul său Luca a consemnat în F. A. cele mai importante evenimente petrecute în viaţa lui: 1. Convertirea. Dând dovadă de mult zel, după ce comunitatea creştină din Ierusalim s-a împrăştiat, Saul a auzit că există o altă comunitate mai puternică în Damasc şi a cerut încuviînţarea Sinedriului spre a merge în Damasc şi a distruge acea comunitate. Sinedriul, pe lângă scrisorile de împuternicire, îi asigură şi paza printr-un corp de oaste. Aproape de Damasc, ziua în amiaza mare, i se arată Mântuitorul şi în urma dialogului cu El Saul rămâne orb. Ajuns în Damasc este
22

dus în faţa preotului Anania şi primeşte botezul creştin convertindu-se. De aici înainte putem vorbi de un apostol al Domnului. În Damasc însoţitorii săi şi evreii vor să-l prindă pentru ca s-a lepădat de legea mozaică, au vrut să-l omoare. Creştini din cetate prinzând de veste l-au slobozit cu o frânghie noaptea într-un coş peste zidurile cetăţii / anul 36 d. Hr.. Din Damasc el fuge în Arobia unde stă 3 ani şi apoi se întoarce la Tars dar şi aici este urmărit de evrei, fapt pentru care se refugiază în Antiohia Siriei, unde a fost primit cu bucurie; şi-a câştigat existenţa împletind coşuri. Este cercetat de Barnaba care se hotărăşte să-l prezinte colegiului Apostolilor. În acest scop el vine la Ierusalim prin anul 44, este prezentat Apostolilor, dar cum în acelaşi an a fost martirizat Iacob al lui Zevedeu, ucenicii au hotărât să se împrăştie. Dacă Apostolii au hotărât să răspândească Evanghelia în afara graniţelor Palestinei, în rândul comunităţilor evreieşti, Saul a dorit să facă acelaşi lucru printre păgâni (călătoriile misionare). În ceea ce priveşte statura sa, din Sfânta Scriptură rezultă ca, nu era prea înlt şi nici prea chipeş şi că suferea de o boală de care se plângea uneori. Această boală a fost malaria, foarte des întâlnită în Asia Mică şi care era provocată de ţânţarul Anofel. Călătoria I-a misionară S-a desfăşurat între anii 45-48. Saul împreună cu Barnaba se duc din Ierusalim în Antiohia Siriei unde se pregătesc pentru călătorie. Ioan Marcu li se alătură. Apoi, în anul 45 pornesc spre portul Seleucia. De aici, cu o corabie ajung peinsula Cipru, în portul Salamina. Străbat insula Cipru pe jos, reuşind să atragă atenţia. În capitala insulei, Pafos, este convertit guvernatorul Sergius Paulus. În cinstea acestui succes major, Saul îşi schimbă numele în Pavel (abea de acum putem vorbi despre Sf. Ap. Pavel). Din Cipru, cu o corabie, se îndreaptă spre nord, înspre Asia Mică, ajung în Perga, capitala provinciei Pamfilia; aici, cei trei sunt bătuţi. Ioan Marcu se ceartă cu Pavel şi se întoarce acasă. Pavel şi Barnaba continuă călătoria spre nord, ajungând în Pisidia, ei oprindu-se în capitală – Antiohia Pisidiei. Tot pe jos, o iau înspre sud-est şi trec prin localităţile Iconiu, Listra şi Derbe. Din Derbe fac cale întoarsă prin aceleaşi localităţi, adică Listra, Iconiu, Antiohia Pisidiei, nu se opresc în Perga ci ajung direct în portul Atalia, de unde, cu o corabie, merg până în Cezareea Palestinei şi ajung la Ierusalim, aducând cu ei colecta pe care o dau creştinilor din Ierusalim, întrucât ţara fusese bântuită de secetă. FA cap. 13-15 (de conspectat). Sinodul Apostolic din Ierusalim Din Ierusalim, Pavel merge din nou în Antiohia Siriei, unde găseşte comunitatea creştină scindată. Un grup de creştini din Iudeea au ajuns în Antiohia, unde au produs tulburare, afirmând ca adevăraţii creştini trebuie să păstreze şi prescripţiile legii iudaice – tăierea împrejur. În Antiohia comunitatea era formată mai ales din creştini proveniţi dintre păgâni. Prin anii 49/50, Pavel revine la Ierusalim, unde îi intâlneşte din nou pe Apostoli. Comunitatea din Ierusalim era condusă de Iacob cel mic. Apostolii
23

adunaţi în Ierusalim discută problemele referitoare la respectarea legii mozaice în creştinism, Apostolul Petru era pentru respectarea prescripţiilor mozaice, iar Pavel era împotrivă. Până la urmă, toţi au fost de acord că nu trebuie să li se impună celor proveniţi dintre păgâni prescripţiile legii, dar trebuie să se ferească de vechile obiceiuri – de a aduce jertfă zeilor şi de a nu consuma din cele pentru jertfă (vezi F. A. cap. 15-de conspectat). Călătoria a II-a misionară (51-54) Întors în Antiohia Siriei, Pavel hotărăşte să mai întreprindă o călătorie tot în Asia Mică. Îl ia pe Sila (Silvanus), deoarece Barnaba s-a întors în Cipru de unde era originar. Cei doi pornesc în 51 pe jos, o iau înspre nord, ajungând inTarsul Ciliciei, de unde trec prin câteva localităţi vizitate în timpul primei călătorii: Derbe, Listra, unde îl convertesc pe Timotei, viitorul episcop al Efesului, Iconiu şi Antiohia Pisidiei. De acolo se îndreaptă spre nord, trecând prin provinciile Frigia şi Misia, ajung la Troa unde îl convertesc pe medicul Luca. Aici Pavel îl învie pe Enea. Împreună cu Luca, păşesc pentru prima dată pe pământ european – se îmbarcă pe o corabie şi ocolind insula Samotrace ajung în Macedonia, în localitatea Filippi. Aici sunt bătuţi, dar reuşesc să pună bazele unei comunităţi creştine, la conducerea căreia îl lasă pe Luca. Trecând prin Amfipolis şi Appolonia, se opresc la Tesalonic. Aici sunt primiţi cu multă căldură, iar Pavel a păstrat o vie amintire a zilelor petrecute la Tesalonic. De aici, prin Bereea, cei doi ajung în Atena, unde Pavel propoveduieşte în piaţa oraşului numită „Areopag” (zeităţile din piaţă) zeul necunoscut. (FA 16- de conspectat). În Atena reuşesc să-l convertească pe Dionisie Areopagiptul şi o femeie pe nume Damaris. Din Atena ajung în Corint, unde Apostolul Pavel lucrează apropae doi ani împreună cu soţii Aquilla şi Priscilla. La plecare, aceştia doresc să-l însoţească pe Pavel şi se îmbarcă împreună cu ei, ajung până la Efes şi de acolo în Palestina, la Cezareea Palestinei, în anul 54. Călătoria a III-a misionară (54-58) Imediat, Pavel se hotărăşte să întreprindă a III -a călătorie. În această călătorie, el îi ia cu sine pe Tit şi pe Timotei. Din Antiohia Siriei, trece pe jos prin provinciile vizitate în a două călătorie misionară: Cilicia, Licaonia, Frigia şi Misia, ajungând la Efes. Aici stă mai bine de doi ani şi activitatea lui misionară cunoaşte un succes deosebit; hirotoneşte preoţi şi episcopi. Datorită propovăduirilor sale intră în conflict cu argintarul Dimitrie, care îi indeamnă pe efeseni să se răzvrătească împotriva lui Pavel. Părăsesc Efesul şi ajung în Troa, trec în Europa în Filippi, de unde îl iau pe Luca. Împreună ajung iar la Tesalonic, trecând prin Amfipolis şi prin Appolonia, iar apoi la Atena şi Corint. Din Corint fac cale întoarsă până în Filippi, de unde trimite o solie „prezbiterilor” din Efes, pe care îi cheamă la o ultimă întâlnire pe insula Milet. Simţindu-şi sfârşitul aproape, Pavel rosteşte o duioasă cuvântare (testamentul lui Pavel). După ce se desparte de ei pleacă în Palestina, debarcă la Cezareea şi în 58 ajunge la Ierusalim. (FA de conspectat).
24

Călătoria captivităţii La Ierusalim, evreii reuşesc să-l prindă şi Pavel este aruncat în închisoarea din Turnul Antonia. Aici evreii au căutat să-l omoare, de aceea comandantul gărzii, Lysias, sub escortă, îl transferă într-o noapte în Cezareea Palestinei, unde stă doi ani (58-60). Evreii îl găsesc şi aici şi caută din nou să-l omoare. Pavel face uz de cetăţenia romană şi cere să fie adus în faţa împăratului spre a fi judecat. Cererea i-a fost îndeplinită şi în 60 începe călătoria captivităţii. Cu o corabie ajung mai întâi pe imsula Cipru, unde se îmbarcă pe altă corabie ce pleca spre Italia. Corabia ocoleşte insula Creta şi naufragiază în Malta. Aici, păzitorii lui Pavel s-au speriat ca acesta a fugit. După ce săvârşeşte mai multe minuni, este îmbarcat pe altă corabie şi, ocolind Silicia, ajunge în localitatea Puteoli. De aici, sub escortă pe jos se îndreaptă spre Roma. creştinii din Roma vin să-l întâmpine pe Pavel în localitatea Trei Taverne şi îi cer să-i lase să intervină la împărat pentru el. Pavel refuză şi astfel, în 61, ajunge la Roma unde este judecat şi i se stabileşte un domiciliu forţat; aiciişi va scrie cele mai multe dintre epistole. În anul 63 este eliberat. Tradiţia creştină afirmă ca Pavel ar fiintreprins a IV-a călătorie despre care vorbeşte în epistola către Romani 15, 24 unde se spune ca ar fi dorit să ajungă în Spania. Cert este faptul că în 67 s-a aflat din nou la Roma, unde a fost prins şi judecat din porunca împăratului Nero (54-58), fiind condamnat la moarte. Pentru că avea cetăţenia romană a fost executat prin decapitare. Potrivit tradiţiei i s-a tăiat capul în 29 iunie 67, pe Via Ostia-pe dealul Vaticanului, drum ce lega Roma de Galia. Ucenicii lui au luat trupul şi l-au înmormântat mai întâi lângă Roma, iar apoi în Biserica Sfinţii Apostoli din Roma. Cursul nr.9 Cultul şi viaţa creştină în epoca apostolilor Prima comunitate înfiînţată la Cincizecime a continuat să fie legată de Templul din Ierusalim, dar ea avea manifestări de cult diferite de cele ale evreilor. Faptele Apostolilor 2, 42 redau viaţa cea nouă trăită de creştini. „Frângerea pâinii” era făcută în adunări care s-au ţinut la templu, iar mai apoi în case, nu numai din cauza iudeilor ci şi din cauza numărului mare de creştini. Frângerea se mai numea şi „Cina Domnului”. Deoarece avea caracter sacru, Pavel o numeşte „împărtăşanie”, iar Didahia ne spune ca împărtăşania era precedată de mărturisirea păcatelor şi de rugăciune. În Ierusalim, adunările se ţineau în mai multe case, deoarece era greu să între 5ooo de oameniintr-o singură casă. La început, creştinii se întruneau în fiecare zi (FA 2, 46); frângerea pâinii fiind urmată de o masă în comun numită Agapă (masa iubirii); aceasta se ţinea seara când oamenii erau liberi de ocupaţiile lor zilnice. Creştinii mai erau numiţi şi „iudeo-creştini”, pentru ca proveneau dintre iudei. În afara Ierusalimului, creştinii care au ţinut legătura cu sinagoga au fost alungaţi şi se întâlneau tot în case. La început, cultul era tributar iudaismului, deoarece se citea din cărţile Vechiului Testament, iar mai apoi din scrierile Apostolilor; în afară de asta se mai întonau imne, psalmi şi cântări duhovniceşti.
25

Din F. A. 20, 27 aflăm ca frângerea pâinii se făcea o singură dată, în prima zi a săptămânii (duminica). Cultul euharistic consta din două părţi: 1. Didactică – citiri din V. T. şi din N. T., urmate de omilii (adică predici) despre cele citite. 2. Liturgică – se puneau pe masă pâine, vin şi apă, iar episcopul sau preotul făcea rugăciuni (aducea mulţumiri sau euharistii); nu ştim ce fel de rugăciuni se rosteau la început, dar de regulă erau improvizaţii; au exitat şi rugăciuni cu formule bine precizate; se rosteau şi rugăciuni ocazionale, dar rugăciunea comună era – Tatăl nostru. Înainte de împărtăşirea tuturor celor prezenţi, creştinii îşi dădeau sărutarea păcii, iar cei nebotezaţi părăseau locaşul de cult, după care se împărtăşeau toţi cei botezaţi; mulţi o cereau pentru a o duce acasă, alţii o purtau cu ei în călătorii, ei primind-o doar sub forma trupului (pâine). Creştinii îşi aduceau ofrandele, care constau în bani, veşminte, alimente etc. care erau împărţite celor săraci; absenţa de la cult mai mult de trei duminici consecutive a fost sancţionată încă de atunci. Astfel a apărut Sfânta Liturghie. Prima Liturghie scrisă a fost cea a Sfântului Apostol Iacob cel Mic, care dura aproximativ şase ore. În afară de euharistie s-au săvârşit şi celelalte Taine, cea mai des întâlnită fiind Taina botezului. În comunitatea creştină nu se putea intra decât prin botez şi era precedat de o mărturisire a păcatelor; botezul era mai mult decât un ritual – avea caracter de Taină, deoarece prin botez se iertau păcatele. Cei care doreau să se boteze trebuiau să facă o mărturisire de credinţă care îngloba adevărurile fundamentale ale credinţei creştine (credinţa în Sfânta Treime, credinţa în faptul ca Iisus a fost om şi Dumnezeu adevărat, credinţa în Sfântul Duh etc. ). Botezul a început să fie precedat de o perioadă de pregătire (numită catehumenat), în răstimpul căreia candidatul aprofunda învăţăturile creştine, iar inainte de botez trebuia să postească. După botez urma punerea mâinilor peste capul celui botezat (aceasta este identică cu Taina mirungerii). Tot prin punerea mâinilor se săvârşea şi hirotonia urmată de rugăciuni speciale. Pentru a nu se confunda mirungerea cu hirotonia, de timpuriu acest act a fost înlocuit cu nugerea cu Sfâmtul Mir. Apostolii au hirotonit diaconi, preoţi, episcopi, transmiţând episcopilor dreptul de a hirotoni preoţi şi diaconi. Transmiterea prin hirotonie a Harului divin pri episcopii legal hirotoniţi până în zilele noastre se numeşte succesiune apostolică. Mărturisirea, la început, era făcută în public dar, pentru ca se producea tulburare, s-a trecut la mărturisirea auriculară (privată) în faţa preotului. Postul a fost un element constitutiv al vieţii bisericeşti: el preceda împărtăşania, botezul şi alte Taine. Se postea, de regulă, miercurea şi vinerea, iar mai apoi au apărut perioade de post, cum ar fi cea de trei zile înainte de botez, apoi înaintea sărbătorilor majore ale creştinilor. Înainte de Paşti s-a postit o zi, apoi trei zile, o săptămână şi s-a ajuns la 40 de zile; în unele părţi s-au făcut exagerări dublându-se această perioadă de post. Sărbătorile au jucat un rol deosebit – Duminica era sărbătoarea săptămânală, fiind numită „Ziua Domnului” deoarece în această zi a săptămânii a
26

înviat Hristos. În Didahie (cap. 14), ni se spune că penru creştini aceasta era o zi de aleasă bucurie. Obiceiul unora de a sărbători şi sâmbăta a fost interzis de Biserică; în afară de ziua de Duminică erau la mare cinste zilele de miercuri şi vineri, în care îşi aduceau aminte de ziua în care a fost vândut Iisus de către Iuda şi de ziua în care a murit pe cruce. Sărbătorile de peste an Paştile- sărbătoarea anuală a Învierii Domnului. Era prăznuită la început deodată cu „pesach-ul” evreiesc. În sec. II-III s-au iscat controverse datorită acestui lucru până când, la sinodul I ecumenic, s-a stabilit un criteriu de fixare a datei Paştilor. Până atunci dată sărbătoririi era fixată de episcopul Alexandriei, care a fost obligat ca printr-o „epistolă festivă” să-i anunţe pe ceilalţi episcopi care este dată sărbătoaririi Paştilor. Cincizecimea creştină, la început, a coincis cu Cincizecimea evreiască, dar a avut o altă conotaţie pentru ca îşi aduceau aminte de Pogorârea Sfântului Duh; este una dintre cele mai vechi sărbători creştine, zi în care nu se postea şi nu se îngenunchea la cult. Apoi, au apărut şi alte sărbători în care creştinii îşi aduceau aminte de alte evenimente legate de istoria mântuirii neamului omenesc. În 6 ianuarie se ţinea „Epifania” sau Teofania (arătarea lui Dumnezeu). creştinii îşi aduceau aminte de naşterea şi botezul Domnului. Din sec. IV Naşterea a fost aşezată la 25 Decembrie. Apoi au rânduit sărbătoarea Buneivestiri (vestea cea bună bună pe care a primit-o Fecioara Maria); apoi au început să fie prăznuiţi Apostolii, Maica Domnului, martirii. Primele Biserici creştine s-au construit pe mormintele martirilor. Viaţa creştină era în strânsă legătură cu actele de cult. creştinii trăiau o viaţă curată; se punea accentul pe curăţia sufletească, milă, castitate, se evitau plăcerile ce puteau duce la păcat. Din punct de vedere moral, au dus o viaţă necunoscută până atunci. Ei trăiau în cumpătare, aspirând la sfinţenie. Prin botez şi euharistie, primeau darul Sfântului Duh, devenind „templul Sf. Duh”, care nu trebuia întinat prin păcat. Potrivit îndemnului de la 1 Cor. 3, 10, se recomanda munca- cine nu munceşte să nici nu mănânce. Prin îndemnul la cinstirea soţiei, s-a manifestat grija faţa de familie etc. Cu toate acestea s-au înregistrat şi multe neajunsuri. Mustrările Sfântului Apostol Pavel, care se adresează unor credincioşi, arată ca unii cădeau în păcate şi slăbiciuni omeneşti. De la început, Biserica a avut o disciplină, dar spre deosebire de sinagogă care aplica pedepse corporale, Biserica aplica pedepse cu caracter moral. Pentru aceasta Biserica avea mai multe mijloace (ex. mărturisirea păcatelor). Prin pocăinţă se reabilitau şi puteau rămâne în sânul Bisericii, de aceea au fost foarte puţini cei care au părăsit Biserica pentru plăceri.

27

ORGANIZAREA BISERICII DIN PRIMELE PATRU SECOLE IERARHIA, DISCIPLINA, SINOADELE Biserica a continuat să se dezvolte atât în Ierusalim cât şi în alte localităţi; s-au pus bazele unor comunităţi creştine, care s-au înfiînţat nu numai la oraşe ci şi în sate. În noua ipostază de comunitate dar şi de aşezământ al mântuirii, Biserica a trebuit să aibă membri, să aibă conducere, norme de viaţă specifice şi de aceea s-a făcut o organizare a ei, o departajare în cler şi credincioşi; din rândul clerului au făcut parte apostolii, episcopii (presbiteri), preoţii şi diaconii, (încă de la început se ştie ca au existat şi diaconiţe, care nu aveau îndatoriri din cadrul cultului, dar care ajutau la servitul mesei, la curăţenie etc. ), După moartea Apostolilor, Episcopii, preoţii, diaconii au alcătuit ierarhia; în Sfânta Scriptură întâlnim şi numele de „presbiter”, acest termen s-a folosit atât pentru numirea Episcopilor cât şi a preoţilor. Pentru a nu se creea confuzii, după o vreme s-a renunţat la acest termen. Episcopii aveau deplinătatea harului preoţiei şi aveau sarcina de a hirotoni şi organiza viaţa Bisericii. Transmiterea harului Sfântului Duh prin Hirotonie şi prin punerea mâinilor la şirul neîntrupat al episcopilor se numeşte succesiune apostolică. În Ierusalim, comunitatea creştină era grupată în jurul Sf. Apostoli, ei fiind cei care coordonau întreaga activitate, iar creştinii stăruiau în rugăciune şi învăţătura apostolilor. După plecarea Sf. Apostoli din Ierusalim, comducător al comunităţii de aici a fost numit Iacob cel Mic (ruda Domnului). De o cinstire mai aparte s-au bucurat şi celelalte rudenii după trup ale Mântuitorului. Apostolii, pe unde au trecut, au lăsat în urma lor oameni destoinici şi prin punerea mâinilor au hirotonit prin cetăţi preoţi, diaconi, episcopi, spre a conduce viaţa creştină. Din Faptele Apostolilor aflăm ca au fost rânduiţi presbiteri la Efes. Din Epistolele Pauline deducem distincţia clară dintre Episcopi, preoţi, diaconi (despre calităţile lor vezi la 1 Timotei 4-5). Sf. Apostol Pavel i-a rânduit ca episcopi pe Timotei la Efes şi pe Tit în Creta. Alături de aceşti preoţi şi episcopi au existat şi diaconi (Fapte 5 ). Diaconii au avut o minune administrativă, iar apoi şi ei au început să propovăduiască (diaconul Filip Fapte 8). După moartea Apostolilor, episcopii, preoţii şi diaconii, au constituit ierarhia bisericească. În timpul persecuţiilor s-a renunţat la agape, diaconii au rămas să-i ajute pe preoţi la săvârşirea cultului. Din Didahie aflăm ca episcopii, preoţii şi diaconii aveau în grijă: propovăduirea Evangheliei, sarcini administrative, supravegherea vieţii bisericeşti şi impunerea disciplinei (acolo unde era cazul). Pe lângă membri ierarhiei, existau şi aşa numiţii harismatici, oameni care posedau anumite daruri (Rom. 12, 6-8, Efes. 4, 11); între aceste harisme amintim: darul vorbirii în limbi, al proorocirii, al facerii de minuni etc. Aceste daruri speciale s-au dat pentru a se consolida tânăra Biserică a lui Hristos. Cu timpul ele nu şi-au mai avut rostul şi au încetat să existe. Disciplina era observată de membrii ierarhiei; spovedania era cel mai eficace mijloc prin care se îndreptau neajunsurile vieţii morale. Abuzurile au fost pedepsite de Apostoli (cazul Anania şi Safira). Pentru bunul mers al vieţii creştine s-a folosiincă de la început principiul „Sinodalităţii”; comunitatea întreagă hotăra pentru bunul mers al Bisericii. După
28

modelul arătat de Apostoli (Sinodul Apostolic), adunarea ierarhilor a fost cea care a stabilit reguli pentru Biserică. Înmulţindu-se numărul credincioşilor dar şi al episcopilor cu timpul s-a hotărât să li se dea episcopilor jurisdicţie limitată, aşa au apărut episcopiile. S-a simţit, apoi, nevoia unei centralizări din punct de vedere administrativ, mai multe episcopii formând o mitropolie; sistemul mitropolitan a fost bine conturat în veacul al III -lea. De o importanţă aparte s-au bucurat capitalele de prefecturi şi provincii unde au ajuns Sfinţii Apostoli (Antiohia, Alexandria, Roma etc. ) aceste episcopii au fost ridicate la rangul de mitropolii şi mai apoi de patriarhii. Cursul nr.10 EREZII DIN PRIMELE VEACURI CREŞTINE Termenul „erezie” provine din grecescul αιρεαις care se traduce prin eroare, părere diferită, sectă. Acest termen s-a întrebuinţat pentru a definiinvăţăturile greşite şi erorile de doctrină ale celor care n-au primit învăţătura creştină aşa cum a fost predicată de Sfinţii Apostoli. Ereziile sunt tot aşa de vechi precum Biserica, însuşi creştinismul a fost considerat „eres” (Fapte 28, 22). Sfântul Apostol spune ca ereziile sunt ceva necesar, pentru că prin intermediul lor (1 Timotei 11, 19) s-a învederat adevărul. Primele erezii au fost cele iudaizante, numite aşa deoarece au încercat să iudaizeze creştinismul, care cereau să se respecte VT ca valoare permanentă. Acestea cereau aplicarea integrală a prescripţiilor VT şi în creştinism. Împotriva acestor păreri s-au ridicat Sfinţii Apostoli în anii 49 sau 50 la Ierusalim şi s-a hotărât ca legea mozaică nu este obligatorie în creştinism (Fapte 28, 11, 19). După războiul iudaic (66-70” şi după dărâmarea Ierusalimului în anul 70, atât evreii cât şi creştinii au părăsit Ierusalimul, iar în locul lor au fost aduşi colonişti. La momentul plecării creştinilor din Ierusalim, existau două tabere: cea a iudaizanţilor şi cea a creştinilor universalişti (sau a iudeo-creştinilor). După moartea lui Iacob cel Mic în 62, creştinii proveniţi dintre neamuri şi-l aleg pe Simion drept conducător, iar iudaizanţii pe Thebutis. Aceştia din urmă se retrag dincolo de Iordan şi se apropie de esenieni. Iudeo-creştinii s-au întors în Ieusalim şi au continuat să răspândească Evanghelia şi printre coloniştii nou veniţi. Astfel s-au pus bazele unei comunităţi creştine aparte. Între sectele iudaizante amintim: 1. Nazareii – aceştia observau legea mozaică şi cu toate că propovăduiau că Iisus este Mesia, foloseau doar Evanghelia după Matei. 2. Ebioniţii – aceştia erau iudaizanţi rigorişti care îl socoteau pe Hristos fiul natural al lui Iosif şi al Mariei. Înterpretarea Evangheliei era împotriva faptului ca Iisus este fiul lui Dumnezeu. Se pare ca Simah (cel care a făcut o traducere a V. T. În limba greacă în sec. III) a fost ebionit.. 3. În N. T. se constată existenţa altor eretici iudaizanţi; aceştia opreau căsătoria şi unele alimente (carnea) şi se foloseau de basme şi înşirări de neamuri (se foloseau de mituri şi genialogii) vezi 1 Timotei 1, 20. 2, 17.
29

4. Asemenea acestora erau şi „nicolaiţii” din Efes şi Pergam, care au aprobat cultul idolatric şi mâncau din carnea jertfită idolilor; învăţau ca femeile puteau fi bunuri comune ale bărbaţilor. Sf. Apostol Pavel se plânge ca aceştia urmăreau doar câştigarea banilor şi ca practicau imoralitatea. Tot în primele secole au mai existat erezii iudeo-gnostice, acestea au păstrat doar o parte din legea mozaică, împrumutând elemente din gnosticismul antic, pe care l-au amestecat cu idei creştine. Între acestea amintim: 1. Erezia lui Cerint- un evreu din Alexandria. El admitea dualismul (Dumnezeu şi materia sunt eterne) şi pretindea că un înger (Demiurg) a creeat lumea iar un altul a dat legea mozaică. Iisus a fost un om deosebit dar în persoana lui nu s-a putut întrupa Dumnezeu. A fost combătut de Sf. Ioan Evanghelistul (vezi prologul Ev. a IV-a). 2. Elchesaismul – un amestec straniu de mozaism şi păgânism cu idei creştine denaturate. A apărut în secolul al II-lea. Despre Hristos afirmau ca este un „eon” sau un înger inalt de 96 de mile şi lat de 24. Hristos s-a întrupat de mai multe ori. Idei Iudeo-gnostice, întâlnim într-o carte apocrifă „Cartea lui Baruh”, carte ce nu este identică cea aşezată în VT în rândul cărţilor „bune de citit”. În ordine cronologică, primul eretic a fost Simon Magul (Fapte 8, 9- 25) unde se vorbeşte despre aparenta lui încreştinare, cu scopul de a dobândi puterea de a face minuni, el oferind bani în schimbul harului. A fost un vestit magician originar din Samaria. Pentru ca Sf. Apostol Petru a refuzat să ofere harul prin botez, a început să propovăduiască o învăţătură nouă zicând că Dumnezeu s-a arătat samarinenilor în chipul Tatălui, iudeilor sub chipul Fiului iar păgânilor ca Duh Sfânt. Tradiţia ne spune că ar fi murit la Roma vrând să facă o minune ca Iisus: unii afirmă că s-a urcat pe un munte de unde a încercat să se înalţe spre cer, iar alţii spun că s-a lăsat îngopat de viu crezând că va învia. Idei asemănătoare cu a lui Simon Magul au avut şi Dositei (învăţătorul lui Simon Magul), Menandru şi Cleobios. În afară de acestea au existat chiar sisteme religioase promovate de unii creştini sub influenţa unor sisteme filosofice sau a unor impulsuri lăuntrice neconforme cu doctrina şi viaţa Bisericii primare. Între acestea amintim: Marcionismul – numele îi vine de la Marcion, fiu de episcop creştin, care, datorită învăţăturilor sale greşite, a fost excomunicat de tatăl său. Născut în anul 75, prin 140 ajunge la Roma unde îşi propovăduieşte ideile. Comparând VT şi NT el a constatat că există doi dumnezei, unul imperfect al VT şi unul perfect al NT. VT îl socotea ca aparţinând Dumnezeului imperfect şi-l respingea. Dumnezeul cel bun s-a descoperit prin Iisus Hristos. Moartea şi învierea Lui Hristos, spunea el, nu au fost reale (dochetism). Tainele le-a săvârşit cum a vrut el şi a imitat într-un fel religia creştină. La baza învăţăturii lui a aşezat Evanghelia lui Luca (fără primele două capitole) şi 10 epistole pauline. În morală a fost riguros: dispreţuia căsătoria, carnea şi vinul pe care le considera ca aparţinând Dumnezeului demiurg (imperfect). A fost combătut de Policarp, Tertulian, Irineu al Lyonului. Învăţătura lui sa răspândit şi au existat chiar martiri în rândurile lor. Urmaşul său a fost Apelles. Ideile lui au fost preluate de către bogomili, peste un mileniu.
30

Montanismul – numele îi vine de la Montanus, întemeietorul sectei. La început n-a fost o erezie, ci un mod de viaţă creştin foarte riguros. Ei au fost o grupare religioasă ce şi-a stabilit nişte reguli morale foarte aspre, în dorinţa de a pregăti lumea pentru a doua venire a lui Hristos. Erezia a apărut în Frigia în sec. II. Ei propovăduiau sfârşitul iminent al lumii, coborârea Ierusalimului ceresc şi împărăţia de 1000 de ani a lui Hristos aici pe pământ. Despre sine spunea ca este Paracletul (Mângâietorul), organul Duhului Sfânt, anunţat de Iisus Hristos. El pretindea că revelaţia N. T. nu este desăvârşită, ci se desăvârşeşte prin el, ca Paraclet. În aşteptarea celei de-a două veniri, îşi lăsau muncile şi ieşeau în pustie intonând cântări religioase. Au fost foarte rigorişti, repingeau căsătoria, podoabele erau socotite păcate, femeile făceau parte din ierarhie etc. Pentru ca au fost respinşi de Biserică, au degenerat într-o grămadă de secte. Din montanism s-a desprins „hiliasmul”, care propovăduieşte împărăţia de 1000 de ani şi a doua venire. Această învăţătură îşi are originile în VT. Această idee a luat forma unei aşteptări apropiate a sfârşitului lumii. Învăţătura hiliastă a fost o mângâiere pentru creştini în timpul persecuţiilor. Biserica i-a combătut, acelaşi lucru făcându-l şi unii eretici. Între aceştia din urmă îi amintim pe „alogii” care respingeau scrierile Sf. Ioan Evanghelistul pentru că montaniştii şi hiliaştii se foloseau de ele. Gnosticismul- a fost cunoscut numai prin scrierile care au condamnat acest fenomen religios. Este anterior creştinismului şi constă într-un amestec de idei din vechile culte păgâne cu idei mozaice (şi apoi creştine), Gnosticismul creştin a apărut în secolul I, s-a dezvoltat în secolele II-IIl, şi a dispărut în secolul IV. Numele îi vine de la termenul γνώσις=cunoaştere. Gnosticii au susţinut că pot cunoaşte şi tainele lui Dumnezeu prin proprie experienţă şi că gnoza este o ştiînţă. Doctrina gnostică era dualistă (există din veci două principii opuse). Noţiunea de divinitate era abstractă şi aceasta se afla în permanentă opoziţie cu materia. Lumea materială este opera unui Demiurg iar eonii sunt personificări ale unor noţiuni filosofice. Mântuirea este un proces cosmic şi se realizează prin gnoză. În secolul al II-lea cele mai cunoscute sisteme gnostice au fost cel sirian (avându-l ca reprezentant pe Satornil) şi cel alexandrin (reprazentat de Basiliade din Alexandria şi pe Valentin la Roma). Maniheismul- este o formă a gnosticismului, este un rezultat al amestecului de budism cu teosofie babiloniană şi idei creştine. Numele vine de la Mani, Manes sau Maniheos care era un persan de origine nobilă (215-277). A încercat să alcătuiască o religie nouă pentru perşi şi a murit jupuit de viu. În organizare a imitat creştinismul. Mani şi-a ales 12 Apostoli şi 72 de episcopi imitând Botezul şi Euharistia creştină, având rituri asemănătoare cu cele creştine. Erau vegetarieni, opreau consumarea vinului, a ouălor, refuzau lucrul manual şi plăcerile.

31

Cursul nr.11 Erezii antitrinitare şi subordinaţioniste Ereziile antitrinitare sau monarhianiste negau dogma Sfintei Treimi. Unele negau dumnezeirea lui Iisus şi poartă numele generic de antitrinitarism dinamic sau subordinaţionist, iar altele socoteu că persoana unică a lui Dumnezeu s-a manifestat deosebit ca Tată, Fiu şi Duh Sfânt şi poartă numele de erezii antitrinitare modaliste sau patripasiene. Aceste erezii au apărut în sânul Bisericii primare din încercarea de a explica raporturile dintre persoanele Sfintei Treimi (în special dumnezeirea lui Iisus Hristos). Antitrinitarismul dinamic l-a avut ca prim reprezentant pe Teodot din Bizanţ- un curelar bogat, care afirma ca Iisus a fost un simplu om. Ajunge la Roma prin anul 185 unde, datorită învăţăturilor sale, este excomunicat de papa Victor în 190. Adepţii lui, numiţi teodosieni, reuşesc să-şi aleagă un episcop –pe Natalis (primul antipapă din istorie). Fiind condamnată de Biserică, secta a dispărut în Roma, teodosienii refugiîndu-se în Orient unde au fost sprijiniţi de episcopul Antiohiei Pavel de Samosata. Acesta învăţa că Dumnezeu este unul singur, iar Iisus este un om născut în chip supranatural din Fecioara Maria. El este mai bun decât oamenii pentru ca este de la Duhul Sfânt. În Iisus a lucrat Logosul divin (socotit de Pavel ca fiind identic cu raţiunea dumnezeiască), aşa cum a lucrat în profeţii V.T., dar intr-un grad mai mare. În cadrul a două sinoade ţinute în Antiohia între 264-269, Pavel a încercat să-şi impună învăţătura. El a fost demascat de către preotul Malchion ca eretic şi a fost scos din scaun. Idei asemănătoare a avut şi episcopul Beril de Bostra – Arabia, care a fost condamnat de un sinod ţinut la Bostra în anul 244. O dată cu respigerea de către Biserică a acestui tip de antitrinitarism acesta a dispărut spre sfârşitul secolului al III -lea. În secolul al IV-lea subordinaţionismul reapare într-o formă mai evoluată. Eretici ca Arie şi Macedonie, deşi au recunoscut Treimea Persoanelor dumnezeieşti, au refuzat să recunoască egalitatea şi consubstanţialitatea lor subordonând pe Fiul şi pe Sfântul Duh Tatălui. Antitrinitarismul modalist i-a avut ca reprezentanţi pe: Noet -în Smirna. Praxeas şi Sabelie –la Roma şi ucenicii lor. Noet afirma pe la sfârşitul secolului al ll-lea că Iisus Hristos este însuşi Tatăl care s-a întrupat şi a pătimit pentru noi. Praxeas (combătut de Tertulian) afirma la Roma (şi apoi prin Africa de Nord) ca Tatăl s-a făcut Fiu în sensul ca Mântuitorul Iisus a fost corpul iar Spiritul din El a fost Dumnezeu. Sabelie (originar din Libia) ajunge şi el la Roma pe la începutul secolului al III -lea. El afirma ca Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt manifestări în timp ale aceleiaşi fiînţe divine. El a fost combătut de către Ipolit (primul schismatic din istorie). Controverse şi schisme în Biserica primară Problema datei în care trebuia sărbătorită Învierea Domnului a generat discuţii între reprezentanţii Bisericii creştine încă din secolul ll. Creştinii din Asia
32

şi Africa sărbătoreau Paştile la o dată diferită faţă de cei din Europa. Primele discuţii pe această temă le-au purtat -la Roma, Policarp al Smirnei şi papa Anicet, prin anul 155, fără să ajungă la vre-un rezultat. Problema datei Paştilor este anterioară acestui an. Încă din a două jumătate a secolului l creştinii erau divizaţi din această pricină. Cei proveniţi dintre iudei sărbătoreau Paştile deodată cu Pesach-ul evreiesc (pe 14 Nisan), indiferent în ce zi a săptămânii cădea această dată (de aceea ei au mai fost numiţi şi quadrodecimani). Alţii prăznuiau Paştile în prima duninică de după 14 Nisan. Practica adoptată de primii s-a generalizat în Asia iar cea adoptata de ceilalţi s-a generalizat în Europa şi Africa. O a două dispută privitoare la data ţinerii Paştilor a avut loc în Laodiceea prin anii 167-170 cu prilejul controverselor dintre Biserică şi montanişti (aceştia propuneau o altă dată pentru această sărbătoare –15-16 Nisan). Cea mai însemnată dispută a avut loc pe la sfărşitul secolului al ll-lea între papa Victor şi episcopul Policrat al Efesului. Datorită unui preot cu numele Blastus (quadrodeciman), papa i-a invitat pe episcopii din Asia la un sinod pentru a pune capăt acestei situaţii. În acest sens el a purtat o corespondenţă cu mai mulţi episcopi din Asia. Folosind un ton autoritar papa i-a ameninţat cu excomunicarea în caz de nesupunere. Episcopul Policrat îi adună pe episcopii Asieiintr-un sinod la Efes şi îi răspunde papei pe un ton la fel de autoritar ca ei nu renunţă la datinile moştenite de la înaintaşi, mai ales ca acestea sunt ancorate în tradiţia apostolică de nuanţă ioaneică (Eusebiu de Caesareea, Istoria bisericească, V, 23-24). Creştinii din Asia şi-au păstrat obiceiul până în sec. III când, treptat, au acceptat duminica ca zi a sărbătoririi Paştilor. La începutul secolului al lV-lea, sinodul de la Arelate (314) a hotărât ca toţi creştinii să prăznuiască Paştile în aceeaşi zi. Problema Paştilor a fost soluţionată la sinodul l ecumenic. Spre deosebire de ereticii care au denaturat învăţătura Bisericii, schismaticii au fost acele persoane care nu s-au supus autorităţii episcopului ajungând astfel în conflict cu Biserica. În ordine cronologică, prima schismă majoră în Biserică a fost generată de Ipolit la Roma. După moartea papei Zefirin, prin 217, în loc de unul, au fost aleşi doi papi: Calist şi Ipolit. Calist a fost sfetnicul lui Zefirin (care l-a hirotonit diacon). În tinereţe, se pare că, a dus o viaţă aventuroasă şi a fost simpatizant al ereziei antitrinitariene. De aceea doar o parte a clerului roman l-a simpatizat. De cealaltă parte, Ipolit, a fost un om cult, un scriitor şi teolog valoros. El sa ridicat împotriva antitrinitarienilor din Roma dar şi împotriva indisciplinei din Biserică, acuzându-l pe Calist că iartă păcatele de moarte, că-i reprimeşte pe eretici în Biserică, ca hirotoneşte preoţi bigami etc. Schisma nu s-a încheiat nici după moartea lui Calist când au fost aleşi (succesiv) Urban l şi Ponţian. Ea s-a încheiat în timpul persecuţiei lui Maximin Tracul când Ponţian şi Ipolit au suferit moarte martirică în anul 235.

33

Schisma preoţilor ovat şi ovaţian A apărut în urma persecuţiei iniţiată de împăratul Deciu (249-251) şi a fost generată de atitudinea îngăduitoare a episcopului Ciprian al Cartaginei faţă de reprimirea în Biserică a celor care în timpul acestei persecuţii s-au lepădat de credinţă (lapşi). Împotriva acestei atitudini a lui Ciprian s-a ridicat preotul Novat care informează Roma de ceea ce se întâmplă în Cartagina. La Roma scaunul episcopal era vacant iar Biserica de aici era condusă de un colegiu de preoţi -între care şi Novaţian. Acesta îi trimite lui Ciprian o scrisoare plină de jigniri. Drept urmare, Ciprian adună episcopii din Nordul Africii în mai multe sinoade (ţinute între 252-257), unde s-a discutat problema reprimirii lapşilor în Biserică. Între timp, la Roma este ales Corneliu care a manifestat indulgenţă faţă de lapşi. Novaţian critică atitudinea papei, se uneşte cu Novat şi împreună pun bazele unei secte (pe care ei o socoteau adevărata Biserică) în care nu-şi aveau locul cei „slabi”. Secta s-a numit a „novaţienilor” cunoscuţi şi sub numele de „catari”=cei curaţi. Această sectă a dăinuit în Apus până în secolul al Xll-lea când în sânul ei au avut loc transformări de mentalitate. Controversa baptismală I-a avut ca protagonişti pe Ciprian al Cartaginei şi pe Ştefan al Romei. Dacă Ciprian a avut o atitudine tolerantă cu privire la reprimirea în Biserică a celor „căzuţi” nu aceeaşi atitudine a avut-o faţă de eretici. El condiţiona reprimirea ereticilor de botez. Papa Ştefan privea lucrurile exact invers. În dorinţa de a-i împăca pe novaţieni cu Biserica a adoptat o poziţie mai tranşantă faţă de lapşi iar pe ereticIII primea în Biserică fără să ceară rebotezarea lor. Între cei doi au avut loc mai multe dispute fiecare rămânând la opinia sa. Schisma meletiană S-a produs în Alexandria Egiptului în timpul persecuţiei lui Galeriu. În timpul acestei persecuţii episcopul Petru al Alexandriei a fost arestat. Nu se ştie prin ce împrejurări, pe scaunul de Alexandria a ajuns Meletie care a hirotonit episcopi pentru scaunele unde episcopii titulari fie, erau arestaţi fie, se ascundeau. Acest lucru a produs tulburare între creştini. După încheierea persecuţiei, Meletie împreună cu episcopii hirotonoţi de el, s-au constituit în Biserică aparte pe care, la fel ca novaţienii, o socotea a fi „cea adevărată”. Ei au fost condamnaţi la sinodul l ecumenic. Cursul nr.12 Părinţii Apostolici şi apologeţii creştini Sub numele de „părinţi apostolici”, Biserica îi recunoaşte pe acei bărbaţi care au fost ucenici direcţi ai Sfinţilor Apostoli. Acest nume s-a încetăţenit şi prin el sunt numiţi acei autori care au trăit în secolele I-II şi care ne-au lăsat scrieri cu conţinut religios. Astfel de scrieri avem de la 8 autori (doar unii dintre ei sunt cunoscuţi cu numele): -autor necunoscut -lucrarea Didahia
34

-Ignatie al Antiohiei, 7 epistole către: efeseni, magnezieni, tralieni, filadelfieni, romani, smirneni şi către Sfântul Policarp. -Policarp al Smirnei – o epistolă către Filipeni -Papias de Ierapole – fragmente dintr-o lucrare intitulată „ Adeverirea cuvintelor de învăţătură ale Domnului” -Clement Romanul- 2 epistole către Corinteni, a doua fiind neautentică -autor necunoscut (Herma) iar lucrarea se intitulează „Păstorul” -autor necunoscut: „Epistola lui Barnaba” (Pseudo Barnaba) -autor necunoscut „ Scrisoarea către Diognet” Tot în primele veacuri creştine au trăit aşa numiţii apologeţi, aceştia nu au fost ucenici direcţi ai Apostolilor. Biserica îi recunoaşte pe acei scriitori care în timpul persecuţiilor în loc să se ascundă şi-au pus la îndemână talentul şi ştiînţa în apărarea creştinismului. Lucrările lor s-au răspândit repede în toată lumea creştină de atunci. Apologet= apărător. O parte din lucrările lor sunt îndrepate spre iudei, altele spre păgâni iar altele sunt lucrări cu caracter polemic )îndreptate împotriva ereticilor vremii aceleia). Lucrările adresate iudeilor au fost scrise sub forma dialogului, iar cele împotriva păgânilor şi ereticilor au luat forma unor tratate. După limba în care şiau scris operele, apologeţii sunt grupaţiin: latini şi greci. -latini: Qadratus, Tertulian, Minucius Felix, Ciprian al Cartaginei etc. -greci: Iustin Martirul şi Filosoful, Teofil al Antiohiei, Origen, Atenagora Atenianul etc. Unii dintre ei au făcut parte din ierarhie, alţii au fost simplii creţtini iar alţii profesori laici cu multă simpatie faţă de creştinism. La unii dintre eiintâlnim şi idei neconforme cu învăţătura Bisericii (ex. la Origen-erezii subordinaţioniste, la alţii – idei gnostice, hiliaste etc. ) Ţinând cont de timpul când s-au scris, aceste opere pot fi socotite adevârate perle ale literaturii creştine vechi. Învăţământul religios Şcolile catehetice şi catehumenatul La început învăţătura Mântuitorului a fost propovăduită de Apostoli şi de ucenicii lor, creştinismul s-a răspândit foarte repede şi s-a simţit nevoia unui învăţământ religios organizat, mai ales că la creştinism au aderat oameni proveniţi din diferite medii. Catehumenatul era acea perioadă de pregătire de dinainte de botez. La început instrucţia celui care voia să se boteze era simplă (îi erau prezentate principalele învăţăuri ale Bisericii), dar din sec. al II-lea acest învăţământ a fost bine organizat. Catehumenatul a fost o necesitate a vremii de atunci, prin el erau iniţiaţi în învăţătura morală creştină toţi cei care până atunci au fost practicanţi ai altor religii. Candidatul se prezenta în faţa episcopului care (după discuţii) îl încredinţa unui preot spre a fi instruit; acesta îl învăţa treptat adevărurile de credinţă şi morală. Catehumenii erau împărţiţi în două grupe: -cei chemaţi sau auditori –aveau voie să participe doar la prima parte a Liturghiei
35

-cei luminaţi – erau pregătiţi deja pentru a primi botezul (care se săvârşea în ziua de Paşti-săptămâna luminată). Lor li se permitea să rămână la întrega Liturghie fără a se putea împărtăşi. Înstrucţia dura de la câteva luni până la trei ani. Aşa au apărut şcolile catehetice. Ca obiecte de studiu, încă de la început, au fost scrierile Apostolilor (Evangheliile şi Epistolele); de o mare autoritate s-au bucurat scrierile Părinţilor Apostolici. Astfel de şcoli au funcţionat în: -1. Alexandria Egiptului (prima şcoală publică cunoscută) –se pare că, ea şi-a deschis porţile pe la mijlocul secolului al II –lea. Primul conducător cunoscut cu numele este Pantem, amintit între anii 180-200 de către ucenicul său Clement Alexandinul. A fost cea mai renumită şcoală, deoarece în Alexandria posibilităţile culturale erau mai mari şi funcţiona o imensă bibliotecă. Urmaşul lui Pantem a fost Clement Alexandrinul -între 200-203. În sec. IIIIV cunoaştem cu precizie şirul profesorilor de aici. Dintre aceştia îi amintim pe: Origen, Pieriu, Petru, Macarie, Didim cel orb, etc. Ultimul profesor a fost Rodon pe vremea împăratului Teodosie cel Mare (379- 395), când această şcoală a fost desfiînţată. Specific acestei şcoli era interpretarea alegorică a Sfintelor Scripturi. -2. Cezareea Palestinei – înfiînţată de Origen care, între 231-232 a plecat din Alexandria şi a ajuns în Cezareea Palestinei. Aici a fost hirotonit chiar dacă a avut impediment pentru hirotonie. Dintre elevii lui Origen amintim pe: fraţii Teodor şi Ateodor din Neocezareea Pontului, Firmirian episcop al Ierusalimului. Învăţământul predat aici a fost identic cu cel din Alexandria. Dintre urmaşii luIII amintim pe preotul Pamfil -care a pus bazele unei biblioteci şi pe episcopul Eusebiu de Cezareea -de la care avem o Istorie bisericească. -3. Antiohia Siriei – s-a format în sec. III, primul conducător fiind preotul Malchion dar adevăratul început al unuiinvăţământ sistematic se leagă de numele lui Lucian de Samosata. Învăţătura lui Lucian a fost socotită izvorul ereziei ariene de mai târziu (a făcut o revizuire a textului Septuagintei). Specificul acestei şcoli era intrpretarea literară a Sf. Scripturi. În secolul IV, îi mai amintim pe Dorotei care se ocupa cu studiul V. T. şi Diodor din Tars. Dîntre elevi il amintim pe Sf. Ioan Gură de Aur ajuns patriarh de Constantinopol. -4. Edessa – menţionată în secolul al III-lea. Aici a studiat Lucian de Samosata. Nu avem ştiri despre învăţământul de aici. În afară de aceste şcoli au fost şi altele legate de numele unor personalităţi ale Bisericii sau de numele vreunui sfânt părinte: -Şcoala lui Tertulian şi Ciprian în Cartagina -În Galia, şcoala Sf. Irineu al Lyonului -În Siria, şcoala lui Taţian Sirianul –aici s-a realizat traducerea Sf. Scripturi în siriacă numită „Peşitto” -O şcoală coptică în Egipt- s-a tradus Biblia în sec. Ill

36

Cursul nr.13 Persecuţiile împotriva creştinilor Perioada I-a I. B. U. a fost marcată mai întâi de activitatea sfinţilor Apostoli. (a apărut Biserica). Încă de la început iudeii s-au opus Bisericii şi înregistrăm prigoane chiar de pe vremea sf. Apostoli, primul martir fiind arhidiaconul Ştefan, apoi, în 44, martiriul Apostolului Iacov a lui Zevedeu. Evreii reuşesc după anul 44 să-i ridice şi pe păgâni împotriva creştinilor astfel că, după anul 50, împăraţii romani au luptat împotriva creştinilor. Pe vremea fiecărui împărat s-au înregistrat prigoane unele având caracter local altele caracter general. În afara graniţelor Imperiului, Biserica era liberă. După unii istorici doar câţiva împăraţi (6) au persecutat Biserica, după alţii sunt 9 mari persecuţii; adevărul este că puţini au fost cei care nu i-au persecut pe creştini. Până pe vremea împăratului Deciu (249-251) persecuţiile au avut un caracter local apoi, s-au transformat în persecuţii cu caracter general, până pe vremea lui Constantin cel Mare. Pentru a înţelege modul cum s-au desfăţurat trebuie să înţelegem cauzele care au dus la declanşarea lor. S-a stabilt ca au fost 4 cauze principale: religioase, politice, moral –sociale şi cultul împăratului 1. Cauze religioase Lumea antică era brăzdată de culte politeiste. Creştinismul apare ca o religie în care nu se făceau discriminări de natură socială, rasială, sau politică. Creştinismul nu şi-a propus o reformă religioasă (deşi lumea păgână avea nevoie de o asemenea reformă mai ales ca multitudinea religiilor politeiste făceau ca unitatea impeiului să stea sub semnul întrebări). Unitatea religioasă (credinţa într-un singur Dumnezeu) nu era văzută bine de păgâni. Acceptarea religiei creştine era socotită apostazie de la legea strămoşească. Cultul creştin era socotit magie (mai ales datorită învăţăturii despre învierea morţilor). Pentru toate calamităţile care se abăteau asupra imperiului, creştinii erau făcuţi vinovaţi –datorită dispreţului lor faţă de zei. 2. Cauze politice În imperiul roman toate religiile şi cultele păgâne erau libere să se manifeste. Între zeităţile păgâne existau şi protectori ai statului. La început creştinismul a fost tolerat şi considerat o sectă evreiască. Întrucât religia creştină a fost împotriva închinării la idoli şi cerea închinarea la un singur Dumnezeu, s-a văzut în această atitudine o încercare de subestima statul şi pe protectorii lui. Actele de cult politeiste erau socotite adevărate îndatoriri civice. Împotriva creştinilor s-au ridicat nu numai oamenii statului ci şi filosofii vremii (Cels-sec. ll, Porfiriu-sec. III ). Critica aspră a jertfelor păgâne şi a idolatriei i-a întărâtat şi mai mult pe păgâni. 3. Cauze moral sociale Creştinismul a apărut în sâul lumii antice unde moralitatea lipsea cu desăvârşire.
37

Mediul păgân în care a apărut creştinismul excela prin decadenţă morală. Vestalele romane erau considerate bunuri ale împăratului care dispunea de ele după bunul plac. Roma şi Corintul erau centre de prostiţuie. Zeităţile erau pilde de imoralitate, s-a ajuns ca prostituşia să se practice în temple în numele zeilor. În aceste condiţii creştinismul a apărut ca o religie incomodă. Clasele sociale erau bine delimitate, sclavii aveau mai puţine drepturi decât animalele, familia era desconsiderată etc. Întrucăt promova egalitatea în faţa lui Dumnezeu religia ceştină nu a fost văzută cu ochi buni. De aceea nu este de mirare ca religia creştină s-a răspândit în rândul maselor de jos pentru ca le dădea o altă speranţă de viaţă. Împăraţii romani au văzut în creştinism o religie periculoasă ce putea să unifice sclavii, care constituiau forţa de muncă în Imperiu. Au apărut calomnii la adresa cretinilor; scriitorul Celsus a scris „Cuvânt Adevărat” în care a combătut sistematic şi cu viloenţă creştinismul, afirmând că toţi creştinii sunt antropofagi (neînţelegând Sfânta Euharistie), că îşi omoară copii, că sunt ignoranţi şi periculoşi pentru Imperiu. 4. Cultul împăratului Datorită multitudinii religiilor din Imperiul Roman, unitatea acestuia a avut de suferit; pentru aceasta împăraţii s-au gândit să găsească o formă de cult valabilă în întreg imperiul. Aşa a apărut cultul împăratului. După moartea lui Iulius Cezar, Senatul l-a declarat zeu şi i s-a făcut o statuie asemenea statuilor care îi reprezentau pe zei. Împăraţii romani care i-au urmat, încă în viaţă fiînd, s-au declarat „dominus ac deus”- (împărat şi zeu) şi au cerut supuşilor să li se închine, să li se facă temple unde să se închine toţi supuşii. Primul a fost Domiţian (81-96). Creştinii s-au ridicat împotriva acestei forme de cult, atitudinea lor fiind socotită ultragiu la adresa instituţiei imperiale.. LEGISLAŢIA ŞI PROCEDURA DE JUDECATĂ ÎN TIMPUL PERSECUŢIILOR Până la împăratul Traian nu a existat vreo lege în baza căreia să fie persecutaţi. Creştinismul ca religie superioară, promovând o moralitate înaltă, n-a putut fi suportat de societatea romană. Legile romane urmăreau să reglementeze starea politică, morală şi socială din Imperiu. La început au fost persecutaţi în baza legii numită „a celor 12 table” care interzicea religiile străine şi magia. Pe vremea împăratului Traian s-a dat o lege „Lex Iulia de Majestate”, prin care se pedepseau superstiţiile, magia, atitudinile duşmănoase la adresa imperiului, întâlnirile nocturne (erau considerate ostile statului); în baza acestei legi creştinismul va fi prigonit. Din sec. III s-au emis legi speciale şi edicte imperiale ce aveau ca ţintă creştinismul. De atunci a început un adevărat război de exterminare a Bisericii creştine.
38

PROCEDURA DE JUDECATĂ În timpul persecuţiilor, creştinii erau aduşi în tribunale păgâne şi erau obligaţi să-şi abjure credinţa şi să aducă sacrificii zeilor. Refuzul lor era un motiv pentru a fi condamnaţi la închisoare; dar cum în închisoare creştinii erau toţi la un loc, după o vreme s-a trecut la pedepse corporale, în funcţie de starea socială a creştinului. Cei care erau bogaţi, erau deposedaţi de bunuri şi apoi închişi, iar cei săraci erau torturaţi în toate felurile. Treptat, pedepsele s-au înmulţit; mintea omenească nu poate concepe cât au avut de suferit cei care au trăit până în sec. IV. Erau închişi în închisori fără lumină, erau lipsiţi de mâncare, unii erau însemnaţi cu fierul roşu, iar alţii se luptau în circuri cu gladiatorii şi cu animalele sălbatice. A urmat crucificarea. Persecuţiile au luat forme tot mai violente o dată cu împăratul Nero – unii şi-au dat viaţa înecaţi în râuri, în lacuri ingheţate, iar alţii au fost îngropaţi de vii. Cu toate acestea, Biserica a ieşit tot mai întărită şi tot mai curată. Cursul nr.14 PERSECUŢIILE Pe vremea împăratului Claudiu (41-54) se înregistrează prima persecuţie (indirectă) asupra creştinilor. În anul 49, evreii din Roma sunt alungaţi pentru că au produs tulburare din cauza lui „Chrestus” – în care istoricii il recunosc pe Hristos. Primul împărat persecutor a fost ero (54-68); la început el a fost indiferent faţă de creştini, el fiind o personalitate destul de controversată a istoriei. Se socotea cel mai mare poet al antichităţii. O vizită în Grecia l-a determinat să scrie în anul 67 un imn despre căderea Troiei şi pentru că era lipsit de inspiraţie a poruncit să se dea foc unei suburbii din Roma; focul s-a extins şi a ars jumătate din capitală (unii spun ca ar fi vrut să scape de săraci). Chemat în faţa Senatului, Nero a fost sfătuit să dea vina pe creştini. Drept urmare a început prigoana împotriva creştinilor, care erau vânaţi din toate părţile şi aruncaţi la animale, puşi să lupte cu gladiatorii, unşi cu smoală şi folosiţi ca torţe vii ce luminau noaptea grădinile împăratului. În timpul acestei persecuţii au murit mii de creştini, între care Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie 67). După Nero a urmat o perioadă de lupte pentru tron. Împăratul Vespasian a distrus Ierusalimul în anul 70 şi creştinii au fost nevoiţi să părăsească cetatea. Mai târziu aici s-a construit un castru roman Aelia Capitolina. Până în vremea lui Domiţian, 81-96,, persecuţiile au avut mai mult un caracter local şi au izbucnit din râvna unor proconsuli sau demnitari romani. Domiţian(81-96) a crezut că până şi membrii familiei sale îi doreau mortea; vedea peste tot conspiraţia. Insuccesele din războiul cu dacii l-au făcut să creadă că cineva este vinovat, adică creştinii, şi a început persecuţia în Asia. A avut de suferit exil ultimul dintre ucenicii direcţi ai Mântuitorului, Sf. Ioan Evanghelistul, care a fost exilat în însula Patmos. După Domiţian timp de 2 ani împăratul Nerva i-a lăsat în pace pe creştini.
39

Traian (98-117) - a avut multe calităţi, bun general, iubit de trupe. La început n-a purtat grija creştinilor dar primind informaţii din partea proconsulului Bitiniei, Pliniu cel Tânăr, că în Bitinia există mulţi care îl cinstesc pe Iisus Hristos ca zeu, Traian a poruncit ca aceştia să fie persecutaţi. De pe vremea lui există acea zicală enunţată de Traian „non licet esse christianus” –nu se cuvine să mai existe creştini. A apărut Lex Julia de Maiestate şi s-a putut porni persecuţia. Ca martirIII amintim pe sf. Ignatie al Antiohiei şi Simeon al Ierusalimului (+108). Adrian (117-138) – se asemăna cu Traian la caracter, era cam lipsit de energie şi măcinat de tristeţe. Pe vremea lui au apărut primele scrieri apologetice creştine (Quadratus şi Aristide). S-au înregistrat persecuţii sporadice în Asia Mică din iniţiativa unor proconsuli. Evreii se răscoală din nou sub conducerea unui fals Mesia (Bar Cochba) şi îi persecută pe creştinii din Palestina. Ierusalimul este distrus în întregime iar pe locul lui se construieşte acum castrul Aelia Capitolina. Antoniu Pius (138-161) –un împărat capabil, un om plin de energie şi cu o viaţă morală mai aparte, n-a dat nici un edict de persecuţie. Persecuţia a fost declanşată în Orient şi Asia în anul 155. În timpul persecuţiei au murit 11 creştini din Smirna iar Sf. Policarp a fost ars de viu. Marc Aurelius (161-180) –un filosof stoic, a scris lucrarea „ Către sine însuşi”, a fost adeptul unei păci generale în imperiu. Pentru prima dată imperiul a fost atacat de popoarele migratoare şi a încercat ca să menţină liniştea în înteriorul graniţelor. Pe vremea lui imperiul a fost bântuit de ciumă provocată de o secetă cumplită, armata a slăbit şi a fost nevoit să înroleze sclavi în armată. Datorită acestei situaţii visteria statului s-a golit şi a fost obligat să vândă tezaurul casei imperiale. În mijlocul acestor nevoi el aruncă vina pe creştini. Au suferit moarte Sf. Iustin Martirul şi Filosoful şi Cecilia (la Roma), Carp, Papil şi Agatonic (în Pergam). Persecuţia a continuat şi în Galia unde în anul 177 înregistrăm martiri la Lyon.. Comodus (180-192) -fiul lui Marc Aureliu a fost opus tatălui său, violent, crud, vicios, barbar, îi persecuta pe creştini doar din dorinţa de a-i persecuta. Înregistrăm martiri la Scili (12 creştini-180), la Roma (a fost decapitat Apolonius, socotit părintele creştinilor-184) şi în alte părţi ale Asiei Mici. După moartea lui Comodus au fost lupte pentru tron şi a urmat o perioadă de criză ce a durat până către sfârşitul secolului al III -lea.. Septimiu Severus 193- 211 -era african de origine, a fost proclamat de armatele romane din Africa. Căsătorit cu fiica unui preot păgân din Siria a pus bazele unei dinastii imperiale noi în cadrul căreia femeile au jucat un rol important. A reuşit să stabilizeze imperiul iar prin 206-208 izbucneşte persecuţia în Frigia şi Capadocia. Interzice prin decret orice formă de prozelitism a iudeilor şi creştinilor. Pe vremea lui au murit Leonida tatăl lui Origen şi sf. Irineu de Lyon în 202. În 211 tronul a fost moştenit de cei 2 fii Caracalla şi Geta. Este proverbială ura dintre cei doi, Caracalla omorându-şi fratele în braţele mamei sale (212). În 217 a murit şi el în urma unui complot. Vreme de câteva luni a domnit Macrin, care a fost înlăturat.
40

Eliogobal, 218-222, dă libertate tuturor cultelor; a reuşit să introducă cultul zeului Mithra. Dinastia Severilor se stinge în 235, o dată cu moartea lui Alexandru Severus, 222-235. Pe vremea lui a apărut Constituţia Ateniană – s-au emis două decrete de persecuţie, încercându-se interzicerea creştinilor. Este ucis de un complot şi este proclamat împărat MaximinTracul, 235-238 – împărat barbar, crud, ce i-a persecutat pe creştini în baza tradiţiilor inaintaşilor săi; a dat un edict pentru omorârea conducătorilor Bisericii. Au fost omorâţi cei doi episcopi rivali Ponţian şi Ipolit la Roma După moartea lui, vreme de mai bine de 10 ani creştinii au fost lăsaţi în pace. Pe vremea lui Filip Arabul (244-249). creştinii au fost lăsaţi în pace. Se pare ca acet împărat ar fi purtat o corespondenţă cu Origen. Acest lucru l-a determinat pe Fer. Ieronim să afirme ca el a fost primul împărat creştin. Totuşi pe vremea lui a izbucnit o puternică persecuţie în Egipt. Cu Deciu (249-251), persecuţiile iau amploare. El a fost un împărat capabil, iubit de trupe; a socotit creştinismul un element negativ în Imperiu. El a dat un edict de persecuţie generală – creştinii trebuiau să se prezinte în faţa tribunalelor păgâne, să se lepede de credinţă şi să se aducă jertfe zeilor romani, iar dacă refuzau erau chinuiţi şi ucişi. Au suferit moarte Alexandru al Ierusalimului, Fabian al Romei, Vavila al Antiohiei etc. Datorită persecuţiei, numeroşi creştini s-au refugiat în Cartagina, dar persecuţia s-a extins şi aici şi numeroşi creştini s-au lepădat forţat. Dionisie al Ierusalimului şi Ciprian al Cartaginei fug de persecutori. Reprimirea celor căzuţi (sau lapşi) –cei care s-au lepădat- în Biserică l-a determinat pe Sf. Ciprian să ţină numeroase sinoade în Cartagina. Cu toată atrocitatea persecuţiei lui Deciu, Biserica s-a întărit şi mai mult. Trebonius Galus (251-253), a continuat persecuţia mulţumindu-se să-i trimită pe creştini în închisori. Valerian (253-260), un colaborator al lui Deciu, i-a favorizat pe creştini, dar în 257 porneşte un adevărat război împotriva lor. Pe vremea lui au suferit martiriul Sixt ll al Romei şi Ciprian al Cartaginei. Între 260-268, Galienus i-a favorizat pe creştini dând un edict de toleranţă (primul act de acest fel). Pe vremea lui Aurelian, 270-275 – persecuţia a reînceput. El a fost un bun militar, energic; populaţiile migratoare au lovit imperiul din toate părţile. Goţii vin în Dacia şi Aurelian este nevoit să-şi retragă trupele şi administraţia de aici, între 271-274. Datorită acestui fapt s-a consultat cu Senatul şi s-a dat vina pe creştini şi în 274 a emis un edict de persecuţie generală. Acest edict n-a fost pus în aplicare pentru că moare în 275. După moartea lui, vreme de nouă ani, au fost iarăşi lupte pentru domnie, perioadă în care Biserica a fost lăsată în pace. Cu Diocleţian (284-305) începe o nouă eră în istoria persecuţiilor. Pentru o mai bună guvernare împarte imperiul în două cu prietenul său Maximianus Herculius (în 286), care primeşte Apusul, stabilindu-şi reşedinţa la Roma, iar Diocleţian Răsăritul, cu capitala la Nicomidia. Pe vremea lor s-a realizat şi o reformă administrativă, imperiul fiind împărţit în patru prefecturi: Orient şi Iliric
41

în Răsărit, Italia şi Galia în Apus. Acestea au fost apoi împărţite în câte trei dieceze, iar apoi în 96 de provincii. Imperiul îşi păstra unitatea deoarece legile se dădeau în numele ambilor impăraţi; fiecare şi-a ales câte un cezar, Diocleţian pe Galerius, iar Maximian pe Constantin Chlorus, în 293. Diocleţian era destul de tolerant cu creştinii el retrăgându-se din viaţa publică la palatul său din Nicomidia unde petrecea în banchete şi petreceri. Mama lui Galeriu era originară din localitatea Romula (azi Reşca în Oltenia). Ea l-a îndemnat pe fiul ei să pornească persecuţia împotriva creştinilor. Galerius a fost un cezar destul de crud şi autoritar; a dorit să cureţe armata de elementul creştin, între anii 296-298. În timpul acţiunii cei care nu au vrut să se lepede au fost închişi, unii au suferit martiriu (veteranul Iuliu, Hesichius, Nicandru, Marcian, Pasicrat şi Valentinian în Durostorum). Sub influenţa lui Porfiriu (care a scris o lucrare în 15 cărţi împotriva creştinilor), Diocleţian aprobă persecuţia generală. În februarie 303, Galerius reuşeşte să smulgă de la Diocleţian semnătura pentru un edict de persecuţie generală, în care se prevedea distrugerea Bisericii, arderea cărţilor, confiscarea averilor, transformarea lor în sclavi şi moartea. În timpul persecuţiei au murit tânărul Astion şi preotul Epictet în Halnyris şi chiar episcopul Antim al Nicomidiei (creştinii de aici au fost băgaţi cu forţa într-o biserică căreia i dat foc). Tot în anul 303, în aprilie şi septembrie, s-au dat încă două edicte, iar în 304 s-a dat cel mai cumplit edict prin care se urmărea distrugerea numelui de creştin. Persecuţia a fost violentă; au murit numeroşi creştini; au primit martiriul: Sf. Chiril, Chindeas şi Dasius la Cernavodă, Sf. Gheorghe în Capadochia, Sf. Irineu şi Dimitrie la Sirmium, doctorii Cosma şi Damian în Cilicia etc. În 305, împlinindu-se 20 de ani de domnie, Diocleţian (+316) şi Maximian hotărăsc să se retragă şi lasă pe cei doi cezari să devină imperatori. Galeriu îl alege ca cezar pe Maximian Daia, iar Constantin Clorus pe Flavius Severus. În 306, Constantin Clorus moare şi în locul lui armata îl proclamă împărat pe fiul său, Constantin cel Mare. În acelaşi timp, tot in Apus se autoproclamă împărat Maxenţiu, fiul lui Maximilianus Herculius; in 307, Flavius Severus este înfrânt de Maxenţiu şi se sinucide. În Răsărit sub Galeriu şi Maximian Daia, persecuţia continuă. Prin 311, Galeriu cade grav bolnav şi dă un edict de toleranţă, creştinii având dreptul să-şi practice liber religia cu condiţia să se roage pentru el. La scurt timp Galeriu moare. Încetarea persecuţiilor La moartea lui existau proclamaţi patru împăraţi: Maximian Daia în locul lui Galeriu, Liciniu, cumnatul lui Constantin alături de Maximian, iar în Apus Maxenţiu şi Constantin (cel Mare). Maxenţiu şi Maximian se aliază împotriva celorlalţi doi. În 312 Maximin Daia este înfrânt de Licinius, iar Constantin se îndreaptă spre Roma in octombrie 312 pentru a-l alunga pe Maxenţiu. Tradiţia ne spune ca înaintea luptei celor doi de la Podul Vulturului de lângă Roma ziua în amiaza mare s-a arătat pe cer crucea Mântuitorului inconjurată de cuvintele: „in hoc signo vinces"; (Eusebiu de Cezareea – έν τοΰτω νίκα -en tuto mika) = prin aceasta vei învinge. În noaptea respectivă i s-a arătat în vis Mântuitorul lui Constantin, îndemnându-l să pună pe steaguri semnul crucii pe care Constantin l-a
42

pus sub forma monogramei lui Hristos (XP). Armatele lui Maxenţiu (deşi mai numeroase) au fost înfrânte. După victoria de la podul Milvius, cei doi împăraţi au hotărât şi au semnat la Milano un edict de toleranţă prin care se pune capăt persecuţiilor, în februarie 313, act care cuprinde: - garantarea libertatăţii religioase tuturor cultelor din imperiu; - libera trecere a fiecărui cetăţean roman la creştinism; - înapoierea tuturor bunurilor confiscate de la creştini în timpul persecuţiilor etc. Edictul asigura pe creştini de sprijinul celor doi împăraţi şi considera Biserica creştină ca o instituţie organizată (nu a transformat Biserica într-o instituţie de stat, în comparaţie cu celelalte religii), creştinismul devenind o religie privilegiată. În 314 începe conflictul dintre Constantin şi Liciniu. Constantin îl înfrânge pe Licinius în 314 şi este obligat să-i cedeze lui Constantin Iliricul - rămânând doar cu Orientul. Liciniu se supără şi începe persecuţia în Orient – au suferit 40 de mucenici la Sevasta care au fost aruncaţi iarna într-un lac din Armenia. În 323 izbucneşte un nou război între ei încheiat, in 324, cu prinderea, judecarea şi decapitarea lui Licinius; Constantin devine astfel singurul împărat peste tot imperiul până la moartea să (+337). Pe vremea lui creştinismul s-a bucurat de linişte. Cursul nr.15 BISERICA PE VREMEA ÎMPĂRATULUI CONSTANTIN CEL MARE Personalitatea lui din punct de vedere religios a fost una destul de controversată; a fost crescut de mama să Elena în spirit creştin, fapt pentru care Constantin cel Mare este privit diferit de istorici; Biserica Ortodoxă l-a canonizat, Biserica Romno Catolică îl socoteşte cel mai mare împărat creştin iar Biserica protestantă, un împărat ca toţi împăraţii. Faptul ca nu s-a manifestat făţiş ca un creştin nu trebuie să ne ducă la concluzia că n-a fost creştin, chiar dacă s-a botezat pe patul de moarte (20 mai 337). Atunci când majoritatea romanilor erau păgâni ne putem explica de ce nu s-a declarat creştin. În întreaga să activitate el a favorizat creştinismul: a emis o serie întreagă de legi în favoarea creştinilor- edictul de la Milano a fost începutul; apoi, îmbunătăţirea tratamentului în închisori, a situaţiei sclavilor, abolirea răstignirii şi a stigmatizării; a îngreunat divorţul, a pedepsit adulterul, a dat fonduri creştinilor pt. construirea de biserici. Constantin a hotărât să dăruiască creştinilor sălile imperiale e judecată numite „bazilici” pentru nevoile de cult. Creştinii le-au refuzat, dar au păstrat numele de bazilici pentru locaşurile de cult. Prin tot ceea ce a făcut, din punct de vedere legislativ, împăratul Constantin s-a dovedit cu simpatie faţă de creştini. El a generalizat Duminica ca zi de odihnă, în anul 321 (excepţie făceau ţăranii). În 325, de dragul liniştii în Biserică, împăratul a
43

convocat sinodul I ecumenic. Mamei sale i-a permis să zidească o biserică pe locul unde a fost descoperită crucea Mântuitorului. În 330 a deschis porţile unui oraş zidit pe vatra localităţii Bizanţium, oraş care îi va purta numele mai bine de 1100 de ani,-Constantinopol. Constantin a zidit aici mai multe biserici şi şi-a mutat capitala imperiului. Datorită acestor activităţi împăratul Constantin s-a bucurat de consideraţia Bisericii creştine; Biserica noastră l-a canonizat, prăznuindu-l, alături de mama sa, pe 21 mai. Momentul convertirii sale nu poate fi precizat. Cu siguranţă că i-a cunoscut pe creştiniincă din tinereţe când tatăl său a fost tolerant cu ei. Preziua luptei cu Maxenţiu a fost, cu siguranţă, hotărâtoare. Cu steagurile însemnate cu monograma lui Hristos (literele X şi P suprapuse-steag numit labarium), armata lui Constantin (care număra 20.000 de soldaţi) reuşeşte să înfrângă armata lui Maxenţiu care număra peste 150.000 de luptători. Faptul ca el s-a botezat pe patul de moarte nu trebuie să ne determine să afirmăm ca a dus o viaţă de păgân. Era în uzul Bisericii primare ca botezul să fie cerut abia pe patul de moarte pentru a avea siguranţa mântuirii. A fost botezat de episcopul semiarian Eusebiu al Nicomidiei. După o domnie de peste 30 de ani moare pe 22 mai 337. La moartea să Imperiul a fost împărţit între cei trei fii ai săi: C-tin, Constans şi Constanţiu. În 340 Constantin este omorât de Constans şi acesta rămâne singur in Apus până în 350 când este detronat de Constanţiu care a domnit singur până în 361. Cursul nr.16 Răspândirea creştinismului până la începutul secolului IV În primele secole creştine cei care au răspândit cuvântul Evangheliei au fost Apostolii şi ucenicii lor. Drept urmare numărul comunităţilor creştine a crescut foarte mult. Împotriva lor s-au ridicat păgânii şi iudeii persecutându-i dar creştinismul s-a răspândit şi în afara Imperiului Roman. Martiriul a făcut ca numărul creştinilor să crească în fiecare zi (aceasta se datora şi moralităţii promovate de ei). Activitatea harismaticilor a impresionat lumea antică şi, prin tot cea ce au făcut, creştinii şi au câştigat simpatia păgânilor. Împăraţii romani au încercat să distrugă Biserica dar nu au reuşit. Ucenicii Apostolilor au continuat opera acestora urmănd exemplul lor (ne spune Eusebiu de Cezareea cănd se referă la părinţii apostolici). Creştinismul s-a răspândit prin faptul că fiecare comunitate creştea în jurul ei. Fiecare creştin era un misionar în mediul în care trăia, prin viaţa lui. Învăţământul catehetic a făcut ca Biserica să se întărească; din rândul profesorilor s-au distins profesori misionari care au reuşit să adune în jurul lor mai mulţi ucenici (ex. Origen în Cezareea Palestinei). Aceşti ucenici au fost adevăraţi misionari ocazionali. La început creştinii proveneau din clasele de jos şi mijloc, apoi au început să adere şi din clasa înaltă a societăţii: - sec. I: Sergius Paulus, Dionisie Areopagitul
44

- sec. II: Atenagora Atenianul, Taţian Sirianul; - sec. IlI: Apolonius, Ciprian al Cartaginei. Din secolul II, creştinii au avut conştiînţa numărului lor mare (Tertulian în „Apologeticum” cap. 37, aliniatul 4). Întinderea geografică a creştinismului în primele patru secole nu este menţionată. Din lipsă de documente (datorată persecuţiilor), ne-au rămas numeroase legende şi tradiţii de încreştinare ale unor popoare. Mai avem consemnări privitoare la răspândirea (Pliniu cel Tânăr, Tertuliam, Origen, Arnobiu de Sicca). Pe baza acestor mărturisiri, istoricul german Adolf Harnack a alcătuit o hartă a răspândirii creştinismului până în sec. IV. În Palestina, datorită războaielor iudaice, Ierusalimul a fost distrus şi pe ruinele oraşului s-au pus bazele unui castru roman „Aelia Capitolina”. Cezareea a crescut în importanţă; aici a deschis Origen o şcoală. Scaunul episcopal din acestă localitate a crescut în importanţă, episcopul fiind ridicat la rangul de arhiepiscop şi mitropolit. Alte episcopii în: Ierusalim, Gaza şi Nazaret. Din Palestina, creştinismul s-a răspândit în Fenicia (Tir, Sidon, Ptolemaida, Berit, Biblos etc.). Tot din Palestina, creştinismul s-a răspândit în Arabia (cea mai însemnată episcopie era la Bostra). -În Siria cel mai important centru creştin era Antiohia; primii episcopi au fost ucenici ai Apostolilor (Evodiu şi Ignatie), şcoala catehetică de aici a contribuit la prestigiul oraşului. Alte episcopii: Damasc, Seleucia, Samosata, Bereea. Prin Siria a pătruns în Mesopotamia, unde, în secolul IIl, în Edesa era o şcoală catehetică. Episcopii în: Nisibis, Cascar, Resaina. Din Siria şi Mesopotamia a ajuns în Persia (Seleucia şi Ctesifon). În contrast cu romanii care au persecutat creştinismul, în Persia el s-a bucurat de linişte. Perşii s-au încreştinat relativ repede. În acest proces trebuie reamintit rolul şcolii din Edesa. Regele Sapor III persecută pe creştini în 343 când au fost omorâţi 16000 de creştini intr-o singură zi. Pe vremea lui Cosroe, în 614, semnalăm ultima persecuţie, Asia Mică a cunoscut creştinismul încă de pe vremea Sf. Apostoli. Localităţile pe unde au trecut Apostolii au început să crească în importanţă, devenind centre episcopale. Astfel de centre au existat în provinciile: Cilicia, Pamfilia, Pont, Licia. Dintre scaunele ep. cele mai cunoscute au fost: în Pont - Neocezareea şi Comana, în provincia Capadochia ep. de Cezareea Capadociei (azi Mazaca ) etc. Din Capadochia, creştinismul s-a răspândit în Armenia. Sf. Grigore Luminătorul (+332) care a activat pe vremea regelui Tiridate (care s-a încreştinat) este socotit protectorul armenilor. Hirotonit în Cezareea Capadochiei, a introdus limba armeană în cult, a participat la sinodul I ecumenic. Este supranumit „Apostolul armenilor”. A reuşit să adune numeroşi ucenici; in384 4/5 din Armenia a fost cucerită de perşi. Pe vremea lui Isac cel Mare, Mesrob a inventat alfabetul armean. Centrul creştinismului armean este Edcimiazinunde unde episcopul a fost ridicat la rangul de „catolicos” (patriarh).
45

În Georgia şi Iviria a pătruns din Armenia. Există o legendă despre încreştinarea georgienilor – o anume Nunia îl vindecă pe regele Miriam care se încreştinează şi cere misionari din Antiohia. În insulele Creta şi Cipru creştinismul este de origine paulină din sec. I. În Egipt, a pătruns din sec. l şi se datorează cu siguranţă evreilor care au participat la sărbătoarea Cincizecimii din Ierusalim cănd s-au pus bazele Bisericii. Aici a activat Evanghelistul Ioan Marcu. Se ştie că în Alexandria, din a două jum. a sec. II a funcţionat o şcoală catehetică. Astfel se explică şi numărul mare al martirilor din timpul persecuţiilor care certifică existenţa creştinismului. În afară de scaunul episcopal de aici, episcopii au mai existat în: Pelusium, Arsinoe, Nicopolis. Din Egipt s-a răspândit în Etiopia şi apoi în India unde a activat sf. Apostol Toma. În peninsula Balcanică creştinismul este de origine apostolică. (vezi activitatea Sf. Ap. Pavel). Episcopii: Tesalonic, Corint, Atena etc. La Nord de Dunăre, creştinismul este tot de origine apostolică (-Sf. Ap. Andrei a activat în Scytia Minor=Dobrogea). Episcopii la: Tomis, Durostorum etc. Noile cercetări dovedesc faptul ca şi Sf. Ap. Filip a tercut pe la Nord de Dunăre. În restul Daciei creştinismul s-a răspândit după cuceririrea ei de către romani (105-106). Goţii în sec. III au intrat în contact cu creştinismul prin populaţia băştinaşă. În Dalmaţia a pătruns în sec. I; centre avem la Ravena, Mediolanum. Italia a intrat în contact cu învăţătura creştină încă din sec. l. În 251 la sinodul de la Roma au participat 60 de episcopi italieni. Din Italia s-a răspândit în Spania, Galia şi Marea Britanie. În Spania creştinismul, se pare că, este de origine paulină. Episcopii la: Iliberis (Elvira ) unde a avut loc un sinod în anul 300 la care s-a impus celibatul clerului. În Galia la: Vienne, Lyon, Marsilia; in regiunea Rinului s-au format la: Treveri, Metz, Strasburg, Bonn. În Britania, potrivit mărturiei lui Tertulian, a pătruns în sec. II, mai ales în nordul ţării unde locuiau celţii. În Asia proconsulară în sec. II Cartagina ţinea legătura dintre Roma şi Alexandria. Pe la mijlocul sec. III s-au ţinut mai multe sinoade la iniţiativa sf. Ciprian. Creştinismul s-a răspândit mai mult în Orient decât în Occident, în provincii de coastă, mai mult la oraşe decât la sate. Ţinând cont de numărul martirilor şi a învăţământului religios, se pare că, în 313 existau în lume 4 milioane de creştini. RAPORTURILE ÎNVĂŢĂTURII CREŞTINE CU PĂGÂNISMUL ÎN PRIMELE TREI VEACURI Urmărind şirul persecuţiilor, observăm ca ele au pornit din motive neîntemeiate pentru că religia creştină n-a propovăduit ura între religii.
46

Pe seama creştinilor s-au pus numeroase mârşăvii. Creştinismul s-a răspândit peste tot în Imperiul Roman, reuşind să-i cucerească pe evrei şi păgâni. Creştinismul se prezenta ca o religie revelată cu principii morale sănătoase. Cu toate acestea au început să apară tot felul de calomnii la adresa lor, din partea păgânilor. Din veacul al II-lea, Cornelius Frontum alături de Arianus şi Lucian de Samosata, criticau, ironizau şi ridiculizau creştinismul, în special credinţa despre nemurirea sufletului şi iubirea frăţească. Celsus, filosof stoic, are o lucrare (Cuvânt adevărat) împotriva creştinilor, combătută de Origen (+256). Neoplatonismul a fost un curent filosofic care a căutat să reformeze păgânismul într-un sistem nou. Întemeietorul neoplatonismului este Ammonius Saccas (+340) dar cel care a sistematizat şi consolidat sistemul neoplatonic a fost Plotin (250-270) un egiptean de neam nobil, care a ajuns în Italia; a scris 54 de cărţi în care a combătut scepticismul, materialismul şi gnosticismul, fiind foarte respectat de ucnicii săi pentru viaţa să morală. Elevul lui Plotina fost Porfiriu (+304) care a activat la Roma şi a fost pentru scurt timp creştin. El a combătut direct creştinismul cu ură şi patimă într-o lucrare în 15 cărţi (numită Contra creştinilor), în care a adunat tot ceea ce s-a spus rău despre creştinism, pornind de la ideea ca Iisus Hristos a fost fiul nelegitim al Fecioarei Maria cu un soldat pe nume Panteras. El a atacat Sf. Scriptură căutând contradicţii între Vechiul şi Noul Testament. Mai târziu cărţile lui au fost folosite de raţionaliştii protestanţi. Creştinismul a mai fost atacat de filosoful păgân Hieroclus, care adunând cele scrise de Cels şi Porfiriu a vrut să înjosească persoana lui Iisus Hristos. Împăratul Iulian Apostolul i-a atacat printr-o lucrare „Contra Galileienilor” – 3 volume. Împăratul Iulian a fost crescut de unchiul său Constanţius în spirit creştin. La moartea lui Constanţius, la tron a urcat Iulian (care era fiul lui Constantin omorât în 340). Acesta se leapădă de creştinism şi îi atacă pe creştini cu diverse calomnii. Cade pe câmpul de luptă şi în timp ce îşi scotea o săgeată din piept (tradiţia ne spune că) ar fi stigat: „Ai invins, galileene”. În primele veacuri relaţiile dintre creştini şi păgâni n-au fost prea apropiate, îndepărtarea a fost promovată mai ales de către păgâni. Cursul nr.17 PERIOADA SINOADELOR ECUMENICE Secolele IV-VIII sunt de o maximă importanţă pentru Biserică. Cele 7 sinoade ecumenice au apărut ca o necessitateinviaţa Bisericii. Ereziile, până în secolul IV- gnostice şi iudeo-gnostice, au aparut datorită unor interpretări greşite ale textului sfânt. Ele sunt: gnosticismul, montanismul, hiliasmul etc. Aceste erezii n-au fost atât de periculoase pentru Biserică pentru ca adepţii lor s-au constituitincomunităţi aparte, promovând o doctrină maipuţin creştină. Mai periculoase au fost ereziile subordînaţioniste – învăţătura greşita potrivit careia una din persoanele Sfintei Treimi este subordonată unui principiu – cea patripasiană (conform căreia Tatăl este unicul prîncipiu) şi cea modalistă (ce are
47

la baza manifestarea lui Dumnezeu în diferite moduri: Tatăl la creare, Fiul la crucificare şi Duhul Sfânt în Biserica. Primele două sinoade ecumenice au combătut erezii subordinationiste iar ultimele cinci sinoade au combătut ereziile hristologice. Sinodul 1 ecumenic la Niceea în anul 325, a combătut erezia ariană; Sinodul 2 ecumenic la Constantinopol în anul 381, combătutăerezia pnevmatomahă (macedonianismul); Sinodul 3 ecumenic la Efesin431, a combătut dioprosopismul sau nestorianismul; Sinodul 4 ecumenic la Calcedon in 451, a combătut monofizitismul (Eutihie) Sinodul 5 ecumenic la Constantinopol in 553 reactualizându-se hotărârile sinodelor III şi IV ecumenic, nu a fost condamnată o erezie anume. sinodul l-a condamnat pe Origen socotit “părintele tuturor ereziilor”, au fost condamnaţi ca eretici:-Teodor de Mopsuestia, Teodoret al Cyrului şi Ibas de Edesa care au scris impotriva lui Chiril al Alexandriei. Sinodul 6 ecumenic la Constantinopol in două sesiuni: prima între anii 680-681 a condamnat erezia lui Cir de Fazis (monotelismul) şi a două între anii 691-692 unde s-au formulat 102 canoane. Aceste două sesiuni sunt cunoscuteinistorie sub numele de sinoadele I şi II Trulan Sinodul VII ecumenic la Niceeain787-a fost condamnată erezia iconoclastă. Biruînţa deplînă a Ortodoxiei asupra ereziilor s-a realizat prin sinodul din 11 martie 843 la Constantinopol, care, desi nu a fost ecumenic, a validat hotărârile celor şapte sinoade ecumenice şi ainvalidat hotărârile unor sinoade (ţînute de ereticiintre sesiunile celor şapte sinoade ecumenice), marcând astfel biruinţa adevăratei credinţe asupra ereziilor. Dîn punct de vedere negativ ereziile au marcat viaţa Bisericii pentru ca datorită lor s-au produs rupturi în sânul ei. Prima ruptură majoră s-a produs în secolul V => Bisericile neocalcedoniene sau eterodoxe. Sub aspect pozitiv menţionăm faptul că ereziile au determinat Biserica să-şi precizeze dogma in termeni exacţi. În timpul disputelor hristologice a fost clarificata terminologia trinitara (ousia = natura; ipostas sau prosopon = persoana). Ca o caracteristica generală menţionăm faptul ca toate sinoadele ecumenice au avut loc in Răsărit; au fost convocate in urma unor decrete imperiale; la nici un sinod ecumenic papa nu a fost prezent personal ci a fost doar reprezentat (mai puţin la sinodul II unde nu şi-a trimis nici un delegat). Au mai avut loc şi o serie întreagă de sinoade locale-care au increcat să pună in practică ceea ce s-a hotărât la cele ecumenice sau să rezolve probleme de disciplină apărute pe plan local. Acestea s-au tinut la:Cartagina, Antiohia, si Constantinopol şi în alte centre importante. Şi în Apus au avut loc astfel de sinoade locale: la Roma-la mijlocul secolului III (unde au participat peste 60 de episcopi din Italia) şi Iliberis sau Elvira (Spania) în anul 300 ce impunea celibatul clericilor apuseni;altele la Milano, Treveri (Italia) etc.
48

Condamnarea ereziilor subordinaţioniste
SINODUL I ECUMENIC S-a ţinut la Niceea între lunile mai-august 325. A fost condamnat arianismul. Numele ereziei vine de la Arie, un preot din Alexandria Egiptului. El s-a născut în 286 în Libia de astazi, socotită pe atunci ţara monstrilor şi balaurilor. În telogia să a fost influentat de subordinatianismul patripasian promovat de Paul şi Lucian de Samosata. De tânar ajunge in Alexandria unde s-a remarcat ca bun predicator. În 313, murind arhiepiscopul Alexandriei, poporul şi clerul s-au impărţit în mai multe tabere, fiecare susţinând un candidat. A fost ales Alexandru ca episcop. Supărat ca s-a trecut peste persoana să şi socotindu-se nedreptăţit, Arie s-a hotărât să distrugă Biserica lovînd în învăţătura despre Sfânta Treime. Afirma ca nu există decât un sîngur Dumnezeu adevărat- Tatăl. întrucât Fiul S-a născut din Tatăl însemna, in accepţiunea sa, că a existat o perioada în care Fiul nu a existat şi că Fiul a fost creat de Tatăl care i-a dat o putere mai mare decât cea dată îngerilor, fiînd cea mai perfectă creatura a Tatălui. Fiul nu poate fi socotit deofiinţă cu Tatăl ci total diferit de Tatăl in ceea ce priveste fiinţa, drept urmare Fiul nu mai este Dumnezeu adevarat Vorbînd despre raporturile dintre Tatăl şi Fiul, Arie spunea ca Fiul este “anomios” = diferit de Tatăl, nu are aceeasi fiinţă ca Tatăl. Pentru a-şi promova învăţătura, Arie a alcătuit o lucrare în versuri numita:”Thalia”, iar adepţii lui promovau învăţătura nouă cântand aceste poezii chiar şi pe străzi. Impotriva lui Arie s-a ridicat, în primul rând, episcopul Alexandru, care i-a cerut să renunţe la învăţătura să greşită. Arie a refuzat, iar Alexandru l-a excomunicat, l-a scos din Alexandria. Arie se plange de atitudinea lui Alexandru papei Silvestru l al Romei (314-335). Între papa Silvestru şi Alexandru a avut loc un schimb de scrisori prin care s-a scos în evidenţă greşeala lui Arie. Arie reuşeşte să-i atragă la noua învăţătură pe câţiva ierarhi din Egipt şi Asia Mică între care îi amintim pe Secundus de Ptolemaida, Teonas de Marmarica, Eusebiu al Nicomidiei, Eusebiu de Caesareea (care i-au fost colegi la şcoala lui Lucian de Antiohia-un discipol al ereticului Pavel de Samosata). Prin 320-321, un sinod ţinut în Alexandria, i-a condamnat pe toţi. Întrucât în Alexandria s-a produs tulburare, vestea a ajuns până la urechile împăratului Constantin cel Mare (306-337). Impăratul trimite (cu Osiu de Cordoba) două scrisori în Alexandria prin care le cere celor doi să se împace. Pe Alexandru îl îndeamnă să il reprimească pe Arie în Alexandria. Alexandru condiţionează această reintegrare în Biserică de o mărturisire de credinţă din partea lui Arie. Arie o face în termini confuzi, echivoci, fapt pentru care Alexandru refuză să-l primească în Biserică. În acest context împăratul cere convocarea unui sinod general în care să se discute învăţătura lui Arie (numai că Arie avea deja numeroşi susţinători). Înainte de convocarea oficială, în Alexandria, a fost trimis episcopul Osiu de Cordoba ca să cerceteze situaţia. Acesta raportează Romei că în Alexandria nu este doar o simplă ceartă între clerici şi că situaţia scapă de sub control. Împăratul, prin decret, invită pe toţi ierahii din imperiu să se adune în sinod. Acest sinod nu s-a putut desfaşura în
49

Egipt datorită tulburărilor dintre arieni şi ortodocşi şi s-a desfăşurat la Niceea, oraş din Asia Mică. Au răspuns cu prezenţa peste 300 episcopi. Din documentele semnate la sinodul II ecumenic rezultă ca la primul sinod ecumenic au participat 318 Sfinţi Părinţi. Între ei îi amintim pe: Alexandru al Alexandriei -insoţit de diaconul Atanasie, Osiu de Cordoba, Eusebiu de Nicomidia, Eusebiu de Cezarea, Sfântul Nicolae de Mira Lichiei, Eustaţiu de Antiohia, Macarie al Ierusalimului, Spiridon al Trimitundei, prietenii lui Arie etc. Se pare că au participat şi episcopi din părţile dunărene; se vorbeşte despre un episcop “scit”, fără a i se da numele, care a trecut de partea lui Arie. Până ce s-au adunat la Niceea toţi ierarhii, cei care au sosit mai repede au inceput discuţiile preliminare la care au fost de faţă Arie şi susţinătorii lui. Un rol important l-a jucat diaconul Atanasie care a incercat să dovedească existenţa Sfintei Treimi folosindu-se de exemplul cu căramida (compusă din cele trei elemente:lutul, apa şi focul). Sinodul se deschide oficial la 20 mai şi a ţinut până în 25 august;, preşedenţia sinodului a fost incredinţată episcopilor Eustaţiu de Antiohia şi Alexandru al Alexandriei. La şedinţele de deschidere şi închidere a participat chiar impăratul Constantin . Încă de la început s-au conturat cela două tabere: cea a lui Arie şi cea ortodoxă. Susţinătorii lui Arie au fost numiţi “anomei” de la termenul anomios = fiinţa diferită de cea a Tatălui. Marea majoritate, insa, era susţinătoare a deofiinţimii şi aceştia erau numiţi omousieni de la termenul omousios = deofiinţă cu Tatăl. Discuţiile au durat uneori până noaptea târziu fără să se ajungă la vreun rezultat. Pentru a impăca cele două tabere, Osiu de Cordoba şi Eusebiu de Nicomidia au propus termenul de „omiousios” = Fiul are o fiinţă asemănătoare cu Tatăl, şi astfel a apărut a treia tabară. Până la urmă gruparea omousiană reuşeşte să dovedească realitatea deofiinţimii persoanelor Sfintei Treimi şi se formulează o hotărâre dogmatică. Aceasta ar avea următoarele puncte principale: Tatăl este Dumnezeu adevărat, Creator a toate câte există, Fiul este născut din veci din Tatăl aşa cum se naşte Lumina din Lumină. Fiul este Dumnezeu adevărat şi identic în fiinţă cu Tatăl. Fiul a luat chip omenesc, intrupându-se în persoana lui Iisus Hristos, pentru mântuirea noastră. Ca om, El a pătimit, a murit, a inviat şi cu trupul S-a inălţat la cer. El va veni din nou să judece vii şi morţii. Această hotărâre dogmatica a fost sintetizată în 7 articole, acestea alcatuind crezul niceean. Astăzi aceste articole le găsim în prima parte a Crezului. Tot la sinodul I ecumenic s-a mai discutat şi problema celibatului clericilor care a fost impus în Apus. Sinodalii l-au respins, acesta rămânând doar ca o opţiune pentru episcopi (se ştie că, până spre sfârşitul secolului al IV-lea, în Răsărit, au existat şi episcopi căsătoriţi. Abia din secolul al V-lea s-a impus ca episcopii să fie aleşi din rândul monahilor). La acest sinod s-a discutat şi despre schisma meletiană, aparută în Biserica din Alexandria. Alături de ei au fost discutaţi şi asa –zişii novotieni care negau autoritatea hirotonirilor şi a tainelor săvârsite de clericii hirotoniţi fie, de ierarhi
50

dovediţi eretici fie, de ierarhi proveniţi din rândurile celor care s-au lepădat pentru o perioadă de Biserică. (vezi în cursul nr. ) Sinodul a mai formulat un număr de 20 de canoane dintre care cel mai însemnat este criteriul care stabileste data prăznuirii învierii Domnului. Până atunci, data serbării Paştilor era anunţată printr-o epistolă festivă de către arhiepiscopul de Alexandria. Pentru că nu toţi respectau această dată, la sinod s-a formulat urmatorul criteriu: Paştile creştine să se ţină în prima duminică de după lună plină de după echinocţiul de primavară. În cazul în care această Duminica ar cadea pe 14 Nissan, când evreii sărbătoresc Pesach-ul, Pastile să fie sărbătorite în Duminica dinainte sau de după 14 Nisan. Celelalte canoane cuprind dispoziţii organizatorice şi disciplinare. Sinodul îşi încheie lucrările în luna august, dar lasă lucrurile oarecum nerezolvate, pentru că după sinod au continuat să existe animozităţiintre adepţii lui Arie şi Biserică. Arie a fost condamnat ca eretic şi exilat în Tracia, la sud de Dunăre. Aici s-au refugiat o serie întreagă de semiarieni (omiusieni) ce au produs numeroase tulburări şi, fiind ajutaţi de împăratul Constanţius (337-361), au reuşit să impună formula semiariană în mai multe sinoade ţinute la Sirmium (capitala imperiului de Răsărit) şi Ancira. Lovitura de graţie a fost dată arianismului de către împăratul Teodosie cel Mare (379-395) care a proclamat ortodoxia ca singura denominaţiune creştină admisă în imperiu.. URMĂRILE SINODULUI I ECUMENIC. Frământări ariene după sinodul I ecumenic După condamnarea lui Arie, prietenii săi, în frunte cu Eusebiu al Nicomidiei, au incercat să puna în circulatie termenul omiousios (= Fiul este deofiînţă asemănătoare cu Tatăl). Aşa a luat fiînţă asa –numita grupare a semiarienilor sau a eusebienilor. După moartea lui Arie (336) şi cea a împăratului Constantin cel Mare (22 mai 337) semiarienii reuşesc să-i depăşească la număr pe ortodocşii din Răsărit. Aceasta s-a petrecut în următorul context istoric. După moartea lui Constantin cel Mare imperiul a fost împătţit între fiii lui: Constanţius căruia i-a revenit partea de Răsărit a imperiului A domnit până în 361. Apusul a fost împărţit între Constantin ll (+340) şi Constans (+350). Semiarienii reusesc să-l convingă pe Constanţius (prin Eusebiu de Nicomidia) că formula semiariană ar putea impăca cele două tabere. Constans a fost sprijinitor al Ortodoxiei. Sprjiniţi de împărat, semiarienii îi inlătură din scaune pe episcopii ortodocşi înlocuindu-i cu semiarieni. Drept urmare, în anul 343 la Sardica s-a ţinut un sinod local. Au participat 170 de episcopi dintre care mai bine de jumatate erau din provincia Ilyricum. Din Dacia Mediteraneea au fost prezenţi Protogenes din Sardica şi Gaudentius din Naisus. Aceştia imprerună cu Osius de Cordoba au fost desemnaţi conducătorii acestui sinod. Sinodul şi-a propus următoarele: 1. să discute şi să rezolve problema dreptei credinţe. 2. să cerceteze dacă depunerea din scaun a episcopilor ortodocşi de către semiarieni a fost motivată. 3. abuzurile săvârsite de către semiarieni.
51

A triumfat dreapta credinţă respectandu-se hotărârile sinodului I ecumenic. Sau formulat 32 de canoane privitoare la alegerea episcopilor. Liniştea în Biserică nu a fost restabilita deoarece semiarienii au continuat să provoace tulburare. În acelaşi an capitala Imperiului Roman de Răsărit s-a mutat la Sirmium. Prin 344 pe scaunul episcopal de Sirmium a ajuns un ierarh originar din Ancyra pe nume Fotin . Acesta învăţa că Iisus Hristos a fost fiul natural al lui Iosif şi al Mariei şi nega orice element divin în Hristos. Această nouă învăţătură a fost condamnată la mai multe sinoade locale ţinute la Antiohia în 344, Mediolanum 345 şi 347 şi Sirmium în 348. În iarna anului 350 spre 351 Constantius reconfirmă stabilirea reşedinţei imperiale la Sirmium. Scaunul episcopal din acest oras a fost ocupat de o serie de episcopi arieni şi semiarieni care au reuşit să ţină în Sirmium mai multe sinoade semiariene care au formulat mai multe marturisiri de credinţa. Primul sinod a avut loc în anul 351 şi a alcatuit o marturisire de credinţă cunoscută sub numele de: „prima formula de la Sirmium”. În 357 au tinut un al doilea sinod formulând „a două formula de la Sirmium”-ce exprima principiile anomeilor (Fiul a fost neasemănător în fiînţă cu Tatăl ). În 358 s-a ţinut un sinod în Ancyra unde a fost condamnat arianismul radical şi s-a adoptat o formulă semiariană. În acelasi an, un al treilea sinod ţinut la Sirmium, adoptă „a treia formulă de la Sirmium”-se consfinţeste condamnarea definitivă a arianismului radical. Arienii radicali în frunte cu Germinius, Valens de Mursa şi Ursacius de Singidunum l-au convins pe Constantius să mai convoace un sinod spre a rediscuta problema Fiului. S-au tinut două sinoade: la Arminium în Italia şi la Seleucia, care au adoptat „a patra formula” zisă de la Sirmium prin care erau revigorate principiile arianismului radical. În 361 Costanţius moare şi vine la tron Iulian Apostatul-(el era nepotul lui Constanţius, s-a lepadat de credinţa în Hristos şi a incercat să distrugă creştinismul permiţând tuturor denominaţiunilor creştine şi necreştine să se războiască între ele). Pe vremea lui au fost lasati să revină în scaune atât episcopii ortodocşi cât şi cei arieni şi semiarieni. Ar fi fost nevoie de un sinod general pentru a clarifica confuzia. S-a tinut însă un sinod local la Tyr unde a fost reformulată dreapta credinţă potrivit hotărârilor sinodului I ecumenic. Acest sinod a marcat biruinţa deplină a Ortodoxiei asupra învăţăturii ariene. Arianismul nu a dispărut cu totul. Mai târziu, învăţătura ariană s-a extins şi asupra persoanei Duhului Sfânt. Cursul nr.18 SINODUL II ECUMENIC Condamnarea ereziei pnevmatomahe –termenul deriva din pnevma (πνευµα) = duh şi mahia ( µαχια)=luptă => lupta impotriva Duhului Sfânt. Acest termen a fost folosit pentru prima dată de către episcopul Epifanie de Salamina din Cipru (secolul IV). Reflecţia teologica despre Duhul Sfânt în perioada imediat următoare lui Origen a rămas mult în urma practicii liturgice a Bisericii. La toate serviciile religioase Duhul Sfânt era pomenit alături de Tatăl şi de Fiul dându-i-se cinstea cuvenită, dar nu a fost formulată o teologie precisă despre Duhul Sfânt. Arie
52

il socotea pe Duhul Sfânt persoană şi spunea că este neasemănător în fiînţă atât cu Tatăl cât şi cu Fiul. Problema Duhului Sfânt nu s-a discutat la sinodul I ecumenic. După sinodul I ecumenic s-a simtit nevoia definirii statutului persoanei Duhului Sfânt. Arienii şi semiarienii L-au socotit pe Sfântul Duh ca fiind cea mai nobilă dintre creaturi, un produs al Fiului la indemnul Tatălui. Sfântul Duh are sarcina iluminării şi sfinţirii oamenilor. Prin 360, sfântul Atanasie cel Mare (al Alexandriei) işi exprima propria să teologie privitoare la Duhul Sfânt impotriva tropicilor din Egipt care afirmau că Duhul Sfânt este o creatură asemănătoare ingerilor dar superior acestora. Atanasie arată că Sfântul Duh nu are nimic asemănător cu creaturile, că este Dumnezeu adevărat şi una cu Treimea fiind vesnic. Treimea este omogenă şi indivizibilă de aceea cele trei persoane ale Sfintei Treimi sunt consubstanţiale. prin această învăţătură Sfântul Atanasie a făcut doar inceputul asa-numitei teologii a Sfântului Duh. Această teologie a fost completată mai târziu de către Părinţii Capadocieni. Sfântul Grigore de Nazianz, în Postul Paştilor din anul 380, a ţinut în biserica Învierii din Constantinopol Cinci Cuvântări despre Dumnezeu Unul întreit în Persoane. În aceste cuvântări dovedeşte dumnezeirea Sfântului Duh pornind de la faptul că unii creştiniil socotesc pe Duhul Sfânt o simplă putere, altii o creatură, iar altii refuză să vorbească despre dumnezeirea Lui. Din cuvântările lui rezultă că între oponenţii Duhului Sfânt s-au distins două tabere mai însemnate: cea a moderaţilor, care il socoteau pe Sfântul Duh o creatură perfectă căruia Dumnezeu i-a dat puteriinsemnate, şi cea a radicalilor, care Il socoteau pe Sfântul Duh neasemanator în finţă cu Tatăl şi cu Fiul. Sfântul Vasile cel Mare scrie şi el o lucrare în care, pentru a nu tulbura prea mult liniştea Bisericii, păstrează o anumită rezervă în ceea ce priveşte dumnezeirea Sfântului Duh. El foloseşte în lucrare şi câţiva termeni precişi. Recunoaşte că Sfântul Duh este una cu Dumnezeirea şi că este inseparabil de Tatăl şi de Fiul. Atunci când discuţiile privitoare la Sf. Duh s-au inteţit, Sf. Vasile revine cu precizări şi formulează exact principiile cinstirii Sfântului Duh ca Dumnezeu. El dovedeşte faptul că în întreaga Sfântă Scriptură se vorbeste despre demnitatea, puterea şi exinderea Sfântului Duh şi arată că, în lucrarea să sfinţitoare, Duhul Sfânt continuă opera mântuitoare a lui Hristos. Grigorie de Nyssa, fratele lui Vasile cel Mare, a scris şi el o lucrare despre Sfântul Duh folosind cam aceiaşi termeni. Dintre cei care s-au ridicat impotriva Duhului Sfânt ii amintim pe Macedonie (un episcop semiarian depus de un sinod din 360 de la Constantinopol) impreună cu diaconul său Maratoniu (hirotonit de Macedoniu ca episcop al Nicomidiei). Macedonienii reuşesc să se adune într-un sinod la Cizic, în 376, unde adoptă o formulă de credinţă potrivit căreia Duhul Sfânt este trecut în rândul creaturilor. Cel care i-a combătut temeinic pe adversarii Sfântului Duh a fost Didim cel Orb (unul dintre conducătorii Şcolii catehetice din Alexandria). În condiţiile acestea s-a ajuns la convocarea celui de-al doilea sinod ecumenic. În anul 380 împăratul Teodosie cel Mare a dat un edict prin care poruncea ca toţi supuşii săi să adere la credinţa intr-o singură dumnezeire a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, cele trei persoane fiind de aceeasi mărime în Treime. Sinodul a fost convocat pe 9 iulie 381, la acest sinod participand 150 de episcopi (Grigorie de
53

Nazianz, Chiril al Ierusalimului, Gherontie de Tomis, etc. ) Imediat după deschiderea sinodului preşedenţia i-a fost dată arhiepiscopului Meletie al Antiohiei, fiind cel mai vârstnic. La acest sinod Sf. Grigorie de Nazianz a participat în calitate de arhiepiscop al Constantinopolului (la această demnitate a fost ridicat de către Teodosie cel Mare în 380, după retragerea lui Demofil). Împăratul Teodosie il simpatiza pe Grigorie, care în 380 a ajuns la Constantinopol şi a ţinut în Biserica Învierii cele 5 cuvântări despre Sfântul Duh. Împăratul i-a propus lui Grigore să ocupe scaunul arhiepiscopal care era vacant. Episcopii egipteni au contestat alegerea lui Grigorie, arătând că cel ales canonic este Vasile Cinicul (fost filozof stoic). Meletie moare în scurt timp după deschiderea sinodului şi sinodalii încredinţează preşedenţia lui Grigorie de Nazianz. Papa Dmasus al Romei n-a trimis nici un reprezentant pentru că în acelaşi an la Roma s-a ţinut un sinod local. Episcopii egipteni continuă să producă tulburare, drept urmare Sf. Grigorie îşi dă demisia atât din scaunul arhiepiscopal cât şi din cel de preşedinte al sinodului. Cei prezenţi au ales mai întâi un nou episcop de Constantinopol, pe Nectarie (381-397), un catehumen bătrân, care a fost mai întâi botezat, apoi trecut prin cele trei trepte ale hirotoniei şi numit arhiepiscop şi preşedinte al sinodului ecumenic. Lucrările sinodului s-au putut desfăşura şi s-a dovedit dumnezeirea Duhului Sfânt. S-a formulat o mărturisire de credinţă sintetizată în cinci articole numită Simbolul Constantinopolitan.. Mai târziu (în sec. V) simbolul niceean a fost unit cu cel constantinopolitan impreună alcătuind Simbolul de credinţă al Bisericii Ortodoxe (Crezul). În anul 571 Crezul a fost introdus oficial în Sfânta Liturghie de către patriarhul Petru Fullo al Alexandriei. Potrivit hotărârilor sinodului 2 ecumenic Duhul Sfânt este Domnul de viaţă făcătorul, purcede din veci din Tatăl, a fost proorocit în Vechiul Testamant şi este deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. Acest sinod a mai formulat şi un numar de 7 canoane, cel mai însemnat fiind canonul 3 prin care se stabileşte ordinea aşa numitelor episcopii apostolice: Roma, Constantinopol, Antiohia şi Alexandria. Datorita acestui canon Biserica Romei a refuzat să recunoască hotărârile sinodului spunând că nu s-a respectat ierarhia din cadrul Bisericii deoarece Constantinopolului nu i se cuvine locul 2 în această ordine. Canonul 3 va fi reluat mai tarziu de sinoadele IV şi VI ecumenice. Tot la sinodul II ecumenic a mai fost condamnată erezia apolinaristă Apolinarie din Laodiceea învăţa, potrivit filozofiei lui Platon, că omul are o natură trihotomică, că este alcătuit din trei elemente principale: trup, suflet animal şi spirit. Aplicând această învăţătură la persoana lui Hristos el arăta că la întrupare Logosul divin a inlocuit spiritul în persoana lui Hristos şi astfel Hristos a fost alcătuit din trup omenesc, suflet animal şi Logosul Divin. Participanţii la sinod au condamnat această erezie arătând că în Persoana lui Hristos coexistă firea omenească şi cea dumnezeiască, cele două alcătuind o singură Persoană, cea a Fiului lui Dumnezeu întrupat.

54

Cursul nr.19

Condamnarea ereziilor hristologice
SINODUL III ECUMENIC (Efes 431) Dacă primelor două sinoade ecumenice le-a revenit sarcina de a condamna ereziile subordinaţioniste, urmatoarele au condamnat ereziile hristologice. Pe la inceputul secolului V problema persoanei lui Hristos a generat numeroase discuţii ducând la diviziuni în Biserica, care persistă până în ziua de azi. Problemele hristologice s-au legat de cele două firi ale Mântuitorului şi de unirea lor în persoana Sa. Biserica a apărat intotdeauna atât dumnezeirea Mântuitorului dar a apărat şi învăţăturile despre umanitatea Lui, atunci când i-a condamnat pe docheţi şi pe apolinarişti. Docheţii afirmau că Hristos a fost doar Dumnezeu adevarat şi El S-a arătat apostolilor şi oamenilor intr-un trup aparent, apolinaristii scoteau în evidenţă doar umanitatea lui Hristos. Conflictul care a dus la convocarea sinodului III ecumenic a fost generat de ciocnirea celor două hristologii promovate de către şcolie catehetice din Alexandria şi Antiohia. Şcoala antiohiană învăţa că unirea celor două firi în persoana lui Hristos este de natură morală şi constă în armonia colaborării dintre ele. Şcoala alexandrină învăţa că cele două firi sunt unite în chip real. Cele două curente s-au ciocnit atunci când pe scaunul Constantinopolitan a ajuns călugarul antiohian Nestorie, în 428, acesta fiind ucenicul lui Teodor de Mopsuestia şi a fost coleg cu Teodoret de Cyr şi cu Ioan ce a ajuns patriarh de Antiohia. Nestorie a fost un predicator renumit fiind socotit un al doilea Ioan Hrisostom, mai ales că a luptat din răsputeri impotriva ereticilor (a fost numit “mâncătorul de eretici”). La conflictul de natură teologică ce a dus la convocarea sinodului III ecumenic a contribuit şi un conflict de interese generat de problema recunoaşterii locului acordat de Sinodul II ecumenic scaunului arhiepiscopal de Constantinopol. Din punct de vedere teologic, Nestorie învăţa că este bine să facem o distincţie clară între umanitatea lui Hristos şi dumnezeirea Sa. El a privit acestea din perspectiva soteriologică. Iisus Hristos ca om nu putea să mântuiască lumea şi că numai firea să dumnezeiască putea face acest lucru. Din perspectiva Bisericii “cel de-al doilea Adam” (Iisus) trebuia să fi fost un om real pentru că numai prin umanitatea putea să recapituleze în Sine întreaga fire omenească, făcând ca mântuirea să devină un bun al întregii omeniri. Nestorie nu putea să accepte acest lucru şi a făcut o distincţie atât de tranşantă între cele două firi incât a ajuns la concluzia că firile sunt despărţite şi fiecare işi menţine proprietăţile specifice. El arăta că dumnezeirea şi umanitatea lui Hristos nu pot exista decât una alături de cealaltă, fiecare dintre cele două firi fiind numite fisis = natură şi că fiecare natură işi are aspectul extern specific. De aceea învăţătura lui Nestorie s-a numit şi dioprosopism. Pornind de aici Nestorie a ajuns să afirme că Iisus S-a născut doar ca om din Maria, de aceea Fecioara Maria nu trebuie socotită Născătoare de Dumnezeu sau Teotokos ci doar născătoare de om sau antropotokos şi că Logosul Divin S-a sălăşluit în Hrstos abia după naştere, firea dumnezeiască a Logosului fiind distinctă de cea omenească a lui Hristos.
55

Cel dintâi ierarh care a luat poziţie faţă de noua învăţătura a lui Nestorie a fost Chiril al Alexandriei (412-444). În 429 acesta îi scrie lui Nestorie o scrisoare prin care îi cere să renunţe la această învăţătură străină Bisericii. Nestorie a văzut în atitudinea lui Chiril un amestec în problemele externe ale arhiepiscopiei sale şi a ţinut neaparat să reabiliteze poziţia ei (aşezată de sinodul ll ecumenic imediat după Roma) intinată şi umilită de scandalurile provocate de unii potrivnici ai Bisericii din Constantinopol (de episcopii egipteni), în urma pastoraţiei lui Grigorie de Nazianz şi a Sfântului Ioan Gură de Aur. Nestorie scrie papei Celestin al Romei (422-432) o scrisoare (prin care a încercat să-l atragă de partea sa). Chiril face acelasi lucru dovedindu-l pe Nestorie ca eretic. Celestin îi răspunde lui Chiril arătând că i se raliază în apararea ortodoxiei. Încă de atunci s-au conturat două tabere: cea a lui Nestorie şi cea a lui Chiril şi Celestin. Împăratul Teodosie al II-lea (408-450) ţinea neaparat ca episcopul capitalei să fie socotit mai însemnat decât scaunul ceilorlalţi ierarhi. El i-a promis lui Nestorie sprijin nelimitat. Pe de altă parte, poporul a văzut în atitudinea lui Nestorie aroganţă şi desconsiderare pentru adevărata credinţă. Cultul Maicii Domnului era bine dezvoltat în secolul V. Atunci când Nestorie l-a chemat pe Teodoret din Cyr la Constantinopol să vorbească despre Fecioara Maria ca Nascatoare de om, poporul l-a lăsat singur în biserică. Numeroase mănăstiri din Constantinopol şi împrejurimi şi-au inchis porţile refuzând să-l primească pe Nestorie. Prin 430, Chiril alcătuieşte lucrarea „Cele 12 anatematisme” prin care ii cere lui Nestorie să se lepede de 12 din învăţăturile sale spre a rămâne pe mai departe în Biserică. În mod indirect, Nestorie este acuzat de pelagianism (erezie care spune că factorul uman primează în procesul mântuirii subiective în defavoarea factorului divin). Nestorie, în acelasi an, îi răspunde lui Chiril prin cele „12 contraanatematisme” acuzându-l pe Chiril de apolinarism. Pe acest fond împăratul Teodosie al II-lea, în toamna anului 430, trimite un decret imperial tuturor ierarhilor chemându-i la un sinod ecumenic fixat pe 7 iulie (duminica Rusaliilor) 431. În decret, sub influenţa lui Nestorie, împăratul a cerut patriarhului Chiril şi papei să-şi trimită doar episcopii cei mai reprezentativi (sperănd ca numărul lor să fie cât mai redus). Acelaşi lucru i-l cere şi lui Ioan al Antiohiei în speranţa că acesta va veni la Efes cu un număr insemnat de ierarhi. Delegaţia lui Nestorie trebuia să fie una substanţială mai ales că împăratul i l-a trimis ca insoţitor pe şeful gărzii imperiale, Candidian, ca să-i asigure protecţia. Chiril al Alexandriei a ales un număr de 50 de ierarhi. Ioan al Antiohiei nu a reuşit să adune o delegaţie prea numeroasă pentru că în Antiohia s-au petrecut câteva evenimente ce au dus la răsturnarea planurilor lui Nestorie. Mai întâi drumul din Antiohia şi până la Efes, cu mijloacele de transport de atunci, ar fi trebuitt să dureze maxim 5 săptămâni. La Efes au ajuns, cu o intârziere de 2 saptamani, 16 ierarhi. Această întârziere s-a datorat ploilor torenţiale din acea primăvară care au făcut ca unele râuri să iasă din matcă determinându-i să
56

facă ocoluriinsemnate; Apoi, moartea a 2 ierarhi din delegaţie a dus la cumularea altor zile de întârziere. Papa Celestin a alcătuit o scrisoare pe care cei 3 delegaţi ai săi trebuiau să o păstreze în cazul în care Chiril ar fi iesit invingător sau să o inmâneze împăratului în cazul în care ar fi câstigat Nestorie. Scrisoarea arăta că papa este de acord cu învăţătura lui Chiril declarându-l eretic pe Nestorie. Efesul a fost ales ca loc de desfăşurare al sinodului deoarece situaţia financiară a oraşului era infloritoare. Faimosul drum al grâului dinspre Africa spre Constantinopol trecea pe aici. Împăratul a ales această localitate considerând că rezervele de alimente sunt mai substanţiale decât cele ale capitalei. Efesenii, conduşi de arhiepiscopul Memnon, au fost bucuroşi că sinodul se va ţine aiciintrucât în încinta unei mănăstiriinchinate Maicii Domnului exista o imensă biserică. Constantinopolitanii nu au tinut cont de credinţa puternică a efesenilor şi de cultul divin foarte dezvoltat în Asia Mica. Mândri ca sunt urmaşi ai Sfânţilor Apostoli Pavel şi Ioan, efesenii se considerau protectori ai adevăratei credinţe. Nestorie ajunge primul cu delegaţia să la Efes, dar pentru aroganţa cu care i-a tratat pe efeseni şi datorită criticilor aduse cultului lor “primitiv”, Nestorie a fost primit cu răceală, Ierarhii Asiei Mici au refuzat chiar să slujească impreună cu el, inchizând porţile bisericilor din Efes în faţa lui. La scurt timp ajunge în Efes şi Chiril călătorind cu o corabie ce a naufragiat mai întâi pe insula Rhodos. Marinarii au socotit că au scăpat cu viaţă datorită rugăciunilor lui Chiril şi vedeau în el un adevărat erou. Chiril a fost primit în Efes cu multă caldură de popor, insusi Memnon însoţit de mai mulţi ierarhi fiind de faţă la debarcarea sa. Lucrurile au inceput să se precipite intrucât partida lui Nestorie simţindu-se protejată de armatele imperiale a produs numeroase tulburări, inregistrându-se chiar ciocniri pe străzile Efesului cu susţinătorii lui Chiril. Ioan al Antiohieiintârzia să sosească, iar delegatia lui Celestin, de asemenea. Efesenii au inceput să-l huiduiască pe Nestorie. Pe fondul acestor tulburări s-a hotărât deschiderea oficială a sinodului. Candidian nu a avut voie să se amestece în problemele religioase. Cu toate acestea a reuşit să amâne deschiderea sinodului până în 22 iunie. Nestorie, datorită atitudinii sale, a pierdut şi sprijinul unor ierarhi din suita sa. Între timp sosesc la Efes delegaţiile conduse de Juvenal al Ierusalimului, şi Flavian de Tesalonic. Imediat după deschiderea sinodului, Chiril a fost desemnat preşedinte. Având suportul majorităţii episcopilor prezenţi. Acesta il zdobeşte pe Nestorie şi-l dovedeşte eretic chiar din prima şedimţă, obţinând semnătura de condamnare de la participanţi.. Delegaţii papei Celestin (episcopii Arcadiu, Project şi preotul Filip) şi Ioan al Antiohiei continuau să întârzie. Nestorie, se retrage din sinod, se uneste cu Ioan al Antiohiei (care a ajuns în 27 iunie) şi ţin impreună un alt sinod tot în Efes unde învăţătura lui Nestorie a fost aprobată ca ortodoxă. Chiril mai tine câteva şedinte şi în prezenţa delegaţilor papei (care au ajuns pe la începutul lunii iulie) şi Nestorie este condamnat de 198 de ierarhi. Sinodul a arătat că în persoana lui Iisus Hristos se unesc în chip real, fără să se amestece sau să se contopească, cele două firi: dumnezeiască şi omenească. Această unire s-a produs în momentul zamislirii de la Duhul Sfânt. Fecioara Maria
57

trebuie socotită Născătoare de Dumnezeu. Nestorie a fost socotit eretic şi a fost depus din scaun de către sinodalii care i-au trimis împăratului Teodosie al II-lea o scrisoare în acest sens. Când Nestorie a ajuns în Constantinopol a trebuit să se supună acestei hotărâri, în locul lui fiind ales Maximian. Sinodul III ecumenic a mai formulat şi un numar de 8 canoane. Cele mai importante interziceau introducerea sau scoaterea vreunui cuvânt prin care s-ar modifica simbolul alcătuit la Niceea. Prin această hotărâre se conferea mărturisirilor de credinţă de la Niceea şi Constantinopol statutul de simboale de credinţă oficiale ale Bisericii. S-a hotărât acordarea autonomiei şi autocefaliei Bisericii de pe insula Cipru. Ierarhii ciprioţi au cerut în mod expres acest lucru tocmai pentru ca Biserica de aici să iasă de sub jurisdicţia patriarhului Ioan al Antiohiei care era de partea ereticului Nestorie. Ioan nu a fost scos din scaun, ba mai mult a purtat o corespondenţă cu Chiril şi, până la urma, prin 433, cei doi se impacă. Chiril moare în 444, Ioan în 441, iar Nestorie în 450 –in exil. Acordul incheiat între Chiril şi Ioan nu a fost acceptat de toţi ierarhii egipteni şi sirieni şi la scurtă vreme va apare o nouă erezie pentru a combate cât mai temeinic erezia nestoriană. Scaunul de Constantinopol iar a căzut în dizgraţie. Cursul nr.20 SINODUL IV ECUMENIC (451) CONTROVERSELE MONOFIZITE Prin 444 atât Chiril al Alexadriei cât şi Ioan al Antiohiei erau morţi. Lui Chiril i-a urmat în scaun Dioscor (444-451), iar lui Ioan, Domnus (441-450). Dioscor nu sa impăcat niciodată cu ideea că Ioan şi Chiril au ajuns să se inteleagă şi s-a erijat în conducător al grupării extremiste ce condamna făţiş această intelegere. În scaunul patriarhal de Constantinopol se afla Flavian (446-449). Acesta a intrat în conflict cu Hrisafios, eunucul curţii imperiale. La indemnul lui Hrisafios, Teodosie ll, care a fost un împărat instabil în cele religioase, a inlăturat-o pe sora lui Pulheria de la curte pentru că a fost sprijinitoare a credinţei ortodoxe. Pe un om ca Hrisafios trebuia fie, să-l domini fie, să i te supui. Patriarhul Flavian nu a avut nici una din aceste calităţi, fiind prea corect, prea cinstit ca să facă concesii în faţa unui laic. Hrisafios l-a sprijinit pe Flavian la momentul alegerii ca patriarh şi acum aştepta un ciubuc substanţial. Flavian i-a timis o pereche de prescuri. Acest Hrisafios l-a avut ca naş de botez pe un călugăr cu numele Eutihie stareţul unei mănăstiri de langă Constantinopol. Hrisafios, Eutihie şi Dioscor erau nemultumiţi de intelegerea dintre Chiril al Alexandriei şi Ioan al Antiohiei şi au căutat să impună cele “12 anatematisme” ale lui Chiril ca model al Ortodoxiei. Cei trei se cunoşteau de mult, iar ideologul acestei mişcări a fost călugarul Eutihie. El a fost un om cult şi citise multă literatură de origine apolinaristă pe care o socotea ortodoxă. El avea oroare faţă de învăţăturile cu privire la cele 2 firi ale lui Hristos. Fiind fidel învăţăturilor de nuanţă alexandrină, Eutihie socotea că termenul “fisis” (= fire) inseamnă existenţă concretă. Întrucât Eutihie pretindea că învăţătura să se
58

intemeiază pe cea a lui Chiril al Alexandriei a inceput să afirme că Logosul divin, adică firea dumnezeiască, în momentul unirii cu firea omenească a absorbit-o pe aceasta din urmă aşa cum oceanul absoarbe o picatură de apă fără să se cunoască. Învăţătura lui Eutihie este cunoscută sub numele de ultrachirialism sau monofizitism. Sinodul din Constantinopol Aceste informaţii ni s-au păstrat intr-o lucrare a lui Teodoret al Cyrului, “Erasmites” = Cerşetorul” (Teodoret fiind un adept al lui Nestorie). Aroganţa lui Eutihie a făcut ca patriarhul Flavian să convoace sinodul permanent la Constantinopol (448) spre a discuta noua învăţătură a lui Eutihie. Sinodul s-a desfăşurat pe parcursul lunii noiembrie şi Eutihie a fost dovedit ca eretic de către episcopul Eusebiu de Doryleum. Cu prilejul acestui sinod Flavian a rostit urmatoarea formulă: “mărturisim că Iisus Hristos după intrupare are 2 firi”. Eutihie a fost prezent la acest sinod şi a fost indemnat să facă o mărturisire de credinţă despre Iisus Hristos. Aici el a spus: “recunosc că inainte de intrupare şi de unirea dumnezeirii cu umanitatea existau 2 firi, dar după unire nu recunosc decât o singură fire ”. Sinodul il excomunică pe Eutihie care se plange atât papei Leon I (440-461), cât şi lui Dioscor. Dioscor se raliază cu Eutihie, în timp ce papa Leon scrie “Epistola dogmatica către Flavian” în care expune corect învăţătura despre unirea celor 2 firi. Sinodul din Efes Dioscor il acuză pe Flavian că atunci când l-a condamnat pe Eutihie s-a folosit de o altă învăţătură decât cea votată la Niceea (325) şi patriarhul Alexandriei reuşeşte să-l convingă pe împăratul Teodosie ll să convoace un sinod tot la Efes pentru a da incă o dată lovitura de graţie nestorianismului. Leon I, desi invitat, a refuzat să participe la acest sinod, dar si-a trimis 3 delegaţi (episcopul Iuliu, preotul Renatus şi diaconul Ilarie) care urmau să prezinte Epistola dogmatică către Flavian. Sinodul a avut loc în 449 şi a fost prezidat de către Dioscor. Acesta a avut “grijă” ca liniştea în timpul şedinţelor să fie asigurată de un grup de călugări şi parabolani (îngrijitori de bolnavi psihici) care, înarmaţi cu ciomege, nu au permis ierarhilor ortodocşi să ia cuvântul. Chiar patriarhul Flavian a avut parte de un “tratament” din partea lor şi, după 3 zile de suferinţă, a murit la Efes. Sinodul i-a condamnat pe toţi cei care s-au ridicat impotriva lui Chiril şi a hotărât depunerea din scaune a ierarhilor care la sinodul III ecumenic au fost de partea lui Nestorie. Când papa Leon a fost inştiinţat de cele petrecute la Efes ar fi exclamat: “acesta nu a fost un sinod ecumenic, ci unul tâlhăresc ”. Sinodul i-a depus pe: Teodoret al Cyrului, pe Ibas de Edesa, pe Domnus al Antiohiei şi pe Eusebiu de Doryleum. Dioscor a cântarit greşit situaţia deoarece nu a ţinut seama de trei factori importanţi: -de opoziţia ortodoxă reprezentată în Apus de papa Leon I iar în Răsărit de ierarhii şi călugării din mănăstirile din Constantinopol: -de caracterul precar al puterii sau de faptul că nimeni nu este de neînlocuit dintr-o funcţie –Hrisafios. -de dorinţa patriarhului Anatolie (449-458), urmaşul lui Flavian, de a reabilita demnitatea scaunului patriarhal de Constantinopol. Un cronicar ne spune ca “Dumnezeu l-a trântit pe împăratul Teodosie de pe cal” şi a murit în 450. În locul său armata il proclamă ca împărat al Bizanţului pe
59

generalul Marcian (450-457) -căsătorit cu Pulheria, sora fostului împărat. Prima grijă a împăratesei a fost inlăturarea lui Hrisafios de la curte apoi, pentru a restabili liniştea în Constantinopol, exilarea lui Eutihie . Astfel s-a ajuns la convocarea sinodului IV ecumenic în anul 451. Ca loc de desfăşurare a fiind ales Calcedonul, întrucât Efesul era tulburat de sinoadele anterioare (431 şi 449). Lucrările sinodului s-au ţinut între 8-25 octombrie. S-a ales Calcedonul pentru că era situat în apropierea Constantinopolului. La sinod au participat până la 630 de reprezentanţi. Papa Leon l îşi trimite cinci reprezentanţi la acest sinod (3 episcopi şi 2 preoţi). Sinodul a fost condus de impresari numiţi direct de către împăratul Marcian. Un rol important în desfăşurarea sinodului l-a avut patriarhul Anatolie. Dioscor a fost prezent la sinod şi a fost acuzat pentru atitudinea intransigentă manifestată în 449, fiind depus din scaun. O primă greseală a sinodului fost aceea că Dioscor n-a fost trecut în rândul ereticilor ca Eutihie. Juvenalie al Ierusalimului, care în 449 a fost de partea lui Eutihie, la Calcedon îşi reconsideră poziţia dând vina pe Dioscor şi astfel rămâne în scaun. Teodoret al Cyrului, Ibas, Domnus şi Eusebiu de Dorileum au fost readuşi în scaune (o altă neglijenţă a Sinodului). Din nou a fost condamnată învăţătura lui Eutihie. Problema principală discutată aici a fost de natura dogmatica şi s-a pornit de la epistola dogmatica a papei Leon, care a fost socotită ortodoxă. Pe 22 octombrie 451 s-a adoptat o formulă dogmatică prin care se recunosc urmatoarele: "Urmând aşadar Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm într-un glas că mărturisimpe Unul şi acelaşi Fiu. Domnul nostru Iisus Hristos, Însuşi desăvârşit întru dumnezeire cât şi întru omenitate, Însuşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat din suflet raţional şi din trup, de-o-fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi deofiinţă cu noi după omenitate, întru toate asemenea nouă afară de păcat, născut din Tatăl mai înainte de veci după dumnezeire şi, la plinirea vremii, Acelaşi născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, ăscătoarea de Dumnezeu, după omenitate, Unul şi Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul ăscut, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire, deosebirea firilor nefiind nicidecum stricată din pricina unimii, ci mai degrabă păstrându-se însuşirile fiecărei firi într-o singură persoană şi într-un singur ipostas, nu împărţindu-se sau despărţindu-se în două feţe, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul ăscut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos, precum au vestit de la început proorocii, precum El Însuşi ne-a învăţat despre Sine şi precum ne-a predanisit nouă Crezul Părinţilor." (Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, Ed. Sfântul ectarie, Bucureşti 2003, p. 27). -Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat -perfect şi Om adevărat -perfect. După dumnezeire este deofiinţă cu Tatăl şi totuşi Om asemenea nouă prin umanitatea Sa. În persoana Lui cele două firi s-au unit în chip real fără să se amestece sau să se contopească şi fără ca să se schimbe ceva în proprietatea vreunei firi. Natura celor două firi nu este nimicită prin unirea lor, cele două firi distingându-se fără să se despartă. Proprietăţile specifice fiecărei firi sunt păstrate intacte şi alcătuiesc impreună o singură persoană.
60

Sinodul a mai formulat şi un numar de 30 de canoane, cel mai important fiind canonul 28: prin care se reconfirmă hotărârea luată la Sinodul ll ecumenic în ceea ce priveşte ordinea scaunelor apostolice: Roma, Constantinopol, Alexandria şi Antiohia. Spre a nu se face confuzie cu alte scaune arhiepiscopale acestea au fost ridicate la rangul de patriarhii. În rândul patriarhiilor a fost aşezată şi Ierusalimul, întrucât se cuvenea să se dea acestui oras cinstea cuvenită, deoarece aici a murit şi înviat Hristos. (Au existat iaraşi altercaţii între Roma şi Constantinopol cu privire la acest canon.) S-a stabilit apoi, jurisdicţia fiecărei patriarhii. Tot aici s-a hotărât ca monarhii să locuiască în mănăstirile pe care şi le-au ales, să stea sub ascultarea episcopilor locului şi să nu facă manifestaţii în public. În şedinţa oficială de închidere, împăratul Marcian a aprobat toate hotărârile luate aici. Cursul nr.21 Tulburări produse de nestorianism şi monofizism în secolul V. Apariţia Bisericilor eterodoxe Pentru a intelege mai bine evenimentele ce au urmat sinodului de la Calcedon 451, nu trebuie pierdut din vedere faptul că încă de atunci a inceput lupta naţionaliştilor egipteni impotriva sinodului de la Calcedon, întrucât socoteau că împeriul s-a amestecat în problemele locale ale Bisericii alexandrine. Scindarea Bisericii din Africa de Nord, petrecută în secolul V a avut şi cauze politice. Pasiunile etnice şi sentimentele naţionaliste care clocoteau în ascuns şi-au găsit în monofizitism o posibilitate de răbufnire. Lupta împotriva acestui sinod a imbrăcat şi o haină politică ea identificându-se cu lupta impotriva Imperiuluiinsuşi. Sursa principala a acestei lupte o constituie monahismul egiptean. Majoritatea călugărilor din Egipt erau de prin părţile respective. Când călugării i-au ascuns pe Sfântul Atanasie (secolul IV ) şi pe Chiril (secolul V ) de furia armatelor imperiale, motivul principal a fost apărarea omului lor (din regiunea respectivă) impotriva celor din capitala Imperiului. Ierarhii greci din Egipt, care au primit hotărârea sinodului de la Calcedon, au fost numiti melchiţi – oamenii împăratului. Episcopii de origine egipteană au refuzat să accepte aceste hotărâri şi s-au autointitulat copti (băştinaşi). Acestea ne ajuta să intelegem importanţa pe care împăraţii bizantini o vor acorda crizei monofizite dar şi faptul că monarhii din Siria, Palestina şi Egipt au ajuns să se solidarizeze impotriva “oamenilor impăratului”. Când participanţii sinodului de la Calcedon s-au intors în scaunele lor s-au lovit de opoziţia conaţionalilor lor. La Ierusalim trupele imperiale au trebuit să intervină pentru ca Juvenalie să-si poată ocupa scaunul. Proteriu al Alexandriei (451-457) de asemenea a avut nevoie de protecţia unei armate. Poporul, înfuriat, dă foc bisericii în care acesta s-a refugiat, în 457. În acelaşi an dinastia împăratului Teodosie cel Mare s-a stins deoarece Marcian moare fără să lase un măştenitor la tron. În acest context episcopii egipteni reusesc să-l impuna pe scaunul din Alexandria pe Timotei (Ailuros) Elur, iar în Antiohia pe patriarhul Petru Fullo, (ambii erau adepţi ai monofizismului). Ascensiunea acestor doi ierarhi a fost posibilă doar după moartea lui Marcian, dar şi
61

datorită tulburărilor religioase amintite mai sus, fapt pentru care urmaşii lui Marcian au fost nevoiţi să facă compromisuri cu monofiziţii. Grija pentru unitatea Imperiului a constituit cauza principală a amestecului împăraţilor în treburile religioase. La inceputul domniilor lor, împăraţii bizantini Leon I (457-474), Leon II (474) şi Zenon (474-491) au sprijinit fără compromisuri ortodoxia. Seria compromisurilor a inceput cu uzurpatorul Basilicos (475-476) care, socotind că poate face pace în Imperiu, ii sprijină pe faţă pe monofiziţii care l-au sprijinit să-l alunge pe Zenon. În 476 Basilicos scrie o enciclică pentru Timotei Ailuros în care arăta că el recunoaşte ca ecumenice sinoadele de la Niceea (325) şi de la Efes din 431 şi 449. Aceasta scrisoare a fost semnată de aproximativ 500 de ierarhi din ambele tabere sub presiunea împăratului. Patriarhul Constantinopolului, Acaciu (472-489), a refuzat să semneze acest act. Zenon se reintoarce cu sprjin militar şi Basilicos (în incercarea de a-şi păstra tronul) a renunţat la această enciclică şi i-a condamnat atât pe Nestorie cât şi pe Eutihie (dar în zadar). Zenon a fost un sprijinitor al adevăratei Biserici şi a celor 4 Sinoade Ecumenice desfăşurate până atunci. El l-a inlăturat din scaun pe Petru Fullo al Antiohiei în locul lui fiind ales Ioan (476-477) apoi Ştefan (477-479) şi Calandion (479-485). La Alexandria a dispus ca în scaun să fie ales un ierarh ortodox. În acest context, Timotei Elur a fost depus şi a fost ales Timotei Salofakiolos în 478. După moartea lui, în 481 a fost ales Ioan Talaia. Acesta n-a apucat să ocupe scaunul patriarhal deoarece un monofizit, Petru Mong, a reuşit să câştige simpatia lui Acaciu al Constantinopolului şi amândoi au sprijinit “Henoticonul” lui Zenon. Acest act a fost emis în 482 şi dispunea incetarea tuturor discuţiilor teologice privitoare la cele două firi ale Mântuitorului. Acest act a fost semnat de Acacie, Petru Mong, Petru Fullo (care pentru câteva luni a fost reaşezat în scaun) şi de Martiriu al Ierusalimului (478-486), deci de toţi patriarhii răsăriteni. Schisma Acaciacă Ioan Talaia se duce la Roma unde se plânge papei Felix al III-lea (483-492) de cele se întâmplă în Răsărit. Papa ii cere lui Acaciu să accepte hotărârea sinodului de la Calcedon şi nu Henoticonul. Întrucât aceasta nu s-a intamplat papa a convocat la Roma un sinod în 484 unde atât Petru Mong cât şi Acaciu au fost excomunicaţi. Acaciu convoacă la rândul lui un sinod la Constantinopol şi dispune ştergerea numelui papei din dipticele patriarhale (liste ale ierarhilor din alte patriarhii pe care un nou ierarh trebuia să le recunoască ). Acest conflict a dus la aşa numita schismă acaciană care a durat până în 518 pe vremea împăratului Iustin (518-527 ). Lui Zenon îi urmeaza împăratul Anastasiu (491-518 ). La începutul domniei a făgăduit că va respecta hotărârea de la Calcedon dar mai târziu a ajuns să-i sprijine pe monofiziţi. În anii 496 şi 511 i-a depus pe cei doi patriarhi de Constantinopol -pe Eufimie (490-496) înlocuindu-l cu Macedoniu ll şi apoi pe Macedoniu cu Timotei l (511-518). Apoi, i-a înlocuit pe Flavian al Antiohiei (498-512) cu Sever (512-515) şi pe Ilie al Ierusalimului (494-516) cu Ioan III amândoi sprijinitori ai monofizitismului. În 518 convoacă un sinod în Tyr unde a fost condamnat sinodul de la Calcedon. În aceste condiţii monofizitismul a ajuns majoritar în Răsăritul creştin.
62

Cu împăraţii Justin (518-527) şi Justinian (527-565) incepe epoca de restaurare a ortodoxiei. Timotei a fost inlocuit cu Ioan al II-lea (518-520). Acesta a convocat un sinod la Constantinopol unde a fost recunoscut sinodul de la Calcedon şi au fost rechemaţi în scaune toţi ierarhii ortodocşi depuşi anterior. Hotărârile au fost comunicate papei Hormizda (514-523) şi aşa a luat sfârsit schisma accaciană. Justinian a fost autorul unor tratate şi cântari bisericeţti (antifonul II ). Soţia lui, Teodora, a manifestat pronunţate simpatii pentru monofizism. La presiunile ei, în 531, are loc la palatul imperial o discuţie între ortodocşi şi monofiziţi, având ca rezultat trecerea episcopului monofizit Filoxen de Dollheea (Africa de Nord) impreună cu preoţii săi la ortodoxie. Pe scaunul patriarhal de Constantinopol a ajuns (totuşi) un monofizit, Antim de Trapezunt (535-536), pe care papa Agapet I (536-546) il demască şi este inlocuit cu Mina (536-552), Antim de Constantinopol şi Sever de Antiohia sunt anatematizaţi ca eretici. În acest context au aparut aşa-zisele Biserici eterodoxe (monofizite). După anul 451 s-au desprins următoarele ramuri monofizite: copţii, iulianiştii (după numele lui Iulian de Halicarnas-care susţineau că din momentul întrupării umanitatea lui Hristos a devenit nepătimitoare şi nemuritoare)-ei numindu-se apoi şi pantaziaşti, severinenii (din Siria, numiţi aşa după patriarhul Sever al Antiohiei (512-518 – a cărui terminologie a fost greşit înţeleasă, ea fiind în mare măsură ortodoxă) şi aşa numiţii teopaschişti de la începutul secolului al VI-lea. Dintre toate fracţiunile monofizite, azi mai persistă: cea coptă, cea siro-iacobită, cea etiopiană şi cea armeană. Centrul de greutate al monofiziţilor a rămas Egiptul, unde monofiziţi s-au numit copti. Aceştia îşi organizează în Alexandria o ierarhie paralelă cu cea ortodoxă rezultând o Biserică separatistă. După condamnarea lui Dioscor la sinodul IV ecumenic, copţii (egiptenii băştinaşi) au devenit (formal) monofiziţi şi treptat s-au izolat de ceilalţi creştini (ortodocşi sau melchiţi) din Egipt, iscându-se între ei dispute interminabile. Se ştie că Egiptul de Sus a fost leagănul monahismului în veacul al IV-lea, majoritatea monahilor fiind băştinaşi. În secolul al V-lea ei au devenit o adevărată forţă nu numai a monofizitismului ci şi a vieţii politice. Meritul întreţinerii şi organizării monofizitismului ca Biserică l-au avut episcopii Ioan de Hefaistos şi Iacob Baradai. Acesta din urmă a avut bune relaţii cu etiopienii şi armenii. Iacob a fost ales primul patriarh monofizit al Bisericii nou constituite în Antiohia reuşind să activeze monofizitismul în Siria şi Mesopotamia. În 612 Egiptul cade sub stăpânire persană iar în 642 sub cea arabă. De atunci încoace înregistrăm numeroase treceri la mahomedanism (mai ales în timpul persecuţiei de pe vremea califului Hakim (996-1021). Biserica siro-iacobită Şi-a dobândit acest nume de la episcopul Iacob Baradai (episcop al Edesei din 542). Acesta, împreună cu un calugăr pe nume Sergiu, a ajuns la C-pol în 528 pentru a apăra cauza manofizitismului la cererea împărătesei Teodora. Aceasta I-a păstrat într-o mănăstire din cetate vreme de 15 ani. Acuzat de tâlhărie, Iacob fuge mai întâi în Egipt, apoi în Siria, unde a propoveduit monofizitismul. Sub numele de iacobiţi sunt cunoscuţi abea de pe vremea sinodului VII ecumenic. După cucerirea Siriei de către arabi ]n 640 mul’I au trecut la
63

mahomedanism, iar luptele interne dintre cei rămaşi au făcut ca ca numărul lor să scadă continuu. Biserica etiopiană Creştinismul a pătruns în Etiopia odată cu botezarea unui dregător regal de către Sfântul Apostol Filip (F. Ap. 8, 27-39). La aceasta se adaugă propovăduirea Evangheliei de către Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, cel care a primit moartea martirică tocmai în Etiopia, unde a fost ars pe rug, potrivit unor istorisiri pioase. În secolul al IV-lea, Sfântul Frumenţiu, hirotonit episcop de către Sfântul Atanasie al Alexandriei, l-a convertit la creştinism pe tânărul rege aksumit Ezana, acesta primind la botez numele Abreha („El a luminat“). În scurt timp, creştinismul a devenit religie oficială de stat, rămânând astfel până în 1974. Sfântul Frumenţiu este cunoscut şi astăzi de creştinii etiopieni ca Abba Salama (Părintele Păcii) şi Kassate Berhan (Aducătorul Luminii), iar Sfântul Atanasie, numit „Stâlpul Ortodoxiei“, este, de asemenea, cinstit în mod deosebit, mai ales datorită relaţiilor istorice cu Biserica Egipteană. În Antichitate, etiopienii au practicat diverse forme de religie, animiste şi politeiste, cu influenţe greceşti şi romane. Aproximativ o zecime din populaţia Etiopiei contemporane păstrează cultul dedicat vechilor zeităţi africane. Lucrarea Kebre Negest (Gloria regilor) încearcă să explice, odată cu justificarea unei dinastii imperiale „solomonice“, felul în care a ajuns religia iudaică să fie foarte răspândită în Etiopia precreştină. În continuarea mărturiilor biblice privind vizita reginei din Saba în Ierusalimul regelui Solomon (III Regi 10, 1-13), Kebre Negest afirmă că regina ar fi născut un copil, Marduk, fiul regelui iudeu. Ajuns la vârsta maturităţii, Marduk l-ar fi vizitat pe tatăl său, întorcându-se în patria natală însoţit de un număr de evrei, în special leviţi, dar şi cu un obiect deosebit, obţinut „prin vicleşug“: Chivotul Legii, descris la Ieşire 25, 10-22, în care se aflau tablele de piatră conţinând cele zece Porunci. Se vorbeşte, aşadar, despre o foarte veche tradiţie iudaică, păstrată şi astăzi de comunitatea etiopiană Falasha, numită şi Beta Israel. Creştinismul a suferit, în Etiopia, influenţe atât din partea păgânismului, cât şi a iudaismului. La acestea se adaugă influenţele apărute în urma jurisdicţiei Patriarhiei egiptene Copte asupra Bisericii Tewahedo (Biserica Monofizită Etiopiană), care datează, aparent, din preajma anului 350, odată cu înscăunarea urmaşului Sfântului Frumenţiu, episcopul egiptean Minas. De atunci, până în 1951, anul dobândirii autocefaliei, întâistătătorii Bisericii Etiopiei au fost egipteni. Biserica creştină Tewahedo este monofizită, numărându-se printre celelalte Biserici numite Vechi Orientale, care nu au acceptat rezoluţiile Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451). Canonul biblic oficial conţine modificări aduse la I, II şi III Macabei şi o ordonare diferită a cărţilor Vechiului Testament. Canonul biblic neoficial (dar aflat în practică) conţine nu mai puţin de 81 de cărţi, adăugându-se, printre altele, Ascensiunea lui Isaia, Cartea Jubileelor, Cartea lui Enoh, II Baruh, Epistola lui Ieremia etc., la Vechiul Testament, şi Păstorul lui Herma, Epistolele
64

lui Clement, Constituţiile Apostolice etc., la Noul Testament, toate cărţi apocrife. Pentru a se putea sluji într-o biserică etiopiană este necesar ca în ea să existe un „tabot“, o copie în miniatură a Chivotului Legii, păstrat în Sfânta Sfintelor (altar), care este purtat afară de hram şi de Botezul Domnului, în cântece şi dansuri vesele. Pentru a se putea sluji Sfânta Liturghie, este necesară participarea a cel puţin cinci persoane: doi preoţi şi trei diaconi. Acestora li se adaugă Debtera, o categorie asemănătoare cântăreţilor bisericeşti, alcătuită din mireni care primesc o educaţie specială, având rolul de a cânta şi a dansa solemn, acompaniaţi de instrumente muzicale. În lăcaşurile de cult accesul este permis doar desculţ. Nu există scaune sau străni şi este obligatoriu ca toţi participanţii la slujbe să stea în picioare. Membrilor Debtera şi persoanelor vârstnice sau foarte importante li se oferă un fel de bastoane folosite pentru a se sprijini, dar şi pentru a bate tactul în timpul intonării imnelor rituale. În Biserica Etiopiană se practică circumcizia, care se săvârşeşte într-a opta zi după naşterea pruncului de sex masculin. Botezul are loc la patruzeci de zile de la naştere, pentru copiii de sex masculin, şi la optzeci de zile pentru cei de sex feminin. Armenia a devenit monofizită atunci când catolicosul Babghen (nestorian) a acceptat învăţătura lui Eutihie. Creştinismul în Armenia a pătruns încă din vremea apostolilor şi a devenit religie oficială la începutul secolului IV datorită Sf. Grigorie Luminătorul, care convertise pe regele Tiridat (288 sau 301) Primind episcopi la început din Cezarea Capadochiei, Armenia deja la primul sinod ecumenic avea reprezentantul sau, pe fiul Sf. Grigorie Luminătorul, pe Arhiepiscopul Arstakes. Începând cu ambiţiosul Arhiepiscop Nerses I (+374), care motivând provenienţa Bisericii Armene de la Sf. Apostol Toma, a început să se întituleze “katolikos” şi a insuflat celor de la conducerea ţării ideea de “autocefalie”. Astfel predecesorul lui Nerses, Iustik, n-a mai fost trimis de către regele Pap pentru a fi hirotonit la Cezarea Capadochiei, ci hirotonindu-se acasă, în Armenia. Astfel autocefalia Bisericii armene a fost înfăptuită de la sine putere. Acest moment a avut loc în timpul prieteniei cu persienii. Grecii, la rândul lor răzbunându-se pe armeni, nu i-au invitat la cel de al II-lea sinod ecumenic. Astfel, despre hotărârile acestui sinod armenii au aflat mai târziu. Din 397 până în 448, Biserica armeană era condusă de către descendentul Sf. Grigore Luminatorul, renumitul Sahak (Isaak) cel Mare, reformator al Bisericii şi traducător al Sfintei Scripturi în limba armeană. În acea vreme Armenia era împărţită în două: o parte se afla sub controlul Persiei, iar cealaltă parte era controlată de către greci. Puţin timp după aceea grecii au predat perşilor şi partea lor. Însă împăratul Teodosie al II-lea iarăşi preia controlul asupra părţii greceşti a Armeniei, dar în timpul dominaţiei greceşti, aceştia au reuşit să trezească ura armenilor. Eliberându-se de persani, armenii visau să se
65

elibereze şi de greci. Pentru faptul că armenii nu recunoşteau dependenţa faţă de Cezareea grecii nu i-au invitat nici la cel de al III sinod ecumenic, astfel la sinodul din Efes armenii au lipsit, iar despre hotărârile lui au aflat indirect. Spre marea cinste a armenilor, la acel moment ei mai păstrau curăţia învăţăturii creştine, la sinodul local din 435 au condamnat pe Nestorie şi Teodor din Mopsuestia. De fapt, prin hotărârile acestui sinod armenii au recunoscut deciziile sinodului din Efes (431). Dar după ce toată Armenia a fost cucerita de către persani, aristocraţia armeana tot mai intens a înclinat spre apostasie şi trecerea la religia persană. Bisericile şi mănăstirile au fost supuse unor impozite foarte mari pentru a le impune să se lepede de creştinism, dar episcopii armeni au avut curajul să dea riposta cuvenită împăratului. În Răspunsul sinodal se spune: “Să se ridice mâna fratelui asupra fratelui, dacă acesta se va lepăda de la poruncile Domnului. Tatăl să meargă împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui. Să nu să se mai teama femeia care va ridica mâna asupra bărbatului viclean, şi să se ridice slugile împotriva stăpânilor...” Atunci a fost momentul potrivit pentru reunirea armenilor cu grecii. Dar nici Teodosie al II-lea, nici Marcian nu aveau forţe destule de a porni război împotriva perşilor. Armenii au rămas singuri în faţa duşmanului, şi nu le rămânea altă cale decât să înceapă o răscoală. Dar răscoala a fost înăbuşită în sânge. Conducătorul rebelilor, Vartan I, katolikosul Iosif şi 1036 din cei căzuţi pe câmpul de luptă au fost canonizaţi. Aceste evenimente tragice au avut loc în 451, când la Calcedon se întrunea cel de al IV-lea sinod ecumenic. Era clar că armenii nu puteau participa la acest sinod. Astfel Biserica armeană îndepărtându-se de cea greacă cu timpul a uitat şi limba greacă. De aceea în timpul controverselor hristologice armenii nu erau în stare să vadă diferenţa dintre noţiunile de “fisis”, “usia” şi “ipostasis”. Din cauza sărăciei limbii armene la acel moment, toţi aceşti termeni erau redaţi prin cuvântul “piutiun”-persoană. Iar cele două naturi în Hristos, despre care vorbeşte Sinodul din Calcedon, au fost înţelese de către armeni ca două persoane, lucru care nu putea fi primit de către armeni, duşmani ai nestorianismului. La rândul său propaganda anticalcedoneană a monofiţilor era pe înţelesul armenilor. De aceea armenii convoacă în capitala Vagarşapat (491) un sinod la care au fost condamnaţi Nestorie şi Eutihie şi hotărârile sinodului din Calcedon. Hotărârea acestui sinod spune: “Noi, armenii şi grecii, gruzinii şi agvanii, mărturisind unica credinţă adevărată moştenită de la Sfinţii Părinţi la cele Trei Sinoade ecumenice, respingem cuvintele hulitoare de Dumnezeu (că în Hristos sunt 2 persoane) şi anatemizăm toate cele de acest fel”. Acest sinod din 491 a fost punctul de la care se produce de facto ruptura armenilor de grecii ortodocşi. În 527 la Dovin (Tovin) această ruptură este amplificată, prin hotărârea de a recunoaşte în Hristos o singură natură. Ca o mărturie a acestei credinţe,
66

sinodul a hotărât să se serbeze la 6 ianuarie împreună Naşterea şi Botezul Domnului, lucrul acesta dovedind, după părerea lor, că Hristos este Dumnezeu şi om. Naşterea confirmă natura umană, iar Teofania (Boboteaza) confirmă natura dumnezeiască. În timpul împăraţilor Iustinian şi Heraclie (565-610) se intrezăreşte o mică lumina în apropierea Bisericii armene şi celei ortodoxe. O parte din Armenia nimereşte sub controlul împăratului Iustinian. Acesta, cu respect faţă de armeni, încearcă a face ordine în viaţa civilă şi cea bisericească. Astfel, la al V-lea sinod ecumenic, cu toate că Biserica armeană n-a fost prezentă, ea era considerată ca fiind în comuniune cu cea greacă. Ca semn al acestui lucru la sinod a fost citită epistola katolikosului Isaak cel Mare către Proclu al Constantinopolului, în care era condamnată învăţătura lui Teodor de Mopsuestia, Ibas şi Teodoret. Răscoala armenilor împotriva perşilor în 571 sub conducerea lui Vardan al II-lea a multiplicat simpatia faţă de greci. Cu toate că şi această răscoală după 7 ani de luptă a fost înăduşită de perşi ca şi cea a lui Vardan I, 100 de ani în urmă, totuşi în 589 prietenia dintre armeni şi greci se consolidează prin alianţa militară, care a devenit posibilă după ce împăratul Mauriciu s-a implicat în luptele interne din Persia, întronându-l pe Hosrov. Hosrov, în semn de recunoştinţă, i-a dat lui Mauriciuo parte din Armenia şi o jumătate din Gruzia. Din acest moment începe mişcarea pentru reunirea cu Biserica greacă, în rezultatul căreia partea greacă a Armeniei îşi alege pe un patriarh katolikos ortodox pe nume Ioan al III-lea, care a cârmuit pana în 616, când a fost luat ca prizonier de către Osroe al perşilor. Tot atunci a trecut de partea grecilor şi Patriarhul Gruziei -Kiro sau Kirion, primind învăţătura Calcedoniană. Astfel a fost restabilită legătura cu ortodoxia care se rupsese 70 de ani (la Dovin în 527). La începutul secolului VII (611-617) Cosroe al perşilor cucereşte toată Armenia. Astfel, acea parte a armenilor care nu primise reunirea cu grecii, ajutaţi de către Cosroe (Hosrov), au impus şi armenilor care se reuniseră cu grecii, să se lepede de ortodoxie. În 663 Armenia este cucerită de arabi şi iarăşi trăieşte o viaţă bisericească separată. Lucrul acesta i-a scutit pe armeni de controversele monotelite, trecând pe alături şi deciziile sinodului VI ecumenic, care a confirmat învăţătura Calcedonului despre două naturi în Hristos. La vremea aceea o parte a Bisericii armene era reunită cu grecii şi condusă de katolikosul Nerses-Bacur. Acesta pomenea la slujbe pe împăratul bizantin cea ce i-a dat prilej concurentului său monofizit, katolikosului patriarh Sahak (Isaak) al III-lea Eghii (Ilie) (703-707), să-l denunţe califului arab ca pe un trădător. Califul i-a cerut atunci lui NersesBacur să se lepede de credinţa greacă, şi când acesta a refuzat a fost întemniţat unde a şi murit. După aceasta a fost alcătuit un act în care se spune că Biserica armeana s-a lepădat de ortodoxia greacă şi se declară monofizită. Sub presiunea arabilor toţi armenii au fost puşi să iscălească acest document (707) şi astfel a fost reconstituită unitatea Bisericii armene monofisite.
67

Alături de ele amintim Biserica estoriană care este una din vechile Biserici Orientale. Ea s-a desprins de Ortodoxie in secolul al V-lea şi s-a menţinut până astăzi. După victoria repurtată de Biserică impotriva arianismului, a apărut in Răsărit o nouă dispută, cea hristologică, privind raportul firilor, divină si umană, in persoana Mântuitorului. Biserica apara Dumnezeirea lui Hristos, in lupta cu arienii, dar şi umanitatea Sa, in lupta cu docheţii si apolinariştii. Invăţătura ei traditională era si este aceea că in Iisus Hristos Dumnezeirea si umanitatea sunt perfect unite. Natura acestei unităţi, aprig disputată intre reprezentanţii scolii antiohiene, care sustineau o unire morala, constand doar din armonia conlucrării celor doua firi şi celei alexandrine, care susţineau o unire reală, a dat naştere la lupte doctrinare la inceputul secolului al V-lea, când pe scaunul Patriarhiei din Constantinopol a fost ridicat, in 428, Nestorie. Acesta, abătându-se de la invăţătura tradiţională a Bisericii, invăţa că firea umană in Hristos nu este desăvarşită fără persoana Sa umană, admiţând deci două persoane in Hristos. Consecinţa acestei erezii era aceea că Fecioara Maria nu este Nascătoare de Dumnezeu, ci Nascatoare de om sau cel mult de Hristos. Tulburarea produsă a fost atât de puternica, incât a fost nevoie de convocarea unui Sinod Ecumenic la Efes, in 431. Ereziarhul Nestorie a fost depus şi exilat, impreună cu partizanii săi. Printr-un decret al impăratului Teodosie al II-lea (408-450), operele lor au fost arse, li s-au confiscat bunurile şi li s-au interzis adunările. Cu toate acestea, erezia nestoriană nu s-a stins. Ea a continuat să existe, datorită şcolii teologice de la Edesa. După semnarea formulei de împăcare dintre Chiril al Alexandriei şi Ioan al Antiohiei în 433, adepţii lui Nestorie s-au constituit în Biserică aparte. Pentru că ei au fost persecutaţi în imperiul bizantin, s-au refugiat în Persia unde creştinii au reuşit să-şi dobândească independenţa de Antiohia Siriei încă din 424 în urma unui sinod din Markabta. Aici l-au avut ca lider pe Ibas de Edessa (episcop din 435, un fost sprijinitor al lui Nestorie la Sinodul III ecumenic), care a deschis aici o şcoală catehetică. După Sinodul IV ecumenic, datorită ostilitălilor manifestate de monofiziţi, a avut loc şi o migraţie a credincioşilor nestorieni spre Persia. Această şcoală a fost închisă în 489, ca urmare a influenţei împăratului Zenon. În aceste condiţii, centrul nestorianismului s-a mutat la Nisibis unde, din 457, episcopul Barsumas-un ucenic al lui Ibas-a deschis o altă şcoală nestoriană. Din 498 ei îşi aleg un “catolicos” care şi-a luat titlul de “patriarh al Răsăritului” stabilindu-şi reşedinţa la Seleucia-Ctesifon. De pe la începutul secolului al VI-lea, ei au desăşurat o intensă activitate misionară în Arabia, India şi Turkestan. În veacul al VI-lea, remarcăm renaşterea nestorianismului pe vremea lui Mar Aba I )540-552 – un convertie de la zoroastrism), când şi-a deschis porţile o manastire lângă Nisibi sub conducerea lui Avraam de Kaskar (490-586). Prin 651 Persia a fost cucerită complet de către mahomedani. A urmat o perioadă de persecuţii din partea noilor stăpânitori, până în 775, când scaunul patriarhal a fost mutat din Seleucia la Bagdad. O altă persecuţie majoră în care
68

înregistrăm treceri în masă la mahomedanism a avut loc în a doua jumătate a secolului al IX-lea. Apoi, au avut de pătimit, din partea mongolilor (în secolele XIIIXIV). De atunci încoace ei şi-au luat numele de Biserica Asiriană. Cursul nr.22 SI ODUL V ECUME IC CO TOVERSE ORIGE ISTE (C- OPOL 553) Problema sinodului V ecumenic este una destul de delicată, pentru că la acest sinod nu a fost condamnata o noua erezie ci s-a încercat rezolvarea problemelor lăsate neterminate de sinoadele III şi lV ecumenice. La acestea s-a adăugat şi rezolvarea problemei generată de intrbarea: „Cine poate fi făcut vinovat de ereziile ce au apărut în Biserică? ”. Mergând inapoi pe firul istoriei, Origen a fost găsit vinovat de ereziile apărute până atunci. Problema ortodoxiei lui Origen a generat două dispute anterioare sinodului V ecumenic. Prima dispută a avut loc la sfârsiul secolului IV şi a inceput în jurul anului 375, când episcopul Epifanie de Salamina (Cipru), în lucrarea „Phanarion” (Contra tuturor ereziilor ), il acuză pe Origen ca fiid eretic. Atacul lui Epifanie n-a insemnat o “dezgropare a morţilor” ci a inceput de la fapte concrete petrecute spre sfârşitul secolului IV. În pustiul Nitric de langă Nil, intr-o mănăstire, vieţuiau asa-zişii “patru fraţi lungi”. Aceştia fiind egipteni au imbrăţisat învăţătura lui Origen în totalitate şi au fost catalogaţi ca “origenişti”. Aceştia s-au inţeles bine cu Teofil (arhiepiscopul Alexandriei 384-412) care, printre altele, l-a hirotonit pe unul dintre ei ca episcop. Acest Teofil era un ierarh cu o fire schimbatoare. Călugărilor li s-a alaturat şi Evagrie Ponticul, unul dintre cei mai mari scriitori mistici din secolul IV, care afirma că rugăciunea este un act pur mental, că se face fără cuvinte şi că trebuie să fie lipsită de orice inchipuire fizică a lui Dumnezeu. Această părere a lui Evagrie a fost acceptată destul de greu de ceilalţi călugări egipteni. Impotriva mănăstirii respective şi a afirmaţiilor lu Evagrie, s-au ridicat ceilalţi călugări din Egipt fapt pentru care aceştia au fost catalogaţi ca “antiorigenişti”. Evagrie era origenist şi socotea că pentru mântuire omul trebuie să ajungă spirit pur – concepţie platonică tributară părerilor lui Origen. Epifanie nu putea accepta acest lucru şi a inceput disputa impotriva origenistilor. Cotrversa a ajuns până în Palestina unde a reusit să despartă doi prieteni: Rufin şi Fericitul Ieronim. Fericitul Ieronim a tradus în latină mai multe scrieri ale lui Origen şi-l socotea cel mai învăţăt după Sfinţii Apostoli. Rufin se asociază cu Epifanie şi astfel între cei doi se ajunge la cearta, Rufin despărtindu-se de Ieronim. În acest context, Epifanie reuşeşte să-l determine pe papa Damasus (366-384) să-l mustre pe arhiepiscopul Ioan al Ierusalimului (386-417) –adept al lui Origen. Centrul discuţiilor mai aprinse a rămas totusi Alexandria Egiptului. Teofil i-a sprijinit pe cei patru frati lugi, dar, în timpul unei dispute din Alexandria privitoare la ortodoxia lui Origen, cei patru vin în Alexandria şi provoaca scandal. Teofil ii expulzează pe origenisti din Alexandria. Ioan al Ierusalimului şi Ioan Gura de Aur69

patriarhul Constantinopolului-398-404, il roaga pe Teofil să-i ierte pe călugării expulzaţi dar răspunsul a fost unul dur: Teofil vine la Constantinopol şi, pe fondul neîntelegerilor lui Ioan Gura de Aur cu împăratul Teodosie II, a convocat în 403 un sinod zis “de la Stejari” unde Ioan Gura de Aur a fost depus din scaunul de arhiepiscop al capitalei. Datorită acestor atitudiniintre Alexandria-care se dorea a fi păstrătoarea ortodoxiei adevărate, şi Constantinopol se produce o răceala mai ales că la Sinodul II ecumenic Constantinopolul a fost asezat în ordine imediat după Roma. Prima dispută privitoare la ortodoxia lui Origen s-a incheiat o data cu moartea celor ce au generat-o (pe la inceputul secolului V ). A doua dispută a avut loc mai târziu (în sec. VI) în Palestina. Atunci stareţul Agapet de la mănăstirea Lavra cea noua din Ierusalim i-a alungat pe doi călugări pentru că au fost gasiţi citind operele lui Origen (cei doi au fost Nonu şi Leontie). Cei doi au fost reprimiţi în mănăstire de urmasul lui Agapet, stareţul Mamas. După acest incident origenismul a făcut mari progrese în Palestina. Doi dintre sprijinitorii lui Origen: ep. Domeţian de Ancira şi ep. Teodor Askidas al Cezareii Capadociei (care au reuşit să între în graţiile împăratului Justinian) au cerut patriarhului Petru al Ierusalimului (524-552) să stearga numele lui Efrem al Antiohiei (527-545), care s-a ridicat impotriva lui Origen. Petru trimite la Constantinopol patru călugări (antiorigenişti), care în 543 reusesc să convoace un sinod, prilej cu care au fost condamnate ca eretice 9 din tezele lui Origen. Acest lucru a nemultumit din nou majoritatea călugărilor egipteni, întrucât au văzut o reactie negativa la adresa mareluiinvăţăt egiptean. Între Constantinopol şi Alexandria s-a ajuns din nou la tensiuni. Ceea ce a dus la convocarea sinodului V ecumenic a fost şi disputa privitoare la asa numitele trei capitole. Spre deosebire de problema origenistă, problema monofizită a fost mult mai grea, mai ales că spre sfârşitul secolului al V-lea monofiziţii s-au constituit în Biserică aparte şi s-a produs nu numai o dezbinare religioasă în imperiu ci şi una social–politică (monofiziţii refuzau să mai sprijine curtea imperială de la Constantinopol). Monofiziţii aduceau obiecţii sinodului de la Calcedon spunând că la sinodul IV ecumenic au fost achitaţi Teodoret al Cyrului şi Ibas de Edessa care au scris impotriva lui Chiril al Alexandriei (cu toate că orodoxia acestuia a fost aprobată în timpul sinodului III ecumenic ). În anul 544 împăratul Justinian emite un decret teologic de condamnare a celor Trei Capitole, decret semnat de patriarhul Minas şi de ceilalţi patriarhi. Cele Trei Capitole sunt: -scrierile lui Teodoret al Cyrului impotriva lui Chiril al Alexandriei, -scrisoarea lui Ibas al Edesei catre ep. Maris de Ardaşir (Persia ) impotriva lui Chiril al Alexandriei şi -scrierile lui Teodor de Mopsuestia (socotit a fi părintele nestorianismului). Împăratul Justinian şi-a cam depăşit atribuţiile condamnând printr-un decret oameni ai Bisericii deoarece ei trebuiau să fie condamnaţi de Biserică. În Apus acest decret a intâmpinat rezistentă din partea ep. Dasius de Milano. Papa Vigiliu (537555) s-a ridicat şi el împotriva decretului de aceea a fost dus cu forţa la Constantinopol -în anul 547, unde a semnat condamnarea lui Teodor de Mopsuestia şi a celorlalte două capitole. După semnarea acestui decret de condamnare, papa a
70

rămas la Constantinopol. Prin 550, un sinod din Asia il excomunica pe papa Vigiliu pentru că s-a lăsat influenţat şi a semnat acel decret. Problema era, insă, destul de delicată. Pentru rezolvarea situaţiei împăratul Justinian convoacă în 553 sinodul V ecumenic -ce şi-a deschis lucrările pe data de 5 mai. Conducerea sinodului a fost incredinţată patriarhului Eutihiu al Constantinopolului (552-565) ales recent în locul lui Minas. Au mai participat patriarhul Apolinarie al Alexandriei (551-570), Domninus de Antiohia (545-559) şi Eustatiu al Ierusalimului (552-563), 8 episcopi latini şi alţii până la cifra de 150. Papa Vigiliu, deşi se afla la Constantinopol, a refuzat să participe. Sinodul il condamnă pe Origen ca eretic şi îi trece în rândul ereticilor şi pe Didim cel Orb, Evagrie Ponticul şi cele trei capitole. Actele sinodului au fost semnate şi de Vigiliu care la scurt timp a murit. Urmaşul lui Vigiliu a fost papa Pelagiu l (556-561) care a acceptat hotărârile sinodului V ecumenic. O parte din episcopii italieni au atacat credibilitatea papei Pelagiu şi atitudinea să inconstantă, şi în Apus s-a produs schisma istro-venetiană -ce a durat până în 607. În Răsărit hotărârile sinodului V ecumenic au fost acceptate şi prin codamnarea origenismului a fost condamnată şi metoda platonică de interpretare a textului Sfintei Scripturi din teologia răsăriteană -adoptându-se metoda de interpretare aristotelică. Acest sinod nu a formulat nici canon.

71

Cursul nr.23 MONOTELISMUL ŞI SINODUL VI ECUMENIC Numele ereziei derivă de la termenii greceşti monos (µονοσ) = unul şi thelima (θελιµα) = vointa, energie. Această erezie a reprezentat de fapt o răbufnire a monofizitismului în secolul al VII-lea. Ea a apărut pe vremea împăratului Heraclie (610- 641) când imperiul s-a extins înspre Persia. În timpul campaniilor sale militare Heraclie a constatat că monofiziţii nu-l sprijină şi a decis să-i împace cu Biserica. Unii monofiziţi erau gata să accepte hotărârile sinodului IV ecumenic dacă şi ortodocşii acceptă învăţătura că în Iisus Hristos n-a existat decât o singură voinţă şi energie (cea divină ). Artizanul acestei noi erezii a fost ep. Cir de Fazis care ajunge patriarh de Alexandria (630644) şi care prin promovarea acesteiinvăţături reuşeşte să-i unească pe “teodosienii monofiziţi” cu Biserica aceptând învăţătura monergistă sau monotelită. Patriarhul Serghie al Constantinopolului (610-638) şi-a dat şi el consimţămâtul. Conducătorul oopziţiei ortodoxe a fost călugărul Sofronie care recunoaste în spatele învăţăturii monotelite un monofizitism voalat. El afirma: “cel care admite că Hristos are o singură energie nu poate admite decât o singură natură”. Sofronie ii scrie lui Serghie să nu accepte această învăţătura. La dorinţa împăratului Heraclie, patriarhul Serghie ii scrie papei Honoriu l (625-638) şi reuşeşte să-l caştige pe acesta la monotelism. Prin anul 633-634, Sofronie ajunge patriarh de Ierusalim (înlăturat în 638), şi la scurt timp ii trimite atât papei Honoriu cât şi lui Serghie “Henoticonul” lui Zenon prin care se combătea clar erezia monotelită în sensul că se sublinia existenţa celor două firi în persoana Mântuitorului, fiecare fire având proprietăţi specifice. Cei doi nu au ţinut seama de scrisoarea lui Sofronie. Pentru a pune capăt discuţiilor teologice, Heraclie alcătuieşte şi el un decret (“Ectetis” -638), compus de Serghie. Prin acesta se interzicea orice discuţie despre una sau două energii în persoana lui Hristos. Problema a fost aceea că în baza acestui decret monofiziţii au fost sprijiniţi fătiş el devenind documentul de bază al monotelismului fiind semnat de Cir al Alexandriei dar şi de urmaşul lui Serghie, Piros (638-641 şi 654) al Constantinopolului. Urmaşul papei Honoriu, Ioan al IV-lea (641-668), n-a mai avut aceeaşi atitudine şi, într-un sinod ţinut la Roma, a condamnat edictul lui Heraclie. În 641 urcă pe tron fiul lui Heraclie, Constantin al II-lea (al III-lea; 641-668). Prin 648, şi Constantin emite un edict teologic cunoscut sub numele de “Typos”, prin care împăratul a interzis orice discutie privitoare la cele două naturi, două vointe şi două energii în Iisus Hristos. Typosul a fost semnat de patriarhii răsăriteni dar nu şi-a atins scopul. Papa Martin I (649-653) a condamnat intr-un sinod atât Ectetismul cât şi Typosul. În apararea Ortodoxiei s-a ridicat Maxim Marturisitorul (+662) care, în 645, a purtat la Cartagina un dialog cu fostul patriarh Piros al Constantinopolului. Sfântul Maxim priveste învăţătura monotelită din punct de vedere soteriologic. El scoate în relief faptul că Iisus Hristos pe lângă voinţa dumnezeiască a avut şi una naturală umană care a colaborat întru totul cu cea divină deoarece prin unirea celor două firi nu a fost schimbată fiinţa divino-umană a lui Iisus Hristos. Firea umană a lui Hristos a fost asemenea nouă însă lipsită de păcat.
72

Voinţa omenească, întrucât acţiona intotdeauna potivit Logosului Divin, s-a conformat voinţei divine, şi Mântuitorul Iisus Hristos a ales intotdeauna binele (şi prin vointa omenească). Vointa omenească nu este contrară vointei divine ci este conformă acesteia şi deschisă planurilor Creatorului -ea colaborând întru toate cu voinţa divină. Împăratul Constantin s-a apucat să ia câteva măsuri punitive. Cei mai de seamă reprezentanţi ai Ortodoxiei au fost papa Martin I şi Maxim Marturisitorul. Din porunca împăratului papa a fost arestat, dus la Constantinopol şi condamnat la moarte dar a fost exilat pe insula Cherson unde a murit în 660. Lui Maxim i s-au taiat limba (pentru nu mai putea mărturisi) şi mâna dreapta (pentru nu mai putea scrie împotriva monotelismului). Maxim moare în 662, la varsta de 80 de ani. Între 654-666 pe scaunul de Constantinopol s-a aflat Petru care a venit cu o nouă teorie potrivir căreia în Iisus Hristos ar fi existat trei voinţe. Această învăţătură a fost mai întâi respinsă de către papa Eugeniu I (+657). Problema monotelismului trebuia rezolvată din nou de un sinod ecumenic care nu s-a putut ţine pe vremea împăratului Constantin III , el fiind de partea monofiziţilor. Pe tron ajunge Constantin al IV-lea (668-685); pe vremea lui s-a ţinut sinodul VI ecumenic. Sinodul s-a desfăşurat în două etape intr-o sala cu boltă a palatului imperial numita “trullos” (de aici şi numele de Sinodul I şi II trulan). Prima etapă s-a ţinut între 7 noiembrie 680 şi 17 septembrie 681 – au participat 174 de episcopi. În şedinţa din 16 septembrie 681, tinută în prezenţa împăratului, s-a alcătuit următoarea mărturisire de credinţă: „…că în Iisus Hristos, ce are două firi, există două voinţe şi două energii corespunzatoare celor două firi şi că acestea subzistă în mod neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit, neopuse una alteia, voinţa omenească urmând întru totul celei divine”. Aici au fost condamnaţi ca eretici şi Cir al Alexandriei, Paul al II-lea, Petru şi Honoriu al Romei, patriarhii Macarie al Antiohiei (+681), Serghie şi Piros ai Constantinopolului. Această mărturisire de credinţă a devenit obligatorie pentru întreaga creştinătate. Nici aici nu s-au formulat canoane. În timpul disputelor cu monofiziţii disciplina clerului şi a călugărilor a slăbit foarte mult, aşa că, s-a simtit nevoia convocării unui nou sinod pentru a se emite canoane. Acest lucru i-a revenit sinodului II trulan (691-692) şi, pentru că s-au luat hotărâri în numele sinoadelor V şi VI ecumenice, acest sinod se mai numeste quinisext (al cinci-şase-lea ecumenic). Sinodul s-a ţinut pe vremea împăratului Justinian al II-lea (685- 695 şi 705-711). La sinod au participat 240 de episcopi şi sau formulat un număr de 102 canoane privitoare la: disciplină, unele aspecte liturgice, s-au întărit hotărârile dogmatice şi canonice ale sinoadelor ecumenice ţinute până atunci precum şi hotărârile unor sinoade locale şi canoane ale unor Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Din nou s-a recunoscut egalitatea patriarhiilor zise “apostolice” în ordinea stabilită la sinodul IV ecumenic. Între altele, sinodul a oprit pictarea Mântiutorului în chip de miel, s-a condamnat celibatul clerului precum şi unele practici apusene privitoare la postul din zilele de luni şi sâmbătă.
73

Cursul nr.24 APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA MAHOMEDANISMULUI Religia pre-arabă sau pre-mahomedană a arabilor din Asia Mica a fost cultul demonilor. Acest cult al cărui punct culminant il constituia jertfa umană avea un oarecare grad de unire cu zeitatea. Fiecare trib îşi avea zeitatea lui dar erau cinstite şi o parte a divinităţilor aparţinând triburilor invecinate. Unitatea religioasă a lor, în ciuda divizării în multe triburi, s-a realizat prin faimoasa “piatră neagră” sau Kaaba din Mecca, despre care se credea că este un dar trimis de stramoşul lor Ismail prin îngerul Gavriil numai pentru arabi. Ismail a fost fiul lui Avraam cu slujnica să Agar. În Mecca, în fiecare an se organiza o sărbatoare religioasă unde veneau ca pelerini arabi de peste tot. Cu acel prilej se realizau contracte matrimoniale, se semnau tratate de colaborare, se organiza un targ de mărfuri şi chiar un concurs de poezie. Cei mai buni poeti au fost cei din tribul kureişiţilor. Mahomed a făcut parte din acest trib. El este reformatorul religios şi politic al arabilor pentru că a reuşit să-şi impună propriul crez şi pentru că a adunat păstorii (beduinii) arabi transformându-iintr-o mare putere politică. Mahomed (Mohamed) s-a născut în 570 în Mecca. Tatăl sau, Abdulah, a murit inainte de naşterea să iar mama să –Ianina, a murit pe când el avea o varstă fragedă. De aceea a fost crescut de rudeniile sale care erau destul de sărace: de bunicul său Abd-el-Mothalib şi de unchiul său Abu-Thalib. Tânărul Mohamed păzea turmele de oi şi capre ale rudelor şi ale tribului din care făcea parte – o ocupaţie specifică sclavilor. Mahomed nu ştia nici să scrie, nici să citească. În călătoriile sale prin sudul Arabiei a intrat în contact cu monoteismul creştin şi cu religia mozaică (a evreilor). La 19 ani intră în slujba bogătaşei Kadija care s-a folosit de el în relaţiile ei comerciale. Mahomed se căsătoreşte cu ea şi devine un om de vază în Mecca. Dintre copIII ce i-au avut împreună, doar o fiică a supravieţuit (Fatima). Până la moartea soţiei sale Mahomed rămâne monogam dar după aceea a imbraţişat poligamia. După moartea soţiei trece printr-o perioadă de frământări (611-612) şi a ajuns la concluzia că numai el ii poate salva pe arabi aducându-i la monoteism. S-a retras în munţi (probabil Hira lângă Mecca), unde a petrecut în meditaţie, şi s-a trezit exclamând: „Nu este alt Dumnezeu în afară de Alah şi Mahomed este singurul Său profet”. Cu aceste cuvinte şi-a inceput predica în Mecca. El a fost un atent observator al vieţii de zi cu zi; a sesizat că oraşenii urmăresc comerţul, iar beduinii (păstorii) faptele de arme mai mult decât viaţa religioasă. Arabii îşi îndeplineau obligaţiile cultului extern fără trăire. Locuitorii cetăţii Mecca au privit cu indiferenţă predica lui Mahomed, fapt pentru care, pe 16 iulie 622, el pleacă în Medina sau Iatreb (inceputul erei mahomedanilor ). La Iatreb el reuşeşte să se impună ca lider religios şi devine căpetenie a localitţăii făcându-se astfel primul pas spre unirea arabilor. Crezul său a reuşit să-l impună la tiburile invecinate mai ales prin acţiuni războinice. Pe 19 februarie 624 se inregistrează prima victorie a mahomedanilor asupra celorlalte triburi, în urma bălăliei de la Badr. Prin 630, în fruntea unei armate de 10.000 de oameni, Mahomed s-a indreaptat spre Mecca care a capitulat fără luptă, el fiind acceptat drept conducător.
74

De atunci incoace pelerinajul la Mecca a rămas în uz în religia propusă de el. Înainte de moartea sa, petrecută pe 8 iunie 632, a făcut ultimul pelerinaj la Mecca, însoţit de soţiile sale şi de o mulţime mare de credincioşi. După moartea să conducerea imperiului a fost incredinţată lui Omar, cel care a poruncit şi a legat de sufletul fiecărui mahomedan aşa-numitul război sfânt “gihad” împotriva tuturor celor care nu cred în Alah şi în special impotriva creştinilor. Ţinta principală a dorinţei de cucerire a arabilor a fost Imperiul bizantin condus de Heraclie. În câţiva ani, sub Omar, arabii reuşesc să cucerească Siria, Palestina şi Egiptul (în 636, Damascul, în 638, Antiohia Siriei, în 642, Alexandria). În timpul acestor campanii au distrus orice urmă de civilizaţie antică şi creştină. După cucerirea Alexandriei, biblioteca de aici a fost distrusă în întregime. O altă ţintă a constituit-o regatul persan spre care se indreaptă tot în 636; cuceresc capitala Ctesifon iar în 650 desfiinţează întregul regatul persan. După moartea lui Omar, în 644, la conducere au urmat califii Othman şi apoi Musaviah. Prin cucerirea Egiptului şi a flotei lor, arabii au devenit şi o putere maritimă. În 649 cuceresc insula Cipru iar în 673 ajung până la gurile Bosforului asediind Constantinopolul timp de cinci ani. Bizantinii au descoperit atunci puterea “focului grecesc” şi flota arabă a fost distrusă pe mare. Prin 718, pe vremea lui Leon al III-lea Isaurul, au atacat din nou Constantinopolul, dar au fost infrânti. Din Egipt arabii se extind în Africa de Nord, distrugând în 698 Cartagina, după care s-au indreaptat spre Europa, cucerind o parte din Spania. Prin 711, generalul Taric, reuşeşte să supună orasele Cordoba şi Sevilla. Cucerirea Spaniei a fost preludiul intrării lor în Europa. Aici, bisericile au fost deposedate de bunuri. Pe timpul califului Musaviah capitala noului imperiu arab s-a mutat la Damasc, dar centrul spiritual a rămas tot la Mecca. După moartea lui au urmat lupte pentru tron între cele două dinastii: cea a Omarienilor şi cea a Fatimizilor. Între creştini au existat şi grupări ce s-au bucurat de cuceririle arabilor: nestorienii şi monofiziţii. Cartea de căpătai a musulmanilor este Coranul, impărţită în 114 şure (capitole), având două ediţii: Mecca şi Medina. Mahomedanii tradiţionalişti, care acceptă pe langă Coran şi un comentariu al acestuia (numit “Suna”) se numesc suniţi iar cei ce nu-l acceptă se numesc şiiţi. Învăţătura lui Mahomed este una ecclectică (un amalgam), în sensul că acceptă existenţa unui singur Dumnezeu –Alah, promovează fatalismul religios, că Iisus Hristos este un profet ca şi Moise, o acceptă pe Maria ca fiind mama unui profet şi vorbesc depre Duhul Sfânt ca fiind arhanghelul Gavriil. Cursul nr.25 ICONOCLASMUL ŞI SINODUL VII ECUMENIC (Niceea-787) Iconoclasmul nu este altceva decât o noua rabufnire a monofizitismului sub o altă formă. Problema reprezentării lui Dumnezeu în icoane nu a apărut strict în secolul al VIIl-lea când a avut loc criza iconoclastă. În secolele anterioare, docheţii negau realitatea trupului lui Hristos şi în mod indirect posibilitatea redării trupului
75

lui Hristos în icoane. Icoanele au făcut întotdeauna parte din viaţa Bisericii. Primele icoane au fost cele ale Maicii Domnului pe care Sf. Ioan Evanghelistul a realizat-o (potrivit tradiţiei) şi o altă icoană făcută de Sf. Evanghelist Luca. În timpul disputelor hristologice, monofiziţii care accentuau învăţătura despre firea dumnezeiască a Mântuitorului, au negat în mod indirect şi posibilitatea redării chipului lui Dumnezeu prin icoane. Începuturile ereziei;(iconoclasmul=acţiunea de distrugere a icoanelor), sunt legate de numele lui Leon al III-lea Isaurul (714-741), cel dintâi împărat bizantin care a luat măsuri impotriva icoanelor printr-un decret emis în anul 726 prin care se cerea predarea şi distrugerea tuturor icoanelor din biserici şi case particulare. Apărătorii icoanelor –iconodulii –au văzut în această atitudine nu atât o problemă de negare a artei cât o problemă de natură religioasă -hristologică. Încă inainte de sfârşitul secolului al VII-lea au apărut discuţii cu privire la icoane, iar dimensiunile hristologice ale icoanei au fost semnalate la sinodul quinisext din 692. Canonul 82 spune: „…in anumite reproduceri ale cinstitelor icoane, înainte-mergătorul este în făţişat arătând cu degetul spre un miel. Această reprezentare a fost adoptată ca simbol al harului dar era o figură ascunsă a adevăratului Miel, care este Iisus Hristos, cel care ni s-a arătat nouă potrivit legii. Privind aceste vechi umbre ca simboluri transmise Bisericii, noi, astăzi, preferăm insuşi harul şi adevărul ca o implinire a acestei legi... ”. Din acest canon rezultă că pentru a expune vederii tuturor chiar cu ajutorul picturii ceea ce este desăvârşit este un lucru folositor pentru că se face potrivit legii. ‚,...de acum inainte hotărâm ca Hristos Dumnezeul nostru să fie reprezentat în forma să omenească în loc de cea a străvechiului Miel ”. Atitudinea negativă a sinodului quinisext faţă de simboluri şi accentul pus realitatea istorică a intrupării ca temelie a artei icoanelor a făcut ca discuţiile stârnite de decretul lui Leon III din 726 să devină discuţii hristologice. În luarea acestei decizii împăratul s-a bucurat şi de sprijinul unor episcopi, venit mai ales din partea celor care-si aveau eparhiile în imediata apropiere de noul imperiu mahomedan. Creştinii de aici au devenit sensibili la acuzatiile mahomedanilor că inchinătorii la icoane sunt de fapt idolatri. Punerea în aplicare a decretului lui Leon III a imbrăcat de multe ori şi forme violente: atunci când ofiterul Iovinus a intrat intr-o Biserica din suburbiile Constantinopolului pentru a da jos o icoana făcătoare de minuni ce-L reprezenta pe Mântuitorul, femeile au smuls scara de sub el şi l-au ucis în biserică. Unii istorici afirmă că această criză iconoclastă a izbucnit şi din raţiuni psihologice şi istorice; se ştie că evlavia creştinilor provenind din zonele unde se vorbea limba greacă era mult inradacinată intr-o tradiţie unde icoanele aveu un rol foarte important în cultura şi ritualul bisericesc, în timp ce în teritoriile ne-elene, fără a fiintotdeauna ostili faţă de icoane, creştinii nu aveau inclinarea de a face din acestea obiecte de cult considerandu-le simple expuneri ale elementului biblic. Împăraţii bizantini au pus problema icoanelor atât de radical incât i-au obligat pe teologii vremii să elaboreze principiile iconoclasmului. Împăratii isaurieni aparţineau unor state din Răsărit unde icoana nu reprezenta un obiect de cult în Biserică.
76

Războiul dus impotriva Islamului, religie care promova o doctrina fără icoane, i-au facut pe isaurieni insensibili la icoane; mahomedanii spuneau că doar ei sunt exponenţii unei religii pure încercând să critice astfel pretenţiile cezaro-papiste ale împăraţilor bizantini. Toate acestea au constituit, cu siguranţă, motive suficient de substanţiale pentru împăraţi de a se ridica deasupra icoanelor. Când Leon al III-lea ajunge la tron, patriarh al capitalei era Gherman (715-730), care spunea că icoanele sunt o mărturisire de credinţă impotriva docheţilor. Pentru că s-a opus politicii iconoclaste a lui Leon i s-a înscenat un proces, fiind acuzat că subminează autoritatea de stat. Acuzaţiile au fost expuse de ucenicul său Anastasie cu care Gherman a şi fost inlocuit. Cu Anastasie (730-754) incepe o mare campanie impotriva icoanelor. Apărătorul cel mai de seama al icoanelor a fost Sfântul Ioan Damaschinul. El s-a putut ridica în apărarea icoanelor, întrucât Damascul se afla în afara graniţelor Imperiului Bizantin. El scrie mai multe tratate de apărare a icoanelor. Primul tratat, îl începe cu un argument hristologic pe care-l consideră principal şi decisiv: „Il reprezentăm pe Dumnezeu cel nevăzut nu pentru că este nevăzut, ci pentru că S-a făcut văzut pentru noi prin participarea lui în trup şi sânge. Dacă am face o icoană a lui Dumnezeu cel nevăzut, fără îndoială că am fi în greşeală. Dar noi nu facem nimic de acest fel, pentru că nu suntem în greşeală dacă facem o icoana a lui Dumnezeu cel întrupat, care S-a aratăt în trup şi care în bunătatea să de nedescris a trăit cu oamenii şi Si-a asumat natura, consistenţa, forma şi culoarea trupului ”. În ceea ce priveste rolul icoanei în viaţa Bisericii, Sfântul Ioan stabileşte un împătrit rol: estetic – de a infrumuseţa şi împodobi bisericile şi casele oamenilor, un rol didacticinvăţătoresc – icoanele pot fi socotite Biblia neştiutorilor de carte, un rol latreutic – de însoţire şi înfrumuseţare a cultului divin şi un rol haric –in urma rugăciunilor indreptate spre cei în chipuiţi în icoane putem dobândi harul divin necesar nouă pentru mântuire. Poporul s-a ridicat impotriva măsurilor lui Leon. O noua răbufnire a iconoclasmului este cea din timpul lui Constantin al V-lea Coprominul (741-775), întrucât acesta a mers mai departe decât tatăl său şi a convocat un sinod unde s-au stabilit principiile iconoclasmului. Pornind de la ideea că Eusebiu de Cezareea, intr-o scrisoare către împăratul Constanţius, îşi exprima dezaprobarea pentru icoanele pictate fără gust, iconoclaştii au arătat că icoanele au fost respinse şi în veacurile primare ale creştinismului. Asa s-a ajuns la convocarea unui sinod în palatul imperial “Hieria” de lângă Calcedon în anul 754 (unde au participat 338 episcopi ) condus de Teodosie al Efesului. Aici au fost respinse hotărârile sinoadelor ecumenice de până atunci şi s-a dispus inlăturarea icoanelor, moaştelor şi crucilor din Biserică. Acest sinod iconoclast a respins însăşi ideea de Hristos cel istoric pe care ucenicii L-au văzut şi L-au pipăit. Doctrina iconoclastă formulată aici s-a plasat pe poziţii monofizite şi monotelite. La acest sinod s-a afirmat că icoana şi modelul ei nu trebuie să fie şi nu sunt în mod necesar identice. S-a accentuat doctrina despre Logosul divin care nu poate fiinchipuit în icoane, pentru că “pe Dumnezeu nimeni vreodată nu L-a văzut”. În locul icoanelor, în biserici, s-a dispus să fie plasate tablouri ale împăraţilor, iar în locul picturilor de pe pereţi să fie zugravite motive inspirate din natură sau scene de vânătoare. Ioan
77

Damaschinul murise în 742 de aceea opoziţia cea mai dârză a venit din partea călugărilor în timp ce clerul de mir a acceptat această politica religioasă. Este adevărat că au existat şi exagerări din partea unor creştini în ceea ce priveste cinstirea icoanelor dar acestea nu sunt reprezentative pentru întreaga Biserică de Răsărit. În urma acestui sinod împăratul Constantin a început o adevarată campanie militară împotriva iconodulilor. Constantin moare în 775 şi urmează la tron fiul său Leon al IV-lea Hazarul (77 5-780). În 780, când Leon IV moare, tronul a fost moştenit de fiul său încă minor, Constantin VI (780-790), de aceea treburile administrative au fost coordonate de mama sa, Irina, care era cinstitoare a icoanelor. Pe scaunul patriarhal ajunge Tarasie (784-806) care, impreună cu împărăteasa, hotarăşte convocarea unui sinod la Constantinopol pe 31 iulie 786. Acest sinod nu s-a putut ţine datorită opoziţiei soldaţilor din garda imperială, care erau iconoclaşti. Împărăteasa invocă o campanie militară impotriva arabilor şi trimite toate trupele din Constantinopol în Asia Mică aducând în locul lor un corp de armata din Tracia şi astfel s-a putut ţine sinodul VII ecumenic. Din prudenţă, sinodul a fost ţinut la Niceea în anul 787. La acest sinod au participat între 300 şi 367 de episcopi. Nici la acest sinod papa Adrian l (772-795) nu a fost prezent ci şi-a trimis reprezentanţii la fel ca şi patriarhii de Alexandria şi Antiohia (Politian şi Teodoret) aflati sub stapânire arabă. Pornind de la tratatele Sf. Ioan Damaschinul, sinodul a vrut mai intăi să spele onoarea patată a Bisericii prin sinodul iconoclast din 754. Au fost anulate toate hotărârile acelui sinod şi s-a hotărât ca este pernmis, chiar util şi bineplăcut lui Dumnezeu, să facem icoane şi să le cinstim. Icoana nu trebuie confundată cu originalul pentru că este esenţial distinctă de el şi că ea este un obiect de venerare relativă. Acum s-a făcut distincţie clară între venerarea absolută, ce I se cuvine lui Dumnezeu (numită şi adorare), venerarea Sfintilor şi a Maicii Domnului (supravenerare) şi venerarea relativă (cinstire) acordată icoanelor. Venerarea icoanei nu are ca ţintă ultimă obiectul din care este confecţionată ci acţiunea de cinstire se îndreaptă spre prototipului ei; noi nu ne inchinam icoanei ca obiect ci ne închinăm în faţa celui inchipuit pe ea. Apoi s-a arătat că la fel trebuie săI cinstim pe sfinţii îngeri, crucile precum şi rămăşiţele pământeşti ale sfinţilor pe care Dumnezeu le-a înzestrat cu nestricăciune (sfintele moaşte). Tot la acest sinod sau formulat şi număr de 22 de canoane. Distincţia subtilă dar clară între adorare şi venerare făcută la sinodul VII ecumenic a constituit o garantie impotriva unor eventuale tendinţe animiste şi fetişiste ale unor creştini.. Din nefericire această precizare s-a diluat în momenul traducerii hotărârilor sinodului din greacă în latină şi astfel aceste hotărâri nu au fost acceptate în Apus. Regele Carol cel Mare al francilor (768 – 814 ) a respins aceste hotărâri şi a alcatuit lucrarea „Libri Carolini” (cărtile Carolingiene) – o polemică la adresa sinodului VII ecumenic. Lupta impotriva icoanelor nu a incetat o dată cu sinodul VII ecumenic. O nouă răbufnire a iconoclasmului o înregistrăm pe vremmea împăratului Constantin al V- Armeanul (813 -830). Reprezentanţi ai Ortodoxiei pot fi consideraţi Teodor Studitul şi Nichifor Mărturisitorul. În anul 815 s-a convocat un sinod la Constantinopol unde s-au anulat hotărârile sinodului VII din 787 fiind
78

reactualizate hotărârile siodului de la Hieria din 754. Politica iconoclastă a fost continnuată şi de împăraţii Mihail Rangabe (822-829) si Teofil (829-842) dar cu o mai mică intensitate. În timpul acestor frământari mănăstirile au devenit ţinta principală a iconoclaştilor, dar cinstitori ai icoanelor s-au aflat chiar şi în sânul familiei imperiale – sotia împăratului Teofil – Teodora. La moartea sotului ei tronul a fost ocupat de fiul lor Mihail III-Betivul (842-867), ce era inca minor, de aceea treburile imperiului au fost conduse de Teodora. Ca şi în cazul Irinei, Teodora ii recheamă în scaune pe episcopii iconoduli şi având consimtământul patriarhului Metodiu (843-847) convoacă un sinod în Constantinopol la inceputul lunii martie 843. La acest sinod au fost anulate hotărârile sinodului din 815, reafirmate hotărârile sinoadelor ecumenice şi s-a alcatuit o lista cu toţi ereticii şi toate ereziile. În rândul ereticilor au fost trecuţi şi susţinatorii lor în timp. Însusi împăratul Teofil a fost trecut în rândurile lor (lista incepe cu Simon Magul). A fost restabilit cultul icoanelor şi anatemizaţi inclusiv ereticii iconoclaşti. Hotărârea acestui sinod a fost citită public în duminica din 11 martie a acelui an. S-a întâmplat ca acea zi să fie prima duminica din Postul Mare de aceea, de atunciincoace această zi se mai numeşte Duminica Ortodoxiei. Ziua de 11 martie 843 este socotită a fi piatra de hotar dintre perioadele a doua şi a treia I. B. U. Cultul icoanelor, al cinstirii Sfintilor, al ingerilor şi al Sfintelor moaşte de asemenea au fost revitalizate. În Apus datorită inţelegerii greşite a hotărârilor sinodului VII ecumenic locul icoanelor în biserici a fost luat de statui. Cursul nr.26

Contoverse, erezii şi învăţături noi în Apus în secolele IV-XI. Donatismul
Pentru Biserica secolului V cea mai grea moştenire a perioadei anterioare a constituit-o schisma donatistă. În timp ce o serie întreagă de factori neteologici (sentimentul naţionalist, starea precară a economiei africane etc.) au complicat lucrurile, originea acestei schisme a constat în presupusa neregularitate a hirotoniei lui Cecilian al Cartaginei din 311. Unul dintre episcopii ce au participat la hirotonire a fost episcopul Felix de Aptunga, care a fost acuzat că în timpul persecuţiei lui Diocleţian a fost un trădător, predând autorităţilor mai mulţi creştini. Acuzele privitoare la hirotonirea lui Cecilian veneau din partea clericilor rigorişti care susţineau ca cei ce au fost trădători în timpul persecuţiilor s-au autoexclus din Biserică şi astfel tainele săvârşite de ei nu mai sunt valabile. Problema esenţială a donatismului este aceea că mulţi nu considerau valide tainele săvârşite de clerici nevrednici. Problema hirotoniei lui Cecilian a trezit opoziţia matroanei Lucila pe care Cecilian a indrăznit să o mustre pentru atitudini imorale. În timpul acestui conflict a fost trimis episcopul Donat de Casenigre, ca să remedieze coflictul din Cartagina. Acesta l-a socotit pe Cecilian depus din scaun şi la inlocuit cu Maiorin. După edictul din 313, scandalul a izbucnit mai puternic în
79

Africa de Nord şi a fost nevoie de convocarea unui sinod la Arelate în 314. La sinod au participat episcopi din Africa de Nord, Italia şi Britania şi s-a pronunţat în favoarea lui Cecilian. Discuţiile au continuat în 316 la Milano reconfirmându-se cele hotărâte la Arelate. Donatiştii rămân însă pe poziţiile lor. Întrucât au fost condamnaţi de cele două sinoade, donatiştii s-au constituit intr-o grupare radicală dedându-se la acte de violenţă. Ei au fost sprijiniţi de asa-zişii circumceliones -ingrijitorii chiliilor martirilor, fapt pentru care autoritatea imperială a fost nevoită să itervină. Biserica a luat pozitie faţă de donatişti socotindu-i refractari Bisericii. Gruparea ortodoxă a fost condusă de episcopul Optaţius ce susţinea ca valabilitatea tainei nu depinde de vrednicia săvârşitorului pentru că harul dobândit prin hirotonie lucrează atât în cel vrednic cât şi în cel nevrednic. Optaţius aduce impotriva donatiştilor argumente biblice bazându-se în special pe rugaciunea „Tatăl Nostru ” şi pe parabola neghinelor. Mai târziu împăratul Iulian Apostatul a avut o atitudine ingăduitoare faţă de ei. După anul 400 a avut loc o altă dispută între donatişti şi ortodocşi, la Cartagina, între episcopul Pentilian şi Fericitul Augustin. Discuţiile au fost arbitrate de un consilier imperial. Fericitul Augustin prezinta Bisreica drept un “corp mixt” alcătuit atât din virtuoşi cât şi din păcătoşi. Schismaticii pot avea tainele, dar nu sunt valide deoarece nu sunt săvârşite în Biserică. Mai spre sfârsitul veacului V donatiştii din Africa de Nord s-au potolit deoarece au fost cuceriţi de vandali. La inceputul secolului V creştinismul apusean a fost tulburat şi de priscilianism. Priscilian a fost un laic influent din Spania ce a dorit să ducă o viaţă ascetică mai aparte. Teologia să a fost influenţată de dochetism şi de sabelianism în sensul ca el nu admitea căsătoria şi nu recunoştea învierea Fiului. Prin 381, printr-un concurs de imprejurari, acesta ajunge episcop de Avila, dar în 385 a fost condamnat ca eretic de un sinod de la Bordeaux. El face apel la judecata împăratului dar este acuzat de vrăjitorie şi este omorât (este cea dintâi execuţie a unui eretic). Ambrozie al Milanului şi Martin de Tours i-au excomunicat pe cei ce l-au condamnat. Pe fondul celibatului impus clericilor din Apus, refuzul laicilor de a se căsători a fost tot mai mare.

Pelagianismul.
Disputele cele mai însemnate au fost pe marginea pelagianismului. Prin 396, Fericitul Augustin în lucrarea „Ad simplicimus ” (Către cei săraci ) afirma că omenirea este o gramadă de păcate şi că omul nu poate să facă nimic de la sine pentru mântuire şi că această lucrare aparţine numai harului lui Dumnezeu. În aceeasi vreme călugărul britanic Pelagiu ajunge la Roma şi începe răspândirea uneiinvăţăturii opusă celei a lui Augustin. Presupunerea că omul nu poate face altceva decât pacatul, lui Pelagiu i se părea o blasfemie. El a condamnat învăţătura lui Augustin dovedind că din tezele lui ar rezulta că omul ar fi o simplă marionetă manevrată de Dumnezeu. Pelagiu a exagerat căzând în cealaltă extremă ajungând să susţină totala îndependenţă a omului faţă de Dumnezeu. Învăţătura despre libera voinţă necondiţionată a omului scoate în evidenţă posibilitatea omului de a se mântui singur fără ajutor divin. El spune că Dumnezeu nu l-a supus pe om legilor naturii ci i-a dat privilegiul ca prin propria putere să ajungă la Dumnezeu. Vorbind depre om Pelagiu foloseste trei verbe: posse, velle şi esse. Spune că omul
80

este inzestrat cu aceste capacităţi şi că omului i-a fost dată de catre Dumnezeu doar putinţa. Velle (voinţa ) şi esse (fiinţa cu acţiune ) sunt specifice omului, de aceea acestea sunt lăsate la latitudinea omului spre a fi folosite. Pelagianismul respinge ideea da păcat originar arătand ca omul nu se poate naşte cu acest pacat, el fiind specific protopărinţilor noştri. A accepta păcatul stramoşesc în urmasii lui Adam inseamă a accepta traducianismul (naşterea sufletelor copiilor din sufletele părinţilor). După Pelagiu, printr-o imitare voluntară a păcatului lui Adam, doar păcatele personale afectează fiinţa noastră. Pelagiu afirma că botezul reprezintă pentru adulţi un tratament în timp ce asupra copiilor el aduce doar o binecuvantare. El afirma ca nou-nascuţii sunt în aceleaşi condiţii ca şi Adam inanite de păcat. Pelagianismul promova un optimism exagerat. Cu toate că Pelagiu a negat păcatul strămosesc, urmările lui sunt totuşi vizibile. Pelagiu şi l-a facut prieten pe Celestin care a propovaduit în Cartagina. Acesta a impins învăţătura lui Pelagiu spre un raţionalism exagerat ajungând să afirme că nou-nascuţii pot moşteni împărăţia cerurilor fără Botez. Iulian de Eclanum promova şi el raţionalismul pelagian, afirmând că omul nu se poate mântui şi emancipa decât prin propria voinţă. Pelagianismul păcătuieşte prin concepţia despre natura umană aratând că darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu sunt suficiente pentru mântuire de unde rezultă că omul este independent faţă de Dumnezeu. Pelagianismul a fost condamnat de papa Celestin la un sinod tinut la Roma în anul 418. Semipelagianismul După condamnarea pelagianismului în 418 acesta a continuat să facă ravagaii în Apus. Condamnarea lui a dus la apariţia unei noiinvăţături în Apus. Fericitul Augustin învăţa că vionţa omului este atât de slăbită incât nu poate face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu decât faptele rele, deoarece fiinţa umană nu este capabilă să dorească măcar să facă fapte bune. De aici rezultă că Dumnezeu nu doreşte ca toţi oamenii să se Mântuiasca, ci numai unii, cei predestinaţi. Această învăţătură a fost condamnată de Ioan Casian şi Vincenţiu de Lerini. În condamnarea lui Augustin, Vincenţiu a folosit o terminologie specifică care în secolul VI a fost socotită semipelagianism. Vincenţiu învăţa că în urma căderii lui Adam voinţa omului a fost slabită dar i-a rămas un capital suficient pentru a săvârşi binele. În om, harul lui Dumnezeu şi vointa omului conlucrează insă, voinţa are prioritate. Omul poate stărui în săvârşirea binelui fără harul dumnezeiesc şi poate ajunge la credinţă fără el, dar nu se poate mântui fără har. Învăţătura lui s-a răspândit în întreg Apusul. Din această nouă învăţătură rezultă că Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască, dar în această acţiune omul joacă un rol mai însemnat decât Dumnezeu. Semipelagianismul a fost condamnat în 529 la sinodul de la Orange (Aransius ). CONTROVERSELE DESPRE PREDESTINAŢIE. Pe vremea regelui Carol cel Mare (768-814) al francilor se iniţiază o miscare de innoire (sub aspect cultural) în sânul Bisericii de Apus. În cadrul acestei mişcări se observă un interes crescând pentru studierea operelor Sfinţilor Parinţi şi în special pentru cei apuseni (a Fericitului Augustin). Acest lucru a dus la apariţia a două
81

controverse doctrinare în Apus. Prima era referitoare la predestinaţie – stârnită de un saxon pe nume Shalk, fiul lui Gatt, care a fost inchinat de părinţii lui mănăstirii Fulda. El nu s-a simţit atras de viaţa monahală şi a incercat să fugă de acolo. A fost impiedicat de Rabanus Maurus şi asa se face ca Shalk l-a studiat pe Fer. Augustin. Încet, incet a fost convins că există predestinaţie şi a inceput să predice despre aceasta. A fost atacat de Maurus şi de alţi episcopi apuseni. De partea lui Gatt au trecut un număr însemnat de clerici şi a fost gata să se producă schismă în Biserica de Apus. Până la urmă s-a ţinut un sinod la Mainz unde Gatt a fost declarat eretic şi apoi obligat să-şi petreacă restul vieţii intr-o mănăstire unde murit în chinuri. A doua dispută este cea referitoare la Sf. Euharistie. În jurul anului 831 călugărul Pascazius Robertus, de la mănăstirea Corbey, a scris cel dintâi tratat despre Sfânta Euharistie intitulat: “Despre Trupul şi Sângele Domnului”. În acest tratat, pornid de la mărturia Fer. Augustin, învăţa că doar cei ce se impărtăşesc cu credinţă primesc Trupul şi Sângele Domnului, dar şi aceştia prin voinţa lui Dumnezeu, căci El este Cel Care face ca pâinea şi vinul să se prefacă în Trupul şi Sângele Domnului numai în cei vrednici (aşa a apărut învăţătura despre transubstanţiere). Acest mod de exprimare nu a fost folosit de nici un teolog de până atunci. Învăţăturile lui Pascazius au fost atacate de Rabanus Maurus, care spunea că Trupul şi Sângele Domnului sunt aceleaşi pentru toţi, iar în ceea ce priveşte puterea lor aceasta este identică în toţi. Paschazius spunea că în Euharistie nu se primeşte adevăratul trup şi sânge ci doar puterea harului Dumnezeiesc. Acestea sunt idei protestante. Impotriva învăţăturilor lui Rabanus s-a ridicat şi Berengar de Tours, care până la urma a acceptat că în Euharistie nu primim decât harul dumnezeiesc. Problema s-a limpezit la Roma unde s-a acceptat prefacerea reală a Trupului şi a Sângelui Domnului. ADOPTIANISMUL Îşi leaga numele de un anume Migetius; pt. el nu exista nici o deosebire între Logosul divin şi Iisus Hristos spunând ca Logosul nu a existat inainte de intrupare. El afirma că Tatăl S-a intrupat în persoana lui David, Fiul în persoana lui Iisus şi Duhul Sfânt în Pavel. Combătându-l pe Migetius, episcopul Elipandus de Toledo a căzut în cealaltă extremă afirmând că Iisus Hristos nu numai ca nu este Fiul lui Dumnezeu ci că Însuşi Logosul ar fi doar un fiu adoptiv al lui Dumnezeu (o reluare a ereziei semiariene). Această învăţătură a fost acceptată şi de ep. Felix de Urgel în Spania. Această învăţătură a imbrăcat şi o haină politică; epoca în care a apărut ea este cea în care creştinii din Spania recuceresc peninsula Iberică de la arabi (mauri). (Regatul francilor a jucat un rol foarte important în acest râzboi). La vremea respectivă, în Spania, trăiau numeroşi creştini arabi (numiţi “mozarabi”), care nu vroiau să fie identificaţi cu ambiţiile politice ale francilor. Unul dintre acesti creştini a fost şi Elipandus de Toledo. Ep. Felix îşi avea episcopia între mauri şi franci. Învăţătura adoptianistă imbrăţişată de cei doi a fost condamnată repede în Apus de către un sinod ţinut la Ratisbona în 792 şi de altul ţinut la Frankfurt în 794 (ele au fost convocate la iniţiativa lui Carol cel Mare al francilor) şi alte sinoade. Întrucât ep. Felix a continuat să-şi promoveze învăţătura adoptionistă, s-a tinut un nou sinod
82

la Aachen (799) unde a fost adus cu forţa şi a fost obligat să se lepede de ea. Această erezie a dispărut o dată cu moartea celor doi. ADAOSUL FILIOQUE Tot Spania este locul de origine al acestei erezii prin care se distrug raporturile dintre persoanele Sfintei Treimi. Numele îi vine de la adaosul făcut la simbolul costantinopolitan că Duhul Sfânt purcede atât de la Tatăl cât şi de la Fiul. Istoria acestui adaos se pierde în negura timpului în Apus. La sinodul II ecumenic s-a arătat că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl. Papa Damasus nici nu a fost prezent şi nici nu a fost reprezentat, iar hotărârea canonică a acestui sinod nu a fost acceptată de Roma mult timp.. Mai mult, la sinodul III ecumenic, s-a hotărât ca în simbolul de credinţă să nu se mai adauge sau să se mai scoată ceva. După sinodul al IV-lea ecumenic numeroşi credincioşi monofiziţi (persecutaţi în imperiul bizantin) s-au refugiat la fratii lor arabi care tocmai stăpâneau o parte din Spania. Aici au reusit săi treacă la creştinism pe vizigoţi (care au ajuns acolo cu puţin timp înaintea lor). Încreştinarea lor s-a făcut după crezul Bisericii monofizite. Roma a căutat să-i atragă pe aceşti noi creştini la staulul ei. Aceştia, voind să dea o importanţă mai aparte Fiului în cadrul Persoanelor Sfintei Treimi, au propus învăţătura potivit căreia Duhul Sfânt purcede atât de la Tatăl cât şi de la Fiul. Biserica de Apus a acceptat tacit acest adaos. În anul 447, s-a tinut un sinod local la Toledo unde s-a aratat că noua învăţătură poate fi acceptată de Biserică. Un alt sinod, ţinut în 589 tot în aceeasi localitate, a arătat din nou ca purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul poate fi acceptată şi că Simbolul de credinţă sub această formă poate fiintrodus în recitativul liturgic. Această nouă învăţătură nu s-a răspândit în întreg Apusul decât mai târziu. La inceputul secolului al IX-lea, la Roma, papă era Leon al III-lea (795-814). Nişte călugări veniti din Ierusalim să viziteze Roma i s-au plâns de atitudinea clericilor romani care le-au impus să rostească Crezul cu adaosul Filioque. În 809, papa convoacă un sinod la Aachen, resedinţa împăraţilor franci (şi apoi germani), unde se pune din nou problema acestui adaos el fiind găsit ortodox. Totuşi, papa nu acceptă această formulă în Crez şi a dispus să fie gravat Simbolul de credinţă pe 2 plăci de argint (fără adaosul “filioque”), în limbile latină şi greacă, pe care le-a lipit pe usile catedralei din Roma. După textul Crezului a dispus să fie scrise cuvintele: „Haec Leo possui, amore et cautella orthodoxae fidei”-„acestea le-am pus eu, Leon din dragoste şi purtare de grijă faţă de credinţa ortodoxă (cea adevărată)”. Nici după sinodul de la Aachen adaosul nu s-a generalizat în Crez. Pe vremea patriarhului Fotie de Constantinopol (858-867 şi 877-886) se demasca acest adaos ca fiind erezie. În Răsărit au avut loc două sinoade la Constantinopol (867 şi 877 -care au generat o problemă delicată deoarece fiecare dintre ele s-ar fi dorit a fi al 8-lea ecumenic ) unde adaosul a fost condamnat. În întreg Apusul adaosul a fost impus în anul 1014 de către papa Benedict III (1012-1024) din indemnul împăratului german Henric al Il-lea (1002-1024). Acest adaos a fost una din cauzele majore ale Schismei de la 1054. Tot în Apus au mai apărut şi alte practici străine Bisericii: folosirea azimei în locul pâinii dospite la Sf. Liturghie, construirea de biserici cu mai multe altare, s-a introdus orga ca instrument de acompaniament al cântărilor liturgice, botezul
83

săvârşit printr-o singură cufundare (şi mai târziu prin stropire), s-a introdus sâmbăta ca zi de post, statuietele şi pictarea Mântuitorului în chip de miel. Cursul nr.27 EREZII ŞI SCHISME ÎN RĂSĂRIT ÎN SECOLELE VII-XI PAVLICIANISMUL Contemporană cu erezia monotelita a fost o alta erezie ce a produs numeroase tulburări în Răsărit –pavlicianismul. Numele adepţilor acestei mişcări li s-a datorat cinstirii deosebite pe care adepţii i-o dădeau Sfântului Ap. Pavel. După alţi cercetători numele ereziei vine de la doi frati, Pavel şi Ioan, conducătorii acestei miscări. Această miscare a inceput cu Constantin Silvanus din Manalis de langă Samosata pe vremea împăratului Constantin al III-lea (641-668). În învăţătura acestei mişcări apar câteva elemente ale gnosticismului şi maniheismului. Cu toate că ei respingeau maniheismul, ei erau dualişti în doctrină afirmând că lumea este condusă atât de dumnezeul cel bun cât şi de cel rău. Lumea, ziceu ei, este creaţia unei puteri rele iar sufletele oamenilor işi au originea în dumnezeul cel bun. Au inlăturat Vechiul Testament acceptandu-l doar pe cel Nou fără epistolele Sf. Apostol Petru. Noul Testament era socotit a fi cartea Dumnezeului celui bun. În ceea ce priveste învăţătura despre Iisus Hristos ei erau tributari dochetismului şi adopţianismului. Ei spuneau că Iisus Hristos a fost un înger trimis de către Dumnezeul cel bun şi că este Fiul lui Dumnezeu doar prin adopţiune, iar activitatea Lui pe pământ a fost una de instruire. Pavlicienii respingeau învăţăturile despre Maica Domnului, Cruce, moaştele sfintilor, Sfintele Taine, monahism, orice formă de cult exterior şi ierarhia bisericească. Cultul lor consta în a fi predicatori ambulanţi şi copişti de cărţi. S-au răspândit în provinciile de Răsărit ale Imperiului Bizantin–cel mai mult în Armenia. Pavel, primul lor organizator a murit prin 714 iar fiul acestuia, din porunca împăratului Leon al III-lea Isaurul, a primit misiunea de a predica împotriva icoanelor. Pavlicienii au fost prigoniţi de către împăraţii ortodocşi dar au fost toleraţi de cei iconoclaşti. Prin 752, împăratul Constantin al V-lea a trimis o colonie de pavlicieni în Bulgaria pentru a apăra Imperiul de atacurile bulgare. Lovitura de graţie le-a fost dată de Vasile I Macedoneanul (867-879) care i-a alungat pe pavlicieni din imperiu. Împăratul Ioan Tzmisches (969-976) a acordat din nou libertate religiei pavlicienilor. Ei au fost din nou colonizaţi în Balcani şi în rândurile lor va apare, mai târziu, o alta erezie –cea a bogomililor. CONTROVERSA MIHIANĂ. Şi-a primit numele de la mihia = adulter. Controversa s-a declanşat în sânul familiei imperiale. Constantin al VI-lea (780-797), fiul Irinei, şi-a inchis soţia, Maria, cu forţa intr-o măănăstire şi si-a exprimat dorinţa de a se căsători cu Teodota. Patriarhul Tarasie (784-806) s-a opus acestei căsătorii, dar preotul curţii imperiale, Iosif, a săvârşit-o în ascuns (fără ca patriarhul să ia vreo atitudine). Atitudinea ingăduitoare a patriarhului Tarasie faţă de acest act a dus la condamnarea acestei căsătorii în public de către călugării Platon şi Teodor Studitul. Cei doi i-au indemnat pe preoţii şi monahii din Constantinopol să se ridice impotriva
84

adulterului. Împărăteasa Irina (apărătoarea ortodoxiei la Sinodul VII ecumenic) intră în conflict cu fiul ei, pe care il detronează, şi dispune să fie orbit. Împărăteasa Irina reprezinta în istoria bizantină primul caz al unei femei ce a condus imperiul cu autoritate. Acest lucru intra în contradicţie cu tradiţia bizantină. În documente ea este numită „Irina, credinciosul împărat”. După detronarea lui Constantin, patriarhul Tarasie il destituie pe Iosif. La scurtă vreme, în 802, Irina îşi pierde tronul, ca urmare a revoltei conduse de generalul Nechifor care preia tronul între 802-811. Tarasie este inlăturat şi inlocuit cu un patriarh ce purta numele de Nechifor (806-815). La un sinod din 809, pe vremea acestui patriarh, căsăatoria lui Constantin al VI-lea a fost declarată validă, Iosif a fost reprimit în cler, iar călugării Platon şi Teodor au fost intemniţaţi. Impăratul Mihail Rangabe (811-813) ii eliberează pe cei doi exilaţi şi, printrun sinod, anulează hotărârile sinodului din 809. Cu moartea celor implicaţi, disputa se încheie. DISPUTA TETRAGAMICĂ. Se leaga de numele împăratului Leon al Vl-lea Filosoful (886-912), fiul lui Vasile I Macedoneanul, şi de cel al patriarhului de Constantinopol Nicolae Misticul (901-907 şi 912-925), ucenicul patriarhului Fotie. Pricina acestei dispute a constituit-o cea de-a patra căsătorie a împăratului cu Zoe, după ce primele trei soţii au murit în chip inexplicabil. Patriarhul s-a opus acestei căsătorii. În ciuda acestei opoziţii, împăratul s-a căsătorit, cununia fiind săvârşita de un preot ce a primit dispensă de la Roma. Problema a fost foarte delicată pentru că ceilalţi patriarhi ai Bisericii de Răsărit au fost de acord. Patriarhul Nicolae a fost depus şi inlocuit cu Eftimie (907-912). Ca urmare a acestei schimbări, poporul se imparte în două tabere: nicolaiţii şi eftimienii. Datorită tulburărilor, Eftimie este scos din scaun şi, împăratul il recheamă pe Nicolae. În 919 frâiele imperiului sunt preluate de Roman Lecapenul (919-944-un uzurpator). Pe vremea lui, patriarhul Nicolae redobândeşte influenţa şi convoacă un sinod unde sunt invitaţi reprezentanţi ale celeilalte tabere. Cu acest prilej s-a alcătuit un “tomos al unirii” unde se declara cea de-a patra căsătorie ilegala. O vreme a fost pace. Conflictul reizbucneşte o dată cu moartea lui Nicolae când s-a incercat readucerea lui Eftimie. Conflictul se stinge prin secolul X. Cursul nr.28 IMBOGATIREA CULTULUI CREŞTIN, SĂRBATORILE, PELERINAJELE, ARTA CREŞTINĂ şi LOCASURILE DE CULT În perioada care a urmat edictului de la Milano, formele de cult s-au dezvoltat foarte mult, viaţa religioasa a devenit mai complexa. mulţi dintre cei care au imbratisat creştinismul au asteptat să aiba fastuozitatea cu care au fost obisnuiti. În perioada sinoadelor ecumenice s-au generalizat în Biserica cateva practici religioase specifice: tamaierea, candelele, lumanarile, şi altele, cu adinci radacini inVechiul Testament.
85

Se dezvolta anumite laturi ale literaturii liturgice dar şi o fixare a acestei literaturi în formulare scrise. Cultul divin s-a generalizat în jurul liturghiilor ce ne-au ramas se la Sf. Ioan Gura de Aur, şi Sf. Vasile cel Mare. Egumenul Sava, care a intemeiat manastirea Lavra de langa Ierusalim a alcatuit tipicul – un set de instructiuni liturgice. Evagrie Ponticul a impartit Sfânta Scriptura în pericope corespunzatoare pentru a fi citite la cult; lucrarea lui a fost desavarsita de Eutalie din Alexandria. Dacă în prima perioada IBU cel mai vechi formular liturgic a fost de pe vremea Apostolilor, în cea de-a două perioada s-au dezvoltat două formulare liturgice distincte:unul la Ierusalim pus pe numele lui Iacov cel Mic (liturghie ce dura aproximativ 6 ore ) si la Alexandria, pus pe numele Sf. Evanghelist Marcu. Cea de la Ierusalim a fost prescurtata de Sf. Vasile cel Mare (+379) şi Sf. Ioan Gura de Aur (+407). Liturghia alexandrina numita şi a Sf. Chiril a mai ramas pe mai departe în uz doar la coptii monofiziti şi iacobiti. Armenii si-au alcatuit şi ei o litrughie după modelul celei din Ierusalim. Datorita extinderii postului Pastilor la 40 de zile şi pentru ca jertfa liturgica este socotita un act de bucurie, a aparut în traditia Bisericii de Răsărit Liturghia Darurilor Mai inainte Sfintite – la inceput se savarsea numai în Vinerea Mare şi apoi în toate zilele de miercuri şi vineri din post, exceptand Vinerea Mare. Forma acestei liturghii o avem insemnata în cateva manuscrise din vremea papei Grigorie cel Mare (+604) care a preluat-o din Răsărit (el este numit Grigorie Dialogul). În Apus au existat mai multe formulare liturgice – misse. Redactarea missei romane este legata de numele papilor Leon cel Mare (440-461), Gelatiu I-ul (492496) si Grigorie cel Mare (590-604). Cu specific apusean au ramas două misse: una romana şi una milaneza =>Sf. Ambrozie: missa are patru parti: introitul (introducerea); Ofertoriumul (Aducerea Darurilor); Canonul (Prefacerea); şi încheierea. Alaturi de cele două misse, în Apus au mai existat şi Litrughii cu specific national: misa galicana, hispanica, britanica, irlandeza, africana etc. Toate aceste liturghii au inceput să se deosebeasca de cele Răsăritene, cea din tai deosebire fiind momentul epiclezei şi apoi darurile folosite la liturghie. ÎnApus – prefacerea are loc la cuvintele: „Luati mancati... ” şi la „Beti dintru acesta... ” folosindu – se painea nedospita – azima. În Răsărit prefacerea Darurilor are loc la momentul invocarii Sf. Duh,intimp ce la strana se canta: „Pe Tine Te laudam” – painea dospita. În Răsărit, pe vremea împăratului Teodosie al II –lea (408-450) în liturghie sa introdus imnul Trisaghion, sub Iustin I (518 – 527) s-au introdus Heruvicul şi Crezul, şi sub Iustinian, Antifonul II. Din anul 395 e.n. Imperiul roman se imparte in Imperiul Roman de Apus si Imperiul Roman de Răsărit. Capitala Imperiului Roman de Răsărit este reconstruită de impăratul creştin Constantin, pe ruinele vechiului Bizant, rebotezat Constantinopol şi devenit apoi Instanbul, capitala Imperiului otoman. Cultura in cadrul stilului bizantin poate fi urmărită pe o durata de mai bine de un mileniu. Se disting urmatoarele etape: -inceputurile artei bizantine (secolele IV si V) -epoca lui Justinian (secolul VI- "secolul de aur")
86

-perioada iconoclastă (secolul VII- secolul IX) ARHITECTURA - in perioada de inceput a artei bizantine (secolele IV si V) Arhitectura civila bizantina pastreaza reperele somptuozitatii palatelor imperiale romane si ale locuintelor particulare romane. "Domus", casa demnitarilor şi negustorilor, se caracterizeaza prin dimensiuni mari, prin fast si eleganţă, având curţi interioare şi grădini. "Insula", casa in care locuiau chiriaşii, era alcatuită din apartamente dispuse pe etaje scunde, cu scări si planşee de lemn. Arhitectura religioasa este caracterizată in principal de elmente cum ar fi: arcul, bolta si cupola. In aceată perioada se defineau planul constructiei si elementele componente. Printre primele biserici cu plan, construite la Roma au fost: Basilica Sfantul Petre (324- 349), Basilica Santa Maria Maggiore (352- 366), San Paolo fuori le muri (386- 390). Elementele definitorii pentru planul bazilical sunt: nava centrala, nave laterale şi o absida la răsărit, la capatul opus intrării principale. In aceste două secole au fost elaborate inca doua tipuri in afara celui bazilical: planul in cruce latina (Mausoleul imparatesei Galla Placidia de la Ravenna) si planul central (Mausoleul Santa Constanza din Roma 354, Biserica Sfantul Gheorghe din Salonic,Biserica Santo Stefano rotondo din Roma intre anii 462 si 482, Baptisierul Neonian la Ravenna, cu plan octagonal in secolul V). SCULPTURA in secolele IV si V- perioada de inceput a artei bizantine In sculptura ornamentală se remarcă simbolurile iconografiei paleocrestine: arborele vieţii, viţa de vie. La sfârsitul secolului IV apar reprezentări de mase de spectatori cu capetele grupate la aceeaşi inalţime. PICTURA in perioada de inceput a artei bizantine se continuă in pictură, tehnica frescei. MOZAICUL In perioada timpurie a artei bizantine mozaicul a evoluat remarcabil in Italia. Mozaicurile Mausoleului Santa Constanza din Roma au graţie si demonstreaza continuitatea traditiilor grecesti. Mozaicurile Santa Pudenziana din Roma realizate in secolul V se remarca prin efectele picturale. Tot in secolul V se remarca mozaicurile de la Bazilica Santa Maria Maggiore din Roma si Mausoleul impărătesei Galla Placidia din Ravenna. Pe bolţile Mausoleului Gallei Placidia se pot vedea scâinteierile bolţii, albastruri turquoise si smalţuri aurii, albastre şi verzi. Mozaicurile de la Santa Maria Maggiore din Roma au tematica biblica - Bunavestire, Inchinarea Magilor, apostolii Petru şi Pavel. ARTA BIZA TI A in epoca lui Justinian ARHITECTURA CIVILA Se caracterizeaza prin palate grandioase in Asia Mica. Sunt pastrate tradiţiile romane şi orientale. ARHITECTURA RELIGIOASA In epoca lui Justinian se ridica in zona de răsărit a Imperiului un numar mare de clădiri cu caracter religios. Arhitecţii au intâmpinat probleme legate de necesitatea primirii unui număr tot mai mare de credincioşi in lacaşele de cult. Soluţiile bolţilor si cupolelor vor fi studiate şi preferate. Solutia cupolei este in cazul Bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol o formulă originală de acoperire a spaţiului. In timpul lui Justinian aceasta a fost
87

reconstruită (532-537) de către arhitectul Anthemius din Tralles si inginerul Isidor din Milet. Bogaţia capitelurilor, ornamentaţia arcadelor, mozaicurile fac din Biserica Sfânta Sofia monumental reprezentativ al epocii lui Justinian. MOZAICUL in epoca lui Justinian Inregistrează apogeul in aceasta perioada. Reprezentative sunt mozaicurile din bazilicile: San Vitale, Sant Apollinare Nuovo, SantApollinare in Classe. ARTA BIZA TI A - perioada ICO OCLASTA In Imperiul Bizantin apar dificultaţi legate de patrunderea slavilor in Balcani in secolul VI şi din cauza rezistenţei in prima jumatate a secolului VII impotriva avarilor şi persilor. In interiorul imperiului au loc lupte religioase intre cei ce condamnau cultul icoanelor şi cei ce acceptau icoanele. Conflictul s-a agravat in secolul VIII şi a durat pana in anul 843. Calmarea temporară a conflictului a permis evoluţia artei figurative in zona est-europeană in cadrul Bisericii ortodoxe. Reluarea luptelor a a avut urmări grave prin victoria celor care condamnau cultul icoanelor (iconoclaşti). Acest fapt a determinat distrugerea unor oprere şi monumente şi a dus la părăsirea teritoriului de către artisti ăi la indreptarea lor spre zone libere de manifestare. PICTURA MURALA -MOZAICUL in perioada iconoclastă, în frescă, mişcarea iconoclasăa a determinat reluarea motivelor decorative din arta paleocrestină: copaci, păsări, animale, viţa de vie, evitându-se elemental figurativ uman. Inaintea declanşării confictului teologic este de reţinut apariţia in secolul al VIIlea a temei iconografice Iisus Pantocrator. Cursurile nr.29-30 POPOARE ÎNCREŞTINATE DE BIZANT ÎNCREŞTINAREA UNGURILOR. Problema originii ungurilor este complicată pentru că nici astăzi istoriografia nu poate da un răspuns clar dacă ei sunt de origine finoungrică sau ungrică. Originile lor trebuie căutate undeva în stepele mongole. Izvoarele mai vechi ii numesc turci, în timp ce izvoarele apusene ii numesc avari. Ungurii ajung în Europa pe la sfârşitul secolului al IX-lea, când împărat al Bizanţului era Leon al VI-lea Filosoful (886-912). El cere ungurilor ajutor impotriva bulgarilor condusi de ţarul Simeon, întrucât Bizantul se afla în război cu arabii, iar bulgarii atacau imperiul Biazantin. Pomenirea ungurillor se face şi intr-o lucrare: „Viata Sfântului Constantin ” (a lui Chiril ) în care se vorbeşte despre misiunea acestui Constantin la hazari. Acest Constantin a fost insotit în această activitate de fratele său Metodie. În lucrare se pomeneste că, prin 885, Metodie ar fi fost chemat de un conducător al ungurilor pentru a le vorbi despre Hristos. Pe la mijlocul secolului X, după ce ungurii infrânţi de germani s-au asezat definitiv în Europa (in campia Panoniei) şi s-au organizat din punct de vedere statal, se poate vorbi despre încreştinarea lor. Cert este că atunci când s-au asezat în Câmpia Panoniei au găsit aici o populaţie care auzise de numele lui Hristospopulaţie alctuită din stramoşii noştri. Argumentele în acest sens pot fi deduse din
88

lucrarea mai sus amintită: Constantin şi Metodie în drum spre Marea Moravie au străbătut Bulgaria, Serbia şi Câmpia Panoniei, peste tot reuşind să-şi facă ucenici. Faptul că au intrat în contact cu religia creştină incă de la asezarea lor aici este dovedit şi de numeroşi termeni specifici creştinismului ortodox provenind din slavona veche cum ar fi: creştin, inger, vecernie etc. Apoi, trebuie să amintim şi influenta unor puternice centre religioase din Moravia asupra ungurilor (cum ar fi cel de la Velehgrad). O alta cale prin care ungurii au intrat în contact cu creştinismul a fost prin intermediul popoarelor creştine peste care ungurii au trecut adeseori. Ei au făcut multe incursiuni la sud de Dunare şi, prin 943, ajung până sub porţile Constantinopolului. Bizantinii reusesc să-i infrangă şi se incheie un armistitiu. Pentru garantarea acestuia ungurii trimit ca ostatec la Constantinopol pe un demnitar cu numele Bulcsu şi pe un nepot de-al lui Arpad (sub conducerea caruia ungurii s-au asezat la nord şi vest de Tisa). Acest Bulcsu inainte de intoarcerea acasa s-a botezat şi l-a avut ca naş pe înpăratul Constantin al VII-lea (913-919 şi 944959), prilej cu care a primit şi numele de „patriciu” – cetăţean bizantin, iar ca insotitor de drum i-a fost dat călugărul Ierotei -ce a fost hirotonit de patriarhul Teofilact (933-956) ca episcop al Turchiei (Ungariei). Această informaţie ne este furnizată de cronicarul bizantin Chedrenos (şi de alte izvoare medievale cum ar fi „Cronica picatata de la Viena”). Acelaşi document vorbeşte şi despre un demnitar ungur, Gyula, ce l-a insotit pe Bulcsu la Constantinopol, care a primit botezul. Una dintre ficele lui Gyula (Şarolta) s-a căsătorit cu Gheza şi l-au avut ca fiu pe Voik-Ştefan, viitorul rege al ungurilor (cunoscut în istorie sub numele de Ştefan cel Sfânt -997-1038). Ungurii prin toate aceste elemente amintite mai sus au intrat în contact mai intâi cu creştinismul de rit răsăritean. Despre existenţa creştinismului în această forma ne vorbesc şi alte dovezi (la aşezarea ungurilor în Panonia, nu departe de ei, în Banat, funcţiona o mănăstire în localitatea Morisena –lângă Arad- şi exista chiar o episcopie ortodoxă la Dăbâca -langa Dej ). După moartea Şaroltei, Gheza s-a recăsătorit cu principesa catolică Adelaida, sora prinţului polon Vieceslav, care a adus în ţară misionari din Italia ce i-au intors pe creştinii unguri de de la tradiţia răsăriteană la cea apuseană. Aceştia au reuşit să influenţeze casa regală şi s-au pus bazele unei ierahii de rit latin, infiinţându-se o arhiepiscopie la Esztergom plus alte 10 alte episcopii de rit roman. În ciuda acestui fapt, pe teritoriul ungurilor au continuat să existe şi episcopii ortodoxe – Morisena şi Vesprem. Procesul de catolicizare a lor a fost unul de lungă durată. Cert este faptul că, atunci când ei s-au organizat ca stat independent sub Ştefan cel Sfânt -in 980, aici, la putere se afla deja Biserica de rit latin. ÎNCREŞTINAREA RUŞILOR. Numele de “rus” derivă de la un trib de varegi (de nomazi), numiti ros sau ruşi care insamnă “cei roşii”. Aceştia, în secolul al IX-lea, au pătruns în teritoriul ocupat de slavi uzurpându-le puterea şi asezându-şi capitala la Kiev. Acesti varegi s-au impraştiat de la Marea Baltica până la Marea Neagră punând bazele a două centre imperiale – Novgorod şi Kiev. La Novgorod, în secolul IX, puterea a fost preluata de Ruric şi apoi de Oleg. Acesta din urmă coboară până la Kiev şi preia puterea intemeind un stat unitar cu centrul la Kiev. Ca urmare a acestei situaţii Oleg porneşte intr-o expediţie împotriva Bizanţului în 907, expediţie
89

purtată pe mare, ajungând la gurile Bosforului cu 2000 de corăbii, Bizantinii reusec să-i impraştie. După acest moment ruşii se intăresc tot mai mult ca stat. În ceea ce priveste increştinarea lor, în istoriografia rusă există două pareri – una spune că după această expediţie, desi rusii au incheiat pace cu bizantinii făgăduind că nu vor mai ataca Constantinopolul, totuşi nu s-au tinut de cuvânt şi au ajuns de mai multe ori la Constantinopol intrând în contact cu religia creştină. A doua parere se leaga de numele principesei Olga, soţia lui Igor care, ramasă vaduvă, a condus ţaratul rus în numele minorului Sviatoslav. Această principesă, se spune că, ar fi primit botezul la Kiev, prin 957, după care a ajuns la Constantinopol insoţită de duhovnicul ei Grigore. Principesa, spun documentele, avea o concepţie universalistă şi după ce s-a intors acasă a cerut şi împăratului german misionari creştini care nu au prea avut succes în Rusia. Fiul ei Sviatoslav (957-972) a continuat politica de cucerire a inaintaşilor săi atacându-i atât pe bulgari, care deja erau în Balcani şi care s-au constituit intr-un ţarat inca de pe la mijlocul secolului al IX-lea, cât şi pe bizantini. Acest Sviatoslav a ajuns de trei ori la gurile Bosforului. După moartea lui prematură urmează lupte pentru domnie. Până la urma tronul este ocupat de Vladimir şi de numele acestuia se leagă increştinarea oficială a ruşilor. Mama lui Vladimir era de origine normandă şi întreţinea relaţii cu regele Norvegei cu care se pare era rudenie. Vladimir intră în contact cu bizantinii şi acordă împăratului bizantin Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025) ajutor armat impotriva bulgarilor. Acelaşi Vladimir a avut contacte şi cu celelalte state europene din Apus-in special cu cele care erau deja creştine. Datorită relaţiilor mai apropiate cu împăratul bizantin, Vladimir se orientează spre Constantinopol şi nu spre Roma. Vladimir se increştineaza în jurul anilor 987988 şi, în dorinţa de a consolida relaţiile cu Bizanţul, o cere în căsătorie pe sora împăratului, Ana Profirogeneta. Prin increştinarea lui Vladimir s-a desăvârşit un proces mai indelungat în ceea ce priveşte ataşamentul faţă de o Biserică. În urma acestei căsătorii ţarina Ana primeste ca zestre Crimeea. Pe vremea lui Vladimir s-au intemeiat mai multe episcopii la: Rostov, Novgorod, Bielograd, Turov, Poloţc şi Kiev. Între ele Kievul a dobândit intaietate pentru că era capitala ţaratului. Dupa moartea Anei Vladimir se recăsătoreşte cu Richlinda, nepoata împăratului german Otto I (936-973). Acest gest al lui Vladimir a fost privit de Bizanţ cu multă neîncredere. Primul episcop de Kiev a fost grecul Teofilact. La inceputul secolului al XI-lea Kievul a fost ridicat la rangul de arhiepiscopie, primul arhiepiscop fiind Ilarion. ÎNCREŞTINAREA BULGARILOR. Bulgarii s-au aşezat în peninsula Balcanică spre sfârşitul secolului al VII Î-lea, acest proces definitivându-se la inceputul secolului al IX-lea. Ei intra în conflict cu împeriul bizantin dar bizantinii reuşesc să-i domolească şi ii lasă în teritoriile de la sud de Dunare. Pe la mijlocul sec. IX bulgarii se constitue în ţarat şi reuşesc să obţină recunoaşterea independenţei de stat din partea Constantinopolului. La fel ca ungurii şi rusii, problema increştinarii bulgarilor este destul de delicată. La aăezarea lor în Balcani au intrat în contact cu populaţia deja creştină de aici, populaţie ce avea o
90

experienţă de aproape 800 de ani de creştinism. Se ştie ca în peninsula Balcanică au activat Sf. Apostoli Pavel, Andrei şi ucenici de-ai lui Pavel (Tit în Dalmaţia). Bulgarii nu au fost străini de creştinism. Încrestinarea lor oficiala a avut loc prin 864. La vremea respectivă împărat al Bizantului era Mihail al III-lea (842-867) iar patriarh de Constantinopol era Fotie (858-867 şi 867-886). Fotie e cel care a initiat activitatea misionară către popoarele slave, trimiţându-i din 862 pe fratii Constantin – Chiril şi Metodie spre Marea Moravie. Chiril este inventatorul alfabetului slavon care ii poartă numele. În drumul lor spre Moravia cei doi frati s-au oprit şi în Bulgaria şi l-au determinat pe ţarul Boris să ceară botezul. Boris a fost botezat la Constantinopol prin 864, prilej cu care şi-a luat şi numele de Mihail de la naşul său Mihail al III-lea. Cu acest prilej Constantinopolul a hirotonit episcopi şi preoţi pentru noua Biserică Bulgară, ierarhi ce au reuşit să pună bazele mai multor episcopii mai ales că ţarul Mihail şi-a obligat supuşii să se boteze. La scurt timp însă Boris a intrat în conflict cu patriarhul Fotie. Ţarul i-a cerut patriarhului lamuriri dogmatice privitoare la câteva probleme de credinţă. Patriarhul nu a reuşit să se coboare la nivelul de intelegere al tânărului ţar crestin şi i-a răspuns în termeni mult prea elevaţi. Ţarul Boris, temându-se ca nu cumva prin intermediul Bisericii care se afla sub directa jurisdicţie a Constantinopolului să-şi piardă şi independenţa statului, îşi indreaptă privirile spre Roma. Îi scrie papei Nicolae I (858867) cerându-i aceleaşi lămuriri dogmatice. Papa ii răspunde în termeni simpli la cele peste 160 de întrebări ale ţarului. O dată cu scrisoarea de răspuns papa trimite în Bulgaria şi un grup de ierarhi apuseni care cu acceptul ţarului ii alungă pe clericii răsăriteni şi astfel între Fotie şi Nicolae se iscă un conflict socotit a fi cauza majoră a Schismei din 1054. Cea mai importantă episcopie pe teritorul bulgar a fost cea de la Ohrida urmată de cea de la Târnovo. Ţarul Boris se lămureste până la urma în ceea ce priveste intenţiile Romei şi ii alungă pe apuseni rechemând pe clericii răsăriteni. Cursul nr.31 BISERICA ORTODOXĂ ÎN PERIOADA A TREIA DESPRE BISERICILE NECALCEDONIENE Patriarhia de Constantinopol. În perioada a III-a a Istoriei Bisericii Universale, Biserica a trebuit să faca faţă la două evenimente majore. Primul: mahomedanismul –in sensul ca trei din cele patru patriarhii Răsăritene: Alexandria, Antiohia şi Ierusalimul s-au aflat pe teritoriile cucerite de mahomedani; a două problemă: cezaro-papismul –ce s-a manifestat prin tendinţa unor impărati bizantini de a conduce nu numai statul ci şi Biserica. Biserica a devenit astfel obiect al unor capricii personale a împăratilor, de aceea numerosi patriarhi au fost asemenea unor marionete în mâinile monarhilor bizantini. Datorita acestor două fenomene în Răsărit sistemul mitropolitan a slabit foarte mult în dauna institutiei patriarhale. Imparatii bizantini au avut tot interesul să dea putere cât mai mare patriarhilor pe care apoi sa-i tina la respect. Mahomedanii au facut tot mai multe presiuni asupra popoarelor creştine din teritoriile cucerite, patriarhii ramanand singurele personalitati mai insemnate ale
91

Bisericii. A crescut prestigiul şi influenta călugărilor în randul populatiei, întrucât acestia s-au ridicat impotriva despotismului imperial. Împăratii bizantini au luat tot felul de masuri impotriva lor. Celelalte Patriarhii Răsăritene. O dată cu venirrea arabilor, situatia vechilor patriarhate s-a schimbat devenind instabila. Spre exemplu: în sec. IX patriarhia ortodoxa din Alexandria a ramas fără intaistatator vreme de 80 de ani, iar coptii de aici au dat tot concursul arabilor pentru a-i subjuga pe ortodocsi. În acest context numarul scaunelor episcopale a scazut o data cu gradul de cultura al preotilor. La Antiohia scaunul a ramas vacant 40 de ani. Alti patriarhi au fost depusi din scaune şi exilati de musulmani pe motive ca ar între tine relatii secrete cu bizantinii. Mulţi creştini au trecut la mahomedanism. Patriarhia de Ierusalim a avut o situatie mai buna şi pentru ca Ierusalimul a capitulat fără lupta iar orasul nu a fost supus jafului de catre arabi. Spre deosebire de celelalte două patriarhii, creştinilor din Ierusallim li s-a permis să construiasca Biserici şi chiar să traga clopotele. Situatia patriarhiei din Ierusalim s-a imbunatatit pe vremea califului arab Harun Al-Rasid. Mai tarziu şi creştinii ce apartineau de aceasta patriarhie au avut de suferit. Doar Constantinopolul Se bucura de o liniste relativa. În acest context o situatie mai aparte au avut-o Bisericile nationale din afara granitelor Imperiului Bizantin: cea din Georgia şi cea din Cipru. Biserica din Georgia s-a aflat sub jurisdictia Antiohiei până în 550, când s-a declarat autocefala. Antiohia recunoaste autocefalia prin 604. În aceasta perioada Georgia a fost sub stapanire persana. Dupa ce împăratul Heraclie reuşeşte să recucereasca aceste teritorii de la persi, subordoneaza Biserica Ortodaxa din Georgia din nou Antiohiei. Giorgienii raman asa până la mijlocul secolului XI, când din nou li se recunoaste autocefalia. Biserica bulgara a oscilat între Constantinopol şi Roma, dar bizantinii acorda autocefalie acestei Biserici prin 935. La scurt timp autocefalia inceteaza şi bulgarii sunt trecuti din nou sub jurisdictia Constantinopolului. Biserica din Cipru stim ca si-a dobandit autocefalia la sinodul III ecumenic. După cucerirea insulei de catre sarazini în 674, mitropolitul de la Nicosia fuge în Europa şi grija Bisericii de pe insula ramane în seama episcopului de Kitros. În Asia Mica un rol important l-a jucat şi manastirea Sf. Ecaterina, inaltata de împăratul Justinian. Aceasta manastire, în perioada a III-a, a devenit resedinta unui arhiepiscop numit: „De Sinai” (“Faran Sinaitu”). Autoritatea acestui episcop se intindea şi asupra unor manastiri din Asia Mica. SITUATIA BISERICILOR NECALCEDONIENE BISERICA MONOFIZITĂ DIN ETIOPIA Creştinismul a pătruns în Etiopia odată cu botezarea unui dregător regal de către Sfântul Apostol Filip (F. Ap. 8, 27-39). La aceasta se adaugă propovăduirea Evangheliei de către Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, cel care a primit moartea martirică tocmai în Etiopia, unde a fost ars pe rug, potrivit unor istorisiri pioase. În secolul al IV-lea, Sfântul Frumenţiu, hirotonit episcop
92

de către Sfântul Atanasie al Alexandriei, l-a convertit la creştinism pe tânărul rege aksumit Ezana, acesta primind la botez numele Abreha („El a luminat“). În scurt timp, creştinismul a devenit religie oficială de stat, rămânând astfel până în 1974. Sfântul Frumenţiu este cunoscut şi astăzi de creştinii etiopieni ca Abba Salama (Părintele Păcii) şi Kassate Berhan (Aducătorul Luminii), iar Sfântul Atanasie, numit „Stâlpul Ortodoxiei“, este, de asemenea, cinstit în mod deosebit, mai ales datorită relaţiilor istorice cu Biserica Egipteană. În Antichitate, etiopienii au practicat diverse forme de religie, animiste şi politeiste, cu influenţe greceşti şi romane. Aproximativ o zecime din populaţia Etiopiei contemporane păstrează cultul dedicat vechilor zeităţi africane. Lucrarea Kebre Negest (Gloria regilor) încearcă să explice, odată cu justificarea unei dinastii imperiale „solomonice“, felul în care a ajuns religia iudaică să fie foarte răspândită în Etiopia precreştină. În continuarea mărturiilor biblice privind vizita reginei din Saba în Ierusalimul regelui Solomon (III Regi 10, 1-13), Kebre Negest afirmă că regina ar fi născut un copil, Marduk, fiul regelui iudeu. Ajuns la vârsta maturităţii, Marduk l-ar fi vizitat pe tatăl său, întorcându-se în patria natală însoţit de un număr de evrei, în special leviţi, dar şi cu un obiect deosebit, obţinut „prin vicleşug“: Chivotul Legii, descris la Ieşire 25, 10-22, în care se aflau tablele de piatră conţinând cele zece Porunci. Se vorbeşte, aşadar, despre o foarte veche tradiţie iudaică, păstrată şi astăzi de comunitatea etiopiană Falasha, numită şi Beta Israel. Creştinismul a suferit, în Etiopia, influenţe atât din partea păgânismului, cât şi a iudaismului. La acestea se adaugă influenţele apărute în urma jurisdicţiei Patriarhiei egiptene Copte asupra Bisericii Tewahedo (Biserica Monofizită Etiopiană), care datează, aparent, din preajma anului 350, odată cu înscăunarea urmaşului Sfântului Frumenţiu, episcopul egiptean Minas. De atunci, până în 1951, anul dobândirii autocefaliei, întâistătătorii Bisericii Etiopiei au fost egipteni. Biserica creştină Tewahedo este monofizită, numărându-se printre celelalte Biserici numite Vechi Orientale, care nu au acceptat rezoluţiile Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451). Canonul biblic oficial conţine modificări aduse la I, II şi III Macabei şi o ordonare diferită a cărţilor Vechiului Testament. Canonul biblic neoficial (dar aflat în practică) conţine nu mai puţin de 81 de cărţi, adăugându-se, printre altele, Ascensiunea lui Isaia, Cartea Jubileelor, Cartea lui Enoh, II Baruh, Epistola lui Ieremia etc., la Vechiul Testament, şi Păstorul lui Herma, Epistolele lui Clement, Constituţiile Apostolice etc., la Noul Testament, toate cărţi apocrife. Pentru a se putea sluji într-o biserică etiopiană este necesar ca în ea să existe un „tabot“, o copie în miniatură a Chivotului Legii, păstrat în Sfânta Sfintelor (altar), care este purtat afară de hram şi de Botezul Domnului, în cântece şi dansuri vesele. Pentru a se putea sluji Sfânta Liturghie, este necesară participarea a cel puţin cinci persoane: doi preoţi şi trei diaconi. Acestora li se adaugă Debtera, o categorie asemănătoare cântăreţilor bisericeşti, alcătuită din mireni care primesc o educaţie specială, având rolul de a cânta şi a dansa
93

solemn, acompaniaţi de instrumente muzicale. În lăcaşurile de cult accesul este permis doar desculţ. Nu există scaune sau străni şi este obligatoriu ca toţi participanţii la slujbe să stea în picioare. Membrilor Debtera şi persoanelor vârstnice sau foarte importante li se oferă un fel de bastoane folosite pentru a se sprijini, dar şi pentru a bate tactul în timpul intonării imnelor rituale. În Biserica Etiopiană se practică circumcizia, care se săvârşeşte într-a opta zi după naşterea pruncului de sex masculin. Botezul are loc la patruzeci de zile de la naştere, pentru copiii de sex masculin, şi la optzeci de zile pentru cei de sex feminin. Până nu demult, creştinii din Etiopia ţineau atât sabatul, cât şi duminica drept zile de odihnă şi rugăciune. Neoficial, acest obicei este menţinut şi astăzi, acordându-i-se, totuşi, mai mare însemnătate zilei Învierii Domnului. De asemenea, se menţine interdicţia de a se consuma „animale necurate“, potrivit indicaţiilor de la Levitic, capitolul 11, practicându-se şi curăţiri rituale specifice iudaismului. Islamul a pătruns în Etiopia încă de la începuturile sale, din secolul al VIIlea. Tradiţia locală afirmă că aici s-ar fi refugiat soţia lui Mahomed, împreună cu alţi membri ai familiei acestuia şi cu o seamă dintre primii adepţi. Faptul că au fost bine primiţi rezultă şi din porunca întemeietorului mahomedanismului de a se exclude poporul etiopian dintre cele împotriva cărora avea să se îndrepte jihadul („războiul sfânt“). Perioada de lupte care a urmat i-a afectat însă şi pe etiopieni. Arabii musulmani au acaparat toate căile tradiţionale de comerţ, ajungându-se, în cele din urmă, la confruntări sângeroase şi la convertiri forţate. Creştinii etiopieni au fost izolaţi, Etiopia devenind o insulă creştină într-o mare islamică. Vreme de secole întregi, singura lor legătură cu alt popor creştin a fost relaţia cu Egiptul, de unde erau trimişi episcopii întâistătători, dar şi acesta se afla sub stăpânire arabă. BISERICA DIN ARMENIA Istoria sinodului VII ecumenic nu i-a prea atins pe armeni, deoarece problema cinstirii icoanelor e au rezolvat-o practic în stil iconoclast. Icoanele au rămas în Biserica armeana, dar conştiinţa creştinilor armeni nu este prea dispusă să lecinstească la acelaşi nivel cu crucea şi cu moaştele. Ele joaca mai mult un rol de înfrumuseţare. Cele mai importante centre monahale au fost manastirile din Nareg şi Ecimiadzin. La un sinod din 970 s-a hotărât ca intr-o Biserica să nu mai existe decât o singura icoana, ca la Euharistie să se folosească azime şi că Prefacerea are loc la cuvintele: „Luati mancati... ” Pe cuprinsul patriarhiei de Antiohia, monofizitii au reusit să se constituie intro Biserica aparte, dar datorita problemelor cu arabii, patriarhia copta se unifica cu cea din Alexandria pe vremea patriarhului Abuma. Coptii egipteni şi etiopieni au fost mai putin atasati monofizitismului. Ei aveau chiar un cult al Maicii Domnului. Monofizitii din Siria şi Mesopotamia se mai numesc şi Iacobiti, după numele patriarhului Iacob Baradai, intemeietorul patriarhiei copte din Siria.
94

Biserica nestoriana, aparuta după sinodul III ecumenic, a avut centrul la Ctesifon. Prin 662 ei işi mută resedinta la Bagdad, Biserica nestoriana avea în componenta ei 25 de mitropolii fiecare avand cate 12 episcopii. Maronitii – numele le vine de la călugărul Maron, s-au răspândit în Siria şi Liban. Ei au fost cei care, combatandu-i pe monofiziti, au intrat în conflict şi cu Biserica Ortodoxa şi astfel au imbratisat monotelismul. Tomitii – sunt creştini din Malabar –india şi se numesc asa ca urmare a unei traditii potrivit careia Sf. Apostol Toma ar fi propovadiut aici. În sec. VIII ei au luat contact cu învăţătura nestoriana pe care au imbratisat-o, iar în sec. XVII-XVIII trec la monofizitism. Cursul nr.32 CULTURA TEOLOGICĂ ÎN BISERICA. UNIVERSITATEA DIN BIZANT. TEOLOGI DE SEAMA. Pe vremea Imperiului Roman, cel mai insemnat centru cultural a fost Universitatea din Atena; când Constantinopolul a devenit capitala imperiului, mulţi retori şi filosofi s-au stabilit al Constantinopol şi se pare ca au pus bazele unei scoli după modelul atenian. Momentul de inceput al acestei scolii este socotit anul 425, când împăratul Teodosie al II-lea a dat un decret prin care a hotărât ca limba de predare în aceasta scoala să fie latina. Dar acest decret a intrat în conflict cu traditia şi cultura Bizantului, deoarece majoritatea profesorilor erau vorbitori de limba greaca. Datorita acestui fapt universitatea a fost lasata inumbra. Impăratului Heraclie (610-641) i-a revenit meritul de a fi restaurat scoala de la Constantinopol sub numele de Oikumenikon Didaskalion. O inviorare a învăţămantului s-a realizat în secolul IX pe vremea împăratului Mihail al III-lea (842-867) cand cezarul Bardar, asociat la tron, s-a ingrijit de universitate alcatuind o programa analitica ce cuprindea cele sapte arte: retorica, matematica, astrologie, teologie, filosofie, dialectica şi muzica. Unul dintre profesori de aici a fost Fotie, care mai tarziu a ajuns patriarh. Universitatea din Bizant a devenit centrul vietii intelectuale bizantine. La inceputul secolului XI, în cadrul acestei universitati s-au deschis două facultati: dreptul şi filosofia. Prima i-a fost incredintata lui Ioan Xifilinos, iar cea de-a două lui Mihail Pselos. Între teologii mai cunoscuti ( între sec. VIII şi XI): Teodor Studitul – mare aparator al Ortodoxiei în cea de a două perioada a iconoclasmului în sec. IX. El provine dintr-o familie de buni creştini, ambii lui parinti s-au decis sa-si inchine viaţa monahismului. Teodor face la fel si, ca urmare a lecturilor sale, a inceput o opera de refacere a monahismului Răsăritean. El insista asupra saraciei călugăresti. A fost implicat şi în scandalul generat de controversa mihiana şi a fost exilat la o manastire din pustiul Nitric. El revine la Constantinopol şi se aseaza la manastirea Studion. Ceea ce l-a facut cunoscut a fost atitudinea să inceea ce priveste icoanele, fiind asemănat cu Ioan Damaschinul. Contributia lui prin cipala în apararea icoanelor consta în modul în care a facut distinctie clara între venerarea icoanei şi venerarea prototipului ei. El spunea ca venerarea icoanei este relativa, în timp ce venerarea
95

prototipului este una absoluta. Atunci când împăratul Leon al V-lea revine al tron, din 813 până în 820, Teodor a devenit un campion al iconodulilor. Moare în 826. Fotie: s-a născut în 815 la Constantinopol dintr-o familie distinsă şi a dobandit o educatie aleasa. În a doua jumatate al sec. IX-lea el a devenit forta centrala a vietii intelectuale bizantine. A avut o pregatire temeinica şi stapanea notiuni de teologie, gramatica, drept, etc. În jurul sau s-au adunat o serie de ucenici doritori sa-si imbogateasca cunostintele creându-se o adevărată legenda privitoare la cultura lui. Potrivit acesteia el şi-ar fi vandut sufletul unui rabin evreu în schimbul dobandirii multitudinii de cunostinte. fiind un om învăţăt nu s-a limitat la activitatea academica ci s-a dedicat şi scrisului lasand o mostenire literara. Dintre lucrari cea mai importanta este: „Mirion Biblion” (biblioteca ) în care face rezumate şi comentarii la peste 1000 de carti, multe azi pierdute. În casa lui a functionat un fel de cenaclu literar. Prietenii lui spun ca a fost posesorul unei biblioteci selecte pe care a şi citit-o. În timpul mai multor sedinte a acelui cenaclu, Fotie a fost rugat să faca prezentarea cartilor necunoscute până atunci. Asa a parut lucrarea pomenita mai sus. O alta lucrare este „Lexiconul” alcatuita ca urmare a explicarii unor termeni filosofici dar şi din prezentarea unor termeni de gramatica. A alcatuit o colectie de canoane bisericesti şi civile sub numele de: „Nomocanon”. O colectie de maxime şi scrisori numita „Amfilohia”. Dintre lucrarile personale amintim operele dogmatice şi polemice: „Mistagogia Sfântului Duh”, „Enciclica catre patriarhii Răsăriteni”, „O sintagma” Simeon Metafrastul - cel mai distins reprezentant al haghiografiei. Opera sa, „Monologhion”, alcatuita la dorinta împăratului Constantin al VII-lea, prezinta vieti de Sfinti. Simeon Noul Teolog –in timpul polemicilor dintre Răsărit şi Apus din secolele X – XI il remarcam pe acest Sfânt al Bisericii, care a parasit cariera civila şi a devenit ucenic al lui Teodor Studitul. El s-a asezat în manastirea Sf. Mamas şi a murit în 1022. Scrierile Sf. Simeon oglindesc viaţa omului crestin care prin rugaciune şi contemplare reuşeşte să vada cu ochii sufletului lumina divina. Ca urmare a accentului pus pe credinţa mistica ca o conditie indispensabila vietii religioase, mai tarziu, în secolul XIV el este socotit un precursor al isihasmului. Cele mai insemnate lucrari: „Capelele teologice şi practice” traduse în limba romana de Dumitru Staniloae; „Despre marturisire”. Mihail Psellos: s-a nascut în prima jumatate a secolului XI; devenind un erudit dobandeste repede stima contempporanilor sai. Se călugăreste şi ajunge profesor de filosofie la Universitatea din Bizant şi pune bazele unei facultati de filosofie. Si-a dat seama ca viaţa linistita din manastire nu este pentru el, drept urmare ajunge la Constantinopol şi se implica în viaţa academica. Moare în 1078. Prietenul sau, Ioan Xilifinos, a pus bazele facultatii de drept. De remarcat este ca Mihail Psellos a trait intr-o epoca de declin, marcata de numeroase schimbari de tron şi impreuna cu prietenul sau s-au tinut în fruntea intelectualitatii sub 9 împărati. Cea ami insemnata lucrare a fost o: Istoriografie în care se prezinta evenimentele dintre anii 976 si 1077. Dintre lucrarile teologice: „Comentarii şi explicari la Sfânta Scriptura”, „Comentariu la Psalmi”, „Despre Sfnta Treime”.
96

Contemporan cu cei doi a fost Ioan Mavropos – el a fost un bun predicator şi a ajuns episcop. De la el ne-au ramas 13 cuvantari şi si mai multe scrisori. De remarcat este faptul ca ne-au ramas scrieri şi predici alcatuite de împărati: Leon al V-lea, Constantin al VII-lea, etc.. Cursul nr.33 Biserica de Apus în secolele VIII - XI Creşterea puterii papale Înca din secolul VI, în Apus s-a răspândit ideea ca Biserica Romei este intemeiata de Sfântul Petru şi ca el, fiind cel mai mare dintre apostoli, şi urmasul sau pe scaunul Romei, trebuie socotit cel mai mare dintre ierarhi. Occidentul între g adera la aceasta idee şi papii au cautat sa-si impuna primatul. Papa Nicolae I (858 – 867 ) s-a socotit vicarul lui Hristos pe pamant; el este primul papa ce socoteste ca scaunul i-a fost dat de Hristos. În consecinta papa era socotit unicul legiuitor, judecator şi hotararilor lui trebuiau să se supuna ceilalti patriarhi şi mitropoliti (acest lucru a fost afirmat foarte limpede intr-un sinod la Roma în 863). Înaintasii lui Nicolae I s-au multumit doar cu jurisdictia între gului Apus; Nicolae a incercat să-şi impună primatul şi în Răsărit. În favoarea ideii de primat papal, teologii apuseni au incercat să confectioneze tot felul de documente. Cel mai însemnat a fost: ,, Decretele lui Pseudo – Isidor ”. Compilatorul acestei colectii de canoane a fost Isidor Mercrator, episcop de Servila (mort în 636). Prin aceste decrete se incerca de fapt scoaterea episcopului de sub jurisdictia mitropolitului şi trecerea lui sub directa ascultare a papei. Partea I a acestei colectii cuprinde decretele şi epistolele unor papi în acest sens. În partea a II-a sunt prezentate hotărârile sinoadelor ecumenice de pana atunci cu multe adaugiri ulterioare, iar partea a III-a prezinta decretele unor papi pana la Grigorie Ill (731-741), dar şi unele decrete false. Locul unde au fost alcatuite aceste decrete false a fost dieceza de Reims iar părţile ll şi III au fost adaugate la decretul lui Isidor prin secolul IX. Nicolae I face din aceasta colectie o carte de capatai dandu-i caracter obligatoriu. Cele peste 10000 de citate din Sfânta Scriptura, Sfintii Parinti şi scrieri ale unor episcopi au fostinasa fel compilate încât rezulta ca papa din totdeauna a avut primatul. Uz de aceste decrete au facut şi urmasii lui Nicolae I. În baza altor documente (,, Donatio Constantin i ” – un alt fals), s-a constituit Republica Romanorum, punandu-se astfel bazele monarhiei papale ce s-a menţinut pana în secolul XV când unii invăţăti (Nicolae Cusanus Ioan Torquenada) au dovedit falsitatea acestui act. Secolul obscur Sub acest nume este cunoscuta o perioada de aproape 200 de ani, marcata de amestecul nobililor romani în alegerea papilor si de un razboiintre nobili pe acest fond. Candidatii la scaunul papal, chiar daca imbracau rasa călugăreasca, ramaneau cu aceleasi obiceiuri de oameni razboinici şi cruzi. Este o perioadă de trista amintire deoarece papii au fost simple jucarii în mainile nobililor.
97

“iniţiativa” au avut-o ducii de Toledo şi margrafii de Toscana care au ocupat Roma, arestandu-l pe papa Ioan al VII Î-lea (872-882) şi a fost tinut pana cand a promis ca le va implini dorintele. Moare otravit de o rudenie de-a sa. Între 886-904 un numar de 9 papi au murit în chip misterios: Bonifaciu al VIlea a pontificat doar 6 zile. Papa Stefan al VI-lea (895-897) spre a face pe plac celor ce l-au ales, indata după alegere a intentat un proces, în catedrala Sf. Petru din Roma, papei Formosus, mort cu 3 luni inainte, acuzandu-l de magie. Cadavrul papei a fost invesmantat şi asezat pe un tron din biserica unde au aparut avocatii acuzarii şi ai apararii; i-au fost taiate degetele cu care binecuvanta, apoi trupul a fost aruncat intr-un râu. Populatia s-a razvratit, l-a prin s pe Stefan, l-a inchis şi l-au chinuit. Urmasii sai: Stefan al VII-lea şi Teodor al II-lea s-au mentinut în scaun 20-30 de zile. Teodor dispune ca oasele lui Formosus să fie ingropate iar toate hotararile revalidate. Ioan al IX-lea (898-900) în cadrul mai multor sinoade a declarat nule hotararile judecatii intentate lui Formosius si tot el dispune ca viitorul papa să fie ales de cardinali si episcopi în prezenta senatului, iar actul de inscaunare să fie semnat de legatul regelui; la scurt timp a fost inlaturat. Benedict al IV-lea (900-903) n-a reusit să faca prea multe pentru Biserica desi a fost un om moral şi cinstit. Ca si el a fost Leon al V-lea , dar la fel ca ceilalti doi, a pastorit foarte putin, fiind ucis de un preot, Cristofor, chiar în luna inscaunarii. Cristofor (care s-a declarat papă) a fost ucis de viitorul papa Sergiu al II-lea (904- 911), care era protejat de o familie din Bologna în cadrul careia femeile au jucat un rol foarte mare. Dintre urmasii luiil amintim pe Ioan al X-lea (914-928) care a fost inlaturat de Isidor de Uscia (ca papă-Leon Vl928). S-a procedat aşa pentru ca fiul nelegitim al Marusiei (sotia lui Isidor), Ioan al XI-lea să ajungă în scaunul papal dar este ales Ştefan VIII (928-931). Marusia s-a casatorit cu cumnatul ei Hugo şi visa să ajunga chiar imparateasa. Fiul ei legitim, margraful Alberico, cucereste castelul unde se savarsea casatoria, il alunga pe mirele Hugo si ii inchide pe mama să si pe fratele vitreg. Devine stapanul Romei şi până în 954 pe scaunul papal s-au perindat papii Leon Vll, Ştefan lX Marin ll şi Agapet ll. Înainte de moartea să i-a fortat pe nobilii oraşului ca sa-l alega ca papa pe fiul său Octavian care abia implinise 17 ani (Ioan al XII-lea -955-964). Până în 1046 pe scaunul papal au mai ajuns alţi 21 de papi italieni. Acestor situaţii scandaloase le-a pus capat împăratul german Henric al III-lea (1039-1056) care i-a inlaturat pe fostii candidaţi italieni şi a numit un papă german, pe Clement al II-lea (1046-1047). I-au urmat alti trei papi germani: Benedict IX, Damasus ll şi Leon al IX-lea (+1054) . La câteva luni după moartea lui s-a produs marea schismăintimp ce scaunul papal era vacant. CULTURA TEOLOGICĂ ÎN APUS În perioada imediat urmatoare sinoadelor ecumenice, domnia lui Carol cel Mare (768-814), a fost cea mai insemnata din punct de vedere cultural. Pe vremea lui s-au deschis primele scoli în Apus, s-au realizat contacte cu Biserica de Răsărit, fie prin venetieni fie prin arabi. Răsăritul a exercitat o influenta benefica asupra Apusului pana în insulele britanice, unde se observa nuante Răsăritene în pictura.
98

Centralizarea puterii Bisericii în mainile papei va uniformiza şi cultura Apusului. Cea mai insemnata scoala a fost cea “Palatina”, pe vremea lui Pepin cel Scurt, tatal lui Carol. Primii conducatori: Petru de Pissa şi Paul Diaconul. Aici erau instruiti fii de nobili şi de regi. Apoiil amintim pe învăţătul Alquin(Alcin) care a fost format la scoala episcopala din York (Anglia). Mai putem aminti si scolile episcopale –foarte eficiente pe vremea lui Carol cel Mare: Lyon, Metz, Orleans, etc., Apoi, scolile manastiresti în partile de Răsărit ale Apusului unde diecezele erau mai rare. Între acestea amintim şcolile de pe langa manastirea Sf. Martin din Tours unde a predat si Alquin, apoi, Lentz, Fulda, Utrech etc. Între profesorii de marca: spaniolul Agobard de Lyon – un teolog de conceptie liberala aproape rationala. Datorita unei scrieri politice, a fost înlăturat din scaunul episcopal ca, mai târziu, să fie reabilitat. A mai scris şi tratate despre icoane dar s-a indepartat de traditia Bisericii. Claudiu episcop de Turin în Spania tot cu orientare liberala; a pornit o adevarata prigoana impotriva icoanelor pe care le scoate din Biserica; a scris tratate impotriva lor şi ne-au ramas tratate la cartile Scripturii. A fost socotit un precursor al protestantismului. Rabanus Maurus egumen al manastirii Fulda şi episcop de Mainz, a scris lucrari de teologie în toate domeniile. Ratramnus – de la manastirea Corbey de la care ne-au rămas mai multe lucrari în legatura cu pururea fecioria Maicii Domnului şi a prezentei reale a lui Hristos în Euharistie. Protestantii vor folosi aceasta lucarare deoarece lasa de inteles lipsa prezentei reale a lui Hristos. A scris impotriva Bisericii de Răsărit. Pascaziu de la manastirea Sf. Robert din Sochaux, a parasit viaţa manastireasca revenind după o vreme la Corbey unde a devenit staret. De la el avem o lucrare: „De corpore et sangvini Domine”- a fost atacat de Ratramnus şi de Maurus ( a afirmat ca Trupul Euharistic este identic cu cel de pe Cruce). Ioan Erigena Scotus: originar din Irlanda, traduce din limba greaca, din Dionisie Areopagitul şi Maxim Marturisitorul. Un tratat similar cu cel al lui Pascaziu a scris şi Haimo episcop de Alberstatd. Îi mai amintim pe Eneas Gerbert – primul papa francez (Silvestru ll-9991003), cardinalul Humbert vinovat de Schisma cea Mare, la Padova pe Lafranc şi pe Petru Damiani. Cursurile nr.34-35 MAREA SCHISMĂ Ruptura dintre Biserica de Răsărit şi cea de Apus din 1054 a lăsat urme adânci în istoria Bisericii, urme care se văd până în ziua de azi. Acest eveniment, de la care au trecut aproape 1000 de ani, a marcat Biserica până azi. Evenimentul a avut loc pe vremea papei Leon al–IX-lea (1048-1054), mort pe 30 iunie 1054; a Patriarhului Ecumenic Mihail Cerularie(1043-1058) şi a împăratului bizantin Constantin IX Monomahul (1042-1054). Aceştia 3 au marcat de fapt evenimentele din 1054. Ruptura dintre cele 2 Biserici nu a fost un eveniment ce nu a avut cauze pe care să nu le regăsim în decursul istoriei. Răceala dintre cele 2 părţi ale lumii creştine (de Răsărit şi Apus) poate fi urmărită pe 2 planuri, şi astfel istoricii au stabilit că există 2 feluri de cauze ce au dus la ruptura majoră în cadrul Bisericii:
99

Cauze politice Cauze religioase A) Cauzele politice ale Schismei sunt mai puţin însemnate dar fiecare în parte a contribuit într-un fel la Schisma din 1054. Primul eveniment politic s-a petrecut în 286 când împăratul Diocleţian a împărţit Imperiul în 2 părţi: partea de Apus cu capitala la Roma, condusă de Maximiamus Herculius; şi partea de Răsărit cu capitala la Nicomidia, condusă de Diocleţian. Prin aceasta partea de Apus care era tributară culturii şi civilizaţiei latine a văzut o palmă dată acestei culturi, pentru că în partea de Răsărit predomina cultura elenistică. Cele 2 părţi ale Imperiului roman s-au reunificat pe timpul lui Constantin cel Mare în 324 după înfrângerea lui Licinius. La moartea împăratului Constantin în 337, Imperiul a fost împărţit din nou între fii săi: Constantin (337-340), Constans (337-350), şi Constanţiu (337-361). Constans cucereşte partea fratelui său Canstantin pe care îl omoară în 340; apoi el îşi pierde jumătatea să de Imperiu în 350 când Constanţiu cucereşte Apusul. După moartea lui Constanţiu Imperiul Roman timpuriu s-a împărţit pentru ultima oară, de data aceasta definitiv şi astfel au existat împăraţi atât în Răsărit cât şi în Apus. Pentru o scurtă perioadă de timp între 392-395 Răsăritul şi Apusul s-au aflat sub o singură conducere cea a lui Teodosie cel Mare (379-395). La moartea să imperiul a fost din nou împărţit între fii săi: Honoriu ia Apusul şi domneşte până în 408, în timp ce Arcadiu ia Răsăritul şi domneşte până în 403. După moartea lui Honoriu, Apusul trece printr-o perioadă de criză marcată de luptele pentru tron şi datorită lipsei de unitate în 476 Imperiul Roman de Apus este desfiinţat datorită cuceririlor longobarde. Conducătorul longobarzilor, Odoacru, reuşeşte să-l înfrângă pe Romulus Augustus şi cucereşte Roma. Apoi în acelaşi an sudul Italiei este cucerit de normanzi. în 568 longobarzii cuceresc întreaga Italie şi pun bazele Imperiului Longobard. În 756 Pepin cel Scurt (741768) reuşeşte să cucerească Italia de la longobarzi şi-i dăruieşte papei Ştefan al IIlea (752-757) exarhatul de Ravena ce se întindea peste Roma şi împrejurimi, şi astfel se pun bazele “Republicii Romanorum” condusă de papă. Această Republică a durat până în 1870 când a fost desfiinţată, iar mai târziu, în 1927, pe acelaşi teritoriu (mai puţin orasul Roma) s-au pus bazele statului Vatican. Un alt eveniment politic a fost încoronarea regelui franc Carol cel Mare (768-814) în seara de Craciun a anului 800 de către papa Leon al III-lea (795816), ca împărat roman al Apusului. Acest lucru a fost interpretat de împăraţii bizantini o desconsiderare a instituţiei imperiale bizantine, care se socotea adevarata descendentă a dinastiei imperiale a adevăratului Imperiu Roman care intre timp a devenit imperiul Bizantin. Amintim apoi faptul că la începutul secolului 11, sudul Italiei, Sicilia şi Creta au fost cucerite de italieni şi cu toate că în aceaste teritorii populaţia era ortodoxă, mai ales în sudul Italiei, teritoriu care ţinea de Bizanţ de pe vremea lui Heraclie (610-641), a fost obligată să accepte jurisdicţia Romei.

100

B)Cauzele religioase ale Schismei sunt cele mai importante. Intre comunităţile din Răsărit şi Apus au apărut mici diferenţe atât în cult cât şi în învăţătură. Aceste diferenţe s-au amplificat şi s-a ajuns astfel ca în anul 300 în urma sinodului de la Iliberis să se impună celibatul tuturor clericilor, în timp ce în Răsărit diaconii şi preoţii puteau să se căsătorească, chiar şi episcopii. Acest lucru a dus la dispute şi acuzaţii reciproce. In secolele IV-V au început să apară disputele între Răsărit şi Apus cu privire la întâietatea în scaun a vreunuia dintre Patriarhi. Roma socotindu-l pe Sfântul Apostol Petru drept liderul Colegiului Apostolic şi aşezându-l în Dipticele romane drept întâiul episcop al Romei, a tras concluzia ca şi urmaşii Sf. Apostol Petru pe scaunul Romei trebuie să fie socotiţi liderii celorlalţi Patriarhi şi episcopi. Motivaţia acestei noi dogme cunoscută şi sub numele de “Primatul Papal” a apărut pe fondul disputelor doctrinare din Răsărit, când 2 dintre Patriarhii de Constantinopol: Macedonie şi apoi Nestorie s-au dovedit a fi eretici. Răsăritul nu a acceptat această pretenţie a papilor afirmând egalitatea tuturor celor cinci Patriarhii în următoarea ordine: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Roma este prima recunoscându-i-se cel mult un primat de onoare. La pretenţiile papalităţii, Constantinopolul răspunde prin patriarhul Ioan Postitorul (582-595), care în anul 588 s-a proclamat Patriarh Ecumenic. Drept răspuns papa Grigorie cel Mare se auto declară “servus servorum dei”. O altă diferenţă între Răsărit şi Apus o consemnăm tot pe vremea papei Grigorie cel Mare (+604), care renunţă definitiv la liturghiile Sf. Ioan Gură de Aur şi a Sf. Vasile, generalizând în Apus Missa (liturghia romană). Alte diferenţe între Răsărit şi Apus au apărut sub forma unor practici în Apus cum ar fi: postul de sâmbăta şi lunea, pe lângă zilele de miercuri şi vineri; folosirea azmei în locul pâinii dospite – lucru ce s-a generalizat în Apus prin secolele 8-9; pictarea Mântuitorului în chip de miel, etc. Toate aceste inovaţii au fost condamnate în Răsărit de către Sinodul II Trulan (691-692). Din punct de vedere teologic cea mai însemnată erezie din Apus este adaosul Filioque (acest adaos la Simbolul de Credinţă a apărut în secolul 5). Monofiziţii din Imperiul Bizantin, după Sinodul al IV-lea ecumenic, datorită persecuţiilor iniţiate împotriva lor s-au refugiat în Spania. Aici au reuşit să-i câştige la credinţa creştină pe vizigoţi. Biserica Romei a încercat să-i treacă pe aceşti monofiziţi din Spania sub jurisdicţia ei. Monofiziţii sau creştinii din Spania au acceptat acest lucru cu condiţia ca Roma să recunoască că Duhul Sfint purcede şi de la Fiul = Filioque. Acest adaos nu s-a generalizat în Apus cu toate că în 589 a avut loc un sinod la Toledo în Spania care a acceptat adaosul. În 809 pe vremea papei Leon al III-lea a avut loc un alt sinod în localitatea Aachen unde din nou s-a discutat problema Filioque. Acest sinod a fost convocat datorită scandalului generat de nişte călugări de la Ierusalim care ajunşi la Roma au fost obligaţi să rostească Crezul cu acest adaos. Ei se plâng papei Leon şi astfel s-a ajuns la convocarea sinodului. Aici, cei prezenţi au votat favorabil pentru acceptarea adaosului în Crez. Papa nu a acceptat acest lucru şi a dispus ca Simbolul de credinţă să fie gravat pe două plăci în limbile latină şi greacă fără adaosul Filioque. La sfârşitul textului papa a dispus să fie scrisă fraza: “Aceasta am scris-o
101

eu Leon, din dragoste şi consideraţie pentru credinţa drept măritoare.” (Haec Leon possui amore et cantella ortodoxae fidei.) Adaosul Filioque s-a generalizat în întreg Apusul pe vremea papei Benedict al VII Î-lea (1012-1024), în anul 1014 la cererea expresă a împăratului german Henric al II-lea cu ocazia încoronării sale. O altă moştenire grea pentru Răsărit a fost criza iconoclastă. Hotărârile Sinodului 7 ecumenic au fost traduse greşit în latină, fapt pentru care regele Carol cel Mare al francilor cu acceptul papei Leon al III-lea a scris împotriva Sinodului 7 cunoscutele “Libri Carolini”. Aceast lucru a dus la răcirea relaţiilor dintre Răsărit şi Apus pentru că hotărârile Sinodului 7 nu au fost acceptate în Apus, ba mai mult icoanele au fost scoase din Biserică şi înlocuite cu statui. Mulţi istorici socotesc disputa sau cearta dintre Fotie (858-867 si 877-886) şi papa Nicolae I (858-867) drept prima fază a Schismei. Disputa dintre cei doi a început astfel: după moartea lui Metodiu, pe vreme împărătesei Teodora, prin anul 852 a fost ales Ignatie ca Patriarh. Impărăteasa, pentru că fiul ei Mihail al III-lea, moştenitorul tronului era minor, conducea singură destinele Imperiului Bizantin. Ea îl asociază la tron pe fratele ei cezarul Bardas. Acesta era un om corupt şi imoral şi intră în conflict cu patriarhul Ignatie, care de Paştile anului 858 refuză să-l împărtăşească. Familia imperială era obligată să se împărtăşească în public şi intra în altar cu preotul. Drept urmare Bardas îi inscenează lui Ignatie un proces, acuzându-l de înaltă trădare, dispune să fie arestat şi dus pe o insulă de lângă Constantinopol. Ignatie este forţat să-şi semneze demisia. în locul lui a fost ales Fotie care până la alegerea ca Patriarh a fost profesor la Universitatea din Bizanţ şi apoi bibliotecar la Curtea Imperială. El era un om cult dar şi ferm în acelaşi timp. După alegerea şi hirotonirea sa, Fotie trimite scrisori de înştiinţare către Patriarhi şi de la toţi primeşte scrisori de răspuns prin care i se urează o pastoraţie îndelungată. Papa Nicolae I în 861 face acelaşi lucru. Între timp Ignatie este lăsat să fugă din Bizanţ şi ajunge la Roma, unde se plânge papei Nicolae de felul în care a fost scos din scaun. În 863 papa Nicolae trimite o scrisoare la Constantinopol aratând că nu îl recunoaşte pe Fotie ca Patriarh canonic ci pe Ignatie. Papa Nicolae I este ilustrarea cea mai evidentă a Primatului papal, amestecându-se în treburile altei Biserici. În 864, ca urmare a misiunii fraţilor Chiril şi Metodiu şi a ucenicilor lor, bulgarii au cerut prin regele lor Boris încreştinarea oficială. La scurt timp însă, Boris îi cere patriarhului Fotie lămuriri cu privire la câteva dogme ale Bisericii. Fotie îi răspunde în termeni foarte elevaţi şi Boris nu întelege nimic din răspunsul lui. Temându-se ca nu cumva prin intermediul Bisericii să piardă independenţa statului bulgar (care de curând fusese recunoscută în Bizanţ), Boris se adresează cu aceleaşi întrebări papei Nicolae, care pe lângă faptul că îi răspunde simplu îi trimite şi misionari (preoţi şi episcopi) în Bulgaria. Aceştia, cu acceptul lui Boris, îi alungă pe reprezentanţii Constantinopolului din Bulgaria. Acestei acţiuni Fotie îi răspunde printr-o Enciclică către toţi Patriarhii, în care arată că papa şi-a trimis delegaţii în Bulgaria, care au intrat acolo “ca lupii în turma de miei”. în aceeaşi scrisoare Fotie denunţă toate erorile de doctrină şi practicile din cultul Apusean,
102

arătând că sunt inovaţii. În primăvara anului 867 trimite această scrisoare către toţi Patriarhii. La scurt timp însă Fotie este scos din scaun, pentru că de Paştile anului 867 a refuzat să-l împărtăşească pe uzurpatorul Vasile I Macedoneanul. Acesta era şeful grajdurilor Curţii Imperiale. Fotie este înlocuit şi readus în scaun Ignatie (867-877). Ignatie dorind să fie reabilitat ca adevărat Pariarh, a convocat un sinod în 868, căruia ar fi vrut să-i dea caracter ecumenic şi chiar a fost numit Sinodul 8 ecumenic. La moartea lui Ignatie, Fotie, în 877 ajunge din nou în scaun. Şi el doreşte să fie reabilitat şi convoacă un alt sinod la Constantinopol în 878, care anulând hotărârile sinodului de pe vremea lui Ignatie, a fost proclamat ca al “VII Î-lea Sinod Ecumenic” Până la urmă niciunul dintre aceste sinoade nu a fost recunoscut ca “ecumenic”. în 886, Fotie se retrage de bună voie din scaun, mai ales că intrase în conflict cu noul împărat Leon al V-lea Filozoful căruia i-a fost profesor în tinereţe. Fotie moare în 893. Urmaşii papei Nicolae I, Adrian al II-lea (867-872) şi Ioan al VII Î-lea (872-882) au continuat să privească cu ură spre Constantinopol. După moartea acestora disputa a încetat pentru că au încetat şi acuzaţiile reciproce.

Schisma propriu-zisă În dorinţa de a împăca Bizanţul, supărat pe trecerea ortodocşilor din Sudul Italiei cu de-a sila sub jurisdicţia Romei, papa Leon al IX-lea (1048-1054) a ţinut două sinoade în Apus: la Siponto în 1050 şi 1053, încercând să facă această trecere cât mai amiabilă. La vremea respectivă pe Scaunul Patriarhal de Constantinopol s-a aflat patriarhul Mihail Cerularie (1043-1058), iar pe tronul imperial, împăratul Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1054). Datorită atitudinii Romei, Bizanţul era în fierbere şi au fost scoase din arhive lucrările anti-latine apărute anterior. Stareţul Mănăstirii Studion (Nichita Pectoratul) a alcătuit mai multe lucrări, pornind de la lucrările patriarhului Fotie. Simtând că relaţiile se încordează papa Leon al IX-lea îl trimite la Constantinopol pe Cardinalul Humbert de Silva Candida, în fruntea unei delegaţii (între care îi mai amintim pe cancelarul Fridrich şi pe episcopul Petru de Amalfi) ce avea misiunea de a discuta problema ţinerii unui sinod în care să se clarifice situaţia ortodocşilor din Sudul Italiei. Humbert a fost primit cu răceală, dar de dragul liniştii în Biserică, patriarhul Mihail îi cere lui Nichita să nu atace Biserica şi erorile Apusului. Papa Leon moare în 30 iunie 1054. Humbert cu de la sine putere alcătuieşte în secret un “Libel” de excomunicare la adresa Patriarhului, a clericilor şi a credincioşilor Răsăriteni. Cu acest document scris în latină, în ziua de sâmbătă 16 iulie 1054 se furişează în Catedrala Sf. Sofia, îl aşează pe Sf. Masă şi apoi din uşa Bisericii, după ce şi-a scuturat praful de pe încălţăminte a strigat: “Dumnezeu să vadă şi să judece”, apoi cu o corabie a dispărut din Constantinopol. Până când actul a fost tradus în greacă şi prezentat Patriarhului, Humbert a ajuns departe. Patriarhul în 17 iulie 1054 a convocat adunarea tuturor clericilor şi
103

credincioşilor din Constantinopol pentru 24 iulie prilej cu care a citit actul lui Humbert şi a răspuns printr-un act asemănător la adresa Bisericii de Apus. Şi astfel prin cele două acte din 1054 s-a consumat oficial ruptura dintre Biserica de Răsărit şi cea de Apus. Actele în sine consemnează o stare de fapt existentă. În 1965, patriarhul Atenagoras I (1949-1972) şi papa Paul al VI-lea (19631977), pe 7 decembrie au ridicat reciproc anatemele aruncate în 1054. Cu aceasta Schisma cea Mare nu s-a rezolvat, ba mai mult în tot acest răstimp ea s-a adâncit şi mai tare. Cursurile nr.35-37 Papalitatea în secolele XI-XIII. Epoca Feudală. Feudalismul iniţiat pe vremea lui Carol cel Mare al francilor şi-a găsit expresia deplină atunci când, în baza concepţiei feudale s-a pus problema cine este mai mare între feudali papa sau împăratul. În 963 Otto(n) I s-a încoronat singur fără să fi primit coroana de la papa Ioan al XII-lea (955-963) dovedind prin aceasta că este mai mare decât papa. Pentru că în timpul Schismei se susţinea primatul papal, la scurtă vreme prin 1075, printr-un autor anonim papa Grigorie al VII-lea a lansat lucrarea “Dictatus Papae” prin care se afirma că papa stapânind din voia lui Dumnezeu este primul feudal al lumii. În secolele X-XI în Franta a avut loc o mişcare reformatoare ce a pornit de la mănăstirea Cluny din apropierea Lyonului. Această mănăstire a fost întemeiată în anul 910 de către ducele William cel Pios şi curând aici s-a întemeiat un ordin călugăresc. Elementul principal al luptei de la Cluny a fost combaterea simoniei (cumpărarea lucrurilor sfinte pe bani) şi a “nicolaismului” (mişcare care cerea hirotonirea numai pentru clericii vrednici). Astfel în secolul XI Biserica de Apus s-a confruntat cu o problemă destul de delicată cunoscută în istorie sub numele de Cearta pentru investitură. Pe la sfirşitul secolului XI orice numire de funcţii bisericeşti era socotită ca fiind simonie. Papa o considera o uzurpare a propriilor sale prerogative, dar nici situaţia de la Roma nu era prea roză, ajungându-se la un scandal intolerabil. Prin 1044 la Roma îşi disputau scaunul doi papi: Benedict al IX-lea (1033-1045-ales papă când abea a împlinit 15 ani !) şi Silvestru al III-lea. Primul s-a căsătorit şi şia vândut dreptul de papă lui Ioan Graţian care devine papa sub numele de Grigorie al VI-lea (1045-1046). Impăratul german Henric al III-lea în 1046 a dispus ca aceşti doi papi să fie alungaţi şi în locul lor a fost ales Clement al II-lea (1046-1047). Acesta a păstorit doar câteva luni în locul lui fiind ales Bruno episcop de Tula, care era vărul împăratului şi care primeşte numele de Leon al IXlea. Acesta moare în iunie 1054. El a numit în postul de cardinali oameni cu un zel deosebit şi în corpul reprezentativ al cardinalilor el a propus numirea a trei persoane: pe Humbert – călugar la mănăstirea Lorena; pe Hugo cel Alb şi pe Hildebrand – (viitorul Grigorie al VII-lea) acesta fiind socotit cel mai remarcabil papă din istoria Bisericii de Apus. În 1049 Leon al IX-lea a condamnat simonia şi
104

căsătoria preoţilor, dar curând s-a amestecat şi în problemele grecilor din Sicilia care erau supuşi Constantinopolului. Prin 1053 Leon al IX-lea a intrat în conflict cu normanzii din Sudul Italiei şi pe 30 iunie 1054 aceştia l-au omorât. Delegaţia de la Constantinopol condusă de Humbert nu a ştiut de acest lucru, de aceea vina pentru Schisma cea Mare o poartă numai Humbert. După Schisma cea Mare a urmat o perioadă în care s-au perindat mai mulţi papiintre care îi amintim pe Stefan al IX-lea (1057-1058), Nicolae al II-lea (1058-1061) şi papa Grigorie al VII-lea (1073-1085). Pe vremea acestui papă s-a iscat cunoscuta ceartă pentru investitură. La vremea respectivă era în uz ca împăratul nou ales să numească episcopi în împărăţia sa, aceştia trebuind să fie doar confirmaţi de papalitate. Împăratul german Henric al III-lea nu a putut fi acuzat de simonie ba mai mult el i-a reconfirmat în scaun pe toţi episcopii existenţi la alegerea sa. Pe vremea lui Henric al IV-lea care a numit o serie întreagă de ierarhi fără să ceară confirmarea papei a izbucnit scandalul. Henric al IV-lea a ajuns la tron în 1056 şi a domnit până în 1106 cu o întrerupere de doi ani. Papa Grigorie al VII-lea supărat pe atitudinea împăratului în 1075 a decretat ca toţi preoţii investiţi în vreo demnitate bisericească de către un laic să fie depuşi, iar laicul respectiv să fie excomunicat. Drept răspuns acestui decret Henric mai numeşte încă trei episcopi în Germania. Papa hotărăşte să îi excomunice pe aceşti trei episcopi şi pe împăratul care i-a numit. Episcopul german face jocul împăratului şi-l excomunică pe papă. Moartea subită a câtorva demnitari de la Curtea Imperială a fost interpretată de popor ca o pedeapsă divină şi rând pe rând episcopii germaniişi cer iertare. Henric al IV-lea intră în conflict cu cumantul său Rudolf de Suabia şi simţind că este în pericol de a-şi pierde tronul încearcă să-şi ceară iertare de la papă. Papa îi propune o întâlnire în Ausburg în 1077 şi se stabileşte într-un castel din Canossa. Henric a fost obligat să vină zilnic la poarta spre a-l întâlni pe papă care a cerut să fie îmbrăcat în sac şi cenuşă. După trei zile papa l-a primit şi l-a iertat. Această acţiune a rămas în istorie ca cea mai profundă umilinţă a împăraţilor în faţa Bisericii. Acţiunea papei a generat nemulţumiri în rândul nobilimii care îl alege pe Rudolf ca împărat. La îndemnul acestuia papa îl excomunică a doua oara pe Henric în 1078. Henric revine cu o armată şiil învinge pe Rudolf în 1080 şi se reinstalează pe tron. Primul lui gând a fost să I se plătească poliţa papei. Trece Alpii şi după trei ani de asediu cucereşte Roma. Papa reuşeşte să scape şi fuge la normanzii din sudul Italiei cărora le promite sume imense de bani. Aceştia reuşesc să-l alunge pe Henric din Roma dar s-au dedat la jafuri în Roma şi drept urmare în 1083 când normanzii s-au retras din Roma papa Grigorie a trebuit să plece odată cu ei. Papa moare în 1086. Cearta pentru investitură a continuat şi pe timpul lui Victor al III-lea şi Urban al II-lea (1088-1099), dar şi pe vremea papei Pascal al II-lea (1099-1118), dar cu o mai mică intensitate. Urmaşul lui Henric al IV-lea a fost fiul său Henric al V-lea (1106-1125), care după ce l-a obligat pe papa Pascal la câteva compromisuri, încheind o convenţie în localitatea Sutri în 1111, a promis ca pe viitor alegerile de episcopi să fie libere şi fără simonie. O seamă de ierarhi au
105

socotit ambiguă declaraţia şiil obligă pe papă să îl excomunice pe împărat în 1112. Cearta pentru investitură s-a încheiat formal pe vremea lui Calist al II-lea (1119-1124) prin semnarea Concirdatului de la Worms, prin care Henric al V-lea garanta alegeri de episcopi libere şi fără simonie. Pentru ca hotărârile de la Worms să aibe putere cât mai mare papa convoacă un sinod la Roma, pe care Biserica Romano-Catolică îl socoteşte al IX-lea ecumenic, pentru ca hotărârile să fie ratificate şi de biserică. Pe timpul lui Friederich I Barbarossa (1152-1190) s-a reluat această ceartă dar şi el a fost nevoit să facă serviciul de valet în faţa papilor Adrian al IV-lea (1154-1159) şi Alexandru al III-lea (1159-1181). Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Friederich al II-lea urmaşul lui Friederich I. Deşi papalitatea a câstigat această luptă pe plan intern, pe plan bisericesc a pierdut foarte mult pentru că moralitatea a decăzut şi încrederea poporului în clerici a scăzut simţitor. Captivitatea babilonică a papilor. Schisma papală. Secolul XIV a fost marcat de un nou scandal în Biserica Apusului. După moartea papei Benedict al XI-lea în 1304 ca papă a fost ales un cardinal francez Clement al V-lea (1304-1314) primul papă francez. Spre deziluzia tuturor în loc să se îndrepte spre Italia s-a hotărât să se înscăuneze la Lyon. Cu acest prilej l-a invitat aici pe regele Franţei Filip al IV-lea cel Frumos şi pe regele Angliei. După festivităţi el uită să plece la Roma şiişi stabileşte reşedinţa la Bordeaux, apoi la Poitiers, apoi din 1309 la Avignon. Din 1309 pâna în 1378 reşedinţa papală s-a aflat la Avignon. Istoricii apuseni compară această perioadă cu perioada în care evreii s-au aflat în robia babilonică. Clement al V-lea a fost un om corupt şi a reuşit să risipească fondurile Cruciadelor în buzunarele rudeniilor sale. Pentru a-şi consolida poziţia mai numeşte încă zece cardinali dintre care nouă erau francezi. Tot el reuşeşte să desfiinţeze ordinul călugăresc al templierilor pentru a-i face pe plac regelui Filip, iar pe conducătorul acestora Jaques de Molary îl arde pe rug (mai târziu din rândul templierilor s-a format Adunarea Cavalerilor de la Malta rezultând mai apoi francmasoneria). După moartea lui Clement al V-lea vreme de doi ani Scaunul Papal a rămas vacant. Din cei 23 de cardinali care alcătuiau Consistoriul electoral adunat la Lyon 8 erau italieni, 1 spaniol şi restul francezi. Aceşti 8 doreau să fie ales un papă italian care să se întoarcă la Roma. Pâna la urmă biruie majoritatea franceză care pe 7 august 1316 îl aleg ca papă pe Ioan al XII-lea tot un francez, care păstoreşte până în 1334. Acest papă intră în conflict cu regele Ludovic Bavarezul urmaşul lui Filip al IV-lea al Franţei şi Ludovic îl declară pe Ioan al XII-lea depus alegându-l în 1318 ca papă pe Nicolae al V-lea. Prin această dublă alegere papalitatea a căzut în disgraţia poporului, ba chiar şi Ludovic cade şi după doi ani este obligat să-l alunge pe Nicolae al V-lea care părăseşte Franţa şi se instalează la Roma jucând rolul unui papă fără biserică până în 1330.
106

Ioan al XII-lea revine la Avignon, iar după moartea să este ales ca papă Benedict al XII-lea (1334-1342). Acesta a fost un om lipsit de tact politic şi adânceşte conflictul cu regele Ludovic. Nici urmaşul său Clement al VI-lea (1342-1352) nu s-a lasat mai prejos, iubitor al fastului şi luxului, a fost un rob supus regelui Franţei. El a înăsprit legile fiscale papale şi astfel ura poporului a crescut foarte mult. La moartea lui Clement al VI-lea a fost ales Inocenţiu al VI-lea (13521362). Acesta a fost un om curat din punct de vedere moral şi a încercat să repare ce au stricat înaintaşii săi. Ar fi vrut să organizeze o Cruciadă împotriva turcilor, şi a încercat să înlăture abuzurile de la curtea papală şi a visat la unirea celor două Biserici. Moare fără a realiza ceva. În locul său a fost ales Urban al V-lea (1362-1370). Acesta convins de împaratul german a acceptat să se mute la Roma. Aici a fost primit ca un străin mai ales că Roma a decăzut din punct de vedere moral, iar în 1370 se întaorce la Avignon unde moare. Cardinalii francezi majoritari aleg un nou papă francez pe Grigorie al XIlea (1370-1378). Acesta că să pună capăt situaţiei jenante hotărăşte în 1377 să se mute la Roma dar moare înainte de a pune în practică acest lucru. El a fost ultimul papă francez care a purtat tiara papală. Odată cu urmaşul său Biserica a trecut printr-o nouă perioadă de criză pentru că vreme de 40 de ani în Apus au existat concomitent doi şi chiar trei papi în viaţă. Aceată perioadă este numită Schisma Papală. Din cei 23 de cardinali numiţi drept Colegiu electoral 16 se aflau la Roma, 6 la Avignon şi unul la Toscana. Francezii hotărăsc să aleagă un papă francez dar sub presiunea poporului care a ajuns să se manifeste pe străzi a fost ales ca papă un italian: Urban al VI-lea (1378-1389). Acesta a fost recunoscut şi de cei 6 de la Avignon. Pentru că Urban a încercat să înlăture din obiceiurile rele de la Avignon a intrat în dizgraţia cardinalilor francezi de la Roma, care pleacă la Avignon şiişi aleg papă pe Clement al VII-lea (1378-1394) şi astfel au existat doi papi. La Roma Urban a fost un conducător foarte crud, de aici moartea lui la 2 noiembrie 1389 a fost un prilej de bucurie. în locul lui a fost ales Bonifaciu al IXlea (1389-1404), un om cumpătat din punct de vedere moral dar iubitor de bani (arghilofil). La Avignon după moartea lui Clement cardinalii îl aleg pe Benedict al XII Î-lea (1394-1424), un om şiret şi vanitos. După moartea lui Bonifaciu la Roma a fost ales Inocenţiu al VII-lea care a căutat să pună capăt acestei Schisme Papale dar după doi ani moare. Atunci cardinalii de la Roma s-au înţeles să nu mai facă alegere de nou papă şi să îl accepte pe Benedict. Sub presiunea poporuluiil aleg pe Grigorie al XII-lea (1406-1415). Ca să pună capăt Schismei Papale Grigorie îi propune lui Benedict să demisioneze amândoi şi în acest scop s-au purtat tratative dar fără nici un rezultat. Atunci cardinalii hotărăsc ca această problemă să fie discutată într-un sinod general al Bisericii din Apus şi astfel în 1409 la Pisa şi-a deschis lucrările sinodul general.
107

SinodaliIII declară depuşi pe aceşti doi papi şiil aleg pe Alexandru al V-lea. Acesta moare după un an şi în locul lui este ales Ioan al XXII Î-lea. Prin această a treia numire haosul din Biserica Apuseană a fost şi mai mare. Salvarea Bisericii Apusene a venit din partea regelui Sigismund al Germaniei care a propus convocarea unui nou sinod la Constanţa în Elveţia în 1414-1418. Sinodalii hotărăsc să-i oblige pe aceşti trei papi Grigorie, Benedict şi Ioan să îşi depună demisia. Ioan al XXII Î-lea a fost obligat să semneze actul de demisie după ce i sa aplicat un “tratament” în închisoare. Grigorie a semnat fără comentarii. Benedict a refuzat şi în această situaţie sinodalii l-au declarat depus şi împăratul îl obligă să se retragă în Peniscola de unde a continuat să joace rolul unui papă fără biserică. In această situaţie sinodalii îl aleg în 1417 ca papă unic pe Martin al V-lea care păstoreşte până în 1430. Prin această alegere s-a pus capăt Schismei Papale. Tot în această perioadă în sânul Bisericii de Apus a circulat o teorie reformatoare cunoscută sub numele de Teoria Conciliaristă prin care se propunea ca papa să fie supus hotărârii sinodului. în Apus aceste două sinoade sunt cunoscute şi sub numele de Sinoadele Conciliariste.

108

Cursul nr.38 Sinoadele Conciliariste în Apus Pissa 1409-1410 Constantza 1414-1418 Basel 1430-1449 SI ODUL DE LA PISSA Situaţia în Biserica Apuseană la începutul secolului XV a fost foarte încordată. Abuzurile papalităţii în loc să scadă s-au înmulţit. Aceste abuzuri au nemulţumit o mare parte din Biserică şi cardinalii au hotărât să pună capăt acestei situaţii pe cât de imorală pe atât de nefolositoare Bisericii. Arghilofia şi dorinţa de înavuţire a papilor a făcut ca nemulţumirea să se transforme într-o mişcare, treptat făcându-şi apariţia teoria conciliaristă. A început să capete aspectul uneiinvăţături bisericeşti şi s-a hotărât să fie discutată într-un sinod general. Papii nu au fost de acord cu această nouă teorie. Sub presiunea cardinalilor s-a încercat realizarea unei reforme interne în Biserică. Inceputul acestei reforme s-a făcut prin sinodul de la Pissa. Deşi punctul forte al acestui sinod a fost rezolvarea Schismei Papale prin alegerea lui Alexandru al V-lea şi apoi a lui Ioan al XXII Î-lea, haosul din Biserică s-a mărit. Papa Ioan s-a arătat dispus pentru realizarea unei reforme dar a arătat că acest lucru trebuie bine pregătit şi a dispus ca problema să fie discutată într-un sinod peste patru ani, răstimp în care cardinalii trebuiau să pregătească coordonatele reformei. Sinodul de la Constantza Prin sinodul de la Constantza din 1414 s-a pus capăt Schismei Papale prin alegerea lui Martin al V-lea. Momentul era propice pentru începerea reformei. Acest papă însă, imediat după alegere a semnat trei Concordate prin care a făcut câteva concesii celor cinci naţiuni catolice: Franţa, Germania, Italia, Anglia şi Spania, reuşind astfel să amâne pentru moment dorinţa de reformă şi a stabilit că reforma ar trebui să se discute într-un sinod la Pavia în 1423. Si astfel papa, pe 22 aprilie 1418, declară închise lucrările de la Constantza. Tot în acest sinod au avut loc două evenimente mai însemnate: primul a fost condamnarea şi arderea pe rug a prereformatorului Jan Hus din Praga pentru ideile sale mult prea liberale. Al doilea eveniment a avut loc în 1418 când o delegaţie ortodoxă condusă de mitropolitul Grigorie Ţamblac al Kievului a ajuns cu o delegaţie la Constantza spre a propune unirea celor două Biserici. Apusenii refuză motivând că delegaţia ortodoxă a ajuns prea târziu la Constantza. Aici papa a acceptat că sinodul este superior papei. Sinodul de la Basel Acestui sinod i-a revenit misiunea de a continua lucrările începute şi neterminate de primele două sinoade. Papa Martin al V-lea a trebuit să deschidă sinodul de la Pavia în 1423 dar din cauza unei epidemii de ciumă sinodul este mutat la Siena, iar apoi la Basel în Elveţia în 1424. Pâna în 1430 papa Martin reuşeşte să distragă atenţia sinodalilor şi nu declară deschiderea sinodului de la Basel. în 1430 deschide oficial sinodul ce îşi propunea reforma dar la scurt timp moare.
109

In locul lui este ales papă Eugeniu al IV-lea (1431-1447). Acesta pentru a întârzia reforma aduce în prin plan problema unirii celor două Biserici. Initiativa acestei uniri a venit din partea lui Ioan al VII Î-lea Paleologul care a trimis o delegaţie la Basel pentru a propune unirea. Eugeniu al IV-lea a văzut în acest lucru o ocazie de a scăpa de sub presiunea sinodalilor. Spre a nu fi silit să aprobe oficial hotărârile sinodului de la Constanţa, că sinodul este superior papei, el hotărăşte mutarea sinodului la Bolognia. Sinodalii îl constrâng şi în 1434 papa recunoaşte superioritatea sinodului, dar cum tratativele cu grecii erau în toi în 1437 declară închise lucrările sinodului de la Basel şi cu un grup mic de ierarhi şi cardinali pleacă la Ferarra unde i-a invitat pe ortodocşi să discute problema unirii. Sinodalii văd în atitudinea papei un refuz de a ratifica hotărârile sinodului, şi cei rămaşi la Basel îşi aleg papă propriu în 1439 pe Felix al V-lea (1439-1449). Acesta a fost ultimul anti-papă din istorie. La Ferarra au început discuţiile cu grecii şi cum nu s-a ajuns la nici un rezultat papa mută sinodul la Florenţa unde pe 6 iulie 1439 smulge semnăturile a 22 de ierarhi ortodocşi pe un act de unire reuşind să realizeze chiar şi numai pe hârtie unirea celor două Biserici. Prin aceasta papa Eugeniu a ieşit deasupra sinodului. Sinodalii au continuat la Basel discuţiile până în 1449 când populaţia oraşului sătulă de atâtea discuţii i-a alungat. Teoria conciliaristă s-a destrămat pe vremea papei Leon al X-lea (1513-1521) atunci când papa s-a declarat autoritate supremă în Biserică deasupra sinodului şi chiar deasupra sinoadelor ecumenice. în 1517 pe vremea lui Leon al X-lea s-a produs o nouă Schismă atunci când a apărut Biserica Reformată. Cursurile nr.39-40

Situaţia politico-religioasă în Răsărit
în perioada imediat următoare Schismei Aşezarea unor popoare noi pe teritoriul Imperiului Bizantin cum ar fi cea a turcilor seleucizi după 1071 a provocat mari pierderi atât Patriarhiilor ortodoxe cât şi celor eterodoxe. La începutul secolului XII Patriarhia de Constantinopol avea jurisdicţie peste Asia Mică, Grecia, Serbia, România, Halici, Rusia şi Tracia. La vremea respectivă de Patriarhia de Constantinopol ţineau peste 660 de episcopii. Serbia şi Bulgaria reuşesc în secolul XIII să-şi dobândească recunoaşterea autocefaliei: Serbia în 1219, iar Bulgaria în 1234. Intre anii 1204 şi 1261 Constantinopolul a fost ocupat de Apuseni, punându-se aici bazele unui Imperiu latin de Răsărit, răstimp în care populaţia ortodoxă a avut mult de suferit. în 1261 Imperiul Bizantin a fost restaurat şi stăpânirea latină în această parte s-a diminuat. Chiar dacă Imperiul a fost restaurat neîncrederea faţă de Apuseni nu a putut fiinlăturată. Această răcire a relaţiilor dintre Constantinopol şi Roma s-a datorat şi experienţei cruciate din Răsărit.

110

Semnalăm încercările de unire a celor două Biserici care au produs mai multe necazuri în relaţiile dintre Constantinopol şi Roma. După sinodul unionist de la Ferarra-Florenţa îşi dobândeşte autocefalia şi Biserica Rusă. Românii reuşesc să dobândească autocefalie atât pentru Tara Românească în 1359 cât şi pentru Moldova în 1401 dar rămân în continuare sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol. Datorită turcilor numărul credincioşilor ortodocşi a scăzut. Patriarhia de Alexandria a avut de suferit din partea Califului de la Cairo şi au suferit şi ceilalţi creştini, adică monofiziţii ce locuiau în teritoriul respectiv. Patriarhia coptă a căutat să se apropie de Patriarhia ortodoxă, dar marea majoritate a credincioşilor s-au apropiat de mameluci. Numeroşi Patriarhi în perioada de după Schismă au preferat să-şi aibe reşedinţa la Constantinopol, patriarhul Atanasie al II-lea (12761316) având cea mai lungă păstorire. In a doua jumătate a secolului XIV ortodocşii au fost persecutaţi în Egipt, mulţi îmbrăţişând mahomedanismul. Patriarhia de Antiohia după 1071 a suferit datorită invaziei turcilor. După 1097 au avut de suferit din partea cruciaţilor apuseni care au rămas aici. Regiunea Patriarhiei de Antiohia stăpânită de feudalii apuseni care se luptau între ei dar şi împotriva Bisericii Ortodoxe, a trecut prin grele încercări. Datorită acestei situaţii Patriarhul ortodox îşi mută reşedinţa la Damasc, în 1228 unde a rămas pâna azi. Din punct de vedere administrativ această Patriarhie a avut o jurisdicţie minoră. în a doua jumatate a secolului XIII Siria şi Libanul ce au aparţinut de Antiohia au fost ocupate de mameluci şi populaţia ortodoxă de aici a fost decimată. Patriarhia de Ierusalim a avut în grija să locurile Sfinte prin asa-zisa Frăţia Sfântului Mormânt. Locurile Sfinte erau constituite din Biserica Invierii, Biserica Sfântului Mormânt, Biserica din Grădina Ghetsimani, Biserica Naşterii, Biserica din Nazaret. In 1071 Patriarhia Palestinei a fost cucerită de seleucizi, iar din 1079 locurile Sfinte au fost cucerite de cruciaţi. Patriarhul ortodox din Ierusalim este alungat, în locul lui fiind adus un Patriarh latin până în 1187 când Ierusalimul a fost cucerit de arabi. O dezvoltare aparte au cunoscut-o Bisericile Naţionale. Cea dintâi Biserică Naţională a fost cea de pe insula Cipru. La sinodul III ecumenic şi-a dobândit autocefalia şi şi-a menţinut-o până în 1191 când insula a fost cucerită de regele Richard Inimă de Leu. A fost instituită aici o episcopie latină. Insula a fost cucerită apoi de turci până în …., când au revenit englezii şi au stabilit un protectorat asupra insulei. Episcopii ortodocşi au fost obligaţi să se mute din oraşe în localităţi rurale. Biserica Georgiei aflată la poalele Munţilor Caucaz a ştiut să reziste presiunilor islamice, şi punându-se sub ocrotirea Sf. Grigorie Luminătorul şi a Sf. Mucenic Gheorghe şi-a păstrat credinţa ortodoxă. Vechile Patriarhii au avut de suferit datorită prezenţei musulmane.

111

Organizarea Mitropoliilor aţionale Unele Biserici Naţionale au cerut Patriarhiei de Constantinopol să aplice canonul 34 Apostolic, adică să se acorde de către împarat dreptul ca Bisericile Naţionale să devină autocefale (conducere proprie sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol). în această situaţie s-au aflat Biserica Rusă, Româna, Bulgară şi Sârbă. Biserica Rusă Despre ruşi se ştie că s-au încreştinat oficial în 989-990 sub prinţul Vladimir cel Bun. Viaţa bisericească s-a dezvoltat pentru că ruşilor nu le-a fost străin cuvântul Evangheliei, ei aflând despre el de la ucenicii lui Chiril şi Metodie. în Rusia au existat comunităţi creştine şi bisericeşti, existând chiar şi o ierarhie bisericească. Vladimir are meritul de a fiincreştinat poporul rus şi tot el este acela care a cerut Constantinopolului episcopi pe care i-a aşezat la Rostov, Novgorod, Bielograd, Kiev şi Turov. Cu timpul Kievul a crescut în importanţă pentru că aici s-a aflat capitala statului rusesc. în secolul XI se cunoaşte primul arhiepiscop de aici Ilarion (1051-1054). Legăturile cu Constantinopolul se ţineau prin arhiepiscopul grec care era numit şi hirotonit pentru ruşi la Constantinopol. S-a ajuns astfel ca pe vremea invaziei mongolilor în Rusia din 1237, Biserica Rusă să aibe 15 episcopii. Datorită acestei invazii reşedinţa politică se mută la Moscova, în timp ce reşedinţa mitropolitană a rămas la Kiev. Aici a existat mănăstirea Lavra Pecerskaia de unde au ieşit numeroşi călugări care au ajuns episcopi. Dacă Mitropolitul de Kiev era numit de Constantinopol şi era grec de neam, ceilalţi episcopi erau de neam rusesc. Pe la mijlocul secolului XIII şi reşedinţa mitropolitană s-a mutat la Moscova, dar Mitropolitul continua să se numească arhiepiscop al Kievului. Sub ţarul Dimitrie Ivanovici (1363-1389) tătarii pierd din teritoriu, iar sub nepotul lui Tamerlan renumita Hoardă de Aur tătărească este zdrobită şi astfel Moscova a devenit tot mai puternică. De aici a pornit în secolul XV ideea unificării statelor ruseşti. Din punct de vedere bisericesc ruşii îşi obţin autocefalia după sinodul din 1438-1439, sinod la care a participat şi mitropolitul Isidor al Kievului, care a fost mentorul semnării actelor de unire. Dupa semnarea acestor acte Isidor a fost închis de Vasile al II-lea, dar lăsat să fugă pentru că Rusia nu avea nevoie de un scandal cu Constantinopolul. Isidor ajunge în Apus unde devine cardinal. în locul lui este hirotonit un alt mitropolit grec pe care ruşii nu doresc să îl primească şiil impun ca Mitropolit pe episcopul rus Iona pentru care cer confirmarea Constantinopolului. Pentru că Constantinopolul era împresurat de turci, ruşii dobândesc confirmarea. După căderea Constantinopolului sub turci Biserica Rusă are o mai mare influenţă în rândul popoarelor ortodoxe. în 1589 Biserica Rusă se proclamă Patriarhie având în acest sens consimtământul celorlalte Patriarhii răsăritene, dar nu şi din partea Constantinopolului.

112

Biserica Ortodoxă din cele trei provincii Româneşti Viaţa şi organizarea bisericească a românilor este destul de puţin cunoscută. O organizare bisericească pe aceste meleaguri ştim că a existat încă din secolul IV – Episcopia Tomisului. Faptul că nu avem ştiri precise despre organizarea bisericească în perioada secolelor VI-XIV, nu ne permite să afirmăm că în teritoriul locuit de români nu a existat Biserică. In Transilvania de exemplu se ştie că a existat o viguroasă Biserică ortodoxă. Acest lucru îl deducem din scrisoarea papei Grigorie al II-lea (12271241), care s-a plâns regelui maghiar Andrei al II-lea de îndrăzneala românilor schismatici care nu vor să asculte de episcopul de la Roma ci ascultă de nişte pseudo-episcopi de asemenea schismatici. In Tara Românească avem ştiri de pe vremea lui Ioan Alexandru Basarab. Acesta face demersuri şi în 1359 Patriarhul recunoaşte înfiinţarea Mitropoliei Ungro-Vlahiei şiil numeşte pe Iachint de Vicina ca mitropolit, cu reşedinţa la Curtea de Argeş. In 1370 se înfiinţează a doua Mitropolie la sud de Carpaţi, cea a Severinului, conducătorul ei fiind Daniil Critopul. In Moldova (ce avea legături cu Mitropolia Haliciului) s-a înfiinţat o Mitropolie în a doua jumătate a secolului XIV, pe vremea lui Roman Muşat, care cere Patriarhului de Constantinopol să îl recunoască ca întâi stătător pe fratele său Iosif Muşat, hirotonit ca episcopop de Cetatea Albă de Mitropolitul Haliciului. Consatantinopolul recunoaşte înfiinţarea Mitropoliei dar nu îl recunoaşte pe Iosif, şi hirotoneşte un mitropolit grec, pe Ieremia. Moldovenii nu îl primesc şi Constantinopolul aruncă anatema asupra Moldovei, conflictul încheindu-se în 1401, când Alexandru cel Bun reuşeşte să obţină confirmarea lui Iosif Muşat. Reşedinţa mitropolitană era la Suceava, iar ca Mitropolii sufragane amintim Mitropolia de Rădăuţi şi Roman. Stiri despre viata bisericească din Tările Române în perioada secolelor XIV-V avem relativ puţine. Biserica Bulgară La începutul dezvoltării sale, Biserica bulgară a oscilat între Bizanţ şi Roma, dar, în cele din urmă, din secolul X a rămas definitiv legată de destinele Ortodoxiei. Poporul bulgar, a întâmpinat mari dificultăţii de-a lungul secolelor, aceste dificultăţii au fost de cele mai multe ori datorate învecinării cu turcii, care erau porniţi pe distrugere şi pe ocuparea unor noi teritorii. Turcii au distrus independenţa politică şi bisericească a Bulgariei, destrămând orice şansă de supravieţuire a credinţei bulgare ortodoxe, iar majoritatea episcopiilor, fiind ocupate de greci. Situaţia bulgarilor era devastatoare - nu aveau nimic : nici stat, nici biserică liberă, nici şcoli ori cărţi sau alte aşezăminte culturale. Dacă ne gândim că şi conducătorii bulgari ( preoţi, meseriaşi şi negustori ) şi-au desprins mai întâi în limba greacă primele rudimente de şcoală şi învăţătură, vom înţelege uşor de ce contradicţiile de ordin cultural şi bisericesc erau inevitabile şi de ce a fost imposibil ca în faţa celorlalte neamuri conştiinţa
113

de sine a poporului, a bisericii şi limbii bulgare să nu se trezească. Bulgarii, ramura de sud a slavilor, au fost increstinati de misionarii bizantini trimisi de patriarhul Fotie in 865. Tarul Boris (853-889) a primit crestinismul sub forma ritului bizantin. Patriarhia Bulgara ia fiinta in 1017, sub tarul Simeon, dar a fost desfiintata in 1019 de impăratul bizantin Vasile II (Bulgaroctonul). Prin 1019-1020- cand Vasile II Bulgaroctonul , in urma desfiintarii statului bulgar , a suprimat şi “ Patriarhia” bulgara de la Ohrida , readucându-o la rangul de arhiepiscopie , dar tot autocefală. In locul patriarhului David este asezat arhiepiscopul Ioan Impăratul a dat trei diplome( decrete) care se ocupau cu organizarea si jurisdictia bisericeasca a noii Arhiepiscopii. Prin cea de a doua diploma ( mai 1020) impăratul stabileste ca intinderea Arhiepiscopiei de Ohrida sa fie aceiasi ca pe vremea ţarului Simeon In secolul XII în Balcani s-au produs schimbări insemnate. Bulgarii ajutaţi de români intre 1185-1186 s-au răsculat împotriva Bizanţului şi au reuşit să se constitue ca stat sub conducerea fraţilor Asan. In 1186 se restaureaza al doilea patriarhat cu centrul la Tarnovo, dar a fost iarasi desfiintat de turcii otomani (1393). Ioniţă Asan în dorinţa de a obţine titlul şi coroana de împărat, şi-a îndreptat privirile spre Roma, care în schimbul acceptării unei ierarhii apusene, în 1204 îi trimite lui Ioniţă coroana imperială. După trei ani Bulgaria se leapădă de relaţiile cu Roma şi populaţia redevine majoritate ortodoxă. In 1204 Constantinopolul a fost ocupat de cruciaţi şi familia Imperială a fost nevoită să se mute la Niceea, punând acolo bazele Imperiului de Trapezunt. Impăratul bizantin a încercat să realizeze o alianţă cu Bulgaria pentru a-I alunga pe francezi şi veneţieni din Constantinopol. Bulgarii profită de acest moment şi cer recunoaşterea Mitropoliei autocefale pentru Bulgaria în 1234, reşedinţa aflându-se la Târnovo. Mai târziu în 1393 Bulgaria a fost cucerită de turci, şi cum de pe la sfârşitul secolului XIIl-lea in Ohrida a funcţionat o Patriarhie sub jurisdicţia căreia s-au aflat şi sârbii, acum această Patriarhie a fost desfiinţată. Sub stăpânire turcă bulgarii au fost din nou curtaţi de Roma, dar nu s-au înregistrat treceri la catolicism. Biserica sârbă La scurt timp după ce ajung în Balcani, triburile sârbe au fost botezate de misionarii creştini şi astfel sârbii au devenit creştini ortodocşi. Înscăunarea Sfântului Sava ca arhiepiscop întâistătător al unei Biserici sârbe autocefale în 1219 a consolidat şi mai mult loialitatea diferitelor cnezate/principate sârbeşti faţă de Constantinopol şi solidaritatea acestora cu Răsăritul creştin. Sârbii au profitat şi ei de slăbirea Imperiului Bizantin şi în 1219 au reuşit să-şi dobândească autocefalia bisericească. Din punct de vedere politic marele jupan sârb Nemania I (1170-1196) a reuşit să realizeze unitatea statului sârb. în 1200 s-au pus bazele Mitropoliei de Ras(cia), autocefalia fiind recunoscută de Constantinopol abia în 1219.
114

Ulterior, pe măsură ce regatul sârbesc medieval creştea ca dimensiuni şi prestigiu şi după ce Ştefan Dusan (rege al Serbiei din 1331) îşi arogă titlul imperial de ţar (1346-1355) (statul sârb şi-a mărit graniţele cucerind Albania, Macedonia şi Epirul), arhiepiscopia de Ipec a fost şi ea înălţată la rangul de patriarhie. Răgazul dinaintea cuceririi otomane a constituit perioada de glorie a Bisericii Serbiei. Ca urmare în 1346 un sobor adunat la Scopje a ridicat Biserica Sârbă la rangul de Patriarhie având şi consimtământul Patriarhiei bulgare de la Ohrida. Patriarhia ecumenică nu a fost de acord cu acest lucru şi a aruncat anatema asupra sârbilor. Recunoaşterea Patriarhiei de Ras(cia) a venit în 1374 din partea patriarhului Filotei. în 1389 sârbii sunt cuceriţi de turci şi Patriarhia a fost desfiinţată. Pentru a rupe legăturile cu Constantinopolul turci îi trec pe sârbi sub jurisdicţia Patriarhiei de Ohrida care a fost reactivată în 1410. Serbia a fost transformată în paşalâc turcesc, iar centrul religios al sîrbilor a devenit Mitropolia de la Ipek. După cucerirea de către turci a celui mai puternic principat sârbesc în 1459, cea mai mare parte a teritoriului Serbiei a devenit paşalîc turcesc (provincie). După moartea patriarhului Arsenije al II-lea în 1463, nu a fost ales nici un succesor al acestuia. Astfel, patriarhatul a fost abolit de facto, iar Biserica Serbiei a trecut sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. Patriarhia Serbiei a fost reinstituită în 1557 de către sultanul otoman Soliman Magnificul când Makarije, fratele celebrului Mehmed Paşa Sokolovic, a fost ales patriarh în oraşul Ipec. In perioada imediat următoare Schismei Bisericile Naţionale au reuşit să-şi dobândească autocefalia bisericească. Cursurile nr.41-42 Cruciadele Perioada a IV a Istoriei Bisericeşti Universale a fost marcată pe de o parte de încercările de reunificare Bisericească, iar pe de altă parte amintim şi fenomenele negative care au fost Cruciadele. Mobilul Cruciadelor a fost stăpânirea turcească asupra locurilor Sfinte. Intre 1071-1078 turcii au reuşit să pună stăpânire peste întreaga Palestină şi au supus populaţia creştină de aici şi pe pelerinii ce veneau la locurile Sfinte la numeroase suferinţe şi cruzimi. Ideea de Cruciadă s-a născut după anul 1078 când papa Grigorie al VII-lea a reuşit să adune o armată de 50 000 de luptatori cu scopul de a elibera locurile Sfinte. Armata era alcătuită din cavaleri normanzi din Italia de sud. Din planul papei nu s-a ales nimic pentru că se afla în conflict cu împăratul german Henric al IV-lea care în 1080 a cucerit Roma şi pentru eliberarea ei papa s-a folosit de acea armată de normanzi, cu care până la urmă papa Grigorie a intrat în conflict. In nădejdea eliberării Asiei Mici de turci împăratul Bizantin Alexios I Comnenul (1081-1118) s-a adresat papalităţii pentru ajutor armat. Papa Urban al II-lea (1088-1099) a convocat sinodul general în Cleremont – Franţa – şi a propus organizarea unei astfel de expediţii. Clericii apuseni reuşesc să înflăcăreze masele şi la apelul papei răspunde un mare număr de creştini ce şi-au luat ca emblemă o cruce pe care şi-au cusut-o pe umărul drept.
115

Cruciada I 1096-1099 Această Cruciadă a avut doua faze: - Cruciada săracilor - Cruciada cavalerilor Cruciada săracilor este numită aşa pentru că la apelul lui Petru Ieremitul, sub conducerea cavalerului rătăcitor Walther cel Sărac, o ceată prost organizată de ţărani germani au trecut peste Serbia, Ungaria şi Bulgaria şi au ajuns în toamna lui 1096 la Constantinopol. în traseul lor ei au intrat în conflict cu populaţia băştinaşă a ţărilor de mai sus, şi ca urmare împăratul Alexios I s-a grăbit să-i treacă pe celălalt mal al Bosforului, unde cruciaţii prost organizaţi au asediat cetatea Niceii. Turcii se mobilizează şi îi zdrobesc pe cruciaţi. Cei care au scăpat au reuşit să ajungă lângă localitatea Kivoto de unde s-au întors acasă. Adevarata Cruciadă este cea a cavalerilor. Armata a fost alcătuită din cavalerii lotargieni conduşi de ducele Godefroy de Boullion, cavalerii normanzi din Italia de sud conduşi de Raymond al IV-lea de Touluse şi cavalerii francezi, bretoni şi englezi conduşi de Robert duce de Normandia. Această armată avea peste 200 000 de luptători. Ei ajung la Constantinopol pe diferite căi şi în 1097 trec Bosforul şi încep eliberarea Asiei Mici de turci. Mai întâi cuceresc Niceea, îi bat pe turci lângă Doryleum şi apoi cuceresc Antiohia şi cetatea Mosul. In Antiohia o parte a acestei armate se opreşte pentru că Raymond al IV-lea pune aici bazele unui regat după model francez. Datorită acestui fapt dar şi multor lipsuri ca apă, alimente, datorită bolilor şi luptelor din faimoasa armată nu au mai rămas decât 12 500 de luptători. Aceştia încep pe 15 iulie 1099 asediul asupra Ierusalimului pe care îl cuceresc după cinci săptămâni de luptă. Pătrund în cetate şi trec populaţia musulmană prin ascuţişul sabiei, jefuind tot ceea ce le stătea în cale. Se înfiinţează şi aici un regat creştin, care era organizat după model francez, primul conducător fiind Godefroy de Boullion. Urmaşul acestuia a fost Balduin I care a mai reuşit să elibereze câteva oraşe din Asia Mică şi astfel se încheie Cruciada I, care va fi singura Cruciadă ce şi-a atins ţelul propus. Cruciada a II-a 1147-1149 Această Cruciadă a avut ca scop cucerirea Edesei şi nu eliberarea Locurilor Sfinte, dar şi strigătul de ajutor lansat de Raymond al IV-lea care a rămas în Antiohia, oraş care la vremea respectivă a fost din nou înconjurat de turci. Papa face apel la regele Franţei Ludovic (1137-1180) dar şi la împăratul german Conrad (1138-1152). Armatele germane suferă o grea înfrîngere la Doryleum în 1147 şi lipsite de hrană, trupele se întorc spre casă. Se unesc cu francezii, dar nici împreună nu au avut succes în faţa turcilor. Decimate de foame, de sete, de turci, armatele apusene se întorc ruşinate acasă fără a fi realizat ceva. Impăratul Conrad reînnoieşte un tratat de alianţă cu regele Ludovic al Franţei şi hotărăsc ca în 1148 să atace Damascul. Nici din această intenţie nu s-a ales nimic. Cruciada a III-a 1189-1192 In 1187 după 88 de ani de stăpânire apuseană, Ierusalimul a căzut sub turci. Acest eveniment a zguduit din nou Apusul. Cruciada a III-a nu a fost o operă a
116

Bisericii, ci o acţiune a statelor apusene iniţiată de cei trei mari monarhi ai Apusului: împăratul Friederich I Barbarosa (1152-1190), Richard Inimă de Leu al Angliei (1189-1199) şi Filip al II-lea al Franţei (1180-1223). Impăratul Friederic îşi conduce armatele pe acelaşi traseu ca al primelor două Cruciade. El moare în urma unui accident în 1190. Filip al II-lea intră în conflict cu Richard, şi primul se întoarce acasă. Cu tot eroismul lui Richard Ierusalimul nu a mai putut fi cucerit, dar Richard încheie un armistiţiu cu sultanul Saladim prin care se permitea creştinilor accesul pentru vizitarea Sfântului Mormânt. Cruciada a IV-a 1202-1204 In cavalerii francezi la începutul secolului XII s-au trezit din nou simţăminte religioase pentru soarta Sfântului Mormânt. Clericii apuseni nu conteneau să deplângă saorta locurilor Sfinte aflate sub stăpânire străină. Si astfel francezii le cer veneţienilor să-i ducă pe mare până în Palestina. în acest timp prin Apus pribegea prinţul Bizantin Alexios al II-lea Anghelos ca să ceară ajutor pentru tatăl său împăratul Isac al II-lea Anghelos ce fusese detronat de o rudenie a lor Alexios al III-lea. Prinţul promitea sume mari de bani în schimbul ajutorului cerut. Intre timp Alexios al III-lea a dispus ca lui Isac să i se scoată ochii. Cruciaţii în loc să ajungă în Palestina ajung la Constantinopol, îl alungă pe Alexios al III-lea, dar cum nu şi-au primit banii promişi au cucerit Constantinopolul în 1204 şi l-au supus jafului. Apoi au pus bazele unui Imperiu latin de Răsărit, primul conducător fiind Balduin al II-lea de Flandra. Familia imperială s-a mutat la Niceea şi alături de Patriarhia Ecumenică în Constantinopol a fost înfiinţat şi un scaun patriarhal apusean. Apusenii ramân în Constantinopol 57 de ani, până în 1261 când împăratul Bizantin Mihail al VII Î-lea Paleologul cu ajutorul genovezilor reuşeşte să-i alunge pe francezi şi să restaureze Imperiul. Cruciada copiilor Intre timp în Apus a mai avut loc o tentativă de Cruciadă, eveniment ce nu poate fi socotit o adevarată Cruciadă. Prin anul 1212 monahii apuseni au uitat de locurile Sfinte şi drept urmare un tânar francez – Stefan sau Etienne – socotinduse alesul lui Dumnezeu a hotărât că poate conduce o Cruciadă spre Palestina. La apelul său un numar de câteva zeci de mii de copii germani şi francezi au hotărât să meargă în Palestina. CopIII germani cu vârste cuprinse între 10-13 ani s-au pus sub conducerea unui “viteaz” pe nume Nicolae (de 10 ani !) şi au hotărât să treaca Alpii spre a ajunge în Veneţia. Regele Filip al II-lea al Franţei reuşeşte săiintoarcă din drum pe copIII germani. CopIII francezi conduşi de Stefan au ajuns repede în portul Marsilia unde doi negustori i-au îmbarcat în corăbii şi i-au vândut ca sclavi în pieţele arabe. De aici, această Cruciadă mai este cunoscută şi sub numele de Cruciada Copiilor. Cruciada a V-a 1228-1229 După ce regele Ungariei Andrei al II-lea a reuşit câteva acţiuni armate în apropierea Iordanului, dar fără să cucerească Ierusalimul, a urmat o expediţie condusă de Wilhelm de Olanda şi George de Wield. Si această expediţie a fost un eşec.
117

Friederich al II-lea al Germaniei (1212-1250) s-a hotărât să organizeze şi el o Cruciadă în Răsărit. Dar el intră în conflict cu papa Grigorie al IX-lea pe problema investiturii. Pentru a scăpa de anatema ce plutea deasupra capului său împăratul porneşte pe cont propriu spre Ierusalim. Printr-un concurs a reuşit să cucerească Ierusalimul şi împrejurimile lui, ţinuturi pe care le-a dăruit întregii creştinătăţi. El nu scapă de anatemă şi drept urmare Friederich este nevoit să părăsească Ierusalimul în 1229. După 15 ani Ierusalimul a căzut din nou în mâinile turcilor în 1244 dar de această data pentru totdeauna. Cruciada a VI-a 1248-1254 După recucerirea Ierusalimului de către arabi papa Inocentiu al IV-lea (1243-1254) a făcut din nou apel la monahii apuseni. La apelul papei a răspuns regele Franţei Ludovic cel Sfânt (1226-1270). Acesta porneşte Cruciada de zdrobire a păgânătăţii. Işi adună armatele pe insula Cipru şi hotărăşte să ajungă în Palestina trecând prin Egipt. în noiembrie 1249 armata a fost zdrobită în drumul spre Cairo, iar flota franceză a fost distrusă pe Nil. Mulţi cruciaţi au murit, însuşi regele a căzut prizonier trebuind să plătească pentru răscumpărare. O dată eliberat s-a îndreptat spre Siria unde spera să primească ajutor din Apus. După saşe ani, deoarece nu a primit ajutor regele se întoarce acasă. Cruciada a VII-a 1270 Regele Ludovic cel Sfânt a organizat o nouă Cruciadă în 1270. De această dată din Sardinia pleacă spre Tunisia unde atât împăratul cât şi o mare parte din armată a căzut pradă bolilor. Conducerea regatului a luat-o Filip al III-lea (12701285). După câteva bătălii norocoase, Filip încheie un acord cu saracinii prin care s-au obţinut mici favoruri pentru creştini, după care armata franceză s-a întors acasă fără să ajungă la hotarele Tării Sfinte. Lipsa de unitate, foamea şi setea, bolile şi turcii au fost factorii care au dus la insuccesul Cruciadelor. Doar Cruciada I şi parţial Cruciada a V-a au reuşit să îşi atingă ţelul propus. Cursul nr.43 Incercări de unire a celor două Biserici în secolele XI-XV La 20 de ani după Schisma cea Mare grecii erau ameninţaţi de turcii ce străbăteau Asia Mică. Impăratul Bizantin Mihail Ducas (1071-1078) a cerut ajutor papei Grigorie al VII-lea (1073-1085) împotriva turcilor oferind în schimb unirea celor două Biserici. Papa acceptă bucuros şi reuşeşte să adune 50 000 de ostaşi normanzi şi chiar să colecteze fonduri pentru această expediţie. El însă, intră în conflict cu Henric al IV-lea care în 1080 a cucerit Roma şi papa foloseşte această oaste pentru a-i alunga pe germani din Italia. Până la urmă papa intră în conflict cu normanzii care jefuiesc Roma, iar fondurile pentru expediţia în Răsărit ajung în buzunarele rudeniilor papei. Câţiva ani mai târziu papa Urban al II-lea (1088-1099) pe vremea căruia sa organizat Cruciada I preocupat de soarta grecilor din Italia de sud a încercat să-i
118

unească pe aceştia cu forţa şi să-i alipească de Roma. El a convocat un sinod la Bari în Italia în 1098, sinod la care s-a hotărât ca Italia de sud să aparţină jurisdicţional de Roma. Acest sinod nu a fost unul de reunificare bisericească, ci prin forţă papa şi-a impus punctul de vedere, trecându-I pe ortodocşii din sudul Italiei sub jurisdicţia arhiepiscopului catolic de Benevent. Experienţele cruciate din secolele XI-XIII au dat tot mai multe speranţe papilor în planul lor că vor izbuti să-i unească pe greci cu Biserica lor. Unul dintre motivele pentru care nu s-a putut realiza reunificarea bisericească în timpul Cruciadelor a fost acela că papalitatea s-a purtat rău cu populaţia ortodoxă din teritoriile subjugate de cruciaţi. în Ierusalim Patriarhul ortodox a fost alungat în Cruciada I. în Cruciada a IV-a (1022-1204) odată cu cucerirea Constantinopolului de către Apuseni s-a crezut că se va putea realiza unificarea celor două Biserici şi s-au purtat chiar tratative în acest sens. în 1234 patriarhul Ghermanos al II-lea (1224-1241) a purtat tratative cu delegaţii papei Grigorie al II-lea (1227-1241) fără să se ajungă la un rezultat concret. După alungarea latinilor din Constantinopol în 1261, împăratul Mihail al VII Î-lea Paleologul a intrat în tratative cu Roma în speranţa că astfel Imperiul va fi pus la adăpost de noiincercări ale latinilor de a ajunge în Răsărit. O încercare concretă de reunificare bisericească s-a făcut în 1274 la Lyon în Franţa. Impărat la Constantinopol era Mihail al VII Î-lea Paleologul, patriarh ecumenic era Iosif I, iar de cealaltă parte se afla papa Grigorie al X-lea. Increzător în promisiunile papei că va suporta toate cheltuielile sinodului şi că nimic din legea Răsăriteană nu va fi umbrit, împăratul Mihail acceptă invitaţia de a participa cu o delegaţie ortodoxă la Lyon pentru a discuta problema unirii celor două Biserici. Patriarhul Iosif s-a arătat neîncrezător în promisiunile apusenilor şi a refuzat să facă parte din această delegaţie afirmând că în cazul unirii celor două Biserici el se va retrage din scaun. Delegaţia ierarhilor ortodocşi a fost condusă de mitropolitul Gherman al III-lea al Nyssei care pentru o scurtă vreme a fost şi Patriarh ecumenic. Il amintim aici şi pe Ioan Vecos. La Lyon delegaţii ortodocşi cer latinilor să nu le impună învăţături specifice Apusului cum ar fi: adaosul Filioque, purgatoriul, azimele, pentru că în acest caz nu vor accepta unirea. Apusenii acceptă şi după tratative se semnează un act de unire. Sinodul aprobă actele dar ortodocşii sunt obligaţi să depună un juramânt de solidaritate cu hotărârile sinodului. Cu acel prilej ei au fost obligaţi să rostească Crezul de trei ori cu adaosul Filioque ca semn că recunosc acest adaos. Întors acasă, împăratul, susţinut de o minoritate a încercat să impună cu forţa unirea cu Roma. Era de fapt o trecere a Bisericii răsăritene sub jurisdicţia Romei. Patriarhul Iosif I demisionează, în locul lui vine Ioan Vecos în 1275. Unirea de la Lyon duce la scindarea populaţiei bisericeşti în două tabere care se războiau. Impăratul a umplut închisorile cu antiunionişti. Soţia sa, Evloghia, care a încercat să se opună unirii, a fost nevoită să fugă în Bulgaria la fiica să Maria căsătorită cu ţarul bulgar. Ura poporului faţă de împăratul apostat nu a întârziat să apară şi era gata să izbucnească un razboi civil. Impăratul a trebuit să renunţe.
119

Bănuind că Bizanţul nu îşi respectă promisiunile papa Grigorie al X-lea trimite la Constantinopol delegaţi în 1276 si 1278. Trimişii raportează papei că nu s-a realizat nimic şi ca urmare papa îl excomunică pe împăratul Mihail, socotindu-l schismatic. Impăratul Bizantin la scurtă vreme moare, fiind părăsit de toţi şi din sinod nu s-a ales nimic. După moartea lui Mihail al VII Î-lea fiul său Andronic al II-lea, care era opus unirii celor două Biserici, îl înlocuieşte pe Ioan Vecos cu Iosif I. Această înlocuire a fost o greşeală a împăratului care s-a amestecat în treburile Bisericii şi a devenit o problemă vitală în Bizanţ, ceea ce a dus la demisia împăratului. Pe vremea lui Andronic al III-lea în 1339 se reiau tratativele cu Roma. Acest împărat trimite o delegaţie la Avignon care să negocieze unirea celor două Biserici, în schimbul unui ajutor împotriva turcilor. Conducătorul acestei delegaţii a fost Varlaam Calaabritul, care nereuşind să-şi ducă la îndeplinire misiunea nu se mai întoarce în Bizant ci rămâne în Apus. De numele lui se leagă şi disputa isihastă. O nouă încercare şi o nouă cerere de unire bisericească şi de ajutor a fost facută de Ioan al V-lea Paleologul în decembrie 1355 care drept garanţie pentru realizarea unirii promite să-l trimită ca ostatec în Apus pe fiul său Manuel. Papa Inocenţiu al VI-lea îi trimite doar promisiuni că va trimite o delegaţie în Răsărit. în acest context Ioan al V-lea pleacă la Roma unde jură supunere papei. Patriarhul Filotei al Constantinopoluluiindeamnă populaţia ortodoxă să rămâna statornică în religia ei. Manuel al II-lea Paleologul a ajuns şi el în Apus cerşind ajutoare, dar papa nu şi-a ţinut promisiunile. Amintim apoi şi prezenţa delegaţiei ortodoxe condusă de mitropolitul Kievului Grigorie Tamblac, delegaţie care a ajuns în 1418 la Constantza în Elvetia. Atunci Apusenii au refuzat să poarte dialoguri cu delegaţia ortodoxă, fiind ocupaţi cu rezolvarea problemei lor interne, adică a Schismei Papale şi a reformei bisericeşti. Ei au motivat că Răsăritenii au ajuns prea târziu la Constanza pentru a pune problema reunificării în sinod. Toate aceste încercări de reunificare bisericească nu au avut nici un rezultat pentru că au pornit din raţiuni politice şi discuţiile nu s-au purtat de la egal la egal, Apusenii au încercat să abuzeze de situaţia lor politică stabilă şi încercau să obţină cât mai multe avantaje din partea Răsăritenilor. Cursurile nr.44-45 Sinodul unionist de la Ferarra-Florenţa (1438-1439) O noua încercare concretă de unificare s-a făcut prin sinodul de la Ferarra – Florenţa 1438-1439. Presiunea otomană asupra Constantinopolului era tot mai intensă. Ca urmare împăratul Bizantin a socotit că a venit vremea pentru a purta tratative concrete cu Roma pentru realizarea unificării bisericeşti. De cealaltă parte papa Eugeniu al IV-lea presat de sinodalii de la Basel ca să recunoască superioritatea sinodului faţă de papă, a abătut discuţiile sinodului spre reunificarea celor două Biserici. Iniţiativa de unire a venit din partea lui Ioan al VII Î-lea
120

Paleologul (1425-1428) care a trimis o delegaţie în Elveţia să ia legătura cu papa Eugeniu. în urma acestui contact papa Eugeniu propune închiderea sinodului general al Bisericii de Apus de la Basel şi mutarea lui în Italia, pentru a da posibilitatea Răsăritenilor să ajungă la sinod. S-a propus ca loc de desfăşurare localitatea Constantza. Sinodalii care erau majoritari francezi ar fi dorit ca ortodocşii să vină la Basel sau Avignon. Până la urmă papa hotărăşte închiderea sinodului de la Basel şi mutarea lui la FerarraFlorenţa. El părăseşte Basel-ul însoţit de un grup restrâns şi în 1437 redeschide sinodul la Ferarra. Pentru ca delegaţia ortodoxă să ajungă în Apus, papa care promisese că va suporta toate cheltuielile pentru sinod plus diurna îi angajează pe veneţieni să meargă la Constantinopol pentru a-i aduce pe ortodocşi la Ferarra. Sinodalii de la Basel fac acelaşi lucru angajându-i pe genovezi să-i ducă pe Răsăriteni la Basel. Intre marinari se iscă scandal în Constantinopol, împăratul trebuind să intervină cu forţa. Impăratul hotărăşte să meargă în Italia pentru că acolo era papa. Si astfel o delegaţie de aproximativ 700 de Răsăriteni porneşte spre Italia. Din delegaţia ortodoxă făceau parte: împăratul Ioan al VII Î-lea Paleologul, fratele lui Dimitrie, patriarhul Iosif al II-lea, Mitropolitul Visarion al Niceii, Mitropolitul Marcu Eugenicul al Efesului, Mitropolitul Antonie de Eracleea, Mitropolitul Mitrofan de Cizis, Mitropolitul Damian al Moldovei, ieromonahul Grigorie Manas, Silvestru Siropulos, Gheorghe Scolarios, Gheorghe Ghenistos, Mitropolitul Dorotei de Mitilene; alături de ei amintim pe protopopul Constantin şi logofătul Neagoe din Moldova. Intre susţinătorii papeiil amintim pe cardinalul Iuliano Cezarini, pe episcopul Ioan de Torchenada, pe Ioan de Montinegro, pe Ioan de Ragusa, pe Andrei de Rodos şi mulţi alţii până la cifra de 70. Delegaţia ortodoxă porneşte din Constantinopol în octombrie 1437 şi ajunge la Veneţia în februarie 1438. Aici ortodocşii săvârşesc Sfânta Liturghie în Biserica San Marco şi Apusenii rămân uimiţi de frumuseţea Liturghiei bizantine. în martie 1438 ortodocşii ajung la Ferarra. Papa propune să se întârzie deschiderea oficială, pentru că el spera să mai vină şi sinodalii de la Basel. Intre Răsăriteni şi Apuseni au loc discuţii preliminare. Discuţii aprinse s-au purtat pe tema adaosului Filioque. Răsăritenii şi Apusenii se acuzau reciproc că au stricat Tradiţia Bisericii şi din nou sunt puse în discuţie diferenţele dintre cele două Biserici, diferenţe sesizate de Fotie încă din secolul IX. Pentru că nu s-a ajuns la nici un consens teologic şi nici sinodalii de la Basel nu au mai venit, mai mult sub presiunea împăratului pe 8 octombrie 1438 papa a deschis oficial lucrările sinodului, care s-au purtat până în martie 1439. în acest timp au avut loc 25 de şedinţe oficiale publice. Din nou problema Filioque, a purgatoriului şi a azimelor au făcut ca să nu se realizeze consensul. In acest context delegaţia ortodoxă a ameninţat că se întoarce acasă, iar împăratul îşi vedea visul de a primi ajutor armat din partea Apusului spulberat. Sultanul Murat al II-lea i-a atras atenţia împăratului Ioan că dacă va încerca să ducă tratative cu Apusul în lipsa lui din Constantinopol, va cuceri şi ceea ce a mai rămas din Imperiul Bizantin. Cu toate că împăratul a părăsit Constantinopolul
121

Sultanul nu a atacat Bizanţul pentru că a fost sfătuit să mai aştepte, pentru că prin unirea celor două Biserici nu va fi pusă în pericol înaintarea turcească. Papa hotărăşte mutarea sinodului în mijlocul Italiei, pentru a-i împiedica pe Răsăriteni să părăsească Italia. Invocând o epidemie de ciumă la Ferarra, papa mută sinodul la Florenţa. Adevăratul motiv al acestei schimbări a fost acela că papa nu mai avea fonduri pentru a susţine continuarea sinodului şi florentinii prin familia DeMedici au făgăduit papei ajutor bănesc dacă sinodul se va muta în cetatea lor. Astfel sinodul este redeschis în aprilie 1439 la Florenţa. La scurt timp după aceasta patriarhul Iosif al II-lea moare şi este îngropat în Florenţa. Marcu Eugenicul reuşeşte să fugă din Florenţa şi împăratul sprijinit de Mitropolitul Visarion al Niceii, de Dorotei de Mitilene şi Isidor îşi impun voinţa şi propun acceptarea unirii. Rând pe rând delegaţii ortodocşi părăsesc Florenţa şi astfel în grabă se redactează pe 5 iulie 1439 un document de unire în care se arată că Răsăritul acceptă cele 4 puncte majore ce deosebesc cele două Biserici: a) Primatul papal adică recunoaşterea supremaţiei papei; b) Filioque adică erezia care susţine că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul; c) Azimele – pâine nedospită folosită la împărtăşanie; d) Purgatoriul – între rai şi iad mai există un loc de purificare al sufletelor. Actele redactate în latină şi greacă au fost semnate doar de 22 dintre Răsăriteni, între care s-a aflat şi Mitropolitul Damian al Moldovei. După semnarea actelor delegaţii ortodocşi au fost obligaţi să sărute papucul papei ca semn al recunoaşterii Primatului papal. Impăratul Ioan al VII Î-lea s-a ales cu câţiva galbeni şi un corp de oaste genoveză ce au ajuns în Constantinopol. Delegaţii ortodocşi au fost trataţi rău atât la Ferarra cât şi la Florenţa, diurna a fost mică şi nici aceea plătită. Interesantă este prezenţa românilor la acest sinod. Se ştie că Mitropolitul Damian era grec de origine şi că fusese hirotonit de curând pentru Moldova. La vremea respectivă Moldova era împărţită între cei doi fii ai lui Alexandru cel Bun: Iliaş şi Stefan. Iliaş avea reşedinţa la Suceava şi avea certitudinea ca va avea un Mitropolit. Stefan avea reşedinţa la Roman şi ar fi dorit şi el un Mitropolit. Din această cauză au fost trimişi la Constantinopol protopopul Constantin şi logofătul Neagoe. Cum delegaţia ortodoxă era pornită spre Ferarra au însoţit-o şi ei în speranţa că vor găsi timp pentru a discuta cu patriarhul Iosif al II-lea despre problema lor. Numele mitropolitului Damian apare de trei ori în actele sinodului, iar a logofatului Neagoe o dată. Dupa sinod delegaţia ortodoxă s-a întors la Constantinopol. Aici populaţia i-a primit cu ură şi neîncredere şi marea majoritate a semnatarilor actelor unirii şi-au retras semnăturile, între ei fiind şi Damian. Isidor al Kievului nu a făcut acest lucru şi ajuns la Moscova a fost întemniţat de Vasile al II-lea, dar lăsat să fugă a ajuns la Roma unde a fost hirotonit şi numit cardinal. A fost însărcinat de papa Eugeniu să meargă la Constantinopol pentru a citi oficial actele de unire a celor două Biserici. Poporul i-a primit cu huiduieli şi Ghenistos Pleton ne spune că un glas s-a auzit în Catedrala Sfânta Sofia care ar fi spus că “decât pălărie roşie de cardinal mai bine turban turcesc”. Dorinţa respectivului om s-a împlinit peste 10 ani.
122

Cursul nr.46 Căderea Constantinopolului La mijlocul secolului XV din faimosul Imperiu Bizantin nu a mai rămas decât capitala, împrejurimile ei şi câteva fişii de coastă. Era eminentă asedierea Constantinopolului de către sultanii turci. Sultanul Mahomed în 1451, ajungând la tron şi-a exprimat dorinţa de a cuceri capitala Imperiului. El cunoştea bine Constantinopolul pentru că în tinereţe a învăţat carte aici. Se ştie că tatăl său, Murad şi-a exprimat dorinţa de a cuceri Constantinopolul încă de la Sinodul Unionist de la Ferarra-Florenţa. In urma acestui sinod împăratul Ioan al VII Î-lea Paleologul a rămas cu două corăbii, câteva pungi de galbeni şi un corp de oaste genoveză. Numărul genovezilor s-a înmulţit în următorii ani şi în 1453 în Constantinopol se afla o armată cam de 9 000 de genovezi conduşi de Giovani Justiniani. Intre 1448-1458 împărat la Constantinopol era Constantin al XII-lea Dragasis. Mahomed îşi pregăteşte o armată de 160 000 de soldaţi şiişi îndreaptă flota spre gurile Bosforului. Armata de uscat era sprijinită de artileria grea compusă din tunuri de mare capacitate. Istoricul Franzes ne spune că acele tunuri erau capabile să arunce ghiulele de 900 de kilograme la o distanţă de doi kilometri şi au fost confecţionate de un transilvănean numit Urban. In 5 aprilie 1453 începe atacul asupra Constantinopolului. Flota este distrusă pe 20 aprilie în strâmtoarea Bosfor, iar pe uscat turcii au câştig de cauză în 28 şi 29 mai, când intră în cetate. în 30 mai sultanul Mahomed intră triumfal în Constantinopol şi cu tot eroismul dat de genovezi cetatea nu a mai putut fi salvată. Giovani Justiniani este rănit, patriarhul Atanasie fuge din cetate şi împăratul Constantin cade în luptă. Mahomed intră în Catedrala Sfânta Sofia călare şi îi mulţumeşte lui Allah pentru victorie, iar de atunci Catedrala ortodoxă a fost transformată în moschee, iar din 1924 a fost declarată Muzeu Naţional. Din 1453 Imperiul Bizantin a mai dăinuit 110 ani după care şi-a încetat activitatea. Sapte ani mai târziu turcii cuceresc Peloponezul şi Imperiul de Trapezunt. Primul gând al Impăratului a fost de a restaura Biserica Ortodoxă, pentru că a fost conştient că Patriarhul îi va fi de mare ajutor. în 1454 îl alege Patriarh pe Gheorghe Scolarios, el primind de la călugărie numele de Ghenadie. Era vorbitor de mai multe limbi străine şi a dat un act oficial prin care a arătat că Patriarhul este numit Milet Paşa, iar prin aceasta se garanta creştinilor dreptul de a-şi practica religia în schimbul peşcheşului. Cu timpul însă turcii au început să-i opreseze pe creştini în sensul că au cerut tot mai multe taxe, le-au confiscat Bisericile transformându-le în moschei, copIII le erau luaţi, bărbaţii erau obligaţi să facă parte din armata turcească, iar fetele erau duse la harem. Creştinii erau numiţi raia (vite) şi nu aveau drepturi în Imperiul otoman, nici măcar dreptul de a face parte din administraţie. Patriarhul a fost obligat să-şi mute reşedinţa la Biserica Sfinţii Apostoli şi apoi la Biserica Sfântul Gheorghe din Fanar, pentru că şi Biserica Sfinţii Apostoli a fost transformată în moschee.
123

Biserica pe vremea lui Mahomed al II-lea Din voinţa sultanului ca Patriarh a fost ales Ghenadie Scolarios, care a primit din partea sultanului daruri în bani, veşminte şi un cal alb pe care îl călărea doar Patriarhul. Ghenadie alcătuieşte cu acel prilej o mărturisire ortodoxă în care prezintă învăţătura Bisericii şi relaţia acesteia cu statul. Aceasta este prima Mărturisire Ortodoxă de după Schisma cea Mare. Sultanul îi acordă Patriarhului titlul de etnarh = şef al naţiunii ortodoxe şi avea îndatorirea de a-i judeca pe creştini. Episcopii şi Mitropoliţii au continuat să fie aleşi de Patriarh şi confirmaţi de sinod. Deşi li s-a permis să aibe Biserica lor, creştinilor li s-a interzis să sărbătorească anumite evenimente, de exemplu clopotele au fost interzise şi aşa a apărut toaca. Creştinii nu aveau voie să facă propagandă printre musulmani. Promisiunile de protecţie ale creştinilor nu au fost respectate. Patriarhii au fost schimbaţi după bunul plac al sultanilor şi al vizirilor. Sub Mahomed al II-lea, care moare în 1481 au fost schimbaţi 8 Patriarhi. Urmaşii lui Mahomed, Sulim I şi Sulim al II-lea au reuşit să lărgească graniţele Imperiului, primul cucerind Egiptul în 1517, iar al doilea Mohaciul în 1526. în 1541 transformă Ungaria în Paşalâc. Cu toate acestea Apusul a fost ferit de invazia turcă pentru că la mijlocul secolului XVI a început declinul Imperiului. Creştinii au fost persecutaţi până în secolul XVIII când în urma mai multor războaie ruso-turce s-a încheiat pacea de la Cuciuc-Cainargi în 1774, iar în actele semnate s-a menţionat libertatea religiei creştine. Si în secolul XIX au mai existat cazuri în care creştinii au fost prigoniţi, de exemplu cazul Patriarhului Grigorie al V-lea, care în 1821 a fost spânzurat în ziua de Paşti. Situaţia creştinilor s-a îmbunătăţit după Razboiul de Independenţă (1877-1878) dar mai ales în secolul XX. Cursul nr.47 Inchiziţia Una dintre cele mai ruşinoase instituţii pe care Biserica de Apus a inventato a fost Inchiziţia. Numele îi vine de la verbul latin incuo,-erere = a ancheta, a cerceta. La început Inchiziţia a fost doar o procedură de judecată prin intermediul căreia se încerca interzicerea alteiinvăţături decât cea a Bisericii. Cel care a inaugurat această procedură a fost papa Lucius al III-lea şi a fost adoptată oficial de papa Inocenţiu al III-lea (1158-1216) prin sinodul de la Lateran. Această procedură cuprindea trei momente: a) inspecţia inchizitorului; b) predica lui si c) timpul de graţiere. Inspecţia consta într-un interogatoriu la care era supus cineva bănuit de erezie. La acest interogatoriu se ajungea pe baza mărturiei a cel puţin doi martori. Apoi i se comunicau acuzatului acuzaţiile aduse şi un tribunal alcătuit din
124

inchizitori şi oameni de încredere: episcopi, preoţi, călugări pronunţau sentinţa. Pedepsele au fost variate şi s-a ajuns până la pedeapsa capitală. Intre aceste pedepse amintim: exhumarea în cazul în care cineva dovedit eretic era deja mort; confiscarea averilor familiei şi a rudeniilor; flagerarea în Biserică; erau îndemnaţi pentru pocăinţă să facă pelerinaje şi acte de caritate. Inchisoarea nu era socotită pedeapsă ci timp de îndreptare. Pedeapsa capitală se executa prin ardere pe rug. După anchetarea şi judecarea celui vinovat, urma predica prin care îi indemna pe oameni să nu urmeze exemplul celui condamnat. Apoi I se dădea condamnatului un timp de graţiere şi dacă nu renunţa I se aplica pedeapsa. La început aceste tribunale au fost puse sub ascultarea episcopilor, dar episcopii fiind mai puţin zeloşi au fost desemnaţi delegaţi permanenţi pe lângă episcopi de către Papă. în 1233 papa Grigorie al II-lea (1229-1241) transformă Inchiziţia într-o instituţie permanentă. Până în secolul XVIII când a fost interzisă ea a săvârşit numeroase acte reprobabile. Cel mai sângeros a fost cel din 1209 pe vremea lui Inocenţiu al III-lea când a fost organizată o Cruciadă împotriva catharilor şi când au fost omorâţi peste 20 000 de oameni. Inchiziţia avea puterea de a folosi orice mijloc, chiar şi tortura pentru aflarea adevărului. Considerând valabilă mărturia oricui, inchizitorii ţineau secret numele martorilor. Această instituţie este o pată pe obrazul Bisericii de Apus. Cursul nr.48 Controverse, erezii şi schisme în Răsărit şi Apus In Răsărit în perioada imediat următoare Schismei, Biserica Ortodoxă nu sa mai confruntat cu atâtea erezii ca în perioada primelor secole. Au apărut câteva grupări religioase mai aparte ce au promovat o învăţătură străină Bisericii, între acestea este şi cea a Bogomililor. Numele după unii istorici le-ar veni de la un preot care şi-a schimbat numele în Teofil = Vogomile în limba slavă. După alţi istorici numele le-ar veni de la rugăciunea specifică Bog milîi=Doamne miluieşte. Stiri despre acestă erezie avem dintr-o predică a presbiterului Cozma precum şi din lucrarea lui Eutimie Zigabenos –“Panoplia dogmatică”. Erezia a apărut în Bulgaria unde se ştie că Impăratul Bizantin Vasile al II-lea Bulgarotonul a adus din mijlocul Imperiului aşa numita grupare a pavicienilor pe care i-a aşezat pe graniţa dintre Bulgaria şi Bizanţ pentru a apăra Imperiul. Bogomilismul a apărut în mijlocul lor. Bogomilii afirmă că lumea este creată de Satanael, fiul cel mare a lui Dumnezeu, care s-a răzvrătit împotriva tatălui său şi a creat pământul pentru sine. El nu a reuşit să-l creeze pe om şi atunci a cerut ajutor Tatălui, care I l-a dat cu condiţia ca omul să fie supravegheat de amândoi. Prima femeie creată a fost sedusă de Satanael şi au avut doi copii, pe Cain şi Calomea. a) Teologia lor - ei afirmă că Dumnezeu ar avea un trup constituit dintr-o substanţă fină ce nu poate fi cuprinsă cu simţurile noastre. El a luat treiinfăţişări: Tatăl s-a arătat oamenilor în chipul unui moşneag, Fiul ca un bărbat tânăr, iar Sfântul Duh ca un adolescent. Fiul emană din Tatăl şi s-a
125

făcut om prin Fecioara Maria, Duhul Sfânt emană din Fiul şi împreună se întorc în Tatăl. Cain îl omoară pe Abel fapt pentru care Dummezeu îi retrage puterea creatoare. b) Soteriologia sau învăţătura despre mântuire – ei afirmă că Dumnezeu a emis din sine pe Logosul care este numit când Hristos, când Arhanghelul Mihail. Logosul a pătruns în Fecioara Maria prin urechea dreaptă şi s-a întrupat. El l-a trimis apoi pe Sfântul Duh pentru a-i desăvârşi opera. Existenţa omului este o luptă între bine şi rău. Prin botezul făcut fără apă şi doar adulţilor demonii sunt îndepărtaţi din om şi se sălăşluieşte în fiecare Sfântul Duh. Bogomilii credeau că sunt nemuritori. Sfintele Taine şi sărbătorile au fost respinse. Spovedania era publică. Euharistia se făcea doar sub forma pâinii şi era socotită doar un semn al despărţirii lui Hristos de ei. Ei afirmau că în Biserica Ortodoxă locuiesc demonii şi nu o cinsteau pe Fecioara Maria. Canonul biblic era constituit din Cartea Psalmilor, 6 Profeţi şi Noul Testament. Comunitatea lor era împărţită în două categorii: - cea a perfecţilor şi era de fapt ierarhia bogomililor. Căsătoria era socotită necurată şi era interzisă perfecţilor dar admisă pentru restul. Erau constituiţi în trei trepte ierarhice: apostoli, diaconi şi sub-diaconi. Morala era foarte riguroasă şi urmărea desprinderea omului de tot ceea ce este material. Interziceau războaiele şi uciderea de animale fiind vegetarieni. Respingeau autorităţile sociale şi de stat. Cu toate acestea organizaţia bogomililor era una democratică. c) Evoluţia lor istorică – Ei au apărut cam pe la mijlocul secolului XI în Bulgaria. Aici au sprijinit partidele care militau pentru independenţă. în 1111 medicul Vasile împreună cu 12 perfecţi au fost arşi pe rug pe hipodromul din Constantinopol. în Bulgaria Bogomilii au fost condamnaţi de două sinoade de la Târnovo din 1111 şi 1150. în ciuda condamnării lor bogomilismul s-a răspândit în Serbia, Bosnia şi Herţegovina. în secolul XIV au intrat în conflict cu autorităţile Bizantine iar în secolul XV i-au cerut ajutor lui Mahomed împotriva Bizanţului. Cu această ocazie ei trec la mahomedanism. Influenţa lor s-a simţit şi după aceea, şi chiar în literatura şi cultura româna a secolelor XIX-XX se simte o influenţă a bogomililor. Catharii Această erezie s-a dezvoltat în Apus şi este un amestec între învăţătura bogomililor şi maniheism. Cu toate că maniheismul a fost condamnat în secolul IV în Apus nu a dispărut complet. Pe această bază, această nouă erezie a Catharilor se dezvoltă în combinaţie cu învăţătura pavlicienilor şi a bogomililor. Dupa ce bogomilii au fost persecutaţi în Imperiul Bizantin, au ajuns în nordul Italiei şi Spania. Dezvoltarea lor a fost încurajată şi de spiritul ascetic cu care au însoţit Cruciadele, iar popularitatea lor a crescut atunci când s-au ridicat împotriva bogăţiilor clerului catolic. Numărul lor a crescut într-atât încât au ajuns să influenţeze Biserica Romano-Catolică din ţările de mai sus. Spre deosebire de bogomili, catharii interziceau minciuna, în timp ce bogomililor aceasta le era permisă pentru a scăpa de persecuţii. Catharii sunt
126

cunoscuţi în Italia din 1022. în mod public secta este constituită prin 1030. în Franţa un sinod ţinut la Orleans în 1022 a condamnat 30 de cathari. Prin 1167 Catharii se adună într-un sinod în localitatea Saint-Felix din Franţa la care au participat delegaţi din întreg Apusul. în 1208 un delegat papal trimis de Inocenţiu al III-lea să ia măsuri a fost ucis. Acest lucru a dezlănţuit o adevărată Cruciadă în 1209 împotriva lor şi a albigenzilor. Catharii s-au răspândit şi în Spania, ceea ce l-a determinat pe papa Grigorie al IX-lea (1227-1271) să trimită Inchiziţia. In Germania catharii datează din secolul XI ei fiind semnalaţi în Saxonia. Catharii s-au răspândit şi în Ungaria. Invăţătura lor are următoarele principii: Dumnezeu a avut doi fii, dintre care Sataniel a devenit un conducator al răului şi de aici în lumea văzută acţionează mereu cele două puteri a binelui şi a răului. Ei afirmă că în această lume sufletele se află în robie, iar păcatul cel mai mare este reproducerea umană, prin care se înmulţesc închisorile sufletului. în opinia lor mântuirea se realizează prin ascetism. Cel “perfect” trebuie să evite căsătoria, mâncarea de lapte şi ouă şi să renunţe la proprietăţi. Perfecţii erau constituiţi în adevărate ierarhii şi comunităţi locale. Ei erau conduşi de aşa numitul died = episcopul ajutat de cei doi fii: mare şi mic. Există informaţii că aceşti cathari ar fi avut chiar un papă în Apus. Adepţilor obişnuiţi numiţi “credentes” le era permisă căsătoria, deţinerea de bunuri şi apartenenţa formală de Biserica Catolică. Inainte de moarte trebuiau să facă pocăinţă faţă de Biserica Catolică. Unii respingeau Vechiul Testament pe care îl socoteau cartea lui Satan. Potrivit lor Hristos n-ar fi avut un trup real. Respingeau Tainele, construcţia de Biserici pe care o considerau o dezonoare adusă lui Dumnezeu. Se practica masa comună unde se făcea un fel de sfinţire a pâinii. Petrogrusienii Numele le vine de la întemeietorul lor, un predicator Petru Brusius (sau Pierre de Bruys). Ei respingeau cultul extern, Sfânta Cruce, Botezul copiilor şi Sfânta Liturghie. S-au organizat în bande şi atacau Bisericile şi mănăstirile. Petru Brusius a fost prins de popor şi ars pe un rug de cruci în 1130. In secolul XIi în Italia a fost semnalată secta valadenzilor. Numele le vine de la un negustor bogat din Lyon cu numele de Petru Valdus. în urma citirii Bibliei el a ajuns la concluzia că sărăcia de bună voie este singura cale spre mântuire. în 1170 el a întemeiat o comunitate a bărbaţilor cu idei asemănătoare. Arhiepiscopul de Lyon a interzis propovăduirea lor, iar papa Lucius al III-lea i-a excomunicat. Lupta împotriva bogăţiei s-a transformat într-o luptă împotriva ierarhiei ce era înstărită. Dacă la început au participat la serviciile religioase din biserică, pentru că au fost respinşi de biserică s-au organizat în comunităţi aparte şi au început să conteste valabilitatea serviciilor religioase săvârşite de clerul apusean corupt. Pâna în 1848 valdenzii au fost persecutaţi atât în Italia cât şi în Spania şi Franţa. Ca urmare mulţi s-au refugiat în Germania unde au fost repede anihilaţi de populaţia băştinaşă.
127

In afară de aceste secte tot în Apus mai amintim: secta lui Arnold de Brescia, secta Stendingilor, secta Pasagilor. în paralel cu aceste secte în Biserica Apuseană au apărut şi învăţături şi practici noi cum ar fi Dogma despre Purgatoriu, Dogma Indulgenţei, Dogma despre zămislirea fără de păcat a Fecioarei Maria, Dogma despre inseparabilitatea sinelui şi trupului în Sfânta Euharistie. Cursul nr.49 Isihasmul In perioada de după Schismă Apusul a fost marcat din punct de vedere teologic de mişcarea scolastică. In Răsărit teologia ortodoxă a fost marcată de disputa isihastă. Istoria acestei mişcări se pierde în negura timpului, pentru că isihia se practica de mult timp în Biserica Răsăriteană. Numele îi vine de la liniştea pe care o aduce în suflet rostirea rugăciunii lui Iisus “Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă”. Această practică a rugăciunii rostită ritmic a apărut la călugării din Muntele Athos înca din secolul XI, dar în secolul XIV se pare că a degenerat, în sensul că vieţuitorii neglijau munca şi rosteau ziua întreagă această rugăciune, afirmând că dacă ea se rosteşte într-un anumit ritm şi stând într-o poziţie anume ajungi să vezi Lumina Taborică. Disputa a început atunci când Varlaam de Calabria a auzit de la doi călugări atoniţi de practicarea în masă a Isihiei şi a venit la Constantinopol pentru a combate mişcarea atonită. Se ştie că Varlaam a fost trimis în Apus spre a negocia unificarea celor două Biserici prin anul 1339, dar el nereuşind să-şi ducă la bun sfârşit mandatul a rămas în Apus. în 1340 ajunge la Constantinopol şi public îi condamnă pe isihaşti. Apărător al acestei practici a fost Grigorie de Palama, vieţuitor la o mănăstire de lânga Bereea (Macedonia). El îl determină pe patriarhul Ioan Calecas să convoace sinodul în 1341 prilej cu care practica isihastă a fost aprobată şi Varlaam a fost condamnat. Ca urmare a acestui fapt Varlaam a plecat din nou în Apus unde este făcut episcop de Gerace. De pe această poziţie a atacat din nou Biserica Ortodoxă şi împreună cu diaconul său Achindim au reuşit să provoace tulburare în Răsărit. La vremea respectivă conducător al Imperiului Bizantin era văduva Ana de Savoia. Aceasta fiind Apuseană a trecut de partea lui Varlaam. Ea reuşeşte să îl determine pe patriarhul Ioan Calecas în 1345 să mai ţină un sinod unde să se discute problema isihiei-prilej cu care Palama a fost excomunicat. Ea a cerut acest lucru pentru că un prinţ bizantin Ioan Cantacuzino (1347-1355) a emis şi el pretenţii pentru tron, iar Sfântul Grigorie Palama a susţinut candidatura lui. La sinodul din 1345 Ioan Calecas îl anatematizează pe Grigorie Palama. Pâna la urmă împărăteasa se împacă cu Ioan Cantacuzeu şiil asociază la tron. Ioan Cantacuzeu îl înlătură pe patriarhul Ioan Calecas în 1347 de pe Scaunul Patriarhal şi în acelaşi an un sinod din C-pol aprobă isihasmul. Noul patriarh, Isidor, ucenic al Sf. Grigore palama, eidică anatema într-un sinod ţinut în 1351..
128

Isihasmul nu a fost o învăţătură nouă, ci a fost o practică ce s-a extins pe scară largă în întreg monahismul Răsăritean luând exemplul mănăstirilor de la Muntele Athos. Mişcarea a fost puternică pâna în secolul XVII Î, când încetul cu încetul s-a mai potolit. Astăzi Isihasmul se practică doar în puţine mănăstiri Răsăritene. Cursul nr.50 Cultura şi teologia Apuseană în secolul XI-XV Scolastica Termenul de Scolastică s-a încetăţenit cu timpul în Apus şi definea un mod de interpretare al învăţăturii bisericeşti. Era chiar o adevărată mişcare Scolastică ce a marcat Apusul în Evul Mediu. Părintele scolasticii este socotit a fi Anselm de Canteburry, care aşează credinţa la baza tuturor învăţăturilor religioase. El folosea ca dicton sintagma: “Credo ut inteligam”. De acest principiu s-a folosit numai în lucrarea “Cur Deus homo”-De ce s-a făcut Dumnezeu om- unde arată că dogma şi raţiunea trebuie să fie în deplină armonie şi că tainele lui Dumnezeu trebuie acceptate prin credinţă. De fapt a făcut invers pentu că în lucrarea “Sic et non” el aşează în paralel afirmaţii contradictorii din scrierile Sfinţilor Părinţi şi din principalele învăţături ale Bisericii, ca apoi să scoată adevărul. Această metodă a fost practicată în toate centrele culturale teologice precum şi în şcolile de pe lângă Biserici şi Mănăstiri. Universităţile din Apus au existat la vremea respectivă datorită unor personalităţi marcante, dintre care amintim: Graţian de Bologne, mort în 1152, fost profesor de drept, care a făcut o modificare la Dreptul Canonic; Petru Lombardul, mort în 1160, care a fost episcop de Paris; Ioan Bonaventura care după ce a scăpat de o boală grea a ajuns profesor la Universitatea din Paris, apoi cardinal încercând să împace scolastica cu mistica; Petru Damiani, mort în 1072 şi care a luptat împotriva decadenţei clerului. Cel mai mare reprezentant şi sintetizator al principiilor scolasticii a fost Toma d’Aquino (1225-1274). Opera să “Suma Contra Gentiles” este o expunere apologetică a credinţei creştine. El scrie apoi “Suma Teologiae”, care este un tratat de dogmatică şi morală în care expune principiile în baza unei logici foarte stricte. Dumnezeu este conceput în mod abstract ca “actus purus” sau “causa finalis” şi nu ca o persoană apropiată de sufletul omului. în învăţătura să despre har el este tributar Fericitului Augustin, care accentuează lucrarea harului în om pentru mântuire şi aproape că ajunge la învăţătura despre predestinaţie. Bonaventura şi Toma d’Aquino au fost delegaţi să meargă la sinodul unionist de la Lyon, dar au murit. Un alt reprezentant al scolasticii este Scotus (1260-1308), care a pus bazele curentului scotist. El este cel mai subtil dintre scolastici şi a alcătuit două comentarii la manualul de Dogmatică a lui Petru Lombardul. In perioada secolelor XIV-XV viaţa Bisericii de Apus nu s-a mai caracterizat prin ordine şi unitate, ci prin cruzime şi sfâşieri interioare. Alţi reprezentanţi ai scolasticii au fost: W. Occam, mort în 1349, fost profesor la Universitatea din Oxford de la care avem “Centiloquin Teologicum” (100 de cuvântări teologice). El a fost un adept al nominalismului susţinând că
129

generalul nu poate fi prezent şi în particular. Mergând pe această linie arată că în ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu aceasta se poate face numai prin credinţă, metafizica trebuie despărţită de teologie. In această perioadă apar şi o serie de cronicari ce ne-au lăsat numeroase relatări despre evenimentele petrecute. Secolele XIV-XV cunosc şi o mişcare a predicatorilor. Existau predicatori în fiecare ţară din Apus. Dintre aceşti predicatori în Franţa s-au remarcat doi rectori ai Universităţii din Paris: Pierre d’Ailleg care a trăit între 1350-1420 şi a fost duhovnic al regelui Franţei, după care a ajuns rector la Universitatea din Paris. El a fost de partea învăţăturii că doar sinodul general poate înlătura abuzurile din Biserica Apuseană. Papa încearcă să-l câştige de partea să făcându-l cardinal, dar el rămâne la credinţa sa. Jean Gerson a fost ucenicul lui d’Ailleg şi s-a remarcat ca predicator. A trăit aproape 100 de ani. A reuşit să se apropie de familia regală şi a obţinut permisiunea de a-i spovedi pe condamnaţii din închisoare. A încercat să împace Mistica cu Scolastica ce se afla în decadenţă. Dntre predicatorii germaniil amintim pe Master Echart (1260-1327) ce s-a născut într-o familie nobilă şi de tânăr a intrat în ordinul dominican ajungând educator la Paris, Koln şi Strasburg. El învaţă că ceea ce este real în toate este Divinul şi că sufletul omului este o scânteie de Dumnezeire. Un alt predicator a fost Ioan Tauler (1300-1361), care accentua învăţătura despre naşterea lui Dumnezeu în fiecare dintre noi. Scolastica a fost un fenomen cu multă influenţă în viaţa culturală şi telogică a Bisericii de Apus, principiile lui Toma d’Aquino fiind respectate până în secolul XX. Cursul nr.51 Cultura şi teologia răsăriteană în Secolele XI-XV Fiica împăratului Alexios I Comnenul, pe nume Ana, în lucrarea Alexiada ne spune că învăţătura în Bizanţ în epoca ce ţine de la Vasile al II-lea Bulgaroctonul până la Constantin al IX-lea Monomahul a fost cam neglijată. Acest lucru însă a fost reparat prin înfiinţarea în 1055 a Universităţii din Bizanţ ce avea două Facultăţi: una de filozofie condusă de Mihail Pselos şi una de drept condusă de Ioan Csifilinos. Alături de acestea în Răsărit mai funcţionau şcolile de pe lângă Mitropolii şi Mănăstiri şi care au dat numeroşi teologi. Centre mai importante au fost Mănăstirile de la Muntele Athos şi şcolile de pe lângă Mitropoliile Târnovo, Rascia şi Ipek, Mănăstirile Sergeskaia, Tismana, Neamţ şi Putna. In secolul XI cele mai de seamă personalităţi ale vieţii culturale Bizantine au fost Ioan Mavropos, Mihail Pselos şi arhiepiscopul Teofilact al Ohridei. Ioan Mavropos a fost profesor la Universitate şi apoi episcop al evhailor din Asia. A murit în 1108. A fost autorul mai multor vieţi de Sfinţi, de la el ne-au rămas imne, predici şi scrisori în care se prezintă viaţa culturală din secolul XI. Mihail Pselos a trăit într-o vreme de nestatornicie politică, dar a ştiut să se adapteze condiţiilor nestatornice a vieţii bizantine. A activat sub nouă împăraţi bizantini, ştiind să
130

dobândească funcţii sub fiecare dintre ei. A avut mai multe calităţi ce l-au plasat deasupra contemporanilor săi. De la el ne-au rămas numeroase lucrări de teologie, filozofie şi drept. Una dintre cele mai importante este o istorie în care ni se prezintă evenimentele din Bizanţ din 977 şi până în 1076. El este socotit un adevărat precursor al Renaşterii. Arhiepiscopul Teofilact era originar de pe insula Eubeea. A fost diacon la Constantinopol pe vremea lui Alexios Comnenul, apoi a fost numit arhiepiscop de Ohrida. Este autorul a mai multor lucrări teologice dintre care amintim “Comentarii la cărţile Noului şi Vechiului Testament. Cea mai însemnată lucrare este “Despre erorile latinilor”. In secolul XIi îl amintim pe Eutimie Zigabelul un cunoscător al Gramaticii şi Retoricii. De la el ne-au rămas comentarii la Vechiul şi Noul Testament. Cea mai cunoscută lucrare este “Panoplia Dogmatică”, alcătuită la cererea lui Alexios I care l-a rugat să-i prezinte toate învăţăturile eretice de până atunci. El mai scrie şi lucrări dogmatice despre prefacerea reală şi împotriva apocatastazei (învăţătura lui Origen care spune că la sfârşitul lumii Iisus Hristos va restaura răul în bine). Ii mai amintim pe Balsamon, pe Zonaras şi Aristen profesor de drept la Universitatea din Bizanţ. Zonaras ne-a lasat o Istorie, o Cronică populară la slavi şi români. Episcopul Eustatiu al Tesalonicului ne prezintă evenimentele care au dus la cucerirea Tesalonicului în 1085 de către normanzi. Il mai amintim şi pe Mihail Aconimatul fost arhiepiscop de Atena, şi pe Nichita Aconimatul care ne-au lăsat o Istorie în 20 de cărţi în care se prezintă evenimentele petrecute între 1118 şi 1206. Aceasta este o lucrare monumentală în care se descriu evenimente istorice, dar se şi prezintă relaţiile dintre Biserica de Apus şi cea de Răsărit. In secolul XII Îin ciuda strâmtorărilor politice suferite din partea latinilor şi a Imperiului romano-bulgar, Bizantinii au reuşit să menţină standardul ridicat prin înfiinţarea de noi centre culturale. în 1204 Constantinopolul a fost cucerit de Apuseni şi astfel Niceea devine o nouă Atena a culturii, iar despotatul Epirului devine al doilea centru cultural. La Niceea se remarcă activitatea episcopului Ioan Apocatos de la care ne-au rămas polemici antilatine. Ii mai amintim pe Gheorghe Bardanes, pe arhiepiscopul Dimitrie Comatenos – acesta ajungând arhiepiscop de Ohrida şi de la care ne-au rămas nişte răspunsuri canonice. Dintre grecIII amintim pe Ioan şi Nicolae Mesalites, pe Nichifor Vlemides, pe Gheorghe Acropolitul şi pe Ioan Vecos. Nichifor Vlemides a fost cel mai strălucit om de cultură, el refuzând Scaunul Patriarhal. Ni se dau informaţii despre condiţiile politice şi sociale ale epocii în care a trăit. El este autorul a mai multor lucrări Dogmatice, Polemice, Ascetice, Exegetice şi de Liturgică. Ioan Vecos se ştie că a participat la sinodul de la Lyon şi după întoarcerea să acasă a fost ales Patriarh ecumenic în locul lui Iosif I. A păstorit între 12751288 şi a fost adeptul unirii cu Roma. De la el ne-a rămas lucrarea “Despre unire” şi “Pacea bisericească între vechea şi noua Romă”. A fost înlăturat de Andronic al II-lea Paleologul, în locul lui fiind adus Iosif I.
131

Si în secolul XIII Muntele Athos a jucat un rol cultural deosebit. Prin intermediul Athosului s-a răspândit literatura teologică la toate popoarele ortodoxe. în afară de Athos în fiecare din ţările ortodoxe de dinafara Imperiului Bizantin au existat centre culturale importante: la ruşi Kievul a fost cel mai însemnat centru cultural şi se ştie că în secolul XI episcopul Ilarion a pus aici bazele Lavrei Percescaia. Mai târziu Kievul pierde din importanţă şi creşte Moscova. Dintre personalităţile de aicIII amintim pe Chiril de Turov şi Clement de Smolensk care au ajuns episcopi. La bulgari amintim Mitropolia de Târnovo şi Ohrida; la sârbiil amintim pe Sava Nemania care ne-a lasat o Cronică, iar dintre centrele mai importante amintim Rascia şi Ipek ca Mitropolii, iar dintre mănăstiri Studelniţa şi Milişevo unde s-au tradus şi copiat mai multe cărţi. La români amintim mănăstirile Morisena, care a fost ocupată mai târziu de catolici, Cozia în Tara Românească şi Neamţ în Moldova. Cursul nr.52 Arta crestină în Răsărit şi Apus în secolele XI-XV Dezvoltarea artelor a continuat şi în această perioadă. Arta bizantină nu a mai putut atinge dimensiunile de pe vremea împăratului Justinian şi nici originalitatea de pe vremea împăraţilor macedonieni. Bisericile construite acum au fost mai mici ca dimensiune, material mai puţin luxoase, formalismul şi simplitatea punând stăpânire pe artă în secolele XI-XII Î. Valoarea artistică însă nu le scade. Arta bisericească, pictura în special este mai gravă, mai austeră aşa cum o impune credinţa ortodoxă. Dacă până la Schisma cea Mare centrul artei bizantine a fost Constantinopolul, în perioada de după Schismă se observă o descentralizare în sensul că apar noi centre cu specific local cum ar fi Athos, Niceea, Macedonia, Serbia, Rusia şi chiar România. Pe domeniile imperiale arta devine o preocupare a mulţimilor. In arhitectură predomină planul cruciform şi bazilica cu cupolă, iar la sârbi se întâlnesc bazilici cu două cupole. Cele mai cunoscute Biserici la Constantinopol au fost Pantocrator şi Hora – acestea fiind refăcute în secolul XII. în provincii se remarcă Biserica din Atena, Athos, mănăstirea Studelniţa şi Uspenia la Moscova. Contactele pe plan politic şi religios dintre Bizanţ şi Apus au avut ca urmare o influenţă a artei Bizantine în Apus. Aşa este de exemplu Biserica San Marco din Veneţia (1095) ce urmează modelul Bisericii Sfinţii Apostoli din Constantinopol. Ca urmare a cuceririi Constantinopolului de latini în 1204 reprezentanţi ai artei bizantine din Constantinopol şi Tesalonic se îndreaptă către regatele bulgare sau sârbeşti unde se formează noi centre. O parte a reprezentanţilor ajung în Apus şi în special în Veneţia şi se formează o adevărată diaspora a pictorilor bisericeşti.
132

Pe vremea împăraţilor Paleologi Constantinopolul pierde iniţiativa în artă, locul acestui centru fiind luat de centre din Creta şi Listra. La sârbi se remarcă mănăstirile Dacianiţa şi Gracianiţa; la români mănăstirea Cozia şi Biserica Sfântul Nicolae Domnesc. Arhitectura rusă înfloreşte în secolul XIV la Novgorod şi Moscova (începe zidirea Kremlinului). Valoarea artei bizantine constă în decoraţia sculptată şi pictura bogată, mai rar întâlnită este arta mozaicului ce a fost înlocuită cu pictura în frescă (aplicarea unui strat subţire de material cu câlţi şi pe tencuiala proaspătă se realiza pictura). Arta mozaicului este o ramură a picturii. Se respectă simbolistica ortodoxă, adică chipurile de Sfinţi sugerează asceza şi smerenia. Sfinţii îşi au locul bine stabilit în pictura Bizantină. Dionisie de Furna a alcătuit un manual de pictură numit “Erminia picturii Bizantine”. Această epocă constitue şi o renaştere artistică neaşteptată. Bisericile din Rusia, Listra, Macedonia şi România au picturi de o rară frumuseţe. Pictura ne dă o imagine completă despre legăturile dintre Răsărit şi Apus, chipurile sunt vii şi apar caracteristici cu specific local. Predomină domeniul miniaturisticii şi a manuscriselor ilustrate. Aşa sunt de exemplu Istoria lui Ioan Cantacuzino ce prezintă şi ilustraţii, Evangheliarul de la Neamţ din 1429 care este plin de chipuri ale Sfinţilor. Se dezvoltă arta ţesutului şi sculptura obiectelor de metal, lemn şi fildeş. Aceste ramuri sunt mai puţin exploatate în Răsărit. Arta Bisericească Apuseană în secolele XI-XV a fost marcată de 3 direcţii: arta romanică; arta gotică; arta renascentistă. Stilul roman prezintă austeritate şi monumentalitate, fiind o expresie a teocraţiei papale ce nu a renunţat la intinderea peste universalitate. Edificiile se întind pe orizontală, iar ca element specific apare bolta, care atrage după sine întărirea zidurilor cu stâlpi şi contraforţi. Bisericile sunt împodobite în interior cu statui de Sfinţi, apoi apar balcoanele interioare şi chiar turnul. Pictura este mult redusă. Infloreşte aici miniaturistica. Dintre centrele mai importante amintim: Toulouse, Cluny, Clermont, Modena, Parma, Fraiburg şi Worms. Stilul gotic porneşte de la planul de cruce latin, iar ca element nou şi specific acestei arte este ogiva (este formată din două arce de cerc puse una peste alta). Astfel se obţine o clădire cu tendinţă spre verticalitate. Apar stâlpii atât în interior cât şi în exterior. Bisericile gotice sunt expresia tendinţei omului spre cer. Arta gotică cunoaşte 3 etape: 1) Perioada cuprinsă între secolele XII până la prima jumătate a secolului XIII când predomină trăsăturile artei romanice cu specificul că apare ogiva. Exemple: Biserica din Sarhe, Paris etc. 2) Perioada cuprinsă între prima jumătate a secolului XIII şi până la sfârşitul secolului XIV când Bisericile sunt mai mici ca suprafaţă şi
133

a) b) c) a)

b)

mai înalte. în aceste Biserici planul este bine închegat. Exemple: Biserica din Koln, Strasburg, etc. 3) Perioada cuprinsă între secolul XV şi începutul secolului XVI când goticul începe să fie alungat de arta renaşterii. Exemple: Biserica Sfântul Stefan din Viena şi Catedrala din Ulm. Arta gotică s-a răspândit în întreaga Europă. Arta Apuseană era plină de sculpturi şi decoraţii. Prin sculptură se întăreşte forma umană ce este scoasă în evidenţă voalat. Scoala franceză păstrează concepţia artei tradiţionaliste în timp ce gotica germană trăsăturile mistice ale omului. Dintre reprezentanţIII amintim pe Nicolo şi Giovani Isani pentru secolele XII Î-XIV; Andreea Pizzaro pentru secolul XIV şi Donatelo pentru secolul XV. Arta gotică a cultivat într-un fel şi pictura, pentru că apare arta colorării vitraliilor cu figuri de Sfinţi. în acest timp apar adevărate şcoli de pictură, în special în Italia. Este reprezentativă Scoala Flamandră ilustrată de Van Dajk. Poezia şi muzica religioasă în Apus, în secolele XI-XV contribuie la îmbogăţirea cântărilor bisericeşti. In Răsărit dintre reprezentanţii mai de seamă îi amintim pe Mihail Pselos, Ioan al Ierusalimului, Nechifor Vlemides şi mulţi alţii. Cursul nr.53 Prereformatori Pentru a înţelege mai bine Reforma Protestantă din secolul XVI trebuie să urmărim evoluţia Bisericii în Apus şi dacă vom înţelege starea religioasă existentă în perioada secolelor XII-XV vom reuşi să înţelegem că Reforma nu a fost altceva decât o consecinţă firească a situaţiei în care se afla Biserica de Apus. Incă înainte de marii Reformatori în diferite părţi ale Bisericii de Apus s-au remarcat oameni care prin învăţătura lor pot fi socotiţi precursori ai Reformei. Primul prereformator a fost în Anglia în secolul XIV şi se numea John Wycliff (1324-1384). El s-a născut în localitatea Hipswell din nordul Angliei, în districtul Yorkshire. A studiat la Oxford, la Colegiul Ballior dreptul, filozofia şi teologia. A devenit cel mai vestit teolog când împlinise vârsta de 20 de ani. în 1350 studiază la Colegiul Luterworth din Oxford. Intr-o epocă în care în gândirea teologică domina curentul nominalist Wycliff era realist. în învăţătura să a fost influenţat de Platon şi Fericitul Augustin. In 1374 devine un fel de consilier teologic la Curtea Regală. El a fost propulsat aici de un prieten al său John Gold duce de Lanchester. în această calitate el a încercat să medieze la Bruge un conflict între regele englez şi papalitate. Se ştie că Anglia a fost prima ţară care încă din 1365 s-a opus plătirii sumei de 1 000 de mărci Scaunului Papal, de aici a izbucnit conflictul între Anglia şi Roma. Wycliff a promovat sărăcia clerului ridicându-se împotriva luxului şi a bogăţiei. El era astfel pe placul ordinelor călugăreşti din Anglia. Datorită acestei
134

atitudini Wycliff a fost chemat în faţa unui tribunal condus de episcopul William de Canteburry, dar datorită prezenţei prietenului său consiliul s-a mulţumit doar cu observaţii, interzicându-i să se mai ridice împotriva clerului. Duşmanii lui Wycliff trimit un raport la Roma în care arată că sunt 18 puncte suspecte de erezie în învăţătura lui. Papa Grigorie al XI-lea cere arestarea lui Wycliff. Din învăţătura lui se desprind următoarele: 1) Scriptura este singura lege a Bisericii nu şi Tradiţia; 2) Biserica nu este întemeiată pe papă şi cardinali ci pe cei aleşi; 3) Capul Bisericii este Hristos; 4) A promovat traducerea Bibliei în limba vorbită de popor; 5) A tradus Noul Testament, iar un alt prieten de al său a tradus Vechiul Testament; 6) Această traducere a încercat să o răspândească în Anglia prin intermediul aşa-zişilor preoţi săraci, care străbăteau Anglia îmbrăcaţi sumar şi propovăduiau întoarcerea lui Hristos (acest lucru este cunoscut în istorie ca mişcarea lolarzilor). 7) In învăţătura legată de Sfânta Euharistie el neagă învăţătura Bisericii Catolice despre Transubstanţiere (prefacere) el aceptând cosubstanţialitate (prezenţa simultană pe lângă pâine şi vin a lui Hristos). Această învăţătură l-a costat mult pe Wycliff pentru că mulţi l-au părăsit. Mişcarea preoţilor “flecari” s-a răspândit în întreaga Anglie. în 1381 au avut loc în Anglia răscoale şi se pare că predica lui Wycliff a fost cea care a îndemnat poporul să se ridice împotriva nedreptăţilor statului şi a Bisericii. Wycliff este chemat la Londra unde s-a ţinut un sinod şi unde au fost condamnate 24 de opinii ale lui Wycliff (sinodul cutremurului). Ducele de Lanchester refuză să îl mai sprijine şi prin urmare este alungat de la Catedrala din Oxford. S-a retras la o parohie, unde a scris în 1384 “Trialogul”. El moare în 1384. Mişcarea a continuat şi după moartea lui până în secolul XVII Î. Unul dintre cei mai cunoscuţi adepţi ai lui Wycliff a fost John Oldcastle lord de Capehand, care în literatură este cunoscut şi sub numele de Faldstaft şi care a murit în 1717. Wycliff a fost condamnat ca eretic şi în 1415 de către Consiliul de la Constantza. Ideile lui au persistat în Anglia şi după moartea sa. Un alt prereformator a fost Jan Hus (1369-1415). El s-a născut în localitatea Huşineţ din Boemia într-o familie săracă. A studiat la Praga, unde a ajuns profesor la Facultatea de Filozofie şi apoi rector al Universităţii în 1399. în 1403 a fost numit predicator la Catedrala Betleem din Praga. La vremea respectivă Biserica Boemiei era foarte bogată. Mulţi predicatori atacau această situaţie opunându-se corupţiei clericale. La început aceşti predicatori nu au avut o influenţă anume asupra lui Hus. Intre timp însă între Boemia şi Anglia s-a stabilit o relaţie aparte, prin căsătoria prinţesei Ana cu Richard al III-lea în 1383. După acest eveniment numeroşi studenţi au ajuns la Oxford unde au intrat în contact cu
135

ideile lui Wycliff. Prin intermediul acestor studenţi a aflat şi Hus de ceea ce se întâmplă în Anglia. Hus nu respingea Prefacerea reală, dar susţinea că în Biserică există predestinaţi. El face o traducere a scrierilor lui Wycliff în cehă fiind ajutat şi de Ieronim de Praga. La vremea respectivă în Praga se întâlneau două curente: unul ceh deschis pentru nou şi unul german care se opunea Reformei în Biserica. La vremea respectivă Hus se bucura de prietenia regelui Venceslav (1378-1419) care, dacă arhiepiscopul de Praga I-a interzis lui Hus să mai predice, I-a pus la dispoziţie castelul său din Austi unde a scris lucrarea “Tratat despre Biserică”1413, în care afirmă: -adevărata Biserică este cea predestinată, -Petru nu este capul Bisericii, -papa nu este vicarul lui Hristos, --dacă papa trăieşte în lux este urmaşul lui Iuda, etc. Această prietenie l-a îndemnat pe Hus să meargă la sinodul de la Constantza, pentru că regele i-a promis protecţie. Aici el a fost supus unei cercetări. Explicaţia pe care o dă privitor la Sfânta Euharistie a fost acceptată, dar au fost respinse alte învăţături ale lui şi s-a dispus arestarea lui. Motivul arestării a fost acela că nu s-a supus hotărârilor Părinţilor Conciliari de a predica. Hus se apără spunând că nu se simte vinovat şi atacă Conciliul spunând că e dominat de antihrist. La 6 iunie 1415 a fost condamnat şi ars pe rug. Un an mai târziu a sfârşit tot aşa şi Ieronim de Praga. Vestea morţii celor doi a provocat tulburare în Praga unde mulţimea a început să atace clerul catolic şi de acum îşi face simţită prezenţa mişcarea husită. Adepţii lui Hus se împărţeau în două: a) Husiţii radicali, numiţi şi taboriţi conduşi de Jan Ziska. Aceştia au declanşat un adevărat război. b) Husiţii moderaţi mai numiţi şi calistini conduşi de Sigismund Coribut. Cel ce avea să-I persecute pe Husiţi a fost regele Gheorghe Popiebrad, şi ca urmare se răspândesc în întreaga Europă. Husiţii erau organizaţi după structura Bisericii Romano-Catolică având preoţi şi chiar episcopi. Ei au fost numiţi când Fraţi Boemi când Unitatea Frăţească. Ei se apropie de protestanţi şi în 1624 devin calvini. Ultimul episcop al Fraţilor Boemi a fost Jan Comenius. Un alt prereformator a fost Girolamo Savonarola. (1452-1498). Dacă primii doi au schimbat ceva în învăţătura şi Tradiţia Bisericii Romano-Catolice, acesta nu a mai făcut acelaşi lucru. S-a născut în 1452 şi era originar din Ferarra. în 1474 se călugăreşte, iar 8 ani mai târziu este trimis ca predicator în Florenţa. El făcea parte din ordinul dominicanilor. La început predica lui Savonarola, care chema la pocăinţă nu a avut succes. El reuşeşte să reformeze Florenţa începând cu 1490; dintr-un oraş al plăcerilor a devenit un oraş al pocăinţei. Pe străzi în loc de cântece de petrecere se auzeau doar cântece religioase.
136

Savonarola a făcut greşeala că a iniţiat o adevărată mişcare împotriva familiei de Medicii care conducea Florenţa. Papa Alexandru al VI-lea îi interzice să mai predice. Florentinii erau latini cu un temperament mai vioi şi nu au suportat stilul impus de Savonarola. Pentru că s-a ridicat împotriva luxului şi în mod indirect şi de papalitate şi l-a câştigat pe Alexandru al VI-lea duşman. A fost condamnat, spânzurat şi ars pe rug ca eretic împreună cu încă doi călugări iar cenuşa a fost aruncată în râul Arno. Cei trei au fost trecuţi mai târziu în rândul Sfinţilor. Dacă Wycliff şi Hus au promovat învăţături noi, Savonarola este mai mult un revoltat decât un prereformator; totuşi el s-a ridicat împotriva unei stări de fapt şi învăţăturile lui le regăsim în lucrările reformatorilor. Situaţia generală în Apus Cauzele Reformei Protestante Cauzele Reformei Protestante din secolul XVI nu trebuie căutate în afara Bisericii de Apus ci chiar în interiorul ei. Reforma a izbucnit ca urmare a situaţiei generale în Biserică. Ea nu a fost rezultatul unei Europe ci tocmai într-o Europă foarte religioasă. Ceea ce a declanşat Reforma a fost tocmai distrugerea ideii de catolicitate a Bisericii. în secolul XVI ceea ce s-a întâmplat prin Reformatori ca Luther, Calvin şi Henric al VII Î-lea a fost rezultatul unui lung proces de separare şi compromitere a noţiunii de papalitate, ca urmare a Schismei Papale şi a disputei pentru investitură. In răstimpul acestor momente zbuciumate a slăbit şi puterea papalităţii ce era simbol al unităţii Europei. Astfel că în declanşarea Reformei putem urmări mai multe cauze: - 1.cauze religioase care sunt legate strict de Biserică şi de oamenii ei; - 2.cauze politice care sunt legate de relaţiile dintre societatea Apusului şi Biserică; - 3.cauze intelectuale care sunt externe Bisericii şi se leagă de apariţia tiparului, dar şi de mişcarea renascentistă. 1. Cu aproximativ 300 de ani înainte de Reformă puterea papală păleşte împotriva împăraţilor şi a regilor Europei. Dacă unii papi ca Grigorie al VII-lea şi Inocenţiu al III-lea au reuşit să menţină sub steagul lor teocratic o Europă unită, acum la începutul secolului al XVI-lea oamenii vedeau în papă un conducător al creştinilor dar mai mult sub aspect politic decât religios. Papalitatea nu mai reuşea să confere societăţii acea siguranţă mult aşteptată şi oamenii şi-au îndreptat privirile mai mult spre conducătorul politic pentru acest lucru. Viaţa religioasă a vremii a creat o serie de nemulţumiri în rândul populaţiei. Amestecul papalităţii în problemele lumeşti, de cele mai multe ori un amestec brutal, a dus la apariţia unor mari scandaluri. De exemplu Europa a rămas şocată atunci când a aflat că papa Iulius al IIlea a condus personal armatele papale din Italia. Imaginea Vicarului lui Hristos pe pământ, purtând sabie şi coif şi trecând prin zidurile fortăreţei de la Miradolo a
137

zguduit omenirea. Acest papă a avut şi părţi pozitive: el a încurajat activitatea lui Rafael şi Michelangelo, dar nu a reuşit să-şi salveze şi propria să imagine. Demnităţile date sau vândute unor oameni ce nu le meritau în sensul că nu aveau aproape nimic în comun cu Biserica, aduceau profituriinsemnate papalităţii. De exemplu diplomatul francez Antonie de Prat a fost ridicat la demnitatea de arhiepiscop de Yena, dar a intrat pentru prima dată în Catedrala arhiepiscopală atunci când a murit. în provincia Lacnedor din Franţa, la începutul secolului XVI, figurau un număr de 22 de episcopi, dintre care doar vreo 6 trăiau în reşedinţa lor. Veniturile papalităţii obţinute din distribuirea acestor demnităţi au fost fabuloase, dar Biserica a avut de suferit. Alte venituri erau obţinute din vânzarea indulgenţelor sau din dijmele plătite de credincioşi Bisericii. Imoralitatea clerului era atât de ridicată încât prin 1522 papa Adrian al IIlea contemporan cu Luther, repetând dintr-o cuvântare a lui Bernard de Clervaux a spus: “Atât au crescut păcatele Romeiincât ceiintinaţi de ele nici nu le mai simt mirosul”. Datorită imoralităţii clerului a apărut o mişcare anticlericală în Apus. Aceasta a fost încurajată şi de faptul că numeroşi preoţi de mir erau inculţi. Mulţi preoţi aveau mai multe cunoştinţe despre agricultură decât despre Sfânta Scriptură. Erasm de Roterdam prin 1502 afirma că un laic s-ar fi simţit ofensat dacă din greşeală ar fi fost confundat cu un preot sau diacon. în 1512, episcopul LondreIII spunea cardianlului catolic Woolsey: “La Londra orice juriu ar condamna un cleric, chiar dacă ar fi nevinovat ca Abel”. Aceasta era imaginea anticlericalismului în Apus. Anticlericalismul a avut şi un substrat socioeconomic, acela al luptei clerului din pătura mijlocie cu burghezia şi mica nobilime, care îşi apăra dreptul la existenţă, împotriva preoţilor hrăpăreţi. Pătura ţăranilor germani, francezi şi elveţieni era de asemenea înstărită. în rândurile acestor oameni ideea de reformă era strâns legată de ideea descătuşării de dările care trebuiau să le dea emisarilor papali. Acestea creşteau cu fiecare an. Biserica Romei a ajuns în secolul al XVI-lea unul din bancherii Europei şi practica împrumutul cu dobânzi foarte mari. Cei mai afectaţi de această practică erau nobilii şi ţăranii şi chiar o parte dintre muncitori. Numai aşa putem explica războiul ţărănesc din Germania şi Elveţia în urma cărora ţăranii au reuşit să îşi recapete bunurile şi drepturile furate de cler şi nobilime. 2. O altă cauză a Reformei a fost aceea de natură politică în sensul că autorităţile politice (împăratul şi nobilimea) au devenit tot mai puternice. în ţări ca Franţa, Anglia, Germania, Portugalia, Danemarca s-au organizat forme moderne de guvernare, unde papalitatea nu îşi mai avea locul şi legat de această dezvoltare democratică se dezvoltă şi ideea de identitate naţională ce nu permitea amestec străin în treburile interne. Organizarea unor state naţionale puternice a limitat puterea Bisericii. Aşa se face că încă din secolul XV, papalitatea a trebuit să mai cedeze din privilegiile ei. De exemplu în Anglia încă din secolul XV regii controlau numirile de episcopi, lucru pe care l-au făcut şi unii dintre regii scoţieni şi chiar unii dintre împăraţii germani. S-a ajuns până acolo încât, încă de pe vremea respectivă Biserica să fie considerată o simplă instituţie de stat. Aceste afirmaţii apar în lucrările lui
138

Marsilius de Padova şi a omului politic Machiaveli, care a scris “Il principe”. Populaţia s-a rupt de Biserică, pentru că nu o mai simţea ocrotitoare, ci mai mult ca un instrument împovorător şi s-a îndreptat spre puterea laică pe care o aproba şi o parte a clerului. 3. Au existat apoi şi o serie de cauze intelectuale şi culturale ale Reformei. Clasele sociale de sus (conducătorii politici, negustorii, nobilii) erau bine educate. Tipografia şi presa au făcut posibile metode noi de studiu diferite de epoca manuscriselor. Apar o serie de lucrări ce criticau viaţa Bisericii, lucrări citite de mulţi oameni. Renaşterea şi Reforma au mers mâna în mână. Umanismul şi Renaşterea din secolul XVI pentru unii istorici au devenit tot mai agresive în lupta lor antipapală şi anticlericală. Unele scrieri seamănă mai mult a păgânism. Ele erau îndreptate împotriva superstiţiilor dar şi împotriva Antihristului de la Roma. Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai Renaşterii a fost Erasm de Rotterdam, care s-a gândit că ar putea crea un creştinism fără dogme. în ciuda ponderii elementului cultural în pregătirea Reformei, unii istorici afirmă că fervoarea morală a fost mai importantă decât libertatea. Reforma a fost mai mult o mişcare a credinţei decât una a raţiunii cu toate că rezultatul ei a fost laicizarea completă a Bisericii. Cursul nr.54 Reforma în Europa Martin Luther In tot timpul cât s-a scurs de la Reforma protestantă, istoricii au concluzionat că iniţiatorul acestei reforme a fost Martin Luther. Istoriografia Apuseană a privit personalitatea lui în mod diferit. Istoricii protestanţi afirmă că el a fost gura prin care a vorbit Sfântul Duh, că a fost o personalitate puternică, cu calităţi geniale, bun filozof şi un creştin de excelenţă. Istoricii catolici l-au văzut ca pe un răzvrătit, rătăcit, rău-voitor, psihopat. Despre Luther s-a scris foarte mult. El s-a născut la 10 noiembrie 1483 în localitatea Eisleben în Saxonia şi a fost fiu de miner. Familia lui era modestă. Intre 1501-1504 a ajuns la Erfurt unde a fost înfiat de o rudenie Maria Cotta. Aici el studiază dreptul, fiindcă tatăl său îl dorea avocat. După experienţa unei furtuni Martin Luther intră în mănăstirea din Erfurt. Aici a trecut printr-o criză spirituală fiind măcinat de gândul că omul nu are siguranţa mântuirii. în 1510 face o călătorie la Roma, unde a fost şocat de luxul în care trăia papalitatea, dar a rămas adept al papalităţii. Cu acel prilej şi-a luat doctoratul sub conducerea lui Gabriel Biel. Intre 1513 – 1517 a funcţionat ca profesor de exegeza Noului Testament la Facultatea de Teologie din Witenberg. El ajunge la concluzia că omul nu poate face nimic înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu îi dă totul omului aşa după cum crede el de cuviinţă şi că oricâte ar face omul nu poate realiza ceva pentru propria mântuire. Mai târziu într-una dintre scrierile sale a afirmat că transformarea lui lăuntrică s-ar fi petrecut după citirea Epistolei către Romani, şi după ce a reflectat asupra textului “Dreptul prin credinţă va fi viu” (Rom. 1,17). Transformarea lui a fost un proces mai
139

îndelungat. Punând accent pe rolul credinţei pentru mântuire el a declarat că liberul arbitru ar fi de fapt sclavul arbitru pentru că libertatea voinţei este o sarcină foarte grea. Pofta păcătoasă din om este o poftă de neânvins, şi Luther o împacă cu rolul faptelor bune în vederea mântuirii. în aceste două idei constă principiul teologiei Lutherane. Această concepţie diferă de concepţia Bisericii Apusene. Conflictul public cu Biserica a izbucnit în 1517, pe 31 octombrie, când Luther a afişat pe uşile Bisericii din Witenberg un protest în 95 de puncte ce conţinea principii şi dogme noi, străine Bisericii. Acestea sunt cunoscute sub numele de “Cele 95 de teze” ale lui Luther. Acestea nu menţionează doctrina mântuirii numai prin credinţă, dar atacurile împotriva Bisericii s-au bazat pe concepţia că nu Biserica îl mântuieşte pe om ci Harul Divin. Prin această idee Luther s-a ridicat de fapt împotriva unei practici a Bisericii de Apus, aceea de a vinde indulgenţe. (Indulgenţa era învăţătura potrivit căreia Hristos ar fi făcut mai mult pentru împăcarea omului cu Dumnezeu; Sfinţii care au trăit pe pământ au făcut de asemenea mai mult decât era necesar şi acest surplus era numit “tezaurul meritelor prisositoare”. Din acest tezaur Biserica vindea nişte petice de piele numite indulgenţe care erau cumpărate de cei păcătoşi). La început papalitatea a crezut că este o simplă ceartă între doi călugări dominicani Luther şi Tetzel. Tetzel avea sloganele lui pentru a vinde indulgenţele : “Banul sună în cutie, sufletul la cer se suie”. Ca urmare papa Leon X (15131521) l-a trimis pe un cardinal pe nume Cajetan să vadă ce se întâmplă, apoi pe Carol Miltitz căruia i-a cerut să-l liniştească pe Luther şi să-l aducă la ascultare. Papa Leon al X-lea nu a fost în stare să citescă semnele vremii. Carol Miltitz nu reuşeşte să-l aducă sub ascultare pe Luther şi pe 4 iunie 1519 a avut loc la Leipzig o dispută publică referitoare la Primatul Papal. în timpul acestei dispute Luther afirmă că nici Sinodul Bisericii nu este infailibil, ci numai Sfintele Scripturi. In timpul acestor dispute, de partea lui Luther trec mai mulţi cărturari germani, dintre care îi amintim pe Ulrich von Hutten şi Filip Melamcton. Cu aceasta Reforma a fost deja pornită. In 1520 Luther se adresează poporului german prin 3 Scrisori sau Manifeste. Prima se numeşte “Către nobilimea creştină de origine germană, despre îndreptarea stării creştine”. Această lucrare a fost tipărită şi în câteva zile a fost răspândită în întreaga Germanie. în lucrare este atacată papalitatea şi Luther afirmă: “Dacă papalitatea nu vrea Reformă atunci s-o facem noi”. La pretenţiile papalităţii că puterea spirituală o depăşeşte pe cea omenească şi că doar papa are dreptul de a tâlcui Scripturile, Luther extinde acest drept şi pentru popor aratând că poporul are dreptul de a convoca Sinodul şi a decide soarta comunităţii. Sfânta Scriptura este pusă în centrul ridicării morale a poporului. A doua lucrare “Despre captivitatea babilonică a Bisericii”, (scrisă în limba latină) Luther neagă caracterul sacramental al Bisericii, adică contestă Sfintele Taine şi puterea sfinţitoare a Bisericii. Tainele sunt în număr de trei: Botezul, Euharistia şi Pocăinţa, dar şi acestea sunt supuse robiei rătăcirii omeneşti.
140

A treia lucrare “Despre libertatea omului creştin” este cea mai creştinească scriere şi are un amestec de idei din mistica germană unite cu perspectiva acţiunii evanghelizării privite prin prisma umanismului. Papa Leon al X-lea îi răspunde lui Luther la 15 iulie 1520 printr-o Bula (Exurge Domine) în care declară eretice 41 de puncte din afirmaţiile lui Luther. I se dă prilejul lui Luther ca în 15 zile să-şi retragă acuzaţiile şi să se întoarcă în sânul Bisericii. Luther îi răspunde prin lucrarea “Impotriva Bulei lui Antihrist”. Pentru că ideile sale s-au răspândit în întreaga Germanie, în aprilie 1521 a fost chemat să dea seama în faţa Dietei din Worms. Carol al V-lea semnează condamnarea lui Luther, dar acesta îşi găseşte scăparea în castelul lui Friederich cel Înţelept, fratele împăratului, care îşi avea reşedinţa la Wartburg. Aici traduce Noul Testament în limba germană şi apoi Vechiul Testament. Sub numele de “cavalerul Gheorghe” a scris numeroase lucrări antipapale. Exagerările predicii lui Luther au trezit în anabaptiştii lui Tomas Münzer ideea de răscoală. Adepţii lui Luther se întăresc tot mai mult şi în 1528 înaintează un protest oficial împotriva Bisericii Romano-Catolice. Datorită acestui lucru ei se numesc Protestanţi. Adepţii lui Luther reuşesc să impună discutarea acestei noi denominaţiuni rupte din sânul Bisericii Catolice în Dietele de la Spira (1529) şi Ausburg (1530). La aceasta din urmă Filip Melancton a prezentat o Mărturisire de credinţă diferită de cea a Bisericii Romano-Catolice, cunoscută sub numele de “Mărturisirea de la Ausburg” sau “Confessio Augustana”. Intre timp Carol al V-lea (1519-1556) încearcă să-i împace pe protestanţi cu Biserica, dar papa Paul al III-lea (1534-1549) se opune. în acest context Luther mai scrie un pamflet numit “Impotriva papei de la Roma instituit de diavolul”. La vremea respectivă în Elveţia, ţară ce făcea parte din sfera de influenţă a Imperiului German şi-a desfăşurat activitatea reformatoare Jean Calvin. Dacă Luther accepta o structură administrativ-bisericească identică cu Biserica Romano-Catolică, J. Calvin respingea ideea de papalitate arătând că Sinodul este cel ce trebuie să conducă Biserica. Ideea Sinodului conducător a pătruns şi între protestanţii germani, în 1531 apărând o a doua Mărturisire de credinţă a lui Luther mult mai radicală decât cea din 1530. Atunci s-a produs o ruptură în sânul Lutheranilor care persistă şi azi. Cei care se orientează şi mărturisesc ceea ce s-a consemnat la Ausburg în 1530 sunt constituiţi în Biserica Lutherana C.A. (confesio augustana). Cei care se orientează după Mărturisirea din 1531 sunt constituiţi în Biserica Lutherana S.P. (sinodo-presbiteriană). Luther îşi petrece restul vieţii în sărăcie într-o parohie modestă. El s-a căsătorit cu călugăriţa Caterina de Bora şi au avut 5 copii î. El moare în 18 februarie 1546. Din principiile teologice Lutherane amintim: 1) Sola Biblia – singură Scriptura conţine adevărul revelat nu şi Tradiţia; 2) Sola Gratia – doar harul lui Dumnezeu îl mântuieşte pe om nu şi Biserica; 3) Sola Fide – doar credinţa este necesară pentru mântuire nu şi săvârşirea faptelor bune;
141

Sunt 3 Taine; Nu există preoţie harică ci preoţia este universală; Biserica nu este infailibilă ci doar Sfânta Scriptură; Nu există Sfinţi şi Sfinţenie; Nu este nevoie de icoane şi cruci în Biserică; Conducătorul statului este şi conducătorul Bisericii echivalentul dictonului “cujus regio euis religio” = religia (supuşilor) este religia conducătorului; Nordul şi centrul Germaniei au îmbrăţişat ideile lui Luther, în timp ce Sudul a rămas fidel Bisericii Romano-Catolice. Lutheranismul s-a răspândit mai întâi în ţările Scandinave unde existau comunităţi de naţionalitate germană, apoi în Prusia, apoi în Ungaria ajungând chiar şi în Transilvania. Aici Lutheranismul a fost acceptat de saşii din jurul oraşelor Braşov, Sibiu şi Timişoara. O Dietă din Transilvania ţinută în 1558 la Mediaş a aprobat lutheranismul ca religie receptă în Ardeal alături de religia romano-catolică. Cel care a răspândit lutheranismul în Transilvania a fost Ioan Honterius. Pe vremea lui s-a construit în Braşov Biserica-Neagră. Incetul cu încetul în Ardeal au pătruns şi ideile Calvine, iar lutheranii nu sau străduit să-şi impună noua învăţătura în rândul altor etnii. Această tendinţă au avut-o doar la început când au încercat să-i acapareze pe unguri, dar ei au acceptat mai uşor calvinismul. Cursul nr.55 Reforma în Elveţia Din Germania ideea de Reformă Bisericească a ajuns şi în Elveţia. La vremea respectivă Elveţia făcea parte din Imperiul German şi se bucura de o oarecare independenţă. Cele 13 cantoane ce formau Elveţia au fost unite într-o confederaţie. Elveţia era cea mai liberă ţară din Europa, fiind renumită pentru mercenarii ei. Pe plan cultural umanismul a pătruns mai ales la Basel, influenţând mult Reforma din această ţară. O altă cauză a Reformei a fost de natură politică, în sensul că autorităţile locale au avut tăria să se ridice împotriva fiscalităţii exagerate practicate de clerul catolic. In Elveţia au activat doi Reformatori: Huldrich Zwingli şi Jean Calvin. Zwingli s-a născut pe 1 ianuarie 1484 în localitatea Wildhaus. Tatăl său era judele satului, iar un unchi de-al său ce era preot l-a îndemnat să meargă la studii. A studiat la Basel, Berna, Viena, iar la Basel sub îndrumarea profesorului Witenbach şi-a însuşit învăţătura despre “Sola Scriptura” şi s-a ridicat împotriva indulgenţelor papale. La sfârşitul studiilor este numit preot în localitatea Glarus, unde exista şi o garnizoană a armatei elveţiene. Zwingli era capelan al acestei garnizoane. Aici s-a ridicat împotriva folosirii elveţienilor ca mercenari. Reputaţia lui creşte după ce este mutat la Parohia din Einsiedeln în 1516. Viaţa lui morală nu a fost lipsită de reproş, mai ales în ceea ce priveşte votul castităţii. Pleacă la Zürich unde poporul îl alege ca preot. Aici a început să-Ii familiarizeze pe ascultători cu scrierile Sfintei Scripturi, citindu-le chiar din comentariile lui Luther. Activitatea să reformatoare începe prin 1522, dar el nu
142

4) 5) 6) 7) 8) 9)

trece printr-o criză spirituală aşa cum s-a întâmplat cu Luther. Acţiunea lui împotriva Bisericii a început atunci când câţiva cetăţeni, citându-l pe Zwingli au refuzat să mai postească. Episcopul de Zürich a încercat să-i excomunice pe aceşti creştini, dar s-au opus autorităţile cantonale. Zwingliinvăţa că autoritatea supremă o are autoritatea locală, atunci când aceasta acţionează în conformitate cu Sfânta Scriptură. Au urmat 3 discuţii publice pe această temă: în ianuarie 1523, în octombrie 1523 şi în ianuarie 1524 prilej cu care Zwingli şi-a expus învăţăturile. Dintre învăţăturile lui amintim: 1. Evanghelia îşi are autoritatea de la sine şi nu de la Biserică; 2. Mântuirea se realizează doar prin credinţă nu şi prin fapte bune; 3. Liturghia nu are caracter sacrificial (nu se prefac în realitate Trupul şi Sângele) ci poate fi socotită un simbol; 4. Hristos este singurul cap al Bisericii; 5. Celibatul nu există, el însuşi căsătorindu-se cu văduva Ana Reinhart; 6. Icoanele şi crucile nu sunt necesare în Biserică Aceste învăţături şi le expune în lucrările “Cuvântări finale” şi “Introducere creştină scurtă” apărute în 1523. Având sprijinul autorităţilor locale Zwingli a pornit o acţiune de confiscare a averilor mănăstireşti şi de transformare a acestora în şcoli. Adepţii lui Zwingli în 1525 resping autorităţile episcopale, iar Missa este abolită. Ideile şi le expune în lucrarea intitulată “Adevărata şi Falsa religie” în 1525. Mişcarea lui Zwingli ia avânt şi în alte cantoane. Zwingli şi Luther se aflau în multe puncte comuni, dar erau temperamental diferiţi. Diferenţa esenţială între ei consta în învăţătura lui Zwingli care nega orice fel de prezenţă a lui Hristos în Sfânta Euharistie, în timp ce Luther accepta prezenţa reală, el folosind pentru prima dată termenul de impanaţie (in panem, cum panem, sub panem). Zwingli moare în 1531 pe câmpul de luptă (lângă localitatea Kappel), în bătălia dusă de el împotriva unor cantoane ce nu voiau să înlăture catolicismul din ţară. Acţiunea lui a fost preluată, continuată şi sistematizată de Jean Calvin (1509-1564). Calvin s-a născut pe 10 iulie 1509 în localitatea Noyon în provincia Picardia din Franţa. Tatăl său era secretar episcopal şi jurist consult. El a fost crescut doar de tată, mama să murind de tânară, într-o austeritate severă, lucru ce l-a marcat pe viaţă. A studiat în Paris, Orleans şi Bruges dreptul, filozofia şi umanismul clasic. Prin 1532 îi apare o lucrare numită “Comentariu la tratatul despre revelaţie a lui Seneca”. Pentru că concepţia să religioasă a fost influenţată de umaniştii parizieni, Calvin a trebuit să fugă din Franţa, pentru că aici Biserica Romano-Catolică era mai puternică şi s-a ridicat împotriva umaniştilor. Calvin ajunge în Elveţia şi se stabileşte la Geneva. Impotriva calomniilor aduse de Curtea franceză umaniştilor cum că ar fi eretici, Calvin le răspunde în 1535 prin lucrarea “Instituţiile religieicreştine”. Acest lucru face din Calvin un om al protestantismului francez, în sensul că lucrarea este o prezentare populară a doctrinei protestante. Fără ideile lui Luther aceasta nu s-ar fi putut realiza. Calvin a fost influenţat de Cathehismul Mic al lui Luther. In lucrarea să vorbeşte despre libertatea creştinilor şi a voinţei şi arată că supunerea faţă de voia lui Dumnezeu este datoria de căpătâi a omului. Omul a fost
143

creat de Dumnezeu bun şi era supus lui Dumnezeu. Dar atât bunătatea cât şi supunerea le-a pierdut prin căderea în păcat şi astfel a ajuns o epavă, stare pentru care este condamnat de Dumnezeu. Din această stare, doar cei predestinaţi sunt mântuiţi de Hristos, care a plătit pentru păcatele lor. Răscumpărarea îşi are originea în dragostea lui Dumnezeu şi are valoare pentru individ doar în clipa în care devine o posesiune personală prin Duhul Sfânt. Calvin spune “suntem îndreptaţi nu fără faptele bune, dar nu prin faptele bune”. El pune accentul pe legi precise care trebuie să călăuzească viaţa creştinului. Prin aceste legi însă el impune o adevărată tiranie a disciplinei în Biserică. El a încercat să organizeze comunitatea din Geneva în baza acestor legi, dar acţiunea lui a produs tulburare şi a trebuit împreună cu prietenul său Farel să plece la Strasburg, apoi la Basel, iar în 1541 se întoarce în Geneva. După el există trei instituţii creştine: Biserica, Tainele şi Autoritatea Civilă. în Biserică sunt 4 oficii: pastori, învăţaţi, diaconi şi bătrânii. Misiunea pastorilor era aceea de a ţine conferinţe publice şi de a-I examina pe cei care doreau să adere la noua învăţătură. Misiunea învăţaţilor era aceea de a-i forma pe noii prozeliţi după principiile impuse de legi. Diaconii aveau sarcini pentru săraci şi vizitarea spitalelor. Bătrânii ce erau aleşi dintre laici împreună cu pastorii formau “Consistoriul disciplinar”. In privinţa Tainelor acceptă doar două la fel ca Zwingli: Botezul şi Euharistia. în ceea ce priveşte Euharistia, Calvin respingea prezenţa reală a lui Hristos, dar accepta prezenţa spirituală. El spune că adevăratul Hristos în Euharistie este primit doar de cei predestinaţi. Valoarea Tainei este strict dependentă de valoarea condiţiei umane. Cultul a fost mult simplificat reducânduse la predică, rugăciuni şi cântări de psalmi. Impărtăşania se făcea doar de 4 ori pe an. Calvin a fost mai radical decât Luther, dar ţinea calea de mijloc între Zwingli şi Luther. în ceea ce priveşte relaţia cu autoritatea civilă Calvin era pentru cooperarea Bisericii cu autorităţile de stat în aşa fel încât autonomia Bisericii să fie păstrată. Puterea politică avea putere şi asupra Bisericii. Calvin a avut o serie întreagă de dispute cu cei care nu împărtăşeau ideile sale. Dintre opozanţii săIII amintim pe Sebastian Castellio şi Mihail Servede . în timpul unei dispute, Servede – care susţinea unitarianismul, a fost omorât şi s-a generat unul dintre cele mai deplorabile scandaluri din istoria Reformei. Din Geneva protestantismul calvin s-a răspândit în întreaga Elveţie, două treimi din populaţie trecând la noua învăţătură. Din 1536, atunci când Bulliger, un apropiat al lui Zwingli, a trecut la calvinism s-a realizat şi fuziunea dintre adepţii lui Zwingli şi cei ai lui Calvin. în acelaşi an a apărut un Cathehism al lui Calvin. Teologia calvină s-a dezvoltat şi un ucenic de-al lui Calvin pe nume Theodor Beza (mort în 1605) prin Academia Teologică din Geneva a reuşit să dea calvinismului o formă unitară. În 1559 a apărul o “Confesio helvetica prior”- o mărturisire de credinţă în care se expun principalele învăţături calvine. Din Elveţia calvinismul pătrunde şi în Franţa unde protestanţii s-au numit “hughenoţi”. Ei au avut mult de suferit pe vremea dinastiei de Valois. Cu toate acestea numărul lor creşte în continuu şi în 1559 a avut loc un sinod al Bisericii Calvine din Franţa unde s-a publicat o Mărturisire de credinţă, cunoscută sub numele de Confesio Galicana.
144

Intre catolici şi calvini au loc numeroase ciocniri, una dintre cele mai sângeroase fiind pe 23-24 august (numită şi noaptea Sfântului Bartolomeu) 1572 când au fost omorâţi peste 20 000 de hughenoţi. Până la urmă pe tronul Franţei ajunge Henric al IV-lea, acesta acordând libertate calvinilor prin edictul de la Nantes din 1598. Tările de Jos au dat cei dintâi martiri pentru cauza protestantă. în 1559 apare o Confesio Belgica. în Tările de Jos urmează un război civil şi datorită cruzimii lui Carol al V-lea şi a ducelui de Alba, şapte districte din Nord sub conducerea lui Wilhelm de Orania alungă stăpânirea germană şi pun bazele Olandei. Si aici s-a răspândit calvinismul. Calvinismul a penetrat şi în Ungaria datorită acţiunii lui Gaspar Heltai. Acesta reuşeşte să ajungă şi în Transilvania. Se ştie că prin 1567 la Debrecen a avut loc un sinod al calvinilor unguri ce au acceptat calvinismul ca religie receptă şi s-a acceptat Confesio helvetica drept “Confesio hungarica”.48% dintre unguri au acceptat calvinismul. In Transilvania, nestatornicia religioasă a principelui Ioan Sigismund Zaploya a favorizat pătrunderea calvinismului. Dieta de la Aiud în 1565 acceptă calvinismul ca religie receptă în Ardeal. Gaspar Heltai supărat că nu a fost ales primul super-intendent a promovat o învăţătură nouă – unitarianismul- (care nega Sfânta Treime), şi în 1568 Dieta din Cluj acceptă şi unitarianismul ca religie receptă în Ardeal. S-a mai răspândit sporadic în Polonia şi Cehia (mai ales printre husiţi) Cursul nr.56 Reforma în Anglia In statul insular al Angliei regii controlau numirile de episcopiincă din secolul al XV-lea. Posturile de episcopi sau cele politice erau ocupate adesea de oameni ai Bisericii pentru că puţini se puteau măsura în ştiinţă cu oamenii Bisericii, iar numirea acestora în posturile politice era mai puţin costisitoare pentru tezaurul regal. în masele de jos se mai păstrau urme de wycliffianism, în timp ce masele intelectuale din secolul al XVI-lea încercau să înţeleagă Biserica propusă de Erasm de Rotterdam. La începutul domniei regelui Henric al VII Î-lea (1509-1547) situaţia era de aşa natură, încât nimic nu prevedea vre-o schimbare religioasă în Anglia. Ceea ce a fost baza Reformei în Anglia a fost conştiinţa naţională ce nu tolera amestec străin în treburile interne. Henric al VII Î-lea a fost un intelectual, el fiind crescut de tatăl său Henric al VII-lea într-un spirit creştin şi, fiind al doilea născut, tatăl său îl visa arhiepiscop de Canteburry. Pe de altă parte Henric era un om cu simţ practic, avea simpatie faţă de umanism, dar era şi egoist şi încăpăţânat. Papa Leon al X-lea i-a conferit lui Henric titlul de “defensor fidei” pentru că Henric s-a ridicat împotriva lucrării lui Luther “Despre captivitatea babilonică a Bisericii”. în lucrarea să apără învăţătura despre cele 7 Sfinte Taine. Moştenitorul tronului a fost Arthur, ce era logodit cu Caterina de Aragon, mătuşa împăratului Carol al V-lea al Germaniei. Arthur moare la scurtă vreme şi Henric moşteneşte tronul Angliei. Din raţiuni politice se căsătoreşte cu logodnica fratelui său ce era mai în vârstă. Aceasta îi dăruieşte mai mulţi copii, dar numai
145

unul dintre ei a trăit, o fată pe nume Maria. Absenţa unui moştenitor la tron ar fi putut produce un război civil, de care Henric se temea. Caterina nu mai poate avea copii şi astfel Henric se hotărăşte să divorţeze de ea şi să se căsătorească cu Ana Boleyn, una din domnişoarele de la Curtea Reginei. Un divorţ al regelui s-ar fi putut obţine în alte condiţii istorice. Papa Clement încheie pace cu Carol al V-lea şi răspunsul papei la cererea lui Henric a fost negativ. Atunci Arhiepiscopul Th. Wolsey de Canterbury (14711530) aprobă divorţul regelui şi poartă tratative cu Roma (fără succes). Datorită acestui eşec, Henric al VII Î-lea îl eliberează Wolsey din funcţia de cancelar înlocuindu-l cu Thomas Morus. Acordarea divorţului fiind exclusă din partea Romei, Henric se sprijină pe sentimentul naţional, acela care nu permitea amestec străin în treburile interne. Il înlocuieşte pe arhiepiscopul de Canteburry cu Thomas Cramner (arhiep. 1532-1553), care avea inclinaţii spre lutheranism. Morus şi Cramner îl sfătuiesc pe rege că divorţul poate fi promulgat de Universităţile Catolice din Anglia. Prin ameninţări şi bani, Henric obţine semnăturile a 8 universitari ce s-au pronunţat în favoarea lui. în mai 1533 este anulată căsătoria cu Caterina şi în acelaşi an se căsătoreşte cu Ana. Noua regină avea înclinaţii spre calvinism. în septembrie Ana o naşte pe Elisabeta şi Henric din nou se află în dificultate. Papa îl ameninţă pe Henric cu excomunicarea şi în 1534 Parlamentul englez publică un “act de supremaţie” prin care Henric şi urmaşii săi la tron sunt numiţi singurii şefi ai Bisericii Angliei. Ruptura de Roma a fost completă. Mănăstirile catolice din Anglia erau foarte bogate şi ca urmare Henric văzând că visteria statului se golea a dispus o secularizare a averilor mănăstireşti, acţiune realizată de Thomas Cromwell în 1542. Orice opunere era înfrântă cu cruzime. în mai 1535 un grup de călugări care au refuzat să recunoască actul de supremaţie au fost executaţi. Impotriva acţiunii regelui s-a ridicat Thomas Morus, care a fost omorât în altarul Catedralei din Londra. Averile bisericeşti şi mănăstireşti au fost puse sub directa stăpânire a regelui. O serie întreagă de valori culturale şi artistice au pierit şi Biserica a devenit una parlamentară, religiozitatea scăzând foarte mult. Ruptura de Roma a marcat începutul Reformei din Anglia. Henric al VII Î-lea s-a declarat şef al Bisericii, dar el voia să fie şef al unei Biserici tradiţionale. în timpul secularizării averilor în ţară au intrat atât idei lutherane cât şi calvine. Pentru a salva Biserica de ideile Reformei, Henric publică în 1539 legea “celor 6 articole” prin care cerea ca toţi supuşii să creadă în prefacerea reală, preoţii să respecte celibatul, spovedania era obligatorie pentru toţi de asemenea şi împărtăşirea euharistică, preoţii erau datori să respecte castitatea, s-a impus liturghisirea Missei romane. Arhiepiscopul Cramner, care între timp s-a căsătorit cu o lutherană, a trebuit să-şi expedieze soţia din Anglia. Ana Boleyn pentru că a acceptat idei calvine, după trei ani a fost executată din porunca regelui în 1536. După 11 zile Henric se recăsătoreşte cu Jean Seymour care îi dăruieşte un fiu pe Eduard al VI-lea. Si aceasta moare şi Henric până la urmă se căsătoreşte încă de trei ori. La moartea lui Henric la 27 ianuarie 1547 englezii erau împărţiţi în trei partide: a) una ce dorea restaurarea Bisericii cu acceptarea papei drept conducător al Bisericii;
146

b) a doua cea a catolicilor, dar fără papă, recunoscându-l pe rege ca şef al Bisericii; c) a treia a protestanţilor, lutheranilor şi calvinilor ce respingeau ideea de Biserică Catolică. Ideile protestante s-au răspândit în Anglia pe vremea lui Eduard al VI-lea (1547-1553) care a fost un rege marionetă. Treburile ţării au fost conduse de Contele de Sumerset. Pe vremea lui ideile calvine pătrund masiv în Anglia. Cramner îşi cheamă soţia şi în 1549 alcătuieşte lucrarea “The book of common prayer”. De asemenea alcătuieşte şi o mărturisire de credinţă în 42 de articole care a devenit Crezul Bisericii Anglicane. In 1553, după moartea lui Eduard al VI-lea, la tron urmează Maria, fiica Caterinei de Aragon, aceasta fiind căsătorită cu fiul lui Carol al V-lea. Deoarece era catolică, ea încearcă să restaureze catolicismul de dinainte de Henric. Ea reactivează cele 6 articole abolite pe vremea lui Eduard şi a încercat să le impună cu forţa. Se înregistrează ciocniri şi chiar martiri. Ea mai este cunoscută şi sub numele de Maria cea Sângeroasă. Ea moare în 1558. La moartea Mariei pe tron ajunge Elisabeta, ce domneşte până în 1603. Aceasta a semănat cu tatăl ei, doar că era protestantă. Ajunsă la tron a adus câteva schimbări pe care le-a realizat cu multă abilitate. în 1559 a reactivat actul de supremaţie, dar fiind femeie şi neputând fi numită şef al Bisericii, ea a schimbat termenul în guvernator (ocrotitor) al Bisericii. Astfel se revine la situaţia de dinainte de Eduard al VI-lea. Rezistenţa catolică în faţa acestor schimbări produce peste 200 de martiri. Arhiepiscop de Canteburry a fost Matei Parker (1559-1575) care reduce cele 42 de articole la 39 în 1562 care din 1571 devin Cartea Simbolică a Bisericii Anglicane. Această Biserică ţine calea de mijloc între catolicism şi calvinism. Ea este organizată după principiile Bisericii Romano-Catolice (are episcopi şi preoţi căsătoriţi) adică este o Bisercă episcopală, dar în doctrină şi cult ea este calvină. Cei care nu au acceptat organizarea episcopală a Bisericii s-au separat formând Biserica presbiteriană (=puritanii). Mai extremişti decât aceştia sunt independenţii care resping orice noţiune de Biserică. Presbiterienii ajung la putere în veacul al XVII-lea pe timpul lui Oliver Cromwell. Biserica episcopală a fost distrusă când Anglia a fost proclamată republică în 1649 şi căn a fost înlăturată monarhia.. In 1662 monarhia a fost restaurată în Anglia şi puritanii au fost izolaţi, ei punând bazele unei comunităţi puternice în Scoţia. Aici ideile reformatoare pătrund pe vremea lutheranismului şi apoi a calvinismului. Din Anglia Reforma pătrunde şi în Irlanda unde Anglia deţinea controlul asupra Nordului insulei, dar majoritatea irlandezilor au rămas catolici. De pe vremea reginei Elisabeta, Biserica episcopală a devenit Biserică de stat. Biserica Catolică a fost interzisă timp de trei secole.

147

Cursul nr.57 Situaţia politico-religioasă în Răsărit după Reforma Protestantă (secolele XVI-XVII Î) Expansiunea turcească a continuat şi după cucerirea Constantinopolului în 1453, dar acest moment din istorie a fost oarecum previzibil în sensul că turcii pătrund în peninsula Balcanică în 1361 şi reuşesc în 1381 să cucerească Sofia, apoi în 1386 Salonicul, în 1389 Serbia, în 1393 Tîrnovo, apoi în 1453 Constantinopolul, în 1459 cuceresc întregul stat sîrbesc pe care îl transformă în paşalâc, în 1474 cuceresc Albania, în 1475 desfiinţează Imperiul de Trapezunt. Acolo unde turcii au reuşit să penetreze au început o acţiune de islamizare a populaţiilor creştine din ţările respective. în această expansiune turcii au respectat câteva principii: 1. Niciodată nu s-au angajat concomitent pe două fronturi; 2. Prin diplomaţie reuşeau să stârnească zâzanie între nobili şi astfel ţările din Balcani au devenit o pradă uşoară; 3. Pentru a-i ţine cât mai uşor s-au folosit de acelaşi sistem al ostatecilor şi astfel populaţia creştină din ţările de mai sus a ajuns să fie foarte divizată. Apogeul puterii otomane este atins pe vremea lui Soliman Magnificul (15201546), dar tot de pe vremea luiincepe şi declinul puterii otomane. Inainte de moartea să anexează Imperiului teritoriile din Cipru, Palestina şi Egipt. în Europa turciIII bat pe unguri în 1526 la Mohaci şi pun bazele unui regat sub suzeranitate turcească, care se întindea şi peste Transilvania. în 1541 desfiinţează acest regat. Ungaria devine paşalâc turcesc, iar Transilvania devine Principat autonom. în 1552 cuceresc Banatul, adică un teritoriu aflat şi în Serbia care devine paşalâc timp de 150 de ani. în expansiunea lor visau să cucerească întreaga Europă, dar la vremea respectivă în Europa domnea un împărat capabil Carol al V-lea al Germaniei. Şi pe mare turcii au fost suverani. Mediterana au stăpânit-o până în 1571 când în urma luptei de la Leponte flota turcească a fost distrusă complet. Expansiunea turcească continuă şi în Africa unde întemeiază formaţiuni statale supuse lor: Alger, Libia, Etiopia, Yemen, Aden, Basra etc.. In Răsărit turcii se lovesc de statul Iranului, care era puternic şi care reuşeşte să stopeze înaintarea turcească. Apoi, turcii se lovesc de statul rus condus de Ivan al IV-lea cel Groaznic. Armatele lor sunt înfrânte sub porţile Vienei, în 1571 pierd insula Cipru, în acelaşi an sunt alungaţi din Georgia, de pe insula Creta şi din Ucraina. In timp ce turcii erau în plină expansiune, o serie întreagă de popoare din teritoriile cucerite au trecut la islamism: Albania şi Bosnia-Herţegovina. Anumite state au reuşit să-şi păstreze o autonomie în schimbul unor taxe plătite Imperiului Turcesc (ţările Române). Intre cauzele ce au dus la destrămarea Imperiului otoman amintim sclerozarea economică a ţărilor cotropite. Comerţul, deşi a fost impulsionat, se desfăşura întrun singur sens: spre Turcia. Turcii nu s-au îngrijit niciodată de bunăstarea locuitorilor din ţările subjugate.
148

Apoi o altă cauză ar fi scăderea capacităţii militare şi declinul puterii sultanilor. Pe acest fond a apărut o nouă instituţie în interiorul Imperiului numită Instituţia Vizirilor, unii dintre aceştia ajungând de multe ori să aibă o faimă mai mare decât sultanul. în secolul al XVII-lea din porunca lor au existat sultani decapitaţi. O altă cauză ar fi orbirea turcilor şi desconsiderarea posibilităţilor politice şi armate ale unor ţări din Europa şi Asia cum ar fi: Austria, Iran şi Rusia. De aceea turcii au fost înfrânţi în luptele cu aceştia. Rusia a reuşit să-şi dobândească independenţa de stat înfrângând Hoarda de Aur în 1480 sub conducerea lui Ivan al III-lea. Tot de pe atunci a început, încetul cu încetul, să se vehiculeze ideea că Moscova poate fi socotită a treia Romă, deoarece numai aici se păstrează adevărata ortodoxie. Statele ruseşti se consolidează pe vremea lui Ivan al IV-lea (1533-1584), care îşi întinde teritoriul de la Marea Baltică până la Marea Caspică. Pe vremea lui instituţia ţarului câştigă în importanţă în defavoarea nobililor. Acestuia i-a urmat Dimitrie I care moare de tânăr. Prin intrigi polonezii reuşesc să instaleze pe tron un fals Dimitrie I în 1606. Complotul este însă descoperit în 1613, acest Dimitrie este omorât şi în Rusia are loc un schimb de dinastie, ajungând la putere dinastia Romanovilor, care a durat până în octombrie 1917. Conflictul cu polonezii durează şi în secolul al XVII-lea, conflict ce se încheie prin victoria ruşilor în 1654, încheiat cu anexarea Ucrainei. La începutul secolului al XVII Î-lea Petru cel Mare dă o nouă strălucire statului rus, pe vremea lui graniţele Imperiului Rusesc întinzându-se de la Marea Baltică până în Camceartca. Ţarii ruşi au reuşit să dobândească din partea turcilor dreptul de protecţie asupra creştinilor din interiorul Imperiului otoman. După 1791 Rusia a sprijinit mişcarea de eliberare a ţărilor subjugate de turci. Tările Române şi-au păstrat autonomia şi în secolele XV-XVIIII amintim ca domnitori pe Stefan cel Mare, Petru Rareş, Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, etc.. Transilvania până în 1686 şi-a păstrat o oarecare autonomie, de atunci însă a fost integrată în Imperiul Habsburgic. In secolul al XVII Î-lea în Moldova şi Tara Românească s-au perindat domnitori de neam străin, domnitori fanarioţi, numiţi de turci. în general aceştia au fost greci de neam. Revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821 schimbă această situaţie Cursul nr.58 Situaţia Bisericilor ortodoxe în statul turcesc După ce mai bine de 1000 de ani Biserica a fost partenera unui stat creştin, începând cu 1453 Constantinopolul s-a aflat într-o nouă situaţie, ea devenind partenera unui stat necreştin. Această schimbare a produs schimbări interne, dar nu prea spectaculoase. Constantinopolul nu era străin de experienţele turceşti. Incă înainte de cucerirea
149

capitalei, numeroase teritorii ce aparţineau jurisdicţional de Constantinopol au ajuns sub stăpânire turcească. Apoi celelalte Patriarhii răsăritene ca Alexandria, Antiohia şi Ierusalim au experimentat această situaţie mult înainte de Constantinopol. Imediat după cucerirea cetăţii, Mahomed al II-lea s-a gândit să dea populaţiei creştine din Imperiu un conducător – Patriarhul Anastasie – care în timpul asediului a încercat să fugă, dar a fost prins de turci şi ucis. în alegerea noului Patriarh, Mahomed care cunoştea bine mentalitatea grecească s-a orientat spre o personalitate antiunionistă. în aceste condiţii a fost ales Gheorghe Scolarios ca Patriarh. Acesta a ajuns şi la sinodul unionist de la Ferra-Florenţa, şi tot el a primit la călugărie numele de Ghenadie. El nu a fost prea încântat de propunere dar a trebuit să se supună. Astfel el a fost pus Patriarh de Constantinopol în 1454. Cu acel prilej sultanul Mahomed a emis un Firman (act oficial) prin care îl recunoaşte pe noul Patriarh drept Etnarh (responsabil şi judecător peste creştinii din Imperiul Otoman). Tot Patriarhul a avut ca sarcină colectarea taxelor de la creştinii din Imperiu. Pentru realizarea acestui lucru pe lângă Patriarhie a început să funcţioneze un corp administrativ de laici, care a crescut în importanţă. Mai târziu unii dintre membrii acestei administraţii şi-au permis chiar libertatea de a comanda unor Patriarhi şi Mitropoliţi. Clericilor din imperiu li s-a interzis să mai poarte reverendă, Bisericile le-au fost confiscate şi multe dintre ele transformate în moschei sau magazii. Patriarhia de Constantinopol şi-a păstrat integritatea jurisdicţională dar numărul creştinilor scădea cu fiecare zi. Urmaşii lui Mahomed al II-lea au arătat mai puţin interes pentru Biserica creştină. Selim I ar fi dorit să treacă întreaga populaţie la islamism. După ce Catedrala Sfânta Sofia a fost confiscată de Mahomed, Patriarhul şi-a stabilit reşedinţa în Biserica Sfinţii Apostoli, iar apoi la Biserica Sfântul Gheorghe din cartierul Fanar, unde există şi azi. După Ghenadie, urmaşii lui nu s-au mai ridicat la aceeaşi valoare, iar funcţia de Patriarh a devenit una foarte râvnită. Maşinaţiile pentru ocuparea acestui post au contribuit şi ele la scăderea numărului creştinilor. în decurs de aproximativ 150 de ani pe scaunul Patriarhal s-au perindat 66 de Patriarhi. Aceştia erau schimbaţi după bunul plac al sultanilor, unii dintre ei păstorind de mai multe ori. Se înregistrează şi păstoriri de câteva zile, iar cea mai lungă a fost de 20 de ani. Ceilalalţi Patriarhi ortodocşi ai Antiohiei, Alexandriei şi Ierusalimului au împărtăşit cam aceeaşi soartă. Incă din secolul al XII Î-lea Patriarhia de Antiohia şi-a mutat sediul la Damasc. Creştinii de pe tot cuprinsul acestei Patriarhii au fost supuşi la acelaşi tratament ca şi cei din Constantinopol, de aceea mulţi dintre ei au îmbrăţişat islamismul. Patriarhia de Ierusalim după experienţele cruciate a căzut definitiv în mâinile arabilor şi populaţia ortodoxă de aici a fost decimată. Patriarhia de Alexandria a avut o situaţie puţin mai bună, pentru că aflată la marginea Imperiului presiunile asupra ortodocşilor au fost mai mici. Dar ciocnirile dintre ortodocşi şi monofiziţi şi apoi propaganda romano-catolică din Egipt, au făcut ca şi aici numărul creştinilor ortodocşi să scadă spectaculos.
150

Dintre Patriarhi, cel de Constantinopol avea o situaţie privilegiată, el fiind Patriarhul capitalei, de aici el a fost socotit un fel de purtător de cuvânt al celorlalţi patriarhi. Datorită problemelor cu turcii mulţi Patriarhi de Alexandria şi Antiohia au rezidat din Constantinopol. De aceea schimbările de Patriarhi aici nu au fost atât de dese. Pe fondul acestei situaţii Bisericile Ortodoxe aflate în afara graniţelor Imperiului Turcesc au reuşit să-şi dobândească o oarecare autonomie, aşa cum s-a întâmplat cu Biserica ortodoxă din Tările Române, altele reuşind să se constitue chiar în Patriarhii, de exemplu: în Bulgaria cea de la Ohrida; în Serbia cea de la Ipek; în Rusia cea de la Moscova. Cursul nr.59 Biserica Ortodoxă din Balcani, din Imperiul Habsburgic şi din Tările Române în secolele XV-XVI. Secolele XV-XVI au fost marcate în acestă parte a Europei de creşterea puterii otomane mai ales că turcii au reuşit să cucerească ţară după ţară, până când a început declinul lor. în ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă din Tările Române în ciuda divizării ei în funcţie de graniţele politice a celor 3 provincii, viaţa Bisericescă s-a dezvoltat în cadrul celor 3 mitropolii: de la Argeş, Târgovişte şi Bucureşti - în Tara Românească; Suceava şi Iaşi în Moldova; Feleac şi Alba în Transilvania. Viaţa Bisericească a cunoscut în acest timp diferite epoci de înflorire. în Moldova şi Tara Românească au fost construite şi reparate o serie întreagă de Biserici, de către domnitori ca Nicolae Basarab, Nicolae Alexandru Basarab, Radu Paisie, Mihai Viteazul, Stefan cel Mare, Petru Rareş, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu dar şi de unii domni fanarioţi în secolul al XVII Î-lea. Un aspect interesant din această perioadă îl constitue totalitatea ajutoarelor româneşti fie către Locurile Sfinte, fie către mănăstirile de la Athos, fie către celelalte Biserici Ortodoxe aflate sub stăpânire turcească. în relaţiile cu alte culte creştine şi chiar necreştine Biserica Ortodoxă Română a dovedit toleranţă. în acest fel aici şi-au găsit loc atât husiţii cât şi romano-catolicii şi chiar protestanţiireformaţi. In împrejurările grele din Transilvania creştinii de aici au fost ajutaţi de fraţii lor din Moldova şi Tara Românească. Chiar dacă au fost atât de toleranţi, atunci când s-a pus problema trecerii lor la alte confesiuni românii au fost intransigenţi cvânda a fost vorba de catolicism. Biserica Ortodoxă a fost influenţată în domeniul cultural de protestanţi în sensul că ei au fost cei care s-au folosit de binefacerile apariţiei tiparului. Românii din Ardeal nu au fost străini de fenomenul protestant pentru că aici erau lutherani printre saşii din jurul Sibiului şi Braşovului, clavini şi unitarienii printre ungurii transilvăneni. Românii au avut contacte cu aceste noi denominaţiuni mai ales că încercau să-i atragă la noile religii dar fără rezultate spectaculoase. O presiune constantă au exercitat-o romano-catolicii printre ortodocşii transilvăneni şi se înregistrează fie treceri la
151

catolicism, fie uniri cu Roma. în această situaţie românii ardeleni ortodocşi au primit ajutoare şi de la ruşi şi sârbi. Secolul al XVII-lea în Tările Române poate fi socotit epoca de strălucire a culturii româneşti, dar şi epoca în care s-a definitivat procesul de introducere a limbii române în cult şi Biserică. în acest secol au activat o serie întreagă de mitropoliţi ca: Simeon Stefan în Transilvania; Varlaam şi Dosoftei în Moldova; Teodosie, Stefan şi Antim Ivireanu în Tara Românească. Lor îl putem adăuga şi pe Petru Movilă al Kievului. In secolul al XVII Î-lea se înregistrează o renaştere a vieţii duhovniceşti. De asemenea acest secol a fost marcat în Moldova şi Tara Românească de domniile fanariote. în Imperiul Habsburgic ce se întindea până în Transilvania vieţuiau numeroase comunităţi ortodoxe în special sârbeşti. Prin 1690 sub conducerea lui Arsenie al III-lea Cernoevici, sârbii trec la Nord de Dunăre şi se aşează în sudul Ungariei de azi, răspândindu-se din Croaţia până în Banatul românesc. Pentru serviciile făcute austriecilor, Viena le-a acordat drepturi speciale şi privilegii numite “ilirice”, în baza cărora sârbii şi-au putut organiza Biserica în interiorul Imperiului Austriac. Aşa a apărut Mitropolia Ortodoxă de Carloviţ cu jurisdicţie peste 7 episcopii, între care şi episcopiile de Timişoara, Ienopole – care au fost înfiinţate în a doua jumătate a secolului al XVII-lea – şi peste episcopiile ortodoxe din Transilvania. Ortodocşii sârbi au avut propriile lor şcoli teologice pentru întreaga ortodoxie din Imperiul Austriac. Una dintre acestea a funcţionat şi la Timişoara. Mitropolitul de Carloviţ a cerut împăratului Iosif al II-lea să se înfiinţeze chiar şi un seminar teologic finanţat de stat. Iosif al II-lea emite un decret în acest sens, dar nu a apucat să-l pună în aplicare, pentru că în 1792 el moare. In Balcanii propriu-zişi situaţia ortodocşilor a fost destul de grea. Bulgarii s-au aflat sub turciincă din secolul al XIV-lea. Pentru a-i rupe pe ortodocşii bulgari de Constantinopol, turcii au acordat Mitropoliei de Ohrida titlul de Patriarhie. Această Patriarhie funcţionează cu întreruperi până în secolul al XVII Î-lea fără a fi recunoscută de Constantinopol. în 1766 patriarhul ecumenic Samuil a supus această Patriarhie Constantinopolului. Şi în Serbia turcii au înfiinţat o Patriarhie, din motive similare cu ale bulgarilor, în secolul al XV-lea. Otomanii, însă, suprimă această Patriarhie, şi sârbilor li se permite în continuare să-şi aleagă preoţi şi episcopi, în schimbul plătirii haraciului către Poarta Otomană. Mulţi sârbi însă au îmbrăţişat mahomedanismul. Unul dintre aceşti sârbi mahomedani, ce a ocupat o funcţie înaltă pe lângă Poarta Otomană era fratele Mitropolitului Macarie al Ipekului. Pentru aceasta în 1557 s-a înfiinţat Patriarhia de Ipek, sârbii fiind scoşi de sub jurisdicţia Ohridei. Această Patriarhie şi-a întins jurisdicţia şi asupra Bisericii Ortodoxe din Transilvania. Patriarhia de Ipek era constituită din 8 Mitropolii şi 32 de episcopii, şi se întindea jurisdicţional peste Serbia, Munte Negru, Croaţia şi Transilvania. Munte Negru îşi avea capitala la Cetinie. Ei şi-au apărat cu dârzenie libertatea, însă în secolul al XV-lea au fost nevoiţi să recunoască autoritatea Porţii Otomane. Turcii nu au putut niciodată îngenunchea acest popor, ca urmare au
152

căutat să submineze unitatea naţională. Ei au vrut să treacă toată populaţia la mahomedanism. Intenţia perfidă a turcilor a fost demascată de strategicii muntenegreni, educaţi şi conduşi de Mitropolitul de la Cetinie. Munte Negru a trecut şi prin alte greutăţi, pentru că aici au început să apară misionari atât calvini cât şi romano-catolici. Ajutaţi de ruşi, sârbii, croaţii şi muntenegrenii şi chiar bulgarii au scăpat de stăpânirea otomană. Biserica ortodoxă a avut mult de suferit, dar în Tara Românească şi Moldova Biserica s-a bucurat de o libertate relativă sub protecţia domnitorilor fanarioţi. Cursul nr. 60 Biserica Ortodoxă Rusă în secolele XVI-XVIII Ruşilor nu li s-a părut o simplă coincidenţă faptul că atunci când Constantinopolul a căzut sub turci, ei au reuşit să se scuture de jugul Hoardei de Aur. Se ştie că la sinodul unionist de la Ferrara-Florenţa a participat şi Mitropolitul Isidor al Kievului, care a fost întemniţat şi apoi lăsat să fugă din ţară. Ruşii nu au mai acceptat ca Patriarhia de Constantinopol să le trimită ierarhi greci, îl propun ca Patriarh pe Iona şi cer din partea Constantinopolului recunoaşterea oficială. în 1448 Constantinopolul le acordă această recunoaştere. Pe acest fond episcopul Simeon de Susdal a lansat ideea că în Rusia se păstrează adevărata ortodoxie. După 1453 Constantinopolul s-a lepădat de unirea cu Roma. Prin 1472 ţarul Ivan al III-lea s-a căsătorit cu Sofia, nepoata lui Constantin al XII-lea Dragases şi astfel s-a stabilit o legătură dinastică între Rusia şi Imperiul Bizantin. Acest lucru a permis şi justificarea ideeii că Rusia poate fi socotită a treia Romă. Oamenii Bisericii au văzut în ţar un protector al Bisericii şi au existat chiar voci care se întrebau dacă nu cumva Biserica Moscovei este superioară Patriarhiei de Constantinopol. Secolul al XVI-lea a fost marcat în Istoria Bisericii Ruse de un conflict între călugări. La vremea respectivă o treime din teritoriul rusesc era stăpânit de călugări şi astfel se iscă un conflict între cei care arătau că viaţa monahală nu stă în numărul posesiunilor şi cei care apărau dreptul mănăstirilor de a deţine posesiuni. Conflictul a izbucnit între Nicolae (Nil) Sortki de la Mănăstirea Sfântul Sava şi Iosif de la Volokolams în 1543. Nicolae a lansat un atac puternic împotriva mănăstirilor ce aveau posesiuniintinse. în apărarea lor a sărit Iosif şi astfel călugării s-au împărţit în două tabere: una a “posesorilor” şi cealaltă a “neposesorilor”. Neposesorii îşi atrag mânia ţarului Ivan pentru că au îndrăznit să-l critice pe acesta pentru divorţ. Ţarul a închis numeroase mănăstiri şi i-a împrăştiat pe monahii cei mai turbulenţi.

153

Posesorii afirmă că au nevoie de o bază materială pentru ca mănăstirile să poată susţine şcoli şi spitale. Neposesorii spuneau că acest lucru trebuie să-l facă laicii, iar călugării să stea în mănăstiri să se roage. Un alt obiect al discordiei dintre ei a fost tratamentul aplicat ereticilor. Iosif chema statul împotriva ereticilor şi propunea pedepse exemplare pentru ei. Nicolae Sortki condamnă toate procesele violente împotriva ereticilor. Posesorii erau sprijinitori ai ideii că Moscova este a treia Romă, în timp ce neposesorii afirmau că împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta. Posesorii subliniau importanţa aspectelor exterioare ale cultului în timp ce Nicolae Sortki se temea că fastul poate duce la idolatrie. Cei doi călugări au murit fiecare în chilia sa. Disputa dintre cele două tabere a continuat dar sub altă formă. Intre cele două tabere s-a aşezat Maxim Grecul (1470-1556). El a fost o punte de legătură între cele două mentalităţi. El a fost grec de neam, din Italia, şi vreme de 2 ani a fost călugăr dominican. Intră în contact cu spiritualitatea ortodoxă din Athos şi devine un bun călugăr ortodox. De la Athos ajunge în Rusia unde îi propune mitropolitului Filip al Moscovei să accepte îndreptarea textului cărţilor de cult. Intre cei doi se iscă un conflict pe această temă şi astfel Maxim a fost exilat şi închis vreme de 27 de ani. In secolul al XVI-lea Rusia era condusă de Ivan cel Groaznic. Mitropolitul Filip a îndrăznit să-l mustre pe Ivan în Biserică pentru că săvârşeşte prea multe cruzimi. în 1551 Mitropolitul este ucis din porunca ţarului. Acesta era adept al neposesorilor. In Rusia era populară mişcarea celor nebuni pentru Hristos. Intre reprezentanţii acestei mişcăriil amintim pe Vasile Fericitul, care şi el a îndrăznit să-l critice pe ţar. Ivan nu îl pedepseşte, ciil tratează ca pe un bufon de curte. Pe acest fond în 1586 patriarhul ecumenic Ieremia al II-lea, înlăturat a treia oară din scaun s-a aflat în Rusia. Acesta a intrat într-un oarecare conflict cu adunarea politică rusă, în sensul că mitropolitul ortodox Dionisie a fost înlăturat de consilierul lui Ivan cel Groaznic, Boris Godunov şi schimbat cu mitropolitul Iov. Acest Boris Godunov a activat şi pe vremea lui Dimitrie I. Profitând de prezenţa patriarhului Ieremia, îi cere acestuia ridicarea Moscovei la rang de Patriarhie, şi să aşeze patriarhia Moscovei imediat după Constantinopol în faţa vechilor Patriarhii. Patriarhul a refuzat să facă acest lucru, dar până la urmă copleşit de daruri, a recunoscut înfiinţarea Patriarhiei Ruse, dar a aşezat-o după cea de Ierusalim şi în faţa patriarhiilor de Ohrida şi Ipek. în 1589 şi sinodul rus l-a recunoscut pe Iov ca primul patriarh al Bisericii ruse. Secolul al XVI-lea debutează cu luptele ruşilor împotriva polonezilor. în 1613 se schimbă politica pe timpul dinastiei Romanovilor, când a început o epocă de înflorire a culturii şi civilizaţiei ruse. S-a cerut şi o reformă, în Biserică s-a luptat împotriva beţiei şi se observă o preocupare pentru predică. Această mişcare a fost o continuare a curentului posesorilor. In 1652-1653 izbucneşte un conflict între preotul Avacum şi patriarhul Nicon. Patriarhul cerea ca practicile din viaţa Bisericii şi toate actele de cult să se săvârşească în conformitate cu cele similare ale celorlalte Biserici Ortodoxe şi să
154

fie revizuite cărţile de cult în acest sens. Avacum se ridică împotriva acestei iniţiative, fapt pentru care a fost exilat, dar nici aşa nu s-a rezolvat ceva. Aşa a apărut în Rusia mişcarea “rascolnicilor” ce continuă până azi. O parte dintre ei refuză să recunoască orice autoritate Bisericească. Această mişcare este de fapt o mişcare sectară. Nicon a încercat să se amestece şi în problemele politice şi în 1658 se retrage din viaţa publică fără a-şi da demisia. In 1666 Patriarhii de Antiohia şi Alexandria se întâlnesc în Moscova întâmplător şi se ţine un sinod ad-hoc, unde se discută dacă este nevoie sau nu de reformarea cărţilor de cult. S-a hotărât că acest lucru ar fi necesar, dar, atitudinea patriarhului Nicon a fost condamnată şi în locul lui a fost ales alt Patriarh. La începutul secolului al XVII Î-lea, în 1700 patriarhul Adrian moare, iar ţarul Petru cel Mare a evitat să mai ia măsuri pentru ocuparea Scaunului Patriarhal. în 1721 patriarhatul este abolit în Rusia şi în fruntea Bisericii Ruse a fost aşezat “sinodul dirigent” alcătuit din 12 persoane, dintre care doar 3 erau ierarhi, restul erau preoţi şi stareţi de mănăstiri. Această formă de conducere era una de tip protestant. Prin regulamentul ortodox s-a impus această formă de conducere, iar membrii acestui sinod erau aleşi de către ţari. Tarii au văzut în acest organism un fel de depărtare religioasă. Politica religioasă a lui Petru cel Mare a fost continuată şi de urmaşii lui. Pe vremea ţarinei Ana în Rusia au penetrat idei lutherane. Datorită acestui fapt au apărut o serie întreagă de scrieri anti-protestante de nuanţă romanocatolică. Pe vremea Elisabetei a II-a (1741-1762) o mare parte din averile mănăstireşti au fost confiscate. Ecaterina a II-a (1762-1796) a închis mai multe mănăstiri, cu toate că ea a fost o femeie evlavioasă. Acum s-a stabilit şi numărul de călugări ce aveau voie să vieţuiască într-o mănăstire. Ca aspect pozitiv în secolul al XVII Î-lea, amintim faptul că Biserica Rusă a desfăşurat o intensă activitate misionară. Astfel de misionari ajung în Finlanda şi Alaska. Cursul nr.61 Muntele Athos şi rolul lui. Monahismul ortodox a rămas şi în secolele XVI-XVIII un factor important de dezvoltare al vieţii religioase şi liturgice. La acest lucru a contribuit şi faptul că monahismul ortodox a rămas pe mai departe în Biserică şi pentru Biserică spre deosebire de cel romano-catolic. Biserica Ortodoxă nu a recunoscut ordinele monahale şi nu a recomandat care din punct de vedere canonic să fie scoase de sub controlul episcopului locului. Din punct de vedere canonic în Biserica Ortodoxă mănăstirile sunt supuse episcopului locului şi sunt integrate în viaţa episcopiilor. Excepţie fac stavropighiile (mănăstiri aflate sub directa ascultare a unei Patriarhii). Biserica Ortodoxă a respins dintotdeauna tendinţele unor călugări de a se izola de Biserică, dar şi concepţia potrivit căreia călugărul are o altă misiune
155

net superioară laicului. O altă trăsătură caracteristică pentru monahismul ortodox a fost lipsa clericalizării. Atâta vreme cât în Apus toţi călugării erau hirotoniţi, în Răsărit nu erau mulţi care cereau acest lucru. In monahismul ortodox cele două forme de calugărie, cea cenovitică sau de obşte şi cea idioritnică constituiau de fapt două aspecte ale aceleaşi vieţi monahale. Majoritatea mănăstirilor sunt de tip cenovitic, în sensul că monahii duc o viaţă comună de participare la serviciile divine, la muncă şi la masă sub îndrumarea unui stareţ. Călugării dintr-o cenovie sunt obligaţi să se supună în mod necondiţionat stareţului şi să renunţe la orice bunăstare materială. In unele mănăstiri ortodoxe acest mod de viaţă a fost abandonat sub impulsul formei idioritnice. Scopul era acela de a permite călugărilor să-şi aleagă o formă mai aspră de trăire, dar şi aceşti călugări trăiau în mici colonii sau familii şi păstrau legăturile cu comunităţile mai mari. In timp ce în Apus mănăstirile erau adevărate claustre (asemenea unor cetăţi cu ziduri înalte de netrecut în care laicul foarte greu putea să intre), mănăstirile ortodoxe sunt adevărate centre de pelerinaj spre care se îndreaptă credincioşii pentru povaţă şi hrană spirituală. In afară de Tara Românească unde mănăstirile nu erau constituite în complexe monahale, în ţările vecine au existat mănăstiri imense, ca de exemplu în Rusia lavra Perceskaia. La noi mănăstirile au fost zidite de oameni şi pentru oameni. Mănăstirile au fost în secolele XVI-XVIII importante centre culturale. Unii istorici apuseni au încercat să acrediteze ideea potrivit căreia mănăstirile ortodoxe au fost reticente la cultură şi se aducea ca exemplu evenimentul din 1806 când un număr de călugări de la Muntele Athos au dat foc Academieiinfiinţată acolo de Efghenie Bulgaris. Acesta a fost doar un caz izolat şi nu este reprezentativ, ci doar faptul că cele dintâi tipografii au funcţionat în mănăstiri, călugării fiind cei dintâi tipografi. După apariţia tiparului, în mănăstiri au funcţionat adevărate centre de copiere de manuscrise, mănăstirile fiind adevărate centre ale învăţământului teologic, de aceea mănăstirile din această epocă pot fi socotite adevărate Universităţi Teologice mai ales în teritoriile subjugate. Primele şcoli au fost deschise tot pe lângă mănăstiri şi tot aici au funcţionat bolniţe, spitale. In Transilvania şi în interiorul graniţelor Imperiului Turcesc mănăstirile au fost adevărate centre ale rezistenţei ortodoxiei în faţa propagandei catolice. Ca urmare, nu este de mirare că în Transilvania generalul Bucov le-a distrus. Din unele mănăstiri au pornit adevărate răscoale sociale, politice şi chiar naţionale. Centrul monahismului ortodox a fost şi rămâne Muntele Athos, mai ales că mănăstirile de aici s-au constituit într-un adevărat complex, Muntele Athos fiind o peninsulă ce aparţine Greciei. Aici însă şi-au găsit locul vieţuitori şi din alte ţări ortodoxe. Prima mănăstire a fost zidită aici în 962 de către călugărul grec Atanasie pe vremea împăratului roman Lecapenul. Incetul cu încetul numărul mănăstirilor de aici a crescut şi la momentul cuceririi Constantinopolului de către turci, călugării athoniţi obţin de la Mahomed o oarecare independenţă şi
156

promisiunea că mănăstirile de la Athos nu vor fi jefuite. Mahomed şi-a respectat cuvântul, dar nu acelaşi lucru l-au făcut şi urmaşii lui. Turcii nu au jefuit prea des mănăstirile de la Athos, dar au jefuit constant metoacele, adică mănăstirile închinate vreuneia dintre mănăstirile de la Athos. După zidirea în 1540 a mănăstirii Stavronichita, numărul mănăstirilor de la Athos a rămas de 20. La acestea se mai adaugă un număr de 14 schituri şi 500 de chilii singuratice. Un moment important din istoria Athosului este anul 1775 când patriarhul Ieremia a restrâns sistemul idioritnic de viaţă călugărească de acolo, îndemnândui la sistemul cenovial. Cu excepţia românilor, care au trimis la Athos atâtea ajutoare cât nu au trimis toate celelalte ţări ortodoxe la un loc – şi cu toate acestea noi nu avem nici o mănăstire la Athos – toate celelalte ţări ortodoxe au cel puţin câte o mănăstire acolo. Athosul pentru toate ţările ortodoxe a fost o importantă sursă de ierarhi, dar şi de alte personalităţi. De exemplu: de la Athos şi-au primit românii prima cronică ce atestă vechimea românilor pe aceste meleaguri – Cronica lui Gavril Protul; apoi ruşii l-au primit pe Maxim Grecul; bulgarii pe Paisie Velicikovski. Mănăstirile de la Athos erau distribuite astfel: a) georgienii au mănăstirea Ivirion unde se păstrează documente preţioase; b) bulgarii au mănăstirea Zografu de unde a pornit în secolul al XVII Î-lea vestitul predicator al redeşteptării naţionale Paisie Velicicovski; c) sârbii au mănăstirea Hilandar ctitorită de familia despotului Nemania; d) românii au la Athos doar 2 schituri “Prodromul” supus mănăstirii Marea Lavră şi “Lacu” cu hramul Sfântul Ilie supus mănăstirii greceşti Sfântul Pavel. Celelalte mănăstiri sunt greceşti. Alte centre monahale importante erau Locurile Sfinte. Problema Locurilor Sfinte a fost una delicată mai ales că Ierusalimul a ajuns sub stăpânire arabă prin secolul al XII Î-lea. Pentru protecţia pelerinilor şi pentru siguranţa acestor locuri s-a constituit “Frăţia Sfântului Mormânt” care a crescut în importanţă în decursul veacurilor. Frăţia Sfântului Mormânt asigura pelerinajele creştinilor de din afara Imperiului Otoman. De o importanţă aparte au fost şi cele peste 750 de mănăstiri de călugări şi cam 300 de mănăstiri de maici din ţările ortodoxe ca Rusia, Bulgaria, Serbia şi Tările Române. In Rusia, Lavra Pecerskaia a fost cea mai renumită ea mai fiind cunoscută şi sub numele de Lavra Peşterilor, deoarece călugării trăiau în chilii săpate în stâncă. In Tările Române amintim mănăstirile: - în Moldova mănăstirea Neamţ, Putna, Moldoviţa, Dragomirna, Voroneţ şi Humor; - în Tara Românească: Cozia, Cotneana, Dealu şi Snagov; - în Transilvania: mănăstiri din Maramureş: Bârsana, Ieud, Giuleşti, Moisei, iar în mijlocul Ardealului: Râmeţi şi Sâmbăta de Sus.

157

Cursul nr.62 Contrareforma papală. Conciliul de la Trident. Decenii de-a rândul, după Reforma din secolul al XVI-lea, papalitatea nu sa gândit să dea un răspuns Reformei decât prin măsuri externe: războaie, Inchiziţie etc., şi astfel protestanţii au supravieţuit tocmai datorită acestui fapt. La vremea respectivă papalitatea era preocupată doar de dorinţa de stăpânire. Papa Paul al VII Î-lea (1551-1554) s-a amestecat într-un război cu Carol al V-lea, Impăratul Germaniei. Răspândirea protestantismlui a determinat în sânul catolicismului apariţia unor grupări şi curente ce au militat pentru o Reformă internă. Originile acestei mişcări se afla în Spania, unde încă înainte de începerea reformei s-a format un curent de reformare catolică care milita pentru un cler mai moral şi cerea abolirea abuzurilor cerând de asemenea o mai atentă preocupare pentru studierea Scripturilor şi ortodoxiei credinţei. In secolul al XVI-lea Spania a trăit epoca unei dezvoltări culturale şi teologice aparte. Acolo a apărut mişcarea pietistă condusă de Tereza D’Avila, dar şi ordinul călugăresc al iezuiţilor căruia i-a pus bazele Ignatie de Loiola. In haosul primelor decenii de după Reformă s-au distins două curente în sânul catolicismului, care pentru stoparea fenomenului protestant au propus două curente: 1) Curentul paşnic, pretindea că Reforma poate fi stopată dacă moralitatea clerului şi cultura lui se va ridica la un nivel mai înalt. Reprezentanţii acestui curent au fost oratorienii, mistica spaniolă şi un grup al expectanţilor. 2) Curentul autoritar ce propunea ca mijloace de stopare a protestantismului Inchiziţia şi iezuiţii. Acest curent a biruit până la urmă. Oratorienii erau un ordin călugăresc întemeiat de Filip Neri, care se adunau în grupuri, citeau din Sfintele Scripturi, cântau, organizau acte de asistenţă socială în rândurile celor săraci şi chiar îi criticau pe unii papi. Acest ordin se caracterizează prin libertate şi erau diametral opuşi iezuiţilor, care erau mult mai încorsetaţi în reguli şi rânduieli Bisericeşti. Carol Boroneo (mort în 1584) a ajuns cardinal la vârsta de 24 de ani, şi a reuşit să adune în jurul său mai multe ordine călugăreşti cărora le-a încredinţat sarcini misionare şi şcolare. Aceştia au întemeiat peste 600 de şcoli şi 3 Seminarii Teologice. Francisc de Sales (1567-1662) a ajuns episcop de Anesi în Franţa, şi i-a convertit pe mulţi la catolicism prin felul lui de a fi. A scris chiar o carte de duhovnicie spre folosul preoţilor. Vincenţiu de Paul (1581-1660) supranumit şi Apostolul Francez, a reuşit să pună bazele ordinului călugăresc al lazariştilor. Papalitatea după anul 1520 a continuat să ducă o viaţă de lux, cu planuri politice mai puţin creştineşti. Cu toate acestea, în plină expansiune protestantă, romano-catolicii au reuşit să se adune într-un sinod la Trident, unde urma să se
158

hotărască strategia de contracarare a Reformei. Localitatea Trident se află în sudul Italiei. Acest sinod a fost convocat nu de papă, ci de Carol al V-lea al Germaniei. Papa Paul al III-lea a acceptat propunerea lui Carol al V-lea şi a convocat oficial Conciliul. Acesta s-a desfăşurat în 3 etape: 1) Intre decembrie 1545 – martie 1547 când majoritatea sinodalilor părăsesc Tridentul spre a se întruni la Bologna. 2) In mai 1551 din cauza spaniolilor sinodalii revin la Trident şi stau până în aprilie 1552. 3) Din ianuarie 1562 până în vara anului 1563. Timp de 18 ani sinodul şi-a ţinut şedinţele. Drept de vot au avut episcopii şi conducătorii de ordine monahale, fără ca aceştia să fie divizaţi pe naţiuni. Deoarece sinodul s-a ţinut în Italia, italienii au fost majoritari. Papa ar fi dorit ca la sinod să se discute mai întâi problemele de doctrină, acele probleme care au fost atacate de protestanţi şi care trebuiau să fie clarificate. Impăratul dorea să se discute mai întâi problemele disciplinare, pentru că nesupunerea şi imoralitatea clerului au sporit numărul protestanţilor. Până la urmă s-a ajuns la o soluţie de compromis, în sensul ca problemele să fie discutate alternativ. S-au formulat două categorii de hotărâri: a) hotărâri doctrinare sau canones de fides; b) hotărâri disciplinare sau canones de uire. Hotărârile doctrinare au fost clare şi respingeau în totalitate învăţăturile protestante. Adesea formularea acestor hotărâri a fost tributară metodei tradiţionaliste scolastice. Intre aceste hotărâri amintim: 1) Tradiţia şi Scriptura este izvor al Revelaţiei divine. 2) Numai Biserica are dreptul de a interpreta Sfânta Scriptură. După ce s-a revizuit textul latin al Vulgatei, traducerea latină a fost declarată ediţie oficială a Sfintei Scripturi a Bisericii Romano-Catolice. 3) Pentru mântuire alături de credinţă omul trebuie să aşeze şi faptele bune. 4) Tainele sunt în număr de 7. 5) Când s-a vorbit de Sfânta Euharistie s-a accentuat prefacerea reală a darurilor. 6) Căsătoria are caracter sacru. S-a impus celibatul clericilor apuseni. Preoţii şi episcopii au avut sarcina de a explica public Sfânta Scriptură, şi prin predici să-iinveţe pe credincioşi ceea ce este necesar pentru mântuirea lor. Dintre hotărârile disciplinare amintim faptul că s-au formulat hotărâri pentru clerici şi hotărâri pentru laici. Dintre hotărârile pentru clerici amintim: 1) episcopii trebuie să rezideze în eparhiile lor; 2) s-a limitat pluralitatea de funcţii a clericilor; 3) s-a impus o mai atentă supraveghere a preoţilor de către episcopi. Pentru laici s-a stabilit obligaţia de a se spovedi şi cumineca, de a asculta slujbele, predicile şi epistolele trimise de ierarhi. In ultima şedinţă din 1563 s-a formulat o mărturisire de credinţă (=Confesio fidei Tridentina). In spiritul hotărârilor de la Trident au început să apară o serie întreagă de cărţi prin care Biserica Romano-Catolică îşi prezenta cultul şi doctrina:
159

1) un “Cathehism” romano-catolic a apărut imediat după încheierea sinodului; 2) un “Breviarum romanum” a apărut în 1568, fiind o carte de rugăciuni; 3) “Misalele romane” o carte care cuprinde liturghiile a apărut în 1568; Din 1571, când papa Pius al V-lea (1567-1572) a pus bazele congregaţiei indexului, apare şi o listă numită “Index Librorum Prohibitorum”, adică lista cărţilor interzise. Prin acestă listă li se interzicea credincioşilor să citească anumite cărţi de altă nuanţă decât cea catolică. Reforma generală în Biserica Romano-Catolică nu s-a realizat nici după acest sinod. Totuşi s-au înlăturat abuzurile din rândul clericilor, preoţii au devenit mai disciplinaţi şi mai morali, dar papalitatea a continuat să aibe aceaşi autoritate, chiar mai tiranică ca înainte. O schimbare de atitudine a papei a constat într-o mai intensă preocupare în cele bisericeşti. Roma a devenit un oraş mai sobru şi papii au dus o viaţă mai morală şi mai curată. Intre rezultatele Conciliului de la Trident amintim dezvoltarea pietăţii mistice în Spania (o trăire mai aparte a principiilor credinţei); întărirea zelului misionarilor catolici. In spiritul hotărârilor de la Trident, ordinele călugăreşti au fost îndemnate să facă misionarism mai ales printre ortodocşi, pentru a completa locurile goale din staulul Romei, după plecarea protestanţilor. Aşa s-au realizat unirile silnice cu Roma în state unde autoritatea politică era catolică sau filo-catolică şi unde existau comunităţi de credincioşi ortodocşi. Astfel de uniri s-au realizat în Polonia, Ucraina sub-Carpatică stăpânită de habsburgi şi în Transilvania. Papalitatea era pornită prin ordinele călugăreşti să cucerească lumea întreagă. Spania şi Franţa, cunoscute prin tendinţele lor naţionaliste, nu au îngăduit publicarea hotărârilor sinodului de la Trident. Italia, Portugalia şi Polonia au acceptat aceste hotărâri. După sinodul de la Trident au fost înfiinţate o serie întreagă de Colegii spre care erau atraşi nu numai ortodocşi ci şi protestanţi, unde se încerca atragerea acestora la catolicism. Dintre papii post-Tridentiniil amintim pe papa Grigorie al XII-lea, care în 1582 a realizat Reforma calendarului. Cursul nr.63 Controverse dogmatice şi învăţături noi în sânul catolicismului. Marea criză protestantă din secolul al XVI-lea a lăsat în sânul Bisericii Romano-Catolice urme adânci şi în domeniul doctrinar, pentru că au fost reactivate dispute teologice din secolele anterioare privitoare la diferite dogme ale Bisericii. Astfel cele mai păgubitoare dispute au fost cele doctrinare, cum ar fi pietismul, molitismul, jansenismul. Au existat şi dispute din domeniul administrativ autonomismul galicat şi febronianismul. Disputele doctrinare Pietismul a apărut în Spania şi a fost promovat de Teresa D’Avila. Se cerea o întoarcere la practicile Bisericii de dinainte de Marea Schismă şi se promova o
160

trăire religioasă mai aparte în asceză, în renunţare la lux şi plăceri. Ca urmare a acestui fapt au apărut practici noi, destul de dubioase în sânul creştinismului spaniol. Cele mai păgubitoare au fost disputele doctrinare despre har. In opoziţie faţă de concepţia protestantă care accentua rolul harului în realizarea mântuirii subiective, iezuiţii afirmă rolul voinţei şi a faptelor bune, şi cu aceasta ei au căzut într-un fel de semi-pelagianism, ceea ce a dus la mari scandaluri cu dominicanii şi janseniştii. Primii, adică protestanţii susţineau că omul şi-a pierdut libertatea voinţei prin păcatul strămoşesc şi numai harul divin săvârşeşte mântuirea prin predestinare. Iezuiţii afirmă că voinţa şi libertatea nu s-au pervertit, ci doar au slăbit, dar nu atât de mult încât omul să nu-l poată cunoaşte şi urma pe Dumnezeu. De aceea viaţa creştinului constă în disciplinarea voinţei spre săvârşirea faptelor bune. In timpul acestor dispute dintre protestanţi şi catolici, catolicii se foloseau de cazuistica scolastică la baza căreia a stat chiar un manual al unui teolog spaniol pe nume Escobar. Accentuându-se rolul faptelor bune şi al credinţei, mulţi credincioşi au dobândit o credinţă laxă, şi aşa a apărut practica indulgenţelor. Prima dispută teologică în sânul catolicismului a avut loc între profesorul Michael Baius (mort în 1589), de la Universitatea din Lyuven şi iezuiţi. M. Baius afirma că Sfinţenia lui Adam nu consta într-un adaos de har, ci era sădită în însăşi firea lui, iar mântuirea în urmaşii lui Adam nu înseamnă numai iertarea păcatelor, ci şi schimbarea firii interioare a omului. Universitatea din Sorbona a cenzurat 18, iar Roma 19 din tezele lui Baius, care până la urmă a trebuit să le retracteze. Intre iezuiţii ce l-au combătut, s-a remarcat Ludovic Molina (mort în 1600) care în lucrarea “Armonia dintre libertate şi har” susţine că voinţa omului colaborează de la sine cu harul divin. Omului bun, Dumnezeu îi oferă graţia lucrătoare, în timp ce omului rău îi oferă graţia suficientă, dar nelucrătoare. Soarez (ce era portughez) învaţă că harul se uneşte cu libera decizie a omului. în acţiunea mântuitoare, factorul uman este acela care primează. Molinismul a fost denunţat ca formă a semi-pelagianismului. Papalitatea a condamnat 110 teze moliniste, dar mai apoi sub influenţa lui Belarmin, ambele controverse au fost anihilate. Altă controversă a fost cea jansenistă. Numele îi vine de la Cornelius Jansenius care a ajuns episcop de Ypres în Belgia. Acesta a alcătuit o lucrare intitulată “Augustinus”. Si aceasta este tributară Reformei protestante şi a fost condamnată de cazuistica romano-catolică. Centrul de greutate al mişcării janseniste a fost mănăstirea Port-Royal, unde Jansenius şi-a propus să organizeze o reformă în sânul catolicismului. Jansenius şi-a ales latura doctrinară în timp ce Jean du Vergie partea practică. In lucrarea “Augustinus” se afirmă că o cauză a căderii lui Adam a fost limitarea voinţei de către Dumnezeu. Inainte Adam avea o libertate indiferentă şi aceasta a fost distrusă prin păcatul originar. Harul divin era suficient spre a-l conduce pe Adam, dar după căderea în păcat, harul nu i-a mai fost suficient mântuirii, de aceea a fost nevoie de venirea lui Hristos, ca să aducă un plus de har,
161

ca omenirea să se poată mântui. Ca argument în acest sens aduce exemplul cu orbirea şi lumina, arătând că existenţa luminii nu este suficientă ca orbul să vadă din nou. Jansenius crede că sarcina principală a omului este aceea de a se elibera din robia concupincesniţei ( o stare de păcătoşenie permanentă) în care omul nu face decât răul. în această stare voinţa omului are doar libertatea de a alege ce rău să facă. Din această pricină harul trimis de Dumnezeu omului după căderea în păcat îl numeşte har vindecător. Acesta îl conduce pe om către Dumnezeu, în aşa fel încât omul nu-şi dă seama, de aceea harul este irezistibil. Chiar dacă Jansenius pretinde că învăţătura să nu este calvină, ea este semicalvină, deoarece, Calvin afirma că harul îl mântuieşte pe om fără voia să şi harul lucrează doar în cei predestinaţi. Jansenius afirma că omenirea fără har este o masă de condamnaţi. Mănăstirea Port-Royal a devenit centrul jansenismului. Du Vergie adună aici mai multe personalităţiintre care amintim 3 fraţi şi 5 surori din familia Arnold, Pascal, Tilermond, La Fontaine şi Rasim. Duhul de seriozitate de la acest centru a influenţat numeroase sectoare Bisericeşti, politice şi literare. Biserica s-a ridicat împotriva acestui centru şi din porunca lui Richelieu, Du Vergie a fost întemniţat. In 1643 are loc publicarea lucrării “Deasa comunicare” a lui Antoine Arnold, în care era condamnată practica Bisericii de a-i împărtăşi prea des pe credincioşi. Iezuiţii obţin condamnarea de către Universitatea din Sorbona a 5 teze ale lui Jansenius, de aceea acesta respingea autoritatea papei, şi se emancipează de sub papucul Bisericii Romano-Catolice, fără a trece însă sub protecţie protestantă. Antoine Arnold a fost exclus de la catedra din Sorbona, dar alături de el au trebuit să părăsească Parisul şi alţi 80 de profesori. LuIII adresează Pascal 80 de scrisori în care sunt combătute lipsa de demnitate şi atitudinea unor iezuiţi. Ludovic al XIV-lea a luat atitudine împotriva janseniştilor, cerând episcopului să-i persecute. în secolul al XVII-lea mănăstirea Port-Royal a fost distrusă. Janseniştii pătrund şi în Olanda unde au reuşit să înfiinţeze două episcopii: la Utreth şi Debrenter. Cursul nr.64 Controverse şi învăţături noi în sânul protestantismului Libertatea religioasă acordată de protestanţi tuturor credincioşilor a dus la apariţia unor fracţiuni religioase încă de la început. Filip Melancton a redactat “Confesio Augustana” în 1530. în încercarea de a-i apropia pe lutherani de Biserica Romano-Catolică au purtat dialoguri intense cu ei. Lutheranii s-au împărţit în două: unii care acceptau dialogul cu gândul de a-i atrage pe catolici la învăţătura lor, şi care au păstrat aceleaşi structuri administrative ca şi catolicii; şi unii mult mai radicali, care în 1535 alcătuiesc o nouă mărturisire de credinţă, mult mai tranşantă.
162

Primii se constitue în Biserica Lutherană Evanghelică după Confesio Augustana. Cel de-al doilea grup se constitue în Biserica Lutherană SinodoPresbiteriană. Si în rândurile lutheranilor au apărut dispute, ca de exemplu cea dintre lutherani şi melanctonieni. Cele mai cunoscute controverse ar fi controversa adia-fizită, adică controverse ale indiferenţei faţă de Interimul de la Ausburg. Cu acest prilej au fost excluse practicile catolice din cult. Controversa maioristă, după numele lui Gheorghe Maior, care spune că şi faptele bune sunt necesare pentru mântuire. El a fost contracarat de Martin Flacius, care afirma că fapta este un pericol pentru mântuire. Controversa sinergistă, a fost iniţiată de teologul melanctonian J. Fefingen, care spunea că voinţa liberă trebuie să conlucreze cu harul pentru mântuire. Flacius afirmă că doar harul lucrează mântuirea în om, fără ca voinţa să să poata face ceva. Controversele din sânul calvinismului au fost mai puţine, pentru că aceştia nu erau adepţii unei teologii prea înalte. Un aspect ar fi acela legat de istoria Bisericii din Anglia, unde a penetrat un protestantism de nuanţă calvină. De pe vremea reginei Elisabeta au apărut puritanii sau presbiterienii, iar din 1580 pătrund independenţii, care refuzau orice contact cu statul, spunând că fiecare parohie este o instanţă în sine. De aici a rezultat Biserica congregaţionalistă. Mai târziu, în Anglia, Biserica Anglicană ce păstra calea de mijloc între protestantism şi catolicism, şi-a definit direcţiile vorbindu-se de Biserica de Jos sau Biserica celor mai puţin instruiţi, şi Biserica Inaltă sau Biserica celor culţi, a nobililor. în plină epocă modernă, tot mai des şi-a făcut simţită prezenţa ideea despre Biserica Largă. In timpul acestei epoci, două au fost mişcările mai însemnate: mişcarea metodistă, condusă de fraţii Charles şi John Westley. Aceştia propuneau o viaţă mai liniştită, mai în acord cu spiritul Evangheliei. Această mişcare a prins teren datorită principiilor sale sociale, pentru că promova sărăcia de bună voie. O altă acţiune amplă au dezvoltat evangheliştii. Intre denominaţiunile protestante îi amintim pe baptişti, o sectă organizată de un preot catolic, pe nume Meno Simon. Acesta respingea botezul copiilor, oficiile publice şi militare. în învăţătura lor, ei accentuau ideea naşterii din nou la vârsta maturităţii. S-au răspândit în Germania, Anglia, Rusia şi America. Baptismul contemporan s-a născut din impreunarea anabaptiştilor, care refuzau botezul, cu calvinii şi anglicanii. Unitarienii sau socinienii, după numele întemeietorului lor Socinus, au apărut în secolul al XVI-lea, şi susţineau că există un singur Dumnezeu, o persoană, primul Dumnezeu fiind tatăl, Fiul fiind un om cu puteri mari primite de la Tatăl, ce a avut ca misiune iluminarea oamenilor. Quaquerii au fost o sectă întemeiată de George Fox (care a fost cizmar) în S.U.A., care afirma că adevărul divin se dobândeşte doar prin erupţia harului. Respingeau bogăţiile, dar şi autorităţile de orice fel, distracţiile, fiind apreciate cinstea şi pietatea.
163

Svedenborgienii au fost o sectă cu doctrină unitariană, care în încercarea lor de a înviora Biserica, au scos Biblia din sânul ei. Pentru ei Biblia era un cuvânt mort. Cursul nr.65 Iezuiţii şi alte ordine monahale Apusene Iniţiatorul acestui ordin călugăresc a fost cavalerul Ignatio Lopez de Recalde sau Ignatio de Loiola, ce a fost contemporan cu Martin Luther. S-a născut prin 1495 într-o familie de nobili din nordul Spaniei. După ce a servit o vreme ca paj la curtea regelui Ferdinand, s-a îndreptat spre cariera militară. Există documente care atestă că prin 1515 era acuzat de un tribunal din Pamplona de mari nelegiuiri. în faţa judecătorului purta sabie, pumnal şi muschetă, dar şi alte arme. Tot de Pamplona se leagă şi schimbarea vieţii lui. Rănit în 1521 în timpul asedierii cetăţii de francezi, a trebuit să zacă multă vreme la pat. în această perioadă citeşte viaţa lui Hristos şi mai multe vieţi de Sfinţi Apuseni. Pentru că în urma rănirii a devenit inapt pentru cariera militară s-a hotărât să devină cavaler al Fecioarei Maria. Ajunge în mănăstirea din MontSerat, unde agaţă de statuia Sfintei Fecioare Maria sabia şi pumnalul său şi stă în priveghere o noapte. Se hotărăşte apoi să plece la Ierusalim pentru a-i ajuta pe călugării franciscani în propaganda antimusulmană. Din cauza ciumei se opreşte în Barselona, unde a început să practice exerciţiile spirituale. Se ruga de 7 ori pe zi autoflagelându-se. Se trezea şi noaptea pentru rugăciune, iar ziua cerşea pe stradă. în scrupulozitate Loiola se aseamănă cu Luther. Luther a găsit ieşirea din starea de criză citind Epistola către Romani. Pentru Loiola rezultatul acestei perioade de căutări a continuat, şi s-a hotărât să se supună voinţei lui Dumnezeu, lucru pe care îl va demonstra printr-o slujire şi supunere totală faţă de Biserică. El scrie o lucrare intitulată “Exerciţii spirituale”. In 1553 reuşeşte să ajungă în Palestina, şi devine misionar creştin printre mahomedani. Călugării franciscani de acolo socotindu-l periculos îl trimit acasă, arătând că este insuficient pregătit din punct de vedere teologic. Convins că pentru misiunea propusă are nevoie de educaţie, în 1526 se înscrie la Universitatea din Alcala, după care trece la Salamanca. Aici a reuşit să adune colegi, împreună cu care practica exerciţii spirituale. Ei trezesc suspiciunea Inchiziţiei şi în 1528, atunci când Calvin părăsea Parisul, Loiola intra. Si aici a reuşit să adune un grup de tineriintre care Francisc Xavier, şi au continuat exerciţiile spirituale. Pe 15 august 1534 se duc în Biserica Notre-Dame din Paris, unde jură că vor ajunge în Palestina pentru a-i converti pe mahomedani. Pentru că era o asociaţie de studenţi, au hotărât să se pună la dispoziţia papei. In 1539, 7 din aceşti prieteni ai lui Loiola au ajuns la Roma şi au pus bazele Companiei Digesu cu intenţia de a-i sprijini pe copii să înveţe poruncile lui Dumnezeu. Ei au promis că se vor supune papei şi că vor merge oriunde îi va trimite. Confirmarea ordinului nou înfiinţat vine din partea papei în septembrie 1540.
164

In aprilie 1541 Loiola este ales cel dintâi general al Iezuiţilor, funcţie avută până la moartea să în 1556. Alături de general erau provinciali (conducători ai asociaţiilor din provincii). Fiecare membru era ales în urma unui noviciat (perioadă de pregătire) foarte sever, şi după ce făgăduia supunere în toate. Nu existau ore precise pentru serviciile religioase, şi nu purtau haine speciale ordinelor călugăreşti. Cu repeziciune acest ordin călugăresc s-a răspândit în Apus, şi la moartea lui Loiola a ajuns să aibe peste 100 de case cu peste 100 de membrii. Aria lor de răspîndire mai ales în timpul contra-reformei protestante a fost Italia, Spania şi Portugalia, mai puţin în Franţa şi Germania. Ei au devenit pilonul principal al contra-reformei protestante. Spovedania şi împărtăşania au devenit foarte frecvente în Biserica Romano-Catolică. Iezuiţii s-au remarcat şi pe plan educaţional. Ei au înfiinţat prima şcoală la Mets în 1548. în învăţare se foloseau de metode moderne cu multe exerciţii, cautând să-iinveţe pe elevi manierele moderne. Tot ei au înfiinţat colegii: la Padova în 1542; la Roma – Colegium Romanum în 1551; la Viena, Munchen, Vilna, etc.. Cea mai des folosită armă a lor era intriga politică sub deviza “omnia ab maiorem gloria dei” = totul spre mai marea slavă a lui Dumnezeu. Rezultatul a fost o ură tot mai mare faţă de ei, fapt ce a contribuit în 1773 la desfiinţarea ordinului iezuiţilor de către papa Clement al XVII-lea. în 1814 ordinul a fost readus la viaţă. Catolicismul post-Tridentin mai cunoaşte şi alte ordine călugăreşti, în afară de cele consacrate: dominicani, franciscani, iezuiţi. Intre aceste ordine amintim: barnabiţii – numele le vine de la Biserica Sfântul Barnaba din Milano (1530) şi au o ramură feminină a călugăriţelor angelice. Ursulinele – erau un grup feminin ce se ocupau cu educaţia fetelor. După Reforma protestantă s-a procedat la o reorganizare a ordinului franciscanilor şi a apărut o ramură nouă: franciscanii capucini (cei ce purtau glugă); cistercienii sau desculţii. în afară de ordinele călugăreşti tot în Apus trebuie amintite congregaţiile unor preoţi de mir cum ar fi cea a lui Carol Boroneo la Milano (1578), sau cea de la Paris tocmai pentru a contracara Reforma. Apoi mai trebuie să-i amintim pe oratorieniinfiinţaţi de Filip de Neri; pe maurini la Paris. Un rol educativ aparte l-au avut piariştii. Pe tărâm misionar trebuie să-i amintim pe lazarişti conduşi de Vincenţiu de Paul şi care mai erau numiţi şi călugării negri sau pasioniştii. Cursurile nr.66-67 Propaganda Romano-Catolică în Răsăritul Creştin Papalitatea nu a renunţat la pretenţiile de control asupra întregii Biserici. Aşa a apărut încă în perioada Sinoadelor Ecumenice ideea de Primat Papal. După încercările nereuşite de la Lyon 1274 şi de la Ferrara-Florenţa 1438 a urmat momentul nefericit al unei noi Schisme în Apus prin apariţia protestantismului. După Sinodul de la Trident, catolicii au căutat să umple locurile goale din staulul
165

Romei, după plecarea protestanţilor, cu ortodocşi, pe care prin diferite mijloace au căutat să-i atragă la catolicism. Datorită situaţiei delicate în care s-au aflat numeroase popoare ortodoxe în sânul Imperiului Otoman, catolicii şi-au înteţit acţiunea misionară mai ales în interiorul acestui Imperiu şi au folosit metode noi pentru a ajunge la ţel. Forţa nouă a Bisericii Romano-Catolice a constituit-o ordinul iezuiţilor care a devenit foarte activ. La numai câţiva ani după întemeierea iezuiţilor, aceştia erau foarte activi şi influenţi în Imperiul Otoman. Ei se foloseau de oameni bine educaţi şi curtenitori, care nu se dădeau în lături de la nimic pentru a-şi atinge scopul. Au exploatat la maxim slăbiciunile locale, politice, morale, culturale, financiare şi naţionale ale ortodocşilor din Imperiul Otoman. Conciliul de la Trident a dispus ca în cadrul acţiunii în Răsărit să se aplice metoda uniaţiei – adică dacă ortodocşii acceptă Primatul Papal să nu li se mai impună şi alte învăţături. Cel dintâi mijloc a fost de natură culturală. în ţări ca Austria, Ungaria, Polonia, Moravia, Rusia, Croaţia, Slovacia au fost înfiinţate tipografii şi colegii, unde se tipăreau scrieri catolice şi erau invitaţi să studieze în special tineri din rândurile protestanţilor şi ortodocşilor. La Roma a luat fiinţă Colegium Romanum cu secţii pentru diferite popoare europene. Prin tipărituri se încerca să se arate că nu există diferenţe însemnate între catolici şi ortodocşi, laudând credinţa ortodoxă ca păstrătoare a Tradiţiei Bisericii, ca urmare ar putea exista o perspectivă de unire între cele două Biserici. Leo Alatius, Petru Avenilis şi Nicolae Comnen folosesc şi argumente de natură politică pentru a-i uni pe ortodocşi cu Roma, arătând că doar ţările peste care Biserica Romei se întindea pot salva ortodoxia. Ortodocşii nu au avut nevoie de această salvare, pentru că tot una le era stăpânirea turcească sau catolică. Mijlocul cel mai eficace a fost intriga politică. Ambasadorii Vaticanului sau Nunţii Apostolici au ajuns să controleze viaţa politică a unor state ca Austria şi Polonia, unde existau şi credincioşi ortodocşi. Astfel se înregistrează la sfârşitul secolului al XVI-lea câteva uniri cu Roma. Inceputul acestui şir l-au făcut ortodocşii din Polonia sau rutenii în urma unui Sinod de la Brest-Litovsk în 1596; apoi unirea rutenilor din Ucraina sub-Carpatică după 1640; apoi unirea unor români din Transilvania după 1701. Unirea rutenilor din Polonia In Regatul Polonez funcţiona dreptul de patronaj, care dădea regilor dreptul de a-şi numi candidaţii la episcopat. Din acest motiv, numeroşi nobili ortodocşi din Polonia au fost atraşi la catolicism în speranţa că vor fi numiţi episcopi şi vor dobândi proprietăţiinsemnate. Nu toţi nobilii ortodocşi au făcut acest lucru. Intre cei ce au rămas la ortodoxie îi amintim pe nobilii Constantin Ostrovski, Ioan Visnevieski şi Gizel. Un alt sprijin pentru Biserică venea din partea tagmelor de meseriaşi sau de negustori. Clerul ortodox era direct supus regelui. Unele dintre aceste corporaţii meşteşugăreşti au cumpărat dreptul de patronaj asupra unor Biserici. Astfel
166

numeroase Biserici ortodoxe pătrund în sfera de influenţă a acestor bresle catolice şi astfel numeroşi clerici ortodocşi au fost înclinaţi să îmbrăţişeze catolicismul sub noii patroni. Acestora li se promiteau tot felul de privilegii, printre care şi acela de a deveni membru al Dietei. Propaganda uniată nu a înregistrat progrese până când episcopul Ignatie Peseli de Polotsk şi Chiril Telvescki de Lutc nu s-au hotărât să treacă la catolicism. Cei doi au reuşit să-l convingă pe Mitropolitul Kievului Mihail Rogos şi alte 5 episcopii să îmbrăţişeze unirea cu Roma. In aceste condiţii a avut loc un Sinod la Brest-Litovsk în 1596, unde cei trei au semnat actele de unire. Episcopiile de Lemberg şi de Presenisl cu peste 200 de preoţi şi călugări au rămas ortodocşi. Atunci când cei doi ierarhi ortodocşi au murit în 1610, vreme de 10 ani, ortodocşilor din Polonia nu li s-a dat voie să-şi aleagă ierarhi. In 1620 cu prilejul trecerii Patriarhului Teofan al Ierusalimului prin Kiev, ortodocşilor li s-a îngăduit să aibe episcopul lor. Au fost nominalizaţi doi ierarhi ortodocşi, şi mitropolitul Petru Movilă la Kiev. în 1773 a început războiul polonezilor cu ruşii. La sfârşitul războiului Polonia a fost împărţită în două: o parte trecând în componenţa Rusiei. Rutenii uniţi din aceste teritorii au revenit la ortodoxie. Unirea rutenilor din Ucraina In Ucraina sub-Carpatică din teritoriile de la nord de Maramureş, viaţa bisericească s-a dezvoltat în limite normale, mai ales că aici a fost amintită mănăstirea din Peri, recunoscută ca stavopigrie încă din 1392. Rutenii români şi slovaci din aceste teritorii au crescut în tradiţia ortodoxă şi pe seama lor s-a înfiinţat o episcopie ortodoxă la Muncaci în secolul al XV-lea. Episcopii de Muncaci pun stăpânire pe mănăstirea din Peri şiişi stabilesc reşedinţa aici pentru ca în Muncaci nu aveau reşedinţă episcopală. în 1492 mănăstirea din Peri ajunge în posesia definitivă a rutenilor. La scurtă vreme îşi mută reşedinţa la Muncaci şi mănăstirea a fost lăsată în paragină, ea trecând sub stăpânirea nobililor unguri care au distrus-o. Muncaciul a avut jurisdicţie şi asupra Maramureşului. Rutenii din Ucraina sub-Carpatică nu au fost străini de experienţa poloneză şi ca urmare în secolul al XVII-lea şi asupra ierarhilor de la Muncaci au început să se facă presiuni pentru uniaţie. Primul gest l-a făcut Vasile Tarasovici, care în 1640 cu de la sine putere declară episcopia ca unită cu Roma. Clericii şi credincioşii ortodocşi protestează şi acesta este nevoit să fugă din Muncaci, aşezându-se într-o localitate din Ungaria – Eger. Până la urmă în 1641 se leapădă de uniaţie, revine la Muncaci şiişi reocupă scaunul până la moartea să în 1645. Credincioşii maramureşeni refuză să-i mai accepte jurisdicţia. După moartea lui Tarasovici, ca episcop este ales Petru Petronius, pe timpul căruia a avut loc adevărata unire cu Roma. Iezuiţii şi episcopul catolic de Estergom reuşesc să facă presiuni asupra lui spre a-l determina să accepte unirea cu Roma. în acest context se pare că la
167

Ujgorod, în Catedrala romano-catolică ar fi avut loc un Sinod de unire la care ar fi participat episcopul însoţit de 6 arhidiaconi, ca delegaţi ai protopopilor din eparhia sa. Interesant este faptul că orice realizare pe tarâm misionar a fost consemnată în arhivele Romei, dar aceasta unire a rutenilor nu este consemnată nicăieri. Stiri despre un presupus Sinod de unire avem dintr-un document redactat în 1651 de Petru Petronius în care arată că în 1646 ar fi avut loc Sinodul unionist, dar că actele Sinodului au fost duse la Hust de unde au dispărut. Autorul acestui document se contrazice pe sine într-un alt document, spunând că Sinodul ar fi avut loc în 1649. Părerea multor istorici este că nu a avut loc nici un fel de Sinod, că Petru Petronius a îmbrăţişat de bună voie uniaţia, şi pentru a-şi clarifica situaţia lui din scaun ar fi inventat acele Sinoade unioniste. Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, ortodocşii din Ucraina subCarpatică nu au mai avut ierarh ortodox, iar propaganda uniată s-a extins şi ca urmare au fost trecuţi cu forţa la uniaţie. în 1946 şi aceştia revin la ortodoxie sătui de promisiunile romano-catolicilor. Unirea românilor din Transilvania Transilvania în secolul al XVII-lea s-a confruntat din punct de vedere religios cu probleme delicate. Incă din secolul anterior în Ardeal au pătruns ideile Reformei: cele lutherane la saşii din Braşov şi Sibiu; şi cele calvine şi unitariene la ungurii catolici. Lutheranii s-au mulţumit să-şi răspândească învăţătura doar în zonele mai sus amintite. Comunităţi lutherane erau şi la saşii din alte părţi ale Transilvaniei şi Banatului. Calvinii au căutat să-i atragă pe români de partea lor, şi s-a înfiinţat o Episcopie româno-calvină la Sângiorz. Până la urmă disputele doctrinare au fost purtate între calvini şi unitarieni. Aceste dispute au existat şi în secolul al XVII-lea, atâta vreme cât Transilvania a fost Principat autonom şi a fost condus de principi maghiari. Din 1686 Transilvania a intrat în componenţa Imperiului Habsburgic, ce îi favorizează pe catolici. Impăratul Leopold al II-lea de cum a ajuns la tron, a căutat să-şi consolideze poziţia apropiindu-se de Biserică. Pentru Ardeal el a dat mai multe diplome numite Leopoldine, prin care recunoştea în Ardeal doar 3 naţiuni: pe unguri, saşi şi secui şi 4 religii recepte. Prin diplomele lui specifica faptul că românii se vor putea bucura de drepturile pe care le au şi celelalte naţionalităţi, doar în cazul în care se vor uni cu una dintre religiile recepte recunoscute: romano-catolici, lutherani, calvini şi unitarieni. Pe acest fond şi-au început acţiunea prozelită iezuiţii în Transilvania. Spre sfârşitul secolului al XVII-lea mitropolit ortodox la Alba a fost Teofil. El moare în 1697. în locul lui este ales Atanasie Anghel, ce a fost hirotonit în Tara Românească de mitropolitul Teodosie. Cu acel prilej a fost pus să semneze un jurământ că va păstra credinţa ortodoxă şi că o va apăra. Iezuitul Paul Barany şi Gabriel Nevenesy cu acordul arhiepiscopului catolic de Esztergom, Leopold Kolonics au început să facă presiuni asupra lui Atanasie
168

Anghel, şi acest Mitropolit ajunge în 1701 la Viena, unde a fost rebotezat şi rehirotonit după ritul catolic, ca episcop pentru românii uniţi din Ardeal. Istoriografia unită vorbeşte despre un sinod de unire ce s-a ţinut la AlbaIulia în 1698, la începutul lunii octombrie, unde mitropolitul Atanasie, împreună cu 38 de protopopi ar fi semnat un document de unire. Acest document a fost descoperit către sfârşitul secolului al XIX în arhivele Bibliotecii din Budapesta şi se dovedeşte a fi un mare fals. Documentul este alcătuit din 6 pagini, adică 3 file: o coală dublă îndoită în două, în mijlocul căreia a fost aşezată o altă coală. Pe pagina 1 găsim textul românesc cu litere chirilice în care se arată că românii din Ardeal doresc să se unească cu Biserica catolicească a Romei, cu condiţia ca toate învăţăturile şi sărbătorile să rămînă aşa cum au fost, căci dacă nu acel act nu este valabil. Urmează un post-scrptum în care se scoate în evindenţă faptul co în problemele interne ale Bisericii nimenisă nu se amestece iar vlădica Atanasie să rămână în scaun până la moarte. În colţul dreapta-jos a acestei pagini apare sigiliul Mitropoliei care se pare că a fost aplicat înainte de scrierea post-scrptum-ului deoarece ultimele două rânduri sunt scrise mai înghesuit pentru a nu deteriora sigiliul. Pe pagina 2 apare traducerea în latină a textului potrivit căreia românii se unesc de bună voie cu Biserica Romei şi acceptă toate învăţăturile şi dogmele acestei Biserici. Pe paginile 3-5 apar în paralel semnăturile celor 38 de protopopi. Pe pagina 5 apare un Apendice, prin care din nou se specifică faptul că dacă nu vor fi respectate dorinţele şi obiceiurile româneşti actul va fi nul. Se cerea ca ierarhul în scaun, Atanasie de nimeni să nu poată fi demis. Pagina 6 este goală. După dovedirea falsului istorici ca Silviu Dragomir, D. Stăniloaie, Milan Sesan au cercetat şi au concluzionat că acel Sinod nu a avut loc pentru că niciintrun document nu se menţionează de acel Sinod. Documentul probabil că a fost întocmit de Atanasie Anghel după întoarcerea să de la Viena din 1701, când a făcut o vizită în Transilvania şi când a reuşit să-i determine pe cei 38 de protopopi să semneze acel document. Este interesant faptul că autoritatea habsburgică a închis ochii la acel fals şi de atunci iezuiţii au putut face misionarism nestingheriţi în sânul poporului român. După trecerea lui Atanasie Anghel la uniaţie o jumătate de secol, românilor ortodocşi nu li s-a permis să aibă ierarh în Ardeal, tocmai pentru a sprijini misionarismul catolic. Atanasie moare în 1713 şi urmează alţi ierarhi uniţi ca Ioan Pataki, Inocentiu Micu Klein şi mulţi alţii. în 1948 un număr de 38 de protopopi, formal au semnat actul de mai sus, revenind la ortodoxie. După 1990 câteva capete turbulente au revigorat Biserica Greco-Catolică din Ardeal. Niciodată uniţii nu au fost socotiţi catolici ei nefiind nici ortodocşi. Pe tot parcursul secolului al XVII Î-lea uniaţia din Ardeal s-a întărit cu ajutorul autorităţilor de la Viena şi semnalăm evenimentul din 1762, când generalul Bucov a distrus peste 200 de mănăstiri şi Biserici ortodoxe din Ardeal, pentru că acestea reprezentau un pericol pentru uniaţie.
169

Ca urmare a propagandei Romano-Catolice în Răsărit s-au înregistrat şi treceri directe la romano-catolici în rândul croaţilor şi al unor grupuri mici de ortodocşi din Austria. Aceste treceri s-au făcut pe considerente politice. Cursul nr. 68 Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu protestanţii. Dialogul dintre Ortodocşi şi Lutherani şi dintre Ortodocşi şi Calvini. După Reforma din secolul al XVI-lea, un mare număr de romano-catolici au trecut fie la lutheranism, fie la calvinism, fie la alte denominaţiuni rezultate din Reformă. Ortodocşii din interiorul Imperiului Otoman, urmăreau cu atenţie luptele religioase din Europa de Apus sperând ca din aceste dispute dintre catolici şi protestanţi să obţină anumite foloase. în timpul acestor dispute fiecare a căutat săşi dovedească ortodoxia credinţei, socotind-o în conformitate cu învăţătura mântuitoare. De aceea fie catolicii, fie protestanţii au făcut referire la învăţătura Bisericii Ortodoxe arătând că şi Biserica Ortodoxa împărtăşeşte aceleaşi idealuri. Biserica Ortodoxa era total diferită şi de catolici şi de protestanţi. Una dintre problemele viu discutate a fost aceea dacă Roma a rămas credincioasă Tradiţiei vechi sau dacă a introdus inovaţii în cult şi doctrină. Interesul protestant faţă de Biserica Ortodoxă decurgea din aceea că protestanţii pretindeau o întoarcere la Tradiţia Primară şi ar fi dorit o confirmare din partea Bisericii Ortodoxe pe această linie. In secolele XVI-XVII vom găsi mărturia Bisericii Ortodoxe citată de ambele părţi. Contactele ortodocşilor cu romano-catolicii au fost destul de subtile în sensul că romano-catolicii au căutat prin diferite mijloace să-i treacă pe ortodocşi sub jurisdicţia Romei. De cealaltă parte, încă din secolul al XVI-lea cunoaştem câteva contacte între Biserica Ortodoxă şi protestanţi. Primul contact s-a realizat prin 1557 când o delegaţie suedeză a vizitat Moscova. Din această delegaţie făceau parte profesorii Laurenţiu Spreti şi Mihail Agrigola (fiind reformatorii Irlandei de Nord). Această delegaţie s-a întâlnit cu Mitropolitul Macarie la cererea lui Ivan cel Groaznic şi s-a purtat un dialog cu privire la cinstirea icoanelor, dar nu s-a ajuns la nici un rezultat, pentru că protestanţii le-au scos din cult în timp ce mitropolitul Macarie a refuzat să accepte inutilitatea lor. Mai important ar fi dialogul dintre protestanţi şi Patriarhul de Constantinopol. Astfel de relaţii au existat încă din secolele XVI-XVII. Cea dintâi legătură directă cu Patriarhul de Constantinopol a început-o Filip Melancton, care i-a scris patriarhului Ioasaf că lutheranii sunt fideli Sfintei Scripturi şi Sfinţilor Părinţi. Impreună cu această scrisoare a trimis şi o traducere grecească a Confesiunii Augustane. Nu se cunoaşte nici un răspuns la această scrisoare. Mai târziu în 1573, ajunge la Constantinopol ca ambasador al Imperiului German, David Ugnon, care l-a luat cu sine pe capelanul Stefan Gherlah. Cu acel prilej se
170

realizează al doilea contact dintre Patriarhul Ecumenic şi lutherani. Acest capelan a adus la Constantinopol 3 scrisori către patriarhul Ieremia din partea teologilor lutherani Martin Krusius şi Iacob Andreas. Nici la acestea Patriarhul nu a răspuns. Prin 1576 aceeaşi teologi lutherani trimit o altă scrisoare la Constantinopol, însoţită de textul Confesio Augustanei. De această dată, patriarhul Ieremia al IIIlea la răspunde pe un ton prietenos, însă dezamăgitor pentru lutherani, întrucât Patriarhul le sugera lutheranilor să se alipească de Biserica Ortodoxă şi să accepte învăţătura ortodoxă. Patriarhul în acest răspuns a fost de acord cu lutheranii în ceea ce priveşte învăţătura lor despre păcatul strămoşesc. Datorită acestui fapt multă vreme teologii lutherani s-au mândrit că Biserica Ortodoxă este de acord cu întreaga lor învăţătură ceea ce nu era adevărat. Cu privire la păcatul strămoşesc Patriarhul accepta rolul libertăţii voinţei umane în săvârşirea lui. în ceea ce priveşte Sfintele Taine, Patriarhul insista asupra numărului de 7, iar despre Sfânta Euharistie vorbeşte ca despre jertfa nesângeroasă şi despre prefacerea reală în Trupul şi Sângele Mântuitorului. Această scrisoare nu a fost una de combatere a teologiei lutherane ci de o prezentare paralelă a celor două învăţături. Teologii protestanţi însă nu se lasă uşor şi în 1579 răspund Patriarhului, accentuând mai mult faptul că protestanţii sunt păstrători ai Tradiţiei şi Sfintei Scripturi. Patriarhul sesizând că de fapt lutheranii încearcă să-i atragă pe ortodocşi la noua învăţătură, le răspunde acestor teologi că de aici înainte, dacă vor să-i scrie să o facă doar din prietenie, fără ca scrisoarea să aibe un conţinut teologic. In 1599 înregistrăm un alt moment din istoria dialogului protestant atunci când ortodocşii, lutheranii şi moravii din Polonia s-au adunat în localitatea Vilna în dorinţa de a stabili un front comun împotriva prozelitismului catolic. Conducătorul delegaţiei ortodoxe a fost prinţul polonez Constantin Ostrovski. Aici a participat şi Chiril Lucaris ca delegat al patriarhului Meletie Pigas. Aici s-a încercat să se înfiinţeze o Confederaţie a Bisericilor necatolice. Protestanţii însă nu au primit acest lucru pentru că s-a cerut o unire a tuturor Bisericilor Ortodoxe. Meletie Pigas îi arată lui Chiril Lucaris că o astfel de unire între ortodocşi şi protestanţi, nu poate fi decât una tactică, politică. E dureros spune el că creştinii trăiesc divizaţi, nădăjduind că Dumnezeu va găsi prilejul pentru refacerea Bisericii. Protestanţii nu au cunoscut niciodată adâncimea diferenţei dintre ei şi Biserica Ortodoxă. Un alt moment s-a înregistrat pe vremea când Patriarh de Constantinopol era Chiril Lucaris, acesta fiind un moment tragic pentru Patriarh. Chiril Lucaris sa născut în Creta în 1537 şi a studiat în Italia, pentru că insula Creta era sub dominaţie veneţiană. A studiat la Padova, Veneţia şi apoi în 1599 îl întâlnim ca trimis al Patriarhului la Conferinţa de la Vilna. Din Polonia, Constantin Lucaris ajunge în Apusul Europei prin Elveţia, Germania, Suedia, Franţa şi Anglia. în 1603 a fost ales Patriarh al Alexandriei. Multă vreme şi-a petrecut-o în Constantinopol. în 1621 trece pe Scaunul Patriarhal de Constantinopol. Chiril Lucaris îi cunoştea bine pe Apuseni. Experienţa să în Apus şi atitudinea să mai puţin prietenoasă faţă de Biserica Romano-catolică, i-a determinat pe catolici să
171

facă front comun împotriva lui Chiril Lucaris. Prin intermediul ambasadorului Franţei, ce avea mare influenţă pe lângă Poarta Otomană, Romano-Catolicii îl scot pe Chiril Lucaris din Scaun de 5 ori şi până la urmă îl omoară. Lucaris era conştient că Biserica Ortodoxă are nevoie de sprijin din partea Europei Apusene. El îşi îndreaptă privirile spre protestanţi. La Constantinopol, Chiril Lucaris s-a apropiat de ambasadorul Olandei, Corneliu de Haga, cu care a devenit prieten. Natura legăturii lui Lucaris cu protestanţii este încă o problemă controversată, pentru că interesul lui Lucaris pentru protestanţi a mers mult prea departe. In 1629 relaţia lui Lucaris cu protestanţii generează un scandal public. în acelaşi an la Geneva s-a publicat o mărturisire de credinţă calvină, de către Antonio Legher, în prefaţa căreia se spune că Patriarhul Chiril Lucaris şi-a dat acordul la publicarea ei. Aceeaşi mărturisire a fost tradusă în limba greacă şi tipărită în 1633. Chiril Lucaris a negat public că nu este opera lui această mărturisire de credinţă, dar niciodată nu a repudiat-o în scris. în ceea ce priveşte ortodoxia lui Chiril Lucaris, ea nu poate fi pusă la îndoială. La Vilna a propus unirea protestanţilor cu Biserica Ortodoxă. Pe vremea lui, principele Gavriil Bethen al Transilvaniei i-a scris o scrisoare prin care îi cerea să fie de acord cu trecerea românilor la clavinism. Patriarhul îi răspunde, spunând că el este prea departe de Transilvania ca să cunoască situaţia reală de acolo, apoi arată că nu poate fi de acord cu trecerea românilor ortodocşi la calvinism, pentru că astfel s-ar rupe legăturile de sânge ce există între românii din cele trei provincii. Scrisoarea se încheie prin afirmaţia lui Chiril Lucaris că dacă ar fi de acord cu propunerea principelui, nici chinurile iadului nu ar fi de ajuns pentru el, pentru a plăti o astfel de nelegiuire. Romano-Catolicii au uneltit în ascuns şi în 1638 Chiril Lucaris a fost ucis din ordinul sultanului, şi apoi trupul lui a fost aruncat în mare. Biserica Ortodoxă trebuia să dea un răspuns acestui Cathehism pus pe numele lui Lucaris şi în secolul al XVII-lea au avut loc mai multe Sinoade panortodoxe, unde s-a discutat într-un fel sau altul problema ortodoxiei lui Chiril Lucaris şi la unele dintre acestea s-au alcătuit mărturisiri de credinţă ortodoxă. Aceste Sinoade s-au ţinut la Constantinopol, Iaşi şi Ierusalim. După moartea lui Chiril Lucaris ca Patriarh de Constantinopol a fost ales Chiril Cantaris. Acesta în 1638 a convocat la Constantinopol un Sinod la care a fost prezent şi patriarhul Teofan al Ierusalimului. Aici s-a discutat despre mărturisirea de credinţă pusă pe numele lui Lucaris şi a fost condamnată atât mărturisirea cât şi persoana lui Chiril Lucaris. Acest Sinod a fost o reacţie ortodoxă necesară la o situaţie creată de apariţia acelei mărturisiri în 1629 şi 1633. Chiril Lucaris la acest Sinod a fost condamnat şi de urmaşul său în scaun, de Alexandru Mitrofan Critopulos, cu care Lucaris era prieten. Critopulos deşi a studiat în Apus şi a alcătuit o mărturisire de credinţă, a refuzat să accepte orice dialog cu protestanţii calvini. Condamnarea lui Lucaris doar de către un Sinod nu a fost suficientă pentru repararea vătămării produse ortodocşilor, această rană neputând fi vindecată decât prin apariţia unei mărturisiri de credinţă ortodoxă.
172

Se ştie că în secolul al XVII-lea a fost la modă publicarea mărturisirilor de credinţă din partea confesiunilor mai însemnate. în 1632 Romano-Catolicii răspândesc un Cathehism printre ruteni; în 1648 calvinii îşi tipăresc şi ei un Cathehism Calvin în Transilvania. Un alt Sinod unde s-a încercat discutarea mărturisirii de credinţă pusă pe numele lui Chiril Lucaris a fost Sinodul de la Iaşi din 1642. Pânâ atunci însă în 1641, patriarhul Partenie al Constantinopolului a mai convocat un sinod la Constantinopol, la care au participat 45 de ierarhi, între care au fost 8 ruteni şi 5 români. La acest Sinod a participat şi Meletie Sirigul. Chiril Lucaris a fost discutat din nou şi s-a condamnat atitudinea lui filo-protestantă. în acelaşi an mitropolitul Kievului, Petru Movilă, nu de mult ales ca Mitropolit al ortodocşilor din Polonia, alcătuieşte o mărturisire de credinţă ortodoxă, pentru a contracara prozelitismul catolic. Ii convoacă pe cei doi episcopi sufragani şi discută conţinutul acestei mărturisiri de credinţă, şi o consideră vrednică de a fi răspândită printre ortodocşi. Acest lucru nu poate fi realizat fără ţinerea unui Sinod. în 1642 s-a ajuns la convocarea unui Sinod la Iaşi. Iniţiativa Sinodului a avut-o domnitorul Moldovei, Vasile Lupu. La acest sinod ce şi-a desfăşurat lucrările între 15 septembrie şi 26 octombrie 1642, în trapeza mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi, au participat din partea grecilor Porfirie, fost Mitropolit al Niceii şi Meletie Sirigul. Din partea Bisericii Ruse au participat profesorul Isaia Trofinovici, Ignatie Starusici şi Iosif Garbotki. Din partea românilor au participat doar ierarhi moldoveni: Mitropolitul Varlaam şi episcopul Evloghie al Romanului, Ghenadie de Huşi şi Atanasie de Rădăuţi. Mitropolitul Petru Movilă a trimis la Iaşi mărturisirea de credinţă alcătuită de el şi aprobată formal în 1641 de Sinodul de la Kiev. La început Meletie Sirigul ar fi dorit să discute problema lui Chiril Lucaris, dar fratele Patriarhului de Constantinopol era respectat în aceste părţi, mai ales că el a trecut prin Moldova în drum spre Vilna în 1599. Din această cauză Meletie Sirigul a trebuit să renunţe. S-a discutat apoi mărturisirea lui Petru Movilă, ce a fost discutată punct cu punct. Această mărturisire a fost realizată sub forma unor întrebări şi răspunsuri ce au fost grupate în 3 capitole, numite după cele 3 virtuţi teologice. în capitolul “Credinţa” expune Crezul şi explică învăţătura ce rezultă de aici. în capitolul “Nădejdea” explică rugăciunea “Tatăl Nostru” şi Fericirile. în capitolul “Dragostea” vorbeşte despre dragostea de aproapele şi despre Dumnezeu. Sub influenţa propagandei catolice, Petru Movilă a strecurat două învăţături specific catolice: momentul prefacerii la cuvintele “Luaţi, mâncaţi…” şi despre existenţa Purgatoriului. Pe măsura discutării fiecăreiinvăţături, Meletie Sirigul face traducerea în limba greacă. După ce au fost corectate cele două învăţături greşite, mărturisirea de credinţă a lui Petru Movilă a primit acceptul Sinodului de la Iaşi. Această mărturisire trebuia să aibă şi girul Patriarhiei. De aceea în 1643 se ţine un al IIIlea Sinod la Constantinopol unde a fost condamnată atitudinea lui Chiril Lucaris şi a fost aprobată mărturisirea lui Petru Movilă. Această mărturisire a fost
173

confirmată şi semnată de cei 4 Patriarhi ortodocşi: Partenie al Constantinopolului, Ioanichie al Alexandriei, Macarie al Antiohiei şi Paisie al Ierusalimului. Această mărturisire a fost tipărită şi răspândită în întreaga lume, de nenumărate ori. A cunoscut cea mai largă circulaţie dintre toate mărturisirile de credinţă. în limba română a fost tipărită în 20 de ediţii. In 1672 a avut loc un alt Sinod pan-ortodox la Ierusalim. Patriarhul Dositei al Ierusalimului, profitând de prezenţa unuiinsemnat număr de ierarhi, ce au venit la Ierusalim pentru Sfinţirea Bisericii din Bethleem a convocat un Sinod ad-hoc, prilej cu care a alcătuit o mărturisire de credinţă, cunoscută sub numele de “Pavăza Ortodoxă”. Cei prezenţi au condamnat din nou persoana lui Chiril Lucaris. Mărturisirea de credinţă a lui Dositei este o expunere pe scurt a principalelor învăţături ale Bisericii Răsăritene. Un ultim Sinod, la care a fost condamnat Chiril Lucaris s-a ţinut în 1691 la Constantinopol, prilej cu care a fost condamnat şi Ioan Cariofil, care avea o învăţătură stranie despre Sfintele Taine. O a treia mărturisire de credinţă din secolul al XVII-lea este cea alcătuită de Mitrofan Critopulos. Acesta se ştie că a studiat în Apusul Europei: în Anglia, Franţa, Germania şi că a fost rugat de janseniştii apuseni să facă o expunere a învăţăturii ortodoxe. La cererea lor Mitrofan Critopulos a expus şi el principalele învăţături ortodoxe, fără a face comentarii şi fără a intra în polemică cu romanocatolicii sau protestanţii. Dintre cele trei mărturisiri de credinţă, ultimele două sunt simple expuneri în timp ce, cea a lui Petru Movilă are forma unui Cathehism cu 261 de întrebări şi răspunsuri. Aceste mărturisiri au devenit cărţi simbolice ale Bisericii Ortodoxe. Cursul nr. 70 O privire generală asupra situaţiei de la Revoluţia Franceză până azi. Revoluţia Franceză desfăşurată în 1789 a lovit puternic în Biserica Romano-Catolică din întreaga Europă. Ea s-a declanşat datorită abuzurilor săvârşite de nobilimea şi de clerul Apusean, şi astfel lupta revoluţionarilor împotriva nobilimii şi a monarhiei în general, s-a transferat şi asupra Bisericii Romano-Catolice. Numeroşi clerici francezi au fost nevoiţi să fugă din ţară, alţii au fost obligaţi să abjure Biserica, şi în această situaţie, numeroase Biserici au fost deposedate de bunuri, altele fiind distruse. în acest context a început un proces masiv de secularizare spirituală în întreg Apusul. Inceputurile acestui proces trebuie căutate în evul mediu, mai ales în urma separării dintre spirituali şi seculari. Apoi acest proces trebuie urmărit şi în atitudinile teocratice ale unor împăraţi, ce ar fi dorit să subjuge Biserica. Rezultatul a fost o secularizare a puterii Bisericii, pe fondul unei trăiri mai intense a fenomenului religios. Acest fenomen se observă şi în epoca modernă, mai ales
174

în noile sisteme de după 1800, este vorba de parlamentarismul republican democraţia, socialismul, capitalismul, comunismul. Sub raport politic, de pe vremea lui Napoleon până la Revoluţia din 1848, a fost epoca restaurării regalităţii în Franţa, şi o încercare a Bisericii RomanoCatolice de a redeveni ceea ce a fost înainte de Revoluţia Franceză. In această epocă s-a încheiat Sfânta Alianţă între Austria, Rusia şi Prusia, ca o politică reacţionară faţă de spiritul raţionalist promovat de Revoluţia Franceză. Politica inaugurată de Congresul de la Viena 1814-1815, mai este cunoscută şi sub numele de doctrina Meternich, şi a căutat să restaureze viaţa religioasă în tiparele ei vechi. Statul papal a fost restaurat, iezuiţii fiind rechemaţi la viaţă în 1814 şi chiar Inchiziţia a fost restabilită. Pe de altă parte izbucnesc revolte populare în Spania în 1820, Italia 1820-1821, Franţa 1830, reprimate însă cu multă cruzime. în urma revoluţiei din Franţa, monarhia a fost restaurată. Pe acest fond s-au alcătuit constituţii liberale în Polonia, Belgia, Italia şi alte ţări. In secolul al XIX-lea a apărut o mişcare socialistă, în vremea în care s-a descoperit puterea aburului şi au apărut o mulţime de fabrici şi bogătaşi. în această vreme, contele francez Henric de Sensino (mort în 1829), vedea în mod utopic în creştinism un comunism integral, în timp ce englezul Robert Owen nu prevedea nimic din noua societate şi nici pentru viaţa religioasă. Prin 1848 Marx şi Engels afirmă în Elveţia că lucrurile nu se pot îndrepta decât prin instaurarea unei dictaturi proletare. Acest lucru a încercat să-l pună în practică Comuna din Paris, înfiinţată la câteva luni după Războiul din Franţa şi Germania din 1870, când Franţa a pierdut provincia Lorena. Pe plan social, secolul al XIX-lea a fost marcat de filozofia despre raţiunea dominantă a lui I. Kant, care a încercat să supună raţiunii toate problemele lumii, inclusiv problema metafizică. în concepţia să religioasă sesizăm două aspecte contrare. Pe de-o parte Kant insistă că cunoaşterea umană este doar o cunoaştere a fenomenelor şi nu a lucrurilor în sine. Kant neagă posibilitatea cunoaşterii raţionale a lui Dumnezeu. El a înlăturat argumentele tradiţionale ce dovedeau existenţa lui Dumnezeu. Pe de altă parte, el învaţă că în conformitate cu raţiunea pură nu există o cunoaştere deplină, doar în practică trebuie să fie o cunoaştere morală, necondiţionată, care atrage după sine postularea credinţei în Dumnezeu. Pe aceeaşi linie s-au înscris şi alţi filozofi ca Iakovi, Fifte, Hegel, Shelim, etc.. Tot acum au apărut numeroase lucrări, între care poate fi amintită “Geniul creştinului” a lui Chateaubriand, în care se prezintă splendorile artistice, culturale şi religioase ale creştinismului. Pornind de la filozofia lui Hegel, unii filozofi din secolul al XIX-lea se vor îndrepta spre criticismul istoric şi materialism. Materialismul afirmă ca totul este materie. Lumea Apuseană s-a înstrăinat tot mai mult de Biserică, după apariţia curentului promovat de August Comte, dar şi după apariţia teoriei despre originea speciilor a lui Darwin.
175

Nietse îi acuză pe creştini că au creat o morală de sclavi, şi că aceasta ar trebuiinlocuită cu o morală pentru om. Cu toate acestea, viaţa social, politică şi culturală din secolele XIX-XX nu şi-a pierdut caracterul creştin, datorită vitalităţii şi puterii înnoitoare a creştinismului. In cele mai multe dintre statele Europei, Biserica s-a despărţit de stat. Cu toate acestea, o serie întreagă de scriitori şi poeţi abordează în operele lor, teme religioase: Dostoievski, Tolstoi, Bulgakov – la ruşi; Eminescu, Coşbuc, Voiculescu – la români. Muzica şi artele plastice cunosc acelaşi fenomen. Mari compozitori, în special apuseni, şi-au compus celebrele lucrări în Biserică, pentru că în Apus s-a permis existenţa instrumentelor muzicale în Biserică, în special orga: Heiden, List, Brahms, Bartoldi, Beethoven, Ceaikovski, Porumbescu, etc.. Intre pictorIII amintim pe Grigorescu, Toniţa, etc.. De asemenea au existat şi numeroşi oameni de ştiinţă dintre creştini: Pasteur, Newton, Max Planc, etc.Si în secolele XIX-XX Biserica a continuat să răspundă aspiraţiilor esenţiale ale omenirii. Cursul nr. 71 Biserica Romano-Catolică în secolele XIX-XX. Conciliul I Vatican. La începutul secolului al XIX-lea, catolicismul a cunoscut o nouă epocă de renaştere. Caracteristic ei a fost ca în 1814 papa Pius al XVII-lea a reînfiinţat ordinul iezuiţilor, ordin care va dobândi o mare influenţă în consiliul papal. Stiind că datorează papalităţii restaurarea lor, aceştia au acordat papei o onoare deosebită. Această putere a papei a fost influenţată şi de o renaştere a evlaviei în rândurile maselor. Dezvoltarea puterii papale s-a numit ultra-montanism, sau dincolo de înălţimile munţilor. Ilustrarea ultra-montanismului în secolul al XIX-lea a fost papa Pius al IX-lea (1846-1878). în primii doi ani, papa Pius al IX-lea a părut a fi un papă reformator, şi era socotit idolul naţionaliştilor italieni. Acesta a fost atât de cinstit şi de apreciat în rândurile poporului, încât peste tot se făcea referire la el. Un scriitor englez afirmă că în Italia, nimic nu se vorbea decât despre papa Pius al IXlea şi lozinca “Vivat Pio nono” era scrisă pe toate uşile. Tot el spune că nici o formulă sau titlu nu ar fi de ajuns pentru a explica cinstirea pe care poporul i-o dă. Naţionaliştii italieni i-au propus să devină preşedinte al Federaţiilor italiene. Acest vis al papei, a fost spulberat de evenimentele din 1848, când papa Pius a fugit din Roma. Se pare că până la urmă, papa s-a înţeles cu revoluţionarii conduşi de Garibaldi şi a revenit la Roma. Cu toate că este numit un papă radical, Pius nu a fost în stare să citească semnele timpurilor şi să accepte că şi Biserica trebuie să se alinieze la noile condiţii impuse de societatea modernă. Dacă papalitatea ar fi renunţat la pretenţiile ei exclusiviste, în special teritoriale, la vremea respectivă ar fi avut mult de câştigat. Papa Pius al IX-lea a fost un om lipsit de tact şi a intrat în conflict atât cu autoritatea civilă, cât şi cu noile idei din epoca modernă. Pius al IX-lea îi socoteşte pe liberalii francezi drept
176

trădători, pentru că liberalii propuneau o mai largă deschidere a Bisericii spre societate. Astfel de grupuri au existat şi în Anglia, Germania, Italia, şi papa intră în conflict cu aceste state. Prin două tratate “Cuanta Curra” şi “Silabus Erorum” papa îşi semnează singur dispreţul de care s-a bucurat spre sfârşitul vieţii. “Silabusul” era o condamnare în termeni aspri a raţionalismului, a indiferentismului religios, dar şi a libertăţii presei, culminând cu faimoasa respingere a faptului că Biserica trebuie să se alinieze la noua societate. Un istoric englez afirmă că prin aceste două tratate, papa a declarat război civilizaţiei moderne. Toate acestea la un loc ne fac să înţelegem ce s-a întâmplat la Conciliul I Vatican. Incă înainte exista concepţia că papalitatea este de origine divină. Pornind de aici, papa Pius proclamă în 1854 ca dogmă, învăţătura despre Imaculata concepţie. Potrivit ei Fecioara Maria s-ar fi născut fără păcatul strămoşesc, şi pentru că nu a avut păcate personale, ea poate fi socotită împreună mântuitoare cu Hristos. Această învăţătură nu a fost ceva nou, pentru că în Biserica RomanoCatolică, cultul Maicii Domnului era foarte dezvoltat. Conciliul I Vatican şi-a desfăşurat lucrările între 8 decembrie 1869 şi 1 decembrie 1870. în Biserica Romano-Catolică acesta este socotit al XX-lea Sinod Ecumenic şi primul care s-a ţinut în Biserica Sfântul Petru din Roma. Roma se afla sub stăpânirea papei. La acest Sinod au participat aproximativ 800 de cardinali, arhiepiscopi, episcopi, stareţi şi superiori de ordine monahale. Ideea convocării unui Sinod general, papa a exprimat-o public cu prilejul unei adunări a Congregaţiilor riturilor în 16 decembrie 1866. Cu acel prilej s-a alcătuit o comisie centrală ajutată de alte 5. Convocarea oficială s-a făcut prin publicarea bulei “Aeterni papis” în 1868. La conciliul I Vatican au fost invitaţi peste 1000 de personalităţi şi au fost informaţi despre Conciliu şi Patriarhii ortodocşi şi grupările protestante, fără a fi invitate. De asemenea nu au fost invitaţi reprezentanţi ai puterii politice. Desfăşurarea Conciliului I Vatican La şedinţa de deschidere au fost aproximativ 700 de invitaţi, dintre care peste 500 din Europa. Problema principală pusă în dezbaterea Sinodului a fost acordarea papei unei puteri spirituale nelimitate, ceea ce echivalează cu infailibilitatea papei, de aici rezultând că papa nu poate să greşească în hotărârile lui. La vremea respectivă hotărârile erau votate şi existau 3 feluri de voturi: placet, placet iuxta modum, non placet. Participanţii s-au împărţit în două tabere: unii care susţineau această idee a infailibilităţii papei; şi alţii ce se opuneau, şi pentru că erau din afara Europei marea lor majoritate s-au constituit în Comitetul Internaţional. Pentru că s-au exprimat numeroase nemulţumiri cu privire la procedurile din Conciliul I, s-a lăsat la o parte problema infailibilităţii. Papa condamnă mai întâi panteismul, raţionalismul şi indiferentismul, după care se pune problema infalibilităţii. Patru cincimi dintre participanţi au fost în favoarea acestei noiinvăţături. Unii dintre ei, cum ar fi cardinalul Manning, trecut la catolicism
177

după ce mişcarea de la Oxford a fost condamnată în Anglia, vorbea despre întruparea Sfântului Duh sau chiar a Fiului lui Dumnezeu în Papă. Alţii afirmau că papa este prezent alături de Hristos în Sfânta Euharistie. Mai mulţi episcopi, în special americani, afirmau că o astfel de dogmă nu poate fi acceptată. Un grup de 14 episcopi germani alcătuiesc un protest. Până la urmă problema este pusă în plen. Opoziţia şi-a bazat argumentul pe evenimentele istorice şi contemporane dovedind că papa poate să greşească. Mulţi dintre ei au părăsit Roma şi astfel la 18 iulie 1870 Constituţia Pastor Aeternus adoptă ca dogmă învăţătura despre infailibilitatea papei, fiind adoptată cu 535 de voturi pentru, şi două împotrivă. Cu toate acestea nici un episcop din opoziţie nu a părăsit Biserica RomanoCatolică. Această dogmă are următoarele implicaţii: 1. Papa este izvolul Tradiţiei; 2. El este singurul episcop mondial, de aceea toţi cei hirotoniţi de el sunt trimişii lui; 3. Papa este izvorul dreptului şi al moralei; 4. Fiind vicarul lui Hristos pe pământ, papa îl înlocuieşte pe Hristos în opera să mântuitoare. Această dogmă se aplică şi asupra predecesorilor şi succesorilor lui Pius al IX-lea. Prin acceptarea acestei dogme s-a pus capăt principiului sinodalităţii în Biserica Romano-Catolică. După proclamarea dogmei, pe 19 iulie, Franţa declară război Germaniei, şi pe 20 iulie, Roma este ocupată, desfiinţându-se statul papal. Sinodul şi-a continuat lucrările cu hotărâri de mai mică importanţă, până în 1 decembrie 1870. O parte a opoziţiei din Franţa, Elveţia şi Germania, s-a constituit în Biserica veche catolică, cu care Biserica Ortodoxă a avut numeroase relaţii. Aceştia au un Patriarh propriu şi au existat în secolul al XIX-lea două contacte importante la Bonn în 1874 şi 1875. Cursurile nr.72-73 Catolicismul în diferite state ale Europei în secolele XIX-XX In Italia, războiul purtat de armatele regatului Sardiniei sub conducerea lui V. Emanuel şi Napoleon al III-lea, armate ajutate de G. Garibaldi împotriva Austriei, au dus la constituirea în 1861 a unui regat al Italiei, pus sub conducerea lui V. Emanuel. Doar Roma şi teritoriile învecinate au fost lăsate în stăpânirea papei, pentru că Napoleon al III-lea era romano-catolic. în 1870 a izbucnit războiul dintre Franţa şi Germania, şi Napoleon îşi retrage trupele din Italia. în această situaţie V. Emanuel cucereşte Roma şi obţinând votul italienilor, anexează oraşul noului regat al Italiei, lăsându-i Papei doar teritoriul Vaticanului, în vecinătatea Romei. La acesta adaugă palatul Lateran şi Gandelfoz din Roma – reşedinţa de vară a papilor din Italia. Papa avea dreptul la relaţii diplomatice cu toate statele lumii prin Nunţii Apostolici. Papa Pius al IX-lea a refuzat să semneze
178

actele oficiale, a protestat împotriva anexării Romei, s-a declarat prizonier al Vaticanului şi l-a excomunicat pe V. Emanuel. O jumătate de secol papalitatea nu a reuşit să accepte pierderea Romei, cu toate că acest lucru a adus câteva avantaje papalităţii, între care amintim: o simpatie crescândă a poporului pentru papă. Pierderea acestor posesiuni a avut şi un aspect pozitiv, pentru că s-a luat din grija Papei o sarcină nepotrivită pentru un conducător spiritual, sarcina politico-administrativă. Lui Pius al IX-lea îi urmează Leon al XII Î-lea în 1878, tot cu preocupări sociale exprimate în “Enciclica Rerum Novarum” în 1891. Tot el este fondatorul Asociaţiei de Binefacere Caritas, vestită pentru acţiunile sale în întreaga lume. O confruntare a papalităţii cu statul s-a realizat în 1929, când papa renunţă oficial la Roma, recunoscându-i-se suzeranitatea asupra Vaticanului, care cuprinde 44 de hectare şi o populaţie de 1000 de persoane. In timpul dictaturii lui Musolinii din 1945, când Italia a devenit republică, acest drept a fost reconfirmat, devenind statul Vatican. Catolicismul în Spania Catolicismul în Spania a început să fie influent în secolele XIX-XX. Si în această ţară iezuiţii au jucat un rol foarte important, reuşind prin intrigile lor să aţâţe statul împotriva Bisericii, aceasta până prin 1931, an în care monarhia a fost suspendată şi înlocuită cu o formă de guvernare republicană, şi au fost naţionalizate trei pătrimi din proprietăţile iezuite. în fruntea Spaniei s-a aşezat dictatorul Franco, dar înaintea morţii lui în 1974, monarhia a fost restaurată. Azi Spania este o puternică ţară catolică. Portugalia a interzis cea dintâi activitatea iezuiţilor. în 1774 aici au fost confiscate averile Bisericilor şi au fost desfiinţate numeroase mănăstiri, iar Inchiziţia a fost interzisă. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi aici s-au reînfiinţat numeroase mănăstiri. Franţa a fost ţara cea mai afectată de ideile revoluţiilor din 1789 şi 1848. Aici s-a manifestat un puternic indiferentism religios şi chiar ateism. Cu toate acestea, aici au trăit o serie întreagă de oameni cu o viaţă religioasă mai aparte cum ar fi Voltaire, Montesquire, Renard, a căror scrieri pe teme religioase s-au bucurat de mare popularitate. O încercare de scriere teistă a făcut-o grupul alcătuit din La Maine, La Martine şi Chateaubriand, care au încercat să restabilească interesul francezilor pentru credinţa romano-catolică. Clericalismul catolic era atât de nepopular în Franţa, încât în 1973, s-a interzis Universităţilor catolice să mai confere titluri academice. în 1880 au fost desfiinţate toate şcolile şi ordinele călugăreşti. In 1901 au fost desfiinţate toate Congregatele religioase şi pentru ca să-şi poată desfăşura activitatea fiecare denominaţiune religioasă a trebuit să obţină o autorizaţie specială din partea statului, în şcoli interzicându-se orice activitate religioasă. La sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea au fost secularizate o parte din averile Bisericii. Mai aproape de vremurile noastre, catolicismul în Franţa a cunoscut o nouă formă misionară, aceea care se desfăşoară mai ales în rândurile muncitorilor (fiind toţi membrii de stânga, în rândurile lor sunt “preoţi muncitori”).
179

In 1951 cu prilejul unui recensământ, jumătate din populaţia Franţei s-a declarat agnostică şi atee aconfesională. Azi în această ţară proliferează mahomedanismul. Aici există cea mai puternică denominaţiune musulmană din întreaga Europă de vest. Catolicismul în Germania După Reforma protestantă din secolul al XVI-lea, doar state din sudul Bavariei şi Baden-Wuktenberg au mai rămas catolice. In secolul al XIX-lea în Germania catolică s-au auzit voci care cereau instituirea unui primat pentru Germania. în 1871 cancelarul Bismark a început lupta pentru întărirea puterii absolutiste în stat. în 1872 iezuiţii şi alte ordine călugăreşti au fost expulzate din Germania, iar în 1875 a fost introdusă căsătoria civilă, luându-se din seama Bisericii această sarcină. De asemenea printr-o lege specială s-a desfiinţat obligativitatea botezului. Cu toate acestea, Bismark a fost catolic şi el ţinea cu orice preţ să promoveze catolicismul în sudul Germaniei, vrând să nu lase loc lutheranilor să penetreze aici. El i-a alungat pe episcopii lutherani din sudul Germaniei. Sub presiunea celorlalte două treimi de protestanţi din Germania, Bismark a trebuit să cedeze, i-a reprimit pe episcopii protestanţi şi a permis activitatea unor ordine religioase protestante. După al doilea Război Mondial Germania s-a divizat, ea reunificându-se în 1990. Catolicismul în Polonia In Polonia, iezuiţii au reuşit să slăbească statul. După primul Război Mondial, Polonia a renăscut ca un puternic stat catolic. în 1978 a fost ales ca papă un cardinal polonez Ioan Paul al II-lea. In Cehoslovacia, statul nou creat după al II-lea Război Mondial prin unirea Cehiei, Slovaciei şi Moraviei, populaţia a fost predominant catolică. Ungaria are o populaţie catolică de aproximativ 60%. In Anglia pe vremea reginei Elisabeta I (moartă în 1603), catolicismul a fost interzis. În 1830 Bisericii Romano-Catolice i s-a permis din nou să funcţioneze în ţară, această acţiune fiind cerută de Roma începând cu 1778. În această ţară Biserica Romano-Catolică s-a dezvoltat mult după mişcarea de la Oxford, şi astăzi când Biserica Anglicană trece printr-o serioasă perioadă de criză bisericească, romano-catolicii câştigă tot mai mult teren. Biserica Romano-Catolică din S.U.A. şi Orientul Indepărtat. Dacă în 1830 romano-catolicii reprezentau cam 3% din populaţia S.U.A., în timpul Războiului Civil 1860-1864, romano-catolicii au ajuns să fie cea mai numeroasă confesiune creştină din S.U.A., numărul lor continuând să crească. Această creştere s-a datorat emigraţiei din Europa, în special din Irlanda cauzată de foametea cartofului 1845-1846. Apoi insuccesul revoluţiei din 1848 din Irlanda îi trimite pe mulţi în S.U.A. Cel dintâi episcop romano-catolic în S.U.A este cunoscut în 1790. Atunci s-a pus problema extinderii numărului episcopilor catolici, datorită creşterii populaţiei ca urmare a emigraţiei din Europa. Problema a fost destul de delicată, pentru că populaţia catolică din S.U.A. era de
180

provenienţă engleză şi irlandeză, în timp ce clericii ajunşi în S.U.A. proveneau din Franţa. Cei mai mulţi dintre aceşti clerici nu ştiau engleza. Astfel au apărut primele conflicte între ierarhie şi popor. O altă sursă de conflict a fost aşa-numitul sistem al patronajului laic potrivit căruia problemele administrative ale Bisericii trebuiau conduse de un comitet de mireni. Acest sistem îşi avea sursa în structurile Bisericii protestante şi era diametral opus sistemului canonic romanocatolic. Acest sistem a ajuns în conflict cu Biserica romano-catolică, pentru că unele dintre aceste comitete şi-au arogat dreptul de a-l alege pe preot. La mijlocul secolului al XIX-lea în S.U.A. au început să apară organizaţii reacţionare la catolicism, organizaţii de nuanţă protestantă, a căror scop era oprirea emigraţiei catolice, dar şi lupta împotriva Bisericii Romano-Catolice. Dintre acestea, până azi a supravieţuit organizaţia de proastă reputaţie Ku-KuxKlau. După o perioadă de izolare faţă de populaţia Statelor Unite, către sfârşitul secolului al XIX-lea, catolicii încep să se integreze în societatea americană, şi o serie întreagă de ierarhi americaniincep să apară. Intre episcopii catolici americanIII amintim pe Jansen Gibeus şi John Irebrand, care au jucat un rol important în oragnizarea administrativă a Bisericii Romano-Catolice. In perioada dintre 1864 şi sfârşitul secolului al XIX-lea, populaţiei catolice irlandeze şi franceze i s-au mai adăugat şi alte grupuri etnice catolice cum ar fi: germani, polonezi, italieni, însă irlandezii rămân dominanţi. Datorită problemelor generate de numeroase naţiuni ce au venit în S.U.A., s-a pus problema care naţiune este dominantă, şi să fie trecuţi toţi locuitorii Statelor Unite sub îndrumarea acelei naţiuni. S-a constatat că germanii sunt cei mai mulţi. Ideea care a conferit stabilitate în statul american a fost cea a americanizării, adică a oferirii cetăţeniei americane şi a nerecunoaşterii etniilor în statul american. Au existat mulţi catolici care au acceptat această idee, mai ales că numărul romano-catolicilor a fost mare şi vedeau în ideea de americanizare o trecere a tuturor americanilor la catolicism. Alţii însă susţineau că politica americanizării ar duce la o compromitere a legilor catolice. Papa Leon al XII Î-lea a emis Enciclica “Testem Benevolentie” în care condamnă unele opinii “pe care unii le adună sub tipul de americanism”. In secolul al XX-lea Biserica Romano-Catolică şi-a păstrat întâietatea numerică în cadrul poporului american. în interiorul acestei populaţii romanocatolice au penetrat şi alte elemente etnice. Prin 1960 catolici italieni erau peste 5 milioane; polonezii au depăşit aceeaşi cifră; latino-americanii din America de Sud peste 9 milioane. Mai aproape de noi, catolicii din S.U.A sunt foarte activi şi influenţi în cadrul partidelor democratice din marile oraşe. în acest context s-a întâmplat ca în 1960 să ajungă în fruntea statului un preşedinte catolic John Kennedy. Statistic numărul catolicilor din S.U.A azi trece peste 40 de milioane, iar cel al episcopilor de 100. Biserica Romano-Catolică din S.U.A. conduce o serie de mănăstiri, de şcoli particulare, elementare şi secundare, şi chiar Facultăţi de Teologie şi Universităţi.
181

Cea mai cunoscută Universitate Catolică este cea din Washington, o alta este cea din America latină din Puerto Rico, Universitatea din Chicago şi altele. In 1980, papa Ioan Paul al II-lea a făcut o vizită în S.U.A. In Canada catolicismul este mai vechi decât în S.U.A. Se ştie că o parte a acestei ţări a fost cucerită de francezi şi că aiciincă din 1773 existau doi episcopi la Quebec şi Mont Real. In America Latină, azi catolicii reprezintă peste 80% din populaţie. în această zonă a revoluţiilor şi contra-revoluţiilor numeroşi preoţi şi-au făcut un titlu de glorie sprijinind populaţia. în San Paolo, călugării au colaborat cu querilele. La Lima un preot a fost conducătorul mişcării de eliberare naţională. în Nicaragua un preot a fost ministru de externe. Mulţi preoţi au căzut cu arma în mână, sau alţii au fost ucişi, pentru că au îndrăznit să-şi ridice glasurile pentru a dobândi drepturi pentru popor. Catolicismul în Orient In Orientul îndepărtat, Biserica Romano-Catolică şi-a continuat în secolul al XIX-lea activitatea misionară, dar s-a izbit de numărul redus de preoţi ce cunoşteau limbile orientale. Din această cauză o primă preocupare a fost aceea de a hirotoni preoţi, chiar fără studii din populaţia indigenă, şi apoi de a-i antrena în activităţi misionare. In China după ce creştinismul a fost persecutat secole de-a rândul, în secolul al XIX-lea se deschide o portiţă misionarismului catolic, prin convenţia semnată de acest stat cu Franţa în 1860. Aşa se face că spre sfârşitul secolului al XIX-lea să existe în China aproximativ 100 000 de credincioşi catolici şi peste 1000 de preoţi, fără să existe o episcopie. Ca urmare a cuceririi Chinei de japonezi în 1937, mulţi creştini au avut de suferit. După al II-lea Război Mondial catolicismul este din nou permis în China. Japonia a rămas închisă faţă de creştinism mai bine de 200 de ani. Primul misionar catolic a ajuns aici în 1859, alţii îl urmează şi se aşează în Tokio, Nagassachi, etc. în această ţară a existat o formă de creştinism primar, probabil dobândit prin intermediul misionarilor indieni. Cu toate acestea japonezii i-au persecutat pe creştini până în 1873, când au permis misionarilor catolici să intre în ţară. în 1891 papa Leon al XIII-lea a constituit o ierarhie pentru Japonia, având o arhiepiscopie la Tokio şi alte trei episcopii. în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, creştinii de aici au trecut din nou printr-o perioadă grea. Cursul nr. 74 Propaganda Romano-Catolică în Răsăritul creştin după Unirile cu Roma, în secolele XVII Î-XX In plină epocă modernă catolicismul a continuat propaganda în Răsăritul creştin, pentru a-i câştiga fie pe ortodocşi, fie pe neo-calcedonieni la catolicism, pentru că în rândul protestanţilor misiunea lor nu a avut succes. în acest scop Roma a folosit tot felul de mijloace politice, culturale, umanitare, în special în
182

interiorul Imperiului Otoman, pentru că se bucura de sprijinul marilor puteri catolice din Apus ca Franţa, Austria şi chiar Germania. Ei au căutat să mijlocească pe lângă Poarta Otomană, ca prin uniri să-i atragă şi pe armeni şi pe iacobiţi. Aşa se face că în diferite capitale de provincii au fost aşezaţi fie ierarhi sau Patriarhi latini, cum ar fi la Damasc, Alep, Constantinopol, Ierusalim etc., Patriarhul de Ierusalim devenind coordonatorul acţiunii de expansiune catolică în Răsărit. în secolul al XIX-lea se realizează câteva convertiri la catolicism, dar tot atunci se întregistrează şi reveniri la ortodoxie din rândurile uniţilor. De exemplu în Bielorusia în 1839 zeci de mii de uniţi au revenit la ortodoxie, iar în 1891 acelaşi fenomen s-a petrecut şi în S.U.A. în acest timp în centre puternic industrializate din S.U.A. cum ar fi Illinois, Pensilvania şi altele, vieţuiau comunităţi ucrainiene şi carpato-ruse, care au emigrat în S.U.A datorită stăpânirii Austro-Ungare. Aici greco-catolicii au experimentat un context nou, Biserica Romano-Catolică i-a supus direct episcopului romano-catolic. Aşa se face că apariţia în S.U.A a unui preot greco-catolic căsătorit Ivan Golovski, se loveşte de ierarhia romano-catolică, care era irlandeză, şi care îl excomunică. Această acţiune face parte dintr-un plan mai complex al Bisericii Romano-Catolice care încerca să-i catolicizeze complet pe uniţi. Preoţii şi credincioşii uniţi trebuiau să frecventeze cursurile şcolii romano-catolice. Toate acestea au produs o vie nemulţumire în rândul credincioşilor greco-catolici şi atunci când în 1891 preotul Alexix Toth împreună cu întreaga parohie a trecut la ortodocşi, a fost repede urmat şi de alte parohii unite şi chiar catolice din Chicago, Detroit. In Răsărit, amestecul romano-catolicilor prin intermediul limbii franceze, în problemele Bisericii Ortodoxe, a pricinuit izbucnirea în 1854 a Războiului Crimeii. Mijloacele culturale folosite de romano-catolici au fost diverse. De exemplu în Palestina, catolicii au înfiinţat şcoli, hoteluri şi alte aşezăminte filantropice pentru a contracara acţiunea identică a protestanţilor anglicani şi lutheranilor din această ţară. Aceleaşi mijloace au fost folosite şi în Balcani, unde pentru câteva mii de credincioşi convertiţi la catolicism, Roma a hirotonit un arhiepiscop şi l-a aşezat la Sofia. în orice împrejurări naţionale, Biserica era folosită de catolici pentru propaganda lor. în Bulgaria s-au folosit de dorinţa de emancipare a bulgarilor de sub Patriarhia Ecumenică şi cum Patriarhia a refuzat, catolicii au câştigat. In 1906 Arhiepiscopia latină de la Sofia propune regelui bulgar Ferdinand, care voia să se căsătorească cu o prinţesă apuseană, să treacă la catolicism. Rezultatul a fost că regele nu s-a mai căsătorit. In Serbia propaganda catolică s-a făcut cu ajutorul croaţilor. în 1892 a apărut o episcopie catolică la Belgrad. în timpul celui de-al II-lea Război Mondial gărzile parafasciste ale lui Ante Pavelici au masacrat sute de creştini ortodocşi, pentru că nu au vrut să treacă la catolicism. In Transilvania, numai în perioada anilor 1810-1840 Biserica GrecoCatolică, folosind cunoscutele ei metode a diversiunilor, a banilor şi promisiunilor
183

a reuşit să convertească cam 1000 de români. în dorinţa de a câştiga tot mai mulţi credincioşi, Vaticanul înfiinţează “Nunţiaturi”, adică ambasade ale Vaticanului în diferite ţări ale Răsăritului, care nu s-au dat în lături de la nimic. De exemplu în timpul primului Război Mondial Nunţiul din Bulgaria i-a sprijinit pe turci împotriva grecilor. Această atitudine a adus avantaje catolicilor, convertind la catolicism pe câţiva greci, atâta vreme cât preoţilor ortodocşi nu li s-a îngăduit să poarte reverendă. Catolicilor li s-a permis să înfiinţeze şcoli, să facă prozelitism. Acelaţi fenomen se întâmplă şi în Rusia, unde prozeliţiIII câştigă la catolicism pe diferiţi nobili cum ar fi Gagari, prinţesa Naristina Grubetkoi şi filozofi. După revoluţia din octombrie 1917 iezuiţilor nu li s-a mai permis prozelitismul, aşa că ei au găsit o altă metodă, înfiinţând capele catolice de rit slavon pentru ruşii din Roma, Berlin, Lyon şi chiar un Seminar Teologic şi episcopii unite ruseşti în extremul orient. Intre armele culturale amintim metoda laudativă. De exemplu în Orient lăudau riturile orientale; în Transilvania lăudau latinitatea românilor. Au fost lăudaţi oameni ai Bisericii Răsăritene cum ar fi Ioan Gură de Aur, Ioan Damaschinul, Chiril şi Metodie, Sinoadele Ecumenice, etc.. In 1915 papa Benedict al XV-lea a întemeiat Congregaţia pentru Biserica Orientală şi a îngăduit unor istorici catolici să facă câteva concesii în istoria Bisericii de Apus, în care se condamnau anumite greşeli ale papilor, greşeli condamnate şi în Răsărit. Se întemeiază apoi o serie de şcoli şi colegii, de Academii Teologice, toate catolice, unde aveau posibilitatea să studieze ca bursieri ortodocşi din Răsăritul Europei. Pentru a câştiga simpatia ortodocşilor au început să apară publicaţii privitoare la viaţa ortodocşilor cum ar fi „Irenikon”, “Orientalia Christiana Periodica”, “Unam Sanctam”. Numeroşi cardinali au făcut vizite în ţările Ortodoxe. Unele ordine călugăreşti au început să adopte şi practici ortodoxe cum ar fi purtarea bărbii, reverendei, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. Biserica Ortodoxă a respins aceste încercări de acaparare a ortodocşilor la catolicism şi a arătat că reunificarea Bisericească nu se va putea realiza decât atunci când Biserica Romano-Catolică va elimina inovaţiile din cult, doctrină şi administraţie. In secolul al XX-lea continuă revenirea multor grupuri din sânul grecocatolicismului la ortodoxie. în 1927 în S.U.A. un grup de parohii ucrainiene au revenit şi au întemeiat în 1931 Biserica Ortodoxă Ucraineană a Americii. In 1936 un grup de preoţi carpato-ruşi au pus bazele Bisericii Greco-Catolice Carpato-Ruse din America, dar s-au pus sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol. In Europa în 1946 revin la ortodoxie greco-catolicii din Ucraina, Bielorusia, Polonia; în 1948 cei din Transilvania; în 1950 cei din Cehoslovacia. Datorită acestor fenomene, Roma a încercat să stopeze revenirea la ortodoxie şi a început dialogul cu Biserica Ortodoxă, dialog care a încetat după Sinodul de la Ferarra-Florenţa. Acest lucru l-au făcut papii Ioan al XXII Î-lea şi Paul al VI-lea. Pe această linie se înscrie şi acţiunea papei Paul al VI-lea, care în 1965 de comun acord cu Patriarhul ecumenic Atenagoras au ridicat reciproc anatemele aruncate de cele două Biserici la 16 şi 24 iulie 1054.
184

Din 1980 s-a reluat dialogul teologic dintre catolici şi ortodocşi, cu toate că actualul Papă, fără să ceară asentimentul guvernului României a hirotonit un episcop greco-catolic pentru românii din Transilvania, cu toate că această Biserică nu era recunoscută de stat. Conciliul II Vatican In secolul al XX-lea, acesta este cel mai important eveniment din istoria Bisericii de Apus. Conciliul II s-a desfăşurat pe vremea papei Paul al VI-lea între 1962-1965. Pe la mijlocul secolului al XX-lea nimic nu prevestea că Biserica RomanoCatolică ar trebui să se adune într-un Conciliu, pentru că lucrurile mergeau pe un făgaş normal. Datorită schimbărilor produse în societatea mondială, Biserica Romano-Catolică trebuia să aibă o altă deschidere, pentru că menţinea structuri medievale în Biserică în plină epocă modernă. Printr-o scrisoare enciclică papa Paul cheamă toţi ierarhii la un Conciliu general şi spre deosebire de Conciliul I Vatican îi invită la acest Sinod şi pe cei mai însemnaţi reprezentanţi politici ai statelor din apusul Europei. Cu o jumătate de gură au fost invitate şi Bisericile Ortodoxe, care însă nu au participat. Intre realizările mai de seamă ale acestui Conciliu amintim hotărârea ca Biblia să fie tradusă în toate limbile vorbite de romano-catolici. S-a dispus traducerea Liturghiilor şi săvârşirea lor în limbile naţionale, ceea ce până atunci nu a fost permis. S-a propus o mai largă deschidere spre dialog cu Biserica Ortodoxă şi spre sfârşitul lucrărilor Conciliului II, pe 6 decembrie 1965 ortodocşii şi catolicii au ridicat reciproc anatemele aruncate în 1054. Chiar dacă făţiş, Conciliul II nu a discutat problema propagandei în rândul poporului ortodox, prin toate măsurile luate s-a încercat întărirea Bisericii Romano-Catolice în sânul popoarelor ortodoxe. Pe acest fond din 1940 încoace o activitate intensă de apropiere a bisericilor între ele este desfăşurată de Mişcarea Ecumenică la care Biserica Romano-Catolică nu a aderat. Cursul nr.75 Direcţii teologice în Protestantism în secolele XIX-XX După Reforma protestantă din secolul al XVI-lea, Germania a continuat să rămâna ţara gândirii protestante, şi aşa cum afirma un istoric englez, doar în Germania întrebările vitale sunt puse mai acut. în secolul al XIX-lea gândirea protestantă germană a dat Bisericii personalităţi de marcă. Ca an de hotar al acestei dezvoltări a gândirii protestante este socotit anul 1817, când s-au împlinit 300 de ani de la declanşarea Reformei lui Luther. Către sfârşitul secolului al XIXlea doi au fost gânditorii germani cei mai de seamă: Schlermacher şi Ritschel. Primul este socotit adevăratul părinte al teologiei protestante, un adevărat Origen al secolului al XIX-lea. In epoca imediat următoare Iluminis Schlermacher a dorit să aşeze religia creştină pe locul ce l-a avut înainte de Reforma protestantă. Lucrarea să principală
185

este “Despre credinţa creştină”. în această lucrare se observă o întrepătrundere a mai multor elemente cum ar fi pietismul fraţilor moravi, adică a husiţilor, cu raţionalismul; iluminismul cu raţionalismul critic a lui I. Kant şi cu romantismul. Secolul al XIX a fost marcat în filozofie de doi mari gânditori Kant şi Hegel. Kant afirma că lucrurile în sine nu pot fi cunoscute, ci doar fenomenele lucrurilor, adică aparenţele. Implicaţia acestui mod de gândire asupra teologiei era aceea că prin argumente raţionale nu îl putem cunoaşte pe Dumnezeu. El a respins argumentele raţionale afirmate de Biserica Roamno-Catolică, dar tot el spune că omul poate ajunge la credinţa în Dumnezeu prin intermediul conştiinţei morale sădite în el. Pornind de la aceste precepte Schlermacher a căutat izvoarele religiei în experienţele omului. El spune că Dumnezeu ne este dat nouă în simţiri, deci aşează sentimentul la baza credinţei religioase. în ceea ce priveşte răscumpărarea, adică mântuirea obiectivă, Schlermacher spune că niciinvăţătura şi nici minunile lui Hristos nu au fost ceva deosebit, ci doar conştiinţa lui că este Dumnezeu. Activitatea să răscumpărătoare a constat în aceea că a transmis şi altora conştiinţa că el este Dumnezeu. Despre păcat spune că este de două feluri, individual şi social, şi în acest context răscumpărarea poate fi socotită un act politic. Invăţătura lui Schlermacher a avut un profund impact asupra teologiei protestante, aşa cum cea a lui Toma D’Aquino a avut asupra celei romano-catolice. Celălalt filozof, Hegel, l-a tratat pe Schlermacher cu dispreţ, spunând că dacă religia trebuie găsită în sentimentul dependenţei de ceva, atunci cea mai însemnată fiinţă religioasă este câinele, care simte dependenţa faţă de om. Hegel respinge şi tezele lui Kant, spunând că dacă noi sesizăm doar fenomenele lucrurilor, atunci lucrurile în sine rămân pentru noi necunoscute. După Hegel lumea este opera unui principiu spiritual numit ideea absolutistă. Natura şi istoria sunt într-un proces evolutiv, în care spiritul se realizează pe sine, spiritul devine auto-conştient doar în om. în ceea ce priveşte adevărul despre idee pură, el spune că acesta nu poate fiinţeles decât de filozofi. Masele largi nu-l pot înţelege, de aceea acest adevăr a trebuit să fie tradus pentru oamenii de rând în formele picturale ale religiei. în înţelegerea lui Hegel, Dumnezeu este subordonat absolutului, Hristos este o persoană logică, iar răul este materia care în procesul ei de organizare poate deveni lucru bun. Hegelianismul a fost acceptat de doi teologi: de Strauss (1808-1874) şi Bauer (1792-1860). El a fost respins de teologul Ritschel. Strauss prin 1835 a scris o viaţă a lui Hristos în care afirmă că religia creştină este expresia adevărurilor veşnice. Despre Hristos spune că întâmplător a fost o personalitate. El a încercat să dezvăluie valul ridicat în jurul lui Hristos şi a pus bazele unei şcoli mitologice. El spune că evangheliştii au creat un mit în jurul lui Hristos, cu toate că Strauss nu îi neagă istoricitatea lui Hristos. Ca persoană istorică pur umană, Hristos a ajuns să creadă că este Mesia. Această persoană istorică a făcut o impresie atât de profundă asupra oamenilor, încât imaginaţia lor l-a transformat pe acest om cu conştiinţă de Mesia, într-un Hristos divin şi supranatural.
186

Teologul Bauer socotea că studierea originii creştine nu se poate face decât după o cercetare ştiinţifică a cărţilor Noului Testament, adică pretindea cunoaşterea originii autorilor, a datei scrierii cărţilor, a legăturilor acestora cu Biserica. El este primul care a promovat ideea potrivit căreia religia creştină nu ar fi fost de la început un organism omogen ci este rezultatul unei sinteze ce s-a realizat prin secolul al II-lea. Reprezentanţii iudaizanţilor ar fi fost Apostolul Petru, în timp ce reprezentantul universalităţii ar fi fost Apostolul Pavel, care l-a înţeles mai bine pe Hristos. Credinţa lui Hristos era una spirituală, dar şi universalistă. Pentru că a activat în Palestina, Hristos a trebuit să îşi asume numele de Mesia. Sinteza celor două direcţii s-a realizat după 150, iar Cartea Faptele Apostolilor este expresia concretă a acestei sinteze, pentru că prin ea autorul ar fi vrut să ascundă cele două diviziuni şi să promoveze sinteza realizată atunci. Celălalt mare gânditor Ritschel, marchează apogeul gândirii protestante germane. El afirmă că trebuie să se facă o separare între teologie şi filozofie, pentru că voia să se distingă clar ceea ce este revelat de orice formă de teism speculativ. El afirmă că unirea dintre teologie şi filozofie a avut doar efecte vătămătoare. Si el a trebuit să-şi construiască un sistem filozofic al său. Impotriva lui Kant spune că lucrurile în sine pot fi cunoscute prin acţiunea lucrului respectiv asupra noastră şi prin răspunsul nostru la această acţiune. Un Dumnezeu despărţit de lume nu poate fi cunoscut raţional, ci doar prin Revelaţie spune el. în ceea ce priveşte religia creştină, el afirmă că este o chestiune ce ţine de fiecare persoană, unde voinţa joacă un rol mai important decât intelectul. El spune că baza credinţei constă într-un fapt istoric: întruparea lui Hristos. Spre deosebire de Strauss, Ritschel afirmă că realităţile despre Iisus Hristos au fost transmise cu fidelitate de Sfânta Scriptură. Despre Evanghelie susţinea că datează din secolul I şi că oferă un punct de vedere unitar asupra lui Hristos şi aceasta o afirma impotriva lui Bauer. Catastrofa primului Război Mondial a spulberat pentru mulţi intelectuali din Apus ideea progresului prin intermediul iluminării intelectuale şi stradaniei morale. Teologia protestantă liberală a avut puţine răspunsuriintrebărilor agonizante ale oamenilor. Karl Bart un tânăr preot protestant care până atunci a fost adeptul teologiei liberale a descoperit că nu mai are nimic de spus oamenilor din perspectiva lui de om al Bisericii, lucruri care să se potrivească cu timpul respectiv, pentru că teologia liberală era prea sofisticată, prea intelectualistă şi ceea ce rămânea în urma ei era un realism necreştin. Aflaţi în plin război, oamenii aşteptau din partea pastorilor să fie asiguraţi de existenţa lui Dumnezeu, într-o lume care a înnebunit. Războiul a reprezentat un moment de şoc pentru mulţi teologi, care au descoperit că fiecare pagină a Sfintei Scripturi vorbea despre realitatea existenţei lui Dumnezeu. Astfel Bart ajunge la concluzia că Dumnezeu este adevărat, că este viu, că este total diferit de Dumnezeul pe care şi-l închipuiau filozofii şi teologii liberali. Tot el mai ajunge la concluzia că limba omenească este improprie pentru a exprima adevărul despre Dumnezeu. Bart care era extremist afirmă că nu există căi omeneşti pentru
187

apropierea omului de Dumnezeu, doar credinţa este singura posibilitate în acest sens, dar şi aceasta este un dar de la Dumnezeu. Teologul elveţian Karl Barth a început să-şi expună opiniile într-un comentariu la Epistola Către Romani, ce seamănă mai mult cu o predică. Opera lui fundamentală este Dogmatica în 20 de volume (pe care mulţi teologi o citează, dar foarte puţini o citesc). În sistemul său dogmatic, Bart vrea să restaureze teocentrismul şi hristocentrismul în învăţătura protestantă. Unii autori protestanţi afirmă că Bart a deschis uşa prin care Dumnezeu a intrat din nou în lume. S-a ajuns să se afirme acest lucru pentru că teologia protestantă liberală, atunci când vorbea despre Dumnezeu, vorbea ca despre un om ce a vorbit pe o voce mai ridicată sau pe un ton mai ridicat. Impotriva acestei concepţii prin care Dumnezeu era confundat cu omul, Bart accentuează deosebirile dintre Dumnezeu şi om spunând că în afara credinţei, omul nu poate face altceva decât răul. El spune că este o adevărată blasfemie faţă de Dumnezeu să spunem că omul poate contribui cu ceva la realizarea împărăţiei lui Dumnezeu. Deşi era tributar teologiei calvine, care afirmă că Dumnezeu i-a predestinat pe unii spre mântuire şi pe ceilalţi i-a condamnat în mod iremediabil, Bart vede în Iisus Hristos pe capul celor aleşi şi predestinaţi, afirmând că de fapt răscumpărarea şi predestinaţia este îndreptată spre toţi oamenii, pentru că toţi au fost răscumpăraţi de Hristos. Tot el afirmă că Revelaţia este izvorul cunoaşterii şi că nu există altă cale de a ajunge la Dumnezeu. Contemporan cu Barth a fost Paul Tilich, care prin 1933 a plecat în exil din Germania în S.U.A., unde a ajuns profesor la Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii Harvard. El a încercat să facă abstracţie de filozofie şi să nu îi ingăduie acesteia nici cel puţin un rol secundar în teologie. El a promovat un fel de teologie metafizică. Acesta a încercat să raporteze problema omului modern la Revelaţia biblică. Acest lucru i-a ajutat pe mulţi să înţeleagă Revelaţia divină. Si el a scris o teologie sistematica în 3 volume. Contemporan cu ei a fost şi Rudolf Bultman, care este socotit a fiintemeietorul teologiei demitologizării. El spune că Biblia trebuie privită prin prisma epocii în care a fost scrisă, şi că ea nu mai este valabilă în zilele noastre. El a trecut la demitologizarea Scripturii, încercând să separe conţinutul pozitiv al Evangheliei de partea mistică a ei. El afirmă că această demitologizare nu ar respinge autoritatea Bibliei, căci ea rămâne mediul de manifestare al cuvântului lui Dumnezeu. Un alt teolog este Ditrih Bonhofer, care a fost reprezentantul ateismului creştin. El spune că nu se mai simte nici o nevoie de Dumnezeu nici în morală, politică sau ştiinţă. El afirmă că însuşi Iisus Hristos ar fi fost împotriva religiei. Hristos este redus doar la omul Iisus, care nu mai constitue un om religios, ci o personalitate diferită de ceilalţi oameni sau cel mult poate fi socotit omul lumii. Deci, Dumnezeu este slab şi fără putere în lume, şi această slăbiciune a lui este singurul mod de a fi cu noi. De aici s-a dezvoltat teoria morţii lui Dumnezeu.

188

Cursul nr. 76 Anglicanismul Viaţa religioasă în Anglia la începutul secolului al XIX-lea era dominată de tendinţa evanghelică de nuanţă calvină, numită Low Church. Este foarte interesantă evoluţia acestei Biserici, pentru că aşa cum am văzut în secolul al XVI-lea pe insulă nu a avut loc o reformă ca pe continent. Ideile Reformei au pătruns şi aici, şi ceea ce a rezultat a fost un amestec de catolicism cu protestantism. Biserica Angliei, încă de pe vremea reginei Elisabeta (moartă în 1603), şi-a stabilit direcţia ei în sensul că a păstrat pe mai departe structura administrativbisericescă specifică romano-catolicilor, adică parohii, episcopii, arhiepiscopii, cu specificaţia că aproape toţi clericii inclusiv episcopul s-au căsătorit. în doctrină şi cult ei s-au apropiat mai mult de calvini. Au fost înlăturate din Biserică icoanele, statuile, veşmintele liturgice, cultul a fost mult restrâns, punându-se mai mult accentul pe predică şi cântări. Pe acest fond în secolul al XVII Î-lea, în plină eră de dezvoltare a industriei, din sânul Bisericii Anglicane s-au desprins câteva fracţiuni, care puneau accentul pe una din laturile vieţii Bisericii. Aşa a fost de exemplu mişcarea metodistă iniţiată de Charles Westley, care cerea o întoarcere spre o viaţă mai curată trăită mai în acord cu preceptele Scripturii, cerând apoi renunţarea la grija pentru bunurile materiale, adică la o trăire creştină mai aparte. Pentru că au fost respinşi de Biserică, ei s-au constituit într-o comunitate aparte. Apoi a apărut mişcarea Evangelicilor, care îşi propunea mai multă misiune caritabilă în rândul populaţiei sărace sau chiar sărăcite de burghezia engleză. Si aceştia au fost respinşi de Biserică, dar au rămas pe mai departe în sânul ei. La începutul secolului al XIX-lea, marea majoritate a populaţiei engleze era suficient de săracă, şi aşa se explică faptul că aceştia au dat o mai mică importanţă dogmatismului şi cultului bisericesc, multumindu-se cu un cult simplu, cât mai scurt. Datorită puţinei atenţii date problemelor doctrinare şi celor de cult, precum şi vestimentaţiei, această direcţie a fost numită “Low Church” sau Biserica de Jos. Creşterea importanţei acestei grupări în sânul Bisericii Angliei, a dus la înfiinţarea unei episcopii speciale pentru ei în 1815. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea ei au devenit partida dominantă în Biserica Angliei. Evangelicii anglicani au desfăşurat o intensă activitate misionară şi diaconală. Din punct de vedere liturgic se caracterizează printr-o simplitate a serviciului religios, din care lipseau elementele specifice catolicilor: lumânările, tămâia, veşmintele, fastul, etc.. Paralel cu această direcţie în Biserica Angliei, tot de atunci există şi direcţia “High Church” sau Biserica Inaltă. Este numită aşa, pentru că se dădea o importanţă aparte fastului, dogmelor, cultului. în această direcţie se înscriau familia imperială şi nobilimea engleză împreună cu slujitorii lor. Dar tot pe la începutul secolului al XIX-lea a apărut în Biserica Angliei şi un alt curent numit “Broad Church” sau Biserica Largă, aceasta ca nemulţumire faţă de raţionalismul formulărilor Angliei din secolul al XVII Î-lea. Climatul
189

intelectual la începutul secolului al XIX-lea în Anglia era diferit. Primul sfert de secol XIX a fost dominat de romantismul poetului Byron şi a scriitorului Walter Scott. în lucrările lor de multe ori se observă conflictul dintre monarhie şi republică, dintre Biserica Episcopală şi presbiterieni (aceştia au apărut în Anglia încă de pe vremea reginei Elisabeta, şi se mai numesc şi puritani, şi s-au constituit în Biserică aparte pentru că au refuzat subordonarea oricărei autorităţi bisericeşti, ei având la conducerea Bisericii Sinodul, alcătuit din laici şi pastori, o structură de origine calvină). In romanele lui Scott se observă revolta protestantă, prezentându-se pe de-o parte zelul acestor protestanţi pentru a-şi dobândi libertatea religioasă, iar pe de altă parte se observă felul în care Biserica episcopală a AnglieIII priva pe aceşti protestanţi de libertate. Un reprezentant de seamă al literaturii engleze a fost şi Samuel Coleridge (1772-1834), eminent poet, critic literar, dar şi predicator. Acesta asociază la raţiune conştiinţa care îi o poruncă necondiţionată ce postulează legea morală. In al patrulea deceniu al secolului al XIX-lea înregistrăm în Anglia o mişcare religioasă de amploare, cunoscută sub numele de Mişcarea de la Oxford sau Mişcarea Tractariană. Numele îi vine de la termenul “tract” care înseamnă tratat, broşură. Această mişcare a pornit din sânul direcţiei High Church, numită şi partida anglo-catolică. La vremea respectivă se discuta dacă Biserica este o instituţie de origine divină, şi dacă este aşa, de ce Parlamentul poate schimba prin decizii bunul mers al ei. Răspunsul la aceste întrebări a fost determinat de un interes crescând pentru epoca medievală şi primară a Bisericii. Mişcarea de la Oxford a fost dominată de un grup de tineri, profesori şi studenţi de la Teologie, care afirmau că reformatorii protestanţi au renunţat la elementele importante din Biserică, în special din Biserica primară şi cereau o întoarcere spre o viaţă curată bazată pe post, împărtăşanie, cinstirea Sfinţilor, respectarea celibatului şi a unor practici liturgice din Biserica Romano-Catolică. Scânteia care a declanşat această mişcare a fost predica lui John Kable din 1833, numită “Apostazia naţională”. El a formulat principiile acestei mişcări afirmând că mântuirea se realizează prin primirea Trupului şi a Sângelui lui Hristos în Sfânta Euharistie şi că Euharistia nu poate fi săvârşită decât de cei care se află în succesiune apostolică. La mişcare au aderat şi alţi profesori cum ar fi John Henry Newman, Eduard Bouvary Pussey, J. Lidon, J. Manning, etc.. Acest grup a început publicarea unor lucrări în care au arătat că în epoca primară şi în epoca feudală învăţătura Bisericii era bazată pe ceea ce au învăţat Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Concomitent cu apariţia acestor tratate s-au realizat şi traduceri în engleză din operele Sfinţilor Părinţi, în special din Părinţii Apuseni. Până în 1841 au apărut 90 de tratate. în ultimul tratat alcătuit de Newman se arată că Biserica Angliei este o “via media” (cale de mijloc) între protestanţi şi catolici. Aici se mai arată că de fapt cele 39 de articole ale Bisericii Angliei, Crezul Bisericii de pe insulă, nu au avut alt scop decât de a propovădui credinţa catolică şi că sunt în concordanţă cu Biserica Romano-Catolică. Aceste afirmaţii l-au determinat pe
190

episcopul de Oxford să interzică tipărirea altor tratate mai ales că partida Evangelică refuza să accepte spovedania, împărtăşania, împodobirea Bisericii, cultul mai fastuos. Evangelicii afirmau că se încearcă o întoarcere la catolicism. Aşa se face că numeroşi membrii ai Bisericii Angliei şi ai mişcării de la Oxford au fost izolaţi de Biserică, în sensul că au fost scoşi din funcţii, ignoraţi. Rezultatul a fost o trecere masivă la romano-catolicism. Newman şi Manning au devenit cardinali catolici. Manning a participat şi la Conciliul I Vatican. Trecerea la catolicism a fost posibilă în Anglia în următorul context. Incă de pe vremea reginei Elisabeta I, această Biserică a fost interzisă în Anglia. La sfârşitul secolului al XVII Î-lea s-au reluat discuţiile privitoare la reactivarea acestei Biserici, şi în 1830, ierarhia catolică din Anglia a fost restaurată, în sensul că au fost reînfiinţate mai multe episcopii catolice. Pe fondul Mişcării de la Oxford, numeroşi englezi au descoperit relaţia lor apropiată cu Biserica Romano-Catolică şi pentru că Biserica protestantă engleză nu reuşea să acopere nevoile lor spirituale a fost şi normal că şi-au îndreptat privirea spre romano-catolici. Newman îmbrăţişează catolicismul în 1845. După această dată Mişcarea de la Oxford a încetat din punct de vedere formal, însă rezultatele acestei mişcări au fost destul de evidente. Reprezentanşii mişcării care nu au trecut la catolicism au avut o preocupare mai mare privind îmbogăţirea cultului şi reintroducerea în cult a elementelor înlăturate de protestanţi şi au arătat un interes crescând pentru săraci, pentru construcţia de Biserici, şi aşa au fost recâştigaţi pentru Biserică numeroşi credincioşi ce făceau parte din Biserica de Jos. In secolul al XIX-lea ierarhia Bisericii Anglicane era preocupată mai mult de imaginea ei şi de intenţia de a se dovedi a fi în succesiune apostolică. în sânul Bisericii engleze s-au format tot felul de asociaţii şi uniuni de clerici şi creştini. In afara Angliei, Biserica Anglicană mai este răspândită în S.U.A., Canada, Australia şi în general în fostele colonii ale Imperiului Britanic din Africa de sud şi Asia. Biserica Anglicană are un statut aparte în sensul că parlamentul este cel care numeşte episcopi şi arhiepiscopi, regina urmând doar să-i confirme în scaun. Datorită acestui fapt în ultimul timp au început să apară în sânul acestei Biserici o serie întreagă de inovaţii. Interesul pentru cele religioase este tot mai scăzut, tocmai datorită păcatelor Bisericii. Biserica Anglicană în secolul al XX-lea a intrat în dialog cu Biserica Ortodoxă şi cu Roma. în 1935 Biserica Ortodoxă Română a recunoscut succesiunea apostolică a ierarhilor Bisericii Anglicane şi de atunciincoace dialogul dintre cele două Biserici a fost destul de interesant. După 1990 însă acest dialog a încetat din nou datorită faptului că în Biserica Anglicană s-a acceptat hirotonia femeii.

191

Cursul nr. 77 Biserica Ortodoxă în secolele XIX-XX Privire generală asupra situaţiei politice Pe plan politic situaţia popoarelor din Balcani la începutul secolului al XIX-lea era aceea a unor popoare dominate încă de otomani. Imperiul Otoman frâna orice intenţie de emancipare şi progres. Marele bolnav=Imperiul Otoman continua să menţină în plină epocă modernă structuri medievale. în această situaţie se aflau bulgarii, sârbii, grecii ce erau cotropiţi, românii care plăteau tribut şi alte etnii din Albania, Croaţia, Asia Mică. O altă putere a Europei s-a ridicat foarte mult – Rusia – şi care nu a fost niciodată cotropită de otomani. Acest stat joacă un rol important în istoria Europei şi a popoarelor supuse turcilor. Situaţia din 1812 a făcut să crească prestigiul ortodox în faţa Occidentului. A existat şi o influenţă a Revoluţiei franceze din 1789 care deşi nu s-a exercitat direct asupra popoarelor ortodoxe, ele nu au rămas insensibile la ideile revoluţiei. O serie întreagă de popoare au început în secolul al XIX-lea mişcarea naţională de eliberare de sub turci. Cei dintâi au fost sârbii (1804-1815) sub conducerea lui Gheorghe Petrovici cel Negru şi Miloş Obrenovici, care sprijiniţi de turci au reuşit să se separe. In 1812 prin Tratatul semnat la Bucureştiintre Rusia şi Poarta Otomană, ruşii au cerut turcilor armistiţiu pentru răsculaţii sârbi şi autonomie pentru ţara lor. Turcii recunosc noul stat prin 1830. Munte Negrul condus de Petrar Petrovici I s-a bucurat de sprijin rusesc. De un răsunet imens s-a bucurat revolta grecilor începută în 1821. Răscoala propriuzisă a început de la mănăstirea Megasperno din Peloponez şi a avut ca scop eliberarea provinciei Moreia de sub turci. Oamenii Bisericii au sprijinit această acţiune, fapt pentru care sultanul a dat poruncă să fie pedepsiţi clericii greci. Patriarhul a fost spânzurat în faţa reşedinţei unde a stat 3 zile atârnat şi apoi a fost aruncat în mare împreună cu 30 de episcopi şi clerici şi 30 de mii de participanţi la revoluţie. Sub presiunile marilor puteri europene, sensibile la atrocităţile săvârşite asupra grecilor, sultanul Abdul Asid în 1839 garantează libertatea de cult şi egalitatea în faţa legii, şi-a asigurat cu libertatea viaţa şi averea creştinilor. Problema patronajului asupra Locurilor Sfinte a dus la izbucnirea în 1845 a Războiului Crimeii. în acest an ca urmare a maşinaţiilor catolicilor, sultanul a luat cheile Bisericii din Bethleem de la Patriarhul Ortodox şi le-a dat Patriarhului Latin. Ruşii declară Război Turciei, ajutaţi fiind de Franţa, Regatul Sardiniei şi Anglia. Cu toate că ruşii au pierdut acest război, cheile Bisericii au revenit la Patriarhul Ortodox. In a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sultanii au emis numeroase decrete în favoarea ortodocşilor, dar s-au înregistrat tot atâtea încălcări ale lor. Lupta pentru obţinerea libertăţii naţionale şi culturale a continuat şi în această perioadă. în 1875 un număr mare de creştini din Herţegovina au fost măcelăriţi de turci, în Bulgaria în 1876 s-a întâmplat la fel, şi de asemenea au suferit şi alte
192

grupuri de creştini neortodocşi din Asia Mică. în 1877 izbucneşte un nou războiintre ruşi şi turci. Ruşii împreună cu românii îşi dobândesc independenţa deplină, la fel şi sîrbii şi bulgarii. După acest război, turcii declanşează noi persecuţii împotriva creştinilor rămaşi în Turcia şi Asia Mică. In 1878 au fost ucise aproximativ 1 milion de persoane, sute de mănăstiri şi Biserici au fost închise sau distruse. Din interiorul Turciei a pornit o mişcare numită Mişcarea junilor turci, care cereau votarea unei instituţii care să garanteze drepturi pentru toţi cetăţenii statului. In 1914 izbucneşte Primul Război Mondial şi Turcia se alătură Germaniei luptând împotriva foştilor ei aliaţi. Unele zone din Palestina şi Egipt cu populaţii ortodoxe au trecut sub protectorat englez, rămânând aşa până la al II-lea Război Mondial. După Primul Război Mondial, Turcia devine republică, primul ei conducător fiind Ghemal Atatiurc. Prin 1919-1922 se abat noi suferinţe asupra grecilor din Turcia şi Grecia, şi peste 1000 de greci au fost omorâţi. Episcopul Hrisostom al Smirnei a fost tăiat în bucăţi şi aruncat la câini. Din 1935 în Turcia clerului ortodox i se interzice să poarte reverendă, singurul având acest drept fiind Patriarhul ecumenic. Situaţia clericilor ortodocşi se îmbunătăţeşte pe vremea împăratului Atenagora, care a păstorit până în 1972. Pe plan cultural în unele ţări ortodoxe au existat şi partide procatolice dar şi tradiţionale ortodoxe. Reacţia faţă de inovaţiile catolice a dus la afirmaţii atât a celor tradiţionali ortodocşi cât şi a celor moderaţi atunci când era cazul. Pe la mijlocul secolului al XX-lea sesizăm o reînviorare a predicii, se încurajează şi activitatea socială a Bisericii sub imboldul unor organizaţii din străinătate. Si în ţările ortodoxe au apărut organizaţii, ca organizaţia Zoin care a activat în Rusia şi la care au aderat mari personalităţi ale culturii, teologiei şi ştiinţei ruseşti: teologul Komeakov, Dostoievski, etc.. Apusul continuă să influenţeze Răsăritul şi astfel se observă un interes crescând pentru clarificarea problemelor dogmatice. Sistemul scolastic apusean a pătruns şi în teologia Răsăriteană. După modelul şcolilor deschise în Apus de Biserică s-au deschis astfel de şcoli şi în Răsărit. Cursul nr. 78 Patriarhia de Constantinopol La începutul secolului al XIX-lea, Patriarhia de Constantinopol avea 138 de mitropolii şi episcopii în componenţa ei, dată la care în cadrul acestei cifre erau socotite şi mitropoliile cu episcopiile sufragane din afara Imperiului Otoman, este vorba de mitropolia din Rusia, din Tara Românească şi din Imperiul AustroUngar. Dintre Patriarhii de la începutul secolului al XIX-lea îl amintim pe Grigorie al V-lea, martirul independenţei grecilor, el păstorind de 3 oriintre 17971798, 1806-1808, 1818-1821. Acesta a fost un om cu calităţi duhovniceşti deosebite şi a avut planuri mari în ceea ce priveşte activitatea Patriarhiei. Dorea să înfiinţeze o tipografie şi să
193

reformeze viaţa clerului. El a trimis scrisori pastorale şi s-au luat măsuri împotriva preoţilor ce nu-şi făceau datoria. Scos din scaun pentru prima oară se refugiază la Athos. în 1808 este scos a doua oară de sultanul Selim, iar în a III-a păstorire a reuşit să înfiinţeze un fond de ajutorare al săracilor creştini. Cu prilejul evenimentelor din 1821 a fost socotit instigator la revoltă şi a fost spânzurat în faţa reşedinţei Patriarhale. Dintre urmaşii săiil amintim pe Constanţiu I (1830-1834), fost arhiepiscop de Sinai. Acesta a reuşit să amelioreze situaţia financiară a Patriarhiei, renovând şi Catedrala Patriarhală ce a fost lăsată în paragină, pentru a nu deveni ţinta poftei turcilor. A susţinut ideea înfiinţării de şcoli primare greceşti în Imperiu şi a înfiinţat o şcoală comercială la Halki, dar datorită atitudinii sale filo-ruse a trebuit să demisioneze şi s-a retras la mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai. Ii urmează Grigorie al VI-lea (1835-1840); (1867-1871). Acesta a fost un om energic, cu o viaţă morală ridicată. A fost împotriva propagandei romanocatolice şi protestante. S-a opus traducerii Bibliei în neo-greacă. în ultima parte a secolului al XIX-lea îl amintim pe patriarhul Ioachim al IV-lea (1894-1896), care s-a străduit să stabilească relaţii cu Biserica Ortodoxă. In secolul al XIX-lea guvernul turcesc sub presiunea puterilor europene a promis numeroase facilităţi populaţiei creştine. De exemplu în 1939 a acordat creştinilor aceleaşi drepturi ca şi musulmanilor, dar aplicarea acestor legi nu s-a produs întocmai. în 1859, grecilor li s-a acordat dreptul de a-şi alege un consiliu provizoriu naţional. în comparaţie cu începutul secolului al XIX-lea, azi în Turcia mai există doar cinci scaune episcopale ortodoxe şi o populaţie de aproximativ 100 000 de credincioşi: arhiepiscopia de Constantinopol care aziişi are sediul la Istanbul, episcopia de Calcedon, episcopia de Reos, episcopia de pe insula Printipos şi episcopia pentru insula Imbros şi Tenebros. Sub jurisdicţia Constantinopolului se află şi episcopiile din insulele greceşti ce se constitue în aşa numita Republică Elenă, 8 episcopii cu aproximativ 500 000 de credincioşi. In secolul al XX-lea un număr de episcopii din nordul Greciei au fost trecute sub jurisdicţia Patriarhiei ecumenice, pentru a acorda prestigiul cuvenit. Acest lucru s-a petrecut în 1922, pe fondul scăderii vertiginoase a populaţiei ortodoxe din Turcia. Tot sub jurisdicţia Patriarhiei ecumenice se află şi arhiepiscopia grecească din America de nord şi sud, arhiepiscopiile şi episcopiile greceşti din Europa Occidentală (Anglia) şi comunităţile greceşti din Australia şi Noua Zeelandă. Mai amintim şi un număr de episcopii ne-greceşti, ucrainiene sau albaneze din Europa occidentală şi S.U.A. Aceste episcopii se bucură de o oarecare autonomie. De asemenea sub jurisdicţia ei se află şi Biserica Ortodoxă din Finlanda şi Carpato-rusă din S.U.A.. Prestigiul acestei Patriarhii se datorează nu atât întinderii jurisdicţionale, cât primatului de onoare pe care i-l acordă celelalte Biserici Ortodoxe Răsăritene. Autoritatea Patriarhiei ecumenice constă în dreptul de iniţiativă pe care celelalte Biserici Ortodoxe îl recunosc în interes comun. Patriarhia Ecumenică cu sediul în Istanbul are în frunte un Patriarh ajutat de Sfântul Sinod. Până în 1923 Sfântul Sinod a fost constituit din ierarhi provenind
194

din toate ţările ortodoxe aflate sub jurisdicţia Constantinopolului. în acel an însă episcopilor de din afara graniţelor Turciei nu li s-a mai permis să participe la dezbaterile Sinodului, şi aşa se face că episcopii din Turcia s-au constituit într-un fel de Sinod Permanent. Până mai aproape de zilele noastre clericii au fost pregătiţi la o Facultate de Teologie ce a funcţionat pe insula Halki. Organul oficial de presă este revista “Ortodoxia”, care până în 1964 a fost secundată şi de revista “Apostolos Andreas”. Cursurile nr.79-80 Patriarhia de Antiohia Antiohia Siriei a fost cândva cel de-al treilea oraş ca mărime şi importanţă în Imperiul Roman, dar azi este un sătuc pe teritoriul turcesc. în 1272 oraşul a fost distrus de turcii mameluci, de aceea sediul Patriarhiei s-a mutat la Damasc unde este şi azi. Secolele XVII-XVII Îin istoria acestei Patriarhii reprezintă o perioadă de tristă amintire, pentru că papalitatea profitând de prietenia franco-otomană a reuşit să-i atragă pe mulţi credincioşi ortodocşi din sânul acestei Patriarhii la unirea cu Roma. Roma a cerut călugărilor carmeliţi, capucini şi iezuiţi să-şi trimită misionari în Siria. In a doua jumătate a secolului al XVII Î-lea, Rusia devenind o mare putere a reuşit să repurteze câteva victorii împotriva otomanilor, şi în urma păcii de la Cuciuc-Cainargi din 1774, Rusiei i s-a recunoscut dreptul de protecţie asupra ortodocşilor din Imperiul Otoman. De atunci situaţia Patriarhiei a devenit mai stabilă. Dintre Patriarhii secolului al XIX-lea îl amintim pe Antim (1792-1813). Pe vremea lui toţi ierarhii aparţinători acestei Patriarhii erau de neam grec, în timp ce marea masă a credincioşilor erau de origine arabă. Acest lucru s-a datorat influenţei pe care Patriarhia de Constantinopol a exercitat-o pe lângă Poarta Otomană. După 1453 Patriarhia de Constantinopol, fiind Patriarhia capitalei, a devenit şi purtătorul de cuvânt al celorlalte Patriarhii: de Antiohia, de Alexandria şi Ierusalim, aflate sub stăpânire otomană. Prin 1883 ortodocşii din Patriarhia de Antiohia au încercat şi au reuşit să deschidă o şcoală de teologie în Liban, în localitatea Balaman, şcoală ce funcţionează şi azi. Acest lucru s-a întâmplat pe vremea patriarhului Metodiu, care a cerut sprijin material Bisericii Ruse. Mitropolitul Filaret al Moscovei a privit cu simpatie această idee şi a închinat Biserica cu hramul “Inălţarea Domnului” şi Sfântul Ipatie din Moscova, Patriarhiei de Antiohia, urmând ca din veniturile realizate aici să fie susţinută şcoala din Balaman. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, atunci când patriarhul Gherasim al Antiohiei a trecut în 1891 pe scaunul de la Ierusalim, arabii au cerut alegerea unui Patriarh arab. Ortodocşii greci de pe cuprinsul Patriarhiei au răspuns că acest
195

lucru nu ar fi nici în interesul Patrairhiei de Antiohia pentru că această Patriarhie nu ar avea cuvânt pe lângă Poarta Otomană, şi nici în interesul Bisericii Ortodoxe în general, pentru că între arabi nu s-ar găsi un teolog de talie, care să poată face faţă propagandei catolice şi protestante. Acest lucru a dus la divizarea creştinilor ortodocşi în două tabere: greci şi arabi. Grecii îl aleg ca patriarh pe Spiridon, fost mitropolit de Tabor, pe care Poarta Otomană îl recunoaşte. Atunci când noul Patriarh ales soseşte în Damasc, populaţia arabă părăseşte Biserica, lăsându-l pe Patriarh cu câţiva demnitari. Datorită opoziţiei arabe, în 1898 Spiridon se retrage şi în 1899 a fost ales Meletie, care a păstorit până în 1906, acesta fiind primul Patriarh arab. După instalare el a trimis scrisori irenice tuturor celor 4 Patriarhii răsăritene, dar Patriarhii celorlalte Patriarhii fiind greci de neam, nu l-au recunoscut. Această recunoaştere a venit pe vremea succesorului său Grigorie al IV-lea Hadag (19061923), ce a fost recunoscut ca Patriarh legitim. Patriarhia de Antiohia s-a confruntat cu probleme delicate în secolul al XIX-lea. La un Sinod din 1891 s-a pus problema realizării unui regulament de funcţionare a Bisericii asemănător cu cel aprobat de Poarta Otomană pentru Patriarhia de Constantinopol. S-a alcătuit un comitet de mitropoliţi, pentru a redacta acel regulament, dar acesta nu şi-a făcut datoria. în 1898 a fost numit un alt comitet, care în 1901 a alcătuit regulamentul cerut. în articolul doi se prezintă calităţile pe care trebuie să le îndeplinească un candidat la funcţia de Patriarh. Acesta trebuie să facă parte din grupul mitropoliţilor de pe cuprinsul Patriarhiei de Antiohia şi să aibă o pastoraţie ireproşabilă. Regulamentul actual a fost elaborat în 1973 şi este recunoscut de guvernele ţărilor Siria, Liban, Irak, Turcia şi Arabia Saudită, asupra cărora această Patriarhie îşi întinde jurisdicţia. Potrivit acestui regulament, pe lângă Patriarh şi Sfântul Sinod mai funcţionează şi un congres naţional bisericesc, alcătuit din mitropoliţi şi mireni. Azi Patriarhia de Antiohia are în componenţă 365 de parohii, 5 Seminarii Teologice şi o Facultate la Palama. De această Patriarhie mai aparţin şi comunităţi de arabi ortodocşi din S.U.A. cum ar fi episcopia de New Jersey cu 100 000 de credincioşi şi Toledo cu 30 000 de credincioşi; de asemenea şi credincioşii arabi din America de Sud şi sudul Australiei şi Noua Zeelandă. în sânul acestei Patriarhii este foarte activă o mişcare a tineretului ortodox. Patriarhia de Alexandria In timpul marilor Controverse Hristologice din secolele V-VI, cel mai mare număr al creştinilor din Egipt au refuzat să recunoască hotărârile Sinodului 4 Ecumenic şi aşa a apărut Biserica mono-fizită sau coptă, egiptenii despărţindu-se de grecii ortodocşi. Ortodocşii au rămas în Egipt o minoritate, aceştia fiind numiţi melchiţi. Ei erau de origine greacă şi au fost consideraţi de egipteni străini. In secolele XVI-XVIII numărul lor a scăzut şi mai mult pe fondul propagandei romano-catolice, dar şi datorită faptului că Patriarhii de Alexandria
196

au rezidat la Constantinopol. în 1845 numărul ortodocşilor ajunsese la 1750 şi aveau 10 Biserici şi 2 mănăstiri. In a doua jumătate a secolului al XIX-lea ca urmare a emigrării greceşti şi siriene din Imperiul Otoman, numărul ortodocşilor a crescut. Au emigrat negustori greci, care şi-au luat cu ei şi averile. Intre aceştia îl amintim pe magnatul La Ferov, care a ctitorit mai multe Biserici în Egipt. Aşa se face că sesizăm o renaştere a acestei Patriarhii pe vremea patriarhului Sofronie al IV-lea (1879-1899), Fotie (1899-1923) şi Meletie (1925-1937). Pe vremea celui dintâi s-a întemeiat un spital grecesc în Alexandria, numărul comunităţilor ajungând la 34. Cel de-al doilea reface tipografia unde a început să se publice revista oficială “Ecclesiasticos Faros”, care apare până azi. Pe vremea lui s-au mai înfiinţat 7 episcopii pe teritoriul Africii. Tot el schimbă forma monarhică de conducere a Patriarhiei cu una de tip sinodal. Meletie a fost până la alegerea sa, arhiepiscop al Muntelui Athos. El mai întemeiază două episcopii noi: una la Johannesburg în Africa de Sud şi una la Cartagina. In 1926 deschide un Seminar Teologic şi un orfelinat la Cairo şi pe vremea lui s-a reconstruit Catedrala Sfântul Mamas. Numărul credincioşilor ajunge cam la 150 de mii, din care 30 de mii sunt arabi iar restul africani. Pe vremea lui funcţionau 9 Mitropolii, existau 93 de Biserici şi 110 preoţi. Pe vremea lui Hristofor I ales în 1939 s-au mai întemeiat încă 3 Mitropolii la Acra, una pentru Africa de Răsărit şi cealaltă pentru Africa centrală. S-a deschis un Seminar la Nairobi. în prezent la Alexandria funcţionează 4 Patriarhii. Pe lângă cea ortodoxă mai funcţionează Patriarhia Coptă de care aparţin peste 2 milioane de credincioşi, Patriarhia Catolică Coptă şi o Patriarhie Unită Coptă. Patriarhia de Ierusalim Patriarhia de Ierusalim are cel mai redus număr de credincioşi, aproximativ 60-70 de mii, dintre care cam 2000 sunt greci. Preoţii sunt arabi majoritatea. Patriarhia este condusă de Sfântul Sinod alcătuit din Patriarh, 12 Mitropoliţi, un episcop şi 6 arhimandriţi. In afară de Patriarh, doar 6 Mitropoliţi sunt titulari, ceilalţi fiind doar onorifici. Aceştia sunt Mitropolitul de Sevasta, Tabor, Filadelfia, Hieropolis, Bethleem şi Nazaret. Un rol important l-a jucat Frăţia Sfântului Mormânt, ce a luat fiinţă în secolul al XVI-lea. Această asociaţie a asigurat un exclusivism al ierarhilor greci la conducerea Patriarhiei. Au existat şi încercări ale populaţiei arabe de a deţine controlul asupra acestei Patriarhii. De exemplu în 1852 a avut loc o revoltă împotriva Frăţiei, dar nu s-a realizat nimic. în 1908 avem o nouă încercare, când noul Patriarh ales Damian, grec de neam, sub presiunea maselor a făcut câteva concesii, intenţionând să aleagă şi ierarhi arabi. A fost înlăturat din scaun de guvernul turc. In 1917, controlul turcesc a fost înlăturat de englezi şi în 1938 sub protectorat englez s-a elaborat o Constituţie Bisericească favorabilă credincioşilor arabi. După retragerea englezilor în 1947 Palestina s-a împărţit în două: în Israel şi Iordania, Patriarhia de Ierusalim căzând pe teritoriul Iordaniei. în 1958 statul
197

Iordanian a cerut ca Patriarhul de Ierusalim să fie cetăţean al Iordaniei şi să cunoască limba arabă. Atunci s-au pus bazele unui Consiliu al cetăţenilor arabi, care să asigure finanţarea şcolilor, spitalelor şi aşezămintelor caritabile. In 1967 are loc o nouă împărţire teritorială şi izbucneşte războiul pentru eliberarea Palestinei. în acest an Ierusalimul a intrat în componenţa statului Israel, dar credincioşii au rămas pe teritoriul Iordaniei. Deşi s-au emis hotărâri care să-i favorizeze pe localnici şi azi Frăţia deţine un control însemnat asupra acestei Patriarhii. în Ierusalim există 4 mănăstiri de călugăriţe şi 18 de călugări şi avem şi noi românii o Biserică acolo, aşa cum au majoritatea popoarelor creştine: ortodocşi, catolici, monofiziţi şi protestanţi. Cursurile nr. 81-84 BISERICILE ORTODOXE NAŢIONALE Biserica Ortodoxă din Cipru Biserica din Cipru este de origine Paulină. Apostolul Pavel a trecut pe aici în prima să călătorie misionară. în anul 50 Barnaba a revenit aici, pentru că era originar de pe insulă, de aceea el este socotit patronul spiritual al ţării. Reprezentanţi ai acestei Biserici au participat la Sinodul 3 Ecumenic şi pentru că atunci a fost condamnat Nestorie ca eretic, ciprioţii au reuşit să-şi dobândească autocefalia bisericească de la participanţii la acest sinod. In timpul Cruciadei a III-a insula a fost cucerită de Richard Inimă de Leu şi a rămas sub englezi până prin 1276, când a fost cucerită de veneţieni şi apoi din 1471 de turci. în timpul stăpânirii engleze pe insulă au ajuns şi misionari latini, ierarhii ortodocşi fiind alungaţi din oraşe şi obligaţi să-şi stabilească reşedinţele în localităţi obscure, în locul lor aşezându-se ierarhi latini. Turcii sub conducerea lui Selim IIIintrec în cruzime pe latini şi Bisericile au fost transformate în moschei sau au fost distruse. Sultanul Mahomed a permis organizarea vieţii Bisericeşti de pe insulă, fără a o sprijini în mod deosebit. în 1821 toţi episcopii de pe insulă au fost masacraţi de turci. în 1878 turcii cedează Ciprul Angliei. Sub protectorat englez în 1909 s-a votat un statut de organizare al Bisericii Ortodoxe din Cipru, în vigoare până azi. în prima jumătate a secolului al XX-lea, Biserica din Cipru a avut de făcut faţă la mai multe perioade de criză generate de autorităţile engleze. Episcopul Macarios al III-lea, care a studiat în Anglia, a sprijinit pe faţă mişcarea de eliberare de sub stăpânire engleză şi au început în 1953 convorbirile cu autorităţile engleze. Pe motiv că s-au găsit arme într-o mănăstire, englezii îl exilează pe Macarios pe insula Seishen şi problema ajunge să fie discutată la O.N.U. In 1959 se semnează un acord între Anglia, Germania şi Turcia şi se acordă independenţa de stat Ciprului. Englezii se retrag de pe insulă, turcii preiau controlul asupra unei părţi din insulă, şi pe acest fond în 1960 pe 16 august Ciprul se proclamă Republică, primul ei preşedinte fiind arhiepiscopul Macarios.
198

Biserica din Cipru are aproximativ 400 de mii de credincioşi, are 4 episcopii, 5 mănăstiri, un Seminar Teologic, iar revista oficială a Bisericii este Apostolos Barnabas. Biserica Ortodoxă Rusă In secolul al XIX-lea în Biserica Ortodoxă Rusă s-a păstrat situaţia rezultată din Reforma lui Petru cel Mare. Impărţirea societăţii ruse într-un sistem de caste închise: nobilime, cler şi ţărani, a dus la conflicte între aceste caste. Biserica în această perioadă a contribuit mult la viaţa intelectuală a ţării, mai ales prin deschiderea unui număr de şcoli, care în secolul al XIX-lea au ajuns la un înalt nivel. La conducerea Bisericii s-a aflat în continuare Sinodul Dirigent, căruia i-a pus bazele Petru cel Mare, sistem care a luat locul Patriarhului. Datorită acestui fapt, ţarii au reuşit să deţină controlul asupra Bisericii. Pe vremea ţarului Nicolae al III-lea (1829-1855), cancelarul Protasov a reuşit readucerea în 1839 a rutenilor la ortodoxie. Aceştia se ştie că au îmbrăţişat uniaţia pe vremea când aparţineau de regatul Poloniei, dar că în urma războiului dintre Polonia şi Rusia o parte a acestui teritoriu polonez a fost trecut sub jurisdicţia Moscovei. Actul amintit a avut importanţa lui politică, pentru că uniţii ruteni au avut tendinţe filo-polone. Tot el i-a trecut în sânul Bisericii Ortodoxe şi pe protestanţii de la Marea Baltică. S-au luat măsuri aspre împotriva sectelor (a protestanţilor şi a rascolnicilor), ceea ce a dus la închiderea Bisericilor, sigilarea cimitirelor lor din Moscova. Au fost suprimate toate societăţile biblice. Pe vremea ţarului Alexei I s-a interzis traducerea Bibliei şi a rugăciunilor în limba rusă, ci doar în slavona veche. S-au accentuat misiunile creştine la populaţia iberică din Camceatca şi Alaska. O activitate mai însemnată a desfăşurat preotul Ivan Inochentie Veniaminov printre alăuţii din Alaska. El a inventat alfabetul alent şi a tradus numeroase cărţi din limba rusă pentru ei. în 1840 a fost hirotonit episcop al Camceatcăi şi şi-a stabilit reşedinţa la Novo Arhanghelos. Aici a pus bazele unui Seminar Teologic. în 1867, Alaska a fost vândută Statelor Unite pentru 1$. Ca urmare episcopul se mută pe teritoriul rusesc. In 1870 în Rusia a apărut o societate ortodoxă pentru răspândirea credinţei creştine între păgâni. în 1925 a ajuns să numere 15 mii de membrii ce predicau în Japonia, China şi India. Pentru convertirea sirienilor şi arabilor, dar şi pentru combaterea propagandei romano-catolice şi protestante în Palestina a funcţionat o societate ortodoxă rusă, ce se ocupa de organizarea pelerinajelor. Biserica Ortodoxă Rusă a contribuit apoi la desfiinţarea iobăgiei în 1861, mitropolitul Filaret al Moscovei fiind iniţiatorul acestei idei. Tot atunci a început o epocă de renaştere a vieţii monahale în Rusia şi se constată o creştere a influenţei monahismului asupra populaţiei ca o reacţie faţă de secularismul arogant a lui Petru cel Mare. Rolul monahismului s-a manifestat şi printr-o creştere a interesului pentru viaţa spirituală şi scrierile patristice. Inceputul acestui demers s-a făcut prin 1793, când Paisie Velicicovski a tradus Filocalia pentru ruşi. O altă personalitate a vieţii ruseşti a fost Sfântul Serafim de Sarov.
199

Pe acest fond stareţii de la mănăstirea Optina au fost aleşi ca duhovnici pentru elita rusă. Gogol, Dostoievski, Komiacov, Tolstoi şi mulţi alţii şi-au găsit sursa de inspiraţie în viaţa Bisericii Ortodoxe Ruse. Este adevărat că au existat şi anumite abuzuri ale călugărilor, ce şi- au urmărit mai mult interesele personale decât binele Bisericii, aşa a fost călugărul Rasputin, caee a devenit foarte influent la curtea monahilor ruşi. In 1917, în timp ce Rusia era în revoluţie, Sinodul Dirigent de la Petesburg a hotărât reorganizarea Bisericii Ruse şi reactivarea Patriarhiei. Mitropolitul Tihon al Moscovei a fost ales patriarh. După revoluţia din octombrie a avut loc separarea Bisericii de stat şi s-a procedat la secularizarea averilor mănăstireşti, interzicerea învăţământului religios în şcoli. Ruşii au reuşit să-şi deschidă o Academie Teologică la Leningrad şi Moscova, precum şi 3 Seminarii Teologice. In Ucraina Biserica Ortodoxă s-a confruntat cu probleme delicate şi anume apariţia unei comunităţi a auto-hirotoniţilor. Mişcarea a pornit de la un preot Lipovski care s-a auto-hirotonit la Kiev după o metodă veche din Alexandria, practicată în timpul persecuţiilor: 12 preoţi pot hirotoni un episcop şi episcopul un mitropolit. Această problemă nu a fost rezolvată nici azi. O altă grupare a fost cea numită “Biserica vie” (Jiviaţetva), o Biserică de tip presbiterian, care accentua ideea căsătoriei clerului şi chiar a recăsătoriei şi desfiinţarea monahismului. Conducătorul lor a fost Ivan Kedrovski care a fost preot şi avea familie şi care s-a autoproclamat arhiepiscop. In timpul celui de-al II-lea Război Mondial, Biserica Rusă a fost alături de popor, ea contribuind cu bani şi bunuri la dotarea armatei. Din banii Bisericii s-au cumpărat mai multe tancuri. In 1943 a avut loc o întâlnire între Patriarhul Serbiei şi Stalin, prilej cu care s-a scos în evidenţă sprijinul pe care Biserica l-a acordat statului. Stalin a promis că va sprijini opera de refacere a Bisericii după sfârşitul războiului, dar nu s-a ţinut de cuvânt. Numeroase Biserici în timpul comunismului au rămas în paragină, viaţa religioasă având mult de suferit. Biserica Rusă dispune de 2 Academii Teologice, una funcţionează la mănăstirea Zagorsk şi cealaltă la Leningrad, şi 3 Seminarii Teologice la Moscova, Leningrad şi Odesa. Revista oficială este “Jurnal Mascovscoi Patriarhi” şi se mai publică o revistă asemănătoare cu Studii Teologice. Numărul ortodocşilor ruşi este de aproximativ 50 milioane şi sub jurisdicţia Patriarhiei Ruse, în afară de episcopia din fosta U.R.S.S., se mai află şi episcopii ruseşti din Europa Apuseană: arhiepiscopia de Berlin, Bruxelles şi Londra. Mai există un exarhat al parohiilor ruseşti din S.U.A. conduse de un episcop. Alte comunităţi ruseşti se află sub jurisdicţia Patriarhiei ecumenice, iar altele s-au constituit într-o Mitropolie Ortodoxă Rusă autocefală devenită Biserica Ortodoxă Rusă din S.U.A., care este o Biserică viguroasă. Azi Biserica Ortodoxă Rusă are relaţii cu toate Bisericile Ortodoxe surori.

200

Biserica Ortodoxă Greacă Biserica Greacă a participat activ la începutul secolului al XIX-lea la pregătirea şi desfăşurarea revoluţiei de la 1821. Episcopul Gherasim de Patras a fost cel dintâi ierarh ce a sfinţit steagurile răsculaţilor. După proclamarea independenţei Greciei, Biserica Greacă a rupt legăturile cu Patriarhia Ecumenică, pentru că Patriarhii i-au condamnat şi excomunicat pe revoluţionari la îndemnul Porţii Otomane. Spre exemplu, patriarhul Eugeniu al II-lea ce nu a fost recunoscut de greci, atunci când a hirotonit ierarhi pe seama scaunelor greceşti vacante a trebuit să-i reprimească înapoi la Constantinopol, pentru că grecii i-au alungat. După ce Grecia devine regat sub Otto I, Sinodul regesc din Grecia proclamă autocefalia Bisericii Greciei în 1833. Acest act a fost motivat şi de faptul că Patriarhul Ecumenic era prea supus guvernului turcesc. Patriarhul Ecumenic recunoaşte autocefalia Bisericii greceşti după anul 1850. De atunci Biserica Greciei este condusă de Sfântul Sinod în frunte cu arhiepiscopul Atenei. La început Biserica Greciei s-a condus după statutul lui Petru cel Mare din Rusia. După anul 1860 a avut loc o mărire a teritoriului grecesc prin anexarea aşaziselor insule Ionice ocupate până atunci de ţări din vestul Europei. Acestea au fost cedate Greciei în 1863 şi s-au pus bazele Republicii Elene. Anexarea acestor teritorii a adus Bisericii Greciei un plus de 5 mitropolii şi 2 episcopii. De aceea s-a simţit nevoia realizării unei împărţiri administrativ-bisericeşti, ajungându-se la numărul de 40 de episcopii şi arhiepiscopii. Această împărţire nu a rămas definitivă pentru că prin 1913 sunt arondate Greciei şi provinciile din nordul ţării, care până atunci au fost sub stăpânire turcească. Urmează o nouă împărţire în 81 de episcopii şi arhiepiscopii. în acelaşi an s-a hotărât că pentru a da prestigiul cuvenit Patriarhiei Ecumenice episcopiile şi mitropoliile din nordul Greciei să rămână sub jurisdicţia Patriarhiei. Aşa se face că Biserica Greciei cu aproximativ 8 milioane de credincioşi are cel mai mare număr de episcopii, dar şi cele mai mici. Acest lucru aminteşte de epoca primară când fiecare comunitate mai mare îşi avea episcopul său. Statul s-a amestecat şi aici în problema Bisericii. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea s-a făcut o secularizare a averilor mănăstireşti şi în 1850 numărul mănăstirilor s-a redus de la 593 la 95. Un important rol îl joacă Muntele Athos, aflat pe teritoriu grecesc, dar sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, precum şi cele aproximativ 180 de mănăstiri în funcţiune azi, atât de călugări cât şi de călugăriţe. Biserica Grecieiişi are învăţătura ei teologică proprie. Prin 1837 s-a înfiinţat o Facultate de Teologie în cadrul Universităţii din Atena şi în 1838 o Facultate la Tesalonic. Apar mai multe Seminarii Teologice. Grecii ortodocşi au dat literaturii universale lucruri de mare valoare. Majoritatea absolvenţilor celor două Facultăţi de Teologie, nu se pregătesc pentru hirotonie, ci pentru a deveni profesori de religie în şcoli primare şi secundare. Pregătirea clerului se face în Seminarii Teologice. Numărul candidaţilor la preoţie este scăzut. în Grecia activează o serie de asociaţii misionare, cea mai cunoscută fiind mişcarea Zoin în care toţi membrii au pregătire teologică. Cu
201

toate acestea ei s-au dedicat activităţii sociale refuzând hirotonirea. Asociaţia are sedii în întreaga lume, ea susţinând diferite apariţii editoriale. în Grecia este de mare popularitate ziarul săptămânal Zoin. Ei finanţează şcoli, spitale, internate, acordă burse pentru elevi şi studenţi. Biserica Ortodoxă Sârbă Sârbii sunt cei dintâi stăpâniţi, ce au pornit revolta împotriva Turciei. Aceasta a durat mai mulţi ani, dar până la urmă prin pacea de la Adrianopol din 1830, sultanul recunoaşte o autonomie politică pentru sârbi, rămânând ca din punct de vedere bisericesc să aparţină de Patriarhia Ecumenică. Sârbilor nu le convine şi reuşesc să obţină şi autonomia bisericească. Ca urmare a acestei autonomii, Biserica Ortodoxă Sârbă avea dreptul de aşi alege proprii ierarhi, urmând ca Patriarhia Ecumenică să facă doar confirmarea în schimbul unei sume de bani. Episcopii greci au fost rechemaţi la Constantinopol şi astfel la aceea dată scaunele episcopale sârbeşti s-au aflat la Uşiţe, Sabat şi Timok şi Belgrad. Conducătorul Bisericii Sârbe era Mitropolitul de la Belgrad. Cei mai de seamă mitropoliţi în secolul al XIX-lea au fost mitropoliţii Petru şi Mihail. Petru este cunoscut în Istoria Bisercii Universale, pentru că a reuşit să pună bazele unui Consistoriu Mitropolitan, apoi a reuşit să reformeze legislaţia Bisericească şi în 1836 a deschis un Seminar Teologic la Belgrad. Mihail a fost autorul mai multor lucrări de teologie şi a fost o personalitate marcantă a vieţii culturale, sociale şi politice a ţării. în aceeaşi vreme pentru sârbii din Imperiul Austriac funcţiona o episcopie la Carloviţ, unde în secolul al XIX-lea îi amintim pe Stefan Stratimirovici şi Iosif. Stefan a întemeiat un gimnaziu şi un Seminar Teologic, tot el renuntând la Congresele Bisericii, pentru că puterea de la Viena putea să se amestece în hotărârile clericilor. Pe vremea lui sârbii ortodocşi din Imperiul Austriac au reuşit să pună bazele a peste 300 de şcoli primare şi secundare. Iosif Raiacici s-a remarcat în luptele politice pentru câştigarea unor drepturi pe seama sârbilor. Acestuia împăratul Francisc Iosif îi acordă titlul de Patriarh, tocmai pentru a-i despărţi pe ortodocşii sârbi de influenţa Constantinopolului. în tinereţe Raiacici l-a ajutat pe Andrei Saguna, dar atunci când s-a pus problema reînfiinţării Mitropoliei Ortodoxe în Transilvania, a intrat în conflict cu Saguna. In 1864 Mitropolia de la Carloviţ a pierdut jurisdicţia asupra Banatului şi Ardealului şi în 1873 şi jurisdicţia asupra Bucovinei, care se uneşte cu două episcopii din Dalmaţia devenind Mitropolia Basarabiei. Sub jurisdicţia Mitropoliei de Carloviţ au rămas episcopiile sârbeşti de Buda, Novissad, Carlstat şi Pangrat. Sub stăpânire austriacă mirenii au dobândit numeroase funcţii în cadrul Mitropoliei de Carloviţ. Tratatul de la San Stefano din 1878 a proclamat independenţa de stat a Serbiei şi Munte Negrului, eliberate total de sub stăpânire turcească. Independenţa a fost recunoscută şi de Congresul de la Berlin din 1878, dar Congresul modifică puţin prevederile de la San Stefano trecând Bosnia şi Herţegovina sub austrieci.
202

Sârbii reuşesc să îşi dobândească autocefalia Bisericească în 1879 pe vremea patriarhului ecumenic Ioachim al III-lea, urmând ca Mitropolitul sârb să îl pomenească pe Patriarh la Sfânta Liturghie şi să aducă Sfântul Mir de la Constantinopol. De această autonomie se bucura doar Biserica din cadrul hotarelor statului sârb. în cadrul acestui stat alături de Mitropolitul sârb şi de episcopul de mai sus au mai fost şi arhiepiscopii şi episcopii din Munte Negru dar şi cele din Imperiul Austriac. Dezbinarea politică a sârbilor din aceste teritorii a provocat-o şi lipsa de unitate în ceea ce priveşte interesele Bisericii Sârbeşti. Astfel după 1879 de Patriarhia Ecumenică a mai depins doar Mitropolia din interiorul graniţelor statului sârb nu şi episcopiile din Bosnia şi Herţegovina, din Serbia de sud, din Macedonia şi din teritoriul austro-ungar. Pentru episcopiile sârbeşti de pe teritoriul statului turcesc, guvernul sârb a încheiat o înţelegere cu Poarta Otomană, în baza căreia acolo unde populaţia sârbă era majoritară să fie aleşi episcopi sârbi. Acest lucru s-a petrecut în 1896 atunci când Patriarhia Ecumenică l-a numit ca Episcop de Skoplije pe grecul Ambrozios, care a trebuit să părăsească episcopia datorită revoltei sârbeşti. Un pas important pe calea integrării naţionale şi bisericeşti s-a făcut după al II-lea Război Mondial, când sârbii reuşesc să alipească statului lor Serbia de sud şi Macedonia. Acest teritoriu a fost aşezat din punct de vedere bisericesc sub jurisdicţia Mitropoliei de la Belgrad. După I Război Mondial se conturează graniţele statelor balcanice. La 1 decembrie 1918 s-au pus bazele fostei Iugoslavii şi după realizarea integrităţii teritoriale s-au creat toate condiţiile pentru ca Biserica Sârbă să devină Patriarhie. Unitatea bisericească se realizează prin Mitropolia de la Belgrad. în 1919 sârbii hotărăsc să devină Patriarhie şi în 12 septembrie 1920 în Catedrala de la Carloviţ se proclamă oficial constituirea Patriarhiei, iar Patriarhia de Constantinopol recunoaşte această nouă Patriarhie în 1922 când s-a eliberat Domosul de recunoaştere pentru că Scaunul Patriarhal între 1920-1922 a fost vacant. In cadrul noii Patriarhii sârbeşti au intrat următoarele teritorii: Mitropolia de Carloviţ cu 7 episcopii, Mitropolia de Munte Negru cu 3 episcopii, Mitropolia de Belgrad cu 5 episcopii, Biserica Ortodoxă din Bosnia şi Herţegovina cu 4 episcopii, Biserica din Serbia de sud şi Macedonia cu 6 episcopii. Azi de Biserica Sârbă mai ţin şi 3 episcopii din S.U.A. şi câteva comunităţi sârbeşti din Australia şi Noua Zeelandă. Primul Patriarh a fost Dimitrie (19201930), apoi Barnaba (1930-1937), apoi Gavriil (1937-1950). Acestuia din urmă ia revenit greaua sarcină de a conduce Biserica Ortodoxă Sârbă în timpul celui deal II-lea Război Mondial. A fost un om curajos şi pe 21 martie 1941 a condamnat public actul semnat între Iugoslavia şi Germania, fapt pentru care a fost trimis la o mănăstire şi apoi la lagărul din Dakal în Austria. De acolo a fost plimbat prin mai multe lagăre şi a fost eliberat de americani în 1945. în 1946 ajunge la Belgrad. In timpul acestui război au fost executaţi 4 episcopi ortodocşi şi 550 de preoţi, profesori de teologie şi studenţi de la teologie au fost ucişi. Biserica Ortodoxă Sârbă s-a solidarizat cu mişcarea de eliberare de sub dominaţia fascistă în tot acest timp. Intre 1950-1958 a păstorit patriarhul Vikentie,
203

care şi-a început activitatea la episcopia sârbească din Timişoara. LuIII urmează patriarhul Gherman. Biserica Ortodoxă Sârbă are azi în componenta ei 25 de episcopii, peste 2000 de preoţi la 10 milioane de credincioşi. Pentru pregătirea clerului dispune de o Facultate de Teologie în cadrul Universităţii din Belgrad, Facultate care din 1952 a devenit o instituţie bisericească; mai are 4 Seminarii Teologice, o şcoală monahală, iar organul oficial de presă este revista Glasnîi, alături de care mai apar şi alte reviste de specialitate. Biserica Ortodoxă Bulgară Suprimarea Patriarhie Bulgare de la Tîrnovo din 1376 şi apoi a celei de la Ohrida din 1396 i-a nemulţumit atât pe bulgari cât şi pe sârbi. în secolul al XIXlea dorinţa de eliberare de sub jugul turcesc a devenit un sentiment naţional, în vreme ce vecinii lor sârbii au reuşit să scape de sub turci. Biserica Ortodoxă Bulgară era condusă de ierarhi greci ce căutau să suprime limba literară bulgară şi să grecizeze Biserica. De mai multe ori bulgarii au cerut Patriarhiei Ecumenice să le permită să aibe ierarhi de neam bulgar. Unii Patriarhi au încercat să satisfacă această dorinţă, dar problema cea mai mare a fost aceea că bulgarii trăiau amestecaţi cu grecii şi i-ar fi nemulţumit pe greci. Astfel a apărut ideea că ar trebui să se organizeze Biserica Bulgară, fără limite teritoriale precise, în sensul că bulgarii au cerut ca în interiorul Imperiului Otoman să se facă o reorganizare bisericească şi acolo unde comunităţile bulgare ar fi fost mai numeroase pe seama lor să se hirotonească ierarhi bulgari. Bulgarii au visat să-şi organizeze un centru al lor la Constantinopol şi au cerut în acest sens egalitate în drepturi cu grecii. Patriarhia Ecumenică nu a agreat această idee. în acest context în 1860, 3 episcopi bulgari au săvârşit Liturghia la o Biserică din Constantinopol fără să pomenească numele Patriarhului. Aceştia 3 au fost exilaţi în Asia Mică şi se întorc după 3 ani în timpul unei revolte a bulgarilor. Datorită tulburărilor din Bulgaria, Poarta Otomană cu de la sine putere dă un Firman în 1870 prin care aprobă înfiinţarea unui exarhat bulgar la Constantinopol. Acesta prevedea că provinciile unde două treimi din populaţie sunt bulgari să fie hirotonit un ierarh bulgar şi acolo unde populaţia era majoritar greacă să fie hirotonit ierarh de neam grec. în ceea ce priveşte serviciile religioase se prevedea că acelea trebuiau săvârşite în limbile naţionale, ţinându-se cont de ponderea populaţiei. Ca urmare bulgarii se constitue în sinod şiil aleg ca Mitropolit al lor şi exarh pentru Bulgaria pe Ilarion. Se iveşte însă o problemă, pentru că Ilarion a fost unul dintre cei trei ierarhi exilaţi şi Patriarhia refuză să îl recunoască. Ca urmare este ales un alt mitropolit Antim, care în 1872 a fost recunoscut ca exarh al Bisericii Ortodoxe Bulgare. Toate acestea s-au făcut cu acceptul Porţii Otomane, nu şi cu cel al Patriarhiei. S-a întâmplat ca pe scaunul patriarhal în aceaşi vreme să fie un patriarh pe nume Antim al VI-lea, care pe 25 mai 1872 declară Biserica Ortodoxă Bulgară schismatică. Aşa a început Schisma Bulgară ce a durat peste 50 de ani.
204

Excomunicarea pronunţată asupra Bisericii Bulgare a primit acceptul Patriarhiei de Antiohia şi Alexandria în timp ce Patriarhia de Ierusalim, ce se afla sub sfera de influenţă a Bisericii Ruse a refuzat acest lucru. în 1872 patriarhul Antim mai condamnă şi filetismul (acel sentiment de superioritate, de aroganţă şi chiar rivalitate pe care o Biserică îl manifestă în relaţie cu o altă Biserică Ortodoxă). In timpul Războiului de Independenţă din 1877-1878 bulgarii se eliberează de sub stăpânirea turcă şi în fruntea ţării este adus în 1885 prinţul german Alexandru Rottenberg. în acelaşi an bulgarii îşi anexează provincia Rumelia. Exarhatul bulgar a continuat să funcţioneze şi după 1878 la Constantinopol pentru că existau ierarhi de neam bulgar în Macedonia şi aceştia trebuiau protejaţi şi chiar supravegheaţi. Episcopul bulgar a ajuns în Macedonia în 1820. După Primul Război Mondial a fost împărţită între Iugoslavia şi Germania şi astfel Bulgaria îşi pierde jurisdicţia asupra Macedoniei. Schisma bulgară nu a încetat nici după 1908, atunci când Bulgaria a devenit regat sub conducerea lui Ferdinand. După acest an intervine o tensiune între Biserică şi stat, în sensul că are loc o separare a Bisericii de stat, religia fiind scoasă din şcoli. După Primul Război Mondial, exarhatul se mută de la Constantinopol la Sofia pe vremea mitropolitului Iosif. După moartea acestui mitropolit, multă vreme datorită unor tensiuni interne, bulgarii nu şi-au mai ales exarh. Patriarhia Ecumenică recunoaşte autocefalia Bisericii Bulgare abia în 1945, dar numai pentru Biserica din interiorul graniţelor ţării. Organizarea bisericească de azi are la bază regulamentul exarhal modificat în 1951. In baza acestui regulament în 1953 Biserica Ortodoxă Bulgară a devenit Patriarhie, primul patriarh fiind Chiril. Acesta a fost un om învăţat, membru al Academiei Bulgare şi bun cunoscător al limbii române, un mare istoric. Biserica este condusă de Sfântul Sinod în frunte cu Patriarhul, şi pe lângă acesta mai funcţionează şi un Congres naţional mixt, format din clerici şi credincioşi ce are în sarcină probleme administrativ-financiare. Prima şcoală clericală s-a înfiinţat la Tîrnovo în 1874, şcoală ce a fost desfiinţată în 1885. O altă şcoală s-a înfiinţat tot în 1874 la Samokov, care în 1904 a fost mutată la Sofia. în cadrul Universităţii din Sofia în 1923 s-a înfiinţat Academia Teologică Sfântul Clement al Ohridei. Aceasta a devenit o instituţie exclusiv Bisericească. în Bulgaria funcţionează azi două şcoli teologice, Academia de la Sofia şi un Seminar. Numărul credincioşilor este de aproximativ 8 milioane, fiind împărţiţi în 11 episcopii, sub jurisdicţia Bisericii Bulgare aflându-se şi 2 episcopii din S.U.A.. în Bulgaria mai trăiesc peste 1 milion de musulmani şi un număr considerabil de romano-catolici şi armeni. După 1989 Biserica Ortodoxă a avut destul de mult de pierdut, şi se remarcă o reactivare a prozelitismului catolic în această ţară. De Biserica Bulgariei ţin 12 mitropolii, 11 episcopii, 2600 de parohii cu 1500 de preoţi, 3000 de Biserici, 500 de capele, 120 de mănăstiri, 500 de călugări şi călugăriţe. Numărul teologilor de la cele două şcoli ajunge la 300.
205

Un lucru interesant este acela că toate instituţiile Bisericii posedă terenuri, au fonduri financiare şi există 75 de ferme bisericeşti ce deţin fiecare peste 1700 de hectare. Biserica Ortodoxă din Polonia La sfârşitul primului Război Mondial, teritoriul polonez dezmembrat în secolul al XIX-lea a fost reorganizat şi prin pacea de la Versailles s-a recunoscut independenţa acestui stat. La vremea respectivă în Polonia trăiau cam 5 milioane de ortodocşi, ruşi şi ucrainieni. în acest context în 1921 arhiepiscopul ortodox Gheorghe Sorovski a fost chemat să reorganizeze Biserica Ortodoxă din Polonia. Pe acesta patriarhul Tihon al Moscoveiil ridică la rangul de Mitropolit. Numeroşi ierarhi polonezi şi-au exprimat intenţia de a dobândi autonomia şi autocefalia. Mitropolitul Gheorghe s-a aliat cu ei, dar pentru îndrăzneala lui a plătit cu moartea pentru acest lucru în 1923. Lui îi urmează mitropolitul Dionisie, care reia legăturile cu Patriarhia Ecumenică din partea căreia obţine autocefalia în 1925. La festivităţile organizate cu acel prilej au participat şi delegaţi ai Bisericii noastre şi ai Bisericii Bulgare. Ruşii au refuzat să facă acest lucru. La acea vreme, Biserica Poloneză era organizată în 5 episcopii: Varşovia, Novgorod, Rodno, Pinse şi Vilna având un total de 1624 de parohii şi 2 Seminarii Teologice la Vilna şi Cirzemenie. De asemenea funcţiona şi o Facultate de Teologie la Varşovia. După al II-lea Război Mondial părţile de răsărit şi de sud ale Poloniei au fost trecute din nou sub ruşi. Pe teritoriul polonez a rămas doar mitropolia de la Varşovia şi 2 episcopii. Numărul ortodocşilor de azi în Polonia este de aproximativ 500 de mii şi pe seama acestei Biserici s-a primit un nou act de autocefalie în 1948. La un total de 160 de parohii, pregătirea clericilor se face la un Seminar Teologic şi la o Facultate Protestantă din Varşovia în cadrul căreia există şi o secţie ortodoxă. Biserica Ortodoxă din Cehoslovacia In perioada dintre cele 2 războaie mondiale, ortodocşii din Cehoslovacia formau două grupuri distincte. Un prim grup era alcătuit din ortodocşi cehi şi moravi care au revenit de la uniaţie spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Pe seama lor Patriarhia Ecumenică l-a numit episcop în 1923 pe Sabatie Vravreţ. Acestui grup i s-a adăugat prin 1925 un alt grup de preoţi şi credincioşi ce au trecut la ortodoxie din sânul Bisericii Romano-Catolice. Pe seama acestui grup Patriarhia Sârbă a hirotonit un episcop ce şi-a aşezat sediul la Gorazde. Episcopul de aici a devenit un martir naţional al Cehiei în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, el remarcându-se în luptele antifasciste.Tot Biserica Sârbă a pus bazele unei alte epicopii la Ucacevo pentru cehii uniţi reveniţi la ortodoxie. Acest prim grup a fost alcătuit din etnici cehi.

206

Al doilea grup era alcătuit din parohii ortodoxe ruseşti ce aveau în frunte preoţi de neam rus. La îndemnul Patriarhiei Moscovei aceste grupuri se unesc în 1947 pentru a forma o singură Biserică. In 1950 alte două episcopii unite de Presov şi Mihailovite revin la ortodoxie şi în acest fel Biserica Ortodoxă din Cehia a ajuns la aproximativ 400 de mii de credincioşi ce s-au organizat în 4 episcopii de Praga, Olmuh, Presov şi Mihailovite cu 315 parohii şi 260 de preoţi. In 1951 Patriarhia de Moscova a acordat Bisericii din Cehia autocefalia pe care a recunoscut-o şi Patriarhia Ecumenică. Pentru pregătirea clerului funcţionează 2 şcoli, un Seminar la Presov şi o secţie de Teologie Ortodoxă în cadrul Facultăţii Protestante “Ioan Comenius” din Praga. Biserica din Cehia are două reviste “Lumina Ortodoxiei” şi “Testamentul Sfinţilor Chiril şi Metodie”. Biserica Ortodoxă din Finlanda Această Biserică este rezultatul activităţii misionare a unor ruşi, acţiune începută încă din secolul al XII-lea. De aceea credincioşii ortodocşi de aici au stat sub oblăduirea acestei Biserici. în secolul al XIX-lea Biserica Ortodoxă Finlandeză a început să-şi dobândească un caracter naţional, proces desăvârşit abia în zilele noastre. In 1918 Biserica Ortodoxă Finlandeză îşi dobândeşte autonomia pe care Patriarhia Ecumenică i-o recunoaşte în 1923, iar Patriarhia Moscovei în 1957. Această Biserică este alcătuită din 3 episcopii, arhiepiscopia Careliei cu reşedinţa la Kuopio, ce are la conducerea ei pe arhiepiscopul Paval ajutat de un vicar; o arhiepiscopie la Helsinki condusă de mitropolitul Johannes; o mitropolie la Oulum, condusă de mitropolitul Leon. Numărul credincioşilor este de aproximativ 60 de mii, iar pentru pregătirea clerului funcţionează un Seminar la Kuopio. Biserica Finlandeză este foarte viguroasă mai ales în ceea ce priveşte misiunea caritabilă în Africa. Biserica Ortodoxă din Albania Albanezii îşi dobândesc independenţa de stat în 1912. La vremea respectivă ierarhii ortodocşi erau de naţionalitate greacă. Patriarhia Ecumenică îi acordă autonomie în 1923, în fruntea Bisericii aflându-se Teofan Stelian Nobi. în 1937 i se acordă şi autocefalie bisericească, Biserica Albaneză constituindu-se în 4 episcopii: Dures, Berad, Corcea şi Ahirocastor. In 1944 populaţia Albaniei de aproximativ 1 milion era împărţită în 688 de mii de musulmani, 200 de mii de ortodocşi şi 100 de mii de romano-catolici. în 1967 Albania se declară stat ateu. De conspectat: Biserica Ortodoxă Română !!! (din cursul de I.B.O.R.) Comunităţi ortodoxe se află şi în alte state ale Europei ca de exemplu în Ungaria până în 1996 a funcţionat un vicariat ortodox românesc la Gyula, azi acest vicariat fiind ridicat la rangul de episcopie sub directa conducere a
207

Patriarhiei Române. Numărul credincioşilor ortodocşi de aici este în continuă scădere. Mai trebuie să amintim o episcopie orgnizată în acelaşi an pentru românii ortodocşi din Iugoslavia, episcopie ce îşi are sediul la Virset. Există comunităţi ortodoxe româneşti şi în S.U.A. unde avem o episcopie la Detroit şi o altă episcopie dizidentă numită Vatra Românească cu sediul tot la Detroit. Numărul parohiilor şi a credincioşilor din S.U.A., datorită emigraţiei este într-o permanentă fluctuaţie şi creştere. Pentru românii ortodocşi din Europa de vest s-a înfiinţat o Mitropolie cu sediul la Nurenberg, mitropolit fiind Serafim Joantă, şi o arhiepiscopie cu sediul la Paris, conducătorul ei fiind arhiepiscopul Iosif Pop. Jurisdicţia acestor unităţi administrativ-bisericeşti se întinde asupra parohiilor din vestul Europei, din ţări ca Austria, Germania, Franţa, Norvegia, Anglia, Italia, Spania şi Portugalia. S-a înfiinţat şi o episcopie ortodoxă pentru Canada şi nordul Statelor Unite.

208

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful