DEZVOLTAREA CULTURII, ŞTIINŢEI, ARTELOR ÎN SECOLELE XVII-XVIII 1. CIVILIZAŢIA (EUROPEANĂ) ÎN SEC.

XVII-XVIII Perioada cuprinsă între secolul al XVI-lea – mijlocul secolului al XVII-lea marchează începutul destrămării societăţii feudale şi trecerii la o societate cu alte caracteristici socio-economice, politice, culturale, societatea capitalistă. Procesul nu s-a produs concomitent. Acesta începe întâi în Anglia, Ţările de Jos, Franţa, în general vestul şi anumite zone din centrul Europei; în Europa Centrală şi de Est feudalismul se află acum în faza consolidării sale, relaţiile capitaliste impunându-se lent şi mult mai târziu; în Asia relaţiile feudale sunt prezente până târziu în epoca modernă. Este începutul perioadei moderne a istoriei universale, o etapă în care se continuă şi se dezvoltă, mai ales în prima jumătate a secolului al XVII-lea, cuceririle Renaşterii; Renaşterea a reprezentat un timp în care s-au pus bazele ştiinţelor moderne ale naturii, iar în abordarea ştiinţei, filosofiei, artei se produce o ruptură profundă cu mentalităţile şi judecăţile Evului Mediu. Există procese care prefigurează aceste transformări şi evoluţiile ulterioare. Apar noi raporturi economice bazate pe existenţa unei mase importante de oameni, liberi din punct de vedere juridic, dar care neavând propriile mijloace de muncă sunt obligaţi să se vândă, devenind lucrători salariaţi; aceştia provin din populaţia orăşenească, din micii meşteşugari care se ruinează, din ţărănimea care, expropriată de pământ şi izgonită de pe moşii, vagabondează iniţial, pentru ca apoi să se aşeze în oraşe. În acelaşi timp procesul presupune concentrarea mijloacelor de producţie şi de muncă în mâna unor persoane care dispun de bani; acest fapt se realizează, iniţial, prin acumularea primitivă de capital, capital care provine din comerţ, cămătărie, din exploatarea şi vinderea proprietăţilor funciare, din venalitatea slujbelor, din exploatarea imperiilor coloniale care se formează deja etc. Noile relaţii se dezvoltă în acele domenii în care progresul tehnic şi cerinţele pieţei interne şi externe impun mijloace tehnice şi băneşti mari, o forţă de muncă mai numeroasă şi o nouă organizare a procesului de producţie. Apare manufactura, unitate de bază a organizării procesului de producţie care are ca şi componentă fundamentală diviziunea muncii sociale, realitate care permite specializarea, creşterea randamentului şi implicit a productivităţii. Manufacturile vor fi de două tipuri: dispersate (la început mai ales în industria textilă) şi centralizate (minerit, construcţii navale, industria textilă din Anglia şi Ţările de Jos, manufacturile regale cu produse de lux din Franţa), în care producţia se desfăşoară în clădiri şi mijloace care aparţin posesorului de capital, care poate fi un negustor, un bancher, un mare feudal, statul. Creşterea producţiei manufacturate, nevoile populaţiei orăşeneşti, deci nevoia de a găsi pieţe de desfacere şi surse de materii prime determină dezvoltarea comerţului, continuarea căutării de noi teritorii şi amplificarea descoperirilor geografice, formarea imperiilor coloniale. În timp ce marile oraşe manufacturate şi comerciale din Italia, care au dominat comerţul din Europa mediteraneană decad, se ridică noi centre, la Atlantic: Anvers, Amsterdam, Londra, Lyon, Lisabona etc., care prefigurează o nouă direcţie, impusă de descoperirea Americii şi a căutării drumului spre India prin sudul Africii. Se dezvoltă comerţul intern, dar şi schimburile între state iar locul breslelor şi a ghildelor este luat treptat de stat, bancheri (Frescobaldi, Strozzi în Italia, Függer, Welser în Germania), Companii comerciale (Levantină, Răsăriteană, a Indiilor etc.), bursa, înfiinţată pentru a înlesni tranzacţiile comerciale cu volum şi valoare mare. Un proces cu repercusiuni extraordinare asupra istoriei moderne îl reprezintă marile descoperiri geografice, determinate de dorinţa de a cunoaşte a oamenilor, dar şi de profunde motivaţii social-economice şi politice. Exemplul Portugaliei şi Spaniei, va fi urmat de Olanda, Franţa, Anglia, Belgia şi noi teritorii vor fi descoperite, permiţând acestor state să-şi creeze vaste imperii coloniale. Urmările acestui proces de cunoaştere, social-economic şi politic, vor fi benefice pentru Europa. Astfel, noile teritorii, cu bogăţiile lor, au fost o sursă importantă pentru creşterea capitalului în metropole; s-a extins piaţa mondială şi s-a intensificat circulaţia mărfurilor între Europa, Asia de Sud-Est, America, Africa, pentru că coloniile devin surse de materii prime şi pieţe de desfacere a produselor manufacturate ale Europei; o mare parte a capitalului rezultat din această activitate va fi investit în dezvoltarea sistemului industrial al manufacturilor; creşte rolul economic şi politic al oraşelor şi statelor situate la Oceanul Atlantic; afluxul de metal preţios din colonii menţine preţurile şi salariile la cote ridicate; sunt aduse noi plante de cultură – cartoful, porumbul, tutunul etc. – care permit trecerea la pluricultură, productivităţi mai mari, culturi sezoniere etc.; se lărgeşte orizontul de cunoaştere etc. Pătrund noi relaţii în agricultură. Extinderea oraşelor şi creşterea populaţiei acestora, nevoia de materii prime şi de alimente contribuie la creşterea cererii pentru aceste produse, la specializarea unor regiuni în diferite produse de comerţ. În vestul Europei, într-o mare măsură, economia agrară nu mai are un caracter autarhic, de economie naturală, ci se transformă într-o economie de piaţă, îndreptată spre schimb. Nobilii îşi eliberează iobagii sau şerbii pentru bani sau înlocuiesc renta în produse cu cea în muncă sau în bani, mărind rezerva seniorială în detrimentul sesiilor sau delniţelor deţinute de ţăranii dependenţi, sau chiar îi alungă pe aceştia de pe moşii, transformând terenurile agricole în păşuni pentru oi, aşa cum se întâmplă în Anglia. Procesele au fost diferite, în funcţie de ţară. Astfel, în Anglia, Franţa, Ţările de Jos creşte independenţa economică a ţăranului şi interesul său în activitatea productivă. Ţăranii eliberaţi din starea de iobăgie devin arendaşi; sunt create ferme specializate în care sunt angajaţi lucrători salariaţi, iar în lumea satelor creşte influenţa noii clase, burghezia. În alte ţări, ca de exemplu Germania, dezvoltarea relaţiei marfă-bani, duce la intensificarea exploatării ţăranilor dependenţi; marii proprietari îşi însuşesc sau micşorează loturile ţăranilor, în acelaşi timp cu mărirea numărului de zile de clacă. Relaţiile marfă-bani pătrund însă decisiv în economia statelor feudale europene; acest lucru duce la destrămarea relaţiilor de tip feudal, la amplificarea schimbului oraş-sat, la creşterea producţiei agricole prin creşterea suprafeţelor cultivate, prin pluricultură, noi tehnologii etc.; progresul determină creşterea pieţelor naţionale, dar toate aceste înnoiri sunt frânate în dezvoltarea lor de către practicile feudale: vămi, taxe etc., şi burghezia, noua clasă în ascensiune, va lupta pentru limitarea sau desfiinţarea acestora. Un loc important în viaţa societăţii moderne tinde să-l ocupe oraşul; lumea europeană, în principal, începe să se urbanizeze. Începând cu secolul al XI-lea, comerţul şi oraşele au cunoscut o dezvoltare rapidă, după o lungă perioadă de regres. Aşezările care au apărut şi s-au extins rapid în această etapă diferă radical de cele ale perioadei antice sau feudale: acum supremaţia aparţine lucrătorilor: meşteşugari, comercianţi, care prestează munci aducătoare de profit şi nu proprietarilor de pământ. Vechile oraşe, cu rol comercial, religios, administrativ, rezidenţial, erau înghesuite între ziduri, pe când oraşul modern tinde la expansiune dincolo de ziduri. Oraşul este prin excelenţă un centru al progresului, care stimulează noul, aici se formează burghezia, care înarmată cu o mentalitate de tip liberal va tinde la dezvoltarea propriilor activităţi, la libertate de mişcare şi va lupta pentru instaurarea unei noi societăţi în care să deţină puterea economică şi politică. Oraşul atrage

1

capitaluri, ştie să le multiplice, şi are nevoie de forţă de muncă, de aceea, mai ales după a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, odată cu revoluţia industrială, asistăm la o explozie demografică şi la accelerarea urbanizării, unele oraşe devenind treptat mari aglomerări urbane. Se produc transformări în structura socială. Clasele tradiţionale (nobilimea, ţărănimea) îşi menţin prezenţa, dar îşi modifică caracteristicile, iar noile clase care apar (burghezia, proletariatul) luptă pentru schimbări social-economice şi politice. Burghezia provine din orăşenii îmbogăţiţi – proprietari de manufacturi, negustori, cămătari, bancheri, meşteşugari, lucrători-patroni –, din intelectualitatea urbană – jurişti, medici, funcţionari de stat –, din ţăranii înstăriţi ce devin fermieri. Această nouă clasă se deosebeşte de orăşenimea medievală legată de sistemul de breaslă, este purtătoarea unor noi relaţii de producţie şi a unei alte mentalităţi. Proletariatul provine din ţărănimea ruinată, micii meşteşugari faliţi, calfe, ucenici, elementele sărăcite ale breslelor, lucrătorii din manufacturi etc. Nu dispuneau de mijloace de muncă şi atunci îşi vindeau forţa de muncă devenind muncitori salariaţi. Proletariatul va creşte numeric pe măsura dezvoltării ramurilor economice, în special cele industriale va deveni, alături de ţărănime, principala forţă productivă a societăţii moderne, se va specializa, se va transforma dintr-o clasă în sine într-o clasă pentru sine şi va fi un permanent factor de presiune socială şi politică. Nobilimea, rămâne, în unele state, încă o lungă perioadă de timp clasa care domină economic şi politic, sau va accepta, în alte state, să împartă dominaţia cu burghezia; îşi pierde acest rol în întreaga Europă spre sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea. Aceste transformări sunt prefigurate de ceea ce se întâmplă la începutul perioadei moderne. Astfel, în Anglia, alături de vechea nobilime care nu se adaptează schimbărilor, apare noua nobilime, care se ocupă de creşterea oilor, cu dezvoltarea manufacturilor, cu comerţul şi se apropie astfel de burghezie; interesant este faptul că procesul de transformare, cel puţin economică, a unei părţi a nobilimii şi de apropiere a ei de burghezie este însoţit de tendinţa noilor îmbogăţiţi de a se înnobila. În Franţa marea nobilime se împuţina şi ca urmare a centralizării statului şi a războaielor; nobilimea tinde să devină o nobilime de curte care să trăiască, în parte, din subvenţiile şi pensiile acordate de rege. Ţărănimea, începe să fie eliberată din starea de servitute şi, liberă, începe să se diferenţieze, în principal, după avere. Acest proces, ce se produce în Anglia, Franţa, Ţările de Jos, nu îl întâlnim, cel puţin la începuturile epocii moderne, în Germania, Spania, centrul şi estul Europei unde spolierea ţăranilor este în continuare o cale de obţinere a bunăstării clasei nobiliare. Burghezia va dori să aibă o forţă de muncă disponibilă şi ieftină şi de aceea, pe măsura modernizării societăţii, ţăranul va fi rupt de servituţile de tip feudal, va deveni liber, dar va continua să fie exploatat, prin politica preţurilor practicate de mediul industrial sau prin transformarea sa în proletar agricol. Ideologic lumea se schimbă. Spiritul critic şi raţionalist are ca şi corolar major iluminismul, doctrina sub care noile spirite caută căile pentru a moderniza şi schimba societatea. Burghezia îşi va apropia o asemenea gândire, o va promova pentru a-şi putea justifica acţiunea practică. „Secolul luminilor” – 1670-1780 – stă sub semnul devizei „Sapere aude” (Îndrăzneşte să cunoşti) şi al nevoii libertăţii de gândire, de acţiune, a egalităţii şanselor. După ce gândirea liberală a burgheziei, opusă spiritului dogmatic, închistat al lumii feudale, va provoca primele revoluţii – revoluţia din Ţările de Jos în ultimul sfert al secolului al XVI-lea şi revoluţia burgheză din Anglia de la 1642-1649 –, iluminismul este cel care va pregăti ideologic una din cele mai mari revoluţii din istorie, revoluţia franceză de la 1789, importantă mai ales prin ideile pe care le-a propagat şi prin procesele politice pe care le-a provocat în Europa secolului al XIX-lea. Toate aceste transformări a căror tendinţe apar în Evul Mediu nu numai că au adus la putere burghezia după 1750, dar au schimbat în totalitate viaţa Europei, au conferit europenilor supremaţia în perioada modernă. Tot ce se va întâmpla în lumea modernă până în secolul al XX-lea stă sub semnul transformărilor petrecute acum, al dezvoltării conceptului de „modernizare”. Modernismul european a apărut ca un curent subteran în Evul Mediu, dezvoltându-se şi extinzându-se în epoca modernă timpurie, ca să ajungă la apogeu după 1750. Modernizarea Europei a determinat schimbări în structura, atitudinea şi cultura materială a societăţii. Direcţia modernă în organizarea socială presupunea trecerea de la dominaţia structurilor locale asupra formei de guvernare, a economiei şi culturii, la o centralizare a puterii în toate aceste aspecte. Asociată modernizării este tendinţa spre laicizare, cel puţin în sensul subordonării religiei, sau al separării ei de stat şi economie; o transformare de atitudine strâns legată de acest aspect a fost trecerea de la respectul pentru tradiţie la glorificarea schimbării, mai ales în tehnologie. Cea mai importantă materializare a acestei atitudini o va reprezenta înfăptuirea „revoluţiei industriale”, proces în egală măsură tehnologic, dar şi social-economic şi cultural. Schimbările rapide şi radicale pe care le-a impus revoluţia industrială au accentuat deosebirile dintre economia şi societatea Europei moderne şi cea a societăţii europene din perioada anterioară. Europa se îndepărtează de celelalte regiuni ale lumii şi îşi va putea păstra supremaţia până în secolul al XX-lea. Aceste evoluţii se derulează într-un cadru politic ale cărui clarificări va configura realităţile geopolitice şi tendinţele secolelor următoare. Astfel secolul al XVI-lea asistă la încercarea habsburgilor conduşi de Carol Quintul şi Filip al II-lea de a-şi impune rolul hegemonic în Europa; acest rol va fi subminat în interior, de progresele reformei protestante, atât în partea răsăriteană a imperiului cât şi în Ţările de Jos, iar din exterior de opoziţia Franţei şi de ofensiva Imperiului Otoman în Europa Răsăriteană. În acelaşi timp în întreaga Europă au loc redutabile războaie civile provocate de disensiuni religioase, acestea culminând cu Războiul de 30 de ani (1618-1648), un război european, cu conotaţii politice şi religioase şi care pune capăt ambiţiilor hegemonice ale habsburgilor. Perioada dintre mijlocul secolului al XVII-lea – mijlocul secolului al XVIII-lea este vremea în care Franţa străluceşte în Europa. Anglia va înfăptui revoluţia de la 1642-1649, când burghezia se impune definitiv în viaţa politică, iar restauraţia de la 1688-1689 instituie o monarhie temperată, prefigurare a monarhiilor constituţionale moderne, în contrast cu tendinţele absolutiste manifestate în Franţa de către regii din dinastia de Bourbon. Spre sfârşitul acestei perioade realităţile se schimbă: Franţa pierde supremaţia europeană şi apar două noi puteri, Prusia care tinde să domine în Europa centrală şi Rusia care tinde să devină o mare putere sub Ecaterina II şi mai ales sub Petru ce Mare, cel care o va scoate din izolare. În ultima jumătate de secol XVIII, Anglia se va impune ca marea putere colonială şi prima putere a lumii, datorită supremaţiei maritime şi avansului dat de revoluţia industrială. Franţa şi Europa Occidentală, de altfel, vor fi bulversate de revoluţia de la 1789 şi de războaiele napoleoniene, iar în centrul şi estul Europei Prusia, Rusia şi Austria vor tinde, împreună sau separat, să dezmembreze Polonia şi să împartă moştenirea Imperiului Otoman.

2

3 . matematician fizician. 1682). dar inventarea sau perfecţionarea aparatelor de măsură şi observaţie îi înzestrează cu instrumente fără de care cea mai mare parte a descoperirilor lor nu ar fi fost posibile: luneta astronomică. geometria analitică (Fermat. Institutul Franţei). căreia. calculul probabilităţilor (Pascal). înmulţirea instrumentelor din ce în ce mai perfecţionate şi mai costisitoare. ASTRONOMIE Matematica devine limbajul ştiinţei moderne. care era deopotrivă. Savanţii rămân într-o mare măsură amatori. Noile condiţii în care îşi desfăşoară activitatea oamenii de ştiinţă. mişcarea corpurilor. se fac experimente publice. sau aproape aceiaşi în Asia şi Europa. ce au fost sprijinite de progresele teoretice ale mecanicii. În 1636. sunt timpuri de mare progres. datorită mei ales italianului Galileo Galilei (1564-1642). mecanica raţională (d’Alambert. Se observă un sfârşit al spiritului dogmatic şi apariţia pe toate planurile a spiritului critic. sunt considerate valabile şi pentru alta domenii. dar treptat înzestrarea unui laborator perfecţionat presupune sume importante pe care nu orice cercetător şi le poate permite. s-a constituit Academia Franceză. Acest fapt determină un element important: influenţa mai mult sau mai puţin directă a acestor cercetări din mecanică asupra concepţiei şi metodei cu care abordează obiectul lor de cercetare oamenii de ştiinţă din toate domeniile. şi este pentru prima dată când unor indivizi izolaţi. Nicolaus Copernic nu i-a fost decât un timid precursor. René Descartes publică la Paris „Discurs asupra metodei”. în perioada lui Richelieu. în spiritul societăţii europene se observă încrederea în valoarea acestor descoperiri ştiinţifice şi tehnice. respingând teoria lui Aristotel despre mişcare. care în mişcarea lor se comportă şi poate fi rezolvat după aceleaşi metode ca şi la maşina cu aburi. iar interdependenţele în plan conceptual şi practic între ştiinţă şi tehnică se accentuează. Copenhaga. microscopul. Leibniz se preocupă de aproape întreaga ştiinţă a epocii lor. sub patronajul regelui Carol II. aceasta din urmă accentuează brutal. omul de ştiinţă nu este încă limitat de o specializare riguroasă. Astfel. Publicarea şi publicitatea studiilor ştiinţifice a fost un factor excepţional. progresele ştiinţelor au drept consecinţă inevitabilă specializarea şi. pentru că problema centrală a ştiinţelor aplicate în secolele XVII-XVIII a fost descoperirea acelor unelte şi agregate mecanice care să înlocuiască munca oamenilor. legea atracţiei universale. Secolul al XVII-lea are o importanţă fundamentală în istoria gândirii europene.2. sunt un agregat de forţe. inscripţii şi arte frumoase. Colbert întemeiază la Paris „Académie des Sciences” (în 1635. În 1662. care va juca un rol dominant în progresul ştiinţific şi tehnic al Angliei. susţinut de interesul marelui public. Sankt-Petersburg (înfiinţată în 1725 de către Petru cel Mare şi devenită celebră datorită lui Lomonosov). în 1687 Isaac Newton. analiza infinitezimală sau calculul difernţial şi integral (Fermat. ştiinţele nu se dezvoltă într-atât încât să-i interzică cercetătorului să lucreze în mai multe domenii ale cunoaşterii. Chiar filosofia suferă de acest spirit mecanicist. Toate descoperirile tehnice comportau şi un progres al cercetării teoretice. încât apare ideea că există operaţii în activitatea productivă care ar putea fi executate de către o maşină. Keibniz. cum sunt cele legate de electricitate. Organismele vii. Apar Institute de cercetare ştiinţifică organizate şi subvenţionate de către stat. Kepler). Comparativ cu Renaşterea. Ştiinţa este considerată de acum esenţială într-un stat: regii îşi dispută savanţii şi iau iniţiativa marilor proiecte de cercetare ştiinţifică. ideea primatului raţiunii şi al experimentului. întrepătrunderea ştiinţelor uşurează dialogul şi se dovedesc rodnice. Mecanicismul a fost instrumentul necesar pentru a da lovituri concepţiilor vechi. MATEMATICĂ. ştiinţa începe să fie predată în colegii etc. fraţii Bernouli. 1665). În secolul al XVIII-lea. ŞTIINŢA ŞI TEHNICA Naşterea ştiinţei moderne. cadrul în care se vor înscrie descoperirile ştiinţifice ulterioare. în cazul unor ştiinţe. cu structura lor celulară. Descartes. este creatorul unui nou sistem al lumii. în 1609 pune la punct luneta astronomică. iar pe plan teoretic mecanica face progresele cele mai mari. Newton.. Studiile despre cercetarea materiei vii sunt influenţate de acest sporit mecanicist. Pe lângă publicarea în buletine ştiinţifice ale unor prestigioase instituţii apar acum primele reviste ştiinţifice independente: Journal des Savants (Paris. Monge). în lucrarea sa „Principiile matematice ale filosofiei naturale”. înfiinţat în 1670 . fiind protejaţi de către un mecena. enunţă o lege matematică simplă. pe care observaţia şi experimentul ne obligă să-l respingem. Pentru că societatea a realizat mari lucruri tehnice şi practice. la Londra este întemeiată. înfiinţat în 1675. legile şi descoperirile caracteristice mecanicii şi obiectului lor. În 1665. În secolul al XIII-lea Descartes. Lagrange). Este momentul în care. Observatorul astronomic de la Greenwich (Londra). avansul pe care marile descoperiri maritime ale secolelor XV-XVI i le asigurase pe plan economic şi politic. colaborând în interiorul lor la rezolvarea unor teme de cercetare. Academia Franceză şi care toate la un loc formează o asociaţie. Absenţa specializării. ca de exemplu Observatorul astronomic de la Paris. care nu sunt prea scumpe. În secolele XVII-XVIII mari matematicieni fac descoperiri fundamentale: logaritmii (Napier. Academiile de ştiinţe patronate de suverani se înmulţesc în Europa: Stockholm. iar autorităţile îi ignorau sau îi priveau cu neîncredere. care se substituie sistemului lui Aristotel. cu începere din anii 1780. A evitat mult din risipirea forţelor savanţilor europeni. iar în secolul al XVIII-lea sistemul lui Newton învinge toate rezistenţele şi va rămâne. Începând cu mijlocul secolului al XVII-lea. raţionalist. Lagrange). geometru. pe planul ştiinţei şi tehnicii. Descartes. „Royal Society”. sau grupări ştiinţifice li se creează posibilitate de a-şi comunica rezultatele lumii savante. care-i permite să facă remarcabile descoperiri ce pun bazele astronomiei bazate pe observaţie. Folosind sistematic experimentul şi limbajul matematic. Paralel evoluează înseşi condiţiile muncii ştiinţifice. Importanţa secolelor XVII-XVIII în istoria Europei şi a lumii este considerabilă. Isaac Newton. care ţin de mecanică şi teoriile acesteia. opinia publică devine receptivă la acest fenomen intelectual şi faptul de a discuta despre ştiinţă în saloanele secolului al XVIII-lea devenise o cerinţă a bunelor maniere. Paralel cu constituirea cestor societăţi apare ideea publicării lucrărilor ştiinţifice în buletine ştiinţifice. dar de o mare importanţă. Galileo Galilei este adevăratul întemeietor al ştiinţei moderne. ceea ce modifică treptat condiţiile de activitate ale savanţilor. în domeniul unor teme rezolvate de alţi cercetători. Acta Eruditorum (Leipzig. regi şi prinţi încep să le acorde o atenţie care sporeşte continuu. sunt instrumente simple. telescopul. prin care pune bazele unei adevărate revoluţii intelectuale: gândirii idealiste şi prelogice. necesitatea folosirii limbajului matematic. în Franţa există mai multe Academii: de ştiinţe. până la Alfred Einstein. În secolele XVII-XVIII s-a ajuns la ultimul stadiu de dezvoltare a manufacturilor. În 1589 el efectuează experienţe legate de mişcarea proiectilelor. În timp ce până atunci progresul înregistrase aceiaşi paşi. în secolul precedent. fizicii calitative a oamenilor de ştiinţă ai Renaşterii René Descartes le opune îndoiala metodică. Este epoca în care sunt puse bazele pe care se va edifica întreaga civilizaţie ştiinţifică şi tehnică a secolului al XIX-lea. termometrul etc. În epoca lui Galileo Galilei oamenii de ştiinţă lucrau independent. Newton. Sprijinit de autorităţi. aceste concepţii influenţează studiile despre societate. MECANICĂ. Faptul este cu atât mai important cu cât are drept consecinţă accelerarea decalajului dintre Europa şi restul lumii. Berlin (întemeiată în 1700 de Frederic I şi reorganizată în 1743 de către Frederic II). Clairaut. Toate aceste probleme practice se concretizează în descoperiri tehnice care au dus la revoluţia industrială. francezului René Descartes (1596-1650) şi englezului Isaac Newton (1642-1727) se pun bazele ştiinţei moderne. Oamenii de ştiinţă încep să se grupează în asociaţii ştiinţifice. barometrul. în secolele XVII-XVIII se observă cum acest nou spirit dă o serie de rezultate concrete în ştiinţă şi tehnică. din iniţiativa lui Colbert.

acizi. alături de A. nu erau clarificate noţiunile de substanţă chimică. flamanzilor. apa. revoluţia industrială. O altă importantă realizare o va reprezenta fundamentarea teoriei indestructibilităţii şi conservării materiei. de acţiune. Dar progresele cele mai importante şi mai bogate în urmări se petrec în industrie. se vor strădui să confirme sistemul newtonian. formulată la mijlocul secolului al XVIII-lea de către Lomonosov. şi mai ales teatrul francez. atât de dispreţuite de către unii şi totuşi atât de folositoare. autor adulat de către unii. în pofida unor descoperiri din domeniul anatomiei şi fiziologiei. teoria sa este completată de către francezul Laplace. în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Réaumur. MEDICINĂ Suedezul A. Terapeutica foloseşte remedii ineficiente. detaliile mişcării lunii. să se încadreze în normele rigide ale unităţii de timp. pământul. până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. fundamentându-se clasificarea în substanţe simple şi compuşi. cunoscută sub numele de cearta dintre clasici şi moderni. şi Musschenbroek. în cea mai mare parte. substanţe simple şi compuşi. Iată de ce. predomina concepţia anticului Anaxagoras despre existenţa a patru substanţe fundamentale: aerul. Georges Buffon. De aici spiritul de contestare a clasicismului ce duce în secolul al XVIII-lea la individualism în literatura europeană: nu mai este zugrăvit sentimentul uman în abstracţie. focul. a teoriei evoluţioniste. britanicilor: inventarea unor noi maşini textile (de ţesut şi filat). Linné realizează o primă clasificare zoologică şi botanică a speciilor. scriitorii francezi ai secolului al XVII-lea: Corneille.Astronomia. fără să respecte canoane a realizat o operă dramatică extraordinară. „Ars Poetica”). Rousseau. Blaise Pascal. prima mare victorie asupra unei boli – variola – fiind obţinută în 1796. ceea ce-i va permite sciţianului Black să determine căldura specifică a unor corpuri şi să pună bazele calorimetriei. olandezilor. mai ales. această nouă orientare estetică este legată de numele lui J. înlocuirea lemnului cu cocsul în procesul topirii minereului şi. la mijlocul secolului al XIX-lea. Linné. la rândul lor. Boileau. în secolul al XIX-lea. Racine. pe baza acestei legi s-a putut calcula pentru prima dată orbita cometelor şi posibilitatea de a şti când vor reapare. aceasta rămâne stânjenită de teorii false şi prejudecăţi. pregăteşte formularea de către Ch. prin descoperirile sale Malpighi. La Fontaine. datorită lui Galilei. Darwin. data primei vaccinări practicate de către scoţianul Jenner. mai ales Laplace. Moliere. Kepler. fiind considerat creatorul anatomiei comparate: consideră că există asemănări fundamentale la toate speciile pe treapta evoluţiei. ilustrat 4 . şi demonstrată matematic de către Lavoisier. cu influenţe asupra literaturii europene. aduc îmbunătăţiri termometrului. Imitând clasicismul antic (Horatiu. şi de romantism. Descoperirea oxigenului a dus la identificarea unor compuşi. cu lanţul ei de efecte. se caută ameliorarea calităţii speciilor de animale. între altele. care a susţinut că soarele şi planetele nu sunt rezultatul Creaţiunii. Este formularea teoriei cosmogonice despre crearea sistemului nostru solar. sub influenţa englezilor. Începe curentul preromantic. a fost descoperit autorul care. în secolul al XVIII-lea. în 1675. În agricultură. pe baza observării eclipselor unuia dintre sateliţii lui Jupiter. Celsius. experimentale şi cantitative. În privinţa măiestriei de a vindeca . în cazul respectivei probleme a unor date ştiinţifice. emite ideea variabilităţii speciilor sub influenţa condiţiilor de mediu.J. Lavoisier este considerat cel care a pus bazele chimiei moderne. apoi Statele Unite. Imanuel Kant realizează în 1755 prima schiţare a teoriei materialiste a naşterii sistemului solar. S-a pus problema dacă mai este necesar dogmatismul pentru a realiza opere de artă. marii astronomi din secolul al XVIII-lea. Danezul Ole Römer a făcut. PROGRESELE TEHNICE Paralel cu succesele repurtate de ştiinţă. contestat de către alţii. care cerea ca operele literare. demonstrează existenţa vidului şi a presiunii atmosferice. ci individul cu particularităţile sale. Boileau cerea ca personajele operelor literare să întruchipeze caractere umane universale. punerea la punct a maşinii cu aburi. Marile descoperiri tehnice din secolul al XVIII-lea (veacul precedent este destul de sărac din acest punct de vedere) sunt rezultatul mai degrabă al ingeniozităţii meşterilor şi specialiştilor confruntaţi cu câte o problemă practică. la posibilitatea clasificării în oxizi. La Bruyere. decât al aplicării. Farenhait. care este o lovitură dată teoriei creaţioniste. de loc. Galileo galilei a fost unul dintre primii care afolosit modele matematice pentru a încerca să explice fenomenele fizice. combustia. Reacţia împotriva clasicismului a însemnat răspândirea pe continent a operelor lui W. abia în secolul al XIX-lea 3. va sistematiza în „Ars Poetica” principiile estetice ale clasicismului secolului al XVII-lea. consecinţele revoluţionare ale acestor invenţii au privit aproape în exclusivitate Anglia. prima determinare a vitezei luminii. aşa cum va deveni începând din secolul al XIX-lea. Japonia. Priestley stabileşte că arderea este un fenomen de combinare chimică şi nu de descompunere (ca în teoria flogisticului a lui Stahl). Cu toate acestea legătura dintre ştiinţă şi tehnică nu este încă sistematică. îi permite explicarea. De pe la anul 1700 începe o polemica literară. Ele se datorează. Un moment important îl va reprezenta descoperirea în 1772 de către Priestley a oxigenului şi a rolului acestuia în procesul de ardere. a mişcării eliptice a planetelor. reluând experienţele lui Toricelli. vor cunoaşte. forma Pământului. bazată pe observaţie face în secolul al XVII-lea progrese uriaşe. supunându-se gustului aristocratic. originea mareelor. în timp ce cartoful este cultivat din ce în ce mai mult pe terenurile sărace. dezvoltându-se asolamentul trienal. cel care a definit primul. Cercetările secolului al XVIII-lea ajută la descoperirea corpurilor simple şi compuşilor. Prin studiile dale privind mişcarea. Shakespeare. unul dintre întemeietorii concepţiei evoluţioniste. Dar Isaac Newton este cel care pune bazele astronomiei moderne: legea atracţiei universale. fiind reprezentanţii şcolii clasice. ceea ce îngăduie eliminarea pârloagelor şi creşterea mai susţinută a animalelor. CHIMIE Până în Evul Mediu se făcea alchimie. realizând în 1777 analiza aerului şi în 1783 analiza şi sinteza apei BIOLOGIE. Continentul european. în urma unor experienţe concludente. Huygens. pe baza acesteia s-a fundamentat teoria eternităţii materiei. mai ales a circulaţiei sângelui. Cea mai importantă este introducerea culturii porumbului şi a culturilor furajere în ciclul de producţie. LITERATURA Caracteristica principală a operelor literare din secolele XVII-XVIII o reprezintă întoarcerea la clasicism. numit butelia de Leyda. restul lumii. inventatorul primului condensator electric. datorită propagării acesteia cu viteză mare. francezul Georges Buffon. Boileau. Italianul Marcello Malpighi descoperă fenomenul nutriţiei plantelor şi face disecţii pe specii diferite de animale. mai ales prin selectarea raselor. asistăm la o reabilitare a tehnicii din partea celor care înţeleg valoarea „artelor mecanice”. ci s-au desprins din soare şi s-au răcit treptat. Importante descoperiri sunt făcute în domeniul electricităţii de către Benjamin Franklin. pusă în evidenţă de către Harvey în 1628. în „Istoria naturală”. se considera că lumina se propagă instantaneu. apare curentul clasicist. un anumit număr de inovaţii încep să se răspândească foarte lent în Europa.

cu nedreptăţile şi viciile sale. Anglia. complexul de castele de la Versailles şi din împrejurimile acestuia. În cadrul acestei mişcări scriitorii îşi exprimă revolta împotriva perimatei societăţi feudale şi împotriva absolutismului. scrie drame cu conţinut istoric şi social: „Henriada”. În pictură. situată în timpul afirmării barocului în arta europeană. pe plan european Nicolae Milescu Spătarul. „Cocorii lui Ibykos”. Barocul se dezvoltă în ţările catolice ale Europei. Întoarcerea lui Ulise în patrie”. Johann W. Goethe. portretul şi peisajul având o altă factură decât în perioada Renaşterii. concepţiile despre căsătorie şi familie („Şcoala bărbaţilor”. Italia pierde supremaţia deţinută în perioada Renaşterii şi se afirmă puternic şcolile olandeză. în perioada ideologiei iluministe. 5 . cultivă teme grandilocvente şi expresivitatea teatrală a gesticii. va scrie poezie lirică. drame romantice: „Intrigă şi iubire”. inspirate din viaţa reală. Zurbaran. stolnicul Constantin Cantacuzino. Barocul a apărut mai întâi în Italia. exuberanţa decoraţiei. În pictură şi sculptură se remarcă subiectele galante. Corneille. coloratura vocală. care sunt un protest caustic împotriva societăţii feudale. în care sunt create personaje cu o psihologie subtilă. chiar critice. Monteverdi încheie marea epocă a polifoniei vocale. sau de inspiraţie biblică („Estera”. surprinde în aceste piese de teatru situaţii. Renunţând la ordinele clasice. pictura. ca artă a Contrareformei. este contemporan cu perioada frondelor din secolul al XVII-lea. „Ifigenia”. care creează „Orfeu”. „Berenice”. introducând mijloace specifice operei: cântul solistic. măştile. capodopera sa o reprezintă poemul dramatic „Faust”. cunoscând câteva faze de dezvoltare: stilurile Regence. balade şi drame. frecventa folosire a liniei curbe. Germania. în care interesul dramatic este susţinut prin vivacitate tipologică şi verva dialogurilor: „Văduva isteaţă”. von Schiller. Arta rococo-ului manifestă preferinţă pentru culori deschise. loiale. în care sunt zugrăvite caractere puternice. şcoala engleză. iar în secolul al XVIII-lea. Ţările Române. şi se afirmă acum şi la începutul secolului al XVIII-lea. Carlo Goldoni a renovat teatrul italian. sculptura sec. franceză. „Naivul” etc. parvenitismul („Burghezul gentilom”). în ambianţă istorică. scriitorii francezi au creat o artă originală cu multe elemente realiste. În perioada revoluţiei engleze de la mijlocul secolului al XVII-lea scrie John Milton „Paradisul pierdut”. „Don Juan”. să obţină efecte perspectivale şi de clar obscur puternice. şcoala olandeză descoperă farmecul vieţii cotidiene. ignoranţa medicilor („Doctor fără voie”. Se remarcă înserarea treptată în stil şi tematică a elementului realist. balade: „Inelul lui Policrates”. ARHITECTURA Renaşterea este urmată în arhitectura. XVII-XVIII de alte două stiluri care fac concesii gustului public: baroc şi rococo. scrie tragedii de inspiraţie mitologică („Andromaca”. Printre marile realizări arhitectonice ale barocului: „Domul Invalizilor” la Paris. „Poem despre dezastrul de la Lisabona”. idila bucolică. urmând barocului şi precedând stilul neoclasic. ridiculizând mai ales meschinăriile societăţii burgheze din Anglia. tinzând să reproducă fidel realitatea. Există şi alte tendinţe în pictura şi sculptura secolelor XVII-XVIII. „Mincinosul”. diversă şi profund umană. arhitectura rupe cu tradiţia într-o nouă concepţie conform căreia formele diferă de funcţie. forma mai liberă a comediei. compoziţii asimetrice. „Şcoala nevestelor”. frivole. „Mizantropul”). a făcut din teatru o şcoală a moravurilor. „Zadig”. J. „Atalia”). este creatorul dramaturgiei clasice franceze şi scrie tragedii: „Cidul”. Rococoul predomină în Franţa secolului al XVIII-lea. Miron Costin şi Ion Neculce. care pentru a ajunge la adevăr se vinde diavolului. este considerat unul din cei mai mari creatori de teatru ai omenirii. înzestrat cu simţ critic. sunt reproduse scene de familie. reflectând aspiraţii umaniste: „Oda bucuriei”. caractere şi tipuri din societatea franceză şi le va înfăţişa fără menajamente. cu spirit satiric. Ei slăveau dreptatea socială şi libertatea oamenilor. dinamismul formelor. „Femeile savante”). poeme lirico-filosofice: „Zeii Eladei”. Teatrul este una din direcţiile cele mai importante ale manifestării creaţiei literare. prezintă drama omului de ştiinţă. semnele de manifestare a acestei noi tendinţe: începutul romanului realist în Anglia. ridiculizând pedanteria nobilimii şi intransigenţa excesivă („Preţioasele ridicole”. pe când Corneille i-a prezentat aşa cum ar fi trebuit să fie. Aceste inovaţii sunt realizate mai întâi în opera lui Claudio Monteverdi. sau abordând. în a doua jumătate a secolului al XVIIIlea. Italia. acompaniamentul instrumental. Se dezvoltă cultura creându-se primele şcoli şi intensificându-se tipărirea cărţilor în limba română. Pompadour şi s-a răspândit şi în restul Europei. „Maria Stuart”) etc. este un stil în arta secolului al XVIII-lea. pentru linii uşoare şi răsucite.. „Cinna” „Horaţiu”. Rococoul. a preluat concepţia părintelui Augustin despre predestinare şi a propovăduit o morală austeră. înseamnă începutul istoriei operei prin stabilirea atributelor de fond ale monodiei acompaniate. formă sub care pătrunde şi în America Latină. Ribera. 4. pitoresc şi rafinament. „Ariadna”. „Phaedra” „Britannicus”. proza satirică. strada. Franţa. În secolul al XVIII-lea. considerat creatorul poeziei naţionale germane. ca de exemplu Rubens. o tribună de dezbatere a problemelor actualităţii. scrie: poeme cu rezonanţă eroică. Acest fapt a îndreptăţit să se spună că Racine prezintă oamenii aşa cum sunt. „Hangiţa”. cu madrigalele. prinţul Dimitrie Cantemir. iar la începutul secolului al XVIII-lea se pun bazele romanului realist prin scrierile lui Daniel Defoe („Robinson Crusoe”) şi ale lui Jonathan Swift („Călătoriile lui Guliver”). A fost actor. format în mediul auster monahal. caută să realizeze compoziţii în diagonală sau vârtej. Jean Racine. Pornind de la studiul clasicilor greci. lăcomia („Avarul”). ipocrizia religioasă („Tartuffe”). Murillo. „Bolnavul închipuit”). În a doua jumătate a secolului al XVII-lea scriu cronicarii Grigore Ureche. Fr. va triumfa din nou. artiştii. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea se dezvoltă o mişcare literar-politică „Sturm und Drang” („Furtună şi Avânt”). Caracteristica principală în arhitectură o reprezintă gustul pentru colosal şi grandios. Moliere. regizor şi autor. Rocaille. în care.prin manifestări specifice în diferite ţări. improvizaţia. catedrala „Saint Paul” din Londra etc. afirmând setea de libertate („Hoţii”). „Clopotul”. Clasicismul. după un moment de eclipsă. În sculptură se remarcă compoziţia cu multe axe. ale recitativului şi orchestrei. problematica personalităţii şi a destinului („Don Carlos”. iar relaţia dintre interior şi exterior nu este necesară. A creat comedii de caracter şi de moravuri. „Mithridate”. toate acestea pregătind terenul pentru tendinţa realistă a secolului al XIX-lea. Beaumarchais scrie comedii: „Bărbierul din Sevilla” şi „Nunta lui Figaro”. MUZICA Perioada între Renaştere şi clasicism. eliminând din comedia dell’arte miraculosul. Swift a scris o literatură polemică şi satirică. ARTA ARTELE PLASTICE. „Bădăranii”. sub forma neoclasicismului. Tiepolo. s-a răspândit apoi în Germania. „Artiştii”. iar în Spania capătă caracterul unei arte naţionale. având ca model pe Paracelsius. pline de cavalerism şi eroism. Voltaire.

oratorii („Messia”). a îmbinat gândirea cu o rară fantezie creatoare. iar în alte condiţii a gazului metan. a introdus multă supleţe în cerere şi ofertă. Factorul care dă impuls definitiv revoluţiei industriale este maşina cu aburi. Revoluţia tehnologică nu este altceva decât infuzia invenţiilor savanţilor şi inovaţiilor ce permit trecerea de la economia artizanală la cea industrială. ceea ce cunoaştem a fi prima revoluţie industrială. 52 de simfonii. fugi. Revoluţia industrială s-a înfăptuit pentru că au existat capitaluri: bani. îmbinând elementele de stil rococo cu arhitectura echilibrată a clasicismului şi grandoarea formelor polifonice de tip baroc. mai puţin operă: cantate. mai ales prin războaie coloniale sa-şi găsească noi surse de materii prime şi pieţe de desfacere. concerte. 5 concerte pentru pian. în primul rând. o revoluţie agricolă ce a permis şi o expansiune demografică şi susţinerea alimentară a centrelor industriale. pentru că s-a realizat o revoluţie tehnologică. Pentru a realiza această energie secundară era nevoie de energia primară şi acum cărbunele începe să se impună. la forjă. a doua fază este cea a oţelului. deschizând largi posibilităţi de afirmare ale progresului. resurse naturale. Bach a compus în toate genurile epocii. Cărbunele s-a impus prin multitudinea utilizărilor sale. politic şi cultural. Ludwig von Beethoven. a compus simfonii („Vânătoarea”. Anglia a fost considerată până la un moment dat „atelierul lumii”. mijloace de transport puţin evoluate etc. sonate lieduri. W. lucrări vocal-simfonice. cum puţine evenimente au făcut-o până atunci. A compus opere („Xerxes”). Händel. „Don Juan”. cadrul general . a locomotivei capabile de tracţiune. tocate. în 1825. în 1782. mişcarea oscilatorie orizontală a pistonului în mişcare circulară. În evoluţia revoluţiei industriale se disting două faze: prima. folosit la fabricarea cimentului. Anglia este promotoarea revoluţiei industriale. două mari cuceriri: creşterea randamentului şi creşterea productivităţii muncii. metalurgia. dând un impuls fără precedent tuturor sectoarelor economiei. descoperirile tehnico-ştiinţifice. mise. oratorii („Creaţiunea Anotimpurilor”). modernizarea agriculturii. În acest cadru se produce. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea asistăm la afirmarea clasicismului vienez: Joseph Haydn. dezvoltarea gândirii liberschimbiste (Şcoala de la Manchester). revoluţia industrială va pătrunde practic în toate ţările lumii. obţinând o sinteză a cuceririlor estetice şi tehnice de la Renaştere la el. „Cosi fan tutte”. mise. concertului. care se adaugă formelor de energie utilizate până atunci: umană şi animală sau naturală. REVOLUŢIA INDUSTRIALĂ Există un context social-economic la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi întregul secol al XIX-lea. o nouă formă de energie. apoi. instrumentale şi simfonii concertante. cvartete. resurse minerale. mai târziu şi în electricitate. iar descoperirea motorului cu combustie internă va duce la folosirea combustibililor lichizi. începând cu ultimul sfert al secolului al XVIII-lea. s-a produs boom-ul căilor ferate. mai ales. abundenţa monetară şi practicarea creditului ieftin. este cea mai reprezentativă personalitate din istoria muzicii. transformând. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea forţa aburului va fi înlocuită treptat de către electricitate. oratorii. caracterizat printr-o evoluţie ce a cuprins toate sferele vieţii economice şi în care omenirea va atinge o culme a evoluţiei sale. a electricităţii şi a energiei atomice. Händel a sintetizat tendinţele epocii într-o viziune proprie creând barocul târziu şi pregătind clasicismul vienez. odată cu crearea de către George Stephenson. 17 cvartete. piese pentru orgă (corale. în special ale englezilor. o revoluţie tehnică în care s-au produs. la producerea de parfumuri. Se naşte. 2 uverturi. W. şi va profita de progresele realizate pentru a-şi dezvolta economia. muzică de cameră. opera „Fidelio”. b. J. „Arta fugii”). rod al cercetărilor întreprinse în timp: ca sursă de căldură la înaltă temperatură pentru industrie şi la joasă temperatură pentru încălzitul urban şi domestic. în funcţie de o serie de aspecte specifice: evoluţie demografică. propulsia mecanică în transporturi. Amadeus Mozart. pasacaglii). Descoperirea convertibilităţii căldurii în forţă motrice. c. 10 sonate pentru vioară. Mozart a compus în toate genurile: opere(„Răpirea din Serai”. Datorită interesului manifestat de burghezie şi de statele moderne pentru permeabilitatea graniţelor. Aceste realizări esenţiale determină. creând cel mai mare imperiu colonial din istorie. 32 sonate pentru pian. Industria textilă. A fost.S. concerte pentru orgă. este considerat părintele simfoniei. În multe ţări el este la originea revoluţiei industriale şi a dominat. Această nouă realizare va determina dezvoltarea maşinii cu vápori atât sub forma locomobilelor. folosirea fontei în construcţia obiectelor de metal. în cuptoarele metalurgice pentru afinaj. în principal cărbune şi minereu de fier. progresele care vor întregi un asemenea proces. dar. un concert pentru vioară şi un triplu concert pentru pian. este considerat cel mai mare maestru al simfoniei. preponderenţa industriei textile. 5 sonate pentru violoncel. opere.Şcoala germană de la începutul secolului al XVIII-lea va da doi creatori importanţi: Johann S. dezvoltarea industriei chimice. expansiunea demografică. Ludwig von Beethoven. „Nunta lui Figaro”. piese pentru clavecin („Clavecinul bine temperat”. reuşeşte să fabrice prima maşină motrice cu vapori. până la începutul 6 . resurse de capital. „Simfonia despărţirii”). datorită preocupărilor din fiecare ţară. lieduri. mână de lucru. care milita pentru desfiinţarea barierelor şi a taxelor vamale. acum. ca energie primară modernă. suite instrumentale („Muzica apelor”).social. transformat în gaz de iluminat sau în benzină sintetică prin hidrogenare. Bach şi Georg Fr. cu ajutorul bielei. a avut o inepuizabilă invenţie melodică. preludii. 5.electricitate şi petrol. suite şi concerte instrumentale. „Ursul”. Beethoven a scris 9 simfonii. piese orchestrale pentru formaţii de cameră. baletul „Făpturile lui Prometeu”. al sonatei şi cvartetului de coarde. în principal. Amadeus Mozart. d . se caracterizează prin folosirea exclusivă ca sursă de energie mecanică a cărbunelui. sonatei pentru pian solo sau în combinaţie cu alte instrumente.. până la utilizarea carburantului lichid şi gazos. cantate etc. Factorii care au declanşat revoluţia economică capitalistă au fost: a. modernizarea transporturilor. „Flautul fermecat”). într-o perioadă nu prea lungă de timp. utilizarea noilor resurse de energie . Georg Fr. care reuşeşte. Bach a realizat o culme a gândirii componistice în domeniul muzicii absolute. Procesul s-a produs diferit de la ţară la ţară. a váporilor. să schimbe lumea.vioară şi violoncel. prin accentele revoluţionare şi prin amprenta individuală a muzicii sale a pregătit romantismul secolului al XIX-lea. la arderea cărămizilor şi materialelor refractare. dar James Watt este cel care. transportul au fost bulversate printr-o serie de invenţii. muzica de scenă pentru „Egmont”. întrebuinţat sub formă crudă sau semicocsificată la obţinerea forţei motrice folosită în transporturi sau la producerea energiei electrice. legislaţia liberală care a stimulat mentalitatea individualistă. prelucrări de cântece populare etc. s-a pus în aplicare o nouă formă de energie: váporul. cât şi ca modalitate mecanică de propulsie a unor mijloace de transport.. forţă de muncă. la obţinerea explozivilor şi a izolatorilor din industria electrotehnică etc. Revoluţia industrială a fost un adevărat salt care a impus ruperea unui curs istoric relativ lent. cantate. sonate. oratorii. Johann S. spirit inventiv şi întreprinzător. Thomas Savery şi John Newcomen utilizează forţa vaporilor pentru a pompa apa din mină încă din 1705. medicamente. încercând. Joseph Haydn a întemeiat stilul clasic al muzicii instrumentale. cvintete. detronarea în producţia industrială a industriei textile în favoarea metalurgiei. ducând la boom-ul căilor ferate.

care face apel permanent la ştiinţă. Prioritatea lui A. de către S. urmând primei. războiul de secesiune din S. Studiul radioactivităţii a avut aplicaţii imediate în medicină (radiografiile) şi în industrie. au constituit o altă sursă de îmbogăţire a culturii universale. a dus la realizarea succesivă a telefonului şi telegrafului fără fir. Germanul Heinrich Hertz prin experienţele asupra propagării oscilaţiilor electrice prin unde. ceea ce a determinat o a doua fază a revoluţiei industriale. Oceania. CHIMIA. în principal. care a dus la creşterea rolului învăţământului. şi parţial în Anglia. efect al perfecţionării imprimeriei şi al creşterii numărului ştiutorilor de carte. matematică. iar în Africa. a fost introducerea maşinilor pentru care muncitorii trebuiau să aibă o calificare şi o serie de cunoştinţe pe care munca manuală nu le reclama. Asia. În învăţământul secundar ţi superior se menţin taxele şcolare. Presa cotidiană şi la preţ redus. Thomas Alva Edison a avut cele mai importante invenţii în acest domeniu: lampa electrică. la scurt timp după ce a fost demonstrată structura atomică a materiei şi pusă în evidenţă existenţa electronilor. Albert Einstein formulând. Dezvoltarea a constat în: . Cultura s-a transformat într-un factor indispensabil al progresului pe toate planurile. puterile coloniale a creat numai un număr infim de şcoli. În comparaţie cu regimul absolutist.răspândirea structurii moderne a învăţământului în trei trepte: primar. poluarea etc. cumpărând de la acesta microfonul realizat de el. Descoperirile ştiinţifice schimbă condiţiile de existenţă şi de organizare a muncii. regimul burghez. Olandei. să realizeze un aparat care transmitea vocea. cu excepţia Mexicului şi al Braziliei. a ridicat probleme în faţa societăţii. Cei care au reuşit. Secolul al XIX-lea urmează schimbărilor provocate de Revoluţia franceză şi de Imperiu creat de Napoleon. Învăţământul modern a fost introdus de legislaţia revoluţiei franceze şi a lui Napoleon I. . producătoare de telefoane. Datorită acestui domeniu s-a perfecţionat tehnica metalurgică şi cea militară prin producerea unor noi explozivi şi a gazelor toxice. gratuitatea acestuia se impusese doar în Franţa. România. ÎNVĂŢĂMÂNTUL În secolul al XIX-lea. şi acelea. diversificarea învăţământului universitar pe numeroase facultăţi şi şcoli tehnice. centrala electrică.Statul a intervenit progresiv în învăţământ. medicină. care aveau proprietatea de a traversa corpurile opace. Aceste procese fac ca Anglia să piardă treptat întietatea. Bell a fost stabilită de Curtea Supremă de Justiţie a S. lupta lor pentru libertate. Au fost sintetizaţi compuşi organici din substanţe minerale. efectele pozitive sunt preponderente. ceea ce face ca accesul la aceste forme de pregătire să fie restrictiv şi selectiv. imprimându-le un caracter unitar şi făcându-le mai eficiente. revoluţia burgheză din Japonia (1868). Un bun exemplu în acest sens îl oferă revoluţia industrială. cele mai importante au fost descoperirile în domeniul fizicii. întemeiată pe forţa aburului. datorită în primul rând condiţiilor istorice ale unei epoci. la începutul secolului al XX-lea. atât pentru cultură. Compania Bell. şi locul ei să fie luat. a dinamului şi a motorului electric. dar şi în plan social prin modificarea structurii sociale şi a raporturilor dintre clase. în spaţiu. În America Latină învăţământul elementar era ca şi inexistent. cât şi pentru întreaga viaţă socială. mai ales în planul dezvoltării ştiinţei şi tehnicii.U. . 7 . efectele negative se manifestă prin exacerbarea exploatării care se manifestă asupra proletariatului.secolului al XX-lea. Germania. Ţările Scandinave. a acordat mai multă libertate creaţiei culturale şi răspândirii sale.. Revoluţia industrială are efecte bivalente: pozitive şi negative.U. Wilhelm Röntgen. care asemeni epocii lui Pericle. G. 1. pentru rezolvarea problemelor ridicate de producţie. a medicamentelor şi a mătăsii artificiale.apariţia şcolilor profesionale pe diverse ramuri. Revoluţia industrială produce schimbări importante în ştiinţă şi tehnică. au fost americanii Alexander Graham Bell şi Gray. dezvoltarea învăţământului reprezintă unul din fenomenele cu profunde consecinţe. Deci fără a nega progresele. Un alt element. a cerut lui Thomas Alva Edison să perfecţioneze aparatul. Italia. Descoperirile din domeniul electricităţii au avut cea mai fructuoasă aplicare. dacă în majoritatea ţărilor europene. Producerea undelor electromagnetice a avut ca aplicaţii telegrafia prin cablu şi telefonul.S (1861-1865). mai ales prin crearea şi dezvoltarea şcolilor de stat. Danemarca. beneficiindu-se de noi mijloace de observaţie şi acţiune. Cercetarea ştiinţifică a deschis noi orizonturi: în fizică. după 1870. al dezvoltării elementelor de civilizaţie modernă. Unii artişti se simt alienaţi în faţa acestor transformări şi preconizează o întoarcere spre Evul Mediu. prin stabilirea şi urmărirea conţinutului.treptat învăţământul primar devine gratuit şi obligatoriu. tramvaiul. beneficiară de mari resurse şi de o populaţie care este rezultatul selecţiei naturale. Fenomenul de inducţie a dus la descoperirea.A.A. ca timp al inovaţiilor şi al invenţiilor. DESCOPERIRILE ŞTIINŢIFICE Relaţia dintre producţie şi cercetare a dus la o veritabilă explozie a descoperirilor ştiinţifice. . Un alt german. alţii înfloresc în această societate intrată în vârtejul progresului. sau a celei a Renaşterii. FIZICA. precum şi cartea de mare tiraj sunt creaţii ale secolului al XIX-lea. Pentru că de la distanţă vocea nu se auzea decât foarte slab. secundar şi universitar. explozia demografică. Pe ansamblu rezultatele au fost inegale. Se redeşteaptă mişcările naţionaliste şi se extind în toată Europa. principiile unei noi fizici. mai mult pentru pregătirea funcţionarilor necesari administraţiei coloniale. Aceste descoperiri au obligat fizica să-şi revizuiască principiile fundamentale. programei şi metodelor de învăţământ. Olanda. promovarea valorilor create de fiecare dintre acestea. Belgia. până la începutul secolului al XX-lea învăţământul elementar a devenit obligatoriu. prin teoria relativităţii restrânse şi generalizate. a luat amploare industria chimică prin fabricarea îngrăşămintelor. va descoperi razele X. într-o problemă de interes public şi de stat.U. Formarea naţiunilor moderne. înainte de toate. şi subvenţionarea parţială a altor categorii de şcoli. Rusiei. În multe ţări procesul se produce după desfăşurarea unor revoluţii sociale şi politice: constituirea statelor naţionale. Această cultură a stimulat gândirea şi sensibilitatea umană şi a favorizat afirmarea capacităţilor creatoare ale oamenilor. Prin amploarea şi consecinţele lor teoretice şi practice. Acest secol se prezintă. rezultatele pe ansamblu sunt slabe şi inegale 2. Elveţia. CULTURA OMENIRII ÎN SECOLUL AL XIX-LEA În secolul al XIX-lea are loc o excepţională dezvoltarea a culturii. independent unul faţă de altul. cu excepţia Bulgariei. în chimie. a şcolilor de fete. Noua eră industrială revoluţionează mentalităţile.

După el fiecare om este deţinătorul cunoştinţelor acumulate. rolul glandelor suprarenale şi a glandei tiroide. prelungirea duratei medii a vieţii. voinţa şi afectivitatea umană. romantismul se entuziasmează în faţa Evului Mediu. P. A preparat vaccinuri. Teoria socialistă. Astfel au putut fi studiaţi curenţii atmosferici şi marini şi s-au putut stabili noi itinerarii pentru navigaţie. dar susţinând că ea se petrece lent. urmată de „ Ode” şi poezii diverse ale lui Victor Hugo. asumarea unei cauze eroice. romantismul îşi pierde vigoarea. CINEMATOGRAFIA. dar mai presus de toate. FILOSOFIA. ŞTIINŢELE SOCIALE. importanţa sentimentelor. Byron. „Motanul încălţat”. sentimentului realităţii. ale cărei baze au fost puse de Janos Bolyai. el se opune regimului politic care-l oprimă. cum ar fi. care se aflau pe poziţii ireconciliabile. Printre teoreticienii săi amintim pe Pierre Joseph Proudhon. Tot acum se înregistrează progrese importante în fiziologie. Eroul nu mai este raţional. după criteriul utilităţii. ca în povestirile: „Privighetoarea”. după 1900. Keats. care inoculate organismului preveneau îmbolnăvirea acestuia. Henri Bergson susţine că nu raţiunea şi experienţa sunt sursele cunoaşterii. acordând un loc mai important echilibrului. Dacă arta clasică acordă foarte puţin interes perioadei medievale. G. au încheiat cunoaşterea geografică a pământului. în Australia. despre evoluţia speciilor. este determinată de organisme vii. Louis Blanc şi mai ales pe Karl Marx şi Friederich Engels. 3. El a demonstrat că fermentaţia. prin selecţie naturală. ceea ce a făcut din el o doctrină preferată a reformismului burghez. considerată până atunci un fenomen pur chimic. care în lucrările sale prezintă omul ca obiect istoric. microbi. de la cele inferioare la cele superioare. Prima jumătate a secolului a fost dominată de curentul romantic. MATEMATICA. realizează o operă în care persistă ironia. ori pune capăt unei vieţi incapabile să-i aducă ceea ce aştepta. În Rusia Alexandr S. Asia Centrală. un rol important în dezvoltarea acestei ramuri a ştiinţei medicale îl au Gh. William James. Răspândit mai mult în gândirea americană. Puşkin transformă limba rusă într-un perfect instrument artistic. Reprezentanţii lui au afirmat unicitatea şi valoarea fiinţei umane. Ştiinţa prin progresele sale rapide a fost unul dintre factorii care au modificat evoluţia economică. În Danemarca. în special: se descoperă funcţia glicogenică a ficatului. apărarea greşelii şi a căinţei. românul Victor Babeş. legende orale. avându-i reprezentanţi pe Wilhelm Dilthey şi H. Evoluţionismul. proletariatul era considerat a avea potenţialul revoluţionar cel mai puternic şi lui îi revenea sarcina de a transforma societatea şi a edifica societatea socialistă. la care cele mai importante contribuţii le-au avut: francezul Louis Pasteur şi germanii Robert Koch şi Emil von Behring. între 1823-1826. modul său de a privi şi concepe universul şi viaţa. Convinşi că mecanizarea nu făcea viaţa mai frumoasă.G. ci instinctul şi intuiţia. bazată pe observarea caracterului omenesc. ale căror imbolduri sunt iraţionale. Principalele forme de manifestare ale romantismului sunt romanele sentimentale şi dramele. Neoidealismul. Shelley. adică ultima nu e guvernată de legi obiective. Vaccinurile au combătut eficient turbarea şi holera. Ample controverse a provocat în ştiinţele biologice. GEOGRAFIA. Englezul Herbert Spencer a dat o altă direcţie gândirii. Epoca istorică este reprezentată de Sir Walter Scott în romane cavalereşti: „Ivanhoe”. Dintre acestea. întâietatea imaginaţiei. de către englezul Charles Darwin. în special prin formularea postulatelor geometriei neeuclidiană. Deschideri deosebite s-au produs şi în acest domeniu. Romantismul a reprezentat triumful individului ca om şi a ţării ca naţiune. Au fost influenţate de numeroasele descoperiri ştiinţifice.B. ce a constat în recunoaşterea dezvoltării generale şi continue a lumii şi societăţii. teoria formulată în 1859. LITERATURA Romantismul. Deşi Louis Pasteur şi-a luat diploma în chimie. în general. cu H. această teorie dorind să acrediteze ideea că societatea era împărţită în două clase.MEDICINA. deci după raportul în care se află cu interesul oamenilor. Acest curent a revenit la teza că între natură şi societate există o deosebire calitativă. „Meditaţii poetice”. Semnificaţia principală a evoluţionismului a fost de a nega revoluţia în viaţa socială. fără salturi calitative. BIOLOGIA. factori inconştienţi. Marinescu şi C. ca în operele lui Charles Dickens. Chimişti şi industriaşi. De aceea Victor Hugo îl considera „liberalismul în artă”. ei au inventat primul aparat cinematografic. Pragmatismul. a devenit celebru prin cercetările făcute în biologie. ci de gândirea. care modifică profund creaţia materială a existenţei omului şi totodată mentalitatea sa. care se transmit descendenţilor.I. Mihail Lermontov face trecerea la proză şi la epopeile populare ruseşti. amplificate de imaginaţia autorului. 8 . Socialismul a fost răspândit în rândul lucrătorilor industriali. au influenţat-o pe cea socială şi politică. prima capodoperă literară este cea a lui Alphonse de Lamartine. pasionaţi de tehnica fotografiei şi de cercetările asupra analizei şi sintezei mişcării. Andersen literatura reia teme inspirate din folclor. Cultivat în special de filosofia germană. în endocrinologie. Shelley. „Fetiţa cu chibrituri” etc. creşterea numărului populaţiei. romantismul este ilustrat de poveştile inventate de J. Rickert.L. Revoltat sau aflat în pragul sinuciderii. Între anii 1870-1890 s-au pus bazele bacteriologiei. Parhon Aceste descoperiri au avut consecinţe sociale uriaşe: combaterea cu succes a numeroase boli. Nicolai Gogol ştie să lege romantismul de o profundă analiză psihologică. În lucrarea sa „Sistem de politică pozitivă „.C. ştiinţa medicală a făcut în această perioadă mai mult decât în toată istoria anterioară a omenirii. Antiintelectualismul. originar din Transilvania şi de Nikolai I. şi implicit. După poemele lui Byron. afirmă că adevărul este în fond o convenţie. În Germania. prin întoarcerea la natură. burghezia şi proletariatul. Tieck. la Polul Sud şi Nord. Întemeietorul acestui curent este considerat francezul Auguste Comte. ei au căutat să o evite prin reînvierea trecutului. crează poeme prin care exprimă o comunicare personală cu natura: „Odă ciocârli” „Odă vântului de vest”. Lobacevski. În Franţa. iar faptele se clasifică în adevărate sau false. Un nou instrument de educaţie l-au creat fraţii Lumiére. În Anglia. Îmbunătăţirile rapide au transformat cinematograful în cel mai apreciat divertisment popular. Pozitivismul. Pentru existenţa umană şi pentru prelungirea vieţii. Auguste Comte militează pentru schimbarea radicală a unei societăţi în care individualismul ar fi înlăturat. Acum se naşte şi filologia germană datorită studiilor făcute de fraţii Grimm asupra mitologiei şi limbii germane. vaccinoterapiei şi seroterapiei. ci sensibil. Călătoriile temerarilor exploatatori în Africa.

Grabbe. de aceea poetul trebuie să caute dincolo de impresiile pe care le poate invoca. şi după revoluţia franceză se exprimă prin cultul pentru eroi. expresivitatea şi emoţia în: „Dezastrele războiului” şi „Execuţia din 3 Mai”. pe lângă mişcarea naturalistă . primul considera romanul drept o formă de satira socială la adresa societăţii din timpul lui Wilhelm al II-lea. ci de anumiţi factori biologici. Lucrarea lui „Pluta Meduzei” este tratată cu un panteism tulburător. J. Gustave Courbet ridică scena de gen la statutul de pictură istorică. dar artiştii au încercat să se adapteze realităţii sociale. ci acestea sunt neregulate. Eugene Delacroix. realismul este introdus de Stendhal. Naturalismul. După o perioadă de afirmare febrilă. tendinţa critică. „Demonii”. Fussli dovedeşte un gust deosebit pentru subiectele fantastice. a degradării personalităţii umane. În Rusia. ţărani exploataţi. creând prin acest joc. El aduce în scenă destinul unor oameni muncitori. Influenţa lui Georg se face simţită şi în scrierile lui Rainer Maria Rilke. „ Masacrul din Chios”. Raţiunii reci îi răspunde puterea sensibilităţii. Încă din 1884. în „Doamna Bovary”. El proclamă superioritatea individului şi a personalităţii sale. Pentru simbolist. În aceste opere el urmăreşte punerea în evidenţă a profunzimii sufletului omenesc. Se impune în literatura între anii 1880 şi 1900. cu pânze sale „Dante şi Vergiliu în Infern”. În Anglia. scenă dedicată unui însemnat eveniment istoric. „Părinţi şi copii”. fără ca acesta să se preocupe de regulile vreunei morale. H. prezintă coşmaruri halucinante. accentele critice nu lipsesc. Redă însă. Lev Tolstoi scrie „Anna Karenina”. Pictorii reprezintă scene din viaţa cotidiană. cu adâncituri şi ieşinduri care agaţă lumina.F. Millet se inspiră din lumea ţăranilor. iluzia realităţii. romanul social. cu tabloul lui Delacroix. ermatică prin limbaj. aceştia realizează de obicei picturi narative. Curentul realist apare în jurul anului 1850 şi se continuă prin impresionism de pe la 1860. propria locuinţă. întoarcerea spre trecutul naţional reprezentat de C. din dorinţa de a se juca cu efectele picturale care se adresează sensibilităţii noastre. A fost influenţat de unele rezultate ale ştiinţelor. „Război şi Pace”. se estompează. Romanul realist atinge apogeul cu Gustave Flaubert. În Franţa. Realiştii descoperă un gen de pictură considerat secundar. Dickens. peisajul romantic este dezvoltat de W. iar Turgheniev. al cărui manifest este publicat în Le Figaro. care din ce în ce mai bolnav. În Norvegia Henric Ibsen în lucrările de dramă şi apoi în teatru considera că alegerea ultimă pentru devenirea sa. mai frustă. El anunţă impresionismul prin folosirea unei palete luminoasă şi printr-o analiză foarte fină a variaţiilor de lumină. „Educaţia sentimentală”. care dă o înfăţişare lirică naturii. ARTA Romantismul. „Moartea lui Sardanapal”. atrage critici. Tendinţa naturalistă a fost exprimată şi de nuvelele lui Guy de Maupassant. 3. pur plastică.F. prezentată de romanele lui Karl Immerman şi de teatrul lui C. personalitatea cea mai marcantă este Francisco de Goya. El este pasionat şi de reprezentarea picturală a cailor. apoi „Masacrul din Chios”. în 1886. fascinaţia pentru realitate se constată în lucrările lui Adolf de Menzel şi Wilhelm Leibl. Camille Corot în studiile sale asupra peisajelor prezintă o atmosferă poetică. Meyer şi F. a ispăşirii prin suferinţă.Realismul.G. „Libertatea conducând poporul”. literatura consacrându-se problemelor specific ruseşti dar şi analizei psihologice şi sociale. În Franţa principalul reprezentant al acestei tendinţe este Emil Zola. adesea apropiată de schiţă. să conducă spre un simbol universal. În Franţa. Paul Verlaine este considerat părintele simbolismului. Lucrările lui nu mai au suprafeţele netede. aparţine individului însuşi. Rodin rămâne un novator şi vrea ca subiectul. Toată viaţa Delacroix s-a inspirat din literatura romantică de unde şi-a luat subiectele: de la Byron. Cel mai celebru reprezentant al sculpturii realiste. reprezentat prin opera lui Ch. în principal din legenda regelui Arthur. În Germania se conturează trei tendinţe: conştiinţa sfârşitului lumii. de Honore de Balzac şi Gustave Flaubert. Bulwer. înlăturarea dinastiei de Bourbon. Theodore Gericault se încadrează perfect în romantism prin exprimarea sentimentelor şi emoţiilor umane. peisajul. devine un personaj tot mai singuratic şi tragic. şi astfel marchează o ruptură completă cu ideile trecutului. prin agilitatea tuşei şi folosirea culorilor. Pentru romantici arta trebuie să se debaraseze de orice intenţie morală. cum ar fi ereditatea. în care fac să transpară grija pentru redarea detaliului. lucrători în mine. dar nu descrie. În Spania. El sugerează că destinul omului nu depinde de relaţiile sociale în care trăieşte. „Fraţii Karamazov”. în care se privesc toţi contemporanii săi. Dahn. Heine. Impresionismul. Împresioniştii produc scandal la 1863 la deschiderea „Salonului refuzaţilor”. şi spre 1850. accesibilă numai celui ce poate contempla idealul. Verlaine redactează „Arta Poetică”. Din 1848 prerafaeliţii se inspiră din teme literare. În Germania şi Austria Stephan Georg preconizează o viziune poetică interioară. viaţa mondenă şi în particular realitatea socială. care aduce în scenă o viaţă caracterizată de o monotonie dezolantă. Primul aduce în prim-plan suferinţele omului neadaptat al epocii sale: „Roşu şi Negru”. El se impune începând din 1824. Delacroix repune în discuţie problema regulilor de compoziţie ale unui tablou. a pasiunii şi a imaginaţiei. În Anglia realismul ia două forme: romanul istoric a lui E. pe lângă realismul său. Picturile din „Casa surdului”. În Germania creează fraţii Heinrich şi Thomas Mann. Cel ce va utiliza realismul împins la extrem va fi Dostoievski: „Crimă şi pedeapsă”. 4. în care defineşte noile reguli ale poeziei simboliste. 9 . În Franţa. fără adaosuri laudative. realitatea exterioară este o mască ce face imposibilă orice descriere. Honore de Balzac construieşte o imensă oglindă în „Comedia umană”. creaţia se defineşte ca o încercare. Curentul romantic apare treptat în decursul secolului al XVIII-lea. de exemplu. Turner. Honore Daumier îşi arată dragostea faţă de cei umili pictând o lume săracă şi în suferinţă. dar acestea devin manifestele romantismului. În Germania . În artă romantismul respinge exemplul antichităţii greco-romane. lucrul asupra fiecărei părţi a suprafeţei trebuie să dispară în favoarea efectului de ansamblu. Auguste Rodin. se loveşte însă de lipsa de înţelegere din partea contemporanilor. „Idiotul”. romantismul îşi pierde din suflu. curtezane. a doua jumătate a secolului al XIX-lea aparţine unei înnoiri a romanului rusesc. În Franţa. Simbolismul. J. Realismul presupune o schimbare în caracterul execuţiei. Realismul. ca în „Cursele de cai de la Epsom” sau „Ofiţer de vânători din garda regală şarjând” şi de studierea insolitului prin intermediul unor suite de portrete de nebuni. dezamăgit de romantism leagă literatura de angajarea politică. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea consolidarea capitalismului a aşezat în centrul preocupărilor literare reprezentarea societăţii aşa cum era ea.

Au creat acum. unind vaste sonorităţi orchestrale. Caragiale şi neîntrecuta artă a povestirii din proza lui Ion Creangă sau Mihail Sadoveanu. Franz Schubert este marele compozitor de lieduri. Grupează un ansamblu de mişcări artistice diverse. în aeronautică.Amplificarea tendinţelor imperialiste la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea care a permis europenilor săşi subordoneze continentul african. Printr-o notă de originalitate deosebită se înscriu în literatura universală comicul lui I. pornind de la exterior spre interior. din iniţiativa preşedintelui american Wodrow Wilson. întinse teritorii din Asia şi insulele din Oceanul Pacific. Creaţia sa îi va influenţa pe toţi creatorii din prima jumătate a secolului al XX-lea. să acapareze America Centrală şi insulele din Marea Caraibilor. În acelaşi timp sfârşitul războiul va asista la prăbuşirea unor state imperialiste: Imperiul german. de a alătura culori care contrastau violent.Primul război mondial va schimba gândirea oamenilor. care au relevat lumii frumuseţea muzicii populare româneşti. Pentru a reda emoţia artiştii şi-au luat libertatea de a exagera unele trăsături sau părţi ale subiectului prezentat. prima organizaţie internaţională. MUZICA În Germania. În Franţa. Gheorghe Marinescu şi Constantin Levaditi. principalul maestru al şcolii italiene. speranţă care se va dovedi iluzorie. Pictura lui Gauguin este încărcată de simboluri dar lui îi revine meritul de a fi făcut pasul hotărâtor către prezentarea unor străvechi civilizaţii. Se consacră apoi nudului feminin pe care îl tratează într-o manieră opulentă şi senzuală. Robert Schumann se consacră lucrărilor pentru pian. căutând să surprindă instantaneul mişcării.L. Prin amploarea şi varietatea operelor sale el este considerat maestrul prin excelenţă al începutului de secol XIX. Reacţia fată de impresionism a reprezentat-o expresionismul. toţi influenţaşi la un moment dat de limbajul impresionist. mai ales a Europei. uimeşte prin talentul său de compozitor. Postimpresionismul. Toulouse-Lautrec dovedeşte un spirit de observaţie viu şi caustic. creând un stil naţional. Apropiat de curentul impresionist Nicolae Grigorescu. care era chemată să susţină filosofia statu-quo-ului. eclipsează toţi contemporanii. Edgar Degas pictează scene din cafenea. expresivitate.U. prin romantismul său liric. constituie personalităţi majore ale acestei perioade. cu caracter reprezentativ. Van Gogh. iar S. violonist celebru. imediat după război. tensiunile dintre cele două alianţe rivale [Tripla Înţelegere (Artanta) şi Tripla Alianţă (Puterile Centrale)].Denumirea curentului a fost dată de tabloul expus. lumina impresionistă cu rigoarea formei şi a volumului. Muzicianul George Enescu. polonez refugiat la Paris. Marile puteri îşi vor impune voinţa. VIII. va cunoaşte un succes considerabil în faţa publicului francez. Giacomo Rossini. pictează încet şi metodic pentru a asocia. Ion Andreescu. cel austriac şi cel rus şi odată cu ele o anumită construcţie a Europei.Acest puseu imperialist s-a mai atenuat după începutul secolului al XX-lea. 5. o pace punitivă. Aurel Vlaicu şi Henri Coandă. Vor încerca să impună o pace şi o nouă construcţie. Ion Cantacuzino. de la impresie la expresie. . confruntat cu optimismul funciar al omului şi deznădejdea în faţa marilor lovituri pe care istoria i le-a administrat. ca de altfel şi Ion Andreescu înaintea lui. Auguste Renoir preferă portretele sau scenele cu personaje. Reprezentanţii acestui curent au urmărit să redea senzaţiile produse privitorului de lumina solară în diferite momente ale zilei. iar numeroase mărturii a acelora care au trăit războiul demonstrează în ce măsură acest eveniment a reprezentat pentru martori un şoc profund. civilizaţiile. Cezanne analizează lumina cu o tuşă colorată. CIVILIZAŢIA SECOLULUI AL XX-LEA 1. Paul Cezanne. afirmat la începutul secolului al XX-lea. în medicină. CADRUL GENERAL continuarea ultimului curs predat . adică de la senzaţii la sentimente. Nicolae Teclu în chimie. CONTRIBUŢII ROMÂNEŞTI LA CULTURĂ Contribuţii fundamentale la ştiinţa şi tehnica mondială au adus: Victor Babeş. Societatea Naţiunilor. răsărit de soare”. în 1874. a imprimat tablourilor sale tensiune. 10 . apărând o profundă criză a conştiinţelor şi a valorilor. lupta pentru menţinerea sau sporirea puterii de stat. În poezie Mihai Eminescu a fost unul din liricii cei mai de seamă ai lumii. Pictura românească s-a remarcat prin marii artişti: Theodor Aman. Paul Valéry va folosi. Prin culorile aşezate direct din tub. care se spera că va dăinui. în perioada Restauraţiei ( 1815-1830 ). iar Hector Berlioz creează simfonia modernă. în numele întregii umanităţi. romantismul se va detaşa de clasicismul vienez. dar rivalităţile imperialiste. Paul Gauguin. în special Germaniei. sau prin unele accente de critică socială. cu tuşe nervoase. vor influenţa radical istoria Europei şi a lumii până la sfârşitul secolului al XX-lea. Expresionismul. Prin gustul pentru invenţia muzicală. Traian Vuia. de Claude Monet: „Impresie. Oricum deciziile de la Paris ca şi consecinţele mai ample ale războiului. Învingătorii din primul război mondial se vor aduna pentru prima dată într-o Conferinţă de Pace – la Paris – unde vor încerca să-i judece pe învinşi şi să le impună. a compus cele două Rapsodii române. El a produs un nou mod de reprezentare a realităţii. Este o atitudine care va marca de altfel tot acest secol. ci şi tulburările sociale care anticipau primul război mondial. acum ştim că suntem muritoare”. sunt cauzele generatoare de conflict care au dus la prima mare conflagraţie mondială din 1914-1918. într-o tonalitate potrivită. Nicolae Grigorescu. o formulare celebră: „cât despre noi. Ludwig van Beethoven. anunţând deja expresionismul. Frederich Chopin. În Italia. se distinge prin inspiraţia creată de marile momente ale istoriei naţionale. extremismul naţionalist. Ei au fost mari peisagişti şi remarcabili colorişti. atitudine care va domina întreaga istorie a secolului al XX-lea în numele propriilor interese şi. Carl Maria von Weber ilustrează opera dramatică. adică menţinerea geopoliticii instituită prin Tratatele de Pace. clamau ele. Trei artişti izolaţi: Van Gogh.A. 6. Ion Luchian. . o intensă cursă a înarmărilor. Noul curent exprima nu numai neliniştile şi dramele individuale.

Africa. economice.A.S. fascismul. U. iar învinşii au început să-şi aducă aminte”.U. indestructibile: este capul cel mai elocvent al Uniunii Europene. nu este tentată să conserve formele proprii de expresie a culturii populare. În jurul marilor puteri democratice. atomică. U.S.E. dar care treptat tind să primească o parte a atributelor de suveranitate ale statelor membre şi să devină unităţi politice.. Prin descoperirea fisurii nucleare şi folosirea puterii distructive a atomului pentru construirea bombei atomice.T. război care se va încheia cu înfrângerea iniţiatorilor: Germania. în ştiinţă şi tehnică în special. iar economic pe Piaţa Comună (Uniunea Europeană de astăzi) şi C. multe dintre aceste noi state vor rămâne sub influenţa economică. şi U. social-democrate şi comuniste.A. vor fi puşi din nou să plătească. dar şi de propria nimicire.. să se estompeze treptat. naşterii unei elite. au căutat să exacerbeze nemulţumirile. vor căuta să exploateze spiritul naţionalist. a doua comunistă. diferenţele tribale. dar care prefigurează probabila construcţie geopolitică a lumii viitoare. odată cu dezmembrarea Uniunii Sovietice a însemnat dispariţia unei stări de echilibru şi o serie de procese de la sfârşitul secolului demonstrează că lumea are nevoie de centre de putere care să menţină echilibrul. anunţând uniformizarea gusturilor.O.. care vor duce la eliberarea popoarelor din colonii de sub dominaţia politică a metropolelor şi formarea de state independente în Asia. a marilor probleme economice.S. Societatea este capabilă să asigure membrilor săi posibilitatea de a se instrui. omenirea va intra într-o nouă eră. care în faţa instabilităţii planetare. creşterii gradului de educaţie etc. prima liberală. iniţial. la începutul perioadei interbelice. fiind dominată de două mari puteri: S. se democratizează. în urma a două revoluţii. politică. Ungaria. Anglia. în acelaşi timp cu încercarea de a exporta conceptul ideologic care a stat la baza formării statului sovietic. asociată cu totalitarismul. dar şi între state. un şir de conflicte pentru putere. la care vor fi angrenate o mare parte a popoarelor lumii. aparent contradictorii. şi U. Se confirmă aserţiunea lui H. Se naşte un conflict ideologic care se va stinge la sfârşitul anilor ’80 ai secolului al XX-lea. cunoaşterea.A. odată cu dezmembrarea Uniunii Sovietice şi a prăbuşirii sistemului comunist în estul Europei. care construiesc o societate a dictaturii proletariatului. şi aliaţii săi. nu poate scăpa de complexul ucenicului vrăjitor. Din păcate.. instabilitatea regională etc. Cel mai important lucru în această realitate „bipolară” este faptul că cele două mari puteri vor fi „nevoite” să amplifice cursa înarmărilor. . La sfârşitul celui de al doilea război mondial marile puteri. În imperiile coloniale urmare a războiului. Japonia. exacerbării sentimentului naţional sau regional. Italia. „războiul va izbucni pentru că învingătorii (din primul război mondial – n. se va impune o nouă ideologie de dreapta. America Latină. În Germania şi Italia. S. conflagraţie care a fost cea mai nimicitoare confruntare militară din istoria umanităţii. s-a dovedit de multe ori un factor de mediere şi echilibru. Această lume bipolară se va baza militar pe constituirea a două organizaţii: N. – şi a Japoniei militariste în Orient. Lumea postbelică nu va fi scutită şi de alte fenomene: exacerbarea unor conflicte locale sau regionale. . mai apoi şi în alte state europene. pierderi materiale şi umane.N. să sugereze maselor că sunt cei chemaţi să îndepărteze cauzele care au produs anumite stări de lucruri şi profitând de conjuncturi favorabile au ajuns la putere.. 11 . iniţial cu rol economic. Sfârşitul „bipolarismului”.n.Vor urma şase ani de confruntări (1939-1945). culturale. în general.Perioada interbelică asistă la naşterea unei noi realităţi. din păcate. care vor încerca săşi stabilească sferele de influenţă şi dominaţie. Această orientare va apărea pe fondul unor profunde nemulţumiri social-economice şi politice ale acelor categorii care se considerau nedreptăţite după terminarea primului război mondial. moştenirea colonială. dominată de ideologie.S. Bulgaria. care reuşeşte treptat să penetreze toate mediile. atât prin crearea şi impunerea în viaţa politică a partidelor socialiste. ceea ce determină formarea unui nou imperialism şi o dezvoltare dependentă. formarea şi dezvoltarea statelor naţionale sau a construcţiilor politice care sunt capabile să menţină unitatea unor comunităţi umane cu caracteristici diferite şi care sunt investite cu drepturi suverane şi. se va naşte în noiembrie 1917 primul stat comunist din lume (Rusia Sovietică.R.A. Italia.R. ce tind spre crearea unei lumi a democraţiei şi statului de drept. traumatizată de o vină morală şi de spectrul propriei sale dispariţii. marcat de o continuă prezenţă a zeului războiului. aflate încă într-o stare de colaborare au impus constituirea unei noi organizaţii mondiale O. prin impunerea unui „echilibru al terorii”. ci va crea un nou tip de cultură. inclusiv România. dar care. Definitorie pentru realitatea perioadei de după al doilea război mondial este şi mişcarea de decolonizare. aşa cum afirma Winston Churchill în preajma declanşării celui de al doilea război mondial. şi statele comuniste. care toate fac din secolul al XX-lea un secol nesigur. care se va naşte între S. constituirea de către aceste state suverane a unor structuri comunitare. capabilă de progres. sociale. care vor însemna o stopare a dezvoltării. Lumea devine după al doilea război mondial „bipolară”. şi Tratatul de la Varşovia. Pe de o parte. ca şi Benito Mussolini în Italia vor sugera că este necesară o politică revizionistă şi revanşardă. vor determina o continuă instabilitate. dar. tehnologia le oferă cadrul pentru a se informa.R.S. pasivitatea publicului şi căutarea unei fericiri strict materiale. culturală a metropolelor. Următoarea jumătate de secol omenirea va trăi sub spectrul „războiului rece” şi al „cortinei de fier”.) care pe plan intern va promova dictatura proletariatului iar în plan extern va dori să conlucreze cu statele lumii.U. Pe ruinele Imperiului ţarist. Au existat forţe care au profitat de acest cadru. pe de altă parte. alături de societate.R.G.A. ca şi în alte momente care jalonează progresul extraordinar al ştiinţei în secolul al XX-lea. care în funcţie de influenţe vor adopta regimuri democratice sau autoritare.U. şi aceiaşi generaţie care a fost martora primului război mondial va fi cea care va declanşa şi va lupta în cel de al doilea război mondial.S. pentru că acum. metaforă care exprimă dualitatea fiinţei umane.U. naţiunile respective vor înţelege că sunt culpabile şi vor face totul pentru a construi o societate debarasată de tarele militarismului. În acelaşi timp conceptul democratic va fi o realitate în foarte multe ţări europene.S. pe de altă parte. Nu va exista o unitate a acestei mişcări şi amestecul statelor va face ca rolul extraordinar pe care această mişcare l-a avut. a dus la evitarea declanşării unei noi conflagraţii mondiale. Franţa în Europa.R.U. Nu este mai puţin adevărat că în această lume atât de nesigură se manifestă două tendinţe. Cei înfrânţi în război.. în special Germania şi Japonia. Wells care spunea că „omul a creat aeroplanul şi maimuţa a pus laba pe el”. cu imense pagube materiale şi pierderi umane şi cu naşterea unei noi realităţi geopolitice. se vor coaliza statele care se simţeau ameninţate de politica revanşardă şi revizionistă ale unor state europene – Germania.) au început să uite. cultura de masă. Se dezvoltă în această perioadă mişcarea muncitorească. care s-ar fi dovedit apocaliptică pentru omenire. din 25 decembrie 1922. cu rare excepţii. proces la care au atras întreaga umanitate. se declanşează mişcări de eliberare naţională. mai ales în Europa. cât şi prin amplificarea mişcării sindicale. mândria naţională şi Adolf Hitler în Germania. culturale cu care umanitatea se confruntă. Marte. care poate reprezenta în timp întreaga Europă şi o contrapondere la tendinţa de dominaţie mondială pe care o exercită S. pe de o parte.Secolul al XX-lea este în acelaşi timp perioada în care se produc cele mai extraordinare progrese în sfera culturii şi civilizaţiei. a terorismului individual sau de stat etc. Se vor impune conducători. Este drept că noua societate nu tinde să preia cultura elitelor spre care ar putea accede datorită nivelului de instruire şi mijloacelor mass-media.A.S. fapt îmbucurător.

Henri Barbusse (1873-1935) descrie realist viaţa de front. a Expoziţiei internaţionale a suprarealismului. LITERATURA 1. de faptul că progresul aparţine doar unor aleşi. Principalii săi exponenţi au fost F. tabloul „Cauciucul”. Momentul de apogeu îl va reprezenta organizarea în 1939. fie pentru a evoca o experienţă personală. care redactează în 1924 „Manifestul Suprarealismului”. profesat de către americanul T. Duschamp (1887-1968) se alătură mişcării dadaiste. grotească.Cultura în diferitele sale forme de manifestare este prezentă în viaţa de zi cu zi. cultura devine o marfă de consum. dar cea mai cunoscută operă literară care a descris războiul. fie pentru a face apologia nazismului. Evoluţia genurilor literare În poezie se manifestă în continuare ermetismul simbolist. Wedekind (1864-1918). Omul poate ajunge la ea. obscenul. G. că din diferite cauze asistă la un sfârşit al istoriei. El se va deziluziona când va constata că idealul revoluţionar va fi călcat în picioare de alte interese. care duce la cunoaştere. angoasat de opoziţia pe care o percepe între cultură şi civilizaţie. dar nici n-au încredere în societatea de consum. ca în „Nucii din Altenburg” a lui André Malraux (1901-1976). Bertold Brecht (1898-1956) şi pentru a-şi publica opera. în 1909. va scrie „Omul aproximativ” (1931). canonul. M. Capodopera sa.S. Koestler „Zero şi infinitul”. „Ulysse” (1922). care înnoieşte literatura britanică. Luigi Pirandello (1867-1936) scrie „Fiecare cu adevărul său” (1917). „Şase personaje în căutarea unui autor” (1921). în care îşi exprimă revolta violentă împotriva lumii). Benn (1886-1956). scriind. În timpul şi imediat după terminarea primului război mondial o serie de intelectuali se simt datori să scrie despre acest cataclism uman. Suprarealismul. EVOLUŢIA LITERATURII. urmărind frământările sufletului şi apropiindu-se de analiza psihologică. aşa cum rezultă şi în opera lui A. după ce grupul său fondase în 1919 revista „Literature”. din care reprezentativi sunt. Romain Rolland (1866-1944) adună în „Deasupra învălmăşelii” (1915) articolele scrise în timpul luptelor. în lucrări ca „Oameni din Dublin” (1914) şi „Portretul artistului în tinereţe” (1915). exacerbând gustul pentru lucrurile şi gesturile oribile. evoluţie perceptibilă în piesele muzicale „Opera de trei parale” (1928) şi „Mahagonny” (1929). va fi românul Tristan Tzara (18961963). „Colonia penitenciară”) şi romane („Procesul”. a urmărit traducerea în limbaj a frământărilor sufletului uman. analizează lumea în „Declinul Occidentului” şi ajunge la concluzia. Heinrich Böll („Opiniile unui clovn”) şi Günther Grass („Toboşarul”). După 1945 se remarcă puternic literatura germană marcată profund de violenţele celui de al III-lea Reich şi de procesul de denazificare. Scriitorii se îndepărtează de nazism. ca în piesa „Rinocerii” (1960). Oswald Spengler (1880-1936). poate fi participant la crearea acesteia. Romanul politic. Expresionismul german. respingând ordinea convenită. în care spectatorul este chemat să înveţe să perceapă un mesaj: „Mutter Courage” (1938). „Cercul de cretă caucazian” (1945). „Der Sturm” (1910-1932). „Suprarealismul şi perioada postbelică” (1947) etc. Jünger în „Furtuni de oţel” (1920) descrie sentimentul de onoare şi fraternitate. artiştii refuzând în operele lor să se refere la lucruri semnificative. „Speranţa” (1937). P. scriitor ceh de limba germană. rămâne opera scriitorului german Erich Maria Remarque (1898-1970) „Nimic nou pe frontul de vest”. şi desemnează o experienţă literară şi artistică ce transcede realul. ca în „Michael” (1929) a lui Goebbels. Eliot (1888-1965). se situează şi André Gide (1869-1951). Viziunea asupra războiului este multiplă: E. Mişcarea îşi pierde suflul după cel de a doilea război mondial şi sfârşeşte după moartea. lansat la Zürich în 1916. a cărui reprezentant va fi şi Eugene Ionesco (1912-1994). A.S. „Henric IV” (1922). este democratică. reiterând o idee pe care o întâlnim în secolul al XIX-lea la Georg Hegel (1770-1831). Brecht vede teatrul ca un instrument didactic. Hermann Hesse (1877-1962) în „Demian” (1919) şi „Lupul de stepă” (1927) aduce în dezbatere ideea individualismului. se desprinde din expresionism. Eugen Ionesco exploatează filonul absurdului şi satira pentru a denunţa ravagiile totalitarismului. 2. ŞTIINŢELOR ŞI ARTELOR II 2. David Herbert Lawrence (1885-1930) refuză ipocrizia lumii în care trăieşte. fie pentru dezvoltarea unei gândiri politice. Tristan Tzara foloseşte în opera sa absurdul. în romanul „Focul”. mişcarea evoluează spre politic şi de exemplu Louis Aragon se converteşte la comunism. iar în 1920 se rupe de dadaism. Franz Kafka (1883-1924). stranie. imposibilităţii oamenilor de a comunica într-o lume care îi domină. la comunismul militant. într-o viziune halucinantă. la Paris. Romanul oferă suport. Romanul Romanul trăit este ilustrat de scriitori importanţi ai literaturii universale. ca în cazul „Grupului 47”. R. inspirându-se din revoluţia marxistă din China şi Războiul Civil din Spania. susţinând ideea solidarităţii. care publică „Corydon” (1924) şi „Falsificatorul de bani” (1926). În aceiaşi notă. refuză regulile. Dadaismul. în care pune problema locului şi relativităţii adevărului în societatea umană. scrie „poeme simultane”. considerat prima pictură abstractă. Expunerea angoasei personale se regăseşte şi la James Joyce (1882-1941). André Malraux va scrie „Cuceritorii” (1928). 1922. îmbinând realul cu fantastul. la care. „America”). Mentorul mişcării este André Breton (1896-1966). Teatrul este spaţiul în care ideile pot fi mai uşor receptate pentru că sunt adresate unui public cunoscător. Schieckele (1883-1940).1. la Verdun. vor crea noi reviste: „Die Aktion” (1910). „Amantul Doamnei Chatterley” (1928). B. scoţând astfel în evidenţă absurditatea lumii. sub efectul voinţei de a se ancora într-un real sublim. După André Breton ultimul resort al experienţei suprarealiste este dorinţa. „Die Weissen Blätter” (1913-1920). 2. Jarry cu piesa „Ubu rege” (1896) va crea teatrul absurdului. a lui André Breton. „Fii şi îndrăgostiţi” (1913). Apar noi curente literare şi artistice care exprimă deruta lumii intelectuale faţă de o societate pe care nu reuşeşte să o înţeleagă. Întemeietorul curentului. Eliot deplânge în „Pământ devastat” (1922) starea civilizaţiei. a respingerii falselor pudori şi a blocajelor sociale. camaraderia care se nasc în război. absurdul cu logicul într-un context menit a configura parabolic condiţia tragică a omului strivit de societatea birocratică şi statul poliţienesc. „Castelul”. Bertold Brecht (1898-1956) evoluează de la anarhism („Baal”. Picabia (1879-1953) care se inspiră din cubism şi va crea. refuzată de revistele timpului. iar realitatea dură a războaielor şi a neintegrării determină o profundă criză de conştiinţă. care pot fi considerate opere culturale. este o încercare de a prezenta complexitatea universului mental. Termenul se datorează lui Guillaume Apollinaire. cu atrocităţile şi angoasele sale. a scris nuvele („Metamorfoza”. dar şi în romanul lui George Orwell (1903-1950) „Ferma 12 . o criză a valorilor. Pictura dadaistă este reprezentată de F. organizează expoziţii cu obiecte cotidiene utilitare. André Breton şi Paul Eluard redactează „Dicţionar prescurtat al suprarealismului”. „Curcubeul” (1915). „Condiţia umană” (1933). în 1966. în sculptură.

din 1942. adaptând-o la nevoile vieţii cotidiene. Filmul abstract este ilustrat de „Baletul mecanic” a lui Fernand Leger din 1924.3. cu prilejul Bienalei de la Veneţia. care sub influenţa lui Cezanne (ca de altfel şi Picasso şi Braque) se îndreaptă spre cubism. 2. denunţând. cinematograful devine rapid purtător de actualitate. inspirat de Jean Miro. În arta cinetică esenţa o constituie mişcarea şi proiecţiile luminoase mobile. suprarealismul în pictură nu este constituit dintr-un grup ci din puternice individualităţi: germanul Max Ernst.S. buildings. în lucrări ca „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”. ca fiind subversiv. mişcarea. 2. la New York. „Doctor Jivago”. H.2. A. pictorii Paul Klee şi Vasili Kandinsky (publică în 1926 tratatul „Punct şi linie în raport cu suprafaţa”. Şcoala de la Chicago începe să impună construirea clădirilor înalte. sau în filmele care glorifică nazismul ale lui Leni Reifenstahl. ca şi A. Scopul suprarealiştilor este de a căuta în subconştient secretele profunzimii umane şi de a folosi la nevoie beţia sau transa pentru a le atinge. ca în „Crucişătorul Potemkin” (1925) a lui Serghei Eisenstein. care este o bază pentru alte figuri geometrice. francezii André Masson şi Edouard Pignon. Rosse-Guillet. Fernand Léger (1881-1955). „Adio. celebru prin seria de portrete „Marilyn” consacrată lui Marilyn Monroe. trece să picteze portrete melancolice cu ochii goi. separate prin linii ce se întretaie în unghi drept. într-o acţiune inconştientă. Garnier (1869-1948) concepe proiectul unui „Oraş industrial” prevăzut pentru o populaţie de 35. ARHITECTURA Progresele urbanizării în secolul al XX-lea obligă şcolile de arhitectură să sugereze şi să realizeze lucrări pentru nevoile unei societăţi în expansiune. Contrar altor curente picturale. În Europa noua arhitectură se exercită sub influenţa arhitectului belgian V. Salvador Dali foloseşte o pictură savantă şi foarte laborioasă. Horta. Picasso va folosi tehnica colajului în „Natură moartă cu scaun” (1912). printre alţii: Boris Pasternak. după 1945. în „Leda”. prin livrarea impresiilor brute. după o perioadă dedicată sculpturii. pentru a atinge dragostea sublimă. Suprarealismul.000 locuitori. în „Premoniţia războiului civil”. faptul că progresul ştiinţific şi tehnologic devin instrumente de aservire a omului şi nu de eliberare a sa. ARTA 2. Gris care introduce în arta sa picturală matematicile. din Berlin. spaţiul. A.G. Behrens construieşte uzinele A. Vasarhely. în ansamblul construit în 1952 la Marsilia. În Germania. Moholy-Nagy. Bauhaus (mutată în 1925 la Nassau şi închisă apoi de nazişti). Gorky.S. Principalii artişti ai acestei tendinţe se grupează. „Arhipelagul Gulagului”. 1930-1950. care are drept scop realizarea armoniei tuturor artelor. alegând contrastul între forme şi culori şi pictând. suferind influenţa principalelor curente artistice ale timpului. Mai aparţin cubismului: J. la Bruxelles. El apare ca o reacţie contra pozitivismului şi sugerează nevoia ca subiectul să fie reprezentat sub toate aspectele sale. cel mai important reprezentant al Op’art. arhitectură şi arte aplicate. Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Pollock (1912-1956). Wienne spectatorul este invitat să urmărească fantasmele personajului. între 1896-1899. După aceste principii P. sau pentru a denunţa atrocităţile. italianul Giorgio da Chirico.2. Aici expune prima dată J. apărută în 1964. folosită la început pentru a prezenta intrarea unui tren în gară sau ieşirea muncitorilor de la uzinele de la Billancourt.2. Fernand Leger va fi inspirat de formele mecanice ale cubismului şi creează un stil personal. 1954). în 1919.1. un roman interzis în U. spaniolii Salvador Dali şi Joan Miro. Cubismul. funcţională şi va aplica acest concept. foloseşte culoarea în fiecare pătrat. Alexandr Soljeniţîn. Elveţianul Le Corbusier scrie. Huxley în „Cea mai bună lume”. care contestă nu atât comunismul cât pericolele sistemului şi riscul abuzurilor. va picta „Nunta” (1911). 13 . în care autorii încearcă descrierea realului fără a-l deforma. moment de vârf al artei non-figurative). F. în jurul lui Peggy Guggenheim care conduce galeria „Art of this century”. C.2. Cel mai important reprezentant al Pop’art este Andy Warhol. şi utilizează pictura – acţiune: împroşcarea şi scurgerea culorilor. iar Walter Gropius (1883-1969) fondează la Weimar. 1960). Noul roman se impune în Franţa după al doilea război mondial prin Francoise Sagan („Bună ziua tristeţe”. Evoluţia arhitecturii secolului al XX-lea poate fi împărţită în trei perioade: 1910-1930. La limita cubismului se afla Amedeo Modigliani (1884-1920) care. care are scopul de a selecta cele mai bune proiecte pentru construirea de uzine şi standardizarea construcţiilor. În literatura sovietică de după al doilea război mondial vor publica. cititorul fiind invitat a lua parte la analiza întâmplărilor descrise. Moholy-Nagy creează „Maşina luminoasă” sugerând lumina. L. Mondrian consideră că este necesară îndepărtarea de natură şi dezvoltată abstracţia. printre altele.. care consideră că pictura trebuie să fie capabilă să redea noţiunea de tensiune. Tranziţia de la suprarealism se face prin opera lui A. „Spre o arhitectură” (1923). „Dansatoarea albastră” (1930). iar mai apoi cea de a şaptea artă.2. o şcoală de artă. cubismul se naşte în 1907 când Picasso expune „Domnişoarele din Avignon” şi se va stinge în 1925 când se topeşte în suprarealism. cum este „Auditoriumul” din Chicago.E. Muthesius creează în 1907 Asociaţia arhitecţilor şi industriaşilor. care semnifică operele ce se reflectă direct în produsele mass-media.R. T. Tot în 1964. iar în Op’art. ARTA CINEMATOGRAFICĂ Născută la sfârşitul secolului al XIX-lea prin invenţia fraţilor Louis şi Auguste Lumiére.L. Schöffer creează „Turnul luminos” în care culoarea şi lumina variază în funcţie de condiţiile exterioare. 2. Impresionismul abstract se răspândeşte ca fenomen din 1951. Suprarealismul pătrunde în cinematografie prin colaborarea dintre Salvador Dali şi Luis Bunuel la „Un câine andaluz” (1929). La Bauhaus predă L. „Pavilionul canceroşilor”. PICTURA Neo-plasticismul este ilustrat de Piet Mondrian (1872-1944) care se desprinde de cubism pentru a se dedica formei pure. Simon („Drumul Flandrei”. Pictura – acţiune va fi înlocuită cu arta cinetică şi Op’art (Optical art). se suprapun două tehnici: suprafeţele colorate şi mişcarea sugerată de linii. la început ale expresionismului german. unde defineşte casa ca o „maşină de locuit”. care a recurs la metal şi sticlă pentru a construi. în care autorul denunţa tendinţa spre dictatură şi totalitarism. lumea muncitorească. George Orwell mai scrie „1984”.animalelor” (1945). moştenită de la maeştrii Renaşterii. New York” (1946). Cinematograful este şi un instrument de propagandă politică. Wright (1869-1959) deschide o cale nouă în arhitectură. construit între 1887-1889. el evoluând spre suprafeţe consacrate culorilor fundamentale. apare Pop’art (Popular Art). . care întreprinde experienţe pe plexiglas. după 1950. iar N. În „Cabinetul doctorului Caligari” (1919) a lui R. iar George Braque introduce tehnica „trompe d’oeil” ca în „Portughezul” (1911) şi „Cifre şi litere” (1912). Tradiţional. „Casa Poporului”. pusă în slujba concepţiilor asupra lumii.

de la manifestarea violenţei („Little big man”. fisiunea nucleară). Oliver Stone). care s-a dezvoltat mai ales în Statele Unite. dar îşi pierde acest rol în anii ’30. scurtându-se timpul între descoperire şi invenţie. în insula Java. de către Arthur Evans. Cele două războaie mondiale au demonstrat rolul extraordinar pe care ştiinţa şi tehnologia îl au în dezvoltarea mijloacelor de luptă. Utilizând proteinele şi A. Se dezvoltă acum marea ştiinţă care presupune. se produce specializarea într-un domeniu îngust al ştiinţei. de către Franz Boas. Niels Bohr. invenţie şi aplicarea în practică. după venirea naziştilor la putere. „copilul Taung”. J. ANTROPOLOGIE ŞI ARHEOLOGIE În antropologie. la Universitatea Columbia. 1970. are un caracter universal. Natura cercetării ştiinţifice s-a modificat profund.3. În Italia ia naştere după război curentul neo-realismului. dar fără a exclude anumite efecte negative. cealaltă un posibil urmaş al acestei linii (Australopithecus afarensis). ilustrată de Francois Truffant cu „Cele 400 de lovituri” (1959) şi Jean Luc Godard cu „La capătul puterilor” (1960). Revoluţia tehnologică acţionează: asupra mijloacelor de muncă. SUA rămâne cel mai mare producător din industria cinematografiei. dar şi din alte zone ale Europei. redescoperirea fiinţei umane („Balul derbedeilor”. începând cu secolul al XIX-lea. efectele fiind cu precădere pozitive şi răsfrângându-se asupra creşterii calităţii vieţii. aparţine unei specii. iar după 1968 se produce o scindare profundă între filmul comercial şi cel militant. Atunci mulţi oameni de ştiinţă din Germania. cu excepţiile de rigoare. În anii ’50 în cinematografie apare valul alegoric ilustrat de filmul „A şaptea pecete” a lui Jngmar Bergmann. a Departamentului de antropologie. în secolul al XX-lea însă. a unor fosile de Homo erectus. creând obiecte cu proprietăţi prestabilite. au emigrat în Statele Unite. produc schimbări asupra esenţei forţelor productive. etologia etc. ŞTIINŢA ŞI TEHNICA Pe parcursul secolului al XIX-lea. Multe dintre observaţiile şi descoperirile făcute în secolul al XIX-lea au fost explicate prin noile teorii ştiinţifice apărute în secolul al XX-lea. Progresul nu a fost determinat doar de marile descoperiri ale unor genii ca Albert Einstein. în pregătirea profesională. pe care a denumit-o specia Australopitecilor. După al doilea război mondial antropologii au descoperit două noi specii necunoscute de hominizi. în 1896. O altă descoperire senzaţională o va face Hiram Bingham care în 1911 găseşte.În Franţa de după al doilea război mondial apare epoca „nouvelle vogue”.. cunoştinţe din domenii diverse. În arheologie. paradoxal. abordând teme de o mare diversitate. în strânsă legătură cu Homo sapiens. Impactul acestor procese asupra ansamblului societăţii este bivalent. ştiinţa devine o componentă solid ancorată în universităţi. revoluţionare au fost descoperirile făcute în 1895. 2. Se produc mutaţii profunde în ştiinţă şi tehnică şi care. aşezarea 14 . după 1900. În secolul al XX-lea ştiinţa a început să aibă un impact direct asupra societăţii. Marile firme îşi creează. cum ar fi poluarea. Dacă prima revoluţie industrială din secolele XVIII-XIX a însemnat introducerea mecanizării. dând acesteia din urmă posibilitatea de a progresa puternic. ci de paşii mărunţi făcuţi de cercetătorii specializaţi. Pe parcursul secolului al XIX-lea tehnologia a transformat societatea. munca în echipă în laboratoare superdotate. adăugând la cele tradiţionale. „Hoţii de biciclete” (1948). prin descoperirea picturilor rupestre de la Altamira (1879) din Spania. cu filmele lui Roberto Rosselini. până la tema traumatizantă pentru America a războiului din Vietnam („Platoon”. Penn). A. materializat prin dezvoltarea cercetării în universităţi. odată cu studiile făcute asupra indienilor americani şi cu înfiinţarea. s-au creat ştiinţe de graniţă. Cassavetes). efortul fiind mai mult colectiv decât individual. în 1895 a celor din peştera La Monthe”. mai ales asupra mijloacelor de muncă. după exemplul primelor laboratoare de chimie industrială din Germania secolului al XIX-lea.D. una aflată cu certitudine pe linia care a dus la dezvoltarea oamenilor moderni (Homo habilis). creând propriile institute şi laboratoare de cercetare. constituiţi în mari echipe interdisciplinare. care înseamnă schimbarea în concepte şi teorii. modifică poziţia omului în societate. La începutul secolului al XX-lea liderul mondial în domeniul ştiinţei şi tehnologiei a fost Germania. asupra tehnologiilor de fabricaţie. multe dintre invenţii s-au datorat unor oameni care nu aveau cunoştinţe sau nu prezentau interes pentru ştiinţele fundamentale. Revoluţia tehnologică actuală se caracterizează prin faptul că: ştiinţa devine o forţă nemijlocită de producţie. a crescut enorm numărul oamenilor de ştiinţă pentru că există un interes major al societăţii. dar care presupune. iar în biologie s-a ajuns la clonarea unor specii de animale. au apărut atâţia oameni de ştiinţă. cea mai uluitoare realizare a acestei perioade o reprezintă descoperirea. au apărut ştiinţe noi care până la al doilea război mondial nu au fost percepute ca discipline separate. de Eugene Dubois. În acelaşi timp statul este interesat în dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii finanţând învăţământul. a civilizaţiei minoice din Creta. institute de cercetare şi laboratoare finanţate de stat sau aparţinând marilor companii. O problemă fundamentală este cea a moralităţii actului ştiinţific în condiţiile în care cercetarea în fizica nucleară a creat bomba atomică. în 1940 la Lascaux. cât şi în industrie. multe din metodologiile puse la punct în secolul al XIX-lea au început să dea roade în secolul următor. asupra obiectului muncii. După ce de al doilea război mondial se produce o nouă revoluţie în ştiinţă şi tehnică. cum ar fi: ecologia. în organizarea şi conducerii activităţii social-economice şi politice. războiul a frânat dezvoltarea unor domenii ale ştiinţei. asupra organizării şi conducerii. ci şi cercetare fundamentală. A sporit considerabil nu numai amploarea activităţilor ştiinţifice ci şi influenţa acestora asupra societăţii. prin cibernetizare şi automatizare.N. Aceste descoperiri şi interpretarea lor apropie cercetarea de domeniul antropologiei culturale. competiţia a însemnat creşterea numărului de lucrări publicate şi deci creşterea informaţiei aflate pe piaţă. a mareelor etc. finanţând proiecte pentru nevoile generale sau specifice ale societăţii. obiectivându-se în procesul de producţie. ajungându-se la concluzia că relaţia de rudenie cea mai strânsă este între om şi cimpanzeii pitici. propriile laboratoare de cercetare în care se face nu numai cercetare aplicativă. de exemplu răstimpul între descoperirea unui fenomen şi aplicarea lui în practică s-a scurtat considerabil. există o evoluţie rapidă. asupra surselor de energie. Robert Rutheford.-ul cercetătorii au analizat relaţia dintre oameni şi maimuţele antropoide. 1976. alături de acţiunea. energia atomică. „Roma oraş deschis” (1945) şi a lui Vittorio de Sica. produc schimbări calitative în viaţa socială. revoluţia tehnologică actuală se bazează pe automatizarea şi cibernetizarea activităţilor umane. dar în acelaşi timp a determinat un salt extraordinar în altele (vezi de exemplu cercetarea spaţială. S-au modificat concepţiile noastre privind strămoşii recenţi ai omului. în Anzii Cordilieri din Peru. ştiinţa a constituit încă apanajul unui grup restrâns de persoane. încât afirmaţia că numărul lor l-a depăşit pe al celor care au trăit în secolele anterioare devine un lucru acceptat. primul hominid considerat de specialişti ca făcând parte dintr-o specie diferită de Homo sapiens şi aprecierea lui Raymond Dart că un cap de copil fosilizat. are un caracter multilateral. la rândul lor.

complet şi determinat. Cometa Halley etc. Edwin Powell Hubble. în anii ’50 radioastronomii încep să scruteze universul. ASTRONOMIE ŞI SPAŢIU La începutul secolului astronomii au susţinut că novele nu sunt decât una dintre multele stele componente ale sistemului Caleea Lactee. alţii au trecut pe lângă Mercur. Venus. K. în special al cercetării compuşilor organici. în întreaga lume. în anii ’60 sateliţii şi sondele sunt folosite pentru explorarea spaţiului apropiat şi se descoperă quasarii şi pulsarii. concept infirmat în 1931 de Kurt Gödel care a demonstrat că matematica nu poate fi în acelaşi timp coerentă şi completă. Marte. lanţurile muntoase. s-a formulat conceptul de „genă”. După al doilea război mondial a făcut progrese biologia la nivelul comportamentului moleculelor individuale. Tot acum se obţin primii compuşi ai gazelor nobile. descoperire care a constituit baza de observaţie a modelului prin care s-a încercat explicarea structurii universului şi a teoriei Big Bang-ului. Cercetarea spaţială are un scop ştiinţific determinat atât de interese civile. ŞTIINŢA PĂMÂNTULUI Principalul eveniment ştiinţific din acest domeniu de la începutul secolului al XX-lea este formularea de către Alfred Wegener a teoriei derivei continentelor. şi tot în această perioadă s-a reuşit înţelegerea ciclului de viaţă a unei stele. s-a creat o nouă disciplină importantă. epicentrele cutremurelor. biochimia. practic. rolul acesteia în producerea enzimelor. Formularea teoriei legăturilor chimice de către Linus Pauling în 1930. cât şi de interese militare. au descoperit căile prin care poate fi transferat materialul genetic de la un organism la altul şi combinaţia va duce la dezvoltarea ingineriei genetice. oamenii de ştiinţă care făceau experienţe cu bacterii şi viruşii care le atacă. gazele de spray şi de refrigerare par a distruge stratul de ozon etc. formulate în secolul al XIX-lea de către Georg Mendel. Jupiter.D. care umple întreg universul. Cea mai mare parte a progreselor din geologie au fost rezultatul utilizării modelelor seismice pentru determinarea structurii interne a pământului. Correns şi E. Janus Watson şi Francis Crick au găsit cheia modului în care lucrează aceste legi. Chimia soliconului. în anii ’80 apar telescoapele cu radiaţii infraroşii. MATEMATICA Spre sfârşitul secolului al XIX-lea.-ul. a aselenizat pe Lună. stabilirea vârstei cu ajutorul radioactivităţii. creată de incaşi în jurul anului 1000. Au fost lansaţi sateliţi în jurul pământului. a trăit în laboratoare spaţiale şi se pregăteşte să pornească. La peste 50 de ani după ce biologii au aflat legile eredităţii. în 1900. Dezvoltarea tehnologică vine în sprijinul cercetării spaţiului. s-a stabilit rolul mutaţiilor în mecanismul evoluţiei. cel mai bun telescop optic din lume.Tschermak au redescoperit lucrările lui Gregor Johann Mendel privind ereditatea. Saturn. noţiunea de univers expansibil ne-a ajutat să înţelegem ce este Big Bang-ul etc. în anii ’70 fizica teoretică şi astronomia şi-au unit eforturile. a descoperit că acestea se află la o distanţă enormă de galaxia noastră şi că de fapt este un alt sistem galactic. BIOLOGIE Bazele biologiei experimentale au fost puse în secolul al XIX-lea. CHIMIA O dată înţeleasă structura atomului. dar atacă în acelaşi timp fauna şi provoacă forme de cancer la om. mai ales în studierea găurilor negre din univers. Dar cea mai notabilă realizare a fost apariţia ingineriei genetice. canalele şi fisurile de pe fundul oceanului. scufundarea submarină cu ajutorul costumului autonom creat de Jacques-Yves Cousteau etc. instabile în spaţiu. era cosmică. după 2005. care este o muncă de echipă. constatând că este de două ori mai mare decât se crezuse. cunoştinţele în radioactivitate au permis studierea vârstei rocilor prin analiza timpului de înjumătăţire a izotopilor. când A. după al doilea război mondial siliconul fiind important pentru obţinerea unor compuşi industriali. matematicienii s-au angajat într-un efort masiv de dezvoltare a bazelor pur logice ale matematicii. David Hilbert a lansat ideea că nu sistem de principii matematice fundamentale trebuie să satisfacă trei condiţii: să fie coerent. noi dovezi în favoarea dezvoltării umane din epoca veche. Mecanica cuantică a reprezentat fundamentul teoretic pentru studiul legăturilor chimice şi interpretarea spectrelor atomice şi moleculare. Vries. În perioada postbelică chimia devine un duşman pentru mulţi oameni: sunt create ierbicide şi pesticide care sprijină creşterea producţiilor de alimente şi fibre. urmărind variaţia cefeidelor din nebuloasa Andromeda. Dincolo de aceste descoperiri senzaţionale. Uranus. Călătoria spaţială este o tehnologie complet nouă. Din aprilie 1961 (Iuri Gagarin) omul a zburat în spaţiu.Machu Picchu. a dus la dezvoltarea procesului de sinteză al acestuia.N. această perioadă marchează începuturile vulcanologiei. în domeniul eredităţii. În 1930 sistemul nostru solar a fost extins la nouă planete prin descoperirea planetei Pluto. Cercetarea reacţiilor de polimerizare a dus la dezvoltarea multor compuşi realizaţi din macromolecule: fibrele artificiale şi materiale plastice. S-au dezvoltat cercetările în oceanografie şi face progrese meteorologia. spre Marte. a lămurit rolul electronilor în formarea moleculelor. chimiştii au creat aditivii alimentari care prelungesc termenul de valabilitate al produselor. În 1922 Howard Carter va descoperi mormântul faraonului egiptean Tutankamon. alţii care au fost trimişi spre Lună. În anii ’50-60 geologii au încercat să înţeleagă structura scoarţei terestre. cercetarea arheologică. Cercetarea fundamentală a început. Perioadei de după al doilea război mondial îi aparţine cucerirea fizică a cosmosului de către om. va aduce. chimiştii au putut explica multe dintre proprietăţile chimice ale elementelor şi compuşilor. iar la începutul anilor ’40 biologii au descoperit A. considerând că este formată din plăci care se mişcă una faţă de alta şi care explică caracteristicile Pământului: vulcani. considerate a nu putea intra în structura nici unui tip de moleculă. dezvoltată iniţial înainte şi în timpul celui de al doilea război mondial. 15 . Biologia a beneficiat de pe urma progreselor din domeniul chimiei. Primul Sputnik este trimis în spaţiu în octombrie 1957 şi acest fapt deschide. Din spectrele galaxiilor Hubble a dedus viteza acestora în raport cu Pământul şi a făcut o a doua descoperire importantă: viteza cu care o galaxie se îndepărtează de noi este proporţională cu distanţa faţă de Pământ. dar care par a fi nocivi pentru organism. instrumentele astronomice cu raze X şi neutrini s-au alăturat instrumentelor optice şi radio. În anii ’40 la Mount Palomas (California) a fost pus în funcţiune telescopul Hale. Ştiinţa a venit în sprijinul arheologilor: aparate de detectare.

Prin anii ’30 erau cunoscute mai multe boli infecţioase produse de viruşi. a fost utilizat în amplificarea semnalelor telefonice. TEHNOLOGIA În secolul al XX-lea dependenţa tehnologiei de ştiinţele fundamentale a devenit evidentă. obţinuţi pe bază de sulfamide. Grupul „N. a numerelor analitice şi ecuaţiilor integrale. mai recent s-a investit în ştiinţa materialelor. care a devenit inima dezvoltării electronicii. dar s-a ajuns şi la concluzia că nici un matematician nu a mai putut să fie competent în toate ramurile acestei ştiinţe. numite fotoni. care a soluţionat problema în legătură cu gravitaţia. Ingineria genetică şi-a găsit diverse aplicaţii: producerea unor proteine (insulina umană. în prima jumătate a secolului al XX-lea. amniocenteza şi alte metode de diagnosticare şi tratare a fătului. Unul din primele computere electronice a apărut datorită necesităţilor militare. Astăzi se constată influenţe reciproce între medicină şi biologie. geometria algebrică. laserului şi speranţei descifrării fenomenului de superconductivitate la temperaturi mari. Primele reacţii nucleare artificiale s-au realizat înainte de al doilea război mondial de Otto Hahn şi Fritz Strassmann. Fizica a ocupat un loc important în proiectele militare din perioada celui de al doilea război mondial şi după. bazându-se pe experiment. Importantă este şi înţelegerea căilor de declanşare a unor boli şi modul în care pot fi evitate. faxul. corect. prin căutarea acelor structuri care formează fundamentele diferitelor teorii matematice. boala care distruge sistemul imunitar. descoperire care a dus la construirea bombei atomice. teoriile optimizării. În 1905 Albert Einstein introduce noţiunea de foton pentru a defini cuantele. FIZICA În primele decenii ale secolului al XX-lea fizica a cunoscut o adevărată revoluţie. hormonii umani de creştere etc. a fost tubul electronic vidat. au fost identificate toxine care duc la declanşarea unor boli. Pe de altă parte există şi inovaţii pur medicale: transplantul de organe. a apărut SIDA. mai ales în biologia moleculară. În 1900 Max Planck anunţă un postulat care revoluţionează fizica: energia poate fi eliberată de materie numai sub forma unor mici pachete. în special domeniul fizicii nucleare şi a fizicii particulelor elementare. formulată de Henri Lebesgue. Se produce o revoluţie şi în transporturi: automobilul. S-au făcut şi alte progrese: axiomatizarea şi extinderea teoriei probabilităţilor. această ramură a fizicii dând naştere tranzistorului şi descendenţilor săi. Apare evident rolul hormonilor şi a vitaminelor din alimente pentru protecţia sănătăţii. şi mai ales calitatea vieţii: automobilul modern. lumina transmiţându-se sub forma unor mici „pachete”. Probabil că tehnologiile specifice sunt cele care ne schimbă viaţa de zi cu zi. creând logica simbolică.J.Alfred North Witehead. şi au continuat în tot secolul al XX-lea. discheta. Descoperirea că aceste radiaţii sunt compuse din particule foarte mici. Conceptul de integrală a fost generalizat de T. presa etc.). primul virus care a putut fi izolat prin cristalizare. a fost cel care provoacă boala tutunului. rezultatele lui Lebesgue. cu insulina extrasă din organismele animale. scanări cu ultrasunete şi o mare varietate de noi vaccinuri. a ajuns la concluzia că atomul trebuie să fie format dintr-un nucleu dens. odată cu apariţia teoriei măsurării. Ideile care au stat la baza mecanicii newtoniene sau modificat fundamental datorită introducerii teoriei relativităţii de către Albert Einstein şi apariţiei mecanicii cuantice. Computerul digital a apărut primul dar fără dispozitivele electronice „solide” nu ar fi avut aşa o dezvoltare. iar în 1915 publica teoria relativităţii generalizate. CD-ROM. numite „cuante”. descoperirea razelor X şi a radioactivităţii au deschis calea înţelegerii structurii atomului. Bertrand Russell. MEDICINA Activitatea de identificare a microorganismelor cauzatoare de boli a debutat în secolul al XIX-lea. la fabricarea radarului. în 1911. Bourbaki” din Franţa şi-a luat sarcina de a da matematicii o bază axiomatică. născute la sfârşitul războiului. dar definiţia a fost extinsă în 1902. La sfârşitul secolului al XIX-lea s-a soluţionat natura radiaţiilor catodice. combinate cu teoria mulţimilor şi noţiuni de topologie. dar ca o ironie a sorţii. viruşii au putut fi fotografiaţi. localizarea marcatorilor genetici ai unor boli. descoperirea electronului a dus la apariţia unei tehnologii complet noi: electronica. avionul cu elice şi cel cu reacţie. Niels Bohr a dezvoltat modelul arătând că electronii ocupă niveluri fixe de energie în atomi şi pot absorbi sau emite energie numai dacă sar de pe un nivel de energie pe altul. Invenţia tehnologică care a determinat cea mai profundă transformare a societăţii. A progresat şi psihologia. În afară de laser. încărcat pozitiv. aparate de uz casnic etc. În 1905 Albert Einstein a publicat teoria relativităţii restrânse. odată cu crearea microscopului electronic. Robert Rutheford. la dezvoltarea sistemului de emisie radio în anii 1920-1940 şi a reţelei de televiziune în anii 1940-1950. substituenţi artificiali pentru piele. au dus la apariţia analizei funcţionale. Dar micro procesoarele au avut un rol important şi ca elemente ale altor tehnologii: radio şi TV. s-a stabilit că insuficienţa insulinei duce la diabet şi astfel s-a putut trata această boală. în jurul căruia se rotesc electronii.. în anii ’40. ideile care au stat la baza realizării computerului Atanasoff – Berry vor fi utilizate pentru realizarea primului computer electronic digital cu destinaţie generală. Giuseppe Peano au extins algebra de la simboluri atribuite numerelor la simboluri atribuite conceptelor. vaccinuri artificiale (de exemplu pentru hepatita B). se detaşează: dispozitivele electronice „solide” şi computerele digitale. că lumina este deviată de obiectele masive. şi au fost dezvoltate de Norbert Wiener şi Alan Turing. două tehnologii îngemănate. Albert Einstein susţine nu numai că lumina este emisă în mici „pachete”. Stieltjes în secolul al XIX-lea. asigurarea sistemului imunitar. cuptorul cu microunde. endoscopia şi tehnicile înrudite cu ea. bateria. maşina de copiat. reducerea riscului de respingere. dializa. electroni. operaţional din 1945. ci şi poate fi absorbită sub formă de fotoni. fertilizarea în vitro. Sigmund Freud formulează teoria importanţei tulburărilor din copilărie şi a activităţii sexuale în dezvoltarea unor tulburări de natură afectivă şi pe această bază se dezvoltă psihanaliza. exact când studiile asupra sistemului imunitar au început să arate cum funcţionează acesta. Perioada de după al doilea război mondial se remarcă prin varietatea noilor tehnologii. dezvoltată de Alexander Fleming. datorită cercetărilor lui Robert Koch sau Louis Pasteur. 16 . această teorie prevede. cu încărcătură negativă. procesele stocastice etc. potrivit căreia fenomenele mecanice sunt compatibile cu cele electrodinamice. dar ele au fost precedate de computerul electronic digital creat la sfârşitul anilor ’30 de către John Atanasoff şi Clifford Berry. au fost introduşi câţiva agenţi antimicrobieni. cel mai important fiind penicilina. automobil.

universităţile. În ultimă analiză. Ca urmare a acestor evoluţii. Australia. valori şi instituţii proprii.societatea de masă. Acest sistem de preluare rapidă a inovaţiilor a dus la constituirea spaţiului uman european. mai ales a celei provenite din colonii. apoi spre Orient. cucerirea militară. Metropolele europene se specializează în prelucrarea materiilor prime venite din periferie sau din colonii. cu ajutorul pieţei comune. sociale (vasalitatea). Se dezvoltă o identitate europeană. în principal. Acest teritoriu a produs însă un spaţiu mintal în continuă expansiune. productivitate sporită şi dorinţa de expansiune.drepturile omului. în acelaşi timp. Africa de Sud. La această expansiune a Europei contribuie şi sistemul bancar care începe să se formeze în nordul Italiei şi Olanda. . care a evoluat continuu. care există până la cucerirea oraşului Constantinopol de către turci în anul 1453) – se va afirma odată cu constituirea a două entităţi paneuropene: . dinspre Germania spre Olanda. pe de altă parte. coincide cu europenizarea întregii lumi. interdependenţa economică. de fapt. Europa a început târziu dezvoltarea sa culturală şi economică. periferia tinzând să devină mai dinamică din punct de vedere economic. care aduc resurse vitale pentru metropolă. prin recucerirea propriului teritoriu: în urma căsătoriilor şi alianţelor politice. Acest tip de producţie.Imperiul: Sfântul Imperiu Roman de neam germanic. dar a creat un nou model de civilizaţie.Sacerdoţiu: Biserica Catolică. Două momente sunt importante în acest proces: . Nordul Germaniei etc. şi încearcă să preia. modernitatea. sistemul european funcţionează prin existenţa unei multitudini de naţiuni medievale. bazat pe trei valori comune: . după ce Imperiul Roman s-a pulverizat – prin împărţirea sa la 395 în Imperiul Roman de Apus (care cade sub loviturile barbarilor la 476) şi Imperiul Roman de Răsărit (Imperiul Bizantin. măreşte eficienţa expansiunii extraeuropene. mai ales în secolele XVII-XVIII. . 17 . Europa devine un spaţiu multietnic. europenii impun acelaşi tip de organizare feudală. s-au creat nevoi sporite care au încurajat comerţul şi prelucrarea intensivă a materiei prime.sistemul financiar al băncilor. economice (asolamentul trienal). europenii au fost excelenţi în arta de a reinventa produse: chinezii au inventat porţelanul şi praful de puşcă. militare. limba latină. Are loc ascensiunea cavalerilor şi aventurierilor şi un rol important în această expansiune au companiile comerciale. Sistemul clientelar este susţinut acum de două noi tipuri de interdependenţe: . În istoria europeană au existat trei unde de propagare a spiritului şi valorilor europene: 1. valorile şi civilizaţia europeană. 2. În această epocă de expansiune se constată un aflux al forţei de muncă spre noile teritorii sau spre zone în care există o cerere intensă: de exemplu. iar goana după aur duce la emigrarea masivă a europenilor spre cele două Americi. În Occident se creează un sistem descentralizat şi competitiv. create în Spania. . banul devenind noul liant al sistemului european. bazată. Expansiunea se orientează spre exterior. politice (statul medieval). Supremaţia Europei a fost desăvârşită ca urmare a revoluţiei industriale. a îmbrăcămintei. caracterizat prin interdependenţă. Acest model eşuează în secolele XII-XIII. iar implicarea monarhilor care protejează aceste campanii comerciale. în locul unificării instituţionale: Papa şi Împăratul. apar asociaţii de comercianţi care finanţează cuceririle militare. comunicare rapidă. pe forţa aburului. Australia etc. ce începe în Anglia după a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Caracteristică acestei perioade este acumularea de către europeni a unor competenţe ştiinţifice.prima revoluţie industrială (secolele XVIII-XIX). un sistem de propagare spre periferie . uneşte metropola de periferie şi stimulează consumul. biserica. Europa concentrează însă cea mai mare parte a metropolelor industriale. comerţul cu sclavi şi exportul de mână de lucru ieftină duce la expansiunea economică a periferiei: America de Nord.interdependenţa dintre centru (metropola) şi periferie (colonii).IDENTITATEA EUROPEANĂ Mondializarea ca europenizare Europa este un teritoriu mic. şi a generat o civilizaţie. care concurează metropola. iar în noile teritorii pe care le supun.munca. mobilitatea transfrontalieră. aflate în competiţie. Epoca aventurierilor şi companiilor (secolele XV-XVIII). ca limbă comună în biserică şi universităţi.. favorizată de schimburile comerciale. care se caracterizează printr-o expansiune în interiorul Europei. Rusia. au avut capacitatea de a crea plusvaloare a materiei prime. 3. care duce la intensificarea producţiei şi la posibilitatea investiţiilor. dar unite prin valori şi instituţii comune: creştinătatea. Ce asigură identitatea europeană: este un tip de proiecţie mentală. Începe epoca marilor descoperiri geografice. Importul de materii prime dinspre colonii duce la schimbarea alimentaţiei. Europa nu numai că a produs propriile inovaţii tehnologice. recucerirea Peninsulei Iberice de către spanioli în lupta cu maurii musulmani etc. Epoca negustorilor şi cavalerilor (secolele XI-XIV). Practic întreaga lume a preluat. peninsulă a marelui continent asiatic.Epoca generalilor şi a industriaşilor (secolul XIX). mondializarea a însemnat. europenizarea întregii lumi. care se caracterizează prin expansiunea spre vest. Persistă o serie de factori de uniune: influenţa modelului roman în administraţie şi drept. prin ocuparea de teritorii şi extindere a influenţei. Sistemul european. caracterizată printr-un nou sistem clientelar. Până la revoluţia industrială. proiectul politic al Uniunii Europene încearcă să legitimeze şi să dezvolte aceste achiziţii ale spaţiului cultural european. Apare. În paralele cu expansiunea externă există şi o expansiune internă a sistemului european. . existenţa inamicilor comuni (ungurii şi vikingii). prima perioadă a antichităţii fiind dominată de Asia. dar europenii le-au exploatat pe cale industrială. instituţionale. iar porturile de la Oceanul Atlantic sunt placa turnantă a relaţiei dintre metropolă şi colonii.în special dinspre noul centru economic şi cultural din zona Rinului şi a nordului Italiei – a inovaţiilor culturale (stilul gotic în artă). religia creştină.

Ea a apărut la împăraţii creştini (secolele IX-X). intensificarea schimburilor şi accentuarea interdependenţelor. care cooperau între ele. plasat sub conducerea unui suveran puternic: Carol cel Mare. China. relansarea proiectului european şi a conceptului de securitate colectivă. W. ideea europeană a căpătat noi contururi Mai ales în secolul al XIX-lea se constată o exaltare a identităţii europene şi propunerea unor proiecte de organizare socială care să asigure securitatea colectivă sau o ordine socială alternativă. chiar dacă schisma comunistă. I. datorată accelerării istoriei şi impunerii Europei drept spaţiul civilizaţiei dominante. în anul 732. care să fie mai echitabilă.limitele statului-Naţiune. dar dincolo de ele au fost tentative de unificare prin forţă.pe de altă parte. . la încheierea celui de al doilea război mondial. şi el a convocat periodic conferinţe pentru rezolvarea unor stări conflictuale în Europa. Jean Monnet. europenizarea lumii a fost terminată. Mitul imperiului universal. când se produce o mişcare spontană. 18 . Spre deosebire de pesimismul şi apatia de după primul război mondial. Directoratul European. Două tipuri de proiecte sunt iniţiate după al doilea război mondial. se propune un pact de uniune europeană. vezi proiectele lui Sully. când se preconiza o Republica Christiana sub autoritatea papalităţii. Macedonia. Mitul unificării pacificatoare. care a degenerat în înarmare şi într-o producţie militară peste nevoi. determinând reacţia SUA. familia de Habsburg etc. a fost sursa optimismului anilor ’50 ai secolului al XX-lea. Kant. Briand. V. instituită prin Congresul de la Viena din 1815.statele naţionale devin conştiente de limitele lor în asumarea. Carol V. 3. Hugo. 3. a trimis trupe în Creta. ideea formării Societăţii Naţiunilor. 2. Proiectele politice de uniune europeană. bazată pe o identitate şi un patrimoniu comun. prin convertire sau alianţe conjuncturale. SUA. bazată pe folosirea electricităţii. Noii actori cheie ai sistemului global sunt acum generalii şi industriaşii: generalii au rol în organizarea imperiilor coloniale şi mai puţin în gestionarea directă a războaielor. o armată comună. se constată: . ca autoritate supranaţională care să vegheze la menţinerea păcii mondiale. de dezvoltare spectaculoasă într-un teritoriu restrâns. incapabil să-şi protejeze supuşii de agresiuni exterioare. Monnet. nici măcar între foştii aliaţi şi apar acum două fenomene: . dar nu au reuşit într-un context dominat mai mult de conflicte decât de înţelegere paneuropeană. Aristide Briand (Liga Naţiunilor). ideea europeană. Pe acest ultim fond de unitate în diversitate. J. Napoleon I. De exemplu. A. proces care s-a realizat prin cultură. bazate pe dialog şi pe coordonare globală. proiect încercat de la Carol cel Mare la începutul secolului al IX-lea şi până la Napoleon I la începutul secolului al XIX-lea. propune un nou proiect de ordine mondială. Lumea este globalizată. un Tribunal de Arbitraj. dar şi vulnerabilitatea conceptului de stat suveran. care a fost prima organizaţie paneuropeană. necesitatea de a găsi noi forme de securitate. al doilea război mondial a demonstrat relativitatea cuceririlor. Kant. Evoluţia ideii europene Nu este foarte clar când apare conştiinţa identităţii europene. Aceşti precursori solicită şi instituţii comune. a schimbului liber în reglarea reciprocă a intereselor. pe baza ideii că unitatea elimină conflictele. Richard Cobden. se caracterizează prin trei mituri fondatoare: 1. este veche.. Organizarea federală: crearea de conferderaţii de state autonome.riscurile manipulării şi îndoctrinării maselor. Tratatele de pace de după primul război mondial au consfinţit triumful naţionalismului şi au dus la fărmiţarea marilor imperii europene (vezi Austro-Ungaria). care a alunecat în imperialism şi naţionalism agresiv. fiecare în parte. Construcţia europeană După cum am văzut. Adunare comună. în principal SUA. Imperiul universal.. care a dus la pierderea supremaţiei Europei şi naşterii altor mari puteri. 1. Acestor trei mituri fondatoare le-au corespuns trei proiecte politice majore: 1. . vezi proiectele lui Sully. I. . mitul comunităţii de valori şi a culturii: Republica Christiana. Primele au fost organizaţii interguvernamentale. În perioada interbelică au fost propuse şi proiecte europene. Directoratul era creat pe baza unui sistem de convenţii între monarhiile învingătoare în războaiele cu Franţa napoleoniană. Comenius. a treia tentativă are loc în secolele XVI-XVIII.eşecul controlului colectiv asupra beneficiilor revoluţiei industriale. Situaţia politică de după război nu este benefică colaborării. a doua tentativă se produce în secolele XII-XIV. Toate acestea sunt proiecte utopice. adică a dreptului la autodeterminare al popoarelor şi a dreptului acestora la suveranitate naţională. Saint-Simon. Nici unul dintre aceste proiecte nu a vizat importanţa pieţei. înainte de primul război mondial. În 1945. care produc mari pierderi umane şi materiale. a destinului european. de după încheierea războaielor napoleoniene. fondat pe două idei: principiul naţionalităţilor. a încercat să-şi extindă influenţa în America. din păcate acest model nu a fost capabil să oprească primul război mondial. 2. Abordarea interguvernamentală. Proudhon. încercate înainte de anul 1945. Condenhove-Kalergi. în noi entităţi politice.a doua revoluţie industrială (secolele XIX-XX). Concertul european: modelul Congresului de la Viena. decolonizarea şi naţionalismele au impus folosirea unor noi relaţii între centru şi periferie. prin preşedintele Wodrow Wilson. de supremaţie şi expansiune. De aici. În acest fel. care au încercat şi primul proiect politic de unificare paneuropeană. Penn. Această idee apare mai târziu la Jeremy Bentham. Republica Literelor din perioada iluminismului. care a deschis calea comunismului. în sensul că au reunit state suverane. un Consiliu al Reprezentanţilor. poate victoria regelui franc Carol Martel împotriva arabilor la Poitiers. SaintSimon.

. care se realiza prin eliminarea taxelor vamale intercomunitare. . RFG. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM). 2. asigurând o liberă circulaţie a celor două produse peste graniţa celor două state se regla nivelul producţiei.Consiliul de Miniştri. Monnet. Se va crea prin Tratatul de la Roma din 1957 şi va cuprinde şase state: Franţa.stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune faţă de terţi. . formată din 78 membri. circumscrisă unei probleme precise. Luxemburg. de instituţii.politica agricolă comună.a.Adunarea parlamentară a Consiliului Europei.Curtea de Justiţie. . . mai ales în cazul Franţei.uniunea vamală. 3 al Tratatului de la Roma: . Tratatul de la Paris.Înalta Autoritate. principiile CEE au fost formulate prin art. elementul cheie al EURATOM fiind programul comun de cercetări privind energia atomică.Consiliul Consultativ de pe lângă Înalta Autoritate. Olandei. formată din nouă membri: era un organ executiv. Patru mari personalităţi au pus bazele acestei abordări: . Planul Schumann este acceptat de miniştrii de externe ai Franţei. format din miniştrii de externe. Prin acest tratat se înfiinţează Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).Comitetul Miniştrilor. Belgia. Italia.Robert Schumann (1886-1963).Konrad Adenauer (1876-1967). Uniunea Europei Occidentale (UEO). În cadrul CECO vor funcţiona: .eliminarea între statele membre a tarifelor vamale şi a restricţiilor cantitative la intrarea şi ieşirea mărfurilor. b. . . fără ca nici unul dintre state să poată controla exclusiv deciziile. . . viza constituirea unei pieţe comune a industriei nucleare. De la Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) la Comunitatea Economică Europeană (CEE): 1951-1957 1. în cadrul Tratatului de la Roma. premierul Italiei. prin desfiinţarea contingentărilor cantitative. apără interesele cetăţenilor împotriva propriilor jurisdicţii naţionale. compusă din delegaţii parlamentelor naţionale. a fost însărcinat de către puterile aliate să găsească o soluţie în problema germană. . . neîntrunind adeziunea formaţiunilor politice. După succesul politic şi economic al CECO s-a încercat organizarea unei armate europene. A fost prima organizaţie militară interguvernamentală.Adunarea Generală. Activitatea acestor părinţi ai Europei comunitare. A vizat următoarele politici: . . Italiei. precum şi toate celelalte măsuri de efect echivalent. prin asocierea SUA şi Canadei. . capitalurilor. prin coordinarea Statelor Majore ale Franţei. Luxemburgului. adept al reconcilierii franco-germane. În mod concret. Consiliul Europei are ca instituţii componente: . ca prim pas spre o supranaţionalitate mai extinsă. serviciilor.crearea Fondului Social European pentru creşterea oportunităţilor de muncă a muncitorilor şi ridicarea nivelului lor de viaţă.procedura care să permită coordonarea politicilor economice ale statelor membre şi prevenirea dezechilibrelor în balanţa de plăţi.Secretariatul. Din punct de vedere a dreptului internaţional. În 1950 Robert Schumann redactează o declaraţie politică. Consiliul Europei. care votează cu majoritate de 2/3 rezoluţii transmise Comitetului Miniştrilor. delegaţi ai parlamentelor naţionale. . Aceste instituţii supranaţionale se ocupau exclusiv de producţia de cărbune şi oţel. originar din Lorena. se creează NATO. prin delegarea către CECO a unora dintre prerogativele lor.apropierea legislaţiilor naţionale pentru funcţionarea pieţei comune. 3. . la sugestia lui J. se concretizează în mai multe etape: A. Comunitatea Economică Europeană (CEE). în beneficiului avantajului comun. . consilier al ministrului de externe al Franţei: . Abordarea comunitară. prin implementarea unei protecţii exterioare uniforme (tarif vamal comun). susţinuţi şi de alte personalităţi politice şi culturale. dat de o organizaţie comunitară.abolirea între statele membre a obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor. Interesul comun primează faţă de prerogativele suveranităţii absolute. prin care propunea plasarea cărbunelui şi oţelului produse în Franţa şi Germania sub o înaltă autoritate comună. Belgiei. primul instrument de integrare europeană care introduce un sistem cvasi-federal. cancelar al RFG (Germania Federală).Jean Monnet (1888-1979). va fi creată împreună cu Comunitatea Economică Europeană (CEE) în anul 1957. În anul 1949. este formată din delegaţi ai parlamentelor statelor membre. Planul Schumann. ca o alternativă la o armată germană unită (ideea SUA). care semnează în 1951. .politică comună în problema transporturilor.Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). Statele semnatare instituie o supremaţie limitată. ministru de externe al Franţei. Angliei. RFG. Luxemburgului.regim care să garanteze concurenţa veritabilă pe piaţa comunitară.politica comercială comună. ca şi a altor state. mai ales în regiunea Ruhr.Alcide de Gasperi (1881-1954). Olandei. acest plan nu a reuşit.politica concurenţei. . creat în anul 1949 la Strasbourg. planul Schumann este inedit şi simplu: se înfiinţa o autoritate independentă care lega cele două state între ele. 2. ca o organizaţie de cooperare parlamentară specializată în apărarea drepturilor omului. Această abordare presupune renunţarea parţială şi benevolă la suveranitate. Comunitatea Europeană de Apărare (CEA). . . Se creează o zonă a liberului schimb. format din miniştri de externe ai ţărilor membre. format din 1200 funcţionari europeni. creată în anul 1948. 19 . Belgiei. 4. Olanda. În locul suveranităţii absolute se recurge la solidaritate pragmatică.politică comună în problema agriculturii.

asocierea ţărilor şi teritoriilor foste colonii. că singura garanţie a securităţii colective este o organizare supranaţională. la care se adaugă 3. sunt de menţionat: Cele mai importante prevederi ale tratatului sunt următoarele: • Uniunea Europeană va avea personalitate juridică. nefiind o uniune naţională bazată pe forţa de coeziune a partidului-Stat. şi a intrat în vigoare la 1 mai 1999.Tratatul de la Amsterdam. când aderă Spania şi Portugalia. ea a fost posibilă. care nu seamănă cu nici una din realităţile politice anterioare. Textul Actului Unic European a fost adoptat în unanimitate la 17 februarie 1986 şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. să se ajungă la o nouă identitate colectivă. Deocamdată Uniunea Europeană: . 6. care reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează politicile instituţiile UE. care a revizuit Tratatul de la Roma şi a introdus Piaţa Unică Europeană şi Cooperarea Politică Europeană. şi Tratatul de la Roma de instituire a Comunităţii Europene. Printre cele mai importante prevederi ale Tratatului. 1972.nu este o confederaţie. Tratatul de la Roma (1957). pentru că integrarea politică nu a dus la un guvern federal. acela al unei noi „politici şi forme de colaborare”. securitatea şi dezvoltarea durabilă. 2007. a fost semnat la 2 octombrie 1997. este conceput pentru a aduce un plus de democraţie. • Funcţia de preşedinte al Consiliului European va fi transformată într-una permanentă de „Preşedinte al Uniunii”. Cipru. Ungaria. când se semnează tratatele de aderare cu Anglia. când aderă România şi Bulgaria. în sfârşit. obiectivele politice şi normele cuprinse în Tratatele originale ale Comunităţii Europene. anume cetăţenia europeană. datorită unificării vamale şi pieţei comune. Slovenia şi Slovacia. în vederea creşterii schimburilor şi continuarea în comun a eforturilor de dezvoltare economică şi socială. 2004. cu un mandat de doi ani şi jumătate • va fi înfiinţată funcţia de ministru de externe al Uniunii. capacitatea de a rezolva probleme globale precum modificarea climei. Finlanda şi Suedia. .Tratatul de la Lisabona. 3. EURATOM. Tratatul de la Amsterdam a amendat Tratatul de la Maastricht. Scopul lui iniţial a fost de a asigura capacitatea de acţiune a Uniunii Europene şi după extinderea spre est. B. numit şi Tratatul de la Maastricht. Tratatul de la Maastricht. ci le reuneşte sub un numitor comun. . Estonia. 1995. Polonia. şi astfel. punând bazele Uniunii Europene. 20 . După ce Europa a fost leagănul unor mari civilizaţii. mai întâi. va reprezenta cea mai profundă schimbare a tratatelor de la înfiinţarea Comunităţii Europene. Tratatul constitutiv al Uniunii Europene. eficienţă şi transparenţă în cadrul Uniunii Europene. 1981. Tratatul de la Maastricht va aduce o serie de modificări Tratatului CEE şi a Tratatului EURATOM. Toată această construcţie europeană are la bază „acquis”-ul comunitar. Tratatul de la Paris (1951) care reglementează CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului). .Actul Unic European. achiziţionat) constă în: I. 2. Malta. CEE al celor şase (1957-1972). cum au fost: Tratatul de la Nisa (11 decembrie 2000) şi Constituţia Europeană. a fost semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht şi a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Uniunea Europeană astfel constituită nu înlocuieşte însă vechile Comunităţi Europene. a fost chemat să înlocuiască Tratatul de la Maastricht. fără însă a-l înlocui. dar şi teatrul de desfăşurare a unor războaie devastatoare. 5. II. Cele patru mari revizuiri ulterioare: . care fac ca Uniunea Europeană să fie formată astăzi din 27 state membre: 1. FORMELE DE INTEGRARE ŞI POLITICILE UE Construcţia europeană a reprezentat una din marile provocări ale secolului XX. şi anume: 1. Tratatul a trebuit ratificat de toate cele 27 de state membre şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Principiile. Această organizare socială inedită. a fost adoptat de şefii de stat şi de guvern ai Uniunii Europene la 16-17 iulie 1997. . prin care s-a extins competenţa instituţiilor comunitare şi s-a recunoscut oficial Comunitatea Europeană. . Lituania. pentru că entităţile constitutive nu sunt complet autonome. Letonia.nu este o uniune ideologică de tipul fostei URSS. când aderă Republica Cehă. În felul acesta primul pilier (în jargonul Uniunii Europene) al integrării europene s-a realizat prin trei comunităţi: CECO. • numărul de comisari va fi redus cu o treime. privind Uniunea Europeană. prin crearea de noi resurse. urmată de integrarea politică şi unitatea monetară. „Acquis”-ul (din limba franceză acquis = dobândit. Acesta reprezintă prima mare modificare a tratatelor originale. C. în final.nu este încă o federaţie. 2. a fost realizată prin diminuarea progresivă a prerogativelor naţionale. Este ansamblul dreptului comunitar sau al instrumentelor juridice primare sau secundare care unesc statele membre ale UE. pentru ca. Noul act semnat de şefii de stat şi de guvern din ţările Uniunii Europene la 13 decembrie 2007.crearea Băncii Europene de Investiţii destinată să faciliteze expansiunea economică a comunităţii. considerat ca o „nouă treaptă pe calea înfăptuirii unei uniuni tot mai strânse a popoarelor Europei”. 1986. 4. europenii au înţeles. cu numele oficial de „Înalt Reprezentant al Uniunii pentru politica comună externă şi de securitate”.Tratatul de la Maastricht. Danemarca. făcând necesare alte măsuri. Irlanda. . Reformarea profundă a Uniunii Europene a eşuat însă. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene. referitor la CEE (Comunitatea Economică Europeană) şi CEEA sau Euratom (Comunitatea Europeană de Energie Atomică). Cele şase valuri ale extinderii (1972-2007). când aderă Austria. CEE. când aderă Grecia..

favorizată de introducerea monedei EURO. când se fondează Institutul Monetar European (1994) şi Banca Centrală Europeană (1998). contribuind la finanţarea cheltuielilor publice şi la redistribuirea profiturilor. fondată pe trei piloni şi care a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht (1992): . este şi un instrument de reglare economică. de patru libertăţi fundamentale ale pieţei comune: • circulaţia bunurilor. cât mai neutru posibil. 5. în cadrul UE. Evoluţia sa de-a lungul timpului reflectă transformarea succesivă a construcţiei europene. camera populară şi curtea supremă de justiţie (după modelul german). serviciile (transporturile. Se vorbeşte. Statele membre vor trebui astfel. FORMELE DE INTEGRARE ALE UNIUNII EUROPENE 1. De asemenea. prin „Cartea albă a pieţei comune”. cercetarea şi dezvoltarea. esenţa acesteia va rămâne aceeaşi. declaraţii şi alte acte adoptate în cadrul Politicii externe şi de Securitate comună (PESC) şi a cooperării în domeniul Justiţiei şi afacerilor Interne (JAI). Este situaţia de integrare economică. Băncile. este crearea unei federaţii. care instituie tarife vamale comune în raport cu tarifele non-comunitare (ceea ce elimină posibilitatea intrării fără taxă vamală a unui produs extracomunitar.politica internă şi de justiţie (pilonul III) se realizează prin coordonare comună. şi anume „garantarea că. asigurările. în sensul că majoritatea prerogativelor în acest domeniu rămân la nivel naţional. 3. reglementate prin dreptul comunitar. Instrumentul juridic al uniunii vamale este „tariful exterior comun”. atunci când sunt acordate scutiri de taxe pentru sumele totale plătite. Acţiuni şi poziţii comune. Politica fiscală este de mare importanţă pentru fiecare stat membru al UE. să încurajeze dezvoltarea economiei sau să orienteze modul de organizare a întreprinderilor. • Faza 1994-1997. 2. pregătirea pieţei interne a impus stabilirea unui sistem de impozitare a consumului. • Faza începând cu 1999. cu un guvern federal. precum şi cele încheiate între statele membre în domeniul de activitate al Uniunii. politica transporturilor. unde. politica energetică. în care bunurile. care prevedea suprimarea frontierelor fiscale (care întreţineau diferenţe de TVA de la un stat la altul). La exportul mărfurilor unui stat membru către altul. Uniunea politică este ultima etapă a construcţiei europene. deşi prin politica fiscală UE îşi va putea fixa noi priorităţi. 21 . Scopul acestei ultime etape. 4. priorităţile şi obiectivele stabilite. persoanele. indiferent de cantitate. resursele necesare. Bugetul uniunii europene este acel act care autorizează anual. Deşi a fost introdusă în 1985. opinii şi recomandări). capabil să influenţeze consumul. rezoluţii. politica ecologică). ci şi într-o politică comercială şi vamală comună. Rezultatul acestei construcţii europene este o arhitectură complexă. De aceea. Piaţa comună (operaţională începând cu 1992) constă în fuziunea pieţelor naţionale într-o piaţă unică. politicile fiscale a unor state membre nu vor avea efecte nedorite asupra altor state membre şi de a asigura o suveranitate reală cetăţenilor şi reprezentanţilor săi printr-o acţiune comună. convenţii. . în curs de desfăşurare. chiar dacă. când se fixează irevocabil ratele de schimb şi se trece la moneda unică (euro). astfel. supranaţională. Este un proces realizat în trei timpi: • Faza 1992-1993. importat în prealabil de o altă ţară membră a Comunităţii Europene).politicile comune (pilonul I). Declaraţiile şi rezoluţiile adoptate în cadrul Uniunii Europene. interacţiunile complexe întreţinute dintre cele 27 de sisteme fiscale (dintre care în 13 state EURO a devenit moneda unică) vor trebui să fie centralizate şi uşor dirijate. deoarece odată cu aplicarea sa într-o ţară poate produce efecte atât asupra sa cât şi asupra ţărilor vecine. prioritatea revine obiectivelor politice. să ia tot mai multe decizii în comun pentru a-şi adapta sistemele fiscale cu evoluţia societăţii. care presupune deja politici monetare comune. Zona liberului schimb (instituită între anii 1957 şi 1968) constă în circulaţia liberă a produselor. Politica fiscală este atribut al suveranităţii naţionale şi o parte a politicii economice din fiecare ţară. spre deosebire de primele patru (centrate pe integrarea economică). În acest fel. cuprind politicile de coeziune economică şi socială (dezvoltarea regională şi politica socială) şi politicile de acţiune comună (politica agricolă comună. Acordurile internaţionale la care Comunitatea Europeană (CE) este parte. Uniunea vamală (introdusă începând cu anul 1968) constă nu doar în eliminarea reciprocă a taxelor vamale. • circulaţia capitalurilor. Instrumentul juridic de realizare a pieţei comune a fost Actul Unic European (1986). o cameră a statelor. piaţa comună a devenit efectivă abia în 1992. este important ca toate statele să conlucreze la elaborarea şi aplicarea politicilor fiscale. Comunitatea a adoptat taxa pe valoarea adăugată (TVA).III. Bursa de valori) şi capitalurile pot circula liber. POLITICILE UNIUNII EUROPENE 1. Legislaţia adoptată de către instituţiile Uniunii Europene pentru punerea în practică a prevederilor Tratatelor (regulamente. Uniunea economică şi Monetară (începând cu 1992) este stadiul cel mai avansat al integrării economice. majoritatea prerogativelor fiind lăsate la nivel naţional (abordarea interguvernamantală). decizii. • circulaţia persoanelor. Politica bugetară. statele membre puteau să-şi fixeze liber respectivele taxe. când prioritatea este dată îndeplinirii condiţiilor de convergenţă monetară şi bugetară.politica externă şi de securitate europeană (pilonul II) funcţionează conform modelului interguvernamental. caracterizată prin existenţa unei pieţe unice. V. fără control vamal. finanţarea ansamblului de activităţi şi de intervenţii comunitare. apare efectul de subvenţionare a exportului. a barierelor tehnice (standardele şi specificaţiile naţionale privind calitatea produselor) şi a celor fizice (controalele vamale în interiorul Comunităţii). 2. . Pe măsura realizării integrării europene. directive. • circulaţia serviciilor. De aceea. sănătatea. VI. IV. În viitor. înainte de aderare.

numărul parlamentarilor fiecărei ţări fiind în funcţie de numărul populaţiei. a cartelurilor monopoliste sau a protecţionismului mascat din partea statelor membre. Pe o piaţă mare. Alegerile au loc o dată la cinci ani şi fiecare cetăţean al Uniunii Europene are dreptul de a vota şi de a candida. Baza legală a protecţiei consumatorului este asigurată de art. Competenţele înscrise în Proiectul de Buget sunt după natura cheltuielilor următoarele: . 129 a.textele de înfiinţare (Paris. Ea se referă la realizarea şi menţinerea comportamentului competitiv al întreprinderilor. . .Pentru alte cheltuieli „non-obligatorii”. supranaţională. . După lecturarea de către fiecare instituţie. 100 a. iar puterea legislativă.Tratatele adoptate ulterior şi Tratatele de aderare.1. cheltuieli de cercetare. Astfel.2. Din acest motiv. ajutoare pentru dezvoltarea regiunilor. favorizând procurarea de bunuri şi de servicii în condiţii de concurenţă.cooperarea. ci este încredinţată unor instituţii comunitare. Politica concurenţei este necesară în cazul unei pieţe uriaşe ca UE. Aceste reglementări se referă la cinci drepturi fundamentale ale consumatorului: . După mai multe proiecte de cooperare monetară. executivă. . Bugetul anual este reglementat prin tratatul de instituţionalizare a CE. Sistemul decizional în cadrul instituţiilor Uniunii Europene prevede patru proceduri: . INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE Cele două Tratate iniţiale de la Paris şi Roma sunt acorduri interstatale executate de către instituţii supranaţionale.co-decizia între Consiliul European şi Parlamentul European. Parlamentul European. o monedă unică”.3 şi art.dreptul comunitar. indiferent unde locuieşte în Uniunea Europeană. Acestea au dus la transformarea progresivă a politicii monetare într-un important domeniu comunitar. există întotdeauna tentaţia dumpingului.dreptul la securitate şi sănătate. politica concurenţei este esenţială pentru consolidarea pieţei comune.dreptul de reprezentare (a consumatorului în cadrul structurilor comunitare). . Eşecul SME a dus la înfiinţarea institutului Monetar European (1994) şi a Băncii Centrale Europene (1998). O dată cu intrarea în vigoare a Uniunii Economice şi Monetare (1993). 4. ceea ce a permis orientarea întregii palete de politică economică a UE. 268-280) prin care s-au fixat şi procedurile de stabilire a bugetului. precum şi la introducerea monedei unice (1999). care funcţionează după principiile dreptului comunitar. fiind destinat pentru cheltuieli agricole.jurisprudenţa. protejând în acelaşi timp şi mediul înconjurător. . Politicile UE specializate în consolidarea pieţei comune 4. ale Tratatului CE. tranzacţiile cu metale preţioase. Parlamentul European nu poate decât să propună anumite modificări care intră în competenţa Consiliului European ce deţine puterea de a fixa nivelul acestor cheltuieli (40% din cheltuielile obligatorii sunt destinate sprijinirii pieţelor produselor agricole). 1.dreptul de a fi despăgubit în caz de prejudiciu. Parlamentul European poate modifica proiectul bugetului (60% din cheltuieli). Politica monetară se află sub incidenţa art. judecătorească revin unor instituţii comunitare. . Parlamentul European este acela care definitivează bugetul iar preşedintele cel care semnează. 5.asentimentul. în dubla lor ipostază de întreprinderi naţionale şi întreprinderi comunitare. 4. cele mai recente alegeri au avut loc în iunie 2009. Bazele juridice ale instituţiilor comunitare sunt: .dreptul de informare şi educaţie (despre caracteristicile produsului şi ale serviciilor asigurate după cumpărare). În faţa concurenţei tot mai crescute din partea marilor firme americane şi japoneze. 4. Punerea în aplicare a Tratatelor nu a fost lăsată la discreţia statelor semnatare. membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot direct de către cetăţenii Uniunii Europene. . obiectele de artă. Politica industrială a UE are ca principiu obiectiv consolidarea competitivităţii produselor sale pe piaţa internaţională pentru a oferi totodată clienţilor săi produse de calitate la preţuri competitive. Roma) . Politica de sprijin a IMM-urilor. Tratatele de la Roma şi Paris. Alte probleme în curs de soluţionare sunt: armonizarea TVA privind bunurile de ocazie. colecţiile şi antichităţile. de formare şi cooperare internaţională cu restul lumii etc. în 1978 a intrat în vigoare Sistemul Monetar European (SME). Comisia Europeană elaborează „anteproiectul bugetului” plecând de la estimarea nevoilor şi priorităţilor politicilor UE pentru anul viitor. 105-111 ale Tratatului Comunităţii Europene. pentru creşterea pe termen lung a competitivităţii Comunităţii pe piaţa mondială. Parlamentul exprimă voinţa democratică a celor 22 . ca şi Tratatele adoptate ulterior sunt constituţii ale comunităţilor. 3. Aceasta pune accentul pe nevoia de evitare a dublei impozitări a IMM-urilor.Pentru cheltuielile obligatorii 8care decurg obligatoriu din tratate europene sau acte specifice). Comunitatea Europeană a început să se preocupe de formularea unei politici industriale care să încurajeze parteneriatele între firme europene.În anul 2000. politica monetară a devenit una din pârghiile principale ale integrării economice. Acest document este prezentat Consiliului European care-l adoptă după ce a fost îmbunătăţit şi întocmeşte un „proiect de buget” care este transmis Parlamentului European. modificat prin tratatul de la Amsterdam (art. axată pe libertatea circulaţiei capitalurilor. .3. să promoveze cooperarea în domeniul cercetării. conform principiului „o piaţă. bugetul UE a atins 93 miliarde de EURO (250 EURO/locuitor şi an). Din anul 1979. . educaţie. Este o componentă principală a pieţei interne.consultarea. Parlamentul European este ales de cetăţenii Uniunii Europene pentru a le reprezenta interesele. Îşi are originea în anii ’50 şi are la bază Tratatele fundamentale. Politica consumului.dreptul de protecţie a intereselor economice.

Preşedinţia Uniunii Europene. 3. Membrii Parlamentului European nu sunt grupaţi în funcţie de ţările de origine. Curtea de Conturi este formată din câte un reprezentant al fiecărui stat membru. Consiliul reprezintă statele membre. Împreună cu Consiliul European. Consiliul European se întruneşte de până la patru ori pe an. Este principalul organ de decizie al Uniunii Europene şi. de la adepţii convinşi ai federalismului până la euroscepticii fervenţi. care este împuternicit să îşi asume angajamente în numele guvernului pe care îl reprezintă. având funcţia de comisari. . Afaceri Economice şi Financiare (Ecofin). Telecomunicaţii şi Energie. Mediu. ei reprezintă toate punctele de vedere cu privire la aspectele politice şi integrarea europeană. Aceştia sunt numiţi la Curtea de Justiţie. Comisia este organul executiv al Uniunii Europene – cu alte cuvinte. Ei deţin calificările sau competenţele necesare pentru a fi numiţi în cele mai înalte funcţii juridice din ţările lor de origine. Forţă de muncă. Competitivitate. În general. Comisia este independentă de guvernele naţionale. 2. pe care le prezintă Parlamentului European şi Consiliului.să asigure respectarea legislaţiei Uniunii Europene. Sănătate şi Protecţia Consumatorilor.aproximativ 500 de milioane de cetăţeni ai Uniunii şi le reprezintă interesele în discuţiile cu alte instituţii UE. Preşedinţia Consiliului European este asigurată prin rotaţie. A nu se confunda cu Consiliul Europei.Adoptă legile europene. Parlamentul European îndeplineşte trei funcţii principale: . Parlamentul European adoptă sau respinge întregul proiect de buget. Curtea are în alcătuire un judecător din fiecare stat membru. 4. astfel încât toate sistemele juridice naţionale din cadrul Uniunii Europene sunt reprezentate. promovând deciziile legislative şi politice şi negociind pentru realizarea unui compromis între statele membre. Este reuniunea şefilor de stat şi de guvern a ţărilor membre ale Uniunii Europene. CEE şi EURATOM. Misiunea Curţii este să se asigure că legislaţia Uniunii Europene este interpretată şi aplicată în mod uniform în toate statele membre Uniunii Europene. . 7. câte unul din fiecare stat membru al Uniunii Europene. la fel ca şi Parlamentul European. Curtea de Justiţie. Secretariatul General. ci de afinităţile politice la nivelul Uniunii Europene. la fiecare şase luni.Controlul finanţelor publice. cei 27. reuniunile întregului Parlament. Prin aceasta se înţelege administrarea cotidiană a afacerilor Uniunii Europene: aplicarea politicilor. Parlamentul deţine puterea de a aproba sau de a respinge comisarii nominalizaţi şi are dreptul de a cere întregii Comisii Europene să demisioneze. Transport. Cu alte cuvinte. Misiunea ei este să reprezinte şi să susţină interesele Uniunii Europene ca un tot unitar. La nivelul grupurilor politice de care aparţin. Agricultură şi Pescuit. fiecare stat membru al Uniunii Europene preia controlul agendei Consiliului şi prezidează toate reuniunile pentru o perioadă de şase luni. împreună cu Curtea de Justiţie. au loc la Strasbourg şi uneori la Bruxelles. Politică Socială.să administreze şi să aplice politicile Uniunii Europene şi bugetul. fondat în anul 1949. care poate fi reînnoit. 4 al Tratatului de la Maastricht. iar la reuniuni participă. 6.să propună proiecte legislative Parlamentului European şi Consiliului European. au ocupat poziţii politice în ţările lor de origine. Justiţie şi Afaceri Interne. Consiliul a fost înfiinţat prin tratatele fundamentale din anii ′50. în special asupra Comisiei Euroepen. Tineret şi Cultură. 23 . astfel încât legile să se aplice în mod egal tuturor cetăţenilor. este responsabilă pentru aplicarea deciziilor Parlamentului şi Consiliului. Parlamentul are 736 de membri din toate cele 27 de state membre UE. Faptul că Paelamentil Europea este ales prin vot direct de către cetăţenii Uniunii Europene reprezintă o garanţie a legitimităţii democratice a legislaţiei europene. . Rolul acestora este să îşi susţină punctele de vedere în cazurile înaintate Curţii spre soluţionare. Educaţie. iar reuniunile comisiilor parlamentare au loc tot la Bruxelles. cu sediul la Strasbourg şi nici cu Consiliul Uniunii Europene. format din miniştri reprezentanţi ai ţărilor membre. cu sediul la Bruxelles este practic guvernul Uniunii Europene şi este ales pentru un mandat de cinci ani. De asemenea. Consiliul European. A rezultat în anul 1967 din fuziunea organismelor executive ale CECO. a fost instituită în temeiul primului Tratat de la Paris. cu sediul la Luxemburg. .Parlamentul European exercită controlul democratic asupra celorlalte instituţii ale Uniunii Euroepen. împreună cu Preşedintele Comisiei Europene. derularea programelor şi alocarea fondurilor. dar s-a impus prin tradiţie şi este consfinţit în art. şi nu a fost prevăzut prin Tratatul de la Roma. pentru un mandat de şase ani. Comisia Europeană. Comisiei Europene îi revin patru funcţii principale: . dar în calitate de membri ai Comisiei ei şi-au luat angajamentul de a acţiona în interesul Uniunii ca tot unitar şi de a nu se supune eventualelor recomandări venite din partea guvernelor naţionale. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene. cunoscute sub denumirea de „sesiuni plenare”. adică la nivel de miniştri în cadrul reuniunilor obişnuite ale formaţiunilor Consiliului. 5. Comisia elaborează propuneri de legi europene noi. în funcţie de subiectele de pe agenda de lucru. şi este asistată de opt „avocaţi generali”. în cursul fiecărei preşedinţii de şase luni a fiecărui stat membru. în colaborare cu Consiliul. În total există nouă configuraţii diferite ale Consiliului: Afaceri Generale şi Relaţii Externe. prin acordul comun al guvernelor statelor membre ale Uniunii Europene. . Comisia este compusă din 27 de femei şi bărbaţi. Aceste reuniuni „la nivel înalt” stabilesc orientările de politică generală ale Uniunii Europene şi soluţionează probleme care nu au găsit rezolvare la nivelurile inferioare.să reprezinte Uniunea Europeană la nivel internaţional. Parlamentul European îşi desfăşoară activitatea în trei sedii: la Luxemburg se află sediul administrativ. al CECO din anul 1951. un ministru din fiecare guvern al statelor Uniunii Europene. Judecătorii şi avocaţii generali sunt persoane a căror imparţialitate nu poate fi pusă la îndoială. Consiliul Uniunii Europene. spre exemplu prin negocierea acordurilor între Uniunea Europeană şi alte ţări. în multe domenii de politici publice. Parlamentul European deţine autoritatea asupra bugetului Uniunii Europene şi poate influenţa cheltuielile Uniunii.

reflectând. precum asociaţiile de consumatori. Curtea are un membru din fiecare stat membru al Uniunii Europene. Comisia şi Parlamentul European. Există. aceştia sunt nominalizaţi pentru Comitet de către guvernele naţionale şi sunt numiţi de Consiliul Uniunii Europene pentru un mandat de patru ani. Organisme consultative: 1. cu aproximaţie. avizele Comitetului sunt transmise instituţiilor de talie mai mare: Consiliul. o platformă formală pentru exprimarea punctelor lor de vedere asupra problemelor Uniunii Europene. Curtea are dreptul de a verifica orice persoană sau organizaţie care lucrează cu fonduri ale Uniunii Europene. Înfiinţat în anul 1994 prin Tratatul de instituire a Uniunii Europene. mărimea populaţiei fiecărei ţări membre a Uniunii Europene. Banca Centrală Europeană III. Oficiul European pentru Selecţia Personalului. Misiunea Curţii este de a verifica dacă fondurile Uniunii Europene sunt administrate corespunzător. Şcoala Europeană de Administraţie 24 . Comitetul Economic şi Social European. Comitetul Economic şi Social European are 344 de membri. Comitetul Regiunilor este un organ consultativ alcătuit din reprezentanţi ai autorităţilor regionale şi locale europene. Rolul Comitetului Regiunilor este de a prezenta punctele de vedere locale şi regionale cu privire la legislaţia Uniunii Europene.Curtea de Conturi. II. care sunt numiţi de către guvernele Uniunii Europene pentru un mandat de patru ani 2. Comitetul Regiunilor. Comitetul are 344 de membri. organismelor „societăţii civile organizate”. este un organ consultativ care le furnizează reprezentanţilor grupurilor de interese din Europa: organizaţii patronale şi sindicatele. înfiinţat în anul 1957 prin Tratatul de la Roma. cu sediul la Luxemburg. astfel încât cetăţenii Uniunii să obţină valoare maximă în schimbul banilor. Organisme interinstituţionale: Oficiul pentru Publicaţii. Membrii Comitetului sunt membri aleşi sau factori de decizie în cadrul autorităţilor locale sau regionale din regiunea din care provin. în cadrul Uniunii Europene: I. numit de Consiliu pentru un mandat de şase ani care poate fi reînnoit. Organisme financiare: Banca Europeană de Investiţii. a fost înfiinţată în anul 1975. Fondul European de Investiţii.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful