Ghid medical de prim – ajutor

Coordonator stiinţific al lucrării: dr. Lidia RÂJNOVEANU medic primar ATI doctor în medicină FAAMED

2009

CUPRINS

Cap. 1. Noţiuni de anatomie şi fiziologie Cap. 2. Lanţul supravieţuirii 2.1. Accesul 2.2. Primul ajutor 2.3. Suportul de bază al vieţii 2.4. Defibrilarea Externă Automată. Genealităţi Cap. 3. Reguli de bază ale managementului victimei politraumatizate Cap. 4. Evaluarea primară şi secundară a vicitmei politraumatizate Cap. 5. Tipuri de leziuni în accident 5.1. Leziuni ale părţilor moi. Primul ajutor în plăgi 5.2. Entorse, luxaţii, fracturi. Primul ajutor 5.2.1. Entorse. Definiţie. Diagnostic. Prim ajutor 5.2.2. Luxaţii. Definiţie. Diagnostic. Prim ajutor 5.2.3. Fracturi. Definiţie. Diagnostic. Prim ajutor 5.2.3.1. Fracturi ale membrelor superioare 5.2.3.2. Fracturi ale membrelor inferioare 5.2.3.3. Fracturi ale bazinului 5.2.3.4. Amputaţia 5.3. Traumatismele craniocerebrale 5.4. Trauamtismele coloanei vertebrale 5.5. Trauamtismele toracice 5.6. Trauamtismele abdominale. Diagnostic. Prim ajutor Cap. 6. Hipotermia. Degerăturile.Diagnistic. Clasificare. Prim ajutor Cap.7. Hipertermia. Insolaţia. Diagnostic. Prim ajutor Cap. 8. Şocul. Definiţie. Diagnostic. Clasificare. Prim ajutor. Anafilaxia Cap. 9. Sisteme de imobilizare şi transport pentru victima traumatizată Cap. 10. Urgenţele mediului 10.1. Muşcătura de şarpe 10.2. Intoxicaţiile. Diagnostic. Calsificare. Prim ajutor 10.2.1. Intoxicaţia cu CO. Diagnostic. Prim ajutor 10.2.3. Intoxicaţia cu ciuperci. Diagnostic. Prim ajutor. 10.2.2. Intoxicaţia cu alcool etilic. Diagnostic.Prim ajutor 10.2.4. Intoxicaţia cu opioide. 10.3. Arsurile 10.4. Electrocutatul 10.5. Inecatul 10.6. Spânzuratul Cap. 11. Principii de management în accidentele cu multiple victime. Triajul

3 23 24 24 25 31 33 35 41 41 43 43 44 46 47 48 48 49 49 50 51 53 54 59 61 65 70 70 71 71 71 72 72 73 75 76 76 77

2

Capitolul 1 NOŢIUNI DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE

Introducere Pentru practica celor chemaţi să acorde primul ajutor în situaţii de dificultate sau accidente, sunt necesare noţiuni de anatomie şi fiziologie care să le permită a cunoaşte pe deoparte acele segmente corporale şi organe care pot fi obiectul unei lezionări prin accident, sau altă situaţie producătoare de modificări ale stării normale şi pe de altă parte să cunoască ariile de elecţie pentru luarea pulsului, aplicarea unei staze corecte în caz de hemoragii, localizarea diferitelor organe etc. În afară de aceasta sunt utile şi unele noţiuni de fiziologie. Toate datele sunt necesare pentru a stabili un diagnostic obligatoriu în acordarea primului ajutor. Atragem atenţia asupra faptului că ţinând cont de necesităţile practicii acordării primului ajutor, ne abatem de la logica didactică accentuând acele capitole care contin date legate direct de modalităţile acordării acestuia. Cunoştinţe de anatomie Corpul uman este alcătuit din următoarele segmente sau regiuni: cap-gât, trunchi,(torace, abdomen), extremităţi: membrele superioare şi membrele inferioare. Capul este segmental superior, format din neurocraniu, o cutie osoasă care conţine creierul şi viscerocraniu, sau faţa, ale cărei elemente sunt ochii, nasul, gura şi în părţile laterale, urechile . Gâtul este segmentul care uneşte capul cu trunchiul şi este format de vertebrele cervicale componente ale coloanei vertebrale. Trunchiul, portiunea cea mai voluminoasă a corpului format din torace, şi abdomen. Toracele este delimitat de coloana vertebrală, coaste, stern, este separat în porţiunea inferioară de abdomen prin muşchiul diafragmatic şi contine inima (cordul) şi plămânii (pulmonii) vase sanguine şi limfatice, esofagul şi traecte nervoase. Abdomenul, partea inferioară a trunchiului, conţine organele digestive: esofag, stomac, intestine, glandele anexe ale tubului digestiv, ficatul şi pancreasul, organele aparatului urinar, rinichii. Un segment al cavităţii abdominale este cavitatea pelvină, în conţinutul căreia se află vezica urinară legată de rinichi prin două canale numite uretere şi organele interne genitale feminine. Cavitatea abdominală şi pelvină mai conţin continuarea vaselor sanguine şi limfatice precum şi a traectelor nervoase. Extremităţile, membrele superioare şi inferioare. Legătura dintre extremităţi şi trunchi se realizează prin două ansamble: centura scapulară şi centura pelvin, respectiv regiunea umerilor şi regiunea şoldurilor. Membrul superior este format din braţ, de la umăr la cot, antebraţ, de la cot la încheietura mâinii şi mână. Centura scapulară are ca bază osoasă scapula (omoplatul) şi clavicula care sunt articulate cu humerusul, osul braţului şi sternul. Membrul inferior este format din coapsă, care ţine de la şold la genunchi, din gambă de la genunchi la gleznă şi din antepicior (laba piciorului). Legătura cu trunchiul se face prin centura pelvină ce are ca bază osoasă oasele pelvine sau ale bazinului şi femurul, baza osoasă a copsei. Pentru determinarea poziţiilor diferitelor segmente ale corpului unele faţă de altele se folosesc aşa numitele elemente de orientare ale corpului care sunt planuri, axe şi puncte. Astfel axa corpului este linia imaginară dreaptă ce uneşte creştetul capului ( vertexul ) cu punctul central al poligonului de susţinere – proiecţia pe sol a picioarelor. Corpul omenesc este un volum care raportat spaţial poate avea trei planuri de referinţă: planul frontal, planul sagital şi planul transversal ( fig 1. ) 3

Se disting trei planuri transversale: planul transversal superior sau cranial. trece prin axa corpului împărţind corpul în două părţi: una anterioară sau ventrală şi una posterioară sau dorsală. Planul frontal median sau principal. 1968) Pentru a putea să exprimăm corect diferitele raporturi anatomice ale corpului este necesar să clarificăm termenii folosiţi în limbajul anatomic şi medical în general. Astfel prin cranial se înţelege apropierea de planul transversal superior. – abducţia este mişcarea prin care un membru apropiat de planul sagital median al corpului este îndepărtat de acesta. etc. Planul tangent la frunte se numeşte ventral sau frontal anterior. Planurile corpului uman (după. tangent la creştetul capului(vertex). Planurile sagitale sunt perpendiculare pe cele frontale. Planul frontal posterior sau dorsal este tangent la ceafă. Fig. – pronaţia este mişcarea prin care degetul mare al palmei este rotit către planul sagital median al corpului. 1. Planurile transversale sunt perpendiculare pe axa corpului. coborîrea capului cu bărbia spre piept. Voiculescu M. În încheierea acestui prim capitol vom clarifica unii termeni referitori la mişcările membrelor şi ale segmentelor acestora sau ale trunchiului: – flexia este apropierea antebraţului de braţ. Planul sagital median trece prin axa corpului şi îl împarte simetric în jumătatea stângă şi jumătatea dreaptă. La fel prin ventral şi dorsal se indică apropierea de planul frontal anterior respectiv de cel frontal posterior. – supinaţia este o mişcare de rotire a membrului superior prin care degetul mare al palmei este îndepărtat de planul sagital median. 4 . – adducţia este mişcarea de apropiere a unui membru de planul sagital median al corpului. planul transversal median sau principal care trece prin ombilic şi împarte corpul în jumătatea superioară sau cranială şi jumătatea inferioară sau caudală şi în fine planul transversal inferior sau caudal care este tangent la planul suprafeţei tălpilor. apropierea sau depărtarea de trunchi se foloseşte termenul de proximal respectiv distal . – extensia este mişcarea inversă flexiei. Pentru a exprima de-a lungul extremităţilor. Înţelegem prin medial apropierea de planul sagital median.Planurile frontale sunt paralele cu fruntea. strângerea pumnului. iar prin lateral depărtarea de acest plan. sau închiderea unghiului pe care acestea îl fac unul faţă de celălalt. Prin caudal înţelegem apropierea de planul transversal inferior.

Organismul uman este constituit din ansambluri celulare care formează ţesuturi şi organe. Ţesuturile. Un grup aparte de celule se găseşte în sânge şi limfă. precum şi al bioxidului de carbon sau a altor produşi rezultaţi din activitatea vitală. sistemul endocrin – glandular – aparatul circulator. aparatul respirator. care formează aparatul locomotor şi de susţinere. în care se află. cele de sine stătătoare şi cele care intră în structura organelor sunt organizate pe ansambluri denumite sisteme sau aparate. fiind format dintr-o parte celulară.Celula Pentru a înţelege noţiunile de anatomie. aparatul digestiv aparatul urinar sau excretor. Sângele este considerat ţesut lichid. globulele albe şi o categorie specială: plachetele sanguine sau trombocitele. precum şi analizorii vizuali. sistemul nervos. o oasele scurte. – ţesutul muscular. Sistemul osteo – articular este format din totalitatea oaselor şi articulaţiilor din organism. altele nutriţia. înconjurător. sistemul muscular. Rolul sângelui în organism este de transportator al substanţelor nutritive şi al oxigenlui. fiziologie şi de prim ajutor este necesar a face câteva referiri la unitatea elementară a materiei vi: celula. Respectarea acestor condiţii poartă numele de homeostazie. alcătuieşte ţesuturile şi organele întregului corp. de legătură. foarte complex fiind alcătuit din partea care asigură relaţia cu mediul exterior numit sistem nervos somatic şi partea care asigură relaţiile din interiorul organismului. În acest aparat sunt cuprinse sistemul osos şi articular sau osteo – articular şi sistemul muscular. etc. Aceasta. Dereglarea acestei stări duce la apariţia unui conflict între celulă şi mediul ambiental sau între celulele dintr-un anumit teritoriu intern şi astfel ne situăm în ceea ce numim foarte larg stare patologică sau boală. Ţesutul Prin ţesut se înţelege o grupare de celule cu aceiaşi diferenţiere morfologică. o oasele cu forme particulare. ai mirosului şi senzitivi. 5 . sistemul nervos vegetativ . aparatul genital. solidă şi una lichidă aşa numita plasmă sanguină. Se disting următoarele categorii de oase: o oasele lungi. structură şi specializare funcţională chiar dacă au origini diferite. număr de celule caracterizant şi rapoarte de funcţionalitate bine definite. Se cunosc patru tipuri fundamentale de ţesuturi : – ţesutul epitelial. – ţesutul conjunctiv. Fiecare ţesut sau organ are propriul tip. Pe lângă celulele proprii ţesuturile şi organele pot conţine şi alte tipuri de celule cu rol bine stabilit. necesare proceselor vitale. aşa numitele mucoase. – ţesutul nervos. gustativi. sub multitudinea de aspecte pe care le are. auditivi. care constitue invelişul exterior al organismului (pielea) precum şi acoperirea diferitelor cavităţi sau organe interne. Aparatul locomotor şi de susţinere. unele sunt de susţinere şi înlocuire în anumite situaţii (cicatrizări de exemplu) altele asigură protecţia celulelor tesutului sau organului. ce trebuie bine respectate de mediul ambiental. de înlocuire şi de susţinere. Celulele sanguine sunt globulele roşii. o oasele late. Pentru a putea trăi celula are nevoie de îndeplinirea anumitor condiţii. În organismul uman sunt enumerate sistemul osos şi articular. care este striat sau voluntar şi neted sau involuntar.

oase ale antebraţului: femurul. unele oase ale capului sau feţei. Oase late sunt omoplatul sau scapula. osul coapsei: tibia şi peroneul de la gambă . unul singur se leagă de ţesuturi moi. deosebit de periculoasă prin posibilitatea obstruării unui vas sanguin terminal ceea ce duce la paralizii sau moarte. fenomenul ducând la embolia grasă. una proximală mai apropiată de trunchi şi a doua distală mai depărtată. deci. Scheletul uman ( după Manualul Grupei Sanitare. oasele bazinului. oasele capului. au aceeaşi structură dar sunt reduse ca lungime şi nu au canal medular gras. care se găseşte în regiunea laringo – linguală. coastele. metacarpiene etc. osul sacral. de la centura scapulo – humerală. 2. osificare fibroasă sau cartilaginos.Oasele lungi prezintă două extremităţi denumite epifize. Partea mijlocie este numită diafiză. Oasele scurte. Fig. o mare atenţie la acordarea primului ajutor în caz de fracturi. Oasele se leagă între ele prin articulaţii. Oasele cu forme particulare sunt vertebrele coloanei vertebrale. Oase scurte sunt falangele degetelor sau oasele carpiene. Trebuie. a cărei grosime variază de la un os la altul şi central zona spongioasă. Pentru acest motiv o fractură este deosebit de dureroasă şi însoţită de hemoragie. fenomene deosebit de importante în consolidarea fracturilor. osificare encondrală. Pe la nivelul periostului pătrund în masa osoasă vase sanguine şi nervi. Oasele late sunt deasemenea învelite în periost. l972 ) 1 – craniul 2 – clavicula 3 – omoplatul 4 – sternul 5 – coloana vertebrală 6 – humerus 7 – cubitus (ulna) 8 – radius 9 – coxalul 10 – femurul 11 – rotula (patela) 12 – tibia 13 – peroneul 14 – oasele mâinii 15 – oasele labei piciorului 6 . În acelaşi timp datorită mişcărilor capetelor fracturii este posibilă antrenarea în circulaţia sanguină a unor fine particule grăsoase. din totalitatea lor. osul hioid. Oase lungi sunt humerusul. osul braţului: cubitusul şi radiusul. urmează zona compactă. Osificarea se poate face prin impregnarea ţesutului fibros. de la centura pelvină.

Capsula articulară este bogat vascularizată şi inervată senzitiv ceea ce face ca orice deplasare brutală a suprafeţelor articulare să producă dureri puternice şi în unele situaţii hemoragii. 3. 2 – articulaţiile capului. Articulaţia este consolidată deasemenea printr-o serie de benzi. cavitatea articulară. 1967 ) 7 . cu rol de lubrefiant şi de protecţie în procesele imunitare. ligamentele articulare. et col. Tipuri de articulaţii mobile sinoviale ( după Petricu I. Tipul fix de articulaţie se realizează printr-o legătură intimă prin intermediul unui ţesut fin conjunctiv fibros numit ligament sutural. 4. 1967 ) 1 – membrana articulară 2 – cartilaj 3 – epifiza. Structura unui os lung ( după Şanta N. sacrumului. de îmbinare. canalul medular 6 – măduva osoasă 7 – periost 8 – fascicul vasculo – nervos O articulaţie este caracterizată prin suprafeţele osoase care concură la formarea ei şi prin structurile ce se găsesc la acest nivel. semimobile. semimobile. denumită sinovială. sau după forma suprafeţelor capetelor osoase articulate. C. o cavitate. partea spongioasă 4 – partea compactă 5 – diafiza. Membrana sinovială secretă lichidul sinovial. Suprafeţele articulare epifizare au un substrat cartilaginos tapetat de o membrană. Articulaţie sinovială Articulaţie sinovială cu menisc Articulaţie sinovială cu disc Fig. Din punct de vedere topografic putem împărţi articulaţiile în patru grupe: 1 – articulaţiile coloanei vertebrale. Fig. La articulaţii ca acelea dintre vertebre sau a genunchiului se mai află între capetele articulare un disc fibroelastic respectiv un menisc cu rol de amortizor. bazinului. 3 – articulaţiile toracelui. mobile. Întâlnim asemenea articulaţii la oasele late ale cutiei craniene la oasele bazinului etc. care este vidată. fixe. cum este cazul în entorse şi luxaţii. şi delimitează impreună cu o capsulă conjunctivovasculară care înconjoară totul ca un manşon. 4 – articulaţiile membrelor.Legătura dintre segmentele osoase se face prin articulaţii care sunt clasificate după gradul de mobilitate.

nazale. palatin. compusă din oasele: etmoid. scheletul membrelor. Fig. scheletul trunchiului. vertebrele. două oase temporale. sfenoid. coaste şi stern. lacrimale. Scheletul trunchiului – este format din coloana vertebrală. nasul. A doua porţiune a capului este viscerocraniul format din cinci oase perechi şi unul nepereche. vizibile la examenul exterior sunt. în care sunt inclavate cele 16 perechi de dinţi. urechile ( pavilioanele cartilaginoase ) cu cunductul auditiv ce pătrunde prin canalul auditiv din osul temporal. care este şi singurul os mobil al feţei articulându-se cu oasele temporale. Este o articulaţie mobilă cu mare sensibilitate. Vertebră toracică ( după Şanta N. Atlasul se articulează la rândul ei cu a doua vertebră cervicală axisul. prezintă o serie de orificii. Coloana vertebrală – constituie structura centrală de susţinere a corpului şi este alcătuită din 33 sau 34 de oase cu aspect particular. Pentru acest motiv aplicarea colierului cervical este obligatorie la orice accidentat . Baza craniului se articulează cu osul occipital prin două suprafeţe numite condilii occipitali şi cu prima vertebră cervicală numită atlas. Scheletul capului cuprinde două porţiuni: cutia craniană sau neurocraniul care conţine creierul şi faţa sau viscerocraniul la care distingem orbitele oculare. Traumatismele puternice în anumite condiţii putând duce la fracturi cu urmări grave. care reprezintă structura de rezistenţă şi determină dimensiunile spatiale ale organismului este subîmpărţit în trei mari regiuni: scheletul capului. et col 1967 ) 8 .Anatomia scheletului Scheletul osos. malare. Diametral opus vertexului este baza craniului. Oasele maxilare şi mandibula numită uneori în mod eronat şi maxilar inferior. cornetele nazale. două oase parietale. gura şi în părţile laterale. începând de sus. Osul nepereche este mandibula. Oasele late ale neurocraniului. alveolele dentare. Fig. cavităţile nazale care sunt componente ale căilor respiratorii superioare.5 Craniul vedere frontală şi laterală Viscerocraniul conţine: cavităţile orbitale cu globii oculari. Oasele pereche sunt oasele: maxilare. din vertex ( moalele capului ). stânca temporalului şi prelungiri ale oaselor feţei. 6. cavitatea bucală ce reprezintă primul segment al tubului digestiv şi componentă a căilor respiratorii superioare şi lateral pavilioanele auriculare cu conductul auditiv extern. un os frontal şi unul occipital.

7. Coloana vertebrală ( după Şanta N.1 – corpul vertebral. discuri interverterale ( cartilaj fibro – elastic ) cu rol de amortizor al şocurilor fiind solidarizate unele cu altele prin ligamente şi musculatura striată multifidă. 1967 ) Coloana vertebrală prezintă curburi dorso-ventrale şi latero-laterale ( fig. A. B). 5 – canalul neural ( rahidian ) Vertebrele se articulează între ele semimobil prezentând suprafeţe articulare. et col. Coloana vertebrală este străbătută în lung de canalul neural prin care trece măduva rahidiană. un cordon de fascicule nervoase ce leagă creierul cu întreg organismul şi este subîmpărţită topografic în cinci segmente : – segmentul cevical cu 7 vertebre – segmentul toracal cu 12 vertebre – segmentul lombar cu 5 vertebre – segmentul sacrat cu 5 vertebre sudate între ele – segmentul coccigian cu 4 –5 vertebre VEDERE LATERALĂ VEDERE DE SUS Fig. 9 . cu suprafeţe articulare ale coastelor 2 – apofiza transversală 3 – apofiza spinoasă 4 – apofiza articulară intervertebrală. 7.

Deasemenea trebuie avut în vedere că există curburi patologice ale coloanei. curbura lombară. perechea de coaste a 12–a şi apendicele xifoid al sternului. În partea superioară prima coastă. cu convexitatea ventrală. 1967 ) 10 . scoliozele. cu convexitatea ventrală. C. mai larg ca cel cranian. cutia toracică prin mişcările sale asigură funcţia respiratorie. Acest orificiu caudal este delimitat de ultima vertebră toracală. Aceste date pot fi obţinute din anamneza ( interogatoriul ) victimei. respectiv aplecare înainte sau lateral cu revenire şi mişcări de rotaţie spre dreapta sau stânga. cele ventro-dorsale: cifozele şi lordozele. Cutia toracică ( după Petricu I. delimitarea ventrală fiind făcută de osul sternal.Menţionăm aceste curburi. deoarece orice modificare a alinierii fireşti trebuie avută în vedere la stabilirea unui diagnostic. pereţii laterali sunt cele 12 coaste. 8. vase limfatice. Cutia toracică – este delimitată dorsal de 12 vertebre toracale. Fig. ele sunt coastele flotante. Pe lângă rolul de adăpostire a organelor citate mai sus. La acest nivel se inseră muşchiul diafragm care face separarea cavitaţii toracice de cea abdominală. Coastele au articulaţia dorsală cu vertebrele corespunzătoare. este orificiul caudal. Mişcările în plan vertical se datorează elasticităţii discurilor intervertebrale. pe care un accidentat le poate avea. Cavitatea toracică adăposteşte inima ( cordul ) şi plămânii ( pulmonii ) cu tracheea şi bronchiile mari. segmentul toracic al esofagului. – curbura sacro-coccigiană cu convexitatea dorsală. precum şi cele latero-laterale. sternul şi prima vertebră cervicală delimitează orificiul cranian iar opus. Numai ultimele două perechi de coaste 11 şi 12 nu se articulează şi cu sternul. marile vase sanguine ( artera aortă şi venele cave ). Coloana vertebrală realizează mişcări de flexie şi extenzie. Articulaţia ventrală sau anterioară se face cu sternul. Curburile dorso-ventrale sau antero-posterioare sunt – curbura cervicală. – curbura toracală cu convexitatea dorsală. fascicule nervoase.

Scheletul centurii scapulare şi a membrului superior (după Viorica Stănescu et col. Aceasta se continuă cu scheletul membrului superior format din humerus. 10. C.Fig. cubitus ( ulna ). 1969) 1 – coloana vertebrală 2 – sternul 3 – clavicula 4 – scapula 5 – humerus 6 – radius 7 – ulna 8 – oasele carpiene 9 – oasele metacarpiene 10 – falangele 11 – mâna a ↔ m – coaste 11 . Fig. radius şi oasele măinii: carpiene. Vedere anterioară a sternului şi cranială a unei coaste ( după Petricu I. metacarpiene şi falangele. 1967 ) Scheletul extremităţilor – membrele superioare şi inferioare Membrele superioare Ataşarea la trunchi a membrelor superioare se face prin omoplat ( scapulă ) şi claviculă care constitue baza osoasă a centurii scapulare. 9.

ischion şi pubis. articulându-se distal cu oasele mâinii. Tibia împreună cu peroneul constitue baza osoasă a gambei. Humerusul formează baza osoasă a braţului. Femurul este baza osoasă a coapsei. C. Fig.Humerusul se articulează proximal prin cavitatea glenoidă cu scapula. Centura pelvină şi oasele membrului inferior ( după Viorica Stănescu 1969 ) 1 – osul coxal 2 – femur 3 – rotula ( patela ) 4 – peroneul ( fibula ) 5 – tibia 6 – laba piciorului 7 – oase tarsiene 8 – oase metatarsiene 9 – falange 12 . 1967) Fig. oasele tarsiene. formând în totalitate bazinul. Membrele inferioare Ataşarea la trunchi a membrelor inferioare se face prin oasele coxale. 12. Un os coxal este format din ilion. Printr-o cavitate a coxalului. Distal femurul se articulează cu tibia. cavitatea cotiloidă se face articularea mobilă cu femurul primul os al piciorului. iar tibia şi peroneul se articulează distal cu oasele labei piciorului. Antebraţul este format de radius şi ulna. Bazinul este baza osoasă a centurii pelvine. Peroneul este articulat proximal cu tibia. distal cu radiusul şi ulna. Oasele coxale sunt articulate posterior cu osul sacru. Aceste oase sunt articulate fix între ele. metatarsiene şi falangele. 11 Bazinul ( după Petricu I. Oasele piciorului sunt reprezentate de calcaneu.

deltoid 16 – m.20. abductori ai coapsei 25 – m. temporal 11 – m. frontal 10 – m. sternocleidomastonidian 14 – m. Musculatura este de două feluri: striată sau voluntară şi netedă sau involuntară. extensori şi abductori ai degetului mare 23 – m. .8 – m. oblic extern 7. membre superioare şi inferioare. bărbiei 3 – m. Fig. C. involuntară este aceea care asigură contractibilitatea tunicilor vasculare. triceps brahial 18 – m. este grupată pe regiuni: cap-gât.27. croitor 24 – m. Musculatura superficială ( după Viorica Stănescu et col. Muşchiul diafragmatic ( după Petricu I. torace. flexor al antebraţului 19. excitabilitatea şi contractibilitatea.Sistemul muscular Muşchii sunt organe active ale mişcării adaptate funcţiei de contracţie. Muşchii sunt legaţi de razele osoase prin fascii sau aponevroze şi tendoane prin intermediul cărora se transmite mişcarea. maseter 13 – m.29 – m. abdomen. orbicular al pleoapelor 12 – m. Musculatura are o activitate ce necesită un aport nutritiv şi de oxigen direct proporţional cu intensitatea efortului. pectoral mare 4 – m.21 – m. biceps brahial 17 – m. Sistemul muscular este un sistem efector prin intermediul căruia organismul reacţionează la modificările mediului ambiant şi la comenzile voluntare. bine inervată motor şi senzitiv. 13. flexori ai coapsei 9 – m. l967 ) Planşa I. orbicular al buzelor 2 – m. voluntară. cvadriceps femural 26.28. Musculatura netedă. 1968 ) 1 – m. Un muşchi aparte este diafragma care separă toracele de abdomen şi este un muşchi striat. Musculatura striată. Este un muşchi cu deosebită importanţă în activitatea respiratoratorie a organismului. din acest motiv este foarte bine vascularizată. extensori ai capului şi degetelor mâinii 22 – m. trapez 15 – m. posteriori ai gambei 13 . Proprietăţile fiziologice fundamentale ale muşchilor sunt elasticitatea. a intestinelor sau a altor structuri interne din organism. drept abdominal 6 – m. dinţat anterior 5 – m. somatică sau scheletală.

cum sunt micţiunea. flexori şi pronatori ai capului şi degetelor 6. înclinarea laterală a corpului. Musculatura membrelor este o musculatură pe straturi superficiale şi profunde care actionează antagonist. contribuind la rotirea. posteriori ai coapsei 8 – m. 14 . rotaţia. triceps brahial 4 – m. etc. Ei asigură tonicitatea peretelui abdominal. flexia şi extensia.Planşa II. dinţat anterior 15 – m. defecaţia. trapez 2 – m. La unele din aceste mişcări se asociază şi musculatura centurilor scapulară sau pelvină . ridicarea sau coborarea acestora. biceps brahial 5 – m.17 – m. 1968) 1 – m. umărului 13 – m. tendonul lui Achile 10 – m. Musculatura superficială ( după Viorica Stănescu et col. triceps sural 9 – m. temporal 11 – m. Prin realizarea „ presei abdominale ” contribuie esenţial la acte fiziologice. deltoid 3 – m. dar în unele stări patologice se întâmpină o rezistenţă crescută. inserţia lor se face pe coaste şi pe centura pelvină şi între ei pe rafeul median. oblic extern 16. sternocleidomastonidian 12 – m. Aceşti muşchi contribuie la flexia. cum este aceea din „ abdomenul acut ” spre exemplu. în afara respiraţiei. Tonicitatea normală permite palparea organelor din cavitatea abdominală. dorsal mare 14 – m. adducţia şi abducţia. fesieri Muşchii abdominali sunt muşchi pereche raportaţi la planul mediano-sagital al corpului.7 – m.

Organele. Alternanţa dintre o contracţie a miocardului. ajungând în ventricolul drept. Este un circuit închis prin care sunt vehiculate în organism sângele şi limfa. circulaţia sanguină reprezintă atributele principale ale vieţii. Circulaţia sângelui în inimă în timpul unui ciclu cardiac ( după Mogoş Gh. 1967 ) Fig. Fig. Compartimentarea cordului ( după Petricu I. numită sistolă şi o relaxare a lui numită diastolă reprezintă un ciclu cardiac. în care sângele din ventricolul stâng al inimii pleacă prin artera aortă în tot organismul fiind încărcat cu oxigen şi se întoarce prin vena cavă. Aparatul circulator. C. Între artere şi vene se interpun vasele capilare care realizează o reţea fină intim apropiată de elementele celulare cărora le asigură primirea oxigenului şi a elementelor nutritive. . Se cunosc două tipuri de circulaţie a sângelui. Circulaţia sângelui se face prin vase arteriale la plecarea din cord şi prin vase venoase la întoarcerea spre acesta. De aici este pompat prin arterele pulmonare în plămân. Împreună cu activitatea sistemului nervos central şi respiraţia. Organul central al aparatului circulator este cordul sau inima. încărcat cu bioxid de carbon. Acest circuit cord-pulmon-cord reprezintă mica circulaţie. marea circulaţie. aparatele şi sistemele corpului omenesc. include sistemul cardio-vascular şi limfatic. revenind la cord prin venele pulmonare. 15. având rolul de pompare a sângelui. unde se reîncarcă cu oxigen şi se descarcă de dioxidul de carbon. 14. 1984 ) A = diastolă generală 1 – vena cavă inferioară 2 – vena cavă superioară 3 – atriul drept 4 – artera pulmonară 5 – valvele sigmoide ale arterei pulmonare şi aortei 6 – venele pulmonare 7 –atriul stâng 8 – valvele atrioventriculare 9 – ventriculul stâng 10 – ventricului drept 11 – aorta B = sistolă atrială C = sistolă ventriculară 15 . un organ musculos plasat în cutia toracică.

Faţa ventrală a cordului ( după Petricu I. în diastolă. Sângele este trecut în ventricole. 16.Ciclul cardiac începe cu o diastolă generală urmată de sistola atriului drept. Acestea se continuă cu vasele capilare care la rândul lor îşi varsă sângele în venele postcapilare ce se continuă cu venulele apoi venele până la vena cavă care colectează tot sângele venos pentru a-l duce la cord. apoi a celui stâng. 16 . Vasele transportatoare de sânge şi cele limfatice. care în acel timp sunt relaxate. Acest ciclu se repetă cu o frecvenţă de 60 – 80 la un minut. sistolă ventriculară. C. 1967) Miocardul este vascularizat prin vasele coronariene care asigură debitul sanguin necesar activităţii de contracţie. sângele este pompat în mica şi marea circulaţie. C. Fig. care au. 1967) Fig. În efort poate atinge 22 l sau chiar mai mult. La un om în repaus acesta este de 4 – 6 l. Faţa dorsală a cordului ( după Petricu I. Sângele oxigenat circulă prin artere. diametre tot mai reduse până la arteriolele precapilare. Prin intrarea şi a acestora în contracţie. de la aortă începând. 17. Cantitatea de sânge pompată într-un ciclu poartă numele de debit cardiac sau minut volum.

Gornic Gh. acolo unde arterele sunt mai aproape de învelişul cutanat ( artera femurală ). Pulsul se poate percepe şi la alte nivele. Perceperea pulsului arterial la nivelul carotidei externe (după Bejan L.Traiectele arteriale importante pentru perceperea pulsului sunt. . la nivelul feţei anterioare a gâtului între laringe şi latura mediană a muşchiului sternocleidomastoidian. carotida externă. 19. Fig. 1981) 17 .

alternanţa lor dă ciclul respirator: un ciclu are durata de 3 secunde din care o secundă inspiraţia şi două secunde expiraţia. Căile respiratorii superioare 1 – fose nazale 2 – corneţii nazali 3 – vălul palatin şi lueta 4 – faringe 5 – epiglota 6 – laringe 7 – trahee 8 – esofagul 9 – sinusurile frontale şi sfenoidale Fig.bronhii 7 – branhiole 8 . În acelaşi timp ţesutul pulmonar are presiune pozitivă.Aparatul respirator Asigură pătrunderea aerului oxigenat în organism şi eliminarea bioxidului de carbon rezultat al proceselor vitale. iar repiraţia devine imposibilă. Frecvenţa respiratorie în repaus : o nou născut – 40 cicluri/minut. pulmonul s-ar strânge pe el însuşi. care este menţinut la o presiune negativă raportat la cea atmosferică. este conţinut nemijlocit de un sac fibroconjunctiv. o adult peste 30 – 40 de ani – 12 –14 cicluri/minut. Creşterea ritmului respirator peste 20 respiraţii/minut se numeşte tahipnee iar scăderea ritmului respirator sub 10 respiraţii/minut se numeşte bradipnee. Mişcările respiratorii se datorează variaţiei volumului cutiei toracice la care concură musculatura toracică. 20. Organele respiratorii 1 – fose nazale 2 – cavitatea bucală 3 – faringe 4 – laringe 5 – trahee 6 . o copil de 8-10 ani – 30 cicluri/minut.plămânii B. intercostală. Respiraţia se face în doi timpi: inspiraţia şi expiraţia. 18 . Dacă presiunea în sacul pleural ar fi pozitivă. diafragmul şi musculatura abdominală. A B B A. Organele respiratorii A şi căile respiratorii superioare B. 1967 ) Pătrunderea aerului în plămâni se face prin căile aeriene superioare iar schimbul de gaze se face la nivelul alveolelor repectând legea difuziunii gazelor. cu deschidere spre exterior. Modificările fiziologice ale frecvenţei respiratorii pot fi modificate în funcţie de nevoile organismului. ( după Şanta N. sacul pleural. Aceste diferenţe fac posibilă expansiunea ţesutului pulmonar şi pătrunderea aerului. Pentru a putea să primească aerul pulmonul. Este situaţia ce are loc în traumatismele cutiei toracice. fenomen numit colabare. când se produce pneumotoraxul.

hormon deosebit de important în reglarea metabolismului glucidic. Un alt organ excretor cu rol asemănător este pielea care prin transpiraţie face acelaşi serviciu. Aparatul excretor sau urinar Este format din cei doi rinichi plasaţi în spaţiul retroperitoneal în lojele renale. Cei doi rinichi sunt legaţi de vezica urinară prin două conducte numite uretere. intestin subţire şi intestin gros. Intestinele sunt învelite şi susţinute de o foiţă numită peritoneu. Fig. ci sunt susţinuţi prin paniculul grăsos înconjurător.Aparatul digestiv Este format dintr-o successiune de organe şi structuri având rolul de a introduce şi prelucra alimentele şi apa. abdominale 1 – cavitatea bucală 2 – limba 3 – faringe 4 – esofag 5 – stomac 6 – ficat 7 – pancreas 8 – ansele intestinale subţiri 9 – cecumul 10 – colonul descendent 11 – ampula rectală 12 – anus Ficatul este cea mai mare glandă a organismului şi este implicat în procesul de prelucrare al elementelor nutritive absorbite în intestin şi în acelaş timp în elaborarea unei apreciabile energii termice. Pancreasul a doua glandă anexă a tubului digestiv. Schema tubului digestiv şi a glandelor anexe. esofag. şi uretră. Primul segment este cavitatea bucală. Are rol în procesul digestiv iar prin structura endocrină produce insulina. Spaţiul din afara celui peritoneal se numeşte spaţiu retroperitoneal. duoden. vezicii urinare. 21. Rinichii nu sunt legaţi de structuri ligamentare cu spaţiul lojelor. le elimină din organism. urmată de faringe. necesare nutriţiei şi hidratării organismului. ceea ce face ca deplasarea lor accidentală sau în caz de slăbire accentuată să fie frecventă. ca vas colector. stomac. Rinichii filtrează sângele extrăgând din acesta substanţele toxice solubile în apă sau reziduale şi prin intermediul ureterelor. Legat anatomic de acest aparat este şi cel genital. în plus asigurând prin evapoarea ei şi o scădere a temperaturii corpului. 19 .

20 . Comunicarea se poate face prin intermediul: – telefonului – staţiei – semnale SOS – semnale morse Telefonul reprezintă mijlocul cel mai comod pentru populaţie. Aceste măsuri par simple. netaxabil. la o populaţie de 300. unui dispecerat . Inima se opreşte nemaiputând să pompeze sângele. ACCESUL Definiţie: Accesul reprezintă comunicarea incidentului în cel mai scurt timp. În fiecare zi. Creierul este privat de O2 şi după câteva minute începe să sufere astfel încât după 10 minute apare şi moartea cerebrală . Definiţie: Lanţul supravieţuirii reprezintă etapele pe care le parcurgem din clipa în care ne aflăm în faţa unui pacient cu oprire cardiacă. Importanţa acestui curs este să ne deprindem cu măsurile de prim ajutor pe care le putem acorda până soseşte o echipă medicalizată. însă trebuie însuşite cu foarte mare seriozitate astfel încât atunci când acordăm primul ajutor acesta să fie corect aplicat şi eficient în acelaşi timp .1. unic şi necondiţionat .000 de locuitori. Numărul dispeceratelor de urgenţă este un număr scurt – 112. Măsurile care trebuie luate sunt: 2. o persoană moare prin oprire cardiacă înainte de a ajunge la spital.Capitolul 2 LANŢUL SUPRAVIEŢUIRII Introducere Trăim… Respirăm… Inima ne bate în piept şi ne dă viaţă… Fiecare din noi trebuie să învăţăm să ne ajutăm aproapele indiferent de nivelul profesional pe care îl avem.

Corectitudinea informaţiei depinde în mare măsură de cel care o comunică.  asigură circulaţia prin compresii toracice. 2. ) La capătul telefonului se află dispeceratul. de către inimă şi plămâni ( din rezerva proprie de oxigen ) pentru o perioada de 7 minute.2. După aproximativ 10 minute se instalează moartea cerebrală. respiraţiei şi acordarea primelor îngrijiri fără a avea la dispoziţie materiale sanitare ( cu mâinile goale ) . salvamont. Dacă urgenţa este majoră ( gradul 0 ) va fi trimisă o ambulanţă de resuscitare – tip C. PRIMUL AJUTOR Primul ajutor ( B.Staţia de emisie – recepţie este un mijloc de comunicaţie foarte util atunci când ne aflam în arii fără acoperire telefonică şi în situaţii de catastrofă când sistemele de telefonie sunt distruse sau blocate.  asigură oxigenarea creierului până la sosirea echipei medicalizate. SUPORTUL DE BAZĂ AL VIEŢII Obiective  previne insuficienţa. Creierul consumă 21% din cantitatea de oxigen a organismului în condiţiile în care nu are rezerva proprie de oxigen. 2.3.  asigură respiraţia prin respiraţie artificială. Staţiile de emisie – recepţie sunt folosite de către toate serviciile de urgenţă ( ambulanţe. iar pentru transport se folosesc ambulanţe tip A . De aceea aplicăm BLS. ) constă în evaluarea corectă a conştienţei. Scopul primului ajutor este de a asigura necesarul de oxigen pentru creier până soseşte echipa medicalizată. respectiv stopul cardio-respirator printr-o intervenţie promptă.L. Această suferinţă este compensată.punct de reper cât mai exact?  Numele şi prenumele victimei?  Vârsta victimei?  Numele solicitantului?  Numărul de telefon al solicitantului (pentru confirmare şi pentru informare cu date suplimentare despre incident) În funcţie de datele furnizate de către solicitant dispecerul va trimite în teren. poliţie etc. salvamar. asigurând prin respiraţie artificială şi compresii toracice necesarul de oxigen pentru creier până soseşte echipa medicală. Acesta trebuie să-şi păstreze calmul şi să răspundă cu exactitate la următoarele întrebări puse de dispecer:  Ce s-a întâmplat?  Adresa corectă a victimei . STOPUL CARDIO – RESPIRATOR Pacientul care nu respiră se află în stop cardio-respirator 21 . dacă urgenţa este de gradul II va fi trimisă o ambulanţă tip B. pompieri. În dispecerat lucrează o persoană specializată în preluarea corectă a informaţiilor. echipa cea mai apropiată şi cu competenţa adecvată. În condiţii de oprire cardiacă. creierul nu mai este oxigenat şi în decurs de câteva minute apare suferinţa cerebrală. apărare civilă.S.

Atenţie la curentul de înaltă tensiune care se transmite prin pământ. ) decât împreună cu echipe specializate şi cu echipament de protecţie adecvat .  apă – înecatul. cască ) şi să-şi ia măsuri suplimentare de siguranţă atunci când acordă asistenţă medicală.  insuficienţă musculară majoră. Astfel:  la electrocutat opreşte sursa de curent înainte de a atinge victima. inundaţii.  la intoxicatul cu CO pune-ţi masca de protecţie. benzodiazepine asociate cu alcool.  nu intra într-o zonă calamitată ( după cutremur. se protejează termic cu haine sau pături calde şi apoi i se acordă asistenţă medicală.1 a medicinei de urgenţă şi catastrofă spune: “ Protejează-te pe tine însăţi ! “ 22 . se dezbracă de hainele ude.  AVC.  corpul străin de diverse etiologii ( alimentare.  comă.  comele de diverse etiologii. scoate victima la aer. După ce victima este scoasă din apă se şterge cu un prosop după care i se acordă asistenţă medicală. non alimentare ).  la înecat nu sări în apă dacă nu şti să înoţi. antidepresive triciclice ). Salvatorul trebuie să poarte echipament de protecţie ( mănuşi. EVALUAREA VICTIMEI ( începe cu: ) ASIGURAREA ZONEI Asigurarea zonei constă în luarea tuturor măsurilor de siguranţă astfel încât atât pacientul cât şi salvatorul să se afle în deplină siguranţă.  hipotermicul se duce într-un loc încălzit.  în cazul unui accident rutier izolează cu propriul autoturism zona de acţiune.  fumul. Pacientul trebuie dus într-o zonă sigură unde nu este expus unor pericole suplimentare şi unde echipa medicală are spaţiu de desfăşurare. încălţăminte corespunzătoare.STOPUL RESPIRATOR Stopul respirator reprezintă o alterare majoră a respiraţiei – pacientul nu respiră.  bradicardie sub 40 bătăi /minut. opreşte sursa.  medicamentele ( droguri în supradoză. Stopul respirator este însoţit de următoarele simptome asociate:  dispnee severă până la apnee. etc. aeriseşte camera. radiaţii.  epiglotita. se şterge cu un prosop. Legea nr . ochelari.  IMA. Verifică-i marca de intrare şi ieşire. Cauzele cele mai frecvente de stop respirator sunt.

a. Dacă victima răspunde – victima conştientă căreia i se face interogatoriul. care trebuie evaluată. ) = cu degetul “ cârlig ”. Atenţie! – Dacă suspectăm leziune de coloană vertebrală cervicală. deschiderea căilor aeriene superioare se face prin manevra de subluxaţie a mandibulei – presiune la nivelul articulaţiei temporo – mandibulare şi ridicarea maxilarului. 23 . EVALUAREA RESPIRAŢIEI B – breathing Evaluarea respiraţiei se face prin metoda : – Privesc mişcările toracelui pacientului – Ascult respiraţia pacientului – Simt respiraţia pacientului Timpul de evaluare este de: 10 secunde. Victima se supraveghează până la sosirea ambulanţei . Dacă victima nu răspunde avem victima inconştientă. i se acordă primul ajutor şi se cheamă ambulanţa. s. EVALUAREA CĂILOR AERIENE SUPERIOARE A – air Deschiderea căilor aeriene superioare se face prin hiperextensia capului cu palma fixată pe fruntea victimei şi ridicarea bărbiei cu două degete.EVALUAREA STĂRII DE CONŞTIENŢĂ Evaluarea stării de conştienţă se face prin scuturarea uşoară a umerilor victimei şi întrebarea: “ Vă simţiţi bine ? “ Se poate face o presiune cu un obiect dur la nivelul patului unghial. Dacă există corpi străini se dezobstruează căile aeriene superioare ( c.

 mergi după ajutor ( telefonează 112 ).  în final victima va fi în decubit lateral cu un picior fixat pe podea şi cu capul pe o mână.  mâna dinspre salvator se aşează în unghi drept cu palma în sus.  reevaluează victima până la sosirea ambulanţei.L. accidentul vascular cerebral  examinarea pacientului: în decubit dorsal.  mâna contralaterală a victimei se aşează pe umărul de aceeaşi parte cu salvatorul  piciorul contralateral al victimei se ridică astfel încât planta să fie fixată pe podea şi se roteşte victima spre salvator.  salvatorul se aşează în genunchi lângă victima. Poziţia laterală de siguranţă ( P.S. )  se aşează victima în decubit dorsal cu membrele superioare şi inferioare în ax. 24 . ).VICTIMĂ INCONŞTIENTĂ – ARE RESPIRAŢIE Exemple: coma alcoolică.S.  după evaluare se aşează în poziţia laterală de siguranţă ( P.L. în hiperextensie.

 salvatorul execută compresii toracice perpendicular pe stern ţinându-şi coatele perfect întinse cu o frecvenţă de 100 compresii / minut şi cu o profunzime de 4 – 5 cm.  se încrucişează degetele.  victima se aşează în decubit dorsal pe un plan dur. totalizând 100 de compresiuni pe minut 30 c X2 Resucitarea se va efectua până când victima începe să respire normal.a. urmată de stop cardiorespirator.  salvatorul în genunchi lângă victimă. globii oculari sunt exoftalmiaţi şi în final îşi pierde starea de conştienţă. tuşeşte.a. Victima este anxioasă. 25 .VICTIMĂ INCONŞTIENTĂ – NU RESPIRĂ  victima se află în stop cardio-respirator.  resuscitarea se efectuează cu unul sau doi salvatori în raportul 30 compresii toracice X 2 insuflaţii.  apelarea 112.s.s. OBSTRUCŢIA CĂILOR AERIENE SUPERIOARE ( c. Exemplu: ingestia de carne la restaurant şi obturarea c. agitată. soseşte echipa medicală sau salvatorul este epuizat fizic.  chemăm ajutor. poziţionat deasupra toracelui victimei. devine cianotică. ) Obstrucţia căilor aeriene superioare reprezintă o cauză importantă de deces şi poate survenii spontan în locurile publice . dacă nu se intervine prompt. Compresiile toracice:  victima în decubit dorsal pe un plan dur. cu coatele întinse şi palmele aşezate la întâlnirea liniei medio-sternale cu linia bimamelonară.

Dacă nu reuşiţi prin aceste manevre să scoateţi corpul străin aşteptaţi să intervină echipe specializate cu echipament corespunzător . Prin aceste manevre improprii veţi agrava starea vicitmei împingând corpul străin în căile aeriene inferioare. La victima conştientă salvatorul se aşează în spatele acestuia. se aşează ferm cu şezutul pe genunchii victimei.s. îşi încrucişează degetele şi efectuează o împingere puternică. degete etc. Capul victimei se aşează pe o parte şi după fiecare împingere se verifică. îşi fixează podul palmei în regiunea epigastrică. Dacă c. PROTOCOLUL BLS Protocolul BLS reuneşte toate situaţiile prezentate la punctele anterioare şi reprezintă schema de bază în evaluarea unui pacient. Se repetă manevra de 5 ori. Atentie! Nu introduceţi corpuri străine ( furculiţe.s. Salvatorul încalecă victima. La victima inconştientă se aşează aceasta în decubit dorsal. Corpul străin este astfel expulzat cu presiune . dacă corpul străin a ajuns în c. Se cuprinde pumnul cu cealaltă mână şi se face o tracţiune în sus şi spre salvator. 26 . În continuare se aplică 5 lovituri interscapulare cu podul palmei. îl cuprinde de umeri şi-l încurajează să tuşească. Se repetă manevra de 5 ori.MANEVRELE DE DEZOBSTRUCŢIE A CĂILOR AERIENE SUPERIOARE Sunt manevre salvatoare de viaţă şi se aplică atât la victima conştientă cât şi la victima inconştientă .a. nu s-au eliberat se aplică pumnul salvatorului în regiunea epigastrică luând în braţe victima. ) pentru a încerca să scoateţi corpul din gura vicitmei.a.

Continuă resuscitarea: – până la sosirea echipei medicale. – victima începe să respire normal.PROTOCOL SUPORTUL DE BAZĂ AL VIEŢII ( BLS ) ASIGURAREA ZONEI Verificarea conştienţei „Vă simţiţi bine ?” Răspunde ! NU răspunde ! Ce s-a intâmplat ? Reevaluează–l regulat Strigă după ajutor A B Deschiderea căilor respiratorii Hiperextensia capului Ridicarea bărbiei Priveşte 10s Ascultă Simte Verificarea respiraţiei Respiră normal NU RESPIRĂ Sună 112 Aşează-l în poziţia laterală de siguranţă (PLS) Trimite sau pleacă după ajutor/Sună 112 Reevaluează–l regulat 30 compresiuni sternale 2 insuflaţii / 30 compresiuni sternale* * opreşte-te să reevaluezi victima doar dacă începe să respire normal. – epuizarea salvatorului 27 . în orice alt caz nu întrerupe resuscitarea.

deoarece aparatul are protocoalele de resuscitare introduse în memorie. ASISTENŢA MEDICALĂ CALIFICATĂ Tehnicile de ALS ( suport avansat de viaţă ) sunt efectuate numai de către echipe medicalizate şi constau în acordarea de îngrijiri medicale specializate ( montarea de perfuzii. asistent medical şi conducător auto instruiţi în tehnicile de BLS şi ALS . Cu aceste aparate se poate realiza defibrilarea cordului fără pericol. Astfel defibrilarea poate fi făcută de pompieri. Avantajul acestor aparate este că pot fi folosite atât de personal medical cât şi de personal non medical care a fost instruit în prealabil. administrarea de medicaţie etc.). intubaţie oro-traheală. În SUA aceste aparate se găsesc în locurile publice în aşa numitele puncte de defibrilare şi populaţia le poate folosi până ce soseşte echipa medicală.2. Aceste manevre sunt efectuate de către echipe medicale de prespital şi sunt continuate în camerele de stabilizare şi în secţiile de terapie intensivă. de poliţie şi chiar de populaţie. Manipulantul nu face decât să pornească aparatul şi să supravegheze defibrilarea. Este citat cazul în care un copil de 14 ani a utilizat un astfel de defibrilator şi a salvat viaţa unui trecător aflat în stop cardio-respirator.4. O echipă medicală specializată are în componenţă medic. DEFIBRILAREA EXTERNĂ AUTOMATĂ Odată cu fabricarea defibrilatoarelor automate a fost posibilă introducerea lor în practica medicală. 28 .

PROTOCOL AED ( DEFIBRILATOR EXTERN AUTOMAT ) INCONŞTIENT ? Strigă după ajutor Deschide căile respiratorii Nu respiră normal Trimite sau pleacă după AED Sună la 112 până când AED-ul este ataşat RCP 30:2 AED – ul analizează ritmul Ritm şocabil Ritm neşocabil 150-360 J bifazic 360 J monofazic 1 Şoc Imediat începe: RCP 30:2 Imediat începe: RCP 30:2 timp de 2 min timp de 2 min Continuă până când victima începe să respire normal 29 .

sociale şi emoţionale ale traumei. ▪ securizarea. Din această „ oră de aur ”. către altele. Particularităţile managementului victimelor traumatizate sunt următoarele: ▪ siguranţa echipei. rapide. tocmai pentru a scoate mai bine în evidenţă importanţa majoră a acestora la victima politraumatizată.  mecanismul traumei asociate. g) implicaţiile multiple economice. Acţiunea prespitalicească a victimei politraumatizate trebuie să cuprindă o serie de aspecte practice determinate de particularităţile abordării acestei categorii de accidentaţi. – marca traumatismului se află deasupra nivelului claviculelor. delimitarea. semnalizarea. f) prognosticul vital şi funcţional puse în discuţie încă de la început.  prezenţa mai multor echipe specializate care lucrează simultan. e) existenţa efectului de sustragere de simptome şi semne clinice ale unor leziuni. – victima acuză semne specifice. ▪ stabilizarea şi securizarea vehiculului avariat precedă obligatoriu intervenţia ▪ evaluarea primară va fi obligatoriu combinată cu imobilizarea coloanei cervicale şi concomitent cu deschiderea căii aeriene. ▪ găsirea tuturor victimelor accidentului ▪ triajul iniţial este obligatoriu şi el va decide priorităţile la tratament şi/sau echipe suplimentare solicitate.  posibile leziuni asociate. i) necesitatea ca victima să fie transferată echipei medicale specializate în vederea transportului victimei şi/sau victimelor către centrul de traumă. timp în care victima este indicat să ajungă dacă este posibil.  poate expune la o serie de riscuri specifice. într-un centru de traumă. însemnând prima oră de la producerea accidentului. h) posibilitatea ca victima să fie încarcerată în accident. necesitând o mare desfăşurare de forţe şi echipament specializat. ▪ fractura de coloană cervicală va fi obligatoriu suspicionată la toţi politraumatizaţii la care: – accidentul poate determina astfel de leziuni. primele 10 minute din momentul producerii accidentului poartă numele de „ minutele de platină ”. REGULI DE BAZĂ ALE MANAGEMENTULUI VICTIMEI POLITRAUMATIZATE Managementul de urgenţă al victimei politraumatizate reprezintă o acţiune de mare complexitate. care se desfăşoară pe mai multe etape şi nivele succesive. j) necesitatea de a dispune de mijloace de transport atraumatice. să le controleze şi să le evite. experienţă. b) polimorfismul lezional. iluminarea scenei accidentului.  tipurile probabile de leziuni ale victimelor.Capitolul 3. Acestea sunt: a) scena accidentului poate oferi informaţii valoroase despre:  mecanismul principal al traumei. ▪ evaluarea scenei accidentului montan. Managementul victimei politraumatizate se desfăşoară sub semnul „ orei de aur ”. c) potenţialul de evolutivitate al leziunilor. d) posibilitatea de potenţare şi agravare reciprocă a unor leziuni. competenţă şi comportând totodată o serie de riscuri pe care echipajele trebuie să le cunoască. implicit în deciderea şansei sale de supravieţuire. 30 .

ci se vor fixa stabili în poziţia în care se află împiedicând astfel leziuni suplimentare. ▪ corpii străini prezenţi nu se vor extrage. ▪ examinarea secundară “ din cap până în picioare ” este obligatoriu de îndată ce evaluarea şi stabilizarea funcţiilor vitale au fost efectuate. ▪ oxigenoterapia obligatorie după ce calea aeriană a fost deschisă şi securizată. ▪ reevaluarea permanentă este obligatorie şi începe întotdeauna cu A ( A. B. pe măsură ce se descoperă criteriile de instabilitate a acestor funcţii. C ). ▪ recunoaşterea hemoragiilor interne ( puls accelerat. stabilizarea voletelor costale. ▪ măsurile de restabilire şi susţinere a funcţiilor vitale se instituie imediat. obligatoriu de evaluat şi de prevenit. până la proba contrarie ( infirmare radiologică certă a fracturii de coloană cervicală ).– în toate aceste situaţii victima va fi tratată cu toate precauţiile impuse de prezenţa unei fracturi de coloană cervicală. reducerea sângerărilor. 31 . transpiraţii. ▪ imobilizarea fracturilor are ca scop reducerea durerii. ▪ managementul plăgilor toracice suflante. ). ▪ hipotermia. reducerea complicaţiilor vasculare şi nervoase. prevenirea sau agravarea stării de şoc. paloare. etc. ▪ completarea documentelor cu mare atenţie întrucât fiecare caz reprezintă un caz medico-legal. ▪ plăgile vor fi acoperite cu comprese sterile şi pansament steril fără a se încerca explorarea plăgilor – Atenţie! sângerările abundente vor fi urmate de pansament compresiv. Ea permite un bilanţ lezional complet. ▪ mijloacele de imobilizare şi transport vor fi alese în funcţie de specificul lezional. ▪ controlul hemoragiilor externe pentru obţinerea stabilizării hemodinamice ( pansamentul compresiv ). ▪ comunicarea permanentă cu echipele medicale este obligatorie. factor agravant al leziunilor traumatice.

Eventualii corpi străini sunt înlăturaţi cu degetul “cârlig” după care aplicăm pipa Guedel. Verificarea stării de conştienţă Prin scuturarea uşoară a umerilor victimei şi întrebarea “ Cum te simţi? ”. C – verificarea circulaţiei. Recomadăm a se utiliza pentru starea de conştienţă formula ( A V P U )  A = pacient alert . substanţe toxice. D – verificarea conştienţei. Deschiderea căilor aeriene superioare ( A ) Se face prin prin subluxaţia mandibulei. Victima poate fi conştientă sau inconştientă. salvatorul va solicita ajutor ( anunţând dispeceratul ). Trauma ocupă un loc deosebit de important în acţiunile de salvare. Asigurarea zonei Constă în îndepărtarea tuturor pericolelor atât pentru victimă cât şi pentru salvator şi poziţionarea victimei în decubit dorsal într-o zonă lipsită de pericole. curent electric în aria de intervenţie. B – verificarea respiraţiei. Pericolele sunt reprezentate de căderi de pietre. 32 . I. Dacă victima este conştientă. E – expunerea la factorii de mediu.  P = răspuns la stimul dureros ( pain ) . Evaluarea pacientului traumatizat începe cu o evaluare primară codificată în urgenţă cu: A – deschiderea căilor aeriene. Pentru a acorda o asistenţă medicală corectă şi eficientă este necesar să parcurgem primele două etape de evaluare şi vă atenţionăm că reevaluarea permanentă a victimei este la fel de importantă ca şi evaluarea. IV. frigul. urmat de utilizarea imediată a tuturor măsurilor de resuscitare şi de menţinere la parametrii optimi.  V = răspuns la stimul verbal . este efectuat un scurt interogatoriu din care obţinem date despre pacient şi despre natura incidentului. De aceea la o victimă momentul « 0 » este reprezentat de identificarea rapidă a semnelor de afectare ale funcţiilor vitale. Dacă victima este inconştientă trecem la deschiderea căilor aeriene superioare. Aceasta metodă constă în compresie la nivelul articulaţiei temporo-mandibulare şi împingerea bărbiei pentru a putea deschide gura pacientului fără să-i mişcăm capul.  U = victima nu răspunde la nici un fel de stimul ( unresponsive ). II. Salvatorul nu va intra în mediu dacă nu are certitudinea că nu pune în pericol propria viaţă sau a echipei. Fixarea capului victimei cu palmele salvatorului.Capitolul 4 EVALUAREA PRIMARĂ ŞI SECUNDARĂ A VICTIMEI POLITRAUMATIZATE Primul ajutor şi toate verigile de management ale victimei aflate în stare critică trebuie să pornească şi să se raporteze mereu la un sistem de coordonate uşor de identificat şi de urmărit în dinamică. III. Dacă victima nu răspunde.

Determinarea nivelului de conştienţă ( D ) din punct vedere neurologic. efectuând 30 compresii toracice şi 2 insuflaţii. VIII. 33 . ridicarea mandibulei şi hiperextensia gâtului.  măsurăm tensiunea arterială . Verificarea circulaţiei (C) la artera carotidă Se face în regiunea antero-laterală a gâtului.  începem RCP – ul. existând riscul de a perturba circulaţia cerebrală sau a provoca sincopă carotidiană. pe mască 4-6 l/min. de aceea capul trebuie fixat cu palmele până la fixarea definitivă a acestuia. Observaţie: Este extrem de important pe parcursul examinării primare să se efectueze măsuri de menţinere a funcţiilor vitale şi gesturi de prim ajutor. Verificarea respiraţiei (B) Se face prin metoda :  P = privesc toracele. Observaţie: Nu se caută pulsul simultan la ambele artere carotide.  A = ascult aerul expirat de pacient. respectând formula: AVPU. care previn deteriorarea acestora. VI. V.Observaţie: Numai la victima netraumatizată utilizăm metoda hiperextensia capului. Observăm dacă pacientul deschide ochii. şi se efectuează un interogatoriu rapid:  numele şi adresa  vârsta  date despre incident:  ora producerii incidentului  mecanismul Dacă victima nu respiră şi este inconştientă asigurăm respiraţie artificială prin:  respiraţie gură la gură. IX.  S = simt pe obraz aerul expirat de pacient. Montarea colierului cervical Se efectuează pentru fixarea coloanei vertebrale cervicale. După verificarea respiraţiei se montează colierul cervical. Dacă victima are puls:  măsurăm frecvenţa pulsului timp de 1 minut. Evaluarea respiraţiei se face timp de 10 secunde. Dacă victima nu are puls ( evaluarea pulsului la artera cartotidă se face timp de 10 secunde ). La hipotermici pulsul se evaluează timp de 60 de secunde. Aplicarea colierului cervical asigură fixarea coloanei vertebrale cervicale în proporţie de 85%.  respiraţie gură la mască.  ventilaţie pe mască şi balon. VII. Dacă victima respiră şi este conştientă se administrează oxigen. are răspuns motor şi verbal la anumite la comenzi. Protecţia victimei faţă de factorii ( E ) de mediu prin acoperirea acestuia cu pături sau cu folia termoizolantă Sirius.

EVALUAREA SECUNDARĂ În continuare, la pacientul traumatizat se face evaluarea secundară. Pacientul este dezbrăcat complet şi este evaluat din “ cap până în picioare ”. În timpul acestei evaluări se stabileşte bilanţul lezional şi se stabilizează funcţiile vitale. Salvatorul va purta obligatoriu mănuşi de protecţie în momentul când începe examinarea pacientului. Examenul secundar se face rapid efectuând examenul capului, gâtului, claviculei, toracelui, abdomenului, bazinului, organelor genitale, membrelor superioare şi inferioare şi examenul spatelui şi al coloanei vertebrale toraco-sacrale. În timpul evaluării secundare se caută următoarele :  Starea de conştienţă a victimei: agitaţie, confuz, somnolent, comă de diferite profunzimi şi dezorientare temporo-spaţială ( nu poate preciza locul, vârsta, data etc ). CAPUL La nivelul capului se vor examina: scalpul, oasele feţei, piramida nazală, ochii, urechile, gura, mandibula. Craniul : putem observa: înfundări, fracturi sau deformari ale oaselor craniene însoţite sau nu de sângerari ale scalpului. Aceste sângerari se pansează cu comprese sterile, după care se aplică un pansament compresiv tip capelină. Dacă există substanţă cerebrală în plagă, aceasta se acoperă cu comprese sterile şi se pansează. Toate aceste leziuni reprezintă urgenţe majore şi trebuie să fie transportate de urgenţă la spital. Nu este necesară dezinfecţia plăgii la locul solicitării, această manevră fiind de competenţa spitalului. Orice plagă sau fractură a oaselor feţei se pansează şi se transportă de urgenţă la spital. Piramida nazală: se evaluează prin mişcări laterale uşoare. Fractura de piramidă nazală se manifestă prin deformarea regiunii, tumefacţie, crepitaţii şi mobilitate la examinare. Poate fi asociată cu sângerare nazală. Ca tratament se aplică pe fiecare nară tampoane cilindrice care au rolul de a imobiliza fractura şi de a opri sângerarea. Ochii: pot prezenta fragmente de corpi străini, leziuni ale corneei şi chiar enucleere. În toate cazurile se pun comprese sterile, se pansează şi se transportă la oftalmologie. Dacă pupilele sunt inegale, acesta este un semn de leziune cerebrală gravă. Urechile: pot prezenta tăieturi, sângerari şi chiar lipsa de substanţă. Se pansează şi se trimite la spital. Dacă pavilionul urechii este detaşat se pune într-un câmp steril, se acoperă cu gheaţă şi se transportă la spital cât mai repede posibil. Dacă în conductul auditiv extern observăm sângerare sau un lichid gălbui ( lichid cefalorahidian ), cu o compresă curăţăm urechea, după care aplicăm o compresă curată în conductul auditiv extern. Dacă şi această compresă se îmbibă cu sânge este vorba de o leziune cerebrală gravă ( fractura de bază de craniu ) şi pacientul trebuie transportat urgent la spital. În spatele fiecărui pavilion auricular există un os spongios-osul mastoidian. Un hematom la acest nivel, după un traumatism cranian, este un semn de leziune cerebrală gravă.

34

Gura : trebuie examinată cu atenţie. Pot apare sângerări ale limbii, gingiilor, palatului moale şi dur care se tratează prin compresie locală cu comprese sterile. Deasemenea pot fi lezaţi dinţii. Dinţii imobili şi fragmentele dentare se extrag pentru a prevenii aspiraţia acestora în plămâni. Mandibula şi maxilarul : în căutarea elementelor de fractură sau instabilitate facială ( durere, deformări, tumefacţii, crepitaţii osoase ). Fractura de mandibulă se identifică prin mobilitate excesivă, crepitaţii osoase şi deformare. Se imobilizează cu faşă sub formă de căpăstru. În plus poate fi imobilizată şi cu ajutorul colierului cervical. COLOANA VERTEBRALĂ Pentru examinarea coloanei vertebrale cervicale, se fixează în ax, cu palmele, capul victimei, se desface colierul cervical, şi al doilea salvator examinează partea anterioară a gâtului şi apoi partea posterioară. Anterior pot fi plăgi, deformări, echimoze care ne sugerează că pacientul a suferit un traumatism direct la acest nivel. Posterior pot apare crepitaţii osoase la nivelul apofizelor vertebrelor, deformări, mobilitate excesivă şi durere locală. Acestea se pot asocia cu tulburări de sensibilitate la nivelul membrelor superioare şi inferioare. Tratamentul constă în imobilizarea cu colier cervical şi cu dispozitiv universal de fixare a capului. Este deosebit de important ca unul din salvatori să fixeze pe tot timpul evaluării capul. Pentru coloana vertebrală se cunosc următoarele mijloace de imobilizare:  colierul cervical ( este un dispozitiv obligatoriu pentru imobilizarea coloanei cervicale );  targa fixă ( targa spinală );  dispozitivul universal de fixare al capului ;  vesta extractoare tip KED;  salteaua vacumatică. Se mai observă la nivelul gâtului venele jugulare, care pot fi colabate ( hemoragii ), destinse ( compresiune intratoracică ). TORACELE Examinarea toracelui se face prin inspecţie, palpare, percuţie şi auscultaţie. La inspecţie observăm:  mişcările toracelui ;  deformaţii ;  asimetrii ;  escoriaţii, hematoame, echimoze, plăgi superficiale sau profunde ;  corpi străini. La palpare pot apare : durere, crepitaţii osoase, mobilitate anormală. La percuţie poate fi sonoritate ( aer între foiţele pleurale ) sau matitate ( sânge în torace ). La auscultaţie zgomotele pulmonare pot fi asurzite sau normale. Leziunile cele mai frecvent întâlnite la nivelul toracelui sunt: fracturile costale, fractura de claviculă, luxaţia scapulo-humerală, luxaţia sterno-claviculară, obstrucţia căilor aeriene superioare, voletul costal, pneumotorace ( aer între foiţele pleurei ) şi hemotorace ( sânge în torace ). Mai putem examina : timpul şi frecvenţa respiraţiei, efortul respirator. Examinarea claviculelor se face bilateral prin inspecţie şi palpare. În caz de fractură apar deformaţii osoase, crepitaţii, durere atroce. Tratamentul constă în administrarea unui analgetic şi fixarea cu un pansament în formă de 8. Atenţie foarte mare deoarece capetele osoase fracturate pot leza apexul pulmonar producând insuficienţa respiratorie acută sau pot leza artera subclavia producând o hemoragie greu de stăpânit. 35

Examinarea articulaţiilor scapulo-humerale se face bilateral. Frecvent la acest nivel întâlnim luxaţia / subluxaţia acestei articulaţii, care se manifestă prin durere atroce şi deformarea regiunii. ABDOMENUL Examinarea abdomenului se face prin: inspecţie, palpare, percuţie şi auscultaţie. La inspecţie observăm:  deformaţii ;  asimetrii ;  cicatrici postoperatorii ;  escoriaţii, echimoze, plăgi superficiale sau profunde ;  corpi străini. Tonusul peretelui abdominal evaluat la palpare: abdomenul poate fi dureros şi tare ” abdomen de lemn ”. Mărirea progresivă de volum a abdomenului. Cele mai frecvente leziuni prin trauma abdominală sunt rupturi ale organelor interne ( ficat, splină, intestine ), care produc hemoragie internă. Această leziune reprezintă urgenţă majoră şi se transportă de urgenţă la spital. Evisceraţiile traumatice – exteriorizarea prin plagă a unor viscere abdominale: intestin subţire, colon, epiplon. Cicatrici post operatorii, hernii cu diverse localizări sau modificări fiziologice ale abdomenului ( sarcina ). În toate situaţiile corpii străini penetranţi nu se extrag. Se pansează şi se transportă la spital unde sunt extraşi de către chirurg. Extracţia corpului străin în prespital poate provoca leziuni şi hemoragii grave care nu mai pot fi controlate. BAZINUL Examenul bazinului se face prin mişcări fine de lateralitate. Dacă victima prezintă la nivelul bazinului mobilitate excesivă, durere, impotenţă funcţională este vorba de o fractură de bazin care trebuie imobilizată cu fixator extern sau în targă vacumatică. Fractura de bazin poate deveni urgenţă majoră când este însoţită de hemoragie masivă ( peste 1500 ml sânge ), fiind necesară asistenţa medicalizată de urgenţă. Examenul organelor genitale ( testicole, scrot, labii ). La inspecţie putem observa: sângerari, hematoame masive, plăgi. Victima prezintă durere atroce până la instalarea stării de şoc. Deasemenea hemoragiile sunt extrem de masive deoarece organele genitale sunt foarte vascularizate. Tratamentul constă în analgezice şi transport la spital. Atenţie la :  uretroragie ( scurgerea de sânge prin meatul urinar ) – leziune de uretră;  rectoragie ( perderea de sânge prin anus ) – leziunea accidentală a rectului. MEMBRELE Examenul membrelor superioare şi inferioare urmăreşte:  culoarea, umiditatea şi temperatura tegumentelor ( palide, cianotice, reci, calde, umede, uscate );  echimoze, escoriaţii, plăgi, hematoame, hemoragii cu sânge venos ( culoare închisă a sângelui cu curgere continuă ); hemoragii cu sânge arterial ( culoare roşie intensă a sângelui ce curge în jet, în ritmul pulsaţiilor cordului ). Atenţie!: Apreciaţi debitul hemoragiei! 36

întrerupere a continuităţii traectului osos. element extrem de valoros la examinarea membrelor superioare pentru prezenţa semnelor de hemoragie. rotaţii patologice ale membrului inferior – fractura de col femural ).  palparea pulsului periferic pe tot axul arterial al membrului. Absenţa pulsului sub focarele de leziuni atrage atenţia unei leziuni vasculare post traumatice.  verificarea motilităţii. 37 . scurtări şi poziţii vicioase ale membrului respectiv ( de ex. Întoarcerea victimei se face cu mare grijă. pentru identificarea priorităţiilor de tratament sau de evacuare.  examinarea articulaţiilor. CONCLUZII: Examinarea primară şi secundară reprezintă şi criteriu de triaj la locul accidentului. luxaţia scapulo-humerală.  reumplerea capilară. deformări. EXAMINAREA POSTERIOARĂ Se face cu mare prudenţă pentru a împiedica agravarea leziunilor.  reflexele comparativ. durere = fracturi. Timpul de reumplere capilară normal nu trebuie să depăşească 2 secunde. necesitând alţi salvatori. şold. bilaterale. genunchi. sensibilităţii superficiale şi profunde şi forţei musculare simetrice. mai ales în cazul accidentelor cu multiple victime.  la palpare: crepitaţii osoase.

– plăgi penentrante. Leziuni ale părţilor moi. moderat.  Atenţie !!! Secţiunile de membre pot beneficia de replantare în condiţiile respectării corecte atât a segmentului rămas cât şi a celui secţionat ( anunţarea rapidă şi transportul victimei într-un spital de profil ). După profunzime: – plăgi superficiale. – plăgi profunde. PLĂGILE TORACICE SUFLANTE Definiţie: Cauze: Primul ajutor:  plăgi penetrante toracice care au afectat tegumentul. toate straturile anatomice subadiacente. După interesarea vaselor: – plăgi nepenetrante. – plăgi transfixiante ( străbat un organ de la un capăt la altul ). – plăgi tăiate. pleura şi plămânul. continuu 38 .Capitolul 5 TIPURI DE LEZIUNI ÎN ACCIDENT 5. PLĂGILE CU AFECTARE VASCULARĂ Definiţie: Primul ajutor:  plăgi în care a fost interceptat ram arterial sau venos.  traumatisme. pot fi direct controlate  pansament compresiv – plăgi cu debit mic. După formă: – plăgi lineare.  transport rapid spre o echipă medicalizată. Primul ajutor în plăgi Definiţie: Plaga este o soluţie de continuitate la nivelul tegumentelor şi /sau straturile subadiacente. – plăgi netransfixiante. Principii generale de terapeutică în prespital:  hemostaza provizorie ( sângerarea acută ) şi acoperirea plăgii cu pansament steril. rezultând o hemoragie externă. fixat prin benzi adezive pe trei laturi.  control digital al sursei de sângerare – hemoragiile arteriale importante în care sursa de sângerare este vizibilă.  fixarea corpilor străini ( nu scoaterea lor ) pentru a nu produce leziuni suplimentare. Clasificare:     După agentul vulnerant: – plăgi contuze. – plăgi anfractuoase.  pansament compresiv. arme de foc ). agresiuni ( arme albe.1.

garoul se montează sub plagă (sânge închis la culoare. Pacientul trebuie urgent transportat la primul spital de profil.  acoperirea cu pansament curat a plăgii. . garoul se montează deasupra plăgii ( plaga arterială : sânge cu jet pulsatil ). Aplicarea unei staze la nivelul arterei humerale (A) şi femurale (B ) ( după Bejan L. EVISCERAŢIILE Definiţie: Primul ajutor:  plăgi penetrante cu apariţia în plagă a unui organ (viscer). Garoul trebuie lărgit la fiecare 20 min pentru a permite irigarea ţesuturilor subadiacente. se realizează după următoarele reguli : – pentru leziunile arteriale. iar pe timpul transportului vor fi evaluate funcţiile vitale. Gornic Gh. cu jet continuu ) – garoul se strânge până la oprirea hemoragiei. .gradul III: flictenă cu lichid sanghinolent. . ora şi minutul la care s-a efectuat. aplicarea garoului în plăgi cu sângerare importantă. Nu se tentează reintroducerea viscerului în torace sau abdomen.  După profunzime se împart în 4 grade: . – pentru leziunea venoasă. Fig.termice-contact: cu lichide. ARSURILE Definiţie: afectarea tegumentului sub acţiunea diferiţilor agenţi externi. Clasificare:  După agentul vulnerant: . iar lângă garou se plasează un bilet cu data. 1 .electrice: arsura în arc electric.chimice: contact cu acizi şi baze. . 39 .gradul I: cel mai superficial (eritemul solar simplu). vapori sau corpuri supraîncălzite .gradul II: flictenă cu lichid serocitrin.gradul IV: distrugerea completă a straturilor pielii. 1981) Pacientul cu plăgi vasculare va fi evacuat rapid. .

Atenţie!!! Dacă nu sunteţi sigur că este vorba de o entorsă sau de o fractură. Primul ajutor Examenul membrelor superioare şi inferioare. comportaţi-vă ca şi când ar fi vorba de o fractură. 5.  nu lăsaţi victima să meargă sau să utilizeze membrul lezat. (17.  modificări de culoare ale articulaţiei variind de la albastru până la negru. 5. Semne clinice :  dureri la mobilizarea articulaţiei lezate. Tratamentul constă în imobilizarea membrului afectat. entorse amputaţii. analgezie şi transport la spital. Fracturi. în felul acesta rupându-se o parte dintre fibrele ligamentelor.2. Întrucât aceste luxaţii pot fi însoţite de fracturi ale oaselor interesate în focarul de luxaţie. Pacientul prezintă durere. Luxaţii Constă în modificarea raporturilor anatomice normale ale extremităţilor osoase într-o articulaţie.  vată + talc.2. entorse. luxaţii. primul ajutor constă în imobilizare. Reducerea luxaţiei constă într-o serie de mişcări inverse celor de producere a luxaţiei şi impune intervenţie medicală. Lărgiţi suportul dacă articulaţia îşi măreşte volumul. Ligamentele pot fi suprasolicitate. 5.1.  3 – 4 feşi late ( 20 cm ). O entorsă este de obicei rezultatul unei supraîntinderi sau al unei torsionări a unui membru peste limitele normale ale mişcării sau pe o direcţie anormală faţă de axa lui obişnuită. până într-o unitate spitalicească. La acestea putem întâlni fracturi.  umflarea (edemul) articulaţiei. Atenţie la hipotermici.Primul ajutor:  ÎNDEPĂRTAREA AGENTULUI VULNERANT  EVALUAREA PRIMARĂ ŞI SECUNDARĂ. leucoplast. Materiale necesare:  bucăţi dreptunghiulare de pânză sau tifon ( de l m/ 60 cm ). Entorse O entorsă reprezintă o leziune a ligamentelor ce susţin articulaţiile dintre segmentele osoase.  sensibilitatea articulaţiei la atingerea zonei afectate. 18. 23) Luxaţia scapulo–humerală: Primul ajutor în luxaţia scapulo-humerală constă în imobilizarea membrului respectiv într-o eşarfă. 40 . Se efectuează cu apă rece la 10º C.  Spălarea abundentă cu apă rece în arsurile chimice.2. luxaţii.  Răcirea leziunilor de arsură termică şi acoperirea cu comprese sau câmp steril ( dacă este posibil ).2. Prim ajutor:  puneţi intermitent comprese cu apă rece sau saci mici cu gheaţă împachetaţi în bucăţi de pânză peste zona afectată în primele 12 pînă la 24 de ore pentru a reduce edemul. analgezie şi transport la spital. coxo-femurală şi de genunchi. Amintim trei tipuri frecvente de luxaţii: scapulo-humerală.  transportul la spital. ajungându-se până la ruperea lor completă. deformarea regiunii şi impotenţa funcţională.  aplicaţi bandaje de contenţie pentru suport al articulaţiei. nefiind permisă salvatorilor laici. perniţe sau atele din pătură.  ace de siguranţă. în poziţie nedureroasă.

(17) 41 . din spate.  personalul necesar . realizându-se o poziţie nedureroasă. legându-se de colţul superior după gâtul pacientului. Imobilizarea prin bandaj Desault:  bandajul Desaul este util în leziunile claviculei şi umărului.  apoi faşa urcă posterior spre umărul lezat. braţul şi antebraţul îndoit la 90º pe braţ şi se fixează prin ture circulare. coboară anterior peste braţ. coboară anterior de-a lungul braţului. dar şi în imobilizarea provizorie a fracturilor braţului. obţinându-se un triunghi.  modul de lucru:  se bandajează toracele cu ture circulare de faşă de la bază spre axilă. susţinând anţebraţul. antalgică. colţul inferior susţine anţebraţul îndoit.  pumnul. apoi. acest ansamblu poate fi întărit cu benzi de leucoplast.  se lipesc de torace. cu latura cea mică inferior.  poziţionarea pacientului: braţul afectat este lipit de torace şi anţebraţul flectat pe braţ în unghi drept. se îndreaptă anterior oblic pe sub axila sănătoasă şi se reîntoarce posterior peste umărul luxat. Imobilizarea în eşarfă a membrului superior în luxaţia scapulo-humerală 2.  faşa revine peste umărul lezat.  se repetă de câteva ori: tura oblică posterioară urmată de ture circulare. orizontale.  în final.  modul de lucru: o bucata de pânză dreptunghiulară se îndoaie pe una din diagonale. se îndreaptă spre partea sănătoasă şi realizează către posterior o tură circulară de fixare la cot.imobilizarea izolată se poate realiza în prespital. de faşă. coboară anterior. susţine antebraţul şi efectuează o altă tură circulară peste cot.  apoi. 1. imobilizate.  se întroduce în axilă şi la plica cotului o cantitate mică de vată bine îmbibată cu talc. cu o altă bucată de pânză sau tifon se fixează braţul şi anţebraţul.2 salvatori.Tehnica de lucru:  principiu general . susţinut de un salvator. la torace (12. pe sub cot. paralel cu braţul. acesta se aşează pe pieptul pacientului. mâna şi degetele trebuie să rămână libere pentru a putea fi permanent mobilizate. faşa trece peste umărul lezat. pe sub anţebraţul afectat şi cu unghiul drept situat imediat sub cot. sub cot şi urcă în spate. colţul drept rămas liber se fixează anterior peste cot cu un ac de siguranţă. 18).

cu fixare cu faşă elastică. Prim ajutor:  imobilizare în saltea vacum sau targă fixă. dacă există fracturi asociate.Complicaţii  compresiuni vasculo-nervoase.  asociată de cele mai multe ori cu fractură de cotil (locul în care stă capul femural). Luxaţia de gleznă Se manifestă prin:  deformarea articulară.  evaluarea cât mai precoce a leziunilor vasculo-nervoase posibil asociate: prin palparea pulsului arterei radiale.  echimoză prezentă sau nu. Menţiune: Se poate monta o atelă respectând poziţia în flexie a genunchiului.  analgezie (combaterea durerii). durere.  analgezie (combaterea durerii). Prim ajutor  imobilizare cu faşă elastică (nu va călca pe picior până la evaluare medicală) 42 . Prim ajutor:  păstrarea poziţiei membrului ( nu se va repune în ax ).  transport la unitatea sanitară. Măsuri de siguranţă:  prudenţă maximă în luxaţiile complicate cu fracturi. Luxaţia coxo–femurală Se manifestă prin:  deformarea regiunii coxo-femurale ( şold ).  dislocare tibio-femurală.  tumefacţie.  Se interzice manevra de reducere a luxaţiei. pentru a împiedica mişcările suplimentare. iar gesturile sunt de: imobilizare şi transport rapid către o unitate abilitată. ca şi când s-ar afla în faţa unei fracturi de bazin. Atenţie!!!  Atitudinea salvatorului este de maximă responsabilitate.  imobilizarea provizorie trebuie făcută în poziţie nedureroasă.  imobilizarea poate fi efectuată şi pe atelă pelvipodală. la leziuni de părţi moi sau de structuri vasculo nervoase. Luxaţia de genunchi Se manifestă prin:  durere.  transport la unitatea sanitară.  din anamneză trebuie exclusă luxaţia congenitală.  durere intensă. când tenţativele de reducere pot duce la deplasarea fracturii.  deformarea articulară.

Mijloacele de imobilizare:  să fie uşoare. Scopul imobilizării provizorii:  împiedicarea mişcării pasive şi active. deschise sau închise ( în funcţie de comunicarea cu exteriorul a focarului de fractură ).  netransmisibilitatea mişcărilor.2. agitaţie.  mobilitatea anormală a segmentului respectiv. Fracturi Fractura reprezintă o discontinuitate la nivelul unui os rezultată prin agresiune directă. şoc – apar de regulă la politraumatisme. cu ocazia acordării primului ajutor. în fracturi multiple.  să fie stabile şi comode pentru pacient.  evită complicaţiile: leziuni vasculo-nervoase.  cu sau fără deplasarea fragmentelor.  să nu împiedice circulaţia de întoarcere.  menţinerea în ax a membrului împiedicând deplasarea fragmentelor atunci când nu sunt corect reduse. în fractură deschisă prin leziuni tegumentare. paloare. spiroidă. Menţiune: criteriul absolut de diagnostic este radiografia standard.  echimoză.  imobilizarea să nu fie compresivă şi să nu producă durere.  diminuă durerea.  să asigure o contenţie bună.  după traiect: oblică. transformarea unei fracturi închise. transversală. Principiile imobilizării corecte:  punere în ax ( pe cât este posibil ) a segmentului de imobilizat. Clasificare:   complete şi incomplete. leziuni ale muşchilor.  să fie adecvate lungimii membrului care se imobilizează.  se vor prinde la imobilizare articulaţia de deasupra şi de dedesubt.  cu mai multe fragmente în focarul de fractură (cominutivă).  deformare locală. accidente rutiere. Semne clinice:  generale: anxietate.  atitudine vicioasă a membrului respectiv. accidente montane etc.  să fie uşor de folosit. lovire sau indirectă prin căderi de la înălţime. fracturi deschise. Semne locale de certitudine  atestă prezenţa fracturii.  pot lipsi în fracturile incomplete.3.5.  crepitaţii osoase. Semne locale de probabilitate  durere în punct fix. 43 .

Imobilizarea în fractura de humerus se face cu atelă Kramer.2. 5. vacumatică sau sisteme improvizate. Plexiglas. culoarea tegumentelor. Atela se plasează posterior.3. Se fixează cotul în unghi de 90 de grade.3. placaje. atenţie la edemul membrului superior.2. diafiză.3. Atenţie!!! Evaluarea permanentă a pulsului sub focarul de fractură.  fractura de tarsiene.  pumn şi mână. gonflabilă. ).2. 5.  antebraţ . articulaţia cotului şi antebraţului. Fractura de bazin poate 44 . Fracturile membrului inferior Fracturile de membru inferior sunt:  fractura de femur. Mijloacele de imobilizare ale fracturilor sunt: atelele Kramer din sârmă. atele vacumatice sau chiar mijloace improvizate din material rigid ( carton. Imobilizarea cuprinde articulaţia cotului şi articulaţia pumnului. Se mai pot utiliza două atele aşezate lateral. Atelele se căptuşesc cu vată şi faşă pentru a fi comode şi eficiente. Dacă pacientul prezintă la nivelul bazinului mobilitate excesivă. metatarsiene şi falange. imobilizare pe atelă Kramer. scândură.  fractura de platou tibial. Fixarea atelelor trebuie să fie fermă. Fractura de femur este urgenţă majoră. durere. Fractura de radius şi cubitus (antebraţ) se imobilizează cu atelă Kramer. atele Spencer. etc.1. Fractura de platou tibial şi fractura de gambă ( tibie şi peroneu ). Mâna se sprijină de corp. Fracturile membrului superior Fracturile de membru superior sunt:  braţ . rigle. respectând aceleaşi principii.  fractura de calcaneu.2. Precauţii:    evaluarea pulsului sub focarul de fractură. atunci când este însoţită de sângerare. cuprinzând articulaţia scapulo-humerală.radius şi cubitus. Pacientul poate pierde peste 1500 ml de sânge intrând în soc hemoragic. cu mare blândeţe respectând toate principiile mobilizării atraumatice.  fractura de gambă ( tibie şi peroneu ). temperatura tegumentului. Fractura de bazin Examenul bazinului se face prin mişcări fine de lateralitate. Analgezia este extrem de importantă. iar reevaluarea trebuie făcută pe toată perioada transportului până la întâlnirea cu echipa medicală.5. impotenţă funcţională este vorba de o fractură de bazin care trebuie imobilizată cu fixator extern sau în targa vacumatică. Se utilizează diverse modele de atele mai sus enumerate. Obligatoriu imobilizarea trebuie să cuprindă articulaţia genunchiului şi articulaţia tibio-tarsiană şi calcaneu. Este interzisă utilizarea membrului la mers. atraumatică. atele gonflabile. Imobilizarea se va face cu multă prudenţă. Atela se fixează cu faşă elastică (atenţie să nu fie compresivă) şi apoi se fixează suplimentar de trunchi. epifiză. Imobilizarea fracturii de femur se face pelvi-podal ( bazin – coapsă – genunchi – maleolă – laba piciorului ). culoarea tegumentului.3.humerus: col chirurgical.

sângerări şi chiar lipsa de substanţă. cu o compresă curăţăm urechea. Ca tratament se aplică pe fiecare nară tampoane cilindrice care au rolul de a imobiliza fractura şi de a opri sângerarea. Dacă în conductul auditiv extern observăm sângerare sau un lichid gălbui ( lichid cefalorahidian ). Orice plagă sau fractură a oaselor feţei se pansează şi se transportă de urgenţă la spital. De asemenea hemoragiile sunt extrem de masive deoarece organele genitale sunt foarte vascularizate. fiind necesară asistenţa medicalizată de urgenţă. gura. după care aplicăm o compresă curată în conductul auditiv extern. după un traumatism cranian. se aşează într-o pungă cu gheaţă şi se transportă de urgenţă (primele 3 ore de la amputaţie) la clinica de chirurgie plastică şi reparatorie. leziuni ale corneei şi chiar enucleere. aceasta se acoperă cu comprese sterile şi se pansează. Mandibula şi maxilarul: în căutarea elementelor de fractură sau instabilitate facială ( durere. scrot. Craniul : putem observa: înfundări. Dacă pupilele sunt inegale. ochii. tumefacţii. Piramida nazală: se evaluează prin mişcări laterale uşoare. Nu este necesară dezinfecţia plăgii la locul solicitării. Pot apare sângerari ale limbii. Dacă pavilionul urechii este detaşat se pune într-un câmp steril. În toate cazurile se pun comprese sterile.4. este un semn de leziune cerebrală gravă. Gura: trebuie examinată cu atenţie. În spatele fiecărui pavilion auricular există un os spongios – osul mastoidian. plăgi. palatului moale şi dur care se tratează prin compresie locală cu comprese sterile. Examenul organelor genitale ( testicole. Toate aceste leziuni reprezintă urgenţe majore şi trebuie să fie transportate de urgenţă la spital. La inspecţie putem observa: sângerări. tumefacţie. deformări. oasele feţei.2. Fractura de mandibulă se identifică prin mobilitate 45 . Dinţii imobili şi fragmentele dentare se extrag pentru a prevenii aspiraţia acestora în plămâni. Se pansează şi se trimite la spital. crepitaţii şi mobilitate la examinare. piramidă nazală. Traumatismele cranio – cerebrale La nivelul capului se vor examina: scalpul. Amputaţia Constă în îndepărtarea completă a unui segment de membru. se pansează şi se transportă la oftalmologie. urechile. Dacă şi această compresă se îmbibă cu sânge este vorba de o leziune cerebrală gravă ( fractura de bază de craniu ) şi pacientul trebuie transportat urgent la spital. Poate fi asociată cu sângerare nazală. după care se aplică un pansament compresiv tip capelină. 5.3. labii ). această manevră fiind de competenţa spitalului. se acoperă cu gheaţă şi se transportă la spital cât mai repede posibil.deveni urgenţă majoră când este însoţită de hemoragie masivă ( peste 1500 ml sânge). Deasemenea pot fi lezaţi dinţii. Dacă există substanţă cerebrală în plagă. gingiilor. Fractura de piramidă nazală se manifestă prin deformarea regiunii. acesta este un semn de leziune cerebrală gravă. crepitaţii osoase ). 5. Urechile: pot prezenta tăieturi.3. Ochii: pot prezenta fragmente de corpi străini. Aceste sângerări se pansează cu comprese sterile. Tratamentul constă în analgezie şi transport la spital. Acesta se acoperă cu pansamente sterile. Pacientul prezintă durere atroce până la instalarea stării de soc. hematoame masive. fracturi sau deformări ale oaselor craniene însoţite sau nu de sângerări ale scalpului. mandibula. Un hematom la acest nivel.

Tratamentul constă în imobilizarea cu colier cervical şi cu dispozitiv universal de fixare a capului.  să fie uşoare şi uşor de întreţinut. Este deosebit de important ca unul din salvatori să fixeze pe tot timpul evaluării capul. deformări. 27). 27 ). Semnele de suferinţă cerebrală .excesivă. 5. SCORUL GLASGOW AL COMELOR A. Caracteristicele gulerelor cervicale :  să fie semirigid . Acestea se pot asocia cu tulburări de sensibilitate la nivelul membrelor superioare şi inferioare.  tulburări de comportament .  să fie uşor de plasat şi de ridicat. indică o leziune cranio-cerebrală gravă. El va fi plasat imediat ce s-a realizat fixarea manuală a capului. Pentru coloana vertebrală se cunosc următoarele mijloace de imobilizare: 1. crepitaţii osoase şi deformare. 46 .4. surzi. În plus poate fi imobilizată şi cu ajutorul colierului cervical ( 23. mobilitate excesivă şi durere locală.  să fie adecvat ca mărime . Traumatismele colanei vertebrale Pentru examinarea coloanei vertebrale cervicale.  scara Glasgow permite evaluarea stării de conştienţă. obnubilat. mai puţin faţă de cele de lateralitate şi aproape de loc faţă de cele de rotaţie ( 26. echimoze care ne sugerează că pacientul a suferit un traumatism direct la acest nivel. scorul Glasgow 8 şi mai mic de 8. capul victimei. bolnavi cu hematoame gigante ale globilor oculari şi copii sub 2 ani. convulsii ) . se fixează în ax.  tulburări ale stării de conştienţă ( agitat. Răspunsul motor Limitări ale Scorului Glasgow: Scorul Glasgow nu se calculează la orbi. Posterior pot apare crepitaţii osoase la nivelul apofizelor vertebrelor. şi al doilea salvator examinează partea anterioară a gâtului şi apoi partea posterioară. Deschiderea ochilor Spontană La apel La stimul dureros Nu deschide Orientat Confuz Cuvinte fără sens Zgomote Fără răspuns La comandă Localizează la stimul Retrage la stimul Flexie la stimul Extensie la stimul Absent 4 3 2 1 5 4 3 2 1 6 5 4 3 2 1 B. Colierul cervical ( este un dispozitiv obligatoriu pentru imobilizarea coloanei cervicale. deformări. Gulerul cervical protejează coloana cervicală faţă de mişcările de flexie extensie.  să fie adecvat reliefurilor anatomice ale regiunii . cu palmele. Anterior pot fi plăgi. Răspunsul verbal C. se desface colierul cervical. bolnavi paralizaţi sau cu amputaţie. Se imobilizează cu faşă sub formă de căpăstru.

piafen. Frecvent la acest nivel întâlnim luxaţia/subluxaţia acestei articulaţii care se manifestă prin durere atroce şi deformarea regiunii. palpare şi percuţie. – corpi străini. pulsul scade sub 40 de bătăi pe minut. – deformaţii. hematoame. Examinarea claviculelor se face bilateral prin inspecţie. respiraţia devine din ce în ce mai greoaie. 2. 4. 5. transport la spital. durere atroce. palpare. Tratamentul constă în administrarea unui analgetic şi fixarea cu un pansament în „ 8 “. La inspecţie obserăam: – mişcările toracelui. pneumotorace ( aer între foiţele pleurei ) şi hemotorace ( sânge în torace ). crepitaţii osoase. etc ). luxaţia scapulo-humerală. luxaţia sterno-claviculară. 3. tegumentele se albăstresc. În caz de fractură apar deformaţii osoase. Traumatismele toracice Examinarea toracelui se face prin inspecţie. manevra Heimlich. La palpare pot apare: durere. administrarea de O2 cu debit 4 – 6 l/min. aspiraţia căilor aeriene. prezintă insuficienţă musculară majoră şi îşi poate pierde starea de conştienţă. echimoze. să prezinte apertură anterioară ( pentru accesul la pulsul carotidian şi să poată permite accesul chirurgical la calea aeriană ). Nu insistaţi să repuneţi articulaţia în ax. Pacientul horcăie. Atenţie!!! Trebuie întotdeauna să ne asigurăm că pacientul nu este alergic la substanţele administrate. Atenţie foarte mare deoarece capetele osoase fracturate pot leza apexul pulmonar producând insuficienţa respiratorie acută. percuţie şi auscultaţie. 47 . Fracturile costale se tratează conservativ. fractura de claviculă. Tratamentul constă în eliberarea căilor aeriene. administraţi analgetic. este agitat şi apoi devine obnubilat. imobilizaţi articulaţia şi transportaţi pacientul la ortopedie. – asimetrii. Nu se imobilizează cu corset. plăgi superficiale sau profunde. Obstrucţia căilor aeriene superioare ucide rapid. La auscultaţie zgomotele pulmonare pot fi asurzite sau normale. – escoriaţii. Targa fixă ( targa spinală ) Dispozitivul universal de fixare a capului Vestă extractoarea tip KED Saltea vacumatică 5.. obstrucţia căilor aeriene superioare. voletul costal. Tratamentul constă în administrarea unui analgetic. sau pot leza artera subclavia producând o hemoragie greu de stăpânit. crepitaţii. mobilitate anormală. Examinarea articulatiilor scapulo-humerale se face bilateral. La percuţie poate fi sonoritate ( aer între foiţele pleurale ) sau matitate ( sânge în torace ).5. Se administrează algocalmin ca analgetic sau orice alt analgetic existent în trusa ( tramadol. repunerea în ax a articulaţiei prin manevre specifice cât mai repede posibil şi fixarea cu pansament tip Desault. Leziunile cele mai frecvent întâlnite la nivelul toracelui sunt: fracturile costale.

cu condiţia ca atât indicaţia cât şi realizarea să fie corecte. eventual emfizem subcutanat şi timpanism la percuţie. ( reperul pentru spaţiul II intercostal este reprezenţat de unghiul Louis ).  soluţie pentru dezinfecţie. iar iminenţa de stop respirator a pacientului este reală şi datorată acestei cauze ( pneumotorax compresiv ). II intercostal pe linia medio-claviculară pe marginea superioră a coastei subiacente. razant cu marginea superioară a coastei inferioare. Materiale necesare  ac gros ( de preferat canulă de cel puţin 14-16G. absolut perpendicular pe planul peretelui toracic. sau ac pentru administrare intravenoasă ). Peretele toracic are „ mişcări libere ”. atunci manevra este singura care poate salva pacientul.  poziţionarea pacientului decubit sau semişezând în funcţie de starea pacientului.  mănuşi dacă este posibil. nepermiţând amânarea terapiei mai mult de l – 2'. are dureri toracice atroce şi prezintă emfizem subcutanat. în aceste condiţii. 48 . devierea traheei ( la baza gâtului ) spre partea opusă pneumotoraxului. hemitoracele respectiv imobil. Deci. .  tampoane vată. Exuflaţia Definirea generală a manevrei: manevră de urgenţă ce se efectuează în caz de pneumotorax sufocant care angajează un pronostic vital. venele gâtului destinse. Pneumotoracele sufocant apare după traumatisme toracice acute: constă în acumularea de aer între foiţele pleurale.  hemoragia externă dacă puncţia nu se realizează la locul menţionat şi se lezează pachetul vasculonervos intercostal ( subcostal ). Tratamentul constă în decomprimare imediată prin întroducerea unui ac în sp.  mod de lucru: . iar în inspir să nu pătrundă aer din afară în torace. dacă echipa medicală este la o distanţă mai mare. .se dezinfectează zona de puncţie. astfel ca în expir aerul să iasă din torace şi din mănuşă. segmentul flotant.la ac se ataşează un deget de mănuşă din latex care va avea cealaltă extremitate perforată.se vor căuta foarte repede semnele pneumotoraxului sufocant: dispnee foarte intensă cu ortopnee. Se administrează un analgetic.  hemopneumotorax – lezarea pachetului vasculonervos intercostal. Pacientul nu poate expira. în momentul străpungerii pleurei parietale aerul iese cu zgomot şuierător. zgomote pulmonare diminuate. Complicaţii:  infecţia. agitaţie psihomotorie extremă. sonoritate pulmonară la percuţie (ca o tobă) şi insuficienţă respiratorie acută. Tehnica de lucru:  personalul necesar – salvator cu pregătire corespunzătoare. . cianoză. Contraindicaţii: Nu există contraindicaţii având în vedere că pneumotoraxul sufocant are risc vital imediat. pacientul respiră greu şi are dureri atroce. O2 şi se imobilizează cu o bandă de leucoplast lată. Manevra este de maximă urgenţă pentru pacienţii care au o insuficienţă respiratorie extrem de severă ca urmare a prezenţei unui pneumotorax sufocant şi al cărui risc vital este iminent şi imediat.Voletul costal apare atunci când sunt fracturate 3 coaste în cel puţin 2 locuri. anxietate.se puncţionează spaţiul II intercostal pe linia medioclaviculară.

echimoze. semnele clinice ale pneumotoraxului se reduc considerabil sau dispar şi pacientul în stop cardio respirator poate prezenta resuscitare spontană. obnubilare. stare care se manifestă prin transpiraţii. (17. La palpare abdomenul poate fi dureros şi tare ” abdomen de lemn ”.6. percuţie şi auscultaţie. splină. Extracţia corpului străin în prespital poate provoca leziuni şi hemoragii grave care nu mai pot fi controlate (15). interpretare: În momentul exuflaţiei complete. Pacientul prezintă şoc. În toate situaţiile este necesar apelarea serviciului de urgenţă şi transportul de urgenţă la spital sub supraveghere medicală. 18). Evaluare. În toate situaţiile corpii străini penetranţi nu se extrag. 5. intestine). colabarea venelor de la baza gâtului şi matitate la percuţia toracelui. puls crescut peste 120 bătăi/minut şi diminuarea zgomotelor pulmonare. Traumatismele abdominale Examinarea abdomenului se face prin inspecţie. 49 . Cele mai frecvente leziuni prin trauma abdominală sunt rupturi ale organelor interne ( ficat. La inspecţie observam:  deformaţii. Această leziune reprezintă urgenţa majoră şi se transportă de urgenţă la spital.  asimetrii. care produc hemoragie internă. Hemotoracele Constă în acumularea de sânge în cavitatea pleurală. Se pansează şi se transportă la spital unde sunt extraşi de către chirurg.  cicatrici postoperatorii.  corpi străini. palpare. plăgi superficiale sau profunde. tensiune arterială scăzută.Limite:  nu se face ventilaţie înainte de exuflaţie!  această manevră măreşte rapid volumul de aer din pleură şi implicit presiunea intrapleurală agravând starea pacientului.  escoriaţii.

rectal. cutanată.  Hipotermie indusă prin manevre terapeutice. MECANISME FIZIOLOGICE ÎN TERMOREGLARE Mecanisme activate de frig Mecanisme activate de căldură Care cresc producţia Care scad producţia Care cresc pierderea Care scad producţia de căldură de căldură de căldură de căldură  frisonul. Etiologie ( cauze ). Mecanismele de pierdere a temperaturii: – pierderea de căldură în mediul înconjurător datorită gradientului de  RADIAŢIA: temperatură. timpanic) sub 35°C ( 95°F ).Capitolul 6 HIPOTERMIA PRIMUL AJUTOR ÎN HIPOTERMIE Funcţia de termoreglare este definită ca şi capacitatea organismului de a-şi menţine temperatura centrală între limite bine definite.  apatia.  transpiraţie. cutanată. şi se realizează graţie unor mecanisme complexe între producerea şi pierderea de temperatură. – secundară. hidroelectrolitice. – PRIN CONTACT DIRECT dintre obiecte şi transfer molecular de  CONDUCŢIA: energie calorică. – Apa determină pierderea căldurii din corp de 25 de ori mai repede decât aerul. Organismul uman îşi menţine temperatura constantă în limitele unor mari modificări ale temperaturii mediului. Factorii importanţi în pierderea de căldură prin radiaţie sunt suprafaţa corporală şi gradientul de temperatură. musculare.  CONVECŢIA: Rata de pierdere a căldurii depinde de densitatea substanţei în mişcare şi de viteza substanţei în mişcare. permanent. Meţinerea constantă a temperaturii corpului în ciuda variaţiilor termice exogene şi a diverselor activităţi ale organismului implică intervenţia unor modificări funcţionale complexe ( metabolice. endocrine. 50 .  vasoconstricţie  vasodilataţie  anorexia.  Hipotermie accidentală: – primară. Prin măsurarea intensităţii vântului rece se obţine cantitatea de căldură pierdută în mediu comparativ cu temperatura constantă a aerului.  activităţi voluntare  ghemuire. etc. circulatorii. ( Rămâi uscat = rămâi în viaţă ) – procese de conducţie unde unul dintre obiecte este în mişcare. datorată unor suferinţe (termoreglare ineficientă).  inerţia  oripilaţie  intensificarea respiraţiei Definiţie: scăderea temperaturii centrale a corpului (măsurate la nivel esofagian. ( Vântul este un exemplu de efect al convecţiei aerului. deoarece are o densitate mai mare. prin expunere la temperaturi scăzute. Echilibrul termic este un proces dinamic. ) coordonate de hipotalamus. )  EVAPORAREA: Pierderea de căldură prin transformarea apei din lichid în gaz.  foamea.

 echipament necorespunzător.  nu are cunostinţe despre hipotermie.  umezeală. paloarea extremităţilor. determinate de scăderea fluxului sanguin periferic.  boli asociate. orice mişcare bruscă poate determina fibrilaţie ventriculara ( F.6 – 94. până la ghemuire ( pentru a conserva căldură ).  rigiditate musculară.violent cu pauze din ce în ce mai lungi. 51 . Consecinţa vasoconstricţiei periferice provoacă creşterea volumului sanguin central producând creşterea diurezei ( diureza rece ).  stop cardiac.  vasoconstricţie periferică evidenţiată prin scăderea pulsului periferic.  deshidratare.  ingestie de alcool. .  oboseală fizică.V. Se cunosc 3 stadii ( faze ):  HIPOTERMIA UŞOARĂ – cu temperatura centrală 32 – 35° C ( 89. .  tegumente palide: .  se dezvoltă tulburări de ritm.  tonusul muscular creşte şi se asociază cu frisonul.  pierderea de echilibru. .frecvenţa respiratorie scade. Aceasta poate provoca hipovolemie semnificativă.  alimentaţie deficitară.scade fluxul sanguin periferic. epuizare.  scade debitul cardiac pe măsura scăderii temperaturii.9° F ) – Clinic  tensiunea arterială ( TA ) cresc iniţial.  inconştient.4°F ) – Clinic  imediat ameninţătoare de viaţă. Stările hipotemiei: Clasificarea este în funcţie de valoarea temperaturii centrale. iar apoi  frecvenţa cardiacă ( AV ) scad dacă se agravează hipotermia  frecvenţa respiratorie ( FR )  starea de conştienţă se alterează de la stupoare la stare confuzională. ). deces.  vârsta.  stare de conştienţă alterată ( cuvinte neinteligibile ).Factori determinanţi şi favorizanţi:  temperatura scăzută a mediului.4 – 89.4° F ) – Clinic  obnubilare → comă  pierderea activităţii motorii fine ( în special a mâinilor ).  HIPOTERMIA MODERATĂ – cu temperatura centrală 28 – 32° C ( 82.  frison violent.  afectivitate plată.frecvenţa cardiacă scade.  frisonul are loc în două valuri: .  MOARTEA PRIN HIPOTERMIE – Clinic  respiraţia devine agonică şi foarte superficială.  tulburări de comportament (dezbrăcare parodoxală fără percepţia frigului).absent.  HIPOTERMIA SEVERĂ – cu temperatura centrală mai mică de 28°C ( 82.

4°F ) 52 .9°F ) încălzire pasivă externă  pături calde.4 – 89.  bypass venos-venos. etc. B Respiraţia ( metoda P.  adăpost.  pături încălzite. – tutun.  îmbrăcăminte uscată. C. încălzire activă externă:  pături electrice. la care se adaugă examinarea temperaturii utilizând termometrul timpanic. posibil încălzit. simte).  sticle cu apă caldă. Acesta ultimă formă este utilizată exclusiv de echipe medicale complexe specializate.  Forma uşoară 32 – 34.  înlocuirea energiei consumate pentru generarea căldurii necesare ( exemplu: frisonul este capabil să crească căldură organismului cu 2° C într-o oră ). Cum se face examinarea ?  conform protocolului de examinare primară şi secundară (atenţie: coloana cervicală).  bypass coronaro-pulmonar. – cofeină. A Eliberarea căilor aeriene (atenţie la coloana cervicală).A.: priveşte. D.  surse de încălzire: – radiatoare. D Statusul neurologic: conştient / inconştient. B. reîncălzire activă:  fluide încălzite la 42°C.S. – aeroterme.  repaus.Evaluarea victimei hipotermice: Se face utilizând protocolul A.9°C ( 82. E Expunerea la factorii de mediu Atenţie!!! la haine ude sau umede.9°C ( 89. ascultă.  Forma medie 28 – 31.4°F )  Forma severă < 28 °C ( < 82. Interzis: – alcool. – proteine.  lavajul nazo-gastric. folie izotermă. sac de dormit.  administrarea de lichide calde şi substanţe energizante: – hidraţi de carbon. C Circulaţia (determinarea pulsului carotidian şi femural). Tratamentul hipotermiei: Principiile de bază în reîncălzirea unei victime hipotermice sunt:  conservarea căldurii organismului.  oxigen umidificat încălzit la 42°C.6 – 94. E.

 Resuscitarea cardio-pulmonară la hipotermic se face cu reîncălzirea şi se continuă 30 min după atingerea temperaturii centrale de 36°C. din motiv de instabilitate cardiacă.Observaţii:  pacientul hipotermic dezvoltă frecvent fibrilaţie ventriculară ( FV ). Factori favorizanţi:  viteza vântului. Cauza: Cristalizarea apei din piele şi ţesutul subcutanat în timpul expunerii îndelungate la temperaturi scăzute şi fără protecţie adecvată.  durerea. Atenţie !!!  VICTIMA COMATOASĂ – MONITORIZAREA TEMPERATURII.  oboseală.  resuscitarea cardio-pulmonară se face până la reîncălzirea pacientului evitând administrarea de medicaţie dacă temperatura centrală nu este mai mare de 30°C.  HIPOTENSIUNEA se corectează prin reumplere vasculară. agregarea plachetară şi tromboza vaselor. urechi. etc.  leziunea tisulară provocată de vasoconstricţia iniţială şi mai târziu vasodilataţia cu edem secundar. Diagnostic:  paloarea pielii cu un aspect de “sticlă”. edem. umede şi slab perfuzate ( nas.  lipsa de echipament. 53 .  vârsta. DEGERĂTURILE Definiţie: Rana provocată de frig la extremităţile neprotejate. faţa. tulburare de ritm responsabilă de oprirea cardio-pulmonară. urmat de parestezii. mâini. necroza fasciei şi a muşchiului subadiacent.  discomfort termic.  în prespital se vor face cât mai puţine manevre. hiperemie. epuizarea.  Midriaza bilaterală ( pupile mari ) şi reflexul fotomotor ( pupila se măreşte sau se micşorează la lumina ) nu îndreptăţesc oprirea resuscitării cardio-pulmonare. Clasificarea:  gradul I  gradul II  gradul III  gradul IV hiperemie. necroza tegumetelor şi ţesutului subcutanat.  diureza excesivă asociată hipotermiei poate produce hipovolemie conducând astfel la o eventuală scădere a tensiunii arteriale în timpul reîncălzirii. Fiziopatologie:  distrugerea directă a ţesutului cauzată de frig.  corectarea rapidă a hipotermiei provoacă tulburări grave de coagulare. picioare ). flictene.  umezeală.

Hydergin. Nu se folosesc antibiotice cu scop profilactic.  învelirea cu folie termoizolantă (cu argintiul spre interior) în vederea transportului. tratamentul de elecţie este cel prevăzut la hipotensiune.  plecarea în ture dificile şi fără antrenament. 54 . Xantinol ).  terapia durerii: analgetice ( Algocalmin. Atenţie !!! Dacă degerăturile sunt asociate cu hipotensiune forma medie şi severă.  îndepărtarea hainelor umede. Ce nu trebuie făcut:  frecarea cu zăpadă sau flagelarea zonelor degerate.  învelirea în sac termoizolant.  scoaterea încălţămintei fără protejarea termică a extremităţilor. Tramadol. pe timpul transportului.Tratament:  scoaterea victimei din atmosfera rece şi umedă. – transport către o instituţie (echipă) specializată.  prevenirea infecţiei şi limitarea leziunilor tisulare: – pansament steril.  reîncălzirea: utilizând ca metodă submersia suprafeţelor îngheţate în apa încălzită la 38 – 40° C.  administrarea cu scop profilactic al antibioticelor şi vasodilatatoarelor ( Pentoxifilin. etc. ).

 pungi cu gheaţă ( axile. – prin evaporare:  victima dezbrăcată şi stropită cu apă caldă.  umiditatea excesivă.Capitolul 7 HIPERTEMIA – INSOLAŢIA Definiţie: Forma specială a şocului caloric ca răspuns la insuficienţa mecanismelor termoreglării în vederea menţinerii homeostaziei ( echilibrul organismului ). hiperemie ( tegumente roşii ).  vârsta. Diagnostic:  antecedente: expunerea la căldură. Manifestări clinice:  tulburări neurologice – – – – – – – – – – – – –  tulburări cardio-vasculare  tulburări respiratorii  tulburări digestive  manifestări cutanate comportament bizar delir. cap ). cutanate.  masajul cutanat al membrelor pentru contracararea vasoconstricţiei.  consumul de alcool. confuzie. cefalee. coapsă. forma uşoară – frecvenţă respiratorie normală. 55 . forma severa – reducerea frecvenţei respiratorii. convulsii. comă tahicardie ( ritm cardiac crescut ) tensiune arterială scăzută sau normală în funcţie de gradul de insolaţie. deshidratarea. Este o urgenţă cu risc vital. vărsături. aşezată pe o targă.  răcire imediată. uscătoare de păr.  lipsa de echipament de protecţie.  creşterea temperaturii peste 39° C. Tratament:  IZOLAREA VICTIMEI DE RAZELE SOLARE. greaţă. boli cardiace. gât.  lipsa de antrenament. – directă:  imersia în apă rece.  boli asociate cu disfuncţie severă a sistemului nervos central. paloare ( în forme severe ). Cauza:  expunerea îndelungată la razele solare. droguri.  boli asociate: febră. Factori de mediu favorizanţi:  temperatura ridicată. vasculare.  utilizarea curenţilor de aer rece din ventilatoare.

 transportul la institutii specializate – izolarea pe timpul transportului.  în scop de supraveghere. 56 . Prevenirea insolaţiei:  protejarea extremităţilor la factorii de mediu ( razele solare ):  acoperirea capului ( protejare ).  monitorizarea funcţiilor vitale pe toată perioada transportului.  educaţia.  monitorizarea temperaturii central permanente:  în scop diagnostic.  acoperirea ochilor.  limitarea expunerii prin evitarea ascensiunii în zilele şi la orele cu radiaţii solare puternice.

corectarea stării de şoc. Puls > 140 bătăi/min.  stadiul II – pierdere de sânge 750 – 1500 ml de sânge – clinic: moderat anxios T. Recunoaşterea şocului:  Semne discrete în funcţie de tipul de şoc.A. F.R. Scopul:  Refacerea perfuziei tisulare.R. Atenţie la copii şi bătrâni. 20 – 30/min . > 40/min . Calsificare:  Şocul hemoragic: – pierderea acută de sânge  poate fi: -internă -externă – clasificarea după cantitatea de sânge pierdut:  stadiul I – pierdere < 750 ml de sânge – clinic: uşor anxios T.A.R.Capitolul 8 ŞOCUL Definiţie:  Perfuzia şi oxigenarea neadecvată a organelor şi ţesuturilor. foarte scăzută.A.  Circulaţie sanguină neadecvată nevoilor metabolice ale organismului. F. F. F.  Reevaluarea frecventă a răspunsului la tratament.A. comă T. 30 – 40/min Puls > 120 bătăi/min  stadiul IV – pierdere de sânge > 2000 ml de sânge – clinic: letargie. puls <100 bătăi/min.  Identificarea cauzei este mai puţin importantă decât începerea tratamentului. Atenţie!!! Progresiunea semnelor şi simptomelor nu este întotdeauna corelată cu gravitatea şocului.R. normală .  stadiul III – pierdere de sânge 1500 – 2000 ml de sânge – clinic: confuz T. normală. 57 . Frecvenţa cardiacă ( puls ) mai mare de100 bătăi/min. scăzută. normală.

contuzie miocardică. – tegumente reci. – transpiraţii abundente. – tahicardie (bătăi cardiace accelerate). – cauze: infarct de miocard. Şocul spinal: – este un fenomen “ electric “ la nivelul măduvei spinării. – clinic: pierderea tonusului muscular şi al reflexelor. Şocul anafilactic: – cauze: reacţii alergice eliberatoare de mediatori vasoactivi care determină edeme ale căilor respiratorii superioare şi vasodilataţie periferică. umede. – cauze:  pneumotoracele sufocant ( aer în cavitatea pleurală).  jugulare turgenscente.  embolia pulmonară Şocul cardiogen: – tulburarea funcţiei cadiace:  T. – hipotensiune (tensiune arterială scăzută). – scăderea diurezei (oligurie). Şocul obstructiv: – semn clinic de recunoaştere este turgescenţa ( umflarea ) venelor jugulare ( de la baza gatului ). diaree ): – forma de şoc nehemoragic cauzat de :  vărsături.       MANIFESTĂRI CLINICE ALE ŞOCULUI:  Simptome generale: – slăbiciune.A.  trecerii lichidelor în alte spaţii.  CAUZE: au fost enumerate la tipuri de şoc 58 . scăzută. reci. Şocul septic: – complicaţie tardivă sau întârziată a infecţiilor.  puls accelerat. Şocul neurogen: – produs de leziune medulară şi pierderea controlului nervos simpatic – cauze: traumatisme.  respiraţie dificilă. diaree. – vertij:  greţuri.FORME NEHEMORAGICE DE ŞOC:  Şocul hipovolemic ( prin vărsături. – pacient hipertermic sau hipotermic. – tahipnee (respiraţie cu frecvenţă crescută). cenuşii.  senzaţie de “moarte” iminentă Semne generale: – stare de conştienţă alterată sau confuzie mergând până la comă.

A.  imobilizarea fracturilor – atenţie – coloana vertebrală.  protecţia termică: – folie Sirius. scăzută. – garou.  comunicarea permanentă cu dispeceratul.  şoc hipovolemic: – administrarea de lichide orale când avem toleranţă digestivă bună.  oprirea hemoragiilor externe: – pansament compresiv.  ASIGURAREA ZONEI.  transport rapid. numai la pacientul conştient. puls accelerat.  transportul rapid. – evaluarea existenţei şocului “ obstructiv ” D – Evaluarea neurologică.  evaluează pe cât posibil tipul de şoc.  reevaluează răspunsul la tratament.  şoc anafilactic: – recunoaştere.  oxigen pe mască. – adrenalina pe cale subcutanată. C – Circulaţia: – oprirea hemoragiei.  combaterea durerii. REZUMAT:  tratamentul şocului în timpul evaluării primare.  triajul victimelor: după tipul de leziune. Măsuri generale:  SCOATEREA DIN MEDIU. – sac de dormit. – pătura izotermă.  corpii străini nu se extrag ( se pansează ). îndepărtarea lor se face la sala de operaţie.  transportul se face cu mijlocul de transport cel mai adecvat. Măsuri specifice: ● după tipul de şoc:  şoc hemoragic: – oprirea hemoragiei. E – Expunerea la factorii de mediu. respectând indicaţiile şi contraindicaţiile fiecărui tip de echipament.  EVALUAREA FUNCŢIILOR VITALE ŞI REEVALUAREA PE TIMPUL TRANSPORTULUI.  evaluează pierderea volemică iniţială. B.  identificarea hemoragiilor interne ( T. PRIMUL AJUTOR. TRATAMENT: A.  şoc obstructiv: – pneumotoracele sufocant: ● recunoaştere. respiraţie dificilă ) în vederea transportului rapid la o unitate sanitară specializată.EVALUAREA:      A – Căi aeriene B – Respiraţia: oxigenare.  COMUNICAREA CU DISPECERATUL ( Dispeceratul Unic – 112 şi / sau Dispeceratul Salvamont – pentru informarea Dispeceratului Unic ). corect cu reevaluarea funcţiilor vitale. 59 . ventilaţie.

albine. – diaree.ANAFILAXIA Reprezintă o situaţie de reacţie antigen – anticorp determinată de o serie de substanţe prezente în mediu. obstrucţie nazală. dispnee inspiratorie ( dificultate de a inspira ). greu perceptibil. prostaglandine. rinoree apoasă. în cantitate mare. Reacţia anafilactică este un proces complex cu un ansamblu de simptome şi semne. – alterări ale stării de conştientă prin scăderea perfuziei cerebrale. – pruurit nazal. răguşeală. – puls periferic filiform. Cauzele cele mai frecvente ale reacţiilor anafilactice sunt:  înţepături de insecte viespi. păr de animale.  digestive: – dureri abdominale. eritem conjunctival ). conservanţi. wheezing ( expir şuierător). – vărsături frecvente. – edem al nivelul buzelor şi limbii. tromboxani. – prurit. Primul ajutor:  identificarea şi / sau îndepărtarea cauzei generatoare. coloranţi inclusiv cei alimentari.  întinderea la orizontală a pacientului cu picioarele ridicate ( Poziţia Trendelenburg ). leucotriene.  substanţe chimice medicamente.  evaluarea funcţiilor vitale.  cardiovasculare – colapsul cardiovascular: – tahicardie.  anunţarea dispeceratului şi transportul de urgenţă al pacientului la o unitate spitalicească. polen. strănut. vaccinuri. chinuitoare.stridor ( inspir şuierător). medicamente urmate de manifestări clinice extrem de complexe provocate de eliberarea în sânge a aminelor vasoactive ( histamină ). 60 . – semne de obstrucţie a căilor respiratorii inferioare prin spasm şi edem la nivelul bronhiilor mici – dispnee expiratorie ( dificultatea expulzării aerului în expir ). agitaţie.  mucegaiuri. transpiraţii. lacrimaţie. Simptomele sunt:  la nivelul tegumentelor poate apare: – eritemul cutanat generalizat. detergenţi. tuse seacă. schimbare rapidă a vocii. – conjunctivită ( prurit.  respiratorii: – semne de obstrucţie a căilor respiratorii superioare prin spasm şi edem la nivelul orificiului glotic . – erupţie extinsă reliefată din suprafaţa pielii cu organizare în placarde. frecventă. senzaţie de moarte iminentă.

– victima cu afectare pleuroparietală unilaterală.  calitatea drumului de acces. cu toracele ridicat şi membrele inferioare coborâte sub planul trunchiului  Trendelenburg. rezistentă la şocuri.  să fie uşor de curăţat.  spaţiul de lucru.. cu axarea perfectă a coloanei – victima politraumatizată.Capitolul 9 SISTEME DE IMOBILIZARE ŞI TRANSPORT PENTRU VICTIMA TRAUMATIZATĂ Victimele traumatizaţe se transportă la spital în cele mai sigure.  decubit dorsal. O targă trebuie să fie uşoară. – edemul pulmonar acut. culcat pe un plan oblic cu membrele inferioare mai sus decât capul  culcat pe partea bolnavă – insuficienţa respiratorie acută. vertebrale Toate mijloacele de transport folosite de salvatori în prespital trebuie să aibă o serie de caracteristici:  să fie uşor de manevrat. Poziţii particulare de transport:  semişezând cu toracele ridicat  semişezând.  necesitatea de a se adopta anumite poziţii particulare de transport. comode şi eficiente sisteme de imobilizare.  să fie rezistente. – victima în şoc.  să fie uşoare. transportul fiind parte integrantă din atitudinea terapeutică adoptată faţă de aceştia.  să nu fie casante. Mijloacele de transport ale victimelor joacă un rol important în îngrijirea specifică a acestor pacienţi. Criteriile după care se aleg mijloacele de transport sunt:  tipul situaţiei clinice ( medical sau traumă ). să nu fie casantă şi să aibă dimensiuni adecvate. posibilitatea de a improviza anumite tipuri de tărgi.  profilul şi complexitatea leziunilor. poziţie de siguranţă" – victima comatoasă la care nu s-a protejat calea aeriană prin alte mijloace tehnice. uşor lavabilă.  decubit lateral în. uşor de manevrat. 61 .  necesitatea de a decide în situaţia accidentelor cu victime multiple.  să aibă dimensiuni adecvate la talia pacientului.

a gulerului şi a dispozitivului pentru imobilizarea capului. Se aliniază capul în poziţia – numai dacă această manevră nu este contraindicată de neutră protocol 2. – terapia nu este definitivă fără soluţia completă care presupune utilizarea tărgii de coloană. . 3. – se identifica mărimea corespunzătoare de pe guler.Mijloacele ce pot fi folosite se împart în: A. Se măsoară pacientul – se consideră distanţa dintre umăr şi bărbie. imobiliza. Selectarea mărimii – se alege una dintre cele 4 mărimi. stabiliza şi susţine coloana vertebrală. gulerului – în timp ce capul este menţinut în poziţie neutră se aplică gulerul: se amplasează corect suportul bărbiei sub bărbia pacientului. toate împreună. – în cazul unei suspiciuni de leziune de coloană se recomandă întotdeauna un sistem complet de imobilizare pentru a proteja.  dacă e nevoie de o altă dimensiune.  pentru pacientul culcat pe spate se fixează mai întâi partea din spate a gulerului apoi se aranjează suportul pentru bărbie.  se trage de capătul gulerului în timp ce partea din faţă se menţine fixată bine sub bărbie apoi se închide gulerul.blochează lateralele prin apăsarea celor două clipsuri de fixare. 62 .se ajustează suportul bărbiei la mărimea selectată. – avantajul optim al pacientului este asigurat prin 4 paşi simpli: 1. Mijloace pentru imobilizare: ● Colierul cervical pentru coloană cervicală: – imobilizarea cervicală la locul accidentului este CRITICA în prevenirea pericolelor cauzate de leziunile stabile sau instabile ale coloanei cervicale. – se ajustează şi se blochează gulerul: . Preformarea şi aplicarea – gulerului i se dă forma circulară cu care va înconjura gâtul. se scoate gulerul pentru a preveni întinderile sau traumatismele apoi se redimensionează şi se aplica din nou. 4.

material plastic sau fibră de sticlă.● Targa rigidă pentru coloana cervicală Este o targă confecţionată sau improvizată din lemn. 63 . reprezentat prin două braţe laterale fixate cu benzi adezive la nivelul frunţii şi mentonului. acesta fiind apoi lăsat pe targă. Fixatorul de cap este realizat din material dur. dar netraumatizant. Manevra este reprezentată de o succesiune de mişcări cu pacientul perfect axat şi susţinut în această poziţie de minim 4 salvatori. simultan de către toţi salvatorii la comanda liderului. al cincilea fiind cel care plasează şi fixează targa la spatele pacientului. Nu este prevăzută cu chingi sau benzi de fixare. care este folosită pentru extragere din locuri strâmte cât şi pentru transportul pacienţilor politraumatizaţi şi nu numai. Restul corpului este fixat de targă cu benzi (chingi) autoadezive şi reglabile. uşor (duraluminiu) formată din două jumătăţi simetrice uşor articulabile de mare rezistenţă care permit imobilizarea şi transportul pacientului pe distanţe scurte. Protocolul de utilizare este acelaşi cu cel de mai sus. Centurarea pacientului pe targă este efectuată tot în bloc prin translaţie. ● Targa lopată din material dur. Pacientul se plasează pe targă după care este legat pe aceasta cu benzi late de material. Necesită 2 – 6 persoane pentru transport.

● Targa tip UT 2000 Este o targă care respectă curburile anatomice ale coloanei vertebrale. salvatorii montani trebuind doar să o echilibreze şi frâneze .● Targa cochilie Reprezintă o variantă constructivă a unei tărgi de transport montane. iar pe timpul iernii poate fi tractată direct pe zăpadă. 70% din greutatea totală ( targă + accidentat ) să fie preluată de acestea. Avantajele utilizării acestui tip de targă:  este uşoară 7 – 10 kg . cu forma derivată din forma saltelei vacum după vidare. care ocupă puţin loc şi care este utilă transportului celor mai mulţi dintre pacienţii netraumatizaţi. Cu aceasta pacientul se transportă pe zapadă şi pe uscat fiind prevăzută pe timpul sezonului uscat cu una sau două roţi. Necesită 4 – 6 salvatori pentru transport. se poate descompune în trei subansamble .  fixarea accidentatului în targă este comodă şi sigură. ● Targa prelată Este o targă confecţionată din prelată rezistentă.  foarte rezistentă . număr egal pe fiecare parte. fiind tractată pe sol de către echipa medicală. Necesită 2 – 4 salvatori pentru transport.  uşor de transportat. uşoară.  sistemul cu roţi permite ca aprox. 64 . şi care este confecţionată din material plastic tratat special şi stilizat în interior pentru a respecta curburile anatomice ale coloanei vertebrale. exceptându-i pe cei care necesită transport în poziţii speciale. 36). . cu toracele ridicat. Aceasta targă este adecvată transportului direct pe zăpadă a pacientului traumatizat în mediu montan unde alte mijloace de evacuare şi transport nu pot fi folosite. nerigidă (fig.

având foarte multe dintre avantajele menţionate anterior. radiotransparente. dar datorită faptului că necesită fixare circulară cu faşă sunt incomode la utilizare. o fixarea victimei cu chingi. fiind excepţionale pentru imobilizarea segmentelor distale ale membrelor. fiind mai laborioase atât la montare cât şi la ridicare. acolo unde cu ajutorul atelei se realizează şi hemostaza provizorie. fixarea accidentatului în targă trebuie să mai respecte următoarele reguli : o primul pas este acordarea primului ajutor.  Atelele gonflabile Sunt atele deosebit de utile lucrului în prespital. care le limitează utilizarea la câteva situaţii: Aceste dezavantaje sunt reprezentate de: – compresiunea circulară susţinută. Contraindicaţiile utilizării acestei atele: – fractura de gleznă.  Atelele simple lineare Sunt atele rigide. – aceste dezavantaje fac ca acest tip de atele să fie folosite cu predilecţie pentru imobilizarea unor fracturi deschise cu sângerare importantă în focarul de fractură. capitonate. o imobilizarea în atela vacum la politraumatizat sau cu traumatism de coloană. 65 . Utilizarea acestei atele presupune un program special de educaţie medicală şi odată utilizată continuarea fixării şi imobilizării se va face numai după preluarea prin alte mijloace de extensie. fiind livrate în seturi de atele adecvate diverselor segmente de membre ce pot fi afectate. – fractura de bazin. o protecţia şi tratamentul împotriva hipotermiei sau hipertermiei prin utilizarea foliei tip Sirius şi introducerea într-un sac termoizolant de transport. prin îndeplinirea tuturor condiţiilor de mai sus. sindromul de compartiment. ● Atelele de tracţiune Reprezintă singurele atele pentru reducere şi imobilizare folosite în prespital. cu risc de ischemie. până deasupra articulaţiei supradiacente focarului de fractură. care se pot folosi la imobilizarea extremităţiilor distale ale membrelor.  Atelele vacumatice Reprezintă echivalentul saltelei vacum pentru imobilizarea membrelor. Mijloace de imobilizare ● Salteaua vacumatică Targa vacum reprezintă o alternativă la targa rigidă de coloană. dar şi câteva dezavantaje importante. atela de acest tip îmbracă complet membrul afectat. – presiunea de insuflare nemăsurabilă. tibie sau genunchi. mai ales pentru pacientul traumatizat care prezintă şi instabilitatea bazinului sau necesită transport pe distanţe mari şi lungi. – acces dificil la extremităţile distale ale membrelor fracturate. Pacienţii sunt transportaţi cu aceste mijloace până la întâlnirea cu echipa medicală care va transporta pacientul cu ambulanţa sau cu elicopterul. toate celelalte menţionate realizând doar imobilizarea fracturilor. Acest mijloc nu poate fi folosit la extricare şi trebuie completat cu fixarea cu benzi frontale şi mentoniere a capului. B.

MUŞCĂTURA DE ŞARPE Muşcătura de şarpe este frecventă în zonele cu vegetaţie abundentă şi expunere bună la soare.  convulsii. – semne locale + / – generale. Gravitatea muşcăturilor depinde de toxicitatea/potenţa veninului. agresivitatea şarpelui precum şi de profunzimea în ţesuturi. Veninul la vipera cu corn este o hemotoxină care determină tulburări de coagulare prin distrugerea pereţilor vasculari. Simptomele sistemice:  furnicături periorale.  evaluarea permanentă a funcţiilor vitale utilizând protocolul A. câmpie.  transpiraţii.  este de preferat să nu se practice incizia zonei afectate . liziere de pădure.  slăbiciune generalizată.  greţuri. iar local determină necroza ţesuturilor şi flictene. vărsături.  cu ajutorul unei ventuze se poate tenta aspiraţia din plagă a veninului.1. Primul ajutor constă în:  menţinerea pacientului în repaus şi transportarea sa de către salvatori spre echipa medicală.  coagulopatii.  vezicule. Dacă marca traumatică este reprezentată de mai multe coloane de muşcături – şarpele este neveninos. C.Capitolul 10 URGENŢELE MEDIULUI 10.  garou la rădăcina membrului afectat. paralizie.  echimoză. Confirmarea diagnosticului de muşcătură de şarpe veninos se face prin: – anamneză. 66 . distrugerea trombocitelor şi scăderea factorilor de coagulare. – marcă traumatică determinată de muşcătură-puncte de pătrundere a dinţilor.  amorţirea extremităţilor.  tumefiere/edem la nivelul zonei de inoculare. maluri de râuri. dar rezultatul nu este constant.  paloare.  membrul afectat se menţine în poziţie proclivă ( mai jos decât restul corpului ).  necroză tisulară. Semnele şi simptomele locale şi regionale după muşcătura viperei cu corn sunt:  durere. – 1 – 4 ( dacă şarpele a muşcat de mai multe ori ).  gust metalic în gură. şi foarte rare noaptea. B. fiind accidente frecvente pe timpul zilei sau în amurg.  fasciculaţii.

Clinic:           alterare progresivă a stării de conştienţă.2. Acestea se pot produce pe cale digestivă. scăderea atenţiei. tulburări de ritm cardiac grave – stop cardiac. cutanată sau respiratorie. tulburări respiratorii în consum exagerat şi / sau poziţie incorectă. a reflexelor.1. Intoxicaţia cu monoxid de carbon (CO) Se produce pe cale respiratorie. dezinhibiţie psihică. Monoxidul de carbon este un gaz incolor. generalizată la nivelul tegumentelor ( „ morţii frumoşi ” ).  vărsături. Intoxicaţia cu alcool etilic Se produce pe cale digestivă prin ingerarea de alcool etilic. instabilitate comportamentală.2.2. agitaţie.  dureri de cap. Salvatorul nu are risc de contaminare. şi trebuie să acţioneze în cunoştinţă de cauză. Pentru salvatori prezintă importanţă următoarele probleme:  suspicionarea intoxicaţiei + / – a traumei asociate.  alterări ale respiraţiei. Salvatorul are risc de intoxicaţie pe timpul extragerii victimei din mediu. tulburări de vorbire. Din acest motiv oxigenul nu mai este transportat la ţesuturi de către hemoglobină. scăderea acuităţii vizuale. caracteristicile fiecărei intoxicaţii în parte depinzând de natura toxicului. 67 . până la abolirea alterarea progresivă a conştienţei până la abolire. până la stop respirator.  tulburări de echilibru. uneori convulsii. cantitatea absorbită ( durata de contact şi concentraţia toxicului). somnolenţă.2. 10. în mediu închis. Clinic: conştienţei. 10. starea anterioară a organismului.  identificarea căii de contaminare. Intoxicaţia cu ciuperci Este favorizată de necunoaşterea tipurilor de ciuperci comestibile sau de mutaţiile genetice.  convulsii în formele severe. vărsături. inodor.2. 10.  pe măsură ce intoxicaţia progresează pacientul prezintă o coloraţie roz – roşu din ce în ce mai intensă.  susţinerea funcţiilor vitale ale pacientului şi anunţarea echipelor medicale. capacităţii de concentrare.. ceea ce face să apară suferinţa tisulară.3.  evaluarea primară a pacientului. agresivitate.  aplicarea măsurilor de decontaminare imediată. precauţiile pentru salvator. tulburări de echilibru. produse în mediul casnic sau industrial. etc. INTOXICAŢIILE Sunt situaţii de urgenţă determinate de contactul organismului cu substanţe toxice care au ca rezultat alterări în funcţia anumitor organe sau sisteme. a timpului de reacţie.  alterări cardiace. cu ardere incompletă. cu o foarte mare afinitate pentru hemoglobina cu care formează un complex foarte stabil-carboxihemoglobina.10. Intoxicaţiile pot fi voluntare sau accidentale.

dureri abdominale difuze. 68 . vărsături repetate. agitaţie.  scăderea frecvenţei cardiace. operaţi cranian sau ocular recent. 10.2. cooperant şi informat despre manevră. – imediat după ingestie – maximum de eficacitate în primele 30 minute. diaree abundentă. repetând manevra de câteva ori. după care se provoacă o nouă vărsătură. crampe musculare.  măsuri de decontaminare:  pentru intoxicaţia pe cale digestivă – provocarea de vărsătură: – se realizează doar la pacientul conştient. compresiuni toracice externe. fizică.  scădere marcată a ratei respiratorii – insuficienţă respiratorie – stop respirator.  scăderea amplitudinii undelor pulsatile – denotă scăderea tensiunii arteriale.  pentru intoxicaţia pe cale cutanată: – se întrerupe contactul cu toxicul.  chiar dacă pacientul este conştient se poate percepe o atitudine de „ desprindere de realitate ”. icter.  pentru intoxicaţia pe cale inhalatorie: – se scoate pacientul din mediul toxic la aer. gravide în ultimul trimestru de sarcină. indiferenţă. epileptici. în funcţie de situaţie ). Intoxicaţia cu opioide ( heroină.4. PRIMUL AJUTOR comun tuturor intoxicaţiilor:  protecţia salvatorului. marijuana. – după vărsătură se poate administra oral o cantitate de cea 200 ml apa cu sare pacientului.  convulsii în cazuri grave şi la anumite tipuri de substanţe.Clinic:         alterare severă a stării generale. – nu se face la pacienţii inconştienţi sau cu dificultăţi de menţinere a libertăţii căii aeriene. ecstazy ) Clinic:  alterarea conştienţei. LSD. astenie. fasciculaţii musculare difuze. – se face prin excitarea zonei luetei cu o spatulă. halucinaţii uneori. – se scot toate hainele contaminate. – reevaluare frecventă a victimei. ventilaţie. poziţie de siguranţă. – se spală abundent tegumentele şi mucoasele cu apă fără detergent. – se scoate pacientul din mediu toxic. hipertensivi. uneori până la abolirea sa.  pentru intoxicaţia pe cale parenterală nu există mijloace de decontaminare  evaluarea primară – susţinerea funcţiilor vitale ( protecţia căii aeriene. – de evitat la pacienţii cu accidente vasculare cerebrale recente. – anunţarea echipelor medicale pentru pacientul instabil sau transportul pacientului stabil la spital. scăderea diurezei până la anurie. cocaina.  mioză.

dacă este posibil  Se va îndepărta pacientul de sursa de căldură ( cu un obiect izolant dacă este în contact cu o sursă de curent )  Se va îndepărta pacientul din zonă dacă există risc de explozie  Se va evita fumul.3. ARSURILE ETIOLOGIE ARSURI TERMICE  Foc  Lichide calde ARSURI CHIMICE  Acizi  Baze ARSURI ELECTRICE PRIN RADIAŢII  Soare  Raze ionizante LOCALIZĂRI  Cap 9 %  Torace 18 %  Abdomen 18 %  Membre superioare 18 %  Membre inferioare 18 %  Organe genitale 1% SEMNE CLINICE  Leziuni ale pielii  Înroşirea pielii – gradul I  Vezicule cu lichid – gradul II  Zone cutanate insensibile negre – gradul III  Leziuni respiratorii  Prin inhalare  Tuse  Inflamaţiile căilor aeriene superioare  Insuficienţa respiratorie  Leziuni cardiace  Şoc GRAVITATE  La sugari şi bătrâni  La nivelul feţei  La nivelul organelor genitale  Cele prin inhalare  Peste 75% incompatibil cu viaţa  Peste 10% considerate grave INTERVENŢIILE PRIMARE LA LOCUL INCIDENTULUI  Aspectul cel mai important: Să nu devii tu însuţi victimă!!!  Se va întrerupe gazul / curentul. etc. se vor utiliza aparate de respiraţie dacă este posibil  Se va stinge focul / hainele care ard ( H2O sau stingător cu CO2 ) 69 .10.

INTERVENŢIILE SECUNDARE LA LOCUL INCIDENTULUI  Deschiderea căilor aeriene – se începe O2 terapia şi / sau RCP dacă este cazul  Se vor îndepărta toate hainele afectate  Se vor uda hainele sau zona arsă – se va continua irigarea abundentă dacă este arsură chimică  Se va asigura ventilaţia zonei dacă există fum  Se va organiza transportul  Se va imobiliza gâtul / spatele. etc. orofaringe  Spută neagră  Zgomote respiratorii TRATAMENT  Scoaterea din mediu cu fum de către echipe specializate  Ventilarea spaţiului  Oxigen în cantitate mare  Susţinerea funcţiilor vitale  Supravieţuire > 90% dacă nu se asociază cu arsuri 70 . nas. gurii. dacă este necesar PREVENIRE  Menţineţi temperatura fierbătoarelor de apă electrice la temperaturi sub 50 – 55° C  Nu lăsaţi neacoperite vasele cu ulei încins în prezenţa copiilor mici  Îmbrăcaţi copiii cu haine greu inflamabile  Folosiţi sisteme de detectare a fumului  Educaţi copiii în ceea ce priveşte focul şi chibriturile  Staţi întinşi la podea în cazul unui incendiu dintr-o clădire pentru a evita inhalarea fumului  Familiarizaţi-vă cu poziţia ieşirilor de incendiu într-o clădire nouă GAZELE TOXICE DIN FUM  CO  Acrolen ( EPA la concentraţie mică )  Acid clohidric  Amoniac  Cloruri  Aldehide  Oxizi de sulf / nitrici  Acid cianhidric  Fosgen INHALAREA FUMULUI DE INCENDIU SIMPTOME  Răguşeală – durere / uscăciunea gâtului  Tuse  Dispnee  Hiperventilaţie SEMNE FIZICE  Arsuri ale feţei. regiunii anterioare a gâtului  Firele de păr nazal / mustaţa arse  Depozite de cărbune pe buze.

Manifestările tardive sunt grave şi apar de regulă dacă evenimentul a fost minimalizat şi pacientul nu a fost transportat la spital şi constau în:  tulburări de ritm cardiace producerea stopului cardiac..  abolirea sau tulburarea respiratorie.5 ÎNECATUL Înecul reprezintă un proces variabil ca durată. Manifestările imediate ale electrocuţiei / trăsnetului pot îmbrăca aspecte variate mergând de la oprirea temporară a funcţiilor vitale până la forme uşoare uneori neglijate.  afectare gravă a maselor musculare parcurse de curentul electric ( rabdomioiiză ). pot apare ca urmare a tetanizării musculaturii respiratorii sau a inhibării centrului respirator bulbar. 10. care. mai ales dacă traseul curentului electric traversează cordul ( ex.trăsnetul ce reprezintă descărcarea de curent continuu foarte puternic. Înecul indiferent dacă se produce în apă sărată sau dulce determină obstrucţia de cale aeriană. repetitive. În aceste condiţii scoaterea din apă trebuie realizată de persoane special instruite. dar şi de proprietăţile fizice ale fiecărui ţesut în parte. nefiind întrerupt. exprimate prin palpitaţii şi puls neregulat spasme musculare susţinute ce pot determina rupturi musculare. respectiv rezistenţa ţesuturilor.  apariţia ischemiei acute a membrelor. sau dezorientare spatio – temporală. Cele mai importante leziuni tisulare produse ca urmare a electrocuţiei se situează la nivel tegumentar. duce la moartea în apă prin asfixie.  tulburări de sensibilitate la diferite niveluri parestezii.4. cu amnezia momentului accidentului.  tulburări de ritm cardiac fugace.  tulburări neurologice sau psihice permanente date de afectarea neurologică primară sau de cea secundară în timpul opririi cardiace. BLS – ul precoce permite salvarea victimei.  Mortalitate dublă faţă de cea aşteptată dacă se asociază arsuri ale tegumentelor Cauză majoră de mortalitate la bătrâni 10. ELECTROCUTATUL Este o urgenţă determinată de trecerea curentului electric prin corpul uman ca urmare a contactului direct între acesta şi o sursă de curent neprotejată. 71 .  arsuri de diverse forme suprafeţe şi profunzimi cel puţin la nivelul porţii de intrare şi ieşire a curentului ( „ mărcile electrocuţiei ” ). generând astfel oprirea acestuia. prelungind astfel contactul cu curentul electric. astfel:  stopul cardiac – se poate produce prin depolarizarea bruscă a întregului miocard. muscular.  insuficienţă renală acută. În alte situaţii electrocuţia se poate asocia cu traume complexe date de proiectarea de la înălţime a pacientului. Efectele electrocuţiei se datorează atât acţiunii directe a curentului electric pe structurile cu rol în generarea şi conducerea impulsurilor nervoase în organism. curenţii repetitivi pot creşte şansa ca traseul curentului electric să parcurgă cordul. sau printr-o tulburare majoră de ritm ( fibrilaţie ventriculară ). În mediul montan este determinată de curentul electric prezent în incinte sau o formă aparte de electrocuţie . Producerea de căldură depinde atât de caracteristicile curentului ( curentul de înaltă tensiune este cel mai periculos. iar cele mai severe alterări funcţionale sunt cele nervoase şi cele cardiace. iar resuscitarea de bază respectă protocolul. cât şi producerii de căldură la trecerea curentului electric prin structurile organismului. caz în care activitatea electrică şi mecanică se pot relua spontan după câteva secunde. ca şi curenţii de înaltă frecvenţă ). caz în care defibrilarea se impune. traseu mână – mână ).  alterarea stării de conştientă de diferite gravităţi. vascular.  complicaţii vasculare severe. iar curenţii de înaltă frecvenţă pot produce tetanizarea musculaturii striate împiedicând îndepărtarea corpului de sursa de curent.

 susţinerea funcţiilor vitale.6.10. De cele mai multe ori este voluntară. SPÂNZURATUL Este un eveniment care desemnează suspendarea corpului deasupra solului cu ajutorul unei benzi ( cordon. Primul ajutor constă în:  coborârea victimei pe sol  evaluarea primară ( atenţie la coloana cervicală ).  asocierea frecventă a leziunilor de coloană cervicală mai ales la nivel CI – C2. intensă şi simultană pe ambele artere carotide. Moartea survine în 3 – 4 minute de la suspendare. salvarea fiind totuşi posibilă în cazul unui prim ajutor bine organizat şi realizat. dar poate fi şi accidentală. cablu.  compresiunea violentă a căii aeriene superioare inclusiv cu fracturi de cricoid. rareori putându-se interveni cu şanse reale. Elementele care determină gravitatea acestui accident sunt:  compresiunea prelungită. completă ( corpul nu are deloc contact cu vreun punct de sprijin ) sau incompletă ( corpul are punct de sprijin pe sol ).  resuscitare cardio – pulmonară atunci când este cazul  atenţie la pacientul cu stare de conştienţă alterată ( necesită măsuri ferme de imobilizare ) 72 . etc.  compresiunea bilaterală a zonei reflexogene a glomusului carotidian. De cele mai multe ori pacientul este găsit decedat. ) plasate la baza gâtului. la mare distantă de producerea accidentului. Uneori accidentul survine pe fondul consumului de alcool sau droguri sau este un eveniment repetitiv la pacienţi cu afecţiuni psihice care nu au primit suport terapeutic de specialitate.

Raţiunea efectuării triajului este aceea de a identifica şi trata rapid victimele cu şanse de supravieţuire în situaţia aplicării managementului rapid. Există mai multe sisteme de triaj. faţă ) – se vor trata ca urgenţă 1 73 . mână. TRIAJUL Reprezintă categorisirea victimelor după criterii de gravitate şi risc.  Urgenţa relativă cuprinde: – urgenţă 2 – victime fără risc vital pe parcursul a 12 – 24 ore. dar care pot compromite funcţia unui organ ( leziuni de ochi. – urgenţă l – victime cu risc vital major dacă nu se iniţiază îngrijiri medicale în mai puţin de 6 ore. URGENŢĂ ORDINARĂ ( cod galben ) URGENŢĂ IMEDIATĂ ( cod roşu ) – al II-lea model de triaj este structurat astfel:  Urgenţa absolută cuprinde: – urgenţa extremă – victime cu detresă vitală care necesită îngrijiri imediate.  Urgenţe potenţiale: – victime cu leziuni de tip urgenţe 2. realizându-se astfel o ierarhizare a gradului de prioritate în instituirea tratamentului şi / sau a evacuării spre spital. la care se poate agrava leziunea ( necesită supraveghere continuă ). – urgenţă 3 – victime ce pot fi temporizate peste 24 ore. < 2 sec.  Urgenţe funcţionale: – victime cu leziuni fără risc vital. astfel încât să se poată realiza cel mai mare beneficiu terapeutic pentru cât mai multe dintre victime.Capitolul 11 PRINCIPII DE MANAGEMNT ÎN ACCIDENTELE CU MULTIPLE VICTIME. Vă prezentăm două modele: – primul model este exemplificat în schema de mai jos: DA Poate să meargă? URGENŢĂ AMÂNATĂ ( cod verde ) Decedat NU RESPIRĂ ? NU Deschide calea aeriană ! NU RESPIRĂ ? DA Rată respiratorie ( RR ) 1030/min Reumplere capilară RR > 30/min sau RR<10/min > 2 sec.

 blast pulmonar cu manifestări respiratorii. Urgenţă l:  politraumatisme. 74 .  scalp cu hemoragie mică.  plăgi ale părţilor moi cu hemoragie mică / absentă.  plăgi oculare penetrante / transfixiante.  compresiuni importante şi prelungite ale membrelor ( peste 4 ore ) cu şoc persistent.  plăgi articulare.  fracturi deschise ale oaselor mici.  arsuri gradul II – III între 20 – 50%.  compresiune moderată a membrelor fără semne de şoc.  intoxicaţii uşoare. traumatisme cranio – cerebrale cu victime în comă profundă ).  înecaţi în comă persistentă.  traumatisme medulo-spinale cu senine neurologice.  traumatisme cranio-cerebrale în comă profundă. amoniac ).  rupturi musculare ale membrelor.  intoxicaţii prin ingestie şi inhalare. Urgenţe depăşite: – victime fără posibilităţi de a progresa ( arsuri pe suprafeţe de peste 85 – 90%. sold ( fără semne neurologice ).  intoxicaţii prin inhalare cu manifestări ventilatorii progresive ( clor.  traumatisme cranio – cerebrale cu come vigile.  plăgi abdominale cu hemoragie dar fără semne de şoc.  luxaţii ale articulaţiilor mari: umăr.  plăgi contuze.  plăgi importante fesiere sau perineale.  hipotermie severă ( T centrală = 28 – 32°C ) Urgenţă 2:  fracturi închise diafizare. cu comă persistentă.  traumatisme toracice închise / deschise fără tulburări respiratorii majore ( volete costale plăgi suflante ).  fracturi deschise ale oaselor lungi.  plăgi vasculare cu sângerare mare. Urgenţă 3:  traumatisme închise ale membrelor.  contuzii moderate toracice şi abdominale.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful