CANTUL XV

Al doilea ocol: Invidia. Al treilea ocol: Mânia. Pilde de blândeţe.

Ca cât din zori până-ntr-al treilea ceas zăreşti din sfera1 ce ca pruncu-n joacă se-nvârte-ntruna, fără-a şti popas, cam tot atâta-i rămânea să facă şi soarelui pe drum de seară; noapte2 era la noi; la ei3 bătea de toacă. Şi drept în faţă4 ne loveau culcate săgeţile solare; către-apus păşeam căci coasta rămăsese-n spate, când dintr-o dată mă simţii răpus, mai aprig ca-nainte, de-o lucoare5 şi taina ei mă minună nespus. La ochi atuncea dusei palma-atare, încât să-mi fac din dosul ei unealtă ca să prefire raza-aprinsă-n zare. Precum din apă sau oglindă saltă o rază frântă de cealaltă parte şi urcă-apoi, precum în jos cealaltă s-a fost lăsat şi drum egal desparte de linia pietrei6, precum fapta-nvaţă şi-aşa cum scrie-nvederat în carte7, aşa-mi păru c-aş fi izbit în faţă de-un foc răsfrânt şi răsucii pe dată privirea mea din raza lui măreaţă.
340

„Ce-o fi, grăii, lumina asta, tată, de-al cărei foc nu-mi pot feri8 privirea şi către noi pare-a veni săgeată?" „Să nu te miri de te-a orbit sclipirea făpturilor cereşti, grăi. Socoate că-i sol ce-mbie-a ne grăbi suirea. Veni-va vreme9 când acestea toate nu-ţi vor mai fi spre chin, ci bucurie, pe cât cu firea-ai să le poţi răzbate." Şi-ajunşi apoi la cea din cer solie, cu glas voios ea ne-ndemnă: „Urcaţi, căci scara-aici suiş10 mai lin înscrie". Urcam, la deal de ochii ei vegheaţi şi „Fericiţi cei milostivi",, cântând şi „Voi, care-aţi învins12, vă desfătaţi!" o auzeam. Ci, singuri fiind şi-umblând lângă Virgil, am cugetat adică să trag folos din vorba lui mergând şi-l întrebai: „Au ce-o fi vrut să zică cel din Romagna13 când vorbea de-un bun ce, păgubind, mai multora le strică?" „El ispăşeşte, mă-nvăţă, 'n surghiun al pizmei rău'4 şi, dojenind pe fraţi, de ea-i fereşte. - Ascultă ce-am să-ţi spun: Fiindcă râvniţi cu mult prea mult nesaţ un bun ce-i scris ca prin părtaşi să pată, vă suflă pizma-n foaie15 şi oftaţi. Căci dacă dorul de suprema roată16 dorinţele vi le-ar mâna în sus, nici teamă l7-n suflet n-aţi simţi vreodată. 341 Pe cât mai mulţi «al nostru» spun şi-au spus, pe-atâta-n cer ce-i împărţit sporeşte şi-aşijderi mila pentru cel răpus." „Dorinţa mea şi mintea-mi lăcomeşte mai multe-a şti, răspuns-am, ca-nainte şi o-ndoială mă cuprinde-n cleşte. Cum poate 18-un bun, de-i împărţit, părinte, să-mbogăţească pe mai mulţi prin sine, decât de-ar fi pe mai puţini salinte?" „Pentru că scurmi, grăi atunci spre mine, ţărâna voastră zi şi noapte-ntruna, te zbaţi în neguri19. Negrăitul Bine, neţărmuritul, cel de totdeauna, către iubire se răsfrânge-atare precum20 în iezer se răsfrânge luna. Atât se dă2', precât găseşte-ardoare: şi-a dragostei simţiri dacă sporesc, şi harul sfânt sporeşte în vigoare. Pe cât mai mulţi în ceruri se-ndrăgesc, pe-atâta creşte al iubirii plin şi înde ei iubirea-şi oglindesc22. Iar dacă foamea-ţi n-am răzbit s-alin, veni-va23 Beatrice să te-nfrunte şi-a tale vreri va mulţumi deplin. Ci cată-acum să lepezi de pe frunte şi celelalte cinci peceţi24 pe care le vindecă prin lacrimi25 acest munte." Voiam să-i spun: „Eu ţie26-ţi dau crezare", când mă trezii pe cel'lalt brâu27 şi vrerea mi-o frânse-n gând privirea doritoare. 342 O nălucire îmi răpi vederea şi-un sfânt lăcaş mi se-arătă prin ea şi oameni mulţi brăzdându-i încăperea. în prag o mamă fiu-îşi dojenea şi întristată-l întreba mereu: „De ce, copile28, te-ai purtat aşa? Noi pretutindeni te-am căutat; şi eu şi tatăl tău." Şi-astfel zicând, femeia pieri din ochii şi din gândul meu. Dar alta29-n loc îmi apăru şi-aceea plângea cu stropii ce ţi-i stoarce-amarul când din mânie naşte-n noi scânteia. Şi-astfel zicea: „De stăpâneşti hotarul cetăţii30 mândre ce-a-nvrăjbit pe zei şi-n lume ştiinţei i-a-mprăştiat nectarul,

loveşte Pisistrate cu temei în cel ce-n drum ne-a sărutat copila." Drept care domnul îi răspunse ei cu glas blajin: „De nu-i păzim cu mila pe cei ce ne-ndrăgesc cu străşnicie, au de vrăjmaşi cum ne-om vădi noi sila?" Văzui apoi mulţime cu mânie lovind un tânăr31 ce răbda supus şi-urlând câinos: „Ucis, ucis să fie!" Iar el, sărmanul, se-nchircea răpus de moartea ce-l frigea în mădulare, dar ochii-i aţintea spre ceruri, sus, şi pentru gloată se ruga iertare, purtând pe chip pecetea ce descuie a milei tainiţi, slobozind iertare. 343 Când sufletu-mi se-ntoarse-n cărăruie spre câte-s adevăr32 şi fără el, ce-am luat drept greş, am priceput că nu e. Ci domnul meu ce mă vedea cum cel ce-abia cu greu din somnu-i se desface, grăi: „Ce ai, de nu te ţii33 defel şi mergi năuc de o bucată-ncoace, cu ochii duşi şi tălpi împleticite ca cei ce-ntrec măsura-n boloboace?" „De vrei s-asculţi, părinte-al meu slăvite, ţi-oi spune, zis-am ce-am văzut-nainte când mă mişcăm păşind pe dibuite." „Chiar de-ai purta un obrăzar34 ce minte, Virgil răspunse, nu e gând pe lume să-mi fie-ascuns din câte-ţi umblă-n minte. Câte-ai Văzut s-au perindat anume ca să te-nfrupţi din undele de pace pe care Domnul le revarsă-n spume. N-am întrebat35 «Ce ai?» precum ar face oricine vede, dar e orb şi-ntreabă, când celălalt fără suflare zace, ci-am întrebat ca să te-ndemn la grabă, precum pe leneşi36 i-mboldeşti strigând când nu se-ndeamnă-n zori de zi la treabă." Mergeam37 cu ochii-n depărtări cătând prin razele ce scoborau molcum în faptul serii şi sclipeau plăpând. Şi dintr-o dată ne-nveli un fum mai negru decât noaptea-ascunzătoarea şi fără chip să i te-abaţi din drum; el ne orbi şi ne-necă suflarea. 344

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful