CANTUL XXIV

Al şaselea ocol: Lăcomia. Bonaginuta do Lucea, Papa Martin al IV-lea, Ubaldino della Pila, Bonifazio Fieschi, Gentucca, Corso Donaţi. Exemple de lăcomie pedepsită.

Nici mersul vorba şi nici vorba-avântul nu ni-l slăbea; vorbind umblam zoriţi, precum corabia1 când o-mpinge vântul. Iar morţii2, bieţii, ce păreau pieiriţi, văzând că-s viu, din gropile scobite3 şi-nfipte-n ţeastă mă priveau uimiţi. Iar eu, urmând cu cele-ntâi rostite, grăii: „El urcă4 mai încet, se pare, din cauza ei, a umbrei amintite. Ci spune-mi de Piccarda5, frăţioare, şi fa din gloată-un nume să răsune, de-i vrednic vreunul de-amintit sub soare." „O, sora mea, ce nu-i putinţă-a spune de-a fost frumoasă-ori mai degrabă bună, cu Domnu-ajuns-a-n cer să se cunune. Cât despre el, nu-s rânduieli să pună oprelişti6 vreri de-a-i numi ori frână când foamea-n ei atare se răzbună. Acesta-aici - şi-l arătă c-o mână -e Bonagiunta7; iar cealaltă faţă8, ce-i dintre toate mai vârtos hapsână, 389 biserica ţinu pe lume-n braţă; din Tours a fost şi-aici prin post plăteşte tipării9 scumpi şi-a mustului dulceaţă." Şi alţii o seamă-mi înşiră10, fireşte, din câţi se dară-n trai nesăbuinţii; dar n-ai fi zis că fapta-i necăjeşte. Pe Ubaldin1' bătându-şi geaba dinţii mi-l arătă şi Bonifaciu12 care hrăni pe mulţi cu cârja-oblăduinţii. Pe ser Marchese'3 îl văzui, ce-aoare avu prilej cu mai puţină sete să bea-n Forli şi tot n-avu-mbuibare. Ca omul ce priveşte pe-ndelete şi-alege-apoi, făcui cu cel din Lucea14, ce mai vârtos poftea să mi se-arete. Mi se părea că bâiguie „Gentucca15,, şi-obrazul supt îi tremura pe unde16 mai aprig chinu-i mistuia năluca. „O, duh ce dornic mă priveşti, n-ascunde, grăii spre el, dorinţa ta adâncă; alină-ţi doru:-întreabă şi răspunde." „Copilă-i sus şi văl nu poartă17 încă, prin care-ţi va fi dragă-a mea cetate în care azi cu pietre unii-aruncă. La ce-ţi vestesc tu ia aminte, frate, şi dacă vorba-mi ţi-a trezit uimirea, va spune fapta18 cine-avu dreptate. Ci spune-mi, tu eşti19 cel ce-n vers simţirea şi-n rime noi şi-o cântă, când grăieşte: O, voi, ce ştiţi cum naşte-n piept iubirea?" 390 „Eu unu,-am zis20, când dragostea-mi vorbeşte, ascult la ea şi după-a ei porunci simţirea-mi prinde-aripi şi zămisleşte." „O, frate, văd, răspunse el atunci, că eu, Notarul2' şi Ghittone22-am fost în dulcele stil23 nou doar nişte prunci, pe lângă tine; căci condeiul24 vost se ţine strâns de cel ce-a poruncit, cum niciodată n-a făcut al nost. Şi chiar de alţii s-ar trudi-nzecit, noi osebiri n-ar izbuti să vază." Şi-aici tăcu, părând că-i mulţumit25. Precum26 cocorii ce pe Nil iernează pornesc în stol cu-aripa larg întinsă şi-n şir prelung grăbiţi se-ndepărtează, la fel şi gloata, de canon împinsă, întoarse faţa şi porni uşoară din slăbiciune şi dorinţă27-aprinsă. Şi precum28 cel ce simte-n mers povară rămâne-n urmă întradins şi cată să-şi simtă iar suflarea-n piept uşoară, la fel Fores se dezlipi de ceată, lăsând pe cei pe care Domnu-i iartă şi mă-ntrebă: „Te-oi mai vedea vreodată29?" „Nu ştiu, grăii, câţi ani mi-s scrişi de soartă, dar n-am s-ajung în pragul mântuirii 'naintea vrerii30 ce spre El mă poartă; căci locu-n care fui sortit trăirii din zi în zi de bine-i despuiat şi pare-anume că-i menit pieirii." 391 „Te du, grăi. Pe cel ce-i vinovat31 îl văd târât de coada unei fiare spre valea32-n care nimeni nu-i iertat. Goneşte fiara33 pas de pas mai tare, îl calcă în copite şi se zbate până ce-l lasă trunchi şi mădulare. N-au mult a se-nvârti aceste roate34, grăi privind spre ceruri, şi deplin ai să pricepi ce-am spus pe jumătate. Te las de-acum; mai mult nu pot să vin cu tine-n rând, căci ne zoreşte cerul35 şi timpu-i scump pe-acest tărâm divin." Cum lasă-n urmă-adesea cavalerul36 pe călăreţi şi-al oştilor puhoi, ca primu-n luptă să-şi încerce-oţelul,

la fel şi el se depărta de noi, lăsându-mă cu cei ce37 lumii-i fură maeştri fără seamăn amândoi. Iar când38 departe fu-ntr-aşa măsură, încât din ochi îl petreceam în zare, cum gândul vorba-i petrecea pe gură, îmi apăru, belşug de rod şi floare, un alt copac înfipt în brâu, străjer, de-ndată ce cotirăm pe cărare. Şi pe sub el, cu braţele la cer, strigau mulţimi către coroana deasă, ca pruncii39 lacomi când degeaba cer, rugându-se, şi cel rugat nu-i lasă s-atingă lucrul mult dorit, ci-l saltă ca să le-aţâţe pofta nesăţioasă. 392 Lăsară-apoi coroana lui învoaltâ, dezamăgiţi, iar apoi ne-am tras spre cel ce-atâtea rugi şi plâns stârnea deolaltă. „Păşiţi la deal şi vă feriţi de el: mlădiţă40-i ruptă dintr-un pom ce-i sus şi-a fost de Eva pângărit." Astfel grăi din pom un glas de vânt adus şi drept aceea-câteşitrei, ca fraţii, pieptiş pe coastă să urcăm ne-am pus. „Să v-amintiţi, striga, de blestemaţii născuţi din nori41 ce beţi, de dau în groape, s-au luat la trântă cu Teseu, spurcaţii. Şi de iudei42 ce-au lăcomit la ape, de nu-i împinse Ghedeon la luptă când la Madian se coborî-n hârtoape." Astfel umblând pe lângă coasta-abruptă noi pilde ascultam43 de lăcomie, ce cu pedepse pe măsură-nfruptă. Şi-ajunşi apoi la larg, către câmpie, privind tăcuţi întinsul fără hat, băturăm paşi mai mulţi decât o mie. „La ce umblaţi voi singuri fără sfat?" strigă o voce şi zvâcnii cu teamă, ca mânzul44 când tresare-nspâimântat. Privii pe sus să ştiu ce glas ne cheamă, dar n-am văzut sclipind mai roşu-n foc nici sticlă-ncinsă45, nici oţel şiaramă, de cum sclipea cel ce ne-oprise46-n loc.. „Pe-aici, grăi, croieşte brâul scară şi către pace făureşte scoc." 393 Lumina lui mi-era pe ochi povară47 şi mă pornii după poeţi arare, ca cel ce paşii după-auz măsoară. Şi-aşa precum48 a dimineţii boare adie primăvara-mbălsămată, cu dulce iz de iarbă şi de floare, la fel simţii pe fruntea mea pătată aripa lui , precum un vânt fugar, stârnind parfum de-ambrozie curată. „Ferice50 cei ce-s miruiţi cu har, grăia, astfel că-ndestularea gurii n-aţâţă-n ei mistuitor pojar, ci-i ţine-n frâu la marginea măsurii." 394

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful