You are on page 1of 3

Caracterizarea personajului Ilie Moromete din romanul Moromeţii de Marin Preda Repere teoretice Valoarea romanului Moromeţii, subliniată

în numeroase studii, eseuri, articole de către marii critici şi eseişti, este indiscutabilă şi se datorează, în mare parte, concepţiei despre roman a lui Marin Preda. Acesta crede că la textul literar se ajunge pornind de la experienţa vieţii Rezultatul acestei „învăţări” a fost romanul Moromeţii, o frescă a vieţii ţărăneşti surprinse „cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial”, când „viaţa se scurgea aici fără conflicte mari”, dar şi o imagine complexă a vieţi unei familii, al cărui nume apare în titlu. O umanitate impresionantă trăieşte în paginile romanului, cu bucuriile şi cu dramele ei, cu speranţe şi prăbuşiri, într-o aventură în care conştiinţa autorului era implicată de mult şi continua să se implice. Statutul social al personajului Siliştea-Gumeşti – comună mare cu şcoală şi două biserici – devine spaţiul ficţional în care se vor accentua contradicţiile ce vor duce la dispariţia unei civilizaţii, peste care prefacerile politice şi economice mari sau mici, acceptând o condiţie socială asumată conştient , căci „timpul avea răbdare”. Când acesta se va grăbi, satul va intra în „criză”, iar ţăranii cu prestigiu, stimaţi de colectivitate vor dispărea o dată cu mentalitatea lor, cu felul lor de viaţă. Din lumea pestriţă a comunei Siliştea-Gumeşti se diferenţiează categoric figura lui Ilie Moromete – replica literară a lui Tudor Călărşu, tatăl scriitorului - , ţăran mijlocaş, cu o familie numeroasă, trăind în limita normalităţii: are pământ care le asigură traiul, casă cu acareturi, oi şi cai. Dar nu acest ţăran „înscris” în viaţa comună interesează, ci acela care se deosebeşte de ceilalţi prin complexitate sufletească, prin gândire superioară, prin spiritul contemplativ, prin harul vorbei care-l unicizează. Ca exponent al lumii ţărăneşti, protagonistul ilustrează, prin destinul său, soarta unei societăţi agrare fixate într-o civilizaţie arhaică ce nu rezistă schimbărilor, fiind sortită dispariţiei. Caracterizare directă Ilie Moromete este prezentat rareori în mod direct, naratorul muţumindu-se să noteze stări : „era tăcut”, „era vesel”, „era tulburat”, „era ţeapăn şi sumbru”, în funcţie de motivele ce-i determinau starea, anunţând un comportament neaşteptat, cu totul inedit. Ceilalţi săteni îl respectă şi asta o ştie şi şeful de post, care mărturiseşte că: „Moromete este un om de care mi-ar fi nu ştiu cum să-i iau băiatul la secţie”. Pentru Cocoşilă, prietenul lui cel mai bun, Moromete este „prost”, cuvântul rostit nefiind jignitor, amuzându-l chiar, având în vedere că înjurăturile făceau parte din viaţa lui Cocoşilă, vestit pentru aceasta.Primarul Aristide îl consideră „ciudat” şi îl priveşte curios, Jupuitul îl acuză de rea voinţă, fiindcă nu-şi plăteşte datoriile: „Rasă de om ca dumneata n-am mai pomenit!Sărac nu eşti, copii mici n-ai, bolnav nu eşti? Toată lumea plăteşte loturile, numai dumneata o întinzi ca gaia-maţu de mai bine de „cincisprezece ani”. Niculaie, deşi copil, realizează că tatăl său era „un om care gândea şi gândirea lui era limpede, n-avea nevoie să se înghesuie în ea”. Catrina îl consideră leneş şi păcătos: „. . . toată ziua stai la drum şi bei tutun şi la sfânta biserică nu vrei să vii” sau îl acuză de plăcerea lui de a vorbi: „. . .lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi, Ilie. Toată ziua stai de vorbă şi beai la tutun şi mie îmi arde cămaşa pe mine”, „ eşti mort după şedere şi tutun”. Mărturisirea lui Moromete, însingurat şi bolnav, ţâşnită din mândria orgolioasă care i-a guvernat viaţa, chiar şi în momentele de prăbuşire, apare ca o dramatică, dar trufaşă autocaracterizare: „Domnule, eu întotdeauna am dus o viaţă independentă”. Caracterizare indirectăPrin fapte Ilie Moromete prinde viaţă, ca personaj principal, nu atât din faptele pe care le săvârşeşte, cât din comportamentul său inimitabil, din atitudinile – cu totul originale – faţă de oameni şi de întâmplări. Faptele săvârşite de Moromete sunt cele ale unui ţăran obişnuit, cu familie şi griji: merge la câmp – dar nu se prea omoară cu munca – vorbeşte cu un vecin, îl vizitează pe altul, merge la poiana fierăriei lui Iocan, zăboveşte pe stănoaga din faţa casei, îşi bate copii când i se pare că aceştia depăşesc măsura. Important pentru ţăranul acesta este nu ceea ce face, ci cum face sau cum le prezintă întâmplările celor care-l ascultă. Glasul, mimica, gesturile se modifică în funcţie de ce spune, dar şi de ceea ce simte, iar comportamentul său este o sursă de nedumerire pentru cei din jur. Nici una dintre „acţiunile” sale nu dovedeşte grabă, căci timpul are răbdare cu oamenii. De aceea, Moromete are timp să stea de vorbă, să-i privească pe cei din jur, satul, salcâmul, câmpia, grădina; problemele care îi ameninţă liniştea sunt „amânate”, pentru că nu numai el are asemenea greutăţi. Gesturile calme, mersul rar, liniştit, glasul nuanţat sunt ale unui om care iubeşte şi respectă un anume

B

uneori a tatălui. ce v-aţi repezit la ele!”. E suficient să amintim relatarea călătoriei la munte. Dialogul cu cei din jur este o permanentă provocare. deşi se frige cu fasolea fiebinte. subliniate fiind de gesturi şi de o mimică expresivă. dar îndesat îi este adresat lui Niculaie. neputinţa. căci atunci când e înfruntat de Paraschiv glasul devine „un urlet sfâşietor de durere şi mânie”. pentru a vinde porumb sau a vizitei în casa plină de copii a lui Traian Pisică. Locul lui era în pragul celei de-a doua odăi.. se minunează. aşteptând curios şi amuzat să păţească şi Paraschiv acelaşi lucru.mod de viaţă. pe care îl înjură întotdeauna. se comportă ca un om care ştie că este aşteptat.] . liniştea. În gura lui. se adresează apoi unui fecior. ce nu mai acceptă să trăiască aşa cum trăise de-o viaţă Moromete.Toţi se minunează de priceperea lui Moromete în a lămuri chestiuni de neînţeles pentru alţii. glasul stăpânit. Te-ai ars rău? Eu credeam că e rece. pentru că el „avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scăpau. Se simte superior acestora şi nu-şi poate stăpâni pornirea de a fi ironic cu cei care nu sunt în stare să-l înţeleagă. subliniinduşi cuvântul cu un gest de neputinţă: „desfăcându-şi braţele în lături”. nu se exteriorizează în nici un fel.Ca tată. care încearcă să ia altceva în contul banilor. care părea blând şi sfios. veselia forţată. Prin limbaj. apucând bota în braţe şi întinzându-i-o grijuliu. nu-şi doreşte decât să-l vadă umilit. glasul liniştit şi straniu apare când află de la Scămosu despre trădarea feciorilor şi vorbeşte cu acesta „cu o jale şi o tristeţe aproape duioasă. îl lasă pe agent să-i scrie o chitanţă de 3000 de lei. spre furia Jupuitului. Durerea simţită este atât de puternică. În timp ce el rămâne tăcut pe prispă. răspunde. nu te-am văzut”. Când îl întreabă pe Udubeaşcă unde a fost cu o zi înainte şi acesta îi răspunde că stătuse toată ziua în ograda lui. înseamnă de fapt. regizează mici spectacole în care el devine actor. Paraschive. împreună cu Bălosu. caii nu-i luaţi” şi ironia lui Moromete când vor să ia căruţa: „Crezi c-ai s-o poţi duce?”. lăsându-l să se frigă – sancţionând în felul acesta lăcomia . Magistrală în acest sens este „sceneta” jucată cu agenţii fiscali veniţi pentru plata „fonciirii”. Dar magistral este ţăranul acesta când vorbeşte. Glasul liniştit este un semn al echilibrului său. Moromete trece pe lângă aceştia. de primirea pe care i-o fac sătenii: „Moromete fu întâmpinat de departe cu exclamaţii”. Supărarea. ţăranul bucurându-se că i-a păcălit. El şedea bine pe pragul odăii lui. de pe care stăpânea cu privirea pe fiecare [. Atitudinea de şef absolut al familiei este subliniată de poziţia sa privilegiată în timpul cinei: „Moromete stătea parcă deasupra tuturor. prevenitor. Prin comportament şi gesturiMoromete este un om neobişnuit şi e perceput ca atare. reluând acelaşi refren: „N-am”. Comportamentul său trezeşte uimire şi nedumerire. Stăpâneşte „arta” disimulării. apoi. din pură curiozitate de a vedea reacţia acestora şi de a se amuza de neputinţa lor. nepământească”. . cu nişte inflexiuni curioase în glas „care scormoneau înţelesuri nemărturisite sau încheieri definitive care trebuiau să zdrobească de convingere pe cei care ascultau”. glasul liniştit.pentru dorinţa de îmbogăţire.” Prin atitudini. pe care ei nu le vedeau”. te ţiu eu?”. cuvântul capătă fascinaţie magică. simţind superioritatea vecinului său. întreabă. Ce. dar epitetul „liniştit” apare întotdeauna urmat de altul care indică starea sau intenţiile sale. putea să se mişte în voie”. mărturisi el naiv. bea apă. indicând autoritatea agresivă. În cele din urmă. fumând liniştit. agenţii trebuie să se mulţumească doar cu o mie de lei. era la biserică. Prin relaţiile cu celelalte personaje. pentru că i-au mai rămas două sute de lei din banii primiţi de la Bălosu pentru salcâm. a lui Paraschiv: „Nu. cei doi au de înfruntat împotrivirea Titei „Lăsaţi ţoalele aici. uneori invidie. Citeşte din ziar discursul regelui ca şi cum el s-ar adresa specialiştilor la marele congres agricol. de fapt. Este mândru şi dispreţuitor faţă de Bălosu. încât glasul „liniştit şi încet” devine „turbure şi însingurat”. că nu l-a văzut pe Udubeaşcă pentru că omul „nu se distingea prin nimic” încât să fie văzut. se precipită Moromete. în gând. care vor bani şi cer ca produsele să fie vândute . Îi cere însoţitorilui o ţigară şi acesta îi întinde repede tabachera. se află în relaţii conflictuale cu feciorii săi. de altfel. nedumerirea. fără să protesteze. strigă la o Catrină care. cele mai obişnuite întâmplări devin aventuri. În poiana fierăriei lui Iocan. anunţă. La fel de elocventă este scena prânzului la câmp. înţepături. lucru confirmat. care-l supărase. Moromete strecurând subtil. indignarea sunt prezente în comportamentul omului. pentru ca să se întoarcă brusc la cei doi şi să le spună dezolat: „N-am”. iar povestitorul are puterea de a-i convinge pe ascultătorii care-l ascultă vrăjiţi.Atitudinea lui Moromete în diferite împrejurări dezvăluie alte trăsături ale sale. iar acesta. se miră. Moromete rămâne calm. furtuna. . supărat că acesta n-a pus la locul ei o furcă. se minunează când agentul spune că statul nu-l plăteşte să piardă timpul în curţile oamenilor: „Uită-te la ăsta! se miră Moromete cu oarecare veselie. îi oferă apă rece şi se interesează grijuliu dacă s-a fript rău: „Na. de fapt. iar răspunsul: „Ce vorbeşti! Păi. glasul încet şi rar îi subliniază neliniştea şi îndoiala trezite de propunerea băieţilor de a-l lăsa pe Achim la Bucureşti.

pentru a se îmbogăţi. absolut obişnuit în lumea satului. ceea ce provoacă supărarea primarului. Cu toate acestea. dispreţul lui fiind evident. nu poate fi pusă la îndoială. înfruntându-i pe Bălosu. inaccesibilă celorlalţi. Cu atât mai surprinzător este Ilie Moromete când trăieşte o emoţie neînţeleasă la premierea lui Niculaie. contemplativul şi ironicul ce persifla fapte şi oameni – pe bună dreptate . amuzându-se de încercare lui de a părea mai deştept. care l-a înjurat. Ce era Niculaie ăsta? De unde mai răsărise şi el cu povestea asta a lui cu şcoala? [. rămânând cu nostalgia unui Moromete unic. . care nu-l va mai păsui cu datoria. le aplică pedepse corporale. el însuşi fiind uimit de ceea ce i se întâmplă: „. Moromete. Moromete va accepta planul lor. părăsindu-l. „ţăranul conservator”. împărtăşind destinul de muncă şi luptă cu problemele existenţei tuturor ţăranilor. . mi-a secat inima”. o ultimă răbufnire de orgoliu.vorbea singur şi ca niciodată făcea paşi largi şi repezi. Aceştia suportă din ce în ce mai greu autoritatea tatălui. . deşi are nevoie de un împrumut. dar şi cu lumea nouă ce nu l-a căştigat şi căreia a încercat să i se adapteze. ca şi ironia subtilă căreia îi cade pradă Victor Bălosu. fără plăcere şi fără lumina ce iradia din el. fără s-o iubească. cu aceeaşi privire largă. de altfel. înglodat în datorii. deosebit de ceilalţi apăruţi în literatura română. pentru că autoritatea tatălui care conduce familia.. şi rămâne onest. că într-o lume dură sentimentele trebuie să fie ascunse. detaşându-se de aspectele neplăcute ale vieţii ce i-ar putea afecta seninătatea interioară. şi nu-l ia în seamă atunci când acesta îl face mereu prost. iar uneori o loveşte. lucru rar întâlnit în lumea satului). . Sub aparenta împăcare cu viaţa. Aparent. ce-i conferă statutul de personaj tragic. să-şi păstreze neatinse loturile. Îşi permite să fie sarcastic cu Aristide. Duritatea lui nu este un defect. de fapt. nu din dragoste pentru pământul ale cărui produse i-ar fi putut aduce câştig – nu s-a gândit nicodată să comercializeze roadele .] Când l-am văzut pe scena aia. subliniind. Părea nemulţumit şi dezorientat. atins tocmai în liniştea sa netulburată.dar nu-l suportă pe Bălosu. Este înţelegător cu Ţugurlan. Un sentiment de vinovăţie îl va urmări mereu. . care nu pare afectată de acest mod de a fi. Este un contemplativ ce crede că spectacolul lumii trebuie descoperit. precum Bălosu. neegalat de „celălalt” Moromete. Concluzii Ca să poată exista. neacceptând să devină omul lui. Cocoşilă. ţăranul ce se individualizase din rândul consătenilor săi nu se mai regăseşte în noua lume.] prăpăditul de el [. adâncind criza în care se zbătea neputincios. dar şi de oameni. fără ca aceasta să riposteze la lovituri (dar va deveni aprigă. „sintagme incomplete ce nu pot cuprinde complexitatea eroului care trăieşte în două lumi. . iar încercarea de a o încălca este sancţionată drastic. este ţăranul care se încadrează perfect în lumea satului. Personaj simbolic De-a lungul romanului s-a cristalizat un alt fel de ţăran. Renunţând la valorile în care credea. Moromete este tolerant cu prietenul său. învins în lupta cu lumea lui – pe care n-a putut-o păstra nealterată . privirea lui largă înregistrând frumuseţea acesteia. pe a căror figură zăboveşte. s-a ascuns mereu o mare nelinişte. Acesta îi permite să se retragă în cealaltă lume. numit „ţăran filosof”. Nici ca soţ nu-şi va manifesta trăirile: îşi insultă şi îşi înjură nevasta. „ţăran arhaic”. ci pentru că aceasta înseamnă calea lui spre libertate. în armonie cu sine.. copie palidă care are totuşi. atunci când bărbatul nu-şi va respecta cuvântul. acolo. aşa cum cititorii nu-l mai recunosc în al doilea volum. fiind răspunzător de binele acesteia. fără să le bănuiască intenţiile. considerând incidentul o chestiune politică. se străduieşte să-şi achite datoriile (fără să reuşească). îi umileşte uneori.Pământul asigură hrana familiei de care este răspunzător şi îl eliberează de grijile materiale. ce este numai a lui şi în care trăieşte după un cod existenţial propriu. este vorba de „spectacolul” oferit de natură.. curios şi insistent. trebuie să se adapteze altei lumi pe care o va judeca. care îi ironizează. înaintea morţii. pe Jupuitul sau pe Aristide.