P. 1
1 Semiotica-Note de Curs 1

1 Semiotica-Note de Curs 1

|Views: 9|Likes:
Published by Dana Usturoi

More info:

Published by: Dana Usturoi on Mar 15, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

03/15/2012

pdf

text

original

INTRODUCERE Semiotica este o ştiinţă a cărei istorie modernă începe în secolul trecut.

Rădăcinile semioticii sunt vechi, ducând până în Antichitate. Ele se împletesc cu preocupările de atunci din alte ştiinţe precum medicina, filosofia. La rândul lor, scrierile rămase de la stoici, de la Platon, Aristotel vădesc preocupări de natură lingvistică în jurul problemei semnului. Augustin este considerat a fi fost primul care a propus o ştiinţă apropiată de o semiotică generală, iar tradiţia culturală medievală, prin Dominicus Soto sau John Poinsot, îşi aduce contribuţia la protoistoria semioticii. Un nume important este acela al gânditorului John Locke care a marcat, prin Essay Concerning Human Understanding (1690), peste secole, drumul ulterior al ştiinţei. (Locke propune primul termenul de “semiotică”.)1

Două personalităţi au marcat debutul semioticii moderne: Ferdinand de Saussure şi Charles S. Peirce. Saussure va deschide drumul unei dezvoltări europene în jurul ştiinţei denumite semiologie (în franceză “sémiologie”), iar Peirce pe cel al liniei americane a semioticii (în engleză “Semiotics”). Semiologie/semiotică sunt termeni folosiţi adesea în calitate de sinonime pentru ştiinţa despre semne2 (în prezentele note, se va utiliza în exclusivitate termenul de semiotică). Ei ascund însă diferenţe de abordare ştiinţifică, diferenţe care pornesc chiar de la iniţiatori, respectiv Saussure şi Peirce. Astfel, Saussure îşi întemeiază discursul ştiinţific pe studiul limbii umane, marcându-i fundamentele din această perspectivă. “Limba, susţinea Saussure, este un sistem de semne ce exprimă idei şi, prin aceasta, ea este comparabilă cu scrisul, cu alfabetul surdomuţilor, cu riturile simbolice, cu formele de politeţe, cu semnalele militare etc. Numai că ea este cel mai important dintre aceste sisteme. Se poate deci concepe o ştiinţă care studiază viaţa semnelor în viaţa socială; ea ar forma o parte a psihologiei sociale şi, prin urmare, a psihologiei generale; o vom numi semiologie (din gr. semeion “semn”). Ea ne-ar învăţa în ce constau semnele şi ce legi le cârmuiesc. [...] Lingvistica nu este decât o parte a acestei ştiinţe generale; legile pe care le va descoperi semiologia vor fi aplicabile lingvisticii şi aceasta va fi astfel
1

Pentru o mai completă documentare asupra istoricului semioticii pot fi consultate capitolele cu acest subiect din: John Deely – Bazele semioticii; Ioan S. Cârâc – Teoria şi practica semnului (Partea I: Semnul. Istorie şi teorie), de asemenea Thomas Sebeok – Semnele: o introducere în semiotică, p. 20-22. 2 v. de pildă explicaţiile lui Umberto Eco din Tratat de semiotică.

3

”4 De cealaltă parte. În esenţă. Căci tocmai această ambianţă mai vastă este cea care furnizează mai întâi de toate materialele sau.2. whist-ul etc. este prezentă de asemenea la Charles Morris. vinurile. cu toate acestea. caracteristica psihologică sunt trăsăturile importante ale semiologiei saussuriene. inspirată de limbă şi vorbire. în Europa s-au construit diferite teorii ce au gravitat mai mult sau mai puţin în jurul modelului lingvistic. morala. contextul inevitabil în care se dezvoltă şi de care depind. culturală a semnelor. această linie pleacă de la o teorie generală. 5 John Deely. alegerea drept etalon a semnului lingvistic. semiologia “îşi ia model lingvistica şi aplică o serie de concepte lingvistice altor fenomene – cum sunt.legată de un domeniu bine definit în ansamblul faptelor umane. În acest sens. de concepţia prin care fenomenele culturale sunt extensiuni ale unei lumi naturale mai vaste „de care fiinţele culturale pot face. gravitaţia. de pildă textele – şi nu doar limbii înseşi. Definirea diferitelor categorii de semne precum şi mecanismele de producere a acestora nu mai sunt centrate pe semnul lingvistic. fonetica. Asa Berger. Bazele semioticii. naturală sau convenţională.Deely. astronomia. la alţi cercetători grupaţi în jurul renumitului Thomas Sebeok. dacă putem spune astfel. incluzând însuşi universul fizic – prin semioza umană – şi considerând semioza speciei umane drept o parte a semiozei ce are loc în natură. optica.”5 Chiar şi o semiotică a unui domeniu cultural va ţine cont. Spre deosebire de teoria lui Saussure. scrierile lui Claude Levi-Strauss sau poziţiile uneori excentrice ale lui Roland Barthes.”3 Dimensiunea social-colectivă. termodinamica. posibilităţile brute ale creaţiilor culturale. anatomia comparată. cu dimensiuni mult mai largi. economia. Bazele semioticii. inclusiv ale textelor literare după cum tot ea le ajută ulterior să subziste. semioza este un proces “absolut fundamental. Aici intră modelele de lingvistică structuralistă ale lui Roman Jakobson şi Louis Hjelmslev. Charles Peirce a imprimat o altă perspectivă cercetărilor semiotice în spaţiul geografic nord-american.” 3 4 Ferdinand de Saussure. fără îndoială. Poziţia sa se revendică de la cea veche a lui Locke. 4 . psihologia. Curs de lingvistică generală. p. a semnelor umane sau nonumane. cum spune Deely (atunci când se referă de pildă la literatură). metrologia. abstracţie şi pe care o pot chiar ignora în viaţa lor obişnuită. chiar în calitate de fiinţe culturale. Peirce ia în considerare pentru studiul semiotic o mare varietate de domenii: matematica. dar care rămâne. pentru a se ajunge la o teorie generală a comunicării. Pornindu-se de la o atare concepţie. chimia. metafizica. citat în J.

5 .Deely. cu privire la semn. Alegând ca model semnul lingvistic. fie reuşesc o sinteză a lor. 8 J. Dar semiotica se interesează şi de categoria semnelor. p. După Solomon Marcus. Acţiunea de interpretare este una din condiţiile de bază ale constituirii semnului. Prezentăm câteva dintre acestea.) Indiferent de accentul pus pe o latură sau alta a fenomenului semiotic. a gramaticilor etc. El este definit ca unitate între semnificant (adică “cel care semnifică”. 9 Ducrot-Schaeffer. La Saussure. Noul dicţionar al ştiinţelor limbii. luat ca model. mai vechi şi mai noi. este o entitate biplană (o diadă). CÂTEVA CONSIDERAŢII DESPRE SEMN Adunăm la acest capitol concluziile mai multor teorii. iar în ultimii ani. p. v. adică acea categorie semnică în care legătura dintre Sa şi Sé este nemotivată. de 6 7 în Semne despre semne. Există şi semne motivate în care anumite trăsături ale semnificatului au determinat construcţia semnificantului. op. interesul este focalizat pe zona interpretării.7.Ulterioare definiţii ale semioticii fie oglindesc una din cele două direcţii. o uniune între o imagine acustică şi un concept.140. cu care întreţine de altfel legături foarte puternice. imaginea trebuie mereu să recompună suma părţilor. Noul dicţionar al ştiinţelor limbii . semiotica se ocupă cu “viaţa semnelor în cadrul vieţii sociale”.”8) Dacă ar privi doar latura proceselor interpretative. semiotica s-ar apropia foarte mult de hermeneutică.9 (Teoria semiotică generală a lui Umberto Eco este construită de pildă pe distincţia: teoria codurilor/teoria producţiei de semn. semnul lingvistic. în acelaşi fel.cit.6 Pentru Ducrot şi Schaeffer7 semiotica este ştiinţa care se ocupă cu studiul semnelor şi al proceselor interpretative. Saussure va fi interesat de categoria cea mai răspândită a acestuia şi anume semnul arbitrar. că esenţa semioticii “constă în înţelegerea faptului că întreaga experienţă umană. fără excepţie. (Deely afirmă. respectiv semiotica semnificării/semiotica comunicării. este o structură interpretativă mediată de semne şi bazată pe acestea. prescurtat Sa) şi semnificat (“cel care este semnificat” sau Sé). de analiza codurilor.

274-275 6 .285 13 Ch Peirce. Semnul ţine locul a ceva.exemplu interjecţiile. dar prima categorie este cea care susţine covârşitor actul vorbirii. Eugen Coşeriu sintetizează trăsăturile semnului (lingvistic): „un instrument care serveşte la redarea unei idei. Semnul acesta pe care îl creează îl numesc interpretantul primului semn. sau poate un semn mai dezvoltat. cu care semnul însuşi nu coincide: instrument care evocă un concept în virtutea unei convenţii şi în conformitate cu o tradiţie determinată. Caracterul arbitrar este posibil datorită convenţiei instituite de cultura în care se naşte semnul. numit interpretantul său. Cap. anume al obiectului său. p.” 12 „<Un semn este> ceva care face ca altceva (interpretantul său) să se refere la un obiect la care el însuşi se referă (obiectul său) în acelaşi fel.269 12 Ch. o relaţie triadică atât de autentică. Peirce. încât ea poate determina un terţ. să întreţină cu obiectul său aceeaşi relaţie triadică pe care o întreţine el însuşi cu acelaşi obiect. El se adresează cuiva. numit obiectul său. creând în mintea acestuia un semn echivalent.”10 În concepţia lui Peirce.”13 Prin imaginea unui triunghi această definiţie a semnului s-a impus în gândirea semiotică: Interpretant Representamen 10 11 ------------------------------ Obiect Eugenio Coseriu – Introducere în lingvistică Charles S. sau representamen. Fragmente semiotic. definiţia semnului se lărgeşte: semnul este acum o unitate de trei termeni: “Un semn. p. onomatopeele.”11 „Un semn sau representamen este un prim care întreţine cu un secund. interpretantul devenind la rândul său un semn şi aşa mai departe ad infinitum. a unui concept sau a unui sentiment. Peirce – Semnificaţie şi acţiune. Puterea convenţiei stă în acceptarea ei de către colectivitatea care utilizează semnul. este ceva ce ţine locul a ceva pentru cineva. p. în anumite privinţe sau în virtutea anumitor însuşiri. însă care nu are cu conceptul evocat nici o relaţie necesară de tip cauză-efect ori invers.

astfel încât determină un Terţ. indică sensul acţiunii de semnificare care pleacă de la realitatea materială a semnului. pune în evidenţă lipsa relaţionării cu obiectul din realitate pentru care în definitive a luat naştere şi funcţionează. “Privând semnul de relaţia lui cu lucrul […] se pune în paranteze una din cele mai importante funcţii ale limbii. numit Obiectul său. în procesul complex al semiozei (al construcţiei triadice). critica teoriei lui Saussure. 17 Ducrot/Schaeffer. La Peirce. bazată doar pe observarea legăturii dintre Sa şi Sé. să întreţină aceeaşi relaţie triadică în raport cu Obiectul ca cea dintre Semn şi Interpretant. care este sensul semnului. care nu trebuie înţeles antropomorf.a. pentru altceva. Umberto Eco – Tratat de semiotică generală. Interpretantul devine adesea un alt semn care are un interpretant ş. de sens atribuit semnului. Triunghiul.17 „Semnul este perceptibil. Semioza ar fi infinită dacă existenţa obiectului şi atingerea scopului pragmatic al actului semiotic nu ar întrerupe procesul interpretativ.d. semnul peircean “este ceva ce ţine locul la altceva în anumite privinţe sau în ceea ce priveşte anumite însuşiri”. Sonoritatea ajunge în final la obiectul din realitate indirect. 7 .”16 Se impun câteva comentarii. de altfel.75. numit Interpetantul său. cap.29-3016 p. evenimentele sau acţiunile la care se referă el) şi un Interpretant (Peirce) sau sens (Frege) care este imaginea mentală sau semnul echivalent 14 15 Emil Ionescu – Manual de lingvistică generală. p.Schema de mai sus. prin intermediul interpretantului. el admite un referent (ceva: obiectele. De altfel. oglindind definiţia lui Peirce.163. obiectul la care el se referă. doar dacă această relaţie (a ţine locul) este mediată de un interpretant. adaugă suportului material al semnului (semnificantul saussurean) şi sensului acestuia (semnificatul saussurean) o a treia dimensiune. p. aceea a obiectului desemnat prin semn.”14 În interpretarea succintă a lui Umberto Eco. Concepte transversale – Semn. o autentică relaţie triadică. el “înlocuieşte ceva. prin săgeţile şi liniile sale.m. se observă din definiţie.”15 Propria sa definiţie a semnului nu se distanţează.18. un Prim care întreţine cu un Secund. p. funcţia de a se referi la ceva ce-i este exterior: lumea însăşi. ci pe direcţia conceptuală. de linia predecesorului nord-american: “Este semn orice lucru care poate fi considerat drept un substitut semnificant pentru altceva.

_________________ Linia punctată a triunghiului arată legătura arbitrară.7. . între sonoritate şi referent (este deci reprezentarea semnului arbitrar). O (obiect) Simplificând.pe care primul semn îl creează în mintea interpretului său (cineva)”. 18 Granger ilustrează acest mecanism printr-o rearanjare a triunghiului: Interpretanţi I1 I2 Representamen (sau semn) S I 3 …………. vom reprezenta triunghiul semiotic mai jos împreună cu un exemplu concret: sens complex sonor “c-a-s-ă” ------------------------ Referent . mediată de sens. 8 . 18 Solomon Marcus – Semne despre semne. p.

în ordinea săgeţilor triunghiului – aspectul material sonor. clasa tuturor caselor (la care vorbitorul ajunge printr-un proces cognitiv de abstractizare şi generalizare). la fiecare autor. El este deci cultural-obiectiv. universuri ale realităţii concrete. Referentul reprezintă obiectul din realitate (casa.a. Semnul văzut prin triunghiul semiotic a fost. din exemplu). mediind între sonoritate (semnificant) şi referent. abstracte. fenomene aparţinând unor lumi diferite. sensul şi referentul): Frege Morris Ogden/Richards Zeichen sign vechicle symbol Sinn designatum thought Bedeutung denotatum referent SEMNUL MUZICAL După modelul semnului lingvistic.Complexul sonor. elementele care compun aceste articulaţii (de la părţile mari la cele mai mici structuri muzicale) sunt la rândul lor semne de diferite ordine în cadrul structurii ierarhice a operei în ansamblu. Mai trebuie spus că referentul. este extrem de divers. Redăm câteva dintre cele mai des citate (termenii apar. Pentru limba română. Limba naturală „prinde” în vocabularul ei semne desemnând obiecte. înseamnă lanţul sunetelor dintre ghilimele (se observă organizarea lineară a sunetelor specifice limbii române). adică „însăşi lumea”. Opera muzicală este din punct de vedere semiotic un macrosemn. de la Peirce. ficţionale ş. Articulaţiile sale interioare situate la diferite niveluri ale formei muzicale. fapte. reprezentarea semiotică a semnului muzical este triunghiul care leagă sonoritatea (complexul sonor sau segmentul acustic) de sensul (semnificaţia) ei şi referentul specific. reluat de numeroşi autori. Gândite semiotic ele vor „construi” 9 . sensul cuvintelor se găseşte în Dicţionarul explicativ al limbii române (prescurtat DEX). care au adoptat propria terminologie pentru părţile componente. Sensul acţionează asociind semnificantul cu referentul prin girul culturii acceptate. dar care la rândul său face parte dintr-o clasă de obiecte care însumează trăsături comune cu acesta – în cazul nostru. în exemplul de mai sus.

Această poziţie nu se depărtează mult de cea pe care Hanslick o susţinea atunci când îi nega muzicii un referent de natură extramuzicală: „Frumuseţea unei opere muzicale este specifică muzicii. neputincioasă în a exprima orice: un sentiment. 19 (Citându-l pe Meyer în cartea sa. adică ea rezidă în raporturile sunetelor. pe de-o parte.” Stravinski scria: “Consider muzica. două tendinţe: una internă şi alta externă.” Şi alte atitudini reflectă mai mult sau mai puţin poziţia “formalistă”: Schönberg spunea că “muzica vorbeşte în propria sa limbă de materii pur muzicale. extramuzicale. simbolismului. poate accentua rolul factorului sintactic în constituirea operei. în general o realitate exterioară operei. semiotica referenţială are. Prima mare categorie – semiotica structuralistă – se leagă în mod special de numele lui Nicolas Ruwet şi Jean Jacques Nattiez. Se vorbeşte astăzi despre două tipuri de semiotică muzicală. muzica denotă structura şi conotează sentimentul. care susţine că semnificaţia muzicală este muzica însăşi. în esenţa sa. şi anume doctrinele imitaţiei. în afara unor referinţe culturale. sensul nu poate fi judecat doar la nivel semantic (de conţinut sau mesaj. Clasificarea lui Meyer. În esenţă. fără o relaţie cu o sferă străină de idei extra-muzicale. o atitudine. o stare psihologică.) Pentru Michel Imberty. la rândul său. Nattiez va utiliza perechile de termeni absolutism-referenţialism şi formalism-expresionism pentru a caracteriza atitudinile posibile faţă de referentul muzical şi în alte domenii.mereu triunghiul care scoate în evidenţă latura organizării sonore. estetic. ci îl implică în mod hotărâtor şi pe cel sintactic (de formă sau limbaj). După Leonard B. sensul cultural-obiectiv şi referentul pe care sensul îl asociază sonorităţii. şi doctrina formalismului. ba chiar greutatea 19 După Grove’s Dictionary: „internal semiotics” şi „external semiotics”. un fenomen al naturii etc… Expresia n-a fost niciodată proprietatea imanentă a muzicii” (deşi în Sacre du printemps a vrut să exprime “trezirea naturii care se înnoieşte”. Meyer. sunt examinate minuţios mai cu seamă relaţiile dintre semnele muzicale. exprimă sau simbolizează sentimente. care susţin faptul că muzica reproduce. funcţia estetică a semnului artistic autonomizându-l). pe de altă parte. regulile de funcţionare a lor. cum este cel al esteticii muzicale. 10 . citată de Nattiez. una structuralistă şi o alta referenţială. iar Roman Jakobson vorbeşte despre semioza introversivă şi semioza extroversivă exprimată prin sentimente şi voinţă. expresionismului. semanticul fiind considerat de importanţă secundară: „În artă. se adaugă astfel altui exemplu de clasificare a tipurilor doctrinar-estetice stabilite de Etienne Gilson. Un punct de vedere purist.

un alt reprezentat al semioticii referenţiale. 24 în Timpul şi comunicarea muzicală. Una din concluziile susţinute de autorii capitolului de semiotică din Grove Dictionary of Music and Musicians este că în acest moment „interpretarea muzicală poate fi mai puţin interesată de identificarea bazelor sistematice de atribuire de înţelesuri unităţilor. gestul muzical oglindeşte mişcările expresive de natură psihofiziologică. funcţia estetică.21 Într-o semiotică expresivă a muzicii. sensul este „relaţia pe care. fapte) ale realităţii – în primul rând de natură psihofiziologică – specific 20 21 în Estetica. Pentru artele cu subiect (literatura. trăiri (elemente dintr-o sferă nemuzicală): Wilson Coker vorbeşte astfel despre un conţinut „extrageneric” (extramuzical) şi unul „cogeneric” (al structurilor interne pur muzicale). o instituie. crede Ian Mukarovski. recunoscând că „nu rareori se contestă muzicii însuşirile semantice”. este întregită de o funcţie comunicativă care scoate în relief şi un referent în afara specificităţii artistice a semnului în cauză. 23 în Capacităţile semantice ale muzicii. p. Vladimir Karbusicky ia în considerare interpretanţii care se nasc în conştiinţa ascultătorilor. o cultură muzicală. iar Adrian Iorgulescu vorbeşte despre „dualitatea intelectual-emoţională” a semnificaţiei sonore. Dinu Ciocan asupra semnului muzical. Suzanne Langer susţine capacitatea acestei arte de a exprima “forme de experienţă vitală”.” Adoptăm concepţia semiotică a prof. pentru David Lidov.cade pe expresivitatea construcţiei semnificative de unde derivă şi bogăţia sa virtuală (virtualităţile urmând a fi decodate în receptor).”20 Dimpotrivă. În cadrul acesteia.”24 Teoriile naratologice ale lui EeroTarasti şi Algirdas Greimas (pentru a da doar două din cele mai reprezentative nume) sunt noi direcţii de cercetare ale semioticii referenţiale.21-22. viaţă. social şi istoric determinată. prin mediere. în mod obiectiv. 11 . mişcare şi emoţie…”22 Reflectând aceeaşi concepţie. Octavian Nemescu arată că „mesajul afectiv reprezintă substratul intim şi ultim al oricărui tip de comunicare”23. semiotica referenţială va evidenţia asocierea structurilor muzicale (pe care le studiază cu aceeaşi atenţie) cu idei. 22 Idem. reluându-l pe Peirce. între această operă (acest complex sonor) şi una sau mai multe stări (evenimente. pictura. semnul ditingându-se tocmai „prin alianţa pe care o invocă între stare şi idee. sculptura). ci mai degrabă de descrierea locului muzicii în contextul cultural care creează codurile de semnificaţie sau de asociere. Ducrot-Schaeffer. un conţinut (import) de “sentimente.

vol. rezonează diferit la soluţia picturală): v. Natura însăşi a referentului muzical (un univers interior fiinţei). se observă că sensul se obiectivează prin reglajul culturii care are capacitatea de a sintetiza generalul din stările asociate.26 Pe de altă parte. DEX: sensul general consacrat de cultura română sensul consacrat de cultura muzicală specific europeană „dramatic. prin semnificat. specific plastic. cum este cel vorbit. înţelesul unui semn muzical se referă la ceea ce este general. ceea ce este comun trăirii. precum şi specificitatea sa muzicală pot fi doar aproximate cu ajutorul altor sisteme de semne – prin verbalizare. prin gestică.Ciocan. Curs de semiotică (master). ----------------------tensionat” SPFSM SPFGU ---------------------------. Bucureşti 1984. specificitate care rezistă la traduceri în alte forme de limbaj. de pildă: Mathis der Maler sau Tablouri dintr-o expoziţie sunt comentarii ale lui Hindemith şi Musorgski în cheie afectivă muzicală. Sonoritatea are înţeles doar în cadrul unei culturi care o asociază.„  ” (unde SPFSM = stări psihofiziologice specific muzicale. de care acea cultură se interesează practic sau/şi teoretic într-o anumită perioadă a existenţei sale. Construcţia duală a semnului muzical poate fi schematizată în paralel cu încercarea de traducere a sa în limbajul natural (Există şi situaţii muzicale prin care se poate aproxima un referent de altă natură.muzicale.) 25 în Introducere în teoria limbajelor formale şi a automatelor pentru muzicieni.III.16 26 D. Verbalizările. dar care nu calchiază. vor tinde spre inefabilul muzical. cultural acceptat în stările psihofiziologice specifice muzicii asociate structurii respective. oricât de inspirate. dimpotrivă. 12 . Litografie Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu”. referentului specific muzical. de pildă. p. trebuie subliniat caracterul specific al trăirilor exprimate prin semnele muzicale. Altfel spus. prin mimică etc. iar SPFGU = stări psihofiziologice general umane care le includ pe primele.”25 Comentând această definiţie. fără a-l putea însă atinge.

acţiune cu veche tradiţie în retorica antică. 29 Umberto Eco. p..] Trebuie subliniat faptul că apelul la figurile retorice . Studii de stilistică şi retorică muzicală. reinstaurarea interesului pentru interpretarea exactă a acesteia. Oricum. Valentina Sandu-Dediu.12.”27 Estetica Barocului este de altfel marcată de teoria afectelor. toţi parametri sonori (tonalităţi. clasificate astfel de Aristotel şi recunoscute de cultura acelui timp şi spaţiu şi descrise minuţios 27 28 v. iar în Antichitate. obişnuiau să folosească în melodie acele moduri care să răspundă cât mai bine anumitor stări sufleteşti conforme cu structura.”28 Doar cu câteva secole înainte. p. subliniază Valentina Sandu-Dediu. Tratat de teoria muzicii. spre a crea o unitate desăvârşită în contopirea ideii cu materia.O operă muzicală este semnul culturii şi societăţii în cadrul căreia se naşte (similar mecanismelor de oglindire a lumii în limba naturală). muzica era privită prin prisma a trei dimensiuni – sintactică (gramaticală). un etos propriu. ci şi în aceea instrumentală.. 13 . Reprezentarea afectelor. cele excitante. în termeni moderni –. În această lumină se poate înţelege caracterizarea muzicii lui Bach de către A. fiind un grăitor exemplu pentru semiotica referenţială de semn muzical. fiecăruia dintre acestea. care poate rămâne un simplu compendiu de figuri. „Grecii.. Formele muzicale ale barocului. ca material fundamental de construcţie muzicală... timbruri) fiind interpretaţi afectiv. iar figura.”30 Apoi armoniile triste. „chiar experienţa frumosului inteligibil constituia o realitate morală şi psihologică”29. armonii. [. caracterul şi originea lor. tensiunea unui conţinut. Referindu-se la procesul de creaţie. semantică şi pragmatică.. forme. obişnuit mai degrabă cu o reprezentare sintactică a muzicii renascentiste şi baroce. Compozitorul planifică aşadar conţinutul afectiv al lucrării – îşi direcţionează semantica lucrării. şi nu doar în cea cu text. după Degen. înseamnă obligaţia de a-şi reformula perspectiva.295. deschise (diastaltice) şi cele calmante. pentru cercetătorul secolului 20.Schering (citată de Sigismund Toduţă): „idealul artistic al lui Bach a fost îmbinarea celor două laturi caracteristice muzicii sale: cea sonoră şi cea simbolică. ritmuri. p. fără a se înscrie în rândul capodoperelor. în Evul Mediu. Kircher „vor preamări exprimarea afectelor în creaţie. are încărcătură „psihică”. de unde şi preocuparea de a conferi. în termenii autentici ce se vehiculau în acele perioade. liniştite (medii). Mattheson. 30 Victor Giuleanu. are. deprimante (systaltice). va fi o necesitate pentru compozitorii Barocului. pentru întruchiparea afectului muzical nu este suficient în a asigura valoarea unei muzici. Arta şi frumosul în estetica medievală. în lumea lui Platon.5. spre a transmite auditoriului stări emoţionale conform mesajului muzical.

că Pitagora l-a calmat pe un adolscent turbulent. (Se spune. Arta şi frumosul în estetica medievală. sunt preluaţi în sensul stabilit de Tudor Vianu în Estetica sa). Charles Morris stabileşte că studiul relaţiei dintre semne pe plan sonor este obiectul cercetării sintaxei muzicale. conduce la vizinea completă a partiturii.43. de pildă. Odată instituită triada semnului. conform intenţiei componistice. sunt în general bine susţinute. iar pragmatica muzicală studiază relaţia dintre semnele muzicale şi utilizatorii lor în cadrul unei culturi determinate. Semantica muzicală observă relaţia mediată de cultură dintre sonorităţi artistic organizate şi referentul lor. cu un efect iritant. semantica şi pragmatica muzicală nu fac obiectul unor cercetări sistematice. Într-o altă direcţie. pe când ultimele două fac trimitere la un referent eteronom (termenul de „eteronom” şi complementarul său. Dinu Ciocan. De aici. 14 . În gândirea lui Pascal Bentoiu.şi nu una în frigic. Astfel. O teorie semiotică a interpretării muzicale. semiotica studiază prin trei capitole entităţile constitutive ale acesteia. Primele tipuri oglindesc organizarea formală a „obiectului” (a sonorităţii). posibilitatea accesului la mai multe straturi de semnificaţie. dacă în ceea ce priveşte studiul sintactic. Dinu Ciocan susţine existenţa a patru niveluri de înţelegere a unei opere muzicale: nivel psihologic.) CLASIFICĂRI ALE SEMNULUI 31 32 Umberto Eco. după cum ele există în chiar „substanţa” operei mai mult sau mai puţin evident. nivel moral. Doar acţiunea globală. „autonom”.)31 Dar sensul în cadrul triunghiului semiotic este reprezentat la Peirce printr-un lanţ de interpretanţi ce proliferează într-un proces dinamic. determinându-l să asculte o melodie hipofrigiană în ritm spondaic .ca structură. opera muzicală are un sens gramatical. adică luarea în considerare a tuturor palierelor de înţelegere. 32 Lecturi incomplete vor sesiza unul sau altul din aceste niveluri. un sens al finalităţii. (În fapt însă. mai ales cele structuraliste. determinau şi un comportament adecvat. un sens figurativ şi un sens etic. p. Este necesară conlucrarea observaţiilor tuturor acestor aspecte pentru ca înţelegerea muzicii din punct de vedere semiotic să fie completă. la mai multe niveluri de înţelegere. nivel filosofic (al înţelepciunii) şi nivel al sacrului care îşi fac simţită prezenţa în grade diferite în oricare operă muzicală. se constată repede că. analizele.

imagini) . grafuri. p.cit. în ciuda analogiei dintre sonoritatăţi şi referinţele lor. trebuie făcute cîteva precizări.. nemotivată (ex. Eugenio – Introducere în lingvistică. cum este arta. Pe această direcţie se înscriu şi alte limbaje.simboluri = trimit la obiecte prin intermediul (puterea) unei convenţii 33 34 v.25-29. 35 Marcus.” Ele “au caracterul cel mai pronunţat social. în 3 categorii: . Comentând clasificarea de mai sus. op. clasificarea lui Peirce arată astfel: . semnele limbajului natural au întotdeauna valoare simbolică. p. Există mai multe grade de iconicitate şi în limbile naturale (mai multe decât s-a crezut) prin care se imită o realitate nelingvistică. şi la Thomas Sebeok. adică o valoare care nu rezidă în semnele materiale ca atare. iar funcţia indicială generează figuri metonimice. onomatopee. Cea mai des citată clasificare a semnelor îi aparţine lui Peirce.semne iconice (imagini.iconi = seamănă cu obiectul (eşantioane. Limbajul uman foloseşte mai cu seamă semnele simbolice. În domeniul literar. Coseriu. Rezumând. 15 . această categorie se opune deci primelor două. tradiţional acceptat de comunitate. p. Coşeriu. clasificare care împarte semnele. există mai multe categorii de semne33. – majoritatea semnelor verbale). metafore): între semn şi referent există proprietăţi comune .13.semne indiciale: între semn şi referent există o legătură de contiguitate. Unele sisteme simbolice sunt traductibile în cel verbal (cum este scrierea).semne simbolice: legătura între semn şi referent este pur convenţională.indici = semne afectate de obiectele la care fac trimitere . chiar şi onomatopeele sau strigătele umane34 au un caracter convenţional. Pentru E. funcţia iconică generează figuri metaforice. valoare la care acestea doar se referă.După relaţia semnului cu referentul sau cu interpretantul său. de tipul relaţiei între o cauză şi efectul acesteia . fiind generate exclusiv prin puterea unei convenţii pe care o comunitate de indivizi istoriceşte constituită o poate instaura”35. după relaţia lor cu referentul. limbajul artei poate fi doar interpretat de limbajul vorbit sau aproximat prin alte limbaje artistice.23. Semnele simbolice reprezintă “treapta cea mai înaltă de dezvoltare a proceselor de semnificare şi expresia superioară a victoriilor pe care cultura le-a repurtat asupra naturii. Solomon – Semne despre semne.

.simptome B. există: . .cu a doua articulaţie . bastonul orbului – cod cu semn unic) . eveniment.coduri fără articulaţie (v. desemnînd o parte din realitate care este independentă de vorbitor şi de ascultător. semne care vizează obiectele in absentia . echivoce.imagini 36 37 sintetizate de Ducrot-Schaeffer Nattiez. pe lîngă alte criterii de clasificare. . semne care indică existenţa (trecută. adică a producătorului de semn .semnale . Bühler stabileşte următoarele categorii semnice: .. viitoare) a unui lucru.Alte clasificări ale semnului pun în evidenţă criterii diferite. Le menţionăm pe cele mai cunoscute.cu primă articulaţie (v. p.cu dublă articulaţie (limbajul natural) J.indici . o categorie dată de tipul de articulaţie – astfel.semnalul se găseşte în raport cu receptorul semnului .simbolul se află în raport cu semnificatul real al semnului.20 16 . semnul zecimal) . Nattiez citează clasificarea lui Paulus37 de la care pleacă şi asocieri cu domeniul muzical: A.J. J. prezentă. condiţie: .J. Fondements. - - - Umberto Eco găseşte 9 principii de clasificare a semnului36: după sursa semnului după statutul natural sau artificial al semnului după gradul de specificitate semiotică (semne pure şi semne-funcţii – vezi obiectele utilitare) intenţionale – neintenţionale după canalul de transmitere şi aparatul receptor după raportul între Sa şi Sé (semne univoce. plurivoce) după caracterul reproductibil sau nereproductibil al semnului după tipul de legătură între semn şi referent după comportamentul indus în destinatar Ducrot-Schaeffer menţionează.simptome: sunt expresia vorbitorului.

istorică. La Paulus. semnalul are drept corespondente citatul şi leit-motivul (o teorie dezvoltată de Zofia Lissa). persoană d. indicii există atunci când lipseşte intenţia de comunicare. Indicii la Paulus sunt legaţi de cunoaştere. de timbru.) c. Imaginile din categoria B în clasificarea lui Paulus sunt corespondentele semnului iconic în semiotică. ironice. traducînd intenţia de comunicare. un reflex al condiţionărilor exterioare stabilite de normă. Pentru muzică.. efecte parodice. trăsătura distinctivă a semnalului este de natură psihologică.semne arbitrare Semnalele anunţă un eveniment şi declanşează un comportament corespunzător (culoarea roşie a semaforului). Pentru teoria comunicaţiei. în semiotică. simbolizează un caracter expresiv (de exemplu nostalgia iubirii din Tristan şi Isolda citată în Maeştrii cântăreţi din Nürnberg de însuşi compozitorul .trebuie recunoscut şi decupat din context . Pentru muzică ar fi categoria cea mai vastă: întreaga operă muzicală este un indice de stil. din punct de 17 . diferite caracteristici ale genurilor muzicale – de dans. criteriul evaluării este cel pragmatic (v. epocă. funcţiile posibile ale citatului: a.simboluri .cazul autocitatului) b.trebuie reinterpretat rolul său în noul context . Pentru teoria comunicaţiei. deci un act intelectual (diferit de reacţia la un stimul oarecare). citatul impune trei operaţiuni: . comportamentul indus de observarea semnalului). Aici pot intra. epocă etc. provoacă asociaţii dintre cele mai diverse (culoarea geografică.este necesară evaluarea raportului cu lucrarea originară Citatul este o manifestare intenţionată care cere un act exegetic (hermeneutic). posibilitatea referirii la un stil. gen. aluzie la o situaţie. Sunt stabilite. în acest context. semnalul este un semn produs intenţionat pentru a servi drept indice. introspectivă. groteşti Deoarece este un corp străin în contextul în care apare.

este interesată de legătura dintre semnificant şi semnificat. Analogia poate fi mai pură sau mai degradată. există numeroase definiţii ale simbolului. 4. Observând structura semnului lingvistic. care se axează pe un aspect sau altul al categoriei menţionate: 1. se poate ajunge la un substitut în stare pură. Este ilustrativ cazul Simfoniei “Pastorala” de Beethoven. Paulus: legătura între simbolizat şi simbol ar fi reacţiile afective comune la contactul cu simbolul. în timp ce semiotica. conceptul de simbol este asociat ideii de polisemie. Pentru Ricoeur. “capacitatea de a reprezenta absentul” (Paulus). Nu trebuie însă uitate chiar cuvintele compozitorului care atrăgea atenţia că. de expresivitate multiplă (mai ales cînd evocă emoţii. Nattiez afirmă că acestea nu sunt pur iconice: între obiectul imitat şi semnul imitativ există o distanţă (ca între fotografie şi obiectul fotografiat). pentru a fi înţelese. adică realitatea din afara limbii (naturale sau artistice) care întregeşte unitatea semnică. datorate unor obiceiuri culturale. unde furtuna şi cântul păsărilor intră la capitolul muzicii descriptive. în concepţia lui Saussure. care par a nu cere. în primul rând datorită polisemiei termenului. mai mult decât pictură. adaugă dihotomiei al treilea pol. descriptive în muzică. Simbolul este categoria cel mai greu de definit.vedere muzical. pornită de la Saussure. a structuralismului lingvistic european) a 18 . spre deosebire de lingvistică (sau în prelungirea ei). sentimente). direcţia lingvistică. experienţe şi asociaţii individuale etc. alături de Saussure. procedeele imitative. el necesită exegeza: ”Simbolul este o expresie lingvistică în dublu sens care cere o interpretare. citat de Ricoeur) 2. o cunoaştere culturală. Astfel. muzica sa este sentiment. conştiinţa construiesc întregul univers al percepţiei şi discursului” (Cassirer. Astfel.” 3. interpretarea o muncă de înţelegere care vizează descifrarea simbolurilor. Louis Hjelmslev (figură importantă. referentul. “funcţia generală de mediere prin care spiritul. legătura între simbolizat şi simbol este analoagă (simbolul la Saussure diferă de semnul arbitrar din clasificarea lui Peirce). FORMĂ ŞI SEMIOTICĂ CONŢINUT DIN PERPSECTIVĂ LINGVISTICO- Aşa cum s-a văzut până acum.

101: “ La tâche principale de la linguistique est donc de construire une science de l’expression et une science du contenu sur des bases internes et fonctionnelles. Aussi est-il impossible. qu’il existe un contenu sans expression ou une expression sans contenu. şi conţinutul. dar o poate continua. realizând funcţia semiotică. reprezentând aspectul fizic şi fiziologic al sunetelor şi producerii acestora precum şi concepţia vorbitorului despre aceste date fizice.67) 39 Hjlemslev. Forma expresiei ia în considerare relaţia dintre sunete. prin solidaritate. Forma conţinutului priveşte modul de organizare. orice limbă este atât expresie.” 19 . Substanţa expresiei este categoria sunetelor limbii. cap. Semnul este un tot format dintr-o expresie şi dintr-un conţinut. După Hjlemslev. la idei. care poate prelua schema hjelmsleviană pentru nuanţarea configuraţiei semnului. p. sans admettre de données phonetiques ou phénoménologiques dans la science de l’expression ni de données ontologiques ou phénoménologiques dans la science du contenu (ce qui ne veut pas dire naturellement qu’on neglige les prémisses épistémologiques sur lesquelles toute science se fonde. acestea două. Exprésion et contenu. cât şi conţinut.rafinat. şi expresia cuprind. “Une expression n’est expression que parce qu’elle est l’expresion d’un contenu. la obiectele din realitate. a moins qu’on les isole artificiellement. interesându-se şi de substanţa conţinutului şi a expresiei în măsura în care. toate elementele – de la lanţ 38 Hjelmslev.. Louis – Prolégomènes a une theorie du langage. precum şi la concepţia vorbitorului despre aceste obiecte.38 În acest context. structurarea substanţei pentru exprimarea conţinutului. Astfel. et un contenu n’est contenu que parce qu’il est contenu d’une expression. sentimente. la rândul său perechea de termeni semnificant/semnificat. funcţia lor. fiecare în parte. interesul lingvisticii se orientează spre conţinut şi expresie doar la nivelul categoriei formei – forma conţinutului şi forma expresiei. ajutânduse de alte două dihotomii: conţinut/expresie şi substanţă/formă.” (p. L. două categorii similare – substanţa şi forma – conform următoarei scheme: Substanţa conţinutului Conţinut Forma conţinutului Substanţa expresiei Expresie Forma expresiei Sustanţa conţinutului se referă la exterioritatea la care limba face trimitere.39 Punctul de vedere structuralist este întregit de perspectiva teoriei semiotice.

83 43 Ducrot-Schaeffer 20 . de epoca în care creează. dar acest material nu este inexpresiv. indiferent de pondere sau tendinţe absolutiste. “Forma în artă. dă o anumită organizaţie materiei sau datelor conştiinţei şi obţine în felul acesta un produs care îşi are scopul şi preţul în sine însuşi”40 îndreaptă atenţia asupra formei ca subiect principal al creaţiei artistice.79 Idem. Problema conţinutului şi a formei este ridicată de orice teorie asupra limbajului artistic. atingându-se problema capacităţii de reproducere (transcriere) a acestora 40 41 Tudor Vianu. semnul. de pildă în estetică. fie pentru reliefarea valorii estetice. faptul că “arta prelucrează un material.fonic la obiectele (clasa obiectelor) referentului – compun. Una din acestea consideră că funcţia estetică a semnului artistic îl autonomizează. de personalitatea sa. dar şi morală. este astfel un reflex al conţinutului. opera de artă trăieşte prin legătura indisolubilă dintre forma şi conţinutul ei. pentru artele cu subiect (literatura.79 42 Idem. al cuprinsului ei de valori eteronomice”. adică aparenţa ei. cu egală importanţă. la fel de importante. pictura. p. mereu schimbătoare în privinţa intereseului fie pentru valorile extraestetice.”41 Pendularea între categoriile autonomicului şi eteronomicului în artă se sprijină pe realitatea artistică. ci el este luminat şi pătruns mai dinainte de semnificaţia anumitor valori. Cele două faţete ale operei de artă sunt. în felul său de a înţelege şi resimţi lumea şi viaţa. p. Judecata asupra operei de artă ca modalitate proprie de organizare a materiei. muzica). căci “… în acţiunea de constituire a operei se introduc şi alte valori ale culturii omeneşti. religioasă etc) legate de trăirea artistului. dar.42 Pe marginea constituţiei ternare a semnului şi a relaţiei dintre cei trei poli s-au afirmat pentru artă mai multe poziţii. funcţia estetică este întregită de o funcţie comunicativă care scoate în relief şi un referent în afara specificităţii artistice a semnului în cauză (poziţia lui Ian Mukarovski). o temă care surprinde o evoluţie permanentă după accentul pus pe formă sau conţinut. Arta prelucrează fără îndoială un material. p. Pe lângă acest aspect intervin însă alte valori (nu numai estetică.43 Sau se disting artele autografice (precum pictura) de cele alografice (literatura. şi numai astfel constituit intră el în lucrarea artistului. a căror origine stă în sufletul artistului. adică un univers exterior materialităţii specifice a operei de artă. sculptura). Estetica.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->