Daniel Vighi

LUMEA LA 1848

- fragmente de curs -

Lectura de faţă este una de mare şi hotărîtă smerenie. Nu critica mă mînă la faptă, ci numai şi numai apucătura mea de cititor. Asta sîntem noi acilea, în paginile ce urmează. Adică nu interpretarea am avut în grijă înainte de toate, nu am dorit să avem asemenea trufie încît să facem din textul prozastic paşoptist pretext al unor texte ale noastre. Ci pe el anume am dorit să-l punem în valoare, am căutat să fim cît mai puţin prezenţi, să-l lăsăm să se exprime. Ceea ce este al nostru este numai şi numai montajul, decupajul, tăieturile, arhitecturile, regia textelor. Ca să atragem atenţia asupra textului prozastic paşoptist l-am cules în italic şi cu un caracter al literei puţintel mai mic decît interpretarea noastră cea făloasă. De bună seamă că avînd noi în grijă textul cel paşoptist nu ne-au interesat deloc alte asemenea posibile interpretări ale criticii despre el. Poate cu altă ocazia vom proceda aşa, adică după ce-l vom aşeza precum borcanele cu dulceţuri, toamna, pe stelajele din cămară, aşa şi el, textul paşoptist, în decupaje regizorale va fi pus, pe urmă vom aşeza, în alte felurite feluri de manipulări regizorale, interpretările criticii de-a lungul vremii despre acesta. Dar asta numai dacă vom avea chef pentru asemenea operaţiune, iar cheful ne va fi stîrnit dacă interpretările criticilor ne vor stîrni. Dacă nu, nu! Mai e ceva: nu ne-am putut stăpîni dorinţa de a proiecta în viaţa de azi, viaţa de atunci, de aici puseurile de proză de pe ici-colo şi incursiunile în lumea imediată. Socotiţi asemenea lucruri slăbiciuni de ins dedat cu proza care nu se poate descotorosi cu totul de meteahna cu pricina. Aspecte ale sincronizării. Bonjurismul şi antecedentele
– cîteva vorbe în loc de introducere –

Înainte de a fi un mod de viaţă, expresia unei atitudini politice şi prima concretizare pe tărâm românesc a conflictului tradiţionalism-modernism, bonjurismul este numele unui mod de trai şi de comportament în societate, urmare a contactelor şi a influenţelor, primele de acest fel, ale lumii apusene la noi. Acesta marchează desprinderea mentală, dar şi concret istorică, de epoca dominaţiei fanariote. Aşa după cum am mai arătat într-un alt studiu 1 prinţii fanarioţi erau membrii „elitei foarte amestecate care locuia 2 în cartierul Fanar înainte de 1821, singura aristocraţie pe care a cunoscut-o societatea greacă post-bizantină.” Aşadar, în sens larg, fanariotismul defineşte „pentru secolul al XVIII-lea şi primul sfert al veacul următor, pe 3 toţi membrii clasei conducătoare a ţărilor sud-est europene a căror origine şi educaţia era grecească.” La începutul secolului al XIX-lea regimul intră într-o disoluţie profundă, în consonanţă cu aceea a imperiului otoman. Moştenirea sa, în ciuda nuanţărilor necesare 4 , este catastrofală pentru principatele dunărene atât în privinţa economiei, a reformării sociale dar şi, fapt nu lipsit de importanţă, într-o devastatoare corupţie, jaf şi ineficienţă generalizată. La sfârşitul veacului al XVIII-lea modul de viaţă al boierimii autohtone era în totalitate influenţat de cel al imperiului otoman. Gradul de asimilare al realităţilor orientale în principate este sugestiv prezentat de istoricul Pompiliu Eliade în pagini care reînvie o lume astăzi total exotică: „în afară de propria sa cameră, pe cea a grămăticului a cafegiului şi a ciubucgiului, gata să dea fuga, la
un semn cu cafeaua fierbinte sau cu ciubucul cel lung, şi mai ales camera feciorului, care îi freacă picioarele dimineaţa când se trezeşte şi după-amiaza după siestă, îi toarnă apă să se spele şi îl îmbracă. Camera unui boier mare, de dimensiuni considerabile, este înconjurată de un şir neîntrerupt de sofale moi, pe care, când nu doarme stă boierul turceşte ş în mijloc, mese mari ş perdele în culori ţipătoare, bogate covoare pe care sînt reprezentaţi sultani şi paşale, pipe lungi, trofee de pistoale şi de iatagane întregesc mobilierul. În faţa apartamentului boierului se găseşte unul identic pentru oaspeţi, călători sau prieteni în trecere, mai ales paşale şi mari demnitari turci veniţi în ţară. Aripa din dos a casei cu vedere şi scară spre grădină constituie apartamentul jupânesei şi jupâniţelor ş
vezi Între hanger şi sofa, Timişoara, Editura Marineasa, 1998. Andrei Pippidi, Phanar, Phanariotes, Phanariotisme în “Revue des études sud-est européenne“ (RESEE), tome XIII, 1975, Buc., Ed. Academiei, p. 241. 3 Id., ibid., p. 241. 4 Vezi Între hanger şi sofa.
2 1

stăpânirea jupînesei se întinde şi asupra marilor cămări ale căror chei ea le păstrează şi cărora le închină tot timpul care-i rămâne de la găteală şi plimbări , fiicele ei, înconjurate de slujnice de tot felul şi de un număr mare de domnişoare de companie fete de boiernaşi învaţă ca să le treacă timpul, să coasă sau să crească viermii de mătase...” 5

Lumea evocată de istoricul Pompiliu Eliade rămîne multă vreme aşa, pînă tîrziu după revoluţia de la 1848. Aceasta pare a fi una din constantele rele ale moştenirii noastre: încetineala schimbării, cursul aproape anistoric al reformării sociale şi mentale. Fără îndoială că scriitorii, mai toţi, vor fi în această epocă aproape de nerăbdarea contemporanilor noştri în chiar ceea ce, pe bună dreptate, puteau şi cei de atunci (ca şi cei de azi) numi ritmul insuportabil de încet al schimbării (sau, altfel) al simplelor cosmetizări care ascundeau cel mai adesea metehne vechi. Este adevărat că administraţia pare să aibe în politica ei, aşa cum transpare din actele vremii, o certă dorinţă de propăşire în sensul epocii şi al lumii apusene. Înainte de toate, atunci ca şi în prezent, igiena urbană pare să dea multă bătaie de cap autorităţilor. Bunăoară, primăvara, în actele lor, consilierii Bucureştiului la „secsia IV” cu 18 ani înaintea revoluţiei, adică în 1830 hotărau ca în „politiia Bucureştilor” să se îndatoreze fieştecare stăpîn de casă şi prăvăliaş şi să măture curtea şi toate acareturile, „parte de jumătate de uliţă, cît îi ţine faţa casei”. Activitatea cu pricina urma să se întîmple „în toată Marţea şi Sîmbăta”, atunci veneau „cel puţin 50 de cară cu cîte 2 boi prin contract, acestea erau datoare a umbla toată ziua şi „veriunde vor găsi cît de puţin gunoi ori stîrf de dobitoc să-l ridice şi să-l ducă afară”. Se mai adaugă la toate astea alte „16 cară” îndatorate şi ele să care apă în „buţi” ca să ude caldarîmul, ni se şi spune cam cum trebuie să fie amenajată instalaţia: „care buţi la căpătîiul cel din cap să aibă cîte un vas de tinichea cu găuri, ca printr-acel vas să se verse apa din bute şi să se facă udarea caldîrîmului” (Începuturi edilitare 18301832, I, Documente privind istoria Bucureştilor, 1936, p.37). Toată lumea se hărniceşte pentru a se ridica din înapoiere. La fel stau lucrurile şi peste munţi, în Banat. Aici, la 4 IV, 1815, protopopul Nicolae Stoica de Haţeg dă şi el o circulară la Mehadia, plină de îndemnuri „pentru gloate”. Ascultaţi cum zice „protoprezviterul” în scris cele ce trebuiau împlinite: „La lucrul pămîntului care de care mai bărbat, să se
îndemne, gloatele să trăiască. De la Dumnezeu vite aveţi: gunoi, bucluc iarna pe locuri, în grădini grîu, bucate sămănaţi. Mulţi aţi văzut cum lucră nemţii, franţuzii, italienii, ungurii, sîrbii, grădinile îşi direagă: legumi, păsui, mazăre, ceapă, ai, salată, varză, crumperi, chel, morcovi, napi, pătrînjel, piparcă, de tot felul fierturi să aibe gloatele. Cum se ia neaua, cu sapa la ţălină, la pămînt nou de linte, de cînepă şi de in să sape. Şi aşa cînd vom avea de toate, vom fi gazdă şi fraţi cu alte naţii luminate. Aceasta presciţ-o şi o ziceţi” (apud Liviu Smeu, Din circularele lui Nicolae Stoica de Haţeg în „Mitropolia Banatului”, nr. 1-3, 1979, p. 146). În vremea cînd prin Bucureşti carele cu boi ridicau gunoiul şi „verice stîrf de dobitoc”, Ioan Marincu, „sistematicescul învăţătoriu” din Beba Veche cu spaimă scrie pe o carte că „În anul 1831 au murit oamenii de coleră”. Imediat o circulară a episcopiei din Vîrşeţ îi luminează pe credincioşii de rit ortodox ce e de făcut, adică „mîncaria dar mai vîrtos seara să fie foarte cumpătată. De bucate mai tare să se feriască. Pîne necoaptă bine, caldă, şi din bucatele crude, cu săcară şi cu neghine amestecate să nu mănînce, aşijderi să nu se mănînce carne neproaspătă şi pria grasă, peşte proaspăt care în bălţi şi în rîuri necurgătoare lăcuiesc, tot feliul de ciuperci sau bureţi şi necoapte roduri ale poamelor primejdii şi crăstăveţi cruzi şi nemuraţi, liubeniţele şi pepeni să se ferească, mai pre urmă tot însul de mîncare rea cea proastă a cucuruzului fert sau fript (să se ferească)” (Valeriu Leu, Banatul între arhaic şi modern, Mentalităţi în Veacul Luminilor, 1993, p. 21).

5

Pompiliu Eliade, Influenţa asupra spiritului public în România, Bucureşti, Editura Univers, p. 45.

Capul I

Amorul si declaraţia de amor, băile, muzica şi danţul În anii de dinaintea revoluţiei totul se desfăşura după vechiul tipic, aşa cel puţin pare să ne spună nostalgicii, viaţa era uşoară, boierii aveau ce le trebuie, nici ţăranii nu se plîngeau peste poate întrucît totul era ieftin. Iată un portret desprins parcă dintr-un film în care răzbate felul de viaţă al aristocraţiei vremii în amintirile lui Radu Rosetti. Vlăstarul celebrei familii evocă, la începutul veacului nostru, amintiri de la începutul celuilalt în care figura bunicii sale aminteşte de mătuşa Smaranda a lui Pantazi din romanul lui Mateiu Caragiale Craii de Curtea Veche. Aceasta fusese hărăzită din naştere culorii verzi, simbolizată de smarald, după voinţa mamei sale, „caimăcămeasa Păuna” care a legat-o cu jurămînt să nu poarte toată viaţa altă nestemată „şi să se îmbrace numai în culoarea acelei pietre.” Pantazi crede că asemenea dorinţe par mai degrabă desprinse din „minunatul basm al acelei Domniţe a alintărilor care fu străbunica.” Plăcerea vieţii în risipă şi în lux apusean au fost menite să asigure temeiul schimbării lumii vechi. E de remarcat sentimentul civilizator al soţiei hatmanului, capriciile şi, inevitabil, pasiunea ruinătoare a jocului de cărţi: „Bunica era o epicuriană în toată puterea cuvîntului : proclama că viaţa este dată
omului pentru ca el să tragă cît mai multe bucurii dintr-însa. Nimica nu era prea bun, nimica prea elegant, nimica prea frumos nimica prea delicat pentru ea. Nici o casă în Ieşi nu era ţinută ca a ei şi, mai ales, nicăiure nu se mînca ca la dînsa. Se lăuda că ea a învăţat pe moldoveni cum să mănînce şi a transformat bucătăria moldovenească, din bucătărie de sălbateci în bucătărie de oameni civilizaţi şi, în privinţa asta, toţi contimporanii erau unanimi pentru a declara că masa ei era fără păreche în întreaga ţară : proclamau pe bunica drept unică în toate privinţele gospodăreşti şi la dînsa s-au văzut în Ieşi cele dintăi slugi îmbrăcate europeneşte şi servind cu mănuşi albe, ca în Apus. Bunica avea cultul frumuseţii : un barbat şi mai ales o femeie nu putea comite păcat mai mare decît acel de a fi neplăcut sau mai ales neplăcută la privit. Nu suferea împrejurul el decît slugi frumoase. De la început nu a primit să fie slujită de ţigance din cauza pielei lor smolite care-i jignea simţimîntul estetic : era totdeauna încunjurată de un adevărat stol de fete moldovence frumoase, nelepădîndu-se de acest obicei pănă la moarte. Soarta acestor fete nu prea era de invidiat, căci dacă era darnică cătră cele care erau supuse, o slujeau bine şi mai ales ştiau să i se vîre pe sub piele palmele, bătăile cu papucul şi cuvintele usturătoare curgeau pentru cea mai mică greşală. Foarte mondenă foarte cheltuitoare, mai iubea şi jocul de cărţi. Averea hatmanului, fiind atunci foarte mare şi el, la începutul căsătoriei foarte robit de frumuseţa ei, era lasată liberă să cheltuiască cît îi plăcea Dar, cu vremea, prea abuzînd de această libertate, mai ales în privinţa jocului de cărţi el se văzuse silit să strîngă baierele pungii, fixîndu-i pentru toaletă şi plăceri o sumă hotărîtă pe fiecare lună. Deşi această sumă, mai ales pentru împrejurările vremii, era foarte ridicată nu ajungea niciodată cheltuitoarei şi neordonatei hătmănese Din această pricină se iscau necontenite certe între soţi în urma cărora de obicei hatmanul plătea iar cînd nu plătea cucoana Frosiniţa făcea datorii cari, la moartea bunicului, se suiau la respectabila sumă de 32 000 de galbeni sau de 375 000 de franci de aur.” ( Radu Rosetti, Amintiri, p. 50.) În turcocraţie, femeia are un statut diferit faţă de acela din Principate: “Turcii îşi ţin femeile închise şi coperite, dar sînt oarecum libere de dînşii pentru că nu le întovărăşesc în public decît de matroane sau, cînd au mai multe, ele obicinuit iesă la un loc, şi atunce, desigur, se păzesc una pe alta. Pe de o parte le considerează ca cel mai mare bine, căci în seara bairamului, kadinghezesi, nu găsesc nimic superior a oferi padişahului decît o fată frumoasă ca o huri; le considerează ca un obiect sacru, căci nu le pronunţă nici numele, dar cu toate acestea femeile n-au nici o poziţie în societate şi deşărtul acesta acesta se simte îndată. Mahomet, ca şi conciliul de Niceea şi de Macon, nu le dădu suflet, dar făcu mai mult căci le transportă întregi în rai. Toate contribuie a asigura liniştea căsătoriilor: legea, ce osîndeşte cumplit pe femeia greşită şi dă bărbatului atîta putere, mulkmuta; poliţia, ce priveghează moravurile, cafasele, uşele pururea închise, iaşmacul ce le acoepre faţa, limba ce n-o cunosc

străinii ce s-ar ispiti a le vorbi; pînă şi muezinul, ce din vîrful minarelei rădică oraşul ca un Krachwinkel (furtună, germ.) în picioare la cel mai mic prepus. (Ralet, p. 142)

Imaginea femeii autohtone o găsim la Alecu Russo, într-o descriere a Iaşilor şi a locuitorilor acestuia în anii de dinaintea revoluţiei: “Alăturea de daco-roman, umblă femeia lui; după o datină moştenită fără
îndoială de la vredncile matroane romane, poartă capul îmbrobodit cu un ştergar lung, pe care biserica îl impune în clipa solemnă a cununiei, şi care totuşi nu ascunde totdeauna amatorilor o faţă albă, fragedă, obraji rumeori, ochi vii, smalţul curat al dinţilor şi zîmbetul ruşinos şi cochet al ţărancelor. Fetele umblă cu capul gol – drept pe care abia aşteaptă să-l piardă. Îmbrăcămintea ş-a unora ş-a altora se alcătuieşte dintr-o cămaşă foarte curată, lungă pînă la glezne; o bîrneaţă le încinge mijlocul scoţînd şi rotunjind sîni elastici, şi prinzînd o catrinţă închisă la culoare, aşezată cu meşteşug şi aşa de strînsă pe şolduri, încît le zugrăveşte foarte bine toate formele bogate. Un picior cînd micuţ, cînd mare, după capriciul naturii, de obicei gol, intră într-un papuc. Cercei, şiraguri de hurmuz, amestecate cu salbe, fac parte din găteala lor. (Russo, Iaşii, p.176). Schimbarea mentalităţilor şi a modului de viaţă se datorează, crede Russo, “în toate ţările” femeilor care sînt “mobilul revoluţiunilor, mai ales în ceea ce priveşte moda. De aceea şi la noi, cucoanele au schimbat costumul grecesc, frumos, bogat şi măreţ”. Faptul acesta este valabil şi în mediile cele mai conservatoare, cum sînt cele evreieşti: “Tot aşa printre ovreii noştri, aşa de neclintiţi cînd e vorba de uniforma lor, care e pentru ei articol de lege, şi care ar să moară cum s-au născut, cu tichia de catifea şi cu toate celelalte rămăşiţi din evul mediu (…) Credincioasele întru Moisi s-au împărţit în două tabere: femeile, de obicei foarte frumuşele, ale ovreimii aristocrate, pe care fără incovenient am putea-o numi finanţa noastră şi care prin muncă şi economie, şi deci prin galbeni, a ajuns la un fel de egalitate cu boierimea noastră – au primit de-a dreptul toaletele nouă. Totuşi, după o lege a Talmudului, femeile măritate (p.204)sînt obligate să-şi radă părul capului. Pentru a lecui incovenientul acesta, ele se împodobesc aşa de artistic cu panglici de tafata, încît nu observi şiretlicul decît foarte de aproape. Peste tafta prind deasupra frunţii, cu bolduri, un văl de orice coloare, dar de o ţesătură prea fină şi foarte delicată, care pluteşte capricios şi fără griji, jucîndu-se cu vîntul ori dezmierdînd o ceafă minunat rotunzită, albă şi cochetă, şi le dă parcă un aer fantastic. (…) Cealaltă tabără se alcătuieşte din matroanele ovreimii aşezate mai jos, care au păstrat costumele pe care le vedem în tablourile vechi ale şcoalei flamande; corsajul roş, cu tivel de aur, fusta scurtă, şorţ şi diademă de mărgăritare, felurită ca formă şi bogăţie, moştenire de la mama la fete, din generaţie în generaţie, din străvechi vremuri. Cînd femeia e tînără şi frumuşică, îmbrăcămintea aceasta îi stă bine; dar sluţeşte bizar pe cel urîte şi bătrîne” (Russo, p. 205)

Costachi, era un scandal de toate zilele. Cînd punea ochiul pe cîte o nevastă, trimetea pe bărbatul ei într-o slujbă depărtată, la trebuinţă îl şi surghiunea, şi atunci lua cu dînsul cîţiva arnãuţi şi se introducea la femeia pacientului cu voie, fãră voie.” Feciorul, adică beizadea Costachi, era un “tînăr frumos”care “nu avea altă ocupaţie decît a căta să scoată din fire pe cucoanele cele tinere şi plăcute”. Aidoma feciorilor de bani gata din ziua de azi, beizadeaua “nu avea altă ocupaţie decît a căta să scoată din fire pe cucoanele cele tinere şi plăcute”. Aşa stînd lucrurile şi întrucît “se înhăitase cu cîţiva feciori de boieri si băteau mahalalele ziua şi noaptea” s-a trezit “urmărit de bărbatul uneia din conchistele sale, cu care se primbla în trăsură, şi văzîndu-se strîmtorat de aproape, scoate pistolul şi trage să împuşte pe soţul trădat; glonţul însă nimereşte în unul din caii lui, calul cade din ham şi beizadeaua scapă cu chica topor.” Pedeapsa femeii necredincioase constă în expunerea acesteia oprobriului public: “A doua zi femeia adulteră era izgonită de sub streaşina conjugală şi lăutarii improvizară cîntecul: C... ai fost, c... să fii, La mine să nu mai vii!”

Pe vremurile de dinaintea zaverei eteriste viaţa în Bucureşti şi Iaşi este dominată de un consistent freamăt adulterin. “Lui Caragea”, ne asigură Ion Ghica “îi plăceau femeile.” Abuzurile sînt pe măsura renumelui epocii: “Într-această privinţă, purtarea lui (a lui vodă Caragea n.n.) şi a fiului său, beizadea

Riscurile aventurilor amoroase erau mari, prin urmare “nu era lucru lesne de a fi galant şi nu fiecine îndrăznea a face curte”. Cel mai adesea “Cînd un tînăr punea gînd rău pe o fată, el putea să dea cu ochii de tatăl sau de fratele ei, şi atunci, nici una, nici două, popa îi şi cînta Isaiia dănţuieşte, şi căsătoria, deşi silită, era valabilă.” Dacă junele se îndrăgosteste cumva de o femeie măritată, atunci “treaba devenea mai serioasă, pentru că răsplata depindea mult de brasla la care aparţinea bărbatul ultragiat.” Pedeapsa era specifică stării sociale a soţului înşelat. Spre exemplu, “Măcelarii luaseră obiceiul să umfle pe galanţi cu ţeava, ca pe berbeci, şi-i trimitea acasă în căruţă” în timp ce “Croitorii se serveau de foarfecile cele mari de teşghea”. Un băcan “ce găsise pe un cuconaş sub scară, la nevasta lui” dă dovadă de imaginaţie justiţiară: “după ce l-a despuiat în pielea goală, l-a uns cu cătran din creştet pînã în tălpi, i-a pus o pereche de coarne pe cap, 1-a legat răstignit de mîni pe un drug, i-a legat un că1uş în gură şi 1-a luat în şfichiu1 biciului pe pod, de fugea lumea de dînsul ca de Ucigă-l toaca, încît nici chiar slugile lui nu au voit să-1 primească în casă. A doua zi 1-a gasit vizitiul ascuns în

ieslele din grajd.”. Războiul dintre amorezi şi rivalii lor capătă aspecte dintre cele mai neaşteptate: “Pe un alt cuconaş bărbatul l-a uns cu miere pe piele şi 1-a lăsat o zi întreagă prada muştelor şi viespelor”. Măsurile de precauţie sînt deosebite, căminul familial este apărat în felul unei cetăţi asediate: “ferestrele aveau zăbrele ca puşcăriile; porţile se deschideau greu, căci erau înarmate cu broaşte tari” iar cutare nevastă dacă se ducea la o rudă “era întovărăsită de două-trei jupînese bătrîne şi credincioase”. Fetele erau supravegheate mai strict încă, frumuseţile june ale vremii “de-abia aveau voie să iasă în grădină, şi grădina era încunjurată cu zid nalt sau cu uluci de scînduri de stejar. Nici măcar peţitorii nu 1e vedeau pînă nu se isprăvea vorba de căsătorie, încît ginerele nu era totdeauna sigur că a văzut bine faţa logodnicei sale.” Cu toate acestea inevitabilul se produce. În Ciocoii vechi şi noi, după cutare căsnicie se consumă cutare infidelitate scoasă la lumina zilei. “Coconul, rămîind singur cu cocoana, încrucişă mînele la piept şi cletinind din cap îi zise: – Bune sunt astea, Elencuţo dragă? Asta este răsplătirea care-mi dai pentru strădaniile mele, pentru dragostea mea? Să piei din casă, tălăniţo, căci, pe viul Dumnezeu, te omor...”

Cărăbuş, apoi îl despuie în pielea goa1ă, îl unse cu păcură peste tot trupul şi după ce-i puse o pereche de coarne închise cu 1acăt, ca să nu le poată scoate, îi dete brînci din curte afară. Era pe la un ceas din noapte. Lumea furnica pe drum. Cum văzu dar pe hatmanul negru ca un bivol şi cu coarnele-n cap, începu a-i da cu huideo, încît bietul om, nemaiştiind ce să facă, o 1uă la fugă şi se ascunse sub podişca de la Sfîntul Ilie după Podu Calicilor; dar nici acolo nu-l lăsară în pace cîinii mahalalii prin 1ătratu1 şi urletele lor cele grozave. In sfîrşit, ieşi de sub podişcă şi porni către streajă la o vie a sa, ca de acolo să trămiţă să-i aducă haine de primeneală şi celelalte.”

Ceea ce se petrece mai apoi seamănă în toate cu povestea din scrierile lui Ion Ghica: posibil amîndouă să fi avut aceeaşi sursă în oralitatea epocii. La Nicolae Filimon, coconul încornorat “trecu în sacnasiu înfuriat şi trase o bătaie ţeapănă lui

Întocmai ca în istorioara lui Ghica, şi aici sluga nu îşi recunoaşte stăpînul. Filimon construieşte scena prin dialog nu lipsit de umor:
Dar ce ai, mă, neghiobule? strigă vierul, supărat ca-şi stricase somnul. – Ce să am; iacă a venit dracul să ne ia. – Ba te-o lua pe tine, nevoiaşu1e. Deschide usa, auzi tu, şi vezi cine este. – Da nu ţi-am spus, măi omule, că este dracu? Vierul sări necăjit din pat şi, îmbrîncind pe argat, zise: – Cine bate la uşă? – Eu, Ioane! – Cine eşti tu? răspunde. – Sunt stăpînu tău, nu mă cunoşti? Vierul deschise uşa, dar o închise iarăşi cu repeziciune, crezînd că a văzut pe dracul în adevăr. – Ci deschide odată, mă Ioane, nu mă ţine în frig. Nu deschiz eu dracului. – Dar eu sunt stăpînu1 tău, nu sunt dracu1. Deschide, căci mor de frig. – Nu deschiz, că eşti dracul cu glasul hoierului. În sfîrşit, după mai multe zbuciumări, vierul îi deschise uşa şi îl primi în casă, iar după aceea puse cazanul pe foc şi-1 îmbăie ca p-un copil mic, apoi trămise la curte sa-i aducă haine şi un fierar, ca să-i scoată coarnele.”
“–

să asculte frumoasele melodii ale junei diletante, s-a zbîrlit de gelozie, şi cînd a doua zi tînăra femeie s-a trezit, nenorocita!... a găsit clavirul spart cu toporul în mii de bucăţi. Mîhnirea ei a fost atît de mare, încît peste cîteva săptămîni o duse la groapă.” Epilogul istoriei acesteia este comic, dacă nu ar fi fost tragic: “Ea lăsase cu limbă de moarte să-i facă coştiugul din scîndurile clavirului, dar popa s-a împotrivit, zicînd că fusese vasul Necuratului”. Această încredinţare a autorităţii religioase arată lumii de azi că în vremurile de dinaintea mai sus pomenitei zavere eteriste “Arta era lucru necunoscut. În tot Bucureştiu nu se afla decît un singur piano şi o harpă. Muzica aparţinea lăutarilor şi cîntăreţilor de la biserică. Persoană cu inspiraţii artistice era numai domniţa Ralu, fata cea mai mică a lui Caragea, natură aleasă, posedînd gustul frumosului în cel mai mare grad, admirătoare a muzicei lui Mozart şi a lui Beethoven, hrănită cu scrierile lui Schiller şi Goethe. Ea găsise în cîţiva tineri greci, rude şi amici din şcoala grecească de la Măgureanu, studenţi admiratori ai tragediilor lui Euripide şi Sofocle” (Ion Ghica, I, 143).

(Filimon, II, 161) Uneori gelozia soţului este prilej al unor istorii tragice, iacătă o tînără fată a unui boier de mare rang care şi-a făcut educaţia la un clauster (mănăstire-şcoală n.n.) din Viena, acolo, fiind crescută după cerinţele apusene, a dobîndit “un talent extraordinar pe clavir”. După măritiş a adus cu ea “preţiosul instrument”. Totul a fost bine pînă cînd “Într-o seară, boierul, zărind cîţiva inşi care se pitulaseră lîngă uluci ca

Aşadar, amorul este mai întotdeauna însoţit de muzică. Aşa pretindea cutuma vremii. Andronache Tuzluc cade la amor auzind “exclamaţiile amoroase” de care este plină “o cantilenă” pe care o cîntă cu suave accente minunata Chera Duduca; aceasta este “o femeie jună ca de douăzeci de ani, foarte frumoasă,

şezînd răsturnată pă un divan de mătasă şi cu părul ei cel negru undulînd în neorînduială. Cămaşa de borangic, singurul veştmînt ce acoperea trupul ei, era atît de transparinte încît lăsa să se vază un piept mai alb decît marmura, şi o talie de nimfă. Ea ţinea în mînă o tambură cu care se acompania. Ochii ei cei negri şi plini de văpaie amoroase, absorbiţi acum în arzătoarele visări ce deşteptau în inima ei du1cele accente ale melodiei, părea că cereau o dulce mîngîiere la chinurile ce ea suferea.” (Filimon, II, 32)

Amorezul vremii (altul, de bună seamă, decît marele postelnic care obişnuieşte să apuce cu mînă sigură ceea ce doreşte) organizează la fereastra iubitei “serenade de lăutari şi uneori de bande militare însoţite
cu tobe şi cu tipsii, întocmai ca la grădina lui Giafer, şi care se termină prin păruieli în clasele de jos şi prin ceva mai rău în cele de sus?” Nicolae Filimon zugrăveşte amantul de sub geamuri cu acreală, de aceea se şi întreabă, îngrijat de nerespectarea liniştii publice şi a bunelor rînduieli, “Ce crimă au săvîrşit paşnicii locuitori ai vecinătăţii, ca să fie deşteptaţi din somn, în strigătele birjarilor şi oftările cele monotone şi ascuţite ale amorezilor vulgari, mai indiscreţi decît pisicile; căci aceste dobitoace sentimentale mior1ăiesc şi ele o 1ună pe fiecare an şi apoi ne lasă în pace, în vreme ce pisoii cei cu două picioare nu numai ca miorlăie neîncetat, dar neavînd destulă încredere în seducţiile vocei lor, mai iau şi pe alţii de le ajută” (Filimon, II, 53).

Povestea cuceririi unei frumuseţi încarcerate în dosul unor garduri greu de trecut o relatează cutare amorez amicului său în romanul Misterele Bucureştilor al lui Grigore H. Grandea. Ca să intri în cetatea mîndră şi voluptoasă, “noi”, zice eroul cu pricina, “cari sîntem fii lui Marte”, adică niscaiva “laitenanţi” în armată, trebuie “să procedăm după toate regulele tacticei”. Juna asaltată după regulile pomenite este “ca Venera lui Tizian”, posedă “ochi negri şi arzători, cu o gură mică şi zîmbitoare, care te face să treci prin foc ca să-i furi o sărutare, cu braţele albe şi rotunde cari parcă n-au altă menire decît a strînge pe fericitul amant la sîn”. În vederea împlinirii celor ce trebuiesc împlinite, amorezul dă ocoale “ore întregi casei în care stă închisă nimfa”, mai apoi e nevoie să intre “în vorbă cu cîteva bătrîne din vecinătate”, pe urmă, acelaşi, îşi asigură “înalta protecţie a unei ţigănci din curte”. În regulile tactice mai intră ochiadele aruncate “cu tot focul inimei (…) spre fereastra crudei” dar şi închirierea strategică a unei case mici “de la a cărei fereastră” este cu putinţă a privi în grădină. Desigur că trebuia ţinut în seamă şi faptul că între amorez şi cetatea cea volptuoasă (asemenea picturilor lui Tizian) “erau nişte uluci mari şi ţeapene, îmbrăcate în partea de sus cu ţepi
de fier, apoi o grădină în care se preumblau doi dulăi mai fioroşi decît Cerber din iad, apoi curtea plină de nişte servitori zaplani, cu cari n-am avut curaj să schimb nici o vorbă”. În tot cazul, sigur este faptul că “peste capetele acestor Arguşi sălbatici, la o fereastră sta ca o floare între flori, ca luna între stele, doamna inimii”. Asta e clar! Ţinînd cont de toate acestea, întrebarea care nu-i dă pace laitenantului amorezat este “cum să fac(ă) 6 punte de unde eram pînă la ea?” Pentru a putea dura o asemenea punte, în rîndul regulilor tacticei stă, desigur, răbdarea care se poate exersa preţ de “o zi, două, trei, patru”. În acest timp, asediatorul stă “ca un suflet osîndit cu ochii ţintă la fereastra ei, pîndind orice prilej ca să-i trămit sărutări şi ochiade.” În cele din urmă îndelunga răbdare este răsplătită, aşa că, iată, “a patra zi am sărit în sus de bucurie cînd am observat că s-a uitat lung la mine şi a zîmbit, văzînd bălăbăneala mîinilor cu care-i trămiteam sărutări peste sărutari. Atunci am crezut că frumoasa statuă începe a învia, a se îndoioşa, ca Venera de marmură sub sărutările lui Pigmalion. A doua zi se coborî în grădină. Sării îndată la uluci şi mă uitai printre ele.”

la mundir un nasture, îl pusei în scrisoare, ieşii şi pîndind cînd Corina se apropie, îi aruncai scrisoarea la picioare. Ea se uită spre uluci, zîmbi, roşi, se uită împrejur şi, nevăzînd pe nimeni, se plecă, luă hîrtia pe care o puse iute în sîn şi plecă spre casa ei. După amiazi, pe cînd pîndeam mereu la fereastra mea, o văd că scoate capul prin feneastra ei şi începe a mustra pe servitori că de ce lasă cîinii să umble prin grădină, căci strica florile. Un servitor scoase îndată cîinii.” Asemenea mesaj este citit degrabă, chiar dacă este fatal Cerberilor celor lătrători: “O idee mi-a fulgerat prin minte, aceea d-a otravi cîinii. Am alergat îndată la amicul nostru Eduard spiţerul şi, după cîteva rugăciuni, 1-am înduplecat să-mi dea hapuri. Le-am pus în cocoloşi de pîne şi trecînd pe la poarta ei, le-am aruncat cînilor cari... Dumnezeu să le uşureze sufletul !… a doua zi erau anuncaţi pe Dîmboviţa. ”
Verbul a dura ne trimite, în acelaşi registru războinic, la cunoscutul vers eminescian despre cei care, mulţi fiind, au durat, durară, zice poetul, peste Dunăre vr’un pod.
6

Mai apoi licăriri ale privirilor celor înfocate printre uluci se întîmplă. În cele din urmă, totul este încununat apoteotic cu alergarea în casă unde laitenantul redactează, după cum însuşi se mărturiseşte, “în iuţeala condeiului cea mai înfocată declaraţie de amor ce am putut face vreodată.” Comparaţii din lumea militară şi chiar întîmplări cu mărunte obiecte cazone se iţesc în plasa narativă. Înfocarea declaraţiei de amor naşte o comparaţie cazonă pe măsură: “Dacă ierbăria armatei ar fi fost mai aproape, sînt sigur că s-ar fi aprins.” Isprăvi multe se întîmplă în lumea aceasta a petliţei şi a vipuştii: “rupsei”, povesteşte laitenantul “de

Vai nouă, cetitorilor, că Grigore H. Grandea ne pune să citim un final de acţie lipsit de orice glorie cu putinţă a înfăptuirilor celor amorezate, ba mai mult, totul sfîrşeşte într-un caraghioslîc din care nu lipseşte un abia simţit impuls spre sado-masochism. Iubita cea asemenea cetăţii voluptoase cu înfăţişare tiţianescă se arată gîde nemilos, îl aşteaptă la miez de noapte pe amorezul laitenant şi-l ameninţă cu dreapta răzbunare a soţului pe care nu-l deşteaptă din somnul binemeritat decît dacă, dragilor, amorezul ei nu-şi primeşte răsplata cuvenită. “Deocamdată”, spune Venera cea, iată, neîndoioşată, “cred că nu trebuie săl deştept (pe soţ, se înţelege, n.n.) iar pentru dumneata este mai bine să îngădui a se pune cataplasma.” Ce este aceasta, stimaţi receptori, vă spun tot cu vorbele povestaşului laitenant care, după ce scapă din mîinile călăului său, aleargă la Dîmboviţa, se dezbracă, intră în apă şi se spală de afurisita de cataplasmă. Atunci, observă al nostru eroe, că afurisita “era muştar cu terebentină sau…dracul ştie ce!” Însă pînă ajunge el la asemenea moment mîntuitor îi este menit să treacă prin pedeapsa pregătită lui dinainte de cetatea cea voluptuoasă şi, iacătă, neîndoioşată. Să vedem cum decurg faptele: Venera tiţianescă “făcînd un semn

“că în ulucile despre mine era o portiţă care dă în grădină, dar închisă cu o broască ruginită.”

Şi, ca întotdeauna în atari împrejurări, eroul amorez trece la acţiune după ce evaluează, corect, faptul

ţigăncei, aceasta se apropie de mine şi-mi smulse rondul. Rămăsei precum mă vezi. Căzui în genunchi şi cerui iertare. Se uită lung şi despreţuitor la mine, făcînd iar semn. Înţelesei că trebuia să mă supun. Tigroaica era fără îndurare. Ea trecu un minut în altă cameră. Servitoarea se apropie de mine. O rugai să mă scape; ea îmi zise:,,Suferă şi taci, că nu ştii ce cîinoasă este!“ Apoi, cum eram îngenuncheat, îmi rădică cămaşa şi-mi întinse cataplasma pe spinare. Era caldă. Îmi lăsă cămaşa şi mă înfăşură cu rondul. – Gata, cocoană! şopti ea, si, intrînd Corina, ea se retrase. Perfida, pufnind de rîs, ma invită să şed. Şezui că nu aveam încotro. Începu a-mi vorbi despre gelozia şi sălbătăcia bărbatului ei. Mă luă de mînă şi mă duse în camera vecină, d-acolo într-alta unde mi-l arătă dormind în pat, iar deasupra patului pe covor acăţate mai multe iatagane, pistoale şi pusti. Mă trecură fiori. Ne întoarserăm încet în salon, unde începu iar să-mi vorbească. Peste cîteva minute începu să mă înţepe în spate, apoi să mă usture. Usturimea devenind nesuferitã, nu mai puteam să stau în loc. Mă zvîrcoleam de durere. Ea, în timpul acesta, se silea să-şi înfrîne rîsul. Am rugat-o cu lacrimile în ochi să-mi dea drumul. N-a fost cu putinţă s-o înduplec. M-a ţinut, zvîrcolindu-mă şi muşcîndu-mi mînile de durere, pînă a început să se albească de ziuă.” (Grandea, Scrieri, 208).

În ceea ce-i priveşte pe tinerii însurăţei, aceştia se manifestă zgomotos în nuvela Au mai păţit-o şi alţii a lui Costache Negruzzi. Junii se află acasă la postelnicul Zambolici care, el însuşi, s-a hotărît să părăsească viaţa de holtei, la peste patruzeci de ani. Cu toţii, “într-o seară, juca vist”. După o vreme, frustrările răzbat sub forma unor insatisfacţii stîrnite aparent de faptul că musafirii postelnicului, vorba naratorului, “juca vist”. — Zău, zisă unul, azvîrlind cărtile, de cînd m-am însurat joc numai vist şi nu mai scump de un leu fisa”. De bună seamă că nemulţumirea arată în afundurile ei existenţa alteia pe care eroii noştri o evocă tocmai pentru a o risipi:

Demonii cu toate ispitirilor lor sînt alungaţi prin această strigare colectivă menită să celebreze victoria matrimoniului. Ceea ce sînt ei acum, diferă esenţial de “dezbrăcătoarele şi ruşinoasele patimi” ale celibatului. Cu toate că vechea stare este intens anatemizată, postelnicul îi ispiteşte printr-un compromis: chiar dacă nu se cade să se dedea patimilor celor nedemne ale jocurilor paroil şi setleva, totuşi cel pe nume ponci este mai pe măsura imperativelor morale impuse de actuala lor stare. Iată scena:
-

— Taci, zise altul, nu e de cuviinţa unui om căsătorit a lăuda astă dezbrăcătoare si ruşinoasă patimă. Eu am uitat şi paroil şi setleva. Zi, mai bine, să trăiască căsătoria! — Hura! strigară toti.

După ce propunerea fu primită prin conglăsuire, realitatea de odinioară se strecoară pe nesimţite la masă, “Samuvarul clocotea” harnic, animat şi el de fostele vremi. Mai mult “Ceaiul vărsat prin pahare luă o văpsea purpurie, amestecîndu-se cu rumul de Giamaica.” O cedare atrage după sine alta, aşa încît, de voie, de nevoie “Toţi sorbeau astă iscusită băutură”. Desigur că, în chiar momentele în care foştii holtei se bucură de “iscusita băutură”, gîndul îi poartă spre culmi de mulţumire care dau glas unor comparaţii cu anvergură hiperbolică: cei care au scornit asemenea lucru merită pentru fapta lor cinstea “aflătorului tipografiei şi a corăbieriei cu abur”. Cu cît vechile satisfacţii se iţesc mai vădit, cu atît sînt lăudate, “cu” mai mult “entuziasm”, “plăcerile însurăciunei”. În vreme ce beau “iscusita băutură” a vremilor de odinioară,

Adusesă ceai si ciubuce. Ce socotiţi? zise gazda. Eu sînt de idee să facem ponci, precum odinioară, ştiţi cînd... Nu mai pomeni, curmă al patrule; nici voi să mai aud vorbind de acele ceasuri perdute. Să trăiască căsătoria! şi nerod acel ce laudă holteiia, purgatoriul acest mîrşav unde îşi riscă cineva punga, cinstea şi viaţa. Dar propunerea pentru ponci se priimeşte în conglăsuire”.

comilitonii postelnicului se hărnicesc în a defăima “petrecerile holteiei". Şi aşa ce nu mai poţi avea, este vrednic de dispreţ: Întocmai bunicii evocate în amintirile lui de Radu Rosetti, femeile din vremi paşoptiste dau tonul vieţii mondene; cutare “înger” pe nume Zefiriţa este neîntrecută “la (..) contradanţ”; nimeni nu “se mai poate afla (…) să facă solo mai bine la un contradanţ “asemenea ei. În ceea ce o priveşte pe Natalia, dumneaei este “muzicantă din cap pănă în picioare. Sonatele lui Beethoven, fantaziile lui Haydn, capriciurile lui Paganini pentru ea sînt o jucărie.” Talentul îi este mult deasupra a tot ceea ce se poate imagina: de aceea “Cînd se pune la piano, pare că geniul muzicei o insuflă.” În starea de beneficiar de familie al acestui har insuflat de însuşi “geniul muzicei”, soţul este transportat într-un katharsis greu de găsit între melomanii de rînd: “ Fiori te cuprind”, se destăinuie capul familiei: mai mult încă tremuri, plîngi, ţipi ascultîndu-o şi te socoţi transportat într-un rai sau într-o sferă locuită de sirene”. Datorită faptului că a dumisale consoartă este asemenea “muzicantă din cap pănă în picioare”, viaţa de zi cu zi în familie este idilică, este o exaltare cotidiană, un perpetuu cer senin. Menajul se topeşte în indistinctul unei stări cvasiparadisiace. După spusele fericitului soţ, “Dacă vrun nor mîhnicios mă posomoraşte, un allegro vivace mă înveseleşte. Dacă idei
- Cît jălesc vremea perdută, zicea cel mai vechi însurat dintre ei, îmi pare că trăiesc numai de cînd m-am căsătorit. Numai de atunci mă pot socoti fericit. Zilele mele trec ca nişte vise încîntătoare.”

politiceşti mă turbură, un andante il grazioso mă 1inişteşte, dacă vrun cuget de gelozie mă necăjaşte, un adagio sostenuto mă face să-mi cunosc amăgirea şi să vărs lacrimi de căinţă. De bună seamă, concluzia este una singură şi se impune de la sine: ”femeia asta este o fiinţă lăsată înadins de bunul Dumnezeu pentru fericirea mea”. Cu voinţa cu totul paralizată, soţul o urmează pe căile cele întortocheate ale muzicii instrumentale “Pentru hatîrul ei învăţ flautul”, se destăinuie; numai că, din acelaşi “hatîr”, dumnealui învaţă şi tainele cele greu de pătruns ale intrepretării vocale, aşa încît “Acum putem cînta împreună frumosul duet a lui Mozart între Giovanni şi Dona Anna.” E cu putinţă să ne închipuim cum anume se dedau ei cîntării mozartiene în

cerdacul casei boiereşti de la ţară şi cum anume îi privesc cu greu stăpînite priviri înecate în rîsuri slugile îmbrăcate în livrele de majordomi care amarnic îi strîng pe la subţiori. O altă divă a epocii a înlesnit un loc, de data asta “sfintei poezii”, în casa soţului. În ochii acestuia, nevasta e “păgînă ca Lord Byron şi poetă ca George Sand. Autorul ei favorit este Victor Hugo”. Adăugaţi la asta şi faptul că “o cheamă Adalgiţa.” În ceea ce priveşte amploarea peste măsură a talentului divei, acesta este dincolo de orice îndoială. Susţinerea axiologică (cu vagă tentă escatologică) a soţului este pe măsură :
Poeziile ei, cînd vor ieşi la lumină — căci am gînd să le tipăresc — credeţi-mă, au să facă o mare revoluţie în republica literaturei româneşti.” Şi pentru ca să-i fie spusele crezute, acesta nu pregetă să le recite companionilor săi aşezaţi primprejurul “samuvarului” care (desigur) “clocotea” înainte. Soţul îi îndeamnă pe toţi cei care ar mai avea îndoieli să asculte “versurile ce a făcut ieri à la manière de Victor Hugo: Cuprinsă de un trist necaz Az, Priveam amurgu-ntunecat. Cat, Şi văd că dintr-un nour des Es, Multime de draci fioroşi, Roşi. Toti se pun împregiurul meu! Eu, Ce-o să ştiu face de acum? Cum, De-aici să pot al meu să scap Cap ş.c.1.

În căsnicie deficitul de cultură, prostia chiar, sînt senin asumate de soţ: “Văd că vă minunaţi, dar să vedeţi încă altele. Cînd o ascult, mă simt aşa de prost pe lîngă dînsa, mult mă mir cum de mi-a făcut cinste să mă ia de bărbat.” Viaţa trăită în deliciile lectură aduce cu aceea a insului modern care îşi tulbură la fel somnul, vizionînd pe micul ecran creaţii horror la ore înaintate: “Serile adormim întru cetirea vreunui romanţ nou care face să ţi să suie părul în vîrful capului, sau a vreunei poveşti a lui Hoffmann ce te împle de fiori la lumina cea sarbădă a lampei. Aşa uimiţi, cuprinşi, ne lipim strîns unul de altul şi...” Desigur că soaţa postelnicului Zambolici se vădeşte a fi cea mai aproape de canoanele unei femei vrednice de acest nume. Dumneaei, chiar dacă “n-are pretentie a se numi nici Staël, nici Sontag, nici Taglioni” este o ceară moale la îndemîna soţului, ea este “nevinovată ca un pui de turturea. Ştie numai să mă iubească;
atîta ştie, atîta vrea să ştie. Atît de puţină idee are de ademenirile lumei, mult mă tem să nu mă-ntrebe într-o zi «,Si les enfants qu’on fait se faisaient par l’oreille»”. Această adevărată culme a nevinovăţiei, concretizată printr-

o delicioasă ignoranţă sexuală este, în accepţiunea postelnicului Zambolici, garanţia unei trăinicii

familiale imprescriptibile: “talentele sînt bune” acceptă eroul nostru, cu observaţia “că o femeie măritată n-ar trebui să fie prea artistă”. În tabloul pe care îl drege soţiei, aceasta apare ca o sinteză reuşită a unui soi de ignoranţă într-ale artei celei mari, potenţial primejdioase din punct de vedere etic, cu lectura cărţilor moraliceşti. Treburile gospodăreşti au şi ele un rol important în consolidarea unui profil moral sănătos al postelnicesei: “A mea iubeşte frumuseţele naturei, nu ale meşteşugului. Romanţuri nu ceteşte. I-am făcut o mică
bibliotecă de cărţi moraliceşti. Toată dragostea ei sînt eu; toată mulţămirea, florile. În toată dimineaţa, după ce caută trebile gospodăriei, iasă în galeria de lînga ietacul său, unde privindu-şi florile, ceteşte pe Emile a lui Rousseau. Dumneavoastră aţi făcut nişte frumoase portreturi despre soţiile dv., dar — să nu bănuiţi — îmi par cam măgulite. Eu nu spui, eu arăt şi voi să vă încredinţez prin însăşi vederea. Veniţi după mine; Agapiţa nu ştie că sînt acasă. Veniţi!”

Finalul este neaşteptat, crud în cheie realistă; iluziile sînt spulberate, atotputernicia bărbatului ridiculizată: “Toţi bărbaţii s-au grăbit a urma pe postelnicul Zimbolici, nerăbdători de a vedea şi a judeca
fericirea lui. În vîrful degetelor, cătinel, ţiindu-şi răsuflul, au trecut prin un şir de odăi, toate întunecate, pănă ce au ajuns la o uşă cu geamuri, preste care era o subţire perdea. Gazda zîmbind o rădică, dîndu-se cu politeţă în lături ca să lasă pe oaspeţi să privească, încît toţi au putut vedea pe tînăra nevastă, într-un larg capot alb, cu părul lăsat pe spate, lăsată pe o sofa, cu capul răzămat pe umărul unui frumos tînăr ce o ţinea strîns îmbrăţoşată... Buzele lor se atingeau. Gingaşa postelniceasă! sărmana femeie! ea se afla într-unul din aceste momente rare în cursul scurtei noastre vieţi, cînd te simţi învins de plăcere, nimicit de desfătare, cînd visezi treaz, cînd fericirea amorţeşte oricare alte simţiri ale noastre. Deslipind prin un suspin buzele sale de ale tînărului amorez, înturnă ochii şi zări acele patru capete spăriate, acei opt ochi holbaţi ce o priveau. Ţipetul ei îngrozi amorul. Tînărul se sculă, sări în grădină şi se făcu nevăzut.” În cele din urmă, scena încornorării soţului este urmată de un final pe măsură: “Toţi alergară pe acasă cu părul zburlit, cu grija în suflet, cu groaza în inimă, gîndind la scena ce văzuseră şi temîndu-se să nu găsească asemene privelişti pe acasă-le. Spun că coconul Andronache s-a închis în cabinetul său, unde după ce mult trăsni, plesni, blăstemînd gîndul ce-l lovise să se însoare ca să-şi pearză liniştea, în desperarea sa apucă un pistol, îl încărcă şi apoi se puse pe gînduri, privind unealta ucigaşă; în sfîrşit, slobozi un hohot de rîs azvîrlind arma şi zicînd: - Au mai păţit-o şi alţii! Post-scriptum. Dacă cineva are curiozitate să afle ce s-a mai urmat după cele arătate mai sus, îi vom spune că Agapiţa, după mai multe mustrări ce priimi de la soţul său şi mai multe făgăduinţi ce îi dete, nu ştiu cum se întîmplă de căzu iar în ispită. După a treia şi a patra recidivă, onorabila dicasterie îi despărţi, şi coconul Andronache se duse în voiaj ca să-şi uite tribulaţiile conjugate, trimiţînd foastei sale soţii, în ajunul plecării, o frumoasă ediţie a Întîmplărilor lui Telemah; însă noua Calipso se mîngăie lesne de purcederea lui Zimbolici. Ea găsi că păcatul este plăcut, şi că are vreme să se pocăiască; de aceea nici voi a înlocui pre postelnicul, deşi multi aspiranţi la zestrea sa îi făgăduiau că ochi au si nu vor vedea, urechi au şi nu vor auzi.”

Dezmăţul şi poftele cele multe sînt greu de cuprins într-un inventar previzibil. Sodoma şi Gomora i se arată junelui Matei (în romanul lui Ion M. Bujoreanu Mistere din Bucureşti) în Cişmigiu, în vremi postpaşoptiste, după realizarea Unirii, în vremea domniei lui Cuza sau poate că în primii ani ai lui Carol I. Tovarăşul lui de promenadă îi povesteşte grozăvenii lubrice: “Ascultă, Matei,” îi spune el, şi noi îl putem vedea scrutînd împrejurimile aleii pe care tocmai se plimbă: “aceasta nu e totul; vei afla a1te mizerii, precum

Jocul de cărţi, pe care îl găsim larg răpîndit în societatea vremii, fusese un import ruinător mediat de ofiţerii ruşi; acesta cuprinde întreaga protipendadă, tineri şi bătrîni, femei şi bărbaţi. George Sion evocă asemenea plăceri ale timpului la care luau parte figuri de seamă ale viitoarei, pe atunci, scene politice româneşti:

le cua1ificaşi dumneata, care-ţi sunt poate necunoscute şi pe care nu crez să le fi auzit: m-am mai informat după la unii, alţii, că cofetarul care ţine bufetul acestei grădini păstrează o du1ceaţă particulară cu cantaride pentru praticele bune. Aceste pratice sunt vreo cîteva dame venerabile, carii nemaiputînd conta pe succesul atracţiei lor fizice, au recurs la efectul acestor insecte ce trimit pe fiecare zi cîte un elegant la institutul Mărcuţa. De te vei adresa unui boschet, îţi va spune că un bărbat îşi adusese soţia amantului care o aştepta, şi că pentru o asemenea delicată şi onorabilă mijlocire din partea bărbatului, amantul îi plătea bine. Un alt boschet îţi va mărturisi că o femeie devenise amanta bărbatului sorei sale, şi că din această cauză sărmana sa soră ofticase şi murise. De vei trece mai departe, vei afla că o bătrînă carea, după ce-şi mîncase averea cu eleganţii, şi în lipsă de amanţi la modă, îşi rechema suvenirile trecute într-un mod înjositor. Şi multe altele, iubite Matei. Ori pe unde te-ai întoarce, ai afla cîte ceva nou. Termin dar descrierea acestei grădini căci te-ar obosi în punctul că nu ai mai fi în stare să mă asculţi.” (Bujoreanu, 14)

Mai tîrziu încă, prin deceniile şase, eleganţii pe care damele cele venerabile îi trimit la spitalul de nebuni Mărcuţa din cauza dulceaţii garnisite cu afrodisiace din încercarea de roman Don Juanii de Bucureşti a lui Radu Ionescu, aceşti gigolo ai vremii, îşi pierd, şi ei, timpul şi energia la jocul de cărţi: ceea ce fac anume ei acolo este greu de priceput; unul “se ridica puţin pe scaun şi se trîntea iară, mişcînd scaunul înainte sau îndărăt”; acelaşi “se pleacă pe masă ori se trăgea îndărăt cu o mare iuţeală”. Multe verbe, puţină logică a faptelor, cutare “răscolea cu convulsiune ceva pe masă şi scotea o foiţă pe care o apropia
ascunsă în palmă, de ochi, sau o băga sub masă ca s-o vază, ori o împingea deodată înainte fără să se uite la dînsa; alţii odată se depărta repede de masă, se întorcea ori sărea pe scaun, lua foiţa după masă, o rupea şi da o lovitură cu piciorul pe parchet sau cu mîna pe masă”.

„Încă din timpul emigraţiunei patriotice din 1848, în timpul petrecerei de aproape un an în Bucovina, învăţasem a juca cărţi. Între planurile noastre de a reforma ţara prin cărţi (tipărite, bineînţeles) deocamdată jucam cărţi : cu răposatul Negri, cu Cuza - care mai pe urmă s-a făcut domn - cu fraţii Alecsandri şi alţii de ai noştri ne adunam adesea serile în casa patriarcală a bătrînului Eudoxiu Hurmuzaki şi făceam partite de vist sau preferanţă; dar mai ales cînd de frica holerei ne grămădisem mai toţi la moşia Cernăuca, în casa îmbelşugată a neuitatului bătrîn Hurmuzaki, acolo nu numai serile, dar şi ziua ne esercitam cu aceste jocuri, spre a ne petrece de urît.” (G. Sion, Suvenire contimpurane, p. 118)

După cum se vede, cu multe se hărniceau Don Juanii de Bucureşti la mesele de joc. Adăugaţi la asta şi faptul că ale lor costume şi figuri “nu era asemenea mai puţin bizare, unii avea haina ridicată în sus şi dată pe

În ceea ce priveşte vorbele, modul în care comunică fizionomiile cele donjuaneşti, şi aici domneşte o harababură deplină, un absurd care aduce aminte de teatrul cu nume simil; în tot cazul “aceste persoane nu era mute”, asta e clar, numai că ele, persoanele în cauză “era foarte absorbite, căci vorbea puţin”. Din această vorbire absorbită de muţenie, se nasc o serie de situaţii comunicaţionale pe care le găsim în tratatele de retorică. Comunicarea la masa de loto se poate caracteriza prin tropul denumit metabolă, adică să relatezi în alt fel acelaşi lucru, să spui cu alte vorbe ceea ce ai mai spus înainte. Numai că şi alte figuri de stil se nasc în asemenea loc: interogaţia, exclamaţia, apostrofa, dialogismul, perifraza subînţelească, mai apoi conglobaţia, care se mai numeşte şi enumeraţie sau acumulare: la masă “domnea o tăcere adîncă, aci izbucnea deodată exclamaţii, rîsuri, strigăte, monosilabe zgomotoase, şi apoi iară o tăcere absolută”. Rezultatul tuturor acestor aglomerări semantice e taman “o limbă neînţeleasă, necunoscută şi neînsemnată

spate; alţii avea strînse mînecile hainei lor pînă aproape de cot, lăsînd să se vază cămaşa; cîţiva scoseseră haina rămîind numai în giletă şi cămaşă, pe unii îi vedeau cu gileta deschisă de tot la piept, pe alţii fără guler şi legătură, unii luaseră pe spate o haină de casă sau un şa1, şi alţii scoseseră pe jumătate sau de tot cîte o cizmă, ca să libereze puţin piciorul dintr-o închisoare prea strîmtă.” În privinţa figurilor sau, cum am spune astăzi, a fizionomiilor celor donjuaneşti, acestea “avea deosebite expresiuni cari se schimba pe fiecare minut; vedeai unele posomorîte, triste, surîzînd deodată.; altele vesele, posomorîndu-se iară deodată; unele încreţea fruntea sau strîngea sprîncenele, altele îşi muşca buzele sau deschidea ochii mai mari; pe unele citeai curiozitatea, neodihna, aşteptarea; pe altele supărarea, pe cîteva mulţumirea şi bucuria; unele era mîndre şi îngîmfate, altele umilite şi plouate.”

tabloul ar fi incomplect. Ceea ce-ţi izbea ochii mai mult era dezordinea cea mare după această masă, unde unul care n-ar fi fost iniţiat în această ştiinţă cabalistică n-ar fi putut înţelege nimic. Galbeni, lire, ludovici, icosari, sfanţi, se afla înaintea fiecăria persoane era necontenit în mişcare către un punt, unde era mai multă monedă, care aci s-adăoga, aci dispărea, către centrul mesei era înaintate o mulţime de foiţe cu punturi roşii şi negre, sau cu figure, unele era singure, pe faţă sau întoarse, cu galbeni dasupra, la mijloc sau cu unul pe jumătate ascuns sub dînsa, altele era adunate două-trei la un loc, îndoite la mijloc, sau la colţuri; pe lingă aceste cărţi se afla bucăţi de cretă, puţin cam lungi, unele rotunde, altele în patru colţuri, cu o parte ascuţită şi cu alta înfăşurată în hîrtie aurită.; aceste bucăţi de cretă era însoţite de mici perioare rotunde ; împrejurul acestor instrumente era scrise pe un postav verde o mulţime de cifre şi socotele, formînd o linie lungă în dreptul fiecării persoane care însemna o cifră, trăgea peste dînsa o linie, repeta această operaţie de mai multe ori, apoi ştergea tot sau o parte, şi iarăşi însemna; pe marginea de jur-împrejurul mesei, se afla o mulţime de acele foiţe, amestecate, strînse, răspîndite, rupte, luate în mînă şi aruncate iară”. (Radu Ionescu, Don Juanii de Bucureşti, 369)

Şi, în sfîrşit, nu putem pricepe mare lucru dacă nu avem în vedere şi masa de joc. Să aruncăm şi asuprăi o privire limpede. Masa cu pricina “era lungă şi avea o înfăţişare foarte originală, şi, fără descrierea sa,

încă între limbile vorbite de oameni pe faţa globului. Această limbă însă era vorbită de persoanele dimpregiurul mesei, care părea a fi oameni, şi ascultîndu-le de mai multe ori, observai că această limbă are expresiunile sale proprii, precum: paroli, maz, pace, indotă, colţuri, ochiul, sonica, arbur, setleva, mare, trei pe margine, figură, kenleva, în faţă cvarta de rigă, terză de nouă ochi, cvartă majoră, cinci şi cincisprezece, terză de dame, patrusprezece aşi, treizeci ochi, terză de valet şi multe asemine cuvinte cabalistice.”

Jocul de cărţi este îndeletnicire şi la curtea domnească încă din vremurile domniilor fanariote, după cum ne încredinţează Nicolae Filimon în cunoscutul său roman. Pentru a se deda plăcerii acesteia “Invitaţii trecură în acea odaie care era mobilată cu doua sofale turceşti; pe una era o masă rotundă cu picioarele
scurte, pe care erau aşezate două sfeşnice şi mai multe părechi cărţi de joc; iar pe cealaltă erau table pentru jocul de şatrange şi pentru ţintar.

Cei mai mulţi dintre invitaţi se aşezară împrejurul mesei cu cărţile. Beizadeaua însă şi cu hatmanul Cărăbuş preferară jocul de şatrange. ─ Ce jucăm, boieri? zise cămăraşul Stamate Birlic, manevrînd o păreche de cărţi.” Propunerea cinstitului cămăraş aduce în pagină un roi de cuvinte exotice: “Facem un otuzbir de englingea pînă se va găti masa?” “─ Mai bine o panţarolă, arhon cămăraşe, răspunse Dimache Pingelescu, scoţînd o punguliţă cu mahmudele din buzunarul de jos al antereului.”

Răspunsul este pe măsură:

Pingelescu” : – Ştiţi una, boieri? – adăogă baronul Calicevschi scoţînd cu lene vreo trei carboanţe şi cîteva rubiele din buzunarul jiletcii — cu otuzbir şi cu panţarolă ne pierdem timpul în zadar; aideţi mai bine să facem un stosişor. – Dar ce dănănaie o mai fi aceasta, că noi n-am auzit pînă acum vorbindu-se despre dînsa? – Stosul, boieri domnia-voastră, este un joc foarte frumos; el n-aduce somn jucătorilor şi ceea ce are şi mai bun este că, în puţin timp, unul sau doi din jucători mătură toţi banii din punga celorlalţi; cu puţină cheltuială de vreme ştii cu ce te alegi. – Bree! da zdravăn joc! – Joc voinicesc! zise Pingelescu cu entuziasm. Auzi acolo, să moţăim de somn toată noaptea pentru cîteva mahmudele, dodecari san rubiele cîştigate în otuzbir! Arhon baroane, fă bine de ne învaţă şi pe noi acest minunat joc.” ( Filimon, II, 101)

Dialogul boieresc curge mai apoi împănat de nume stranii de bani şi soiuri felurite de jocuri cartoforeşti. De luat seama şi la numele cu tîlc al eroilor, unul este “baronul Calicevschi”, celălalt “Dimache

Lumea din capitală mai petrecea în vremea de atunci şi pe la spectacole de teatru. Aici e locul unde se arată junii după ce s-au săturat să piardă timpul şi banii la masa de loto, aceea “cu înfăţişare originală”. În asemenea locuri, aglomeraţia era aşa de mare încît “zgomotul gendarmilor şi al servitorilor se auzea de departe”, la intrare este “cea mai mare confuzie şi îmbulzeală” ca şi cum toţi s-ar fi temut “că va pierde şirul vreunui act dacă nu va fi instalată înainte de ora fixată”. Aglomeraţie la intrarea la spectacol este şi în romanul lui Nicolae Filimon. Aici “amatorii de teatru

veniseră cu două ore înaintea deschiderii teatrului, spre a-şi cumpăra bilete de intrare ; şi ca să fugă de urîtul ce pricinuieşte aşteptarea, unii se plimbau formînd mici grupe şi discutînd despre diferite cestiuni de care se interesau, iar alţii formaseră un mare cerc împrejurul afişului şi coemntau muzica şi intriga piesei cum se pricepeau. «E tragedie» ziceau unii. «Ba este comedie» răspundeau alţii, afară de cîţiva învăţaţi, cari, luînd cuvintele drama giocoso în simţ material, afirmau cu aroganţă că nu este nici tragedie, nici comedie, ci jalnică privelişte cu jocuri şi cîntece ! ” (Filimon II, 152) Desigur că “damele erau ca niciodată în mare toaletă, căci ele se gătesc totdauna mai bine cînd prevăd că va fi lume multă. Mirosul parfumurilor se răspîndea cu putere în toată sala teatrului 7 . Nu se mai auzea decît fîşiiturile rochiilor de mătase şi disputele oamenilor din parter cu aşezarea pe la locurile lor”(Bujoreanu, 70). În atare loc se iveşte femeia-ţintă a Don Juanilor, ea este, de bună seamă “în vîrstă” şi are o toaletă “din cele mai esagerate: o coafiură încărcată de panglice, de flori şi de dantele era aşezată pe un cap gogoneţ, redus subt forma unei păpuşi, căci nu putea deosebi cineva într-însa o fiinţă umană la vederea sulimanului cu care se spoise; o coletă de briliante era atîrnat de gîtul ei, care era aşa de gros ca şi capul; iar îmbrăcămintea sa consta în o rochie de catifea verde, decolté, dasupra căreia se ridicau nişte umeri comparativi cu ai unui tambur-major”.

Cuceritorul ei, al damei aceleia în vîrstă iubitoare de amor, se pregăteşte în faţa oglinzii, aşa, ce-l puţin, ni-l prezintă Radu Ionescu. Alături îl privesc amicii săi Paloti şi Colan, aşezaţi pe o canapea şi cu o “ţigară de havana” între buze în timp ce el, efeminatul Terez, “înnoda, deznoda, şi iară înnoda la gît,
împrejurul unui guler drept şi tare, o legătură mare, vărgată negru şi roşu, prinzînd-o c-un ac, al cărui cap rotund şi turtit era format d-o mare pirozea încongiurată c-un cerc d-aur.” Cei doi îl privesc de pe canapea, învăluiţi

în fumul ţigărilor de havana şi, într-un tîrziu, Colan i se adresează lui Paloti în felul următor :
Cum anume se petreceau toate aceste dresùri cosmeticale aflăm privind la ceea ce făcea Chera Duduca. “în toate nopţile, după ce expedia pe amîndoi adoratorii ei”. Atunci, frumuseţea din vremea lui beizadea Costache Caragea, “se ungea pe obraz cu alifie vînătă dimineaţa se ştergea cu albuş de ou, se aburea cu cărămizi încă1zite în foc şi stropite cu apă de salcîm, apoi se spăla cu apă de pelin. Acestea le făcea ca să întindă pielea obrazului şi să dispară zbîrciturile; apoi se ştergea cu un burete muiat în apă de castraveţi, ca să scoată petele, şi se spoia cu dres, ca să dea pieliţei o coloare mai albă. După toate aceste operaţiuni, care n-aveau alt scop decît a albi, a întinde şi a întineri pieliţa obrazului, veneau rumeneala cea mincinoasă şi cu care îşi colora obrajii şi buzele, gogoşile de ristic arse cu care îşi înnegrea sprîncenele, şi plasturele cele negre eu care îşi făcea murse sau benghiuri false.” (Filimon II, 49)
7

“ – Mult gust are la îmbrăcăminte Terez, mă înnebunesc !” (Radu Ionescu, 350).

Victima potenţială a lui Terez o găsim în romanul celălalt, acela al lui I.M. Bujoreanu, este dama de la reprezentaţia teatrală care, în văduvie fiind, “schimbase mulţi amanţi, trăia foarte bine, dar în doi ani
vînduse o moşie şi mai era datoare vreo şase mii galbeni. Aceasta însă nu o neastîmpărase căci îi rămăsese alte patru moşii, trei case mari şi o pădure pe carea o cumpărase bărbatul său spre tăiere”(Bujoreanu, 74). Cu gînduri asemănătoare priveşte în jur, de sus, din “lojile Curţii” şi “beizadea Costache Caragea, împreună cu doi fanarioţi şi cu hatmanul Cărăbuş, favoritul şi neseparabilul său amic. Acest frumos şi libertin principe privea prin toate lojile, ca să găsească vreo frumuseţe necunoscută încă de dînsul, spre a o face victimă plăcerilor sale” (Filimon II, 152). Şi tot aici găsim şi replica feminină a cuceritorului Terez, frumuseţea

aceea bărbătească din romanul lui Radu Ionescu. Replica feminină nu poate fi alta decît Chera Duduca, femeia irezistibilă din Ciocoii… lui Filimon. Dama respectivă este o adevărată “Vineră orientală, ieşită din rămăşiţele spulberate ale populaţiunei grece din Fanar”. Ea s-a născut din “spumele vînturate ale mării”, precum “odinioară strămoaşa sa zeiească”. Adăugaţi la asta “o frumuseţe perfectă, o inteligenţă vie şi un spirit fin şi iscusit” şi veţi avea tabloul unor înzestrări ieşite din obişnuit. Asemenea lui Terez, don Juanul care se împodobeşte dinaintea oglinzii 8 admirat de tovarăşii săi pe nume Colan şi Paloti, şi Chera Duduca “iubea
luxul cu deosebire; îi plăcea foarte mult viaţa zgomotoasă.; în fine, toată fericirea ei sta în împlinirea fără întîrziere a celor mai mici şi mai extravagante capricii. Ajungînd în floarea juneţei, ea devenise un magnet care trăgea spre sine toate privirile şi toate dorinţile tinerilor din Bucureşti. Nu era seară lăsată de Dumnezeu în care să nu se cînte sub ferestrele ei cele mai plăcute serenade. Poeţii timpului secase nesfîrşitele comori ale închipuirei lor, fără ca odele, elegiile şi acrostihele lor să găsească în inima vanitoasei femei altceva decît o stîncă de granit de care se sfărîmau poeticele lor silinţe, fără să producă cel mai mic efect. Un singur june izbuti să înmoaie inima ei de piatră, dar nu cu stihuri, nici cu cîntări, ci numai pentru că era fiul domnitorului de pe atunci” (Filimon, II, 35)

Prin lumea, mai degrabă orientală, a Bucureştilor se preumblă şi femei de prin Europa de mijloc. “Această” cutare “jună femeie” din proza lui Nicolae Filimon era “de naţiune maghiară, născută”, iată, “în satul Caransebeş din Transilvania.”Şi cu toate că “soarta o pusese pe cea mai mizerabilă treaptă a societăţii”, cu toate acestea, zic, aspectul ei cel exterior merita tot efortul descriptiv. Nicolae Filimon portretizează eroina prin superlative care se aşază alături de o sumedenie de caracterizări susţinute de comparaţii avîntate. Juna, cu toate că “aşezată pe cea mai mizerabilă treaptă a societăţii”, fusese dotată de natură cu “o frumuseţe rară”, la asta adaugaţi “un suflet “plin de bunătate”. Înfăţişarea fizică este prilej al unor ample dezvoltări prozastice susţinute de procedeul obştesc al comparaţiilor, eroina noastră este “naltă ca un grenadier şi delicată ca un silf”. Mai mult încă, “pieliţa feţei sale rivaliza cu cel mai perfect alb, iar ochii ei mai negri decît murile, armaţi de nişte gene şi sprîncene ce ar fi pornit invidia unei circaziene” (Filimon, 313). Pentru creatorul parvenitului dintîi din proza românească, exotismul feminin pare să se ivească mai cu seamă din lumea germană. Din cauza climei celei temperate a Nordului femeia germană “posedă nişte calităţi morale de mare preţ”. Urmarea acestei constatări generice, de extract tipologic şi ceţos geografic (“cauza climei celei temperate a Nordului”) se concretizează în desfăşurări retorice organizate prin întrebări care dau năvală asupra cititorului pentru a-i îngenunchea orice posibile împotriviri sau sentenţe diferite despre “femeia germană”. Aşadar, se întreabă (şi ne întreabă) autorul: “Unde”, spune dumnealui, “s-ar putea găsi un caracter mai solid şi o educaţiune mai perfectă, dacă nu la o femeie germană?” Sau, mai apoi: “Unde s-ar putea găsi iarăşi atît de multă modestie şi aşa de puţină vanitate, dacă nu la o germană”. Toate aceste virtuţi presupun, de bună seamă, şi o pasiune pe măsură: “femeia germană posedă în asemenea
măsură orgoliul posesiunii încît doar ea, cine altcineva?, este capabilă a comite o crimă în numele amorului faţă de care dovedeşte o mare şi definitivă statornicie”. De aceea Schiller, “în poema sa dedicată damelor” dar desigur şi Schubert, “dulcele bard al Germaniei”, într-o celebrisimă romanţă muzicală, amîndoi în felul specific artei poeziei şi al muzicii, “n-au făcut alt decît a descri fără părtinire caracterul acelor lebede sau nimfe ale Rinului”. Chera Duduca, ea însăşi un Don Juan al epocii, îşi petrece mult timp în faţa oglinzii: “Era pe la orele nouă de dimineaţă; greaca se sculase şi se dusese la oglindă ca să-şi puie în regulă graţiile maltratate de voluptuoasele plăceri trecute şi să mai adaoge cîteva frumuseţi artificiale, ca să dea mai mult interes celor fireşti” (Filimon II, 48)
8

Numai că nu totul este roz în această privinţă, din păcate femeii germane i se potriveşte proverbul care ne încredinţează cum că “«Toată floarea îşi are ghimpele ei»”. Femeile germane prezintă, la o privire scrutătoare, proprii ghimpi, propriile defecte care nu sînt oarecare. Dimpotrivă. E de spus că femeii de rasă germanică îi “lipseşte acel «nu ştiu ce» care atrage pe om către femeie”. De bună seamă că aici vom afla care ar fi să fie, în pretenţia scriitorului nostru, acel “«nu ştiu ce» care atrage pe om către femeie”. Îl aflăm citind deandoaselea reproşurile. Cel mai greu în consecinţe pare a fi faptul că “în amor ele sunt foarte pedante şi ajung de multe ori la nişte pretenţiuni ridicole”. Ne este mai apoi oferită reţeta de urmat în caz că undeva, iubite cetitor, ai căzut în bucluc, adică “ţi-a căzut la inimă vreo germană”. În acest caz, altă soluţie mai bună nu există decît “să te arăţi cît îţi va sta prin putinţă trist, gînditor şi din cînd în cînd să oftezi, de vei putea”. Asta e chestiunea în discuţie, cu femeia germană e nevoie să te forţezi în artele actoriceşti dar şi în hermenueutică: ca să o cucereşti e nevoie, pe lîngă tristeţe, oftat şi căderea semnificativă pe gînduri, şi de o bună cunoaştere a literaturii germane pentru abordarea acesteia “cu profunditate”. Este relativ uşor de priceput faptul că pretenţiunile femeii germane sînt excesive, ba chiar ridicole odată ce, în strategia cuceririi respectivei, e nevoie “să-i recitezi cu o manieră cît se va putea mai afectată sau ultradramatică poezii amoroase”. Ba mai mult încă, în şirul acelor pretenţii pedante, de bună seamă, excesive şi, de aceea, caraghioase, care alcătuiesc structurile şi substructurile cuceririi femeii germane, se impun şi gesticulaţii pe măsură: limbajul poeziei trebuie dublat de acela al gestului: amorezule, pare să ne încredinţeze plin de amărăciune autorul, înţelege că pentru a ajunge la ceea ce doreşti e nevoie “să te pui în genuche şi să te
tîrăşti înaintea ei întocmai ca un condamnat înaintea judelui său neplacabil, căci altfel nu vei putea reeşi a deştepta amorul în acele inimi de gheaţă.” A pricepe obiceiurile cele exotice ale femeilor acestora este un

avantaj al întreprinderii ce are a înfăptui cuceritorul, el trebuie să studieze, asemenea exploratorilor, un ceva cu totul straniu, întrucît unele “germane” dovedesc a fi în mod special atrase “pentru un fel de aventure amoroase cu totul particolare stravagantei lor fantazii”. Şi Nicolae Filimon se întreabă în locul nostru “Ce fac dară?” şi tot el dă răspuns lămuritor. Femeile germane obişnuiesc să întreprindă călătorii pe “strada ferată” dar şi cu vapoarele cu aburi pe Rin şi Elba. Şi ce fac ele acolo pentru a-şi oferi posibile “aventure amoroase cu totul particolare stravagantei lor fantazii”? Vă spun eu, folosindu-mă de vorbele prozatorului român, ce anume fac ele, femeile germane, pe stradele ferate sau pe vapoarele cele cu aburi: înainte de toate “iau un aer mîndru şi pasionat”, pe urmă “deschid pe Faust de Goethe sau vreo broşură de poezii de ale lui Schiller”. Călătoresc în acest fel dîndu-se cu totul lecturii pe care o întrerup “adesea de nişte oftări pe care le lasă” anumit ca să priceapă junele că sufletul lor palpită şi că a sosit vremea să facă pasul decisiv pentru a străbate toate cele spuse mai înainte în vederea cuceririi acestor, vorba prozatorului, “lebede” sau, mai bine spus (şi cu mai multă “profunditate”) “nimfe ale Rinului”. Cu diva germană, aşadar, lucrurile sînt complicate, efuziunile latine o scot greu dintr-ale ei. Iată, spre exemplu, pe “strada ferată”, în compartimentul trenului, conversaţiunile “încep în limba italiană” pe care o cunosc mai toţi călătorii, în afara a doi “bogasieri români”. Şi chiar dacă subiectul discuţiilor se schimbă des, pe măsura “intereselor” şi “aspiraţiunilor” companionilor de călătorie, “femeia germană” tace. Între timp “neguţătorii” vorbesc, previzibil, despre “amorţirea comerciului” şi nu scapă prilejul “a se consulta între dînşii despre modul cel mai bun de a se îmbogăţi fără multă osteneală şi în scurt timp”. Un alt companion, “un bătrîn german”, nu este nicidecum interesat de îngrijorătoarea “amorţire a comerciului” deoarece dumnealui “se află în posesia delirului politic” prin care “declamă în contra noului cabinet al Prusiei”. În timpul declamărilor celor indignate, instanţa narativă se manifestă expansiv pentru a atrage atenţia frumuseţii din compartiment: “Eu şi amicul meu cîntam încetinel duetul între bariton şi bas de la opera I Puritanii, iar frumoasa şi tînăra baronesă citea poezii de ale lui Schiller.” Alături de cîntăreţii cu mesaj direcţionat, un rus, prezent şi el în compartiment, părea “cam distract”. Motivul acestei stări, mai degrabă triste decît “distracte”, este frustrarea. Deşi declară cum că nu ar fi nepărat înamorat de frumuseţea tăcută din preajmă, acesta se destăinuie astfel: “simţ”, zice el, “o mare plăcere de a conversa cu dînsa”. Îndemnat şi încurajat de pe margine, amicul slav “începu să-şi netezească părul şi să-şi reguleze cravata”. Mai apoi intră în vorbă. Adevărul e că nici divele cele de origină mediteraneană, din lumea expansivă a Italiei, nu sînt uşor de abordat. În nuvela Matteo Cipriani poposeşte contesa C. în oraşul Pisa sub înfăţişarea “unui angel în

formă de om”: această adevărată miss Univers se arată “în toate zilele la biserica noastră ca să asculte messa”. Încă de “la prima vedere” se naşte iubirea în inima eroului în felul necruţător al “unui foc” care arde. “Strania pasiune” se transmite degrabă, prin limbajul mut al privirii: acolo, în mijlocul celor sfinte, în decorul baroc, ori poate că renascentist, se petrec fapte de amor scandaloase: “De cîte ori aruncam privirea asupra-i, întîmpinam ochii ei cei negri şi plini de văpaie căutînd spre mine, dar pe dată ce privirile noastre se întîlneau, ea lăsa ochii în jos şi o umbră de confuziune acoperea angelica ei făptură”(Filimon, Matteo Cipriani). Iubirile se arată năvalnic şi în alte locuri, bunăoară în piaţa mare “unde se ridică Palazzo delle Cascine, adică palatul lăptăriilor a ducăi de Toscana”. Acolo, “după ce se culcă soarele, aristocraţia Florenţii îşi opreşte echipajele strălucite dinaintea acelui palat, şi damele se desfătează prin convorbirile cavaleri, care saltă călare împregiurul lor, şi prin dulceaţa laptelui proaspăt ce le împuterniceşte sănătatea şi le învioşează colorele obrajilor. Acea piaţă este locul de întîlnire a multor intrigi de amor”. (Alecsandri, Buchetiera, vezi pagina)

Viaţa paşoptistă prin staţiuni. Adică la băi “Intrigile de amor” se petrec mai ales în staţiuni celebre, cum ar fi Ems, care este un soi de sat nemţesc “alcătuit de vro şaptezeci de oteluri frumoase”. Aici turismul impune vizitatorului realităţi diferite: “casele sînt făcute nu pentru proprietarii lor, ci pentru străinii ce vin”. Viaţa localităţii acesteia este ritmată estival: “de la octomvrie şi pănă la mai, Emsul este pustiu, însă cum se arată primăvara, el începe a se găti ca să
priimească mulţimea călătorilor, pre care îi aduc la izvorul tămăduirei, din tuspatru punturile cardinale, regulat de două ori pe zi, trăsurile de la Coblenţ”. Priveliştile sînt romantice, serviciile ireproşabile şi preţurile pe măsură. Negruzzi, căci el este turistul poposit în “paradisul acesta încîntător”, trage, conform recomandaţiei, la “otelul des Quatre Saisons” şi, asemenea cutărui turist de oriunde, după ce isprăveşte cu problemele cazării, degrabă merge să viziteze “neguţitorii” care “vînd feluri de scumpe nimicuri”. Mai apoi se primblă aga Costache “prin grădina şi frumoasa alee ce se întinde de la izvor pănă la casa cu patru turnuri”. După ce isprăveşte cu preumblarea pe “frumoasa alee” intră în “salonul de conversaţie”. Aici i se arată un fel de Las Vegas arhetipal, adică “o masă lungă îmbrăcată cu postav verde, în mijlocul căriia sta o ruletă” care “scurge pungile străinilor”: aceasta, şi nimic altceva întrucît “duca de Nassau nu învoieşte supuşilor săi să joace jocuri de hazard”. Surpriza cea mare se iveşte de unde nu te aştepţi, turistul nostru găseşte acolo, în jurul mesei îmbrăcată cu postav verde, “mai mulţi moldoveni cunoscuţi”. Concluzia nu se lasă aşteptată: “Moldovenii au ajuns acum, de unde nu-i sameni, acolo răsar”. Lumea bună (“soţietatea aleasă”) care frecventează “băile de la Ems” este cosmopolită: “la începutul curei vin nemţii, ruşii, leşi; iar în iulie năvălesc francezii şi englezii”. Este vizibil faptul că turiştii care vin “la începutul curei”, adică “nemţii, ruşii, leşi” au un statut inferior celor care vor “năvăli” în iulie (“francezii şi englezii”) şi datorită perioadei (aceea de vîrf, din luna iulie, este şi mai scumpă şi, de aceea, mai prestigioasă) dar şi altfel, întrucît atunci (în iulie) “nemţoaicele se eclipsează de crinolina şi volanele parizienelor”. Se instituie un soi de obligaţii mondene superioare bucuriilor populare anterioare, acest fapt “face petrecerea îndestul de monotonă” cu observaţia că există “mîngîierea” (ca o compensaţie pentru risipirea unei existenţe mai puţin supuse exigenţelor snoabe ale etichetei) că “te găseşti într-o adunare cumsecade”. Preţul plătit unei asemenea, să-i zicem, aristocratizări a societăţii de la Ems, merită doar dacă

ar fi să luăm în calcul spectacolul la care asistă turistul venit de pe malurile Dunării. Iată-l în desfăşurarea sa atent notată: “De la 7 şi pănă la 9 oare, vezi trecînd pe promenadă feluri de figuri care de care mai ţanţoşe”. Personaje celebre defilează pe dinaintea privirilor intimidate. Un ofiţer “ce se primblă la braţ cu un june elegant în civil” este “duca de Meiningen”, celălalt este “prinţul Gheorghe de Prusia”. Uneori aparenţele pot înşela, simplitatea vestimentaţiei este apanaj al vipurilor vremii. Iată-l pe contele de Morny pe care
“văzîndu-l cineva fără nici o decoraţie, vorbind operă şi Bois de Boulogne cu contesa d’Imécourt, ar zice că e un faşionablu de Jokey Club, iar nicidecum prezidentul corpului legislativ, şi intimul lui Napoleon III”. Alături, în plină promendă, o “figură poznaşă” face “să rîdă pe duca de Richelieu”. “Poznaşul” este Levassor, “comicul

de la Palais-Royal, care a venit aici ca să ne facă să petrecem cîteva seri vesele”. Alte figuri celebre din lumea veche (“doamna Calerghi, fiica lui Neselrode, prinţesa Rezinska, contesa Potoţca”) se alătură altora de peste ocean: o “damă tomnatecă dar plăcută” este “întovărăşită de două fete (…) elegante”, dama cu pricina este o “americană bogată” care, desigur, nu este “nici prinţesă, nici marchiză”. Cu toate acestea, şi întrucît “republicanii aceşti de piste ocean sînt mai presus de asemenea deşertăciuni”, doamna Hutton şi fetele dumneaei stîrnesc admiraţii cu iz plebeu-democratic: “dar, zău! dacă lumea nouă produce asemenea frumuseţi, nu ştiu de ce mai şede cineva în cea veche?”. O damă mărunţică “dă braţul marchizului de Chabannes”: “O, ce toaletă eccentrică la dama asta mică”, murmură copleşit de admiraţie moldoveanul

nostru; ce să mai spunem de gentileţea lui miss Sheppart? Companionul de promenadă al lui Costache murmură intimidat la vederea dumneaei: “Miss Sheppart? Ce-i aceea?”. Răspunsul este pe măsura cochetăriilor jucăuşe ale locului: “ E o mlădiţă a Albionului răsădită în macadamul Parisului. Mai mult nu ştiu, şi nici nu vreu să vă spun”. Dincolo de pasiuni şi războaie, lumea de la Ems trăieşte în bună pace, aşa că generalul rus Engelhardt, “şăde” “lîngă cîţiva lorzi englezi” şi se întreţine “c-un june ofiţer din marina franceză, care-şi perdu un picior la Crîm”. Şi ce anume fac ei? “Ei fumă şi conversează cu atîta familiaritate,
încît n-ai gîndi că sînt duşmani”.

Şi cum spuneam înainte, viaţa, cu toată compania aleasă, este “îndestul de monotonă”. Dimineaţa, “la 5 oare”, “alergi la izvor, şi pănă la 9 înghiţi apă caldă”, te plimbi prin grădină, asculţi “orhestru” şi remarci că “soţietatea” e aceeaşi ca aceea de ieri seară numai că acum e “în haine de baie”. Mai mult, dacă vremea este cumva închisă, englezii se învelesc “în mari şaluri de baie”, fapt care le dă “o înfăţişare foarte poznaşă”. Ceea ce a fost seara, diferă de ceea ce e dimineaţa în asemenea măsură încît cu greu ai putea “gîci pre dama cea elegantă ce-ai întîlnit-o aseară la promendă” sub “boneta şi capotul” din vremea dimineţii. Oricum la “9 oare nu mai vezi pe nime la izvor. Toată lumea s-au tras pe-acasă ca să dejune, şi să-şi facă toaleta, încît două oare promenada şi salonul sînt deşerte. La 11 încep a ieşi”. Şi pe la noi se află asemenea locuri precum acela din Ems, avem şi pe sol autohton o asemenea staţiune, pe nume Borsec, cu o “soţietate” “împărţită în trii clase foarte deosebite prin manierile lor: 1.
Adunarea românească, 2. Adunarea ungurească şi 3. Adunarea armenească. Şi fiecare din aceste este subdivizată iarăşi în alte trepte, potrivite după stare şi ranguri” (Alecsandri, Opere, p.170). Ca la Ems, aristocraţia se află şi ea în prim planul promenadelor, aşa că şi aici “te găseşti într-o adunare cumsecade”. Numai că, vorba conului Basile, aristocraţia se arată mult mai “poporală decît aiurea, din pricina frăţiei sîlite ce leagă negreşit între ei vremelnicii locuitori ai băilor”. Aşadar “sistemul egalităţii”, care “nu va prinde de tot rădăcină pe pămînt”, prinde, aici la Borsec, o “părticică deloc neînsemnată unde el domneşte în toată puterea sa”. Locul cu pricina se numeşte Lobogo, care înseamnă pe ungureşte “În flăcări”. Acolo se împlineşte visul egalitar al omenirii, acolo, într-o “baie răce în care ferbe necontenit gazul carbonic”. Şi ce se întîmplă la Lobogo, în acea“baie răce în care ferbe necontenit gazul carbonic”? Păi, acolo “şăse oameni” stau laolaltă şi chiar “d-ar fi trii împăraţi şi trii ciubotari, nu i-ai cunoaşte unii de alţii, atît de mult răceala apei şi pişcătura gazului i-ar zgîrci şi i-ar strîmba deopotrivă”. De aceea, bine spune un amic al bardului, acest Lobogo este “tronul egalităţii” din cauza “fizionomiei ridicule ce cîştigă fiecare, cînd se scaldă în el”. Prin urmare, pe sfînta dreptate se poate spune că egalitatea “este o plîntă ce nu poate înflori decît în apă şi mai ales în apa grozavului Lobogo”.

În privinţa staţiunii, asemănarea cu aceea în care fusese Negruzzi este vădită. Locul este incert: “Borsecul e un ce care nu se poate numi nici tîrg, nici sat, pentru că n-are nici uliţi, nici magazii, nici locuitori”. Ca şi Emsul, şi aici viaţa este dictată de ritmuri estivale: aidoma muştelor care “stau moarte toată iarna, pentru ca să învieze în primăvară”, “Borsecul este o cuşcă deşartă, pe care numai urşii din munţi o vizitează
poate; iar cum soseşte luna lui iunie, atunci, ca o persoană leşinată ce îşi vine în simţiri (…) casele se locuiesc încet-încet, şi în puţină vreme el se transformează într-un tîrguşor viu şi plin de tot soiul de figuri străine”. Munţii “de prîmpregiur” îşi “perd sălbătăcimea lor” iar “în locul unde cîrîia cioarele mai înainte, acum o bandă de muzicanţi de Cronstad (Braşov) cîntă fel de fel de simfonii: valţuri pentru nemţi, ungureasca pentru maghiari şi Tu-mi ziceai odată pentru români”.

Cîntarea de pe urmă este un bestseller al vremii, pe versurile lui C. A. Rosetti. În privinţa a “cum şi ce fac călătorii pentru ca să poată găsi gazde şi alte neapărate lucruri pentru vieţuire” într-acest loc, ne răspunde Vasile Alecsandri în felul următor: “La această întrebare vrednică de

toată lauda voi avea onor a răspunde că, precum fieştecare zidire are un înger nevăzut care o ocroteşte, asemine şi pomenitul loc are îngerul său ce, în contra altor fiinţi scutitoare şi înaripate, îl privighează de jos, iar nu de sus, fiind locuinţa lui cu cîteva sute de stînjini mai în vale decît Borsecul. Acel zeu binevoitor, ce este vestit prin micul său cal, se numeşte d. Vermeş”.

Dacă vreodată careva are curiozitatea să afle de ce anume este vestit binevoitorul zeu ce se numeşte “d. Vermeş”, răspunsul este unul singur: “El e factotum plenipotent”. Fiind aşa ceva, dumnealui “închiriază casele” sau “înlesneşte, precît se poate, mulţămirile bolnavilor” dintre care mulţi sînt din aceia “ce sub pretext de boală merg de gustă borvizul”. Şi cum spuneam, fiind dumnealui “factotum plenipotent” el e “personajul cel mai însămnat în toată vremea băilor”. În concluzie: “cînd trece călare pe dinăintea caselor, nime nu lipseşte a i să închina”. În ceea ce priveşte tratamentul, acesta pretinde “cura de apă”; după aceasta “pătimaşul se odihneşte vro două ceasuri de chinurile ce au suferit la fîntînă”. Numai că odihna lui “samănă cu cea de pe urmă noapte a unui osîndit la moarte” deoarece îl aşteaptă baia “răce” la gîndul căreia “pătimaşul” este cuprins de “tot soiul de oţeriri” aşa că, pînă îi vine rîndul, “el este cufundat într-o necurmată neliniştire”, timp în care “ochii lui stau ţintiţi cu grijă asupra muntelui numit Capul Popii”. Acesta este un fel de “barometru”: dacă “fruntea acestuia” este “acoperită cu aburi, atunci un fior îngheţat îi trece prin trup”; explicaţia este la îndemînă: asemenea acoperire a muntelui cu aburii norilor arată “pătimaşului” că va “avea vînt sau ploaie în vremea băii”. Dimpotrivă, “dacă ceriul e senin” deasupra Capului Popii, “un fel de curaj mincinos vine de-l mîngîie, dîndu-i sperare că va fi soare cînd s-a scălda”. Îndată ce vine vremea, adică atunci cînd “zece ceasuri şi giumătate au sunat; el trebuie să meargă la Lobogo!” Picioarele îl poartă cu greu, tulburarea e în suflet, are faţa schimbată. Iată-l că “au agiuns”, aşa încît de-abia acum “merită a fi privit”. Soldatul “care e de pază au închis uşa băii după dînsul” şi acolo “un dezgust înfricoşător de apă se zugrăveşte în ochii lui”, mai mult încă: “toate lucrurile ce-l împregiură şi care se arată i se pare o gură a iadului; clocotirea gazului în apă sună în
urechea lui ca rîsul dimonesc a unui geniu fantastic, şi nenorociţii ce-i vede strîmbîndu-se în Lobogo îi închipuieşte ca nişte suflete muncite de draci. Un amestec grozav de gemete şi de răcnite se rîdică de la picioarele lui şi merge de se perde în văzduh, suflînd în peptu-i o spaimă copilărească , care îi zburleşte părul pe cap.” Privit din afară, şi de cineva care nu e în chestiune, “tabloul ce înfăţişează Lobogo (…) ar fi un izvor de petrecere şi de rîs, fiindcă fieştecare din aceştia gioacă un rol cît se poate de comic. Unul chiuieşte ca un poştaş; altul miorlăieşte o arie jalnică de la Lucia, hăcuită prin clănţănirea fălcilor; altul se roagă italieneşte la soare ca să fie mai fierbinte, zicîndu-i Sore amico! Un al patrule se sfădeşte cu feciorul lui pentru numărul minutelor, tremurînd, ţipînd, cîntînd, şuierînd şi văitîndu-se, produc un totul ridicul foarte vesel pentru un privitor, dar foarte puţin încurajător pentru pătimaşul nostru. Iată-l însă dizbrăcat, gata a să arunca în braţele groaznicului Lobogo. Face un pas spre el…inima-i bate! Mai face unul…ochii i se painjenesc!…încă unul… picioarele-i slăbesc şi el pică în genunchi pe marginea basinului, ca un vinovat ce ar cere iertare. Un vînt răce se stîrneşte tocmai acum, lunecă pe trupul lui şi prin neplăcuta lui dismierdare îl sileşte a întra mai degrabă în apă. La acest sămn urît, el îşi udă capul iute, se freacă pe subsuori şi, oftînd din greu, şi făcîndu-şi cruce, se azvîrle înainte cu ochii închişi şi cu dinţii strînşi. Un trup mai mult mort de frică cade şi se acufundă în apă; dar deodată, înviet prin frigul de gheaţă ce-l cuprinde, acel trup iese afară hemesit, spăriet, turbat; fuge ca o maşină, dă din mîni, sare pe loc, se bate cu palmele pe pele, ca şi cînd ar alunga nişte albine de pe dînsa şi, într-un cuvînt, dă toate semnele de un om scos din minte, pănă ce razele soarelui, liniştindu-i sîngele, îl aduc iar în sîmţiri. Dar ce folos!… aici începe un alt şir de ticăloşii. Sărmanul nu au scăpat pentru că au ieşit din baie, căci un tremur ca de friguri îl apucă îndată şi îl opreşte de a să putea îmbrăca răpide pentru ca să se mai încălzească. Hainele întră cu greu, colţunii se trag pe dos, ciubotele nu vreu să se încalţe, jiletca se îmbumbuie strîmb şi toate par că şi-au dat cuvînt pentru ca să-i prelungească chinul. Slavă Domnului! În sfîrşit s-au gătit! El se depărtează, fugînd de Lobogo, şi apucă spre munţii de pe-mpregiur; aleargă tremurînd şi gîfîind ca un gînsac, pănă ce, umplîndu-se de suflet, cade gios de osteneală şi de căldură, la rădăcina unui brad.”

Cei care trec prin asemenea “patimi” sînt “solidari” întrolaltă: “La Borsec toţi sînt fraţi, de nu în Hristos, dar în borviz”. Se naşte acolo o comunitate pe care nu o poţi găsi aiurea în care “Dame şi cavaleri
fac toate chipurile pentru ca să-şi pricinuiască mulţămire şi, în urmare, naşte între ei o unire, pe care ani întregi nu o pot forma tîrgurile cele mari”. Cei de acolo descoperă “sîmţiri omeneşti” pe care altfel, “în tîrgurile cele

mari” nu le pot afla: “Cînd soseşte un străin, el este îmbrăţişat cu dragoste, şi de la cea întîi prezentare el are drit să trateze pe toţi ceilalţi ca şi cînd i-ar cunoaşte de mult; şi cînd se porneşte cineva, ce jălanie pe cei care rămîn! ce măhnăciune! ce dovezi de iubire de iubire îl întîmpină din toate părţile! În adevăr, unul din meritele cele de căpetenie a Borsecului este de a însufla oamenilor sîmţiri omeneşti!”.

Danţul şi contradanţul Multe sînt vrednice de luare aminte la băi, dar dintre toate, cele mai intersante sînt balurile. Acestea se petrec într-o “şală de lemn fără nici o altă decoraţie decît nişte fofeze de brad în care ard vro
douăzeci de lumînări de său; iar înlăuntrul ei o societate alcătuită de tot soiul de neamuri, un amestec de tot felul de toalete: dame românce în rochii delicate şi gătite după modele Parisului; baroane şi contese ungureşti îmbrăcate cu pretenţie dar fără gust; armence necioplite în haine de jupînese de casă; şi pe urmă fel de fel de frace civile şi militare, unele elegante, dar cele mai multe cu talii scurte şi cu cozile pănă la călcăie. Închipuieşte-ţi, pe deasupra tuturor acestora, figuri de toată făptura, de tot calupul, strîmbe, triste, vesele, mojiceşti, ungureşti, şvăbeşti, dobitoceşti; într-un cuvînt, o bogată galerie de caricaturi, pintre care de-abie zăreşti cîteva feţe omineşti. Acum înfăţişază-ţi toate acele fiinţi jucînd, sărind, învîrtindu-se ca nişte titirezi, bătînd din pintini; iscodeşte în minte-ţi suciturile de trup cele mai ciudate, strîmbările de obraz cele mai poznaşe şi aşa vei avea o idee de balurile Borsecului. Şi cu toate aceste, o veselie mare e zugrăvită pe feţele tuturor. În vreme de cinci sau şăse ceasuri toţi gioacă cu plăcere, petrec cu mulţămire, şi cînd vine vremea de a să sparge balul, e mare părere de rău ce cuprinde pe toţi iubitorii de danţuri”. În multe alte locuri, în proza lui Vasile Alecsandri, sînt prezentate asemenea momente cu “danţ şi muzică”. În cutare străinătăţi orientale, poetul se impune printre frumuseţi feminine la un soi de discotecă a vremii. “Concertul începe! Angel execută din cornet mai multe arii din operile lui Rossini şi Meyerbeer; apoi, deodată şi fără nici o tranziţie, sună o polcă zburdalnică. În auzul acestor note vesele, ochii vestalelor se aprind, figurile lor se iluminează şi pepturile lor suspină cîte un haaao lung şi înduioşat. Sărmanele! De cinci ani erau postite de plăcerile dansului.” Iată-l pe bardul din Mirceşti cum ne încredinţează cît de adînc îl pătrunde dorul “exprimat prin acea exclamare [“un haaao lung şi înduioşat “] ieşită din fundul inimei ”junelor postite fără voia lor.” Prin urmare “compătimirea” îi dă “curajul devotamentului” şi-l îndeamnă să facă “începutul balului”. Amarnică hotărîre paşoptistă. Uitaţi, ce urmează: “Ambele vestale sar pe rînd în salon, abandonînd braţelor mele talia virginală şi îmbătîndu-se de plăcerea polcii, pănă ce mă obosesc ca pe un cal de poştă”. În Orient, danţul se iveşte unde şi cînd nu te aştepţi: “…mai multe fete de beduini, din satul vecin, veniră printre corturile noastre.într-un loc se opriră, se luară de mînă, făcură o horă şi începură a se înturna în dreapta şi stînga, cîntînd o arie sălbatică cu nişte voci guturale şi, de cînd în cînd, bătînd din palme şi fluierînd într-un chip necunoscut în ţările noastre, imitînd oarecum fluierul greierilor pe cîmp. Cea mai înaltă dintre ele sta singură în mijlocul lor şi părea că ţine tactul. După aceasta veni rîndul cavalerilor arabi. Jucară giritul pe cai arăbeşti foarte frumoşi” (Bolintineanu, p. 123) Şi în romanul lui Nicolae Filimon, ciocoii dansează “luînd pe rînd damele la joc;” pe urmă, aceiaşi, “se deteră cu furie la toate exerciţiile corografice obicinuite în timpii aceia.” Repertoriul este vast, iacătă “Monotonul menuet, danţul clasic al saloanelor europene, săltătoarea cracoviană a leşilor, cotilionul franţuzesc, valţul nemţilor şi ecosezul adus din fundul Britaniei, toate aceste danţuri etnografice deteră prilej pe rînd oaspeţilor noştri de a-şi arăta măiestria; dar se vede că aceste inovaţii străine nu erau încă destul de popularizate în ţară la noi sau că ciocoii noştri nu le prea ştiau juca bine, căci ei se obosiră numaidecît şi, ca să facă diversie, ziseră lăutarilor să cînte pristoleanca, chindia şi jocul numit «ca la uşa cortului» sau zoralia. Atunci să fi văzut zel şi înfocare! Casele postelnicului răsunau sub papucii invitaţilor vătafului său. Rîsetele femeilor, chiotele de veselie, vorba zgomotoasă a bărbaţi1or, sunetele ascuţite ale muzicei, izbirile cadenţate din picioare ale dăntuitorilor - toate acestea formau un sabat infernal, al cărui ecou se pierdea în apartamentele pustii ale postelnicului Andronache, ca un vuiet cobitor pentru stăpinul absent. Abia aproape de ziuă se sparse petrecerea de la Dinu Păturică şi invitaţii lui se duseră pe la casele lor.” (Filimon, II, 120)

Şi cum femeile sînt mai întotdeauna nestatornice, plăcerile balurilor cuprind şi taina unor iubiri înşelate. În nuvela O alergare în zori, Negruzzi încondeiază necredinţa femeii în “răvaşe” pilduitoare pe care un bun amic le trimite altuia în care îl încredinţează să nu-şi facă iluzii: “Tu îmi scrii să te înştiinţez ce

face? cum sufere depărtarea ta şi dacă durerea-i s-a mai alinat. Sărmane prietene! mi-e jale de tine, căci tu eşti făcut a fi cît vei trăi înşelat de femei. Mîngăie-te, simţitoriul Verter, Şarlota ta nici a murit, nici s-a înjunghiat, nici şi-a făcut seama, nici s-a bolnăvit (decît numai cînd i-a murit căţeluşul), ci din împrotivă, a doua zi s-a aruncat în braţele unui tînăr ofiţer de lăncieri…”

Deosebirea dintre cei doi rivali este veche de cînd lumea: unul e poet, celălalt monden, cel dintîi filozofează, cel de-al doilea îşi poartă ţanţoş uniforma de “leitenant”: capul tău e de poet şi al lui de oştean şi
el te numea ucionaia golova; tu de cînd eşti nu te-ai îngrijit de toaletă, în vreme ce Arsenie Timofeevici, balan mai mult decît toţi balanii, e frumos în feliul lui şi e în stare a se bolnăvi dacă ar vide că un fir de păr dintr-un păr e mai lung decît celalalt.” Acestea toate nu ar fi mai nimic, de fapt atuul celuilalt, al “leitenantului Arsenie Timofeevici J.”, este DANŢUL: “Aceea însă în care te întrece, prietenul meu, şi cu care te-a gătit, este danţul. Închipuieşte-ţi că el este cel întăi mazurist din toată noua Rusie şi tu cunoşti slăbiciunea doamnei B. întru aceasta. Tu, sărmane filosof, nu poţi face o singură antreşa; stîngăcia ta e nespusă”.

Mai apoi răvaşul povesteşte, nemilos, cum s-a legat amorul la balul guvernatorului şi cu toate că prietenul nefericitului nu are “mulţămire în adunările zgomotoase unde domneşte eticheta” cu atoate acestea se destăinuie (sadic?) că l-a mînat curiozitatea “să studieze” soarta bietului “Verter” în ochii acestei “Şarlota” uşuratică pe care, vorba lui, “tu îi asemănai cu viorele înrourate şi – cu cîte alte cele.” În cele din urmă “se
începu mazurca. Doamna B. începea cu lăncerul. Ce să-ţi mai spun? Era în elementul ei şi, fiindcă ştiu că-ţi place stilul poetic, o voi asemăna cu Atalanta alergînd pe luciul valurilor. Însul guvernatorul se sculă de la cărţi şi veni s-o privească. Ruşii striga: prevoshodno! Moldovenii: minunat! Pe lîngă ea, toate celelalte femei era slute”. Mai mult încă: “toată seara n-a vorbit decît cu Arsenie Timofeevici, n-a văzut decît pre Arsenie Timofeevici, n-a dănţat decît cu Arsenie Timofeevici”. Altundeva, în lumea orientală de data aceasta, Vasile Alecsandri, asistă “spre sară”, la invitaţia unui “don Pedro y Guypuscoa”, la “un bal de nuntă evreiască”. Descrierea acesteia este marcată de

subiectivismul antievreesc curent în epocă; de aici grotescul de carnaval care maschează un tezism vizibil totuşi:“Ne pogorîm şi videm strada plină de lume. O mulţime de evrei, barbaţi, femei şi copii, cu lumînări aprinse
în mînă, trec în procesie, precedaţi de un orhestru; dar ce orhestru!… o vioară, două tobe mici în forme de căuşe acoperite cu pele de măgar, şi mai multe daierele văpsite în verde. Muzicanţii produc o cacofonie sălbatică, evreii cîntă un soi de psalmodie trăgănată, copiii sar ţipînd sau se dau de-a roata, şi vreo trei femei, înarmate cu badanale, merg de văruiesc pragurile tuturor caselor din stradă, precum şi păreţii casei unde s-a făcut nunta cu o zi mai înainte. În fine toţi întră şi se tixesc într-o cameră, şi balul începe”. “Danţul” este pe măsura “orhestrului”: “din grupul nevestelor se detaşează pe rînd cîte una, vine în rîndul spectatorilor şi, întorcîndu-se în loc, se răţoieşte, se şoldeşte, îşi frînge şelele, rîdică braţele în sus şi dă ochii peste cap; pe urmă se retrage obosîtă, lăsînd rîndul alteia, care o imitează cu aceeaşi lipsă de graţie. Iar în vreme ce dănţuitoarele se zbuciumă astfel, invitaţii se apropie de ele, se fac a aduna bani în perii lor şi aruncă cîte o monedă de aramă într-un talger. Ni se spune că această colectă e destinată muzicanţilor şi aşa trebuie să fie; căci harhalaia lor cacofonică creşte treptat în proporţie cu colecta. După danţ se aduce o masă cu tablale pline de nuci uscate, de turte azămii şi de dulceţi de harbuz”. În Mittel Europa, Nicolae Filimon admiră, cu mai multă înţelegere, un “orchestru” din oraşul Pesta, alcătuit din ţigani ungureşti care delectează asistenţa cu “overtura la Guglielmo Tell de Rossini.” La cererea celor din restaurant, baciul “orhestrului” execută un ceardaş la auzul căruia “Bărbaţi, femei, juni, pînă chiar şi copii, începură mai întîi a face un fel de eserciţiu preliminar, apoi se aruncară ca tigrii în arena jocului.” Danţul unguresc este pus de privitor deasupra “baletului” spaniol, francez, italian şi german”, acesta “electrizează, esaltează (…) omoară chiar. El să compune din două despărţiri, una gimnastică şi cealaltă atletică.” Descrierea mişcărilor, a “movimentului dănţătorilor”, urmează îndeaproape ritmul muzicii, astfel “muzica de la prima parte fiind scrisă pe un moviment încet (andante)” este de înţeles că “dănţătorii fac diferite poze gimnastice pline de maiestate şi graţie.” Mai apoi movimentul muzicii se schimbă, acesta devine “iute, precipitat”, adică allegro precipitato, şi ca urmare “dănţătorii se înfuriază, faţa lor ia un aspect teribil, ochii li se umple de sînge, mişcarea devine convulsivă”. În consecinţă, “baletul se schimbă într-un sabat infernal” aşa încît privitorul intimidat îl întrevede în acel movimento sabatic “pe adevăratul hun, aşa cum îl descrie Ammian Marcelin”, istoricul antic. Numai că lucrurile nu se opresc aici, specia respectivă de danţ durează mai mult de treizeci de minute, timp în care, intimidat, Nicolae Filimon văzu “o mulţime de figuri foarte surprinzătoare, dar deodată şi ca din efect magic, toţi dănţătorii încetară şi rămase numai unul care, după regulă,

căta să esecuteze finalul danţului”. Acesta de pe urmă, care este “un celebru dănţător”, după ce “esecută mai multe figuri foarte frumoase şi pline de cutezare, începu a juca pe vine cu o iuţeală şi graţie nedescriptibile; finalmente muzica încetă şi danţul se sfîrşi în strigarea mulţimei: Eljen Horvath Szechenyi!” Adică: Trăiască Horvath Szechenyi!”

Impulsul cel muzical se iveşte unde nu te aştepţi. Bunăoară în droşca în care Alecsandri călătoreşte la munte cu tineri de o seamă. Frumuseţea peisajului le stîrneşte efuziuni care se exprimă muzical, însoţitorii poetului se manifestă fiecare după posibilităţi: “unul într-o notă scîrţiitoare, altul cu un ton de bas-taille, un al triilea imitînd ruladele oarecării demoazele vădane ce are obicei a cînta prin adunări”. Treptat spectacolul “se prefăcu încet-încet într-un quatuor muzical, vrednic de a încînta urechile îngereşti, dacă
nu ar fi avut o deplină asămănare cu un concert drăcesc. Unul din noi suspină cu o duioşie o bucată dintr-o simfonie a lui Mozart; altul, mai tare la suflet, îi răspundea prin vestitul şi voinicescul cîntic a lui Bujor: frunză verde de năgară; al triile şuiera ca o mierlă un valţ şfăbesc şi al patrule striga în gura mare horul dracilor din opera Robert diavolul. Această armonie, alcătuită din atîte armonii deosăbite, înforma un soi de dihanie muzicală, vrednică de însămnat în analele cacofoniei” (Alecsandri, O primblare la munţi, 142)

Alessandru Pelimon dă peste un alt fel de muzică şi danţ. Drumeţul cutreieră sălbăticiile patriei: îl încearcă diverse “impresiuni de seară pe munţi şi pe marginea rîurilor”. “Insectele” ţării “(…) scot deosebite feluri de sunete”, la acestea se adaugă “înfiorarea copacilor”; “urletul pădurii la strigătul păsărilor de noapte”; “trosnetul ramurilor uscate sub paşii trecătorului”; “murmura apelor”. Armonia naturii “se acoardă” cu “întunericimea nopţii cea însufleţită numai de lumina stelelor”. Şi iată că, în asemenea locuri, şi în atari stări armonice, ţiganul rudar, locuitor al “acestor selbe”, se arată privirii dinaintea unui foc, alături de coliba sa, în timp ce fiii şi fiicele sale “inimaţi de pasiunea ce o au pentru muzică şi danţ, se formează în grupe şi danţă pe
lîngă foc, în auzul unui lăutăraş”.

În vremea pe cînd Pelimon petrecea desfătîndu-şi privirile cu junii ţigani ce “danţă pe lîngă foc”, în capitala ţării, “în sala de bal,vodă,îmbrăcat cu giubea albă, hanger de brilianturi la brîu, şedea în mijlocul sofalei
între ferestre, rezemat de perne, cu gugiumanul de samur, cu funda albă cam pe frunte şi cu mîinile încleştate la ceafă” (Ion Ghica, Opere, III, 400). Alături de vodă, “pe marginea patului, la dreapta şi la stînga şedeau cele şase beizadele şir. Întîi:beizadea Costachi, de curînd întors de la Ţarigrad, pe care glumeţii îl porecliseră beizadea tinghirică sau tingirică, de cînd răpise pe frumoasa Dudu Hanoum, fata bancherului armean Tinghir, nume care îi venea de la oraşul Tanger din Maroc. După dînsul urma biezadea Iorgu, fiul favorit al domnitorului, cu şal turcesc la cap, apoi veneau beizadelele cele mai tinere, Scarlat, Grigorie, Panait şi Mitică, raşi la frunte, la tîmple şi la ceafă, purtînd pe creştetu capului un mititel fes roşu cu fundă de mătase albastră. D-aci încolo, una lîngă alta şedeau cocoana Profiriţa, sora lui vodă, nepoatele Sultana Zefharina, Mariţa Furtunoaia cu fiica sa Anica şi cîteva cocoane mari de protipendadă.”

Mai tîrziu, dar nu la foarte multă vreme, junele Rîmătorian (N. Filimon, Nenorocirile…) se exersează într-o declaraţie de amor avînd ca subiect frumuseţea europocentrală pe nume Rezi, vă amintiţi care, aceea “naltă ca un grenadier şi delicată ca un silf”; şi chiar dacă declaraţia se petrece într-o nedemnă sală de bucătărie, am putea prea bine să ne-o imaginăm întîmplîndu-se la balul acela vegheat de “gugiumanul de samur” al lui vodă şi de “beizadelele cele mai tinere” (…), flăcăii domneşti care se arătau evghenisitei adunări “raşi la frunte, la tîmple şi la ceafă”. Să ascultăm cum murmură nenorocitul slujnicar declaraţia sa de amor în cutare pauză în care muzica şi danţul contenesc o clipă: “ – Frumoasa Rezi!… Angel de candoare care te-ai coborît din regiunile
imperiului (a voit să zică ale empireului) unde să făurează trăsnetile şi fulgerile, ca să creezi fericirea unui nenorocit muuritor ce te adoară precum adoară tînăra mumă pe primul ei născut, ca fanaticul principiele credinţei sale, ca avarul comorile sale!… Avînturile sale declamatorii se cheltuiesc lîngă acea “galerie împrovizată dasupra uşei de intrare” unde “două muzici şi un tacîm de lăutari” alternează “ariile lor de joc şi de lume: muzica de la Goleşti cu muzica clucerului Alecu Nicolescu de la Rîmnic şi cu tarafu lui Dumitrache Lăutaru”.

Aşadar, Rîmătorian iubeşte şi îşi mărturiseşte iubirea folosind comparaţii la îndemînă, aflate în imediata apropiere a biroului său de conţopist harnic. Este vădită ironia lui Nicolae Filimon din dosul vorbelor eroului său, spoiala acestuia culturală şi comparaţiile de tot hazul care contrapun avîntului romantic realităţi ale universului funcţionăresc. Să-l ascultăm pe Rîmătorian cum îşi declamă iubirea în

marşul năvalnic al propoziţiilor coordonate într-o subordonare transfrastică unică faţă de o propoziţie (“Iubită Rezi!…”) al cărei predicat este de la sine subînţeles. Aşadar: “Iubită Rezi!…Tu, care, prin fizionomia
ta mai albă decît hîrtia ministerială, ai ştiut să înfigi în nenorocita mea inimă toate frigările amorului,aibi pietate de un om care nu trăieşte decît ca să contemple ochii tăi cei mai verzi decît granitul, buclele tale cele azurii, dinţii tăi cei de roze şi buzele tale cele mai lucitoare decît marmora. Iată-mă la genuchele tale!…Fii şeful de secţie al inimei mele şi mă voi crede foarte ferice ocupînd postul de pomojnic în amorul tău!…Voi trece cu cea mai mare esactitate în bilanţul datorielor mele de amant fidel toate evenimentele industriale şi politice ale amorului nostru” Muzica şi danţul serii de bal sînt cu putinţă deoarece lîngă o “galerie împrovizată dasupra uşei de intrare” există “două muzici şi un tacîm de lăutari” care alternează “ariile lor de joc şi de lume: muzica de la Goleşti cu muzica clucerului Alecu Nicolescu de la Rîmnic şi cu tarafu lui Dumitrache Lăutaru”.

Formaţiile muzicale îşi au propria lor istorie. Primele două îşi datorează existenţa unor iniţiative menite să aducă în lumea de atunci luminile civilizaţiei apusene. Cea dintîi formaţie muzicală aparţine boierului Dinicu Golescu; acesta, ca un iubitor de progres ce era, “după ce înfiinţase sub direcţia distinsului
profesor şi patriot Florian Aaron o bună şcoală românească la moşia sa din judeţul Muscel, adusese de la Sibiu şi un dascăl de muzică, căruia încredinţase instrucţiunea instrumentală a doisprezece ţigănaşi, din cari acel maestru formase: doi scripcari, doi flautişti, doi clarinete, un oboist, un fluieraş, doi trîmbiţaş, un toboşar şi un ţimbalist pe cari îi învăţase cîteva arii, precum: valsul O du lieber Augustin, cîntecul popular Was macht der Herr Papa, maestosul himn austriac, o căzăcească şi cîteva ceardaşuri.” Cealaltă formaţie de instrumentişti este creaţie a “clucerului Alecu Nicolescu de la Rîmnic”; aceasta este organizată de “celebrul maestru de graţii Cocoratu”. ”Banda(…)se compunea de şase ţigani robi ai clucerului Alecu, cari cîntau din cincisprezece instrumente”. Cîţiva dintre ei, trei la număr, sînt ghitarişti, pe ei îi vedea protipendada “pe cînd operau cu degetele asupra coardelor instrumentelor atîrnate de gît, prin mişcarea capului la dreapta şi la stînga suflau şi într-un muscal sau nai înfipt în cravată la înălţimea buzelor”. În banda muzicală a clucerului se află şi un “mandolinist” care, la fel cu ceilalţi tovarăşi ai lui, “opera” şi la alt intrument, adică sufla (…)în fluieru lui Pan”(în nai, n.n.). Se mai afla acolo “Un suflător de pirostii care ca şi ceilalţi cînta şi el din fluieru lui Pan”. În sfîrşit, cel mai de pe urmă, al şaselea, era şi “cel mai încărcat din toţi”, aceasta deoarece avea “legat de un genuche o tobă şi de celălalt un ţimbal, la piept un fluier de Pan”. Cu toţii purtau “o căciulă de metal cu zorzoane şi clopoţei cari făceau mare sunet cînd scutura din cap pe la soroace”. Repertoriul muzical exprimă fără dubii voinţa de intrare în Europa: “Aceşti artişti esecutau aria din Tancred: Di tanti palpiti, pe care spirtosul şi glumeţul nostru poet Iancu Văcărescu le traducea unei cocoane prin cuvintele: «dă tatii palme şi mamii pumni». Banda aceasta mai avea în repertoriul său aria Stella confidente, Son tre giorni che Nina şi Marşul lui Napoleon.”

Interesantă este şi viaţa şi activitatea lui Cocoratu, un fel de profesor de bune maniere de extract autohton; acesta a avut un cvasimonopol al educaţiei mondene “pînă a nu fi eclipsat de profesorul Duport, fiul celebrului baletist de la Opera cea mare din Paris”. Înaintea parizianului, băştinaşul Cocoratu “a apucat da format mai mulţi elevi demni de talentul său, tineri, feciori de boieri, cari, pe strade, în saloane ca şi la bal, nu au lipsit niciodată de a se ţine în a treia poziţiune, nici de a face cele trei reverenţe prescrise de artă, chiar de ar fi fost în camera cea mai strimtă, a sta cu corpul şi cu braţele încovoiate graţios şi cu buzele pungă ţuguiete. Unul a purtat chiar pînă a murit titlul meritat de maître de grâce.” Şi, în sfîrşit, cea de-a treia bandă muzicală este cea a lăutarilor (“tarafu lui Dumitrache Lăutaru”). Ei nu aveau loc pe galeria de deasupra uşii domneşti “decît cam pe la spartu tîrgului”, atunci boierilor le venea chef de de-ale noastre, băutura stîrnea plăceri barbare şi, prin urmare, cinstitelor feţe, “le venea poftă de vreo horă, ori de brîu, sau de cîntec de lume ca:

Ai, Ileano, la poiană Să culegem buruiană sau: Ah! Nuriţo, cale bună Dar te rog nu mă uita.”

În privinţa danţului el pretinde, chiar înainte de a începe, ca boierii cei tineri să-şi lepede “giubelele şi papucii”, aşa încît “rămîneau numai în meşi şi alergau de luat fetele şi cucoanele la joc, la poloneză, la parolă, la vals şi la «ecossaise»”.Adevărul este că “nu îndrăznea fiecine să se adreseze la rudele de aproape ale lui vodă; fiecare avea pe jucătorul ei favorit.” Preferinţele erau ştiute de toţi cei din sala de bal şi respectate ca atare: “Fata lui Furtună juca numai cu beizadea Iorgu, fata Muruzoaiei numai cu Scarlat Bărcănescu. Dănţuitoarele cele mai întrepride erau Mariţa Ochioasa, fata lui Nae Golescu, Năstăsica lui Grigorie Filipescu, văduva Catinca Slătineanu (Petaluda), Zinca Farfaroaica, nevasta lui Dinicu Golescu”. Un alt element important al prefacerilor celor istorice este vestimentaţia participanţilor la bal. Aceasta este încă, în ciuda eforturilor întru occidentalizare a feciorului lui Duport sau a autohtonului Cocoratu, preponderent orientală: “Cucuoanele cele tinere se purtau legate la cap cu tulpan, zăbranic sau
marabu meşteşugit adus cu coadele cu panglice şi urmuz împănate cu stele şi fulii de diamant, rochie de mătăsărie, marţelin sau paplină fără cute, mîneci cu bufanturi, ciupag scurt pe moda Imperiului. Fetele, cu capul gol, cu panglici şi cu flori, rochie garnisită pe poale cu fionguri de panglice şi de stofă.” Cu toate acestea schimbările sînt vizibile: “Cucoanele mai în vîrstă mai păstrau încă fesul alb, legate cu testemel cu bibiluri, paftale de aur cu pietre scumpe şi cu şal pe spate”. Ca în proza mateină, sculele, adică bijuteriile, erau semn heraldic al ascendenţei nobiliare: “Între sculele celebre se cunoştea scorpia sau dragonul Şuţulesii, fata lui Racoviţă Gîndac de la Colţea, ghearele de leu al Catinchii Filipescu (Bălşeni) şi şirele de mărgăritar cu diamanturi ale Brâncovencei.” De bună seamă că bufetul balului “era toată seara asediat, mereu plin şi mereu gol ca butca Danaidelor,de la care cucoanele şi boierii, după ce mîncau cu prisos, apoi mai luau şi în basmale ca să ducă copiilor acasă.[…] În sala cea mare servitorii cu tavele ofereau limonadă şi orgeadă, începînd totdeauna de la mijlocul sofalei.” În cele din urmă, pe cînd “începuseră danţatorii a se înfierbînta, vodă s-a sculat, a salutat în dreapta şi în stînga şi a pornit spre uşa ieşirei, precedat de baş-ciohodar, urmat de beizadele cele mai mici, de Ioniţă Voinescu, de cămăraşu cel mare şi de cîţiva edeclii”. Şi cum toate au un sfîrşit pe lumea asta “pe la unsprezece ceasuri, îmbulzeala era mare la scară, toţi şi toate îşi căutau blanele, îşi strigau feciorii şi trăsurile, înaintînd la scară fiecare cu masalagiul său după rang. Stradele se luminau în toate direcţiunile şi, pe cînd începuse cocoşii a cînta de miezul nopţii, oraşul Bucureşti reintra în tăcerea şi în întunericul său de toate serile.”

Petrecere încinsă se întîmplă şi acasă la postelnicul Andronache Tuzluc; în lipsa acestuia, proaspătul vătaf Păturică, organizează un party cu toate nebuniile imaginabile: “Cînd trecea furia danţului,
toată compania se punea íarăşi pe bere şi pe mîncare şi, spre a da veseliei un ton de galanterie mai mare, ei complectau orgia prin feluri de glume, turnînd vin în iş1ice1e bărbaţilor şi în condurii femeilor şi dîndu-şi unii altora să bea, rîzînd şi gesticulînd ca nişte nebuni.” Toată orgia, adică “felurile de glume”, vinul în işlicele bărbaţilor, în condurii femeilor, într-un cuvînt

toate cîte or mai fi fost, se întîmplă pe un nimerit fond muzical asigurat de 1ăutarii care, în toată această vreme, “nu încetau a trage din viori şi a cînta din gură sau cîntece de amor pline de dulceaţă, destinate a produce în inima ascultătorilor dor şi înfocare, sau melodii de danţ, vesele şi săltăreţe.” La fel ca în telenovelele cu subiecte asemănătoare din Lumea Nouă, ciocoii petrec de minune, vedem în asemenea secvenţe, pe lîngă “tinerii şi bătrînii de amîndouă sexele”, copiii mărunţei “adunaţi în mici grupe, îndopîndu-se cu ciurechi, simiţi
cu brînză, alune prăjte şi floricele de porumb şi adăpîndu-se mereu din doniţele cu şerbet roşu şi cu bragă, luau şi ei parte la veselia obştească. Băieţii azvîrleau cu mingea şi cu arşicele, jar fetiţele cele mici se jucau d-a ascunsele sau d-a baba-oarba, alergînd ca nişte căprioare prin iarba cea verde şi moale, spre a prinde fluturi sau a culege flori”.

Şi cum toate au un sfîrşit, oricît de bine ar fi să fie, şi aici, “către seară, toate aceste grupe înveselite, bărbaţi şi femei, după ce îşi netezeau giubelele şi trămiteau pe slugi înainte cu ploscile şi cu blidele de mîncare, plecau pe la casele lor împărţiţi în cete, după isnafuri sau meserii”. (Filimon, II, 97). În acelaşi roman şi în aceleaşi locuri, danţul se încinge şi printre oamenii de rînd ai Capitalei. Se cade să nu uităm nici un moment faptul că “Oraşul Bucureşti, atît de zgomotos şi de capricios în zilele noastre, nu era tot astfel în timpii lui Caragea.” Diferenţa este dată de faptul că middle class-ul, adică, vorba prozatorului, “locuitorii săi din clasa de mijloc” se găseau la vremea respectivă “deprinşi de mult timp eu viaţa orientală cea plină de lene şi
poezie, vara se adunau la grădinele Breslea, Barbălată, Cişmegiu şi Giafer. Acolo, fiecare isnaf sau cap de familie îşi intindea masa împreună cu casnicii şi amicii, beau şi mîncau; apoi începeau a învîrti hora strămoşască şi danţurile cele vesele, care se deosibesc foarte puţin de tarantela neapolitană şi care plac atît de mult întregului popor latin. Era însă cu deosebire curios a privi comica gravitate cu care oamenii din popor executau hora, danţul lor de predilecţiune. Provocarea la danţ venea mai totdauna din partea tinerilor; bătrînii şedeau răsturnaţi pe iarbă verde, sub umbra cea deasă a copacilor, şi fumau; dar cu încetul o atracţiune neînvinsă se transmitea în inima oamenilor de orice vîrstă: jocul tinerimei, ca un electrism, mişca pe bătrînii patroni; ei se sculau după iarbă, scoteau binişele cele lungi, îşi sumeţeau pulpanele de la anterie şi se aruncau cu exaltaţie în arena danţului. Era comic a-i vedea cu ce gesturi şi cu cc mişcări se sileau a dovedi junilor cum că mai bătrînii nu sunt tocmai de 1epădat.” (Filimon, II, 96)

Înainte de Unire, sau după, oricum înaintea venirii în ţară a lui vodă Carol I, la baluri se petrec idile complicate, se pun la cale amoruri: cutare “se închină rochiei de catife şi se îndreaptă cătră uşa unui salon lăturalnic unde se întîlneşte cu un aghiotant strălucitor sub uniforma sa aurită”. Acesta, aghiotantul cel strălucitor, se întreţine cu verişoara: “Sărut mîna, verişoară; eşti frumoasă în astă sară ca o zînă! Vrei să giucăm cel întîi contradanţ împreună?”. Aceasta de pe urmă, care nu este, nici n-ar putea fi altceva, decît o fiinţă numită Rochia de crep, evită invitaţia şi o îndrumă spre alta, spre doamna cea cu rochie vişinie: “Nu se poate, verişorule”, zice Rochia de crep, “că-l gioc cu domnul D.; însă dacă n-ai damă, du-te şi pofteşte pe doamna cea cu rochie vişinie, care îţi voieşte mult bine”. Spunînd aste vorbe Rochia de crep “se depărtează, rîzînd cu mulţumire”, în vreme ce Aghiotantul (“posomorîndu-se”) caută să dezlege taina ca un detectiv aflat în misie: “Ce însemnează asta?…D-nul D. gioacă mai toate contradanţele cele dintîi cu verişoara!…Nu-mi prea place, nu, nicidecum.” Şi ce face al nostru Aghiotant, nu stă mult pe gînduri, “se apropie de bărbatul verişoarei”, care e un “tînăr smolit”, acesta nu poate fi altfel decît “foarte îngrijit de cînd s-au însurat”. Prin urmare “stă înfipt ca o sentinelă, lîngă uşa salonului pentru ca să poată urmări cu ochii toate pasurile nevestei sale”. Amarnică îndatorire pe care Aghiotantul o exploatează iscusit: “Ce ai, vere”, zice, “de stai aşa pe gînduri? Ţi s-au înecat corăbiile?”. Vărul desigur că respinge o asemenea constatare, răspunde “cu glas înăduşit”, zice că n-are “nimică”, aghiotantul perseverează în introspecţia sa, nu se dă bătut, revine: “Te vezi pe faţă că-ţi pare rău de ceva”. Preopinentul său cel îngrijorat se miră, face pe neştiutorul: “Mie?…”zice, “De ce să-mi pară rău?” la care, “în taină” Aghiotantul îi dezvăluie ceea ce acesta ştia şi el: “Pentru că verişoara gioacă totdeauna cel întîi contradanţ cu D.” La asemenea dezvăluire, “boldind ochii”, sentinela de la uşa salonului nu se mai poate răbda, îşi dă drumul, se destăinuie, îşi şterge fruntea şi spune ce are de spus: “Nu pot să-l sufăr; parcă-i o muscă leşinată”, zice. (Alecsandri, Un salon din Iaşi. Fragment, 84) În vremea domniei lui Carol I balurile supravieţuiesc în alte straie, protipendada se schimbă cu toate că, într-un anume fel, rămîne aceeaşi. Mari familii boiereşti organizează baluri bogate, la Curte la fel:

“In timpul iernii, balurile publice sunt foarte numeroase. Acestea sunt organizate de diferite societăţi stabilite la Bucureşti: Societatea Filarmonică, Societatea de tir si gimnastică, etc. Balurile au loc, de obicei în Sala Bossel sau Slătineanu. De asemenea, se dau baluri de caritate în Sala Teatrului Mare. In timpul carnavalului, există bal mascat de două ori pe săptămână în Sala Bossel si în Sala Slătineanu. Spre sfârşitul carnavalului, în fiecare sâmbătă, se ţine bal mascat la Operă. Nu mai vorbim de o mulţime de serate dansante de categorie inferioară care se ţin în douăzeci de săli afumate, în care primează pitorescul, faţă de bunul gust, şi morala cea mai puţin austeră. Eşti admis la aceste baluri, chiar şi la Operă, în redingotă şi mănuşi asortate; există unele unde eşti admis şi fără redingotă si mănuşi. Singurul costum adoptat de lumea bună este dominoul; bărbaţii se maschează foarte rar.

In timpul iernii există reuniuni mai mult sau niai puţin dansante în foarte multe case particulare. Străinii care au scrisori de recomandare sunt întâmpinaţi aici cu atenţie şi gentileţe. Casele Oteteleşanu, Suţu, Veisa, Grădişteanu, etc. sunt renumite pentru eleganţa seratelor lor. La Curte, există de obicei un mare bal, în ultima zi a anului, şi alte trei serate mai intime, în timpul carnavalului. Pentru a fi invitat aici trebuie să fi fost prezentat Prinţului şi Prinţesei Domnitoare. Străinii trebuie să solicite această onoare prin intermediul consulilor. Ceea ce deosebeşte balurile din Bucureşti este marele lux pe care îl etalează femeile şi mulţimea de uniforme şi decoraţii” (Marsillac, 146) Şi în romanul lui Ioan M. Bujoreanu, “Într-o duminecă seara din luna lui ianuarie era bal mascat”. Locul unde se ţine acesta nu poate fi altul decît “sala numită Slătineanu sau Momolu”. Despre sala

respectivă scrie şi Marsillac în fragmentul de dinainte, este aceeaşi, după cum la fel pare a fi şi lumea, care este “aleasă şi nealeasă, bună şi rea, nobilă şi nenobilă sau mai pe româneşte de toată mîna”. Această democraţie participativă a balului mascat este anunţată de afişele care “nu respingea însă pe servitori, nici pe femeile publice” cu o singură condiţie, şi anume “dacă cei dintîi erau bine îmbrăcaţi şi cele de al doilea costumate cu oarecare cuviinţă.” Iată o scenă de interior urmată de o fojgăială de predicate verbale menite să ilustreze viermuiala omenească a momentului: “Sala era bine iluminată; o mulţime de măşti se întorceau în
tot sensul, pin apartamente; unile ţipau, altele rîdeau, neştiind cum să ameţească mai mult pe sărmanii bărbaţi, carii, în zăpăceala lor, luau pe unile drept altele.” Mulţimea de măşti care “se întorceau în tot sensul” cu scopul de a ameţi “mai mult pe sărmanii bărbaţi” instituie spiritul social al locului, acesta “se poate recunoaşte numai într-un bal mascat” întrucît numai acolo, la balul mascat, “ambele sexe se întrec a da probe de înţelegere , de apropouri şi de bomouri (?, n.n.)”. De bună seamă că aceste probe, care încheagă “spiritul social”, îşi au propriile limite pentru că “se întîmplă mai totdauna ca bomourile să se prefacă în nerozii”. Prin urmare, Bujoreanu ne invită să ne apropiem de “cele ce se petreceau în acea duminecă seara în sala Slătineanu.” Sîntem înştiinţaţi că pe “la unsprezece ore şi jumătate, sala era plină de dame mascate şi de bărbaţi civili şi militari”. Ca peste tot şi în toate timpurile “Nobleţea se deosebea prin nişte costume elegante, luxoase şi prin oarecari maniere mai convenabile vizavi de bărbaţi cînd se întîmpla să intrigheze pe unii.” Lumea proastă, adică “Celelalte dame mascate, se cunoşteau după îmbrăcăminte şi după umblet căci nu se jenau, nici căutau a trece de ceea ce nu erau.” Şi cum este şi normal să fie în asemenea loc şi cu acest prilej “Totul era în mişcare, nu se mai auzea decît rîsete, ţipete şi fîşîiturile dominelor de mătase. Mai toţi bărbaţii se preumblau cu cîte o damă mascată la braţ pe carii unii le cunoşteau, iar alţii se sileau a le cunoaşte.” În asemenea momente, aidoma cutăror filme de astăzi, din seria aceea denumită acţiune, sau thriller, sau horror, îşi face apariţia “Pe la douăsprezece ore, un bărbat ca de cincizeci ani, scurt, gros, cu o fizionomie foarte respingătoare şi cu părul…”(Bujoreanu, 107); nu mai continui, restul este prea bine cunoscut ca să merite atenţia noastră.

Cu paşoptiştii în trăsură Încă din vremuri de demult românul călătoreşte prin lume. “Peregrinul” Ion Codru Drăguşanu, ardeleanul cel plin de expresivităţi involuntare din veacul paşoptist, părintele unui stil tare aspru şi bun de stîrnit umorul, spune vorbe de mare şi minunată actualitate. “E datina”, spune călătorul, “la noi, cînd vezi lucruri nouă a lua piatră în gură”. Sigur că ne putem întreba, pe bună dreptate, unde şi de ce s-a simţit îndatorat ardeleanul cel bun de gură să-şi domolească vorbăria cu piatra impusă de paremiile poporane. Răspunsul ni-l dă tot el cînd ne asigură că “ aşa şi aici cînd vini să te sui în turnul lui Sînt-Ştefan” gestul se impune, după cum se cere şi altul pe care adesea îl vedem indignaţi pe multe “obiective de patrimoniu istoric”, cînd anume peregrini fac ceea ce a făcut în acele vremuri vechi şi autorul de faţă: “M-am suit şi
lîngă mii altele am scris şi numele meu”. Ion Codru Drăguşanu, încă mai dihai decît alţii, îşi scrijeleşte, pe zidul turnului, numele pentru posteritate “cît se putu mai sus şi mai chiar (clar, n.n.)”. Ce îi este dat să vadă, de acolo de sus, din” turnul lui Sînt-Ştefan”, ne spune cu anume mirare însoţită de o firavă notă meditativă: “de acolo văzui cetatea de patru sute de mii de suflete. Sărace suflete puse claie peste grămadă”. Omul nostru, ca orice alt ardelean din vremea lui dedat cu treburi culturale, vizitează

Vindobona, adică Viena. Ce vede peregrinul din turn? În primul rînd, desigur, peisajul urban pe care îl

traduce în regimul imaginar al unei naturi muntoase de acasă: “casele din Vindobona sunt înalte ca munţii, stradele ca neşte crepături între stînci şi locuitorii – să-ţi spui despre dînşii – buşguie, pedeştrii (pietonal, n.n.), epeştrii (călare, n.n.) şi în trăsure de toată specia”. Aglomeraţia urbană este şi ea prilej de mirare, vindobonenzii “buşguie (…) aşa de îndesat cît cugeţi acum, acum, se turtesc unii pre alţii, ce totuşi nu se tîmplă!” Pe de altă parte, comparaţiile între lumea bucureşteană şi cea vieneză destăinuie gustul lui Ion pentru scrutarea diferenţelor semnificative. Acestea, comparaţiile, merită toţi banii, cum se spune, adică întreg efortul de a le străbate prin lectură. Iată una dintre ele: “caracteristica vienenzilor e tăcerea. Ei nu
strigă, nu vorbesc, ci numai zbîrnîie pre strade, ca albinele în alvearie (stupi). Minune cum atîtea lovituri cu cotul, pre strade strîmte şi scure (obscure) nu-i aduc în afect (stare) să facă larme”. Stranie judecată, stranie manieră de a vedea cam cum anume ar fi să fie conlocuirea în aglomeraţie orăşenească: pe stradele cele “strîmte şi scure” se petrec anume “lovituri cu cotul” despre a căror realitate turistul din turn nu se îndoieşte, mirarea lui este alta: adică, se întreabă el, cum ele, loviturile cu cotul, nu-i aduc pe cei care le suferă “în afect să facă larme”. În schimb, spre deosebire de furnicarul omenesc din Vindobona, “în Bucureşti cei ce au ceva de vînzare şi-o strigă pe poduri cu glas mare, asurzindu-te; aici (la Vindobona n.n.) Doamne fereşte, nu”. În plus de asta “vienenzii sunt oameni subţirei ca ţîrii (despre ce anume ar putea fi cuvîntul de pe urmă tot autorul ne desluşeşte: aceştia, ţîrii, ar fi “pescuţi de mare săraţi şi uscaţi, ba şi terciuiţi”). Explicaţia cum că, de ce “vienenzii sunt oameni subţirei ca ţîrii” este una singură: “de bună seamă că le e nutremîntul (hrana) uşurel den cauza carinţiei” (a vieţii celei scumpe din Vindobona). Urmarea e că locuitorii de pe malul Dunării sînt “sprinteni ca ţînţarii”, de aceea “nu-şi pregetă, întrebînd de ceva, a merge cu tine, ca să-ţi arate”: cum ar fi, bunăoară, unde este “turnul lui Sînt-Ştefan”. Desigur că oamenii cu nutremîntul mai puţin uşurel, mai greu se mişcă, stau în iatac, cum stă Aga Buzoianu, despre care Ion Ghica spunea că “iubea petrecerile şi ziafeturile. Nu-i lipsea bal, nu-i lipsea nuntă, dar mai cu seamă îi plăcea masa pe iarbă verde cu miel fript, cu pelin şi lăutari”.

În privinţa frumuseţilor naturii, pe care orice peregrin le are în vedere, Ion nu are timp pentru aşa ceva, oricum mai dihai decît acasă nu poate fi niciunde: “De a-ţi zografi natura nu e timpul, dar nice o aflai undeva mai frumoasă, ca în acel corn al Transilvaniei, la noi, în leagănul românimei.” Mai mult, e inutil “a zografi natura” întrucît “voi sătenii”, îi spune excursionistul destinatarului scrisorilor sale, “nu sunteţi
pasiunaţi pentru romantism şi pentru pitorism, ca noi cetăţianii (orăşenii, adică); pre voi nu vă farmecă asemeni lucruri. Voi sunteţi bieţi necăjiţi cu cîştigul pînei de toate zilele; de necese (de nevoie) caută să duceţi o viaţă cu totul materiale, ba ultramateriale”. Concluzia e una singură: “ romantic şi pitoric pentru voi e un păhărel de ginars”.

Droşca în care călătoreşte Grigore Alecsandrescu este trasă de opt cai care au “multă greutate să se tîrască singuri”. Veselul Alecsandri călătoreşte şi el: “Ne pornirăm pe la sfinţitul soarelui, plini de veselie şi de sperare, şi, grămădiţi ca vai de noi! într-o brişcă de Braşov, carea, urmînd obiceiul surorilor sale numite braşovence, ne scutura ca pe nişte saci de nuci”. Cînd Costache Negruzzi, deputatul Iaşilor la 1842, îşi exprimă dorinţa de a voiaja la Tîrgu-Ocnei surugii se uită lung şi se întreabă cam ce anume o fi făcut muşteriul lor “de-l trimit la Ocnă”. Pe urmă, aceeaşi, încalecă, chiuie, plesnesc din bice şi purced “într-un galop furios” care ţine “tocmai două minute!” Toate opintirile, bicele, strigătele nu-l pot opri pe voiajorul de la fereastra droşcii să recite în barbă următoarele versuri ale Coanei Chiriţa: “Of! mări frate/ De ai păcate/ Cu cai de poştă să te porneşti, / De multă trudă, /De multă ciudă, /Te vezi cu poşta că-mbătrîneşti“. Desigur că, vorba lui Grigore Alecsandrescu, ar fi de prisos descrierea unor asemenea fapte de viaţă întrucît “prea
puţini sînt care să nu ştie de cîte ori se desnod ştreangurile, de cîte ori se rup hamurile şi cîţi cai rămîn pe drum de la o poştă pînă la alta”. Între timp, viteza de rulare a lui Negruzzi scade în continuare îngrijorător: “Cahin, caha am trecut prin Roman, am găsit Bacăul, şi am înaintat spre Tîrgul-Ocnei.” Tot pe atunci, la frontieră, formalităţile le amintesc pe cele de astăzi. Dumnealui “coconaşul” Ion

Ghica povesteşte întîmplarea în ritm dialogat:
“ La streajă, un fel de logofăt în scurteică lungă de pambriu verde se arată înaintea cailor. ─ Ho, ho! şi opreşte trenul; cine sunteţi dumneavoastră? mă întreabă, apropiindu-se cu şapca în mînă de uşa trăsurei. ─ Sunt cutare, îi răspund eu, declinîndu-mi numele şi

pronumele.

Căpitanul de barieră scosese un petic de hîrtie din buzunar şi însemna cu creionul zisele mele, muind vîrful creionul de plumb pe limbă la fiecare literă.
─ Şi unde mergeţi dumneavoastră? ─ La Iaşi. ─ Să nu fie peste graniţă? ─ În Moldova. ─ Dar paşaport aveţi?

Scot paşaportu şi i-l arăt; căpitanul mi-l ia din mînă, se uită la dînsul, îl mai întoarce, şopteşte ceva cu secretarul său, apoi intră amîndoi în cancelarie, de unde ies după o jumătate de ceas cu pana după ureche şi îndoind paşaportul pe cute mi-l înapoiază cu cuvintele: ─ Să umbli sănătos, coconaşule!”(Ghica, I, p. 246) În altă povestire, formalităţile vamale sînt încă mai amănunţite. Ele smulg subiectului vămuit inevitabile reflecţii economice de factură surprinzător de actuală. Supus “investigaţiunilor” celor scotocitoare Ghica găseşte argumente în favoarea tratatelor de liber schimb favorabile globalizării economiei pe care astăzi o resping, prin capitalele Europei comunitare, junii anarhişti care, iată, nu ştiu că se luptă în favorul, vorba paşoptistă, anumitor realităţi care se manifestau din plin pe malurile Milcovului, înaintea “globalizării” economice şi comerciale a celor două Principate dunărene de după Unirea din 1859:
“De-abia scăpasem de întrebările păzitorului graniţei, cînd trei paşi mai înainte cad în investigaţiunile unui alt funcţionar; acesta era omul otcupciului, care după ce mă întrebă dacă am ceva marfă sau ceva haine nouă, începe a-mi scotoci prin trăsură şi prin geamantan. Era considerat ca mare pagubă pentru fericirea Moldovei sau pentru a Munteniei dacă o bucată de caşcaval, de postav sau vreo sticlă de rachiu ar fi trecut nevămuită dintr-o parte într-alta peste şanţul care despărţea Principatele. Aş întreba pe protecţioniştii sau pe partizanii sistemului vamal dacă, prin faptul că a pierit bariera de pe acel canal, stabilindu-se liberul schimb dintr-o parte într-alta, România a păgubit ceva şi dacă nu este mai bine astăzi decît atunci.” (I. Ghica, O călătorie, p. 258)

Mai apoi drumul ca o ispăşire a unor păcate neştiute: bieţii cai, surugii nemiloşi, înjurăturile bogate pe care, altundeva, le notează şi Grigore Alecsandrescu, noroaiele bogate, tîrguielile la fiecare “poştie” pentru caii solicitaţi de oficialităţile preamilostivului ţar:
“ La barieră se isprăvise caldarîmul şi o luam pe şleau cu roatele în noroi pînă la bucea, caii la pas şi surugii croindu-le cu bicele la dungi beşicate pe spinare. După patru ore de răcnete şi înjurături, cruci şi răscruci, sfinţi şi evanghelii, pe la opt seara intram în curtea poştiei de la Şindrilita; picioarele cailor pocneau de cîte ori ieşeau din noroiul gros, cleios şi adînc. Făcusem 16 kilometri. Acolo, după ce m-am rugat şi m-am certat vreo două ceasuri cu căpitanul de poşte, cu căpităneasa şi cu ceauşul, mi s-a dat de hatîr un surugiu cu şase cai în loc de opt scrişi în podorojnă; şi pe cînd se ridica luceafărul de ziuă eram la Moviliţa, altă poştă. Aici, refuz complet de a mă porni înainte; argumentul căpitanului era convingător. - Cum să-ţi dau cai, domnule, păcatele mele, că aştept din ceas în ceas să pice curierul rusesc de la Ţarigrad; şi cu omul împărătesc nu e de glumă, că-i ştiu păpara! Iată-mă dar oprit în drum, Domnul ştie cît.”

Cum spuneam cîteva paragrafe mai sus, şi Grigorie Alexandrescu pomeneşte aceleaşi dificultăţi ale drumului, acestea aparţin unui banal pe care oricine îl ştie prea bine: “Ar fi de prisos să vorbesc de starea
poştiilor: căci prea puţini sînt care să nu ştie de cîte ori se desnod ştreangurile, «de cîte ori se rup hamurile» şi cîţi cai rămîn pe drum de la o poştă pînă la alta; întru aceasta nu ni s-a întîmplat nimic mai neobicinuit decît altora; dar tăcînd despre lucrurile obicinuite, nu mă poci opri de a spune în treacăt cîteva amănunte care ne au interesat. (Gr. Alexandrescu, Poezii. Proză, Minerva, p. 294)

Accidentele “rutiere” din vremurile paşoptiste nu curmă vieţi omeneşti, ele par a ţine mai degrabă de implacabilul nefericit al defecţiunilor vehicolului, adică al droşcii, din cauza drumurilor desfundate sau

înţepenite de ger sub forma unor văioage adverse. Analogonul lor contemporan nu poate fi altul decît gropile cele din şosele şi defecţiunile de la angrenajele direcţiei vehicolelor de azi, adică pivoţi, suspensii, altele asemenea pe care le regăsim peste veacuri pe meleagurile natale atunci cînd, iacătă, după cum se mărturiseşte voiajorul, “m-am pomenit cu trăsura într-un peş, se rupsese osia şi rămpsese în trei roate”: “Peste zi începuse un vînt rece şi noroiul se învîrtoşa, strîngîndu-se de frig, încît încet-încet se făcuse tare ca fierul, formînd o cale zdruncinată; roatele săreau din hop în hop, aruncîndu-mă la fiecare pas al cailor dintr-un col într-altul al trăsurii. Pînă la jumătatea poştei Mărgineni am mers cum am mers, dar acolo, dînd într-un văgaş adînc îngheţat, m-am pomenit cu trăsura într-un peş, se rupsese osia şi rămpsese în trei roate. Surugii descălecară, se uitară, deteră fiecare trei fluiere de mirare, ceea ce însemna că era cazul grav; unul dehamă şăuaşul şi porni pe fugă spre poştă să caute ajutor” (Ghica, I, p. 247) Peste ani toate acestea devin amintiri nu întrutotul plăcute; între timp confortul civilizaţiei cîştigă teren în România şi devine preponderent faţă de realităţile istorice anterioare ale deplasărilor organizate. De altfel, strict referitor la acest fapt, Ion Ghica se exprimă limpede. Drumul de la Bucureşti la Iaşi se reduce de la cîteva zile cu droşca la nici o zi cu trenul. La asta adăugaţi alte cîteva “amănunte” ale călătoriei care nu sînt nici azi de neglijat mai ales că nu le găsim în trenurile personale ci, mai întotdeauna, la nivelul exigenţelor de tip Intercity. “Azi (scrisoarea este datată 20 iunie 1881, n.n.) te pui în tren la 9 seara, după ce ai prînzit bine la «Hugues»
sau la «Brofft», arăţi tichetul conductorului care vine şi ţi-l timbrează cu cleştele, fumezi o ţigară, două pînă vine la Ploieşti; acolo îţi bei ceaiul în ticnă, te întorci în vagon, apoi te înfăşuri bine în tartan, îţi pui paltonul căpătîi, te lungeşti pe canapeaua de catifea roşie sau în vagonul-pat, dormi ca acasă vreo nouă ceasuri şi, la opt dimineaţa, te deştepţi la Roman. Aici cafea cu lapte, cu un kipfel, două, şi 17 ceasuri, minut cu minut, după ce ai plecat din Bucureşti, te găseşti transportat pe malul îmbălsămat al Bahluiului, în fosta capitală a fostului principat al Moldovei, unde ajungi dormit, mîncat şi odihnit. Călătoria, mîncare cu bacşiş cu tot, te-a costat 80 de franci. Ei vezi, acum 40 de ani nu era aşa.” (Ion Ghica, I, O călătorie de la Bucureşti la Iaşi înainte de 1848, p. 245)

În “primblarea la munţi” bardul de la Mirceşti are alături doi tineri poeţi şi un june “giudecător”, acesta “ avînd norocirea de a nu fi poet, se îngriji de viitor şi luă cu el doi harbuji groşi ca cei de Bender şi o pungă mare plină de tutun”. Concluzia se impune de la sine, odată ce, nu-i aşa?, “ în privinţa mulţămirilor trupeşti e mult mai priitor de a fi cineva giudecător decît amorezul muzelor”. Şi cu toate că “struncinăturile
briştei se înmulţea cu cît ea înainta pe petrişul drumului de pe malul Bistriţii, cu atît creştea şi mulţămirea noastră”. Urmarea fu că turiştii se veselesc nevoie mare, vorbesc toţi “deodată”, se pornesc “delaolaltă la rîs ca nişte nebuni” iar convorbirea lor “ se putea asămăna fără greşală cu un sabaş jidovesc”. Droşca se face scenă; vorbirile cele “deodată” par a se metamorfoza într-o cîntare polifonică (“unul” vorbea “ într-o notă scîrţiitoare, altul cu un ton de bas-taille, un al triilea imitînd ruladele oarecării demoazele vădane ce are obicei a cînta prin adunări”); călătoria devine spectacol, aşa că “Românii ce întîlneam sta în drum şi se uita la noi, făcîndu-şi cruce, iar unii, luînd pildă fără voie, trîntea nişte hohote de se răsuna cîmpul”. Bardul îi priveşte cu

simpatie, le face semn cu mîna şi intră pe dată în marginile implicite ale convenţiei cu droşca-scenă, vorbirile-polifonice şi călătoria-spectacol avînd proprii spectatori care samănă cu un cutare provincial “cu
frica lui Dumnezău, carele fiind întrebat la teatru de ce rîdea mai tare decît toţi, de vreme ce nu înţălegea nimic, el răspunse cu nevinovăţie că rîdea de rîsul celorlalţi şi mai ales pentru că plătise zăce lei”.

În călătoria sa, inevitabilul i se întîmplă secretarului vremelnic al Obşteştii Adunări, dumnealui Costache Negruzzi: “Cum am agiuns în valea Călugărei, caii s-au oprit de la sine. Am întrebat pre surugii care e
pricina? Ei îmi răspunseră că de mult caii de poştă nu merg decît deshămaţi pîn-în valea Petricicăi, şi că trebuia să pun boi la trăsură”

Natura pe care o descoperise Colon în Lumea Nouă şi pe care o descrie în Jurnalul său se impune şi călătorilor noştri. După ce Negruzzi trece de Podul Iloaiei “respiră mai uşor mergînd prin bogate fînaţe şi
mănoase semănături, întovărăşit de melodioasa cîntare a crestoasei ciocîrlii şi a fricoasei prepeliţe, pre care o precurmă din cînd în cînd cristeiul cu răguşitul glas”. Toate ar fi bune şi frumoase, bucuria descoperirii ar fi pe măsura amiralului din vechime, călătorul “s-ar lăsa la o dulce reverie” dacă n-ar fi să fie, iarăşi şi iarăşi, “pocnetele biciuşcei postalionului şi prozaicele lui răcnete” şi, mai apoi, la “ospel”, la vremea odihnei de peste

noapte, “leghioanele de purici” care l-au muncit pe autorul poeziei despre răsăritul Lunei la Tismana, aşa încît, bietul, socotea că Decebal şi oştirea lui au înviat negreşit sub forma acelor insecte, întrucît era greu de crezut ca “metempiscozul” acela să fi redeşteptat pe Traian împăratul pe care, oricum, nu l-ar fi lăsat inima să-şi pedepsească “fără milostivire pe nevinovaţii şi debilii săi strănepoţi”:
“Inşelaţi în iluziile noastre, căutarăm un loc unde să ne putem despăgubi cu somnul; un umbrar sub care se odihnise strălucita persoană (un ministru în trecere pe acolo, n.n.) ne servi spre aceasta. Ne flatam cu speranţa că sub un asemenea acoperiş ne vom odihni mai bine decît am merita; dar aci încă o amăgire: avurăm curînd prilejul să ne încredinţăm că cei mari dorm adesea pe ghimpi; leghioane de purici ne au muncit toată noaptea: socoteam că Decebal şi oştirea lui, ce credea la metamsicoz4, au înviat negreşit sub forma acelor insecte, ca să ne pedepsească, căci nu puteam crede că cercam aceasta din partea armatei lui Traian, care n-ar fi avut nici un interes să-şi facă o glumă din repausul nostru, pedepsind fără milostivire pe nevinovaţii si debilii săi strănepoţi.” (Gr. Alexandrescu, Poezii. Proză, Minerva, p. 295)

Nici locurile de odihnă (ceea ce ar fi să fie astăzi campingurile, motelurile la margine de drum, sau chiar, vorba lui Nicolae Filimon, “ospelurile”, adică hotelurile) nu se ridică nicidecum la nivelul european. Ba, dimpotrivă. Decalajele de atunci sînt decalajele de astăzi. În aşteptarea cailor de schimb, Ion Ghica scrutează interesat şi cu sentimentul zădărniciei “odaia de mosafiri” în care l-a poftit, politicos, “căpitanul”, ca să se încălzească şi să se odihnească. Acolo, la hanul poştei “Pe un pat-sofa, de la sobă pînă la fereastră,
dormea de-a lungul căpităneasa cu un copil la sîn, alături cu culcuşul căpitanului, care, la strigătul de tenor al surugiului meu, sărise din plapomă, numai în papuci şi în cămaşă de borangic; picioare la picioare cu căpităneasa, dormeau sforăind doi bieţi călători, cari, ca şi mine, aşteptau sosirea de cai. O căldură omenească amestecată cu duhoare de oameni adormiţi de nu-ţi puteai trage sufletul!” (I. Ghica, I, p. 247) Alteori realităţile pe care le găsesc călătorii pe la “poştie” (adică în acele locuri special amenajate

în care se schimbau caii diligenţei cu alţii odihniţi şi unde, călătorii, ei înşişi, puteau să-şi tragă sufletul, să ia masa sau să rămînă peste noapte, mai ales în situaţia, frecventă, în care lipseau caii odihniţi pentru schimb) şi cum spusesem, acele realităţi sînt adesea ciudate, uneori stranii de-a dreptul. Iacătă pe “căpitanul de la a 2-a poşte, numită Baciul, pe drumul Slatinii”, acesta “era”, ne spune Grigore Alexandrescu, “un om foarte glumeţ” cu un hobby boieresc asemenea, for example, lui “Alecu Ghica Barbă-Roşie” care îl avea “pe Bercea”, un cîine-lup “cu coada şi urechile tăiete din rădăcină, dobitoc fioros şi rău, care sta ziua şi noaptea culcat la uşa lui stăpînu-său, dormind numai dintr-un ochi” (I. Ghica, I, p. 362). Şi acest “căpitan de la a 2-a poşte” ţinea cîini, “vreo zece” la număr; aceştia erau “de o grăsime nepilduită”, mai mult încă, hrăniţi fiind şi în putere, “au priimit” călătorii “cu lătrături vrednice de cîinii cei mai vestiţi în istorie. Contrastul grăsimei lor cu slăbiciunea cailor, din care aduserăm cu noi numai cinci, ne făcu să întrebăm pricina, căci bănuiam că poate căpitanul, abuzînd de puterea sa, împarte la cîini nutrimentul ce se cuvine cailor; dar el, înţelegînd cugetarea noastră, intră în odaie fără să răspunză, şi ieşi îndată încărcat cu o condică: ,,Cît pentru cîini, — zise — ştiţi dv. că nu mănîncă fîn; aşa mă puteţi crede că i-am îngrăşat eu şi călătorii ce trec pe aici; iară pentru cai am făcut mai deunăzi un raport la casă, arătînd starea lor şi cerînd adăogire la hrană: iată răspunsul ce am priimit”. Atunci ne citi un ordin al casii, în care îl dojenea straşnic pentru cererea lui şi îi poruncea să nu mai dea crezămînt la minciunele surugiilor, care se silesc să-i dovedească pentru interesul lor că sînt caii slabi. «Neputînd îmbunătăţi starea cailor, — urmă căpitanul — mă silesc să îmbunătăţesc pe a mea şi a cîinilor.» Şi adevărat, după rotunjimea obrazului său, putea judeca cineva că a descoperit pentru aceasta cel mai bun metod. Aşa, mulţumiţi de conversaţia lui, îi poftirăm sănătate şi plecarăm.” (Gr. Alexandrescu, Poezii. Proză, Minerva, p. 294) La oraş, “ospelurile” sînt de pomină; la Giurgiu, bunăoară, călătorii, printre care şi dumnealui Nicolae Filimon, constată că la “ospel” se află nişte “colibi situate lîngă grajdul cailor, de la care venea un miros îngrozitor.” Ce fac turiştii în atari situaţie? Sună la sonerie; mai apoi, zice Filimon, “sunarăm de al doilea şi veni portierul”. Merită spus că şi aici, la Giurgiu, forma tinde să se identifice cu modelul apusean,

problema este aceea a mult discutatei dileme maioresciene, aceea a fondului lipsă, situaţie istorică nemurită în sintagma formelor fără fond. Prin urmare, după cum se şi mărturiseşte cu sinceritate maximă scriitorul: “Cată să mărturisim”, murmură el, “şi aceasta că ospelele din Giurgiu, în ceea ce priveşte forma, nu se deosibesc întru nimic de ospelele cele mai bune din Europa”. Iacătă forma, iacătă (şi) iluzia ei: “Citind
cineva tablele puse pe la uşile camerilor, o să găsească pe portier, pe primul camerier, pe servul care curăţi hainele, ba chiar pe ciceronul sau servul de piaţă, deşi oraşul acesta nu are nici un monument demn de a fi văzut.” Să descifrăm scrierea de pe tablele puse pe uşile ospelului: prin urmare, alături de “servul care curăţă

hainele”, tabelul cu servicii susţine, mincinos desigur, că “ospelul” pune la dispoziţia doritorului “ciceronul sau servul de piaţă”; acesta ar putea fi un soi de ghid turistic, odată ce, mai jos, sîntem încredinţaţi despre inutilitatea lui: el există “deşi oraşul acesta nu are nici un monument demn de a fi văzut.” Şi iată în rîndurile de mai jos cum scriitorul descifrează faptul că forma este lipsită de fond: “deosebirea este numai că, în ospelele din Europa, se găsesc numele şi individele, pe cînd la Giurgiu, toate aceste servicii se împlinesc mai totdauna de o singură persoană, care fără îndoială, cată să fie ori un matroz de la Triest sau vrun neamţ. Se vede că ospelierii din acest oraş, în sistemul lor economic, au imitat foarte mult pe Harpagon de Molière, căci numai avarul acela îşi săvîrşea toate serviciile domestice cu o persoană, căria îi da mai toate numirile cunoscute în dicţionarul servitudinei” (Filimon, I, 8)

Discuţia de tip recepţie ( respectiv recepţioner) pe de o parte şi călător (respectiv client) de cealaltă, instituie un raport ca de la victimă şi călău, cu observaţia că acesta de pe urmă pare cutreierat de vagi plăceri sado-masochiste: “Întrebarăm, în fine, pe stimatisimul nostru portier dacă acele camere sunt în
adevăr destinate pentru noi; dar italianul nostru, luînd un aer de ipocrizie, ce demonstră mai totdauna pe omul degradat şi înrăutăţit, ne răspunse cu cel mai perefect sînge rece: Si, signori. Răspunsul acesta, însoţit de un surîs maliţios, făcu să se urce sîngele în capetile noastre. Eram aproape a-i da o lecţie de educaţiune, dar gîndindu-ne la consecinţele ce ar fi putut să aibă acea faptă, îl lăsarăm necorectat sau mai bine în plata Domnului.” (Filimon, I,

8). În capitala Ţării Româneşti, pe vremurile lui Andronache Tuzluc şi a lui Chir Costea Chioru, drumurile erau desfundate mai rău decît în cîmp. “Pe la 1814 aceste uliţe, ca mai toate celelalte, erau aşternute cu scînduri de stejar şi aveau pe dedesubt canaluri de lemn pentru scurgerea apelor. A îmbla însă pe asemenea poduri era o adevărată tortură, căci uneori ele erau pline de noroi infectat din cauza necurăţirei canalelor, alteori se rupea cîte o scîndură tocmai cînd nenorocitul pedestru punea piciorul pe dînsa şi fără veste, el se simţea cufundat în noroi pînă la mijloc sau chiar se pomenea cu o mînă scrîntită sau un picior frînt. Să mai adăogăm, pe lîngă acestea, şi lipsa de felinare şi abia ne vom putea face o idee despre trista stare în care se aflau u1iţile Bucureştilor pe timpii aceia.”(Filimon, II, 64)

Peste ani, adică la mijlocul jumătăţii a doua a veacului al XIX-lea, în timpul domniei lui Carol I, şi înainte chiar de introducerea tramvaiului cu cai în Bucureşti, un francez stabilit din anii cincizeci în România, este vorba de Ulysse de Marsillac, dă o descriere amănunţită a traficului şi a preţurilor în ceea ce numim azi transportul urban în Capitală. Un străbunic al RATB-ului ni se revelează în rîndurile de mai jos:

Meridiane, 1999, p. 127)

“Oamenii care nu au trăsuri găsesc în pieţe1e publice 505 de droşti trase de doi cai si care costa 1 franc cursa (când nu depăşeste o jumătate de oră) sau 2 franci pe oră. Drumul de la gară în oras şi invers costă 2 franci. o ordonanţă a poliţiei impusese proprietarilor de birje să aibă mereu un anumit număr de cupeuri La dispoziţia publicului, după caz, un franc şi jumătate cursa şi trei franci pe oră. Cîteva săptămâni, au fost văzute şi erau destul de elegante, dar apoi au dispărut. In general, românilor nu le place să se închidă în trăsurile lor; totuşi, în zilele ploioase sau când ninge, o trăsură închisă are farmecul său aparte. Viteza birjarilor ruşi, din care cei mai mulţi aparţin oribilei secte a lipovenilor (eunuci), este proverbială. Principalele staţii de trăsuri de piaţă sunt: Piata Teatrului, strada din vecinătatea grădinii Episcopei, piaţa din faţa Ministerului de Finanţe, intersecţia cu strada Zlătari, Piaţa de legume fructe (actuala Piaţă a Unirii — n. tr.), coborârea de la Mitropolie, etc. Proprietarii de trăsuri de piaţă sunt puşi la o taxă de 40 de centime pe zi, în beneficiul primăriei municipale. Cei care vor o trăsură cu luna găsesc unele elegante la preţuri între 600 si 1000 de franci pe lună. În afara droştilor despre care am vorbit, există la Bucureşti 250 de căruţe sau birje, pe care le poti închiria pentru un drum, cu ora sau cu ziua, dupa cum aranjezi cu proprietarul. Aceste trăsuri servesc mai ales pentru excursiile la ţară. Ele staţionează la Hanul Colţei” ( Ulysse de Marsillac, Bucureştiul în veacul al XIX-lea,

Boierii şi boieria la 1848 Este de înţeles faptul că boierii din vremuri postregulamentare 9 , mai purtau cu duioşie în suflet amintirile unor vremi apuse. Să-i credem. Să le fim alături. La vremea de după somnul amiezii, să
Realităţile din epoca Regulamentului Organic sînt acoperite de oprobriul revoluţionarilor paşoptişti. În amintirile lui Ion Ghica lumea aceasta, aşa cum se întîmplă mai întotdeauna cînd aveam de-a face cu literatură autentică, este prezentată mai nunaţată, mai aproape de ceea ce fusese ea cu adevărat. În rîndurile următoare figura imposibilă a unui ocupant rus se vădeşte, “Bîrzof cu pazarnicul şi cu generalul Zaltukin, în cele din urmă, a nu fi cu totul aşa cum părea la prima vedere:
9

preşedintele cu deplină putere asupra Principatelor, formau o treime tot de o fiinţă sub firma: «Ia nevinovat, slujba!» sub care se ocroteau toate abuzurile şi nedreptăţile ruseşti. Sistemul lor era de a nu asculta niciodată o jăluire, ci d-a apuca cu gura înainte, ca să inspire spaimă, ca jăluitorul să fugă de teamă să nu paţă una şi mai rea decît pricina pentru care venea să se plîngă. Şi iată cum procedau. Era poruncă strajnică de la împăratul să nu supere sudiţii (supuşi străini), să nu le puie cuartir, să nu le ceară rechiziţiuni etc. Banul Brîncoveanu, fiindcă era principe al sfîntului Imperiu roman, era în idee că trebuie să fie tratat ca un sudit austriac. Într-o zi se pomeneşte cu Bîrzof că-i aduce în cuartir pe mareşalul Dibici, care venea la comanda oştirilor, înlocuind pe bătrînul mareşal Witgenstein, şi scoate pe Brîncoveanu din casele de sus, înghesuindu-l cu toată familia în cîteva beciuri. Atins în mîndria sa, Brîncoveanu trimite pe un nepot al lui să esplice generalului Zaltukin situaţiunea excepţională în care se afla şi să-i ceară să fie cruţat. Tînărul sol vorbea franţuzeşte ca apa şi era elocuent; ajuns la palat, (p. 364) începe pe un ton oratoric a expune generalului Zaltukin scopul pentru care era trimis după regulile retoriceşti, cu trope, figuri, gesturi şi jocuri de fizionomie; Zaltukin, în loc de a-l asculta pînă la sfîrşit şi a-i răspunde în cestiune, deodată se înfuriază şi bate din picior, strigînd: «Afară! afară! paşol! ce te strîmbi la mine”», încît bietul sol a luat-o la fugă speriat, uitînd şi exord, şi naraţiune. Se cutremura lumea cînd auzea de Zaltukin. El era vestit în toată Rusia pentru violenţa şi strănicia sa. Cînd poruncea ceva, nu încăpea vorbă, trebuia să se facă. Dacă cerea cară pentru transporturi trebuincioase pentru oştire şi se răspundea că vitele au murit de epizootie, el răspundea: «Ei bine, să se înhame oameni» şi bieţii locuitori erau supuşi cu biciul cazacilor să ducă carăle înhămîndu-se în locul boilor. Dacă vreun boier îndrăznea în divan să facă cea mai mică observaţiune asupra vreunei măsuri ordonate de dînsul era îndată surghiunit.

încercăm să pricepem buimăceala plăcută care îi cutreiera. Iată îmi aduc aminte de o gravură din manualul de istorie în care cutare ispravnic de ţinut este nemurit pe o sofa, sub doi pilaştri, într-un soi de pridvor. Are o barbă mare şi haine largi şi eu cu multă simpatie îl privesc, în suflet mi se strecoară un ceva ca un kief, o toropeală, un abandon plăcut. Mult mi-ar fi pe plac să renunţ la costum, la cravată, la blugi şi să apuc un anteriu, să-mi petrec peste mijloc un brîu de şal, să îmbrac şalvarii, contăşul şi giubeaua, să-mi strecor picioarele în moliciunea blînd-ocrotitoare a papucilor cu vîrful răsucit în sus, să simt ocrotitor işlicul pe creştetul capului. Putem auzi dacă bine ne ascuţim auzul cum bate din palme stăpîna casei pentru ca „sofragiul să aducă dulceţi şi apă sau cafele turceşti”. Bine ne putem aşeza pe sofa turceşte, să discutăm intrigi galante, să jucăm vist şi preferanţ cu polcovnicii ruşi, să apucăm cu meşteşug narghileaua cu „tumbekiul aromatic”, cămărăşiţa are de grijă să avem alături şerbeturile şi apa de trandafiri. În vremurile vechiului regim şi ţiganii îşi vedeau de ale lor în robie, fiecare era menit unui rost. Din rândurile lor se recrutau „argaţi, văcari, herghelegii, bivolari, porcari, salahori, prăşitori sau săcerători – apoi bucătari, pitari sau franzelari, sofragii, vizitii, surugii, grădinari, croitori, cizmari, fierari, lăutari”. Din rîndul ţigăncilor, cocoanele îşi alegeau „cusătorese, spălătorese, găinărese, bucătărese şi altele” (G. Sion, Suveniruri contemporane, p. 75). Minunate se prezintă înaintea imaginaţiei noastre postmoderne isprăvile tarafurilor ţigăneşti care se bucurau pe bună dreptate de o mare „consideraţiune” din cauza „talentului” ce-l dovedeau oamenii ceştia pe care boierii îi struneau după minunate şi pricepute impulsuri filantropice, cununînd-i, despărţindu-i, educîndu-i cînd era cazul cu vergile, botezîndu-i, hotărînd ce şi cum pînă la obşteasca lor repausare. Înainte de toate însă era taraful prezent pe la cîrciume, pe la hore, pe la nunţi, pe la înmormîntări. În toate aceste locuri se tînguia a jale sau piuna de fericire după poruncă şi plăcere. Dacă veneau boierii la moşie „lăutarii erau datori să fie nelipsiţi la curte” Din rândurile lor se recrutau „argaţi,
văcari, herghelegii, bivolari, porcari, salahori, prăşitori sau săcerători – apoi bucătari, pitari sau franzelari, sofragii, vizitii, surugii, grădinari, croitori, cizmari, fierari, lăutari”. Din rîndul ţigăncilor, cocoanele îşi alegeau „cusătorese, spălătorese, găinărese, bucătărese şi altele” (G. Sion, Suvenire contimpurane, p. 75). E de înţeles că dumnealui Sion, socrul lui Mateiu Caragiale, nu-şi poate struni efuziunile sentimentale: „Fericite vremuri”, zice autorul Suvenirurilor contimpurane, „V-aţi trecut şi v-aţi uitat ca cîntecele cele bătrîneşti ale lui Barbu Lăutarul!” Faţă de neamul ţiganilor simpatia paşoptiştilor este vădită. În Istoria unui galbîn, Alecsandri se rătăceşte

în delicii descriptive: juna ţigancă Zamfira, în timp ce culege flori are norocul să dea peste galbenul pierdut în iarbă, fata este cu totul deosebită, trăsăturile ei “sînt gingaşe şi bine împreunate”, adăugaţi la asta frăgezimea copilărească, apoi “toate mişcările ei, căutătura sa, glasul său” care “avea un ce mai deosebit, un
aer de sălbătăcime încîntătoare, ce o asemăna cu o căprioară sprintenă în momentul cînd sîmte vînătorul în codri”. Mai mult încă: “părul său negru ca pana corbului era împletit în cosiţi împodobite cu bănuţi de argint şi

Mitropolitul Grigorie, mergînd într-o zi la dînsul să-l roage să fie mai îngăduitor cu creştinii, el, în loc de a-i răspunde, chemă îndată pe Bîrzof şi-i ordonă să-l trimită peste graniţă. Peste douăzeci şi patru de ore,a cel om sfînt era dat afară din eparhia lui şi dus surghiun în fundul Rusiei, unde a fost deţinut cinci ani. Aceia însă cari cunoşteau bine pe generalul Zaltukin şi cari trăiseră cu dînsul în intimitate spuneau că era omul cel mai drept, cel mai cinstit şi mai milos, şi că ordinele ce da le da cu inima sîngerîndă. Mulţi asigurau că adresase împăratului raporturi sfîşietoare, asupra stării de jale în care se aflau Principatele, zicînd că purtarea Rusiei în Principate merită reprobarea lumei întregi. Ruşii aveau privilegiul de a fi răi, cruzi şi nedrepţi şi d-a fi totodată oamenii cei mai buni la suflet şi cei mai plăcuţi; ei pun toate faptele cele neomenoase sub firma: «Ia nevinovat…slujba!» cum zicea calejki-sovetnikul Bîrzof, care afară din slujbă era omul cel mai plăcut, sufletul cel mai bun şi mai milostiv, omul lui Dumnezeu, cum s-ar zice. Zalutkin a murit de ciumă, voind să dovedească că boala de care mureau soldaţii cu miile în curţi şi pe maidanuri nu era nici ciumă, nici boală lipicioasă. A fost înlocuit cu un om inteligent, plăcut şi binecrescut cu generalul conte Pavel Kisselef, un camarad al împăratului Alexandru” (Ghica, I, p. 365)

cu floricele; la gît purta o salbă de mărgele roşii şi albe şi de rubele, care sălta pe sînu-i la tot pasul, pricinuind un zinghet delicat şi strălucind feliurit sub razele soarelui.” (22)

“Ga1bînul: Dar, dar, plînge-mă, scumpa mea, tînguieşte-mă, luna mea, căci aici încep pentru mine durerile, ticăloşii1e, chinurile unei inchiziţii mai crude decît acea spaniolă; boceşte-mă şi te îngrozeşte, pentru că ai să mă vezi muncit în mîni dc călău, precum era munciţi creştinii în vremea Păgînismului; ai să cunoşti, în sfîrşit, misteriul acel înfricoşat a deformării mele şi chipul nelegiuit prin care eu, mîndrul şi slăvitul tău odinioară amorez, am fost despărţit pentru totdeauna de podoabele mele. Neronul israelit ce mă luase în robie mă închise deocamdată într-o temniţă neagră şi unsă, pe care el îndrăznea încă a o numi pungă, şi agiungînd acasă la dînsul, după ce mă arătă cu bucurie la vro şese copii stremţeroşi şi nespălaţi, el mă ascunse sub o podea din odaia lui, într-o oală îngropată în năsip. Auzi tu?... într-o oală de făcut borş, eu ce locuisem în în pungi de mătasă! eu care ţinusem adeseori loc de onor pintre oamini să ma văd ţîind locul fasolelor şi pitrinjălului!” (Alecsandri,

Nu acelaşi lucru povesteşte galbînul despre petrecerea sa în punga unui evreu. La sînul Zamfirei sau în punga israelitului, iată două locuri care marchează prin simpatie şi antipatie, prin exaltare romanţioasă şi sarcasm nemilos, două moduri de a percepe ceea ce zicem azi că ar fi să fie alteritatea. Lumea israeliţilor este împovărată de cele mai negre păcate cu putinţă, aceea ţigănească, dimpotrivă. O ciudăţenie a vremii care îşi are explicaţii prea întortocheate ca să le dăm noi aici de capăt 10 . Iacătă cum se întîmplă nenorocirea galbînului în punga noului său stăpîn vremelnic din care va fi eliberat, asemenea întemniţaţilor pe nedrept, de un jaf mîntuitor în pădure:

Istoria…, 11) La 1840, aspiraţiile hătmănesei Rosetti cuprind largi pături ale lumii boiereşti. Scriitorii percep de îndată kitsch-ul, pretenţia precară, schimonosirea şi pretenţiile caraghioase şi lipsite de conţinut. Forma fără fond maioresciană pare să răzbată cu multă vreme înainte, ca îndeletnicire a spiritului critic, dumneaei nu este nicidecum invenţie junimistă. Costache Negruzzi, în Fiziologia provinţialului, realizează un portret viu al unei asemenea asimilări grăbite care, în fond, caracterizează, orice societatea aflată în prefaceri substanţiale: hainele, obiceiurile, gesturile trădează lumea ajunsă, cea care va fi să pătrundă prin energie şi pricepere în lumea bună. Boierul ţinutaş se remarcă prin felul în care se poartă în lume, el vine în „Ieşi”, vorba lui Radu Rosetti, „încotoşmănat într-o grozavă şubă de urs”. Portretul vizualizează prin detalieri care amestecă lucruri vechi cu altele care trădează dorinţa de a trăi altfel, în pas cu lumea nouă. Efectul ar putea fi astăzi acela al cutărui ins îmbrăcat alandala, cu blugi, adidaşi şi cravată, un amestec insuportabil asemenea maimuţărelilor cutărui ins care nu vrea să rămînă pe dinafara spiritului vremii şi se înghesuie la daraveri scumpe, pentru că bani, orişicîtuşi, are. Aşa şi provinţialul lui Negruzzi, nu am putea foarte exact arăta care anume ar fi replica modernă a arnăutului „din coada droscii” care se arată mulţimii „cu un ciubuc încălăfat şi lulea ferecată”. Oricum semnele distinctive ale prezenţei sale în capitală ar fi să fie „şuba de urs, arnăutul şi ciubucul”. Alegoric citindu-i prezenţa în lumea contemporană, am putea socoti acestea ca fiind mai degrabă semne simbolice ale unei mentalităţi ruinate de trecerea istoriei prin care provinţialul nostru îşi afirmă distincţia socială, „norocirea de a fi evghenis din protipendas”, fost şi actual, sau cum am spune noi în zilele noastre, nomenclaturist devenit din comunist, capitalist, metamorfozat cu pricepere şi repede schimbare la faţă din lucrător al celor aparţinînd de drept totalitarismului, în vestitor al lumii noi. Cum se înfăţişează el privirii ne-o spune cu pricepere tot Costache Negruzzi, într-un soi de scrutare fiziognomică a spiritului după străvechi deprinderi care ne învaţă că trăsăturile chipului dau la iveală pe acelea ale sufletului. Scriitorul ne încredinţează că dibuirea cu pricina nu este un lucru din cale afară de greu, dimpotrivă „figura lui e lesne de cunoscut”, cel mai adesea este „gros şi gras, are faţă înflorită, favoriţi tufoşi şi musteţi răsucite”. Ce vrea să spună chipul boierului ţinutaş ne dezvăluie natura însăşi care, ca „o miloasă mamă”, a „răspîndit asupră-i şi un nu ştiu ce care vorbeşte mai tare ochilor ispitiţi decât orice altă”. Ce poate fi că „miloasa mamă” a înlesnit privitorului să vadă un nu ştiu ce? Răspundem cu grăbire că acel nu ştiu ce este numele potrivit pentru un anume criptic care degrabă se oferă cunoaşterii, în aşa fel încît tu, privitorule, îndată cunoşti şi „gîceşti din ce ţinut soseşte, sau din ce bortă iese”. Substantivul din urmă dă la iveală primitivismul ajuns, pretenţiile nesusţinute şi fără miez: a ieşi în lumina publică din bortă este numele potrivit pentru cel care apucă să se iţească în lume pentru a o ferici. Ar mai fi de adăugat la semnele dintîi („şuba de urs, arnăutul şi ciubucul”) şi altele asemenea, date la iveală în lumea de
10

Vezi Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura română, Humanitas, 2001

azi prin ceea ce fu nemurit de hermeneuţi cu o metaforă, aceea a limbii de lemn, prin care ţinutaşul se vădeşte în contemporaneitate prin meşteşugul de a vorbi fără a spune mai nimic. Trebuie să recunoaştem că propăşirea ne-a învrednicit cu asemenea hotare ale alterităţii care despart, în esenţial, ceea ce a fost să fie lumea la 1848 şi ceea ce va să fie, multă vreme de aici înainte, lumea la 1989. Cei de odinioară, cei de azi: două societăţi, două mentaluri, două lumi înainte şi după două revoluţii: (uneori) departe, (cîteodată) aproape. Ne regăsim peste un veac şi jumătate identităţile, paradigmele, constanţele şi modificările, prăpăstiile, alterităţile (mai gata) ireductibile. Cum reacţionăm în faţa lor? Păi, dumnealui Costache Negruzzi mărturiseşte franc faptul că acel nu ştiu ce „te face să rîzi, cum îl zăreşti”. Binecuvîntată eliberare, profundă alteritate! Noi cei de azi nu avem capacitatea aceasta de a stăpîni prin superioritatea rîsului ceea ce natura, ca o miloasă mamă, a binevoit să ne ofere din belşug. Al nostru gros şi gras nu merge doar la teatru, nu se mulţumeşte să se ducă doar la „Miculi, ca să-şi cumpere ochilari sau lornetă cu care se uită seara obrăzniceşte prin toate lojele teatrului”. Nu-i este pe potrivă, nu-i ajunge nici averea („şuba de urs, arnăutul şi ciubucul”), nu-l mulţumeşte doar fracul, chiar dacă „îl strînge de-i plesnesc ochii” cu toate că, vorba lui Negruzzi, „croitorul încredinţează că parcă e leit pe trupul său, ba încă ceva mai larg decât dupre jurnalul de pre 11 urmă, căci în capitalie e de bon ton să fie toate cele strimtorite”. Şi cum zic, ţinutaşul de azi, ţinteşte spre mult mai mult şi mai bine, el fi-va, iarăşi şi iarăşi, din nou ce-a fost şi mult mai mult decât atîta. În lumea boierului ţinutaş, traficul de influenţă, lobby-urile denumite cumetrii, ospeţele cu ţintă fixă, bacşişul gras dat arnăutului cu lulea încălăfată în argint, nevoinţa de a fi în lumea bună, mai bine zis, pretenţia mincinoasă de a fi acolo, toate îşi găsesc potrivit corespondent în lumea de azi. Pentru că am amintit de nevoia de mărire, e de citat Negruzzi cu următoarea frază pilduitoare prin transparenţă: „El e nepot tuturor
boierilor mari şi văr cu toată lumea. Însă deşi ne spune că se sfădesc de la dînsul care să-l aibă şi să-l primească, bunul om mucezeşte în hanul lui Coroi sau a lui Petru Bacalu. O, lume!”. La fel zicem şi noi, întrutotul ne

alăturăm străbunei sale exclamaţii cu iz sapienţial şi aşijderi strigăm: O, lume nesăbuită, mult crezi, în toată a ta înţepenire metafisicească, mult te sumeţeşti cum că ale tale sunt clipele şi toate vremurile trecute; cum de nătîngă priveşti la toţi cei ce s-au zbuciumat înaintea ta ca şi cînd a lor zbatere ar fi fost să fie doar ca să te araţi tu în deplină şi făloasă lumină. Să fie oare demnă de crezare prostia ta solemnnerostită? O, lume!, cum te încredinţezi tu cum că ale tale sunt toate, ale tale orele, ale tale dimineţile, ale tale cutare frumoase înflorire de vişini şi de gutui din aceia cu flori mari, ale tale toate făloşeniile. Zice Negruzzi: „Cine e acesta ce a să deie piste noi cu droşca? Să ne ferim de întîlnirea lui, dacă nu vrem să ne asurzească”. Aşa şi azi te arăţi, o nemilostivă şi mult nătîngă lume, cutare june tocmai ne asurzeşte urechile cu a lui motocicletă Davidson, nichelată şi plină de zorzoane; junimea se uită la el: fetiţele, care a lui moş logofătul B., care a lui moş logofătul C., cu cizmuliţe de piele neagră se prezintă la droşca Davidson, chicotesc de plăcere în timp ce alţi moşi logofeţi şi vornici cu Merţanul Ţe classe se prezintă; bine şi ei ambalează, nu lasă pe prea multă lume pe cărări pietonale să-şi ducă veacul, ci degrabă-i hîşîie cu ale lor frumoase droşti în care, iacătă, cum arnăutul din coadă e taman perechea dublă de faruri, fumuriile geamuri, preapotentele telecomenzi care închid şi deschid droşca în chiar parcarea de la BRD Société General. Bine ne simţim noi văzînd pe aiştia cum se arată ei „fuduli din născare şi evghenis din cap păn-în călcîie”. Toate bune şi interesante peste poate, numai că, vorba autorului, „să ne întoarcem la boierul ţinutaş”, să nu-l pierdem din vedere, să-i stăm prin preajmă, să nu-l lăsăm de izbelişte, în frigul ceţos al istoriei celei mute, să nu-l scăpăm în fluviul cel foarte mare al uitării celei de obşte, un asemenea fluviu gata, gata e mai toată vremea să dea peste diguri, peste toate barierele, peste toate cantoanele şi decolmatările întrucît totul se uită, o, lume! Nimic nu rămîne din parte-ţi, decât un morman de vreascuri, inutilităţi precum acelea pe care cu toţii le putem găsi prin podurile caselor celor bătrîne din satul
Încredinţăm cititorul (studentul la umanioare) că aici trebuie să priceapă altfel: în contemporaneitatea imediată ţinutaşul cu pricina este nomenclaturistul, securistul, ex-ministrul (comunist, neo-comunist sau curtean al partidelor celor democrate: libidinos, şi mincinos, şi bine motivat în privinţa a ceea ce, împrumutînd o vorbă filosoficească, am putea spune că ar fi un soi de simţ exacerbat de tipul causa sui, ouroboros, alfa şi omega, Sfînt trup şi hrană sieşi Hagi rupea din el) ajuns director de bancă, patron de holding, manager la stat cu firmă căpuşă din care, asemenea nevinovatei insecte de prin cutare cabană din fundul munţilor, se înfruptă din sîngele facturat al trupului celui bălan (şi rubensian) al firmei de stat, şi soţioara, şi cumnăţica, şi a dumisale fiică şi al dumisale fiu.
11

bunicilor: acolo (sub forma unor cutii împovărate de praf şi de suluri de pînză de păianjen, devenite prin trecerea vremurilor şi prin încăpăţînata lucrare a prafului, postavuri ale păianjenilor) acolo, cum zic, vom putea dibui ascuns adevărul de viaţa al ţinutaşului nostru, şi anume faptul că „După ce a sfîrşit banii de cheltuială, vine acasă”. Desigur că nevasta ţinutaşă îl aşteaptă, şi cum aşteptările îi sunt înşelate, totul se spulberă indistinct şi se duce pe apa sîmbetei. Vai, vai scumpe cetitorule „Ce scene atunce,” ai putea domnia ta viziona live şi ţi-ai putea murmura în barbă „vrednice (sunt acestea toate) de penelul lui Hogarth”, prea binecunoscutul gravor englez carele mult şi cu iscusinţă au zugrăvit asemenea întîmplări din vremurile cînd se isprăvniciau burghezia brită la cea dintîi jumătate a veacului liber cugetătorului Voltaire. Pe de altă parte, nu se poate susţine nici faptul că toţi boierii de viţă veche ai vremii sărăcesc asemenea acelora din romanele lui Duiliu Zamfirescu sau Ion Marin Sadoveanu, în timp ce arendaşii ar fi să fie tot ce se poate închipui mai rău, adică mai eficace în sens capitalist. Iacătă figura unui boier devenit neguţător bogat în proza lui Ion Ghica: “un fel de boier cu ceacşiri şi cizme roşii, cu o giubea soioasă îmblănită cu nafe şi în cap cu un işlic în patru colţuri; degetele boierului erau pline de inele de rubin, de smaragd şi de diamant.” Să băgăm de seamă că ceea ce Max Weber 12 socotea a fi etica protestantă a spiritului capitalist poate fi întrevăzută în chiar înfăţişarea acestui boiarin carele ar putea spune, laolaltă cu americanul ironizat de Ferdinand Kürnberger în cartea marelui sociolog, cum că din vite se scoate seu iar din oameni bani. Nimic rău pentru societate în acest lucru imoral, zice Weber. Virtuţile capitaliste de felul punctualităţii, ale hărniciei, ale moderaţiei sînt utile, pragmatic utile, deoarece ajută în afaceri. Boierul acesta “Era aşteptat la sfatul boieresc, şi de la dînsul depindea realizarea cugetărilor patriotice ale boierilor.” Averea lui pune în mişcare programul politic paşoptist, mai ales că boierul nostru “mînuia banii
ce mai rămăseseră în ţară; el avea daraveri cu Ţarigradul şi cu Beciul; iscălitura lui ajunsese să aibă trecere chiar şi dincolo de Lipsca. Şoproanele lui şi lăzile din pimniţă gemeau de scule, şaluri şi argintării, tot amaneturi de pe al boieri.”

Ar fi aici de făcut o disociere între reveria romantică a boierului bun de la natură, mai ales dacă e să fie de viţă autohtonă, care ni se arată în proza vremii oarecum ferit de foamea de cîştig care îl bîntuie doar pe ciocoiul venetic evreu sau de oriunde altundeva. Este acest crez ideologic departe de ceea ce ar fi să fie lumea civilizaţiei europene capitaliste, atît de amarnic discreditată de dispreţul aristocratic al romantismului, fie el vest sau est-european. Pentru Max Weber lucrurile stau, după cum veţi vedea, cu totul altfel. Conform viziunii weberiene, şi Tănase Scatiu, şi Dinu Păturică, aparţin mai degrabă unei lumi care tinde, e drept cu alte mijloace decît cele ale eticii prescrise de Benjamin Franklin junelui popor american, spre luminile capitalismului. Energia ciocoilor români, mişcă civilizaţia autohtonă dinspre sensul ei pastoral, încremenit în menadrele supravieţuirii, către unul agrar (conform disocierilor lui Constantin Noica), orientat preponderent spre o cultură a dezvoltării. Iată cum anume prezintă Max Weber înfruntarea dintre ciocoi şi boier în planul mai larg al dezvoltării omenirii: “Spiritul capitalist, în sensul pe care 1-am dat pînă aici acestui concept, a trebuit să se impună printr-o

luptă grea contra unui univers de forţe ostile. În Antichitate, ca şi în Evul Mediu, o mentalitate ca aceea din consideraţiie citate ale lui Benjamin Franklin, care şi-a cîştigat adeziunea întregului popor, ar fi fost proscrisă ca expresie a celei mai murdare zgîrcenii şi a unei lipse totale de demnitate, cum mai fac şi astăzi de regulă grupurile sociale care sînt cel mai puţin integrate în economia capitalistă modernă sau care sînt cel mai puţin adaptate acesteia. Şi nu pentru că ,,instinctul de cîştig” ar mai fi fost necunoscut sau nedezvoltat în epocile precapitaliste, după cum s-a spus de atîtea ori sau pentru auri sacra fames (blestemata foame de aur) ar fi fost atunci sau ar fi şi astăzi mai mică în afara capitalismului burghez, decît în interiorul sferei specific capitaliste, aşa cum îşi închipuie romanticii moderni. Nu în aceasta constă deosebirea dintre “spiritul” capitalist şi cel precapitalist. Aviditatea mandarinului chinez, a aristocratului din Roma veche, a moşierului modern rezistă la orice comparaţie. Şi auri sacra fames a birjarului sau barcagiului napolitan sau chiar a reprezentanţi1or asiatici ai unor meserii asemănătoare, la fel ca şi a meşteşugaru1ul din ţările sud-europene sau asiatice, se exprimă, după cum poate simţi fiecare pe pielea lui, chiar într-un mod cu mult mai percutant şi, mai ales, mai lipsit de scrupule decît cea a unui englez aflat în aceeaşi situaţie. Dominaţia universală a lipsei absolute de scrupule în afirmarea interesului propriu cu ocazia cîştigului de bani a fost specifică ţărilor a căror dezvoltare burghezo-capitalistă – măsurată după etaloanele evoluţiei occidentale – a rămas «înapoiată»” (Max Weber, op. cit, p. 40).
12

Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Humanitas, 1993.

Boierul nostru este nemilos ca un cămătar. Este un boier ciocoit. Un aristocrat convertit la capitalism. Pînă şi “butca în care se zdruncina” şi care fusese “adusă pentru o nuntă mare” (…) “nu-i fusese plătită şi sta amanet în şopronul său; iar inelele din degete era marfă de vînzare.” În rest o lume mai degrabă prepaşoptistă, oricum cel puţin de aspect exterior antibonjurist, îl însoţeşte pe acest Midas al revoluţionarilor: “În curte la banul, aproape de scară, stau o mulţime de masalale înfipte în pămînt, cu masalagii
roată pe lîngă dînsele; vizitii, plecaţi într-o rînă pe capră, cu hăţurile în mînă, îşi petreceau vremea cu glume şi păcălituri între dînşii; fiecare la rîndul său povestea cîte o batjocură, o trînteală sau o bătaie bună mîncată de la turci, de la nemţi sau de la muscali, şi făceau haz nespus – că aşa e făcut românul, rîde de toate şi de toţi, chiar de necazuri şi de nenorociri.” Scena în care boierul, “coborît din trăsură, suia greoi scara, ţinut de subţiori de cei doi feciori” este tipic fanariotă, amintind de scene asemănătoare din Pajerele mateine, la asta se adaugă restul, adică

succinte elemente de arhitectură, faptul că scara casei boiereşti, unde se întîlneşte protipendada pentru a pune ţara pe o cale europeană şi democratică, “da în pridvor, şi pridvorul într-o sală mare, lungă”; adăugaţi apoi, pentru a întregi tabloul, şi “fumul de tutun” care, ivit “din ciubucele ce slugile aprindeau şi duceau în casă la boieri”, “d-abia lăsa să se zărească o lumînare de său care ardea într-un felinar atîrnat de tavan. În sală,
acolo, lume de toată mîna, boieri mai mici, calemgii, coconaşi şi slugi, fel de fel de işlice.”

Prin arta prozei celei evocatoare pătrundem într-o lume diferită, îi stăm în preajmă, îi aproximăm felul de a fi, modul de a se proiecta în chiar prezentul ei devenit istorie, şi de a-l proiecta într-un viitor (atunci total incert) în care noi ne constituim, prin chiar statutul pe care-l dobîndim prin trecerea vremii, în spectatori, în receptori, în inşi care dotăm cu sens, pricepem şi percepem deformat şi, de aceea, adăugînd expresivităţi, voluntare şi involuntare, unei lumi care nu se vedea pe sine deloc aşa. Iată cum perspectiva timpului scurs ni-l alătură pe Ion Ghica nouă, cu toată că el însuşi fusese martor şi actor în spectacolul istoriei evocate. Totul devine istorie, totul se schimbă în indistinctul curgerii temporale, dar înainte de orice moda, pentru că nimic din ceea ce îi este ei, modei, specific, nu depăşeşte vremea în care se manifestă. Moda şi toate ale ei sînt cu totul vremelnice, fără nimic anistoric, fără spiritualitate vădit metafizică, nobil-transcendentă. Moda şi veşmintele nu sînt altceva decît expresie fizică a trecerii timpului, abia la urmă pot dobîndi ceva care le înrudeşte, imperceptibil aproape, cu misterul poeziei. Iacătă, îmbălsămată în parfumul delicat al desuetudinii, descrierea cuminte narativ a ceva devenit exotic prin conţinut: “Pe-atunci forma işlicului nu era numai o fantazie, cum este astăzi cu pălăriile, mai nalte sau mai
scurte în pereţi, mai rotunde, mai gogoneţe sau mai ţuguiete, mai tari sau mai moi, după pofta fiecui: fiecare trebuia să poarte işlicul după teapa lui.” Schimbarea este sesizabilă cu uşurinţă în moda ca atare, de la işlic

la pălărie este un drum nu numai istoric, marcînd, bunăoară, dislocarea influenţelor otomane cu cele apusene, ci şi unul al unor dislocări mai afunde, în mentalitate şi asta deoarece “Pe-atunci forma işlicului nu era numai o fantazie, cum este astăzi cu pălăriile, mai nalte sau mai scurte în pereţi”. Moda este altceva şi mult mai mult ca însemnătate socială, mai corect spus, ea servea ca suport de inserţie şi de proiecţie în social, odată ce:”fiecare trebuia să poarte işlicul după teapa lui.” Prozatorul exemplifică detaliat cum anume se regăseşte teapa insului şi forma işlicului. Astfel “Boierii cei tineri şi eleganţi şi feciorii de boier mare purtau în
cap un glob rotund de hărşie brumărie; mărimea acelui balon era aproape patru coţi în circumferenţă şi avea la unul din poli o gaură pe unde intra capul pînă dasupra sprincenelor, şi la celalalt pol un fund de postav de mărimea şi forma unui cuib de rîndunică, de unde boierul, plecîndu-şi niţel gîtul la dreapta, putea să-şi apuce işlicul cu patru degete.” Asta în ceea ce priveşte juneţea boierească. Senectutea aristocratică era altfel: “Boierii mai în vîrstă purtau işlic tot atît de umflat, dar sfera nu era întreagă, era tăiată neted orizontal, ceva mai sus de cercul cel mare, iar pe acel şes era întins un fund de postav. Işlicul acesta se lua din cap cu ajutorul amînduror mînilor”. Diferenţele sînt relativ greu vizibile, mărimea işlicului era aceeaşi (“Boierii mai în vîrstă purtau işlic tot atît de umflat”); diferită era geometria podoabei, juneţea purta un işlic rotund, la cei vîrstnici sfera acestuia nu era întreagă, ea era tăiată neted orizontal, vîrful işlicului devenea şes “iar pe acel şes era întins un fund de postav”. Diferită era şi folosinţa: tineretul cel năvalnic “plecîndu-şi niţel gîtul la dreapta, putea să-şi apuce işlicul cu patru degete” în timp ce vîrstnicii îşi luau işlicul din cap solemn şi responsabil (“Işlicul acesta se lua din cap cu ajutorul amînduror mînilor”).

Şi deoarece fiecare “trebuia să poarte işlicul după teapa lui”, işlicul prostimii era altfel, mai mic, mai smerit: “Calemgii, ciocoiaşii, slugile de dindărătul caleştilor boiereşti şi negustorii cei mari purtau işlic mic, de
forma unui borcan întors cu gura în jos şi de un diametru mult-mult de o jumătate de cot şi dasupra o pernă mare în patru colţuri, umplută cu bumbac sau păr de cal.” Acelaşi lucru îl spune şi Nicolae Filimon: “Işlicu1 cu patru colţuri al marelui terzi-başa părea că reclamă prioritatea nobleţei asupra căciulei de cazacliu a cojocaruhui subţire, care, la rîndul ei, părea că dispreţuieşte căciula cu roată a bogasierului şi calpacul de blană al armeanului ibrişimgiu. (Filimon, II, 96)

În ceea ce priveşte restul veşmintelor, acestea se înfăţişează ochilor noştri într-o deplină curgere policromă, agrementată cu vorbe uitate demult. Iată o imagine de la curtea domnească a epocii prepaşoptiste în descrierea de mare virtuozitate a lui Ion Ghica: “Boierii cei mari se îmbrăcau cu ceacşiri
roşii cu meşi, papuci sau cizme galbene de meşină, cu botul ascuţit, întors în sus şi fără toc; antiriile era de ghermeşit, de citarie, calemcheriu, cutnie, selimie sau sevai; se încingeau la brîu cu şal de Indii; vara, fermeneaua scurtă, vara şi iarna, scurteică îmblănită cu pacea de samur, singeap sau cacom; pe dasupra, giubea de postav sau, la sărbători, biniş. La alaiuri şi la ceremonii, protipendada şi veliţii purtau pe cap gugiuman de samur cu fundul de postav roşu; vara, feregea, şi iarna, contoş; baş-boierul purta hanger la brîu; boierii cei halea stau împrejurul domnului cu bastoane lungi în mînă. Numai vodă cu beizadelele purtau fund alb la gugiuman. La zile mari, domnul îmbrăca cabaniţa, care era un fel de contoş cu ceaprazuri de fir şi cu profiruri de samur. La alaiuri, boierii cei mari mergeau călări pe cai arăpeşti acoperiţi cu harşa mare cusută cu fir” (Ghica,I, p. 350)

Dintre preocupările boiereşti, ieri ca şi azi, la loc de cinste îl ocupau partidele de vînătoare şi cele de echitaţie. Rădvanele cele încăpătoare şi animalele dintre cele mai extravagante ţineau loc, aşa cum am mai spus, a ceea ce azi regăsim în lumea vipurilor postrevoluţionare cu ale lor maşini de lux, vile large şi promenade transeuropene şi transamericane. “Boirii noştri pe atunci erau mai toţi vînători mari şi călăreţi vestiţi; le plăceau caii arăbeşti şi ungureşti; aveau
poştalioane de cîte şase şi opt cai româneşti iuţi ca zmei; ţineau prin curţi şi în casă cîni, lupi, urşi, vulturi, corbi, privighetori, cocri, tot felul de păsări şi de lighioane. Ca să nu citez decît cîteva celebrităţi, voi aminti cînii zăvozi (moloşi), cît viţeii de mari, ai lui Grigorie-vodă Ghica, pe care îi hrănea ca să-i puie să se bată pînă la moarte ca urşii. Cînd se dădeau asemenea spectacole, Bucureştii toţi alergau la Colintina care cum putea, pe jos, călare, în căruţă, în caleaşcă sau în teleguţă: îşi luau merinde de acasă şi cîmpul de la Obor pînă la Plumbuita părea un bîlci. Emoţiunile cocoanelor erau la aceste lupte tot atît de vii ca şi ale damelor spaniole la luptele de los toros.” (Ion Ghica, I, p. 362)

La vreme de iarnă, middle-class-ul din romanul Ciocoii vechi şi noi îşi trecea vremea mai mult
“închişi prin case, şi serile cele lungi se petreceau în tăcere ; abia dacă uneori se adunau mai mulţi la un loc spre

a povesti cele ce se întîmplau în cercul restrîns al mahalalei sau spre a juca între ei conţina, mariaşul şi cureluşa.” Protipendada îşi avea propriile plăceri. Dacă astăzi evghenisita pătură a celor înstăriţi ne

scrutează din dosul fumuriilor geamuri ale maşinilor celor de lux, apărate de barajele lărmuitoare ale sistemelor de alarmă care nu lasă mai nimic să mişte primprejurul lor, pe acele vremuri “atunci însă, ca şi acum, boierii şi oamenii cei cu averi mari se deosibeau foarte mult de popor în petrecerile lor.” Adică “Boierii se
primblau în caleşti şi butci cu arcurile poleite, spre a se deosebi de negustori. Podul Mogoşoaiei şi al Tîrgului de Afară erau cele de căpetenie preîmblări ale boierimii. Mesele şi petrecerile lor se făceau în familii mai multe adunate la un loc; rar se întîmpla să mănînce pe la grădini; dar şi atunci preferau grădina lui Scufa, via Brîncoveanului din dealul Spirii şi grădina lui Belu, de lîngă Văcăreşti, spre a nu da prilej norodului a surprinde vreo necuviinţă a lor şi a li se pierde printr-aceasta prestigiul. Boierii cei tineri, din cauza strînselor relaţiuni ce aveau cu fanarioţii şi alţi venetici depravaţi, contractaseră încă dupe atunci o mulţime de viciuri, contrarie cu totul modului de vieţuire a boierilor bătrîni. Sania mito1ogică a lui beizadea C. Caragea, făcută în forma carului lui Apollon, şi cei şase cerbi ce o trăgeau, conteşu1 cel de postav alb blăniţa cu samur de Mosea, hangerul cel semănat cu brilianturi şi gugiumanul de samur cu fundul alb al acestui frumos principe, precum şi rochiele cele nepreţuite, şalurile şi feregelele domniţei Ralu întorsese atît de mult capul junilor boieri şi cocoane, încît de multe ori vindeau moşii de mare preţ ca să imiteze luxul şi strălucirea acestor principi răsipitori. Răul poate că ar fi fost mai mic dacă s-ar fi oprit aci; dar viaţa scandaloasă şi depravaţiunea luînd proporţiuni mari, infestară şi demoralizară pînă la un mare grad societatea întreagă..”

(Filimon, II, 98) Cu simţire romantică, Alecu Russo critică şi el clasa suspusă. Vituperează! Nobilii autohtoni de prin Iaşi îşi mîngîie toată ziulica cu plăcere “bărbile lungi” iar cei mai tineri îşi răsucesc mustaţa. În afara

acestor ocupaţii sînt “nuli pentru societate”. Singurele lucruri care îi animă sînt, înainde de toate, fumatul de “ciubuc după ciubuc”, apoi, aceiaşi, iau “dimineaţa şi după somnul de după prînz dulceţi (minunat obicei!)”, mai apoi sorb “cafea turcească, batjocorindu-şi cu toată energia moldovenească ţiganii şi slugile”. Nu lipseşte, vezi bine, nici jocul de cărţi, o distracţie a tinerilor similară discotecilor contemporane sau cluburilor de jocuri electronice. Ieri, ca şi azi, juneţea se adună şi mai apoi “se aşează metodic în jurul unei mese de joc şi merg pe urmele babacilor ori cască, blăstămînd nevătămătorul Iaşi, care nu le poate da nici o petrecere”. Individualismul mercantil, creator al lumii celei capitaliste este, la rîndu-i, vituperat prin alegorii explicite: În Iaşi “fiecare casă e o cetăţuie înarmată cu ţepi”, oraşul, în întregul lui, este asediat de “limbile
ascuţite ale tuturor partizanilor, atît femeieşti, cît şi bărbăteşti. Uşurătatea şi vorbele rele sînt îndeletnicirea cucoanelor şi lenea, deschisă zgomotelor străzii şi noutăţilor cronicei moravurilor, partea bărbaţilor.” Eroii civilizatori nu lipsesc nici din capitala Moldovei: “Cîteva persoane înzestrate cu farmecele figurii şi ale spiritului, care au călătorit prin capitalele mari, au vrut să introducă şi în Iaşi bon-ton-ul şi manierele elegante, au vrut să formeze saloane alese” deşi aşa ceva este greu de realizat “într-o societate meschină şi plină de vorbării, ca a noastră”. Un exemplu este salonul doamnei Elena Sturza, “renumit”, “vrednic de a fi cunoscut şi cercetat de ieşeni”. Acesta este “campionul bon-ton-ului şi al eleganţei europene”. În odăile doamnei Elena “eşti primit cu toată amabilitatea şi gingăşiile cerute pentru a face onorurile unei case nobile”. Cu toate acestea, locul cu pricina “a fost şi este zilnic ţinta săgeţilor neputincioase ale unei invidii tare prostuţe”. Dumnealor sînt “duşmănoşii”, “potrivnicii”, “calomniatorii interesaţi”, dorinţa lor este “să dărîme salonul acela prin sarcasm”. (Russo, Iaşii…, 192-193)

În saloane, protocolul aminteşte de acela din lumea apuseană, cu deosebirea că majordomii şi valeţii care fojgăie prin casă sînt diferiţi. Sînt rromi, adică. În palatul lui vodă Caragea, mosafirii se aşează pe paturi, mai apoi se iveşte ţiganca “bine îmbrăcată şi purtînd o scurteică îmblănită, cu gulerul rădicat în sus”.
Aceasta se prezintă “cu o tavă plină de dulceţe de tot felul; după dînsa venea altă ţigancă ţiind o tavă cu o mulţime de păhăruţe cu vutcă de izmă şi cîteva farfurii cu migdale curăţite şi cu năut prăjit”. După ce toate acestea se arată oaspeţilor lui vodă, “îndată apoi intră cafegiul boierului, îmbrăcat cu un minten de postav negru, cusut cu fir, dar fără mîneci, spre a lăsa să se vază braţele sale albe prin cămaşa de borangic subţire şi refecată cu bibiluri; mijlocul lui, zvelt şi mlădios, era încins cu un şa1 de mătase vărgată, ale cărui extremităţi atîrnau cu graţie pe şoldu1 cel stîng al piciorului; poturii săi de postav vişiniu, cu turiecii de fir; imineii cei stacojii şi fesul cel roşu cu fundă de ibrişim negru, aşezat pe cap cu cochetăria cea minunată a fanarioţilor, făceau din acel june servitor un Ganimed care ar fi putut aţîţa gelozia vechilor zei din Olimpul lui Omer. El venea cu o tavă de argint în mînă, pe care erau depuse, în zarfurile lor de filigran, mai multe feligene pline de o cafea de Arabia spumoasă şi parfumată; după dînsul intră ciubucciul cu ciubucele de antep şi de iasomie, din ale căror lulele împlute afînat cu tutun de cel mai ales ieşeau nori de un fum mirositor. Intrarea succesivă a acestor servitori forma o reprezentare pitorească cunoscînd foarte bine regulele ierarhiei, ca slugi de casă mare, ei se duceau mai întîi la beizadea Costache, apoi gradat la toţi ceilalţi, şi-şi împlineau datoriile cu eleganţă şi exactitate. Terminîndu-se ceremonialul cafelei, mosafirii, ca oameni în treburi, începură a vorbi po1itică şi a discuta despre pravilile ce se pregăteau pentru ţară”

(Filimon, II, 100)

Oraşele şi lumea lor

Vasile Alecsandri se preumblă prin spaţiul citadin ieşean să vadă cum stăm. Nu e prea bine, “Celelalt zidiri”, zice bardul “ce se găsesc în Cetăţuie sînt toate mai mult sau mai puţin păstrate în întregime.” Ajunge lîngă “Turnul cvadrat de deasupra porţii” şi bagă de seamă că “poate încă sluji multă vreme de cuşcă clopotelor în lipsa prilejilor de războaie.” Socoteşte cam ce anume ar putea fi demn de interes: doar“Biserica în care sînt portretele a lui Duca Vodă şi a familiei sale” poate fi obiectiv turistic, aceasta “se află încă în bună stare şi merită a fi arătată ca una din cele mai nimerite ce s-au rîdicat în Moldova în veacul XVII”. Interesul i se animă brusc la vederea bucătăriei celei vechi “ce se vede aproape de clopotniţă, în dreapta”, cuhnia îi pare a fi “cea mai curioază şi mai vrednică de însămnat”şi asta din cauza unei bolţi care e “sprintenă şi alcătuită de trei bolţi elegante, aşezate una asupra altia”. O preţăluieşte arhitectural şi pe dată se lasă cuprins de entuziasm, se rătăceşte în admiraţie din aceea hiperbolică, se pierde cu firea aşă că noi, scepticii de azi, pe dată murmurăm în barbă şi zicem: “Măi, măi, cît de repede se lasă cuprinşi de optimism paşoptiştii, ce de entuziasm constructiv îi cutreieră, ce de energie din nimic îi frămîntă”; şi pe cînd ne spunem vorbele astea ne răsar în minte cele ce le spune Peter Gross în “Dilema”, nr. 438, din iulie 2001, despre faptul că perioada comunistă “a lăsat o amprentă total negativă asupra culturii române”. Aş zice că ne-a lăsat un soi de bleojdeală fiinţială pe care domnul profesor Lawrence E. Harrison, fost director al misiunii USAID în America Latină (şi care acum – iulie 2001 – este senior fellow la Harvard Academy for International and Area Studies) crede că hotărniceşte “distincţia între culturi progresive (progressive culture) şi culturi statice (static culture)”. Mai aproape de progressive culture, conaşul Bazil se înflăcărează pe dată în faţa bolţii aceleia din bucătăria cea străbună care îi pare că “samănă a fi lucru (înfăptuit, n.n.) de vreun geniu a văzduhului, iar nu de om.” Privirea sa scormoneşte melancolică şi vede lucruri de mirare: “păreţii” cuhniei
“pe dinlăuntru sînt negri de fum şi lucesc ca marmora; forma sa este rotundă şi bolta e atît de îndrăzneaţă, că te miri cum de se ţine în aer şi mai ales cum de s-au luptat cu elementurile, fără a fi biruit nici de apă, nici de focuri, nici de cutremure?” Mai mult, turistul nostru se lasă cuprins de reflecţiile cele înalte, se umple de

metafizicul în cheie fortuna labilis şi ia în răspăr istoria mare prin cea măruntă: “Un palat domnesc, teatru
atîtor mari întîmplări, cade în ruine, cînd aproape de el o biată bucătărie, fără nici un suvenir istoric, stă pe picioare după sute de ani! Ce sujet măgulitor pentru gastronomi! Ce izvor bogat de idei adînci asupra deşărtăciunei mărirelor lumeşti pentru filosofi!” (Alecsandri, p. 81) Merge(m) mai departe, ne rătăcim pe la Socola, în mahala, acolo ne preumblăm “între două şiruri de bordeie ce se întind pe marginile soşelii”. Realitatea istorică, viaţa cea care se vieţuieşte, vorba lui Gore

Pirgu, se aşază în curmezişul visărilor, a dorinţelor de mai bine, de mai mult, e aşa ceva ca hotelul Hilton sau firma Solectron în contrast cu cine ştie ce fabrică de hîrtie gudronată, rămasă în mahalaua industrială a industriilor de stat “a cărora înfăţişare ticăloasă ( a industriei statale de azi şi a mahalalei din Socola de atunci) “nu răspunde nicidecum la ideea măreaţă ce cîştigasem de oraşul Iaşilor, cînd îl priveam de pe vîrful Răpidei”. Pricina pentru care urîţenia se instaurează unde nu trebuie sînt crîşmele cele proaste ţinute de “jidovi stremţeroşi”. Şi ce fac stremţeroşii de jidovi? Păi, practică din greu capitalismul, fac negoţ, industrie, dau credit şi tîrnosesc bănci, numai lucruri rele. Cum privim la elementul românesc de la mahala, dintr-o dată cele bune se adună, răul se subţiază, piere precum o bucată de gheaţă în canicula verii: faţă de stremţeroşenia semită, locuinţelor alor noştri “se deosebesc prin un aer de cochetărie ce
mulţămeşte privirea; păreţii lor sînt văruiţi mai cu multă grijă; uşele, obloanele, stîlpii de lemn care se sprijin streşina sînt frecaţi cu năsip galbîn şi lucesc vesel de departe; prispa îngustă şi curată te îndeamnă a te odihni pe dînsa, şi perdelele albe ce se arată la ferestre îţi însuflă dorinţa de întra înlăuntru. Casele românilor sînt mici şi plăcute ca nişte giucării.” Iacătă cum aici se răstoarnă daravera, viziunea de tip progressive culture alunecă pe nesimţite într-o static culture, israeliţii dau buzna şi freamătă economic, economisesc şi investesc, şi tot

aşa pînă cînd, cu trecerea vremii, capra vecinului ebreu devine ţap ispăşitor. Terapia resentimentelor economice prea puţini o pricep. Ion Ghica ştie cum ar fi să fie aceasta, cutare ins june, un bonjurist animat de idei capitaliste se întoarce din străinătate şi slugerul cutărescu nu pricepe de ce vrea el să se apuce de producţie în loc să-şi caute un loc prin canţelariile domneşti şi să se facă bugetar şi nu întreprinzător. Să-i ascultăm cum sporovăiesc amîndoi, de parcă ar fi slugerul un ditamai lider sindical la o întreprindere de stat în sporovăială mitingistă cu investitorul privat. Două lumi: una progressive culture, alta static culture: la fel atunci, la fel azi. Să-i ascultăm şi să luăm aminte. “- Slavă Domnului că nu mi-a venit şi mie în gînd să trimit pe fiul meu Pavlache la Paris! Totdauna am zis
că tinerii care învaţă mult se întorc cu capetele stricate. Să vrei să fii rob ca iloţii lui Platon în loc să cauţi să te faci boier mare! Ştii ce-a zis Aristotel, şi vei să te pui pe muncă şi să laşi pe proşti şi pe neînvăţaţi să fie în capul trebilor: deputaţi, senatori, miniştri; să învîrtească calemurile şi ţara, şi dumneata să te duci să întorci moara de făină şi să tragi de coarnele plugului? - De la Platon pînă astăzi au trecut douăzeci şi doi de secoli, în care lumea şi lucrurile s-au schimbat. Atunci munca era robie, şi robia unora era condiţiunea indispensabilă a libertăţii altora; atunci Jefferson David ar fi putut zice cu drept, ca politicii greci, că «robia era paladiul libertăţii»; iar în secolul în care trăim noi munca este condiţiunea libertăţii. Astăzi oricine se simte sau voieşte să fie om trebuie să lucreze, să producă. Omul pe care averea creată de dînsul sau rămasă de la părinţi îl pune în condiţiunea de a putea subsista fără de a munci cu puterea braţelor lucrează cu puterea inteligenţii; daca nu sapă şi nu bate cu ciocanul, se dă la o altă muncă: dirige cu cunoştinţele sale o industrie, se dă la studiul ştiinţelor, filozofiei, literilor, se face chimist, mecanic sau magistrat”(I. Ghica, II, 44) Iacătă aici cum progressive culture covîrşeşte static culture. Numai că problema israelită este

văzută de Ion Ghica altfel, ea nu intră în chestiunea de mai sus, munca lor nu e la fel, e altceva: “Talentuosul nostru pictor Grigorescu a espus, acum cîţiva ani, un tablou în care, cu penelul său maestru,
reprezinta un iarmaroc (un bîlci): mulţime de ţărani români, bărbaţi şi femei, vînd cai, boi, oi, porci, păsări, ouă, unt, zarzavaturi etc. şi numai ovrei se văd cumpărînd, adevăr prins pe fapt. Ar zice cineva, la vederea acestui tablou, că în România numai ovreiul cumpără, numai el este consumator? Eroarea ar fi mare. Ovreiul cumpără în adevăr, dar cumpără numai ca să vînză a doua zi, şi dacă pictorul nostru ar fi zugrăvit părechea acestui tablou am fi văzut, în Piaţa Sfînta Vineri, ovreiul vînzînd românilor din oraş ceea ce cumpărase cu o zi mai înainte de la ţărani în iarmaroc. Ovreiul, în genere, nu este nici producător, nici consumator, el este numai precupeţ: cumpără cînd găseşte pe om la nevoie, ca să vîndă scump. Hrana ovreiului este puţină, mămăligă cu două-trei fire de ceapă sau de usturoi: el nu are trebuinţă de hrană substanţială, fiindcă nu se osteneşte muncind, nu cheltuieşte putere muşchiulară; nu cheltuieşte cu îmbrăcămintea, căci nu ţine la curăţenie, leapădă haina de pe dînsul şi cuşma din

cap numai cînd cad bucăţele. Ocupaţiunea lui esclusivă este a se ţine la pîndă, ţintind chiorîş la punga şi la necesităţile românului sărac sau cheltuitor: trăieşte din sudoarea şi din nenorocirile românului muncitor. Puţini, foarte puţini ovrei sunt meseriaşi: croitori, zidari, dulgheri, tîmplari; mulţimea cea mare sunt cîrciumari, cămătari, zarafi şi samsari – nici unul plugar. Comerţul, astfel cum se practică la noi, în loc de a fi servitorul supus al producţiunii şi al consumaţiunii, sa făcut stăpînul şi tiranul producătorului şi consumatorului, într-atît încît agricultorul, producătorul nostru cel mai serios, munceşte numai şi numai ca să hrănească traficul banului; trăieşte aşteptînd cu groază momentul critic cînd nimeni nu-i va putea scoate biata moşie din ghearele cămătarului” (I. Ghica, II, 468-469) Ţăranul merge aşadar la iarmaroc şi acolo vinde ovreiului care se duce cu marfa “în Piaţa Sfînta Vineri”. De ce nu merge ţăranul acolo? Probabil pentru că nu e rentabil ori pentru că nu e obişnuit. Comerţul nu trebuie să fie servitorul supus al producţiunii, ci numai al consumaţiunii, deoarece ţăranul, ca şi

sus pomenita fabrică, produc ca să vîndă, altfel de ce se mai ostenesc. Tirania comerţului faţă de producător pretinde preţ mic şi calitate bună tocmai pentru că este servitoarea consumatorului. Cum anume ar putea cineva munci altfel decît hrănind traficul banului este greu de spus şi de imaginat. E la fel ca şi situaţia asta cînd cutare domni de pe la IAS sau de oriunde din lumea satului se arată verbal la emisiuni radiofonice şi cer preţ mare la grîu. Numai că cei din Piaţa Sfînta Vineri vor preţ mic şi calitate, şi atunci ovreiul se conformează şi obligă producătorul să obţină recolte mari şi de calitate, altfel, dacă nu face aşa ceva, “trăieşte aşteptînd cu groază momentul critic cînd nimeni nu-i va putea scoate biata moşie din ghearele cămătarului”. Aşa e capitalismul şi nu altfel, numai că, de data asta, scrutîndu-l, Ghica se întoarce dinspre progressive culture înapoi la static culture. Oricum dinamica, progresul, translaţia de la stagnare, de la supravieţuire şi încremenire la schimbare socială presupune o creştere pe măsură a diversităţii, a diferenţierilor, a cromaticii multiculturale şi multietnice. Oraşele devin sub ochii îngrijoraţi ai nostalgicilor paseişti, întorşi spre trecutul de mărire şi spre satul pur etnic şi, de aceea, moral imbatabil, o lume a Sodomei şi Gomorei în care domină străinul de neam şi ciocoiul fără cele sfinte. Numai că, dincolo de sentimente, peste stări şi ofuri, peste privirile încruntate şi bombănelile nemulţumite, diversitatea vieţii urbane dă culoare frazei, subîntinde naraţiunea, privilegiază arta care, iată, se iveşte din asemenea evadări din omogenitatea ideii în heterogeneitatea vieţii celei de obşte. Pana lui Alecsandri capătă ritm, scriitura se înviorează, descripţia atrage atenţia: atunci cînd ai ce spune şi felul în care spui devine mai performant. Impulsul spre ideologic cade istovit în braţele artei, clişeul se retrage şi lasă loc plăcerii libere de a povesti, de a arăta în scris şi asta chiar dacă nu-ţi place, chiar dacă îţi sînt antipatici subiecţii aduşi în pagina. Sau poate că tocmai de aceea:
“Să trecem însă bariera şi, fără a mai cerceta în zădar dacă şanţul ce încungiură oraşul slujeşte de fortificare, să videm care va fi obiectul cel mai caracteristic ce ni se va înfăţişa? […] Uliţile lui nu sînt altă decît nişte lungi galerii de contrasturi. Lîngă o casă mică şi ticăloasă, unde zăreşti pintre geamurile sparte vro duzină de jidovi grămădiţi unii peste alţii şi lucrînd într-o atmosferă puturoasă, vezi o magazie mare şi frumoasă cu ferestrile largi şi luminoase, în care strălucesc materii scumpe, bronzuri, cristaluri săpate, juvaeruri de aur, într-un cuvînt, tot feliul de lucruri de lux. Aproape de aceasta întîlneşti o crîşmă scîrnavă ce pare că voieşte a fărmăca trecătorii prin butelcile mari, pline de rachiu strîcat, carele stau înşirate pe laiţile de la fereastră; locaş mîrşav ce-ţi însuflă dezgust şi în care un jiodv stremţuros speculează patimile răle. Vine pe urmă o băcălie înghesuită de panere cu roşcove, cu masline, cu piperi ş.c.l., în mijlocul cărora şede un grec uns de untdelemn, ce priveşte cu plăcere la fumul ciubucului său, rădicîndu-se pintre căpăţinele de zahăr, pintre păpuşele de smochine şi pintre măturile spînzurate de bolta dughenii. După dînsa se arată ochilor un şopron de cîteva scînduri pîrlite, în care străluceşte la para focului figura neagră a unui ţigan ferar. Mii de scînteie zboară împregiurul lui, în vreme ce el bate necontenit cu ciocanul peste ilău şi formează un tablou cît se poate de pitoresc. Mai departe se rîdică o cafinea grecească plină de fesuri mari, de fustanele, dar figuri serioase cu barbe lungi, de capete cu cealmale, carele stau împrăştiete pe laiţile de la păreţi. Felegenele de café, ciubucile şi narghilele gioacă roluri însămnate în acea sală şi fumul de tiutiun domneşte în toată nourimea sa. Iată acum o spiţerie nemţască lipită de o tiutiungirie arminească. Aceasta poartă o fizionomie cu adevărat originală şi se poate numi magazia cea mai deschisă decît toate, fiindcă păretele ei despre uliţă lipseşte mai întreg. Ea este împodobită în faţă-i cu bucaluri mari pline de liulele, de imamele, de tiutiun; pin lăuntru este ticsită de dulapuri, în care sînt întinse fel de fel de chisele cusute cu fir, tot soiul de mătănii de mărgean sau de chihrimbar şi prin colţuri stau grămăzi de

ciubuce de cireşi şi de iasomie. Marfa orientală ce se vinde într-însa, aşezarea-I curioasă şi mai ales figura caracteristică a armanului ce trage necontenit ciubuc la pragul uşii îi dau una aer străin din care un zugrav ar putea face un tablou foarte original… Aici un cofetar italian se loveşte de un crîşmar jidov; mai colo un croitor franţez se înghionteşte cu un ciubotar neamţ; mai departe o modistă parisiană dă braţul unui ceasornicar şviţer.Peste tot locul nu vezi altă decît străini ce înoată în valuri de jidovime; însă români neguţitori, nu […]” (Alecsandri,1994, p. 79)

roditori şi flori, atrăgea foarte mult băgarea de seamă a trecătorilor. Curtea acestei case (…), îngrădită cu uluci de stejar ascuţite la vîrf şi foarte înalte,” nu pare să fie cu adevărat ceva vrednic de luare aminte, şi asta chiar dacă “în partea despre faţada uliţei avea parmalîcuri cioplite şi aşezate cu mare gust”. Abia mai apoi lucrurile par să se îndrepte, uşor şi ca din nimica toată, spre memorabil. Iată: “În mijlocul îngrădirei era o poartă cu două canaturi, înve1ită cu streaşină cu uluci mărunţele, ca să o apere de stricăciunea ploilor. În vîrful acelui înveliş erau doi căpriori în formă de sceptru, avînd fiecare la estremitatea de sus cîte un cocoş lucrat în lemn foarte gros, iar pe faţada stîlpilor erau sculptaţi doi şerpi ţinînd cîte un măr în gură.” Interiorul casei pare a fi asemenea altora multe din Bucureştiul vremii, adică “un singur etaj (…) împărţit în două camere şi un pridvor. Invelitoarea (casei) era de olane, iar la cele două puncturi unde se unesc doliile, avea cîte o băşică de pămînt smălţuită, cu vîrful în formă de pasăre.” Grădina este policromă, cu pomi fructiferi şi o mulţime de

În Bucureşti toate seamănă cu cele din Iaşi, mahalalele sînt la fel, burghezia este însă mai în largul ei, mai acasă. Sacagii şi căruţaşii locuiesc în căsuţe învelite cu trestie din cartierul Oţetarilor. Nicolae Filimon găseşte acolo o casă care “prin arhitectura ei de ordin otoman şi prin mica grădină compusă din arbori

lîngă îngrădirea de trestie a micei grădini şi pe prispa caselor erau aşezate o mulţime de oale cu măghirani, indruşaimi şi alte flori scumpe după atunci.” Mai mult încă “în unul din colţurile curţii era un puţ cu roată, lîngă care se formase un lac de apă, ce servea de scăldătoare cîtorva raţe româneşti şi leşeşti.” Interiorul casei este alcătuit din două camere, una servea “drept cămară pentru conservarea proviziunibr; iar cea de a doua, destinată pentru 1ocuinţă, era pardosită (pavată) cu cărămizi spoite cu văpsea roşie şi avea două paturi turceşti acoperite cu saltele, perne şi macaturi de cit. Aproape de ferestre era o masă de brad, acoperită cu o pînză albă cu marginile de borangic galben, pe care erau puse cîteva cărţi una peste alta, hîrtie de scris şi o păreche de călimări de a1amă iar sub această masă se vedea un işlic învelit în hîrtie groasă, o păreche de cizme turceşti de saftian roşu şi o strachină cu ouă. Pe păretele despre răsărit erau două icoane aşezate pe o bucată de stofă. Lîngă dînsele se afla o sticluţă cu agheazmă, un mănunchi (buchet) de busuioc uscat şi cîteva spice de grîu; iar în faţa acestor obiecte de devoţiune era spînzurată o candelă ce ardea neîncetat, dînd o 1umină slabă şi me1anco1ică. Tavanul acestei camere era de grinzi şi u1uci de stejar, frumos lucrate. Lîngă un alt părete şi cam aproape de tavan era o culme pe care steteau atîrnate: un anteriu, o giubea b1ănită, nişte ceacşiri de şal roşu şi cîteva rochii. Osebit de aceste mobile ce indicarăm, mai era în această cameră o ladă de Braşov, cîteva urcioare cu apă de băut şi o sobă oarbă, deasupra căreia era pusă o tavă cu tacîmul dulceţii şi al cafelei ; iar în firidele de jos se vedeau cîteva gheme de lînă şi o donicioară cu fuse.”(Filimon, II, 191) cu două rînduri, ce începeau din uliţa Mogoşoaiei şi se terminau dinaintea caselor - generalului Herăscu, pe u1iţa numită a Şcoalei. Arhitectura acestui palat era vagă şi nedeterminată; era o zidire sau o grămădire de material în care se vedeau mai multe ordine de arhitectură, imitate în ce au de mai grosolan şi mai neregulat. Faţada ce privea către Podul Mogoşoaiei avea un balcon în formă de chioşc turcesc, mobilat cu divanuri şi 1aviţe tapetate cu catifea roşie, în care venea adesea principe1e de-şi lua cafeaua şi ciubucul privind pe trecători. Pe partea despre Momolo’ era un şir de odăi în formă de chilii călugăreşti, în care şedeau idicliii, nefèrii şi iciolanii domneşti. Fundul curţii, sau partea despre Herăscu, era consacrat grajdurilor unde se ţineau armăsarii de Missir şi Arabia, cu care se servea domnitorul la solemnităţi şi în preîmblările sa1e, iar în faţa Podului Mogoşoaiei, pe o lungime aproape de una sută stînjeni, era un zid simplu, care închidea în întregul său marele pătrat ce compunea reşedinţa, şi o poartă mare numită Paşa Capusi, ce servea de intrarea principală.” Cît priveşte lumea care fojgăia prin palatul domnesc, aceasta aduna laolaltă “ tot ce avea Bucureştii mai inteligent, dar mai 1eneş şi mai depravat. Palatul era plin de boieri şi de calemgii de tot felul, dintre cari fanarioţii se deosebeau prin cochetăria îmbletului lor, prin desele complimente şi temenele ce făceau în dreapta şi în stînga, dar mai cu seamă prin eleganţa veştmintelor tăiate după ultima modă venită din Fanar. Interiorul curţii prezinta vederii o panoramă foarte curioasă şi variată: în mijloc stau înşirate, caretele şi butcile boierilor; mai încolo, vizitiii lui vodă preîmblau armăsarii îmbrăcaţi cu cioltare cusute cu sîrmă de aur; dinaintea unui rînd de odăi numai cu un rînd, tufecciii, arnăuţii şi satîraşii îşi curăţau armele, şuierînd printre dinţi cîte o arie albaneză. Înlăuntru şi afară de poartă o adunatură de popol din clasele de jos cască gura la învîrtelile şi strîmbăturile pehlivanilor şi a1e măscăricilor domneşti. Simigiii, cu tablalele lor sferice puse pe cap şi cu tripodele de lemn la

flori amenajate în rondouri asemănătoare celor de astăzi: o boltă cu viţă de vie se înalţă deasupra. Brazdele cu flori “erau pline de garoafe sălbatice, ochiul-boului, lemnul Domnului şi limba-mieluşelului; iar pe

Aşa se arăta ochiului o casă a clasei de mijloc; în ceea ce priveşte palatul domnesc din vremea lui Caragea, acesta fusese zidit “pe locul unde se af1ă astăzi casele lui Bossel” şi era “compus dintr-un şir de case

subţioară, împreună cu bragagiii şi salepgiii arnăuţi, făceau contrast cu a1unarii şi cu vînzătorii de şerbet din Fanar, cari purtau pe cap fesuri mici cu funde stufoase de ibrişim şi cămăşi de borangic subţiri, care lăsau să se vază pe piepturile şi pe braţele lor goale figuri simbolice încrustate, precum obicinuiau ianicerii.” (Filimon, II,

26)

În asemenea decor plăcut are loc naraţiunea

La douăzeci de ani după revoluţie, adică în anul 1868, Alessandru Pelimon scrie romanul Revoluţiunea română din anul 1848 – Muşătoiul. Numele acesta barbar din coada tituluşului romanesc este al unui munte în care stau la palavre foşti revoluţionari într-un decor pe măsură. Aici-şa iernile sunt „geroase şi viscoloase”, „primavera cad ploi continue”, „sute şi mii de mînzate pasc erba” care acolo, pe Muşătoiu, „e toată vremea fragetă”, baciul este un general ce are în subordine trupe nenumărate de „păstorei cu fluierul şi cu cavalul la gură”, mieii sar aberant „pre colnice şi pre vălcele”, în timp ce păstorii, cîntînd doine amoroase, gustă „plăcerea repausării la umbrele molifţilor”. Pe acele „stînci scarpoase”, pe acele „plaiuri repezi”, baciul ungurean stă ghemuit pe cal şi căciula sa este „straordinar de mare”şi părul, ce se presintă sburlit, îi „disproporţionează capul” care, adăugăm noi, este oricum disproporţionat de căciula cea straordinară prin dimensiunile ce le înfăţişează privitorului. Ne mai spune Pelimon că, acolo, pe Muşătoiul, la marginea unei păduri de făget un Român pe numele său Oprea Ursul aţinea cu meşteşug vînătoresc calea urşilor. Ascultaţi ce zice, cît de meşteşugit se lansează autorul într-o comparaţie îndrăzneaţă, cu deschideri hiperbolice: „El (Oprea Ursu, n.n.) e cunoscut ca cel mai renumit vînător de urşi, precum în Africa francesă era Iuliu Jerard ucizătorul de lei”. De aceea, domnilor, „Pieile ce el adună, ale urşilor ucişi, se urcă la un însemnat număr”. În asemenea decor plăcut are loc naraţiunea: „Muşătoiul are forma unui amfiteatru”, acolo, dragilor, se adună păstorii şi visitatorii: noaptea petrecînd fieştecare la locuinţele sale, iar ziua petrecînd cu toţii laolaltă. Aşijderi petrec şi dobitoacele în felul lor specific: „cîinii apără turmele de feara deprădătoare ce vine în adîncul nopţii”, altundeva, dar nu prea departe, oile pasc prin „bărcuri” (citeşte zbeguri, tufişuri de rugi şi smicele de sînger şi alun), în fel simil nenumărate dobitoace precum vaci, boi şi cai „stau îngrupaţi pe poiani”. Şi în vreme ce văile sună de „cîntecul tilincelor”, visitatorii se preumblă bînd zer, trăind frugal, se fac mici intrigi, se vorbesce politici, alţii joacă cărţi şi „se despuia unii pe alţii în stos”. Ca în gravurile ce reprezintă grădinile Edenului, acolo, pe muntele Muşătoiul, „lîngă femeia săteanului se preumblă dama cea cochetă”, mai mult, în fumul stînelor, se aude „limba francesă, limba universală a saloanelor”. Unii sunt mulţumiţi, alţi nemulţumiţi de starea lucrurilor şi „predică vijeliea ce are a se isca între deputaţi, în sesiunile unei viitoare camere”.

Acolo am auzit ce s-a petrecut la revoluţiune după ce, prin ridicarea popului, s-a înlăturat Căimăcămia de 24 de ore, aceea din 29 iunie 1848, în politiia Bucureştilor. După spusele lui Ion Ghica, în străinătate ştirile despre revoluţia românilor răzbat “În seara de 18/30 iunie” pe cînd prinţul se afla “la Boiagikioi la Emin-efendi”. Acolo află “că venise ştiri de la logofătul Aristarchi că în Bucureşti poliţia făcuse arestări şi că oraşul era în mare fierbere”. Peste exact o zi, “la ambasada engleză la Terapia, Alison, secretarul oriental” îi remite un plic de la agentul diplomatic din Bucureşti pe nume Colquhoun din care află despre “arestările operate în Bucureşti”. Acest agent diplomatic, domnul pe nume R. G. Colquhuon în calitatea dumisale de consul britanic la Bucureşti îi scrie şefului ierarhic, Stratford Canning, ambasadorul Angliei la Constantinopol încă din 6 aprilie că lucurile nu merg bine, mai ales “după sosirea veştilor asupra evenimentelor de la Paris”. Urmarea: “a început o foarte activă
mişcare printre tinerii de aici”. Consulul Colquhuon îl informează pe ambasadorul Canning că “mulţi dintre ei (…) au studiat în Franţa”. Problema care preocupa Albionul referitor la Principatul dunărean e că “tinerii se arată a fi doritori de schimbări mai mari decît cele pe care cei mai vîrstnici erau dispuşi să le admită.” Consulul îi remarcă dintre junii iubitori de zaveră pe un oarecare “domn Constantin Rosetti” şi pe un altul pe nume “Ion Ghica (acesta din urmă ginerele d-lui de Mavros, directorul general rus al carantinelor).” În viziunea consulului Colquhuon, “personalităţile acestor doi tineri, deşi foarte diferite, îi îndreptăţesc să ia conducerea în cazul unei mişcări.” Urmează mai apoi caracterizările celor doi, interesante pentru că oferă o viziune din afară asupra

unor treburi dinlăuntru asupra cărora noi privim, ori vrem, ori nu, cu subiectivitate inevitabil partizană. 13
13

Iacătă pe “Dl. Rosetti, un om cu o minte vioaie dar cu idei nu foarte sănătoase, strict onest şi onorabil, poet de oarecare valoare în tara sa, prieten personal al multor conducători actuali ai afacerilor publice în Franta, este partizanul unor măsuri foarte radicale. El a avut mai multe întrevederi cu Principele, vorbindu-i deschis şi oferindu-se să-i dezvăluie numeroasele abuzuri de care se fac vinovaţi de multi ani miniştrii şi oamenii săi. El a demonstrat necesitatea unor concesii imediate şi vaste care trebuie făcute opiniei publice, ca: Libertatea presei; Responsabilitatea ministerială; Despovărarea ţărănimii de grelele sarcini care o doboară, trecîndu-le asupra clasei boierilor şi celei negustoreşti, care acum sînt scutite de orice fel de impozite şi a cerut stăruitor Principelui să dizolve actuala Obştească Adunare, aleasă cu o atît de flagrantă încălcare a Regulamentului organic; a mai cerut ca dreptul de vot, limitat foarte de curînd printr-o simplă greşită aplicare sau greşită interpretare a Regulamentului, să fie extins la toate persoanele posedînd pămînt sau case. La toate aceste propuneri Principele a răspuns evaziv, declarînd că în inima lui el era un şi mai adevărat patriot român decît d. Rosetti, dar că momentul nu era favonabil şi nici ţara Românească nu era în situaţia de a fi înzestrată cu asemeanea instituţii; el a încheiat cerînd insistent d-lui Rosetti să înceteze de a mai ţine în casa sa întruniri ale nemulţumiţilor care au provocat în tot oraşul un sentiment de nesiguranţă foarte dăunător ordinei publice. Dl. Rosetti a contestat că ţine întruniri sediţioase. El a spus că întrunirile de la el de acasă şi din alte 2, 3 case erau justificate de alarma născută în mintea lor de măsurile de securitate care păreau a fi luate de Principele însuşi şi de unii dintre cei mai primejdioşi dintre miniştrii săi, ca de exemplu mutarea în plină zi a fondurilor Cassei Centrale, a Spitalului şi Mitropoliei de la locul lor obişnuit la vistieria ţării, sau ştirea că în cursul mai multor nopţi Ministrul de Interne, d. Villara şi Aga de Poliţie (două persoane unanim detestate) scoseseră din oraş toate bunurile lor de valoare, bani şi documente. Pnincipele s-a despărţit de d. Rosetti cerîndu-i ca Partida liberală să-1 considere pe el, domnul, ca un statornic şi leal prieten atunci cînd s-ar ivi împrejurarea. D. Rosetti, considerînd că aceste promisiuni erau vorbe goale. şi văzînd că nu era altceva de făcut, şi-a continuat planurile pentru o mişcare cînd a sosit la noi ştirea asupra eveaimentelor de la Viena, urmată de rapoarte de la St. Petersburg (infirmate ulterior). Celălalt conducător, d. Ion Ghica, este un om de factură diferită de .a d-lui Rosetti. El nu are entuziasmul acestuia din urmă şi poate nici nu este animat de un spirit patriotic atît de înflăcărat. Este un om rece, calculat şi eu cred că este omul care se ridică acum în ţara sa. În plus el este uepotul 342 d-lui Cîmpineanu, iar prin înrudirea sa cu d. Mavros, are o situaţie materială bună. Fiind un Ghica, este foarte periculos pentru Domn, care se teme de el mai mult decît de oricare alt boier. Posedă o cultură aleasă şi ideile sale sînt mai sănătoase decît ale d-lui Rosetti. Îl cunosc de mulţi ani şi am o părere foarte bună despre el. În foarte multe conversaţii pe care le-am avut împreună am încercat întotdeauna să-l fac să considere ţara sa într-o lumină care ştiu că este nepopulară aici, dar pe care eu o consider a fi singura recunoscută de guvernul Maiestăţii Sale, şi anume ca făcînd parte din Imperiul Otoman. şi cred că am izbutit să-l fac să recunoască justeţea observaţiilor mele şi să admită că numai de la Poartă se poate obţine un avantaj important pentru ţara sa. Acum cîtva timp, plictisit de situaţia ţării sale şi de persistenţa Principelui de a nu-l utiliza pe el sau vreo altă persoană cu vederi progresiste, a hotărît să meargă la Constantinopol să-şi ofere serviciile Porţii, cu sperarnţa că dacă, ar izbuti să-şi găsească o utilizare acolo ar putea mai uşor să se facă folositor Principatului. I-am făgăduit atunci tot ajutorul meu în materie de recomandări şi el s-a hotărît să pornească acolo în vara aceasta, dar împrejurările s-au schimbat şi vederile sale deasemenea. D. Ghica este poate singurul tînăr din Partida liberală pe care Principele nu l-a invitat la el, căutînd să-l cîştige sau să-l intimideze. Este totuşi bine văzut la consulatul rus din cauza legăturilor sale cu d. de Mavros. Recent a fost foarte activ, străduindu-se să deschidă ochii d-lui Kotzebue.

“Ai noştri”, scrie Ghica, au pornit. Îi pomeneşte pe fraţii Golescu şi pe Eliad care “pornise la Islaz, unde se afla maiorul Tell şi căpitanul Pleşoianu cu două compănii”. Reacţia Rusiei nu se lasă aşteptată: “În ziua următoare, însărcinatul de afaceri, Kerkow, venind de la o vizită ce făcuse ambasadorului rusesc”, îi spune că la ambasada Rusiei “logofătul Nicolae Aristarchi povestea în detaliu arestările făcute în Bucureşti în ziua de 7/19 iunie şi atentatul din 8/20 iunie în contra vieţei lui vodă Bibescu”. Logofătul cere arestarea lui Ghica după ce sosise ştirea “că guvernul lui Bibescu încetase şi că se aştepta în Bucureşti sosirea guvernului provizoriu proclamat la Islaz”. Riza-paşa îi transmite lui Ghica la “otel” că nu avea să se teamă de nimic cu toate că în chiar aceeaşi zi “principele Hangerliu, fiorosul dragoman rusesc, a cerut Porţei (…) ocuparea Principatelor cu trupe combinate ruseşti şi turceşti şi restabilirea statului-quo dinainte de 11/23 iunie 1848”. Tot atunci “Consulul
general al Rusiei, Kotzebue, împreună cu generalul rus Duhamel, comisarul extraordinar, părăsise Bucureştii, protestînd în contra celor petrecute. Generalul Gesterswein trecuse Prutul cu diviziunea ce comanda, ocupase Iaşii şi înainta spre Focşani: dar în urma notei ruseşti, convocîndu-se marele consiliu al Porţei şi rostindu-se în contra cererii ruseşti, s-a emis ideea de a se trimite o comisie care să cerceteze păsurile şi dorinţele românilor”.

Revoluţia şi guvernul provizoriu vor mai trăi pînă în toamnă. Urmarea acelei prime invazii armate din iunie este tragică pentru generalul Gesterswein care “în urma atitudinei ce luase Poarta, după sfaturile ambasadorului Franţei” a pierdut comanda armatei cu învinuirea de încălcare a teritoriului otoman. Conducerea trupelor a fost încredinţată generalului Lüders şi, ca urmare, jignit în onoarea sa, (“de inimă rea”, după cum spune Ion Ghica) generalul Gesterwein îşi pune capăt zilelor. Amarnică hotărîre într-o vreme în care “Europa întreagă era în fierbere şi temerile de război erau mai pretutindeni”. Pentru a află “păsurile şi dorinţele românilor”, Poarta îl trimite pe Soleiman-paşa spre Giurgiu însoţit de căpitanii Sabatier, Dessain şi Lefrançais, francezi binevoitori cauzei revoluţionare. Pe data de 7/19 august, “aceşti
ofiţeri erau ajunşi la Brăila, şi după cîteva zile se puneau la dispoziţia generalului Magheru în tabăra din cîmpul
Vederile d-lui Ghica sînt, după cum am arătat mai sus, mai sănătoase decît ale colegului său, d. Rosetti. El este totuşi de acord cu multe din punctele cerute de Partida liberală, dar este foarte doritor ca demoralizantul sistem al domniei pe viaţă, sau mai degrabă al domniei numai atît timp cît sînt agreaţi de cele două Curţi, să fie abolit. El ar voi să elibereze ţara, dacă lucrul este posibil, dar în aşa mod încît Poarta să nu piardă nici unul din avantajele pecuniare, şi ca iniţiativa, chiar pentru libertate şi independenţă, să vie de la Poartă; un asemenea curs al împrejurărilor ar fi acela care ar lipsi direct Curtea protectoare de dreptul de a interveni în administraţia internă a ţării. El argumentează spunînd: “Poarta nu are în realitate nici o influenţă în Principate decît atît cît îi permite Rusia. Ea primeşte în fiecare an un neînsemnat tribut, care nu reprezintă decît o picătură în trezoreria sa. Ţara Românească este gata să-şi cumpere independenţa ei reală faţă de Poartă contra unei sume reprezentînd de 10, 12 sau 15 ori tributul anual, Europa urmînd să hotărască forma de guvernămînt şi să-i garanteze independenţa. Poziţia geografică a ţării este de aşa natură încît ea ar fi de mare folos Europei în general; pentru Turcia mai ales, ea ar constitui o frontieră de protecţie”. Acestea sînt vederile d-lui Ghica, şi eu cred că este de datoria mea, char cu riscul de a deveni obositor, să le prezint în întregime. Opiniile d-lui Rosetti sînt departe de a fi tot atît de sănătoase sau precis fixate. Consulul general rus, d. Kotzebue, a invitat pe cei doi de mai sus şi pe alţi cîţiva din partida lor şi după ce le-a ascultat dorinţele i-a prevenit că la prima apariţie a vreunei izbucniri el va face ca în 4 zile un corp de armată să ocupe Principatele şi astfel ei înşişi vor atrage asupra lor răul de care, ca patrioţi români, se temeau atît de mult, o ocupaţie rusească; le-a făgăduit însă că dacă renunţă la orice acţiune violentă, se va strădui să facă ca abuzurile de care se plîng să fie îndreptate de către Principe. Pentru moment lucrurile sînt liniştite, dar o privire îngrijorată este încă îndreptată spre Nord şi cursul acţiunii Partidei liberale de aici va depinde de ştirile care vor veni de acolo. De cîtva timp se observă în aceste provincii o permanentă perindare de persoane avînd legături cu Polonia, şi săptămîna trecută şapte indivizi aparţinînd acelei naţiuni, rezidînd aici oarecum incognito, au plecat spre Moldova şi Galiţia. Puterea Principelui constă în neunitatea de vederi din sînul Partidei liberale. Săptămîna trecută cîţiva tineni s-au desprins de partidă, fie atraşi de promisiunea unor posturi, fie speriaţi de ameninţările consulului rus pe de o parte, şi ale Principelui, pe de alta. Într-adevăr, patru dintre tinerii mai importanţi urmau să fie exilaţi şi numai cu mare greutate a consimţit Principele să. renunţe a acţiona cu asprime faţă de ei. Boierii mai în vîrstă nu sînt nici ei cu nimic mai mulţumiţi decît tinerii, de starea actuală a afacerilor publice, dar nemulţumirea lor este mai ales personală faţă de domnitor, fiecare din ei sperînd poate să ocupe poziţia invidiată în eventualitatea unui loc vacant. Ei se tem aproape tot atît de mult ca şi Principele de abolirea scumpelor lor privilegii şi nu ar vrea de loc să fie obligaţi să contribuie în sarcinile statului; se tem cu oarecare îndreptăţire de orice ar putea trezi mînia ţărani1or pe care de un lung şir de ani continuă să-i asuprească, ţărani care ar avea înspăimîntătoare socoteli de făcut cu stăpînii lor. Am onoarea... R. G. Colquhoun” (Cornelia Bodea, 1848 la români, I, 344)

lui Traian. Efectul sosirei ofiţerilor francezi în ţară a fost mare. Cîte speranţe deşteptate în inimile românilor! Un orizont întins şi glorios se deschidea aspiraţiunilor naţionale” ( Ghica, III, 146)

În relatarea lui Ion Ghica evenimentele din ţară se petrec în manieră spectaculoasă, astfel, după arestările “din ziua de 9/21 iunie, cîţiva dintre membrii comitetului revoluţionar, izbutind a se furişa şi a scăpa de
arestări, au alergat la Islaz, unde se afla maiorul Tell şi căpitanul Pleşoianu cu două companii de infanterie, şi acolo au rădicat stindardul revoluţionar, au proclamat constituţiunea şi au dat de ştire în toată ţara, încunoştiinţînd şi pe comitetul din Bucureşti” 14 . Urmează apoi ordinul lui Vodă Bibescu către Magheru, cîrmuitorul judeţului Romanaţi, de a opri “marşa insurgenţilor spre Craiova”, să pornească cu ajutorul dorobanţilor “în contra rebelilor, să-i lovească şi să împuşte pe toţi capii.” Nu se întîmplă aşa, ba mai mult, agitaţiunea din Bucureşti e tot mai mare “în urma ştirilor sosite de la Islaz”. Vodă sfidează zavera şi “iese la plimbare la şosea în trăsură deschisă, însoţit de ministrul său Villara; atunci trei tineri înarmaţi se aruncă într-o birjă, ajung trăsura domnească, trag asupra domnului, pe care din norocire nu-l nemeresc, zdrobindu-i numai epoleta”. Între timp “Eliad, Tell şi Ştefan Golescu pornesc cu cele două companii de la Islaz spre Caracal, rădicînd satele şi împlîntînd stindardul tricolor pe biserici şi pe casele publice”. Gloata revoluţionară ajunge la

Caracal, intră în oraş cu strigăte de Vivat Constituţiunea, Vivat libertatea: înainte le iese prefectul Magheru “cu 600 de dorobanţi înarmaţi; dar, în loc de a-i întîmpina cu focuri, se aruncă în braţe unii altora, strigînd” cele mai sus arătate. În ziua următoare, gloata “mărită cu oamenii lui Magheru şi cu orăşeni din
Caracal, înaintează spre Craiova, mărindu-se pe drum, pe unde trecea, cu oamenii satelor. La apropierea lor, prefectul de Dolj, Iancu Bibescu, cu maiorul Vlădăşanu şi două companii de infanterie, părăsise Craiova, încît revoluţionarii intră în oraş fără a întîmpina cea mai mică împotrivire.” În Bănie, guvernul provizoriu este

supus unei presiuni din partea clasei reacţionare şi cedează anumite puncte sensibile din programul revoluţioanr: trimit înapoi în robie ţiganii şi pe clăcaşi la muncă pe moşiile boiereşti. Cu toate aceste cedări, în noaptea petrecută la Craiova “reacţiunea luînd curagiu peste noapte” a înconjurat “casa ocupată de membrii guvernului”. Situaţiunea ar fi devenit critică “dacă nu venea Magheru, care prin curagiul său a
împrăştiat mulţimea încongiurătorilor şi a deblocat pe membrii guvernului, cari au putut porni a doua zi spre Bucureşti, întovărăşiţi de două companii de infanterie şi de 800 de dorobanţi călări.” Mai apoi evenimentele se precipită în sens ascendent, revoluţia biruie toate piedicile, “în ziua de 11/23 iunie, tînărul iuncăr Niţă Magheru, nepotul generalului Magheru, găsind un exemplar, îl citeşte în piaţă în Lipscani. Lumea se adună şi porneşte în gloată la palat, unde vodă Bibescu, după puţină ezitaţiune, iscăleşte constituţiunea şi numeşte

14

Iubitul meu domn, Trebuinţile şi interesele naţionale grăbiră lucrurile peste voinţele noastre. De nu se începea acum, toată causa era perdută. Aşa şi vestesc că aseară picai în Islaz şi în numele Domnului începem. Tot într-acea vreme se începe de altă parte la R. Vîlcii şi de alta la Ploieşti. În Bucureşti sunt toate gata. Sunt peste 3 000 cunoscuţi ce aşteaptă semnalul nostru. Om s-a trimis în Constantinopole, altul la Paris şi la alte cabinete. Proclamaţiea cunoscută s-a tipărit, pe temeile ei se face scularea. Eu, de nu m-aş fi tras din Bucureşti, eram arestat. Prin urmare să nu mă defaimi că m-am grăbit. Isbînda e sigură; la Bucureşti nu e om, nu e boier să nu priimeascä principele reformei. Însuşi turcul comiser ce este în Bucureşti, nu le-a aflat nici copilăreşti, nici păgubitoare Porţii. Vodă or priimeşte, or nu; de va priimi, causa e cîştigată, de unde nu, cade, perde domnia, şi fericirea românilor nu se poate perde pentru interesele unui om. Aşa, bunul meu amicc, după cuvîntul ce mi-ai dat, adună îndată dorobanţii şi a1ţi armaţi. Noi pornim d-aci spre Craiova, vino şi d-ta a ne întîlni în drum, unde să formăm guvernul provizoriu. De Comitetul din Bucureşti s-a hotărît ca noi, cîte-patru, să facem guvernul şi în numele nostru să se dea proclamaţiea, adicä M [aiorul] Tel, dumneata şi Golescul ce e tot aci, în Islaz, şi eu. Să nu mai stai în cumpănă că isbînda este a naţiei. 1848, iunie 8 Islaz, din tabăra naţională A revedere al domniei tale frate şi serv, I. Eliad” (Cornelia Bodea, I, 532)

“ELIADE, DE LA ISLAZ, CĂTRE GH. MAGHERU, LA CARACAL

Reproducem mai jos scrisoarea pe care Ioan Heliade Rădulescu o scrie generalului Magheru în care îl anunţă despre începerea revoluţiei:

ministerul cerut de popor, dar după trei zile părăseşte capitala, pleacă la Braşov şi ţara rămîne pe mînile guvernului proclamat la Islaz, care intră triumfător în capitală în ziua de 16/28 iunie.”

După cunoscutul episod al arestării guvernului de către coloneii Odobescu şi Solomon urmat de eliberarea acestuia prin “curagiul şi prezenţa de spirit a lui Magheru”, acesta “trage sabia, trece printre
năvălitori şi se baricadează într-o cameră în palat cu cîţiva dorobanţi şi ţine bine pînă ce a putut sosi poporul condus de Ion Brătianu şi de popa Tun”, aceştia laolaltă “a deblocat guvernul şi a arestat pe cei doi colonei cari condusese atacul palatului şi arestarea guvernului.” Ziua aceea “a costat viaţa a 13 oameni, popor şi soldaţi”.

După cîteva zile numai se petrece un alt episod, de data aceasta cam lipsit de eroism: oamenii care compun guvernul, “în urma ştirilor false ce primeau despre intrarea trupelor ruseşti care nu sosise nici la
Focşani, pe cînd ei, crezîndu-le ajunse la porţile Bucureştilor, la Urziceni şi Afumaţi, părăsesc capitala fără veste, lăsînd locuitorii ei în voia întîmplărilor; luase cu dînşii şi o parte din miliţie, zicînd că se trag la munte, ca să facă o campanie de guerillas în contra ruşilor, dar, părăsiţi de oştirea ce luase cu dînşii, se îndreptează spre graniţa Transilvaniei şi unii răzbesc pînă la Braşov. Dar, aflînd că trupele ruseşti nu numai că nu intrase în ţară, dar că părăsise chiar şi Moldova, trecînd pe malul stîng al Prutului, se întorc în Bucureşti şi iau în mînă frînele guvernului, fără cea mai mică împotrivire; atît era de mare iubirea şi devotamentul poporului pentru constituţie, încît toate erau iertate oamenilor de la Islaz. Aceasta”, spune Ghica, “era starea lucrurilor pe la începutul lui auugust, cînd Soleiman-paşa şi Emin-efendi, terminînd la Giurgiu zilele de carantină, după mai multe înţelegeri ce au avut cu membrii guvernului prin dragomanul Tinghiroglu,a ceşti soli ai Porţii au avut o primire triumafală, poporul îi saluta cu strigătele: «Să trăiască sultanul, augustul nostru suveran». Soleiman-paşa intră îndată în cele mai bune relaţii cu guvernul şi, dobîndind cîteva modificaţiuni în constituţiune şi în personalul guvernului, recunoaşte, în numele sultanului, şi căimăcămia de trei compusă de Eliad, Tell şi N. Golescu.” (Ghica, III, 148)

După revoluţiune, stăm la coada pentru taxe şi impozite locale Cum s-a schimbat stăpînirea, pe dată toţi ciocoii şi linguşitorii alergau „din toate părţile să se facă plăcuţi stăpînilor lor”. La vreme de noapte patrule mărşăluiesc pe toate „stradele în centru şi în mahalale”şi acolo, în vaiete şi plînset, în scrîşnirea dinţilor şi în durerea popului se întîmplă arestările celor „denunţiaţi”. De veţi întreba care sunt turnătorii, istoria răspunde fără echivoc: „spionii” sunt dintre cei care, înainte vreme, purtaseră cocardă tricoloră, acum, tot ei, chioteau de plăcerea denunţului, de bucuria delaţiunii, de farmecul răsturnării, al revenirii la o lume încruntată şi ciufută, cam aşa cum a fost să fie mai săptămîna trecută cînd, pe un frig aspru, am stat eu în stradă două ore, de la opt la zece, ca să plătesc impozite pentru chiria la firma româno-italiană „Cutărică” srl care de ani buni nu progresează, nu are profit, e aşa un soi de agitaţie sportivă pe la camera de comerţ, pe la registrul comerţului, pe la notariat, de acolo fuga la vamă, apoi alergarea contra cronometru la bancă, „este un’şpe’ jumate’ şi acolo închid la prînz” şi nu avem cutare cont, cutare adeverinţă, cutare certificat. O înghesuială pe la ghişee este viaţa de zi cu zi a micului investitor, excursii pe la mici daraveri din care nu iese nimic. Şi cum spun, am stat noi înţepeniţi de frig două ore în stradă, cu o zi mai devreme am stat la „altra coda”, vorba amicului meu, ca să ne spună că inspectorii de la finanţe sînt pe teren miercurea şi lunea, şi cînd am îndrăznit să întrebăm că, adică de ce nu au scris ei pe o bucată de hîrtie, afară, cam cînd îi putem găsi ca să nu frecventăm „coda” pe degeaba, s-au uitat la noi domnii inspectori ca la ceva ininteligibil, ca la nişte aiuriţi, n-au timp de treburi de-asta: „haideţi, domnilor, prezentaţi actele, dumneavoastră nu vedeţi ce-i aici?”. Dăm din cap cum că aşa-i, e o nebunie acolo de inşi cu acte, de fojgăieli, de şmecheri care ştiu pe cutare şi cutare, intră prin birouri cu avîntul unui transatlantic pe o mare în hulă şi discută amical cu polcovnicii, pînă cînd vine, într-un sfîrşit, vremea ca firma româno-italiană „Cutărică” srl, adică eu şi Guido Canciani, de loc din Padova, să prezentăm sfioşi actele şi, iată, inevitabilul se produce, nu suntem în regulă, nu avem cutare acord al soţiei mele care figurează şi dumneaei în cartea funciară atît de greu dobîndită la „altra coda”. Prin urmare trebuie să mergem să obţinem semnătura, este ora zece şi jumătate, afară coada se întinde ameninţătoare, întrebăm dacă mai trebuie să aşteptăm, „trebuie, sigur că da”, ni se spune, replicăm intimidaţi, „domnilor, nu putem intra pînă la ora douăsprezece cît e orarul”ş ni se spune în fugă: „veniţi dumneavoastră marţea viitoare”, „de ce marţi?”, îndrăznim, ni se explică limpede, să înţeleagă orice cap pătrat, orice ageamiu care vrea să facă afaceri în România, că vineri şi luni e teren, prin urmare marţi e momentul. Padovanul îndrăzneşte să spună cum că a stat o săptămîna pe degeaba, că el, ştiţi, vrea să plece luni dimineaţa, nu a crezut că e nevoie de atîta timp pentru un impozit la o chirie care nici măcar nu e reală, întrucît „mio socio romeno” nu cere, în calitate de asociat, nici o chirie firmei acesteia minunat crepusculare. Nu are importanţă, ni se spune. „Bine, bine, domnilor, am făcut atîta drum degeaba”, întreabă cu o voce puţintel mai aspră concitadinul sfîntului Anton şi, deodată, ca iluminat, un domn din dosul unui morman de hîrtii se uită la noi şi ne şuieră următorul adevăr de viaţă: „ce tot veniţi aici, staţi acasă, domnule, nu mai umblaţi creanga pe la noi prin ţară !”
Poveste cu bandiera triculoră

După ce populul a readus guvernul provizoriu şi a pus capăt căimăcămiei, iacătă se întîmplă următoarea scenă de viaţă, adică populul vede că lipsesce taman de pe cupola domei Metropoliei bandiera triculoră care fusese dată jos de căimăcămie. Urmare e că populul întreabă: „Cum de nu este drapelul naţionale pe vîrful edificiului al Sfîntului locaş”. Toţi încuviinţează că aşa-i, este adusă în vorbă onoarea sfîntului Dumitru care a scăpat popul de choleră, „şi de nenorocita cămăcămie”, răspunseră alţii cu ironie surîzînd. Pe dată neica Ştefan Ungureanu, eroele de pe Cîmpul Filaretului şi povestaşul de pe muntele Muşătoiul, instanţa narativă de peste două decenii, se oferă să urce pe turnul al Sfîntului locaş, mai ales că pe Muşătoiul urca el pe brazii cei înalţi de „două zeci de stînjeni”. Apucă bandiera şi însoţit de un june pompier, din aceia care se vor bate în toamnă cu turcii pe Colina Spirii, să suie la clopotniţă. Cu o putere erculeană în braţe apucă drugul cel de lemn şi lîna triculoră şi urcă fără spaimă cu bandiera pînă la cruce, jos mulţimea curioasă privi în toată vremea „pe cei doi oameni, ca doi fraţi ai popului, redicînd bandiera patriei lor, la culmea cea mai înaltă, cu multă greutate şi nu cu puţin periclu”. Înainte de isprava aceea, neica Ştefan Ungureanu atrase el atenţia oamenilor ca unul care venise cu volintirii şi, „în timp cît a fost persecuţiunea , se refugiase în casa cumnatei sale felt-febeleasa”. Acu tocmai urcă cu junele investit cu uniforma de pompier spre crucea din vîrf, legată contra vînturilor din patru părţi, aşezată fiind ea pe un glob, numai că pînă acolo era un drum pe care mulţimea de curioşi îl urmărea cu mare însufleţire. Pun scara „drept pe sgheabul de la straşina turnului, ca să se poată sui”. Atunci se petrecu un fapt de viaţă deoarece Ştefan volontarul se uită în jos la mulţimea „de pe dealul acoperit cu teii şi cu stîlpişorii aliniaţi pe de-marginea aleiului”. Junele pompier strigă următoarele: „nu te uita în jos că ameţesci,
este prea înalt aici! Vezi de ţine bine scara că mă urc eu întîi cu bandiera pînă la cruce. Eu sunt învăţat cu lucrarea asta”. Un fior trece prin popul căruia îi părea că curajoşii volintiri „sunt nisce furnici” care „se nevoesc a tîrî cu ele un pai mare de grîu”. Se întîmplă pe dată un moment de mare suspans pentru că „un uşure vînt” veni „de isbi violinte”, contribuind „la mişcarea scării”. Gata, gata să se prăbuşească volintirul

Ştefan, în ultima clipă putu el să se agaţe de lanţurile crucii şi-i păru atuncea că vede deodată, ca în clipa de pe urmă, „întreaga capitală, toate cartierele, toate stradele, cu toate stabilimentele şi cu toate virtuţile şi cu toate defectele şi păcatele lor, în nisce zile de încurcături şi de lupte” ( ALESSANDRU PELIMON, REVOLUŢIUNEA ROMANA DIN ANULU 1848 – MUŞATOIUL, BUCURESCI, TYP. TH. MICHAIESCU SI VAIDESCU, STRADA STIRBEY-VODĂ, NR. 11, 1868)

Politică europeană şi naţională la 1848 În anul 1850 ceea ce interesa mediile politice radicale europene de orientare mazziniană era cum anume ar trebui să fie o nouă „revoluţie generală, sincronă şi cu unitate de comandament, pentru înfăptuirea Europei federale democrate şi republicane, avînd la bază statul naţional” (Ciorănescu, Românii şi ideea federalistă, p. 30). Cum ar putea să se împlinească această reverie cînd lumea era bîntuită, vorba lui Ciorănescu, de „reminiscenţe istorice şi gelozii naţionale”?. Chiar aşa? Cum se poate împăca diversitatea cu unitatea, cît pot să cedeze popoarele din sinele naţional în favoarea celui supranaţional? Dacă atunci se vorbea de proiectul unei federaţii danubiene, cei din preajma lui Kossuth, spre exemplu, nu pricepeau, nu doreau să înţeleagă pentru că multe „reminiscenţe istorice şi gelozii naţionale” le îngreunau înţelegerea. În plus de asta, Dumitru Brătianu, Nicolae Bălcescu, dar şi C. A. Rosetti, cu toate că erau în acord deplin cu Mazzini, visau, credea Kossuth, la unirea românilor în antica Dacie în chiar sînul confederaţiei. Astăzi este evident că românii de atunci erau mai aproape de lumea lui Romano Prodi, chiar dacă urmăreau realizarea pe această cale a unităţii etnice. De bună seamă că toate acestea puteau fi socotite vise ale unor juni exaltaţi, idealuri lipsite de pragmatism, vorba caimacamilor Vogoride şi Balş, antiunionişti din stirpea acelora care-i ţineau pe tinerii

radicali de bonjurişti şi farmazoni, aceştia din urmă apăruţi imediat după zavera eteristă. În acele vremuri se zvonise printre boierii din Iaşi că la spătarul Iordache Catargiu s-ar fi găsit, la o percheziţie, „scrisoarea
unei loji masonice din Paris precum şi însemne masonice, dovedind că Catargiu se făcuse farmazon (…) – ceea ce a scandalizat foarte tare boierimea Ieşului, în ochii căreia francmasoneria trecea drept lucru nelegiuit” (Radu Rosetti, Amintiri, p. 93).

Ar mai fi de povestit că revoluţionarii din acele vremuri, după înfrîngerea mişcării, s-au comportat cu o demnitate care nici azi nu e cunoscută şi apreciată, după cum nu sînt ştiute prea bine apucăturile lor federaliste, paneuropene, scandaloase şi obraznice de-a dreptul, aşa cum a fost să fie comitetul secret pentru federaţia orientală, despre care îl informează Nicolae Bălcescu pe Ion Ghica într-o scrisoare din 25 ianuarie 1850. La discuţii participă Bălcescu, acesta îi recomandă comitetului secret mazzinian pe susnumitul Ion Ghica şi pe dumnealui Golescu, zis Arăpilă. Federaţia urma să cuprindă români, unguri, poloni, ruşi, boemi, moravi şi slavi de sud. La discuţii, domnul general Klapka, reprezentînd partea ungurească, alături de Teleki şi Pulszky, propune ca limbi federale germana şi franceza, ca fiind „cele mai răspîndite în aceste regiuni” (vezi Ciorănescu, op. cit.) în timp ce Bălcescu este încă şi mai şi, propunînd limba latină, care era cunoscută de catolicii federaţiei, în vreme ce românii, ca naţie de obîrşie romană, chiar dacă nu o cunosc, se vor angaja în a o învăţa, întrucît le este martoră a originii. Cum spun, vise de oameni politici înfrînţi, derive imaginative în care străluceau ficţional Statele Unite ale Dunării, reverie a lui Bălcescu, susţinut de Mazzini şi, mai apoi, peste nici un deceniu, de celebrul Garibaldi care cocea şi el planuri pentru o nouă debarcare, de data aceasta pe malurile Istrului, pentru impunerea soluţiei federale pe cale revoluţionară.
Cenzorul Gheorghe Marcovici se încruntă cu multă răspundere

În ţară, după revoluţie, parte din junii paşoptişti petrec o vreme la Snagov, într-un soi de puşcărie politică, mai apoi îşi dreg şi ei cum pot idealurile frînte. C. D. Aricescu, în vara anului 1952, urcă la munte, la proprietatea postelnicului Bunea din Rucăr. Se mărturiseşte cu totul demoralizat după acel îndoliat 13 septembrie 1848, cînd revoluţia română fu înăbuşită, după nefericitul 2 decembrie ‘51 din Franţa şi după moartea mamei sale. În atari condiţii, merge la moşia postelnicului pentru o cură de aer, întrucît se simte sceptic şi mizantropş în plus de asta bănuie că nu mai crede nici în progres şi nici în Dumnezeu. Treptat, acolo, sufletul său „descuragiat, dobîndi prin munte noi puteri.” Mai mult: „la vederea grandiosului tablou al munţilor se simţi rejunat”. Ce poate însemna a te simţi rejunat? Multe lucruri! Să nu uităm că Mazzini gîndea viitorul federal european prin realizarea „Europei tinere” la care vor participa o Italie tînără, o Franţă la fel, urmate de Germania, Polonia, Elveţia, Spania, Ungaria şi principatele danubiene, toate tinere, toate lipsite de mizantropii defensive, fără scepticisme, încredinţate în puterea progresului. Cum se alătură simţirii acesteia Aricescu? Foarte simplu, priveşte grandoarea munţilor din grădinile postelnicului iar acestea îi recheamă în suflet trecutul glorios al patriei în măsură să-l vindece de mizantropii, mai apoi studiază, în liniştea văratecă, „legile naturei” şi ale „umanităţii”, şi pe cînd stă aşa, Aricescului îi fu dat să vadă „ca într-o oglindă viitorul radios al României şi al omenirii” (C. D. Aricescu, Scrieri alese, p. 214). Ferice, zicem noi azi, de asemenea oameni care degrabă îşi pot schimba pesimismul în optimism, mizantropia în iubire radioasă pentru ţară şi umanitate. Ferice de ei, ferice de încrederea mare pe care o poartă istoriei şi poeziei: amîndouă leac şi dulce „consolaţiune” împotriva „atîtor decepţiuni amare”. Stă Aricescu în livada postelnicului şi atît de mult admiră munţii, încît simte cum îl cuprinde „focul sacru”. Aidoma lui „Pythoniss pe tripiedul său” scrie ca în transă poeme care se adaugă altora în opul Arpa română cu care se prezintă la cenzorul Gheorghe Marcovici care le „forfecă” după obicei, se încruntă cu multă răspundere înainte de a consimţi publicarea „puind pe ultima pagină sigiliul cenzurei statului, cu sfoară trioloră şi cu data de 2 iunie 53, nr.22”.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful