You are on page 1of 17

Apropierea NATO fata de terorismul de stat

:: dupa Daniele Ganser / 12.02.08 Cercetări recente au arătat că armate sub acoperire au existat pe tot teritoriul Europei Vestice în timpul Razboiului Rece. Coordonate de către NATO, ele erau administrate de către serviciile secrete militare europene în cooperare cu CIA şi cu serviciul secret britanic, SIS şi MI6. Antrenate împreună cu Beretele Verzi ale SUA şi Serviciul Special Aerian Britanic (SAS), aceşti soldaţi clandestini ai Nato, armaţi şi pregatiţi împotriva unei potenţiale invazii sovietice şi a ocupării Europei Vestice, dar şi împotriva aşezării la putere a partidelor comuniste. Această reţea clandestină internaţionala acoperea întreaga suprafaţă a statelor membre NATO, Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Spania şi Turcia, dar şi tări europene neutre, precum Austria, Finlanda, Suedia şi Elveţia. Existenţa acestor armate clandestine a ramas în secret în timpul războiului rece până în 1990, când prima aripă a reţelei internaţionale a fost descoperită în Italia. Acolo a primit numele de cod “Gladio”, numele latin dat sabiei scurte cu două tăişuri. În timp ce presa susţinea că armata secretă a NATO a fost “un bine ascuns, şi cel mai distrugător secret de la al II lea Razboi Mondial incoace”, guvernul Italian a adus critici aspre şi a promis că va desfiinţa această armată secretă. Italia a susţinut că armate clandestine identice au existat în toate ţările vestice. Această declaraţie s-a dovedit a fi corectă, iar cercetările următoare au descoperit existenţa grupurilor respective. În Belgia, armata secretă a NATO avea nume de cod SDRA8, în Danemarca Absalon, în Germania TD BDJ, în Grecia LOK, în Luxemburg Stay Behind, în Olanda I&O, în Norvegia ROC, în Portugalia Aginter, în Elveţia P26, în Turcia Counter-Guerrilla şi în Austria OWSGV. Numele acestor organizaţii secrete au ramas un secret în cazul Franţei, Finlandei, Spaniei şi Suediei. -Uniunea Europeană a formulat o rezoluţie în care critică : Aceste organizaţii au operat şi continuă să opereze în afara legii pe moment ce se afla în afara oricărui control parlamentar. Apelăm la investigaţii amănunţite în ceea ce priveşte natura, structura, motivul şi toate celelate aspecte ale acestor organizaţii clandestine. Totuşi doar Italia, Belgia şi Elveţia au demarat investigaţii parlamentare, în timp ce administraţia Bush a refuzat să comenteze, fiindcă în mijlocul preparării razboiului împotriva lui Saddam Hussein în Golful Persic, şi poate rezervată faţă de eventuale

pierderi în cadrul alianţei militare. Dupa cel de al II lea Razboi Mondial, ideea de a crea armate secrete s-a bazat pe frica faţă de o invazie şi ocupaţie comunistă, sau de preluarea puterii în ţările vestice de către partide comuniste. Reţeaua a fost construită după modelul Britanic al Special Operations Executive (SOE), creată de Winston Churchill în 1940 pentru a asista mişcări ale rezistenţei şi pentru a organiza operaţiuni subversive în teritoriul inamic. După cum arată investigaţiile Senatului Belgian, pregătirea unui conflict neortodox a continuat şi după cel de al II lea Razboi Mondial. În 1948, aşa numitul Comitet Clandestin al Uniunii Vestice (CCWU) a adunat ofiţeri experimentaţi ai serviciilor secrete europene spre a coordona o lupta secretă anti-comunistă. După crearea NATO în 1949, CCWU a fost integrat în NATO, iar din 1951 opera sub numele de Comitetul Clandestin de Planificare (CPC). Pe lângă acesta, un al doilea centru de comandă, Comitetul Clandestin Aliat (ACC) s-a format în 1957 la ordinele Comandantului Suprem Aliat în Europa. Îndatoririle Comitetului Clandestin Aliat includeau elaborarea directivelor reţelei, dezvoltarea capabilităţilor clandestine, organizarea bazelor în Marea Britanie şi SUA. Pe timp de război ar fi trebuit să planuiască operaţiuni din umbra – în interiorul teritoriului ocupat. Conform celor declarate de către directorul CIA William Colby, era un ‘mare program’. Pentru a garanta ideologia solidă anti-comunistă a celor recrutaţi, CIA şi MI6 se bazau pe oameni din aripa dreaptă conservatoare. Într-o perioadă, foşti nazişti şi terorişti de dreapta erau recrutaţi. Italia Judecatorul italian Felice Casson a aflat despre armata secretă a NATO în vara lui 1990, în Roma, în timp ce cerceta acte de terorism, săvârşite de grupuri de dreapta, în arhiva serviciului secret militar italian. A concluzionat că în Italia există legături clare cu unele operaţiuni teroriste. În timpul Razboiului Rece, Statele Unite şi Marea Britanie se temeau de puternicul Partid Comunist Italian (PCI), în alianţă cu Partidul Socialist Italian (PSI), care ar fi putut slabi NATO din interior. Aşadar, judecatorul Casson a explicat într-un documentar BBC despre Gladio ca fiind o strategie de a crea tensiune pentru a slabi partidele politice de stânga, în Italia, şi în alte locuri. După cum spune Casson, cel mai documentat caz a acestei strategii complicate şi demonice s-a întâmplat în orăşelul Peteano, în 1972, unde trei membri ai poliţiei italiene au fost ucişi de o maşina capcană.

Pentru mulţi ani, acest atac terorist a fost asociat organizaţiei italiene de stânga – Red Brigades, până când Casson a redeschis cazul şi l-a găsit vinovat pe Vincenzo Vinciguerra, terorist de dreapta, ca fiind responsabil de atentat. Casson l-a arestat pe Vinciguerra, care la procesul din 1984 a mărturisit că a fost uşor pentru el să scape şi să se ascundă pentru că marea majoritatea aparatului de securitate italian împărtăşea aceleaşi convingeri anti-comuniste şi accepta prin tăcere crimele care ar fi discreditat stânga. Un întreg mecanism a fost pus în acţiune ... Carabinieri, ministerul de interne, serviciul vamal, serviciile secrete civile şi militare acceptau motivul ideologic din spatele atacului. La procesul din 1984, Viciguerra explică : Odată cu masacrul din Pateano şi a celor ce-au mai urmat, ar trebui să se sţie că a existat o structură vie, ocultă şi ascunsă, care avea capacitatea de a da direcţii strategice ofensivei. Această structură exista chiar în stat. Îin Italia, această forţă secretă funcţionează în paralel cu forţele armate, compusă din civili şi militari, anti-sovietici, pentru a organiza o rezistenţă pe pământul Italiei împotriva armatei ruse. Cu aceste dezvăluiri, Vinciguerra a arătat existenţa Gladio şi legătura cu terorismul, insistând asupra ceea ce el descria ca fiind “o organizaţie secretă, o super-organizaţie cu o reţea de comunicaţii, arme şi explozibili şi oameni antrenaţi să le folosească.” Ca şi terorist de dreapta, Vincciguerra susţinea Super-organizaţia, lipsită de invazia militară sovietică care ar fi putut să nu se întâmple, a luat sarcina, folositoiare pentru NATO, de a preveni o cădere spre stânga în balanţa politică a ţării. Asta au şi facut, cu asistenţa serviciului secret şi a forţelor politice şi militare. Bazându-se pe mărturiile lui Vinciguerra şi pe cercetarea lui Casson, numeroşi italieni, mai ales cei din zona stângii, sunt convinşi că Gladio a fost o organizaţie teroristă şi că atât CIA cât şi NATO au promovat teroarea în Italia. Sprijiniţi de Judecatorul Casson, un grup de parlamentari italieni, sub preşidenţia senatorului Giovanni Pellegrini, au investigat Gladio iar, în 1995 au prezentat un raport public de 370 de pagini ce confirmă că “CIA s-a bucurat de discreţie maximă” în Italia în timpul Războiului Rece. În 2000, a doua investigaţie parlamentară condusă de Gruppo Democratici di Sinistra (Grupul stângii democratice) a dezvăluit strategia de creare a tensiunii, sprijinită de Statele Unite, pentru a “opri Partidul Comunist Italian, şi, până la un moment dat, Partidul Socialist Italian să preia puterea executivă în ţară.” Acele masacre, acele bombe, acele acţiuni militare au fost organizate şi promovate ori

susţinute de oameni din interiorul instituţiilor italiene şi, dupa cum s-a descoperit recent, de oameni ce aveau legături cu serviciile secrete ale Statelor Unite. Generalul Giandelio Maletti, fost conducător al contra spionajului Italian, a confirmat în martie 2001 că CIA ar fi putut promova terorismul în Italia. După masacrul din Piazza Fontana din 1969, cand au murit 16 oameni şi peste 80 au fost răniţi, componente ale bombei au fost plantate în casa cunoscutului editor de stânga Giangiacomo Feltrinelli pentru a-i acuza pe comunişti de teroarea pricinuită. “Impresia a fost că Americanii ar face orice să oprească o Italie de stânga,” a explicat Maletti. El adaugă : CIA-ul, urmărind directivele guvernului, a vrut să creeze un naţionalism italian capabil să oprească alunecarea spre stânga, şi, pentru acest scop, ar fi făcut uz de terorismul de dreapta... Nu uitaţi că Nixon era la putere şi Nixon era un om ciudat, un politician inteligent, dar mai bine spus un om al iniţiativelor mai puţin ortodoxe.” Turcia În timpul războiului rece, Turcia păzea o treime din graniţele pe care NATO le avea cu ţările Pactului de la Varşovia şi opera cea mai mare forţă armată din Europa şi a doua din NATO, după cea a SUA. La câţiva ani după ce Turcia a aderat la NATO, pe 4 aprilie 1952, o armată sub acoperire a fost formată sub numele de cod “counter guerrilla”. Contra gherila a fost operativă în timpul Războiului Rece şi a dus unele dintre cele mai sensibile misiuni ale armatei turceşti. Ca urmare a dezvăluirilor despre Gladio din Italia, Generalul Kemal Yilmaz, seful forţelor speciale turceşti, confirmă oficial, pe data de 3 decembrie 1990, existenţa unei reţele secrete aparţinând NATO. El explică că această armată din umbră era sub comanda forţelor speciale turceşti şi avea misiunea de “a organiza rezistenţa în cazul unei ocupaţii comuniste.” Când a fost interogat de către presă, fostul prim ministru, Bulent Ecevit spune că a auzit pentru prima dată despre această armată din umbră şi despre forţele speciale în 1974. La acel moment, comandantul armatei turceşti, generalul Semih Sancar, l-a informat că Statele Unite au finanţat această unitate imediat după război. “Există un anumit număr de voluntari patrioţi a căror nume sunt ţinute în secret şi care sunt implicaţi pe viaţă în acest departament special,” i s-a spus Primului Ministru, şi că “au locuri speciale în care işi ascund armele, în diferite regiuni ale ţării.” Când Ecevit a susţinut în faţa presei că unităţi ale Counter-Guerrilla s-ar putea să fie implicate în teroarea domestică, Ministrul Apărării - Giray, aflat în funcţie, a răspuns “Ecevit ar fi trebuit să-şi ţină gura închisă !” Cu toate acestea Ecevit n-a fost intimidat şi a declarat că suspectează Counter Guerrilla de implicare în masacrul din Taskim Square din Istambul – 1977, în timpul căruia un

mars la care partipau jumatate de milion de cetăţeni, organizat de sindicate cu ocazia zilei de 1 mai, a fost atacat cu mitraliere de pe clădirile apropiate. Incidentul soldânduse cu 38 de morţi şi sute de răniţi. Conform celor spuse de Ecevit, raidurile au durat 20 de minute, şi cu toate astea sutele de poliţişti de la faţa locului n-au intervenit. Când l-a sunat pe Preşedintele Fahri Koruturk şi i-a sugerat o potenţială legătură cu gherila, Ecevit a remarcat “Koruturk a retransmis mesajul meu spre Prim Ministrul Suleyman Demirel”, care îl succedă pe Ecevit în funcţie. Conform celor spuse de Talat Turhan, un fost general turc, contra gherila a fost implicată şi în acte de tortură, În vila de tortură din Erenkoy (Istambul), echipa de tortură formată din ofiţerul în rezervă Eyup Ozalkus, şef al Serviciului de informaţii turc – unitatea de interogare în combaterea comunismului, m-a legat la ochi, la picioare şi mâini, apoi mi-au spus că acum sunt “ în mâinile Contra Guerrillei care operează sub înalta comandă a Armatei, în afara legii şi constituţiei.” Mi-au spus că sunt “considerat prizonierul lor de razboi şi că am fost condamnat la moarte.” Turhan a supravieţuit torturii şi a devenit unul dintre cei mai vehemenţi critici ai grupării Counter-Guerrilla. Când s-a descoperit în 1990 că Italia avea o organizaţie ascunsă pe nume Gladio, organizată de către NATO, controlată şi finanţată de catre CIA, care avea legături cu acte de terorism, jurnaliştii turci şi străini s-au apropiat şi mi-au publicat explicaţiile fiindcă ştiau că cercetez asta de 17 ani. Chiar şi astăzi Turhan insistă ca UE să continue investigaţiile, având în vedere că parlamentul şi guvernul turc au avut prea puţine pârghii asupra armatei turceşti în trecut. Turhan explică “în Turcia forţele speciale în stilul Gladio se numesc Counter-Guerrilla”. El confirmă îngrijorat că în ciuda tuturor eforturilor şi iniţiativelor partidelor politice, organizaţiilor democratice şi a mediei, contra gherila n-a fost înca investigată. Jurnalistul new yorkez Lucy Komisar observă că nu numai UE, dar şi Statele Unite se opresc în a investiga Counter-Guerrilla. Ea declară : Cât despre rolul Washington-ului, Pentagonul nu mi-a spus dacă încă mai finanţa sau asista departamente speciale de luptă, de fapt, oricum n-ar răspunde la aşa ceva... Mi s-a spus de către unii oficiali că nu ştiau nimic despre asta, că s-a întamplat acum

prea mult timp pentru ca să mai existe dosare, sau că ceea ce le descriu este o operaţiune CIA despre care n-au nicio informaţie. Un istoric al Pentagonului a spus, “Ah, te referi la organizaţiile sub acoperire. Astea sunt clasificate.” Spania O lungă perioadă a Războiului Rece, în Spania a fost dictatura de dreapta a lui Francisco Franco ce a durat de la victoria sa în Războiul Civil Spaniol (1939) până la moartea sa (1975). Investigaţiile asupra unei armate sub acoperire în Spania nu se pot compara cu cele din Danemarca, după cum insistau diplomaţii spanioli în 1990. Calvo Sotelo, prim ministru spaniol în perioada februarie 1981 – decembrie 1982, explică jurnaliştilor că în timpul dictaturii lui Franco “chiar guvernul era Gladio.” Ministerul apărării din timpul guvernului Sotelo, spunea că ar fi copilăresc să investigăm, chipurile, acte de terorism ale armatei secrete anti-comuniste din Spania anilor `50 pentru că aici Gladio era chiar guvernul. Ministrul apărării din `90, Narcis Serra, a găsit dificil să aducă detalii unui parlament curios. În noiembrie 1990, el a susţinut că Spania n-a fost niciodată mebră a unei reţele secrete. A mai adăugat că se bazează pe evaluarea sa asupra documentelor primite de la serviciile secrete militare, cunoscute ca CESID, şi că “se sugera că ar fi fost nişte contacte în 1970, dar va fi foarte dificil pentru serviciul de informaţii de acum să poată verifica asemenea contact.” În timp ce parlamentul spaniol protesta fiindcă propriul guvern nu poate furniza informaţiile cerute, un fost general italian a oferit informaţii mai precise. Gerardo Serravalle, comandantul forţelor sub acoperire în perioada 1971 – 1974, aminteşte în cartea sa de Gladio, şi că Franco a încercat să stabilească contacte cu armata secretă a NATO cu mult înainte ca statul spaniol să devină membru oficial al Alianţei în 1982. După mărturiile lui Serravalle, Centrul comandamentului sub acoperire (CPC) a discutat despre admiterea Spaniei în 1973 în cadrul acestei structuri în timpul unor întâlniri în Bruxelles şi Paris. Serviciul secret francez şi CIA (ca factor dominant) ar fi propus recunoaşterea unei reţele spaniole, în timp ce Italia, reprezentată de Serravalle, s-ar fi opus acestei sugestii. Reprezentanţii serviciilor secrete spaniole, dupa cum spune Seravalle, nu erau interesaţi de aşa zisele funcţii sub acoperire, ci mai degrabă de a câştiga o modalitate de control domestic. “La toate intâlnirile era ‘o oră a adevarului’, oricine le aştepta,” spunea Serravalle despre întâlniri. Era ora în care delegaţii serviciilor secrete se relaxau cu o bautură ori o cafea, şi,în care işi vorbesc fătiş. În Paris, această oră s-a întâmplat în timpul pauzei de cafea. M-am apropiat de un membru al serviciului spaniol şi am început să-i spun că guvernul său

poate că a supraestimat pericolul ameninţării din est. Vroiam să-l provoc. El, uitându-se la mine aproape surprins, recunoaşte că Spania a avut problema comuniştilor. Acolo am avut-o, cu adevarat. Portugalia Sub titlul “Gladio a fost activ în Portugalia”, în 1990 presa portugheză informa audienţa naţională despre ‘o reţea secretă, ridicată de NATO şi finanţată de CIA şi care avea o ramură în Portugalia în anii `60 - `70 . Se numea Aginter Press’. Se pare că reţeaua a fost implicată în operaţiuni de asasinat în Portugalia şi în coloniile sale din Africa. Pe masură ce n-a avut loc o investigaţie din partea parlamentului în Portugalia, din investigaţia senatului italian reiese faptul că reţeaua portugheză a fost formată de Yves Guerin-Serac, un specialist francez în astfel de lupte, veteran francez al războiului din Vietnam, al războiului dus de SUA în Coreea şi al războiului Franţei din Algeria. El a şi condus Aginter Press. Dacă dictatorul Portugaliei, Antonio Oliveira Salazar (1889-1970) care l-a sprijinit pe Franco în timpul Războiului Civil Spaniol şi care si-a condus ţara în NATO ca şi membră fondatoare în 1949, ar fi ştiut de existenţa Aginter, rămâne în continuare o enigmă. Deşi în `90 oficialii au negat existenţa vreunei astfel de organizaţii, realitatea despre Aginter a fost dezvăluită de judecatorul italian Guido Salvini. Militantul anti-comunist Guerin-Serac confirmă că mulţi dintre oamenii săi erau, Ofiţeri care au ajuns la noi după ce au luptat în Indo-China şi Algeria, iar unii care s-au alăturat după luptele din Coreea, dar şi intelectuali care în acelaşi timp s-au concentrat asupra studierii tehnicilor subversive marxiste. Împreună au sperat, Să disece tehnicile subversive marxiste şi să aşeze fundaţia unei contra-tehnici... În acest timp am găsit contacte ale altor oameni ce gândesc ca noi în Italia, Belgia, Germania, Spania, Portugalia, şi luptă pentru a forma miezul unei adevarate Ligi Vestice de Luptă Împotriva Marxismului. Operând la scară mondială, teroriştii militanţi ai Aginter se pare că au participat la atrociţătile din Guatemala împreună cu CIA şi Beretele Verzi din SUA. În acelaşi timp au fost implicaţi în răsturnarea preşedintelui socialist Salvador Allende în Chile, in 1973. După ‘Revoluţia Florilor’ din mai 1974, sediul central al Aginter din Lisabona a fost închis, iar Guerin-Serac a părăsit ţara.

Un jurnalist italian scria în revista L`Europeo : “Documentele Aginter au fost distruse de armata Portugheză, deoarece era evident că le era frică de eventualele complicaţii diplomatice ce le-ar fi putut avea cu guvernele din Italia, Franţa şi Germania, dacă activităţile Aginter în diferite tări europene ar fi fost dezvăluite.” Grecia Pentru a preveni ajungerea la putere a rezistenţei comuniste din Grecia, după cel de al II lea război mondial, prim ministrul britanic Winston Churchill a ordonat crearea unei armate sub acoperire în 1944. S-a numit Lochos Oreinon Katadromon – LOK (Brigada Montană din Grecia). Pentru a garanta că membri săi erau cu adevarat anti-comunişti, comandantul LOK, Mareşalul Alexander Papagos a exclus “aproape toţi oamenii cu vederi de la moderat conservatoare la vederi de stânga ”. Când Grecia s-a integrat în NATO în 1952, LOK, sub comanda lui Papagos a fost integrată în reţeaua europeană ‘stay-behind’ din care faceau deja parte celelalte organizaţii sub acoperire. CIA-ul şi LOK-ul şi-au reconfirmat pe 25 martie 1955 cooperarea reciprocă printr-un document secret semnat de generalul Trascott din partea CIA şi Konstantin Dovas din partea armatei greceşti. Jurnalistul britanic Peter Murtagh citeaza din document : Idea reţelei era de a opera ca forţă din spatele statului după o invazie sovietică a Europei. Va coordona activităţi ale guerilei din interiorul statului ocupat alaturi de guvernul din exil. Pentru a fi pregătiţi în cazul invaziei sovietice, CIA-ul a instructat LOK să prevină o eventuală uniune a grupurilor de stânga. După spusele fostului agent CIA Philipp Agee, Ofiţerii greci şi americani ai CIA au recrutat numeroase grupuri pentru ceea ce CIA numeşte ‘un nucleu ce poate mobiliza o armată de cetăţeni împotriva ameninţării unei unificări a stângii ’ Fiecare dintre aceste grupuri a fost antrenat şi echipat să opereze ca unităţi de guerilă autonome, capabile să mobilizeze şi să ducă un război de gherila cu instrucţiuni minime sau lipsite de orice instrucţiune din afara. Agee, care a fost extrem de criticat în SUA pentru dezvăluirea acestor informaţii sensibile insistă asupra urmatoarelor. Grupurile paramilitare, dirijate de ofiţeri CIA, au operat în anii `70 pe tot cuprinsul Europei şi probabil nicio acţiune a CIA n-a fost atât de vizibil legată de subversiuni

interne. Există posibilitatea ca LOK să fi fost direct implicată în lovitura de stat militară ce a avut loc pe 20 aprilie 1967, cu o lună înainte de alegerile naţionale. Sondajele de opinie prevesteau victoria covârşitoare a partidului de stânga condus de George şi Andreas Papandreou. Bazându-se pe răspunsul tipic NATO faţă de insurgenţa comunistă, aşa numitul plan Prometheus, LOK, sub comanda locotenet colonelului Costas Aslanides, a preluat controlul asupra ministerului grec al apărării. La adăpostul întunericului, tancurile au intrat în Atena, armata a preluat controlul asupra centrului de comunicaţii, a parlamentului, a palatului regal şi conform listelor detaliate, s-au arestat peste 10,000 de oameni. Mulţi dintre cei arestaţi au fost mai târziu torturaţi. Philips Talbot, ambasadorul SUA în Atena, a dezaprobat operaţiunea şi s-a plâns şefului CIA din Atena, Jack Maaury, că lovitura reprezintă o ‘violare a democraţiei’, la care Maury a răspuns, “cum poţi viola o prostituată?”. Printre cei arestaţi şi încarceraţi de către armată în 1967 erau şi Andreas Papandreou şi tatăl său, George. După ani de exil în Canada şi Suedia, Andreas Papandreou s-a întors în Grecia, a câştigat alegerile din 1981 pentru postul de prim ministru şi a format primul guvern socialist al Greciei post belice. Conform mărturiilor sale, a descoperit existenţa armatei secrete a NATO, ca şi prim ministru, în 1984 şi a dat ordine să fie dizolvată. Ministrul apărării al cabinetului Papandreou, Nikos Kouris, a confirmat că întelegerea secretă cu CIA-ul a reprezentat un “pact inacceptabil”. În 1990, opoziţia socialistă a cerut investigaţii parlamentare cu privire la aceste organizaţii sub acoperire şi legăturile cu terorismul vis a vis de lovitura de stat din 1967. Ministrul de interne Yannis Vassiliadis a declarat că nu e nevoie să investigăm asemenea ‘fantasme’.... ...[LOK] era unul din cele 50 de planuri ale NATO în cazul unei ocupaţii din partea duşmanului şi vorbea despre necesitatea organizării unei rezistenţe.Organiza ofiţeri şi depozite armate pentru a susţine un război de gherilă. Cu alte cuvinte, era un act naţional justificabil. Franţa Prima armată secretă franceză, organizată imediat după sfârşitul celui de al II lea Război Mondial când Washingtonul şi Londra erau înfricoşati de comuniştii francezi care ar fi putut ajunge la putere, a fost descoperită şi desfiinţată foarte repede.

“Concomitent cu sfârşitul lui 1946 am luat la cunoştinţă existenţa unei reţele, ce avea luptători de extremă dreapta, colaboratori din perioada Vichy şi monarhişti”, declaraţie a ministrului de interne socialist Edouard Depreux – iunie 1947. El a mai adăugat că “aveau un plan secret de atac numit ‘Plan Bleu’, care ar fi trebuit pus în practică la sfârşitul lui iulie, sau pe 6 august [1947]”. Armata secretă a fost desfiinţată, act încurajat de criticile publice aduse unui eventual plan de a instala un guvern de dreapta în Franţa. Chiar şi aşa, frica persistentă faţă de forţa comuniştilor francezi a dus la organizarea unei a doua armate secrete de către serviciul secret (Service de Documentation Exterieure et de Contre-Espionnage -> SDECE) sub conducerea lui Henri Alexis Ribiere. “Erau mulţi francezi care vroiau să se pregătească în eventualitatea unei urgenţe”, a confirmat ofiţerul CIA în rezerva Edward Barnes. Vorbind despre munca sa în Franţa, a declarat că o eventuală invazie sovietică a fost prima motivaţie a armatei secrete franceze, în timp ce promovau activităţi politice anti-comuniste”. Când la începutul anilor `60 o mare parte a armatei şi a serviciilor secrete au început să dezaprobe ferm politica preşedintelui Charles de Gaulle şi intenţia sa de a acorda independenţă fostei colonii Algeria, armata secretă a început să vadă guvernul lui de Gaulle ca pe un duşman la fel de periculos ca şi comuniştii. Câteva atacuri teroriste împotriva lui de Gaulle şi implicit a planului de pace algerian au fost săvârşite de către grupuri ce includeau ‘un număr limitat de persoane’ din cadrul reţelei ‘stay behind’, a confimat fostul director al serviciilor secrete militare, amiralul Pierre Lacoste, în 1990. Lacoste, care a demisionat în 1985 după ce serviciul secret francez a plasat o bombă pe nava Greenpeace Rainbow Warrior care protesta împotriva testelor atomice ale Franţei, susţinea că în ciuda legăturilor cu terorismul, el crede că planurile sovietice legate de invazie ar fi justificat acest program ‘stay-behind’. Socialistul Francois Mitterrand, preşedinte francez în perioada 1981-1995, a făcut tot ce-i stă în putinţă spre a se distanţa faţă de această armată secretă când a fost interogat de presă în 1990. “Când am ajuns n-am avut prea multe structuri de dizolvat. Rămăseseră doar cateva ramaşiţe, şi care m-au surprins că mai există, fiindcă toată lumea uitase de ei.” Prim ministrul italian Giulio Andreotti nu era deloc amuzat să vadă cum francezii îşi jucau rolul în această conspiraţie, şi a declarat, fără milă, presei că reţeaua n-a fost desfiinţată nici pe departe, iar reprezentanţi ai armatei secrete franceze au luat parte la o întâlnire secretă, a ACC în Bruxelles, pe data de 24 octombrie 1990. Când informaţiile au fost confirmate, au cauzat o mare jenă la Paris, Mitterrand a

refuzat orice alt comentariu. Germania Când parlamentarul socialist Hermann Scheer a aflat, în 1990, de existenţa unei armate secrete în Germania, a insitat ca acest misterios ‘Ku-Klux-Klan’ să fie investigat la cel mai înalt nivel... Pentru că existenţa unei organizaţii secrete înarmate în afara controlului guvernamental şi parlamentar este incompatibilă cu legalitatea constituţională, şi trebuie cercetată în baza legilor penale. După aceea a fost informat discret că şi în perioada guvernarii socialiste aceştia au ascuns acest secret, iar odata cu asta i-a pălit şi tonul critic, retrăgându-şi apoi cererea pentru investigaţie. Între timp, presa continua să susţină că extremişti de dreapta şi foşti nazişti erau recrutaşi într-o misterioasă armată secretă cu ajutorul generalului Reinhard Gehlen, director al primului serviciu de informaţii german. Serviciul era numit Organisation Gehlen (ORG) iar apoi şi-a schimbat numele în BND. Gehlen a luptat alături de Hitler pe frontul sovietic în timpul celui de al II lea Război Mondial, şi conform celor spuse de istoricul Christopher Simpson, a fost implicat în cele mai teribile atrocităţi ale războiului : tortură, interogare şi moarte prin înfometare pentru 4 milioane de prizonieri sovietici. Informaţia adunată de Gehlen l-a facut preţios, şi, în 1945, Preşedintele SUA, Truman la salvat de la procesul de la Nurenberg şi l-a instalat ca şef al ORG în Germania ocupată. Sub şefia lui Gehlen, Germania a încorporat ‘tot mecanismul de spionaj’ din timpul războiului. “E bine cunoscut că Gehlen a fost părintele spiritual al structurii stay-behind în Germania şi rolul său era cunoscut de către liderul vest german, Konrad Adenauer. Adenauer, chipurile a ... Semnat un protocol secret cu SUA la intrarea Germaniei în NATO în mai 1955 prin care se convenea ca autorităţile vest germane să se abţină de la activităţi legale prin urmărirea extremiştilor de extrema dreaptă. Pe 9 septembrie 1952, fostul ofiter SS Hans Otto a mers la sediul central al poliţiei din Frankfurt şi, conform înregistrărilor guvernamentale, a declarat că face parte dintr-un grup de rezistenţă politic, a cărui menire era sabotarea unor activităţi şi detonarea unor poduri în cazul unei invazii sovietice”.

Conform spuselor lui Otto, aproape 100 de membri ai organizaţiei au fost instruiţi ideologic şi într-ale războiului secret, Oficial tendinţele neo-fasciste nu erau necesare, marea majoritate a organizaţiei le împartasea oricum. Din punct de vedere financiar eram susţinuţi de către un cetăţean american pe nume Sterling Garwood. Otto susţine că armata secretă avea nume de cod Technischer Dienst des Bundes Deutscher Jugend (TD BDJ), şi era comandată de Erhard Peters şi finanţată de CIA. Otto comentează, Ideea americanilor era să aibă membri bântuiţi de sovietici, şi să-i folosească ca partizani. Oricum, acest plan nu putea fi realizat de Peters pe masură ce toţi oamenii interesaţi de organizaţie, sub toate circumstanţele ar fi vrut să fugă în vest în cazul unei invazii sovietice. TD BDJ, după cum dezvăluie Otto, avea aşa zise liste negre cu persoane, marea majoritate comunişti sau socialişti, care ar fi trebuit lichidaţi în caz de urgenţă. August Zinn, prim ministru al statului german Hessen, a fost furios când a aflat de această armată secretă şi a facut presiuni pentru investigaţii juridice la cel mai înalt nivel. Dar, pe 30 septembrie 1952, cea mai înaltă curte germană, Bundesgerichtshof (BGH), a ordonat ca toţi arestaţii din cadrul TD BDJ să fie eliberaţi. Responsabilii BGH, judecătorii Schrubbers şi Wagner nici măcar n-au contactat poliţia din Frankfurt, şi nici n-au consultat materialele confiscate. Primul ministru Zinn a fost complet copleşit de protecţia de nivel înalt acordată acestor soldaţi nazişti şi a declarat, “Singura explicaţie a eliberării celor acuzaţi a fost declaraţia oamenilor din BGH care sustineau că respectivii au acţionat după directive americane.” Armata secretă germană şi legăturile sale cu extremişti de dreapta a revenit în agenda poliţiei germane pe 26 septembrie 1980 când o bombă a explodat în timpul festivalului din octombrie din Munchen, omorând 13 oameni şi rănind 213. Rezultatul anchetei ducea spre grupul neo-nazist “Wehrsportgruppe Hoffmann”, a caror membri depuseseră marturie cu o zi după masacru precum că pădurarul şi extremistul de dreapta Heinz Lembke le-a adus explozibil. “Domnul Lembke ne-a arătat diferite feluri de explozibil”, a declarat Raymund Hornle, adăugand, “spunea că are multe asemenea materiale îngropate în padure, şi că ne-ar fi putut aduce cantităţi mari ... Domnul Lembke ne-a spus că instructa oameni în folosirea explozibililor.” Această mărturie a fost confirmată pe data de 26 octombrie 1981 când depozitele

îngropate ale lui Lembke au fost descoperite lânga oraşelul Uelzen. Cele 33 de cutii conţineau arme automate, echipament chimic, 14,000 de rezerve de muniţii, 50 de arme anti-tanc, 156 kg de explozibil, 230 de aparate de declanşare, 258 de grenade de mână, şi ar fi putut reprezenta o parte a proviziilor pentru armata din umbra în situaţia post-invazie. Lembke a fost arestat şi imediat după aceea a fost găsit spânzurat în propria celulă. Austria Acoperirea primei armate secrete austriece a căzut după numai doi ani de la sfârşitul celui de al II lea Război Mondial, când o reţea ‘stay behind’ de dreapta a fost descoperită în 1947. Aşa zisa conspiraţie Soucek-Rossner a dus la arestarea unor extremişti de extremă dreapta. În timpul procesului, Soucek şi Rossner au mărturisit că au recrutat şi antrenat partizani în cazul unei eventuale invazii sovietice, insistand asupra faptului că aceste operaţiuni secrete erau cunoscute şi ajutate de către SUA şi Marea Britanie. Judecatorii i-au găsit vinovaţi de conspiraţie şi i-au condamnat la moarte în 1949. Totuşi, Theodor Korner, Cancelar Austriac în perioada 1951 – 1957, i-a iertat pe conspiratorii de dreapta sub circumstanţe misterioase. Trăind lângă fragila graniţă a Războiului Rece, membri guvernului austriac au decis crearea unei armate sub acoperire care va spori securitatea, astfel, prin cooperarea dintre MI6 şi CIA, Franz Olah a creat o armată secretă cu nume de cod “Osterreichischer Wander-Sport-und Geselligkeitsverein” (OWSGV). “Am cumpărat maşini sub acest nume. Am instalat centre de comunicaţii în diferite regiuni ale Austriei,” a explicat mai târziu Olah confirmând că aceste “unităţi speciale erau antrenate pentru a folosi arme şi explozibili plastici”. Mai mult decât orice, Olah era înspăimântat de comuniştii austrieci care ar putea prelua puterea. El a declarat, Intenţia noastră nu era să luptăm împotriva comunismului din Uniunea Sovietică ci să luptăm împotriva tentativelor comuniste din ţara noastră. Am luat arme. Aveam explozibili plastici moderni care erau uşor de manevrat. Aveam un mic arsenal de arme în biroul meu. Cred că erau câteva sute de oameni ce lucrau pentru noi... Doar politicieni foarte bine poziţionaţi ştiau despre noi... În 1990, când au fost descoperite armatele secrete şi legătura lor cu Nato şi CIA în toată Europa, guvernul austriac, speriat că işi poate pierde reputaţia de stat neutru, a susţinut că nicio armată secretă nu a existat în ţară. Şase ani mai târziu, ziarul american Boston Globe, a descoperit existenţa depozitelor secrete ale CIA în Austria. Preşedintele austriac Thomas Klestil şi Cancelarul Franz Vranitzky au insistat că n-au

auzit absolut nimic despre existenţa vreunei armate secrete şi au cerut Statelor Unite să facă o investigaţie amănunţită asupra violării neutralităţii permanente a Austriei. Administraţia Clinton a declinat strict demararea unei asemenea investigaţii. Purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat, Nicholas Burns comentează, Motivul era nobil, motivul era corect, a încerca să ajuţi Austria în cazul ocupaţiei. Ceea ce a mers prost a fost că admninistraţii succesive ale Washington-ului au decis să nu vorbească despre asta cu guvernul austriac. Ca răspuns la întrebările jurnaliştilor, Burns confirmă că reţele similare, cu depozite de arme, au existat în multe alte ţări Europene pe care nu le poate numi, pentru că ‘ar putea omite câteva’. În august 2001, Preşedintele Gerge Bush l-a numit pe Nicholas Burns reprezentant permanent al SUA pe lângă NATO. Ca ambasador la NATO, el a condus concomitent Departamentul Apărării de Stat la NATO şi a coordonat răspunsul organizaţiei la atacurile teroriste din 11 septembrie 2001. Elveţia Cu reputaţie de ţară neutră, investigaţiile parlamentare din noiembrie `90 asupra departamentului de apărare au descoperit o armată de tip ‘stay behind’, având la început nume de cod ‘Special Service’, mai târziu devenind P26, care a existat în cadrul serviciului secret elveţian Untergrupppe Nachrichtendienst und Abwehr (UNA) în timpul Războiului Rece. Elveţia n-a suferit de vreo lovitură de stat, nici de pe urma vreunor acte de terorism în timpul Războiului Rece. Parlamentarii care au fost suprinşi de existenţa unei armate secrete n-au găsit nicio legătură cu terorismul, nici din partea P26 şi nici din partea predecesorilor. “Am fost şocat că ceva ca asta este posibil” a declarat preşedintele comisiei, Senatorul Carlo Schmid. În cadrul investigaţiei următoare, parlamentul la numit pe judecatorul Pierre Cornu responsabil de investigaţii pentru a desluşi dacă a existat o reţea coordonată de NATO care ar fi violat neutralitatea elveţiană. Cornu a descoperit că P26 coopera cu MI6 şi cu forţele sale speciale – SAS, iar cadre ale P26 se antrenau în Marea Britanie, la rândul lor, ofiţeri britanici ţineau antrenamente speciale în Elveţia. Luând aminte de această cooperare secretă, guvernul elveţian a clasificat raportul lui Cornu ca fiind top secret, şi a publicat doar un scurt rezumat în care susţinea că neutralitatea elveţiană nu a fost violată.

Belgia Ministrul socialist al Apărarii Guy Coeme, în seara de 7 noiembrie 1990, a dezvăluit în cadrul unei emisiuni de largă audienţă că armata secretă ce avea legături cu NATO a existat în Belgia în timpul Războiului Rece. El a adugat, “ Vreau să ştiu dacă există vreo legătură între activităţile acestei reţele secrete şi valul de crime şi teroarea de care a suferit ţara în ultimii ani”. După aceea, o investigaţie parlamentară detaliată a senatului belgian a găsit că armata secretă belgiană era constituită din două ramuri, cunoscute ca SDRA8 şi STC/Mob. SDRA8 era ramura militară din interiorul serviciului secret militar belgian – Service General du Renseignement (SGR) sub controlul direct al ministrului apărării. Cei din SDRA8 erau militari, antrenaţi pentru un mod de luptă şi sabotaj neortodox, făceau antrenamente specifice paraşutiştilor şi chiar operaţiuni marine. În cazul ocupaţiei sovietice a ţării, agenţii SDRA8 erau în măsură să acompanieze guvernul din exil şi să lupte împotriva inamicului. STC/Mob facea parte din serviciile secrete civile – Surete de L`Etat (Surete), sub direcţia ministrului justiţiei. Cei din STC/Mob erau tehnicieni antrenaţi să opereze staţii radio cu scopul de a culege informaţii în condiţiile unei ocupaţii inamice, informaţii ce ar fi fost foarte utile unui guvern aflat în exil. Senatorii belgieni au descoperit că armatele secrete ale NATO participau regulat la exerciţii internaţionale. Între 1983 şi 1985 Belgia a suferit din cauza aşa numitor masacre Brabant, în zone apropiate de Bruxelles, care s-au soldat cu 28 de morţi şi foarte mulţi răniţi şi o ţară în stare de şoc. Într-unul dintre atacuri, 3 oameni înarmaţi şi cu feţele ascunse au intrat într-un supermarket şi au deschis focul cu puştile atât de aproape de mulţime încât să nu poată rata vreo ţintă. În acel masacru au murit 8 oameni şi 7 au fost răniţi. Teroriştii n-au avut milă deloc, ucigând o întreaga familie la una din casele magazinului, în timp ce un tată împreună cu fiica de 9 ani încerca să fugă, au fost omorâţi în propria maşină. Banii luaţi nu erau o avere, mai târziu sacul nedesfăcut a fost găsit într-un canal. Alt atac s-a petrecut într-un aprozar, teroriştii i-au atacat pe cei din cladire, ca mai apoi în loc să fugă, au aşteptat poliţia care a picat într-o ambuscadă. Teroriştii Brabant n-au fost niciodată identificaţi sau prinşi. Pentru a clarifica dacă armata secretă a fost implicată în aceste masacre brutale, senatorii i-au ordonat lui M. Raes (director al Surete în perioda 1977 – 1990 şi sef al

STC/Mob) şi Locotenent Colonelului Bernard Legrand (şef al serviciului secret militar, implicit al SDRA8) să furnizeze liste cu nume, sau măcar datele de naştere ale soldaţilor sub acoperire. Amândoi au refuzat să coopereze. O situaţie ilegală. Ministrul justiţiei - Wathelet, superiorul lui Raes, şi ministrul apararii - Coeme, superiorul lui Legrand le-au ordonat subordonaţilor să coopereze, mai târziu au fost obligaţi de constituţie să răspundă legislativului. Olanda La fel ca în învecinata Belgie, reţeaua era organizată în două ramuri. Una dintre ele se numea ‘Operations’ sau O. Era condusa de Louis Einthoven, un luptător ce a murit în 1973 şi în decursul vieţii a reamintit asupra pericolului reprezentat de comunism. Einthoven, care a condus în secret secţia O 16 ani, a fost şi primul director de după război a serviciilor de securitate civile Binnanlandse Veiligheidsdienst (BVD). A doua branşă a serviciilor de tip ‘stay behind’ din Olanda se numea ‘Intelligence’ sau I. Nicio investigaţie parlamentară nu a avut loc. “Nu-mi fac griji fiindcă a existat, sau încă există aşa ceva”, susţine parlamentarul Hans Dijkstal, “singura mea problemă este că până noaptea trecută parlamentul n-a ştiut de aşa ceva”. Luxemburg “Numele Gladio este termenul folosit pentru structura italiană. Termenul folosit la nivel internaţional şi în interiorul NATO este ‘stay behind’/’în spatele liniei’”, a declarat primul ministru al Luxemburgului Jacques Santer în faţa parlamentului pe 14 decembrie 1990. Santer a declarat că “toate ţările membre NATO au luat parte la aceste operaţiuni, şi Luxemburgul nu s-ar fi putut detaşa de această solidaritate internaţională”. Santer insista că nu au existat legături faţă de acte de terorism şi că nu s-a facut niciun abuz de putere. Danemarca În Danemarca, armata anti-comunistă avea nume de cod Absalon. La comandă se afla E. J. Harder, care în perioada 1966 – 1970 a lucrat la sediul NATO. Nu s-au remarcat legături cu operaţiuni teroriste, dar unitatea se pregătea în mod evident atât împotriva unei invazii sovietice cât şi pentru a face faţă pericolului venit din partea comuniştilor danezi.

În Norvegia, Finlanda şi Suedia s-a vorbit despre aceleaşi cazuri. Depozite de armament şi structuri secrete care fie erau autonome, fie erau încadrate în serviciile secrete civile sau militare. Nu s-au găsit dovezi ale implicării lor în atentate teroriste.