Patrie Patria este alcătuită din mai multe familii, şi aşa cum, de obicei, îţi aperi familia din

amor propriu, tot din amor propriu îţi aperi oraşul sau statul pe care îl consideri patria ta. Cel care arde de nerăbdare să ajungă edil, tribun, pretor, consul sau dictator, declară că îşi iubeşte patria, deşi, de fapt, se iubeşte pe sine însuşi. E foarte trist că, adesea, pentru a fi un bun patriot, trebuie să-i duşmăneşti pe toţi ceilalţi oameni. E limpede că nici o ţară nu poate să câştige fără ca alta să piardă, şi că nu poate învinge fără să pricinuiască nenorociri altora. Aceasta e condiţia umană: dorind mărirea patriei tale, doreşti, în acelaşi timp, răul vecini-lor. Cel care ar vrea ca ţara sa să nu fie niciodată nici mai mare, nici mai mică, nici mai bogată, nici mai săracă, ar fi cetăţean al Universului. Război Animalele se războiesc veşnic între ele; fiecare specie a fost sortită să sfâşie o altă specie. Până şi porumbeii consumă alte animale mai mici. Masculii de aceeaşi specie se războiesc pentru femele. Aerul, pământul şi apele sunt nişte câmpuri de bătălie. S-ar părea că Dumnezeu le-a dat oamenilor minte ca să-i păzească de a se înjosi imitând animalele. Şi totuşi, războiul este atât de potrivit firii omului, încât, în afară de două sau trei naţiuni, toate apar, în istorie, înarmate unele împotriva altora. Desigur, arta de a pustii ogoarele, de a distruge locuinţele, de a provoca, anual, moartea a patruzeci de mii de oameni din o sută de mii, este o artă foarte frumoasă. Populaţii destul de îndepărtate află că va fi război şi că, dacă vor să intre în joc, va fi rost pentru fiecare de cinci sau şase parale pe post de câştig zilnic; îndată pornesc să-şi ofere serviciile celui care va avea nevoie de ele. Mulţimile acestea se îndârjesc unele împotriva altora, nu numai fără să aibă vreun interes în toată treaba asta, dar fără să ştie măcar despre ce este vorba. Vezi cinci sau şase puteri beligerante, uneori trei contra trei, alteori două contra patru, atleori una contra cinci, care se urăsc toate, în aceeaşi măsură, una pe alta, se unesc şi se atacă între ele, toate călăuzite de un singur gând: acela de a face cât mai mult rău cu putinţă. Uluitor în această combinaţie diavolească e faptul că fiecare dintre căpeteniile ucigaşilor pune să i se binecuvânteze steagurile şi cere solemn ajutorul lui Dumnezeu, înainte de a porni să nimicească duşmanul. Dacă una dintre căpetenii n-a avut norocul să ucidă decât două sau trei mii de oameni, nu-i mulţumeşte lui Dumnezeu, dar când a izbutit să treacă prin foc şi sabie vreo zece mii de oameni, şi când – culmea fericirii – a distrus cu desăvârşire vreun oraş, atunci se cântă imediat un cântec religios destul de lung, într-o limbă pe care nimeni dintre cei care au luptat n-o cunoaşte şi care, în afară de asta, mai e bălţată cu tot soiul de barbarisme. Ce rost mai au omenirea, faptele bune, modestia, cumpătarea, blândeţea, înţelepciunea, evlavia, şi ce-mi pasă mie de ele, când un glonţ tras de la o depărtare de şase sute de paşi îmi străpunge trupul şi mă ucide la vârsta de douăzeci de ani, în chinuri nespuse, în mijlocul altor cinci sau şase mii de muribunzi, când ochii mei, care se mai deschid pentru ultima oară, zăresc oraşul în care m-am născut, trecut prin foc şi sabie, şi când ultimele sunete care ajung până la urechile mele

sunt ţipetele femeilor şi ale copiilor ce-şi dau sfârşitul printre ruine – şi toate acestea pentru aşazisele interese ale unui om pe care nimeni dintre noi nu-l cunoaşte! .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful