P. 1
ecuatii si sisteme

ecuatii si sisteme

|Views: 35|Likes:
Published by Cocan Marcel

More info:

Published by: Cocan Marcel on Mar 22, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

06/13/2013

pdf

text

original

7.

2

ECUAŢII DIFERENŢIALE DE ORDINUL ÎNTÂI
DE FORME PARTICULARE

7.2.1. Ecuaţii cu variabile separabile
O ecuaţie cu variabile separabile este o ecuaţie de forma: f1( x) g1( y ) y′ + f 2 ( x) g 2 ( y ) = 0 unde f1, f 2 : I → sunt funcţii continue, f1 ≠ 0 pe I, g1, g 2 : J → sunt funcţii continue, g 2 ≠ 0 pe J. Împărţind cu f1( x) g 2 ( y ) ecuaţia devine: g1( y) f ( x) dy = − 2 dx g 2 ( y) f1( x) Integrând, obţinem: g1( y ) f 2 ( x) ∫ g2( y) dy = −∫ f1( x) dx . Exemplu 1 + x 2 yy′ + x 1 + y 2 = 0 . (10)

(11)

(

)

(

)

Ecuaţia se pune sub forma evhivalentă Integrând obţinem: deci sau

y 1+ y
2

dy = −

x 1+ x2

dx .

∫ 1 + y 2 dy = −∫ 1 + x 2 dx ,

y

x

1 1 1 ln 1 + y 2 = − ln 1 + x 2 + ln C , 2 2 2 C 2 1+ y = , C >0. 1 + x2 Dacă ne interesează soluţia care îndeplineşte condiţia iniţială y(1) = 2 ,

(

)

(

)

obţinem C = 10 şi mai departe y = ± y= 9 − x2 1+ x2 , x ∈ (–3,3).

9 − x2 1 + x2

. Evident, soluţia căutată este

7.2.2. Ecuaţii omogene
Sunt ecuaţii de forma ⎛ y⎞ y′ = f ⎜ ⎟ ⎝x⎠ unde f este o funcţie continuă pe un interval I. (12)

168 7. ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE

y şi considerăm u = u(x) noua funcţie necunoscută, x rezultă y( x) = xu( x) şi y′ = u + x ⋅ u′ . În urma acestei schimbări de funcţie necunoscută, ecuaţia (12) devine o ecuaţie cu variabile separabile, anume: u + x ⋅ u′ = f (u) . Cazul f (u) = u a fost prezentat în Exemplul 7.1.1. Putem deci presupune că f (u) ≠ u . Separând variabilele obţinem: du dx du = şi mai departe ∫ = ln x + ln C . f (u) − u x f (u) − u

Dacă notăm cu u =

Exemplu y′ =

y ⎛ y⎞ + ⎟ , x ≠ 0. x ⎜x⎠ ⎝

2

du dx y obţinem u + xu′ = u + u 2 , deci 2 = . Integrând rezultă x x u x 1 − = ln x + ln C şi mai departe − = ln C x . Din această relaţie se obţin soluţiile y u corespunzătoare diferitelor condiţii iniţiale. De exemplu, soluţia care îndeplineşte x condiţia iniţială y(2) = 1 este y = , x ∈ 0,2e2 . 2 + ln 2 − ln x Notând cu u =

(

)

7.2.3. Ecuaţii liniare
Ecuaţiile liniare neomogene sunt ecuaţii de forma: y ′ + P( x ) y = Q ( x ) (13) unde P şi Q sunt funcţii continue pe un interval I. Ecuaţia liniară omogenă asociată este y′ + P( x) y = 0 (14) Observăm că ecuaţia omogenă (14) este o ecuaţie cu variabile separabile. Separând variabilele şi integrând obţinem: dy = − P( x)dx , y ≠ 0 y ln y = −∫ P( x)dx + ln C şi mai departe

y = Ce ∫ , C ∈ Ρ. (15) Deşi soluţia (15) s-a obţinut în ipoteza y ≠ 0 , care presupune C ≠ 0, observăm că ecuaţia (14) admite şi soluţia y = 0 care s-a pierdut la împărţirea cu y. Aşadar (15) reprezintă soluţia generală a ecuaţiei omogene (14). Pentru a obţine soluţia generală a ecuaţiei neomogene (13) folosim metoda variaţiei constantei a lui Lagrange şi anume: căutăm soluţia ecuaţiei neomogene (13) de forma
− P( x)dx

7. ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE
− P( x ) dx

169

y = ϕ ( x) e ∫ (16) unde ϕ este o funcţie de clasă C1 pe intervalul I. Pentru determinarea funcţiei ϕ punem condiţia ca (16) să fie soluţie pentru ecuaţia (13) şi obţinem:
− P( x ) dx − P( x) dx − P( x) dx − ϕ ( x)P( x) e ∫ + P( x)ϕ ( x) e ∫ = Q( x ) . ϕ ′( x) e ∫

Efectuând calculele rezultă

ϕ ′( x) = Q( x) e ∫

P( x ) dx

, şi mai departe ϕ ( x) = ∫ Q( x) e ∫

P( x ) dx

dx + C .

Înlocuind în (16) obţinem soluţia generală a ecuaţiei neomogene (13) şi anume: − P( x ) dx ⎛ ∫ P( x) dxdx ⎞ (17) y =e ∫ ⎜ C + ∫ Q( x) e ⎟ ⎝ ⎠
Exemplu y′ + y sin x = − sin x cos x Avem P( x) = sin x şi Q( x) = − sin x cos x . Înlocuind în (17) obţinem:

y = ecos x C − ∫ sin x cos x e − cos xdx = ecos x C − e− cos x cos x − e − cos x ,
deci y = C ecos x − cos x − 1 .

(

)

(

)

7.2.4. Ecuaţii Bernoulli
Sunt ecuaţii de forma: y′ + P( x) y = Q( x) yα , α ≠ 0, α ≠ 1 (18) Presupunem că P şi Q sunt funcţii continue pe un interval I. Împărţind cu yα pentru y ≠ 0 obţinem: yα y′ + P( x) y1−α = Q( x) . Dacă facem schimbarea de funcţie y1−α = z , unde z = z( x) este noua funcţie necunoscută, rezultă (1 − α ) y1−α ⋅ y′ = z′ şi mai departe z′ + P( x ) z = Q ( x ) 1−α Observăm că am obţinut o ecuaţie liniară.
Exemplu y′ −
y 1 4 = y ln x , x ∈ (0,∞). 3x 3

(19)

1 −3 1 y = ln x . 3x 3 −3 −4 Dacă notăm cu z = y , atunci z′ = −3 y y′ şi ecuaţia devine: 1 1 z′ + z = − ln x . Aceasta este o ecuaţie liniară cu P( x) = şi Q( x) = − ln x . x x Folosind formula (17) obţinem:

Împărţind cu y 4 pentru y ≠ 0 rezultă y −4 ⋅ y′ −

170 7. ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE

z = e − ln x C − ∫ ln x eln x dx =

(

) 1 (C − ∫ x ln x dx ) x

şi mai departe z =

C x x C x x + − ln x . Aşadar avem: y −3 = + − ln x , x > 0, y ≠ 0. x 4 2 x 4 2 Diferite soluţii particulare se obţin precizând condiţiile iniţiale.

7.2.5. Ecuaţii Riccati
Sunt ecuaţii de forma y′ = P( x) y 2 + Q( x) y + R( x) (20) unde P, Q şi R sunt funcţii continue pe un interval I. Dacă se cunoaşte o soluţie particulară a ecuaţiei (20), anume y p : J ⊂ I → , atunci efectuând schimbarea de
1 , ecuaţia se reduce la o ecuaţie liniară. Într-adevăr, derivând şi z înlocuind în ecuaţia (20) obţinem: y 1⎞ 1⎞ z′ ⎛ ⎛ y′p − 2 = P( x) ⎜ y 2 + 2 p + 2 ⎟ + Q( x) ⎜ y p + ⎟ + R( x) . p z z ⎠ z⎠ z ⎝ ⎝

funcţie y = y p +

Ţinând seama că y p verifică ecuaţia (20), deci că
y′p = P( x) y 2 + Q( x) y p + R( x) , rezultă p

z′ + ⎡2 y p P( x) + Q( x)⎤ z = − P( x) . ⎣ ⎦
Observăm că ecuaţia (21) este o ecuaţie liniară.

(21)

1 2 Exemplu y′ = − y 2 − 2 , x ∈ (0,∞). 3 3x 1 Observăm că y = este o relaţie particulară a ecuaţiei. Facem schimbarea x 1 1 de funcţie y = + şi obţinem: x z 1 z′ 1⎛ 1 2 1 ⎞ 2 1 2 1 − 2 − 2 = − ⎜ 2 + + 2 ⎟− 2 = − 2 − − 2. 3⎝ x xz z ⎠ 3x x z x 3xz 3z Rezultă următoarea ecuaţie liniară:
2 1 z = , a cărei soluţie generală este z = Cx 3 + x . 3x 3 Soluţia generală a ecuaţiei Riccati este: 1 1 y= + , x ∈ (0,∞), C > 0. 23 x Cx +x z′ −
2

Exemplu y = xy′ − y′2 .7. ⎪y = ⎩ 2 x2 . 7. ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE 171 7. din x + ϕ ′( p) = 0 . Pe de altă parte. y ) + Q ( x. 2 Soluţia singulară sub formă parametrică este: ⎧x = p ⎪ ⎨ p2 . rezultă p = C şi mai departe dx y = C x + ϕ (C ) (23) Familia de soluţii (23) reprezintă soluţia generală a ecuaţiei (22). Notând y′ = p ecuaţia devine y = x ⋅ p + ϕ ( p) . deci dx dx dp [ x + ϕ ′( p)] dx = 0 . dp dp Derivând în raport cu x obţinem: p = p + x + ϕ ′( p) .2. Ecuaţii cu diferenţiale exacte. Din punct de vedere geometric. adică o 2 Eliminând pe p între cele două ecuaţii parametrice obţinem y = parabolă. C ∈ Ρ. obţinem soluţia singulară ⎧ x = −ϕ ′( p) (24) ⎨ ⎩ y = − pϕ ′( p) + ϕ ( p) Curba integrală corespunzătoare soluţiei singulare (24) este înfăşurătoarea familiei de drepte (23). Ecuaţia Clairaut Sunt ecuaţii de forma: (22) y = xy′ + ϕ ( y′) 1 unde ϕ este o funcţie de clasă C pe un interval J. 2 Soluţia generală este y = C x − C2 . dp Dacă = 0 .6.7.2. Factor integrant Sunt ecuaţii diferenţiale de forma: P ( x. curbele integrale corespunzătoare acestei soluţii sunt drepte. y ) y′ = 0 (25) .

( x. Q ≠ 0 pe D ∂P ∂Q = pe D. y ) − P ( x. b ) × ( c. y0 ( x.172 7. Fie ecuaţia F ( x. Fie ∂y ∂x definită astfel: şi x x0 ( x0.7 În condiţiile de mai sus. Aşadar. y0 ) = P ( x. x ∈ I este soluţie pentru ecuaţia (25). deci y = ϕ ( x) . y ) ∈ D (26) Propoziţia 7. funcţia F definită în (26) are ∂y ∂F ∂F = P şi = Q . d ) . Demonstraţie. ∀ x ∈ I. t ) dt = P ( x. derivând obţinem [ x. rezultă că în vecinătatea oricărui punct din D ∂y ecuaţia (27) defineşte o funcţie implicită y = ϕ ( x) .ϕ ( x)] ⋅ϕ ′( x) = 0 . y ) ∈ D (27) ∂F Deoarece = Q ≠ 0 pe D. ∂x ∂y ţinând seama de formula de derivare a integralei cu parametru şi de ipoteza ∂P ∂Q = . y ) = C .2. rezultă ∂x ∂y y ∂Q y ∂P ∂F = P ( x. y ) dy este exactă. deducem că ∂x ∂y P [ x. F ( x. y ) = ∫ P ( t. y0 ) + ∫ y ∂t ( x. orice funcţie implicită y = ϕ ( x) definită de ecuaţia F ( x.ϕ ( x)] + Q [ x. Pentru început vom arăta că . Într-adevăr. ∂F De asemenea. ∂x ∂F ∂F = P şi Ţinând seama că = Q . Cu alte cuvinte forma diferenţială proprietatea că ∂y ∂x ω = P ( x. y0 ) + ∫ ( x. ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE unde P şi Q sunt funcţii de clasă C 1 pe dreptunghiul D = ( a.ϕ ( x)] + ∂y [ x. t ) dt = y 0 ∂x ∂x 0 = P ( x.ϕ ( x)] = 0 . y ) = C . ∂F ∂F ∀ x ∈ I. Deoarece F [ x. y ) . y0 ) + P ( x. y ) dx + Q ( x. y ) . y0 ) ∈ D y un punct oarecare fixat şi fie F : D → Ρ. C ∈ Ρ. x ∈ I. avem: = Q ( x. este soluţie pentru ecuaţia diferenţială (25) şi orice soluţie a ecuaţiei (25) este de această formă. y0 ) dt + ∫ Q ( x. ∀ x ∈ I. ∂F ∂F = P şi = Q .ϕ ( x)] ⋅ϕ ′( x) = 0 . t ) dt .

y ) . F ( x. y ) şi înmulţim ecuaţia (29) cu acest factor integrant. y ) Q ( x. ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE 173 Reciproc. y ) = 3x 2 − y . y ) + µ ( x. y ) = ∫ x ∂Q ∂P = = −1 . ∂x ∂y 3 3 (3t 2 − y0 ) dt + ∫ yy0 (3t 2 − x ) dt = x 3 + y 3 − xy + x0 y0 − x0 − y0 . x0 Aşadar. ∀ x ∈ I.2. unde ϕ este o funcţie implicită definită de ecuaţia x 3 + y 3 − xy = K .ϕ ( x)) ∈ D şi P [ x. orice soluţie a ecuaţiei date este de forma y = ϕ ( x). y ) y′ = 0 . Avem P ( x. să presupunem că avem ecuaţia diferenţială ∂Q ∂P (29) P ( x.2. ∀ x ∈ I. y ) P ( x. a ).7 Să se afle soluţiile ecuaţiei (3x 2 − y ) + (3y 2 − x ) y′ = 0 . y ) ∈ 2 \ (3a 2. Determinarea factorului integrant se face prin încercări. care este de tipul (25) şi a cărei soluţie se află în conformitate cu Propoziţia 7.ϕ ( x)] = C . ( x.ϕ ( x)] ⋅ϕ ′( x) = 0 . y ) + Q ( x. Prin ≠ ∂y ∂x factor integrant se înţelege o funcţie µ = µ ( x.ϕ ( x)] + ∂y [ x. dx Din ultima relaţie deducem că F [ x. atunci se caută un factor integrant. ∀ x ∈ I. y ) = 3 y 2 − x . x ∈ I o soluţie a ecuaţiei (25). Exemplul 7. Din (28) rezultă µ ′( x)Q ( x.ϕ ( x))) = 0 . x ∈ I este o funcţie implicită definită de ecuaţia (27). a ∈ { }. Q ( x. ∀ x ∈ I avem ∂F ∂F ( x. y )⎤ . y ) ∈ D ⎦ ∂y ⎣ ⎦ ∂x ⎣ Aşadar. y ) + µ ( x) = µ ( x) ∂x ∂y mai departe . y ) Q ( x. µ ≠ 0 pe D cu proprietatea ∂ ∂ (28) ⎡ µ ( x. fie y = ϕ ( x) . Deoarece ∂x = P şi ∂y = Q ∂F ∂F rezultă [ x. Atunci.7. obţinem ecuaţia echivalentă µ ( x.ϕ ( x)] ⋅ϕ ′( x) = 0 .2. Să căutăm pentru început un factor integrant de forma µ = µ ( x) ∂Q ∂P şi (care depinde numai de x). Q ≠ 0 pe D şi ≠ ∂x ∂y Dacă reuşim să găsim un factor µ = µ ( x. ceea ce este echivalent cu ∂x d ( F ( x. Observaţia 7. y )⎤ = ⎡ µ ( x. y ) y′ = 0 .ϕ ( x)] + Q [ x. deci y = ϕ ( x) . y ) P ( x. ( x.7. x ∈ I . µ ∈ C 1( D) .7 Dacă ∂P ∂Q .

⎝x ⎠ ∂P ∂Q 1 Fie P1 = 2 − y şi Q1 = y − x . Q = x2 ( y − x) . 2 x În mod analog. Exemplu Fie ecuaţia 1 − x 2 y + x 2 ( y − x ) y′ = 0 . dacă Q ∂P ∂Q − µ′( x) ∂y ∂x depinde numai de x. Putem alege factorul integrant µ ( x) = e ∫ ϕ ( x)dx . ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE µ′( x) ∂y ∂x = µ ( x) Q ∂P − ∂Q (30) ∂P ∂Q − ∂y ∂x să Pentru ca egalitatea (30) să fie posibilă trebuie ca expresia Q depindă numai de x. y ) = ∫ ⎜ 2 − y0 ⎟ d t + ∫ (t − x ) d t = − − xy + K . Avem ( ) ∂P ∂Q − ∂Q ∂P 2 ∂y ∂x P = 1 − x2 y . x ≠ y. Observăm că 1 = 1 = −1 . ∂y ∂x x 2 x⎛ 1 y y 1 ⎞ F ( x. Amplificând ecuaţia dată cu acest factor integrant obţinem ⎛ 1 ⎞ ⎜ 2 − y ⎟ + ( y − x ) y′ = 0 . Atunci = ϕ ( x) şi Q µ ( x) integrând obţinem ln µ ( x) = ∫ ϕ ( x)dx + C . P . x ≠ 0. x ∈ I definită de ecuaţia y2 1 − − xy = C . ∂P ∂Q − ∂y ∂x Aşadar. ecuaţia (29) admite factor integrant µ = µ ( x) . se arată că ecuaţia (29) cu P ≠ 0. admite un factor integrant ∂Q ∂P − ∂x ∂y depinzând numai de y ( µ = µ ( y) ) dacă expresia depinde numai de y. x0 t y0 2 x ⎝ ⎠ Soluţia ecuaţiei va fi orice funcţie implicită y = ϕ ( x) .174 7. Să notăm cu ϕ ( x) = . Rezultă Q ∂x ∂y x că µ ( x) = e 2 − ∫ dx x = 1 x2 . = 2 xy − 3x 2 ≠ = −x2 . = − .

x ∈ I definită de ecuaţia x 2 − 3xy − este soluţia pentru ecuaţia dată. n sunt funcţii continue pe intervalul J şi a0( x) ≠ 0 . x ∈ J (2) d Dacă notăm cu D = (operatorul de derivare). ECUAŢII DIFERENŢIALE LINIARE DE ORDINUL n Prin ecuaţie diferenţială liniară de ordinul n înţelegem orice ecuaţie de forma: a0 ( x) y (n) + a1( x) y (n −1) + K + an −1( x) y′ + an ( x) y = b( x) . cu dx . ∀ x ∈ J . = 1 = −3 . ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE 175 Exemplu Fie ecuaţia y 2 ( 2 x − 3 y ) + 7 − 3xy 2 y′ = 0 . x ∈ J (1) unde b şi ai . Q = 7 − 3xy 2 .3. i = 0. Q1 = 2 − 3x . Dacă ecuaţia nu admite factori integranţi de forma µ = µ ( x) sau µ = µ ( y) se caută factori integranţi de forme mai complicate µ = µ ( xy ) . Avem P = y 2 ( 2x − 3 y ) . y ⎛x⎞ ⎝ ⎠ 7. ⎝y ⎠ ∂Q1 ∂P 7 P = 2 x − 3 y . µ( y) P y y 1 Înmulţind ecuaţia iniţială cu 2 obţinem ecuaţia echivalentă y ⎛ 7 ⎞ 2 x − 3 y + ⎜ 2 − 3x ⎟ y ′ = 0 . = 4 xy − 9 y 2 . Ecuaţia omogenă asociată este a0( x) y (n) + a1( x) y (n −1) + K + an −1( x) y′ + an ( x) y = 0 . µ = µ ⎜ ⎟ etc.7. µ ( y) = 2 . y ) = ∫ x x0 ( 2t − 3 y0 ) dt + ∫ y y 7 ⎛7 ⎞ 2 ⎜ 2 − 3x ⎟ dt = x − 3xy − y + C . ( ) 7 ≠ 3xy 2 . ∂x ∂y ∂Q ∂P − µ ′( y ) ∂x ∂y 2 1 = = − . µ = µ ( ax + by ) . 0⎝ t ⎠ 7 =K y Orice funcţie implicită y = ϕ ( x). 1 ∂x ∂y y F ( x. y ≠ 0 . 2 x ≠ 3 y . ∂Q ∂P = −3 y 2 .

ϕ 2 . atunci W [ϕ1.3... astfel încât: Derivând succesiv relaţia (3) de ( n − 1) ori obţinem: λ 1ϕ ′ ( x) + λ 2ϕ ′2 ( x) λ nϕ ′n ( x) = 0 +K + 1 . înţelegem orice funcţie ϕ ∈ C (n) ( J ) care verifică ecuaţia: L ( D ) (ϕ ( x) ) = f ( x) [respectiv L ( D ) (ϕ ( x) ) = 0 ]. α1 y1 + α 2 y2 ∈ S ..ϕ n ] ( x) = 0 .1 Fie ϕ1. Se numeşte wronskianul acestor funcţii.K.. ϕ nn −1) ( x) Dacă ϕ1.K..K.3.... Prin ipoteză există n numere reale λ 1...1 Fie ϕ1...α 2 ∈ .ϕ 2 . ∀ y ∈ C (n) ( J )⎤ şi cu L ( D ) = a0 D n + a1D n −1 + K + an −1D + an I .ϕ n . ∀ x∈J .. ⎣ ⎦ atunci ecuaţiile (1) şi (2) devin: L ( D ) ( y ) = f ( x) (1') L(D)( y ) = 0 (2') Prin soluţie a ecuaţiei (1) (respectiv (1')). Atunci deci L ( D )(α1 y1 + α 2 y2 ) = α1L ( D )( y1 ) + α 2 L ( D )( y2 ) = α1 ⋅ 0 + α 2 ⋅ 0 = 0 . λ 2. n −1) Definiţia 7. . ∀ x ∈ J (3) .ϕ 2 . următoarea funcţie: pe inter- W ( x) = W [ϕ1. n-funcţii de clasă C ( n −1) pe intervalul J.... Fie y1.176 7..ϕ n ] ( x) = ϕ1( x) ′ ϕ1( x) . Observaţia 7. ∀ x∈J .1 S este un spaţiu vectorial real.K.. ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE D p = 14 244 = D o4 oKo3 D D p ori dp dx p ..ϕ n sunt liniar dependente pe J. n funcţii de clasă C ( valul J. Într-adevăr.. ( ( ϕ1n −1) ( x) . ⎡ I ( y) = y..K. ∀ x ∈ J.. rezultă că operatorul L ( D ) este liniar. λn .. cu I operatorul identitate pe spaţiul funcţiilor de clasă C (n) pe J. ∀ x∈J .. deoarece operatorul de derivare D este liniar.3...K.. Notăm cu S mulţimea soluţiilor ecuaţiei omogene (2). ϕ n ( x) ′ ϕ n ( x) .ϕ n : J → . y2 ∈ S şi α1. λ1ϕ1( x) + λ 2ϕ 2 ( x) + K + λnϕ n ( x) = 0 . nu toate nule.. ( λ 1ϕ 1n −1) ( x) + λ 2ϕ (2n −1) ( x) +K + λ nϕ (nn −1) ( x) = 0 Propoziţia 7... Demonstraţie.

Demonstraţie. Prin ipoteză avem: ϕ ( x) ϕ1( x) ϕ 2 ( x) ′ ′ ϕ ′( x) ϕ1( x) ϕ 2 ( x) = 0 .. Pentru simplificarea scrierii facem demonstraţia în cazul particular n = 2.ϕ1.3. există n constante reale C1...ϕ 2 ] ( x) ≠ 0 ... . Derivând prima relaţie din (5) obţinem: ′ ′ ′ ϕ ′( x) = λ 1( x)ϕ1( x) + λ 2 ( x)ϕ 2 ( x) + λ 1( x)ϕ1( x) + λ ′2 ( x)ϕ 2 ( x) .. λ 2 ∈ C 1 ( J ) . Atunci.K. ϕ n ( x) ′ ϕ n ( x) = 0 . din primele 2 ecuaţii din (5).ϕ n ] ( x) = 0 .ϕ n ] ( x) ≠ 0 . ( n − 1) funcţii de clasă C (n) pe W [ϕ .K.K.ϕ n .K... Aşadar. ∀ x∈J . Cn astfel încât ϕ ( x) = C1ϕ1( x) + K + Cnϕ n ( x) . ∀ x ∈ J ...ϕ1. ∀ x ∈ J (4) ′′ ′′ ϕ ′′( x) ϕ1( x) ϕ 2 ( x) Deoarece coloanele 2 şi 3 ale acestui determinant sunt liniar independente (prin ipoteză W [ϕ1..ϕ1... ∀ x ∈ J ....... λn este diferită de 0) rezultă că determinantul coeficienţilor este zero. ∀ x ∈ J .. ϕ nn −1) ( x) Propoziţia 7. λ 2 ( x) ∈ astfel încât ⎧ϕ ( x) = λ 1( x)ϕ1( x) + λ 2 ( x)ϕ 2 ( x) ⎪ ′ ′ (5) ⎨ϕ ′( x) = λ 1( x)ϕ1( x) + λ 2 ( x)ϕ 2 ( x) ⎪ϕ ′′( x) = λ ( x)ϕ ′′( x) + λ ( x)ϕ ′′ ( x) 1 1 2 2 ⎩ Deoarece. ∀ x ∈ J ) rezultă că prima coloană a determinantului (4) este combinaţie liniară de acestea...7.. intervalul J cu proprietăţile: W [ϕ1. ( ( ϕ1n −1) ( x) .K. ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE 177 Am obţinut astfel un sistem (algebric) liniar şi omogen de n-ecuaţii cu nnecunoscute.2 Fie ϕ . iar ϕ ∈ C 2 ( J ) .. ∀ x ∈ J . Deoarece sistemul admite soluţie nebanală (prin ipoteză cel puţin una din necunoscutele λ 1. C2 ..ϕ 2. avem W ( x) = ϕ1( x) ′ ϕ1( x) .. . rezultă că λ1.ϕ 2. Ţinând seama de a doua relaţie din (5) deducem ′ λ 1( x)ϕ1( x) + λ ′2 ( x)ϕ 2 ( x) = 0 .ϕ 2 şi de derivatele de ordinul întâi ale acestora.. λ 1 şi λ 2 se pot exprima în funcţie de ϕ .. Aşadar..ϕ 2 . există λ 1( x)..

prin ipoteză determinantul coeficienţilor ϕ1( x) ϕ 2 ( x) = W [ϕ1. y2 . x ∈ J şi x0 ∈ J oarecare fixat. x ∈ J.178 7. Deoarece. Atunci. λ ′2 ( x) = 0.K. soluţii particulare ale ecuaţiei (2). fie W ( x) = W [ y1. n-soluţii particulare ale ecuaţiei omogene (2). obţinem ′ y2 ′ y1 y′ y1 y2 y1 y2 dW 2 . ′ ′ ϕ1( x) ϕ 2 ( x) rezultă că sistemul admite numai soluţia banală.1 (Liouville) Fie y1. Fie y1.K.3. λ 2 ( x) = C2 . ′ Am obţinut un sistem liniar şi omogen de 2 ecuaţii cu 2 necunoscute: λ 1( x) şi λ ′2 ( x) . ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE În mod analog. y2. Conform primei relaţii din (5) avem: ϕ ( x) = C1ϕ 1( x) + C2ϕ 2 ( x) . yn ] ( x) . x ∈ J (7) a0 ( x ) a0 ( x ) i Pe de altă parte. i = 1. ∀ x ∈ J . ∀ x ∈ J . = a1 =− 1 a2 a1 a2 a0 ( x) y1 y′ dx ′ ′ − y1 − y1 − y′ − y2 2 2 a0 a0 a0 a0 Prin urmare avem dW a ( x) = − 1 W ( x) . deci λ1( x) = C1 . ∀ x ∈ J (8) dx a0 ( x ) Ecuaţia diferenţială (8) este o ecuaţie liniară omogenă de ordinul întâi a cărei soluţie generală este . yn . = + = dx ′ ′′ 2 ′′ 2 y1 y′ y1 y′′ y1 y′′ 2 Ţinând seama de relaţiile (7) şi de proprietăţile determinanţilor. y2 . Prezentăm demonstraţia pentru cazul particular n = 2. derivând a doua relaţie din (5) şi ţinând seama de a treia relaţie din (5) deducem ′ ′ ′ λ 1( x)ϕ1( x) + λ ′2 ( x)ϕ 2 ( x) = 0 . deducem: y1 y2 dW a ( x) y1 y2 . Aşadar. W ( x) = y1 ′ y1 y2 . derivând funcţia W. Atunci avem a ( x) a ( x) yi′′ = − 1 yi′ − 2 y .ϕ 2 ] ( x) ≠ 0 . ′ λ1( x) = 0. pentru orice x ∈ J avem: W ( x) = W ( x0 ) e −∫ x a1(t ) dt x0 a0 (t ) (6) Demonstraţie.2. Teorema 7. ∀ x ∈ J .

Rezultă că determinantul coeficienţilor este 0. pentru x = x0 rezultă C = W ( x0 ) .K .7.1 Dacă y1. Fie x0 ∈ J .2 Fie y1. ∀ x ∈ J. yn ] ( x0 ) ≠ 0 .3.K.K. (12) . există C1. ∀ x ∈ J. astfel încât W [ y1. yn (11) Egalitatea (11) este echivalentă cu W [ y. deci W ( x) = W ( x0 ) e −∫ x a1(t ) dt x0 a0 (t ) . y2 . atunci y1.K. yn sunt liniar independente pe J. Teorema 7. y2 . Demonstraţie. oricare ar fi y soluţie a ecuaţiei (2). astfel încât W ( x0 ) = W [ y1. ∀ x ∈ J].K. yn un sistem fundamental de soluţii ale ecuaţiei omogene (2).3.1 rezultă că y1. yn este un sistem fundamental de soluţii ale ecuaţiei omogene (2). orice set de n soluţii particulare y1. deci y (n) y (n −1) K y′ y ( y1n) ( ynn) ( y1n −1) K ( ynn −1) K ′ y1 y′ n y1 = 0 . yn sunt soluţii pentru (2) rezultă: ⎧a0 ( x) y (n) + a1( x) y (n −1) + K + an −1( x) y′ + an ( x) y = 0 ⎪ ⎪ (n) (n −1) ′ (10) + K + an −1( x) y1 + an ( x) y1 = 0 ⎨a0 ( x) y1 + a1( x) y1 ⎪ (n) (n −1) ′ + K + an −1( x) yn + an ( x) yn = 0 ⎪a0 ( x) yn + a1( x) yn ⎩ Sistemul (10) este liniar şi omogen şi admite soluţii nebanale. Atunci. Definiţia 7. ∀ x ∈ J. iar din Propoziţia 7.K .2 Se numeşte sistem fundamental de soluţii pentru ecuaţia omogenă (2). yn ale ecuaţiei (2) cu pro- Corolarul 7. ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE −∫ x a1(t ) dt x0 a0 (t ) 179 W ( x) = Ce (9) În particular.3. Demonstraţie. ∀ x ∈ J. yn sunt liniar independente pe intervalul J. y1.K. ∀ x ∈ J [Deoarece prin ipoteză a0( x) ≠ 0 . Cn ∈ astfel încât y( x) = C1 y1( x) + K + Cn yn ( x) .K. y2 . yn ] ( x0 ) ≠ 0 . y2 . Din Teorema Liouville rezultă că W(x) ≠ 0. yn ] ( x) = 0 . prietatea că există x0 ∈ J . Deoarece y1.K.3.K.

180 7. yn formează un sistem de generatori pentru S.3 Fie y p o soluţie oarecare a ecuaţiei neomogene (1). Atunci Prin urmare y = z + y p . rezultă că dim S = n . y ∈ S fie şi L ( D )( z ) = L ( D )( y ) − L ( D ) ( y p ) = f ( x) − f ( x) = 0 . Sunt îndeplinite aşadar ipotezele Propoziţiei 7.K. yn ] ( x) ≠ 0 . atunci.2 Orice sistem fundamental de soluţii ale ecuaţiei omogene (2) este o bază în spaţiul vectorial S al soluţiilor ecuaţiei (2) şi dim S = n . atunci soluţia generală*) a ecuaţiei (2) este y = C1 y1 + C2 y2 + K + Cn yn . y′.K.1 deducem că y1.2. ∀ x ∈ J. de unde deducem că există C1. Rezultă că y ∈ S .3.K. atunci L ( D )( y ) = L ( D )( y0 ) + L ( D ) ( y p ) = 0 + f ( x) = f ( x) .3. Observaţia 7. să presupunem că n = 2.K. yn sunt liniar independente pe J. . Fie S spaţiul vectorial al soluţiilor ecuaţiei omogene (2) şi fie S mulţimea soluţiilor ecuaţiei neomogene (1). Propoziţia 7.3. unde Ci sunt constante arbitrare. Atunci. folosind metoda variaţiei constantelor a lui Lagrange. ∀ C1. *) Prin soluţia generală a unei ecuaţii diferenţiale de ordinul n.K. Cum dimensiunea unui spaţiu vectorial este egală cu numărul vectorilor din orice bază a sa. oarecare fixată. yn este un sistem fundamental de soluţii pentru ecuaţia omogenă (2). C1. Cn ) .3 Din Teorema 7.K. y (n) = 0 .K. Demonstraţie. de forma y = ϕ ( x.3. Reciproc. Observaţia 7. yn ] ( x0 ) ≠ 0 unde y0 este o soluţie a ecuaţiei omogene (2). Dacă y = y0 + y p unde y0 ∈ S şi y p ∈S . se poate afla soluţia generală a ecuaţiei neomogene (1). prin ipoteză există x0 ∈ J astfel încât W [ y1. unde z ∈ S.2 rezultă că dacă y1.3. z ∈ S. Într-adevăr. y. Pentru simplificarea scrierii. Cn ∈ . se ( ) înţelege o familie de soluţii ale acesteia. ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE şi conform teoremei Liouville rezultă că W [ y1.2 că y1. Cn ∈ astfel încât y = C1 y1 + C2 y2 + K + Cn yn . În cele ce urmează vom arăta că dacă se cunoaşte soluţia generală a ecuaţiei omogene (2).3. orice soluţie y a ecuaţiei neomogene (1) este de forma y = y0 + y p (13) Pe de altă parte.K.3. iar din Teorema 7. F x. din Corolarul 7.K. C2 . deci z = y − yp .

rezultă că siste′ ′ mul (20) are soluţie unică. În continuare avem: ′′ ′ ϕ1( x) [a0 ( x) y1 + a1( x) y1 + a2 ( x) y1] + ϕ 2 ( x) [a0( x) y′′ + a1( x) y′ + a2 ( x) y2 ] + 2 2 ′ ′ ′ +a0( x) [ϕ1( x) y1 + ϕ 2 ( x) y′ ] = f ( x). dacă. 2 Ţinând seama că y1 şi y2 sunt soluţii pentru ecuaţia omogenă. rezultă că ′ ′ ′ a0( x) [ϕ1( x) y1 + ϕ 2 ( x) y′ ] = f ( x) . deci că 2 f ( x) (19) a0( x) În concluzie. y2 un sistem fundamental de soluţii ale ecuaţiei omogene (2). anume: ′ ′ ⎧ϕ1( x) y1 + ϕ 2 ( x) y2 = 0 ⎪ (20) f ( x) ⎨ ′ ′ ′ 2 ⎪ϕ1( x) y1 + ϕ 2 ( x) y′ = a ( x) 0 ⎩ Cum determinantul coeficienţilor sistemului liniar (20) este chiar wronskianul funcţiilor y1 . y2 şi este diferit de zero prin ipoteză. rezultă că ′ (17) y′ = ϕ1( x) y1 + ϕ 2 ( x) y′ . soluţia generală a ecuaţiei omogene este (14) y0 = C1 y1 + C2 y2 Căutăm soluţia generală a ecuaţiei neomogene (1) de forma (15) y = ϕ1( x) y1 + ϕ 2 ( x) y2 ′ ′ ′ Derivând. Fie ϕ1( x) = g1( x) şi ϕ 2 ( x) = g 2 ( x) soluţia unică a sistemului (20). căutăm soluţia generală a ecuaţiei neomogene (1) sub forma (15). Mai departe avem: ϕ1( x) = ∫ g1( x)dx + C1 şi ϕ 2 ( x) = ∫ g 2 ( x)dx + C2 (21) ′ ′ ′ ϕ1( x) y1 + ϕ 2 ( x) y′ = 2 Înlocuind (21) în (15) obţinem soluţia generală a ecuaţiei neomogene: y = C1 y1 + C2 y2 + y1∫ g1( x) dx + y2 ∫ g 2 ( x) dx = y0 + y p (22) . punând condiţia ca funcţia definită în (14) să verifice ecuaţia a0 ( x) y′′ + a1( x) y′ + a2 ( x) y = f ( x) şi ţinând seama de (17) şi (18) rezultă: ′′ ′ ′ ′ ′ a0 ( x) [ϕ1( x) y1 + ϕ 2 ( x) y′′ + ϕ1( x) y1 + ϕ 2 ( x) y′ ] + a1( x) [ϕ1( x) y1 + ϕ 2 ( x) y′ ] + 2 2 2 +a2 ( x) [ϕ1( x) y1 + ϕ 2 ( x) y2 ] = f ( x). obţinem: y′ = ϕ1( x) y1 + ϕ 2 ( x) y′ + ϕ1( x) y1 + ϕ 2 ( x) y2 . ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE 181 Fie y1. 2 Impunem condiţia ′ ′ (16) ϕ1( x) y1 + ϕ 2 ( x) y2 = 0 Ţinând seama de (16). atunci funcţiile ϕ1 şi ϕ 2 satisfac condiţiile (16) şi (19). Atunci.7. 2 şi mai departe că ′′ ′ ′ ′ (18) y′′ = ϕ1( x) y1 + ϕ 2 ( x) y′′ + ϕ1( x) y1 + ϕ 2 ( x) y′ 2 2 În sfârşit.

Acest lucru este posibil însă.ϕn verifică sistemul 1 ′ ′ ′ ⎧ϕ1( x) y1 + K + ϕ n ( x) yn = 0 ⎪ϕ ′( x) y′ + K + ϕ ′ ( x) y′ = 0 (24) ⎪ 1 1 n n ⎨ ( ⎪ϕ1( x) y (n −1) + K + ϕ n ( x) ynn −1) = f ( x) ′ ′ 1 a0 ( x) ⎪ ⎩ Rezolvând sistemul (24) (care are soluţie unică) şi integrând. cu ai ∈ . y2 . ∀ i = 1. Atunci. determinarea unui sistem fundamental de soluţii pentru ecuaţia omogenă este dificilă pentru ecuaţii cu coeficienţi variabili. Observaţia 7. În concluzie. care se numeşte ecuaţia caracteristică: a0r n + a1r n −1 + K + an −1 r + an = 0 (27) Distingem următoarele cazuri: ( ) . Căutăm soluţia generală a ecuaţiei neomogene (1) de forma (23) y = ϕ1( x) y1 + K + ϕ n ( x) yn ′ unde ϕ ′ . soluţia generală a ecuaţiei (2) este: y = C1 y1 + K + Cn yn . dacă cunoaştem un sistem fundamental de soluţii pentru ecuaţia omogenă. yn un sistem fundamental de soluţii ale ecuaţiei omogene (2). în cazul ecuaţiilor cu coeficienţi constanţi.K.ϕ2 . obţinem funcţiile ϕ1.4 În cazul general. Punând condiţia ca funcţia definită în (26) să fie soluţie pentru ecuaţia (25) rezultă: e r x a0r n + a1r n −1 + K + an −1 r + an = 0 . n . ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE unde y0 = C1 y1 + C2 y2 este soluţia generală a ecuaţiei omogene. atunci folosind metoda variaţiei constantelor a lui Lagrange putem să aflăm soluţia generală a ecuaţiei neomogene.ϕ n şi deci soluţia generală a ecuaţiei neomogene (23). de care ne vom ocupa în continuare.K.3. metoda variaţiei constantelor constă în următoarele: fie y1. În general. Căutăm soluţii ale ecuaţiei (25) de forma y = er x (26) unde r este o constantă reală. iar y p = y1∫ g1( x) dx + y2 ∫ g 2 ( x) dx este o soluţie particulară a ecuaţiei neomogene. constante.182 7.K . Fie (25) a0 y (n) + a1 y (n −1) + K + an −1 y′ + an y = 0 o ecuaţie diferenţială liniară şi omogenă de ordinul n. Se obţine astfel o ecuaţie algebrică de ordinul n.

⎣ ⎦ Presupunem afirmaţia adevărată pentru p < k şi o demonstrăm pentru p + 1. Pentru început vom demonstra următoarea lemă. Ecuaţia caracteristică este r 3 − 2r 2 − r + 2 = 0 şi are soluţiile r1 = −1 . y2 = e 2 . Vom arăta în acest caz. vor fi soluţii ale ecuaţiei diferenţiale (25). Cazul 2. Ecuaţia caracteristică (27) are rădăcini reale şi distincte două câte două.K. Soluţia generală este y = C1e − x + C2e x + C3 e2 x . că dacă de exemplu r0 este această rădăcină. Exemplul 7.3. r x r x Atunci: y1 = e 1 . r2. ri ≠ rj dacă i ≠ j. r3 = 2 . ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE 183 Cazul 1. Ecuaţia caracteristică admite o rădăcină multiplă de ordinul m ≤ n .7. Demonstraţia se face prin inducţie matematică. deci soluţia generală a ecuaţiei (25) este y = C1e 1 + C2e + K + Cn e rn x .1 Să se afle soluţia generală a ecuaţiei y′′′ − 2 y′′ − y′ + 2 y = 0 .3. atunci ecuaţia diferenţială (25) admite soluţiile: e 0 . r x r x r x Demonstraţie.K. Wronskianul acestor soluţii este e1 r1e r x r1x r x e r2 x r2 x r2 x K K en rne r x rn x r x r2e ( r + r +K+ rn ) x r =e 1 2 1 1 1 r2 K K 1 rn = n r1 −1e 1 r2n −1e K rnn −1e n n r1 −1 r2n −1 K rnn −1 =e (r1+K+ rn ) x 1≤ j <i ≤n ∏ ( ri − rj ) ≠ 0 . rn ∈ r x . unde D = dx este operatorul de derivare şi I este ⎣ ⎦ operatorul identitate pe C (k ) ( J ) . Fie r1. x m −1 ⋅ e 0 . Lema 7. yn = e n . r2 = 1 . Pentru k = 1 avem: ( D − r I ) ⎡er x g( x)⎤ = rer x g( x) + er x g′( x) − rer x g( x) = er x g′( x) . rădăcinile ecuaţiei caracteristice (27).1 Pentru orice funcţie g ∈ C (k ) ( J ) avem: d ( D − r I )k ⎡e r x g( x)⎤ = e r x g (k ) ( x) .K. xe 0 . Într-adevăr ( D − r I ) p+1 ⎡er x g( x)⎤ = ( D − r I ) ⎡( D − r I ) p er x g( x) ⎤ = ( D − r I ) er x g ( p) ( x) = ⎣ ⎦ ⎣ ⎦ r x ( p) r x ( p +1) r x ( p) r x ( p +1) = re g ( x) + e g ( x) − re g ( x) = e g ( x) ( ) ( ) . r x r2 x Rezultă că aceste soluţii formează un sistem fundamental de soluţii.

ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE Fie acum r0 o rădăcină de ordinul de multiplicitate m pentru ecuaţia caracteristică (27). că ecuaţia diferenţială admite soluţiile particulare y1 = e cos β x şi y2 = eα x sin β x . y1 = e3x şi y2 = xe3x . β ≠ 0. să presupunem că avem relaţia λ 0er x + λ1xe r x + K + λ p +1x per x = 0 .3. Într-adevăr. Dacă notăm cu F (r) = a0r n + a1r n −1 + K + an . Vom arăta în acest caz. unde F1 este o funcţie polinomială de gradul m n – m. ∀ x ∈ J . ∀ x ∈ J . atunci F (r) = F1(r) ( r − r0 ) . Ecuaţia diferenţială va admite soluţiile particulare care sunt liniar independente. Acestei descompuneri în factori a polinomului caracteristic îi corespunde următoarea descompunere a operatorului L(D): L( D) = L1( D) o ( D − r0 I ) .3. x ∈ J sunt liniar independente pe intervalul J. Pentru orice k < m.3. Ecuaţia caracteristică este r 2 − 6r + 9 = 0 . atunci L1( D) = b0D n −m + b1D n −m−1 + K + bn −m I . Mai precis. Cazul 3. Observaţia 7. αx .1 rezultă: m L( D) x k e r0x = L1( D) ⎡( D − r0 I ) x k e r0x ⎤ = ⎣ ⎦ ( ) ( ) (m ) ⎤ = L1( D) ⎡e r0x x k ⎢ ⎥ = L1( D)(0) = 0. xe r x . Definiţia 7.5 Funcţiile e r x . ∀ x ∈ J .K.2 Să se afle soluţia generală a ecuaţiei y′′ − 6 y′ + 9 y = 0 .3. membrul stâng al ecuaţiei (25).v : J → Ρ sunt derivabile pe intervalul J şi f : J → ≤ este funcţia complexă definită astfel: f ( x) = u( x) + iv( x) . oricare ar fi ( ) k = 0. dacă m F1(r) = b0r n −m + b1r n −m−1 + K + bn −m .3 Dacă u. din Lema 7. ∀ x ∈ J . deci λ 0 = λ 1 = K = λ p +1 = 0 . f ′( x) = u′( x) + i v′( x) . Atunci rezultă λ 0 + λ1x + K + λ p +1x p = 0 . Ecuaţia caracteristică admite rădăcina complexă simplă r = α + i β . Soluţia generală va fi y = C1e3x + C2 xe3x . care admite rădăcina dublă r1 = r2 = 3 .184 7. ⎣ ⎦ k r0 x Rezultă că x e este o soluţie pentru ecuaţia diferenţială (25). x per x . atunci prin definiţie. Exemplul 7. m − 1 .

3 Să se afle soluţia generală a ecuaţiei: y′′ − 2 y′ + 5 y = 0 . β ≠ 0 o rădăcină complexă a ecuaţiei caracteristice (27). ∀ x ∈ J şi mai departe că: a0u′′( x) + a1u′( x) + a2u( x) = 0 a0v′′( x) + a1v′( x) + a2v( x) = 0 . Soluţia generală este y = C1e x cos2 x + C2e x sin 2 x . r6 = r7 = −i . Exemplul 7. Exemplul 7.7. r3 = 2 . ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE 185 (În mod analog se poate defini derivata de orice ordin a funcţiei f ). Ecuaţia caracteristică este r 2 − 2r + 5 = 0 şi are rădăcinile r1. atunci avem: a0 [u( x) + i v( x)]′′ + a1 [u( x) + i v( x)]′ + a2 [u( x) + v( x)] = 0 . Prezentăm demonstraţia pentru cazul particular n = 2. y3 = e2 x . Din formulele lui Euler (Vezi [10]. Fie r = α + i β . Pe de altă parte este evident că y1 şi y2 sunt liniar independente. ∀ x ∈ J . Aceste soluţii sunt liniar independente.7 . 3. Efectuând calculele rezultă că: [a0u′′( x) + a1u′( x) + a2u( x)] + i [a0v′′( x) + a1v′( x) + a2v( x)] = 0 . ∀ x ∈ J .2 = 1 ± 2i . y4 = cos x . Rădăcinile ecuaţiei caracteristice sunt: r1 = r2 = −1 .1) rezultă că: y = eα x ⋅ eiβ x = eα x (cos β x + i sin β x ) = eα x cos β x + i eα x sin β x . y6 = sin x . y2 = xe − x . Dacă f = u + iv este soluţia pentru ecuaţia (25). Soluţia generală este y = ∑ Ci yi . Lema 7.2 că y1 = eα x cos β x şi y2 = eα x sin β x sunt soluţii (reale) ale ecuaţiei (25).3.3.2 Dacă f = u + iv este soluţie pentru ecuaţia diferenţială omogenă (25). y5 = x cos x . deci u şi v sunt soluţii pentru ecuaţia (25).4 Să se afle soluţia generală a ecuaţiei: yVII − yV − 2 y IV − 5 y′′′ − 4 y′′ − 3 y′ − 2 y = 0 . Ci ∈ . i = 1. Ecuaţia caracteristică este r 7 − r 5 − 2r 4 − 5r 3 − 4r 2 − 3r − 2 = 0 . i =1 7 . y7 = x sin x .2. Demonstraţie.3. Atunci y = e(α +iβ ) x este o soluţie (complexă) a ecuaţiei diferenţiale (25). r4 = r5 = i . Ecuaţia admite următoarele soluţii particulare: y1 = e − x . Rezultă că ecuaţia diferenţială admite soluţiile particulare y1 = e x cos2 x şi y2 = e x sin2 x . atunci u şi v sunt de asemenea soluţii pentru ecuaţia (25). iar din Lema 7.3.

5 Să se afle soluţia generală a ecuaţiei y′′ + y = 1 (α = 0. dacă cunoaştem soluţia generală a ecuaţiei omogene.2 = ± i Exemplul 7. Funcţiile ϕ ′ şi ϕ ′2 verifică sistemul 1 ⎧ϕ ′ ( x)cos x + ϕ ′2 ( x)sin x = 0 1 ⎪ ⎨ 1 1 ⎪−ϕ ′ ( x)sin x + ϕ ′2 ( x)cos x = cos2 x ⎩ Rezolvând sistemul obţinem sin x 1 ϕ ′ ( x) = − 2 . În anumite situaţii. Rădăcinile ecuaţiei caracteristice sunt r1.186 7. ⎟ . x ∈⎜ − . se caută o soluţie particulară a ecuaţiei neomogene (1) de forma: . Să presupunem că membrul drept al ecuaţiei neomogene este de forma: f ( x) = eλ x [ P ( x)cos µ x + P2 ( x)sin µ x ] 1 (29) unde P şi P2 sunt funcţii polinomiale. cu metoda variaţiei constantelor putem afla şi soluţia generală a ecuaţiei neomogene. 1 Cazul 1. se procedează altfel pentru rezolvarea ecuaţiei neomogene.4. când membrul drept al ecuaţiei neomogene este de forme particulare. 2 cos x 2 1 − sin x 1 − sin x Înlocuind în (28) obţinem soluţia generală a ecuaţiei neomogene: 1 1 + sin x ⎛ π π⎞ . y = C1 cos x + C2 sin x − 1 + (sin x ) ln 2 1 − sin x ⎝ 2 2⎠ Metoda variaţiei constantelor este laborioasă (presupune rezolvarea unui sistem de ecuaţii liniare şi apoi calculul unor primitive).3. . Soluţia generală a ecuaţiei (28) omogene este: y0 = C1 cos x + C2 sin x Căutăm soluţia generală a ecuaţiei neomogene de forma: y = ϕ1( x)cos x + ϕ 2 ( x)sin x . ϕ ′2 ( x) = . cos2 x Ecuaţia omogenă asociată y′′ + y = 0 are ecuaţia caracteristică r 2 + 1 = 0 .3. Dacă λ + iµ nu este rădăcină pentru ecuaţia caracteristică (27). 1 cos x cos x În continuare avem: sin x 1 ϕ 1( x) = ∫ − 2 dx = − + C1 cos x cos x 1 cos x 1 1 + sin x ϕ 2 ( x) = ∫ dx = ∫ dx = ln + C2 . În continuare descriem această metodă. ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE Aşa cum am văzut în Observaţia 7. β = 1) .

Se pune condiţia ca funcţia definită în (30) 1 să verifice ecuaţia neomogenă şi se determină funcţiile polinomiale Q1 şi Q2 . Soluţia generală a ecuaţiei omogene este (32) y0 = C1e x + C2e2 x .7 y′′ − 3 y′ + 2 y = 8 e2 x (34) În acest caz λ = 2.3. de unde rezultă a = şi y p = e − x .6 Să se afle soluţia generală a ecuaţiei y′′ − 3 y′ + 2 y = 5e − x Ecuaţia omogenă este y′′ − 3 y′ + 2 y = 0 şi are ecuaţia caracteristică r 2 − 3r + 2 = ( r − 1)( r − 2 ) = 0 . ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE 187 y p = eλ x [Q1( x)cos µ x + Q2 ( x)sin µ x ] (30) unde gr Q1 = gr Q2 = max ( gr P . λ + iµ = –1 nu este rădăcină pentru ecuaţia caracteristică. P = 8 . Membrul drept este de forma (29) şi anume λ = −1 . deoarece λ + iµ = 2 este rădăcină simplă pentru ecuaţia caracteristică. Punând condiţia ca (35) să verifice (34) obţinem: ( 4a + 4ax − 2a − 6ax + 2ax ) e2 x = 8 e2 x . Rezultă a = 8 şi y p = 8 x e2 x . 6 Exemplul 7. 1 Observăm că avem rezonanţă. a ∈ Ρ. µ = 0 . P ( x) = 5 . Soluţia generală este: y = C1e x + C2 e2 x + 8x e2 x . Cazul 2 (cu rezonanţă) Dacă λ + iµ este rădăcină a ecuaţiei caracteristice (27) şi are ordinul de multiplicitate m. Atunci căutăm o soluţie particulară a ecuaţiei neomogene de forma (33) y p = a e− x Punând condiţia ca (33) să verifice ecuaţia (32) obţinem: 5 5 a e − x + 3a e − x + 2a e − x = 5 e − x . µ = 0. 6 6 5 Soluţia generală a ecuaţiei (32) este y = y0 + y p = C1e x + C2e 2 x + e − x . 1 P2 ( x) = 0 . Acest caz se mai numeşte şi cazul fără rezonanţă.3. . gr P2 ) .7. Căutăm soluţia particulară a ecuaţiei neomogene de forma (35) y p = x ⋅ a e 2 x . P2 = 0 . atunci se caută o soluţie particulară a ecuaţiei neomogene de forma (31) y p = x meλ x [Q1( x)cos µ x + Q2 ( x)sin µ x ] şi în continuare se procedează ca în Cazul 1. Exemplul 7.

Alegem y p = x ( a cos x + b sin x ) (39) Punând condiţia ca y p să verifice ecuaţia (38) obţinem: 3 3 −2a sin x + 2b cos x = 3sin x şi mai departe a = − . b = 0. Căutăm soluţia particulară y p de forma y p = e0 x ( a cos x + b sin x ) = a cos x + b sin x Punând condiţia ca (37) să verifice (36) obţinem: ( a − 3b) cos x + (3a + b) sin x = 2cos x .188 7. n sunt constante. i = 0. y p = cos x − sin x . ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE Exemplul 7.3. 1 λ + iµ = i nu este rădăcină pentru ecuaţia caracteristică.8 y′′ − 3 y′ + 2 y = 2cos x (36) Avem: λ = 0. 2 În încheierea acestui paragraf prezentăm ecuaţiile de tip Euler. ⎨ 5 5 5 5 ⎩3a + b = 0 (37) Soluţia generală a ecuaţiei (36) este 1 3 y = C1e x + C2 e 2 x + cos x − sin x . b = − .3. O ecuaţie Euler este de forma: (40) a0 x n y (n) + a1x n −1 y (n −1) + K + an −1xy′ + an y = f ( x) unde ai ∈ . µ = 1. λ = 0.5). P2 = 0 . Dacă facem schimbarea de variabilă x = et (41) . 5 5 Exemplul 7. care sunt ecuaţii cu coeficienţi variabili. µ = 1. λ + iµ = i este rădăcină simplă pentru ecuaţia caracteristică (avem rezonanţa). 2 2 3 Soluţia generală a ecuaţiei (38) este y = C1 cos x + C2 sin x − x cos x . Soluţia generală a ecuaţiei omogene este y = C1 cos x + C2 sin x .3. y p = − x cos x .9 y′′ + y = 3sin x 2 (38) Ecuaţia omogenă y′′ + y = 0 are ecuaţia caracteristică r + 1 = 0 . Rezultă 1 3 1 3 ⎧a − 3b = 2 şi mai departe a = . Vom arăta că dacă facem schimbarea de variabilă x = e t . ecuaţiile Euler devin ecuaţii diferenţiale liniare cu coeficienţi constanţi. P = 2 . (Vezi exemplul 7.

care admite rădăcina dublă r1 = r2 = t . deci y p = t + 2 . avem y′′′ e t = e−3t ( z′′′(t ) − 3z′′(t ) + 2z′(t) ) etc.3. Exemplul 7. obţinem soluţia generală a ecuaţiei (43): y = C1x + C2 x ln x + ln x + 2 .7. deci y′ e t = e−t z(t) . rezultă a = 1. (43) În urma schimbării de variabilă x = e t .10 x 2 y′′ − xy′ + y = ln x . căutăm o soluţie particulară a membrului drept de forma: y p = at + b (46) Punând condiţia ca y p să verifice ecuaţia neomogenă (44). Derivând în continuare obţinem: z′′(t ) = y′′ e t ⋅ e2t + y′ e t ⋅ e t = y′′ e t ⋅ e2t + z′(t) . ecuaţia devine e2t ⋅ e−2t ( z′′ − z′) − e t ⋅ e −t ⋅ z′ + z = t sau z′′ − 2z′ + z = t 2 (44) Ecuaţia omogenă z′′ − 2z′ + z = 0 are ecuaţia caracteristică r − 2r + 1 = 0 . b = 2. ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE 189 şi notăm cu z(t ) = y e t . Soluţia generală a ecuaţiei neomogene (44) este z = C1e t + C2te t + t + 2 . . ( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ) ( ) În general y (k ) e t = e−kt z (k ) (t) + b1z (k −1) (t) + K + bk z′(t ) . Înlocuind t = ln x. atunci avem: z′(t ) = y′ e t ⋅ e t . deci ( ) ( ) ( ) y′′ e t = e−2t ( z′′(t) − z′(t)) z′′′(t ) = y′′′ e t ⋅ e3t + y′′ e t ⋅ 2 e 2t + z′′(t) = y′′′ e t ⋅ e3t + 2 ( z′′(t) − z′(t)) + z′′(t ) Aşadar. Soluţia generală a ecuaţiei omogene este: (45) z0 = C1e t + C2te t Deoarece nu avem rezonanţă. ( ) ( (42) Înlocuind (42) în (40) obţinem o ecuaţie cu coeficienţi constanţi în necunoscuta z = z(t ) .

K. În general. yn = ϕ n ( x) .K.4.K.K. Definiţia 7.ϕ n ( x0 ) = yn0 (2) iar problema Cauchy constă în determinarea unei funcţii vectoriale ϕ : I → .ϕ n ( x) ) ∈ D .190 7. ⎪ ⎩ dx (Se subînţelege că am presupus că ( x. ∀ x ∈ I ).ϕ 1( x). yn . f n ) . ϕ ∈ C ( I ) cu proprietăţile: ( x. se înţelege un sistem de forma: ⎧ dy1 ⎪ dx = f1 ( x.K.K. dacă există o constantă L > 0 astfel încât .ϕ 1( x). yn0 ) un punct oarecare din D fixat. ∀ x ∈ I. Definiţia 7.ϕ n ) . f n sunt funcţii continue definite pe o mulţime deschisă D ⊂ y1 = ϕ 1( x). în raport cu y1. problema determinării unei soluţii a acestui sistem.ϕ ( x)) ∈ D . x ∈ I .3 O funcţie f : D → n +1 este lipschitziană pe D. yn ) .4 SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE. ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE 7.1 Se numeşte soluţie a sistemului (1) orice set de n-funcţii interval deschis). Pentru a selecta o anumită soluţie se impun condiţii iniţiale. yn = ϕ n ( x) . TEOREMA DE EXISTENŢĂ ŞI UNICITATE Prin sistem de n ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi sub formă normală.4. y10. ∀ x ∈ I.K.K. yn0 ) .K. y1 = ϕ 1( x).ϕ ( x)] .ϕ n ( x)⎤ ⎣ ⎦ ⎪ ⎨ dϕ ( x) ⎪ n ⎡ ⎤ = f n ⎣ x.K. i = 1. y ) Dacă adoptăm scrierea vectorială: y = ( y1.K. 1 (2') Definiţia 7. ∀ x ∈ I . sistemul (4) se scrie y′ = f ( x. n cu proprietatea ⎧ dϕ 1( x) ⎪ dx = f1 ⎡ x. yn ) ⎪ (1) ⎨ dy ⎪ n = f n ( x.K. y0 = ( y10. un sistem de ecuaţii diferenţiale admite o infinitate de soluţii. ϕi ∈ C 1( I ) . ϕ ′( x) = f [ x. f = ( f1. y1.4.K.2 Fie M 0 ( x0.ϕ n ( x)⎦ . Se numeşte problema Cauchy pentru sistemul (1).ϕ 1( x). y1. x ∈ I ( I ⊂ n +1 .K.K. (1') n ϕ 1( x0 ) = y10. ϕ ( x0 ) = y0 . yn ) ⎪ dxn ⎩ unde f1. care verifică condiţia iniţială: ϕ = (ϕ 1.

z1. yn0 + bn ) . x0 + a ) × ∆ . y10.K. n .K.ξ1.1 (Teorema de existenţă şi unicitate pentru sisteme) Fie M 0 ( x0. ∀ ( x. unde ∆ = ∏ ( y j0 − b j .K. x0 + a ) cu proprietatea: ϕ1 ( x0 ) = y10.1) oarecare şi fie b α ⎞ ⎛ b1 h = min ⎜ a. (Cu alte cuvinte. zn ) = ∑ În continuare avem: ∂f ( x.ξn ) ( y j − z j ) . i = 1. yn ) ∈ D şi ∀ i = 1. din teorema creşterilor finite a lui Lagrange.K. oricare ar fi punctele ( x. yn ) ∈ D şi oricare ar fi Q ( x.K. a. zn ) ∈ D există un punct ( x. z1. Deoarece f i este continuă pe mulţimea compactă D . ∂xi atunci f este lipschitziană pe D.K. ⎟ .ϕ n ( x0 ) = yn0 . n .K. y1. Fie M i > 0 marginea superioară a funcţiei f i pe D şi fie constanta Lipschitz a funcţiei f i pe D . atunci există o soluţie unică a sistemului (1): y1 = ϕ1( x). y1. i = 1. rezultă M = max {M 1.K. Într-adevăr. unde Li > 0 este I = ( x0 − h. M nL ⎠ ⎝ M Notăm cu Evident. că este mărginită pe D .K. yn ) − f ( x.K. zn ) din D. z1. y1.K. z1. Teorema 7. rezultă că oricare ar fi P ( x.1 Dacă D este o mulţime deschisă şi convexă. x ∈ I ⊂ ( x0 − a. Fie α ∈ (0. yn ) − f ( x.ξ1. în condiţii precizate. Observaţia 7.K. y1. oricare ar fi i = 1. yn ) − f ( x. x0 + h ) .K. f ∈ C 1( D) şi există M > 0 astfel încât ∂f ( x.ξ1. yn ) ≤ M . y1. n . n şi D = ( x0 − a. Fie de asemenea L = max {L1.4. .K.K.ξn ) pe segmentul de dreaptă deschis. y1. yn = ϕ n ( x) . ∂x j j =1 n n f ( x. yn0 ) ∈ n j =1 n +1 . y j 0 + b j ) = ( y10 − b1. . zn ) ≤ ∑ ≤ M ∑ (yj − zj) . Dacă f i : D → este continuă şi lipschitziană pe D .ξn ) ∂x j (y j − zj) ≤ deci f este lipschitziană pe D. bi > 0 . z1. ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE n 191 f ( x.K.K.K. yn ) j =1 şi ( x.K. Ln} .K. problema Cauchy (1)+(2) are soluţie unică). M n} .K. zn ) ≤ L∑ y j − z j . n . de capete P şi Q astfel încât f ( x. y1.4.7. Demonstraţie. y10 + b1 ) ×K× ( yn0 − bn . j =1 n j =1 ∂f ( x.

1. Cum T (G) este ≤ Mh ≤ M ⋅ evident continuă pe I. Rezultă că d (T (G). Tn ) . Atunci Ti (G)( x) − Ti ( H )( x) ≤ ≤ ∫ x0 fi (t.192 7. y (t )] d t 10 ∫ 1 1 n ⎪ 1 x0 ⎪ (3) ⎨ x ⎪ yn ( x) = yn0 + ∫ f n [t. Pentru aceasta.K. g1(t).d ) este un spaţiu metric complet. g n ) şi 1≤ i ≤ n H = ( h1. În continuare vom arăta că T este o contracţie pe F .K. y1(t ). notăm cu Ti (G)( x) = yi0 + ∫ x x0 f i [t. avem: Ti (G)( x) − yi0 ≤ ∫x0 fi [t. yn (t )] d t . H ) h ≤ ≤ nLd (G. În continuare.K. G − continuă pe I } şi fie d (G. y (t).Tn (G)( x) ) ∈ ∆ .K. Procedând ca în demonstraţia Lemei 7.K. H ) = max sup{ gi ( x) − hi ( x) .K. se arată că rezolvarea problemei Cauchy (1)+(2) este echivalentă cu rezolvarea următorului sistem de ecuaţii integrale: ⎧ y ( x) = y + x f [t. gn (t)] dt x ≤M ∫x0 dt x = M ( x − x0 ) ≤ bi = bi . gn ): I → ∆ . n .K. x ∈ I x0 ⎪ ⎩ Rezultă că dacă arătăm că sistemul (4) are soluţie unică. hn (t)) dt ∫ x0 dt x x ≤ ∫ x0 x Li ∑ g j (t ) − h j (t) d t ≤ nL d (G.K. atunci teorema este demonstrată. g n (t)] d t şi cu T = (T1. M Rezultă că T (G)( x) = (T1(G)( x). pentru orice G ∈F şi orice x ∈ I.K. pentru orice x ∈ I. g1(t).1. ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE I ⊂ ( x0 − a. hn ) din F . Într-adevăr. . că ( F .K. h1(t). x ∈ I } ≤ 1≤ i ≤ n ≤ α d ( G. H ∈ F .T ( H ) ) = max sup{ Ti (G )( x) − Ti ( H )( x) . ∀ x ∈ I .K. Se arată.1. fie G. oricare ar fi funcţiile G = ( g1. gn (t)) − fi (t. h ) α nL = α d ( G. ca şi în demonstraţia Teoremei 7. Fie F = { G = ( g1. rezultă că T (G) ∈ F .1. x ∈ I } . x ∈ I şi i = 1. g1(t ). x0 + a ) . H ) j =1 n ≤ nLd (G. H ) . h ) . Pentru început vom arăta că T : F → F .

unică. rezultă că există Φ = (ϕ1.ϕ1(t ).7.ϕ ( x).K.ϕ ′( x). ϕ ′( x0 ) = y10. y′. 0 (5) Teorema 7. În aceste condiţii. Aşadar. deducem că T este o contracţie pe F .K. n . y2 = y′′. y10.ϕ n ) ∈ F .K. Demonstraţie.ϕ (n−1) ( x)⎤ . Din Teorema de punct fix a lui Banach.2 Fie ϕ (n) ( x) = f ⎡ x. am arătat că Φ = (ϕ1. y (n −1) (4) ( ) unde f este o funcţie continuă definită pe o mulţime deschisă D ⊂ n +1 . y. ∀ i = 1.4 Prin ecuaţie diferenţială de ordinul n.ϕ n (t )] d t = ϕi (t) .1). cu proprietatea: T ( Φ ) = Φ . sub formă normală. Definiţia 7. ϕ ∈ C (n −1( I ) cu proprietăţile: ( x.K.K.K. n − 1 . y0. Prin soluţie a ecuaţiei (4) se înţelege orice funcţie y = ϕ ( x) . mai puţin x.0 ) ∈ D .0 ) ∈ D un punct oarecare fixat.ϕ ′( x). ⎣ ⎦ D = ( x0 − a. yn −1 = y (n −1) atunci ecuaţia (4) se înlocuieşte cu următorul sistem de ecuaţii diferenţiale: j =1 n −1 este continuă (6) . ∀ t ∈ I .K. y0 + b0 ) × ∏ ( y j0 − b j . yn −1. y = y ( x) este funcţia necunoscută iar y (k ) este derivata de ordinul k a lui y. Problema Cauchy pentru ecuaţia (4) şi punctul M 0 constă în determinarea unei soluţii: y = ϕ ( x) . y0.K. relaţie vectorială echivalentă cu: yi0 + ∫ x x0 fi [t. ∀ x ∈ I . Presupunem că f : D → şi lipschitziană în raport cu toate argumentele. y10.ϕ n ) : I → ∆ este soluţia unică a sistemului (3) şi cu aceasta teorema este demonstrată. x ∈ I a ecuaţiei (4) care îndeplineşte condiţiile: ϕ ( x0 ) = y0 . înţelegem o ecuaţie diferenţială de forma: y (n) = f x.ϕ ( x). yn −1.ϕ (n −1) ( x) ∈ D .K.ϕ (n −1) ( x0 ) = yn −1.K. ∀ x ∈ I şi ) Fie M 0 ( x0.4. k = 1. x0 + a ) × ( y0 − b0. ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE 193 Cum α ∈ (0.4. y j0 + b j ) un paralelipiped cu centrul în M 0 ( x0. problema Cauchy (4)+(5) are soluţie unică. x ∈ I . Dacă introducem notaţiile: y1 = y′ .

yn −1 = ϕ n −1( x) .ϕ ( x).1. Pe de altă parte din (6) şi (9) rezultă că ϕ ( x0 ) = y0 . 7.1 Să se rezolve problema Cauchy y′′ + y = x . x ∈ I (8) care verifică condiţia iniţială ϕ ( x0 ) = y0 .ϕ (n −1) ( x0 ) = yn −1. ∀ x ∈ I .K.K. ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE ⎧ dy ⎪ dx = y1 ⎪ ⎪ dy1 = y 2 ⎪ dx (7) ⎨ ⎪ dyn −2 = yn −1 ⎪ dx ⎪ dy ⎪ n −1 = f ( x. Soluţia problemei Cauchy este y = cos x + 2sin x + x . 0 .K. y1 = ϕ1( x). yn −1 ) ⎩ dx Cum sistemul (7) verifică condiţiile din Teorema 7. deci y = ϕ ( x) . Exemplul 7.5 SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE LINIARE Un sistem de ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul întâi este de forma următoare: ⎧ dy1 ⎪ dx = a11( x) y1 + K + a1n ( x) yn + b1( x) ⎪ (1) ⎨ dy ⎪ n = an1( x) y1 + K + ann ( x) yn + bn ( x) ⎪ dxn ⎩ unde aij şi bi sunt funcţii continue definite pe un interval I = (a. x ∈ I ⎣ ⎦ este soluţie pentru ecuaţia (4). y1. x ∈ I este soluţie unică pentru problema Cauchy (4)+(5). Sistemul omogen asociat sistemului (1) este: . ϕ ′( x0 ) = y10.ϕ (n −1) ( x)⎤ . Soluţia generală a ecuaţiei este y = C1 cos x + C2 sin x + x . Din condiţiile iniţiale y(0) = 1 .K.0 (9) Dacă ţinem seama de notaţiile (6) şi de faptul că (8) este soluţie pentru sistemul (7) obţinem: ϕ (n) ( x) = f ⎡ x.194 7. rezultă că există o soluţie unică a sistemului (7): y = ϕ ( x) . ϕ1 ( x0 ) = y10. y′(0) = 3 . y(0) = 1 .4. y′(0) = 3 rezultă C1 = 1 şi C2 = 2 . b) ⊂ Ρ.3. y.ϕ n −1 ( x0 ) = yn −1. Aşadar.ϕ ′( x).K. y = ϕ ( x) .

B = ⎜ M ⎟ Y =⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ an1K ann ⎟ ⎝ ⎠ ⎜y ⎟ ⎜b ⎟ ⎝ n⎠ ⎝ n⎠ sistemul (1) devine dY = AY + b dx iar sistemul (2) dY = AY dx (1') (2') Observaţia 7.α 2 ∈ . yn0 ) ∈ J × n . că pe o vecinătate suficient de mică a punctului ( x0.ϕ n ( x0 ) = yn0 .1 de existenţă şi unicitate este valabilă. ∂fi = aij ( x) .1 Dacă Y1 şi Y2 sunt soluţii ale sistemului omogen (2). se poate demonstra mai mult. De fapt. rezultă că α1Y1 + α 2Y2 este de asemenea soluţie pentru (2).5.1 rezultă că funcţiile f i sunt lipschitziene în raport cu y1. n .K. Teorema 7. Deoarece funcţiile aij şi bi sunt continue pe I.7. . rezultă că aceste funcţii sunt mărginite pe J. ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE 195 ⎧ dy1 ⎪ dx = a11( x) y1 + K + a1n ( x) yn ⎪ ⎨ dy ⎪ n = an1( x) y1 + K + ann ( x) yn ⎪ dxn ⎩ (2) Dacă introducem notaţiile vectoriale: ⎛ y1 ⎞ ⎛ b1 ⎞ ⎜ M ⎟ .5.1. yn = ϕ n ( x) .K. că oricare ar fi a < x0 < b şi oricare ar fi y0 = ( y10. b ) = I şi fie J ⊂ I un interval ∀ x ∈ I . În continuare vom studia sistemul omogen (2). atunci ∀ α1. Fie x0 ∈ ( a. Deoarece operaţia de derivare este liniară rezultă: d dY dY (α1Y1 + α 2Y2 ) = α1 dx1 + α 2 dx2 = α1AY1 + α 2 AY2 = A (α1Y1 + α 2Y2 ) . există o soluţie Propoziţia 7.K. x ∈ I care verifică condiţia iniţială ϕ1 ( x0 ) = y10.3. Rezultă unică a sistemului liniar (1): y1 = ϕ1( x).3. yn0 ) ∈ n . yn pe domeniul J × n . ∀ i = 1.1 Dacă notăm cu f i ( x) = ai1( x) y1 + K + ain ( x) yn + bi ( x) . rezultă că S este un spaţiu vectorial real. A = ⎛ a11K a1n ⎞ . atunci ∂y j închis care conţine punctul x0 . Demonstraţie.K.5. dx Dacă notăm cu S mulţimea soluţiilor sistemului omogen (2) din Propoziţia 7. Din Observaţia 7. y10.K.

n-soluţii particulare ale sistemului omogen (2) şi fie x0 ∈ I oarecare fixat.5. Prin ipoteză. Se numeşte wronskianul acestor soluţii. Atunci.5. Wronskianul acestor soluţii ⎝ y21 ⎠ ⎝ y22 ⎠ este: W ( x) = . Y = ⎜ M ⎟ n-soluţii particulare ale sisteDefiniţia 7. Dar. Teorema 7.K . considerăm cazul particular n = 2.Yn ] ( x) = . astfel încât: α1Y1( x) + K + α nYn ( x) = 0 . nu toate nule. ∀ x ∈ I .α n ∈ .Yn . relaţie echivalentă cu: ⎧α1 y11( x) + K + α n y1n ( x) = 0 ⎪ (3) ⎨α y ( x) + K + α y ( x) = 0 . ∀ x∈I n nn ⎪ 1 n1 ⎩ Deoarece (3) este un sistem (algebric) liniar şi omogen. rezultă că determinantul coeficienţilor este zero.1 Fie Y = ⎜ ⎟ n ⎜ ⎟ ⎜y ⎟ ⎜y ⎟ ⎝ n1 ⎠ ⎝ nn ⎠ mului omogen (2). Aşadar. atunci W ( x) = 0. ∀ x ∈ I avem: W ( x) = W ( x0 ) e ∫ x0 [a11(t ) +K+ ann (t )]d t x (4) Demonstraţie.Yn sunt n-soluţii particulare ale sistemului (2). W (Y1.2 Dacă Y1. ∀ x ∈ I .1 (Liouville) Fie Y1.K. Demonstraţie.5.Yn ) ( x) = 0 .196 7. Yn .K.K. determinantul coeficienţilor este chiar wronskianul soluţiilor Y1.K. care admite soluţie nebanală.K. y21 y22 Deoarece Y1 şi Y2 sunt soluţii pentru sistemul (2) avem: ⎧ dy11 ⎧ dy12 ⎪ dx = a11 y11 + a12 y21 ⎪ dx = a11 y12 + a12 y22 ⎪ ⎪ şi ⎨ ⎨ ⎪ dy21 = a y + a y ⎪ dy22 = a y + a y 21 11 22 21 21 12 22 22 ⎪ dx ⎪ dx ⎩ ⎩ y11 y12 (5) . următorul determinant: y11( x) K y1n ( x) W ( x) = W [Y1. x∈I . ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE ⎛ y11 ⎞ ⎛ y1n ⎞ ⎜ M ⎟ . liniar dependente pe I. yn1( x) K ynn ( x) Propoziţia 7. Pentru simplificarea scrierii. Fie deci ⎛ y11 ⎞ ⎛ y12 ⎞ Y1 = ⎜ ⎟ şi y2 = ⎜ ⎟ soluţii particulare pentru (2). ∀ x ∈ I .K. există α1. x∈I .

orice set de n soluţii particulare ale acestui sistem. ⎜y ⎟ ⎜y ⎟ ⎜y ⎟ ⎝ n1 ⎠ ⎝ nn ⎠ ⎝ n⎠ . Y1. atunci oricare ar fi Y soluţie a acestui sistem.K . atunci Y1. Teorema 7.5. Soluţia sa generală este: W ( x) = C ⋅ e o constantă arbitrară. ⎛ y11 ⎞ ⎛ y1n ⎞ ⎛ y1 ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ Fie Y1 = ⎜ M ⎟ .K.7. Yn = ⎜ M ⎟ .K . atunci W [Y1. Yn este un sistem fundamental de soluţii pentru sistemul omogen (2). există C1. Aşadar.2 Din Propoziţia 7. Cn ∈ astfel încât Y = C1Y1 + K + CnYn .1. x ∈ I . x∈I . unde C ∈ Ρ este întâi.K . Definiţia 7. Yn . Yn sunt liniar independente pe intervalul I.5. Afirmaţia rezultă din Teorema Liouville.1 Dacă Y1.2 Dacă Y1. Demonstraţie. Deoarece W ( x0 ) = C .K . rezultă: W ( x) = W ( x0 ) e ∫ x0 [a11(t )+ a22(t )]d t x .2 Se numeşte sistem fundamental de soluţii ale sistemului omogen (2). sistemul omogen (2).5.K . Yn este un sistem fundamental de soluţii pentru sistemul omogen (2). proprietatea că există x0 ∈ I .2 şi Corolarul 7. ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE 197 Ţinând seama de modul de derivare al unui determinant.5. Yn ] ( x) ≠ 0 . x ∈ I dx Observăm că (6) este o ecuaţie diferenţială liniară şi omogenă de ordinul x ∫ x0 [a11(t )+ a22(t )]d t . Yn ] ( x0 ) ≠ 0 . rezultă: dy11 dy12 y11 y12 a11 y11 + a12 y21 a11 y12 + a12 y22 dW = dx + dx + dy21 dy22 = dx y21 y22 y21 y22 dx dx + y11 y12 a11 y11 a11 y12 y11 y12 + = = a11 y11 + a22 y21 a21 y12 + a22 y22 y21 y22 a22 y21 a22 y22 y11 y21 y12 y22 = ( a11 + a22 ) . astfel încât W [Y1.5.K .K .K. ∀ x ∈ I .5. cu Corolarul 7. Y = ⎜ M ⎟ şi x0 ∈ I oarecare fixat. rezultă că dacă Y1. de identităţile (5) şi de proprietăţile determinanţilor. avem dW (6) = [a11( x) + a22 ( x)] W ( x) . Yn este un sistem fundamental de soluţii pentru Observaţia 7.

Cn soluţia unică a sistemului (7) şi fie Z = C1Y1 + K + CnYn . Fie C1.2 rezultă că dacă cunoaştem n-soluţii particulare ale sistemului omogen (2). omogen (2).1 rezultă că Z este soluţie pentru sistemul tenţă şi unicitate rezultă că Z = Y. Din Propoziţia 7. Cn sunt constante arbitrare.K . Yn şi acestea formează un sistem fundamental de soluţii.K .5. ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE Considerăm următorul sistem ⎧α1 y11 ( x0 ) + K + α n y1n ( x0 ) = y1 ( x0 ) ⎪ (7) ⎨ ⎪α1 yn1 ( x0 ) + K + α n ynn ( x0 ) = yn ( x0 ) ⎩ Deoarece determinantul coeficienţilor sistemului (7) este chiar wronskianul soluţiilor Y1.198 7. Y1.3 deducem că soluţia generală a sistemului omogen este ⎧ y10 = C1 y11 + C2 y12 (11) ⎨ ⎩ y20 = C1 y21 + C2 y22 . În continuare.5. Pe de altă parte. Din Teorema de exis- Observaţia 7. Yn şi acesta este diferit de zero prin ipoteză. deci Y = C1Y1 + K + CnYn . prezentăm metoda variaţiei constantelor a lui Lagrange pentru rezolvarea sistemelor neomogene. C2 ∈ Căutăm soluţia sistemului neomogen (9) de forma ⎧ y1 = ϕ1( x) y11 + ϕ 2 ( x) y12 (12) ⎨ ⎩ y2 = ϕ1( x) y21 + ϕ 2 ( x) y22 Punând condiţia ca (12) să verifice sistemul (9) obţinem: . Pentru simplificarea scrierii considerăm cazul particular n = 2.K . C1. Atunci avem: ⎧ dy11 ⎧ dy12 ⎪ dx = a11 y11 + a12 y21 ⎪ dx = a11 y12 + a12 y22 ⎪ ⎪ şi ⎨ (10) ⎨ ⎪ dy21 = a21 y11 + a22 y21 ⎪ dy22 = a21 y12 + a22 y22 ⎪ dx ⎪ dx ⎩ ⎩ Din Observaţia 7.3 Din Teorema 7. Fie deci următorul sistem neomogen: ⎧ dy1 ⎪ dx = a11 y1 + a12 y2 + b1 ⎪ (9) ⎨ ⎪ dy2 = a y + a y + b 21 1 22 2 2 ⎪ dx ⎩ ⎛ y11 ⎞ ⎛ y12 ⎞ Fie de asemenea Y1 = ⎜ ⎟ şi Y2 = ⎜ ⎟ un sistem fundamental de soluţii ⎝ y21 ⎠ ⎝ y22 ⎠ pentru sistemul omogen asociat.5. C2 . observăm că Z ( x0 ) = Y ( x0 ) . rezultă că sistemul (7) admite soluţie unică. atunci soluţia generală a sistemului omogen este: (8) Y = C1Y1 + K + CnYn unde C1.K .5.

ϕ n se determină astfel: Se consideră sistemul: . rezolvarea sistemului neomogen este întotdeauna posibilă dacă se cunoaşte un sistem fundamental de soluţii pentru sistemul omogen. Y p = ⎜ y ⎟ atunci soluţia ⎝ y20 ⎠ ⎝ 2p ⎠ ⎪ y2 p = y21 ∫ g1( x) dx + y22 ∫ g 2 ( x) dx ⎩ generală a sistemului neomogen (9) este de forma Y = Y0 + Y p (15') unde Y0 este soluţia generală a sistemului omogen. 1 Integrând. Y2 şi acesta este diferit de zero pe I. iar Y p este o soluţie particulară a sistemului neomogen. Atunci (16) Y0 = C1Y1 + K + CnYn este soluţia generală a sistemului omogen. ⎪ϕ ′ ( x) y21 + ϕ 2 ( x) y22 = b2 ( x) . ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE 199 ′ ′ ′ ⎧ϕ ′ y11 + ϕ 2 y12 + ϕ 1 y11 + ϕ 2 y12 = a11 (ϕ 1y11 + ϕ 2 y12 ) + a12 (ϕ 1y21 + ϕ 2 y22 ) + b1 ⎪ 1 ⎨ ′ 21 22 ⎪ϕ ′ y21 + ϕ 2 y22 + ϕ 1 y′ + ϕ 2 y′ = a12 (ϕ 1y11 + ϕ 2 y12 ) + a22 (ϕ 1y21 + ϕ 2 y22 ) + b2 ⎩ 1 Ţinând seama de identităţile (10) rezultă ′ ⎧ 1 ⎪ϕ ′ ( x) y11 + ϕ 2 ( x) y12 = b1( x) (13) ⎨ ′ x ∈ I. Căutăm soluţia generală a sistemului neomogen de forma: (17) Y = ϕ1( x)Y1 + K + ϕ n ( x)Yn Funcţiile ϕ1.K . Într-adevăr. anume: ⎧ y1 = C1 y11 + C2 y12 + y11 ∫ g1( x) dx + y12 ∫ g 2 ( x) dx ⎪ (15) ⎨ ⎪ y2 = C1 y21 + C2 y22 + y21 ∫ g1( x) dx + y22 ∫ g2 ( x) dx ⎩ Dacă notăm cu: ⎧ y1 p = y11 ∫ g1( x) dx + y12 ∫ g 2 ( x) dx ⎛ y1 p ⎞ ⎛ y10 ⎞ ⎪ şi cu Y0 = ⎜ ⎨ ⎟ . rezultă că sistemul (13) are soluţie unică.K .7. ′ Fie ϕ ′ ( x) = g 1( x) şi ϕ 2 ( x) = g 2 ( x) . Observaţia 7.5.4 În principiu. ⎩ 1 Deoarece determinantul coeficienţilor este chiar wronkianul soluţiei Y1 . fie Y1. x ∈ I . soluţia unică a sistemului (13). înlocuind (14) în (12) obţinem soluţia generală a sistemului neomogen (9). obţinem: ⎧ϕ 1( x) = ∫ g1( x) dx + C1 ⎪ (14) ⎨ ⎪ϕ 2 ( x) = ∫ g 2 ( x) dx + C2 ⎩ În sfârşit. Yn un sistem fundamental de soluţii pentru sistemul omogen.

Prin inducţie matematică se demonstrează imediat că ⎡( Ax )k ⎤′ = k ⋅ A ( Ax )k −1 . Aşadar. În particular ( Ax )′ = A . Integrând. x∈ (21) (22) . prin definiţie. n ). k ≥ 1 . j = 1. k ∈ . dacă fij : I → sunt ⎜ ⎟ = ⎜ ′ ⎜ f n1( x) K f nn ( x) ⎟ ⎜ f n1( x) K f ′nn ( x) ⎟ ⎟ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ derivabile. ⎜ an1 K ann ⎟ ⎟ ⎝ ⎠ Reamintim că. Din păcate. n . Teorema 7. Fie sistemul: dY (20) = AY dx ⎛ a11 K a1n ⎞ unde A = ⎜ este o matrice constantă ( aij sunt constante reale).1). Aşadar. pentru sisteme cu coeficienţi variabili este dificil de aflat un sistem fundamental de soluţii pentru sistemul omogen. k −1 3.K. avem = A∑ k =1 ( k − 1)! ∞ (e )′ = Ae Ax Ax .ϕn ( x) = g n ( x) soluţia 1 acestui sistem. găsim: ϕ 1( x) = ∫ g1( x) dx + C1. În continuare vom studia astfel de sisteme. ∀ i.ϕn ( x) = ∫ g n ( x) dx + Cn (19) Înlocuind (19) în (17) se obţine soluţia generală a sistemului neomogen. ⎣ ⎦ Cum e Ax = k =0 ∑ ∞ ( Ax )k k! ′ ∞ . i = 1. Acest lucru este posibil în cazul sistemelor cu coeficienţi constanţi. ( Ax )k −1 = Ae Ax .6.K. ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE ′ ⎧ϕ ′ ( x) y11 + K + ϕ n ( x) y1n = b1( x) ⎪ 1 (18) ⎨ϕ ′ ( x) y + K + ϕ ′ ( x) y = b ( x) n1 n nn n ⎪ 1 ⎩ ′ Sistemul (18) are soluţie unică.200 7. derivata unei matrice ale cărei elemente sunt funcţii derivabile. x∈ şi convergenta este uniformă (Vezi [10]. este matricea formată cu derivatele acestor elemente.2 Soluţia generală a sistemului (20) este: Y = e AxC ⎛ C1 ⎞ ⎜ ⎟ unde C = ⎜ M ⎟ este un vector constant oarecare ( Ci ∈ ⎜C ⎟ ⎝ n⎠ . x ∈ I .5. Fie ϕ ′ ( x) = g1( x). ′ ′ ⎛ f11( x) K f1n ( x) ⎞′ def ⎛ f 11( x) K f 1n ( x) ⎞ . rezultă că e ( ) Ax k ⋅ A ⋅ ( Ax ) =∑ k! k =1 .

O astfel de bază este v1 = (1.5.2. v2 = (1.1) . ⎛ C1 ⎞ ⎛ −2 1 ⎞ unde A = ⎜ ⎟ şi C = ⎜ ⎟ . valorile proprii ale matricei A sunt λ 1 = 2 . Exemplul 7.5.1 Să se rezolve sistemul: ⎧ dy1 ⎪ dx = −2 y1 + y2 + 2 x + 3 ⎪ ⎨ ⎪ dy2 = −4 y + 3 y + 4 x − 1 1 2 ⎪ dx ⎩ Sistemul omogen asociat este: ⎧ dy1 ⎪ dx = −2 y1 + y2 ⎪ ⎨ ⎪ dy2 = −4 y + 3 y 1 2 ⎪ dx ⎩ (23) (24) Conform Teoremei 7. iar T = ⎜ ⎝ 4 3 −1 3 ⎠ ⎝ 4 1⎠ ⎛2 0 ⎞ A diagonală D = ⎜ ⎟ . ⎜ − 4 e2 x + 4 e− x 4 e2x − 1 e− x ⎟ ⎜ ⎟ 3 3 3 ⎝ 3 ⎠ Soluţia generală a sistemului omogen (24) este: . Matricea de trecere de la baza canonică la această nouă bază este: 13⎞ ⎛ 1 1⎞ −1 ⎛ −1 3 T =⎜ ⎟ .7. Din (21) rezultă imediat că dY = Ae AxC . există o bază formată din vectori proprii. soluţia generală a sistemului (24) este Y = e AxC . matricea A are forma ⎟ . 4) .2) 0 −1⎠ ⎝ rezultă că 2x ⎛ e2x 0 ⎞ 0 ⎞ ⎛ −1 3 1 3 ⎞ ⎛ 1 1⎞ ⎛ e e Dx = ⎜ ⎜ ⎟⎜ ⎟ şi e Ax = T ⋅ e DxT −1 = ⎜ ⎟⎜ ⎟= ⎟ ⎜ 0 e− x ⎟ ⎝ 4 1⎠ ⎝ 0 e− x ⎠ ⎝ 4 3 −1 3 ⎠ ⎝ ⎠ 1 2x 4 − x 1 2x 1 − x ⎞ ⎛ e − e ⎟ ⎜−3e + 3e 3 3 =⎜ ⎟.6. Cum λ 1 ≠ λ 2 . Într-adevăr. 3. ⎝ C2 ⎠ ⎝ −4 3 ⎠ Matricea e Ax se calculează uşor dacă matricea A se poate aduce la forma diagonală. În raport cu noua bază. Din proprietăţile funcţiei A → e (Vezi (10). În cazul nostru acest lucru este posibil. λ 2 = −1 . Înlocuind în (20) obţinem identidx tatea Ae AxC = Ae Ax ⋅ C . ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE 201 Demonstraţie. deci (22) este soluţie pentru (20).

⎩ Rezolvând acest sistem obţinem: ϕ ′1( x) = mai departe: 2 x − 4 −2 x 4 x + 13 x e . K2 = . Căutăm soluţia sistemului neomogen de forma: ⎧ y1 = ϕ1( x) e2 x + ϕ2 ( x) e− x ⎪ (26) ⎨ 2x −x ⎪ y2 = 4ϕ1( x) e + ϕ2 ( x)e ⎩ Funcţiile ϕ ′ şi ϕ ′2 verifică sistemul: 1 ⎧ϕ ′1( x) e 2 x + ϕ ′2 ( x) e − x = 2 x + 3 ⎪ ⎨ 2x −x ⎪4ϕ ′1( x) e + ϕ ′2 ( x)e = 4 x − 1. ⎟=e ⎜ ⎟=⎜ y20 ⎠ C2 ⎠ ⎜ 4 4 4 −x −x ⎟ 2x 2x 1 ⎝ ⎝ ⎜ − C1e + C1e + C2e − C2e ⎟ 3 3 3 ⎝ 3 ⎠ C2 − C1 4C1 − C2 Dacă introducem notaţiile K1 = . rezultă 3 3 ⎧ y10 = K1e2 x + K 2e− x ⎪ (25) ⎨ 2x −x ⎪ y20 = 4K1e + K 2e ⎩ ((25) reprezintă soluţia generală a sistemului omogen (24)). 1 2 ⎩ 2 ϕ 1( x) = (27) Observaţia 7. cu coeficienţi constanţi în necunoscuta y1 . obţinându-se în 2 final o ecuaţie diferenţială liniară de ordinul doi. 1 2 ⎪ dx ⎩ . ϕ 2 ( x) = e + C2 6 3 Înlocuind (27) în (26). care constă în următoarele: Se derivează una din ecuaţiile sistemului (23). Pentru a găsi soluţia sistemului neomogen. de exemplu prima şi se elimină y2 şi y′ din ecuaţiile sistemului şi din ecuaţia derivată. Să reluăm.5 La acelaşi rezultat se ajunge şi dacă se foloseşte metoda eliminării. rezultă soluţia generală a sistemului (23): 7 ⎧ 2x −x ⎪ y1 = C1 e + C2 e + x + 2 ⎨ ⎪ y = 4C e 2 x + C e− x + 5 .5. folosim metoda variaţiei constantelor a lui Lagrange. folosind metoda eliminării. ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE 1 1 ⎛ C1 2 x 4 ⎞ − e + C1e− x + C2e2 x − C2e− x ⎟ ⎛ y10 ⎞ Ax ⎛ C1 ⎞ ⎜ 3 3 3 3 Y0 = ⎜ ⎟. rezolvarea sistemului (23): ⎧ dy1 ⎪ dx = −2 y1 + y2 + 2x + 3 ⎪ ⎨ ⎪ dy2 = −4 y + 3 y + 4 x − 1 .202 7. ϕ ′2 ( x) = e şi 3 3 −2 x + 3 −2 x 4x + 9 x e + C1 .

iar ecuaţia sa caracteristică 1 este r 2 − r − 2 = 0 . soluţia generală a ecuaţiei (31) este 7 y1 = C1e 2 x + C2e − x + x + 2 Înlocuind (33) în (29) rezultă că: y2 = 4C1e 2 x + C2e − x + 5 .7. obţinem a = 1. deci soluţia generală a ecuaţiei omogene este y10 = C1e 2 x + C2e − x . Pentru detalii vezi [13]. 2 (33) Observaţia 7. obţinem următoarea ecuaţie de ordinul doi: y′′ − y′1 − 2 y1 = −2x − 8 1 (28) (29) (30) (31) Ecuaţia omogenă asociată este y′′ − y′1 − 2 y1 = 0 . ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE 203 Derivând prima ecuaţie obţinem: d 2 y1 d y dy = −2 1 + 2 + 2 2 dx dx dx Din prima ecuaţie a sistemului deducem că dy y2 = 1 + 2 y1 − 2 x − 3 dx Ţinând seama de a doua ecuaţie a sistemului rezultă: dy2 ⎛ dy ⎞ = −4 y1 + 3 ⎜ 1 + 2 y1 − 2 x − 3 ⎟ + 4x − 1 şi mai departe dx dx ⎝ ⎠ dy2 dy = 2 y1 + 3 1 − 2 x − 10 .5. Aşadar.6 Metoda matricială pentru rezolvarea sistemelor liniare omogene cu coeficienţi constanţi se aplică şi în cazul când matricea A nu se poate diagonaliza. r2 = −1 . Căutăm o soluţie a ecuaţiei neomogene (31) de forma membrului drept (pentru că nu avem rezonanţă) y1 p = ax + b (32) Punând condiţia ca (32) să verifice ecuaţia (31). b = Aşadar. dx dx Înlocuind (30) în (28). 1 2 ⎩ 2 aceeaşi soluţie ca şi cea obţinută cu metoda matricială. soluţia sistemului (23) este: 7 ⎧ 2x −x ⎪ y1 = C1 e + C2 e + x + 2 ⎨ ⎪ y = 4C e 2 x + C e− x + 5 . Rădăcinile ecuaţiei caracteristice sunt r1 = 2 . 7 . folosindu-se în acest caz pentru calculul matricei e Ax forma canonică Jordan a lui A. .

K. care depinde de această soluţie. = − y1 . Teorema 7.1 Dacă fi sunt continue şi lipschitziene pe D. ECUAŢII CU DERIVATE PARŢIALE DE ORDINUL ÎNTÂI Prin sistem de ecuaţii diferenţiale autonome. ∀ t ∈ I .K.1 O funcţie ψ : D → se numeşte integrală primă pentru sistemul (1) dacă: a) ψ ∈ C 1(D) . y2 ) ∈ 2 .K. 2 ψ [C1 cos x + C2 sin x. y2 ) = y1 + y2 . ∀ y = ( y1. x ∈ I a sistemului (1). astfel încât ψ ⎡ϕ 1(t ). dx dx Folosind metoda eliminării se obţine imediat soluţia generală a sistemului (2). SISTEME AUTONOME. Definiţia 7. ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE 7.1 Fie sistemul autonom dy1 dy2 (2) = y2 . anume: ⎧ y1 = C1 cos x + C2 sin x (3) ⎨ ⎩ y2 = −C1 sin x + C2 cos x Observăm că funcţia ψ : ∀ ( y1. − C1 sin x + C2 cos x] = C12 + C2 = constant . c) Pentru orice soluţie y1 = ϕ 1( x). b) ψ nu este o funcţie constantă pe D . yn = ϕn ( x) . variabila independentă x nu apare printre argumentele funcţiilor fi . Se observă că în cazul sistemelor autonome.204 7. yn ) ∈ D .6.6.6. yn ) ⎪ (1) ⎨ dy ⎪ n = f n ( y1. y2 ) ∈ 2 2 → 2 2 definită prin ψ ( y1.6. se înţelege un sistem de forma: ⎧ dy1 ⎪ dx = f1 ( y1. Într-adevăr. este o integrală primă pentru sistemul (2).K. ⎣ ⎦ Exemplul 7. atunci o funcţie ψ ∈ C 1(D) este integrală primă pentru sistemul (1) dacă şi numai dacă: ∂ψ ∂ψ f1 ( y ) ( y ) + K + f n ( y ) ∂y ( y ) = 0 . ( y1. ∂y1 n (4) .K. există o constantă c ∈ .ϕn (t )⎤ = c . yn ) ⎪ ⎩ dx unde fi sunt funcţii continue pe o mulţime deschisă D ⊂ n .

yn = ϕn ( x) . ∀ x ∈ I . ψ este integrală primă pentru sistemul (1). yn = ϕn ( x) . ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE 205 Demonstraţie Necesitatea.K.K . rezultă că există o soluţie unică a sistemului (1). Fie y1 = ϕ 1( x). Atunci. ϕn ( x)⎤ = 0 . lipschitziene şi ∑ fi 2 ( y ) ≠ 0 . Dacă ψ : D → este integrală primă pentru (1). ϕn ( x)⎤ ⋅ f1 ⎡ϕ 1( x). ϕ n ( x)⎤ . ϕ n ( x)⎤ = 0 . Din Teorema de existenţă şi unicitate pentru sisteme. rezultă că ψ verifică (4) pe D.6.ϕn ( x)⎤ ⋅ 1 + K + ⎡ϕ 1( x). ⎣ ⎦ dx ⎣ ⎦ dx ∂y1 ∂yn d relaţie echivalentă cu ψ ⎡ϕ 1( x).K .ϕn verifică sistemul (1).K . + ⎦ ⎣ ⎦ ∂y ⎣ 1 În particular. yn = ϕn ( x)) ∈ D .7.K. atunci ψ ⎡ϕ 1( x). Fie x0 ∈ şi y0 = ( y10 .K .K.2 Presupunem că fi : D ⊂ n → sunt continue.ϕn ( x)⎤ ⋅ n = 0 . ∀ x ∈ I . ∂y1 ∂yn Ţinând seama că ϕ 1. ∀ x ∈ I . ϕ n ( x)⎤ + K ⎦ ⎣ ⎦ ∂y1 ⎣ 1 ∂ψ ⎡ϕ ( x).K. ∀ x ∈ I . ∀ x ∈ I . atunci avem: dϕ dϕ ∂ψ ∂ψ ⎡ϕ 1( x). Suficienţa.ϕ n ( x)⎤ ⋅ n ⎣ ⎦ dx ⎣ ⎦ dx = 0 . ∀ x ∈ I . x ∈ I. ∀ x ∈ I .K . Cum ∂y1 n y0 ∈ D a fost arbitrar. n = f n ⎡ϕ 1( x).K .K. pentru x = x0 rezultă ∂ψ ∂ψ ( y0 ) f1 ( y0 ) + K + ∂y ( y0 ) f n ( y0 ) = 0 .K .K . ⎦ dx ⎣ de unde rezultă că ψ ⎡ϕ 1( x). ϕ n ( x)⎤ = c . ∀ i =1 n y ∈ D.K . ∀ x ∈ I şi ∂ϕ 1 ∂ϕ = f1 ⎡ϕ 1( x). sistemul (1) admite cel mult (n – 1) integrale prime independente.ϕn ( x)⎤ = C . ⎣ ⎦ Aşadar. Atunci (ϕ 1( x). yn0 ) ∈ D oarecare fixat. y1 = ϕ 1( x). ⎣ ⎦ (5) Derivând (5) rezultă: dϕ ( x) dϕ ( x) ∂ψ ∂ψ ⎡ϕ 1( x).ϕ n ( x0 ) = yn0 .ϕn ( x)⎤ ⋅ 1 + K + ⎡ϕ 1( x). Teorema 7. ϕ n ( x)⎤ ⋅ f n ⎡ϕ 1( x). cu proprietatea: ϕ 1 ( x0 ) = y10 .K .K . ⎣ ⎦ ⎣ ⎦ ∂x ∂x Dacă ψ ∈ C 1( D) verifică (4) pentru ∀ y ∈ D. x ∈ I o soluţie oarecare a siste- n mului (1). ϕ n ( x)⎤ .K . mai departe avem: ∂ψ ⎡ϕ ( x).K.K .K . .

6.206 7. În continuarea acestui paragraf vom presupune că funcţiile fi satisfac condiţiile din Teorema 7. Deoarece sistemul admite soluţii nebanale. (7) f1 ( y1. dx 1 2 3 Funcţia ψ 1 ( y1. Din Teorema 7. yn ) f 2 ( y1.11.. y3 ) = y1 + y2 + y3 este integrală primă pentru (8).ψ n sunt integrale prime pentru sistemul (1).K. ∀ y ∈ D. y2 . Presupunem ψ 1. consecinţă a sistemului (7). rezultă că determinantul coeficienţilor este zero. (6) ⎨ ∂ψ ⎪ n ( y ) f1 ( y ) + K + ∂ψ n ( y ) f n ( y ) = 0 ∂yn ⎪ ∂y1 ⎩ Am obţinut un sistem (algebric) liniar şi omogen în necunoscutele f1 ( y ) . . Exemplul 7.6. Aşadar avem: ∂ψ 1 ∂ψ ( y ) K ∂y 1 ( y ) ∂y1 n = 0 .2 Să se afle două integrale prime independente ale sistemului: y′ y′2 y′3 1 (8) = = y2 − y3 y3 − y1 y1 − y2 y′ + y′2 y′3 1 . ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE Demonstraţie.ψ 2 . Sistemul (1) se poate pune sub forma simetrică echivalentă: y′ y′2 y′n 1 = =K = = 1. yn ) Prin combinaţie integrabilă a sistemului (6).6.1 rezultă: ∂ψ 1 ⎧ ∂ψ 1 ⎪ ∂y ( y ) f1 ( y ) + K + ∂y ( y ) f n ( y ) = 0 n ⎪ 1 .2. Metoda combinaţiilor integrabile este folosită pentru aflarea integralelor prime ale sistemului. rezultă că sistemul (1) admite (n – 1) integrale prime independente şi (n – 1) este numărul maxim de integrale prime independente ale sistemului (1).2. ∂ψ n ∂ψ n ( y ) K ∂y ( y ) ∂y1 n pe D.6.6. ∀ y ∈ D. se înţelege o ecuaţie diferenţială. Ψn sunt dependente funcţional Observaţia 7.K ..1 În condiţiile Teoremei 7.6.2 din [10] rezultă că Ψ1. uşor de integrat.2 se poate arăta că sistemul (1) admite (n – 1) integrale prime independente funcţional pe D. Ţinând seama şi de Teorema 7.K..K. Pentru a obţine o altă integrală primă facem următoarea combinaţie integrală: . deci y1 + y2 + y3 = C1 . f 2 ( y ) .K. Din proprietăţile unui şir de rapoarte egale deducem: = y2 − y1 y1 − y2 d După simplificare rezultă: ( y + y + y ) = 0 . yn ) f n ( y1. Din Teorema 4. f n ( y ) .

2 Se numeşte soluţie a ecuaţiei (9) orice funcţie ϕ definită pe o submulţime deschisă D 1 ⊂ D .2 Din Teorema 7. 1 ∂x1 ∂xn Ecuaţiei cu derivate parţiale (9) i se asociază sistemul simetric următor: ′ x1 x′ x′ = 2 = K = n = 1. este soluţie pentru ecuaţia cu derivate parţiale (9). ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE 207 Amplificăm succesiv primul raport cu y1 . (Se subînţelege că se presupune că (ψ 1( x). ∀ x ∈ D1 ⊂ D . xn ) =0. Atunci funcţia u ( x) = Φ [ψ 1( x). (10) P ( x) P2 ( x) Pn ( x) 1 Observaţia 7. xn ) ∈ D1 .K. ϕ ∈ C 1 ( D1) cu proprietatea: ∂ϕ ∂ϕ P ( x) + K + Pn ( x) ( x) = 0 .ψ k integrale prime pentru sistemul (10) şi fie Φ o funcţie de clasă C 1 definită pe mulţimea deschisă Ω ⊂ k .K. i =1 n ∀ x = ( x1.6. are loc următoarea teoremă: Teorema 7.3 Fie ψ 1.K . folosind proprietăţile rapoartelor egale obţinem: = y2 y3 − y1 y3 y1 y3 − y2 y3 d După ce simplificăm obţinem ( y y′ + y y′ + y y′ ) = 0 .6. 2 2 2 Funcţia ψ 1 ( y1.K .6.2 rezultă că orice integrală primă a sistemului (10) este soluţie pentru ecuaţia cu derivate parţiale (9). xn ) 1 ∂x1 ∂xn unde Pi sunt funcţii continue şi lipschitziene pe o mulţime deschisă D ⊂ n şi ∑ Pi2 ( x) ≠ 0 . Pentru orice x ∈ D 1 avem: .K. al treilea cu y3 şi y1 y′ + y2 y′2 y3 y′3 1 . xn ) este funcţia necunoscută.K .K . Funcţia u = u ( x1.6. (9) P ( x1. ∀ x ∈ D 1 ). deci dx 1 1 2 2 3 3 2 2 2 y1 + y2 + y3 = C2 . Mai general.7. y2 . Prin ecuaţie cu derivate parţiale de ordinul întâi liniară se înţelege o ecuaţie de forma: ∂u ∂u + K + Pn ( x1. Demonstraţie. al doilea cu y2 .ψ k ( x)] . ∀ x = ( x1. Definiţia 7. xn ) ∈ D .K. y3 ) = y1 + y2 + y3 este integrală primă pentru sistemul (8).ψ k ( x) ) ∈ Ω .

K. Atunci există o funcţie Φ de clasă C 1 pe o mulţime deschisă Ω⊂ n −1 ϕ ( x) = Φ [ψ 1( x). rezultă că sistemul liniar şi omogen (12) admite soluţii nebanale pentru orice x ∈ D1 . ∀ x ∈ D1 şi Demonstraţie.ψ n −1( x)] .K. ∀ x ∈ D1 ⎪ P ( x) 1 ∂x1 ∂xn ⎪ ⎩ (12) Deoarece ∑ Pi2 (x) ≠ 0 . ∀ x ∈ D1 .ψ 1. . Deoarece ϕ.ψ k ( x)) ∈ Ω ∂xn ∂y1 ⎪ n k n ⎩ Ţinând seama de (11) şi de Observaţia 7. xn ) ∈ D1 ⊂ D o soluţie oarecare a ecuaţiei (9). u = Φ [ψ 1( x).6.ψ n−1( x) ) ∈ Ω .ψ n −1 . astfel încât (ψ 1( x). y = (ψ 1( x).4 Fie ψ 1. ∀ i =1 n x ∈ D1 .K.ψ k ( x)] . rezultă: ⎧ ∂ϕ ∂ϕ ( x) + K + Pn ( x) ( x) = 0 ⎪ P ( x) 1 ∂x1 ∂xn ⎪ ⎪ ∂ψ 1 ∂ψ ⎪ ( x) + K + Pn ( x) 1 ( x) = 0 ⎨ P ( x) 1 ∂x1 ∂xn ⎪ ⎪ ∂ψ n −1 ∂ψ ( x) + K + Pn ( x) n −1 ( x) = 0 .K . ∀ x ∈ D1 .K.K . x = ( x1. x ∈ D1 este soluţie a ecuaţiei (9). ∂yk n 1 ⎣ ⎦ ∗ Aşadar. deci determinantul coeficienţilor este zero.K . xn ) .ψ n −1 sunt soluţii pentru (9).6. Teorema 7.2 deducem: (11) ∑ Pi ( x) ⋅ ∂ xi = ∂y1 ( y ) ⋅ ⎢ P1( x) ⋅ ∂x11 (x) + K + Pn ( x) ⋅ ∂xn1 ( x)⎥ + K i =1 n ∂u ∂φ ⎡ ∂ψ ∂ψ ⎤ ⎣ ⎦ + ∂φ ∂ψ ∂ψ ⎡ ⎤ ( y ) ⋅ ⎢ P1( x) ⋅ ∂x k (x) + K + Pn ( x) ⋅ ∂x k ( x)⎥ = 0 . ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE ∂ψ 1 ∂φ ∂ψ k ⎧ ∂u ∂φ ⎪ ∂x = ∂y ( y ) ⋅ ∂x ( x) + K + ∂y ( y ) ⋅ ∂x ( x) 1 1 k 1 ⎪ 1 ⎨ ∂u ∂φ ∂ψ ∂φ ∂ψ ⎪ = ( y ) ⋅ ∂x 1 ( x) + K + ∂y ( y ) ⋅ ∂x k ( x) . ( n − 1) integrale prime independente ale sistemului (10) şi fie u = ϕ ( x1.K.208 7. Următoarea teoremă ne arată că orice soluţie a ecuaţiei (9) este de această formă. ∀ k ∈ .

∀ x ∈ D1 . xyz ≠ 0. al doilea raport cu y şi folosim proprietăţile rapoartelor egale.6. deci ψ 1 ( x.K . x y x2 + y 2 x z x′ y′ y y Din = deducem este o integrală primă. z ) = x 2 + y 2 − . 2 egalitate echivalentă cu ( ) x2 + y 2 − z2 = C2 . y. 2 .2 din [10] rezultă că ϕ depinde funcţional de ψ 1. ∂xn ∂ψ n −1 ∂ψ n −1 ( x) K ( x) ∂x1 ∂xn K ∂ϕ ( x) ∂x1 ∂ψ 1 ( x) ∂x1 Cum prin ipoteză funcţiile ψ 1.K .3 Să se afle soluţia generală a ecuaţiei: ∂u ∂u x2 + y 2 ∂ u +y + ⋅ = 0. rezultă că: ⎛ ∂ϕ ⎞ ∂ϕ ( x) K ( x) ⎟ ⎜ ∂xn ⎜ ∂x1 ⎟ ⎜ ∂ψ 1 ⎟ ∂ψ 1 rang ⎜ ( x) K ( x) ⎟ = n − 1 .ψ n −1( x)] . şi mai departe x2 + y 2 x2 + y 2 x2 + y 2 ′ ⎛ z 2 ⎞′ x 2 + y 2 = ⎜ ⎟ . Rezultă xx′ + yy′ zz′ xx′ + yy′ = = zz′ . z ) = x y x x Pentru a obţine o a doua integrală primă procedăm astfel: amplificăm primul raport cu x.ψ n −1 sunt independente funcţional. ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE 209 ∂ϕ ( x) ∂xn ∂ψ 1 K ( x) = 0 . Exemplul 7. Ω ⊂ astfel încât ϕ ( x) = Φ [ψ 1( x). Integrând rezultă ⎜ 2⎟ ⎝ ⎠ 2 z deci ψ 2 ( x. ∂xn ⎜ ∂x1 ⎟ ⎜ ∂ψ n −1 ∂ψ n −1 ⎟ ( x) K ( x) ⎟ ⎜ ⎜ ∂x1 ⎟ ∂xn ⎝ ⎠ Din Teorema 4. = C1 .ψ n −1 n −1 pe D1 . ∀ x ∈ D1 . ∂x ∂y ∂z z Sistemul simetric asociat este: x′ y′ z′ = = .K. este integrală primă. deci că există Φ ∈ C 1 ( Ω ) .7.11. ∀ x ∈ D1 . y.

y ) [soluţie a ecuaţiei P ( x. a ) ∈ D . xn −1. ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE ⎛y Soluţia generală a ecuaţiei va fi: u ( x. xn−1. y ) + Q ( x. xn−1 ) ∈ A . atunci problema Cauchy (9) şi (13) are o soluţie unică u : D1 → .ϕn−1 ( x1. xn−1 ) ∈ A . iar xyz ≠ 0 .K. a ) ≠ 0 . z = g ( x) . y ) = 0 ] care ∂x ∂y trece prin curba y = a . D ( x1.K. Din Teorema de inversiune locală (Teorema 4. a ) . Problema Cauchy pentru ecuaţia (9) şi funcţia g constă în determinarea unei soluţii u = u ( x1. xn −1 ) ∈ A . unde 2⎟ ⎠ Definiţia 7. xn−1. xn−1.6.K. D (ϕ1. y.K. xn−1 ) ∈ A .6.K. xn−1 ) = (ϕ1 ( x1.ϕn−1( x)) .K. ⎣ ⎦ . Fie de asemenea g : A → Ρ o funcţie de clasă C 1 . ( x1. a ) = g ( x1. ( n − 1) integrale prime independente funcţional pe D.2 din [10]) rezultă că ∀ M ( x1. A ⊂ n −1 deschisă cu proprietatea că ( x1. xn−1. a )) .K .K.3 Fie a ∈ Ρ şi A ⊂ n −1 o mulţime deschisă cu proprietatea ( x1.K. 2 z2 ⎞ ⎟ . Fie F −1 = (ω1. xn−1.ϕn−1( x))⎤ .K. ∀ ( x1. xn ) ale ecuaţiei (9) care satisface următoarea condiţie pe mulţimea A: u ( x1.210 7. inversa funcţiei F : A 1 → B1 . ωn−1 ) : B1 → A 1 . Demonstraţie. există o vecinătate deschisă A 1 a punctului M.K. a ) ∈ D .K.K .K. xn−1 ) ∈ A . Fie ϕ1.K. ⎜x ⎝ x2 + y 2 − Φ ∈C1 ( ) este o funcţie arbitrară.K . A 1 ⊂ A şi o vecinătate deschisă B1 a punctului F(M). astfel încât F : A 1 → B1 este difeomorfism.K. ωn−1 (ϕ1( x). Definim u( x) = g ⎡ω1 (ϕ1( x). Fie a ∈ Ρ. Teorema 7.K.ϕn −1 ) Rezultă că ( x . D1 ⊂ D . ϕ n −1 .8. ∀ ( x1. xn −1 ) 1 Fie F : A ⊂ n −1 → n−1 definită astfel: F ( x1.K.K.K.K. z ) = Φ ⎜ .5 Dacă există ( n − 1) integrale prime independente ale sistemului simetric asociat (10). g ∈ C 1( A) . xn−1 ) (13) În cazul n = 2 problema Cauchy are o interpretare geometrică simplă: să se ∂z ∂z găsească suprafaţa z = z ( x. ∀ ( x1.

Unicitatea rezultă din unicitatea funcţiilor ω1. definită de ecuaţia V ( x1. u ) 1 ∂ x1 ∂ xn unde Pi sunt funcţii continue şi lipschitziene pe o mulţime deschisă D ⊂ n +1 i =1 n +1 şi ∑ Pi2 ≠ 0 pe D. xn −1 ) ∈ A 1 . x > 0.K . xn −1 ) ∈ A 1 .7. xn −1 )⎤ = ⎣ ⎦ = g ( x1. y = 0 . u ) + K + Pn ( x1. xn . ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE 211 cu proprietatea că ( x1. unde V este o funcţie de ∂V clasă C 1 pe D şi ≠ 0 pe D. u ) = Pn +1 ( x1.3 rezultă că funcţia definită în (14) este soluţie pentru (9). a ) = g ⎡ F −1 o F ( x1. Aşadar.K . unde φ este o funcţie arbitrară de clasă C 2 pe 2 ( ) .K. xn −1. Pe de altă parte.K. xn −1 ) . xn .4 Să se rezolve problema Cauchy ∂z ⎧ ∂z −x = 0. xn −1. xn . de unde rezultă integrala y −x primă x 2 + y 2 = c .6. xn .K . u ) + Pn +1 ( x1. u ) = 0 . deci funcţia definită în (14) este ∀ x = ( x1.K . ⎩ Sistemul simetric este dx dy = sau xx′ + yy′ = 0 . xn ) ∈ D (14) ( ) soluţia problemei Cauchy (9)+(13). Căutăm soluţia ecuaţiei (15) sub forma funcţiei implicite u = u ( x1.K . ωn −1 . n (16) ∂V ∂ xi ∂u Înlocuind (16) în (15) rezultă: ∂V ∂V ∂V (17) P ( x1. oricare ar fi ( x1.K .K. i = 1.6. Exemplul 7. Soluţia generală este z = φ x 2 + y 2 .K. z = x . xn . observăm că u ( x1.K . soluţia problemei Cauchy este z = x 2 + y 2 .K .K . u ) =0 1 ∂ x1 ∂ xn ∂u . xn .K . O ecuaţie cu derivate parţiale de ordinul întâi cvasiliniară este de forma: ∂u ∂u (15) P ( x1. Din Teorema 7. u ) + K + Pn ( x1.K . Din relaţiile x 2 + y 2 = c . ∂u Din Teorema funcţiilor implicite rezultă că ∂V ∂u ∂x = − i . z = x deducem x = c şi mai departe z = x 2 + y 2 . xn ) . xn . x > 0 ⎪y ∂y ⎨ ∂x ⎪ y = 0.

Sistemul simetric ataşat este: 2 y 3x −6x 2 y ( x1. Rezultă că 1 z = y 2 − 3x3 este soluţia problemei Cauchy. x3 + z = 0 . ϕ n sunt n integrale prime independente ale sistex′ x′ u′ mului 1 = K = n = . u ) ∈ Ω .K.K. Înlocuind C1 şi C2 cu expresiile din membrul stâng. unde φ ∈ C 1 Din 3x 2 x′ = − z′ deducem x 3 + z = C2 .K.5 Să se afle soluţia generală a ecuaţiei ∂z ∂z 2y + 3x 2 + 6 x 2 y = 0 şi apoi să se rezolve problema Cauchy x = 0. u )⎤ .K . y. ∂x ∂y x′ y′ z′ = 2= =1. xn . y ) definită implicit de ecuaţia φ x3 − y 2 . P1 Pn Pn +1 Exemplul 7. y 2 = 2 z . ECUAŢII ŞI SISTEME DE ECUAŢII DIFERENŢIALE Am obţinut astfel o ecuaţie cu derivate parţiale de ordinul întâi liniară.ϕ n ( x1. Din 3x 2 x′ = 2 yy′ deducem x3 − y 2 = C1 . Soluţia generală a ecuaţiei este funcţia z = z ( x.212 7. u ) .K. Soluţia ecuaţiei (17) este de forma V = φ ⎡ϕ 1 ( x1. ( ) ( ) 2 este o funcţie arbitrară. xn . Pentru a rezolva problema Cauchy eliminăm variabilele x.6. xn . ⎣ ⎦ unde ϕ1. obţinem: x 3 − y 2 + 2 x3 + 2 z = 0 . z între relaţiile: ⎧ x3 − y 2 = C1 ⎪ ⎪ x 3 + z = C2 ⎨ ⎪x = 0 ⎪ 2 ⎩ y = 2z şi obţinem C1 + 2 C2 = 0 . 2 ( ) .

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->