ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE Facultatea de Comunicare și Relații Publice și Comunicare

ISTORIA CULTURII ROMÂNE MODERNE

OBIECTIVITATEA LUI DIMITRIE CANTEMIR

BÎNDAR ALINA MĂDĂLINA ANUL: II GRUPA: 1

BUCUREȘTI 2011
1

„Abia de va putea vreunul dintre binevoitorii cititori să găsească printre catastihuri un scriitor care să nu fi suferit, dacă nu de boala, cel puțin de o cât de ușoară fierbințeală a acelei înflăcărate iubiri de țară.” Dimitrie Cantemir

Obiectivitatea lui Dimitrie Cantemir din capitolul ”Despre năravurile moldovenilor” a Descrierii Moldovei, ridică o serie de întrebări și conduce la numeroase polemici și controverse ce se învât în jurul a ceea ce autorul numește ”dragoste de adevăr” – ”dragoste de țară” și subiectivitatea de care dă dovadă în scrierea sa vis-a-vis de moldoveni. De-a lungul acestui capitol, Cantemir își privește conaționalii cu un ochi exigent și degajând un aer de superioritate morală. Totuși, în scrierea sa autorul dă dovadă de un oarecare subiectivism, care nu se leagă cu declarația sa de obiectivitate, în condițiile în care originile sale, sălășluirea unei bune perioade din viață printre moldoveni, dar și dorința nestăvilită de a demonstra europenilor decadența și inferioritatea moldovenilor în raport cu propriile popoare, își pun neîndoielnic amprenta pe descriere. În aceste condiții, ”dragostea de adevăr”, asumată de Cantemir, este o iluzie sau Cantemir încearcă doar să-și justifice severitatea în fața conaționalilor săi? Pe de altă parte, ce semnificație are ”dragostea de adevăr” pentru Cantemir? Referatul își propune să răspundă acestor întrebări, prin aducerea în discuție a reflecțiilor critice la adresa obiectivității și subiectivității autorului.

O declarație cu multe semne de întrebare

Umanistul declară că ”boala iubirii de țară” este cea ce îi împinge pe cei mai mulți dintre scriitori spre o privire lăudabilă a propriului neam: ”...scriitorii au în comun o meteahnă sau aș zice mai degrabă o boală, care îi bântuie aproape pe toți aceia care abia dacă au fost în stare să le vorbească urmașilor în scris despre începuturile, creșterea, întinderea și vița patriei lor (căci nimeni n-a spus încă despre țara sa că ar fi umilă și obscură), apoi și despre toate cele care merg spre laudă și cinstire, fără să nu-și arate măcar o părticică din acea dragoste, născută în și odată cu ei. Căci vorba spusă și răspusă – dulce e dragostea de țară – îi cuprinde
2

și pe scriitori, așadar, după judecata mea față cu scriitorii atât de diferiți și de deosebiți ai diferitelor și deosebitelor țări, abia de va putea vreunul dintre binevoitorii cititori să găsească printre catastihuri un scriitor care să nu fi suferit, dacă nu de boală, cel puțin de o cât de ușoară fierbințeală a acelei înflăcărate iubiri.” Astfel își scuză necruțarea neamului, prin dorința de a ieși din tiparul scriitorului obișnuit și creează impresia că lasă la latitudinea cititorului dacă cele spuse sunt credibile și de ajuns pentru cel dintâi: ”Fie dară mai întâi partea noastră de a scrie despre patrie, anume așa cum simt, iar judecata o încredințăm dreptății cititorului, știind că el nu va uita că oricine se cade să fie mai apropiat prieten adevărului decât lui Platon sau lui Socrate. Dacă acesta ne va aduce împotrivă lămuriri, îi vom recunoaște cu dragă inimă învățătura, iar de ne va îndrepta ”îi vom prețui” grija pentru străduințele noastre.” Cantemir se absovă astfel de orice vină, aruncând-o asupra cititorului, în cazul în care acesta nu îi recunoaște meritele ori nu îi dă dreptate. Însă, nu este deloc ușor pentru un autor însuflețit de ”iubirea de țară” și, în același timp, de ”iubirea de adevăr să facă descrierea țării sale fără să se contrazică.

Neamul moldovenilor

Conținutul propriu-zis al Descriptio Moldavie confimă ideea unei duble orientări, din punctul de vedere al receptării cărții. Cititorii străini, cu totul neștiutori în privința realităților moldovene, sunt primii vizați și sunt cei cărora li se adresează descrierea țării. Dar autorul nui pierde din vedere nici pe compatrioții săi, convins fiind că le va fi de folos aceasta, ajutândui să se cunoască mai bine și să se îndrepte: ”că e mai bine pentru țară să fie puse deschis sub ochii locuitorilor ei mulțimea de păcate pe care le au, decât să se lase înșelați prin lingușiri amăgitoare.” Însă această sete de a fi obiectiv în judecata asupra neamului său, și de a le arăta acestora concis păcatele, îl conduce pe Cantemir spre excese.1 Cred că nimeni nu i-a judecat pe români cu atâta duritate, cu atâta necruțare și asprime. Vorbeste despre pietatea și ospitalitatea lor, pentru ca mai apoi să înșire în numele declaratei

1

Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, Editura Humanitas, București, 2000, p. 25.

3

”imparțialități” (pe care mulți critici au încercat să o explice) trăsăturile ce îi fac purtători pe moldoveni de foarte puține caracteristici în comun cu bunele năravuri. Străini de practicarea virtuților, aroganți (îngâmfarea le este mamă și trufia soră), certăreți, inconstanți în cultivarea sentimentelor bune, petrecăreți și mari iubitori ai vinului, nestatornici, lipsiți de echilibru (”când le merge bine se îngâmfă, când le merge rău se descurajează”), inamici ai învățăturii (”[...] Moldavi litterarum non solum non amatores, set et osores cunti fere extiterunt”, într-o altă carte Cantemir deplânsese lipsa învățăturii asemuind-o cu ”barbaria” : ”quae enim maior saeviorque barbaries, quam litterarum ignorantia?” ) pe care o acceptă doar sub forma unei alfabetizări minimale (”învățătura e treaba preoților, mireranului îi e de ajuns să citească și să scrie, să știe să-și semneze numele...”), înclinați să încalce regulile moralei (”femeile din popor” sunt ”ușuratice și pline de năravuri destul de rușinoase” iar ”tinerii” se află în relații bune cu un Eros nestăvilit și ”socotesc că nu e de rușine ci de laudă, ca, până se căsătoresc, să facă dragoste intr-ascuns, ca și cum ar fi dezlegați de orice legi”). Aproape că nu ar mai fi nimic de adăugat despre un neam de vorbăreți și de reclamagii (”buni de gură și de pâră” – cum îi caracterizează Neculce pe vasluieni.). Am putea considera că opinia acestuia în raport cu moldovenii este întru totul convențională, atât timp cât vine din partea unui aristocrat prea puțin înclinat să tolereze slăbiciunile foștilor supuși. Nu sunt de acord cu afirmația Mariei Holban (din prefața care însoțește ediția din 1973 a Descrierii Moldovei), că ”tonul de superioară imparțialitate” adoptat de Cantemir în descrierea moldovenilor, ar fi ”mai mult o mască solemnă ce nu ascunde bine sentimentul adevărat care își croiește drum în ciuda impasibilității aparente”. În opinia mea, atunci când Cantemir își privește conaționalii, despovărat fiind de această iubire de patrie. care ar fi putut avea efecte deformante, se privește cu severitate pe sine însuși, autodefinindu-se critic, din care reiese și un oarecare sentiment de sfială, de jenă. O altă interpretare ne poate îndrepta către dorința umanistului, ca în urma lecturării scrierii sale de către europeni, să fie privit cu mărinimie pentru că – în condițiile în care cele scrise ar fi fost percepute ca fiind adevărate – el ar fi fost unul dintre puținele persoane remarcabile ale neamului moldovenesc , să fie apreciat pentru curajul de a își fi criticat neamul.

4

Conflictul dintre etern și istoric

Constantin Noica găsește motivația umanistului de a își critica neamul în frustrarea acestuia cu privire la istoria deloc impunătoare a poporului: ”Cantemir ar fi voit pentru neamul său o ieșire în istorie. Dar, dinainte încă de a-l vedea pornit pe căile devenirii și ale împlinirii istorice, el îi judeca din perspectiva unor criterii care nu-și găseau aici locul.”2 Pe de altă parte, atitudinea critică a lui Cantemir este justificată de către Noica prin faptul că acesta ”judecă după categorii etice, care nu sînt sau nu erau ale neamului românesc. Cantemir judecă după setea de cunoaștere și adevăr a apuseanului, sete care iarăși nu însuflețea neamul românesc.” Deci iată explicația ”subiectivității” în viziunea lui Noica. Cantemir a trăit o bună parte din viață printre străini, fapt ce a determinat schimbări de mentalitate în aparatul psihologic al umanistului. El își critică neamul din perspectiva celui ”dinafară”, din Europa, fără a mai ține cont însă, că aceste critici sunt izvorâte dintr-o probabilă refulare a unor evenimente trecute.

Obiectivitate și adevăr

Richard Rorty ne poate oferi o perspectivă lămuritoare în ceea ce privește valoarea obiectivă a descrierii cantemirești: ”Oricât de mult vorbesc umaniștii despre ”valori obiective”, expresia sună întotdeauna ușor confuz. Ea oferă cu o mână ceea ce ia înapoi cu cealaltă. Distincția dintre obiectiv și subiectiv a fost proiectată pentru a o dubla pe cea dintre fapt și valoare. Prin urmare, noțiunea de ”valoare obiectivă” sună la fel de mitologic precum cea de cal cu aripi”3. Prin urmare, cu oricâtă tărie își asumă Cantemir obiectivitatea vis-a-vis de descrierea năravurilor moldovenești, el nu se poate sustrage influențelor primite de-a lungul vremii, care exercită asupra lui anumite presiuni. Adevărul nu trebuie să fie receptat și asimilat. El trebuie să treacă printr-o serie de modificări, cercetări până să poată fi luat ca atare sau nu. Este oare just să ne criticăm neamul

2 3

Idem, p. 27 Richard Rorty, Obiectivitate, relativism și adevăr. Eseuri filosofice. Vol. 1, Editura Univers, București, 2000, p. 98.

5

în fața unor ochi străini, strict dintr-o oarecare solidaritate? Un răspuns vine din partea lui Richard Rorty, care remarcă două tipuri umane: ” Cei care doresc să fundamenteze solidaritatea în obiectivitate, trebuie să interpreteze adevărul drept corespondeță cu realitatea. Prin urmare, ei trebuie să elaboreze o metafizică care să permită o relație specială între credințe și obiecte, relație pe baza căreia să se poată face distincția între credințele adevărate și cele false. Ei trebuie de asemenea să argumenteze că există proceduri de justificare a credinței, ce sunt naturale și nu doar locale.”4 Face Cantemir acest lucru? Își arată punctul de plecare, baza practică, teoretica, sau de oricare fel, pe care își fundamentează credințele referitoare la moldoveni? Răspunsul este evident: nu. El se bazează pe propriile opinii, pe informații auzite ori nu, și chiar dacă tărâmul moldovenesc este cel natal, influențele survenite asupra lui de-a lungul timpului i-au deformat credințele dintâi. Dar Rorty continuă, spunând că persoanele/scriitorii de acest tip ” trebuie să elaboreze o epistemologie care să permită o justificare nu numai socială, ci și naturală, care să izvorască din însăși natura umană, și să fie posibilă printr-o legătură între acea parte a naturii și restul naturii. Potrivit concepției lor, diferite proceduri de justificare rațională dintr-o cultură sau alta, pot sau nu să fie realmente raționale. Căci pentru a fi realmente raționale, procedurile de justificare trebuie să ducă la un adevăr, la corespondența cu realitatea, la natura intrinsecă a lucrurilor.”5 Justificarea lui Cantemir nu este una rațională, nu duce la un adevăr – atât timp cât nu este bazată pe o cercetare anterioară - și nici la corespondența cu realitatea – în condițiile în care există mulți scriitori care laudă neamul românesc; nu putem afirma vehement că cele spuse de umanist nu corespund realității, dar la o primă analiză pare-se că descrierea este nu numai exagerată, dar este, fără îndoială, de nelăudat pentru un scriitor de talia sa. Cel de-al doilea tip uman adus în discuție de Rorty este cel care nu are ”nevoie nici de o metafizică, nici de o epistemologie. Ei consideră adevărul, drept ceea ce este bine pentru noi să credem. Prin urmare, ei nu au nevoie de o descriere a relațiilor dintre credințe și obiecte, numită corespondență, nici de o descriere a abilităților cognitive ale individului uman, care să garanteze că specia noastră este capabilă să intre în acea relație. Pentru ei, prăpastia dintre adevăr și justificare, nu este ceva peste care trebuie construit un pod, prin izolarea unui tip natural și transcultural de raționalitate, care să poată fi folosit pentru a critica anumite culturi
4

Richard Rorty, Obiectivitate, relativism și adevăr. Eseuri filosofice. Vol. 1, Editura Univers, București, 2000, p. 77. 5 Idem

6

și a le lăuda pe altele.”6 Consider că mai degrabă Cantemir s-ar încadra aici, întrucât în critica adusă moldovenilor nu ”construiește” niciun ”pod” pe care sa-și fundamenteze cunoștințele. Drept urmare, Cantemir s-ar putea considera mai cu seama pragmatic, decât realist. Dummett crede că orice teorie trebuie să ia de la sine înțeles faptul că ”abilitatea de a folosi o propoziție dată pentru a face un raport asupra observației, poate fi considerată în mod rezonabil, drept o cunoaștere a ceea ce este necesar pentru ca acea propoziție să fie adevărată”.7 Afirmația lui întărește opinia conform căreia Cantemir își formulează concepțiile pe baza unor presupoziții proprii. De asemenea, cititorul trebuie să ia în considerare și ”să treacă prin mai multe ape” înainte să asimileze o informație gata primită.

Balanța ”dragostei de adevăr” și a ”dragostei de țară”

Dimitrie Cantemir este pus între „ciocan și nicovală”, dintre care ”dragostea de adevăr” primează în concepția sa, dar care nefiind fundamentată pe o bază puternică, pare-se că se deformează. El nu dă dovadă nici de ”dragoste de țară”, și cu atât mai puțin de obiectivitate. Adevărul rămâne undeva la mijloc, între cele două ”amoruri” și totodată contradicții. Căci, după cum afirmă Mihai Lobză: ”(...) istoria neamului – domeniu în care ”grația divină”, pe care-și fundamenta gândirea abstractă, s-a dovedit a fi ineficientă pentru aflarea adevărului, care rămânea indescifrabil de la înălțimea aristocratică a marelui erudit.”8 Nici nu poate fi vorba despre o ”obiectivitate” precisă la Cantemir. ”Dragostea de adevăr„ la care face referire nu este un principiu suficient. El nu face altceva decât să își întoarcă fața de la patria-mamă, rușinat fiind de istoria acesteia, de caracterul neamului său, punând mai presus de orice propria faimă, dorința de a ieși din stereotipul scriitorului tradițional care își laudă țara. Adevărul și obiectivitatea nu își găsesc locul în lucrarea lui Cantemir, fiind absorbite de o dorință exacerbată de a ieși în evidență.

6 7

Ibidem Michael Dummett, What is a Theory of Meaning? (II) in Truth and Meaning, ed. Gareth Evans și John McDowell, Oxford University Press, Oxford, 1976, p.95. 8 Mihai Lobză, Dimitrie Cantemir și problema științei române, Editura Junimea, Iași, 2009, p. 102

7

BIBLIOGRAFIE

1.

Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Editura Litera Internațional, București, 2004.

2.

Dummett, Michael, What is a Theory of Meaning? (II) in Truth and Meaning, ed. Gareth Evans și John McDowell, Oxford University Press, Oxford, 1976.

3.

Lobză, Mihai, Dimitrie Cantemir și problema științei române, Editura Junimea, Iași, 2009

4.

Nietzsche, Friedrich, On Truth and Lie in an Extra-Moral Sense in The Viking Portable Nietzsche, Ed. și trad. Walter Kaufmann

5.

Noica, Constantin, Pagini despre sufletul românesc, Editura Humanitas, București, 2000

6.

Rorty, Richard, Obiectivitate, relativism și adevăr. Eseuri filosofice. Vol. 1, Editura Univers, București, 2000

8

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful