UNIVERSITATEA 1 DECEMBRIE 1918 DIN ALBA IULIA FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA DIN ALBA IULIA Sectia Teologie-Pastorala

Violenta: origini, forme, contracarare Studiu cu implicatii pastorale, din perspectiva dreptului international LUCRARE DE SEMINAR Coordonator: Arhim. conf. univ. dr. TEOFIL TIA Sustinator: MIHAI MOCAN, anul III Pagina | 1

ALBA IULIA 2006 1. Violenta: delimitari conceptuale si terminologice: Violenta , ca definitie a unei situatii sociale cuprinzând o serie de posibilitati diverse de actiune si într-o definitie minimala trebuie înteleasa ca un concept-cheie continut de toate discutiile ce vizeaza razboiul si pacea, întrucât prin razboi întelegem uzul de forta militara organizata între diferite grupuri sociale, iar prin pace , absenta acesteia1. Violenta despre care vorbim aici reprezinta însa doar un segment din mai largul spectru contextual al conceptului de violenta: vorbim aici doar despre violenta fizica, care vizeaza ranirea unor persoane sau distrugerea unor bunuri. Situatia sociala, care defineste conceptul de violenta directa sau fizica este o situatia în care exista o relatie clara între subiect si obiect. Violenta este exercitata de un autor (subiect) si suferita de o victima (obiect). În uzul mai nou termenului, violenta este din ce în ce mai mult înteleasa ca violenta fizica. Acest lucru este valabil însa numai atunci când interpretam violenta ca pe o actiune care presupune utilizarea directa de forta fizica sau psihica, ca pe un concept care defineste actiunile unor persoane identificabile la modul concret. În schimb, Ludwig Wittgenstein atrasese înca de mai demult atentia, într-o discutie privind violenta, asupra faptului ca aceasta poate fi rezultatul unor contexte sociale, ca violenta penetreaza, în forma manifesta sau latenta, în anumite ordini statale si sociale, toate relatiile politice si sociale2. Violenta care nu mai poate fi redusa la actiunile unor indivizi concreti, care reprezinta mai degraba totalitatea violentelor institutionalizate dintr-o societate, poate fi identificata cu violenta structurala: conceptul de violenta se 1 ALEXANDRU BOBOC, Filosofia contemporana. Orientari si tendinte în filosofia seco lului XX, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1980, p. 81. REINHARD MEYERS, Grundbegriffe, Strukturen und theoretische Perspektiven der Internationalen Beziehungen, în: Bundeszentrale für politische Bildung, Editura Grundwissen Politik, 2. Aufl., Bonn, 1993, p. 280-282, apud Alexandru Boboc, op. cit., p. 88.. Pagina | 2

schimba, din aceasta perspectiva, dintr-un concept de actiune într-un principiu social de structura. Violenta este un fenomen care nu a fost definit sau delimitat în mod clar nici de catre stiinta si nici în uzul cotidian al limbii. Atunci când mass-media foloseste acest termen, este de obicei vorba despre urmatoarele aspecte ale violentei3: CRIMINALITATE (furturi si crime), mai ales în metropole; 90% din autori sunt barbati; VANDALISM : distrugere de bunuri; SCANDALURI: isterie si violente la concerte pop, meciuri de fotbal sau alte evenimente de masa; VIOLENTA XENOFOBA: acte de violenta comise împotriva unei anumite parti a populatiei; VIOLENTELE DINTRE BANDE: confruntari violente între bande rivale de tineri; VIOLENTA MOTIVATA POLITIC; Violenta este, în relatia razboi-pace, tematizata în numeroase dezbateri contemporane, fiind considerata criteriul central de diferentiere dintre cele doua. Cursul violent al conflictelor se gaseste pe partea stânga, cel non-violent, pe partea dreapta, în jumatatea pacii . Dar ce întelegem de fapt când vorbim despre cursul violent al conflictelor? Atunci când cursul conflictului ia forma unui razboi, lucrurile sunt relativ clare. Mai dificila este situatia în acel segment al continuumului dintre razboi, ca forma extrema, pe partea stânga, si punctul de turnura, de civilizare a conflictelor, din mijloc. Violenta devine evidenta atunci când este exprimata ca agresiune fizica directa, de pilda atunci când un om îl omoara sau îl raneste pe altul. În schimb daca obiceiurile consumatorilor din statele industrializate, sustinute de un consum enorm de energie, duc la încalzirea atmosferei, la cresterea nivelului apelor marii care ajung sa inunde insule ale caror locuitori îsi pierd astfel sursa existentei, oamenii nu mai vorbesc de violenta. De aceea, cercetarea din domeniul pacii si conflictelor a încercat sa elaboreze un înteles mai larg pentru termenul violenta . La finele anilor 60, Johan Galtung a adus în discutie diferentierea între violenta personala si cea structurala, la 3 Ibidem, p. 95. Pagina | 3

aceste doua tipuri de violenta adaugându-se, la începutul anilor 90, violenta culturala4. În cazul violentei personale, victimele si autorii pot fi identificati fara nici o ezitare. Violenta structurala produce si ea victime, dar nu persoane, ci structuri specifice organizatorice sau sociale, în acest caz conditiile de viata fiind cele care stau la baza acesteia. Prin violenta culturala întelegem ideologiile, convingerile, traditiile, sistemele de legitimare, care face posibila si justifica, legitimeaza violenta directa sau structurala. Galtung era de parere ca nu putem vorbi despre violenta decât atunci când oamenii sunt influentati într-o asemenea masura încât se realizeaza, fizic si spiritual, mai putin decât ar putea de fapt5. Notiunea lui Galtung de violenta structurala este punctul central de referinta în discutia privind violenta, demarata la nivel mondial de cercetarea în domeniul pacii si conflictelor. Aceasta notiune s-a bucurat de o larga recunoastere, deschizând spre cercetare conceptul de violenta si permitând astfel si analizarea rezultatelor violente (cum ar fi, de pilda, subnutritia din lumea a treia) înregistrate de structuri anonime. Ea a facut însa si obiectul unor critici înversunate, pentru ca a condus la o utilizare inflationista a conceptului de violenta: tot ceea ce credem ca nu este în regula pe tot cuprinsul acestei lumi poarta mai nou numele de violenta structurala6. 2. Tipologia violentei: Prin diferentierea fundamentala dintre violenta personala si cea structurala, violenta dobândeste un dublu aspect. La fel se întâmpla sicu pacea, perce puta ca absenta a violentei. O conceptie extinsa alviolentei duce la o conceptie extinsa a pacii: pacea definita ca absenta a violentei personale si ca absenta a violentei structurala. Definim aceste doua forme ca pace negativa, respectiv ca pace pozitiva -JOHAN GALTUNG Formele de violenta directa sunt recunoscute întotdeauna ca atare. Exista însa si forme mai ascunse de violenta, este de parere cercetatorul în domeniu pacii, Johan Galtung: De aceea, cercetarea în domeniul pacii necesita dezvoltarea unei 4 JOHN DEWEY, Democratie si politica, Bucuresti, Editura Politica, 1972, p. 114. 5 Ibidem, p. 119-120. 6 ANTON DUMITRIU, Istoria razboiului, Bucuresti, Editura Fundatiei Soros, 1999, p. 27. Pagina | 4

tipologii a violentei, asa cum este patologia pentru domeniul sanatatii 7. Galtung întelege violenta dupa cum urmeaza: Eu înteleg violenta ca pe o deteriorare a nevoilor fundamentale omenesti ce poate fi evitata sau, la modul mai general, o deteriorare a vietii, care scade gradul la care oamenii sunt capabili sa-si îndeplineasca nevoile la un nivel sub cel potential posibil. Si amenintarea cu violenta este tot violenta Acest înteles dat violentei depaseste cu mult violenta directa exercitata de o persoana sau mai multe asupra altor persoane. Pe lânga violenta directa, Galtung atrage atentia asupra unei alte forme de violenta, violenta structurala, care nu este exercitata de catre persoane si care este ascunsa într-o oarecare masura în spatele unor structuri. Sa ne gândim aici, de exemplu, la nedreptatile din sistemul mondial al schimbului de marfuri, care fac ca multi oameni sa moara de foame în fiecare an. Autorii unui articol enciclopedic încearca sa explice la rândul lor mult-discutatul concept de violenta structurala : Violenta este parte constitutiva a sistemului social si iesela lumina atunci când a par raporturi inegale de forta si, implicit, sanse inegale de viata (de pilda, inechitatea distribuirii veniturilor, a sanselor de educatie etc.). Galtung foloseste termenul de violenta structurala în mod sinonim cu termenul de nedreptate sociala . În acest sens, analiza lui Galtung sepotriveste cu critica ad usa capitalismului în tarile în curs dedezvoltare. Ea legitimeaza lupta împotriva unor sisteme socialenedrepte, chiar daca acestea renunta în mare masura la mijloace directe de oprimare 8. Luând ca reper definitia lui Galtung a violentei (si anume deteriorarea nevoilor fundamentale ale oamenilor ) si adaugând patru grupe noi de nevoi la cele doua deja cunoscute, vom avea urmatoarea tipologie: Tipologiaviolentei (dupa JohanGaltung) GRUPE DE NEVOI supravietuir e (negare: moarte) bunastare (negare: saracie, boala) identitate / scop(negare: înstrainare) libertate (negare: oprimare) Violenta directa asasinate ranire, asediu, sanctiuni,

saracie de-socializare, re-socializare, cetateni de reprimare, închisoare, expulzare, 7 Ibidem, p. 31. 8 Ibidem, p. 44. Pagina | 5

mâna a doua deportare Violenta structurala exploatare A exploatare B penetrare, segmentare marginalizare, fragmentare În anii 90, Galtung a mai adaugat o categorie tipologiei sale, introducând conceptul de VIOLENTA CULTURALA: Prin violenta culturala întelegem acele aspecte ale culturii care pot fi folositepentru a justif ica sau legitimiza violenta directa sau structurala. Stelele si dungile, secerile si ciocanele, steagurile, imnurile siparadele milit are precum si omniprezentul portret al conducatorului, discursurile aprinse si posterele, toate sunt incluse în aceasta categorie 9. Am vazut cum arata tipologia violentei dupa Galtung, dar ce înseamna termenii din rândul inferior al tabelului. Ce este exploatarea (A si B), ce sunt penetrarea si segmentarea, marginalizarea si fragmentarea? Pentru a putea sa discutam categoriile violentei structurale trebuie sa dispunem de unele cunostinte în ceea ce priveste structura violentei, precum si sa avem un vocabular potrivit pentru a putea identifica toate aspectele acestei structuri si de a vedea ce relatii au acestea cu categoriile de nevoi. În ceea ce ma priveste, exploatarea constituie nucleul unei structuri arhetipale a violentei. Acest lucru nu înseamna nimic altceva decât ca unii oameni, mai precis asa numitii topdogs (clasele sociale de sus), profita mai mult de pe urma interactiunii care are loc în aceasta structura decât altii, asa numitii underdogs (clasele sociale de jos). Pentru a folosi un eufemism, ceea ce rezulta este un schimb inegal . Asa numitii underdogs pot fi de fapt atât de dezavantajati încât sa moara de pe urma acestui lucru (de foame sau de pe urma molimelor): aceasta este exploatarea de tip A. Al doilea tip de exploatare (B) înseamna a lasa underdogsprada unei stari permanen te si nedorite de saracie, care include în mod normal cazurile de subnutritie si de boala. Toate acestea se petrec în cadrul unor structuri complexe si la sfârsitul unor înlantuiri si cicluri cauzale extrem de lungi si de ramificate. O structura de violenta nu îsi lasa amprenta numai pe corpul omenesc, ci si asupra mintii si sufletului uman. Urmatorii patru termeni pot fi întelesi ca parti constitutive ale exploatarii sau ca componente cu valoare de amplificare continute de structura. Functia lor este de a împiedica formarea constiintei si 9 Ibidem, p. 59. Pagina | 6

mobilizarea constiintei, doua ingrediente esentiale pentru o lupta eficienta împotriva exploatarii. Constiinta underdog este penetrata de elementele ideologiei topdog, aceasta penetrare fiind însotita si de o segmentare care nu deschide underdog decât o viziune limitata a realitatii. Segmentarea este rezultatul a doua procese, marginalizarea si fragmentarea. Underdogs sunt împinsi spre margini, fiind condamnati sa fie nesemnificativi, despartindu-i si tinându-i departe unii de ceilalti. Aceste patru concepte descriu de fapt formele violentei structurale. Ele apar si în legatura cu problema sexelor, chiar si atunci când rata mortalitatii si a bolilor în rândul femeilor nu este foarte crescuta, sau chiar mai scazuta decât în cazul barbatilor. Pe scurt, ca forme ale violentei, exploatarea si oprimarea merg mâna în mâna, dar nu sunt identice10. 3. Violenta in familie: Din punct de vedere clinic, o definitie larg acceptata a violentei domestice este aceea formulata de Stark si Flitcraft: Violenta domestica este o amenintare sau provocare, petrecuta în prezent sau în trecut, a unei raniri fizice în cadrul relatiei dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau de domiciliu. Atacul fizic sau sexual poate fi însotit de intimidari sau abuzuri verbale; distrugerea bunurilor care apartin victimei; izolarea de prieteni, familie sau alte potentiale surse de sprijin; amenintari facute la adresa altor persoane semnificative pentru victima, inclusiv a copiilor; furturi; controlul asupra banilor, lucrurilor personale ale victimei, alimentelor, deplasarilor, telefonului si a altor surse de îngrijire si protectie 11. Se numeste violenta în familie orice act vatamator, fizic sau emotional care are loc între membrii unei familii. Abuzul în interiorul unei familii poate lua multe forme: abuzul verbal, refuzul accesului la resurse financiare, izolarea de prieteni si familie, amenintari si atacuri care în unele cazuri pot duce la moartea unuia dintre parteneri. 10 Ibidem, p. 64-65. 11 JEAN FRANCOIS LYOTARD, Conditia postmoderna a familiei, Bucuresti, Editura Ba bel, 1993, p. 97. Pagina | 7

Desi pâna de curând s-a presupus ca femeia este cel mai adesea victima violentei în familiei, în urma unor cercetari s-a descoperit ca de fapt numarul barbatilor agresati este destul de mare. Expertii care cerceteaza aceasta problema sunt de acord ca violenta este un fenomen larg raspândit, mult mai raspândit decât arata sondajele, pentru simplu fapt ca unele fapte nu sunt raportate politiei sau spitalelor12. Familia care constituie un teren de manifestare a violentei domestice devine mai putin transparenta si deschisa mediului social imediat: familia largita, vecinii, prietenii, colegii. Este evidenta izolarea sociala a acestor familii. Ele capata o stigma în ochii celorlalti si în acelasi timp un sentiment de stigma si culpa care le face sa se izoleze13. Sotul violent nu doreste ca sotia lui sa întretina relatii sociale în cadrul carora sa-si poata marturisi suferinta si eventual sa poata primi un sprijin. Pe de alta parte, barbatii violenti au ca si caracteristici de personalitate lipsa abilitatilor si a bucuriei de a comunica. Pentru partenerii violenti, a comunica, în mediul intim al caminului, devine mai mult un prilej de a-l ataca verbal pe celalalt, în vreme ce, la locul de munca ramâne o rutina de relationare superficiala cu ceilalti, un rol jucat în limitele orelor de serviciu14 . · Influente asupra dezvoltarii copiilor: Functia principala a familiei, cresterea copiilor, este distorsionata cu largi si dramatice consecinte în viitor. Perturbarea acestei functii se petrece în general, ca o stare de boala cronica ce se acutizeaza în momentele evenimentelor de violenta. Cercetarile arata ca trauma copiilor care cresc într-o atmosfera de violenta, chiar daca nu ei sunt victimele directe, este mai intensa si cu consecinte mai profunde si mai de durata decât în cazul copiilor care sunt victime directe ale abuzurilor si neglijarii din partea parintilor. Într-o familie bântuita de violenta, copiii cresc într-o atmosfera în care nevoile lor de baza (nevoia de siguranta, de viata ordonata, de dragoste) sunt profund neglijate. Functiile parentale nu mai pot fi împlinite. 12 Ibidem, p. 118. 13 GEORGIO VATTIMO, Societatea transparenta, Constanta, Editura Pontica, 1995, p . 30. 14 Ibidem, p. 41. Pagina | 8

O mama victima a violentei sotului este mai putin capabila sa asigure îngrijirile de baza necesare copilului (hrana, casa, igiena, haine, sanatate fizica) sau sa-l protejeze pe acesta de raniri, accidente, pericole fizice sau sociale. Coplesita de rusine pentru ceea ce i se întâmpla, de sentimentul esecului în cea mai importanta relatie interpersonala, de teroare, de autoacuzatii, femeia nu mai este capabila de a juca nici unul din rolurile impuse de viata familiei. În atmosfera de violenta, copilul devine cel mai adesea neglijat, expus tuturor relelor, de fapt ramâne într-o singuratate umpluta doar de tipetele celor din jur. Aceasta situatie este probabil si explicatia numarului mare de accidente domestice ale caror victime sunt copiii. Copiii care cresc în familii violente dezvolta comportamente si o conditie fizica ce-i face usor de recunoscut. Ei prezinta: PROBLEME FIZICE, boli inexplicabile, expusi la accidente în casa si în afara casei, dezvoltare fizica mai lenta; PROBLEME EMOTIONALE SI MENTALE: anxietate marita, simtamânt de culpabilitate, frica de abandon, izolare, mânie, frica de raniri si moarte; PROBLEME PSIHOLOGICE: neîncredere în sine, depresie, comparare cu viata mai fericita a colegilor; PROBLEME DE COMPORTAMENT: agresivitate sau pasivitate la agresiunile celorlalti, probleme cu somnul, enurezie, batai, fuga de acasa, sarcini la vârste mici, relatii pentru a scapa de acasa, mutilare, consum de droguri si alcool, comportament defensiv cu minciuna; PROBLEME SCOLARE: neîncredere, eliminare, schimbari bruste în performantele scolare, lipsa de concentrare, lipsa de maniere sociale; IDENTIFICARE CU EROI NEGATIVI. Un lucru mai putin luat în considerare pâna acum este faptul ca în rândul tinerilor a crescut fenomenul sinuciderii, a tentativelor de suicid si ca pe primul loc în rândul cauzelor se afla climatul familial deteriorat si slaba comunicare în cadrul familiei. Desi incidenta fenomenului este în scadere, se manifesta o acutizare a lui, în sensul cresterii intensitatii violentei si a actelor de cruzime. Pagina | 9

3. Educatie pentru pace: Moartea se aflã între darurile cele mai pretioase fãcute omului. Pentru aceasta, a o folosi rãu este impietateasupremã. Sã mori rãu. Sã ucizi rãu. (C um însã sã scapi sisinuciderii si omorului?) Dupã moarte, iubirea. Problemã analogã: nici plãcere pãtimasã, nici privatiune dezaxatã. Rãzboiul si Erosul sunt, între oameni, cele douã surse de iluzie si minciunã. Amestecul lor - cea mai sordidã murdãrie . SIMONE WEIL Odata cu constituirea Organizatiei Natiunilor Unite în anul 1945 s-a încheiat lungul proces de ostracizare a razboiului din dreptul international: Sporirea constiintei de sine declansate de cel de-al Doilea Razboi Mondial a avut mai apoi ca efect faptul ca, sub conducerea Statelor Unite, Carta Natiunilor Unite nu a interzis în art. 2, alin. 4, numai razboiul, ci si orice forma de utilizare a fortelor militare, înlocuindu-le, în capitolele VI si VII cu mecanisme de reglementare. Carta a fost considerata pe buna dreptate momentul de rascruce din dreptul international." (Ernst-Otto Czempiel)15 . · Strategia de pace în dreptul international: Ernst-Otto Czempiel explica efectele dreptului international ca strategie pentru pace, indicând însa si limitele acestei strategii, bazat pe consensul dintre state. Printre cele mai deosebite realizari ale dreptului international se numara codificarea drepturilor omului. Pentru ca pacea, si antonimul sau, razboiul, sunt interactiuni, este logic, precum si motivat istoric, sa credem ca strategiile de pace încearca sa influenteze tocmai aceste raporturi. [Exista] doua experimente mari si importante în aceasta directie: dreptul international si conceptul organizatiei internationale. Dreptul international a aparut cel mai târziu la 1625, când Hugo Grotius si-a publicat cele Trei Carti despre Legea Razboiului si a Pacii . Teoretic, relatia dintre pace si dreptul international este destul de limpede. Justitia este forma suprema si cea mai pasnica de reglementare a conflictelor, aceasta întrunind principiul nonviolentei cu cel al dreptatii. Justitia domina asadar, si pe buna 15 ANDREI MARGA, Introducere în filosofia contemporana, Bucuresti, Editura Stiinti fica si Enciclopedica, 1988, p. 201. Pagina | 10

dreptate, partea opusa razboiului din continuumul solutionarii conflictelor. A codifica legi nu înseamna a le si crea de la zero. Acesta este motivul pentru care dreptului international i s-a reprosat adesea ca nu face altceva decât sa descrie si sa conserve statutele de non-pace existente. Acest lucru nu este neaparat adevarat si nu este plauzibil decât în retrospectiva. Pentru ca nu ar fi avut prea mult sens postularea unor simple idealuri. Si pentru ca în sistemul international nu exista nici o instanta care sa creeze legi sa si sa dispuna si de drept de sanctiune, dreptul international nu poate face altceva decât sa redea în cuvinte faptele pe care statele componente ale acestui sistem le recunosc ca obligatorii. Fixarea în scris a progresului reprezinta un alt pas înainte16 . Dar dreptul international nu a avut, în afara acestor lucruri, nici o realizare proprie, cu efecte directe asupra procesului de pace? Trebuie sa stim ca el a fost cel care a introdus, în politica internationala, modalitatea de solutionare a conflictelor prin arbitraj si sentinta judecatoreasca, inaugurând prin Curtea Permanenta de Arbitraj, în 1899, Curtea Permanenta Internationala de Justitie, în 1920, si CIJ, instantele indispensabile îndeplinirii acestor misiuni. În al doilea rând, dreptul international a creat, chiar daca doar cu putine prevederi incluse în Constitutia Societatii Natiunilor si a Natiunilor Unite, premisele pentru o transformare pasnica a situatiilor nedrepte. Si, în al treilea rând, a deschis, prin dezvoltarea unor norme legale inovative, noi cai pentru o evolutie viitoare de succes a dreptului international. Aceasta realizare a fost înregistrata mai ales dupa încheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial, în contextul Organizatiei Natiunilor Unite. Fireste ca unii vor spune ca primele trei realizari au fost repurtate de catre state, ce-i drept cu ajutorul dreptului international, personificat de stiintele politice, un domeniul caruia îi apartine în totalitate succesul celei de-a treia realizari. În evolutia dreptului international si-au jucat, evident, jocul si interesele politice: pacifismul european al secolului XIX de exemplu, care a accelerat în mod decisiv ritmul înfiintarii curtilor internationale de arbitraj si a curtilor de justitie; lumea 16 Ibidem, p. 211. Pagina | 11

a treia, care a înscris în dreptul international dreptul la dezvoltare17 . Conceptul de drept international este asadar doar o denumire mai scurta pentru o retea care cuprinde multi actori: statele, stiintele politice, grupurile de interese. Toate acestea se integreaza în încercarea de a limita, respectiv de a elimina întru totul, prin reglementarea legala a interactiunii, uzul de forta din sistemul international. Cea mai importanta realizare a dreptului international a constat în codificarea, care a însotit procesul de pacificare, astadiilor sale indiv iduale. În vreme ce Grotius (1584-1645) a fost considerat întemeietorul dreptului international modern, dominicanul de Vitoria si, cu putini ani mai târziu, iezuitul spaniol Suarez (1548-1617) au venit, cu aproape 100 de ani mai înainte, pentru a crea prima codificare legala de proportii a pacii si razboiului18. Toti cei trei de mai sus, dar mai ales Grotius, au contribuit la constituirea dreptului international modern, ridicându-l pe fundamentul dreptului natural la statutul unei ordini a relatiilor inter-statale dintre statele teritoriale în curs de dezvoltare. Conceptul central pe care se baza dreptul international al epocii moderne era cel al ordinii. Aceasta nu avea sa elimine cu totul razboiul, dar îl putea totusi monitoriza . Acest fapt servea în mod cert pacii ca stare opusa razboiului. Limitând si ordonând razboiul, ororile aduse de uzul descatusat de forta au fost diminuate. Razboiul a devenit un mijloc recunoscut al politicii, care nu putea fi utilizat decât în contexte limitate, care îi puteau asigura succesul. Modul în care se putea recurge la razboi a fost codificat în cadrul dreptului international clasic, care si-a pastrat valabilitatea pâna la izbucnirea Primului Razboi Mondial. Aici nu existau strategii de pace asa cum le întelegem noi astazi, ci doar reglementari în ceea ce privea declansarea unui razboi. Acest lucru reflecta asadar interesele statului teritorial si ale absolutismului, orientate mai putin dupa distrugerea de oameni si proprietati si mai mult dupa câstig. Acest lucru presupunea atât folosirea de mijloacele violente, cât si de mijloace non-violente. Dreptul international modern a dezvoltat principiul negocierii (COLLOQUIUM), al acordului (COMPROMISSUM), precum si al tragerilor la sorti (LORS). 17 Ibidem, p. 275. 18 ANTON DUMITRIU, op.cit., p. 39. Pagina | 12

Cel mai important dintre aceste principii era acordul, înteles ca un compromis. Relevanta acestuia de la acea vreme în ceea ce privea strategia pentru pace nu trebuie însa supraestimata. Atunci când partile nu ajungeau la o întelegere pasnica, razboiul era vazut ca o alternativa acceptabila. Pozitia de ULTIMA RATIO REGIS pe care o ocupa acesta în cadrul ius publicum europaeum era incontestabila. Statele si oamenii ce traiau în ele erau vazute ca o proprietate privata a principiilor, iar relatiile dintre acestia erau reglementate de dreptul international. Principii nu reprezentau statul, ei erau statul, asa cum s-a exprimat de fapt si Ludovic al XIV-lea într-o formula devenita clasica. În acest sens, dreptul international era, ca strategie, construit într-un mod cât se poate de consecvent. Relatiile internationale de la începutul epocii moderne se desfasurau, cel putin la nivel politic, între principi. Sfera sociala era afectata de deciziile luate de suverani, totusi doar într-o masura destul de selectiva. Nici macar razboaiele nu afectau întreaga tara, ci doar regiuni limitate, restrânse. Pe de alta parte, în aceasta perioada, daca facem abstractie de relatiile economice, nici nu prea au existat interactiuni notabile între diferitele sfere sociale. Acest lucru a limitat si puterea absolutista, dar a servit în schimb la mediatizarea subiectilor sai în ceea ce privea interactiunea politica în cadrul sistemului. Doar pe acest fundament sociologic de suveranitate pacea si razboiul s-au putut situa, în perfect echilibru, în constiinta politica si juridica a epocii moderne. Acest lucru nu s-a schimbat imediat odata cu Revolutia Franceza, care a înlocuit suveranitatea principiilor cu cea a poporului. Aceasta noua forma de suveranitate nu a desfiintat principiul mediatizarii individului, ba chiar a consolidat într-o prima faza competenta politica externa a sistemelor politice. Aceste sisteme reprezentau pretentiile unui stat fata de alte state, cereau în schimbul securitatii subordonarea. În tot cazul, diferenta era acum ca sistemele trebuiau sa fie justificate din punct de vedere functional, iar acest lucru era o consecinta directa a suveranitatii poporului. Afirmarea individului ca subiect al politicii, o alta consecinta a Revolutiei Franceze, a avut ca efect o sporire a numarului de voci care cereau prezervarea existentei umane. Aceasta pretentie a fost mai întâi emisa pentru cazuri exceptionale precum razboiul. Pagina | 13

În consecinta, si ius in bello a fost largit. Prezervarea existentei umane s-a extins, în cursul secolului XIX, asupra întregii politici. Aceasta pretentie a înlaturat principiul egalitatii între razboi si pace, ridicând pacea la rangul de stare primara a politicii internationala si de-legitimizând, într-un final, uzul de forta în cadrul sistemului international19. Acest proces al democratizarii, pornit de Revolutia Franceza si continuat într-un ritm relativ lent pe parcursul secolului XIX, devenit accelerat în secolul XX si nefiind un proces încheiat, se reflecta în mod clar asupra evolutiei dreptului international. Declaratia de la Paris privind Drepturile Maritime din 1856 a extins ius in bello, provocând astfel nasterea dreptului international umanitar. Aici s-a vazut pentru întâia oara, si mai apoi la prima Conventie a Crucii Rosii de la Geneva din 1864 si mai ales în cadrul Acordului de la Haga privind Reglementarea Razboaielor pe Uscat din 1907, ca individul poseda anumite drepturi elementare, care nu pot fi mediatizate, ci respectate de catre stat. Aparitia miscarii pacifiste, ce a însotit procesul de democratizare pe parcursul secolului XIX, a revendicat din ce în ce mai mult renuntarea la principiul razboiului si înlocuirea acestuia cu instrumente mai pasnice, precum arbitrajul. Aceasta miscare a provocat, chiar daca nu direct, dar în mod cert, institutionalizarea, la finele secolului XIX, a Curtii Permanente de Arbitraj, prima procedura ce avea sa solutioneze conflictele prin mijloace eminamente non-violente. Mai apoi, la sfârsitul Primului Razboi Mondial au fost luate si masurile politice decisive, chiar daca incomplete, de limitare a libertatii de declarare a razboaielor . Înainte de a porni la razboi, statele trebuiau acum sa se supuna unor proceduri de arbitraj si sa respecte perioadele de asteptare. Faza clasica a dreptului international s-a apropiat astfel de sfârsit. Razboiul si pacea nu se mai aflau pe pozitii egale; mai mult, Constitutia Societatii Popoarele chema la luarea tuturor masurilor potrivite de a pastra pacea popoarelor (articolul 11). Dezvoltarea dreptului international a cunoscut în cele ce au urmat noi si noi succese, de la proiectul Protocolului de la Geneva din 1924 si pâna la Pactul Kellogg din 1928, care ridica renuntarea statelor la razboi la rangul unui instrument de politica nationala. Acest pact a avut o însemnatate mai degraba principiala decât de practica politica, mai ales ca renuntase la 19 Ibidem, p. 48. Pagina | 14

legatura, amintita în Protocolul de la Geneva, dintre renuntarea la violente si solutionarea pasnica a conflictelor. Pactul Kellogg documenteaza însa o transformare de constiinta, semnalând sfârsitul lui ius ad bellum. Atrocitatile comise de-a lungul celui de-al Doilea Razboi Mondial au fost motivul pentru care, sub conducerea Statelor Unite, Carta Natiunilor Unite a interzis, în art. 2, alin. 4, nu doar razboiul, ci si utilizarea fortei militare, înlocuind toate acestea cu mecanismele de reglementare prevazute în capitolele VI si VII. Carta a fost considerata, si pe buna dreptate, un moment de rascruce în istoria dreptului international. Ceea ce s-a observat mai putin a fost însa faptul ca aceasta Carta, deschizând noi drumuri, a întors spatele si unor modalitati specific juridice de solutionare a conflictelor, sub forma Curtii Internationale de Justitie si a arbitrajului, orientându-se catre mecanismele politice de reglementare.20 Reglementarea conflictelor, asa cum a fost prevazuta în Carta Natiunilor Unite, trebuie asadar discutata în contextul Organizatiei internationale, si nu a dreptului international. Contributia dreptului international la formarea strategiilor de pace nu s-a limitat însa doar la codificarea acordurilor convenite între state, chiar daca si aceasta functie este destul de importanta. Dreptul international a facut ca obiectivele deja realizate în domeniul solutionarii conflictelor sa nu fie uitate sau evitate. În acest sens, Carta Natiunilor Unite discrimineaza orice încercare de a reintroduce, în scopuri nobile , precum lupta de eliberare nationala, uzul international de forta, fapt care ar duce la o reîntoarcere la conceptia deja depasita a bellum iustum. Dreptul international nu a facut însa doar sa codifice acordurile convenite între state, consensul dintre acestea. El a încercat, în plus, sa inaugureze institutii de reglementare internationala a conflictelor, în mod analog la cele constituite în interiorul statelor. Aceste institutii s-au aflat în centrul atentiei la ambele Conferinte de la Haga, pe timpul Societatii Popoarelor si la începuturile Organizatiei Natiunilor Unite, între timp ele au fost mai mult uitate. Dezvoltarea ulterioara a dreptului international prin formularea unor noi principii si norme, la fel ca si contributia stiintei din domeniu, a fost marcata în primul rând de 20 Ibidem, p. 55. Pagina | 15

încercarea de a face din drepturile omului legi valabile la nivel international. În fond, acestea erau mentionate si în statutul Natiunilor Unite. Transformarea lor în legi internationale s-a petrecut însa de abia în 1976, când cele doua Pacte privind drepturile omului , drepturile civile si politice, precum si drepturile economice si sociale, au intrat în vigoare. Cel putin în ceea ce îi privea pe semnatarii acestor Conventii, drepturile omului devenisera în sfârsit norme legale, chiar daca doar statele erau cele care puteau veghea la îndeplinirea lor. Limitarile rezultate din acest fapt au fost, prin urmare, considerabile, mai ales în ceea ce privea implementarea masurile practice de veghere asupra respectarii drepturilor omului. Considerabil a fost însa si progresul realizat prin aceste Conventii. Acest progres este dovada clara a existentei unei constiinte juridice universale, care penetreaza structura verticala a sistemului international si care relativizeaza principiul suveranitatii statale. Prin acest progres, individul a devenit subiectul politicii, devenind posesorul unor drepturi reale, ce nu pot fi minimalizate sau limitate de autoritatea statala21. Drepturile omului sunt o expresie a faptului ca, în ciuda tuturor diferentelor socio-culturale, exista unele interese de baza, comune tuturor oamenilor de pe acest Pamânt. Faptul ca aceste drepturi cer sa fie articulate, dovedeste renasterea politica a omenirii si arata ca s-a format cel putin o norma politica fundamentala, care pretinde sa fie respectata pe tot cuprinsul lumii. Formularea acestora si ridicarea lor la rangul de norma internationala reprezinta una dintre cele mai importante realizari ale dreptului international si ale specialistilor din domeniu. Schimbarea normelor transforma si constiintele, influentând astfel, chiar daca în mod indirect si de durata, comportamentele. Aceasta este contributia pe care o au întru instaurarea pacii. Pe de alta parte, codificarea dreptului international si dezvoltarea sa viitoare nu trebuie supraestimate în ceea ce priveste functionalitatea. Motivele cele mai însemnate în acest sens au fost deja amintite. 21 WLADISLAW TATARKIEWICZ, Conflictul. Doua perspective filosofice, în vol. adevar , Bucuresti, Editura Punct, 2000, p. 15. Pagina | 16 Despre

Dreptul international este si va fi mereu un drept consensual, care depinde de acceptul statelor participante. Aportul sau la crearea pacii este pe atât de mare pe cât o permit membrii sistemului. Doar acestia pot decide daca si în ce masura dreptul international poate instaura pacea. Bibliografia lucrarii: 1. BOBOC, ALEXANDRU, Filosofia contemporana. Orientari si tendinte în filosofia secolului XX, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1980, p. 81. 2. DEWEY, JOHN, Democratie si politica, Bucuresti, Editura Politica, 1972. 3. DUMITRIU, ANTON, Istoria razboiului, Bucuresti, Editura Fundatiei Soros, 1999. 4. LYOTARD, JEAN FRANCOIS, Conditia postmoderna a familiei, Bucuresti, Editura Babel, 2000. 5. MARGA, ANDREI, Introducere în filosofia contemporana, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1988. 6. TATARKIEWICZ, WLADISLAW, Conflictul. Doua perspective filosofice, în vol. Despre adevar , Bucuresti, Editura Punct, 2000. Pagina | 17

7. VATTIMO, GEORGIO, Societatea transparenta, Constanta, Editura Pontica, 1995. Cuprinsul lucrarii: 1. Violenta: delimitari conceptuale si terminologice, p. 2; 2. Tipologia violentei, p. 4; 3. Violenta in familie, p. 6; · Influente asupra dezvoltarii copiilor; 3. Educatie pentru pace, p. 8; · Strategia de pace în dreptul international; Pagina | 18

Pagina | 19