Accepţiunea noţiunii de drept Cuvântul “drept” derivă din latinescul directus care evoca sensul de direct, rectiliniu, drept

, o linie dreaptă, adică o regulă de conduită1. În limba latină cuvântul ce corespunde substantivului drept era jus, traductibil în dreptate, drept, lege. Şi în alte limbi cuvântul este utilizat cu aceeaşi semnificaţie: la francezi “droit”, la italieni “dirito”, la spanioli “derecha”, “recht” la germani sau “right” la englezi. Însă uzual termenul drept desemnează mai multe situaţii sau sensuri cum ar fi: 1. Dreptul obiectiv – ca totalitate a normelor juridice adică a regulilor de comportament instituite în societatea, conduita legiferată. Acest termen se mai numeşte şi drept reglementar, sau drept obiectiv. El are misiunea de a stabili modalităţile extrem de variate impuse de viaţa socială în care indivizii să se comporte şi accepte nevoile sociale proprii şi ale celorlalţi indivizi. Aceste reguli de comportament, de reglementare, impun obligaţii, stabilesc şi garantează drepturi şi libertăţi, instituie modalităţile şi condiţiile pentru desfăşurarea activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice, sociale, politice etc., ocrotesc interese, recunosc anumite capacităţi, aptitudini ale persoanelor şi posibilităţi ale Statului de a ocroti aceste drepturi stabilite sau recunoscute persoanelor. Acest ansamblu de reguli trebuie să creeze o armonie între nevoie şi libertate, un echilibru al celor două elemente. Nevoia sau necesitatea socială este impusă de societatea umană care, pentru a se dezvolta coerent şi rectiliniu are nevoie de ordine, de reguli precise, iar Statul cel care dă naştere, formal dreptului acţionează în aşa măsură încât prin regulile de drept ce le instituie să îmbine armonios şi eficient necesitatea cu libertatea. Statul este în aceeaşi măsură reprezentantul şi al minorului şi al majorului, al femeii sau al bărbatului, al bogatului sau al săracului. Deci Statul trebuie să fie egal pentru toţi ţinând seama de interesele generale. Aceste interese sunt percepute de stat ca un cadru minim necesar în care trebuie să se regăsească viaţa societăţii. Dreptul obiectiv în vigoare se numeşte drept pozitiv. a) Dreptul subiectiv. O altă accepţiune a cuvântului drept semnifică şi facultatea, prerogativele, obligaţiile ce-i revin unei persoane şi totodată posibilităţile acesteia de a-şi apăra împotriva terţilor anumite drepturi sau interese recunoscute şi protejate juridic. Acest drept se numeşte drept subiectiv, al subiectului relaţiei juridice ipotetice sau consumate. Dreptul subiectiv îşi are izvorul în dreptul reglementar, obiectiv. Romanii făceau distincţie între norma agendi (drept obiectiv) şi facultas agendi2 (drept subiectiv). Referitor la aceste accepţiuni ale cuvântului “drept”, în unele limbi se utilizează cuvinte deosebite. Spre exemplu în limba engleză dreptul obiectiv este desemnat prin “law”, iar dreptul subiectiv prin “right”, iar în germană, cuvântul “recht”, de principiu, are în vedere ambele categorii de drepturi – obiectiv şi subiectiv – însă întâlnim şi expresia “berechtigung”. La francezi “Droit” înseamnă drept obiectiv, iar “droit”, drept subiectiv3. b) Dreptul ca ştiinţă. Termenul “drept” se utilizează şi atunci când se desemnează ştiinţa juridică, ştiinţa dreptului, deci dreptul ca ştiinţă, acea activitate de cercetare a nevoilor sociale şi a reglementărilor juridice4. Obiectul ştiinţei dreptului îl constituie pe de o parte normele juridice, dreptul obiectiv, dar şi cerinţele sociale care au impus Statului să reglementeze, să adopte norme juridice. Dreptul ca orice ştiinţă trebuie definit prin prisma obiectului său, adică ceea ce reglementează, ţinând seama şi de elementele: istoric, tradiţie, drept comparat şi necesitatea armonizării dreptului intern cu dreptul comunitar european. Când ne referim la Facultatea de Drept, avem în vedere tot sensul de ştiinţă a dreptului. De fiecare dată când termenul drept se utilizează în general, fără o precizare anume se poate afirma că avem în vedere dreptul obiectiv, pozitiv. Termenul “drept” se utilizează şi ca adjectiv, hotărâre dreaptă, om drept, măsură dreaptă etc. el implică o semnificaţie apreciativă, morală, conformă ideii de etic, de dreptate.

1 2

Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op.cit., pag.7. N.Popa, op.cit., pag.43. 3 Idem. 4 P.C.Vlachide, Repetiţia principiilor de drept civil, vol.I, Ed.Europa Nova, 1994, pag.19 şi urm.