INTRODUCERE

Încă de la crearea Comunităţii Economice Europene la 25 martie 1957, s-a prevăzut
crearea unei uniuni economice şi monetare, ceea ce înseamnă, pe scurt, libera circulaţie în
cadrul comunităţii a mărfurilor, serviciilor, capitalului şi forţei de muncă, precum şi
adoptarea unei monede unice.
Primul deziderat, cel al eliminării barierelor de orice tip din calea circulaţiei
mărfurilor, serviciilor şi factorilor de producţie a fost pe deplin realizat 36 de ani mai
târziu, la 1 ianuarie 1993 când a început să funcţioneze Piaţa Unică. Cel de-al doilea
obiectiv a fost atins la 1 ianuarie 1999, când ratele de schimb a 11 ţări din cele 15 din
cadrul Uniunii Europene au fost fixate irevocabil faţă de noua monedă – Euro.
Aşa cum se previzionase, crearea Pieţei Unice a dat un nou suflu relaţiilor
comerciale dintre ţările membre.
Statisticile indică evoluţia comerţului în cadrul Uniunii Europene, însă nu prezintă
natura acestor schimburi, structura lor şi mai ales cauza lor. Ţările cele mai dezvoltate ale
Uniunii au structural o compoziţie foarte diversă de cea a ţărilor mai puţin dezvoltate.
Urmărirea valorică a schimburilor între ţări, aşa cum e ea prezentată în statistici, nu permite
sesizarea acestor diferenţe.
Scopul acestei lucrări este cercetarea naturii şi cauzelor acestor schimburi. Pentru a
putea fi înţelese, lucrarea va aborda cercetarea lor din dublă ipostază – teoretică şi
empirică. Prima parte va avea în vedere cele mai de seamă contribuţii teoretice în analiza
comerţului internaţional, tocmai pentru că abordarea teoretică a mecanismului schimburilor
intracomunitare presupune cunoaşterea cercetărilor pe plan teoretic, fiind o îmbinare a
diverselor teorii emise. În acest sens, vor fi prezentate teoriile clasice ale lui Ricardo –
Torrens şi Hecksher – Ohlin, ca şi cele moderne – teoria economiilor de scară, cea a
ciclului produsului şi nu în cele din urmă, teoria concurenţei monopolistice. Partea a doua
va trata comerţul intracomunitar, natura sa, schimburile inter şi intra-ramuri, metodologia
de măsurare a acestor schimburi, precum şi explicaţia teoretică a acestor schimburi.
Lucrarea doreşte să îmbine planul teoretic cu cel practic. Teoriile prezentate vor fi
urmărite nu doar din punct de vedere teoretic, ci şi empiric, pentru a se vedea în ce măsură
ele sunt viabile, în ce măsură ele explică evoluţia reală a comerţului internaţional şi mai
ales intracomunitar.
TEORIILE COMERŢULUI INTERNAŢIONAL.
În prezentarea modelelor teoretice ce urmează vor fi făcute anumite ipoteze care
vor condiţiona validitatea legităţilor pe care le generează. Multe din aceste ipoteze vor
părea nerealiste iar altele foarte greu de îndeplinit. Pentru eliminarea sau atenuarea acestor
condiţionări nerealiste au fost elaborate multe alte modele plecând de la cele de bază.
Scopul acestei prime părţi a lucrării nu este de cel de a cerceta aceste “extensii” teoretice,
ci acela de a urmări doar modelele de bază în caracteristicile lor cele mai relevante pentru
studiul de faţă.
Preţul pe piaţa mondială este o caracteristică esenţială şi intrinsecă a fiecărui
model. Nivelul său mondial comparativ cu cel intern pentru un acelaşi bun este esenţial
pentru a stabili poziţia de importator sau exportator a ţării respective sau luarea de măsuri
de politică comercială.
Fig. 1 prezintă modul de formare a preşului pe piaţa mondială, presupunând că
există numai două ţări A şi B care comercializează în mod liber, fără a fi împiedicate de
orice bariere tarifare sau netarifare. În fiecare industrie preţul bunului x e determinat de
intersecţia curbei cererii cu cea a ofertei. Presupunem că în situaţie autarhică (nu există
schimburi externe), preţul bunului x este mai mare în ţara A decât în ţara B (P
A
> P
B
).
Diferenţa între curba ofertei ţării A, S
A
şi cea a cererii D
A
formează curba mondială a cererii
D
x
, iar excedentul ofertei S
B
peste cererea D
B
formează curba mondială a ofertei S
x
.
Intersecţia celor două curbe are loc în punctul E, la preţul P
w
, între P
A
şi P
B.
În acest punct
cantitatea vândută este egală cu cea cumpărată şi egală cu excedentul cererii interne faţă de
ofertă în ţara A şi cu surplusul ofertei interne peste cererea din ţara B.
FIGURA
Determinarea în acest mod a preţului este simplă însă superficială. Modelul
prezintă curbele cererii şi ofertei fără a da explicaţii în legătură cu factorii care le
determină, pe ce bază sunt construite. În consecinţă este imposibil de previzionat cum se
vor deplasa acestea în cazul unor mişcări mai profunde în economiile ţărilor respective.
Este rolul teoriilor să explice care sunt determinanţii comerţului internaţional
Modelul Ricardo – Torrens. Productivitatea muncii şi avantajul comparativ.
Acest model poate fi sintetizat prin următoarea afirmaţie: fiecare ţară se
specializează în producţia acelor bunuri pe care le realizează relativ mai avantajos decât
celelalte ţări. Ipotezele acestui model sunt:
1. Lumea e redusă la două ţări care produc două bunuri;
2. Costul producerii unui bun într-o ţară e constant indiferent cât de mult creşte sau scade
producţia acelui bun;
3. Concurenţa pe piaţă e perfectă, deci nu există profituri, iar preţul bunului este egal cu
costul producerii lui;
4. Costul unui bun e determinat de cantitatea de muncă cheltuită pentru a-l produce;
5. Costurile de transport sunt neglijabile.
Presupunem că ţările A şi B produc grâu şi vin. Notăm cu A
LG
şi A
LW
numărul de
ore de muncă necesare pentru a produce un kilogram de grâu şi un litru de vin. În
continuare notăm cu Q
G
, respectiv Q
W
, producţiile de grâu, respectiv vin. De asemenea,
presupunem că în economie este o ofertă iniţială de L ore-om. Limitele producţiei sunt date
deci de inegalitatea A
LG
*Q
G
+ A
LW
*Q
W
< L. Atunci costul de oportunitate al unui kg de
grâu este egal cu numărul de litri de vin la care ar trebui să se renunţe pentru a se putea
produce un kg suplimentar de grâu. Un kg de grâu necesită A
LG
ore-om, deci într-o oră de
muncă se puteau produce 1/ A
LW
litri de vin. Aşadar costul de oportunitate al grâului faţă de
vin este A
LG
/A
LW
indiferent de producţie(condiţia 2).*
Q
W
L/A
LW
L/A
LG
Q
M
Presupunem că P
W
este preţul unui litru de vin şi P
G
cel al unui kg de grâu în ţara A.
întrucât munca este singurul factor de producţie iar preţul este egal cu costul (condiţiile 3 şi
4). Preţul vinului este egal cu P
W
= A
LW
*W, iar cel al grâului este P
G
= A
LG
*W, unde W
reprezintă salariul mediu orar în ţara A.
Aceeaşi condiţie 3 ne asigură că salariile în cele 2 “industrii” sunt egale, pentru că
dacă ar fi mai mari într-una, mobilitatea perfectă a muncitorilor presupusă de concurenţa
perfectă va conduce la angajarea în ţara ce oferă cel mai înalt nivel al salariului, sporind
oferta de muncă şi favorizând scăderea acestuia până când salariile se vor egaliza. Deci în
situaţie de autarhie avem W = P
W
/A
LW
= P
G
/A
LG.
În condiţiile în care ţara trece la deschidere totală, P
W
şi P
G
nu vor mai fi
determinaţi de factori interni, iar dacă P
Wint
/A
LW
< P
Gint
/A
LG
(1) , adică salariile în sectorul
vinului sunt mai mici decât în cel al grâului iar toţi muncitorii din A vor produce grâu.
Condiţia 1 poate fi rescrisă

int
int
W
G
LW
LG
P
P
A
A
<
(2), adică economia se va specializa în producţia de grâu dacă preţul
relativ al grâului depăşeşte costul său de oportunitate şi se va specializa în producţia de vin
dacă preţul relativ al acestuia este superior costului său de oportunitate.
Comerţul într-o cu un singur factor ?????
Putem presupune că într-o stare de autarhie ţara A produce grâu relativ mai ieftin
decât ţara B, adică producând un kilogram suplimentar de grâu renunţă la mai puţini litri de
vin decât ţara B (costul de oportunitate al grâului faţă de vin e mai mic în A faţă de B).
*
*
LW
LG
LW
LG
A
A
A
A
<
Deci A are avantaj comparativ în producerea de grâu, iar B în producerea vinului
(frontiera posibilităţilor de producţie e mai înclinată pentru B decât pentru A). Preţul
internaţional determinat în modul arătat la începutul capitolului se va situa între preţurile
relative interne înainte de deschidere:
*
*
int
int
W
G
W
G
W
G
P
P
P
P
P
P
< <
Aşa cum am arătat, ţările se vor specializa complet, A în producţia de grâu iar B în
producţia de vin. Această specializare va fi benefică amândorura, pentru că A va “produce”
vin indirect, schimbând un kilogram de grâu pe mai mulţi litri de vin decât ar fi schimbat în
condiţii de autarhie. Într-adevăr, A ar produce într-o oră 1/A
LW
litri de vin. În aceeaşi oră,
ar putea produce 1/A
LG
kg de grâu. Un kg de grâu poate “produce” indirect (adică să fie
schimbat pe) P
Gint
/ P
Wint
litri de vin, adică 1/A
LG
ar putea “produce” 1/A
LG
* P
Gint
/ P
Wint
litri
de vin.
Întrucât 1/A
LG
* P
Gint
/ P
Wint
> 1/A
LW
(vezi relaţia (2)), rezultă că e mai avantajos
pentru A să producă numai grâu şi să-l schimbe pe vin. Astfel, frontiera posibilităţilor de
producţie se lărgeşte pentru ambele ţări, cum arată şi figura 3.
Q
W
Q
W
*
Q
G
Q
G
*
Ţara A Ţara B
Prezentarea de mai sus este validă în cazul în care schimbul se face prin troc, când
o cantitate dintr-un bun e schimbată pe o altă cantitate dintr-un alt bun. Însă într-o
economie intervin şi banii, iar salariile sunt exprimate în bani. Pentru exemplificare să
luăm exemplul următor:
Grâu Preţ grâu Vin Preţ vin
Ţara A A
LG
= 1 P
G
= w A
LW
= 2 P
W
= 2w
Ţara B A
LG
*
= 6 P
G
*
= 6w
*
A
LW
*
= 3 P
W
*
= 3w
*
Ţara A are avantaj comparativ în producerea grâului, iar ţara B în producerea
vinului. Însă ţara A necesită pentru producerea unui kg de grâu de 6 ori mai mult timp, iar
pentru vin de 1.5 ori mai mult. Se pune întrebarea: cum este posibil ca ţara B să vândă mai
ieftin ca A vinul, în care are avantaj comparativ?
După cum se observă, intervin salariile pe care, pentru simplitate, le exprimăm în
aceeaşi monedă. Pentru ca vinul produs de B să coste mai puţin decât cel produs în A,
trebuie ca salariile în B să reflecte diferenţa de productivitate. Pentru ca A să vândă grâu în
pofida salariilor mai mici din B în pofida salariilor mai mici din B, iar B să vândă vin în
pofidă productivităţii mai mari din A următoarele relaţii trebuie îndeplinite:
Dacă B acordă salarii mai mari ca limita superioară 2w/3, atunci nu va mai putea
vinde vinul care ar costa mai mult ca în ţara A. Dacă w
*
ar coborâ sub w/6 atunci A nu va

,
_

¸
¸
∈ ⇒
¹
¹
¹
;
¹
¹
¹
¹
'
¹
>
<

¹
¹
¹
;
¹
¹
¹
¹
'
¹
>
<
3
2
,
6
3 2
6
*
*
*
*
*
w w
w
w w
w w
P P
P P
V V
G G
mai putea vinde nici un bun pe piaţa mondială. Aşadar ţările mai puţin dezvoltate pot
concura cu cele dezvoltate doar plătind salarii care să reflecte diferenţa de productivitate.
Problema care se pune este dacă modelul Ricardian e confirmat empiric. Toate
testele efectuate în acest sens i-au confirmat predicţiile şi aceasta dintr-un motiv simplu:
este normal ca productivitatea să fie unul din factorii principali în determinarea fluxurilor
comerciale dintre ţări.
Mac Dougal (1937), Robert Stem (1949) şi Bela Balassa (1950) au verificat relaţia
dintre productivitate, exporturi şi salarii în relaţiile comerciale dintre S.U.A. şi Marea
Britanie. În 20 dintre cele 25 de ramuri ale industriei prelucrătoare, în care producţia
S.U.A. era mai mare de mai mult de 2 ori decât cea a Marii Britanii (salariile S.U.A. erau
aproximativ de 2 ori mai mari ca ale Marii Britanii), raportul dintre exporturile celor 2 ţări
era mai mare ca 1.
Modelul Ricardian nu explică pe ce se bazează avantajul comparativ. Modelele
următoare, începând cu cel al lui Hecksher-Ohlin explică aceste cauze, factorii care îl
determină.
Modelul Hecksher-Ohlin
Ideea de bază a acestui model elaborat de Eli Hecksher (1879-1951) şi Bertil Ohlin
(1899-1975) constă în două premise:
a) Bunurile diferă în ceea ce priveşte factorii de producţie utilizaţi;
b) Ţările sunt dotate cu factori de producţie diferiţi.
Ca şi în cazul precedent, există nişte premise ce condiţionează validitatea
modelului, asupra cărora nu se va insista:
1. Există doar două ţări, fiecare înzestrată cu 2 factori de producţie (muncă şi capital) şi
care produc 2 bunuri (stofă şi automobile);
2. Tehnologia este aceeaşi în ambele ţări;
3. Concurenţa este perfectă;
4. Factorii de producţie sunt perfect mobili înăuntrul ţărilor, însă perfect imobili între ele;
5. Preferinţele consumatorilor sunt apropiate (nu necesar identice) în cele 2 ţări;
6. Comerţul între cele 2 ţări se desfăşoară perfect liber;
7. Costurile de transport sunt nule;
8. Factorii de producţie sunt omogeni.
Teoria înzestrării cu factori cuprinde 4 teoreme:
I. Teorema lui Hecksher-Ohlin: O ţară deţine avantaj comparativ în acele bunuri care
utilizează intens acel factor pe care-l deţine în mod abundent;
II. Teorema egalizării preţurilor factorilor: Comerţul liber egalizează veniturile factorilor
de producţie în cele 2 ţări, substituind astfel necesitatea mobilităţii externe a factorilor;
III. Teorema lui S_____-Samuelson: Creşterea preţului relativ al unui bun duce la sporirea
în termenii ambelor bunuri venitul real al factorului intens utilizat în producerea acelui
bun şi reduce în termenii ambelor bunuri venitul real al celuilalt factor;
IV. Teorema lui Rybczynski: Atunci când coeficienţii de producţie sunt daţi, iar factorii de
producţie sunt deplin utilizaţi, o creştere a înzestrării unuia din factori sporeşte
producţia acelui bun care utilizează respectivul factor intens şi reduce producţia acelui
bun.
Nu vom prezenta decât teoremele I, II şi III, care au o mai mare relevanţă pentru
studiul de faţă.
Definim noţiunile:
A
KC
– numărul de unităţi valorice convenţionale pentru producerea unui metru de stofă;
A
LC
– numărul de om-ore muncă necesare pentru producerea unui metru de stofă;
A
KA
– numărul de unităţi convenţionale necesare pentru producerea unui automobil;
A
LA
– numărul de om-ore muncă necesare pentru producerea unui automobil;
L – disponibilul total de forţă de muncă (măsurat în om-ore) in ţară;
K – disponibilul total de capital (unităţi convenţionale).
Presupunerea că producerea stofei e intensiva în muncă (adică producerea unui
automobil e intensivă în capital) se exprimă prin:
Cantităţile de stofă şi automobile produse în economie, Q
C
respectiv Q
A
, sunt
restricţionate de disponibilul existent de forţă de muncă şi capital, L şi K.
Aceste constrângeri exprimate grafic prin frontiera posibilităţilor de producţie sunt
ilustrate în figura 4a:
Q
A
Q
A
L/A
LA
L/A
LA
A
K
2
/A
KA
B
K/A
KA
K
1
/A
KA
C
C
L/A
LC
K/A
KC
Q
C
L/A
LC
Q
C
Figura 4a Figura 4b
Figura 4b arată cum influenţează producţia celor 2 bunuri sporirea capitalului
disponibil ilustrată prin deplasarea frontierei posibilităţilor de producţie de la K
1
la K
2
.
După cum se observă, producţia de automobile creşte, iar cea de stofă scade. Explicaţia
economică este următoarea: oferta suplimentară de capital determină o intensificare a
activităţii care îl utilizează relativ mai intens, adică creşte producţia de automobile (de la
Q
A1
la Q
A2
). Dar producţia de automobile necesită şi factorul muncă, care este deplasat din
industria textilă în industria automobilistică pentru a putea satisface cererea de muncă din
acest sector. Acesta este efectul Rybczynski.
Frontiera posibilităţilor de producţie din figura 4b este o linie frântă. Pe intervalul
A-B, respectiv B-C, renunţarea la producerea unui automobil duce la o creştere constantă
pe intervale a producţiei de stofă. Costul de oportunitate a producerii unui automobil e
constant pe tot intervalul A-B (egal cu panta FPP a capitalului), respectiv pe B-C (egal cu
panta FPP a muncii).
Această ipoteză este nerealistă întrucât costul de oportunitate al producerii unui bun
e crescător, adică trebuie sacrificate cantităţi din ce în ce mei mari din cel de-al doilea bun
pentru a fi eliberate resurse suficiente pentru producerea unei unităţi adiţionale din primul.
KA
LA
KC
LC
A
A
A
A
>
¹
;
¹
¹
'
¹
≤ +
≤ +
K Q A Q A
L Q A Q A
A KA C KC
A LA C LC
Acest cost de oportunitate apare din faptul că factorii de producţie nu sunt în realitate
perfect mobili (relaxăm astfel condiţia 4 pentru a aduce modelul mai aproape de realitate)
existând costuri în mutarea lor de la o industrie la alta. Astfel FPP nu mai este o linie
frântă, ci e curbă, reflectând creşterea costurilor de oportunitate (fig. 5a).
Frontiera posibilităţilor de producţie ilustrată de curba FF corespunde ţării A,
analizată anterior, iar curba F
1
F
1
corespunde ţării B. Putem presupune că iniţial ţările au
avut o dotare în capital şi muncă similară (aproximativ acelaşi raport al dotării). Creşterea
resurselor de capital ilustrată în figura 4b determină în cazul costurilor de oportunitate
crescătoare o deplasare neuniformă a FF mai mult în direcţia producţiei de automobile (ce
utilizează capitalul mai intensiv ca industria textilă). Ţara B în care presupunem o creştere
a resurselor de muncă determină o creştere a producţiei mai mult în direcţia stofei, ce
utilizează munca relativ mai intens decât industria automobilistică.
Punctul de pe FPP în care economia va produce va fi determinat de preţul relativ
P
C
/P
A
. Oricare ar fi preţ relativ economia va încerca să maximizeze producţia, adică
valoarea produsă de cele 2 ramuri, V = P
C
*Q
C
+ P
A
*Q
A
. În figura 5b sunt trasate linii de
izovaloare, pentru un P
C
/P
A
dat (liniile sunt paralele). Dacă preţul automobilelor va creşte
ţara A va produce mai multe automobile şi mai puţină stofă (P
C
/P
A
scade, VV e mai
înclinată).
Fie D
C
şi D
A
cantităţile consumate de stofă şi automobile. Valoarea consumată
trebuie să egaleze pe cea produsă deci:
P
C
*D
C
+ P
A
*D
A
= P
C
*Q
C
+ P
A
*Q
A
= V (1)
Esenţa indică şi că punctele de consum şi producţie trebuie să se afle pe aceeaşi
linie izovalorică. FPP şi curbele de izovaloare sunt produse ale ofertei. Exigenţele din
partea cererii sunt determinate de curbele de indiferenţă care reprezintă preferinţele
consumatorilor dintr-o economie (fig. 5a). Dată fiind FPP (fig. 5a) şi harta curbelor de
indiferenţă, cantităţile produse din cele 2 bunuri vor fi date de poziţia punctului P, în care
se poate atinge cel mai mare grad de utilitate pentru consumatori (şi probabil pentru se află
pe FPP).
T’
C’
QA
B
T
QA
P
V
V
QA
QC QC F1 F
QA
F
F1
Figura prezintă situaţia celor 2 ţări înainte şi după ce fac comerţ. Aici este pusă în
valoare teoria H-O, adică fiecare ţară respectivă dispune relativ abundent. Ţara A e relativ
mai dotată cu capital, deci va exporta automobile iar B va exporta stofă. Preţul relativ al
stofei este mai mic în B decât în A (tangenta în A
*
e mai înclinată decât în A, P
C
/P
A
>
P
C
*
/P
A
*
). Preţul mondial se va stabili între cele două preţuri relative interne :
Faptul că după deschidere, în cele două ţări preţurile relative sunt egale este ilustrat
de înclinaţia egală a dreptelor TT şi T’T’. Ţara A va consuma cantităţile date de punctul C
(determinat de tangenta la VV a curbei de izoutilitate 2) şi va produce în A. Întrucât curba
de izoutilitate 2 se află la dreapta curbei 1, bunăstarea consumatorilor în A a crescut. Ţara
A va exporta BD unităţi de automobile şi va importa DC metri de stofă. Egalitatea valorică
între exporturi şi importuri este asigurată de ecuaţia (1).
TEORIA HECKSHER – OHLIN ÎN PRACTICĂ
Primul test al teoriei a fost realizat de Wassily Leontief, care a calculat proporţia în care
exporturile şi importurile americane utilizează factorii capital şi forţă de muncă. Datele
privind importurile nefiind disponibile, el a calculat proporţia utilizării factorilor pentru
bunuri importate, produse în S.U.A. Teoria H–O potrivit căreia S.U.A. trebuia să exporte
bunuri intensive şi capital (întrucât S.U.A. era o ţară bogată în capital în comparaţie cu
restul lumii), şi să importe produse care foloseau intensiv munca, nu a fost confirmată.
Raportul capital – muncă calculat de Leontief era chiar cu 20% mai mare în cazul
importurilor decât în cazul exporturilor.
Paradoxul lui Leontief a fost explicat din două puncte de vedere:
• s-a dovedit că din punct de vedere metodologic, al agregării datelor, s-au făcut erori;
• ipotezele restrictive pe care se bazează modelul H–O fac puţin probabilă realizarea sa
în practică.
Din prima categorie de probleme amintim problema resurselor naturale. S.U.A. importă o
cantitate importantă de resurse naturale intensive în capital fizic. Excluderea resurselor
naturale din cadrul importurilor a explicat în oarecare măsură paradoxul, însă nu a reuşit
să-l răstoarne. O parte din importurile S.U.A. (ceai, cafea) puternic intensive în muncă n-au
fost luate în considerare pentru că S.U.A. nu produce aşa ceva.
1’
2’
T’
B’
D’
QC
C
2 1
A D
T QC
A
C
A
C
A
C
P
P
P
P
P
P
< <
int
int
*
*
Cea de-a doua categorie este mai importantă şi se referă la caracterul nerealist al ipotezelor
modelului. Aceste ipoteze fac aproape inaplicabilă teoria pentru ţările cu nivele de
dezvoltare foarte diferite. Vom arăta însă că condiţiile existente în prezent în cadrul
Uniunii Europene se apropie de restricţiile modelului.
O primă ipoteză nerealistă este că factorii de producţie sunt omogeni. Realitatea arată însă
că factorul capital îmbracă o multitudine de forme (fizic, financiar, uman), iar munca este,
la rândul ei, de mai multe tipuri: necalificată, calificată, înalt calificată. Cercetări ulterioare
au arătat că dacă Leontief ar fi considerat forţa de muncă înalt calificată de care dispune
S.U.A., rezultatele testului ar fi corespuns exact predicţiilor modelului H–O.
O a doua restricţie este presupunerea că tehnologia utilizată în producerea celor două
bunuri e aceeaşi în ambele ţări. Adevărul este că nu numai că tehnologia nu este aceeaşi
peste tot, dar decalajul tehnologic dintre diferite ţări este atât de mare încât poate invalida
din start modelul. Această condiţie este îndeplinită într-o proporţie considerabilă de ţările
U.E., dat fiind gradul lor apropiat de dezvoltare.
Concurenţa dintre ţări nu este perfectă, iar comerţul este supus barierelor tarifare şi
netarifare de tot felul. Această prezumţie nu este valabilă însă pentru U.E., începând cu 1
ianuarie 1993, astfel încât putem considera condiţia 6 ca fiind îndeplinită. Organele de
supraveghere a concurenţei şi măsurile luate pentru creşterea acesteia spre beneficiul
consumatorului fac ca în interiorul U.E. să se exercite dacă nu o concurenţă perfectă, atunci
măcar una monopolistică.
O altă ipoteză presupune gusturile consumatorilor similare (ipoteza 5). Dacă aceasta nu
este adevărată pentru o mare parte din ţările lumii, totuşi, în cadrul U.E., datorită unei
culturi comune şi unor venituri apropiate, ipoteza poate fi considerată ca fiind îndeplinită.
Neverosimilitatea ipotezelor modelului H–O îi erodează capacitatea de explicare şi
previziune a fluxurilor comerciale. Cu toate acestea, segmente importante ale comerţului
internaţional urmează tendinţele fundamentale prezise de această teorie. Uniunea
Europeană este un caz particular, natura particulară a ţărilor care o compun şi a relaţiilor
dintre ele făcând ca ea să aibă o deosebită însemnătate în explicarea naturii schimburilor
intra-comunitare, între ţările U.E., aşa cum va fi ilustrat în capitolul II.
Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate

la preţul Pw. Productivitatea muncii şi avantajul comparativ. între PA şi PB. presupunem că în economie este o ofertă iniţială de L ore-om. Ipotezele acestui model sunt: 1. iar excedentul ofertei SB peste cererea DB formează curba mondială a ofertei Sx. Intersecţia celor două curbe are loc în punctul E. pe ce bază sunt construite. Modelul prezintă curbele cererii şi ofertei fără a da explicaţii în legătură cu factorii care le determină. respectiv vin. deci într-o oră de . FIGURA Determinarea în acest mod a preţului este simplă însă superficială. În fiecare industrie preţul bunului x e determinat de intersecţia curbei cererii cu cea a ofertei. Presupunem că ţările A şi B produc grâu şi vin. 2. SA şi cea a cererii DA formează curba mondială a cererii Dx. În consecinţă este imposibil de previzionat cum se vor deplasa acestea în cazul unor mişcări mai profunde în economiile ţărilor respective. Diferenţa între curba ofertei ţării A. preţul bunului x este mai mare în ţara A decât în ţara B (P A > PB). 4. Concurenţa pe piaţă e perfectă. În continuare notăm cu QG. Costul producerii unui bun într-o ţară e constant indiferent cât de mult creşte sau scade producţia acelui bun. Un kg de grâu necesită ALG ore-om. 3. 1 prezintă modul de formare a preşului pe piaţa mondială. deci nu există profituri. Este rolul teoriilor să explice care sunt determinanţii comerţului internaţional Modelul Ricardo – Torrens. Acest model poate fi sintetizat prin următoarea afirmaţie: fiecare ţară se specializează în producţia acelor bunuri pe care le realizează relativ mai avantajos decât celelalte ţări. iar preţul bunului este egal cu costul producerii lui. Lumea e redusă la două ţări care produc două bunuri. respectiv QW.Fig. De asemenea. Presupunem că în situaţie autarhică (nu există schimburi externe). Limitele producţiei sunt date deci de inegalitatea ALG*QG + ALW*QW < L. Costul unui bun e determinat de cantitatea de muncă cheltuită pentru a-l produce. presupunând că există numai două ţări A şi B care comercializează în mod liber. 5. producţiile de grâu. Costurile de transport sunt neglijabile. Atunci costul de oportunitate al unui kg de grâu este egal cu numărul de litri de vin la care ar trebui să se renunţe pentru a se putea produce un kg suplimentar de grâu. fără a fi împiedicate de orice bariere tarifare sau netarifare. Notăm cu ALG şi ALW numărul de ore de muncă necesare pentru a produce un kilogram de grâu şi un litru de vin. În acest punct cantitatea vândută este egală cu cea cumpărată şi egală cu excedentul cererii interne faţă de ofertă în ţara A şi cu surplusul ofertei interne peste cererea din ţara B.

întrucât munca este singurul factor de producţie iar preţul este egal cu costul (condiţiile 3 şi 4). Comerţul într-o cu un singur factor ????? Putem presupune că într-o stare de autarhie ţara A produce grâu relativ mai ieftin decât ţara B. pentru că dacă ar fi mai mari într-una. iar cel al grâului este PG = ALG*W. unde W reprezintă salariul mediu orar în ţara A. adică salariile în sectorul vinului sunt mai mici decât în cel al grâului iar toţi muncitorii din A vor produce grâu. Deci în situaţie de autarhie avem W = PW /ALW = PG /ALG. adică economia se va specializa în producţia de grâu dacă preţul ALW PW int relativ al grâului depăşeşte costul său de oportunitate şi se va specializa în producţia de vin dacă preţul relativ al acestuia este superior costului său de oportunitate. * ALG ALG < * ALW ALW Deci A are avantaj comparativ în producerea de grâu. adică producând un kilogram suplimentar de grâu renunţă la mai puţini litri de vin decât ţara B (costul de oportunitate al grâului faţă de vin e mai mic în A faţă de B). Preţul internaţional determinat în modul arătat la începutul capitolului se va situa între preţurile relative interne înainte de deschidere: * PG PG int PG < < * PW PW int PW . PW şi PG nu vor mai fi determinaţi de factori interni. iar B în producerea vinului (frontiera posibilităţilor de producţie e mai înclinată pentru B decât pentru A). Aşadar costul de oportunitate al grâului faţă de vin este ALG/ALW indiferent de producţie(condiţia 2). mobilitatea perfectă a muncitorilor presupusă de concurenţa perfectă va conduce la angajarea în ţara ce oferă cel mai înalt nivel al salariului. În condiţiile în care ţara trece la deschidere totală.* QW L/ALW L/ALG QM Presupunem că PW este preţul unui litru de vin şi PG cel al unui kg de grâu în ţara A. Preţul vinului este egal cu PW = ALW*W. Aceeaşi condiţie 3 ne asigură că salariile în cele 2 “industrii” sunt egale. Condiţia 1 poate fi rescrisă ALG PG int < (2).muncă se puteau produce 1/ ALW litri de vin. sporind oferta de muncă şi favorizând scăderea acestuia până când salariile se vor egaliza. iar dacă PWint /ALW < PGint /ALG (1) .

Însă ţara A necesită pentru producerea unui kg de grâu de 6 ori mai mult timp.Aşa cum am arătat. Într-adevăr. Însă într-o economie intervin şi banii. ţările se vor specializa complet. pentru că A va “produce” vin indirect. le exprimăm în aceeaşi monedă. rezultă că e mai avantajos pentru A să producă numai grâu şi să-l schimbe pe vin.5 ori mai mult. Pentru ca vinul produs de B să coste mai puţin decât cel produs în A. intervin salariile pe care. În aceeaşi oră. Se pune întrebarea: cum este posibil ca ţara B să vândă mai ieftin ca A vinul. în care are avantaj comparativ? După cum se observă. cum arată şi figura 3. Pentru exemplificare să luăm exemplul următor: Ţara A Ţara B Grâu ALG = 1 ALG* = 6 Preţ grâu PG = w PG* = 6w* Vin ALW = 2 ALW* = 3 Preţ vin PW = 2w PW* = 3w* Ţara A are avantaj comparativ în producerea grâului. iar salariile sunt exprimate în bani. schimbând un kilogram de grâu pe mai mulţi litri de vin decât ar fi schimbat în condiţii de autarhie. iar B să vândă vin în pofidă productivităţii mai mari din A următoarele relaţii trebuie îndeplinite: *  PG < PG  w < 6w*       w 2w  *   ⇒  ⇒ w ∈ . Astfel. iar ţara B în producerea vinului. ar putea produce 1/ALG kg de grâu. Întrucât 1/ALG * PGint / PWint > 1/ALW (vezi relaţia (2)). Pentru ca A să vândă grâu în pofida salariilor mai mici din B în pofida salariilor mai mici din B. trebuie ca salariile în B să reflecte diferenţa de productivitate.  PV > PV*  2 w > 3w*  6 3      Dacă B acordă salarii mai mari ca limita superioară 2w/3. frontiera posibilităţilor de producţie se lărgeşte pentru ambele ţări. iar pentru vin de 1. când o cantitate dintr-un bun e schimbată pe o altă cantitate dintr-un alt bun. atunci nu va mai putea vinde vinul care ar costa mai mult ca în ţara A. adică 1/ALG ar putea “produce” 1/ALG * PGint / PWint litri de vin. Dacă w* ar coborâ sub w/6 atunci A nu va . Un kg de grâu poate “produce” indirect (adică să fie schimbat pe) PGint / PWint litri de vin. QW QW* QG QG* Ţara A Ţara B Prezentarea de mai sus este validă în cazul în care schimbul se face prin troc. Această specializare va fi benefică amândorura. A ar produce într-o oră 1/ALW litri de vin. pentru simplitate. A în producţia de grâu iar B în producţia de vin.

era mai mare de mai mult de 2 ori decât cea a Marii Britanii (salariile S.U.A. Teorema lui Rybczynski: Atunci când coeficienţii de producţie sunt daţi. o creştere a înzestrării unuia din factori sporeşte producţia acelui bun care utilizează respectivul factor intens şi reduce producţia acelui bun. fiecare înzestrată cu 2 factori de producţie (muncă şi capital) şi care produc 2 bunuri (stofă şi automobile). Teorema egalizării preţurilor factorilor: Comerţul liber egalizează veniturile factorilor de producţie în cele 2 ţări.U. asupra cărora nu se va insista: 1. Modelele următoare. Robert Stem (1949) şi Bela Balassa (1950) au verificat relaţia dintre productivitate. însă perfect imobili între ele. III. care au o mai mare relevanţă pentru studiul de faţă. Teorema lui S_____-Samuelson: Creşterea preţului relativ al unui bun duce la sporirea în termenii ambelor bunuri venitul real al factorului intens utilizat în producerea acelui bun şi reduce în termenii ambelor bunuri venitul real al celuilalt factor. 3. Aşadar ţările mai puţin dezvoltate pot concura cu cele dezvoltate doar plătind salarii care să reflecte diferenţa de productivitate. şi Marea Britanie. b) Ţările sunt dotate cu factori de producţie diferiţi. începând cu cel al lui Hecksher-Ohlin explică aceste cauze. 2. Există doar două ţări. iar factorii de producţie sunt deplin utilizaţi. Teorema lui Hecksher-Ohlin: O ţară deţine avantaj comparativ în acele bunuri care utilizează intens acel factor pe care-l deţine în mod abundent.A. erau aproximativ de 2 ori mai mari ca ale Marii Britanii). II şi III. Nu vom prezenta decât teoremele I. Costurile de transport sunt nule. Tehnologia este aceeaşi în ambele ţări. În 20 dintre cele 25 de ramuri ale industriei prelucrătoare. substituind astfel necesitatea mobilităţii externe a factorilor. Modelul Ricardian nu explică pe ce se bazează avantajul comparativ. Definim noţiunile: . Teoria înzestrării cu factori cuprinde 4 teoreme: I. Preferinţele consumatorilor sunt apropiate (nu necesar identice) în cele 2 ţări. Problema care se pune este dacă modelul Ricardian e confirmat empiric. există nişte premise ce condiţionează validitatea modelului.U. Ca şi în cazul precedent. 4. 5. raportul dintre exporturile celor 2 ţări era mai mare ca 1.A. 8. factorii care îl determină. Comerţul între cele 2 ţări se desfăşoară perfect liber. Modelul Hecksher-Ohlin Ideea de bază a acestui model elaborat de Eli Hecksher (1879-1951) şi Bertil Ohlin (1899-1975) constă în două premise: a) Bunurile diferă în ceea ce priveşte factorii de producţie utilizaţi. Toate testele efectuate în acest sens i-au confirmat predicţiile şi aceasta dintr-un motiv simplu: este normal ca productivitatea să fie unul din factorii principali în determinarea fluxurilor comerciale dintre ţări. 6. Factorii de producţie sunt perfect mobili înăuntrul ţărilor. IV. în care producţia S. 7. Mac Dougal (1937).mai putea vinde nici un bun pe piaţa mondială. Concurenţa este perfectă. exporturi şi salarii în relaţiile comerciale dintre S. II. Factorii de producţie sunt omogeni.

sunt restricţionate de disponibilul existent de forţă de muncă şi capital. Acesta este efectul Rybczynski. renunţarea la producerea unui automobil duce la o creştere constantă pe intervale a producţiei de stofă. adică trebuie sacrificate cantităţi din ce în ce mei mari din cel de-al doilea bun pentru a fi eliberate resurse suficiente pentru producerea unei unităţi adiţionale din primul. Explicaţia economică este următoarea: oferta suplimentară de capital determină o intensificare a activităţii care îl utilizează relativ mai intens. QC respectiv QA . Presupunerea că producerea stofei e intensiva în muncă (adică producerea unui automobil e intensivă în capital) se exprimă prin: ALC ALA > AKC AKA Cantităţile de stofă şi automobile produse în economie. Pe intervalul A-B. adică creşte producţia de automobile (de la QA1 la QA2). producţia de automobile creşte. respectiv B-C. . iar cea de stofă scade.AKC – numărul de unităţi valorice convenţionale pentru producerea unui metru de stofă. K – disponibilul total de capital (unităţi convenţionale).  ALC QC + ALAQ A ≤ L     AKC QC + AKAQ A ≤ K  Aceste constrângeri exprimate grafic prin frontiera posibilităţilor de producţie sunt ilustrate în figura 4a: QA L/ALA QA L/ALA A K/AKA C L/ALC K/AKC QC Figura 4a C L/ALC Figura 4b QC K2/AKA K1/AKA B Figura 4b arată cum influenţează producţia celor 2 bunuri sporirea capitalului disponibil ilustrată prin deplasarea frontierei posibilităţilor de producţie de la K1 la K2. care este deplasat din industria textilă în industria automobilistică pentru a putea satisface cererea de muncă din acest sector. L – disponibilul total de forţă de muncă (măsurat în om-ore) in ţară. Această ipoteză este nerealistă întrucât costul de oportunitate al producerii unui bun e crescător. Costul de oportunitate a producerii unui automobil e constant pe tot intervalul A-B (egal cu panta FPP a capitalului). ALC – numărul de om-ore muncă necesare pentru producerea unui metru de stofă. L şi K. După cum se observă. Frontiera posibilităţilor de producţie din figura 4b este o linie frântă. respectiv pe B-C (egal cu panta FPP a muncii). Dar producţia de automobile necesită şi factorul muncă. ALA – numărul de om-ore muncă necesare pentru producerea unui automobil. AKA – numărul de unităţi convenţionale necesare pentru producerea unui automobil.

Oricare ar fi preţ relativ economia va încerca să maximizeze producţia. în care se poate atinge cel mai mare grad de utilitate pentru consumatori (şi probabil pentru se află pe FPP). Ţara B în care presupunem o creştere a resurselor de muncă determină o creştere a producţiei mai mult în direcţia stofei.Acest cost de oportunitate apare din faptul că factorii de producţie nu sunt în realitate perfect mobili (relaxăm astfel condiţia 4 pentru a aduce modelul mai aproape de realitate) existând costuri în mutarea lor de la o industrie la alta. QA T’ B C’ . 5a). Astfel FPP nu mai este o linie frântă. ci e curbă. În figura 5b sunt trasate linii de izovaloare. iar curba F1F1 corespunde ţării B. analizată anterior. Exigenţele din partea cererii sunt determinate de curbele de indiferenţă care reprezintă preferinţele consumatorilor dintr-o economie (fig. Dacă preţul automobilelor va creşte ţara A va produce mai multe automobile şi mai puţină stofă (PC/PA scade. reflectând creşterea costurilor de oportunitate (fig. pentru un PC/PA dat (liniile sunt paralele). Putem presupune că iniţial ţările au avut o dotare în capital şi muncă similară (aproximativ acelaşi raport al dotării). 5a) şi harta curbelor de indiferenţă. QA QA F V P F1 V QC F F1 QC QA T Frontiera posibilităţilor de producţie ilustrată de curba FF corespunde ţării A. adică valoarea produsă de cele 2 ramuri. cantităţile produse din cele 2 bunuri vor fi date de poziţia punctului P. Creşterea resurselor de capital ilustrată în figura 4b determină în cazul costurilor de oportunitate crescătoare o deplasare neuniformă a FF mai mult în direcţia producţiei de automobile (ce utilizează capitalul mai intensiv ca industria textilă). VV e mai înclinată). Valoarea consumată trebuie să egaleze pe cea produsă deci: PC*DC + PA*DA = PC*QC + PA*QA = V (1) Esenţa indică şi că punctele de consum şi producţie trebuie să se afle pe aceeaşi linie izovalorică. FPP şi curbele de izovaloare sunt produse ale ofertei. 5a). ce utilizează munca relativ mai intens decât industria automobilistică. Dată fiind FPP (fig. V = PC*QC + PA*QA. Punctul de pe FPP în care economia va produce va fi determinat de preţul relativ PC/PA. Fie DC şi DA cantităţile consumate de stofă şi automobile.

cafea) puternic intensive în muncă n-au fost luate în considerare pentru că S. Excluderea resurselor naturale din cadrul importurilor a explicat în oarecare măsură paradoxul.U. Preţul relativ al stofei este mai mic în B decât în A (tangenta în A* e mai înclinată decât în A. Paradoxul lui Leontief a fost explicat din două puncte de vedere: • s-a dovedit că din punct de vedere metodologic. O parte din importurile S. deci va exporta automobile iar B va exporta stofă.U. produse în S. (ceai. PC/PA > PC*/PA*).A. Întrucât curba de izoutilitate 2 se află la dreapta curbei 1. nu a fost confirmată. importă o cantitate importantă de resurse naturale intensive în capital fizic. TEORIA HECKSHER – OHLIN ÎN PRACTICĂ Primul test al teoriei a fost realizat de Wassily Leontief. • ipotezele restrictive pe care se bazează modelul H–O fac puţin probabilă realizarea sa în practică. Teoria H–O potrivit căreia S. Ţara A e relativ mai dotată cu capital. nu produce aşa ceva. Egalitatea valorică între exporturi şi importuri este asigurată de ecuaţia (1).A. şi să importe produse care foloseau intensiv munca. s-au făcut erori.A.A. al agregării datelor.U. S. care a calculat proporţia în care exporturile şi importurile americane utilizează factorii capital şi forţă de muncă. Aici este pusă în valoare teoria H-O. era o ţară bogată în capital în comparaţie cu restul lumii). el a calculat proporţia utilizării factorilor pentru bunuri importate. Ţara A va consuma cantităţile date de punctul C (determinat de tangenta la VV a curbei de izoutilitate 2) şi va produce în A. Ţara A va exporta BD unităţi de automobile şi va importa DC metri de stofă.U. Raportul capital – muncă calculat de Leontief era chiar cu 20% mai mare în cazul importurilor decât în cazul exporturilor. în cele două ţări preţurile relative sunt egale este ilustrat de înclinaţia egală a dreptelor TT şi T’T’. . însă nu a reuşit să-l răstoarne. trebuia să exporte bunuri intensive şi capital (întrucât S.U.A. Datele privind importurile nefiind disponibile. Preţul mondial se va stabili între cele două preţuri relative interne : PC* PC int PC < < * PA PA int PA Faptul că după deschidere.1’ 2’ C D A 1 T 2 QC T’ QC B’ D’ Figura prezintă situaţia celor 2 ţări înainte şi după ce fac comerţ. Din prima categorie de probleme amintim problema resurselor naturale.A.U. adică fiecare ţară respectivă dispune relativ abundent. bunăstarea consumatorilor în A a crescut.

Cercetări ulterioare au arătat că dacă Leontief ar fi considerat forţa de muncă înalt calificată de care dispune S.. totuşi.referat. Powered by http://www. rezultatele testului ar fi corespuns exact predicţiilor modelului H–O. între ţările U. de mai multe tipuri: necalificată. atunci măcar una monopolistică.ro/ cel mai tare site cu referate . segmente importante ale comerţului internaţional urmează tendinţele fundamentale prezise de această teorie. Această condiţie este îndeplinită într-o proporţie considerabilă de ţările U.E. astfel încât putem considera condiţia 6 ca fiind îndeplinită. Dacă aceasta nu este adevărată pentru o mare parte din ţările lumii. dat fiind gradul lor apropiat de dezvoltare. uman). la rândul ei. natura particulară a ţărilor care o compun şi a relaţiilor dintre ele făcând ca ea să aibă o deosebită însemnătate în explicarea naturii schimburilor intra-comunitare. Organele de supraveghere a concurenţei şi măsurile luate pentru creşterea acesteia spre beneficiul consumatorului fac ca în interiorul U. începând cu 1 ianuarie 1993.A. în cadrul U. O altă ipoteză presupune gusturile consumatorilor similare (ipoteza 5). Realitatea arată însă că factorul capital îmbracă o multitudine de forme (fizic. să se exercite dacă nu o concurenţă perfectă. Adevărul este că nu numai că tehnologia nu este aceeaşi peste tot..E.. iar comerţul este supus barierelor tarifare şi netarifare de tot felul. Cu toate acestea. iar munca este. Aceste ipoteze fac aproape inaplicabilă teoria pentru ţările cu nivele de dezvoltare foarte diferite. înalt calificată. financiar. dar decalajul tehnologic dintre diferite ţări este atât de mare încât poate invalida din start modelul.. Concurenţa dintre ţări nu este perfectă. ipoteza poate fi considerată ca fiind îndeplinită. aşa cum va fi ilustrat în capitolul II. O primă ipoteză nerealistă este că factorii de producţie sunt omogeni. Uniunea Europeană este un caz particular.E. datorită unei culturi comune şi unor venituri apropiate.. calificată.E.U. O a doua restricţie este presupunerea că tehnologia utilizată în producerea celor două bunuri e aceeaşi în ambele ţări.E. Neverosimilitatea ipotezelor modelului H–O îi erodează capacitatea de explicare şi previziune a fluxurilor comerciale. Vom arăta însă că condiţiile existente în prezent în cadrul Uniunii Europene se apropie de restricţiile modelului.Cea de-a doua categorie este mai importantă şi se referă la caracterul nerealist al ipotezelor modelului. Această prezumţie nu este valabilă însă pentru U.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful