UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI FACULTATEA DE DREPT

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
Prof. univ. dr. IOAN MACOVEI

- SUPORT CURS Anul IV Semestrul II 2009

CUPRINS
Capitolul I................................................................................................................3 Noţiunea de drept al comerţului internaţional.........................................................3 1. Definiţia ..........................................................................................................3 2. Obiectul dreptului comerţului internaţional....................................................3 2.1. Caracterul comercial................................................................................3 2.2. Caracterul internaţional ...........................................................................4 Capitolul II ..............................................................................................................5 Principiile dreptului comerţului internaţional .........................................................5 1. Principiul libertăţii comerţului........................................................................5 2. Principiul concurenţei loiale ...........................................................................5 3. Principiul libertăţii convenţiilor......................................................................6 Capitolul III.............................................................................................................8 Izvoarele dreptului comerţului internaţional ...........................................................8 1. Izvoarele interne .............................................................................................8 2. Izvoarele internaţionale...................................................................................9 2.1. Convenţiile comerciale internaţionle.......................................................9 2.2. Convenţiile multilaterale .........................................................................9 2.3. Convenţiile bilaterale.............................................................................10 2.4. Tratatul comercial..................................................................................10 2.5. Acordul comercial .................................................................................10 2.6. Uzanţele comerciale internaţionale .......................................................12 Capitolul IV...........................................................................................................17 Comercianţii persoane fizice şi persoane juridice.................................................17 1. Comercianţii persoane fizice.........................................................................17 1.1. Condiţiile calităţii de comerciant...........................................................18 1.2. Exercitarea unor acte de comerţ ............................................................18 1.3. Capacitatea de a fi comerciant...............................................................19 1.4. Obligaţiile specifice comercianţilor.......................................................20 2. Întreprinderea şi fondul de comerţ................................................................22 2.1. Corelaţia dintre întreprindere şi fondul de comerţ.................................22 2.2. Elementele fondului de comerţ..............................................................23 2.3. Natura juridică a fondului de comerţ .....................................................25 3. Societăţile comerciale ...................................................................................25 3.1. Societatea în nume colectiv ...................................................................26 3.2. Societatea în comandită simplă .............................................................28 3.3. Societatea în participaţiune....................................................................29 2

3.4. Societatea pe acţiuni ..............................................................................31 3.5. Societatea în comandită pe acţiuni ........................................................38 3.6. Societatea cu răspundere limitată ..........................................................38 4. Activitatea internaţională a societăţilor comerciale ......................................40 4.1. Filialele societăţilor comerciale străine .................................................40 4.2. Sucursalele societăţilor comerciale străine ............................................41 4.3. Reprezentanţele societăţilor comerciale străine.....................................42 4.4. Integrarea societăţilor comerciale..........................................................42 5. Falimentul internaţional al participanţilor la activitatea de comerţ...............43 5.1. Consideraţii generale asupra falimentului .............................................43 5.2. Sisteme doctrinare .................................................................................43 5.3. Lichidarea juridică .................................................................................44 Capitolul V ............................................................................................................45 Contracte de comerţ internaţional .........................................................................45 1. Vânzarea comercială internaţională ..............................................................45 2. Vânzarea prin burse ......................................................................................52 3. Contractul de mandat comercial ...................................................................56 4. Contractul de comision .................................................................................58 5. Contractul de agency.....................................................................................60 6. Contractul de concesiune exclusivă ..............................................................61 7. Contractul de franchising ..............................................................................63 8.Contractul de licenţă ......................................................................................64 9. Contractul de know-how...............................................................................66 10. Contractul de consulting-engineering .........................................................68 11.Contractul de leasing....................................................................................70 12. Contractul de factoring................................................................................72 Capitolul VI...........................................................................................................75 Titlurile de credit în comerţul internaţional...........................................................75 1. Noţiunea de titluri de credit ..........................................................................75 2. Clasificarea titlurilor de credit ......................................................................75 2.1. Cambia...................................................................................................77 2.2. Biletul la ordin .......................................................................................86 2.3. Cecul......................................................................................................87 Capitolul VII .........................................................................................................90 Relaţii de plăţi şi credit în comerţul internaţional .................................................90 1. Mijloace de plată...........................................................................................90 1.1. Aurul......................................................................................................90 1.2. Valutele..................................................................................................90 2. Modalităţile de plată......................................................................................91 3. Creditele comerciale .....................................................................................95 3.1. Creditul de export ..................................................................................95 3.2. Creditul de import..................................................................................95 3

.......................................................................... Forme al arbitrajului instituţional .....................1... Arbitrajul ad-hoc în Convenţia de la Geneva din 1961 ..................2................................................ Executarea silită a hotărârilor arbitrale............................4.....................................115 6.........................................................................................................3..................95 3..................................... Consideraţii generale asupra arbitrajului comercial internaţional ................................. Forma convenţiei de arbitraj............. Operaţiunile de switch .......................97 Operaţiuni comerciale internaţionale pentru aport valutar..............2........................... Forme ale arbitrajului ad-hoc...101 Arbitrajul Comercial Internaţional ........................... Garantarea creditelor comerciale.......116 6....................................................... forme...............................................................112 5.....101 1......................... Noţiune..................................119 4 ....................................................116 6...................................... Caracterele arbitrajului .........................................................1...............95 Capitolul VIII ........101 1.......2............................................................................1.105 3.........................99 4...............106 3.. Efectele convenţiei de arbitraj ..................................................... Arbitrajul în drept şi arbitrajul în echitate .103 2..............2.........................................................................1. Felurile arbitrajului .........3........................ Arbitrajul ad-hoc în dreptul român....................................... Recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale ............. Legea aplicabilă convenţiei de arbitraj ................................110 4...........................................................................................................................................................................................110 4.5......104 2......... Operaţiunile de aller-retour......................................................................107 3.......................97 1..................................................... Natura convenţiei de arbitraj ........4. Scrisoarea de garanţie bancară ........................ Curtea de arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României ......100 Capitolul IX........ Natura juridică a arbitrajului.................. Operaţiunile paralele............................................. Convenţia de arbitraj...........................................101 1...................104 2... Operaţiunile de compensaţii ......................111 5..............................................106 3.......... Executarea de bunăvoie a hotărârilor arbitrale .....2.. Arbitrajul ocazional şi arbitrajul instituţional.116 BIBLIOGRAFIE .....................2........110 4.......107 3..3......................................................................................... Curtea de arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţională din Paris ..108 3............98 3..1..................................................................112 5............97 2.1..............................................

Prin prisma elementului de extraneitate. În conţinutul dreptului comerţului internaţional se regăsesc norme juridice din mai multe ramuri de drept şi îndeosebi norme de drept comercial. Determinarea noţiunii de comercialitate presupune efectuarea unei calificări. dreptul comerţului internaţional include norme de drept internaţional public şi norme din diferite ramuri de drept intern. În cadrul raporturilor juridice de dreptul comerţului internaţional. dreptul comerţului internaţional este un drept material.1. 2. Caracterul comercial Comercialitatea reprezintă calitatea unui raport juridic de a fi comercial. Operaţiunea calificării se face după dreptul intern al fiecărui stat în conformitate cu anumite criterii.Capitolul I Noţiunea de drept al comerţului internaţional 1. norme de drept civil şi norme de drept procesual civil. . Prin esenţa lor. În situaţia în care nu există reglementări în materie. dreptul comerţului internaţional cuprinde normele aplicabile relaţiilor patrimoniale şi personal nepatrimoniale care apar în sfera comerţului internaţional între persoane fizice şi persoane juridice pe baza egalităţii în drepturi. În organizarea şi desfăşurarea relaţiilor comerciale internaţionale. comercialitatea şi internaţionalitatea sunt elemente proprii şi esenţiale. Definiţia Dreptul comerţului internaţional reprezintă un ansamblu de norme care reglementează relaţiile comerciale internaţionale. Sfera de aplicare a normelor materiale este determinată de norme conflictuale aplicabile comerţului internaţional. din norme de drept material. comerţul internaţional nu poate constitui o ramură autonomă a dreptului intern sau dreptului internaţional. Într-o altă accepţiune. dar şi un drept conflictual. Într-o accepţiune. În configurarea obiectului. Datorită specificului său. aceste norme reprezintă dreptul comun. Dreptul comerţului internaţional este o materie juridică interdisciplinară. persoane juridice şi persoane fizice. Raporturile juridice ale comerţului internaţional se stabilesc între state. Acestea sunt norme materiale din diferite ramuri de drept intern şi norme materiale uniforme. raporturile juridice ale dreptului comerţului internaţional sunt patrimoniale. statul are o dublă calitate: de subiect de drept internaţional şi subiect de drept civil. părţile au o poziţie de egalitate juridică. Obiectul dreptului comerţului internaţional Obiectul dreptului comerţului internaţional este constituit din raporturile juridice patrimoniale care au caracter comercial şi internaţional. În definirea comercialităţii sunt cunoscute două concepţii diferite: concepţia subiectivă şi concepţia obiectivă. Dreptul comerţului internaţional este format. în principal. 2.

în materia contractului de vânzare de mărfuri. care este dublat de un criteriu secundar. Alte convenţii internaţionale adoptă pentru identificarea internaţionalităţii două criterii. Caracterul internaţional este dat de existenţa anumitor criterii în conformitate cu specificul operaţiunii. 4 . Potrivit acestei concepţii. 2. În aprecierea actelor obiective de comerţ se ţine seama de operaţiunile juridice în sine. 2 al Convenţiei de la New York asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri din 1974. comercialitatea coboară de la persoană la actul sau faptul juridic. Caracterul internaţional Noţiunea de internaţionalitate se defineşte prin prezenţa elementului de extraneitate şi specificul operaţiunii. Concepţia obiectivă are în vedere obiectul reglementării juridice. dacă actele referitoare la încheierea ori executarea contractului prezintă puncte de legătură cu mai multe legislaţii sau obiectul obligaţiei se localizează pe teritoriul unor state diferite. precum şi mişcarea obiectelor vândute. În materia transporturilor. dispun prevederile Convenţiei de la Varşovia pentru unificarea unor reguli privitoare la transportul aerian internaţional din 1929 şi dispoziţiile Convenţiei de la Geneva referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele din 1956. În aprecierea actelor subiective de comerţ se ţine seama numai de calitatea de comerciant. Această condiţie este îndeplinită dacă părţile îşi au domiciliul sau sediul ori reşedinţa lor obişnuită în altă ţară. În acest sens. în exerciţiul profesiei sale. adică activitatea comercială. În Convenţia de la Haga referitoare la vânzarea internaţională de bunuri mobile corporale din 1964 sunt stipulate două criterii ce trebuie îndeplinite cumulativ: sediul sau reşedinţa părţilor în state diferite. comerciantul se determină după natura actelor care le efectuează.2. În acest sens. În acest sens dispune art.Concepţia subiectivă ia în considerare calitatea participanţilor la raportul juridic. un raport comercial va fi internaţional. Unele convenţii internaţionale consacră un singur criteriu. În această concepţie. operaţiunile efectuate de un comerciant. 1 al Convenţiei Naţiunilor Unite de la Viena asupra contractului de vânzare internaţională de mărfuri din 1980 şi art. dacă elementul de extraneitate pe care îl cuprinde este de natură a-l face susceptibil de a veni în contact cu mai multe sisteme de drept. iar natura faptelor este dependentă de calitatea persoanelor care le exercită. În această concepţie. adică un criteriu principal. iar în absenţa acestuia reşedinţa lor obişnuită. Astfel. În contextul reglementării din sistemul nostru de drept. elementul internaţional constă în executarea prestaţiei pe teritoriul mai multor state. caracterul internaţional este dat de domiciliul sau sediul părţilor. În absenţa unor elemente precise care să le individualizeze şi să delimiteze cele două concepţii reglementările din unele legislaţii naţionale au consacrat o soluţie mixtă. sunt socotite acte sau fapte comerciale. Astfel. locul încheierii contractului sau locul predării lucrului vândut. comercialitatea urcă de la actul sau faptul juridic la persoană. noţiunea de internaţionalitate are o accepţiune tehnico-juridică. Conform acestei concepţii actele şi faptele de comerţ sunt operaţiunile pe care legea le determină astfel indiferent de calitatea şi voinţa părţilor.

a impozitelor şi a licenţelor de export-import. 1. 2. 135 se prevede că statul trebuie să asigure libertatea comerţului pe baza egalităţii de şanse a comercianţilor. Concurenţa este o confruntare sau o competiţie între comercianţi. În acţiunea de promovare a comerţului mijloacele concrete sunt configurate de politica statului care urmăreşte să creeze un cadru favorabil. principiul protecţiei concurenţei loiale şi principiul libertăţii convenţiilor. Acest principiu reprezintă o cerinţă fundamentală care asigură participarea activă şi neîngrădită la schimburile internaţionale de mărfuri şi servicii. acest principiu este consacrat de Constituţia României din 1991 revizuită în 2003. Libertatea comerţului dă expresie şi facilitează existenţa economiei de piaţă. Libertatea concurenţei reprezintă o premisă a dezvoltării relaţiilor comerciale şi o garanţie a progresului. funcţia de 5 . Acest principiu se exprimă în posibilitatea recunoscută prin lege persoanelor fizice şi juridice de a fi subiecte de dreptul comerţului internaţional. Pentru exercitarea comerţului se cere ca persoanele să aibă calitatea de comerciant şi obiectul de activitate să prevadă efectuarea de acte de comerţ internaţional. Intervenţia statului se realizează. exercitată în domeniile deschise pieţei pentru atragerea şi menţinerea clientelei în scopul obţinerii de profit. În funcţie de mijloacele folosite. Principiul concurenţei loiale Principiul concurenţei loiale se aplică între persoane care exercită o activitate asemănătoare. în condiţiile legii. prin textul art. Activitatea participanţilor la raporturile de comerţ internaţional este controlată de stat prin mijloace financiar bancare. Libertatea comerţului nu exclude controlul statului. concurenţa este loială şi neloială. În determinarea limitelor concurenţei se utilizează formula morală a loialităţii de conduită în raporturile cu ceilalţi comercianţi. precum şi a licenţelor de export şi import. Datorită caracterului său de generalitate acest principiu se aplică şi în materia investiţiilor străine. concurenţa îndeplineşte următoarele funcţii importante: funcţia de garanţie a economiei de piaţă. Regulile acestui principiu guvernează şi regimul zonelor libere. Concurenţa loială se exercită în limita uzanţelor comerciale oneste. care asigură participarea activă şi neîngrădită la schimburile internaţionale de mărfuri şi servicii.Capitolul II Principiile dreptului comerţului internaţional Principiile fundamentale ale dreptului comerţului internaţional sunt principiul libertăţii comerţului. În contextul relaţiilor economice. Principiul libertăţii comerţului Principiul libertăţii comerţului reprezintă o cerinţă fundamentală. Astfel. prin intermediul taxelor. În desfăşurarea relaţiilor comerciale internaţionale.

de natură a discredita întreprinderea. abuzul de poziţie dominantă şi concentrarea de întreprinderi. Având în vedere interesele colectivităţii. Concurenţa neloială reprezintă încălcarea obligaţiei de respectare a procedurilor oneste sau corecte în exercitarea unei activităţi comerciale sau industriale. pe când concurenţa interzisă implică săvârşirea unui act fără drept. Prin sancţiunea concurenţei neloiale se asigură buna desfăşurare a comerţului şi industriei. Principiul concurenţei are un rol deosebit în determinarea preţului mărfurilor. Interzicerea concurenţei poate rezulta din lege sau din contract.facilitare a liberei circulaţii a mărfurilor şi serviciilor. 10bis al Convenţiei sunt interzise următoarele acte de concurenţă neloială: a. la modul de fabricaţie sau la caracteristicile mărfurilor. Principalele forme ale practicilor monopoliste sunt înţelegerile anticoncurenţiale. În situaţia concurenţei neloiale exerciţiul unui drept este excesiv. 6 . afirmaţiile false în exercitarea comerţului. Reprimarea concurenţei neloiale urmăreşte să asigure o folosire corectă a libertăţii de concurenţă prin sancţionarea actelor abuzive. Restricţiile impuse concurenţei urmăresc să apere existenţa liberei concurenţe. prin suprimarea practicilor monopoliste. Actele şi faptele de concurenţă neloială presupun folosirea unor mijloace reprobabile în activitatea comercială şi utilizarea unor modalităţi discutabile în atragerea clientelei. împiedicând folosirea abuzivă a puterii economice. Prin principiul libertăţii convenţiilor se înţelege că o parte se obligă prin manifestarea propriei voinţe numai la ceea ce acceptă şi numai în măsura în care doreşte. în exercitarea comerţului. funcţia de stimulare a iniţiativei participanţilor la actele de comerţ internaţional. b. Ele privesc restricţiile impuse concurenţei şi reprimarea concurenţei neloiale. Concurenţa neloială reprezintă încălcarea obligaţiei de respectare a procedeelor corecte în exercitarea unei acţiuni comerciale. concurenţa neloială este deosebită de concurenţa interzisă. Interzicerea concurenţei poate să rezulte din dispoziţiile legii sau din stipulaţiile contractuale. Reglementările aplicabile concurenţei comercianţilor se împart în două categorii. indicaţiile sau afirmaţiile a căror utilizare. faptele care sunt de natură să creeze o confuzie cu întreprinderea. 3. Principiul libertăţii convenţiilor Puterea de decizie a părţilor în contractele de comerţ internaţional este configurată de principiul libertăţii convenţiilor. ocrotindu-se interesele generale ale societăţii. cu produsele sau cu activitatea industrială sau comercială a unui concurent. pot induce în eroare publicul cu privire la natura. Protecţia efectivă împotriva concurenţei neloiale este prevăzută de Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 1883 cu modificările şi completările ulterioare. În conformitate cu dispoziţiile art. produsele sau activitatea industrială ori comercială a unui concurent c.

dar numai în măsura în care opţiunea lor este admisă de legea forului. Raporturile părţilor pot fi guvernate de lex mercatoria sau de principiile de chitate. 71. În realitate. 1 se aplică. În legislaţia română. 7 . Principiul lex voluntatis corespunde exigenţelor comerţului internaţional. 1 la care trimite art. În operaţiunile de comerţ internaţional. 969 din Codul civil potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Din formularea textului reiese că opţiunea de alegere este permisă de legea forului. În relaţiile comerciale internaţionale.În sistemul nostru de drept acest principiu este consacrat în art. libertatea contractuală este consacrată întotdeauna de ordinea juridică naţională. libertatea contractuală implică o autonomie derivată şi nu primordială. După concepţia subiectivă se susţine că izvorul principal al drepturilor şi obligaţiilor stipulate în contract constă în acordul de voinţă al părţilor. 86. puterea de decizie a părţilor în relaţiile comerciale internaţionale prezintă valenţe suplimentare. principiul lex voluntatis implică egalitatea legislaţiilor naţionale. Astfel. în principal. lex voluntatis este consacrată în Legea română de drept internaţional privat nr. În temeiul acestor dispoziţii. permiţând părţilor să adapteze contractul la situaţia existentă pe diferite pieţe străine. De altfel. Regăsindu-se în majoritatea sistemelor de drept internaţional privat. principiul lex voluntatis contribuie la uniformizarea soluţiilor conflictuală în materia contractelor. Legea care cârmuieşte fondul. Voinţa părţilor nu are putere prin ea însăşi. 105 din 1992 în cadrul dispoziţiilor art. libertatea contractuală a părţilor prezintă accepţiuni diferite care pot fi grupate în două concepţii: concepţia subiectivă şi obiectivă. În determinarea legii aplicabile contractului. autonomia de voinţă decurge din principiul libertăţii convenţiilor în domeniul raporturilor de comerţ internaţional. Primatul legii exclude efectul creator al voinţei individuale independent şi în afara unui sistem de drept statal. şi condiţiilor de formă ale contractului. alin. Efectele juridice ale voinţei părţilor se produc în limitele şi condiţiile prevăzute de lege. Părţile au libertatea de a desemna legea aplicabilă contractului. Prin autonomie de voinţă se înţelege că părţile pot să aleagă legea care va guverna condiţiile de fond şi efectele contractului de comerţ internaţional. potrivit art. alin. întrucât nu există o lege care să fie aplicată obligatoriu ori să nu fie aplicată niciodată. părţile au posibilitatea să sustragă contractul lor de sub incidenţa oricărei legislaţii naţionale. După concepţia obiectivă se consideră că legea este prioritară faţă de voinţa părţilor. contractul este supus legii aleasă prin consens de către părţi. În comparaţie cu dreptul comun. 73.

Ele consacră instituţiile proprii ale dreptului comercial. În decursul anilor. obligaţiile comerciale. Legile reprezintă principalele izvoare în materie. faliment. Codul comercial cuprinde norme specifice şi norme de drept civil general. Codurile comerciale reglementează relaţiile comerciale interne. adoptat de statele federale în 1962. Ţinând seama de cerinţele specifice ale relaţiilor comerciale internaţionale. precum şi cele internaţionale. a unor coduri de comerţ exterior sau unor legi speciale. 8 . cu toate modificările intervenite.A. Ele se referă la comerţ în general. Legile comerciale naţionale constituie o prelungire a acţiunii legilor civile în materia raporturilor de comerţ. exerciţiul acţiunilor comerciale şi durata lor. Legile speciale reglementează relaţiile comerciale cu străinătatea. completări şi abrogări prin diferite legi speciale. preponderenţa legilor scrise nu exclude aportul jurisprudenţei. clauza compromisorie poate fi supusă unei legi proprii. practica judiciară a considerat clauza de arbitraj compromisorie. cum sunt faptele de comerţ. În sistemele de tradiţie romanistă. Datorită independenţei sale. jurisprudenţa contribuie şi la formarea de reguli materiale. iar nulitatea contractului principal nu se răsfrânge asupra valabilităţii clauzei de arbitraj. Normele specifice din Codul comercial privesc reglementarea activităţii comerciale. la 22 martie 1944. Codul comercial conţine 971 de articole care sunt grupate în patru cărţi. Prevederile legilor speciale se referă la raporturile comerciale din anumite domenii sau la raporturile comerciale cu element de internaţionalitate. Dispoziţiile Codului comercial de la 1 septembrie 1887 reprezintă în cea mai mare parte o preluare a Codului comercial italian din 1882. comercianţii. Mai mult. în unele cazuri. comerţul maritim şi navigaţie. De exemplu. În domeniul comerţului internaţional jurisprudenţa are o valoare juridică deosebită. Codul comercial uniform al S. De exemplu. Codurile de comerţ exterior reglementează numai relaţiile de comerţ internaţional. Izvoarele interne Izvoarele interne sunt legea şi jurisprudenţa. Legile comerciale se pot concretiza sub forma Codului comercial. Codul comercial român a fost republicat. jurisprudenţa contribuie la interpretarea şi adaptarea normelor juridice. Codul comercial a suferit numeroase modificări. Rolul jurisprudenţei este recunoscut în sistemele de common-law sub forma precedentului judiciar. Prin jurisprudenţă se înţelege ansamblul soluţiilor pronunţate de către organul de jurisdicţie în litigiile care sunt de competenţa lor.U. Dispoziţiile din Codul comercial reprezintă o reglementare de bază care constituie dreptul comun în materia raporturilor de comerţ. În această formă. care este cuprinsă într-un contract de comerţ internaţional ca fiind autonomă faţă de contractul principal.Capitolul III Izvoarele dreptului comerţului internaţional 1.

Convenţiile multilaterale Convenţiile multilaterale. au un rol eficace. cum ar fi Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene din 7 februarie 1992. cum ar fi Acordul privind constituirea Organizaţiei Mondiale de Comerţ încheiat la Marrakech la 15 aprilie 1994. Datorită razei lor de acţiune. dispoziţiile Codului comercial se aplică şi raporturilor cu element de internaţionalitate. A doua categorie de izvoare cuprinde actele normative care privesc alte ramuri de drept. Prin precizarea drepturilor şi obligaţiilor convenite între părţi. La asemenea convenţii participă numai un grup de state. Convenţiile comerciale internaţionale pot fi multilaterale sau bilaterale.1. cum sunt dispoziţiile referitoare la contractul de transport.2. În cadrul organizării şi înfăptuirii activităţii de comerţ internaţional au fost emise un număr de acte normative. convenţiile internaţionale asigură corecta lor îndeplinire. În domeniile comerţului internaţional. convenţiile comerciale au o pondere şi un rol tot mai însemnat. convenţiile multilaterale sunt exemplificate prin: Convenţia de la Haga din 15 aprilie 1958 referitoare la legea aplicabilă transferului proprietăţii în cazul vânzării cu caracter internaţional de obiecte mobile corporale. Convenţiile comerciale internaţionale Convenţiile comerciale internaţionale reprezintă înţelegeri scrise între două sau mai multe state privind reglementarea problemelor de comerţ exterior. convenţiile multilaterale pot avea un caracter mondial. 2. deşi restrânse numeric. Prima categorie de izvoare include actele normative destinate reglementării comerţului internaţional. alte norme completează sau dezvoltă anumite reglementări din Codul civil. Constituind dreptul comun în materie. Izvoarele internaţionale Izvoarele internaţionale sunt formate din convenţiile internaţionale şi uzanţele internaţionale. Ele se împart în două categorii distincte care constituie izvoare specifice sau nespecifice ale materiei. În contextul relaţiilor dintre state. Aceste convenţii interesează toate statele membre ale comunităţii. 2. Convenţia de la Geneva din 7 iunie 1930 cuprinzând legea uniformă asupra cambiei şi biletului la ordin. cum ar fi momentul şi locul încheierii contractelor între persoane absente. În funcţie de anumite interese convenţiile multilaterale pot prezenta şi un caracter regional. 2. convenţiile multilaterale contribuie la unificarea normelor de drept material şi conflictual privind comerţul internaţional. Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la 9 . În dezvoltarea schimburilor internaţionale. precum şi stabilitatea raporturilor juridice.Includerea normelor de drept civil în Codul comercial are o dublă explicaţie: unele norme se referă la probleme care nu sunt reglementate în Codul civil. dar aplicabile şi raporturilor de comerţ internaţional.

transportul multimondial internaţional de mărfuri încheiată la Geneva la 24 mai 1980; Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine încheiată la New York la 10 iunie 1958 la care România a aderat prin Decretul nr. 186 din 21 iulie 1961. Prin intermediul convenţiilor multilaterale se instituie norme uniforme, care permit o reglementare unitară a aporturilor de comerţ internaţional şi cooperare economică internaţională. Dificultăţile rezultate din diversitatea reglementărilor naţionale sunt atenuate, realizându-se uniformizarea normelor de drept conflictual şi crearea unui drept material uniform. 2.3. Convenţiile bilaterale În relaţiile comerciale, convenţiile bilaterale sunt foarte numeroase. Ele constituie o modalitate juridică importantă şi eficientă. Folosirea cu prioritate a convenţiilor bilaterale se explică prin faptul că realizează un echilibru între cerinţele celor două state şi contribuie la menţinerea unor relaţii favorabile schimburilor internaţionale. Totuşi, convenţiile comerciale bilaterale sunt mai mult izvoare de drept conflictual, decât de drept material. În practica internaţională, convenţiile comerciale bilaterale sunt utilizate sub formă de tratate şi acorduri. 2.4. Tratatul comercial Tratatul comercial este actul juridic prin care statele îşi organizează schimburile de mărfuri. Tot prin intermediul tratatului se soluţionează şi aspectele adiacente relaţiilor comerciale. Astfel, se reglementează transportul mărfurilor, regimul vamal, tranzitul, situaţia juridică a reprezentanţelor şi agenţiilor comerciale, a oficiilor consulare, precum şi a persoanelor care săvârşesc fapte de comerţ pe teritoriul celuilalt stat. În practica convenţională, problemele comerciale sunt reglementate, uneori, împreună cu cele de navigaţie. În acest caz, înţelegerea părţilor poartă denumirea de tratat de comerţ şi navigaţie. Tratatul de comerţ este format din principii generale, care reprezintă un cadru juridic pentru o perioadă mai îndelungată. În conformitate cu dispoziţiile tratatului, anual, se încheie înţelegeri comerciale. Un tratat de comerţ este alcătuit din titlu, preambul şi un număr de articole. Titlul cuprinde denumirea tratatului şi statele semnatare, iar preambulul voinţa părţilor de a promova şi facilita relaţiile lor comerciale. Clauzele esenţiale ale unui tratat de comerţ sunt următoarele: clauza naţiunii celei mai favorizate; clauza regimului naţional. 2.5. Acordul comercial Acordul comercial este o înţelegere interguvernamentală prin care se reglementează schimburile reciproce de mărfuri şi se garantează un anumit regim politico-economic.

10

În raport cu tratatul comercial, acordul se caracterizează prin următoarele trăsături: constituie forma obişnuită şi frecventă a înţelegerilor comerciale; prezintă un conţinut mai detaliat. După perioada lor de valabilitate, acordurile comerciale pot fi clasificate în modul următor: pe termen scurt, anuale; pe termen mediu, bienale sau trienale; pe termen lung, cincinale. Un acord comercial este alcătuit din două părţi şi anume: textul propriu-zis şi anexele. Textul acordului comercial este format din titlu, preambul şi un număr de articole. În titlu şi preambul se arată obiectul, precum şi scopul pentru care s-a încheit acordul comercial. De asemenea, în preambul se specifică motivele care au stat la baza înţelegerii. Articolele acordului comercial conţin dispoziţii de drept internaţional, de drept administrativ sau de drept financiar. Ele se referă la următoarele probleme: contingentele de mărfuri, stabilite în listele anexe; modalitatea şi termenul de contractare a contingentelor; nivelul de preţuri; instituirea unui regim preferenţial; eliberarea licenţelor de export şi import; reglementări vamale; comisiile mixte; operaţiuni legate; reglementarea reexporturilor; modul de efectuare a plăţilor; condiţia persoanelor fizice şi juridice străine; soluţionarea litigiilor; modul de lichidare a acordului; valabilitatea acordului şi modul de prelungire. Articolele pot cuprinde şi unele stipulaţii speciale. Astfel, pot fi reglementate o serie de operaţiuni ca prelucrarea mărfurilor, tranzitul sau diverse prestaţiuni de servicii. Anexele au rolul de a exemplifica şi interpreta principiile generale inserate în textul acordului. Felul şi numărul anexelor este determinat de specificul acordului comercial. Egalizarea avantajelor între părţile unei înţelegeri comerciale se realizează în baza unor principii generale. Ele sunt concretizate de clauza naţiunii celei mai favorizate sau de clauza regimului naţional. Prin clauza naţiunii celei mai favorizate se înţelege că ţările semnatare îşi acordă reciproc condiţii şi înlesniri comerciale, la fel de favorabile ca oricărui alt stat terţ. Folosirea clauzei naţiunii celei mai favorizate implică două raporturi juridice: raportul de bază care se tabileşte între statul ce acordă tratamentul cel mai favorabil şi statul beneficiar şi raportul de referinţă care există între statul cedent şi statul favorizat. Raportul de referinţă poate fi prealabil sau ulterior raportului de bază. Clauza naţiunii celei mai favorizate are rolul să unifice conţinutul material al regulilor juridice aplicabile în raporturile dintre părţi şi să stabilească condiţii de concurenţă egală pentru exportatorii străini. Tot clauza asigură şi o stabilitate a comerţului prin evitarea unor eventuale concesiuni care pot fi acordate altui stat. Clauza naţiunii celei mai favorizate are o natură convenţională. Clauza poate fi unilaterală sau bilaterală, fiind asimilată unui contract unilateral sau unei stipulaţii sinalagmatice. În mod obişnuit statele îşi asumă obligaţia de acordare reciprocă a tratamentului naţiunii celei mai favorizate printr-o clauză bilaterală. Acordarea reciprocă a tratamentului naţiunii celei mai favorizate se poate face şi într-un cadru multilateral.

11

Din punct de vedere a poziţiei statelor clauza naţiunii celei mai favorizate prezintă două forme şi anume: forma necondiţionată sau principiul egalităţii, care presupune că părţile îşi conferă, fără rezerve sau restricţii, privilegiile şi avantajele recunoscute unei ţări terţe; forma condiţionată sau principiul compensaţiei, care înseamnă că privilegiile şi avantajele acordate unui stat terţ sunt extinse între părţi numai în schimbul unor concesii speciale şi compensaţii reciproce. După domeniile la care se aplică clauza naţiunii celei mai favorizate poate fi generală sau specializată. Clauza generală are o sferă întinsă de aplicare. Tratamentul naţiunii celei mai favorizate priveşte ansamblul domeniilor de relaţii dintre statele contractante. În practică, clauza generală se referă numai la relaţiile din anumite domenii. Clauza specializată indică domeniile care beneficiază de tratamentul naţiunii celei mai favorizate. Enumerarea concretă a clauzei circumstanţiază sfera de aplicare a tratamentului naţiunii celei mai favorizate în raporturile dintre părţile contractante. Clauza naţiunii celei mai favorizate poate prezenta şi o formă modificată. În această variantă, aplicarea tratamentului favorizant este sub rezerva unor anumite avantaje sau facilităţi. Clauza regimului naţional sau principiul posibilităţilor egale constă în faptul că persoanele, aparţinând unei ţări străine care desfăşoară activitate de comerţ pe teritoriul statului partener au, în principiu, aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi naţionalii. Tratamentul luat în considerare este prevăzut de legislaţia internă a statului partener. Clauza regimului naţional înlătură discriminarea şi asigură egalitatea de tratament. Clauza tratamentului naţional stabileşte acelaşi regim pentru mărfurile importate şi cele interne. Acordarea tratamentului naţional elimină obstacolele netarifare prin care se protejează industriile naţionale. 2.6. Uzanţele comerciale internaţionale Uzanţele comerciale reprezintă practici sau reguli care se aplică în comerţul internaţional. Uzanţele sau uzurile comerciale presupun o anumită comportare sau conduită, caracterizată prin continuitate, constanţă şi uniformitate. Uzanţele comerciale se impun printr-o repetare frecventă şi participarea mai multor persoane interesate. Extinderea şi generalizarea uzanţelor este în funcţie de sfera de aplicare, numărul participanţilor şi volumul comerţului. Pentru formarea unei uzanţe comerciale, practica ori regula de conduită necesită o perioadă de timp, care, în raport de condiţiile concrete, poate fi mai lungă sau mai scurtă. Importanţa timpului în apariţia uzanţelor comerciale este însă relativă. Exigenţele relaţiilor comerciale internaţionale au determinat luarea în considerare a duratelor scurte de timp. Aplicarea repetată a uzanţei comerciale implică întotdeauna existenţa unui interval de timp, dar nu şi o durată îndelungată. Uzanţele comerciale sunt distincte de obişnuinţele sau practicile stabilite între părţile contractante în relaţiile lor reciproce. Prin obişnuinţele între părţile contractante se înţeleg, conform art. 1 – 205 din Codul Comercial Uniform al Statelor

12

Ea se impune prin autoritate proprie şi autonomie. dintr-o anumită ţară. Cutuma este o regulă de conduită aplicată un timp îndelungat în virtutea deprinderii şi respectată ca o normă obligatorie. ca stabilind între ele o bază comună de interpretare a expresiilor şi a actelor lor. Uzanţele interne se folosesc pe teritoriul unui anumit stat. În conformitate cu alin. obişnuinţele se pot transforma în uzanţe. 1 – 205). uzanţele speciale numai în anumite domenii ale comerţului.Clasificarea uzanţelor Uzanţele comerciale sunt de mai multe feluri. în mod rezonabil. Printr-o repetare constantă.Unite ale Americii. uzanţele comerciale sunt interne şi internaţionale. expresiile folosite se transformă în clauze de stil. 2. în mod rezonabil.1. În contractele pe care le încheie părţile pot introduce anumite expresii care exprimă atitudini sau comportări existente în activitatea lor comună. anterioare unei tranzacţii şi care pot fi considerate. port sau regiune determinată. Distincţia dintre uzanţe şi obişnuinţe este configurată de numărul partenerilor care le aplică. Într-o altă clasificare. care constituie un element obiectiv.6. care în timp devin subînţelese sau implicite în raporturile contractuale dintre părţi. 1 al art. se aplică în calitate de lex contractus. ca stabilind între ele o bază comună de interpretare a expresiilor şi actelor lor (art. se va lua în considerare comportarea părţilor concomitentă ori posterioară contractului pentru interpretarea intenţiei părţilor (art. 9. iar uzanţele internaţionale în relaţiile comerciale externe. adică prin aplicarea lor de către un număr de participanţi. o serie de activităţi. În relaţiile comerciale. cutuma.6. obiectul contractului. modul de transport sau alte elemente. uzanţele comerciale se aseamănă cu obiceiul sau cutuma. uzanţele comerciale sunt locale. părţile sunt legate prin uzanţele la care ele au consimţit şi de obişnuinţele care s-au stabilit între ele. Dar între uzanţele comerciale şi cutumă există importante deosebiri. Uzanţele locale se aplică într-o localitate. Prin obişnuinţe între părţile contractante se înţeleg o serie de activităţi anterioare unei tranzacţii şi care pot fi considerate. Cutuma formează principalul izvor de drept în ţările anglo-americane. În aceeaşi măsură. 2 – 208). în timp ce în statele de pe continent are o pondere redusă. Dispoziţiile Codului Uniform al Statelor Unite ale Americii se referă şi la efectele juridice ale obişnuinţelor. profesiunea părţilor. iar uzanţele generale pentru toate 13 . Ele pot fi grupate după ramura de activitate.2. Precizări în legătură cu obişnuinţele dintre părţile contractante există în Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri din 1980. În sistemele de drept naţionale. Obişnuinţele Obişnuinţele se formează în relaţiile reciproce dintre partenerii comerciali. Prin prisma regulii de conduită. Prin dobândirea unui caracter colectiv. Într-o primă clasificare. având valoare de lege. 2. rolul cutumei este diferit. speciale şi generale.

Forme ale uzanţelor comerciale Uzanţele comerciale pot fi exprimate în diferite forme. În prezent. completa şi preciza conţinutul contractului. uzanţele convenţionale se probează de partea care le invocă. uzanţele normative se impun voinţei contractanţilor. Greşita interpretare ori aplicare a uzanţelor convenţionale nu dă dreptul la recurs la instanţa superioară. fiind ţinută să le aplice din oficiu. Greşita interpretare a uzanţelor normative şi neaplicarea lor se sancţionează cu admiterea recursului la instanţa supremă. se presupune că instanţa cunoaşte uzanţele normative. Ele mai poartă denumirea de uzanţe de fapt sau interpretative. Aplicarea uzanţelor convenţionale poate fi înlăturată tot de către părţi. Uzanţele normative nu trebuie dovedite de către părţi. Uzanţele comerciale care se folosesc în mod obişnuit în comerţul internaţional au caracter contractual. nu şi de la normele imperative ori prohibitive. Clauzele-tip sunt standardizate. Constituind un element de fapt. Clauzele-tip prezintă însă accepţiuni diferite. Scopul uzanţelor normative este de a completa sau suplini ori de a înlătura aplicarea unor dispoziţii legale. Interpretarea uniformă a principalelor clauze folosite în contractele externe s-a realizat de Camera de Comerţ Internaţională din Paris prin publicarea în 1936 a Regulilor Incoterms – International Comercial Terms. condiţii generale. Uzanţele normative au valoarea unor norme juridice. Cu toate acestea. Prin includerea în domeniul legii. Ele mai sunt numite uzanţe de drept sau legale. Natura juridică a uzanţelor comerciale Definirea naturii lor juridice implică luarea în considerare a distincţiei dintre uzanţele de drept sau normative şi uzanţele de fapt sau convenţionale.3. Uzanţele de fapt au valoarea unor clauze convenţionale. prevăzându-se în contract o clauză contrară sau o altă reglementare. aplicarea uzanţelor normative poate fi înlăturată de părţi printr-o stipulaţie contractuală.6. Uzanţele convenţionale pot deroga numai de la normele supletive sau dispozitive. Datorită identităţii de regim cu legea.6.4. în sistemele care admit această cale de atac. 2. sunt în vigoare Regulile Incoterms 2000. După forţa lor juridică. uzanţele comerciale sunt normative şi convenţionale. Ele se concretizează prin clauze tipizate. care se poate manifesta expres sau tacit. Clauzele interpretate se 14 . Uzanţele convenţionale se aplică prin acordul părţilor. contracte-tip ori contracte model sau formulare de contracte.relaţiile comerciale. Scopul uzanţelor convenţionale este de a interpreta. Uzanţele normative au autoritate proprie întrucât legea se referă la ele sau condiţionează aplicarea anumitor prevederi de inexistenţa unor uzanţe contrare. plăţile externe şi asigurările de mărfuri în transportul internaţional. Cele mai importante uzanţe comerciale au ca obiect condiţiile de livrare. Uzanţele convenţionale au valoarea unor clauze contractuale. Includerea în contracte a clauzelor-tip permite simplificarea operaţiunilor comerciale şi evitarea problemelor conflictuale. Aceste reguli au fost revizuite în 1953 şi întregite în 1967. Uzanţele de drept au valoarea unor norme juridice. 1976 şi 1980. 2.

cu date concrete privind cantitatea mărfii. Regimul uzanţelor comerciale în dreptul român În dreptul român. Pe de altă parte. având posibilitatea de a deroga de la ele. Ele elimină discuţiile îndelungate dintre părţi şi facilitează încheierea operativă a contractelor externe.individualizează prin anumite formule sau termeni. clauzele esenţiale sunt prestabilite. Prin condiţiile generale se precizează principalele elemente ale contractelor de acelaşi tip într-o anumită ramură a comerţului internaţional. transferul riscurilor contractuale. De altfel.5. Prevederile condiţiilor generale au caracter dispozitiv. Clauzele propuse pot fi modificate sau completate de către părţi.Prin Incoterms se reglementează predarea mărfii vândute. 1 din Codul comercial care se ocupă de izvoarele dreptului comercial. formalităţile privind trecerea mărfii peste frontieră. în principal. în funcţie de care se determină valoarea monedei străine atunci când o cambie. Contractele-tip şi condiţiile generale cuprind clauze uniforme care se întemeiază. prevederile art. uzanţele comerciale dobândesc putere legală în situaţia în care o lege specială trimite la ele. O importanţă deosebită prezintă condiţiile generale de livrare şi contractele-tip redactate de Comisia Economică pentru Europa a Organizaţiei Naţiunilor Unite. părţile urmează numai să individualizeze un anumit tip de contract. devin clauze ale contractului. Regulile Incoterms determină relaţiile dintre vânzător şi cumpărător. Din interpretarea prevederilor art. De exemplu. O poziţie diferită există în privinţa uzanţelor convenţionale. uzanţele normative. precizând obligaţiile lor minime. Înţelegerea comercială se încheie în baza condiţiilor generale care. Regulile Incoterms se încorporează în contract printr-o simplă referire la clauza aleasă de părţi. 1 al Codului comercial se desprinde ideea că în dreptul român sunt recunoscute doar uzanţele convenţionale. În contractele-tip. preţul şi modalitatea de plată. de asociaţiile comerciale internaţionale sau de asociaţii neutre. 2.6. Regulile Incoterms au un caracter facultativ. uzanţele normative nu au caracter de izvor de drept. care exprimă forme de vânzare internaţională. În elaborarea lor. configurând cadrul juridic al realizării unor operaţiuni. Comisia Economică pentru Europa a ONU a ţinut seama de practica existentă. Cu caracter derogatoriu. Absenţa vreunei menţiuni se explică prin intenţia legiuitorului de a înlătura. nu se referă la uzanţe. de principiu. se consideră ca fiind normative uzurile locului de plată. complexitatea şi varietatea raporturilor din domeniile comerţului internaţional şi de interesele părţilor. dispoziţiile 15 . prin integrarea lor. Părţile pot să prevadă modificări sau adăugiri la regulile uniforme. repartizarea cheltuielilor. Datorită formei lor preconstituite. respectiv un cec e plătibil într-o monedă care nu are curs la locul respectiv. pe uzanţele existente în comerţul internaţional. Contractele-tip şi condiţiile generale se elaborează de către una din părţile contractante. în raport de natura mărfurilor care formează obiectul contractului.

Prin inserarea lor în contract. Forţa juridică a uzanţelor convenţionale rezultă din voinţa părţilor. În afară de convenţie contrară. Aplicabilitatea uzanţelor comerciale este configurată de principiul libertăţii contractuale. uzanţele convenţionale nu pot depăşi forţa juridică a clauzelor contractuale. Astfel. incluse într-un contract-tip sau ale unui port maritim.Codului civil privind obiceiul. prin intermediul normelor conflictuale. elaborarea de contracte-tip şi includerea în contracte a unor condiţii generale de livrare. s-a pus problema dacă referirea părţilor la uzanţele comerciale dintr-o anumită ţară poate reprezenta un punct de legătură determinat pentru aplicarea legii aplicabile. 1 al Codului comercial. Uzanţele comerciale se aplică cu titlu de clauză convenţională expresă sau tacită. permiţând precizarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale. O asemenea împrejurare poate constitui doar un simplu criteriu alături de celelalte elemente care pot fi luate în considerare pentru desemnarea legii aplicabile. 2.7. la orice uzanţă pe care o cunoşteau sau ar fi trebuit să o cunoască şi care. determinată de părţi sau instanţă. 2. Aplicarea uzanţelor comerciale Uzanţele comerciale internaţionale sunt aplicate prin înscrierea în contract a unei clauze de trimitere sau prin formularea unei clauze integrate în contracte-tip sau condiţii generale de livrare. pe lângă dispoziţiile legii aplicabile. În literatura de specialitate. Titlul şi condiţiile aplicării uzanţelor comerciale sunt prevăzute de legea contractului. la care face trimitere art. sunt aplicabile ca drept comun pentru raporturile de dreptul comerţului internaţional. în comerţul internaţional. uzanţele comerciale.6. Cu atât mai mult. Acceptate de bună voie şi aplicate în mod repetat. este larg cunoscută şi în mod constant respectată în contracte de acelaşi tip în ramura comercială respectivă. în soluţionarea litigiilor care rezultă din operaţiunile de comerţ internaţional. asigură certitudinea juridică şi uniformizarea reglementării. Ele au acelaşi regim juridic ca şi prevederile contractuale.6.6. Prin adoptarea de condiţii uniforme. Referirea părţilor la anumite uzanţe are semnificaţia unei introduceri în contract. în practica internaţională s-a realizat o unificare şi standardizare a uzanţelor comerciale. Codificarea uzanţelor comerciale. Uzanţele comerciale se folosesc pentru a determina drepturile şi obligaţiile părţilor. 16 . nu pot reglementa relaţiile contractuale dintre părţi în calitate de drept aplicabil. Corespunzător intereselor părţilor contractante uzanţele comerciale sunt utilizate în domeniul normelor juridice supletive. în absenţa unei manifestări a voinţei părţilor. şi de uzanţele comerciale. arbitrii trebuie să ţină seama. prin completarea şi precizarea conţinutului contractului. practica internaţională a creat anumite reguli nescrise. părţile sunt considerate că s-au referit în mod tacit în contract şi pentru formularea sa. Tot uzanţele comerciale au rolul de a explica sau interpreta expresiile şi termenii inseraţi în contract. ele au devenit norme care se aplică în comerţul internaţional. Rolul uzanţelor comerciale În absenţa unei reglementări adecvate a relaţiilor comerciale. în anumite ramuri de activitate.

Prin înscrierea în registrul comerţului. calitatea de comerciant este recunoscută persoanei fizice care îşi înscrie numele sau firma în registrul comerţului. fără să aibă posibilitatea de a-şi contesta calitatea de comerciant. acestea pot avea naţionalitate română sau străină. pentru că înscrierea are caracter constitutiv. în nume propriu şi cu titlu profesional. Pe de altă parte. În conformitate cu principalele sisteme de drept. Exercitarea actelor obiective de comerţ.Capitolul IV Comercianţii persoane fizice şi persoane juridice Participanţii la raporturile juridice de comerţ internaţional se împart în două categorii: subiecte de drept intern şi subiecte de drept internaţional. Legislaţia naţională a fiecărui stat reglementează statutul juridic al participanţilor la activitatea de comerţ internaţional. având ca obiect cumpărarea de mărfuri în scop de revânzare. În ţara noastră. ca o profesiune obişnuită. se cunosc două concepţii diferite: una subiectivă şi alta obiectivă.) din 1990. care are la bază conceptul de comerciant în sine. Ele formează două categorii de subiecte tradiţionale: comercianţii persoane fizice şi comercianţii persoane juridice sau societăţile comerciale. În temeiul concepţiei obiective. Comercianţii persoane fizice Dreptul de a face comerţ este recunoscut şi garantat persoanelor fizice de către legislaţiile naţionale.B. Pentru determinarea noţiunii de comerciant persoană fizică. iar concepţia obiectivă a fost adoptată de Codul comercial francez din 1807. Comercianţii persoane fizice exercită acte şi fapte de comerţ în mod profesional. subiecte ale raporturilor de comerţ internaţional pot fi persoane fizice sau persoane juridice. În această concepţie. conferă persoanei fizice calitatea de comerciant. începând cu secolul XIX se constată un proces de transformare a întreprinderilor în societăţi comerciale. Concepţia subiectivă este consacrată de Codul comercial german (H. fără a avea importanţă dacă persoana fizică face sau nu acte de comerţ prin natura lor. dobândesc calitatea de comercianţi chiar dacă nu şi-au înscris numele sau firma în registrul comerţului. Codul comercial german este un cod al comercianţilor. operaţiunile de asigurare. În privinţa subiectelor de drept intern. Dacă iniţial comerţul se derula prin intermediul întreprinderilor individuale. persoana fizică suportă întotdeauna procedura falimentului. de bancă.G. în sensul că persoanele fizice titulare ale unei organizaţii comerciale expres arătate de lege. Codul comercial francez are în 17 . Potrivit concepţiei subiective. persoana fizică dobândeşte calitatea de comerciant. de editură sau transportul de mărfuri şi călători. calitatea de comerciant este recunoscută persoanei fizice care exercită acte de comerţ prin natura lor. 1. legislaţiile statelor nu prezintă o reglementare unitară. în dreptul german este reglementată o excepţie de strictă interpretare.

o persoană poate să exercite mai multe profesiuni. înscrierea în registrul comerţului. organizat. Calitatea de comerciant este dată de săvârşirea de acte de comerţ prevăzute ca atare de legea comercială. Exercitarea unor acte de comerţ În sistemul de drept francez se prevede că sunt comercianţi cei care exercită acte de comerţ. Existenţa calităţii de comerciant este configurată de exercitarea unei profesii. În această concepţie. persoana îşi asumă răspunderea pentru consecinţele actelor de comerţ efectuate. Actele de comerţ să fie exercitate cu titlu profesional Persoana fizică trebuie să exercite actele de comerţ ca o profesiune obişnuită. Dacă activităţile pe care le desfăşoară sunt lucrative. în mod accidental. operaţiunile de comerţ efectuate. Caracterul profesional al exercitării actelor de comerţ implică existenţa a două elemente: unul de fapt şi altul intenţional. în scopul asigurării mijloacelor de existenţă. În sistemul de drept german se precizează că sunt comercianţi cei care exercită o profesiune comercială. care este calificată de către lege ca fiind comercială. Elementul subiectiv.2. având posibilitatea de a evita pronunţarea unei hotărâri declarative de faliment. 1. de o persoană vor fi supuse legilor comerciale. Dar legiuitorul francez nu defineşte actul de comerţ. se referă la intenţia de a dobândi o anumită condiţie socială. Din analiza dispoziţiilor legislaţiilor naţionale comerciale pot fi enumerate condiţiile care sunt cerute pentru dobândirea calităţii de comerciant: exercitarea unor acte de comerţ. 1. directă sau indirectă. animus negotii. 18 . Condiţiile calităţii de comerciant Dobândirea calităţii de comerciant necesită îndeplinirea mai multor condiţii. exercitarea actelor de comerţ obiective trebuie să aibă un caracter efectiv. săvârşirea actelor de comerţ să se facă în nume propriu. 1. Indiferent de modul de acţiune. Pentru a deveni comerciant. factum. Operaţiunile în cauză vor produce efecte numai în măsura în care sunt licite.1. ţinând seama de natura lor. persoana îşi păstrează calitatea de necomerciant. persoana fizică trebuie să săvârşească acte de comerţ prin natura lor. ci numai enumeră actele pe care le consideră comerciale. Efectuarea întâmplătoare sau izolată a unor acte de comerţ nu întruneşte cerinţele unei activităţi organizate şi stabile. Astfel. Elementul de fapt. Actele de comerţ se efectuează personal.2. Profesiunea de comerciant trebuie să aibă un caracter de continuitate. de a obţine un câştig din activitatea desfăşurată (finis mercatorum est lucrum). persoana fizică poate contesta oricând calitatea sa de comerciant. constă în exercitarea sistematică a actelor de comerţ. actele de comerţ să fie exercitate cu titlu profesional.1.vedere conceptul de act de comerţ. Faptul înscrierii numelui sau firmei în registrul comerţului are un caracter declarativ. fără a fi necesar să constituie o activitate principală sau unică. Pe plan juridic. Dar în absenţa caracterului profesional.

Pentru a exercita acte de comerţ.2. Comisul călător pentru comerţ sau comisul voiajor este un angajat al comerciantului. notarii. sub directa supraveghere a comerciantului. în interesul minorului. prepusul. Comisul pentru comerţ este un salariat al patronului. acesta nu are capacitatea de a fi comerciant. În dreptul francez şi italian. Astfel. comisul pentru comerţ şi comisul călător încheie acte de comerţ în numele şi pe contul comerciantului. De asemenea.3. comerciantul trebuie să dispună de un fond de comerţ. În privinţa minorului. Cu alte cuvinte. cum ar fi avocaţii. destinat comerţului. arhitecţii. Persoana care se înscrie în registrul comerţului dobândeşte calitatea de comerciant independent de exercitarea actelor de comerţ. legile comerciale admit continuarea comerţului în numele minorului. registrul comerţului are un rol de documentare.3. în locul unde acesta îl exercită sau în alt loc. Persoana prepusului se substituie comerciantului. minorul poate să dobândească pe cale succesorală un fond de comerţ. capacitatea persoanei fizice de a fi comerciant este stabilită de lege. o persoană fizică trebuie să aibă capacitate de folosinţă şi de exerciţiu. fără a distinge între situaţia când este lipsit de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă. 1. Continuarea comerţului. militarii şi diplomaţii. Prin centralizarea informaţiilor din viaţa comerciantului. magistraţii. medicii. această condiţie nu se aplică celor care exercită o profesie comercială precizată expres de lege. Astfel. fiind împuternicit să desfăşoare activitatea comercială a patronului şi să încheie toate actele juridice necesare. Activitatea lui se desfăşoară în interiorul localului. procuristul. registrul comerţului îndeplineşte un rol constitutiv de drepturi. Astfel. care să-i permită exercitarea activităţii comerciale. Pe de altă parte. Pe de altă parte. ca efect al incompatibilităţii unor funcţii sau profesii cu exercitarea comerţului. înscrierea în registrul comerţului are un caracter declarativ. la sediul principal sau secundar. ce creează o prezumţie relativă asupra calităţii de comerciant. nu pot fi comercianţi nici acele persoane care exercită profesii liberale. pentru căutarea şi atragerea clientelei.2. Exercitarea actelor de comerţ să se facă în nume propriu Exercitarea actelor de comerţ în numele şi pe contul persoanei presupune o anumită independenţă şi asumarea unui risc. Condiţia săvârşirii actelor de comerţ în nume propriu permite distincţia între comerciantul titular al firmei şi auxiliarii comerţului. registrul constituie un cazier comercial. Înscrierea în registrul comerţului În dreptul german şi elveţian. care se ocupă cu vânzarea în detaliu a mărfurilor. Capacitatea de a fi comerciant În sistemele de drept naţionale. se poate realiza de 19 . în ţară sau în străinătate.1. funcţionarii publici. Procuristul este un simplu mandatar cu reprezentare. Calitatea de comerciant nu poate fi dobândită de următoarele categorii de persoane: parlamentarii.2. care desfăşoară o activitate de teren. Prepusul este persoana însărcinată cu comerţul patronului său. încheind afaceri cu clientela. 1. în alte localităţi.

în mod exact şi rapid. 26 din 5 noiembrie 1990 privind registrul comerţului. se aplică prevederi diferite. care realizează o centralizare a informaţiilor. părinţii sau. având libertatea să aleagă registrele care corespund nevoilor reale comerţului lor. registrul comerţului are un rol de documentare şi informare asupra comerciantului prin înscrierea celor mai importante informaţii referitoare la viaţa şi activitatea comerciantului. care vor să exercite activităţi de comerţ. registrul mare şi registrul inventar. Înscrierea în registrul comerţului este obligatorie pentru orice comerciant. Registrul comerţului se organizează pe plan local şi naţional. în scopul de a permite terţilor să se documenteze asupra posibilităţilor de credit a unui comerciant şi moralităţii sale. consemnarea activităţii în registrele comerciale este obligatorie. care trebuie publicată şi înregistrată în condiţiile legii. în funcţie de prevederile legislaţiilor naţionale.4. În dreptul francez. Ei vor beneficia de acelaşi tratament ca în ţara de origine. care prezintă un interes public. Registrele comerciale reprezintă un complex de documente. în care se înregistrează operaţiunile cu caracter patrimonial efectuate în cursul exercitării unui comerţ. 1. Comercianţii trebuie să ţină registrul jurnal. tutorele. comercianţii sunt obligaţi să ţină o contabilitate regulată. respectarea regulilor de morală comercială. în baza regimului de reciprocitate. iar în dreptul francez. Astfel. Rolul registrului corporaţiei era de a conferi persoanelor calitatea de comerciant şi de a le impune o jurisdicţie mai severă decât cea de drept comun. ţinerea registrelor comerciale. Registrele comerciale sunt documente contabile cu caracter privat. comercianţii străini trebuie să obţină cartea de comerciant. Registrul comerţului a apărut în activitatea corporaţiilor de comercianţi din oraşele medievale italiene. Principalele obligaţii profesionale ale comerciantului constau în următoarele: înregistrarea în registrul comerţului. În cadrul acestei reglementări registrul comerţului reprezintă un instrument de publicitate legală. menţiunile din registrul comercial permit terţilor să se documenteze cu privire la moralitatea şi credibilitatea comerciantului. Modul de ţinere şi păstrare a registrelor este prevăzut de lege. 20 . cu autorizaţia instanţei. În dreptul german. Obligaţiile specifice comercianţilor Îndatoririle specifice profesiunii de comerciant sunt permanente şi tradiţionale. În sistemul dreptului român. Prin intermediul registrelor comerciale se stabileşte. Astfel. Libertatea comercianţilor este însă condiţionată de ţinerea registrului copier şi de întocmirea inventarului şi bilanţului anual. în lipsa lor.reprezentanţii legali. în măsura în care desfăşoară aceeaşi activitate. În dreptul german. registrul comerţului este reglementat prin Legea nr. În privinţa străinilor. Registrul local este ţinut de tribunalele de comerţ sau de camerele de comerţ teritoriale. comerciantul având posibilitatea de a cunoaşte situaţia reală a activităţii sale. activul şi pasivul patrimoniului. s-a menţinut caracterul constitutiv de drepturi al registrului.

În dreptul român. ce reprezintă o imagine clară şi completă a patrimoniului. Registrele comerciale neregulat ţinute fac însă dovada în contra comerciantului care le-a întocmit. Registrele comerciale regulat ţinute fac probă în favoarea comerciantului căruia îi aparţin. situaţia modificărilor capitalului propriu. Această dispoziţie reprezintă o derogare de la regula de drept comun. registrele comerciale pot fi utilizate ca mijloc de probă în justiţie pentru fapte şi acte de comerţ. iar mărturisirea. Persoanele care pot ţine contabilitatea în partidă simplă se stabilesc prin ordin al ministrului finanţelor publice. neputând fi contrare interesului său. De asemenea. registrele comerciale regulat ţinute fac dovadă şi împotriva celui care le-a întocmit. Situaţia financiară anuală constituie un tot unitar. 22-34). situaţia financiară anuală se compune din bilanţ. potrivit căruia nimeni nu poate să-şi constituie dovada propriilor sale drepturi. cont de profit şi pierdere. comerciantul trebuie să întocmească situaţia financiară anuală. 82 din 24 decembrie 1991. 82 din 1991. Menţiunile înscrise de comerciant în registre. Dispoziţiile cuprinse în Codul comercial prevăd registrele obligatorii. registrele de contabilitate obligatorii sunt registrul jurnal. Obligaţia comercianţilor de a organiza şi conduce contabilitatea proprie este stabilită şi de Legea nr. Ei trebuie să ţină contabilitatea în partidă dublă şi să întocmească situaţii financiare anuale. În conformitate cu Standardele Internaţionale de Raportare Financiară. ca orice probă. situaţia fluxurilor de trezorerie. Evaluarea bunurile şi creanţele se va efectua după valoarea lor reală din momentul înscrierii. registrele comerciale au forţă probantă proprie. 21 . Inventarul trebuie să cuprindă toate bunurile care compun patrimoniul general al comerciantului. Înscrierile efectuate în registre au valoarea unei mărturisiri. cât şi registrele facultative. a situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute în registrul comerţului. evidenţa activităţii comerciale este reglementată de Codul comercial şi de Legea contabilităţii nr. fiind însoţită de raportul administratorilor. În registrul jurnal se menţionează operaţiunile zilnice efectuate de comerciant şi sumele utilizate în fiecare lună pentru cheltuielile personale. registrele comerciale neregulat ţinute nu fac probă în favoarea comerciantului căruia îi aparţin. Pe baza înregistrărilor din registrele de contabilitate. republicată. Împotriva comerciantului pot fi invocate ca probe atât registrele obligatorii. care se întemeiază pe regularitatea lor. În temeiul legislaţiile naţionale. Considerate ca fiind înscrisuri improprii. În concepţia legii. precum şi creanţele şi datoriile comerciantului. În registrul inventar se înscriu în fiecare an bunurile mobile şi imobile. politici contabile şi note explicative. registrul inventar şi cartea mare. înregistrările pe care trebuie să le cuprindă şi modul lor de ţinere şi de păstrare (art. ele au valoarea unei mărturisiri extrajudiciare. poate fi invocată de cealaltă parte împotriva comerciantului. Pe de altă parte.

în scopul realizării activităţii comerciale. cesiunea fondului de comerţ este supusă unor formalităţi speciale prin care se evită fraudarea creditorilor. întreprinderea apare ca o activitate organizată în anumite condiţii. primordial trebuie să fie elementul subiectiv şi social. Conceptul modern de întreprindere se defineşte prin două elemente esenţiale. La elementele economice ale întreprinderii se adaugă şi un criteriu al interpunerii în schimbul muncii. precum şi ale clientelei. caracteristicile întreprinderii sunt specifice numai unităţilor economice prevăzute de reglementările de drept comercial. coordonat de către un organizator. Corelaţia dintre întreprindere şi fondul de comerţ În desfăşurarea activităţii comerciale. un organism economic şi social fără personalitate juridică. În literatura actuală.2. Fondul de comerţ reprezentă un ansamblu de elemente reunite de un comerciant pentru exercitarea unei activităţi comerciale. În comparaţie cu celelalte fapte de comerţ obiective. în scopul atragerii clientelei şi obţinerii de profit. Elementele corporale şi incorporale care alcătuiesc fondul de comerţ. instituţia fondului de comerţ asigură protecţia intereselor comerciantului. În raport cu întreprinderea. Totodată. organizate sistematic de către comerciant. concepţia tradiţională a întreprinderii se menţine. Modul de organizare a structurilor întreprinderii trebuie să asigure un echilibru raţional între interesele proprietarului şi cele ale salariaţilor. În acest ansamblu. Formată din elemente umane şi materiale. pe riscul său. În aplicarea acestui concept. fondul de comerţ este o parte componentă cu valoare economică. pentru obţinerea unui profit. Întreprinderea constituie un grup uman. De asemenea. vor genera obligaţii comerciale. care îi permite comerciantului să le transmită prin acte juridice între vii sau prin cauză de moarte. Calitatea de subiect de drept aparţine celui care organizează o activitate comercială. Latura materială fiind predominantă. 22 . aceste bunuri fiind elemente ale activului patrimonial. destinate schimbului. Dacă întreprinderea îndeplineşte trăsăturile specifice menţionate. precum şi respectarea drepturilor creditorilor. faptele şi actele care decurg din delicte sau quasi delicte.1. În majoritatea legislaţiilor naţionale. pentru determinarea noţiunii de întreprindere se foloseşte o formulă eclectică. se consideră că orice întreprindere reuneşte o unitate productivă şi un colectiv uman. Elementul economic al exercitării activităţii comerciale şi remunerării factorilor de producţie se îmbină cu elementul social al stimulării interesului faţă de muncă şi asigurării unui cadru de formaţie profesională. întreprinderea are ca scop producerea de bunuri şi prestarea de servicii. 2. nu implică prezenţa elementului uman. toate actele şi faptele necesare realizării obiectului de activitate vor fi considerate comerciale. Fondul de comerţ şi întreprinderea sunt noţiuni deosebite. Bunurile destinate exercitării comerţului au un statut particular. Întreprinderea şi fondul de comerţ Întreprinderea este o unitate complexă de producţie şi de comerţ.

Ele au o valoare economică fiind protejate de lege. În cazul în care un comerciant are mai multe întreprinderi comerciale.1. În activitatea comercială dintr-un anumit domeniu. poate utiliza pentru fiecare o altă emblemă. Aceste elemente se încadrează în categoria drepturilor privative şi conferă titularului posibilitatea de a le exploata exclusiv în folosul său. Numele comercial are o valoare patrimonială. Firma individuală proprie se compune din numele comerciantului scris în întregime sau din numele şi iniţiala prenumelui acestuia. şi firma comercială. emblema reprezintă un element de identificare a unui comerciant faţă de ceilalţi comercianţi. Datorită autonomiei sale. ca o latură patrimonială. drepturile de proprietate industrială. Prin numele comerciantului scris în întregime se înţelege numele de familie şi prenumele scrise complet. astfel încât transmiterea numelui comercial se poate realiza prin cesiune separată sau împreună cu fondul de comerţ. care simbolizează o idee. comercianţii au obligaţia ca. care înglobează. fondul de comerţ are o compoziţie eterogenă şi variabilă. Constituind un organism autonom. 2. Prin intermediul lor se evită confuzia între comercianţi şi se înlătură inducerea în eroare a comercianţilor.Structura complexă a întreprinderii include pe lângă elementele materiale şi elemente umane. distinctivă şi licită. Firma poate fi individuală şi socială. Aceste condiţii sunt cerute cumulativ. În unele legislaţii naţionale. 2. În funcţie de obiectul de activitate. Constituind un element de identificare a comerciantului. Elementele fondului de comerţ Elementele fondului de comerţ se compun din bunuri corporale şi incorporale. Firma individuală este proprie comerciantului persoană fizică. întreprinderea are personalitate juridică. Modificarea elementelor componente nu afectează existenţa fondului de comerţ. o floare. Individualizarea se referă la comerciant şi nu la modul de organizare a întreprinderii. un clopot. o 23 . Emblema are un caracter facultativ. De exemplu. emblema poate dura în timp mai mult decât firma. Semnul ce compune emblema constituie o reprezentare figurativă. Emblema este un semn sau o denumire care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen.2. Cererea de înmatriculare trebuie să cuprindă. drepturile de autor. emblema. care sunt grupate şi coordonate de către comerciant. având un obiect real sau imaginar. Elementele incorporale În categoria elementelor incorporale ale fondului de comerţ se cuprind numele comercial sau firma. Firma este numele sau denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează. iar firma socială identifică societatea comercială. firma trebuie să fie disponibilă. iar prin numele şi iniţiala prenumelui se înţelege numele de familie şi iniţiala prenumelui. care reprezintă o condiţie esenţială a exercitării legale a comerţului. înainte de începerea comerţului. Întreprinderea reprezintă un sistem organizat. alături de alte date. să ceară înmatricularea lor în registrul comerţului.2. şi fondul de comerţ. clientela şi vadul comercial.

stea. aparţinând comerciantului care o exploatează. desene. să implice o activitate inventivă şi să fie susceptibilă de aplicare industrială. se împart în două categorii: creaţii noi. Asupra drepturilor patrimoniale de autor. Pentru a fi brevetabilă. Elementele corporale Elementele corporale cuprinse în fondul de comerţ permit desfăşurarea activităţii de producţie şi exercitarea comerţului. Clienţii sunt beneficiari ai bunurilor sau serviciilor oferite de comerciant. ca elemente incorporale ale fondului de comerţ. În această situaţie firma va fi scrisă în litere la cel puţin jumătatea literelor cu care este scrisă emblema. Marca este un semn distinctiv. El are la dispoziţie acţiunea în concurenţă neloială. în special. Prin aplicarea lor pe un produs industrial se creează un efect decorativ sau o configurare distinctă. Relaţiile dintre titularul fondului de comerţ şi clienţii săi efectivi se exprimă prin raporturi contractuale de lungă durată. know-how-ul. invenţia trebuie să fie nouă. echipamentele şi materialele. inclusiv nume de persoane.2. Brevetul de invenţie este un titlu oficial prin care se atestă instituirea protecţiei juridice asupra unei invenţii. Pentru a beneficia de protecţie juridică. personală şi actuală. Drepturile de autor care pot fi cuprinse în fondul de comerţ decurg din creaţia literară. de reprezentare sau folosire în alt mod a operei. Clientela reprezintă aptitudinea sau posibilitatea de a grupa un număr de cumpărători potenţiali sau efectivi. desenul sau modelul industrial trebuie să fie nou şi să aibă o funcţie utilitară. În categoria elementelor corporale ale fondului de comerţ se includ maşinile. iar modelele. Clientela reprezintă ansamblul persoanelor care se află în relaţii cu un comerciant. artistică sau ştiinţifică. Indiferent de configurarea efectivă. utilajele.2. care diferenţiază produselor sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane prin garanţia unei calităţi superioare şi constante. clientela trebuie să fie comercială. Prin întrunirea acestor caracteristici. care permit individualizarea produselor printr-un element estetic sau artistic. Vadul asigură perspectiva unor câştiguri viitoare prin continuitatea clientelei şi prin modul de organizare şi comportare al comerciantului. Mărcile pot fi constituite din următoarele semne: cuvinte. forme tridimensionale. În cadrul fondului de comerţ clientela se particularizează prin anumite trăsături. litere. forme sau aspecte plastice ce se realizează pe suprafeţe plane sau în spaţiu. elemente figurative. Pe de altă parte. 2. Comerciantul este protejat împotriva actelor şi faptelor de sustragere sau deturnare a clientelei sale. 24 . clientela apare ca reală şi sigură. cifre. desenele şi modelele industriale. titularul fondului de comerţ are prerogativele de reproducere şi difuzare. Denumirea care transpune emblema poate fi o creaţie fantezistă sau un nume propriu. un utilaj. şi semnele noi. Vadul comercial înseamnă aptitudinea fondului de comerţ de a grupa clientela. Obiectele dreptului de proprietate industrială. forma produsului sau a ambalajului său şi combinaţii de culori. Desenele şi modelele industriale reprezintă creaţii de formă. care cuprind invenţiile. care conţin mărcile şi indicaţiile geografice. Desenele sunt ansambluri de linii şi culori.

În accepţiunea universalistă. În absenţa unei clauze contrare. Literatura juridică actuală consideră fondul de comerţ ca o universalitate de fapt. O persoană nu poate avea decât un singur patrimoniu. Cesiunea de creanţă trebuie notificată debitorului.3. Potrivit acestei teorii. bunurile care alcătuiesc fondul de comerţ au regimuri juridice distincte şi pot constitui obiectul unor transmiteri separate.Aceste elemente sunt luate în considerare în măsura în care atrag clientela. cu patrimoniul. care. în condiţiile prevăzute de dreptul comun. unele reguli sunt preluate din tehnicile dreptului imobiliar. care se concretizează prin bilanţ şi al cărui beneficiu implică o separare între cheltuieli. fiind un bun mobil incorporal. Ele sunt elemente ale patrimoniului comerciantului. Prin voinţa titularului fondului. În mod necesar. 2. deoarece legislaţiile naţionale consacră principiul unităţii patrimoniului. Această poziţie nu se justifică.2. 2. Într-o formulare diferită. în absenţa unei prevederi legale. Cu toate acestea. actele juridice referitoare la fondul de comerţ privesc şi mărfurile. în vederea realizării unui scop comun.3. cu 25 . spre deosebire de fondul de comerţ. dar unele drepturi şi obligaţii pot să revină dobânditorului. se pot transmite datoriile. întrucât elementele sale componente sunt unite printr-o afectaţiune comună. Fondul de comerţ se defineşte ca o universalitate de fapt şi nu de drept. Elementele care prevalează în compunerea fondului de comerţ sunt bunurile mobile incorporale. Natura juridică a fondului de comerţ Natura juridică a fondului de comerţ reprezintă o problemă controversată. În situaţia înstrăinării fondului de comerţ. Fondul de comerţ ar fi un activ afectat plăţii pasivului comercial. ele sunt unite printr-o legătură de fapt. fondul de comerţ ar fi un patrimoniu de afectaţiune. reprezintă o universalitate juridică. Creanţele şi datoriile comerciantului Creanţele şi datoriile comerciantului nu fac parte din elementele fondului de comerţ. dacă rezultă din contracte cu executare succesivă. Cu acordul creditorului. Elementele corporale ale fondului de comerţ sunt socotite şi mărfurile rezultate din activitatea comercială sau achiziţionate spre a fi vândute. destinată realizării unei activităţi comerciale. dar numai prin novaţie. creanţele şi datoriile nu se transmit dobânditorului. Ca urmare. fondul de comerţ ar avea şi autonomie juridică. societatea este un contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun. 3. fondul de comerţ este supus regulilor prevăzute pentru bunurile mobile. fiind ţinută să răspundă pentru toate obligaţiile sale. iar în caz de cesiune s-ar transmite împreună cu pasivul. Societăţile comerciale Consideraţii generale privind societăţile comerciale În conformitate cu dispoziţiile Codului civil român. Prin prisma trăsăturilor caracteristice. Fondul de comerţ prezintă o autonomie contabilă şi fiscală. fondul de comerţ nu poate fi asimilat. fondul de comerţ constituie un bun mobil corporal.

Constituirea societăţii în nume colectiv se face cu respectarea cerinţelor privind condiţiile de fond şi de formă stabilite de lege. contractul de societate se încheie în formă autentică. Actul constitutiv se semnează de toţi asociaţii. un administrator poate decide singur. fără împuternicire specială. persoane fizice sau juridice. Publicitatea privind constituirea societăţii comerciale implică înregistrarea în registrul comerţului. decizia trebuie luată în unanimitate. societatea comercială este o persoană juridică distinctă. precum şi faţă de asociaţi. administratorii pot face toate actele necesare realizării obiectului de activitate. cât şi o persoană juridică. De asemenea. Cu toate acestea. 1491 şi art. În raporturile cu terţii. 3. În calitate de mandatari ai societăţii. societatea comercială are personalitate juridică proprie. capitalul social este divizat în părţi de interes. Societatea în nume colectiv În societatea în nume colectiv obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor. Societatea în nume colectiv se caracterizează prin următoarele trăsături: asocierea are la bază elementul intuitu personae. societatea în nume colectiv dobândeşte personalitate juridică. capitalul social sau obiectul de activitate. Administratorii pot fi membri asociaţi sau specialişti neasociaţi. Condiţiile de fond nu conţin prevederi care să limiteze numărul de membri. După dobândirea personalităţii juridice. care nu sunt transmisibile.1. Din momentul înregistrării în registrul comerţului. În situaţia în care există mai mulţi administratori. prin obligaţia administratorilor de a lucra împreună se asigură un control reciproc. În unele sisteme de drept. care lucrează împreună. răspunderea asociaţiilor pentru obligaţiile sociale este nelimitată şi solidară. În principiu. Atribuţiile administratorilor sunt prevăzute în contractul de societate sau în actul separat. Spre deosebire de reglementarea în materie civilă. iar ceilalţi administratori nu pot să-şi exprime votul în timp util. originea contractuală se răsfrânge în organizarea şi funcţionarea societăţii comerciale. Funcţionarea societăţii Administrarea societăţii în nume colectiv se realizează de către unul sau mai mulţi administratori sau geranţi. dacă operaţiunea comercială are caracter urgent în beneficiul societăţii. Condiţiile de formă se referă la întocmirea contractului de societate şi la publicitatea constituirii societăţii. Astfel. Societatea trebuie să aibă un obiect licit şi să fie contractată spre folosul comun al părţilor (art. societatea comercială devine un subiect de drept autonom şi rolul voinţei părţilor se estompează. Eventualele neînţelegeri 26 .scop de a împărţi foloasele ce ar putea deriva. Societatea în nume colectiv reprezintă forma tipică a societăţilor de persoane sau dreptul comun în materie. sub forma unei societăţi anonime pe acţiuni. Societatea comercială se constituie prin voinţa asociaţilor exprimată în mod liber. Ei sunt numiţi prin actul constitutiv sau ulterior prin decizia asociaţilor. asociat poate fi atât o persoană fizică. 1492).

Când iniţiativa administratorului depăşeşte limitele operaţiunilor obişnuite comerţului societăţii. Cesiunea părţilor de interes Cesiunea părţilor de interes a asociaţilor prezintă un caracter restrictiv. Administratorul statutar poate fi revocat prin acordul unanim al asociaţilor şi numai pentru cauze legitime. Drepturile sale asupra părţilor sociale se stabilesc prin 27 . În urma retragerii. Dar răspunderea asociaţilor este subsidiară. asociatul îşi pierde calitatea în societate. fiecare poate face separat acte de administrare. dreptul de a folosi fondurile societăţii. Dacă sunt numiţi mai mulţi administratori. În raporturile cu terţele persoane. Asociaţii au dreptul de a participa la toate activităţile societăţii. el trebuie să înştiinţeze pe ceilalţi administratori. vor decide asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social. În caz de insolvabilitate. pentru motive temeinice în baza unei hotărâri a tribunalului. de către persoanele care o reprezintă. având un rol de garanţie legală pentru societate. Principalele drepturi ale asociaţilor societăţii în nume colectiv sunt următoarele: dreptul de a participa la deliberări şi la luarea deciziilor. iar cedentul nu este eliberat de ceea ce mai datorează societăţii din aportul său de capital şi rămâne răspunzător pentru operaţiunile anterioare efectuate de societate. Transmiterea poate avea loc numai dacă a fost stipulată o asemenea clauză în actul constitutiv sau prin acordul unanim al tuturor asociaţilor. În baza cesiunii. angajează răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţiilor în nume colectiv. În caz de opoziţie a unuia dintre administratori. societatea este reprezentată de administratorii care folosesc semnătura socială. Creditorii sociali nu pot pretinde să fie plătiţi de asociaţi cu patrimoniul lor. cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi. Calitatea de administrator încetează prin revocare.dintre administratori se soluţionează de asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social. creditorii se pot îndrepta împotriva asociaţilor. Deciziile se adoptă prin votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social. Răspunderea pentru obligaţiile societăţii Obligaţiile contractate în numele şi în contul societăţii. numai dacă societatea nu plăteşte creanţele în termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere. Prin admiterea beneficiului de discuţiune. În împrejurarea în care revocarea este nejustificată. fără a se determina atribuţiile lor. mai înainte de a fi exercitat acţiunea contra societăţii. sub firma socială. dreptul la restituirea valorii aporturilor la încetarea societăţii. cesionarul devine titularul părţii de interes şi dobândeşte calitatea de asociat în locul cedentului. hotărârea judecătorească obţinută împotriva societăţii este opozabilă fiecărui asociat. dreptul la beneficii. Beneficiile se împart între asociaţi în măsura stabilită prin contractul de societate sau proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat. administratorul are dreptul la despăgubiri. Retragerea din societatea în nume colectiv a unui asociat se poate produce: în cazurile prevăzute de actul constitutiv. Cesionarul nu dobândeşte nici un drept în administrarea societăţii.

incapacitatea. să verifice registrele comerciale şi să ceară informaţii. în actul constitutiv se poate prevedea o clauză de continuare de către moştenitori. Fiecare dintre asociaţi. în folosul său sau al altora. Asociatul poate fi exclus din societatea în nume colectiv în următoarele cazuri: nu aduce aportul la care s-a obligat. 3. În unele cazuri dizolvarea societăţii poate fi evitată prin inserarea în actul constitutiv a unei clauze contrare. controlul asupra activităţii administratorilor nu necesită persoane special învestite. În acest scop. asociatul rămas poate să decidă continuarea activităţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic. la cererea societăţii. Hotărârea definitivă de excludere se înscrie în registrul comerţului şi se publică. capitalul social al societăţii se reduce cu partea de interes restituită asociatului retras. excluderea. Dacă excluderea este cerută de un asociat. bunurile sau creditul societăţii. se va cita societatea şi asociatul pârât. în temeiul calităţilor personale 28 . Controlul gestiunii societăţii Controlul asupra gestiunii administratorilor în societatea în nume colectiv se exercită de către asociaţi. Excluderea se pronunţă. comite fraude în dauna societăţii ori se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social. retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi. când datorită acestor cauze. Societatea în comandită simplă se individualizează prin următoarele caractere: asocierea are un caracter intuitu personae. devine legalmente incapabil sau este declarat în stare de faliment.acordul părţilor sau prin hotărârea instanţei. deşi a fost pus în întârziere.2. Societatea în nume colectiv se dizolvă şi prin falimentul. poate să supravegheze modul cum se aplică prevederile contractului de societate şi deciziile asociaţilor. care nu este administrator al societăţii. prin hotărâre judecătorească. Motivele de dizolvare se clasifică în două categorii. În mod corespunzător. Prin lege sau actul constitutiv al societăţii se pot prevedea şi alte cauze de dizolvare. Astfel. numărul asociaţilor s-a redus la unul singur. şi anume: cauze comune tuturor societăţilor comerciale şi cauze specifice societăţii în nume colectiv. Dizolvarea societăţii Societatea în nume colectiv se poate dizolva în mai multe împrejurări. Datorită caracterului intuitu personae al societăţii. Societatea în comandită simplă În societatea în comandită simplă obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a comanditaţilor şi răspunderea limitată a comanditarilor la valoarea aportului lor. se amestecă fără drept în administraţie ori utilizează capitalul. în calitate de administrator. în folosul său ori al unei terţe persoane care face concurenţă societăţii. Cauzele specifice de dizolvare sunt configurate de caracterul intuitu personae a formei de constituire. la cererea societăţii sau a oricărui asociat. în Monitorul Oficial.

În administrarea şi reprezentarea societăţii se aplică normele de la societatea în nume colectiv. 3. el va răspunde personal şi solidar cu societatea numai pentru obligaţiile respective. societatea nu are personalitate juridică. din care să rezulte drepturi şi obligaţii pentru societate.3. Dizolvarea societăţii Societatea în comandită simplă se dizolvă pentru cauze comune tuturor societăţilor comerciale.ale participanţilor. Pentru formarea societăţii trebuie să existe câte un asociat din fiecare categorie. asociaţii sunt împărţiţi în două categorii. Administratorii se aleg dintre asociaţii comanditaţi. denumiţi geranţi. excluderea. 29 . comanditaţii fiind singurii îndrituiţi să administreze societatea. Societatea în participaţiune Societatea în participaţiune reprezintă un contract prin care părţile se asociază pentru desfăşurarea unei activităţi lucrative şi împărţirea beneficiilor realizate. În aceste situaţii se aplică dispoziţiile referitoare la societatea în nume colectiv. Ei răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale. existenţa societăţii este ocultă. Societatea în participaţiune se concretizează prin următoarele trăsături: asociaţii se aleg intuitu personae. comanditarii nu pot interveni în administrarea societăţii. Comanditarii au o poziţie juridică diferită şi se concretizează prin următoarele elemente: comanditarii nu au calitatea de comerciant. răspunderea comanditarilor este în limita aportului social. aporturile participanţilor nu formează un capital social. incapacitatea. Comanditaţii au un regim juridic asemănător cu asociaţii unei societăţi în nume colectiv. participarea lor directă şi personală la operaţiunile societăţii este interzisă. prin hotărârea asociaţilor. cu excluderea comanditarilor. Pe de altă parte. comanditaţi şi comanditari. Formalităţile necesare înfiinţării. numai ei vor decide asupra actelor de gestiune externă. Comanditarii nu au dreptul să se amestece în administrarea societăţii. prezintă totuşi unele particularităţi. drepturile asociaţilor nu sunt reprezentate prin titluri negociabile. retragerea sau decesul singurului asociat comanditat sau comanditar. datorită statutului diferit al asociaţiilor. Societatea se mai dizolvă şi prin falimentul. În cazul în care comanditarul are o procură specială privind o anumită operaţiune. Administrarea societăţii Societatea în comandită simplă este administrată de unul sau mai mulţi administratori. Pentru înlăturarea oricărui echivoc sau neînţelegere asupra răspunderii comanditarilor. Principiul neimixtiunii nu se referă şi la actele de gestiune internă. capitalul social este divizat în părţi de interes. Condiţiile de constituire a societăţii în comandită simplă sunt la fel cu cele prevăzute pentru societatea în nume colectiv. nu pot face acte de gestiune externă. Ei se numesc prin contractul de societate sau ulterior.

societatea în participaţiune nu are personalitate juridică. care nu sunt supuse legilor unui anumit stat. participanţii aduc aporturile promise. care poate fi asociat sau terţ. aporturile asociaţilor au un regim diferit: aportul constituit din bunuri certe rămâne proprietatea asociatului titular. asociaţii desemnează un administrator. spre deosebire de ceilalţi asociaţi. În funcţie de natura lor. Datorită naturii sale. Denumiţi şi parteneri tăcuţi. nu poate fi acţionată în justiţie. Motivele de dizolvare privind existenţa unor neînţelegeri grave între asociaţi sau înregistrarea de rezultate negative în activitatea societăţii pot fi invocate de administratorul asociat. consorţiile de investiţii. În procesul înfiinţării societăţii. sediu social. Asociaţii pot fi persoane fizice sau persoane juridice. El încheie acte juridice în nume propriu şi răspunde personal pentru întreaga activitate desfăşurată. societatea în participaţiune nu există. participanţii au o libertate nelimitată. identitatea asociaţilor nu este cunoscută de către terţi. Societatea în participaţiune se concretizează prin existenţa unui contract. prin care se achiziţionează bunuri şi echipamente pentru a fi închiriate industriaşilor utilizatori. În practică. aportul format din bunuri fungibile trece în posesia administratorului. Societatea nu beneficiază de calitatea de comerciant. Dizolvarea societăţii Societatea în participaţiune se dizolvă în cauzele prevăzute pentru societăţile de persoane.Constituirea societăţii în participaţiune nu necesită îndeplinirea unor formalităţi prevăzute de lege. societăţile multinaţionale. În raporturile cu terţii. În cadrul societăţii. În cazul în care existenţa ei este adusă la cunoştinţa publicului. participă la beneficii şi pierderi şi efectuează controlul intern asupra gestiunii. întrucât. La deplina libertate a părţilor se adaugă facilităţile de ordin fiscal şi posibilitatea transferării în străinătate a beneficiilor realizate. el răspunde pentru obligaţiile societăţii cu întregul său patrimoniu. partea socială a fiecărui asociat reprezintă o parte de interes. 30 . naţionalitate şi patrimoniu propriu. Administratorul se numeşte prin voinţa unanimă a asociaţilor. societatea se converteşte în nume colectiv. Raporturile interne dintre asociaţi sunt determinate de prevederile contractului de societate. Fără a fi clandestină sau fictivă societatea are un caracter ocult. asociatul devenind creditor al valorii aduse. Ţinând seama de obiectul şi scopul societăţii. Actele de administrare se încheie de fiecare asociat în numele său propriu. Această prerogativă revine administratorului. În consecinţă. societatea nu se individualizează prin denumire. nu are activ şi pasiv. Constituirea societăţii în participaţiune nu este supusă nici unei condiţii de fond şi de formă. sub forma societăţii în participaţiune se pot constitui: sindicatele de emisiune care grupează mai multe bănci în vederea lansării sau garantării acţiunilor unei societăţi comerciale. Administrarea societăţii Societatea în participaţiune poate fi administrată de toţi asociaţii. În practică.

Actele constitutive ale societăţii anonime pe acţiuni se încheie în formă autentică.Cu toate că asociaţii sunt necunoscuţi pentru terţi. Formalitatea autentificării contractului de societate şi statutului este cerută de complexitatea relaţiilor dintre asociaţi şi efectuarea formalităţilor de publicitate. În dreptul italian. Prin unul sau mai multe acte autentice. Procedura de constituire simultană implică un număr redus de formalităţi. societatea pe acţiuni îşi poate desfăşura activitatea şi cu un singur asociat care devine direct şi nelimitat răspunzător pentru obligaţia societăţii. capitalul social este divizat în acţiuni. germană şi engleză. Societatea pe acţiuni În societatea pe acţiuni. Actul constitutiv se semnează de toţi asociaţii sau. Numărul minim al asociaţilor este precizat în fiecare sistem de drept. În situaţia în care societatea se află în încetare de plăţi.4. Aporturile şi beneficiile ce se cuvin celorlalţi asociaţi. obţinerea autorizaţiei de funcţionare. Societatea pe acţiuni se poate înfiinţa în două moduri: prin constituire continuată sau subscripţie publică şi prin constituire simultană sau fără apel la subscripţia publică. Ei nu sunt consideraţi comercianţi. Limita minimă a capitalului social se stabileşte de legislaţia fiecărui stat. administratorul asociat va fi declarat în stare de faliment. Asociaţii pot fi persoane fizice sau persoane juridice. 3. fondatorii determină clauzele contractului de 31 . moartea unuia dintre ei implică dizolvarea societăţii. şi care formează creanţele lor. redactarea actelor constitutive. Societatea pe acţiuni se individualizează prin următoarele elemente: societatea se constituie în considerarea contribuţiei părţilor la formarea capitalului social. de fondatori. societatea poate fi dizolvată numai în cazul morţii administratorului asociat. Constituirea simultană sau concomitentă se face fără apel la subscripţia publică. efectuarea publicităţii. care sunt titluri negociabile şi transmisibile. configurând aspectul anonim al societăţii. denumită şi societate anonimă. Minimum de capital este necesar pentru înfiinţarea societăţii şi ocrotirea interesului terţilor. vor fi valorificate în cadrul procedurii falimentului. răspunderea asociaţilor este în limita valorii aporturilor subscrise. în caz de subscripţie publică. un capital social minim. un conţinut determinat al contractului de societate şi statutului. Orice alte modificări ale actului constitutiv al societăţii sunt supuse formalităţilor de publicitate. În legislaţia italiană. Condiţiile de fond şi de formă privind constituirea societăţii anonime pe acţiuni sunt comune ambelor forme şi prevăd următoarele: un număr minim de asociaţi. obligaţiile sociale sunt garantate numai cu patrimoniul social. Publicitatea constituirii societăţii anonime pe acţiuni se realizează prin înmatricularea în registrul comerţului şi publicarea în Monitorul Oficial. depunerea prealabilă a unei cote din capitalul social. asociaţii având o răspundere limitată la valoarea aportului lor.

iar judecătorul delegat la Oficiul registrului comerţului. Persoanele interesate vor subscrie acţiunile pe exemplarele prospectului de emisiune al fondatorului. După adunarea subscripţiilor. Cele mai importante valori mobiliare sunt acţiunile şi obligaţiunile. Acţiunile reprezintă un titlu de credit constatator al drepturilor şi obligaţiilor care decurg din calitatea de acţionar. constituind fracţiuni ale capitalului social şi conferind posesorilor calitatea de acţionar. se depune o anumită cotă din valoarea acţiunilor în numerar. Prospectul se va depune la registrul comerţului în judeţul unde societatea îşi va stabili sediul. Voinţa părţilor fiind concomitentă. În practica formării societăţii. clauzele principale ale contractului de societate şi statutului. Membrii fondatori trebuie să întocmească un prospect de emisiune. În cazul în care cuantumul acţiunii este fixat prin actul constitutiv. Procedura de constituire continuată presupune o perioadă prealabilă necesară pentru formarea capitalului social. subscrierea acţiunilor este însoţită şi de efectuarea vărsămintelor corespunzătoare. avantajele rezervate fondatorilor şi data închiderii subscripţiei. actul constitutiv trebuie să conţină numirea organelor de gestiune şi control. Valorile mobiliare emise de societate Valorile mobiliare emise de societatea pe acţiuni sunt concretizate în titluri. va autoriza publicarea prospectului de emisiune. Subscrierea se poate face şi pe proiectul de statut sau prin scrisori adresate direct fondatorilor. dispoziţiile legale stabilesc o limită minimă privind valoarea nominală a acţiunii.societate şi statutului. subscriu în întregime capitalul social şi depun în numerar vărsămintele prealabile prescrise de lege. acţiunile sunt de două feluri: acţiuni nominative şi acţiuni la purtător. constatând îndeplinirea condiţiilor stabilite. după caz. După constituirea legală a societăţii. După modelul lor de individualizare. Acţiunile nominative conţin în titlu numele. acţiunile pot fi transmise şi negociate. Constituirea continuată sau succesivă se realizează prin subscripţie publică de acţiuni. Acţiunile nominative pot fi emise în formă 32 . Valoarea nominală a acţiunii se poate stabili prin actul constitutiv sau prin lege. Subscrierea trebuie să fie fermă şi loială. Prin acţiuni se stabileşte un un raport societar între acţionar şi societatea comercială. Acţiunile sunt titluri reprezentative ale părţilor sociale. examinează şi validează raportul experţilor de evaluare a aportului în natură. care reprezintă o ofertă făcută publicului. numeşte pe administratori şi cenzori. În legislaţiile naţionale. discută şi aprobă actul constitutiv al societăţii. După consemnarea capitalului subscris urmează obţinerea autorizaţiei de funcţionare şi publicitatea constituirii societăţii. prenumele şi domiciliul posesorului său. În prospect se indică obiectul şi capitalul societăţii. Proprietatea lor se stabileşte prin înscrierea în registrul acţionarilor. aprobă participările la beneficii ale fondatorilor şi operaţiunile încheiate în contul societăţii. denumirea şi sediul acestuia. Principalele atribuţii ale adunării constitutive sunt următoarele: verifică existenţa vărsămintelor. asociaţii au o libertate deplină.

prin înregistrare în registrul acţionarilor. acţiunile ordinare conferă posesorilor drepturi egale. dobândirea de către societate a propriilor sale acţiuni se poate hotărî de către adunarea generală extraordinară a acţionarilor. După natura dreptului conferit posesorului. obligaţiunile sunt transmisibile. Acţiunile proprii dobândite de societate nu dau dreptul la dividende. În mod excepţional. sau în formă dematerializată. fără a menţiona numele posesorului. care se transmite prin simpla tradiţiune materială. câte un certificat de acţionar. Privilegiile atribuite pot fi de natură patrimonială sau referitoare la dreptul de vot. în caz de lichidare a societăţii. Obligaţiunile cu primă se cumpără de un 33 . la cerere sau din oficiu. de a fi informat asupra activităţii societăţii. În temeiul calităţii de acţionar. pe suport de hârtie. de a vota în adunările generale. societatea va elibera. Ele reprezintă îndatorirea societăţii de a rambursa sumele de bani împrumutate. Dacă nu a emis acţiuni în formă materială. Ele pot fi emise în formă materială. prin înscriere în cont. fie prin persoane care acţionează în nume propriu. obligaţiunile pot fi nominative sau la purtător. Pe toată durata deţinerii lor de către societate dreptul de vot pe care îl conferă este suspendat. care poate fi transmis prin cesiune. Dreptul aparţine posesorului titlului. Datorită parităţii aporturilor. Titlurile obligaţiunilor sunt egale şi indivizibile. Obligaţiunile din aceeaşi emisiune au un regim unitar. În funcţie de drepturile acordate titularului. Obligaţiunile ordinare acordă dreptul la restituirea valorii nominale şi a dobânzii aferente. Societatea anonimă nu poate dobândi propriile sale acţiuni. ori la drepturi multiple de vot. de a participa la adunările generale ale societăţii.materială. Acţiunile la purtător se transmit prin simpla tradiţie materială a titlului. de a primi partea cuvenită în urma lichidării societăţii. Obligaţiunile la purtător nu conţin menţiuni privind identificarea titularului. Crearea de acţiuni privilegiate poate fi stabilită prin actul constitutiv sau ulterior. Prin încorporarea îndatoririi de rambursare în titlu. Acţiunile proprii dobândite de societate nu pot depăşi o anumită valoare din capitalul social subscris. Proprietatea acţiunilor la purtător aparţine posesorului. Acţiunile obişnuite sau ordinare sunt de egală valoare. Dreptul aparţine numelui titularului. pe suport de hârtie. Obligaţiunile nominative cuprind în titlu datele de identificare ale obligatarului. obligaţiunile sunt de trei feluri: ordinare. sau în formă dematerializată. respectându-se drepturile celorlalţi acţionari. printr-o hotărâre a adunării generale extraordinare. acţiunile se împart în două categorii: acţiuni obişnuite şi acţiuni privilegiate. fie direct. dar pe seama societăţii. Ele conferă anumite facilităţi la distribuirea dividendelor sau la împărţirea activului social. Acţiunile privilegiate sau preferenţiale asigură titularilor avantaje suplimentare. În concretizarea preferinţelor acordate unor categorii de acţiuni trebuie să se ţină seama de egalitatea de tratament. Acţiunile la purtător cuprind în titlu numai un număr. persoana fizică sau juridică are următoarele drepturi: de a încasa dividende. În funcţie de modul de circulaţie. Obligaţiunile sunt fracţiuni ale unui împrumut unic contractat de societate. cu primă şi cu loturi.

Adunarea ordinară se ocupă de gestiunea curentă a societăţii. pentru a face faţă cheltuielilor necesare apărării drepturilor lor.subscriitor la un preţ sub valoarea nominală. Operaţiunea se poate desfăşura şi înainte de scadenţă pentru obligaţiunile din aceeaşi emisiune şi cu aceeaşi valoare. Adunarea generală ordinară sau obişnuită se întruneşte cel puţin odată pe an. Hotărârile adunării obligatarilor se aduc la cunoştinţa societăţii. Obligaţiunile se rambursează de societatea emitentă la scadenţă. voinţa majorităţii reprezintă voinţa socială care obligă pe toţi acţionarii. programul de activitate. aprobă sau modifică situaţiile financiare anuale. după caz. stabileşte bugetul de venituri şi cheltuieli şi. Adunările generale ale acţionarilor pot fi ordinare şi extraordinare. Emiterea de obligaţiuni se decide de adunarea generală extraordinară a societăţii. administratorii şi cenzorii. prin tragere la sorţi. Distincţia dintre ele este determinată de obiectul supus dezbaterilor. se pronunţă asupra gestiunii administratorilor. la scadenţă sau înainte de scadenţă. pe 34 . Obligaţiunile vor fi rambursate prin tragere la sorţi la o sumă superioară valorii lor nominale. Organul suprem al societăţii anonime pe acţiuni este adunarea generală a acţionarilor. prin care s-ar putea aduce o atingere drepturilor deţinătorilor de obligaţiuni. Constituită din totalitatea acţionarilor. reglementările în materie adoptă o poziţie diferită. Organizarea şi funcţionarea societăţii Organele societăţii anonime pe acţiuni sunt următoarele: adunarea generală a acţionarilor. Spre deosebire de sistemul tradiţional care admite supremaţia organului de manifestare a voinţei sociale. dacă nu a fost stabilită prin actul constitutiv. care va putea fi luat din dobânzile cuvenite deţinătorilor de obligaţiuni. Valoarea nominală a unei obligaţiuni nu poate fi inferioară limitei stabilite prin dispoziţiile legale. fixează remuneraţia administratorilor şi cenzorilor. alege administratorii şi cenzorii. Puterile adunării generale sunt limitate numai de drepturile intangibile şi inderogabile ale asociaţilor. să constituie un fond. Voinţa socială se formează prin întrunirea efectivă a acţionarilor convocaţi în mod special. cu dreptul de a-i reprezenta faţă de societate şi în justiţie. stabilită de societate şi anunţată public. Adunarea deţinătorilor de obligaţiuni poate lua următoarele hotărâri privind următoarele aspecte: să numească un reprezentant al deţinătorilor de obligaţiuni şi unul sau mai mulţi supleanţi. adunarea generală are un rol redus. Configurată de interesele generale ale societăţii. adunarea generală este un organ colectiv. să se pronunţe asupra emiterii de noi obligaţiuni. Manifestarea voinţei acţionarilor se exprimă pe baza principiului majoritar. să îndeplinească toate actele de supraveghere şi de apărare a intereselor lor comune. să se opună la orice modificare a actului constitutiv sau a condiţiilor împrumutului. în unele state. Ele dau dreptul la diferenţa între valoarea nominală şi suma efectiv vărsată societăţii. Adunarea ordinară are următoarele atribuţii: discută. Ele conferă dreptul la o sumă superioară valorii lor nominale. Prin trecerea unora dintre atribuţii în competenţa organelor de conducere ale societăţii. Obligaţiunile cu loturi pot fi rambursate.

conversia acţiunilor dintr-o categorie sau în acţiuni. oricare altă modificare a actului constitutiv sau oricare altă hotărâre pentru care se cere aprobarea adunării generale extraordinare. Hotărârile se iau cu votul acţionarilor care să reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social.exerciţiul financiar următor. cum ar fi schimbarea obiectului principal de activitate. Hotărârile trebuie luate cu votul acţionarilor care să reprezinte cel puţin o treime din capitalul social. închirierea sau desfiinţarea uneia sau mai multor unităţi ale societăţii. mutarea sediului sau transformarea societăţii. reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiune de noi acţiuni. Dacă adunarea nu întruneşte cvorumul stabilit. Adunarea ordinară se convoacă într-un anumit termen de la încheierea exerciţiului financiar. hotărăşte gajarea. la a doua convocare se poate hotărî cu majoritatea celor prezenţi oricare ar fi partea de capital social ce o reprezintă. Participantul trebuie să facă dovada calităţii sale de acţionar fie printr-un certificat al societăţii ori prin depunerea acţiunilor într-un anumit termen şi verificarea identităţii titularului. La adunările generale poate lua parte orice acţionar. dizolvarea anticipată a societăţii. la următoarea convocare este necesară prezenţa acţionarilor reprezentând jumătate din capitalul social. acţionarii trebuie să plătească vărsămintele scadente. Adunarea extraordinară se convoacă atunci când este nevoie. Hotărârile adunării generale au un caracter obligatoriu. dacă prin actul constitutiv sau prin lege nu se prevede o majoritate mai mare. acţionarii care nu sunt de acord cu hotărârile luate de adunare. În conformitate cu dispoziţiile legislaţiei noastre comerciale. Cu toate acestea. fuziunea cu alte societăţi sau divizarea societăţii. Acţionarii care 35 . mutarea sediului societăţii. indiferent de numărul acţiunilor pe care le deţine. prelungirea duratei societăţii. care implică modificarea actului constitutiv. Dreptul de vot având o funcţie socială nu poate fi cedat. În adunarea generală acţionarii îşi exercită dreptul de vot proporţional cu numărul acţiunilor pe care le posedă. Adunarea extraordinară hotărăşte în următoarele probleme: schimbarea formei juridice a societăţii. schimbarea obiectului de activitate al societăţii. chiar pentru acţionarii care nu au luat parte la adunare sau au votat împotrivă. Adunarea extraordinară se ţine în prezenţa acţionarilor reprezentând trei pătrimi din capitalul social. se pot retrage din societate. Dacă adunarea nu obţine cvorumul sau majoritatea necesară. Pentru a putea exercita dreptul la vot. Termenul de întrunire al adunării se fixează după trecerea a 15 zile de la publicarea convocării. Reglementările în materie admit exercitarea dreptului de retragere numai în anumite cazuri. înfiinţarea sau desfiinţarea unor sedii secundare. Adunarea ordinară deliberează în prezenţa acţionarilor care reprezintă cel puţin jumătate din capitalul social. majorarea capitalului social. emisiunea de obligaţiuni. Hotărârile se iau de acţionarii ce deţin majoritatea absolută din capitalul social reprezentat în adunare. orice convenţie privind exercitarea dreptului de vot într-un anumit fel este lovită de nulitate. Adunarea generală extraordinară se întruneşte ori de câte ori este necesar pentru a delibera asupra unor situaţii mai deosebite.

Puterile sale sunt limitate numai de convenţiile încheiate între societate şi un membru al consiliului. În raporturile cu terţii. acţionari şi terţi. Activitatea consiliului de administraţie se desfăşoară în numele societăţii. Directorii pot fi revocaţi de consiliul de supraveghere pentru motive grave şi temeinice. Sistemul consiliul de administraţie-preşedinte director general Consiliul de administraţie se numeşte de adunarea generală. Revocarea se decide de adunarea generală cu majoritate simplă. Prin statut sau printr-o hotărâre a consiliului de supraveghere. În cazul în care există o pluralitate de administratori. consiliul de administraţie va proceda la numiri provizorii. În raporturile cu terţii. Hotărârea adunării nu trebuie motivată. dreptul de reprezentare poate fi acordat numai preşedintelui sau unor membri din comitet. directoratul angajează societatea şi o reprezintă în justiţie. orice stipulaţie contrară este inopozabilă. la valoarea medie determinată de către un expert autorizat. societatea poate fi obligată la despăgubiri. Cu respectarea limitelor obiectului social. administratorii vor răspunde faţă de societate. Preşedintele consiliului de administraţie este şi director general sau director al societăţii. de obicei o altă societate pe acţiuni. ei formează un organ colegial. care posedă un minimum de acţiuni prevăzut de statut. În cazul existenţei unor posturi vacante. pe o durată de 6 ani. Comitetul este format din mai mulţi directori şi un preşedinte al direcţiei. În cazul unei revocări abuzive. În situaţia încălcării atribuţiilor stabilite. Membrii consiliului pot fi realeşi. stabilit prin statut şi au capacitatea de a fi mandatari. o treime din membrii consiliului de supraveghere 36 . Hotărârea consiliului de supraveghere trebuie să fie motivată. Administratorii constituie organul de gestiune permanentă a societăţii pe acţiuni. întocmirea bilanţului şi contului de profit şi pierdere. Ei se aleg dintre asociaţii care deţin un număr de acţiuni. denumit consiliu de administraţie. actele consiliului angajează societatea. Consiliul are atribuţii de administrare şi conducere. convocarea adunării generale. urmând a fi ratificate de prima adunare generală. Dacă statutul nu prevede altfel.se retrag vor primi contravaloarea acţiunilor pe care le posedă. În cazul în care societatea are sub 2000 de angajaţi. Principalele sarcini ale consiliului de administraţie sunt următoarele: elaborarea raportului anual. Administratorii pot fi revocaţi ad nutum. Consiliul de administraţie se compune din 3 până la 12 membri. Directoratul asigură conducerea generală şi administrarea societăţii. Directorii pot fi membri acţionari sau specialişti neacţionari. Societatea anonimă poate avea unul sau mai mulţi administratori. Sistemul directorat-consiliul de supraveghere Directoratul sau comitetul de direcţie este ales de consiliul de supraveghere. Ei îndeplinesc operaţiunile curente ale societăţii concretizând voinţa socială. temporari şi revocabili. Consiliul de supraveghere este ales de adunarea generală pe termen de 4 ani şi este compus din 3 până la 21 de membri. O parte din puterile consiliului de administraţie pot fi delegate unor directori. membrii directoratului lucrează în mod colectiv. În consiliul de administraţie poate figura şi o persoană juridică. Membrii pot fi persoane fizice sau juridice. Directorii sunt aleşi dintre administratori.

să ia parte la adunările ordinare şi extraordinare. declararea nulităţii societăţii. cenzorii sunt desemnaţi de adunarea generală ordinară. să convoace adunarea ordinară sau extraordinară. să vegheze ca dispoziţiile legii şi ale actului constitutiv să fie îndeplinite de administratori şi lichidatori. În societatea cu mai mult de 5 angajaţi. aceştia vor alege jumătate din membrii consiliului de supraveghere. iar cazurile mai importante le vor aduce la cunoştinţa adunării generale. Ele se referă la trecerea timpului stabilt pentru durata societăţii. să constate depunerea regulată a garanţiei din partea administratorilor. în fiecare lună şi pe neaşteptate.se aleg de către salariaţi. societatea poate fi obligată să plătească daune interese. Cenzorii vor aduce la cunoştinţa administratorilor neregularităţile în administraţie şi încălcarea dispoziţiilor legale şi statutare pe care le constată. Cel puţin unul din cenzori trebuie să fie contabil autorizat în condiţiile legii sau expert contabil. Cenzorii pot să fie acţionari şi terţe persoane. examinând modul cum se ţin registrele şi cum s-a făcut evaluarea elementelor patrimoniale. Hotărârea trebuie luată cu votul cerut la adunările extraordinare. verificarea activităţii directorilor. Cenzorii reprezintă organul de control al societăţii anonime pe acţiuni. În caz de revocare fără justă cauză. realizarea scopului societăţii. Membrii consiliului de supraveghere pot fi revocaţi de adunarea generală. Cauzele specifice de dizolvare a societăţii pe acţiuni sunt determinate de importanţa acordată capitalului social: scăderea 37 . cenzorii au dreptul la o indemnizaţie fixă. falimentul societăţii. Cenzorii au atribuţii de supraveghere a gestiunii sociale şi de verificare a situaţiilor financiare. Cenzorii contabili sunt persoane străine de societate. Consiliul de supraveghere exercită controlul permanent al administrării societăţii. hotărârea adunării generale. Revocarea cenzorilor se face numai de adunarea generală. Pentru exercitarea mandatului lor. În dreptul german. În calitate de mandatari comerciali. hotărârea tribunalului. În alegerea cenzorilor trebuie respectate anumite condiţii de ordin moral şi profesional. Principalele atribuţii ale consiliului sunt următoarele: numirea directoratului. autorizarea îndeplinirii de către membrii directoratului a actelor mai importante. Spre deosebire de adunarea generală şi consiliul de supraveghere. se poate constitui şi un consiliu de muncă. Îndatoririle principale ale cenzorilor sunt următoarele: să facă. Cauzele comune de dizolvare a societăţii pe acţiuni sunt aceleaşi ca la societăţile de persoane. când n-a fost convocată de administratori. dacă societatea are peste 2000 de salariaţi. După înfiinţarea societăţii. imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii. Durata mandatului cenzorilor este de 3 ani şi pot fi realeşi. cenzorii exercită în cadrul societăţii un control specializat şi independent. cenzorii trebuie să depună a treia parte din garanţia cerută pentru administratori. convocarea adunării generale a acţionarilor. inspecţii casei. Principalele sale atribuţii privesc problemele de muncă ale societăţii. determinată prin actul constitutiv sau de adunarea generală. Dizolvarea societăţii Societatea anonimă se poate dizolva pentru două categorii de motive: cauze comune şi cauze specifice. Cenzorii se aleg de adunarea constitutivă.

6. Ei se numesc prin actul constitutiv al societăţii. Constituirea societăţii în comandită pe acţiuni este reglementată de normele referitoare la societatea pe acţiuni. la mai puţin de jumătate din valoarea capitalului social. Societatea cu răspundere limitată îmbină trăsăturile societăţilor de persoane şi societăţilor de 38 . În realizarea mandatului lor.5. asociaţii în număr limitat răspund pentru obligaţiile sociale numai cu aportul adus la formarea capitalului social. comanditatul are un regim juridic asemănător cu cel al asociatului unei societăţi în nume colectiv. 3. societatea în comandită pe acţiuni este guvernată de aceleaşi reguli ca şi societatea pe acţiuni. Denumirea firmei trebuie însoţită de menţiunea societate în comandită pe acţiuni. 3. răspunderea comanditaţilor pentru obligaţiile sociale este diferită faţă de comanditari. Administratorii sunt aleşi numai dintre asociaţii comanditaţi. Societatea în comandită pe acţiuni se defineşte prin următoarele trăsături: asociaţii sunt grupaţi în comanditaţi şi comanditari. Dacă există un singur comanditat. retragerea sau decesul singurului asociat comanditat sau comanditar. obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a comanditaţilor şi răspunderea limitată la acţiunile subscrise a comanditarilor. excluderea. Dizolvarea societăţii Dizolvarea societăţii în comandită pe acţiuni se produce după regulile prevăzute pentru societatea anonimă. reducerea numărului de acţionari sub limita stabilită de lege. Societatea cu răspundere limitată În societatea cu răspundere limitată. administratorii pot îndeplini toate operaţiunile necesare pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii. incapacitatea.activului net al societăţii. scrisă în întregime sau prin prescurtare. Firma socială se compune dintr-o denumire proprie. el va fi administrator de drept. iar comanditarul cu cel al asociatului unei societăţi în comandită simplă. capitalul social este fracţionat în acţiuni. în urma pierderilor suferite. Societatea se poate înfiinţa prin constituire simultană sau prin constituire continuată. micşorarea capitalului social sub minimul legal. În conformitate cu prevederile legislaţiilor comerciale. Drepturile şi obligaţiile lor sunt identice cu ale administratorilor din societatea pe acţiuni. Organizarea şi funcţionarea societăţii În privinţa organizării şi funcţionării. Societatea în comandită pe acţiuni se mai dizolvă şi prin falimentul. Societatea nu va fi dizolvată dacă în actul constitutiv se prevede clauza de continuare cu moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte continuarea activităţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic. Societatea în comandită pe acţiuni În societatea în comandită pe acţiuni.

Asociaţii nu trebuie să aibă capacitatea de a fi comercianţi. La aceste avantaje s-au adăugat şi unele facilităţi de constituire şi fiscale. Administratorii pot fi membri asociaţi sau specialişti neasociaţi. atrage transformarea societăţii în termen de 2 ani. Administratorii au capacitatea de mandatari. Principalele atribuţii ale adunării asociaţilor sunt următoarele: să aprobe situaţia financiară anuală şi să stabilească repartizarea profitului net. se va convoca o nouă adunare. dar răspunderea asociaţilor este limitată la aportul lor social. Administrarea societăţii cu răspundere limitată se efectuează de unul sau mai mulţi administratori sau geranţi. Societatea are un caracter intuitu personae. capitalul social este fracţionat în părţi sociale care sunt netransmisibile. în societate pe acţiuni. În limitele obiectului de activitate. Administratorii sunt numiţi prin actul constitutiv sau. societatea se transformă sau se dizolvă. fără a fi reîntregit. să-i revoce şi să le dea descărcare de activitatea lor. În cazul în care nu se întrunesc majorităţile stabilite. De obicei. părţile sociale. administratorii sunt 39 . La a doua convocare. aportul asociaţilor. să decidă urmărirea administratorilor şi cenzorilor pentru daunele pricinuite societăţii. În dreptul elveţian.capitaluri. Adunarea asociaţilor decide în toate problemele care interesează societatea. dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel. Hotărârile adunării generale se iau prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale. desemnând şi persoana însărcinată să o exercite. de adunarea generală. dacă prin statut nu se prevede altfel. În situaţia micşorării capitalului social sub limita stabilită. să modifice actul constitutiv. capitalul social. În tăcerea actului constitutiv. administratorii şi cenzorii. Formalităţile înfiinţării societăţii cu răspundere limitată prezintă unele condiţii proprii. ulterior. se consideră că alegerea lor coincide în timp cu durata societăţii. publicitate. actul constitutiv al societăţii. În dreptul belgian. răspunderea asociaţilor este limitată la valoarea aportului lor. Capitalul social este limitat la un anumit plafon minim. Atribuţiile administratorilor sunt prevăzute prin lege. oricare ar fi numărul de asociaţi şi partea de capital reprezentată. să desemneze pe administratori şi cenzori. Societatea cu răspundere limitată se individualizează prin următoarele caractere: asociaţii se angajează intuitu personae. participarea asociaţilor este limitată la un anumit număr maxim. Actul constitutiv al societăţii trebuie să prevadă capitalul social subscris şi vărsat. care se referă la următoarele: numărul asociaţilor. adunarea va decide cu majoritatea de voturi pronunţate. obiectul societăţii. Organizarea şi funcţionarea societăţii Organele societăţii cu răspundere limitată sunt adunarea generală. Depăşirea numărului maxim admis. administratorii sunt desemnaţi pe o perioadă nedeterminată. fiecare asociat are calitatea de a conduce şi de a reprezenta societatea. firma socială. asociaţii pot fi numai persoane fizice. Admiterea acestor privilegii a determinat ca societatea să fie utilizată în mod frecvent. În legislaţia unor state europene.

părţile sociale pot fi transmise între asociaţi. către persoane din afara societăţii sau pe cale succesorală. În societatea cu răspundere limitată în care numărul asociaţilor sau capitalul social depăşeşte un anumit plafon se numesc obligatoriu. dacă prin actul constitutiv nu se prevede un cvorum mai mare. realizarea scopului societăţii. într-un anumit termen. Având un patrimoniu propriu.îndrituiţi să încheie orice acte juridice necesare pentru funcţionarea societăţii. filiala îşi asumă. Activitatea internaţională a societăţilor comerciale 4. fără a fi necesar consimţământul celorlalţi asociaţi. Cenzorii se numesc de adunarea asociaţilor.1. Societatea poate avea unul sau mai mulţi cenzori. Dizolvarea societăţii Cauzele de dizolvare de drept comun a societăţii cu răspundere limitată sunt trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii. capitalul social este reîntregit sau redus la suma rămasă ori la minimul legal sau când societatea se transformă într-o altă formă juridică. cenzori. părţile sociale se transmit prin cesiune. De obicei. 42 Legea nr. Deşi este subiect distinct de drepturi. 4. Transmiterea părţilor sociale Societatea cu răspundere limitată nu poate să emită titluri negociabile. declararea nulităţii societăţii. Ei au următoarele obligaţii: să supravegheze gestiunea societăţii. Cu toate acestea. să comunice adunării asociaţilor rezultatele controlului. 31 din 1990). Societatea cu răspundere limitată se dizolvă şi datorită următoarelor cauze specifice: pierderea unei părţi importante din capitalul social. sub forma unei societăţi comerciale de sine stătătoare. hotărârea tribunalului. pentru prejudiciile produse societăţii. Transmiterea părţilor sociale către terţe persoane se poate realiza numai în temeiul votului majorităţii calificate a capitalului social. Filialele societăţilor comerciale străine Filiala reprezintă o societate comercială cu personalitate juridică. administratorii trebuie să acţioneze numai în interesul societăţii. pentru actele juridice 40 . Puterile administratorilor nu pot fi delegate. ca organ de control. Societatea nu va fi dizolvată dacă. imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii. cesiunea părţilor sociale este permisă dacă în actul constitutiv nu există o clauză contrară. filiala este independentă faţă de societatea primară. să verifice situaţiile financiare. În activitatea pe care o desfăşoară. Operaţiunea se realizează prin încheierea unui contract de cesiune. Din punct de vedere juridic. filiala se află sub controlul societăţii fondatoare (art. Între asociaţi. va fi civilă sau penală. falimentul societăţii. În raport cu societatea primară străină. Contractul de cesiune se încheie în temeiul hotărârii adunării asociaţilor. filiala se caracterizează prin independenţă juridică şi dependenţă economică. Răspunderea administratorilor. între cedent şi cesionar. reducerea capitalului social sub minimul legal. Personalitatea juridică conferă filialei o organizare autonomă. Ei mai sunt denumiţi comisari de conturi sau comisari de supraveghere.

va fi supusă tuturor dispoziţiilor referitoare la înmatricularea. independent de legea aplicabilă persoanei juridice care a înfiinţat-o (art. Sucursala unei societăţi comerciale străine se înfiinţează în ţara noastră cu respectarea legii române. se înfiinţează cu respectarea legii române. recunoscută de legea statutului său organic. sucursalele sunt încadrate. Dispunând de anumite fonduri. 31 din 1990). 3 Legea nr. Filiala are naţionalitatea ţării unde îşi are sediul social. 41 alin. 2 Legea nr. o răspundere patrimonială proprie. În actul constitutiv trebuie să se menţioneze caracterul de filială a societăţii constituite în ţara noastră. Statutul organic al filialei este supus legii statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit propriul sediu.încheiate de reprezentanţii săi. 43 alin. 31 din 1990). 44 Legea nr. în ţara noastră. de a constitui sucursale (art. Acest drept trebuie să fie recunoscut societăţii fondatoare de legea statutului său organic (art. În vederea unei identificări exacte. În cazul în care o societate străină înfiinţează mai multe sucursale în ţara noastră. 42 şi art. Înfiinţarea în România a unei filiale de către un comerciant ce are sediu principal în străinătate. 31 din 1990). în registrul comerţului din judeţul unde va funcţiona şi înfiinţarea sucursalei este supusă tuturor dispoziţiilor referitoare la înmatricularea. În sistemul legii române. Actul constitutiv al societăţii fondatoare nu trebuie să conţină menţiuni referitoare la filială. 31 din 1990). Filiala unei societăţi comerciale străine. Sucursala se înmatriculează.2. alin. firma sucursalei din ţara noastră a unei societăţi străine va trebui să cuprindă şi meţiunea sediului principal din străinătate. menţionarea şi publicarea actelor şi faptelor cerute pentru comercianţii din ţară. Societatea străină trebuie să aibă capacitatea de folosinţă. 1 Legea nr. 105 din 1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat). menţionarea şi publicarea actelor şi faptelor cerute pentru comercianţii din ţară (art 45. sucursala desfăşoară o activitate economică în cadrul obiectului specific al societăţii primare (art. documentele de constituire şi alte acte ale aceleiaşi societăţi. alături de agenţii şi reprezentanţe. care îi coordonează şi direcţionează activitatea. 4. 41 . 31 din 1990). 26 din 1990). fiind supusă legilor locale. 3 al Legii nr. în categoria sediilor secundare ale societăţilor comerciale străine în ţara noastră ( art. Controlul exercitat de societatea fondatoare determină ca autonomia filialei să fie relativă. Sucursalele societăţilor comerciale străine Sucursala este un dezmembrământ fără personalitate juridică al societăţii comerciale. Firma va fi înscrisă în limba română (art. 1 Legea nr. se depun numai la una din sucursale. necesare pentru înmatricularea societăţii. 37 şi art. 44 Legea nr. 44 Legea nr. 30 alin. 31 din 1990). înainte de începerea activităţii. Clauzele actului constitutiv vor specifica modalităţile de exercitare a controlului asupra filialei de către societatea fondatoare. Filiala este dependentă pe plan economic de societatea primară. Înfiinţarea filialei se poate face într-una din formele de societate prevăzute de legea română şi va avea regimul juridic al formei de societate în care s-a constituit (art.

Operaţiunile desfăşurate de reprezentanţă trebuie să fie conform cu obiectul de activitate stabilit prin autorizaţia de funcţionare. Trustul reprezintă reunirea mai multor societăţi comerciale într-o grupare colectivă. 4. 4. cu respectarea legii române. principalele forme organizatorice sunt trustul. Trăsăturile care individualizează reprezentanţa unei societăţi comerciale străine în ţara noastră sunt următoarele: nu are personalitate juridică.3.Statutul organic al sucursalei înfiinţate de o persoană juridică dintr-o altă ţară este supus legii naţionale a acesteia (art. Ele mai pot fi reprezentate pe bază de contract şi de birouri româneşti specializate. Acordarea regimului naţional conferă sucursalei aceleaşi drepturi ca şi societăţilor comerciale româneşti. acţionează numai în calitate de intermediar. care exercită controlul asupra întreprinderilor grupate în cadrul trustului. beneficiind de regimul naţional. Societăţile comerciale străine au dreptul de a înfiinţa reprezentanţe pe teritoriul ţării noastre. 122 din 1990). Cererea se adresează Ministerului Economiei şi Comerţului. în urma încetării societăţii comerciale reprezentate de a funcţiona. Integrarea fiind totală.4. Gruparea societăţilor se poate 42 . inclusiv cele înfiinţate din iniţiativa proprie (art. În ţara noastră. Funcţionarea reprezentanţei societăţii comerciale străine poate înceta în următoarele cazuri: prin retragerea autorizaţiei de către Ministerul Economiei şi Comerţului. care decide direcţiile. concernul. Soluţiile aplicabile străinilor persoane fizice sunt extinse şi persoanelor juridice. Unitatea de decizie aparţine unei societăţi dominante. Activitatea societăţilor reunite are la bază un contract de dominare. 105 din 1992). obiectele şi modalităţile de realizare a activităţii economice. fără personalitate juridică şi capital propriu şi îndeplineşte o funcţie de intermediere între societatea primară şi partenerii săi contractuali. nu dispune de un capital propriu. căruia îi revine competenţa de a elibera autorizaţia de funcţionare. Concernul este o societate comercială care grupează mai multe întreprinderi de mici proporţii. prin decizia societăţii comerciale străine. Reprezentanţa efectuează acte juridice şi activităţi numai în numele societăţii comerciale străine. holding-ul şi grupul european de interes economic. Societăţile comerciale străine pot avea reprezentanţe în ţara noastră pe bază de autorizaţie. Concernul. 41 alin. Integrarea societăţilor comerciale În funcţie de gradul de integrare a societăţilor comerciale componente. Trustul. fiind dependente de întreprinderea dominantă. Autorizaţia de funcţionare a reprezentanţei se solicită de către societatea comercială străină. 1 Decretul-lege nr. 2 Legea nr. Reprezentanţele societăţilor comerciale străine Reprezentanţa este un sediu secundar al societăţii comerciale din străinătate. Societăţile comerciale integrate au o forţă economică redusă. societăţile comerciale sunt subordonate unei conduceri centralizate. sucursalele societăţilor comerciale străine sunt supuse legii române.

În funcţie de poziţia adoptată. Tot falimentul constituie şi o măsură de ocrotire a creditului prin repartizarea riscurilor între toţi creditorii comerciantului. Executarea silită urmăreşte interesele tuturor creditorilor. În concepţia clasică. se aplică întregului patrimoniu şi satisface toţi creditorii. Potrivit primei teorii. care nu-şi poate plăti datoriile ajunse la scadenţă. preluând gestiunea societăţilor integrate. falimentul se caracterizează prin următoarele elemente: instituirea unei proceduri concursuale de executare silită. Consideraţii generale asupra falimentului Falimentul indică situaţia unui comerciant. întrucât se evită supunerea debitorului unor regimuri diferite.2. exercită controlul nemijlocit asupra activităţii lor. în funcţie de statele în care se află bunurile sale. falimentul se pronunţă şi se administrează numai de instanţa de la domiciliul sau stabilimentul principal al debitorului. Falimentul internaţional al participanţilor la activitatea de comerţ 5. adică lex fori. Holding-ul constituie o societate comercială care. Efectele falimentului se produc asupra tuturor bunurilor debitorului. se admite fie teoria unităţii şi universalităţii falimentului. conturându-se o concepţie diferită. procedura falimentului va fi supusă legii instanţei competente. Implicit. fiind în încetare de plăţi. societatea holding influenţează strategia şi tactica întreprinderilor integrate. generală şi egalitară. Cerinţa unităţii procedurii este completată de caracterul universal al falimentului. În susţinerea teoriei unităţii şi universalităţii falimentului se invocă următoarele argumente: egalitatea de tratament a creditorilor debitorului se poate realiza numai dacă există un singur faliment reglementat de o lege unică. lichidarea întreprinderii comerciale. în limita cotei falimentare. Managementul societăţilor controlate se determină prin directive obligatorii 5. Holding-ul. În perioada contemporană. Societăţile implicate au caracter de filială. redresarea situaţiei economice este facilitată de unitatea falimentului. Procedura falimentului este colectivă. indiferent de ţara în care se găsesc şi faţă de toate persoanele. fie teoria pluralităţii şi teritorialităţii falimentului. deţinând majoritatea acţiunilor ale altor întreprinderi. situaţia infamantă a debitorului falit. Sisteme doctrinare Pe plan internaţional. Întreprinderea dominantă îşi păstrează existenţa juridică. unitatea patrimoniului impune declararea unui 43 . asigurând unitatea masei credale. care pune accentul pe reabilitarea economică a debitorului.1. sancţionarea falitului culpabil. 5. Falimentul mai reprezintă organizarea juridică a creditorilor. care se apară în comun de insolvenţa comercială a debitorului lor. Ideea de faliment începe să fie părăsită.realiza în baza unui contract de dominare sau prin efectul absorbţiei. realităţile activităţii comerciale au determinat schimbări importante în privinţa tratamentului legal aplicabil comerciantului în stare de încetare de plăţi. problematica soluţionării conflictelor de legi privind falimentul s-a concretizat în două teorii sau sisteme. proporţional cu valoarea creanţelor. Prin intermediul dreptului de control.

Încasarea creanţelor se va face în ordinea ajungerii la scadenţă. reprezentantul creditorilor. face parte din statutul real.singur faliment care se extinde asupra tuturor bunurilor debitorilor şi permite aplicarea aceluiaşi regim pentru sucursalele fără personalitate juridică. El este ales dintre mandatarii lichidatori fiind. de obicei. Realizarea pasivului constă în plata datoriilor debitorului. înaintea celor chirografari. În favoarea teoriei pluralităţii şi teritorialităţii falimentului se susţin mai multe argumente: procedura falimentului. care este o persoană specializată. teritorialitatea atrage pluralitatea falimentului. încrederea creditorilor se întemeiază pe gajul special asigurat de bunurile debitorului. exigenţele comerţului internaţional au impus anumite reglementări specifice care reclamă existenţa unei proceduri unitare în materia falimentului. drepturile şi acţiunile sale în justiţie sunt exercitate de lichidator. hotărârea de declararea a falimentului produce efecte extrateritoriale fără exequatur. capacitatea debitorului fiind afectată prin pronunţarea falimentului. care asigură aplicarea reglementărilor teritoriale privind protejarea creditului. Conform celei de a doua teorii. chiar şi a celor pe care le-ar dobândi în perioada procedurii de lichidare. procedura de executare asupra bunurilor debitorului se realizează cu participarea autorităţilor locale. Principalele sale atribuţii privesc administrarea operaţiunilor de lichidare. În cazul neexecutării de către debitor a angajamentelor financiare prevăzute în planul de redresare. Activul care mai rămâne. care fiind de aplicare strict teritorială. În fiecare ţară. De la data pronunţării hotărârii. aflate într-un anumit stat. Falimentele declarate sunt independente şi efectele se produc numai pe teritoriul statului în care s-a pronunţat hotărârea. bunuri sau creditori ai debitorului. Lichidarea presupune realizarea activului şi plata pasivului. 44 . după deducerea cheltuielilor efectuate. proporţional cu valoarea creanţelor. Realizarea activului se face prin transformarea patrimoniului în disponibilităţi lichide şi încasarea creanţelor debitorului. debitorul pierde dreptul de administrare şi de dispoziţie asupra bunurilor sale. prin prisma naturii sale patrimoniale. se vor pronunţa mai multe falimente distincte. Tribunalul numeşte un lichidator. beneficiind de privilegiul competenţei instanţelor naţionale sau de un drept de preferinţă asupra bunurilor debitorului aflate pe teritoriul ţării în care s-a deschis procedura falimentului.3. interesele creditorilor locali sunt ocrotite în mod eficient de legea forului. instanţa va pronunţa lichidarea întreprinderii. În urma desesizării debitorului. Lichidarea juridică Procedura lichidării judiciare se aplică întreprinderilor care nu mai pot să-şi refacă situaţia economică. În mod necesar. se împarte între toţi creditorii. 5. Creditorii privilegiaţi şi ipotecari sunt plătiţi cu preferinţă. falimentele se declară de către instanţele locale. pe care creditorii le pot cunoaşte şi urmări în condiţii optime. competenţa legislativă este influenţată de competenţa jurisidicţională. după cum în diferite ţări există sedii secundare.

Vânzarea comercială internaţională Noţiune. contract de export. Ele sunt configurate de elementul comercial şi elementul internaţional. altul decât acela în care s-au îndeplinit actele constituind oferta şi acceptarea contractului. Convenţia de la Haga privind legea uniformă asupra vânzării internaţionale de bunuri mobile corporale din 1964 cuprinde o soluţie deosebită. se obligă reciproc să transmită proprietatea unui bun.Capitolul V Contracte de comerţ internaţional 1. În comerţul internaţional. care constă în mişcarea obiectelor vândute. Caractere juridice Contractele de vânzare-cumpărare internaţională prezintă un număr de caractere juridice. Legea mai prevede un criteriu complementar şi alternativ. În art. contractul de vânzare-cumpărare mai poartă denumirea de contract de vânzare. când predarea lucrului vândut urmează să se realizeze pe teritoriul unui stat. contract de import sau contract de export-import. Contractul de vânzare internaţională are un caracter comercial. vânzător şi cumpărător. denumire Vânzarea-cumpărarea este un contract prin care părţile. În ce priveşte transferul proprietăţii acest efect este de natura şi nu de esenţa contractului de vânzarecumpărare. Caracterele juridice comune ale contractului de vânzare-cumpărare sunt bilateral sau sinalagmatic. din teritoriul unui stat. Contractul de vânzare comercială are un caracter internaţional întrucât cuprinde elemente de extraneitate. în oricare din următoarele cazuri: când contractul prevede că marfa vândută face sau va face obiectul unui transport. Ele se împart în două categorii. 45 . În cadrul izvoarelor internaţionale. Trăsăturile definitorii ale contractului de vânzare-cumpărare prevăzute de art. sediul părţilor contractante reprezintă un criteriu principal şi stabil. Caracterele juridice specifice ale contractului de vânzare-cumpărare sunt comercialitatea şi internaţionalitatea. când actele care constituie oferta şi acceptarea sunt îndeplinite pe teritoriile unor state diferite. Potrivit legii uniforme. cu titlu oneros şi comutativ. deoarece reglementează numai relaţiile care apar în operaţiunile de comerţ exterior. 1294 din Codul civil se întregesc în comerţul internaţional cu unele elemente specifice. 1 se precizează că legea se aplică contractelor de vânzarecumpărare încheiate între părţi care îşi au sediul sau reşedinţa obişnuită pe teritoriul unor state diferite. dar nu şi unul determinant. în teritoriul altui stat. Comercialitatea contractului este determinată de natura operaţiunilor îndeplinite. după cum coincid cu cele din dreptul comun sau sunt specifice. locul încheierii contractului sau locul predării lucrului vândut. în schimbul plăţii unui preţ. contract de cumpărare.

Obiectul contractului Obiectul contractului de vânzare comercială internaţională îl formează marfa vândută. obiectul se stabileşte prin parametri calitativi şi cantitatea generală. Datorită cerinţelor specifice ale comerţului internaţional. 1 se prevede că dispoziţiile Convenţiei se aplică contractelor de vânzare de mărfuri între părţi care îşi au sediul în state diferite. În măsura în care se pune totuşi problema. 1295 din Codul civil). obiectul se determină prin elemente precise şi amănunţite. în schimbul căreia cumpărătorul plăteşte vânzătorului preţul stabilit.Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri de la Viena din 1980 consacră pentru stabilirea internaţionalităţii un singur criteriu. Diversitatea soluţiilor poate fi grupată în următoarele două modalităţi: proprietatea se transmite în momentul încheierii contractului. întrucât cuprinde elemente de extraneitate. şi să fie stabilit în bani. se face distincţie între bunurile fungibile şi bunurile nefungibile. Reglementările în materie nu prevăd nici o distincţie. 1 al art. Vânzarea-cumpărarea în comerţul internaţional nu este un contract intern. În dreptul român. Contractul de vânzare comercială are un caracter internaţional. bunul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie în circuitul civil. La bunurile nefungibile. să fie determinat sau determinabil. 46 . la care se adaugă un elment de extraneitate. încât ambele vânzări sunt supuse unor norme identice. Preţul reprezintă valoarea lucrului vândut. Elementul esenţial al contractului este preţul. care trebuie să fie determinat sau determinabil. bunul nu trebuie să constituie proprietatea vânzătorului. Vânzarea comercială internaţională este un contract original. care comportă caracteristici proprii şi probleme specifice. La bunurile fungibile. caracterul comercial sau civil al vânzării se stabileşte după lex contractus. când aceste ţări sunt state contractante sau când normele de drept internaţional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant. Regula este facultativă. Prin alin. Internaţionalitatea contractului de vânzare se întemeiază pe circuitul economic de la o ţară la alta şi naţionalitatea diferită a partenerilor. Pe plan internaţional. transmiterea proprietăţii lucrului vândut de la vânzător la cumpărător are loc prin simplul efect al încheierii contractului (art. pentru determinarea obiectului contractului. În practica comerţului internaţional. deosebirea între vânzarea civilă şi vânzarea comercială are o semnificaţie minoră. sincer şi serios. să existe în momentul încheierii contractului ori să poată exista în viitor. Pentru existenţa contractului. 971 şi art. În celelalte sisteme de drept nu există o reglementare unitară. Efectele contractului Efectele contractului de vânzare internaţională se concretizează prin obligaţiile care se creează în sarcina părţilor şi transmiterea proprietăţii şi a riscurilor. deoarece printr-o clauză expresă părţile pot să prevadă un alt moment pentru transferul dreptului de proprietate. transmiterea proprietăţii se produce în momentul predării bunului vândut.

care devine proprietar al bunului vândut. În raport de împrejurări. Momentul transferului proprietăţii se determină de către părţi în funcţie de specificul contractului. pierderea sau deteriorarea este în sarcina vânzătorului. În caz contrar. Convenţia Naţiunilor Unite de la Viena din 1980 nu se ocupă de transferul proprietăţii. Pierderea sau deteriorarea fortuită a bunului rămâne în sarcina creditorului obligaţiei imposibil de executat. riscurile nu sunt transferate cumpărătorului cât timp mărfurile nu au fost clar indentificate potrivit contractului prin aplicarea unui semn 47 . Dacă în momentul încheierii contractului de vânzare. transferul riscurilor este supus legii aplicabile contractului. Potrivit Convenţiei Naţiunilor Unite de la Viena din 1980. Referitor la mărfurile vândute în cursul transportului. riscurile sunt transferabile cumpărătorului din momentul predării mărfii primului transportator pentru a fi transmisă cumpărătorului. în care se produce transferul riscurilor. stabilirea momentului transmiterii proprietăţii mărfii asupra cumpărătorului are un caracter simplificat. 30 enumeră transmiterea proprietăţii între obligaţiile vânzătorului. Cu toate că art. În situaţia când vânzarea implică transportul mărfurilor. În alte legislaţii. În practica comerţului internaţional. vânzătorul ştia sau ar fi trebuit să ştie că mărfurile au pierit sau erau deteriorate şi nu l-a informat pe cumpărător. transmiterea dreptului de proprietate va fi guvernată de lex contractus. Pierderea sau deteriorarea survenită după transferul riscurilor nu-l eliberează pe cumpărător de obligaţia de plată a preţului. Dacă vânzarea se referă la mărfuri neindividualizate încă. fie din momentul predării bunului vândut. Transferul dreptului de proprietate pune şi problema transmiterii riscurilor. riscurile sunt în sarcina cumpărătorului din momentul în care mărfurile au fost remise transportatorului care a emis documentele constatatoare ale contractului de transport. Părţile pot să prevadă în contract şi alte momente de transfer al riscurilor. Riscurile se transmit cumpărătorului fie din momentul încheierii contractului. Convenţia nu reglementează modalităţile de transfer. transmiterea riscurilor este distinctă de transferul dreptului de proprietate. fie din momentul individualizării bunului. 66 – 70). Potrivit Regulilor Incoterms 2000 fiecărei modalităţi de vânzare îi corespunde un anumit moment.În practica comerţului internaţional. În toate împrejurările. iar vânzătorul nu este ţinut să le remită într-un loc determinat. Intenţia părţilor trebuie să se manifeste în mod clar. părţile determină transmiterea riscurilor prin includerea în contract a unor clauze tip uzuale. riscurile sunt tranferate cumpărătorului din momentul încheierii contractului. În absenţa unei clauze exprese. În unele legislaţii. Riscurile vor fi suportate de către cumpărător. riscurile se transmit de la vânzător la cumpărător în momentul remiterii bunurilor. exceptând cazul în care aceste evenimente sunt datorate unui fapt al vânzătorului. riscurile se transmit o dată cu dreptul de proprietate. se consideră că mărfurile sunt puse la dispoziţia cumpărătorului numai atunci când s-a făcut identificarea lor (art.

În raport de posibilitatea existenţei unor date suplimentare. vânzătorul va efectua livrarea în condiţiile stabilite în contract. vânzătorul are următoarele obligaţii principale: predarea efectivă a mărfii vândute. termenul va începe să curgă după realizarea lui. Momentul predării se stabileşte de părţile contractante. fără a se depăşi 45 de zile de la formarea contractului. când în contract se prevede expres data predării. cu mijloacele de transport adecvate împrejurărilor şi în condiţiile obişnuite pentru un asemenea transport. În mod obişnuit. predarea se face primului transportator pentru a le transmite cumpărătorului. Referitor la locul predării.31). iar în momentul încheierii contractului. Vânzătorul trebuie să-şi îndeplinească obligaţia de predare a mărfii fără a fi necesară punerea în întârziere. Obligaţiile vânzătorului În contractul de vânzare comercială internaţională. predarea poate fi: promptă. Dacă obligaţia de predare este condiţionată de un fapt al cumpărătorului. În cazul în care cumpărătorul nu a prevăzut condiţii suplimentare.distinctiv pe marfă. predarea se face prin punerea mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului în acel loc (art. când marfa se expediază în 15 zile de la formarea contractului. Termenul de predare se calculează din momentul încheierii contractului. el trebuie să încheie contractele necesare pentru ca transportul să fie efectuat până la locul prevăzut. În absenţa unor clauze sau indicii. Marfa se predă de către vânzător la locul convenit în contract. Termenul de predare poate fi determinat sau cert şi determinabil sau indicativ. În situaţia în care contractul implică transportul mărfurilor. Când vânzătorul este ţinut să ia măsuri pentru transportul mărfurilor. Dacă vânzarea priveşte un bun cert sau un bun de gen care trebuie prelevat dintr-o masă determinată sau fabricat. locul predării este în raport de condiţia de livrare prevăzută de către părţi. În cazul în care cumpărătorul nu a prevăzut condiţii suplimentare. prin documentele de transport. termenul este riguros sau ferm şi simplu. părţile ştiau că mărfurile se găseau ori trebuiau să fie fabricate într-un anumit loc. Predarea mărfii în avans sau parţială se poate efectua numai cu acordul anticipat al cumpărătorului. îndată ce este gata sau îndată ce este posibil. la termen. Predarea mărfii implică pentru vânzător respectarea momentului privind executarea obligaţiei. Având în vedere felul termenului. vânzătorul poate să determine data precisă predării. predarea se efectuează într-un termen rezonabil. În măsura în care mărfurile nu sunt clar 48 . printr-un aviz dat cumpărătorului sau prin orice alt mijloc. în funcţie de natura mărfurilor şi împrejurărilor contractului. dispoziţiile Convenţiei Naţiunilor Unite de la Viena din 1980 cuprind mai multe distincţii. vânzătorul va efectua livrarea în condiţiile stabilite în contract. asigurarea conformităţii mărfii predate cu clauzele contractuale şi remiterea documentaţiei tehnice referitoare la marfă. Dacă marfa urmează să fie expediată într-o anumită perioadă şi nu există o altă prevedere.

limitele admise se încadrează între 2 şi 10%. Cantitatea poate fi stabilită la locul de expediere sau la destinaţie. fără a avea defecte sau vicii. documentul de transport. conosamentul sau scrisoarea de trăsură fluvială. prin aplicarea unui semn distinctiv pe mărfuri. la transporturile pe cale ferată şi aeriene. expres sau tacit. calitatea mărfii se 49 . în contract trebuie să se menţioneze următoarele: locul unde se va determina. Potrivit Convenţiei Naţiunilor Unite de la Viena din 1980. părţile pot folosi şi două unităţi de măsură. Marfa predată de vânzător trebuie să fie conformă clauzelor contractuale. Prin conformitate se înţelege că bunul predat posedă calităţile şi particularităţile prevăzute. la transporturile pe apă. cantitatea se poate exprima cu exactitate. Uneori. cât şi la destinaţie. În literatura juridică s-a arătat că atunci când bunurile care formează obiectul contractului sunt fungibile. Ca elemente de determinare cantitativă. prin documente de transport sau prin orice alte mijloace. conformitatea este o noţiune funcţională. în lipsă. Momentul aprecierii conformităţii este cel al transmiterii riscurilor. Prin acordarea unei toleranţe de greutate. În cazul în care mărfurile sunt nefungibile. cantitatea verificându-se atât la expediere. Cantitatea se stabileşte în funcţie de natura mărfii şi uzanţe prin utilizarea unei unităţi de măsură specifice. se atestă prin următoarele documente: scrisoarea de trăsură internaţională. momentul determinării. Conformitatea se determină ţinând cont de stipulaţiile contractuale privind cantitatea. având un caracter strict şi rigid. posedă calităţile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului ca eşantion sau model. în absenţa unei dispoziţii contrare. din momentul încheierii contractului. 32). în plus sau în minus. 32). noţiunea de conformitate este conceptuală. sunt adecvate oricărei întrebuinţări speciale care a fost adusă. satisfăcând în condiţii optime necesităţile cumpărătorului. Nivelul calitativ al mărfii se stabileşte prin intermediul unor criterii sau caracteristici ale produsului. în contract. Cantitatea mărfurilor livrate. vânzătorul trebuie să trimită cumpărătorului un aviz de expediţie specificând mărfurile (art.identificate. La mărfurile fungibile. Calitatea reprezintă totalitatea însuşirilor care le are o marfă fabricată la nivelul tehnologiei moderne şi datorită cărora este preferată. se poate folosi şi o dublă determinare. expres sau tacit. datorită caracteristicilor lor şi mijloacelor de transport folosite. În contractul de vânzare internaţională. potrivit uzanţelor internaţionale. modul de determinare a cantităţii mărfii. la cunoştinţa vânzătorului în momentul încheierii contractului. la transporturile poştale. sunt ambalate sau condiţionate în modul obişnuit pentru mărfurile de acelaşi tip sau. la transporturile cu mijloace auto. În ceea ce priveşte cantitatea mărfii. cantitatea se poate fixa cu o anumită aproximaţie. calitatea şi tipul mărfii. într-o manieră adecvată pentru a le conserva şi proteja (art. Dacă bunurile sunt nefungibile. mărfurile sunt conforme contractului în următoarele cazuri: sunt proprii întrebuinţărilor la care servesc în mod obişnuit mărfuri de acelaşi tip. recipisa poştală.

marfa este supusă unor verificări. Calitatea se referă la caracteristicile tehnice ale mărfii. cumpărătorul este de acord să primească marfa aşa cum este. vânzătorul este obligat să livreze marfă de calitate medie. vânzătorul trebuie să predea documentaţia tehnică şi knowhow-ul corespunzător. Prin contract părţile trebuie să prevadă calitatea mărfii în mod precis şi detaliat. În situaţia în care părţile nu au prevăzut ca bunurile să corespundă unei anumite calităţi. Refuzul produce efecte numai dacă vânzătorul este anunţat în termenul contractual stipulat. încheierea contractului este condiţionată de acceptarea calităţii mărfii de către cumpărător. părţile trebuie să prevadă în contract următoarele: durata garanţiei. prin degustarea partizilor. tipul constituie o noţiune abstractă. denumiri cunoscute sau uzuale. În legătură cu garanţia calităţii mărfii. În contractele care au ca obiect instalaţii complexe. 50 . însuşirile fizice sau chimice ale bunului.d. s. Astfel. în varianta după încercare. faţă de care calitatea mărfii ce se livrează trebuie să corespundă ori să se apropie cât mai mult. Documentaţia tehnică se predă la momentul. de exemplu lămâi de Catania. pentru unele mărfuri alimentare. funcţionalitatea ei şi gradul în care corespunde cerinţelor pentru care a fost produsă. în locul şi în forma prevăzută prin contract sau uzanţe. piper de Singapore. se pot specifica originea mărfii. la ce se referă garanţia şi responsabilităţile părţilor. Prin inserarea clauzei de garanţie în contract. Controlul calitativ se poate efectua de către cumpărător la locul de expediere sau de destinaţie a mărfii. cumpărătorul examinează marfa şi este de acord cu achiziţionarea ei. Actele de control ale calităţii mărfii se procură de către cumpărător. variante ale tipului de marfă.a. determinarea calităţii mărfii pe bază de descriere se face prin indicarea caracteristicilor tehnice ale produsului. obişnuită care există în ţara sa şi care corespunde destinaţiei prevăzute în contract.m.. metoda de fabricaţie. prin clauza tel quel. dar poate cere o bonificaţie dacă starea mărfii nu este corespunzătoare. El este obligat să remedieze orice defecţiune şi să asigure folosirea normală a mărfii potrivit destinaţiei sale. vânzătorul răspunde pentru calitatea mărfii o anumită perioadă de timp. cumpărătorul va primi marfa în starea în care se află la sosire. Tipurile sunt folosite mai ales în comerţul cu produse agricole şi minereuri. obiective industriale mari. personal sau prin reprezentant. ziua când începe garanţia. În absenţa cumpărătorului. normele şi standardele reprezintă caracteristici ale produsului care au fost codificate. staţii de frontieră sau la unităţile beneficiare. aparate sau utilaje.poate stabili prin mai multe metode: prin metoda văzut şi plăcut. vânzătorul are dreptul să procedeze la autorecepţie. pe care vânzătorul o pune la dispoziţia cumpărătorului. prin clauza Rye Terms. Controlul la locul de destinaţie se execută în porturi. mostra este o parte reprezentativă a mărfii. clauza Sound Delivered permite cumpărătorului să refuze marfa avariată. În situaţia în care la controlul de la locul de expediere participă şi cumpărătorul. el trebuie anunţat în timp util că marfa este gata pentru livrare.

că părţile s-au referit la preţul practicat în momentul încheierii contractului. în mod expres ori implicit. greutatea mărfii în gara sau portul de destinaţie. valuta în care se face plata. Plata preţului reprezintă obligaţia asumată de cumpărător pe care o execută în schimbul mărfii primite. sau printr-o dispoziţie care să permită să fie determinat. în caz de îndoială. Dacă preţul este stabilit în raport de greutatea mărfurilor. 55 din Convenţia Naţiunilor Unite de la Viena din 1980). Dacă plata se face în altă valută decât cea stabilită. determină preţul. În varianta fixă. se utilizează două modalităţi de reducere de preţ: reduceri privind calitatea şi integritatea mărfii. Preţul se calculează după cantitatea de marfă care se găseşte la locul şi în momentul executării contractului. În stabilirea preţului. preţul mediu al cotărilor pe ultimele 15 zile înaintea predării. în ramura comercială respectivă. 51 . Părţile pot conveni ca stabilirea preţului să se facă după cotaţiile la bursă. cu ocazia încheierii contractului. Preţul determinat este prevăzut de către părţi. media cotărilor de pe diferite pieţe sau preţul din ziua predării. El se înscrie printr-o formulă fixă sau mobilă. părţile stabilesc un preţ unitar pe unitate de produs sau un preţ forfetar pentru toată cantitatea de marfă contractată. preţul contractului se va modifica în funcţie de situaţia pieţei. greutatea mărfii care este conformă stipulaţiilor contractuale. se vor lua în considerare şi fluctuaţiile preţurilor la materiile prime folosite pentru obţinerea produsului. Prin inserarea prevederii fall-risk-clause sau hausse-baisse-clause. Preţul se exprimă în valuta convenită de către părţi. cumpărătorul poate plăti preţul având în vedere: greutatea mărfii în gara sau portul de încărcare. Dacă vânzarea este valabil încheiată fără ca preţul mărfurilor să fie fixat în contract. Vânzătorul poate acorda cumpărătorului unele reduceri de preţ uzuale sau speciale. Părţile pot preveni şi consecinţele scăderii sau urcării preţurilor. greutatea netă este cea care. în contract trebuie să se prevadă şi cursul valutar. greutatea mărfii brută sau netă. reducerile de preţ acordate cumpărătorului. în lipsa unor indicaţii contrare. se poate adopta o scară mobilă sau glisantă de preţuri. părţile fixează un preţ de bază. reduceri determinate de natura operaţiunilor care se fac în legătură cu obiectul contractului. În practica comercială. avându-se în vedere anumite criterii. În cazul în care livrările s-au eşalonat pe o perioadă mai lungă şi este previzibilă o fluctuaţie a preţurilor mondiale. În practica comercială. se ţine cont şi de următoarele elemente: cantitatea la care se calculează preţul. cumpărătorul are două obligaţii principale: plata preţului şi luarea în primire a mărfii predate. În vânzarea comercială internaţională preţul poate fi determinat sau determinabil.Obligaţiile cumpărătorului În contractul de vânzare-cumpărare internaţională. Preţul determinabil se concretizează după încheierea contractului. În varianta mobilă. pentru aceleaşi mărfuri vândute în împrejurări comparabile (art. se consideră. La livrările cu un ciclu mare de producţie.

Vânzarea prin burse Bursa constituie o instituţie specifică economiei de piaţă. el trebuie să suporte orice sporire a cheltuielilor accesorii plăţii (art. Cheltuielile diverse referitoare la impozite. pe propria cheltuială. după care costul ambalajului este cuprins în marfă. În absenţa unei stipulaţii contractuale diferite. de asigurare sau de procurare a unor acte prevăzute de regimul legal al exporturilor sau importurilor. vânzătorul are obligaţia să procure. comisoane bancare şi comerciale sau obţinerea unor documente constituie elemente ale preţului. după cum sunt impuse pe teritoriul ţării vânzătorului sau al ţării cumpărărtorului. În situaţia în care vânzătorul îşi schimbă sediul după încheierea contractului. Preţul se plăteşte la momentul fixat. Dacă plata trebuie efectuată contra remiterii mărfurilor sau documentelor. În unele cazuri. Activitatea bursei este considerată ca un indicator al situaţiei economice şi un mijloc de influenţare a preţurilor mondiale. cumpărătorul trebuie să procure mijloacele de transport şi să indice elementele mărfii. Luarea în primire a mărfii constă în îndeplinirea oricărui act care se poate cere în mod rezonabil cumpărătorului pentru a permite vânzătorului să efectueze predarea. clauza netto plus ambalaj. 2. de transport. însă. Spre deosebire de dreptul comun. Cheltuielile de asigurare constituie un element al preţului numai în vânzarea CIF. În practica internaţională. În cazul în care data plăţii nu este stabilită. Astfel. Cheltuielile de ambalare depind de natura mărfii şi voinţa vânzătorului. Ele se împart între părţile contractante după modalitatea de vânzare folosită luând în considerare termenii Incoterms 2000. în afară de cazul în care în contract se prevede altfel (art. locul plăţii este determinat de principiul portabilităţii. fără a fi necesară nici o cerere sau altă formalitate din partea vânzătorului. clauza brutto per netto. 52 . care arată că valoarea ambalajului se calculează separat. 57 al Convenţiei Naţiunilor Unite de la Geneva din 1980). cumpărătorul este ţinut să respecte indicaţiile vânzătorului.Preţul de vânzare internaţională cuprinde preţul intern la care se adaugă în funcţie de situaţia concretă un număr de elemente. taxe. 58 al Convenţia Naţiunilor Unite de la Viena din 1980). o poliţă de asigurare maritimă. Preţul ambalajului se stabileşte potrivit clauzei inserate şi anume: clauza netto. cheltuielile diverse se suportă de fiecare partener. plata se va face la locul predării. preţul se plăteşte la sediul vânzătorului. Cheltuielile de transport sunt în funcţie de condiţia de livrare. sub formă transferabilă. Cumpărătorul nu trebuie să plătească preţul înainte de a fi avut posibilitatea să examineze mărfurile. Data plăţii se prevede de părţi prin contract sau rezultă din uzanţe. cumpărătorul trebuie să plătească în momentul punerii la dispoziţie a mărfurilor sau a remiterii documentelor reprezentative ale mărfurilor. În raport de natura livrării. care înseamnă că ambalajul se socoteşte la preţul unitar al mărfii. Principalele componente ale preţului de vânzare sunt cheltuielile de ambalare. tarife vamale.

pentru a negocia mărfuri fungibile ori valori mobiliare. După admiterea participanţilor. cauciuc. . 53 . Absenţa mărfurilor de la locul tranzacţiei permite realizarea unor operaţiuni pur speculative. cacao. burse specializate. zahăr. bursa devine caracteristică.facilitează încheierea rapidă a tranzacţiilor. înrudite calitativ. burse de valori şi burse pentru operaţiuni ajutătoare. Tranzacţiile se încheie pe bază de indicaţii.a. substituibile şi conservabile. fie pentru mărfuri viitoare. La bursele de mărfuri se negociază metale. se deosebesc două tipuri de burse şi anume: burse private. unde îndeplinesc şi rolul de redistribuitor al acestor mărfuri. bursele se clasifică în următoarele grupe: burse de mărfuri. la care se negociază mărfuri şi efecte de comerţ. prin concentrarea cererii sau ofertei. Bursele de mărfuri sau de comerţ sunt o piaţă pentru produse fungibile. cafea. bursele sunt de două categorii: burse la care participarea nu este limitată sau se face pe bază de bilet de intrare. Bursele îndeplinesc următoarele funcţii: . .d.permite transmiterea sau divizarea riscurilor. Dacă mărfurile nu sunt identice se stabileşte o calitate tip şi prin uzanţe sau regulamentul bursei se prevăd devierile posibile şi diferenţele de preţ. certificate de depozit şi orice alte tiluri de credit. Activitatea lor se desfăşoară în zonele producătoare sau în zonele de mare consum. .constituie o piaţă principală pentru unele mărfuri sau valori. burse înfiinţate şi administrate de stat. după o procedură specială. bonuri de tezaur. . În funcţie de forma de organizare. s.asigură acoperirea din timp a cerinţelor de materii prime. fără prezentarea şi verificarea titlurilor de valoare.înlesneşte realizarea operaţiunilor speculative. . sub supravegherea unei autorităţi. Clasificarea burselor În raport de varietatea tranzacţiilor. La bursele de valori se negociază acţiuni.Bursa este o piaţă unde se întâlnesc comercianţii sau numai intermediarii lor. cereale. obligaţiuni. burse la care sunt admişi numai cei care au calitatea de membrii. înfiinţate şi organizate de particulari.m. cambii. reprezentate doar prin mostre sau descrise prin anumite caracteristici. anumite produse sau numai valori mobiliare. Bursele pentru operaţiuni ajutătoare comerţului internaţional pot fi de asigurări sau de navlosiri. Operaţiunile la bursă se încheie fie pentru mărfuri care nu sunt prezente.influenţează nivelul preţurilor care se formează în afara burselor.reprezintă un izvor de informaţii cu caracter economic şi juridic. bursele se împart în două categorii: burse generale. la care se tranzacţionează grupe de mărfuri. . Bursele de valori sau de fonduri au ca obiect efecte de comerţ. În cazul în care pentru unele produse volumul de tranzacţii prezintă o pondere deosebită. Bursele caracteristice determină cantităţile de mărfuri oferite şi stabilirea preţurilor. La bursă se vând şi se cumpără numai titlurile prin care se efectuează transferul de proprietate asupra partizilor de mărfuri. Având în vedere obiectul lor.

oferind un indiciu pentru tendinţa preţurilor bursiere. Tehnica operaţiunilor la bursă Cotaţiile la bursă La bursă preţurile se numesc cotaţii sau cursuri. limită şi de lichidare. Cotaţiile oficiale se comunică după încheierea şedinţei de dimineaţă. fiind utilizate pentru perfectarea contractelor pe termen lung. o perioadă de câteva zile. pot lua operativ deciziile necesare. În funcţie de realizarea tranzacţiilor. fără să se încheie tranzacţii. Câştigul dealerului este format din diferenţele de preţ. cotaţiile sunt de două feluri: cotaţii efective şi cotaţii nominale. din lipsă de cerere sau de ofertă. Cotaţiile se publică şi se afişează în holul bursei. cotaţiile pot fi: cotaţii oficiale şi cotaţii neoficiale. La unele burse se ţin şi două şedinţe pe zi. Remuneraţia sa constă din comisonul pe care îl încasează în urma tranzacţiei efectuate. Cotaţiile neoficiale se comunică după încheierea şedinţei de seară. Clienţii fiind informaţi în timp util. Comitetul de bursă exercită următoarele prerogative: îndeplineşte sarcinile curente. 54 . Ele conferă dreptul de a participa la afaceri şi nu la dividende. Tot cotaţiile se publică în presă şi se afişează în holul bursei. Cotaţiile efective se stabilesc pe baza tranzacţiilor încheiate într-o anumită perioadă. Având în vedere modul de calcul există următoarele cotaţii: medii. care stabileşte şi limita valorică minimă a operaţiunii. reprezintă bursa faţă de terţi. Listele care cuprind cursul operaţiunilor se numesc cota bursei.Organizarea burselor Bursele au forma unor societăţi pe acţiuni. De asemenea. Dealerul poate încheia operaţiuni şi pe cont propriu. Brokerul este un mijlocitor care primeşte ordine de la persoane din afara bursei. cotaţiile se înregistrează şi se transmit în toată lumea. Ele prezintă în mod periodic dări de seamă publice. Prin intermediul mijloacelor de comunicaţie. Bursele sunt conduse de către un comitet. Sub supravegherea sindicului bursei. care are un preşedinte ales. agentul de schimb fixează cursul de deschidere şi de închidere. supraveghează respectarea uzanţelor şi regulamentului bursei. menţine ordinea la bursă. Mărfurile sau efectele de comerţ trebuie înscrise oficial la bursă. Cotaţiile nominale sunt preţurile mărfurilor cotate curent la bursă. Înscrierea se face de către un comitet special. nivelul cotaţiilor se determină zilnic. Capitalul social este divizat într-un număr de acţiuni sau certificate. După momentul publicării. Cotaţiile de lichidare se stabilesc de oficiile de decontare pentru realizarea operaţiunilor la termen. Intermediarii sau agenţii de schimb care participă la operaţiunile de bursă se împart în două categorii: brokeri şi dealeri sau jobberi. Pentru mărfurile şi valorile negociate la bursă. Cotaţiile medii reprezintă media preţurilor maxime sau media preţurilor minime a mărfurilor comercializate la bursă. Încheierea tranzacţiilor Operaţiunile la bursă se încheie în cadrul şedinţelor care au loc zilnic. calculează şi cursul sau preţul unitar al zilei. Legătura cu clientul se realizează prin intermediul brokerului.

Operaţiunile cu primă se folosesc în următoarele variante: prima simplă à la hausse. Operaţiunile la bursă La bursele de mărfuri şi valori operaţiunile se împart în două categorii: operaţiuni pe bani gata. operaţiuni hedging şi operaţiuni speculative. Tranzacţiile la termen sunt de mai multe feluri: operaţiuni efective. operaţiuni facultative multiple. sindicul alcătuieşte lista încheierilor de tranzacţii. cu un preţ mai mare. Operaţiunile efective au ca scop livrarea sau preluarea reală a unei anumite mărfi. Întreaga desfăşurare a operaţiunii este controlată de către sindic în calitate de şef al agenţilor intermediari. care sunt consemnate în registrul de procese-verbale. numită primă.Tranzacţiile se încheie prin strigări publice de ofertă şi cerere ale agenţilor oficiali. Concretizarea înţelegerii se face printr-un contract-tip care prevede obiectul tranzacţiei. cash. sau la disponibil. Momentul perfectării operaţiunii este marcat de agenţii de schimb prin expresiile „am cumpărat” şi „am vândut”. unul din parteneri îşi rezervă dreptul de a rezilia contractul. Vânzătorul speculează prin scăderea sau micşorarea preţului. plătind o anumită sumă de bani. reportul. filiera. în care livrarea mărfii şi plata au loc la o dată ulterioară. în care livrarea mărfii şi plata se fac imediat după încheierea contractului. operaţiuni cu primă. Prin operaţiunea à la hausse cumpărătorul achiziţionează o marfă pe care o vinde la termenul de livrare. Pierderile care se înregistrează în urma fluctuaţiei pieţei pot fi acoperite prin tranzacţii de sens opus inversându-se poziţiile de vânzare sau de cumpărare. La unele burse. care se încheie iniţial oral. părţile se înţeleg ca la termenul stabilit să-şi îndeplinească obligaţiile asumate prin încheierea contractului. care acoperă pierderile rezultate ca urmare a scăderii preţurilor. Speculaţiile à la hausse şi à la baisse permit utilizarea următoarelor combinaţii: operaţiuni ferme. Pierderile vânzătorului sau cumpărătorului sunt limitate la nivelul primei. Cumpărătorul speculează prin urcarea sau majorarea preţului. operaţiuni la termen. În practica bursei. care se află în jurul unui perimetru circular. deportul. Operaţiunile de hedging prezintă următoarele variante: hedging de vânzare sau short. spot. unitatea de măsură. În operaţiunile ferme. operaţiunile speculative sunt de două feluri: à la hausse şi à la baisse. denumit ring sau corbeille. Prin operaţiunile cu primă sau rezilabile. Operaţiunile de hedging sau tranzacţiile de acoperire sunt combinaţii care îngrădesc riscurile unei tranzacţii reale. Tranzacţiile. condiţiile de calitate. Prin operaţiunea à la baisse. vânzătorul vinde o marfă pe care o procură ulterior la o valoare mai redusă. corner-ringul şi arbitrajul. stabilirea cotaţiei este modernizată prin folosirea unor sisteme electronice. modul de cotare a preţurilor şi lichidarea operaţiunilor. Împreună cu membrii din comisia cotei. prin care cumpărătorul 55 . termenele de livrare. sunt perfectate în formă scrisă. Livrările efective se efectuează prin intermediul depozitelor de bursă. Operaţiunile speculative urmăresc obţinerea unui câştig din diferenţele între preţul de cumpărare şi de vânzare a unei mărfi sau valori mobiliare. hedging de cumpărare sau long care oferă garanţii în condiţiile creşterii preţurilor.

Elementele proprii care individualizează configuraţia mandatului comercial sunt următoarele: mandatul comercial poate fi numai convenţional. mandatarul putând acţiona în propriul său nume. mandatarul fiind remunerat printr-o sumă stabilită în contract. să trateze acte comerciale. Reportul se practică de cumpărătorul à la hausse şi constă în obţinerea de credite pentru plata mărfii. dacă speculanţii à la hausse se unesc şi achiziţionează prin intermediari anumite mărfuri disponibile. la un preţ mai mare. care constă în tratarea de afaceri comerciale pe seama şi socoteala mandatului. cumpărătorul à la hausse plăteşte un preţ mai mare. primă dublă. mandatar. urmărindu-se scăderea preţului. vânzătorii à la baisse pot să nu îşi îndeplinească obligaţiile de livrare. Deportul se foloseşte de vânzătorul à la baisse şi reprezintă un procedeu invers reportului. spread. Operaţiunile de arbitraj pot fi la termen sau de piaţă. prima simplă à la baisse. dar pe contul mandantului. arbitrajul la termen se numeşte straddle. Mandatul comercial are un obiect specific. iar comerţul cu cereale. în care posibilitatea de alegere aparţine vânzătorului. iar vânzătorul à la baisse vinde cu un preţ mai mic. Operaţiunile de corner-ring se practică de cumpărătorii à la hausse. care va fi revândută. în baza însărcinării primite de la o altă persoană. una din părţi are dreptul de a dubla sau tripla volumul tranzacţiei. Pentru evidenţa mărfii se emite un document. mandant. Prin operaţiunile de report şi deport părţile pot prelungi termenul tranzacţiei în situaţia în care nu şi-au realizat intenţiile speculative până în ziua lichidării. cât şi pentru mandant. mandatarul este împuternicit de a face toate actele necesare executării operaţiunii cu care a fost însărcinat. printr-un număr de operaţiuni repetate. civilă şi comercială. Calificarea unui mandat este dată de natura obiectului. În acest scop. La lichidare ultimul cumpărător se va adresa vânzătorului iniţial. printr-o conjunctură favorabilă. 3. Această diferenţă faţă de cursul zilei se numeşte ecart şi este egală cu prima plătită de comerciant. la care speculantul se poate declara vânzător sau cumpărător în ziua lichidării. mandatul comercial este întotdeauna un contract cu titlu oneros. se obligă. Actele trebuie să fie comerciale atât pentru terţ. Cele două instituţii. Contractul de mandat comercial Noţiune.poate opta. În comerţul cu bumbac. libertatea de acţiune şi 56 . La termenele convenite. Prin operaţiunile de filieră. marfa cumpărată poate fi vândută înainte de ziua lichidării. reprezentarea este de natura contractului şi nu de esenţa lui. decurgând din acordul de voinţe al părţilor contractante. se aseamănă prin structură şi se deosebesc prin funcţia îndeplinită. În operaţiunile facultative multiple. filieră de către vânzătorul iniţial. realizată printr-o cumpărare şi vânzare simultană. Ele reprezintă diferenţa de preţ între două termene de livrare sau între două pieţe. între livrarea mărfii sau rezilierea contractului. trăsături Mandatul comercial este contractul prin care o persoană. chiar dacă nu au fost prevăzute în mod expres.

Obligaţia de a crea condiţiile necesare executării mandatului concretizează principiul colaborării părţilor contractante. Obligaţia de executare constă în conformitate cu împuternicirea primită. În raport de înţelegerea lor. fără a putea să adopte alte măsuri. 382 din Codul comercial. În conformitate cu art. să deroge de la instrucţiunile primite ori să ia măsurile care le consideră necesare. asupra operaţiunilor întreprinse de mandatar este determinată de relaţiile existente între părţi. mandatarul poate prezenta informări sau dări de seamă periodice. prin prisma intereselor mandantului. mandatul comercial se revocă numai pentru motive întemeiate. Astfel. mandantul datorează pentru executarea însărcinării remuneraţia stabilită. în absenţa unei stipulaţii exprese. cuantumul remuneraţiei se va determina de instanţa judecătorească (art. Dacă mandantul întârzie răspunsul mai mult timp decât cel cerut de natura afacerii el este considerat că a acceptat executarea mandatului. Mandatarul va respecta instrucţiunile date de mandant. de neexecutarea obligaţiilor asumate de terţ prin încheierea contractului. specializarea mandatarului şi cuantumul remuneraţiei. Mandatarul nu răspunde însă. Mandatarul va fi ţinut să răspundă pentru lipsa de diligenţă în alegerea persoanei sau darea instrucţiunilor. în realizarea finalităţii urmărite. În absenţa unor dispoziţii contrarii. Obligaţia de informare a mandantului. În lipsa unei convenţii între părţi. Toate cheltuielile şi pierderile vor 57 . În aprecierea gradului de diligenţă se va lua în considerare obiectul contractului. să creeze condiţiile necesare executării mandatului şi să restituie cheltuielile efectuate de mandatar. El are posibilitatea. mandatarul este dator a încunoştiinţa fără întârziere pe mandant despre executarea mandatului. mandatarul trebuie să acţioneze cu diligenţa unui bun comerciant.independenţă acordată mandatarului permit angajarea mandantului şi în cazul unei aparenţe de reprezentare. chiar dacă mandatarul a trecut peste limitele mandatului. fiind ţinut să răspundă de culpa levis in abstracto. la cererea lui. Mandatul comercial având un caracter oneros. 385 din Codul comercial). Dacă părţile nu au convenit altfel. desenele sau materialul publicitar şi orice alte informaţii utile mandatarului. În îndeplinirea obligaţiilor sale. 386 din Codul comercial). mandantul va preda documentaţia tehnică. Efectele contractului Mandatarul are obligaţia de a executa mandatul şi de a informa pe mandant despre operaţiunile pe care le întreprinde. mandatarul îşi poate substitui o altă persoană. care va executa o parte sau toate obligaţiile sale contractuale. mandantul trebuie să plătească mandatarului toate cheltuielile necesare în vederea realizării mandatului (art. Numai culpa mandatarului îl poate scuti pe mandant de plata remuneraţiei. Mandantul trebuie să restituie mandatarului toate cheltuielile făcute şi pierderile suferite cu prilejul executării mandatului. Mandantul este obligat să plătească remuneraţia convenită.

în temeiul contractului. contractul de comision este reglementat de art. mandatarul are un privilegiu asupra sumelor sau lucrurilor mandantului. poate cere acordarea de despăgubiri. Contractul de comision reprezintă o formă comercială a reprezentării. comitent. în practica comercială. care se găsesc la el în vederea exercitării mandatului (art. În dreptul nostru. Pentru asigurarea creanţelor sale. în raporturile dintre comisionar şi comitent. 2 din Codul comercial).fi suportate de mandant. dar pe seama altei persoane. se obligă să trateze acte de comerţ. Posesiunea lucrurilor mandantului. Comisionul este o varietate a contractului de mandat. 4. Revocarea fiind unilaterală. Datorită încrederii reciproce care există între părţi. dacă mandatarul nu a comis vreo culpă în executarea mandatului. Partea lezată. Trăsăturile contractului de comision sunt următoarele: existenţa relaţiilor de mandat. alin. Contractul de comision reprezintă o formă comercială a reprezentării. Încetarea contractului Contractul de mandat comercial încetează prin realizarea obligaţiilor convenite. comutativ. în numele său propriu. garantând executarea contractului. Pe de altă parte. consensual. conferă mandatarului şi un drept de retenţie până la satisfacerea drepturilor sale. comisionarul. partea lezată nu este obligată să dovedească abuzul de drept sau reaua-credinţă a părţii care revocă mandatul. 405 – 412 din Codul comercial şi de legislaţia de comerţ exterior. Comisonul este o varietate a contractului de mandat. expirarea termenului stipulat de către părţi sau imposibilitatea fortuită de executare. mandatul încetează şi prin revocarea sa de către mandant ori prin moartea mandatarului. trăsături Comisionul este un contract prin care o persoană. intuitupersonae şi cu titlu oneros. prin revocarea mandatului. Spre deosebire de reglementările din dreptul civil. comsionarul are calitatea de parte în raportul perfectat cu terţul. 405. întemeindu-se pe o reprezentare imperfectă. Contractul de comision Noţiune. privilegiul subzistă asupra preţului. privilegiul comisionarului asupra bunurilor încredinţate. Contractul de comision este bilateral. întemeindu-se pe o reprezentare imperfectă. ca o garanţie a creanţelor împotriva comitentului. Efectele contractului Între comitent şi comsionar există aceleaşi drepturi şi obligaţii ca între mandant şi mandatar (art. Dacă lucrurile au fost vândute de mandatar. se aplică teoria mandatului de interes comun. 387 din Codul comercial). în schimbul unei remuneraţii. 58 .

sub forma unei sume fixe sau a unui procent din valoarea operaţiunilor realizate. comisionarul va fi ţinut să predea tot ce a dobândit în executarea contractului. Comitentul are îndatorirea de a plăti comisionul prevăzut în contract. comisionarul trebuie să vândă şi să cumpere cu preţul fixat sau. 2 şi art. în măsura în care nu sunt incluse în comision. iar consimţământul acestuia nu fost obţinut în timpul necesar. Obligaţia de a îndeplini operaţiunea comercială cu care este împuternicită implică încheierea de către comisionar a tuturor actelor necesare. În situaţia în care a vândut cu un preţ mai mic va trebui să plătească diferenţa de preţ. dacă nu a săvârşit o culpă în îndeplinirea obligaţiilor sale. precum şi în informarea acestuia asupra împrejurărilor care au intervenit în cauză. El este direct obligat. să restituie comisionarului cheltuielile efectuate în executarea contractului şi să-l despăgubească de pierderile suferite. Comitentul nu are acţiune în contra persoanelor cu care a contractat comisionarul şi nici acestea nu au vreo 59 . iar la cererea comitentului să-i transmită toate drepturile faţă de terţi provenite din operaţiunile pe care le-a încheiat. în lipsă. pe care comisionarul le deţine pentru executarea contractului sau care se găsesc la dispoziţia sa ori asupra preţului acestora (art. 387 din Codul comercial). Drepturile care rezultă din contractele încheiate cu terţii pot fi exercitate numai de comisonar. Comitentul are şi obligaţia de a restitui comisionarului cheltuielile şi avansurile făcute cu ocazia executării contractului. cuantumul dreptului de comision se calculează în raport de activitatea desfăşurată şi de rezultatul concret. alin. Obligaţia de a se conforma instrucţiunilor comitentului constă în respectarea condiţiilor şi mijloacelor indicate. de a se conforma instrucţiunilor comitentului şi de a da socoteală despre executarea contractului. comitentul este obligat să plătească remuneraţia convenită. Astfel. revine comitentului. ele sunt configurate de poziţia comisionarului. În realizarea acestei obligaţii trebuie să acţioneze potrivit diligenţei sale profesionale.comisionarul acţionând în nume propriu. comisionarul îşi poate asuma printr-o clauză expresă obligaţia de a garanta executarea contractului principal de către terţ. cu preţul curent. 405. numai el se obligă faţă de terţ. ca şi cum afacerea ar fi fost a sa proprie. Pe de altă parte. către persoana cu care a contractat. în absenţa altor prevederi contractuale. Între comitent şi terţ nu se stabileşte nici o legătură juridică. comisionarul are un privilegiu special pentru tot ce i se datoreşte sau chiar pentru retribuţia sa. Tot comitentul trebuie să despăgubească pe comisionar de pierderile suferite. câştigul obţinut. Comisonarul se poate îndepărta de la instrucţiunile primite numai dacă este în interesul comitentului. În lipsa unei înţelegeri între părţi. În cadrul contractului de comision. Obligaţia de a da socoteală despre executarea contractului are în vedere informarea operativă a comitentului asupra modului în care a lucrat comisionarul De asemenea. Principalele obligaţii ale comisionarului sunt de a îndeplini operaţiunea comercială cu care a fost împuternicit. Privilegiul se exercită asupra lucrurilor comitentului. În ceea ce priveşte efectele contractului de comision faţă de terţi. Dacă operaţiunea se încheie în condiţii mai avantajoase decât cele stabilite. La rândul lui.

5. gestiunea de afaceri. fiind creată de conduita principalului faţă de terţ. care acceptă să acţioneze în numele său. fiind denumit agency by agreement. Operaţiunile efectuate pe seama principalului. unei alte persoane. Ea include reprezentarea. auctioneer. agent comercial care acţionează în nume propriu. Formele juridice ale intermedierii se realizează prin instituţia agency. contractul de muncă. În prima situaţie. factor. Prin agency se înţelege raportul ce se stabileşte în temeiul împuternicirii date de o persoană. 60 . schipmaster. După operaţiunile care le îndeplineşte. Instituţia agency se utilizează cu precădere în domeniul comerţului internaţional. Raportul de agency poate rezulta din acordul părţilor sau dintr-o prezumţie legală. apărător al principalului în probleme juridice. Încetarea contractului Contractul de comision. Terţul contractant rămâne străin faţă de comitent. agent împuternicit să administreze o afacere. 406 din Codul comercial). pentru realizarea unei afaceri. fiind împuternicit să vândă bunuri a căror posesie şi control i-au fost încredinţate de principal. contractul de antrepriză. Actele agentului trebuie să fie precedate de consimţământul principalului. agent autorizat să vândă la licitaţie publică bunuri pentru principal. el este generalagent şi special-agent. comisionarul are dreptul la despăgubiri şi la cheltuielile efectuate pentru realizarea operaţiunii comerciale. agentul acţionează faţă de terţi în nume propriu şi nu se poate proceda la ratificare. Contractul de agency Noţiune. sau se justifică în caz de necesitate. agentul poate fi agent-servant sau independent contractor-agent. În funcţie de controlul efectuat de principal. Agenţii se împart în mai multe categorii: broker. În situaţia în care contractul de comision este revocat unilateral de către comitent. mandatul. investiţiile într-o afacere sau un imobil. manager. agency by estoppel. încetează în aceleaşi cazuri. răspunderea delictuală indirectă. Agentul poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică. agent de necesitate împuternicit să facă tot ce este necesar. fiind o formă a mandatului comercial. attorney at law. nu se face nici o distincţie între mandatar şi comisionar.acţiune în contra comitentului (art. raportul de intermediere este concretizat de părţi. ce acţionează pe seama sau în interesul principalului îndeplinind acte juridice şi prestaţii materiale. mandatul nefiind reglementat. care poate fi expresă sau implicită. raportul de intermediere este determinat de o prezumţie legală. agency by necessity. Agentul trebuie să aibă o împuternicire reală. principal. pot fi rectificate ulterior numai dacă existenţa sau identitatea acestuia au fost aduse la cunoştinţa terţilor. agent. cu excepţia cazului în care intervine o cesiune. forme În sistemul de drept anglo-american. fără împuternicire. Dacă principalul este necunoscut. care se deduce din conduita părţilor. Împuternicirea agentului este aparentă. În a doua situaţie. agent care încheie tranzacţii comerciale fără a avea posesia şi controlul bunurilor negociate.

Contractul de concesiune exclusivă cuprinde unele elemente ale operaţiunilor de vânzare şi intermediere. vinde mărfurile sale într-o anumită zonă teritorială unei alte persoane. respectând instrucţiunile primite. iar concesionarul să le cumpere şi să le revândă clientelei sale. el are obligaţia de a depune o anumită competenţă şi diligenţă. Concesionarul are o dublă calitate de cumpărător şi revânzător lucrând în nume şi pe cont propriu. durata obişnuită a concesiunii este de 1 an de zile. consensual. principalul trebuie să acorde o indemnizare. În ce priveşte delictele civile. caractere juridice. Agentul are îndatorirea să acţioneze conform promisiunii făcute principalului. În cazul în care agentul este retribuit. în limitele împuternicirii sale. Având o obligaţie de loialitate. Trăsături esenţiale Contractul de concesiune exclusivă se caracterizează prin: dubla legătură de exclusivitate . În împrejurarea în care existenţa principalului este cunoscută de terţ el devine parte în contract. inclusiv darurile manuale oferite de terţi pentru a-l corupe. Pentru serviciile efectuate de agent. Acest contract prezintă un caracter complex datorită structurii sale ce cuprinde elemente de la alte operaţiuni juridice. agentul. Agentul este obligat să dea socoteală de ceea ce a primit ori a plătit pentru principal şi să transmită informaţiile care privesc operaţiunea încredinţată. comutativ şi cu titlu oneros. 61 . chiar dacă numele său nu a fost menţionat. principalul răspunde numai pentru actele ilicite comise de un agent-servant. Dacă agentul lucrează cu titlu gratuit. concesionar. să nu concureze pe principal. 6. remuneraţia concesionarului constă în diferenţa dintre preţul de cumpărare şi revânzare. Contractul de concesiune exclusivă este un contract bilateral. Principalul este obligat faţă de agent să furnizeze informaţiile necesare şi să plătească suma promisă pentru serviciile prestate. activitatea concesionarului se desfăşoară în mod independent – el fiind ţinut să răspundă pentru afacerea începută. agentul este ţinut să nu acţioneze în interesul părţii adverse. Prin acest contract sunt reunite două operaţiuni de vânzare-cumpărare într-o anumită succesiune. Pentru pierderile şi spezele suportate de agent. Contractul de concesiune exclusivă Definiţie. ce le cumpără spre a le revinde clienţilor săi. poate acţiona în nume propriu sau în numele principalului. să nu aibă interese contrare. natura juridică Contractul de concesiune exclusivă este operaţiunea prin care o persoană. intuitu-personae. se vor aplica regulile privind răspunderea civilă delictuală.Obligaţiile părţilor Potrivit împuternicirii primite. principalul are o răspundere contractuală. precum şi delictuală.prin care concedentul se obligă să vândă anumite mărfuri. Ele va preda principalului toate foloasele rezultate din afacerea încheiată. concedent. El trebuie să lucreze numai în folosul şi sub controlul principalului.

concedentul se obligă să vândă produsele sale numai concesionarului în zona teritorială determinată. Concedentul este obligat: să livreze mărfurile către concesionar. În scopul realizării gestiunii comerciale. a plăti preţul. pentru prejudicii materiale sau morale aduse prin conduita partenerului contractual. În contract se poate prevedea o clauză de teritorialitate simplă prin care concesionarul are dreptul de a vinde numai într-o anumită zonă geografică sau o clauză de teritorialitate absolută potrivit căreia fiecare concesionar din sistem nu poate vinde în altă zonă decât cea concedată. cu excepţia rezervelor privind unele vânzări directe anumitor clienţi. Potrivit clauzei de exclusivitate. concesionarul poate fi ţinut să cumpere şi să vândă o cotă anuală minimă. Concedentul are îndatorirea de a livra concesionarului mărfurile care formează obiectul contractului. Pe timpul duratei contractului de concesiune exclusivă. Încetarea contractului Contractul de concesiune exclusivă încheiat pe durată determinată încetează prin ajungerea la termen. concesionarul îşi asumă obligaţia de a promova vânzările produselor concedentului în zona teritorială convenită. concesiunea poate fi reînnoită. fără a face acte de concurenţă prin vânzarea de produse similare ale altor producători. concesionarul se obligă să cumpere şi să revândă mărfurile concedate. Clauza de exclusivitate poate fi dublă. să-i retransmită comenzile primite de la clienţi. Concesionarul trebuie să comercializeze mărfurile stabilite în contract. El trebuie să asigure o aprovizionare ritmică. În funcţie de rezultatele obţinute. să-i permită folosirea mărcii sale de fabrică şi să-l informeze asupra posibilităţilor sale de livrare. concesionarul este ţinut să cumpere o anumită cantitate de mărfuri într-o perioadă de timp determinată. ca urmare a exclusivităţii acordate. De asemenea. să efectueze unele servicii după vânzare şi să organizeze publicitatea comercială. să respecte exclusivitatea teritorială a concesionarului. a realiza gestiunea comercială. precum şi condiţii de credit avantajose. Refuzul de reînnoire a contractului se sancţionează prin daune-interese numai în situaţia unui 62 . Încetarea contractului încheiat pe durată nedeterminată are loc prin reziliere. Datorită integrării concesionarului. concedentul este ţinut să respecte şi să menţină exclusivitatea teritorială acordată. Pentru realizarea unei concesiuni eficiente. să acorde concesionarului o exclusivitate de vânzare. să aibă un stoc determinat de mărfuri.Efectele contractului Obligaţiile concedentului şi concesionarului se stabilesc de către părţi principiului libertăţii contractuale. Concesionarul are obligaţia de: a primi mărfurile livrate de concedent. a promova vânzările în zona teritorială convenită. rezilierea este admisă numai pentru cazuri justificate: partea interesată poate cere rezilierea pentru nerespectarea clauzelor contractuale. Posibilitatea părţilor de a rezilia unilateral contractul este condiţionată de respectarea unui termen de preaviz sau de acordarea unei despăgubiri.

elemente de marketing – cuprinzând metodele. protestul unei cambii. falimentul uneia din părţi. unele clauze specifice privind solvabilitatea părţilor atrag încetarea contractului (de exemplu. precum şi ansamblul de metode şi mijloace de comercializare. franchisor. Franchisee-ul este un comerciant independent. franchisor. acordă unei alte persoane. Datorită caracterului intuitu-personae. mijloacele şi tehnicile de comercializare a produsului sau serviciului. pct. contractul se încheie pe perioadă lungă. concesiunea unei mărci de fabrică sau de serviciu. Efectele contractului În contractul de franchising. franchisor-ul trebuie să furnizeze partenerului: elemente de engineering – privind amenajarea şi organizarea întreprinderii. Franchising-ul este un contract bilateral. care se integrează în sistemul politicii comerciale a unui producător sau întreprinderi prestatoate de servicii. obligaţiile părţilor sunt prevăzute prin clauze generale şi specifice. 4. 7. alin. care să asigure exploatarea şi gestiunea în condiţii de rentabilitate. 52 din 1997. intuitu-personae. Natura juridică Obiectul contractului îl formează concesiunea unei mărci de fabrică sau de serviciu împreună cu asistenţa tehnică şi toate cunoştinţele necesare. franchisor sau concedent şi franchisee sau concesionar. Franchisor-ul trebuie „să fie titularul drepturilor de proprietate intelectuală şi/sau industrială” în conformitate cu prevederile art. 63 . contractul de concesiune exclusivă încetează şi prin moartea sau declararea incapacităţii concesionarului.abuz de drept. Contractul de franchising Definiţie. b din Ordonanţa nr. Prin intermediul franchising-ului se creează o unitate economică între întreprinderea producătoare şi societatea specializată în vânzarea exclusivă a produselor sau serviciilor. Tot astfel. consensual. De obicei. Dacă nu a fost reînnoită concesiunea se poate încredinţa unei alte persoane. comutativ şi cu titlu oneros. Franchisor-ul se obligă să cedeze concesionarului folosinţa mărcii sale împreună cu un complex de cunoştinţe tehnice. Pentru realizarea operaţiunii. neplata unui cec). ce poate ajunge până la de 20 de ani. 2. mijloacele pentru pregătirea profesională a personalului. licenţa. know-how-ul şi reprezentarea. Franchisee-ul poate avea o dublă calitate de distribuitor şi producător. Contractul de franchising prezintă caracterele altor operaţiuni comerciale. Obiectul contractului. Ele se stabilesc în baza principiului libertăţii contractuale şi reflectă raporturile de colaborare care există între părţi. franchisee. În contractul de franchising participă două persoane. precum vânzarea cu monopol. caractere juridice Contractul de franchising este operaţiunea prin care o persoană.

În acest scop trebuie să respecte. licenţiat. În cazul în care una din părţi nu îşi îndeplineşte obligaţiile stipulate. care reprezintă un instrument. financiar şi juridic. Natura juridică Prin contractul de licenţă. Contractul poate înceta la expirarea duratei stabilite. Contractul de licenţă nu implică un act de dispoziţie 64 . tehnic. este obligat să se aprovizioneze cu produsele concedentului în condiţiile prevăzute prin contract şi să furnizeze informaţiile ce ar contribui la perfecţionarea tehnicilor de comercializare. În literatura de specialitate s-a arătat că licenţa convenţională este un contract nenumit sau sui generis. transmite unui beneficiar. care se determină de către părţi în conformitate cu principiul autonomiei de voinţă. dreptul de folosinţă a unei invenţii. cu respectarea strictă a indicaţiilor primite. 52 din1997. În temeiul relaţiilor de colaborare dintre părţi. Formalitatea înregistrării reprezintă o condiţie de opozabilitate. El este obligat să modernizeze produsele şi serviciile care le oferă partenerului şi să controleze modul în care este menţinută calitatea lor. În raport de situaţia concretă. De asemenea.Contractul de licenţă Noţiune. c din Ordonanţa nr. 4. iar ulterior redevenţe periodice. o formă specială de cooperare. Obiectul contractului Obiectul contractului îl formează autorizarea sau acordarea dreptului ca o licenţă să fie folosită de partener. Asistenţa poate fi acordată în domeniul comercial. Franchisee-ul are obligaţia de a exploata investiţiile făcute de concedent. Franchisee-ul este obligat să plătească o taxă de intrare. pct. franchisor-ul este ţinut să acorde concesionarului o asistenţă continuă. cât şi ulterior” – art. titularul unui brevet. 8. atât pe toată durata contractului de franciză. Contractul de licenţă se înregistrează la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. dar părţile pot să prelungească acest contract pentru o nouă perioadă. Franchisee-ul trebuie “să nu divulge la terţe persoane know-how-ul furnizat de către francizor. Încetarea contractului Contractul de franchising încetează prin ajungerea la termen şi reziliere. alin. Pentru punerea în întârziere a părţilor este suficientă trimiterea unei scrisori recomandate. Conţinutul şi efectele licenţei sunt reglementate de legea contractului. 3. marca sau formula de proprietate intelectuală a concedentului şi să asigure un anumit nivel de calitate. Cuantumul redevenţelor se calculează proporţional cu cifra de afaceri. rezilierea contractului de franchising operează de plin drept. licenţiator.De asemenea. franchisor-ul îşi asumă obligaţia de a nu îşi valorifica dreptul său de exclusivitate asupra mărcii şi de a garanta rentabilitatea investiţiilor făcute de concesionar. licenţa va fi reglementată de dispoziţiile referitore la contractul de locaţiune sau la contractul de vânzare.

prin acordarea de asistenţă tehnică. În schimb transmiterea perfecţionărilor ulterioare trebuie să rezulte din interpretarea contractului. Asistenţa tehnică presupune şi comunicarea know-how-ului privind exploatarea obiectului contractului. în contract se poate insera clauza naţiunii celei mai favorizate sau clauza licenţei colective. Acordarea de asistenţă tehnică se realizează prin transmiterea de documente şi instruirea personalului din întreprinderea beneficiarului. utilizarea obiectului contractului. În calitatea de titular al brevetului. Clasificarea contractului În funcţie de întinderea drepturilor care se atribuie prin contract. licenţiatul beneficiază de exclusivitate pe toată durata de valabilitate a brevetului. care poate fi totală sau parţială. iar licenţiatul de a folosi invenţia în condiţiile convenite. Prin licenţa exclusivă. În situaţia în care există mai mulţi licenţiaţi. Licenţiatorul are şi obligaţia de garanţie împotriva viciilor şi evicţiunii. preţurile de vânzare. Licenţiatul poate acorda licenţe simple sau sublicenţe. Pentru existenţa unui regim identic. După caracterul lor.asupra dreptului exclusiv din brevet. mai multor licenţiaţi. Licenţiatorul transmite numai folosinţa dreptului de exploatare. 65 . licenţele se împart în două categorii: nelimitate şi limitate. Prin licenţa neexclusivă licenţiatorul are dreptul de a utiliza sau transmite brevetul. condiţiile concrete pot fi diferite. în absenţa unei prevderi exprese. Dacă perfecţionările sunt anterioare acordării licenţei. cantitatea de obiecte produse. Efectele contractului Licenţiatorul are obligaţia de a preda obiectul contractului şi obligaţia de garanţie. întinderea în spaţiu. Tot licenţiatorul trebuie să asigure beneficiarului şi exploatarea optimă a invenţiei. ele se includ în obiectul contractului. după cum licenţiatorul renunţă sau nu la folosirea obiectului contractului. licenţa este de două feluri: exclusivă sau neexclusivă. să comunice şi perfecţionările aduse invenţiei. Garanţia pentru vicii se referă la existenţa dreptului acordat. Obligaţia de predare implică punerea la dispoziţia licenţiatului a folosinţei dreptului de exploatare. licenţiatorul renunţă la posibilitatea de a mai acorda licenţe. el este ţinut. În licenţa nelimitată. licenţiatorul trebuie să extindă privilegiile consimţite tuturor beneficiarilor. Licenţa exclusivă poate fi atenuată şi absolută. dreptul de folosire a invenţiei prezintă unele îngrădiri. Clauza naţiunii celei mai favorizate implică pentru licenţiator obligaţia de a ceda alte licenţe în condiţii similare. prin acelaşi contract. să plătească şi taxele legale. în principiu. Drepturile licenţiatului pot fi limitate cu privire la modul de aplicare a invenţiei. În literatura juridică s-a discutat dacă licenţiatorul este ţinut. perioada de timp. Dacă unui licenţiat îi vor fi acordate ulterior condiţii mai avantajoase. În licenţa limitată. Licenţa se acordă în condiţii identice licenţiaţilor. licenţiatorul trebuie să garanteze că invenţia poate fi realizată şi exploatată din punct de vedere tehnic. Dacă viciile sunt ascunse. Clauza licenţei colective se utilizează când dreptul de exploatare se cedează. iar licenţiatul are un drept exclusiv de utilizare a invenţiei.

Valoarea cunoştinţelor tehnice nebrevetate este determinată de păstrarea secretului. În cadrul acestei obligaţii. Preţul licenţei se stabileşte sub forma unor redevenţe. trăsături caracteristice Know-how-ul reprezintă un ansamblu de cunoştinţe tehnice nebrevetate şi transmisibile. dar know-how-ul nu se brevetează pentru a evita divulgarea. contractul încetează la expirarea periodei de validitate a brevetului. cât şi terţele persoane. Contractul de know-how Definiţie. după cum îndeplinesc sau nu condiţia de noutate. Caracterul confidenţial al know-how-ului se asigură de către deţinător prin măsuri care privesc atât personalul. secret. contractul de licenţă încetează prin anularea brevetului. Noutatea se apreciază în raport cu nivelul cunoştinţelor beneficiarului şi nu cu stadiul tehnicii.În literatura de specialitate s-a pus problema obligaţiei de garanţie în situaţia anulării brevetului datorită lipsei de noutate a invenţiei. Într-o opinie contrară. Garanţia de evicţiune priveşte fapta proprie şi fapta terţilor. complexitate şi dinamism. Know-how-ul se individualizează prin noutate. obligaţia de garanţie este admisă. serioasă. Garanţia de evicţiune pentru fapta proprie constă în obligaţia licenţiatorului de a nu tulbura exploatarea invenţiei. să preia produsele necomercializate în momentul încetării contractului. Soluţia respingerii se bazează pe ideea că licenţiatorul are o singură obligaţie. pe care o considerăm justă. Dacă licenţa este acordată pe o durată nedeterminată. Caracterul confidenţial al know-how-ului se 66 . pot fi brevetabile sau nebrevetabile. licenţiatorul trebuie să nu cedeze brevetul. obligaţia de garanţie este respinsă. Elementele know-how-ului. Exploatarea trebuie să fie personală. În caz de nerespectare a obligaţiilor asumate. 9. obligaţia de garanţie a noutăţii invenţiei nu este admisă. Această soluţie a fost fundamentată pe asemănarea dintre contractul de licenţă şi contractul de locaţiune. Garanţia de evicţiune pentru fapta terţilor se concretizează în obligaţia licenţiatorului de a intenta acţiunea în contrafacere introdusă împotriva licenţiatului. leală şi efectivă. să nu creeze concurenţă beneficiarului. După o altă opinie. Noutatea este relativă şi subiectivă. Încetarea contractului Contractul de licenţă încheiat pe durată determinată încetează la expirarea termenului convenit de părţi. Secretul se referă la faptul că valoarea cunoştinţelor tehnice nebrevetate este determintă de păstrarea secretului. contractul de licenţă încetează prin rezoluţiune. După o primă opinie. Licenţiatul are obligaţia să folosească invenţia şi să plătească preţul. De asemenea. Plata redevenţelor se calculează în raport de cifra de afaceri sau de preţul produselor vândute sub licenţă. şi anume. având valoare prin eficacitatea şi utilitatea rezultatului. Dar în cazul invalidării brevetului se recunoaşte licenţiatului dreptul de a cere rezoluţiunea contractului. să nu intenteze acţiunea în contrafacere împotriva beneficiarului. necesare pentru fabricarea unui produs sau elaborarea unui procedeu.

contracte prin care se transferă o tehnologie sau un procedeu în stadiul determinat de momentul încheierii. 67 . .asigură de către deţinător. care au un caracter complex. know-how-ul este transmisibil.contracte de know-how complementar – când condiţiile de transfer necesare realizării unor convenţii distincte se stabilesc separat. ce cuprinde numai tehnicile aplicate. În timp ce secretul de fabricaţie rămâne. contractul de know-how se împarte în trei categorii: . De asemenea. Complexitatea priveşte elementele componente ale know-how-ului. concretizându-se în forme variate. Know-how-ul se deosebeşte de secretul de fabricaţie. în exclusivitate unei persoane. ce formează obiectul contractului. pot fi materializate prin anumite documente. know-how-ul se aseamănă cu vânzarea sau locaţiunea. Transmiţătorul de know-how are o obligaţie de mijloace şi nu de rezultat. dar prin acte complexe şi succesive stabilite în mai multe faze. contractul de know-how se împarte în trei categorii: .contracte prin care se transferă produse şi procedee tehnice dintr-un domeniu de activitate care au rezultat din cercetări proprii sau se vor obţine succesiv pe o perioadă de timp determinată. ca un contract de antrepriză. Datorită importanţei elementelor intelectuale. .contracte de know-how combinat . astfel încât. În cazul în care elementele constitutive nu pot fi concretizate se transmit prin asistenţă tehnică. în sensul că know-how-ul se referă şi la tehnicile ce se găsesc în stadiul experimental. prin acte simple. Obiectul contractului Obiectul îl reprezintă comunicarea de cunoştinţe tehnice. În raport de interferarea cu alte operaţiuni tehnico-economice. de obicei. Elementele intelectuale.când transferul este un accesoriu sau o consecinţă a altor operaţiuni. contractul de know-how este calificat. Elementele intelectuale se transmit beneficiarului prin comunicare. Dinamismul intervine ca urmare a rezultatelor cercetării industriale.contracte de know-how pur – când transferul nu este condiţionat de o altă operaţiune. .contracte ce cuprind aceleaşi operaţiuni de transfer. . contractul de know-how poate fi asimilat cu antrepriza. iar conţinutul know-how-ului este în continuă transformare. Clasificarea contractului În conformitate cu complexitatea operaţiunilor ce trebuie să fie efectuate. secretul de fabricaţie nu cuprinde elemente constitutive cum ar fi abilitatea şi experienţa tehnică. Natura juridică Prin prisma elementelor mteriale ce implică o remitere. de obicei.

Între părţile contractului, transferul de know-how poate avea loc prin următoarele modalităţi: trimiterea de documente, planuri, desene, manuale, modele, formule; furnizarea de material sau a unei părţi de material; trimiterea de tehnicieni în întreprinderea beneficiarului; primirea de tehnicieni pentru specializare. Efectele contractului Transmiţătorul sau furnizorul are în principal două obligaţii: obligaţia de comunicare a cunoştinţelor tehnice; obligaţia de garanţie de vicii ascunse. În raport de clauzele contractuale, transmiţătorul mai poate avea obligaţia de a nu transmite către alte persoane acelaşi know-how, obligaţia de a menţine secretul cunoştinţelor tehnice transmise şi de a comunica perfecţionările ulterioare. Beneficiarul sau deţinătorul know-how-ului are următoarele obligaţii principale: obligaţia de a plăti preţul; obligaţia de a păstra secretul. Plata unui know-how poate consta în bani, produse sau în alte cunoştinţe tehnice. În situaţia în care contravaloarea know-how-ului se achită în bani, plata se efectuează printr-o sumă globală, sumă forfetară sau prin cote părţi din valoarea producţiei rezultate. Păstrarea secretului, în absenţa unui brevet, reprezintă o obligaţie esenţială. Beneficiarul trebuie să nu divulge altor persoane informaţiile primite pentru ca know-how-ul să nu intre în domeniul public. Încetarea contractului Contractul încetează prin expirarea termenului stipulat sau prin reziliere. La încetarea contractului, know-how-ul nefiind un drept privativ, informaţiile comunicate pot fi folosite în mod liber. Totuşi, pentru a preveni efectul ireversibil al transferului, uneori se stipulează o clauză, prin care se interzice utilizarea know-howului după încetarea contractului. Dar o asemenea clauză este restrictivă. Ea contravine libertăţii de concurenţă care este protejată prin reglementări interne şi internaţionale.

10. Contractul de consulting-engineering
Noţiune, conţinut Consulting-ul constă în studierea şi cercetarea pentru beneficiar a posibilităţilor tehnice şi comerciale, în baza stadiului actual al ştiinţei şi practicii întrun anumit domeniu şi acordarea corespunzătoare de asistenţă tehnică. Engineering-ul este un complex de operaţiuni, prealabile sau concomitente, de concepţie şi elaborare, precum şi de coordonare şi executare a proiectelor şi lucrărilor pentru realizarea unui obiectiv. Operaţiunile de engineering se îndeplinesc în cadrul a două faze principale: faza de studii, ce include cercetările în baza cărora se elaborează un proiect, şi faza de executare, ce cuprinde realizarea sau punerea în stare de serviciu a unui obiectiv. În raport de natura prestaţiilor, activitatea de engineering implică următoarele operaţiuni: engineering economic, care urmăreşte stabilirea ştiinţifică, pe baza unor principii economice, a soluţiei optime pentru realizarea unui obiectiv industrial; engineering de proiectare, care cuprinde lucrările de proiectare, necesare pentru

68

realizarea fizică a obiectivului industrial; engineering industrial, care se ocupă cu organizarea şi coordonarea activităţii oamenilor, utilajelor şi materialelor, cu organizarea conducerii obiectivului industrial. Noţiunile de consulting şi engineering se utilizează împreună sau separat. Fiecare activitate prezintă unele trăsături proprii, dar prin conţinutul lor, ele se aseamănă. Caractere juridice, natură juridică Contractul de consulting-engineering este consensual, intuitu-personae, comutativ şi cu titlu oneros. În mod obişnuit, contractul se încheie în formă scrisă, care este cerută ad probationem. În literatura de specialitate, contractul de engineering este calificat ca un contract nenumit. Contractul de engineering se individualizează prin interferarea prestaţiilor, având un conţinut diferit în funcţie de voinţele părţilor sau prin juxtapunerea unor contracte nenumite, supuse regimului dreptului comun. Formele contractului Activitatea de consulting-engineering se realizează prin mai multe tipuri de contracte: contracte la cheie, contracte separate şi contracte combinate. În contractul la cheie, furnizorul livrează un anumit obiectiv în stare de funcţionare, iar clientul plăteşte preţul forfetar prestabilit. Contractul la cheie cuprinde mai multe contracte şi anume: un contract de vânzare-cumpărare, un contract de licenţă, un contract de locaţie de servicii, un contract de împrumut pentru creditul acordat de vânzător. Obiectivul industrial care se predă de către furnizor se realizează, de obicei, în ţara clientului. Drept urmare, în contract se poate stipula ca forţa de muncă şi utilităţile, precum şi o parte din materie şi utilaje să fie locale. Tot clientul poate solicita şi instruirea personalului local care va exploata obiectivul industrial. Din aceste considerente, în practică, furnizarea prezintă forme deosebite, contractul fiind aproape la cheie. Contractele separate se încheie pentru fiecare operaţiune. În situaţia în care beneficiarul deţine tehnologia, el încheie contracte cu furnizorul utilajelor şi cu antreprenorul ce execută lucrările civile. Prin încheierea unor contracte separate, clientul plăteşte un preţ mai mic pentru realizarea obiectivului. Dacă beneficarul nu deţine tehnologia, el încheie un contract cu un furnizor. În funcţie de garanţiile cerute, furnizorul tehnologiei poate solicita controlul asupra echipamentului, precum şi asupra instalaţiei. Contractele combinate implică un furnizor general care răspunde de realizarea obiectivului industrial, cu excepţia construcţiilor civile, care se efectuează de către client. Obiectul contractului Obiectul contractului de consulting-engineering îl formează operaţiunile prestate, de la simple consultaţii până la realizarea unor proiecte sau obiective. Prestaţiile de engineering necesare pentru executarea unui obiectiv industrial cuprind

69

următoarele operaţiuni: cercetări şi studii preliminare; elaborarea planurilor; asigurarea materiilor prime şi utilităţilor; realizarea construcţiilor civile; furnizarea de echipamente, utilaje, materiale sau piese de schimb; livrarea documentaţiei tehnice; asigurarea asistenţei tehnice. Efectele contractului Societatea sau prestatorul de engineering trebuie să-şi realizeze misiunea potrivit prevederilor menţionate în contract. În raport de specificul contractului, prestatorul de engineering poate avea următoarele obligaţii: efectuarea de studii; conducerea realizării obiectivului industrial; prestarea de asistenţă tehnică; coordonarea activităţii antreprenorilor; verificarea lucrărilor de montaj; predarea documentaţiei obiectivului; garantarea funcţionării şi capacităţii obiectivului; păstrarea secretului informaţiilor şi realizărilor. Obligaţiile clientului sau beneficiarului sunt de a plăti preţul şi de a preda toate datele şi informaţiile cerute. Clientul mai poate fi obligat să presteze unele servicii, să furnizeze anumite bunuri sau să obţină autorizaţiile necesare. În determinarea obligaţiei principale a clientului, plata preţului, se aplică următoarele principii: plata se face numai de către client; valoarea retribuţiei include şi cheltuielile cu caracter permanent, întreprinse de societate pentru sporirea potenţialului tehnico-ştiinţific; modul şi condiţiile de efectuare a plăţii sunt stabilite de către părţi.

11.Contractul de leasing
Definiţie, caractere juridice Contractul de leasing reprezintă operaţiunea prin care o parte, numită finanţator, cumpără un bun de la o altă persoană, numită furnizor, pentru a-l închiria unei persoane, denumită utilizator. Contractul de leasing este bilateral, consensual, intuitu personae, comutativ, cu titlu oneros şi irevocabil. În contractul de leasing dreptul de proprietate fiind disociat de dreptul de folosinţă, beneficiile se obţin prin utilizarea bunului închiriat. Formele de leasing În raport de părţile contractante, contractul de leasing este leasing direct şi leasing indirect. Leasingul direct presupune încheierea nemijlocită a contractului între furnizor şi utilizator. Leasingul indirect se realizează prin societăţi specializate. În raport de bunul ce constituie obiectul contractului este leasing mobiliar şi leasing imobiliar. După obiectul său concret, leasing-ul cunoaşte două modalităţi: leasing mobiliar şi leasing imobiliar. În activitatea de comerţ internaţional este folosit numai leasing-ul mobiliar, care se referă la echipamente industriale. Această formă se caracterizează prin garanţia dată utilizatorului că va putea utiliza echipamentul pe o durată mai mare de un an şi prin posibilitatea de a obţine un credit, locatarul plătind în rate lunare o sumă care acoperă costul bunului. În funcţie de conţinutul ratelor:

70

Obiectul contractului îl formează bunurile imobile şi mai rar bunurile mobile de mare valoare. În această perioadă. timesharing – constă în închirierea de utilaje concomitent la mai mulţi utilizatori. etc. master leasing – pentru închirierea containerelor fie pe un anumit termen. beneficiul şi cheltuielile generate de întreţinere. la încetarea contractului. finanţatorul operaţiunii şi utilizatorul bunului. Promisiunea unilaterală de vânzare – între finanţator şi utilizator la începutul contractului de leasing. vânzătorul rămâne răspunzător pentru evicţiunea şi viciile bunului. ratele plătite lunar vor fi mai reduse. utilizatorul poate opta fie pentru restituirea bunului finanţatorului. când se ia în considerare calculul taxelor de închiriere. După expirarea perioadei de bază. este mai scurtă decât durata de folosinţă a bunului. Perioada de bază. părţile au facultatea de a prelungi durata închirierii sau de a restitui bunul. chiar pentru caz fortuit. Având în vedere particularităţile tehnice de realizare: renting – constă în închirierea pe termen scurt a unor mijloace de transport. iar riscurile sunt suportate de către utilizator. furnizor. - 71 . Natura juridică Contractul de leasing implică mai multe operaţiuni. reparaţii şi servicii. Lease back este un contract de vânzare combinat cu un contract de locaţiune.leasing financiar – în perioada de bază a locaţiei se recuperează întregul preţ de cumpărare al obiectului. şi cumpărător. . fie pentru reînnoirea locaţiei. Contractul de lease back se încheie numai între două persoane. în perioada închirierii acestuia..în perioada de bază a locaţiei se recuperează numai o parte din costul obiectului. contractul de locaţie este precedat de o promisiune sinalagmatică de locaţie. poziţia pe trasee.leasing funcţional . Prin folosirea utilajului închiriat în mod concomitent de către mai mulţi utilizatori. Riscurile pierderii bunului. Riscurile sunt în sarcina finanţatorului. finanţator. prevăzută în contract. care permite o finanţare pe termen lung. Proprietarul bunului are o dublă calitate. dreptul la acţiune fiind la dispoziţia utilizatorului. în condiţii simple şi avantajoase. În conformitate cu această promisiune. leasing brut – cuprinde preţul net de vânzare. Contractul de locaţie – între finanţator şi utilizator este supus regulilor dreptului comun. În general. ratele sunt mai mari şi riscurile revin finanţatorului sau furnizorului. fie sub forma închirierii cu voiajul. Din momentul în care vânzarea-cumpărarea s-a încheiat. lease back – operaţiunea prin care finanţatorul cumpără bunul de la utilizator după care îl lasă acestuia în locaţie cu promisiunea de revânzare la încetare locaţiei. Contractul de vânzarecumpărare – se încheie între vânzător. părţile nu pot rezilia unilateral contractul. În funcţie de baza de calcul a ratelor: leasing net – cuprinde preţul net de vânzare şi beneficiul. Durata de valabilitate a contractului este redusă. care servesc drept garanţie. Finanţatorul operaţiunii este producătorul sau distribuitorul bunului. fie pentru cumpărarea bunului la un preţ din care se deduc ratele plătite pe timpul locaţiei. de furnizor şi utilizator. sunt în sarcina utilizatorului care trebuie să asigure bunul şi să plătească primele de asigurare. utilaje şi aparate.

Contractul de factoring Noţiune. de a controla periodic starea bunului şi modul de utilizare. Finanţatorul poate vinde bunul închiriat. factor. nivelul comisionului. clientul. de a întreţine şi repara bunul închiriat. ce se obligă să preia activitatea de încasare. să respecte dreptul de proprietate al finanţatorului. de a garanta pentru vicii şi evicţiune. de a fixa durata locaţiunii. Încetarea contractului Încetarea contractului se produce la sfârşitul perioadei pentru care a fost încheiat sau prin reziliere. cumpărătorul mărfii sau beneficiarul serviciilor. de a asigura instalarea şi asistenţa tehnică necesară. de a asigura bunul. Utilizatorul are îndatorirea de a se îngriji să obţină de la furnizor. de a vinde bunul la sfârşitul perioadei utilizatorului. factorul sau cesionarul creanţelor. De obicei. Clauza de reziliere poate fi însoţită şi de o clauză penală constând în obligarea utilizatorului la plata cu titlu de sancţiune a unei sume care să corespundă cuantumului investiţiei şi câştigului nerealizat. Rezilierea de drept are loc dacă utilizatorul nu plăteşte o singură rată. Utilizatorul are următoarele obligaţii: să plătească chiria. fiind însă ţinut să garanteze pe utilizator că noul proprietar va respecta contractul de locaţie şi promisiunea de vânzare. Contractul de factoring implică trei persoane: aderentul. Elementele cu caracter general utilizate în calculul unei rate sunt preţul real de achiziţie a bunului. ajutorul financiar acordat clientului. cedează dreptul asupra creanţelor sale comerciale unei alte persoane. În factoring-ul internaţional.Efectele contractului Furnizorul are următoarele obligaţii: de a livra bunul. în funcţie de durata vieţii economice a bunului. dacă una din părţi nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate. în schimbul unei remuneraţii. la operaţiune participă un factor din ţara exportatoare şi un factor din ţara importatoare. bunul închiriat de finanţator. 12. aderent. de a informa pe finanţator despre orice accident sau defecţiune care îl face inutilizabil. Ratele de chirie se determină prin acordul părţilor. distrugerea sau prejudiciul suferit de bunul închiriat. cotele de amortizare. Tot utilizatorului îi revin şi unele obligaţii care reflectă poziţia sa specială în operaţiunea de leasing. ratele de chirie se plătesc lunar. de a asigura şi răspunde pentru pierderea. vânzător de bunuri sau furnizor de servicii. Finanţatorul are următoarele obligaţii: de a plăti preţul bunului. furtul. la data şi locul indicat. menţinându-l în stare de funcţionare şi folosindu-l potrivit destinaţiei convenite şi indicaţiilor tehnice. de a informa pe finanţator despre orice accident sau întrerupere a funcţionării utilajului. Factorul la export cedează corespondentului său creanţele pe care aderentul le are asupra importatorilor din 72 . care este o întreprindere specializată. trăsături Contractul de factoring este operaţiunea prin care o persoană.

o clientelă stabilă. Ele formează un ansamblu unitar. precum şi intuitu personae în ce priveşte persoana aderentului. factoring-ul este un instrument de finanţare pe termen scurt. în momentul exigibilităţii lor. Data cesiunii este însăşi data creanţei. configurat de intercondiţionarea mai multor operaţiuni juridice. În operaţiunile de factoring de scadenţă. Prin simplificarea activităţii contabile. factorul devine proprietarul creanţelor. Contractul de factoring îndeplineşte un dublu rol. După momentul în care se achită creanţele de cesionar. şi factoring de scadenţă. Factoring-ul este un contract original şi complex. fără altă formalitate decât notificarea către debitor. aderentul încasează imediat valoarea facturilor cedate. Natura juridică Operaţiunea de factoring are elemente comune cu cesiunea de creanţă şi subrogaţia convenţională. În al doilea rând. aderentul ţine numai evidenţa contului de factoring. Prin simpla transmitere a facturilor. În primul rând. cu titlu oneros şi cu executare succesivă. factoring-ul este de două feluri: factoring tradiţional. consensual.Prin excepţie. Forme de factoring Operaţiunile de factoring se practică în mai multe forme. 73 . Plătind înainte de scadenţa creanţelor. creanţe pe termen scurt şi creditul acordat de factor. old line factoring. Data cesiunii coincide astfel cu data scadenţei creanţelor. Factoring-ul este un contract de adeziune la clauzele impuse de factor.străinătate. care implică o reglementare specifică. Tot astfel. Contractul de factoring reprezintă o formă specială de creditare pe termen scurt. Factorul la import preia în proprietate creanţele transmise şi procedează la încasarea lor. factorul plăteşte creanţele. El dobândeşte toate drepturile şi garanţiile aferente. Contractul de factoring este bilateral. Transmiterea creanţelor către factor se realizează prin intermediul unei subrogări convenţionale. în situaţia inexistenţei totale sau parţiale a creanţei. factoring-ul prezintă asemănări cu împrumutul. Factoring-ul presupune vânzarea unor bunuri sau prestări de servicii. maturity factoring. Tot contractul de factoring cuprinde şi o clauză de exclusivitate. integral sau global. factorul plăteşte creanţele imediat. În operaţiunile de factoring tradiţional. în măsura în care sunt acceptate în prealabil. factoring-ul este un instrument de gestiune comercială. aderentul cedând creanţele clientului în totalitatea lor. factorul are o acţiune în repetiţiune a plăţii nedatorate. factorul îl creditează pe aderent până la încasarea valorii facturilor de la debitorii cedaţi. fără a avea o acţiune în regres împotriva aderentului. Prin transmiterea creanţelor sale unui factor. El va beneficia de capitalul necesar pentru desfăşurarea activităţii şi de o creştere a cifrei de afaceri. mandatul comercial. în momentul primirii lor. scontul şi operaţiunea de asigurare-credit.

factorul deschide şi aderentului un cont curent. să coopereze cu factorul pe toată perioada contractului şi să plătească remuneraţia convenită. unele servicii de natură administrativă sau comercială. Orice alte excepţii pot fi invocate numai dacă sunt preexistente subrogării. cu toate garanţiile lor şi documentele justificative. În măsura în care subrogarea i-a fost notificată. 74 . Încetarea contractului Contractul de factoring poate înceta prin expirarea perioadei stabilite pentru cedarea creanţelor şi reziliere. Valoarea nominală a facturilor cedate se înscrie la credit. plata creanţelor se face înainte de scadenţă. clientul are obligaţia de a plăti numai factorului. Tot aderentul trebuie să garanteze existenţa creanţei la data cesiunii. factorul le poate prelua. contractul de factoring încetează şi ca urmare a incapacităţii ori morţii aderentului. Ele sunt însoţite de un borderou. punerea la dispoziţie a unor metode moderne de gestiune şi contabilitate. Prin prisma caracterului intuitu personae.Efectele contractului În cadrul contractului de factoring. cererea de plată a facturilor în schimbul unei chitanţe subrogatorii. facturile sau copiile lor legalizate se prezintă la perioadele stabilite prin contract. procurarea de informaţii. ţinând cont de garanţiile care le prezintă. În absenţa altor dispoziţii contractuale. pentru aderent. cum ar fi selecţionarea clienţilor. pe măsura cedării facturilor sau la scadenţă. Facturile primite de factor sunt contabilizate în conturile personale ale clienţilor agreaţi. care cuprinde următoarele menţiuni: facturile cedate. Tot factorul poate presta. dar cu titlu de mandatar. Aderentul este obligat de a transmite factorului creanţele sale comerciale şi de a menţiona pe ele că plata se va face în mod obligatoriu. prospectarea pieţei. către întreprinderea specializată. factorul trebuie să încaseze facturile cedate şi să suporte riscul insolvabilităţii debitorilor. acordarea de asistenţă juridică. relaţiile dintre părţi sunt determinate de subrogarea factorului în drepturile de creanţă ale aderentului. fiind un factoring fără notificare. debitorul poate opune factorului toate excepţiile inerente creanţei. iar comisionul se trece la debit. declaraţia aderentului că transmite creanţele în proprietatea factorului. În raport de forma factoring-ului. Dacă facturile nu sunt acceptate. Factorul are obligaţia de a plăti aderentului valoarea creanţelor cedate. Pentru efectuarea plăţilor. El achită numai creanţele care au fost acceptate în prealabil. Existenţa contului curent oferă garanţia încasării facturilor şi permite plata prin compensaţie. În temeiul subrogării convenţionale. În funcţie de plafoanele stabilite.

Dreptul terţului dobânditor fiind originar şi nu cedat sau derivat. cecul. În titlurile de credit propriu-zise se includ cambia. Noţiunea de titluri de credit Titlurile de credit sunt documente negociabile care permit titularilor să-şi exercite. În acest fel .Capitolul VI Titlurile de credit în comerţul internaţional 1. fiind de esenţa titlului. biletul de ordin. poliţele de asigurare. Titularul documentului are posesia mărfurilor prin reprezentantul său. excepţiile care puteau fi invocate faţă de titularii precedenţi sunt neopozabile. Reglementarea lor a fost determinată de nesiguranţa transporturilor şi dificultatea transmiterii creditelor. obligaţiile emise de societăţile comerciale. Formalismul se referă la faptul că titlurile de credit se exprimă printr-un înscris sau document. posesorul titlului de credit beneficiază de un drept cert. Titlurile de credit propriu-zise cuprind o promisiune de prestaţiuni viitoare. transmiterea şi exercitarea dreptului este necesară existenţa unui înscris. Conţinutul titlului nu poate fi modificat. instrumente negociabile. În literatura de specialitate. Noul drept este determinat numai de relaţia dintre posesor şi titlu. titlurile de credit sunt de patru feluri şi anume: titluri propriu-zise. drepturile literale şi autonome menţionate în cuprinsul lor. Titlurile reprezentative se subrogă şi 75 . pentru naşterea. Înscrisul are rolul de a constitui dreptul. titluri reprezentative. cauza titlului. Ele dau dreptul titularului la o sumă determinată de bani sau la o anumită cantitate de mărfuri fungibile. precum şi un drept de dispoziţie asupra lor. care este depozitată sau predată pentru a fi transportată. Clasificarea titlurilor de credit Titlurile de credit se pot grupa în mai multe categorii. titluri improprii. 2. titluri de participaţie. literalitate şi autonomie. valori mobiliare sau titluri de valoare. la scadenţă. Titlurile de credit se caracterizează prin următoarele trăsături: formalism. Fiecare posesor legitim al titlului dobândeşte un drept propriu şi autonom. titlurile de credit sunt cunoscute din antichitate. interpretat sau combătut prin alte mijloace de dovadă. În funcţie de natura prestaţiei sau conţinut. Titlurile de credit reprezentative încorporează un drept real asupra unei cantităţi de mărfuri determinate. modul de circulaţie. Principalele criterii folosite sunt următoarele: natura prestaţiei. Autonomia derivă din caracterul independent al dreptului din titlul de credit. titlurile de credit mai sunt denumite efecte de comerţ. titlurile emise de stat. Literalitatea reiese din faptul că dreptul menţionat în titlu se realizează numai în condiţiile indicate prin înscris. Creaţie originală a comerţului. Datorită încorporării în titlu.

ce decurge din calitatea de component al unei colectivităţi. recipisa de depozit. Documentele de legitimare se folosesc pentru proba titularităţii dreptului şi cuprind promisiunea unui serviciu. Documente de legitimare sunt biletele de tren. precum şi o clauză prin care posesorul este îndrituit să dispună de document. ele nu circulă şi nu conferă un drept autonom. Ele se transmit prin tradiţia documentului. care constituie un element extern al obligaţiei. acţionarul unei societăţi comerciale are atât drepturi patrimoniale. obligaţia de consemnare a unei lucrări sau efectuarea unei plăţi. Titlurile de credit de participaţie sau de drepturi corporative certifică un drept complex. muzeu. indicarea cauzei este esenţială pentru valoarea juridică a titlului. biletele de intrare la teatru. Titlurile la purtător sunt considerate. care este titular al dreptului de creanţă. Valabilitatea titlului este independentă de exprimarea cauzei. warantul. Fiind un element intern al obligaţiei. În principiu. titluri abstracte. Titlurile de credit improprii se divid în documente de legitimare şi titluri aparente. În raport de cauza lor. de desemnare a posesorului sau formă. Ele constituie titluri de credit numai prin structura lor exterioară. titluri la ordin. Titlurile de credit nominative conţin în text numele posesorului. care se efectuează prin înscrierea transmiterii în registrul societăţii emitente şi indicarea în titlu. După modul de circulaţie. formalităţile necesare transmisiunii presupun participarea debitorului. biletele de loterie. tichetele de garderobă. autobuz sau tramvai. care se află în posesia documentului. cât şi drepturi personale nepatrimoniale. În ambele modalităţi. Titlurile de credit improprii sunt documente de probaţiune şi legitimare. Titlurile de credit la purtător nu precizează în cuprins numele titularului. Titlurile la ordin se transmit prin gir. Din titlurile de credit reprezentative fac parte conosamentul. Beneficiar este persoana. titlurile de credit pot fi: titluri nominative. 76 . titluri la purtător. titlurile de credit se împart astfel: titluri cauzale. datorită unităţii deosebite dintre drept şi înscris. care se realizează prin inserarea unei menţiuni pe înscris şi remiterea documentului. Titlurile de credit cauzale cuprind menţiunea expresă a cauzei pentru care se datorează prestaţiunea. Titlurile de credit improprii nu încorporează dreptul în document. ca bunuri mobile. Titlurile de credit la ordin cuprind numele beneficiarului. Formalitatea girului implică manifestarea de voinţă a posesorului şi predarea titlului. În titlurile de credit de participaţie se cuprind acţiunile. şi transfer. Astfel. Titlurile nominative se transmit prin cesiune. Titlurile de credit abstracte nu prevăd cauza juridică a obligaţiei.circulă în locul mărfurilor pe care le reprezintă. conferinţă ori tratament.

Beneficiarul este persoana căreia sau la ordinul căreia urmează să se facă plata. cât şi în litere. 1 din Legea nr. subiecte Noţiunea de cambie provine din cuvântul italian „cambio” care înseamnă „schimb”. ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată – trebuie să fie clar. Ca tras poate figura şi trăgătorul. În situaţia unei neconcordanţe între indicaţii. Ordinul are ca obiect plata efectivă a unei sume determinate de bani. Trasul reprezintă persoana căreia i se adresează dispoziţia sau ordinul de plată a unei sume de bani. este necesară existenţa unui document sau act scris. Totuşi. se folosesc formulare tip.Principalele titluri de credit 2. trasul şi beneficiarul. când suma este precizată de mai multe ori. Formula de 77 . în cifre sau în litere. Documentul poate fi un înscris sub semnătură privată sau un act autentic. 58/1934 prevede următoarele condiţii de formă: 1. numele şi prenumele trasului – obligaţia trasului de a plăti cambia rezultă numai prin operaţiunea de acceptare a cambiei. Cambia şi biletul la ordin sunt reglementate prin Legea nr. Trăgătorul este persoana care emite cambia. va fi valabilă obligaţia cea mai uşoară. Subiectele raportului juridic cambial sunt trăgătorul. În mod obişnuit. Scadenţa poate fi determinată prin mai multe modalităţi. Atât cambia. cât şi biletul la ordin reprezintă un titlu de credit. se va lua în considerare suma înscrisă în litere. putându-se utiliza orice mijloace grafice. Pentru plata sumei pot fi indicaţi mai mulţi traşi. Suma de plată se poate indica atât în cifre. Forma cambiei Pentru emiterea cambiei. stipularea scadenţei – trebuie să fie unică şi posibilă.1. el devine obligat principal. Indicarea lor se face cumulativ sau alternativ. 2. 4. Cambia reprezintă un înscris prin care o persoană numită trăgător dă dispoziţie altei persoane numită tras să plătească la scadenţă o anumită sumă de bani unei a treia persoane denumită beneficiar sau să plătească la ordinul beneficiarului. Valorificarea cambiei impune ca individualizarea trasului să fie completă şi exactă. Determinarea sumei se face prin arătarea cuantumului şi felul monedei. Cambia Noţiune. 3. 58 din 1 mai 1934 modificată ulterior prin Ordonanţa de guvern nr. În caz de acceptare a cambiei. Cambia la vedere se plăteşte la prezentare. denumirea de cambie menţionată în textul titlului şi exprimată în limba întrebuinţată pentru redactare – cambia poate fi redactată în limba română sau în orice altă limbă străină. Art. Trasul se desemnează prin indicarea numelui de familie sau al firmei. precis şi necondiţionat potrivit formulei „plătiţi / veţi plăti”. Numai plata la scadenţă are efect liberator pentru debitori. Înscrisul se redactează în limba aleasă de părţi. 11 din 1993. Prin semnătura sa trăgătorul îşi asumă obligaţia de a face să se plătească o sumă de bani beneficiarului de către tras. El dă dispoziţia să se plătească o sumă de bani.

Pot exista mai mulţi beneficiari. El se calculează începând cu ziua următoare datei emisiunii. Beneficiarul poate fi o persoană fizică sau juridică. În cambia cu scadenţă la un anumit timp de la vedere. dacă nu este indicat nici un loc se va lua în considerare localitatea de lângă numele trasului. este valabilă semnătura în care prenumele este reprezentat numai prin iniţială. posesorul trebuie să dreseze un protest de nedatare. Pentru a fi completă. indicate în cambie. termenul se socoteşte din momentul acceptării sau a actului de protest. În împrejurarea că acceptarea cambiei nu este datată. ca beneficiar se poate indica însuşi trăgătorul. care pot fi desemnaţi cumulativ sau alternativ. În raport de data emiterii. Semnătura se exprimă pe cale autografă şi manuscrisă. dacă există mai multe locuri de plată. Cambia la vedere trebuie prezentată într-un an de zile de la data emiterii. mai ales când există rezerve asupra acceptării titlului. iar în cazul în care acest loc nu este stipulat se prezumă că este localitatea scrisă lângă semnătura trăgătorului. condiţia formei scrise – obligaţiile cambiale nu rezultă decât dintr-un act scris autentificat sau sub semnătură privată. Dacă nu este menţionată nici o localitate lângă semnătura trasului titlul va fi nul. Scadenţa la o zi fixă se indică printr-o dată precisă sau calendaristică. Locul se menţionează lângă dată.redactare a scadenţei are un caracter facultativ. se consideră că este făcută la vedere. la plată şi de a o gira. Termenul poate fi prevăzut în zile. 8. putându-se folosi orice expresie echivalentă. 5. O asemenea cambie cuprinde expresia plătiţi la ordinul meu sau veţi plăti către mine însumi. Ele vor fi reglementate de normele dreptului comun. Neîndeplinirea condiţiilor de formă stipulate în art. menţionarea locului unde trebuie făcută plata – pe faţa titlului în colţul stâng sub adresa trasului. luna şi anul scadenţei. semnătura trăgătorului – trebuie să fie autografă şi să cuprindă numele şi prenumele trăgătorului. 78 . menţionarea datei şi a locului emiterii – data trebuie să fie unică şi se menţionează de obicei pe faţa titlului în partea de sus prin indicarea următoarelor elemente: ziua. săptămâni sau ani. Termenul de prezentare poate fi mărit sau micşorat de către trăgător şi numai redus de giranţi. înscrisul poate da naştere la alte efecte juridice. se prezumă că acceptarea a fost dată în ultima zi a termenului de prezentare. În unele situaţii. 7. Deşi nul ca titlu de credit. În absenţa protestului. numele şi prenumele beneficiarului – are dreptul de a prezenta cambia la acceptare. La cambia cu scadenţa la un anumit timp de la data emisiunii. termenul se indică în titlu. Persoanele care din diferite motive nu pot semna vor folosi un înscris autentic sau un reprezentant cu procură specială. 1 din lege are drept efect nulitatea cambiei. se calculează scadenţa şi se determină capacitatea trăgătorului. 9. luna şi anul. În situaţia în care cambia nu conţine o scadenţă. indicaţia va cuprinde ziua. 6. iar locul emisiunii indică legea aplicabilă condiţiilor de formă. plata poate fi făcută la oricare dintre acestea.

numit girant. o foaie anexată. Ordinul de plată se semnează şi. Girul cuprinde un ordin de plată. Girul se menţionează pe titlu. după indicarea beneficiarului. Astfel. când titlul cuprinde clauza nu la ordin. Dar circulaţia prin gir a titlului produce numai efectele cesiunii de creanţă. După efectele pe care le poate produce girul este propriu şi impropriu. Giratarul exercită drepturile cambiale în numele girantului. în alb şi la purtător. Ei trebuie însă desemnaţi. transmite altei persoane. predarea cambiei. Inserarea unui gir parţial atrage nulitatea operaţiunii. ele se pot înscrie şi pe o prelungire. pe verso-ul cambiei. Girul nedatat se prezumă a fi făcut înainte de expirarea termenului pentru protest sau a dresării protestului de neplată. de obicei. când se indică o singură persoană şi pluripersonal. subrogare legală sau succesiune. Formula utilizată este „pentru procură / pentru încasare”. Nefiind proprietar. în acest caz girantul doar a semnat fără a indica numele persoanei giratarului. în mod cumulativ sau alternativ. numită adaos sau allonge. el poate transmite cambia numai printr-un gir per procura. 79 . Girul se exprimă prin formula „ plătiţi lui / plătiţi la ordinul lui”. Girul nominativ poate fi uninominativ. poate circula cu condiţia de a se menţiona clauza la ordin. eventual. Formele girului sunt variate în funcţie de indicarea beneficiarului şi după efectele pe care le produc. girul pentru procură – în acest caz giratarul exercită drepturile cambiale în numele girantului. În afara acestor mijloace proprii. şi anume. Actul juridic prin care posesorul cambiei. în cazul în care se menţionează mai multe persoane. printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe titlu şi prin predarea titlului toate drepturile izvorând din titlul respectiv poartă denumirea de gir. prin cesiune. se datează. Funcţionarea girului implică. ce are semnificaţia unei substituiri. imperfect sau incomplet. girul poate fi revocat. scontare şi rescontare. cambia se poate transmite şi pe calea dreptului comun. denumită giratar. care se exprimă printr-o anumită formulă sau o simplă menţiune. Cât timp titlul nu a fost remis. Girurile improprii sunt următoarele: a. Cambia se poate transmite prin gir numai înainte de scadenţa titlului. Girul la purtător se deosebeşte de girul în alb numai în privinţa desemnării giratarului potrivit formulei „plătiţi către prezenta persoană”. girul în alb şi girul la purtător.Un asemenea titlu. Indivizibilitatea creanţei şi posesia titlului se asigură prin interdicţia divizării girului. ca o ultimă condiţie. Dacă intervin mai multe giruri. Transmiterea cambiei Cambia se transmite sau circulă prin gir. Girul efectuat ulterior dă naştere numai la efectele unei cesiuni. iar giratarul nu are posibilitatea să-şi exercite drepturile cambiale. Deşi creanţa nu se împarte. Girurile proprii sunt constituite din girul nominativ. iar în raporturile dintre girant şi giratar se aplică regulile mandatului. un gir poate avea mai mulţi giranţi. girul poate fi nominativ. Girul în alb există atunci când nu se prevede numele giratarului.

dar faţă de terţi girul produce efectele sale obişnuite.exonerează pe girant de obligaţia de garanţie. girul fără garanţie . se transferă fără arătarea scopului. girul trebuie să fie efectuat înainte de dresarea protestului şi girul trebuie să fie opera unei persoane îndreptăţită a transmite girul. raporturile dintre girant şi giratar sunt guvernate de regulile simulaţiei. nu şi de ceilalţi posesori succesivi. ci şi faţă de orice posesor succesiv al titlului în cazul în care plata nu va fi efectuată de către debitorul principal. Prin efectul translativ de drepturi. girul transferă beneficiarului toate drepturile cambiei. efectul de garanţie. Prin girul fiduciar. Posesorul titlului dobândeşte drepturile cambiale ale cedentului. datorită încrederii girantului. Prin clauza nu la ordin. girul după protest – cambia se transmite după scadenţă şi are efectele unei cesiuni. Girantul are poziţia unui cedent şi răspunde numai pentru existenţa sau realitatea creanţei. În raporturile dintre girant şi giratar se aplică regulile mandatului sau gajului. f. girul transmite toate drepturile izvorâte din cambie: dreptul la o sumă de bani. De obicei. raporturile dintre girant şi giratar sunt cârmuite de regulile gajului potrivit dreptului comun.girul în garanţie – acesta constituie un gaj pentru garantarea unei alte creanţe. formula folosită este „valoare în garanţie / valoare în gaj”. pentru a putea exista obligaţia de garanţie trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: posesorul titlului trebuie să se legitimeze printr-un şir neîntrerupt de giruri.prin care se limitează răspunderea girantului. garantarea unei creanţe sau scontarea titlului. girul fiduciar . fără obligo. Giratarul se legitimează prin seria neîntreruptă a girurilor. dreptul de a prezenta cambia la acceptare. fără garanţie. posesorul cambiei astfel legitimat este prezumat până la proba b. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească girul pentru a putea realiza transmiterea drepturilor sunt următoarele: girul trebuie să emane de la o persoană îndreptăţită a transmite cambia. şirul girurilor trebuie să fie neîntrerupt. girul de întoarcere – în acest caz se transmite titlul unui obligat cambial care poate fi trasul. dreptul de a transmite cambia. d. care garantează numai existenţa creanţei. g. efectul de legitimare. h. girul fiduciar se foloseşte pentru încasarea creanţei cambiale. Prin efectul de legitimare – potrivit legii. în mod deplin şi absolut. titlul cambial. girul simulat – în acest caz nu se transmite dreptul de proprietate asupra cambiei. etc. dar girantul îşi asumă responsabilitatea numai faţă de giratar.prin care giratarul dobândeşte exerciţiul drepturilor cambiale. 80 . c. Efectele girului sunt în număr de trei şi anume: efectul translativ de drepturi. iar cambia se stinge prin confuziune. e. girul nu la ordin . În cadrul efectului de garanţie giratarul îşi asumă obligaţiile de acceptare şi de plată nu numai faţă de giratar. orice obligaţie de garanţie este exclusă. adică de tras. Prin inserarea în gir a formulei. fără responsabilitate cambială sau fără regres. indiferent de perioada când intervin. deţinătorul unei cambii este socotit posesorul legitim al acesteia cu condiţia să-şi justifice dreptul său printr-un şir neîntrerupt de giruri.

Acest drept de completare a cambiei trece în mod irevocabil în patrimoniul celui care primeşte cambia odată cu transmiterea acesteia şi constituie o parte integrantă a drepturilor asupra cambiei în alb. pe când în cazul cambiei în alb necompletarea este intenţionată. Prin intermediul convenţiei de completare se precizează limitele în care se va face completarea cambiei în alb. precum şi o desemnare a persoanei care urmează să efectueze plata la scadenţă. Legea nr. cuprinde numai obligaţia trăgătorului de a face să se plătească suma de bani către beneficiar.contrarie ca titular al dreptului la creanţă. pentru diverse cheltuieli. mai puţin taxa scontului. Cambia în alb completată în termenul şi în condiţiile legale produce efectele unui titlu emis în mod normal. Ea se stabileşte de băncile comerciale. Cambia în alb Prin art. Convenţia de completare a cambiei trebuie să corespundă înţelegerii intervenită între trăgător şi beneficiarul cambiei. ci numai din manifestarea de voinţă a trasului însuşi. adică aceea emisă de la început fără a cuprinde elemente esenţiale legale urmând ca acestea să fie completate ulterior cu excluderea intervenţiei trăgătorului. Sancţiunea nerespectării acestui termen este decăderea posesorului din dreptul de a completa cambia. înainte de ajungerea la termen. Completarea se va face de către posesorul legitim al cambiei. Această cambie nu trebuie confundată cu o cambie incompletă. se precepe şi un comision. Sancţiunea nerespectării lor este prevăzută în art. 2 şi constă în nulitatea cambiei. Obligaţia trasului de a plăti suma de bani nu ia naştere în urma ordinului dat de trăgător. Totuşi. numai prin acceptarea ordinului trasul devine debitor cambial şi va fi obligat să plătească la scadenţă suma de bani prevăzută în titlu. Taxa scontului reprezintă dobânda la creditul acordat până la scadenţă. adresat trasului. dar poate fi expresă fără a se preciza limitele completării. adică de beneficiar ori de către posesorii succesivi ai cambei. Elementul care nu trebuie să lipsească este semnătura trăgătorului. Banca plăteşte valoarea cambiei. 1 din lege se stabilesc elementele obligatorii pe care trebuie să le conţină o cambie pentru a fi valabilă. seria girurilor este continuă dacă fiecare gir se semnează de către girantul care în operaţiunea precedentă era giratar. Cei care semnează succesiv pe titlu. deoarece în cazul cambiei incomplete necompletarea noţiunilor este întâmplătoare. Scontarea este operaţiunea prin care beneficiarul transmite cambia către o bancă comercială. De asemenea. Obligaţia trăgătorului ia naştere odată cu semnătura dată pe titlul aflat în circulaţie. în timpul circulaţiei acestuia. Deci. devin obligaţi cambiali în momentul în care prin semnare îşi asumă obligaţiile cambiale. 58/1934 reglementează cambia în alb. Acceptarea cambiei Ordinul trăgătorului. Termenul în care trebuie să se efectueze completarea este de 3 ani de la data emiterii cambiei. literală şi 81 . Obligaţia trasului născută din acceptarea cambiei este autonomă. Înţelegerea privind completarea cambiei poate fi expresă şi explicită. pentru a obţine suma indicată în titlu.

Prin acceptare trasul devine obligat cambial. Acceptarea care modifică elementele cambiei se socoteşte ca un refuz de acceptare. posesorul cambiei are un drept de regres. Prezentarea cambiei pentru acceptare constituie un drept. simpla semnătură pe faţa cambiei are valoarea unei acceptări. regula prezentării cambiei spre acceptare implică următoarele derogări. 22 din Legea cambială uniformă. aceştia fiind obligaţi la plată numai în cazul refuzului trasului de a plăti. Cambia se acceptă în condiţiile indicate de emitent. trebuie prezentată la acceptare. menţiunea de acceptare trebuie să fie şi datată. Trasul poate decide imediat sau să ceară pentru ziua următoare o a doua prezentare a cambiei. ce reprezintă domiciliul trasului. în altă localitate decât a domiciliului trasului sau la un anumit termen de la vedere. Obligativitatea prezentării poate fi stabilită şi de către părţi. Cambia va fi prezentată de către posesorul legitim al cambiei trasului. După acceptare trăgătorul. În împrejurarea când prezentarea cambiei este obligatorie. Prin intermediul unei clauze. posesorul cambiei trebuie să dreseze un protest de neacceptare parţială.abstractă. cu condiţia dresării protestului pentru neacceptare. cambia plătibilă la un terţ. ei pot stipula şi un termen pentru prezentare. prin înfăţişarea ei materială. Încălcarea clauzei de neacceptare creează o obligaţie de desdăunare. Acceptarea se menţionează pe titlu de către tras. În conformitate cu art. a cărui exercitare este facultativă. Prezentarea se va face la orice dată până la scadenţă şi la locul. trasul poate accepta parţial sau limitat. Clauza prin care cambia se declară neacceptabilă trebuie formulată clar şi inclusă în textul titlului. acceptarea trebuie să îndeplinească unele condiţii de formă şi conţinut. giranţii şi avaliştii sunt debitori în regres. direct la scadenţă. giranţi şi avalişti. Prin acceptare trasul devine obligat solidar alături de trăgător. trasul devine obligat principal fiind direct răspunzător de plata sumei de bani către posesorul cambiei. trăgătorul şi giranţii au posibilitatea să dispună prezentarea cambiei spre acceptare. Pentru a produce efecte cambiale. Totodată. Formalitatea prezentării poate fi impusă printr-o dispoziţie legală. Posesorul poate prezenta cambia trasului. Ţinând cont de interesele participanţilor. se sancţionează cu pierderea dreptului de regres. Ea se concretizează prin expresia acceptat sau altă formulă echivalentă. Acceptarea nedatată se sancţionează cu decăderea din dreptul de regres. De asemenea. Prezentarea cambiei la acceptare poate fi interzisă de trăgător. Nerespectarea obligaţiei de prezentare. urmată de semnătura trasului. Revocarea acceptării poate să intervină în cazul în care trasul îşi poate retrage acceptarea atâta timp cât titlul se află în mâinile sale şi o poate şterge prin orice 82 . Cu caracter de excepţie. În cazul în care trasul refuză acceptarea. Pentru restul sumei. Prezentarea cambiei se face la domiciliul trasului. legală sau voluntară.

Garanţia trebuie dată până la expirarea termenului pentru protest sau a dresării protestului de neplată. prin dresarea protestului de neacceptare. legea reglementează posibilitatea acceptării cambiei de către o altă persoană în afară de tras.mijloace materiale. Obligaţia de garanţie a girantului poate fi înlăturată prin includerea în gir a unei clauze de exonerare. Acceptanţii extraordinari sunt indicatul la nevoie şi acceptantul prin intervenţie (intervenientul pentru onoare) şi vor răspunde la fel ca şi obligatul cambial pentru care a fost desemnat sau a intervenit. Avalul este o obligaţie cambială. numită avalist. Avalul se poate constitui de orice persoană. Cambia poate circula şi fără aval. avalul dat prin act separat nu este valabil şi produce numai efectele unei fidejusiuni. iar aceştia pot indica o persoană care să accepte cambia la nevoie. girantul devine obligat cambial. Acceptarea extraordinară a cambiei poate să intervină în cazul refuzului acceptării din partea trasului şi pentru a proteja interesele posesorului cambiei. Indicatul la nevoie poate fi trăgătorul. simpla semnătură a unei persoane pe faţa cambiei. spre deosebire de sistemul Legii cambiale uniforme. Desemnarea indicatului la nevoie se face printr-o menţiune pe cambie. avalul se prezumă ca fiind constituit în favoarea trăgătorului. se obligă să garanteze obligaţia asumată de unul din debitorii cambiali. denumit avalizat. se consideră că este un aval. se foloseşte formula „acceptat pentru onoarea lui / pentru onoarea lui”. El este un debitor de regres. ceea ce înseamnă că este guvernat de regulile cambiale. De asemenea. girantul sau avalistul. cu excepţia trăgătorului şi a trasului. Refuzul de a accepta cambia în cazul în care cambia a fost prezentată spre acceptare şi trasul a refuzat acceptarea ei. Avalul se înscrie pe cambie sau pe adaos. Avalul rezultă din expresia pentru aval. Prin efectul constitutiv al girului. Obligaţia de garantare nu este de esenţa titlului. În consecinţă. În absenţa unei indicaţii. duplicat ori act separat. Intervenientul pentru onoare apare ca o consecinţa a refuzului acceptării cambiei. pentru garanţie. Ştergerea acceptării se consideră un refuz. Girantul îşi asumă obligaţia de acceptare şi plată faţă de toţi posesorii cambiei. semnatar cambial sau terţ. care răspunde solidar cu ceilalţi obligaţi. Acceptarea se va realiza în acest caz de către o persoană care din proprie iniţiativă îşi manifestă voinţa de acceptare în locul trasului. Formula avalului cuprinde şi numele avalizatului. Garantarea cambiei Acceptarea şi plata cambiei se garantează prin gir şi aval. 83 . posesorul are un drept de regres. În dreptul nostru. în obligaţie solidară sau în locul debitorului cambial şi semnătura avalistului. el are obligaţia legală de garantare a cambiei. În această calitate. refuzul acestuia va fi constatat printr-un protest de neacceptare. Avalul reprezintă actul juridic prin care o persoană.

avalistul este obligat direct şi deci va putea fi urmărit. Avalistul se află în poziţia juridică a avalizatului. 30. 1. Avalistul apare ca un debitor în regres. trăgătorul şi giranţii sunt ţinuţi solidar faţă de posesorul cambiei. În conformitate cu prevederile legii avalistul. valabilitatea formală a obligaţiei şi condiţiile pentru exercitarea acţiunii cambiale. a trasului acceptant şi a avalistului acestuia. Legea cambială uniformă admite o singură derogare. Plata cambiei Plata cambiei poate fi cerută la scadenţă. Dacă a garantat un girant. ceea ce înseamnă că se poate îndrepta la alegere împotriva acelora ţinuţi de cel avalizat. Aceste drepturi sunt dobândite ca efect al plăţii cambiei. avalistul are acţiune împotriva giranţilor anteriori. precum şi cele rezultând din forma titlului. El nu poate fi urmărit decât cu respectarea formalităţilor privind prezentarea titlului şi dresarea protestului. Dacă există mai mulţi avalişti pentru acelaşi debitor cambial. Plata poate fi cerută de posesorul legitim al titlului prin prezentarea cambiei.Clauzele avalului trebuie să fie compatibile cu natura garanţiei. iar plata s-a făcut numai de către unii dintre aceştia. avalistul plăteşte cambia dobândind astfel toate drepturile izvorâte din ea împotriva celui garantat. Garantarea poate fi dată şi pentru o sumă mai mică decât valoarea cambiei. Prin executarea obligaţiei. Titlul trebuie prezentat pentru plată 84 . el nu poate invoca excepţiile personale debitorului avalizat. Posesorul cambiei poate urmări pe oricare dintre ei fără a conta ordinea în care s-au obligat. Dacă avalul a fost dat trasului acceptant. Datorită independenţei semnăturilor. Dacă avalul este dat trăgătorului. acceptantul. După ce a plătit posesorului cambiei. avalistul va fi obligat numai faţă de posesorul cambiei şi de cei ce figurează în titlu după girantul avalizat. Dacă avalul a fost dat trasului acceptant. Garantul poate opune posesorului cambiei decăderile şi excepţiile girantului avalizat. fără condiţii sau modificări. precum şi împotriva acelora care sunt ţinuţi de către aceasta din urmă. având toate drepturile şi obligaţiile acestuia. avalistul va avea acţiune numai împotriva trasului aceptant. Dacă l-a garantat pe trăgător. are acţiune împotriva trăgătorului. avalistul este îndreptăţit să recupereze ceea ce a plătit. precum şi a celor ţinuţi faţă de ei. Dacă avalul a fost dat unui girant. avalistul dobândeşte toate drepturile care rezultă din cambie împotriva avalizatului. Ele se formulează pur şi simplu. avalistul va garanta faţă de posesorul cambiei şi faţă de toţi cei ce figurează în titlu după trăgător. a trăgătorului. Garantul este un debitor de regres. Posesorul titlului poate intenta acţiunea cambială fără a fi necesar să dreseze protestul de neplată. Efectele avalului se referă la drepturile şi obligaţiile avalistului. prin dispoziţiile art. În conformitate cu prevederile legale. Avalistul unui tras devine obligat cambial direct. atunci pe lângă drepturile izvorâte din cambie avaliştii care au plătit au o acţiune de drept comun pentru cota parte în contra celorlalţi avalişti. Garantul poate opune posesorului numai excepţiile personale. alin. a trasului acceptant şi împotriva avaliştilor acestuia.

şi anume. Restituirea se face cu menţiunea de achitare scrisă pe titlu de către posesor. acţiunea cauzală şi acţiunea de îmbogăţire fără justă cauză. Deschiderea dreptului la regres implică îndeplinirea următoarelor condiţii: 1. Plata parţială se poate face de către tras. Acţiunea directă se exercită împotriva acceptantului şi avaliştilor săi. avaliştilor şi acceptantului prin intervenţie. În situaţia în care adresa nu este menţionată. se poate realiza şi o plată anticipată. 2. refuzul nejustificat al plăţii. Refuzul de plată În cazul în care suma promisă este refuzată sau există indicii că nu va fi plătită. 4. Pentru obţinerea unor avantaje sau în caz de pierdere a acţiunilor cambiale. Deşi admisă. înştiinţarea trăgătorului şi garanţilor despre neplata cambiei. astfel încât orice reducere a sumei de plată reprezintă un avantaj datorită interesului debitorilor. De asemenea. plata se cere la domiciliul trasului. debitorul poate consemna suma la Casa de Economii şi Consemnaţiuni. 5. Creditorul nu este obligat să primească plata cambiei înainte de termen. Plata cambiei poate fi şi parţială. Debitorul poate plăti anticipat numai cu consimţământul posesorului cambiei. În situaţia unei plăţi parţiale. în total sau în parte. posesorul titlului poate intenta şi două acţiuni de drept comun. posesorul titlului îşi poate realiza drepturile prin intermediul acţiunilor cambiale. Dreptul cambial consacră plata parţială. Cambia se plăteşte la termen sau la vedere. În cazul în care posesorul titlului nu se prezintă la scadenţă spre a cere plata. giranţilor. 85 . depunerea la dosarul cauzei a cambiei în original. Posesorul poate prezenta cambia în ziua scadenţei sau în următoarele două zile lucrătoare. titlul nu poate fi pretins posesorului. întrucât el este necesar pentru suma rămasă neplătită. constatarea prin protest a neplăţii cambiei. Plata titlului la scadenţă are ca efect stingerea obligaţiilor cambiale. el plăteşte pe riscul şi răspunderea sa. Plătitorul va cere numai înscrierea menţiunii în cambie şi eliberarea unei chitanţe. Persoanele obligate să plătească suma prevăzută în titlu sunt trasul acceptant şi avaliştii. nu pot plăti parţial debitorul de regres şi intervenientul. Semnatarii cambiali sunt ţinuţi să răspundă solidar. Acţiunea cambială poate fi directă sau de regres. Acţiunea de regres se exercită la scadenţă dacă trasul refuză plata cambiei.debitorului principal sau persoanei desemnată să plătească pentru el. Consemnarea sumei se face pe cheltuiala şi riscul creditorului. Acţiunea în regres se exercită contra trăgătorului. domiciliator şi avalist. Întrucât plata înainte de scadenţă nu este cârmuită de regulile dreptului cambial. prezentarea titlului în termenele legale. 3. Persoana care plăteşte are dreptul să solicite predarea cambiei. Plata se efectuează la locul şi la adresa indicată în cambie. Regresul se poate intenta la scadenţă sau înainte de scadenţă. acceptantului prin intervenţie sau indicatului la nevoie.

total sau parţial. În caz de pierdere a acţiunilor cambiale. Dacă biletul la ordin este plătibil la un anumit 86 . Protestul constituie un mijloc de probă a îndeplinirii de către posesor a actelor de diligenţă cambială. falimentul trăgătorului unei cambii neacceptabile. insolvenţa trasului. când situaţia economică a trasului este nesigură. 5. precum şi eventualele cheltuieli accesorii. conform art. Biletul la ordin Noţiune Biletul la ordin este un înscris prin care emitentul se obligă să plătească la scadenţă o sumă de bani. scadenţa. numele beneficiarului. În acelaşi timp.Acţiunea de regres se exercită înainte de scadenţă. Cazurile în care cambia devine exigibilă sunt următoarele: 1. suma prevăzută în titlu. În situaţia când locul de plată nu este indicat se ia în considerare locul emisiunii titlului. posesorul titlului poate intenta şi două acţiuni de drept comun. De asemenea. garantarea şi plata biletului la ordin Dispoziţiile referitoare la cambie se aplică şi biletului la ordin. Transmiterea. dobânzile stipulate şi legale. iar dacă nu este arătată scadenţa. Biletul la ordin implică numai două persoane. Elementele esenţiale Biletul la ordin cuprinde următoarele condiţii esenţiale: denumirea de bilet la ordin. semnătura emitentului. creditorul sau exportatorul. 2. protestul reprezintă o condiţie esenţială pentru conservarea acţiunii de regres. cu condiţia efectuării pe cambie a menţiunii de dresare. Prin acţiunea de regres. protestul poate fi întocmit şi pe un act separat. Protestul este un act autentic prin care se constată îndeplinirea formalităţilor necesare pentru exercitatea drepturilor cambiale. promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă determinată. fără a fi necesar ca starea de încetare a plăţilor să fie constatată printr-o hotărâre judecătorească. executarea silită întreprinsă de alţi creditori asupra bunurilor trasului este infructoasă. acţiunea cauzală şi acţiunea de îmbogăţire fără cauză. data şi locul emiterii. falimentul trasului. 48 din Legea cambială uniformă. 3. Actul de protest se întocmeşte de notarul de stat competent.2. unui beneficiar. posesorul titlului poate cere. biletul la ordin se socoteşte plătibil la vedere. trecută în textul titlului în limba utilizată la redactare. debitorul sau importatorul. refuzul acceptării cambiei. indiferent dacă a acceptat sau nu cambia. Redactarea protestului se poate face pe cambie sau pe un adaos. şi anume. 2. în măsura în care nu sunt incompatibile. către care ori la ordinul căruia urmează să se facă plata. În biletul la ordin intervin două părţi: emitentul. care emite înscrisul obligându-se să efectueze o plată şi beneficiarul. 4. cu respectarea termenului şi formei prescrise. astfel încât operaţiunea acceptării nu este necesară. locul de plată.

termen de la vedere, înscrisul trebuie prezentat spre viză emitentului, în termenul fixat. Refuzul emitentului de a pune viza datată, se constată printr-un protest. 2.3. Cecul Noţiune, elementele esenţiale ale cecului Cecul este un înscris care conţine ordinul adresat de trăgător unei bănci, de a plăti o sumă de bani unui beneficiar. Persoanele care participă la un cec sunt următoarele: trăgătorul sau emitentul titlului, care dispune efectuarea unei plăţi; trasul sau banca, care primeşte ordinul de a plăti o sumă de bani determinată; beneficiarul, care încasează la scadenţă suma indicată. Titlul se trage asupra băncii în limita fondurilor de care dispune emitentul. Proviziunea trebuie să fie prealabilă, de o valoare corespunzătoare cecului, certă, lichidă, exigibilă şi disponibilă. Elementele esenţiale pentru existenţa cecului sunt denumirea de cec, mandatul necondiţionat de a plăti o anumită sumă de bani, locul de plată, data şi locul emiterii, semnătura trăgătorului. Titlul în care lipseşte un element esenţial nu se socoteşte ca fiind un cec. El are valoarea unei simple obligaţii, putând fi folosit ca mijloc de probă. Denumirea de cec se inserează în însuşi textul titlului, în limba întrebuinţată la redactare. În dreptul englez, cecul fiind o variantă a cambiei, indicarea denumirii nu constituie un element esenţial. Suma de plată se înscrie în cifre şi litere. În cazul în care indicaţiile nu concordă, va fi valabilă suma menţionată în litere. Dacă indicaţiile cu valori deosebite se scriu de mai multe ori, se plăteşte suma cea mai mică. Trasul trebuie individualizat în mod precis. Datorită modului de funcţionare a cecului, trasul nu poate fi şi trăgător, cu excepţia cazului când titlul este tras între întreprinderi diferite ale aceluiaşi emitent. Trasul nu este ţinut să accepte cecul. El are numai obligaţia de a plăti suma indicată, în limita disponibilului existent. Locul unde trebuie să se facă plata se indică pe cec. În lipsa unei menţiuni speciale, se ia în considerare locul prevăzut lângă numele trasului. Dacă sunt mai multe locuri, cecul este plătibil la primul dintre ele. În absenţa oricăror indicii, cecul se plăteşte la locul unde trasul îşi are principalul său domiciliu. Data cecului trebuie să arate ziua, luna şi anul emisiunii. În situaţia neindicării locului emiterii, se va lua în considerare localitatea de lângă numele trăgătorului. Semnătura emitentului trebuie să cuprindă numele şi prenumele sau firma celui care se obligă. Ca element al semnăturii, prenumele poate fi prescurtat sau arătat prin iniţiale. Titlul în care lipseşte un element esenţial, potrivit art. 2 din Legea uniformă asupra cecului, nu se socoteşte ca fiind un cec. El are valoarea numai a unei simple obligaţii, putând fi folosit ca mijloc de probă. Cecul, cu excepţia titlurilor la purtător, poate fi tras în mai multe exemplare identice. Ele trebuie să conţină, în însuşi textul titlului, un număr de ordine. În absenţa numerotării, fiecare exemplar constituie un cec distinct. În materia cecului, datorită naturii titlului nu se admite emiterea de copii.

87

Formele cecului În funcţie de indicarea beneficiarului sau natura lor, cecurile sunt nominative, la ordin şi la purtător. După modul de încasare, cecurile pot fi: cecuri barate; cecuri circulare; cecuri certificate; cecuri poştale; cecuri de călătorie. Cecul barat are pe faţa titlului două linii paralele. Bararea poate fi generală sau specială şi se realizează de trăgătorul sau posesorul titlului. Bararea generală nu conţine nici o menţiune între cele două linii. Bararea specială cuprinde între cele două linii numele unei bănci. Cecul cu barare specială se plăteşte băncii arătate între cele două linii. Cecul circular este un titlu de credit la ordin. El se emite de o bancă autorizată şi se plăteşte la vedere posesorului legitim al titlului. Cecul certificat cuprinde semnătura trasului pe faţa titlului. Semnătura trasului are semnificaţia certificării proviziunii. Cecul poştal se utilizează în localităţile care nu au sucursale ale băncilor de depozit. Cecul de călătorie este un titlu cu o valoare fixă, emis de o bancă pentru a fi utilizat de o persoană care efectuează un voiaj în străinătate. Transmiterea cecului Transmiterea cecului este condiţionată de modalitatea indicării beneficiarului. Cecul nominativ cu clauză nu la ordin se transmite numai în forma şi cu efectele cesiunii de drept comun. Cecul cu sau fără clauza expresă la ordin circulă prin gir. Cecul la purtător se transferă prin tradiţiunea titlului. Garantarea cecului Plata unui cec poate fi garantată printr-un aval pentru întreaga sumă sau numai pentru o parte din ea. Avalul se poate da de un terţ, altul decât trasul, sau de un semnatar al cecului. Avalistul care plăteşte cecul dobândeşte toate drepturile decurgând din titlu, împotriva avalizatului şi a celor ţinuţi faţă de persoana garantată. În urma achitării cecului, trasul poate cere predarea titlului cu menţiunea achitat. În cazul în care plata este parţială, el va solicita efectuarea unei menţiuni şi să i se dea o chitanţă. În situaţia în care trasul nu plăteşte cecul prezentat în termen util, posesorul titlului poate exercita dreptul de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi avaliştilor. Refuzul de plată trebuie constatat printr-un protest sau o declaraţie a trasului scrisă şi datată pe cec. De asemenea, oficiul de compensaţie poate da o declaraţie constatatoare. Protestul sau constatarea echivalentă trebuie dresate înainte de expirarea termenului de prezentare. Dacă prezentarea s-a produs în ultima zi a termenului, protestul sau constatarea echivalentă se fac în prima zi lucrătoare ce urmează. Posesorul titlului îşi poate realiza drepturile prin acţiunea de regres sau prin executarea silită în urma investirii cecului cu formulă executorie. În funcţie de împrejurările concrete, posesorul poate exercita şi acţiunea cauzală sau acţiunea de îmbogăţire fără justă cauză. Acţiunea de regres a posesorului se prescrie într-o

88

perioadă de 6 luni de la expirarea termenului de prezentare. Acţiunile de regres ale obligaţilor la plata cecului, unii împotriva altora, se prescriu într-un termen de 6 luni, socotit din ziua în care s-a plătit titlul sau a fost intentată acţiunea. Plata cecului Cecul este plătibil la vedere. Termenele de prezentare la plată sunt stabilite prin lege. Ele sunt diferite în raport de poziţia geografică a locului de emitere şi de plată, după cum urmează: cecul emis şi plătibil în aceeaşi ţară se prezintă la plată în termen de opt zile; cecul emis într-o ţară şi plătibil în altă ţară se prezintă într-un termen de 20 până la 60 de zile. În situaţia în care trasul nu plăteşte cecul prezentat în termen util, posesorul titlului poate exercita dreptul de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi avaliştilor. Refuzul de plată trebuie constatat printr-un protest sau o declaraţie a trasului scrisă şi datată pe cec.

89

cursul este oficial sau liber. care nu se pot preschimba în monedele altor ţări. . sub formă de numerar. 1.1. Valutele Valuta este moneda naţională a unei ţări.etalonul aur-devize. care se defineşte prin formarea rezervei monetare. şi valute în cont. precum şi convertibilitatea bancnotelor în monede. Raporturile valorice dintre valute se concretizează prin parităţile monetare şi cursurile valutare. uzanţele pieţei. din devize şi valute. prin care aurul nu mai circulă ca monedă. Aurul Aurul reprezintă un mijloc universal de plată. plăţile prin aur se folosesc când condiţiile concrete nu permit utilizarea altor mijloace. Mijloacele de plată internaţională sunt în raport de interesul părţilor. În decursul anilor. valutele sunt convertibile. fiind echivalentul general al mărfurilor. aurul constituie şi un instrument de acumulare de rezerve. poziţia concurenţei. folosită în decontările internaţionale. o altă valută. atât pentru banii convertibili. În raport de modul de stabilire. Prin utilizarea etalonului aur s-a creat un mijloc de plată cu caracter unitar şi internaţional. valutele şi devizele. Dintre ele mai importante sunt: aurul. Cursul liber sau 90 . cât şi neconvertibili. care se caracterizează prin libera batere şi circulaţie a monedelor de aur. Cursul oficial se stabileşte pe baza parităţii sau în mod convenţional. Ţinând seama de posibilitatea de preschimbare.etalonul aur-lingouri. În relaţiile internaţionale. 1. Valutele se împart în mai multe categorii. care pot fi preschimbate în alte valute şi neconvertibile. În raport de forma lor. Conţinutul valoric al unităţii monetare naţionale reprezintă valoarea paritară. . sub formă de disponibil la o bancă. dreptul special de tragere. aplicarea etalonului aur a prezentat următoarele forme: . Cursul oficial este un curs fix. De asemenea. Cursul valutar sau cursul de schimb este raportul valoric dintre moneda unui stat şi moneda altui stat. Stabilirea valorii paritare a monedelor poate avea ca etalon aurul.Capitolul VII Relaţii de plăţi şi credit în comerţul internaţional 1. în rezervele emitentului bancnotelor.2. De aceea. valutele sunt efective. natura tranzacţiei. locul şi momentul plăţii. alături de aur. Paritatea monetară este raportul dintre valorile paritare a două monede. echilibrarea balanţei de plăţi se realizează tot prin intermediul aurului. fiind depozitat sub formă de lingouri.etalonul aur-monedă. Mijloace de plată Mijloacele de plată străine reprezintă totalitatea posibilităţilor materiale prin care se poate lichida o creanţă internaţională.

2. Datorită trăsăturilor sale particulare. iar banca nu poate opune exportatorului excepţiile ce ar rezulta din raportul fundamental sau de deschidere a creditului. Prin contractul de export-import. În situaţia în care cursul pieţei se menţine faţă de cursul oficial în anumite limite fixe. 91 . părţile stabilesc ca modalitate de plată creditul documentar. exportatorul. acceptarea sau negocierea documentelor prezentate ori a cambiilor trase de beneficiar. Deschiderea creditului documentar implică două operaţiuni. variabil sau flexibil. reprezintă tranzacţii comerciale separate de contractele care stau la baza lor. Stabilirea cursului liber se numeşte cotaţie. c din Regulile şi uzanţele uniforme referitoare la creditele documentare. Notificarea precizează obligaţiile băncii şi drepturile exportatorului. creditul documentar constituie o instituţie proprie şi distinctă. creditul documentar se realizează în două faze: verificarea de către bancă a documentelor de expediţie şi plata. Dreptul beneficiarului este direct şi independent de celelalte relaţii dintre părţi. banca ordonatoare avizează banca exportatorului. Efectele creditului documentar nu pot fi însă explicate în mod satisfăcător prin intermediul altor instituţii. Creditul documentar se aprobă numai în baza anumitor documente. După deschiderea creditului. contravaloarea mărfurilor livrate. Datorită acestui fapt. Creditul documentar Creditul documentar reprezintă aranjamentul prin care o bancă se obligă faţă de un terţ beneficiar. Determinarea se poate face prin două metode: cotaţia directă sau incertă. prin care unitatea monetară străină se indică în monedă străină. potrivit lit. Cursul pieţei este flotant. Creditele documentare. Banca nu este în nici un fel legată sau angajată de asemenea contracte. modalităţile de plată care se practică. banca emitentă sau ordonatoare şi banca corespondentă sau intermediară. Creditul documentar oferă părţilor următoarele avantaje: certitudinea importatorului că plata se va efectua în condiţiile stabilite şi siguranţa exportatorului că va încasa preţul mărfii livrate. Ca urmare. de la importator la exportator. Modalităţile de plată Modalităţile de plată în schimburile internaţionale constituie totalitatea mecanismelor prin care se poate transmite. în mod obişnuit. Prima operaţiune constă în încheierea unui acord între importator şi exportator. În comerţul internaţional.cursul pieţei este determinat de oscilaţia cererii şi ofertei. La executarea unui credit documentar participă următoarele persoane: importatorul. 2. cotaţia indirectă sau certă. incaso documentar şi ordinul de plată. la cererea şi în conformitate cu instrucţiunile unui client. serviciilor prestate sau lucrărilor executate. prin care unitatea monetară străină se exprimă în monedă naţională. cursul este fluctuant. care dovedesc expedierea mărfii. sunt: creditul documentar.1.

pe bază de documente şi nu de marfă. Odată cu efectuarea plăţii. iar importatorul să plătească dobânda prevăzută şi comisioanele. banca intermediară se angajează în mod ferm. Banca intermediară. Prin confirmare. scrisoare de trăsură. 2. Acreditivele irevocabile nu pot fi modificate decât cu acordul tuturor părţilor interesate. Banca ordonatoare are numai obligaţia de a rambursa sumele care au fost plătite. care le remite importatorului pentru justificare. Modificarea sau anularea acreditivului revocabil nu este condiţionată de avizarea beneficiarului. între bancă şi importator se încheie un contract intuitu-personae. Acreditivele irevocabile confirmate se deschid de banca importatorului şi se confirmă de către banca notificatoare. Banca răspunde pentru verificarea documentelor şi nu de autenticitatea lor. Acreditivele documentare pot fi clasificate în mai multe categorii. fermitatea sau garanţia lor. banca se obligă să pună la dispoziţia clientului un credit. acreditive irevocabile confirmate. care nu îşi asumă nici un anagajament. în orice moment. În plăţile internaţionale. neconfirmând acreditivul. Documentele de expediţie se depun de exportator la banca sa. Prin 92 .1. acreditive domiciliate în ţara exportatorului şi acreditive domiciliate într-o ţară terţă. alături de banca ce a deschis acreditivul. documentele de asigurare. Raportul juridic se stabileşte numai între banca importatorului şi beneficiar. creditul documentar se utilizează în următoarele două forme: acreditivul documentar şi scrisoarea de credit comercială. scrisoare de transport aerian. Banca exportatorului plăteşte documentele numai dacă sunt corespunzătoare condiţiilor stabilite. acreditive irevocabile. etc. Prin acreditivele domiciliate în ţara importatorului. recipisa poştală. Cea de a doua operaţiune se referă la o convenţie între importator şi bancă. acceptate sau negociate înainte de primirea avizului. în cadrul perioadei de valabilitate. a cărei livrare o dovedeşte cu anumite documente. conform art. Acreditivele revocabile pot fi modificate sau anulate. Între cele două bănci se creează un raport juridic direct. Banca tratează şi răspunde. Principalele documente de expediţie necesare pentru utilizarea unui credit documentar sunt următoarele: documentele de încărcare şi expediere reprezentate prin conosament. Prin contract. Acreditivele irevocabile neconfirmate se deschid de banca importatorului şi se avizează beneficiarului prin intermediul unei alte bănci. În raport de natura.importatorul se obligă să deschidă un credit documentar în favoarea exportatorului.1. documentele sunt transmise băncii ordonatoare. După locul de plată sau domiciliere. acreditivele documentare pot fi: acreditive domiciliate în ţara importatorului. Astfel. exportatorul încasează contravaloarea mărfurilor numai după primirea documentelor de expediţie de către banca străină şi verificarea lor. acreditive irevocabile neconfirmate. acreditivele documentare sunt acreditive revocabile. Acreditivul documentar Acreditivul documentar este modalitatea de plată prin care importatorul dă dispoziţie băncii sale să achite exportatorului printr-o altă bancă contravaloarea mărfii. 9 din Regulile şi uzanţele uniforme. nu are nici o obligaţie.

Tranşele nelivrate în termen nu pot fi reportate şi se socotesc ca neexecutate. Ea se adresează beneficiarului. 2. în schimbul remiterii documentelor de expediţie. Acreditivele pentru livrări eşalonate prevăd expedierea mărfii într-un număr de tranşe repartizate în timp. Scrisoarea de credit comercială Scrisoarea de credit comercială este modalitatea de plată. De asemenea. care poate trage asupra băncii cambii la vedere sau la termen. cu dreptul băncii de a le reactiva automat. scrisoarea de credit comercială este irevocabilă. Spre deosebire de livrările parţiale. În baza ei. pentru fiecare tranşă se stabileşte cantitatea mărfii şi termenul de predare. acreditive utilizabile total sau parţial. el poate cere ca acreditivul să fie deschis într-o ţară terţă. până la concurenţa sumei totale a livrării. În plăţile prin incaso documentar intervin următoarele părţi: exportatorul. acreditive netransferabile. În situaţia când beneficiarul nu obţine domicilierea. prin care o bancă se obligă să onoreze.acreditive domiciliate în ţara exportatorului. Clauza de transfer trebuie prevăzută în mod expres în acreditiv. 2. banca importatorului sau corespondentă. Acreditivele utilizabile total sau parţial se achită în tranşe proporţionale cu volumul livrărilor. banca exportatorului sau ordonatoare. beneficiarul încasează suma stabilită în momentul prezentării şi verificării de către banca locală a documentelor de expediţie. Incaso documentar Incaso documentar este modalitatea de plată prin care o bancă încasează la ordinul unui client. Scrisoarea de credit comercială se emite la ordinul importatorului de către bancă. Având în vedere clauzele pe care le conţin. locul de plată este întotdeauna în străinătate. În cazul admiterii livrărilor parţiale. acreditivul se transferă o singură dată şi pentru întreaga cantitate de marfă.1. Acreditivele transferabile pot fi cedate de către beneficiar unui alt exportator sau unei alte bănci. acreditivul se deschide pentru valoarea totală a mărfii.2. Întrucât cambiile pot fi negociate. cu condiţia prezentării în termen a documentelor de expediţie convenite. cambiile trase de beneficiar. cât şi o operaţiune financiar-bancară. fiind adresată direct exportatorului. Incaso documentar constituie atât o modalitate de plată. Scrisoarea de credit comercială reprezintă o modalitate de plată şi un titlu de credit. importatorul. Operaţiunile de incaso documentar prezintă următoarele 93 . acreditive pentru livrări eşalonate şi acreditive revolving. în acreditiv trebuie indicat preţul unitar pentru a se controla valoarea facturilor. Acreditivele domiciliate într-un stat terţ se notifică sau se confirmă beneficiarului de către o bancă din ţara sa. valoarea mărfii expediate. se utilizează prin cambii trase asupra băncii emitente.2. Scrisoarea de credit comercială se individualizează prin următoarele trăsături: se emite de o bancă străină. pe măsura utilizării lor şi în limita termenelor de valabilitate. Acreditivele revolving se deschid pentru o tranşă din valoarea mărfii. stă la baza cambiilor emise şi negociate de exportator la banca locală. acreditivele documentare se împart în mai multe grupe: acreditive transferabile. prin achitare sau acceptare. Acreditivele netransferabile se plătesc numai beneficiarului în favoarea căruia a fost deschis.

banca exportatorului va fi creditată în cont cu suma încasată. importatorul poate refuza plata. În situaţia în care exportatorul a livrat marfa cu încălcarea clauzelor contractuale. Creditorul depune documentele de expediţie la banca sa. importatorul are dreptul să ceară restituirea ei totală sau parţială. După livrarea mărfii. incaso documentar reglementat. cu privire la conţinutul şi datele exprimate în cifre. primit din străinătate. cere unei bănci să achite o sumă determinată unui exportator. se recurge la incaso documentar cu acceptare prealabilă. se expediază băncii importatorului. Ordinul de plată are un caracter revocabil. Operaţiunile de incaso documentar se împart în următoarele două forme: incaso documentar cu acceptare ulterioară şi incaso documentar cu acceptare prealabilă. banca va plăti clientului său contravaloarea mărfurilor expediate. Dacă suma a fost plătită. în momentul depunerii lor. creditorul se găseşte în străinătate. Incaso documentar cu acceptare ulterioară este numit şi incaso documentar cu plată imediată. Dacă documentele sunt în set complet. 94 . exportatorul poate emite şi o cambie. prin telex sau telefon. Banca ordonatoare verifică existenţa documentelor şi concordanţa dintre ele. La rândul ei. Regulile derogatorii ale operaţiunii se stabilesc prin contract. creditorul se află în ţară. În situaţia în care documentele de expediţie prezintă vicii de formă sau de fond. comisioanele bancare sunt reduse. Documentele de expediţie parcurg acelaşi circuit. acorduri comerciale şi plăţi.3. Ordonatorul îl poate modifica sau anula. În conformitate cu documentele şi instrucţiunile primite. 2. În funcţie de înţelegerea părţilor. Prin incaso documentar cu acceptare ulterioară. Banca ordonatoare trebuie să fie avizată de încheierea operaţiunii. banca din străinătate va încasa de la importator suma de plată. În cea de a doua modalitate. telegrafic. stabileşte scadenţa şi le remite spre plată debitorului. ordonator. suma de plată datorată de importator nu este imobilizată. După primirea lor. banca plăteşte exportatorului şi face decontarea cu banca importatorului. Ca modalitate de plată. În urma verificării. incaso documentar cu acceptare prealabilă sau incaso documentar reglementat se foloseşte în două variante: incaso documentar reglementat. În urma primirii avizului de creditare. Ordinul de plată Ordinul de plată este dispoziţia prin care importatorul. Dispoziţia de plată se poate transmite letric. remis în străinătate. În prima formă. documentele de expediţie sunt plătite exportatorului de către banca ordonatoare. exportatorul va depune la banca ordonatoare documentele de expediţie. împreună cu o scrisoare de remitere. Ele se trimit băncii importatorului. Ea poate fi simplă sau documentară. beneficiar. iar debitorul în străinătate. iar debitorul în ţară. condiţii generale de livrare. până în momentul încasării de către beneficiar. cambia trasă de exportator asupra importatorului poate fi scontată de bancă înainte de scadenţă.trăsături: tehnica de realizare este simplă. banca debitorului fixează scadenţa şi le prezintă la plată. Banca exportatorului plăteşte în mod direct şi imediat. care verifică regularitatea lor formală. Banca verifică numărul documentelor de expediţie şi andosează cambia la ordinul corespondentului.

imediat şi în numerar. Creditele comerciale sunt de export şi de import. oscilaţia cursului de schimb. pe termen mediu (5 – 7 ani) sau pe termen lung (10 – 15 ani). bancare şi comerciale. Ele se împart în riscuri comerciale şi necomerciale. 95 . Scrisoarea de garanţie bancară Scrisoarea de garanţie bancară este un înscris prin care o bancă se angajează. Prin exportul pe credit. debitor. se înlătură concurenţa şi se asigură debuşeuri pentru mărfurile furnizate. în cazul în care debitorul nu îşi execută obligaţia de a plăti suma neachitată. Ele se acordă de către părţi sau de organisme financiare.4. exportatorul trebuie să-şi completeze mijloacele circulante pe o durată mai mare. 3. 3. creditul de cumpărător sau creditul financiar se acordă de o bancă direct importatorului. 3. pentru a plăti. iar importatorul. fiind determinată de valoarea mărfii. După părţile care le perfectează. creditele pot fi guvernamentale.1. Creditul de cumpărător asigură încasarea operativă a contravalorii mărfii furnizate. Creditele comerciale Creditul reprezintă un avans de monedă. gajul. Riscurile necomerciale pot fi de natură politică sau cu caracter natural. insolvabilitatea importatorului. Garantarea creditelor comerciale Acordarea creditelor comerciale implică şi asumarea unor riscuri. Principalele riscuri comerciale sau de credit sunt neexecutarea contractului. variaţia costurilor de producţie şi a cursurilor valutare. avalul. 3. În creditul de furnizor. creditul se acordă pentru bunurile de investiţii. creditul comercial facilitează circulaţia capitalului industrial. Pentru evitarea riscurilor. stabilirea preţului la nivelul pieţei şi un termen de rambursare mai îndelungat. mai importante sunt scrisoarea de garanţie bancară. Creditul de import Creditul de import. De asemenea.3.2. ipoteca. În raport cu creditul de furnizor. exportatorul este creditor.3. În raport de durata lor. creditul de cumpărător oferă mai multe privilegii. mărfurile livrate de exportator. sub forma unor livrări de mărfuri. Dintre garanţiile utilizate în practică. Creditul de importator este o alternativă la cel de furnizor. creditele sunt pe termen scurt (12 – 18 luni). Creditul de export Creditul de export sau creditul de furnizor se acordă de exportator unui importator. De asemenea. Creditul comercial constituie un mijloc de finanţare a comerţului internaţional. creditele comerciale se garantează prin mijloace specifice. care se restituie creditorului împreună cu o dobândă. Durata de acordare a creditului se stabileşte de către părţi. În mod deosebit.

plata unui import.Elementele esenţiale ale unei scrisori de garanţie bancară sunt următoarele: felul garanţiei. 96 . obiectul garanţiei. numele şi adresa beneficiarului. Prin scrisoarea bancară se poate garanta executarea unui export. valabilitatea garanţiei. efectuarea unui transfer. denumirea şi adresa debitorului. termenul de plată a sumei garantate. În funcţie de tipul folosit. garanţia bancară poate fi simplă sau solidară. valoarea garanţiei. După natura juridică a angajamentului. denumirea şi adresa băncii garante. participarea la o licitaţie. scrisoarea de garanţie este primită şi emisă. restituirea unui avans. deschiderea unui acreditiv. achitarea unor comisioane.

compensaţiile sunt de două feluri: compensaţii particulare şi compensaţii globale. Importatorul plăteşte marfa achiziţionată. Partizile de mărfuri sunt de valoare egală şi se compensează reciproc. În compensaţia bilaterală lărgită. în monedă naţională. iar plăţile se efectuează după aceleaşi reguli. cu condiţia depunerii documentelor de expediţie stabilite. partenerul care efectuează primul operaţiunile de export. De asemenea. Compensaţia progresivă poate fi bilaterală lărgită. În raport de ţările care intervin. care o remite beneficiarului în momentul primirii contrapartizii. poate cere o scrisoare de garanţie bancară. băncile comerciale din fiecare ţară parteneră înfiinţează câte un oficiu de cliring. După tehnica de realizare. În acest fel. cliringul poate fi bilateral sau multilateral. Operaţiunile de compensaţii Compensaţia este operaţiunea prin care între două sau mai multe persoane. Compensaţia se prevede printr-o clauză în contractul perfectat de părţi. În realizarea compensaţiei. importul este legat de derularea exportului. din state diferite. Compensaţia globală sau cliringul se utilizează pentru lichidarea tuturor creanţelor şi datoriilor a două sau mai multe ţări. Cliringul se prevede printr-un acord interguvernamental. La o compensaţie progresivă participă mai mulţi parteneri din fiecare ţară sau din state diferite. compensaţia este cu import şi export alternativ. cu un cont sau descentralizat. În situaţia în care mărfurile sunt prezente. Pentru evitarea eventualelor riscuri. Pentru mărfurile livrate la extern. În situaţia în care exporturile realizate nu pot fi acoperite din lipsă de disponibil. compensaţia particulară poate fi simplă sau progresivă. la oficiul de cliring din ţara sa. În cliringul cu două conturi.Capitolul VIII Operaţiuni comerciale internaţionale pentru aport valutar 1. partida de mărfuri poate fi livrată unui terţ. partenerii din aceeaşi ţară au calitatea de exportator şi importator. Dacă mărfurile se împart în loturi şi se expediază eşalonat. În compensaţia triunghiulară şi multiplă sau în lanţ. se utilizează compensaţia cu import şi export concomitent. tot în monedă naţională. triunghiulară şi multiplă. Compensaţia particulară sau individuală se foloseşte pentru schimbul de mărfuri. fiecare partener este în acelaşi timp şi debitor şi creditor. cliringul este cu două conturi. prin intermediul cărora operaţiunile se realizează în monedă naţională. exportatorul va fi plătit în monedă naţională de către importatorul din ţara sa. În raport de sfera lor de cuprindere. Raportul dintre cele două monede reprezintă cursul de cliring. se schimbă mărfuri de valoare egală. mărfurile se livrează între parteneri din state diferite în circuit închis. Compensaţia simplă se realizează între doi parteneri din ţări diferite. va fi plătit de oficiul de cliring al ţării sale. creanţele se vor 97 . Ţinând cont de numărul participanţilor şi mecanismul de desfăşurare. Exportatorul.

Contul de cliring se deschide de oficiul din ţara creditoare. Pentru ca sumele neutilizate din subconturi să nu fie imobilizate. Mărfurile se stabilesc prin listele convenţiei încheiate între părţi. creanţe particulare. La sfârşitul anului. contul central se completează prin viramente din subconturile de la bănci. În cliringul descentralizat. Ca urmare a creditării subconturilor. 2. Dacă soldul unui cont de cliring este activ. Operaţiunile paralele Operaţiunile paralele constau în condiţionarea reciprocă a derulării exportului şi importului. constituie un credit tehnic. 98 . Disponibilităţile existente se împart între subdiviziunile contului. exportul unor mărfuri din ţara de cliring are ca scop realizarea unui import. decontarea mărfurilor expediate se efectuează în valută. În acest caz. părţile pot prevedea un acord de cliring cu transfer. pentru plăţi comerciale. ele mai sunt denumite operaţiuni conexate. Operaţiunile de cliring sunt repartizate de oficiu şi înregistrate de băncile comerciale. oficiul deschide un cont central. Acordurile de barter au ca obiect schimbul de mărfuri prin compensare reciprocă. Creditul lor tehnic este nelimitat. Prin operaţiunile adresate. În acelaşi timp. partea care rămâne se depune în contul de cliring. Exportatorii şi importatorii din ţara care ţine contul de cliring au un tratament privilegiat. părţile pot lua în considerare numai o parte din valoarea exportului. Ca regulă generală. Operaţiunile iunctimate sau adresate reprezintă o formă a celor paralele. partenerul debitor îl va compensa printr-o contraprestaţie convenită şi echivalentă. Barter-ul reprezintă o variantă a cliringului. prin operaţiunile paralele se exportă mărfurile greu vandabile sau se importă anumite bunuri. Operaţiunea de achitare deschisă. În cont se evidenţiază încasările şi plăţile în relaţiile cu ţara debitoare. creanţele dintre cele două state vor fi lichidate. iar băncile comerciale un număr de subconturi. servicii. care se utilizează între firme comerciale sau ministere economice. numărul partenerilor din cele două ţări este diferit. potrivit prevederilor acordului. iar operaţiunile de decontare se efectuează prin conturile deschise la bancă. În operaţiunile paralele. operaţiunile se realizează numai la unul din oficiile ţărilor partenere. Operaţiunile paralele au ca obiect schimbul de mărfuri. Oficiul care nu are cont de cliring ţine doar evidenţa decontărilor dintre părţi. Operaţiunile paralele se individualizează prin următoarele trăsături: valoarea partizilor de mărfuri nu este egală. intervenită între cele două oficii de cliring.plăti prin acordarea unui credit oficiului din ţara importatorului. Datorită acestui fapt. De asemenea. datoria publică. conjugate sau de reciprocitate. fără a fi condiţionat de o acordare expresă. Subconturile se alimentează prin sumele încasate de la importatori şi efectuează plăţi pentru exportatori. Ele se folosesc când limita creditului tehnic a acordului de cliring a fost depăşită. exportul şi importul sunt concomitente. calculele de compensare se efectuează global sau în bloc. devize libere. În cliringul cu un cont.

Prin vânzarea de cliring se urmăreşte utilizarea disponibilităţilor existente.3. Operaţiunea se încheie de firma de switch din ţara de cliring cu o întreprindere similară dintr-un stat terţ. În acest caz. Prin alimentarea contului de cliring se echilibrează soldurile pasive şi se formează disponibilităţile necesare. Rezervele din contul de cliring se pot debloca prin procurarea în schimb de devize libere. care depăşeşte limita creditului tehnic. Cu fondurile 99 . se împart în modul următor: operaţiuni de switch valutar şi operaţiuni de switch cu marfă. care nu mai permite efectuarea importului. După livrarea mărfii şi efectuarea plăţii. Tot firma procură şi sumele necesare în devize libere pentru efectuarea plăţii. poate fi redus prin exportul unor mărfuri solicitate de partenerul de cliring. condiţiile de derulare. operaţiunile de switch sunt de două feluri: operaţiuni de switch de tip aller sau alimentare de cliring şi operaţiuni de switch de tip retour sau vânzare de cliring. Acreditivul este egal cu valoarea în devize libere a mărfurilor cumpărate. soldul fiind activ. Operaţiunile de switch. În baza acreditivului. Prin încasarea contravalorii documentelor. care cuprinde următoarele clauze principale: felul mărfii şi volumul tranzacţiei. Firma de switch din statul terţ tratează cu un furnizor vânzarea mărfii solicitate. Operaţiunile de switch Switch-ul este operaţiunea prin care se foloseşte regimul legal al devizelor unei terţe ţări. După sensul de derulare. Firma de switch din ţara de cliring cumpără mărfurile contra devize libere. firma de switch emite o garanţie bancară pe numele întreprinderii din ţara terţă. având în vedere obiectul lor. Diferenţa dintre preţurile de cliring şi cele în devize libere este favorabilă. Switch-ul de tip retour se utilizează în situaţia în care acordul de cliring prezintă un sold activ. agio. modalităţile de plată. Beneficiarul deschide în favoarea firmei de switch un acreditiv documentar irevocabil în cliring. Switch-ul de tip aller se foloseşte când acordul de cliring are sold pasiv. Operaţiunile de switch presupun existenţa unui acord de cliring. se realizează alimentarea contului de cliring. valoarea comisioanelor. după care le livrează partenerului de cliring ca mărfuri indigene. riscurile asumate. Operaţiunile de switch se folosesc în situaţiile când există diferenţe între preţurile în cliring şi în devize libere ale mărfurilor. Între firmele de switch se încheie un contract. Operaţiunile de switch de tip aller constau în transformarea unor devize libere în disponibilităţi de cliring sau în vânzarea de mărfuri străine ca indigene. La rândul ei. documentele de expediţie sunt transmise firmei de switch din ţara de cliring care le remite băncii beneficiarului. Soldul pasiv. întreprinderea de switch deschide un acreditiv în devize libere în favoarea furnizorului originar. disagio. ce depăşeşte limita creditului tehnic. obligaţiile părţilor. iar negocierea mărfurilor contra devize libere să se facă pe piaţa unei terţe ţări. mărimea cotei de agio. diferenţa dintre preţurile în devize de cliring şi cele în devize libere este nefavorabilă. Operaţiunile de switch de tip retour permit transformarea unor disponibilităţi de devize cliring în devize libere sau cumpărarea de mărfuri în cliring pentru reexport.

Ele constau în următoarele: obţinerea de beneficii în valută. În cazul în care operaţiunile de aller-retour nu sunt condiţionate de exportul sau importul unor mărfuri. Aceste operaţiuni implică numai o transformare în devize. dacă balanţa cliringului este activă. ele sunt de tipul clean. Operaţiunea se derulează la fel ca cea de tip aller. 4. Operaţiunile de aller-retour Operaţiunile de aller-retour reprezintă îmbinarea a două switch-uri în sens opus. care se concretizează în beneficii. alimentarea conturilor de cliring. contra devize libere. faza aller şi faza retour se desfăşoară cu marfă.obţinute se cumpără de pe alte pieţe mărfurile necesare economiei naţionale. Prin echilibrarea valorii operaţiunilor. faza aller şi faza retour sunt de tipul clean. Deschiderea acreditivului în cliring permite importul formal al mărfii. Operaţiunea începe cu faza aller când balanţa cliringului este pasivă. se obţine o diferenţă favorabilă. partidele de aller şi retour trebuie combinate. Faţă de derularea obişnuită a switch-urilor. 100 . cumpărătorii. Operaţiunea se desfăşoară cu faza de retour. Operaţiunile de aller-retour permit realizarea de avantaje materiale. faza aller se derulează cu marfă şi faza retour este clean. Marfa importată din ţara de cliring este reexportată pe o terţă piaţă. transformarea disponibilităţilor de cliring în devize libere. Faza aller implică formarea de disponibilităţi pentru partida de retour. Firma de switch din ţara importatoare găseşte furnizorul şi cea din ţara terţă. Operaţiunile de aller-retour se pot grupa în modul următor: faza aller este de tipul clean şi faza retour cu marfă. cu menţiunea că se inversează sensul switch-ului.

fără a fi necesar consimţământul părţilor. ca obiect al arbitrajului. de a hotărî asupra pretenţiilor invocate de către părţi. Încrederea părţilor în arbitraj este determinată de specializarea şi imparţialitatea arbitrilor. Totodată. Ele privesc instanţa arbitrală. În cadrul acestei modalităţi. la fel ca judecătorii. Consideraţii generale asupra arbitrajului comercial internaţional Arbitrajul comercial internaţional reprezintă o cale de soluţionare a litigiilor de către arbitri desemnaţi pentru cazuri determinate sau de către instituţii permanente de arbitraj.1. 1. arbitrajul se deosebeşte de alte instituţii juridice asemănătoare. care corespunde exigenţelor specifice ale comerţului internaţional. procedura şi situaţia litigioasă. arbitrajul este obligatoriu când părţile în litigiu trebuie să recurgă la această formă de jurisdicţie în temeiul unei convenţii internaţionale. Noţiunea de arbitraj cuprinde mai multe accepţiuni. secretul dezbaterilor. instanţa şi procedura sunt considerate elemente de formă. părţile au posibilităţi egale de informare şi de alegere a arbitrajului în raport cu interesele lor comune. având în vedere stipulaţiile contractului şi uzanţele comerciale. arbitrajul este facultativ pentru părţile litigante. exprimat într-un compromis sau o clauză compromisorie inclusă în contractul extern. În acest fel. Eficacitatea arbitrajului în relaţiile comerciale internaţionale se explică prin avantajele care le prezintă faţă de jurisdicţiile de drept comun. Ei verifică sau constată o situaţie juridică preexistentă în legătură cu care există neînţelegerea dintre părţi. Prin excepţie. Caracterul arbitral Arbitrii sunt împuterniciţi. 101 .Capitolul IX Arbitrajul Comercial Internaţional 1. Având o esenţă convenţională. Această denumire implică însă unele precizări cu privire la caracterele sale definitorii. utilizarea limbilor străine şi modicitatea cheltuielilor de arbitrare. Dacă dreptul reclamantului de a introduce acţiunea juridică decurge din lege. pronunţând o hotărâre obligatorie în cauză. Caracterele arbitrajului Denumirea de arbitraj comercial internaţional este admisă în literatura de specialitate şi în practica internaţională. Arbitrajul presupune acordul prealabil al părţilor interesate. prin finalitatea sa arbitrajul este un act jurisdicţional. sentinţa arbitrală fiind definitivă şi executorie. celeritatea soluţionării diferendului este asigurată prin renunţarea la căile de atac. Dacă litigiul. care soluţionează litigiile prin aplicarea normelor proprii ale comerţului internaţional. Arbitrajul este un sistem jurisdicţional special şi derogator de la dreptul comun. constituie un element de fond. Simplitatea procedurii arbitrale facilitează desemnarea arbitrilor de către părţi. acţiunea arbitrală se introduce în baza voinţei părţilor. Cu toate că are o origine contractuală.

fiind independent de părţile contractante. După cum arbitrajul se află în ţară sau în străinătate. care constituie un aviz. Astfel. par. Deşi legea utilizează denumirea de arbitraj. arbitrajul naţional are o competenţă internaţională. care vine în contact cu un sistem de drept străin. decât acela unde se cere recunoaşterea şi executarea ei. a din Convenţia de la Geneva din 1961. părţile îşi exprimă voinţa de a supune un anumit litigiu judecăţii. Tranzacţia presupune. arbitrajul se diferenţiază de mandat. Caracterul comercial Caracterul comercial al arbitrajului este determinat de obiectul activităţii jurisdicţionale. Caracterul internaţional Caracterul internaţional este rezultatul faptului că arbitrajul se realizează în cadrul comerţului internaţional şi include un element de extraneitate. arbitrajul se deosebeşte de tranzacţie. care pune capăt sau preîntâmpină un diferend între părţi. Prin obiectul său. I. arbitrajul va fi naţional sau străin.În primul rând. De exemplu. 1. Dacă sentinţa dată de arbitri este obligatorie. decizia expertului fiind un act pregătitor nu se impune părţilor şi instanţei. Mediatorul lucrează în interesul său propriu. Arbitrajul naţional se deosebeşte de arbitrajul străin prin locul unde se găseşte sediul instanţei arbitrale. par. În al doilea rând. În opoziţie cu mediaţiunea. În al treilea rând. adică situaţia litigioasă. I. Acest 102 . arbitrajul diferă de mediaţiune. litigiul arbitral este întotdeauna internaţional. iar hotărârea dată nu trebuie acceptată de împricinaţi pentru a deveni obligatorie. Astfel. 1 al Convenţiei de la New York din 10 iunie 1958 prevede ca fiind străină sentinţa arbitrală dată pe teritoriul altui stat. arbitrajul se diferenţiază de expertiză. determinarea preţului în contractul de vânzarecumpărare poate fi lăsată de către părţi la arbitrajul unei terţe persoane. intervenţia terţului are ca scop perfectarea unui contract incomplet. În literatura juridică s-a preconizat ca stabilirea caracterului naţional sau străin al organului arbitral să se facă în raport de sistemul de drept aplicabil. Dar arbitrajul sesizat cu soluţionarea litigiului poate să fie naţional. o simplă probă supusă aprecierii instanţei. concesiuni reciproce ale părţilor. pe când hotărârea arbitrală poate să consacre integral numai drepturile uneia dintre părţile contractante. prin concesiuni reciproce. chiar şi în cazul în care părţile au un mandatar comun. art. prin esenţa sa. Comisia de arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României este o instituţie naţională care soluţionează litigii de comerţ exterior. prin care un intermediar pune în legătură două sau mai multe persoane în vederea încheierii unui contract. Potrivit art. arbitrul nu reprezintă părţile în litigiu. Deşi funcţionează în cadrul unui anumit sistem de drept. În cadrul arbitrajului. Sarcina încredinţată terţului de a estima preţul obiectului unui contract implică o activitate convenţională şi nu exercitarea unui arbitraj printr-un act jurisdicţional. în timp ce o asemenea manifestare este incompatibilă în materia tranzacţiei. arbitrajul comercial are ca obiect litigiile născute sau care se vor naşte din operaţiuni de comerţ internaţional. În al patrulea rând. lit.

În conformitate cu cerinţele comerţului internaţional. În virtutea suveranităţii. cum ar fi înscrisul autentificat al unui împrumut sau cambia. părţile pot să determine. cât şi jurisdicţional. opiniile privind natura juridică a arbitrajului sunt diferite. fixarea locului unde se va ţine dezbaterea litigiului. justiţia. forţa executorie a sentinţei arbitrale nu presupune un caracter jurisdicţional. arbitrajul internaţional se individualizează prin alegerea unor arbitri de cetăţenie străină. Prin admiterea naturii contractuale a arbitrajului se permite o largă aplicare a legii care guvernează convenţia arbitrală. în raporturile între părţi şi nu de puterea lucrului judecat. Dintre instituţiile arbitrale. În limitele recunoscute de lege. dacă părţile nu au precizat legea aplicabilă arbitrajului. 1. Hotărârea pronunţată de arbitri are caracter definitiv şi obligatoriu prin efectul voinţei părţilor exprimat în convenţia arbitrală. arbitrajul comercial internaţional se prezintă ca un ansamblu de acte juridice contractuale. Instituţia arbitrajului reprezintă astfel o formă de justiţie delegată care se exercită de către persoane ce nu sunt angajaţi ai statului. activitatea legislativă şi jurisdicţională este monopol de stat.criteriu este însă necorespunzător. În raport de concepţia adoptată. Natura juridică a arbitrajului Arbitrajul comercial internaţional se individualizează printr-un dublu aspect. în temeiul autonomiei de voinţă. Încrederea pe care părţile o au în arbitraj se explică prin caracterul său contractual.2. partea nemulţumită are dreptul de a folosi anumite căi de atac împotriva sentinţei arbitrale. Sentinţa arbitrală beneficiază de irevocabilitate. supunerea procedurii arbitrale unei legi stabilite de părţi. Caracterul internaţional al organului arbitral este configurat de anumite elemente. Tot astfel. litigiul fiind supus spre soluţionare unor persoane desemnate de către părţi. legea forului are în materie procedurală o prioritate de aplicare 103 . Fără a fi desprins de orice legătură cu organizarea şi legile unui stat. pe un anumit teritoriu. Dar puterea suverană poate autoriza părţile ca în unele domenii să recurgă la arbitraj. Conform concepţiei jurisdicţionale. Puterile arbitrilor şi competenţa lor jurisdicţională rezultă din voinţa părţilor litigante. Convenţia de arbitraj înlătură competenţa instanţelor de drept comun. se realizează de către stat. Potrivit concepţiei contractualiste. părţile au posibilitatea de a organiza soluţionarea litigiilor de către arbitri. întrucât există acte juridice contractuale care au valoare de titluri executorii. Tot astfel. un caracter propriu-zis internaţional prezintă numai arbitrajul de pe lângă Camera de Comerţ Internaţională din Paris. sentinţa arbitrală beneficiază de autoritatea lucrului judecat şi de posibilitatea executării silite. Prin acceptarea naturii jurisdicţionale a arbitrajului. se consideră că arbitrajul comercial internaţional are o natură contractulă sau jurisdicţională ori mixtă. Prin asimilare cu activitatea instanţelor judecătoreşti. atât contractual. organul arbitral şi legea competentă. Datorită acestei situaţii specifice.

Prin disocierea componentelor sale. Având în vedere structura organizatorică. arbitraje regionale şi arbitraje internaţionale. lit. În funcţie de puterile conferite arbitrilor de a soluţiona litigiul. Tot părţile pot conveni ca sentinţa arbitrală să fie supusă căilor de atac ori să fie definitivă şi obligatorie. având o durată limitată. se deosebesc arbitraje cu o competenţă generală în materia diferendelor comerciale şi arbitraje cu o competenţă specializată în categorii determinate de litigii. 2. pronunţarea hotărârii. activitatea de soluţionare a litigiului prezintă o natură jurisdicţionlă. arbitrajul este în drept şi în echitate. modalităţile de executare. par. desfăşurarea dezbaterilor. 1. se va recurge la decizia unui terţ sau a unei autorităţi. În ce priveşte competenţa teritorială. care preexistă litigiului. puterile arbitrilor şi competenţa arbitrajului. IV. părţile pot încredinţa soluţionarea diferendului unui arbitru unic sau unui complet colegial. căile de atac. Arbitrajul ad-hoc este arbitrajul tradiţional. izvorul juridic al arbitrajului are o natură contractuală. cât şi jurisdicţională. Datorită modului său de organizare. În cazul unui dezacord între părţi. exprimată în convenţia de arbitraj. Pe de altă parte. Structura şi procedura arbitrajului ad-hoc vor fi diferite. În cadrul arbitrajului ad-hoc. părţile au şi facultatea să facă trimiteri la un regulament de arbitraj. Prin convenţia lor. de a fixa regulile de procedură pe care le vor urma arbitrii şi de a determina locul arbitrajului.1. Ele pot fi clasificate în raport de structura organizatorică. în raport de interesele părţilor în fiecare litigiu. b că părţile au facultatea de a desemna arbitrii în caz de litigiu. În consecinţă. Aspectele caracterului jurisdicţional privesc elementele cererii de chemare în arbitrare şi ale întâmpinării. temeiul juridic al arbitrajului îl poate constitui şi dispoziţiile imperative ale unei convenţii internaţionale.În concepţia mixtă. Convenţia de la Geneva din 1961 precizează în art. Arbitrajul ocazional şi arbitrajul instituţional Arbitrajul ocazional sau ad-hoc se constituie de către părţi pentru soluţionarea unui litigiu concret. În materia de arbitraj. Caracterul contractual al arbitrajului se manifestă în privinţa condiţiilor de validitate ale convenţiei arbitrale. arbitrajul are o natură dublă atât contractuală. această modalitate reprezintă dreptul comun. arbitrajele se împart în trei categorii principale: arbitraje bilaterale. sistemele de desemnare a arbitrilor. Atribuţiile jurisdicţionale se exercită 104 . un contract produce efecte de ordin procedural. Arbitrajul instituţional sau permanent se realizează prin intermediul unei instituţii organizate. Felurile arbitrajului Arbitrajul comercial internaţional prezintă mai multe forme jurisdicţionale. 2. Existenţa arbitrajului ad-hoc încetează o dată cu rezolvarea cauzei. După competenţa lor materială. Prin derogare de la această regulă. arbitrajul ad-hoc nu dispune de elemente prestabilite. arbitrajul poate fi ocazional şi instituţional. exteriorizată în sentinţa arbitrală.

Lista arbitrilor conţine numele persoanelor care au pregătirea necesară de a soluţiona litigii de comerţ internaţional. la fel ca instanţele judecătoreşti. Arbitrajul în drept şi arbitrajul în echitate Arbitrajul în drept sau in jure soluţionează litigiile după lege. Arbitrajul permanent poate avea o competenţă materială generală sau specializată. ţinând seama de exigenţele comerţului internaţional. se desemnează şi supraarbitrul. Evitând aplicarea 105 . Instituţiile arbitrale internaţionale soluţionează diferende între persoane provenind din orice ţară. 356 din Codul de procedură civilă. Instituţiile arbitrale bilaterale soluţionează diferende între persoane care aparţin celor două state. întocmirea încheierilor de şedinţă şi redactarea hotărârilor arbitrale.2. Instituţiile arbitrale regionale sunt abilitate să rezolve litigii între parteneri dintr-o anumită regiune geografică. iar continuitatea este configurată de existenţa unui regulament propriu de organizare şi funcţionare. arbitrajul va fi potrivit regulilor de drept. participarea la dezbateri. 2. La înscrierea arbitrilor pe listă se aplică principiul selecţiunii. citarea părţilor. regional şi internaţional. arbitrajul poate fi bilateral. Exemplul cel mai caracteristic îl constituie Curtea de arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţională din Paris. Secretariatul îndeplineşte funcţiile administrative ale instituţiei de arbitraj. Instituţiile arbitrale specializate pot rezolva numai anumite litigii de natură comercială. Atribuţiile secretariatului privesc comunicarea actelor de procedură. Preferinţa părţilor de a recurge la acest arbitraj se învederează prin existenţa unei proceduri mai simple în soluţionarea litigiilor şi aplicarea unor reguli proprii ale comerţului internaţional. Prin derogare de la arbitrajul obişnuit. Autoritatea competentă asigură desemnarea arbitrului când părţile refuză să-l numească. Această formă de jurisdicţie reprezintă dreptul comun în materie. principiul elecţiunii. De exemplu. Lista se întocmeşte periodic şi se pune la dispoziţia părţilor pentru a decide asupra alegerii arbitrilor. Instituţiile arbitrale cu o competenţă generală pot soluţiona orice litigii în materie comercială. lista arbitrilor şi secretariatul. Arbitrajul în echitate sau ex aequitate se desfăşoară după conştiinţa arbitrilor. În acelaşi mod. Din punctul de vedere al competenţei teritoriale. iar în exercitarea opţiunii părţilor. În conformitate cu art. În absenţa unei stipulaţii a părţilor. în situaţia în care cei doi arbitri ai părţilor nu se înţeleg.neîntrerupt. Comisia americano-canadiană de arbitraj comercial. arbitrii vor da hotărârea lor întemeindu-se pe lege. arbitrii decid în temeiul principiilor de echitate. Ele îşi desfăşoară activitatea pe lângă camerele sau bursele de comerţ ori în mod independent. Arbitrajul pentru comerţul internaţional de seminţe de la Geneva. De exemplu. Tribunalul de arbitraj al bursei de bumbac din Bremen. Principalele elemente de structură ale arbitrajului instituţional sunt sistemul de desemnare a arbitrilor. Procedura arbitrală este reglementată prin dispoziţiile cuprinse în regulamentul instituţiei sesizate. Sistemul de desemnare a arbitrilor poate fi format dintr-o anumită persoană sau un organ colegial.

Înţelegerea părţilor interesate se poate concretiza în două forme: compromisul sau convenţia de compromis şi clauza compromisorie sau clauza de arbitraj. Autonomia clauzei compromisorii implică mai multe consecinţe. forme Convenţia de arbitraj reprezintă înţelegerea părţilor de a soluţiona un litigiu de comerţ internaţional prin intermediul arbitrajului ocazional sau permanent.1. ci judecă după norme şi principii susceptibile de a fi aplicate în orice situaţie similară. de unul sau mai mulţi arbitri numiţi conform acestui Regulament. Astfel. Compromisul este acordul prin care părţile supun litigiul existent între ele spre soluţionare unui arbitraj. unele motive de nulitate sunt comune ambelor operaţiuni. Arbitrii în echitate nu se bazează numai pe considerente practice. Actul de compromis trebuie să precizeze obiectul litigiului şi numele arbitrilor care vor statua în cauză. cum ar fi cele ale viciilor de consimţământ sau ale lipsei de capacitate. libertatea de apreciere a arbitrilor în echitate este limitată de principiile fundamentale ale dreptului procedural şi de regulile de ordine publică. Nulitatea contractului principal nu împiedică pe arbitri să decidă 106 . În ceea ce priveşte arbitrajul în echitate se consideră că arbitrul nu este ţinut să respecte normele procedurale legale şi să aplice normele de drept material. Pentru existenţa clauzei compromisorii. motivele de nulitate ale contractului principal nu se răsfrâng asupra clauzei compromisorii. Noţiune. Dar arbitrajul în echitate nu este în afara dreptului. 3. clauza de arbitraj apare ca un accesoriu al contractului extern. hotărârile în echitate permit adoptarea unor soluţii tranzacţionale favorabile intereselor reciproce ale părţilor. Convenţia de arbitraj constituie un alt contract. În cadrul compromisului. dacă legea care reglementează arbitrajul permite acest lucru. 2 la posibilitatea părţilor de a conveni ca arbitrii să hotărască ca amiables compositeurs. În soluţionarea litigiilor. litigiul trebuie să fie viitor şi eventual. Camera de Comerţ Internaţională de la Paris recomandă părţilor următoarea clauză: orice litigii decurgând din prezentul contract vor fi soluţionate definitiv după Regulamentul de conciliere şi arbitraj al Camerei de Comerţ Internaţionale. Clauza compromisorie este acordul prin care părţile supun soluţionării unui arbitraj litigiul ce ar putea interveni între ele în legătură cu un contract. se cere ca litigiul să fie actual şi determinat. Clauza compromisorie se înscrie ca o stipulaţie în cuprinsul unui contract comercial. Prin excepţie. Prin clauza compromisorie părţile trebuie să determine numai modalitatea de nominalizare a arbitrilor. Astfel. Convenţia de la Geneva din 1961 se referă în art. par. iar hotărârea arbitrală este definitivă. Convenţia de arbitraj 3. precum şi organizarea şi procedura corespunzătoare în situaţia în care părţile recurg la un arbitraj ad-hoc. VII. având o independenţă relativă faţă de contractul principal. Datorită integrării sale. desprinzându-se de orice reglementare.strictă a dispoziţiilor legale. Admisibilitatea arbitrajului în echitate este consacrată şi prin unele convenţii internaţionale. Astfel.

În conformitate cu regimul juridic al contractelor externe. I. par. întrucât părţile renunţă la garanţiile oferite de jurisdicţia de stat şi se obligă să respecte hotărârea pronunţată de instanţa arbitrală. să desemneze arbitrii şi să execute de bunăvoie hotărârea arbitrală. În literatura de specialitate s-a arătat că. Consecinţele de ordin procedural ale convenţiei de arbitraj sunt generate de o structură contractuală. convenţia părţilor se va concretiza prin întocmirea unui înscris. Pe planul raporturilor litigioase dintre părţi. condiţiile de formă exterioare vor fi determinate de legea locului unde s-a încheiat convenţia de arbitraj. în ţară sau în străinătate. Forma convenţiei de arbitraj Pentru încheierea unei convenţii de arbitraj. 2. părţile îşi asumă obligaţia de a încheia un compromis în momentul în care s-ar naşte un atare litigiu. ale 107 . De altfel. În ambele forme ale convenţiei. Forma scrisă a convenţiei de arbitraj este prevăzută şi de Convenţia de la Geneva din 1961. convenţia de arbitraj poate să prezinte forma unui înscris sub semnătură privată. a. care ar înlătura unele stipulaţii ale contractului principal. ci se reglementează modalitatea în care ele vor fi stabilite de organul arbitral. Natura contractuală a convenţiei de arbitraj rezultă din manifestarea de voinţă a părţilor. telegrame sau de comunicări prin telex. Convenţia de la Geneva din 1961 precizează că în raporturile dintre ţări. care intervine mai înainte de orice litigiu. 3.3. Conform art. De asemenea. convenţia de arbitraj are o natură dublă. în mod obişnuit. convenţia de arbitraj trebuie încheiată în forma scrisă. eficacitatea clauzei compromisorii nu este condiţionată de încheierea unui compromis. Prin convenţia de arbitraj nu se determină drepturile şi obligaţiile reciproce ale părţilor. rezoluţia sau rezoluţiunea contractului nu afectează clauza compromisorie. Clauza compromisorie reprezintă forma obişnuită a convenţiei de arbitraj. Prin prisma componentelor sale. Prin clauza compromisorie.asupra propriei lor competenţe. procedura arbitrală şi fondul cauzei vor fi supuse unor legi diferite. părţile se obligă să supună litigiul lor unui arbitraj. Întrucât produce efectele unei convenţii de arbitraj. Valabilitatea clauzei compromisorii nu este influenţată nici de intervenţia ordinii publice. clauza compromisorie este un act preparator.2. legislaţia română impune forma scrisă. 3. Dacă părţile recurg la un arbitraj ad-hoc în ţara noastră. Convenţia admite şi folosirea unor modalităţi echivalente: clauza compromisorie sau compromisul putând fi conţinute într-un schimb de scrisori. Convenţia de arbitraj este considerată ca un contract de comerţ exterior. lit. Tot convenţia de arbitraj este şi un act de dispoziţie. Legea care guvernează convenţia de arbitraj poate fi distinctă de legea aplicabilă contractului principal. Natura convenţiei de arbitraj Convenţia de arbitraj are o natură contractuală sau procedurală. În cazul în care părţile sunt străine şi convin ca diferendul lor să fie soluţionat de Comisia de arbitraj de la Bucureşti. Natura procedurală a convenţiei de arbitraj este configurată de finalitatea urmărită.

de exemplu Regulamentul UNCITRAL adoptat de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 15 decembrie 1976. alin. înlăturarea competenţei judiciare rezultă indirect din art. Părţile au însă posibilitatea să opteze şi pentru un regulament facultativ de arbitraj. Conţinutul convenţiei de arbitraj poate fi diferit după cum părţile au supus litigiul unui arbitraj ad-hoc sau unui arbitraj instituţionalizat. are putere de lege între părţile contractante. de oricare dintre părţile litigante şi din oficiu de către instanţă. care admite această formă de jurisdicţie. excepţia de arbitraj poate fi invocată numai de partea interesată. întrucât rezultă din acordul părţilor. conform art. În prima situaţie. Ele se angajează să supună diferendul lor unui anumit arbitraj. În situaţia unui arbitraj ad-hoc. in limine litis. excepţia de arbitraj poate fi invocată în orice fază a procedurii. Prin încheierea convenţiei de arbitraj. Efectele convenţiei de arbitraj Convenţia de arbitraj. Părţile pot însă renunţa la invocarea convenţiei de arbitraj. 969 din Codul civil. Sub aspectul finalităţii îndeplinite. 4. 341 al Codului de procedură civilă. Excluderea intervenţiei instanţelor judecătoreşti comportă şi unele precizări. alte persoane decât cele care au convenit nu pot fi introduse în cauză împotriva voinţei lor. înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului litigiului. să determine locul arbitrajului şi să fixeze regulile de procedură pe care le vor urma arbitrii conform rt. incompetenţa instanţelor judecătoreşti generată de o convenţie de arbitraj este relativă. admisibilitatea chemării în garanţie va depinde de acordul terţei persoane. lit. convenţia de arbitraj este inopozabilă terţelor persoane.4. părţile îşi asumă unele obligaţii specifice. b din Convenţia de la Geneva din 1961. Efectul principal şi negativ rezidă în excluderea competenţei instanţelor judecătoreşti de drept comun de a rezolva litigiul respectiv. În cadrul arbitrajului ad-hoc.căror legi nu impun forma scrisă pentru convenţia de arbitraj. IV. 2 din Regulament. În conformitate cu principiul relativităţii efectelor convenţiei arbitrale. intervenţia terţilor. în litigiul arbitral este condiţionată de consimţământul părţilor. convenţia de arbitraj este un act procedural care dă naştere unui efect principal şi negativ. să aleagă arbitrii şi să execute de bună voie sentinţa pronunţată. acordul părţilor se poate încheia în formele permise de aceste legi. În cea de a doua situaţie. Arbitrajul constituind o jurisdicţie specială. conform art. În împrejurarea unui arbitraj instituţionalizat părţile se vor referi la regulamentul instituţiei desemnate. Datorită relativităţii efectelor sale. Prin încheierea unei convenţii de arbitraj. în interes propriu. În principiu. incompetenţa judiciară va fi absolută sau relativă. competenţa instanţelor de drept comun. 1. În domeniul arbitrajului instituţional. îndrituirea Curţii de arbitraj de a soluţiona un diferend exclude. 3. fiind un acord de voinţă. precum şi unui efect complementar şi pozitiv. părţile trebuie să desemneze arbitrii ori să stabilească modalităţile de nominalizare a arbitrilor. Tot astfel. 973 din Codul civil. Efectele convenţiei arbitrale se produc numai între părţile în cauză. 108 . par. potrivit art. pentru acel litigiu. exprimat în compromis sau clauza compromisorie.

instanţa judecătorească poate examina excepţia de arbitraj înainte de sesizarea arbitrajului. În al doilea caz. Suspendarea poate fi pronunţată numai la cererea părţii interesate. Efectul complementar şi pozitiv se materializează în dreptul arbitrilor de a decide asupra propriei lor competenţe. În legătură cu admisibilitatea excepţiei de arbitraj. cel mai târziu în momentul prezentării apărărilor în fond. 3 al Convenţiei de la Geneva din 1961 dispune că instanţele judecătoreşti vor suspenda. post litem. Instanţa judecătorească va interveni când este sesizată cu o cale de atac împotriva hotărârii arbitrale. V disting între excepţiile care atrag o incompetenţă totală şi excepţiile care determină o incompetenţă parţială. V. Dacă va constata validitatea convenţiei. par. De asemenea. referitoare la stabilirea competenţei. se aplică ambelor forme ale arbitrajului. excepţiile de incompetenţă care nu au fost ridicate. în termenele fixate. 1 şi 2. art. Litigiul fiind soluţionat în fond. În scopul evitării conflictelor de competenţă. art. litigiul este reţinut de instanţa judecătorească spre a fi soluţionat în fond. Curtea de arbitraj se desesizează în favoarea instanţelor de drept comun. În conformitate cu natura juridică a arbitrajului. în faţa arbitrilor. iar regimul procedural al excepţiei de arbitraj după legea forului. Conform par. pendente lite. instanţa judecătorească poate soluţiona excepţia de arbitraj după sesizarea arbitrajului. Convenţia de la Geneva din 1961 cuprinde o normă restrictivă care permite menţinerea hotărârii arbitrale. În măsura în care convenţia părţilor este caducă. instanţa judecătorească admite excepţia şi confirmă competenţa arbitrajului. dispoziţiile Convenţiei de la Geneva din 1961. validitatea convenţiei arbitrale se apreciază după legea contractului. Potrivit reglementărilor din dreptul nostru. sau pentru a asigura executarea sentinţei arbitrale.1 şi 2 al art. instanţa judecătorească va respinge excepţia de arbitraj. Excepţiile întemeiate pe întinderea împuternicirii arbitrilor pot fi invocate de 109 . Convenţia de la Geneva împarte excepţiile de incompetenţă în două categorii diferite. Excepţiile întemeiate pe existenţa. Potrivit par. În situaţia în care convenţia de arbitraj este nulă. în măsura admisibilităţii sale. inoperantă sau inaplicabilă. arbitrul a cărui competenţă este contestată nu trebuie să se desesizeze de proces. par. VI. nulitatea sau caducitatea convenţiei de arbitraj pot fi invocate în cursul procedurii arbitrale. judecata asupra competenţei arbitrilor până la pronunţarea sentinţei arbitrale. În primul caz. afară de cazul când există motive grave. ante litem. Competenţa arbitrajului fiind înlăturată. 3 al art. instanţa judecătorească are posibilitatea să admită sau să respingă excepţia de arbitraj întemeiată pe o convenţie arbitrală. El are dreptul de a hotărî asupra propriei competenţe şi asupra existenţei sau valabilităţii convenţiei de arbitraj sau a contractului din care face parte convenţia. Pe plan internaţional. V. nu pot fi invocate nici în cursul unei proceduri judiciare ulterioare. instanţa judecătorească poate să se pronunţe asupra excepţiei de arbitraj după pronunţarea hotărârii arbitrale. Verificarea prealabilă a competenţei arbitrilor se exercită la cererea părţilor sau din oficiu. incompetenţa instanţei judecătoreşti încetează.Limitele incompetenţei instanţelor judecătoreşti sunt configurate de momentul în care se invocă excepţia de arbitraj în cadrul unei acţiuni judiciare. Astfel. În al treilea caz.

În virtutea unei prezumţii relative. instanţa judecătorească sesizată va aplica legea competentă conform normelor sale conflictuale (art. IV.1. Art. părţile beneficiază de o largă libertate de alegere în privinţa legii aplicabile convenţiei de arbitraj. lit. Extinderea principiului libertăţii contractuale în materia convenţiei de arbitraj este recunoscută şi în dreptul român. problema care ar depăşi puterile conferite de convenţia de arbitraj. În absenţa unei alegeri a părţilor.5. par.îndată ce se ridică. Această conexiune nu se justifică când extinderea legii contractului ar contraveni voinţei părţilor sau legii contractului dedusă prin intermediul unor criterii subsecvente. Curtea de Arbitraj le poate acorda asistenţă. Legea locului unde se soluţionează litigiul va fi aplicabilă în subsidiar şi convenţiei de arbitraj. lit. Convenţia de la New York din 1958 prevede că în lipsa unor indicaţii a părţilor. V. Asistenţa Curţii de Arbitraj.2. în procedura arbitrală. lex voluntatis. 4. Dacă părţile nu au optat pentru legea contractului. Principiul libertăţii de alegere este consacrat şi prin unele convenţii internaţionale: Convenţia de la New York din 1958 şi Convenţia de la Geneva din 1961. legea aplicabilă convenţiei de arbitraj se determină în conformitate cu anumite soluţii conflictuale. ce nu pot fi aplicate şi convenţiei de arbitraj. 1. se ia în considerare legătura dintre convenţia de arbitraj şi contractul extern. b şi art. par. În cadrul reglementărilor internaţionale. formulată în scris. În cazul în care părţile au indicat lex contractus. convenţia de arbitraj va fi supusă legii ţării în care a fost dată sentinţa (art. par. În contextul soluţionării litigiului. constă în următoarele activităţi sau numai în unele dintre ele. De asemenea. a). 3. potrivit înţelegerii cu părţile: 110 . şi cu plata taxei arbitrale aferente. Forme ale arbitrajului ad-hoc 4.2. Convenţia de la Geneva din 1961 stabileşte competenţa subsidiară a legii ţării unde trebuie să fie pronunţată sentinţa (art. legea care guvernează contractul principal va fi aplicabilă şi convenţiei de arbitraj. lit. locul arbitrajului coincide cu locul executării convenţiei de arbitraj. 78 din Regulament prevede că în cazul unui arbitraj ad-hoc organizat de părţi pentru soluţionarea unui litigiu determinat. a). lit. VI. par. la cererea lor comună sau a uneia dintre ele. în arbitrajul ad-hoc. Arbitrajul ad-hoc în dreptul român Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional reglementează în capitolul IX dispoziţii speciale privind arbitrajul ad hoc. În majoritatea sistemelor de drept.1. competenţa jurisdicţională a convenţiei de arbitraj implică utilizarea ca punct de legătură a locului organului arbitral. urmată de acceptarea celeilalte părţi. Legea aplicabilă convenţiei de arbitraj Convenţia de arbitraj este guvernată de legea stabilită prin acordul părţilor. c). IX. Dacă ţara unde se va pronunţa sentinţa nu poate fi prevăzută în momentul în care se discută excepţia de arbitraj.

a proiectului de hotărâre arbitrală sub aspectul formei şi/sau al unor probleme de drept. funcţionarea arbitrajului ad-hoc este independentă faţă de jurisdicţia de drept comun. d. în general. de către preşedintele Camerei de Comerţ competente al ţării în care partea în culpă are. citarea părţilor şi comunicarea actelor. precum şi evaluarea onorariilor arbitrilor astfel numiţi. părţile trebuie să-şi desemneze arbitrii. mecanismele administrative asigură luarea măsurilor necesare pentru organizarea arbitrajului. În lipsa unui acord al părţilor ori arbitrilor. asigurarea unui spaţiu corespunzător pentru desfăşurarea arbitrajului. Mecanismele administrative instituite de convenţie sunt preşedintele Camerei de Comerţ competente şi Comitetul special. g. În absenţa unei înţelegeri între părţi asupra măsurilor necesare pentru organizarea arbitrajului. f. numirea. de a determina locul arbitrajului şi de a fixa regulile de procedură pe care le vor urma arbitrii. 111 . îndeplinirea sau. după caz. Camera de Comerţ competentă poate fi din ţara pârâtului sau din ţara unde se află locul ales de către părţi. e. acesta va fi desemnat la cererea celeilalte părţi. constând în operaţiuni privind primirea. b. a arbitrilor şi a supraarbitrului şi. reşedinţa sa obişnuită sau sediul. la cererea arbitrilor. Într-un termen de 30 de zile de la data notificării cererii de arbitraj de către pârât. examinarea. consemnarea dezbaterilor în încheieri de şedinţă. îndosarierea actelor. 3 al art. de date. sunt libere să prevadă că litigiul lor va fi supus spre soluţionare unor arbitri numiţi pentru cazuri determinate. verificarea îndeplinirii formalităţilor de constituire a tribunalului arbitral. IV. IV prevede că ele vor fi luate de arbitrul sau arbitrii care au fost desemnaţi. în condiţiile stabilite de către părţi.2. înregistrarea şi evidenţa corespondenţei. 4. la cererea tribunalului arbitral şi a părţilor. furnizarea. precum şi a unei liste de arbitri. 1 al art. Ele au facultatea de a desemna arbitrii sau de a stabili modalităţile potrivit cărora vor fi desemnaţi arbitrii în caz de litigiu. În cadrul convenţiei de la Geneva. fără însă a se împieta asupra libertăţii de decizie a arbitrilor. Procedura arbitrală se desfăşoară conform par. Arbitrajul ad-hoc în Convenţia de la Geneva din 1961 În sistemul organizat de Convenţia de la Geneva din 1961. întocmirea şi păstrarea registrelor. asigurarea accesului la serviciile de secretariat ale arbitrajului. par. în momentul introducerii cererii de arbitraj. în conformitate cu convenţia arbitrală şi cu prezentele Reguli de procedură arbitrală. Dacă una dintre părţi nu şi-a desemnat arbitrul. precum şi orice alte asemenea lucrări necesare bunei desfăşurări a arbitrajului. punerea la dispoziţia părţilor a prezentelor Reguli de procedură arbitrală.a. părţile la un acord de arbitraj. ambele având caracter facultativ pentru părţi. informaţii sau documentaţii referitoare la soluţiile doctrinare şi jurisprudenţiale într-o anumită problemă. c. emiterea diverselor înştiinţări către părţi şi arbitri. urmărirea şi facilitarea arbitrajului astfel încât acesta să se desfăşoare în bune condiţii şi să se finalizeze în termenul stabilit. Autonomia arbitrajului ad-hoc s-a realizat prin extinderea puterilor conferite arbitrilor şi prin crearea unor mecanisme administrative prearbitrale.

la alegerea sa. Caracterul exclusiv înseamnă că abilitatea Curţii de arbitraj de a soluţiona un litigiu exclude.1. dacă părţile au încheiat în acest sens o convenţie arbitrală scrisă (art. Curtea de arbitraj de la Bucureşti are o competenţă specializată. a Curţii de arbitraj este determinată de prevederile Regulamentului. fără personalitate juridică. Cei trei membri sunt propuşi de preşedintele Curţii de Arbitraj (art. Dacă părţile nu s-au înţeles asupra locului arbitrajului. fie preşedintelui Camerei de Comerţ competente din ţara pârâtului. Curtea de arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României În conformitate cu art. competenţa instanţelor de drept comun. la alegerea sa. excluderea competenţei instanţelor judecătoreşti nu este absolută. rationae loci. să încuviinţeze măsuri de asigurare şi măsuri vremelnice cu privire la obiectul litigiului sau să constate anumite împrejurări de fapt. independentă în exercitarea atribuţiilor ce îi revin. Competenţa teritorială. Curtea de Arbitraj se compune din 35-40 arbitri. organizată şi funcţionând în conformitate cu prezentul Regulament. derogatorie de la dreptul comun. înaintea sau în cursul arbitrajului. Activitatea jurisdicţională a Curţii de arbitraj se desfăşoară numai în ţara noastră fie la Bucureşti. Forme al arbitrajului instituţional 5. pentru un timp de 3 ani. Colegiul Curţii de Arbitraj este numit de către Comitetul executiv al Camerei de Comerţ si Industrie a României. 1 al Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României. Tot astfel. pentru acel litigiu. fie preşedintelui Camerei de Comerţ competente din ţara pârâtului. alin.În cazul în care părţile au hotărât locul arbitrajului. Oricare dintre părţile interesate poate cere instanţelor judecătoreşti. Cu toate acestea. În unele cazuri însă. Caracterul voluntar presupune că sesizarea Curţii de arbitraj este posibilă numai în baza unei convenţii arbitrale. neguvernamentală. fie în orice altă localitate. dintre arbitrii înscrişi pe listă. Curtea de Arbitraj este condusă de un colegiu compus din: preşedinte. 5. dintre persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de Regulile de procedură arbitrală. reclamantul va putea să se adreseze. Curtea de Arbitraj de la Bucureşti este o instituţie permanentă de arbitraj. fie Comitetului special. vicepreşedinte şi trei membri. 3 din Regulament). Principala atribuţie a Curţii de Arbitraj constă în organizarea şi administrarea soluţionării pe calea arbitrajului a unor litigii comerciale interne sau internaţionale. Competenţa Curţii de arbitraj se defineşte prin caracterul ei voluntar şi exclusiv. dar există un dezacord asupra desemnării arbitrului unic sau o divergenţă între arbitri asupra măsurilor de luat. 1 din Regulament). 112 . care sunt numiţi de Comitetul executiv al Camerei de Comerţ şi Industrie a României la propunerea preşedintelui în funcţiune al Curţii de Arbitraj. 6. fie preşedintelui Camerei de Comerţ competente din ţara unde se află locul ales de părţi. reclamantul se va adresa. instanţele judecătoreşti sunt competente să asigure executarea hotărârilor arbitrale. părţile sunt obligate să supună litigiul dintre ele Curţii de arbitraj în temeiul unui acord internaţional.

la şedinţele de dezbatere a litigiului pot participa şi alte persoane. alin. 1 din Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de la Bucureşti. pârâtul va comunica reclamantului întâmpinarea împreună cu actele însoţitoare şi. sau. Cauzele de recuzare sunt cele prevăzute de lege pentru recuzarea judecătorilor. principala funcţie a Curţii de Arbitraj este de a organiza şi administra soluţionarea. Supraarbitrul va fi ales de cei doi arbitri. prin competenţă şi probitate. Un arbitru poate fi recuzat pentru cauze care pun la îndoiala independenţa şi imparţialitatea sa. 1 din Regulile de procedură arbitrală părţile pot participa la dezbaterea litigiului personal sau prin reprezentanţi şi pot fi asistate de avocaţi. În termen de 20 de zile de la primirea cererii de arbitrare. consilieri. părţile care au interese comune vor numi un singur arbitru. de asemenea. 21). 49. În temeiul dispoziţiilor art. care. se obligă să îndeplinească misiunea de arbitru cu nepărtinire şi cu respectarea strictă a Regulilor de faţă (art.În temeiul dispoziţiilor art. Arbitrii sunt independenţi şi imparţiali în îndeplinirea atribuţiilor lor. În caz de neînţelegere. se bucură de o reputaţie neştirbită şi are o înaltă calificare şi experienţă în domeniul dreptului comercial sau al relaţiilor economice internaţionale. 113 . ori de mai mulţi arbitri. să numească arbitri şi persoane neînscrise pe lista de arbitri. în mod valabil. 2. când tribunalul arbitral este compus din doi arbitri. În situaţia în care părţile nu au stabilit numărul arbitrilor. Poate fi arbitru orice persoană fizică de cetăţenie română. a acceptării de către arbitrul unic. Poate constitui o cauza de recuzare şi neîndeplinirea condiţiilor de calificare sau a altor condiţii privitoare la arbitri. dacă părţile au încheiat în acest sens o convenţie arbitrală scrisă. Tribunalul arbitral se consideră constituit pe data acceptării însărcinării de supraarbitru ori. în sensul că statul. interpreţi sau de alte persoane. Tribunalul arbitral este sesizat de reclamant printr-o cerere scrisă. câte unul numit de fiecare dintre părţi. ataşând dovada de comunicare. prevăzute în convenţia arbitrală. 17 din Regulile de procedură arbitrală). Una dintre părţi nu poate recuza arbitrul pe care l-a numit decât pentru cauze survenite după numire (art. Ei nu sunt reprezentanţii părţilor (art. confirmând că au acceptat numirea. o convenţie arbitrală numai în arbitrajul comercial internaţional. Membrii tribunalului arbitral vor semna un angajament prin care. alin. 14 din acelaşi regulament cuprind o prevedere specială. 26 din Regulile de procedură arbitrală). Dispoziţiile art. care are capacitatea deplină de exerciţiu a drepturilor. se bucură de încrederea lor (art. prin convenţia arbitrală. după caz. arbitrul va fi desemnat de preşedintele Curţii de Arbitraj. Părţile sunt libere ca. unităţile administrativ-teritoriale şi alte persoane juridice de drept public au facultatea de a încheia. litigiul se judeca de trei arbitri. o va depune la Curtea de Arbitraj. în afară de cazul când legea dispune altfel. pe data ultimei acceptări. Cu acordul părţilor şi cu încuviinţarea tribunalului arbitral. 31 din Regulile de procedură arbitrală). pe calea arbitrajului. 19 părţile stabilesc dacă litigiul va fi judecat de un arbitru unic sau de doi. a unor litigii comerciale interne sau internaţionale. Dacă există mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pârâţi. În conformitate cu prevederile art.

53. Amânarea se poate acorda o singură dată (art. În temeiul Regulilor de procedură arbitrală fiecare dintre părţi are sarcina să dovedească faptele pe care îşi întemeiază. În vederea soluţionării litigiului. limitele însărcinării arbitrilor şi desfăşurarea procedurii până la prima zi de înfăţişare. citând părţile. alin. procedura arbitrală ia sfârşit prin pronunţarea unei hotărâri arbitrale. Dacă reclamantul renunţă la arbitrare sau la însuşi dreptul pretins. În caz de împotrivire. încunoştinţând în acelaşi timp şi cealaltă parte. administrarea de probe la cererea unei părţi.Neprezentarea părţii legal citate nu împiedică dezbaterea litigiului. Tribunalul arbitral poate. În temeiul prevederilor art. cu excepţia situaţiei în care: necesitatea probei ar reieşi din dezbateri. înaintea sau în cursul arbitrajului. denumită sentinţă arbitrală. 46. 54 din Regulile de procedură arbitrală). tribunalul arbitral. afară numai dacă partea lipsă nu va solicita. Tribunalul arbitral nu poate să recurgă la mijloace de constrângere şi nici să aplice sancţiuni martorilor sau experţilor. tribunalul arbitral va soluţiona litigiul. tribunalul arbitral închide procedura arbitrală. ca şi constatarea anumitor împrejurări de fapt pot fi încuviinţate şi de tribunalul arbitral. administrarea probei nu pricinuieşte amânarea soluţionării litigiului. deşi legal citate. dacă apreciază că este necesară prezenţa lor la dezbatere ori administrarea unor probe (art. amânarea litigiului pentru motive temeinice. oricare dintre părţi poate cere instanţei judecătoreşti competente să încuviinţeze măsuri asiguratorii şi măsuri vremelnice cu privire la obiectul litigiului sau să constate anumite împrejurări de fapt. 47 din Regulile de procedură arbitrală). 50 din Regulile de procedură arbitrală). De asemenea. executarea acestor măsuri se solicită instanţei judecătoreşti competente (art. de asemenea. probele care nu au fost cerute în aceste condiţii nu vor mai putea fi invocate în cursul arbitrajului. În caz de necompetenţă a arbitrajului. În cursul arbitrajului. în afară de cazul în care s-a cerut amânarea pentru motive temeinice. va da o sentinţă parţială în măsura recunoaşterii. dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt. Tribunalul arbitral poate admite. cel mai târziu la această primă zi. nu se prezintă la termen. 56 din Regulile de procedură arbitrală. mai înainte de 114 . sub sancţiunea decăderii. În conformitate cu art. Orice cereri şi memorii ale părţilor şi orice înscrisuri vor fi depuse cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare. Dacă pârâtul recunoaşte o parte din pretenţiile reclamantului. în litigiu. pretenţia sau apărarea. Orice excepţie privind existenţa sau validitatea convenţiei arbitrale. 4 şi 5. ascultarea martorilor şi experţilor se face fără prestare de jurământ. măsurile asiguratorii şi măsurile vremelnice. tribunalul arbitral poate cere părţilor explicaţii scrise cu privire la obiectul cererii şi faptele litigiului şi poate dispune administrarea oricărei probe prevăzute de lege. numai dacă asemenea probe au fost solicitate prin cererea de arbitrare sau prin întâmpinare ori prin memorii depuse anterior primei zile de înfăţişare şi comunicate celeilalte părţi (art. trebuie ridicată. Pentru luarea acestor măsuri părţile se pot adresa instanţei judecătoreşti competente. Dacă ambele părţi. în condiţiile legii. constituirea tribunalului arbitral. În temeiul prevederilor art. în condiţiile legii. să amâne soluţionarea litigiului. prin cererea primită de tribunalul arbitral cel mai târziu în preziua dezbaterii. la cererea acestuia. 52).

conform legii. Curţii de Apel Bucureşti sau Tribunalului Municipiului Bucureşti. pe lângă Camera de Comerţ Internaţională a fost creată Curtea de arbitraj. Curtea de arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţională din Paris În vederea soluţionării litigiilor comerciale cu caracter internaţional. tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală. bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii. sentinţa arbitrală se investeşte cu formulă executorie. de partea împotriva căreia s-a pronunţat. Dacă tribunalul arbitral este compus dintr-un număr fără soţ de arbitri. dacă nu se întruneşte unanimitatea. ori în lipsa unei alegeri a legii locului unde se desfăşoară arbitrajul. hotărârea se ia. hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică. 71 din Regulile de procedură arbitrală). hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de art. dar numai după ascultarea părţilor şi consultarea celorlalţi arbitri (art. Sentinţa arbitrală este definitivă şi obligatorie. tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut. partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a fost legal îndeplinită. la cererea părţii câştigătoare. Procedura arbitrală este prevăzută de Regulamentul Curţii. 5. de îndată sau în termenul arătat în hotărâre (art. Cererea de investire se introduce la instanţa judecătorească competentă de la sediul Curţii de Arbitraj (art.2. nu este semnată de arbitri. conform înţelegerii dintre părţi sau. 66 din Regulile de procedură arbitrală). cu arătarea considerentelor pe care aceasta se sprijină (art. Dacă tribunalul arbitral este compus dintr-un număr cu soţ de arbitri şi aceştia nu cad de acord asupra soluţiei.constituirea tribunalului arbitral. de preşedintele Curţii de Arbitraj. 3533 din Codul de procedură civilă. 115 . Arbitrul care a avut o altă părere îşi va redacta şi va semna opinia separată. dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire. care se completează cu dispoziţiile legii aleasă de către părţi. se va proceda la numirea unui supraarbitru. Sentinţa arbitrală investită cu formulă executorie constituie titlu executoriu şi se execută silit întocmai ca şi o hotărâre judecătorească. 67). tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule sau inoperante. Ea se aduce la îndeplinire de bunăvoie. o va putea modifica sau va putea pronunţa o altă soluţie. nu arată data şi locul pronunţării. În caz de nexecutare. competenţa de a soluţiona acţiunea în anulare revine. În conformitate cu dispoziţiile art. 60 din regulile de procedură arbitrală). Supraarbitrul numit se va uni cu una dintre soluţii. hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele. Acţiunea în anulare poate fi introdusă în termen de o luna de la data comunicării hotărârii arbitrale (art. procedura arbitrală se închide printr-o încheiere a preşedintelui Curţii de Arbitraj. în funcţie de valoarea cererii arbitrale. 69 sentinţa arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru unul din următoarele motive: litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului. 59 din regulile de procedură arbitrală). cu majoritate de voturi. De asemenea. în lipsă.

Dacă încercarea de conciliere este fără rezultat.1. partea interesată va recurge la executarea silită. Curtea de arbitraj este sesizată printr-o cerere. Actul de misiune se semnează de părţi şi de arbitri. alta decât cele ale părţilor litigante. Dacă pârâtul are pretenţii împotriva reclamantului. Locul arbitrajului este stabilit tot de către părţi. Întâmpinarea pârâtului va indica mijloacele sale de apărare şi orice alte informaţii necesare în cauză. Sancţiunile se aplică de organizaţiile profesionale şi au un rol preventiv. 116 . interdicţia de a se adresa arbitrajului. arbitrul unic sau supraarbitrul este desemnat din oficiu de Curtea de arbitraj.Părţile au facultatea să prevadă ca litigiul lor să fie rezolvat de un arbitru unic sau de un complet format din trei arbitri. Dacă există însă o opunere. Regulamentul Curţii de arbitraj instituie o procedură de conciliere. locul desfăşurării şedinţei arbitrale. În caz contrar. În absenţa unei liste prestabilite. depunerea unei garanţii la intrarea în asociaţia profesională sau proviziuni pentru acoperirea cheltuielilor de arbitraj. Înainte de a fi pronunţată. sentinţa arbitrală este supusă controlului Curţii. suspendarea sau excluderea din asociaţia profesională. Hotărârile arbitrale se aduc la îndeplinire de bunăvoie de către părţile în cauză. un act prin care precizează misiunea lor. el va face o cerere reconvenţională. Executarea silită a hotărârilor arbitrale Hotărârile arbitrale se execută de către partea în cauză în mod voluntar. 6. obiectul litigiului şi problemele care vor fi soluţionate de arbitri. înainte de soluţionarea litigiului. în actul de misiune se trec: datele litigiului. părţile se pot adresa arbitrajului sau instanţelor de drept comun. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale 6. care solicită propuneri de la Comitetele naţionale ale Camerei de Comerţ. care o aprobă. Principalele sancţiuni de care dispun organizaţiile profesionale sunt următoarele: publicarea numelui comerciantului sau firmei care nu respectă hotărârea dată împotriva sa. care este invitat să-şi precizeze poziţia în termen de 30 de zile.2. interzicerea accesului la anumite burse sau pieţe. În acest scop. expunerea sumară a pretenţiilor. Pentru a fi executată în ţară. Arbitrul unic sau supraarbitrul trebuie să fie dintr-o ţară terţă. Cererea şi actele anexe se trimit în copie pârâtului. Sentinţa arbitrală este definitivă şi executorie. hotărârea trebuie să fie investită cu formulă executorie. Arbitrii întocmesc. părţile pot propune Curţii de arbitraj persoanele alese. Executarea de bunăvoie a hotărârilor arbitrale Hotărârile arbitrale pronunţate de Curtea de Arbitraj de la Bucureşti sunt definitive şi obligatorii. pecuniare sau disciplinare. Sentinţa trebuie să fie pronunţată într-un termen de 6 luni. Împotriva părţii care refuză să execute o hotărâre arbitrală pot fi luate sancţiuni morale. În situaţia în care părţile nu au încheiat o convenţie arbitrală. fiind confirmat de Curtea de arbitraj. Dacă părţile nu se înţeleg. 6. se determină de Curtea de arbitraj.

a). pentru un alt motiv. Condiţiile de regularitate ale sentinţelor arbitrale străine se desprind implicit din menţionarea cazurilor în care recunoaşterea şi executarea pot fi refuzate. în lipsa unor indicaţii în acest sens. e). b). că există vreuna din cauzele de nevaliditate enumerate în mod expres. lit. Prin art. Prevederile Convenţiei de la New York din 1958 instituie o prezumţie de regularitate a sentinţei arbitrale străine. sentinţa se referă la un diferend nemenţionat în compromis sau care să intre în prevederile clauzei sau ele conţin hotărâri care depăşesc prevederile compromisului sau ale clauzei compromisorii (par. 1. III din Convenţia de la New York din 1958. f. Prin prisma cazurilor de nevaliditate stabilite de Convenţia de la New York. decât dacă aceasta face dovada în faţa autorităţii competente a ţării solicitante. d. lit. 1. trebuie să producă o dată cu cererea următoarele acte: originalul sentinţei autentificat în mod convenit sau o copie a acestui original. lit. lit. originalul convenţiei scrise. cazurile de nevaliditate a sentinţei arbitrale străine sunt următoarele: a. constituirea tribunalului arbitral sau procedura de arbitraj nu a fost conformă cu acordul părţilor sau. sau după legea cărei. Convenţia de la New York din 1958 asimilează sentinţele arbitrale străine cu hotărârile judecătoreşti străine. părţile la convenţia de arbitraj erau. b. d). lovite de incapacitate sau că înţelegerea menţionată nu este valabilă în virtutea legii căreia părţile au subordonat-o. e. c). ori. prin care părţile se obligă să supună unui arbitraj toate diferendele sau anumite diferende care s-au ivit sau ar putea să se ivească între ele privind un raport de drept determinat. a fost dată sentinţa (par. ea nu a fost conformă cu legea ţării în care a avut loc arbitrajul (par. Enumerate limitativ de art. c. De asemenea. în virtutea legii ţării în care sentinţa a fost dată (par. recunoaşterea şi executarea unei sentinţe arbitrale străine vor putea fi refuzate dacă autoritatea competentă a ţării unde se cere exequatur-ul constată că obiectul diferendului nu este susceptibil de a fi reglementat pe calea arbitrajului.Reglementările convenţionale în materia arbitrajului comercial internaţional fac distincţie între recunoaşterea hotărârilor arbitrale străine şi executarea lor. lit. sentinţa este contrară ordinii publice a acestei ţări (par. sentinţa nu a devenit obligatorie pentru părţi sau a fost anulată sau suspendată de o autoritate competentă a ţării în care. partea împotriva căreia este invocată sentinţa nu a fost informată în mod cuvenit despre desemnarea arbitrilor ori i-a fost imposibil. 2. în conformitate cu legea acestei ţări (par. V se prevede că recunoaşterea şi executarea sentinţei nu vor fi refuzate la cererea părţii contra căreia este invocată. 1. în virtutea legii aplicabile lor. să-şi pună în valoare mijloacele sale de apărare (par. lit. lit. fiecare din statele contractante va recunoaşte autoritatea unei sentinţe arbitrale şi va acorda executarea acestei sentinţe conform regulilor de procedură în vigoare pe teritoriul unde sentinţa este invocată în condiţiile stabilite de reglementarea uniformă. Potrivit art. rezultă că pentru recunoaşterea şi executarea unei sentinţe arbitrale străine trebuie 117 . Partea care invocă sentinţa arbitrală. 1. spre a obţine recunoaşterea şi executarea ei. a). 2. 1. V al Convenţiei de la New York. b). în lipsă de convenţie.

într-unul din statele contractante. Prin circumscrierea sferei. depăşirea dispoziţiilor convenţiei de arbitraj (par. În cazul în care condiţiile de regularitate nu sunt îndeplinite. prin dispoziţiile acesteia (par. adică susceptibilă de executare de îndată ce a fost pronunţată şi să nu fie anulată sau suspendată. sancţiunea constă în refuzul recunoaşterii şi executării sentinţei arbitrale străine în întregul ei. IX nu menţionează şi ordinea publică. respectarea dreptului de apărare al părţii împotriva căreia este invocată sentinţa arbitrală.întrunite următoarele condiţii: competenţa organului arbitral care a pronunţat sentinţa să fie conformă cu acordul părţilor exprimat în compromis sau în clauza compromisorie. 118 . sau după legea cărui. între părţi să existe reciprocitate. lit. unei sentinţe arbitrale în temeiul prevederilor Convenţiei nu va constitui un motiv de refuz de recunoaştere sau de executare într-un alt stat contractant decât dacă anularea a fost pronunţată în statul în care. art. nu este de natură să împiedice recunoaşterea şi executarea ei într-o altă ţară. În consecinţă. motivele pentru care se poate cere anularea unei sentinţe arbitrale sunt următoarele: nevaliditatea convenţiei de arbitraj (par. nerespectarea dreptului de apărare (par. c). lit. b). d). Convenţia de la Geneva din 1961 cuprinde doar unele prevederi referitoare la regularitatea sentinţelor arbitrale străine. IX anularea. ori în lipsa unei înţelegeri. anularea sentinţei de arbitraj. 1. 1. 1. lit. în statul de origine. în ce priveşte valabila sa învestire şi limitele acestei învestiri. 1. în care ordinea publică nu ar fi încălcată. pentru nesocotirea regulilor sale de ordine publică. sentinţa arbitrală să fi devenit obligatorie pentru părţi. sentinţa a fost dată. lit. sentinţa arbitrală să nu fie contrară ordinii publice din statul unde se cere recunoaşterea şi executarea. a). constituirea organului arbitral şi procedura urmată să fi fost conformă cu acordul părţilor sau cu legea ţării unde a avut loc arbitrajul. Potrivit art. constituirea nevalabilă a tribunalului arbitral sau nerespectarea procedurii de arbitraj stabilită prin acordul părţilor. Între cauzele de refuz ale recunoaşterii şi executării sentinţei arbitrale.

Dreptul comerţului internaţional. Brânduşa Ştefănescu. Ioan Macovei. Editura Lumina Lex. Editura Junimea. 2 volume. 1980. Editura Junimea. Bucureşti. Tudor R. Editura Academiei. Editura C. 2006. Iaşi.BIBLIOGRAFIE Octavian Căpăţână. Dragoş Alexandru Sitaru. 1994. 1987. 1985. Bucureşti. 1983. Editura EDP. 2 volume. Editura Actami. Popescu. Bucureşti. Dreptul comerţului internaţional. Bucureşti. 1996. Carmen Tamara Ungureanu. 1999. Seergiu Deleanu.H. Tratat de drept al comerţului internaţional. Bucureşti. Dreptul comerţului internaţional. Dreptul internaţional al afacerilor. Instituţii în dreptul comerţului internaţional. 1995. 119 . Ioan Macovei. Beck. Ioan Macovei. 2 volume. volumul I. Dreptul comerţului internaţional. 1995. Mircea N. Editura „Universităţii Alexandru Ioan Cuza” Iaşi. 1987. Costin. Dreptul comerţului internaţional. Ioan Macovei. Iaşi.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful