TEORIA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

Conf. dr. Radu Dudău Facultatea de Filosofie Universitatea Bucureşti 11 ianuarie 2008

Capitolul 1

Fundamentele teoriei relaţiilor internaţionale
1.1 Concepte preliminare

Politică externă • Definiţie – acţiunea politică a unui stat care vizează influenţarea comportamentului altor state sau organizaţii internaţionale. • Agenţii politici interni: guvern, parlament, administraţie prezidenţială • Dimensiuni dominante: securitate externă, relaţii economice, asigurarea dominaţiei politice Politică internaţională • Definiţie – acţiunea conjugată de politică externă a unei multitudini de state pe scena internaţională • Structurată de comportamentul statelor dominante Relaţii internaţionale • Studiază nu doar acţiunea politică a statelor, ci orice mod de interacţiune dintre state şi organizaţii internaţionale care priveşte securitatea, bunăstarea şi dominaţia. În acest sens, organizaţiile religioase, firmele comerciale, grupurile de interes, partidele politice, organizaţiile teroriste, organizaţiile criminale, constituie toate obiectul de studiu al RI. 1

Geopolitică • examinează semnificaţia politică şi strategică a situării geografice a unui stat. Factorii importanţi sunt amplasarea, mărimea şi resursele naturale. In the abstract, geopolitics traditionally indicates the links and causal relationships between political power and geographic space; in concrete terms it is often seen as a body of thought assaying specific strategic prescriptions based on the relative importance of land power and sea power in the world history. (Oeyvind Oesterud (1988) “The Used and Abuses of Geopolitics,” in Jurnal of Peace Research, No. 2, p. 191) Totuşi, conceptele de politică internaţională şi de RI sunt frecvent folosite ca sinonime! Exemple: Hans-Otto Czempiel (1981) Internationale Politik, Padeborn Maurice Vaisse (2002) Les relations internationales depuis 1945, Armand Colin

1.2

Asumpţii generale ale RI

RI sunt un domeniu al ştiinţelor politice care studiază lumea săracă în drepturi şi îndatoriri a relaţiilor dintre state. În viaţa politică internă, statul deţine monopolul asupra exercitării legitime a violenţei. În politica internaţională nu există o autoritate supraordonată care să aibă monopol legitim asupra violenţei. De aceea, scena internaţională este una anarhică, adică ne-ierarhică. Puterea este adesea mai importantă decât dreptul în relaţiile internaţionale. Totuşi, experienţa individuală a oamenilor este una a reglementată de politica internă. Şi efectele economiei globale sunt transmise asupra individului prin intermedierea reglemetărilor specifice fiecărui stat. Problema centrală a RI poate fi formulată ca problemă a comportamentului optim al statelor în condiţii de anarhie internaţională. Un punct de vedere pesimist cu privire la natura umană şi la încrederea care poate fi acordată altor state îndeamnă la acţiune egoistă de maximizare a interesului propriu şi la evitarea sau, în cel mai bun caz, instrumentalizarea tratatelor şi acordurilor internaţionale. Dominantă va fi logica consecinţelor (logics of consequences). Pe de altă parte, a trata instituţiile internaţionale ca un 2

Vom observa că diferite şcoli de RI oferă răspunsuri diferite. cu valoare explicativă. în domeniul ştiinţelor sociale – în care sunt incluse şi ştiinţele politice. ori pot fi transformate în. Sovereignty: Organized Hypocrisy. dar reductibil la indivizi? Poate fi intenţionalitatea statelor redusă la cea a decidenţilor lor politici? Poate fi separată viaţa internă a statelor de politica lor internaţională? Cum se reflectă organizarea politică internă în lumea internaţională? Ce este interesul naţional? Cine şi cum îl determină şi prin ce mijloace este promovat? Este urmărirea interesului naţional mai presus de obligaţiile internaţionale. mai profitabil decât a adopta o poziţie de tip adversativ. ci au şi rol normativ. Elementele generale de definiţie ale statului sunt: • suveranitate internă • suveranitate externă • societate • teritorialitate Întrebări: Este statul un actor unitar. Logica adecvării (logics of appropriateness) în terminologia lui Stephen Krasner (1999)1 . Princeton University Press 1 3 . tipul de gândire teoretică Stephen KRASNER (1999). situaţii de tip win-win.vehicule indispensabile a urmăririi intereselor proprii şi a admite că situaţiile de interacţiune internaţională sunt. ori sunt acestea – şi trebuie – să fie atât de constrângătoare încât să ducă la formarea unei societăţi internaţionale? Care este sursa conflictelor dintre state? Sunt mai paşnice democraţiile decât statele autoritare? Cum ar trebui să fie alcătuită o eventuală (utopică?) societate mondială? Acestea şi multe alte întrebări vor fi abordate pe parcursul prelegerilor. aduce cu sine respectul faţă de normele internaţionale şi ideea că a coopera este. de cele mai multe ori. căruia îi poate fi atribuită intenţionalitate? Este statul o simplă ficţiune teoretică. deci şi RI – afirmaţiile (enunţuri factuale) nu sunt doar descriptive. va fi cea dominantă. Statul este singurul actor care contează în abordarea tradiţională a RI. De aceea. Este important să acordăm atenţie faptului că.

4 .adoptat – explicit sau tacit (prin influenţă) – este relevant pentru felul în care actorii politici percep realitatea şi aleg mijloacele de promovare a interesului naţional.

Să păstreze controlul asupra structurilor de putere şi a instituţiilor de guvernare din regnum sau civitas – stato desemnează şi instituţiile de guvernare şi de exercitare a puterii. el vorbeşte despre lo stato ca despre un agent capabil. Asta înseamnă.Capitolul 2 Începuturile teoriei relaţiilor internaţionale RI au apărut ca reflecţia asupra statului şi a războiului. Cambridge University Press. El consideră că stati au propriile lor fundamente şi vorbeşte de fiecare stato în parte ca având propriile legi. p. Bell. Quentin Skinner (1989) “The State”. la loialitatea cetăţenilor săi. după 5 . printre altele. 2. L. 96: Dintre toţii scriitorii de cărţi de sfaturi. Machiavelli în Il Principe exprimă cea mai constată voinţă de a distinge instituţiile din lo stato de cei care le conduc. Hanson (eds) Political Innovation and Conceptual Change. obiceiuri şi rânduieli. 3. Farr. să aleagă anumite cursuri de acţiune şi să apeleze. Il principe (1513) – precondiţii pentru ca principele să poată preveni decăderea statului pe care îl conduce: 1. Să menţină caracterul regimului (stato) existent. 2. J. Să nu sufere o pierdere teritorială – termenul stato folosit pentru a desemna teritoriul guvernat de un suveran. in T. and R.1 Bazele filozofiei moderne a statului Nicolo Machiavelli (1469–1527). în vremuri de criză. Ca atare.

întemeiate pe interes. Printre prescripţiile machiavelliene privind buna guvernare era aceea ca statul să fie mereu pregătit de război. precursor al filozofiei politice a liberalismului. La fel stau lucrurile şi cu relaţiile dintre state pe scena internaţională. oamenii sunt constrânşi la bellum omnium contra omnes. Însă oamenii nu acţionează mereu potrivit raţiunii. războiul nu este un fapt necesar. Spre deosebire de ipoteza/ficţiunea contractului social. John Locke (1632–1704) este un alt faimos reprezentant britanic al teoriei contractului social. Pentru a depăşi condiţiile insuportabile ale unei astfel de existenţe. dar unul posibil. libertate şi proprietate (Two Treatises on Government. Immanuel Kant (1724–1804). Der ewige Frieden (1795): Liber este acel individ care acţionează potrivit intereselor sale. Statul este o ordine socială necesară 6 . Este iniţiatorul unei gândiri politice raţionale. 1690). la baza cărora stau drepturile naturale la viaţă. Hobbes a făcut o analogie între relaţiile dintre state şi relaţiile dintre indivizi în starea pre-statală. pentru a proteja şi a repara drepturile celor afectaţi. În Leviathan (1651).cum ne lămureşte în chip limpede Machiavelli. În acest scop. În stare de natură. suveranul este singurul îndrituit să exercite violenţă şi să pedepsească încălcările contractului social. pentru a-şi asigura existenţa şi pentru a-şi mări puterea prin cuceriri. De aceea trebuie să existe statul. Locke concepe ideea de contract social ca rezultat al consensului cetăţenilor cu privire la forma de guvernare care le apără cel mai bine interesele. Dezvoltă ideea că raţional poate fi doar un stat construit pe baza intereselor individuale. Hobbes îşi imaginează situaţia prestatală a unei condiţii umane lipsită de constrângeri sociale. Libertatea celuilalt stabileşte graniţele libertăţii proprii. ajungând să dăuneze altora prin instrumentalizarea lor. oamenii încheie un contract social şi îşi desemnează un suveran a cărui sarcină de căpătâi este să vegheze la siguranţa supuşilor săi. ci uneori potrivit pasiunilor. ci şi despre arta guvernării (dello stato) şi despre cose di stato sau afaceri de stat. Locke presupune că oamenii au capacitatea intrinsecă de a coopera încă înainte de a întemeia un stat. că ceea ce discută el în Il Principe nu e doar despre cum trebuie să se comporte principii. dominată de dreptul celui mai puternic. Acţiunea individuală trebuie să respecte interesele individuale ale celorlalţi. În relaţiile dintre state. Thomas Hobbes (1588–1679). În ceea ce priveşte relaţiile internaţionale ale statelor.

Tratatele westfaliene. care nu poate renunţa la coerciţie. la care s-au adăugat şi rivalitatea dintre marile puteri ale vremii. Principiul neintervenţiei unui stat în afacerile interne ale altui stat. precum cea dintre Franţa şi Imperiul Habsburgic. Principiul obligativităţii respectării tratatelor internaţionale. Fiecare stat ar fi o parte a unei ordini internaţionale raţionale. care putea fi multiplicate în cantităţi imense. până în epoca revoluţiei industriale. dar şi interesele geopolitice ale Spaniei.şi constrângătoare. Au apărut arme cu potenţial de distrugere mult mărit. Principiul egalităţii formale între statele-naţiuni. Dacă statele ar fi întocmite raţional. proporţiile 7 . Principala motivaţie a războiului a fost conflictul confesional dintre catolici şi protestanţi. din acest punct de vedere. Acestea aveau să fie frecvent folosite ca paravan pentru încălcarea suveranităţii altor state. 2. Pentr prima dată. mitralierele şi gazul de luptă au dus la milioane de morţi şi mutilaţi. când statul a devenit mai eficient în a mobiliza pături largi ale populaţiei prin instituţia serviciului militar obligatoriu. Principiul suveranităţii statelor-naţiuni şi dreptul fundamental la autodeterminare politică. Schimbări semnificative nu s-au produs. care s-a purtat între 1618 şi 1648 în principal pe teritoriul Germaniei de astăzi şi care a implicat aproape toate statele europene. Neamestecul a devenit fundamentul suveranităţii de stat. care este şi astăzi atributul fundamental al statalităţii. Suediei şi Danemarcei. o cauză majoră a devenit ilegitimă: amestecul în treburile interne ale altor state. conţin patru principii fundamentale: 1. Statele care nu sunt sevitori ai cetăţenilor lor liberi sunt instrumentele suveranilor lor şi o sursă de conflict şi război în lume.2 Statul westfalian şi logica războiului modern Pacea Westfaliană – tratatele de pace de la Mănster şi Osnabrăck – constituie actul de încetare formală a Războiului de Treizeci de Ani. Un stat republican liber este cel susţinut de voinţa tuturor cetăţenilor săi. Ca temeiuri legitime pentru război rămăseseră cucerirea şi pretenţiile teritoriale. pe baza deciziilor cetăţenilor liberi. Astfel. 2. atunci nu ar mai exista războaie. Primul Război Mondial a avut toate caracteristicile unui conflict militar distructiv al epocii industriale: grenadele. indiferent de natura justificării intervenţiei. 4. 3. care sunt considerate deschizătoare ale epocii politicii moderne.

ci resursele industriale. un punct strategic de dispută între Franţa şi Germania. Germania. Imperiul Austro-Ungar s-a dezintegrat la finele Primului Război Mondial în numeroase naţiuni mici şi mijlocii ce au putut participa la conferinţele de pace din împrejurimile Parisului – Versailles. manipularea maselor prin discursuri naţionaliste care exultau virtuţile naţionale. Libertatea comerţului – ridicarea barierelor comerciale între naţiunile paşnice şi egalitatea condiţiilor de schimb comercial. Astfel. în ideea creării unei ordini internaţionale care să ofere condiţiile unei păci drepte şi stabile. În plus.pierderilor umane şi economice i-au făcut pe liderii puterilor europene să reflecteze asupra valorii păcii. În celebrul discurs pe care l-a ţinut în faţa Congresului american în ianuarie 1918 (cu 10 luni înainte ca Germania să accepte condiţiile de armistiţiu) Wilson a elaborat în 14 puncte principiile unei ordini internaţionale pacifice. Germain şi Trianon. istoria glorioasă şi cultul eroilor naţionali şi prezentau imagini negative ale duşmanilor. Primele cinci puncte sunt de ordin general: 1. preşedintele american Woodrow Wilson a propus un plan de pacificare şi democratizare a Europei. Dar discursul naţionalist a fost receptat şi de numeroasele minorităţi naţionale ale Europei. Decolonizarea şi dreptul la autdeterminare a statelor foste colonii. 2.3 Idealismul politic şi proiectele de eliminare a războiului La sfârşitul Primului Război Mondial. Ca atare. 3. jumătatea secolului XIX a adus naţionalismul ca noutate pe scena politicii europene. făcea din război o acţiune legitimă şi necesară. St. Bazinul Ruhr-ului a devenit. Scopurile războilui în secolul XX nu mai erau cucerirea unor teritorii de ordinul kilometrilor pătraţi. Autro-Ungaria şi Rusia aveau toate importante minorităţi care au găsit în război şansa de a se elibera de dominaţia altor popoare. Libertatea mărilor – dreptul la navigaţie liberă în afara apelor teritoriale. descrişi ca vicioşi şi cu intenţii sinistre. 5. 4. Abolirea tratatelor secrete dintre state – cu justificarea că numai tratatele încheiate cu acordul constituantelor democratice puteau fi juste. 2. Sevres. astfel. Dezarmarea – reducerea arsenalelor militare până la nivelul minim cerut de necesităţile de apărare a suveranităţii. 8 .

Tratatul de la Versailles. pentru a putea fi controlat. programul lui Wilson nu a fost ratificat nici de Congresul SUA. De asemenea. În plus. astfel că oamenii sunt capabili de ajutor reciproc şi colaborare. Din punct de vedere filozofic. nu este produsul naturii umane. aceasta s-a lovit de disponibilitatea redusă a marilor puteri de a se angaja militar pentru realizarea acestui principiu care. oricum. • Societatea internaţională trebuie să se reorganizeze pentru a elimina instituţiile care fac războiul posibil. menită să vegheze la menţinerea păcii – precursoarea Ligii Naţiunilor. Wilson a insistat cu consecvenţă asupra fundamentelor democratice ale păcii şi a dreptului popoarelor de a se autodetermina prin crearea de state naţionale. precum violenţa. idealismul de la finele Primului Război Mondial se baza pe următoarele convingeri: • Natura umană este esenţialmente bună sau altruistă. • Războiul este o problemă internaţională care cere eforturi colective multilaterale. Punctul 14 prevedea crearea unei organizaţii multilaterale a naţiunilor. ceea ce a constituit condiţii favorizante pentru cel de-al Doilea Război Mondial. Autodeterminarea minorităţilor. Punctul 11 prevedea recunoaşterea integrităţii teritoriale a României. contravenea naţionalismului dominant al epocii. care încurajează oamenii la acţiune egoistă. care reglementează statulul postbelic al Germaniei. • Comportamentul negativ. Programul wilsonian a avut un impact moral foarte important în epocă. s-a lovit de opoziţia Angliei cu privire la principiul libertăţii mărilor şi de insistenţa Franţei de a primi substanţiale despăgubiri de război din partea Germaniei. • Războiul nu este inevitabil şi frecvenţa sa poate fi redusă prin eradicarea sistemelor instituţionale care în favorizează. Aceste condiţii au dus la consolidarea spiritului revizionist al populaţiei germane. redând maselor largi ale Europei încrederea că viitorul poate fi lipsit de războaie. care a preferat continuarea politicii izolaţionismului american faţă de conflictele lumii europene. În practică.Următoarele opt puncte conţin prevederi specifice cu privire la statutul diferitelor state europene. ci al instituţiilor sociale improprii. nu doar naţionale. iar naţiunile trebuie să-şi reformeze sistemele politice astfel încât auto-determinarea şi guvernarea 9 . • Progresul social şi moral este posibil ca urmare a preocupării umane fundamentale faţă de bunăstarea altora – ideal iluminist.

Carr este interesat de aspectul exterior al statului. statul este caracterizat. adică preocuparea pentru asigurarea condiţiilor de supravieţuire a statului. publicat chiar înaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial. Statul contează în RI mai ales din punct de vedere al teritoriului. economia sau organizarea politică internă a statelor nu au de jucat un rol semnificativ în relaţiile dintre state. 2. ci pentru simpla etalare a superiorităţii de forţă militară. 1919–1939: An Introduction to the Study of International Relations (1939/1946). Există state puternice. A invoca moralitatea pentru a contracara acţiunea unui stat puternic este lipsit de sens şi iresponsabil. pe lângă teritoriu. cronologic şi conceptual.1 Teoria realismului politic Carr şi Morgenthau Şcoala realistă a RI stă. Conform dreptului internaţional. de populaţie şi de structură de guvernământ. ceea ce le face actori slabi 10 . Cel puternic nu înţelege decât o limbă: puterea opusă. Astfel. Aşadar. Edward Hallett Carr (1892–1982) Studiul său. 2. Elementele sale centrale sunt statul suveran – în sens westfalian – şi securitatea acestuia. fiind puţin interesat de viaţa sa domestică – conflicte politice. lor revenindu-le doar funcţia de instrumente ale puterii militare.4 2.democratică din interiorul statelor să contribuie la pacificarea relaţiilor dintre state. Teritorialitatea reprezintă acel aspect al statalităţii care poate fi apărat cu mijloace militare. la baza studiului academic al relaţiilor internaţionale. opresiune sau politică socială. după cum există state mici. era dedicat politicii europene interbelice. cu armate puternice. Morala şi ideile sunt flatus vocis. Convingerea lui Carr în supremaţia factorului militar în determinarea politicii externe a statelor l-a dus opână la a afirma că războaiele ultimului secol au fost purtate nu pentru cucerirea de teritorii. În relaţiile internaţionale domină dreptul celui mai puternic. Unele dintre acestea au teritorii întinse.4. dar sunt slabe din punct de vedere economic şi militar. altele sunt instabile din punct de vedere politic. The Twenty Years Crisis. Carr formulează cu claritate tezele fundamentale ale gândirii realiste: 1.

este guvernată de legi obiective care-şi au rădăcinile în natura umană neschimbătoare. conştient de tensiunea dintre cerinţele morale şi cele ale acţiunii politice. [Principala caracteristică a realismului politic este interesul definit în termeni de putere.] 11 . Power is the control of man over man. concentrată asupra identificării legilor obiective care o determină. se doreşte o abordare de tip ştiinţific a politicii internaţionale. Toate aceste state sunt obiecte ale jocului de interese al celor puternici. Realism assumes that interest defined as power is an objective category which is universally valid but not with a meaning that is fixed once and for all. objective and unemotional. universal validă. The Struggle for Power and Peace (1948). de asemenea. like society in general. Political realism is aware of the moral significance of political action. amoral. Politics Among Nations.] 4. [Politica. Hans Morgenthau (1904–1980) Lucrarea sa. ca şi societatea în general. [Realismul presupune că interesul definit ca putere este o categorie obiectivă.] 2. [Realismul politic este conştient de semnificaţia morală a acţiunii politice. Este. Pentru a înţelege politica internaţională. dar nu cu o semnificaţie fixată odată pentru totdeauna. prin urmare. Realismul este. ceea ce induce ordine raţională în politică li astfel face posibilă înţelegerea teoretică a politicii. The main signpost of political realism is the concept of interest defined in terms of power which infuses rational order into the subject matter of politics. not immoral. este suficient să ne concentrăm atenţia asupra actorilor puternici. nu imoral. SIX PRINCIPLES OF POLITICAL REALISM 1. and thus makes the theoretical understanding of politics possible. It is also aware of the tension between moral command and the requirements of successful political action.] 3. is governed by objective laws that have their roots in human nature which is unchanging: therefore it is possible to develop a rational theory that reflects these objective laws. prin urmare este posibil să dezvoltăm o teorie raţională bazată pe aceste legi obiective. Politics.pe scena internaţională. Political realism stresses the rational. Realism is therefore amoral.

(Morgenthau 1948/1993. “political man" must be abstracted from other aspects of human nature. Forma concretă a unei astfel be balanţe de putere poate fi pentarhia secolului XIX european. incapabilă de a rezista păcatului. 6. Si vis pacem. prin care puternicii zilei să fie confruntaţi cu alianţe militare care să le echilibreze potenţialul militar ameninţător. But. Political realism refuses to identify the moral aspirations of a particular nation with the moral laws that govern the universe. antropologie filozofică pesimistă. He asks “How will this policy affect the power of the nation?” Political realism is based on a pluralistic conception of human nature. Influenţe: • Reinhold Niebuhr.5. for he would be completely lacking in moral restraints. să se înarmeze 12 . 2. Există numai interes individual. in order to develop an autonomous theory of political behavior. sau opoziţia bipolară a Războiului Rece. statele au următoarele opţiuni: 1. Prevenirea sa nu se poate face decât prin construirea unei capacităţi militare suficiente pentru a contracara puterea actorilor agresivi. 4–16) Războiul este forma cea mai acută a conflictului internaţional de interese. iar acesta ţine finalmente de supravieţuire şi reproducere. para bellum.5 Concepţia realistă asupra asigurării securităţii externe a statului Pentru a-şi asigura securitatea externă. Este astfel necesară o logică a alianţelor strategice. The political realist maintains the autonomy of the political sphere. • Hobbes – analogie dintre lumea politicii internaţionale şi starea socială prestatală. realismul creştin – neîncredere în natura coruptă a omului. pp. It is the concept of interest defined in terms of power that saves us from the moral excess and political folly. A man who was nothing but “political man" would be a beast.

fie prin dobândirea de aliaţi. statele au recurs mereu la ambele căi. realiştii văd formarea alianţelor ca o strategie ce include atât recrutarea cât şi abandonarea alianţelor. o mai mare putere în caz de atac (apărare) şi prevenirea alierii aliaţilor cu adversarul (evitare) (Glenn H.1 Alianţele Alianţele sunt acorduri formale dintre state... nu pentru cineva sau ceva. Columbia: University of South Carolina) Dar pentru că majoritatea alianţelor nu au rezistat mult timp. o probabilitate redusă de a fi atacat (descurajare – deterrence). in Robert Rothstein (ed. Aliaţii oferă mijloacele de a contrabalansa ameninţările constituite de potenţialii agresori în lumea anarhică a politicii internaţionale. The Evolution of Theory in International Relations. Deşi alianţele sunt mai economice. evident. cu scopul de a-şi coordona comportamentul în cazul situaţiilor de urgenţă militară. statele au mai multe motive să se alieze. “Threat and Alignment”. in International Interaction 14. 1. Există trei şcoli de gândire realistă cu privire la alianţe. dar ele au fi dezavantaje. “Alliance Threats: A Neorealist First Cut”. Principalul beneficiu al unei alianţe este. în primul rând. deoarece permit împărţirea sarcinilor de apărare. în extinderea relaţiilor cu naţiunile care pot oferi creşteri imediate de securitate.). Potrivit acestei logici de realpolitik. Alianţele par a fi metoda preferată de creştere a capacităţii militare. să formeze alianţe 3. sau întreruperea relaţiilor cu naţiunile care sunt consumatoare (drain) de securitate” (Grace Scarborough şi Bruce Bueno de Mesquita. Având adversari comuni. Snyder (1991). Beneficiile de securitate într-o alianţă defensivă includ. Statele pot face asta fie prin înarmare. singura alianţă bună este aceea care poate fi dizolvată cu uşurinţă atunci când scade ameninţarea la adresa propriei securităţi. Acest lucru se realizează prin “schimbările de angajament în politica externă. Vol. securitatea.5. destrămânduse la dispariţia ameninţării comune. pentru a reduce potenţialul de ameninţare al adversarilor. După 13 . Alianţele sunt coaliţii care dau curs regulii realiste fundamentale a guvernării statului: mărirea capacităţii militare. Alianţele sunt văzute ca fiind împotriva cuiva. 2. să negocieze acorduri de control al armelor şi de dezarmare.2. 1988). (a) Prima dintre ele accentuează avantajele pe care le aduc alianţele.

Alianţele permit statelor agresoare să-şi combine forţa militară. (b) Cea de-a doua teorie accentuează dezavantajele încheierii unei alianţe. (c) Cea de-a treia şcoală de gândire realistă accentuează pericolele constituirii unei alianţe. George Kennan (1984. în această lume imperfectă.. cu efectul reducerii de securitate în ambele coaliţii. chiar dacă stadiile prin care s-a ajuns la această schimbare sunt rareori vizibile la un moment anume. există ameninţarea de a ajunge la dispute cu duşmanii aliaţilor. statele “nu ar trebui să aibă aliaţi eterni şi nici duşmani perpetui”. and the Coming of the First World War) a sintetizat acest punct de vedere: Relaţiile dintre naţiuni.” 14 . Situaţia la un moment dat nu este niciodată cu totul la fel cu situaţia de cinci ani mai târziu – într-adevăr. Russia. libertatea de acţiune politică viitoare este redusă. probabil. schimbându-se subtil de la zi la zi în moduri dificil de detectat cu miopia momentului şi greu de discernut chiar şi din perspectiva unui moment viitor. 238) În plus. Sunt citate cinci motive pentru evitarea completă a alianţelor: 1.influenţa pe alţii prin reducerea numărului de parteneri suplimentari cu care se poate alinia şi reduc avantajele de negociere ce rezultă din crearea unei ambiguităţi deliberate cu privire la propriile intenţii. uneori este semnificativ diferită. The Fateful Alliance: France. aade aceea. 2. Cel mai mare risc este acela de a lega un stat printr-un angajament care poate deveni mai târziu defavorabil. (p. limitări asupra comportamentului guvernului la date necunoscute în viitor. constituie o substanţă fluidă.. omul de state înţelept şi experimentat se fereşte de regulă de angajamente care vor constitui. Reducerea de incertitudine realizată prin astfel de informaţii poate fi tot ceea ce e necesar pentru a facilita dorinţa agresorului de a ataca un alt stat. Alianţele ameninţă duşmanii şi-i motivează să încheie contraalianţe. precum şi susţinerea de care are nevoie un potenşia beligerant.cum s-a exprimat Lodul Palmerston în 1848. Astfel. Bueno de Mesquita (1981): “alianţele revelează orice susţinere suplimentară de care se poate bucura un stat. în situaţii impredictibile. întotdeauna în mişcare. Mai departe. alianţele reduc capacitatea statului de a.

5. Dar sub asumpţia că toate statele urmăresc să-şi mărească puterea militară. Puterea ce rezultă dintr-o atare colaborare l-ar opri pe potenţialul atacator din cursul său expansionist.” 4. Managementul relaţiilor intra-alianţă este necesar pentru a descuraja fiecare membru să-şi agreseze iresponsabil duşmanii. cei ameninţaţi vor fi motivaţi să depăşească diferenţele dintre ei şi să se unească într-o alianţă defensivă. toate statele sunt potenţiali adversari. aliaţii trebuie să descurajeze “defectarea” din alianţă şi să asigure că angajamentele reciproce ale aliaţilor sunt onorate. ele trebuie să controleze comportamentul propriilor aliaţi. logica realismului politic cu privire la asigurarea securităţii statelor duce la sistemul de schimbare a alinierilor militare numit “echilibrul de putere” (balance of power ). astfel că fiecare trebuie să-şi mărească puterea pentru a se putea apăra. Premisa fundamentală a acestei teorii este aceea că slăbiciunea invită atacul celui mai puternic. iar agresiunea potenţială nu poate fi descurajată decât printr-o forţă opusă. în perioada de dintre Congresul de la Viena (1815) şi 1960. Centrală pentru acest concept este ideea că pacea este rezultatul unei distribuţii internaţionale de putere în care nici un stat nu este suficient de puternic pentru a-i domina pe toţi ceilalţi. asigură prin re-aliniere cea mai uniformă distribuire de putere. Alinierea este o mutare din partea unui neutru spre o coaliţie sau alta. Raţionamentul mecanismului echilibrului de putere este că un sistem internaţional bazat pe suspiciune şi competiţie. războaiele dintre aliaţi au fost obişnuite. De altfel. După cum avertiza Thomas Jefferson. în care fiecare stat îşi urmăreşte independent propriul interes. mai mult de 25% dintre partenerii de coaliţie au ajuns la război unul împotriva celuilalt. Realiştii cred că statele sunt duşmani naturali. Odată ce statele îşi pun forţele laolaltă. Dacă un stat sau o alianţă de state dobândeşte suficientă putere pentru a-i domina pe ceilalţi. că nu există prieteni sau adversari permanenţi.3. De asemenea. Formarea alianţelor poate atrage părţi altminteri neutre în coaliţii opuse.2 Echilibrul de putere În condiţii de anarhie internaţională. 2. Este încurajată în primul rând de nevoia de a descuraja un potenţial 15 . “alianţele pot duce la înlănţuire (entanglement). 5. ameninţând astfel securitatea celorlalţi membrii ai alianţei. Există mereu posibilitatea ca aliatul de astăzi să fie duşmanul de mâine.

Sistemul eurocentric de la mijlocul secolului al XVII-lea până la Primul Război Mondial este privit îndeobşte ca epoca de aur a balanţei de 16 . • trebuie să nu fie instituţii supranaţionale capabile să interfere cu alinierile şi realinierile statelor. formarea unor coaliţii de putere aproximativ egală. Pentru menţinerea unei distribuţii egale de putere. realiştii recomandă respectarea anumitor reguli de constituire a alianţelor. Aceste condiţii au caracterizat mediul politicii internaţionale de dinainte de al Doilea Război Mondial. • statele trebuie să aibă informaţie precisă despre capacităţile şi motivele celorlalţi. Majoritatea statelor nu îşi asumă riscul de a rămâne nealiniate. Procesul de formare al alianţelor de balansare a puterii duce. • trebuie să fie o zonă geografică limitată. o putere care nu este imediat ameninţată de creşterea influenţei unei alte puteri trebuie să joace rolul de factor de echilibru (balancer). De exemplu. Marea Britanie a jucat adesea acest rol prin alăturarea constantă la coaliţia mai slabă. Trebuie însă să ne întrebăm dacă aceste asumpţii mai sunt valabile şi astăzi. limitând puterea statului în ascensiune. • statele trebuie să aibă sisteme de arme care inhibă atacurile preemptive – mobilizările rapide pentru război şi atacurile de primă lovitură – şi războaiele de anihilare. dacă asumpţiile realiste asupra mecanismului balanţei de putere sunt valide. • statele trebuie să aibă structuri politice asemănătoare. • trebuie să fie un număr suficient de state pentru a forma alianţe şi pentru a le putea dizolva cu promptitudine. La urma urmei. atunci perioadele istorice în care precondiţiile de bază sunt îndeplinite trebuie să fie şi perioade predominant pacifice. • capacităţile statelor trebuie să fie aproximativ egale. în mod natural.agresor. în cele din urmă. • liderii naţionali trebuie să aibă libertate de acţiune. Astfel. • statele trebuie să aibă o cultură politică comună în care regulile regimului de securitate sunt recunoscute şi respectate. astfel că rezultatul calculului balanţei de putere este. la contra-alianţe.

În această perioadă au avut loc în mod frecvent războaie între puterile europene. La fel de discutabilă este şi premisa realistă a securităţii mărite a statelor cu potenţial militar superior. în loc de a accepta războiul ca un instrument de politică naţională.5. O ipoteză explicativă este că balanţa puterii a fost înlocuită cu balanţa terorii nucleare. nu mai puţin de cinci cazuri în care atacatorul era mai slab din punct de vedere militar decât statul atacat (Singer şi Small 1974). 17 . între 1815-1848 şi între 1871–1914. Ca atare. în cele nouă războaie dintre marile puteri de după Congresul de la Viena. că puterea mărită a unui stat poate ameninţa într-atât adversarii încât aceştia găsesc raţional să lanseze atacuri preemptive. Se pare. Alianţele rigide constituite în cele două blocuri ideologice ale Războiului Rece nu au îngăduit mişcările de aliniere şi realiniere rapidă cerute de eficienţa balanţei de putere. Astfel. Proporţiile catastrofice ale războiului şi conjunctura declanşării sale i-au dus pe gânditorii liberali să vadă în balanţa de putere cauza acestui conflict. în ideea că ţările doritoare de pace ar putea descuraja colectiv agresiunea. sistemul să răspundă împotriva oricărei agresiuni sau încercări de control hegemonial. Dar şi mai distructive au fost războaiele declanţate atunci când balanţa de putere nu funcţiona. nu un instrument de prevenire. în care agresiunea oricărui stat să primească un răspuns colectiv. Specific. Proiectul Correlates of War (CoW) de la Universitatea din Michigan contabilizează. teoria securităţii colective propunea ca: 1. în ciuda celor două episoade de “pace lungă”. aşadar.putere. se pare că enormul potenţial de ameninţare reprezentat de arsenalele nucleare a fost principalul suport al păcii. Liga Naţiunilor s-a născut din această convingere. războiul dintre marile puteri a dispărut cu desăvârşire.3 Sistemele de securitate colectivă Izbucnirea Primului Război Mondial a discreditat în cea mai mare măsură politica balanţei de putere. 2. securitatea colectivă se bazează pe inhibarea războiului prin ameninţarea colectivă. După al Doilea Război Modial. Asumpţiile conceptului de securitate colectivă Preşedintele Wilson a exprimat cea mai vehementă critică la adresa politicii balanţei de putere. Proiectul liberal era de a înlocui politica alianţelor cu aceea a unui sistem de securitate colectivă.

18 . Mai mult. precum şi invazia Etiopiei de Italia (1935) au fost condamnate ferm. cele două superputeri şi-au menţinut superioritatea militară şi dependenţa aliaţilor. ocuparea Cehoslovaciei de Germania nazistă nu a dus la un răspuns colectiv. Introducerea rachetelor balistice intercontinentale (ICBM) a redus dependenţa superputerilor de prezenţa militară pe teritoriul ţărilor satelit. 1945–1950 • Bipolaritate: SUA-URSS.g. dacă vom avea o naţiuni puternice şi sănătoase ale Statelor Unite.g. să implice participarea tuturor statelor. dar nu au fost sancţionate solidar. Chinei. să creeze o organizaţie internaţională menită să identifice actele de agresiune şi să organizeze un răspuns militar la adresa lor. SUA–România.2. Polonia–Germania). Agresiunea Japoniei împotriva Manciuriei (1931) şi a Chinei (1937). O explicaţie ţine de progresul în tehnologia militară. principiulself-help a redevenit singura garanţie a securităţii de stat.. 1950–1970 • Bipolicentrism: Între 1970–1989. Revenirea politicii echilibrului de putere După al Doilea Război Mondial. Preşedintele Nixon a fost un adept explicit al teoriei balanţei de putere: “Trebuie să ne amintim că singura perioadă din istorie când am avut o perioadă extinsă de pace a fost atunci când am avut o balanţă a puterii. împreună cu ideea că pacea este mai degrabă rezultatul puterii naţionale decât al celei multilaterale. respectiv a sateliţilor. partenerii mai slabi de coaliţie au primit mai mult spaţiu de manevră.. De aceea. Japoniei. nu doar a unui număr suficient pentru a-l opri pe agresor. URSS–Franţa) sau cu ţări de rangul doi (e. izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial este socotită eşecul politicii de securitate colectivă. Uniunii Sovietice. 3.. securitatea colectivă nu a fost implementată de chiar puterile care au iniţiat-o.. stabilind relaţii atât cu hegemonul lagărului opus (e.” Modele postbelice ale balanţei de putere • Unipolaritate: SUA.. fiecare balansându-se reciproc. Totuşi. precum şi nevoia de a avea un sistem integrat de control al armamentului. Spre dezamăgirea avocaţilor săi. Lumea va fi mai sigură . la nivelul alianţei. Europei..

Iaşi: Institutul European. O analiză teoretică (1959.. risipite în nebunia distructivă a războiului.Capitolul 3 Teoria neorealistă a relaţiilor internaţionale 3. Războaiele pornesc din egoism. .. atunci războiul trebuie eliminat prin înnobilarea oamenilor sau prin asigurarea readaptării lor psiho-sociale. 19 . rom. 2001 Waltz distinge trei „imagini“ ale studiului RI: 3.Bertrand Russell considera că limitarea instinctului posesiv este o premisă a păcii (Political Ideals. Locke) – nivelul comportamentului individual Conform primei imagini a relaţiilor internaţionale. p.1. (p.Dacă acestea sunt cauzele fundamentale ale războiului. 24) Dacă atribuim dificultăţile actuale unor deficienţe de cunoaştere..1 Întemeierea neorealismului Kenneth N. cauzele majore ale războiului se găsesc în natura şi comportamentul omului. 42) Alţii sunt de părere că mărirea şanselor de pace nu depinde atât de o schimbare a “instinctelor”. cât de o canalizare a energiilor ce sunt. dar ceea ce au în comun este ideea că dacă vrem să avem o lume mai paşnică trebuie să schimbăm oamenii. . Waltz. educaţia poate deveni un remediu împotriva războiului. statul şi războiul. trad. deocamdată.. din direcţionarea greşită a unor impulsuri agresive. (p. din stupiditate.1 Natura umană – antropologie politică a clasicilor gândirii politice (Hobbes. 25) Recomandările sunt diverse. Omul. Columbia University Press).

ca ultim exemplu. Aceste restricţii.3 Interacţiunile interstatale – tiparele de comportament în sistemul internaţional Când există atâtea state suverane. (p. Deşi fiecare definiţie consideră cruciale aspecte diferite. Pentru a ieşi cu bine dintr-un astfel de conflict. O astfel de explicaţie poate fi legată de un tip de guvernământ despre care se crede.2 Structura internă a statului – ideea că politica externă este un reflex al politicii interne Recursul la defecte interne pentru a explica acele acţiuni externe ale statului care duc la război poate îmbrăca multe forme. explicaţia se poate referi la neajunsuri geografice sau economice sau la lipsuri prea vag definite ca să poate fi etichetate. cât şi din punctul de vedere al conduitei psiho-sociale.1. (p. 20 . 26) 3. Explicaţia mai poate viza şi defectele unei guvernări care nu este rea. Astfel. o ţară poate susţine că nu şi-a câştigat frontierele “de drept”.1. S-a observat. reforma recomandată este considerată a fi o bază suficientă pentru a asigura pacea mondială. că aceste frontiere sunt necesare pentru a-i asigura securitatea şi că un război prin care să-i extindă teritoriul în măsura dorită este justificat sau chiar necesar. De exemplu. Woodrow Wilson – la autodeterminarea naţională şi organizarea democratică modernă.. că este rău. când nu există nici un sistem juridic care să se poată aplica în relaţiile dintre acestea. de altfel lăudabile în intenţia lor originară. toate susţin la unison că pacea va fi instaurată în lume dacă şi numai dacă toate statele vor fi reformate. 88-89) Dar în ce mod ar trebui schimbată structura statelor? Care ar fi definiţia standard a unui stat bun? . astfel.. că restricţiile impuse guvernului în vederea respectării drepturilor cetăţeneşti constituie impedimente în elaborarea şi implementarea politicii externe. îndeobşte. în sine. când fiecare stat îşi judecă necazurile şi ambiţiile în funcţie de ceea ce-i dictează propria raţiune sau dorinţă – conflictele trebuie să apară şi uneori se ajunge la război. Immanuel Kant îl raportează la principiile abstracte ale dreptului. de multe ori se consideră că privaţiunile impuse poporului de către tiran produc nişte tensiuni ce îşi pot găsi expresia în atacurile împotriva străinilor. pot avea efectul nedorit de a îngreuna sau a face imposibile acţiunile pe care trebuie să le întreprindă guvernul respectiv pentru menţinerea păcii în lume.atât ca structură moral-intelectuală. 90) 3.Karl Marx defineşte termenul de “bun” în funcţie de proprietatea asupra mijloacelor de producţie. Şi. Mai precis. (pp.

Întreprinderile mari determină evoluţia preţurilor mai mult decât cele mici. statul şi sistemul de state sunt atât de importante pentru orice încercare de înţelegere a relaţiilor internaţionale. (p. Astfel. fiecare. Aşa cum interesul propriu al întreprinderii este motorul economiei de piaţă. 163) Toate cele trei imagini fac parte. o structură politică este definită prin trei elemente (1979: 79): (a) principiu de organizare (b) specificarea funcţiilor unităţilor diferenţiate formal 21 . Elementele sistemului internaţional rămân mereu aceleaşi: statele. încât rareori se întâmplă ca un analist să se concentreze asupra unei singure imagini. Omul. totuşi. la fel este. Analogia cu teoria relaţiilor internaţionale este imediată. în politica internaţională. ignorându-le pe celelalte două. ele determină structura sistemului pieţei libere (Waltz 1979: 70ff). ştiinţele politice erau dominate de teoria sistemelor. Pentru a le formula. în lucrarea sa din 1979.statul trebuie să se bazeze pe propriile sale mijloace. dar structura sa – distribuţia puterii între state – este. Conceptul de „sistem internaţional“ este preluat din vocabularul ştiinţelor sociale. ordine care stă la baza securităţii. Piaţa economică îşi găseşte paralela în piaţa de putere construită de Waltz. Potrivit lui Waltz. dacă este respectată de toţi participanţii. 164) Cu toate acestea. aceea de a aduce ordine în lumea statelor. Piaţa ideală nu constă decât în întreprinderi aflate în concurenţă reciprocă. fiind lipsită de intervenţia statului. În anii ’50. Sistemele sunt definite potrivit nevoilor lor funcţionale: anumite funcţii sau sarcini trebuie îndeplinite într-un sistem politic pentru ca acesta să se poată reproduce într-un anumit mediu. acţiunea individuală (self-help) a statelor pentru a-şi reduce vulnerabilitatea militară (1979: 91). în transformare. în care nu exită o autoritate supraordonată de reglementare. Ea rezultă din acţiunile statelor care îşi urmăresc. Waltz declară predominanţa celei de-a treia imagini – sistemul internaţional – în RI. Waltz importă din teoria economică modelul microeconomiei. (p. potrivit lui Waltz. Theory of International Politics. ca să spunem aşa. din natură. Este însă vorba despre o ordine care nu urmează nici un plan. de eficienţa cărora trebuie să se ocupe în mod constant. propria securitate. Funcţia primară a sistemului de state suverane este. Această observaţie stă la baza sugestiei lui Waltz că sistemul internaţional este guvernat de legi obiective. Piaţa liberă este un mediu anarhic.

Statele mici au alternativele înregimentării (bandwagoning) sau a balansării (balancing). elementul decisiv. Totuşi. în sine. ci sisteme regionale de state în care concurează pentru putere puteri regionale.g. cu avantaje şi dezavantaje (personalizarea statului. fiecare dintre aceste sisteme poate fi analizat conform principiilor neorealismului. and the Sources of Multipolar Stability”. pp. în vreme ce balansarea reprezintă alierea cu alte puteri. în scopul neutralizării potenţialului de ameninţare. abia după încheierea acestuia au devenit vizibile noile linii de conflict. desigur. dar nu este lipsită de ordine. o asumpţie simplificatoare. dificultatea de a explica 22 . Înregimentarea reprezintă alinierea cu statul puternic care reprezintă un potenţial de ameninţare. care este rolul statului cu privire la propria societate? Pentru cine vor statele să asigure securitate: pentru o minoritate elitistă? Pentru un grup de putere? Pentru o societate liberă? Nu se poate răspunde la această chestiune fără a lua în considerare organizarea internă a sistemului politic. Deşi unele teorii sociale identifică statul cu un actor unitar (e. Structura sistemului de state rezultă din numărul de actori puternici – discuţie sisteme bipolare. Structura RI este anarhică. cu viziuni diferite asupra lumii şi cu moduri de comunicare diferite. cu situaţia statelor în lumea anarhică a politicii internaţionale. Statele sunt constructe sociale care. iar nu structura internă a statelor. Astfel. Astăzi lumea statelor nu mai este structurată de tipurile europene de ideologie. nici inevitabil. sisteme multipolare. in International Security 23. Constelaţia internaţională de state este. 40–79: Nu există un sistem internaţional. Balanţa de putere are un efect stabilizator. ci de sisteme culturale diferite. “After Pax Americana: Benign Power. Războiul nu este. Unii autori neorealişti (e. în cea mai mare parte funcţionează prin mecanisme raţionale. acesta nu are dorinţe. Dar. Wendt 1999). în principiu. nici necesar. Stephen Krasner 1999) propune identificarea statului ca actor de politică internaţională cu liderii acestuia. Apoi. de la Hobbes. Este. neorealismul contemporan se desprinde de teoretizarea Războiului Rece. În fapt. Regional Integration. socialism ori liberalism. Charles Kupchan (1999). este de discutat în ce măsură se susţine analogia realiştilor şi a neorealiştilor dintre starea de natură. pasiuni şi nevoi proprii. aşadar.g.(c) distribuirea capacităţilor (distribution of capabilities) peste acele unităţi.

“După încheierea războiului rece. avea să se schimbe odată cu procesul de democratizare. importanţa crescută acordată drepturilor omului. politica externă nu mai este domeniul exclusiv al executivului. pesimiştii arată spre războaiele aparent nemotivate pe care unele democraţii ale lumii le pornesc împotriva unor state care nu constituie o ameninţare directă. prin politica lor externă.” 1 23 . cu instituirea parlamentelor. eforturile internaţionale de a preveni sau de a reduce efectele unor dezastre ecologice sau naturale. Totuşi. Waltz a respins cu consecvenţă istoricizarea analizei sistemului internaţional. Între 1974 şi 1980. pe de a altă parte. mai mult de jumătate din ţările planetei erau. puterile democratice manifestă susţiPotrivit lui Kupchan şi Wittkopf (1999: 47). spre ororile Holocaustului şi spre izbucnirea Războiului Rece. şi idealismul. Este relevant să observăm cum realismul şi neorealismul. a partidelor şi a opiniei publice. multitudinea acordurilor de control al armamentului. Deşi au avut loc reveniri la situaţia anterioară începând cu 1993. Pe de altă parte. la Hobbes. intervenţiile umanitare. spre efectele perverse ale tratatelor de liber-schimb care au dus la creşterea de tarife compensatorii şi spre evidentul recul al democraţiei în unele state importante pe scena internaţională. Democraţiile integrează societatea în mecanismele de decizie ale statului. spre reţinerea de la intervenţia umanitară în mai multe situaţii de criză gravă din ultimul deceniu. Aceasta rată a crescut în anii ’80. De fapt. totuşi. din nou. în cel de-al treilea val. este produsul imaginar al situaţiei-limită de bellum omnem contra omnes. Pe de altă parte. potrivit lui Hobbes. decizia sa dictând comportamentul internaţional al statului. numărul democraţiilor lumii a crescut considerabil. Carr (1946) a discreditat utopismul wilsonian arătând spre ruinele Europei de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. numeroase tendinţe globale de după Războiul Rece par să confirme. Dar. Dar viaţa de zi cu zi a statului nu se bazează pe scenariul razboiului ameninţător. democratice. care au impus limitări semnificative asupra libertăţii suveranilor de a acţional în politica externă.natura constrângerilor asupra comportamentului politic al liderilor). perspectiva liberală: răspândirea democraţiei1 . Statul. pentru prima dată. astfel că în 1992. mai bine de 30 de ţări s-au convertit de la regimuri dictatoriale la regimuri democratice. De circa 100 de ani. creşterea comerţului liber global. în viaţa internă a statului. statul erodează cel mai mult încrederea cetăţenilor săi atunci când îi conduce în război. imaginea premodernă a suveranului care. realiştii accentuază excesiv starea excepţională de teamă de război. îşi exprima voinţa prin legi şi reguli iar pe plan extern era egalul altor suvernani. tendinţa globală de democratizare continuă. pe de o parte. Astfel. selectează anumite intervale istorice ca dovezi empirice. iar angajamentul democratic al Rusiei a fost pus la îndoială în 1996. etc.

Totuşi.nere pentru opoziţia ilegală din statele autoritare. Ideea este că creştrea puterii militare a unui stat creează un senzaţie de in24 . Tucidide. presupune cooperare internaţională. 889–912: Condiţiile interne ale politicii statelor sunt deteminate. cât şi pe timp de pace. Peter Gourevitch (1978). Războiul Peloponesului: “Ceea ce a făcut războiul inevitabil a fost creşterea puterii ateniene şi teama pe care aceasta i-a cauzat-o Spartei”. sau chiar material. 3. Dar un efect nedorit al acestui tip de raţionament este aşa-numita dilemă a securităţii. valoarea supremă a viziunii reliste. încurajând-o prin anumite gesturi. În ceea ce priveşte UE. Organizaţiile internaţionale funcţionează numai în măsura în care statele le respectă regulile. independenţa sa militară faţă de SUA poate fi realizată doar prin instituirea unei forţe paneuropene de apărare. Studiile privind cea de-a doua imagine şi cea de-a doua imagine răsturnată se bazează pe asumpţia unei „texturi poroase“ a învelişului exterior al politicii statelor. in International Organizations 32. Cooperarea este esenţială pentru politica de securitate a statelor atât în vreme de război. Aceste noi dezvoltări teoretice exercită asupra neorealismului presiunea de a renunţa la asumpţia statului reificat ca „actor unitar“. în viziunea sa. de relaţiile internaţionale ale statului. “The Second Image Reversed: The International Sources of Domestic Politics”. Neorealismul cultivă respingerea instituţiilor internaţionale şi a cooperării internaţionale. pp. Statele se adaptează mediului internaţional nu doar prin comportamentul lor exterior. Cea de-a „doua imagine“ a lui Waltz nu doar că nu poate fi neglijată. în parte. politica internă explică o parte a relaţiilor externe. socială şi politică.1. Cu toate acestea. De aceea a fost NATO o organizaţie atât de atrăgătoare pentru statele Europei de est. informaţii. Dar Waltz nu ia în considerare aceste aspecte. Pe plan intern. ci şi prin structura lor internă. de ce au loc războaiele? Răspunsul realismului şi al neorealismului trimite la natura conflictuală a anarhiei internaţionale. Doar statele contează ca actori ai politicii internaţionale. dar este însoţită de o a „doua imagine răsturnată“ (second image reversed). Interesant este că această viziune nu e lipsită de o anume plauzibilitate. statul este. o ierarhie perfectă al cărui vârf decide pentru întreg sistemul. tocmai securitatea.4 Dilema securităţii Aşadar.

riscă să fie expus acţiunilor agresive ale celui dintâi. întâmplător. Trădătorul îşi poate potoli foamea. după cum susţin unii autori. Dacă celălalt stat nu-şi măreşte capacitatea militară. Concluzia este că ambele cursuri de acţiune au ca efect un sentiment diminuat de securitate. la rândul său. într-adevăr. pe de altă parte îşi măreşte capacitatea militară. ceea ce. Într-o acţiune de cooperare. cerbul să scape. însă are implicaţii deosebit de importante. totodată.securitate a altui stat. într-un moment în care toţi suferă de foame. Dar oricare din ei se poate sătura şi cu un iepure şi dacă se iveşte unul prin preajmă. Fiecare îşi poate potoli foamea mâncând a cincea parte dintr-un cerb. nici măcar cea dominantă. în care toţi au acelaşi obiectiv şi sunt în aceeaşi măsură interesaţi de proiect. 171–172) 25 . Securitatea nu este. unul din cei cinci îl prinde. Mai mult. Dacă. Povestea este simplă. astfel că va trebui să se înarmeze. singura dimensiune a politicii internaţionale şi. dar lasă. care este întemeierea neîncrederii realismului şi neorealismului în capacitatea de cooperare internaţională durabilă? Waltz preia de la Rousseau o parabolă numită vânătoarea cerbului (stag hunt): Să presupunem că cinci oameni care au dobândit o capacitate rudimentară de a vorbi şi de a se înţelege unul cu altul se întâlnesc. nu te poţi bizui pe ceilalţi. aşa încât “cad de acord” să coopereze pentru aprinde unul. unul dintre ele duce la o periculoasă cursă a înarmărilor. primul stat se va simţi ameninţat. pp. Vânătoarea cerbului Pe de altă parte. Interesul lui imediat prevalează asupra preocupării pentru semeni. va duce la o senzaţie de insecuritate în cel de-al doilea. (Waltz 1959. Ieşirea din această dilemă nu se poate face decât prin cooperare internaţională.

în contextul de securitate al conflictului ideologic dintre est şi vest. Pe fondul apariţiei rachetelor balistice intercontinentale (ICBM).1 Teoria interdependenţei În relaţiile internaţionale. termenul interdependenţă a fost introdus în anii ‘60. Astfel. după cum securitatea statelor depinde de strategiile poliţieneşti din alte state. care a caracterizat un context generat de conflictul dintre două viziuni mu- 26 . Adam Smith. încă de la clasicii liberalismului. Lucrurile sunt. În ştiinţele politice. în acest sens. interdependenţa se referă la fenomenul relaţionării complexe dintre evenimente care au loc în diferite părţi ale lumii. simpla distanţă geografică nu mai putea constitui un element de siguranţă a statelor în faţa potenţialelor atacuri. O criză economică a unui stat poate avea consecinţe globale. aşa cum a fost cazul cu crahului bursier asiatic la sfârşitul anilor ‘90. cunoscute de mult timp în domeniul comerţului sau al politicii monetare. (Morse 1972: 138–39) Avem aici de-a face cu un concept al interdependenţei militar-strategice. David Ricardo sau John Stuart Mill. neither state can effectively move toward isolation or increase its own autonomy so far as security is concerned.Capitolul 4 Instituţionalismul liberal: Interdependenţă şi teoria regimurilor 4.

S-a dovedit că reacţiile individuale ale statelor au generat situaţii de conflict cu politicile altor state. ca şi de la lucrările lui Robert O. în legătură cu apariţia crizelor economice şi cu conflictele economice dintre statele industrializate. Cele mai semnificative impulsuri au venit de la economistul american Richard Cooper. conceptul de interdependenţă s-a impus în RI la începutul anilor ‘70. substitut al celei unilaterale sau cel mult „atlantice“ de până atunci. ideea de interdependenţă a câştigat teren şi în alte chestiuni decât cele de securitate militară. pentru a pedepsi SUA şi alte state industrializate pentru sprijinul acordat Israelului. axat pe primatul securităţii şi al puterii militare a statelor. adică de inflaţie concomitentă cu stagnare economică. şefii de stat ale celor mai mai patru puteri economice – SUA. întrepătrunderea cercetării economice şi politologice a adus în centrul atenţiei economia politică internaţională (Strange 1970). probleme legate de creşterea bunăstării. brusc. de disponibilitate a resurselor naturale şi de distrugere a mediului au devenit. Retorica politică naţionalistă s-a modificat în favoarea uneia a cooperării internaţionale. “The Politics of Interdependence” (1969). o serie de economişti şi politologi au început să pună la îndoială puterea explicativă a paradigmei dominante în RI. Keohane şi Joseph Nye despre relaţiile transnaţionale. Astfel. precursor al actualului G8. De asemenea. Fondul acestor conflicte îl constituie diminuarea influenţei americane ca urmare a eşecului din Vietnam şi întărirea economică a Europei şi a Japoniei. Cumulate. Power and Interdependence. World Politics 27 .tual exclusive despre politica mondială. prin lucrarea The Economics of Interdependence (1968). Germania şi Franţa – s-au întrunit într-un „summit economic mondial“. susţinute fiecare de arsenale de arme nucleare. În plan economic. Lucrarea acestora din urmă. La începutul lui 1975. realismul politic. prin plasarea cauzelor crizei economice de la nivel naţional la nivel mondial. aceste evenimente au constituit cauze ale unui fenomen de stagflaţie. Din această perspectivă. de la seria de articole a lui Edward Morse. Japonia. Cele mai grave două şocuri economice au fost prăbuşirea sistemului monetar de la Bretton Woods – care stabilea convertibilitatea dolarului în aur – prin suspendarea de către Administraţia Nixon a acestei convertibilităţi în luna august 1971 (fără prevenirea celorlalţi participanţi la sistem!) şi criza petrolului declanşată de embargoul impus de OPEC ca urmare a războiului arabo-israelian din 1973. prin sublinierea interdependenţelor economice la scară mondială. În special politicienii americani recurgeau la conceptul de interdependenţă pentru a justifica o politică externă de cooperare multilaterală. de prim ordin.

cu consecinţe pentru capacitatea de realizare a scopurilor economice şi politice.1. sau modelul “chooser-chosen GNP”. Deutsch arată că fazele târzii ale procesului de industrializare sunt caracterizate printr-o reducere a proporţiei pe care exportul o ocupă în produsul intern brut al statelor. pleacă de la constatarea existenţei unei schimbării profunde de structură a sistemului internaţional. modelul „procentului de export“. după care aceasta a intrat pe un trend descendent accentuat. În fine. astfel 28 . Desigur.1 Conceptul de interdependenţă în ştiinţele politice Există astăzi o intensitate mai mare a relaţiilor de interdependenţă decât în trecut? Cum măsurăm acest lucru? Răspunsurile la aceste întrebări sunt foarte diferite. după care a intrat într-un declin continuu. Ca atare. adică instrumentele adecvate pentru reacţia la această schimbare. a cărui caracteristică este o limitare a capacităţii de acţiune a statelor. apără teza diminuării interdependenţei globale. De exemplu. De fapt. Sunt distinse două niveluri: (1) nivelul politicii externe – cercetarea optimizării acţiunii de politică externă. sensul utilizării unei corelaţii sau alteia trebuia legat de o anumită semnificaţie atribuită diferitelor modalităţi de măsurare.in Transition (PaI). Anul 1913 este luat drept reper pentru nivelul cel mai ridicat de interdependenţă. Cooper (1968) sau Keohane şi Nye. ca fapt legat de creşterea industrializării statelor. care măsoară raportul dintre exporturile totale ale unui stat către un altul şi importrile totale din acel stat în primul. Pentru autori precum Ronsencrance (1977). Aceste abordări reflectă orientarea cantitativă a cercetării sociale dn anii 1950 şi 60. puternic contestate reciproc. Karl Deutsch (1967). interdependenţa s-a intensificat între 1950 şi 1958. evoluţia empirică a interdependenţei prezenta variaţii puternice pe ansamblul secolului XX. folosite ca indicatori pentru un gradul de interdependenţă. pentru autori ca Morse (1972). interdependenţa creşte necontenit din 1945 încoace. (2) nivelul politicii internaţionale – posibilităţi de modelare a acesteia prin cooperare între state 4. Cum explicăm aceste aprecieri diferite? O explicaţie ţine de diversitatea metodelor de măsurare a interdependenţei. Este investigată capacitatea de acţiune a statelor naţionale în aceste condiţii. de exemplu. care urmăreşte raportul dintre tranzacţiile internaţionale ale unei ţări şi produsul ei social brut. Erau căutate corelaţii între variabile economice.

deoarece mărgineşte autonomia statelor şi impune eforturi de adaptare. între două accepţii ale interdependenţei: sensibilitatea la interdependenţă (interdependence-sensitivity) şi vulnerabilitatea la interdependenţă (interdependence-vulnerability). pentru Keohane şi Nye. interaction..) (pp. semnificaţia politică a interconectivităţii empirice. politically significant interdependence is much higher today than it was during the nineteenth century. cea dintâi reprezintă. mai departe. and how great are the costly effects? (K & N 1977: 12) Sunt avute în vedere costurile care rezultă atunci când nu există nici o reacţie politică din partea statului afectat de schimbările din primul stat.. Vulnerability can be defended as an actor’s liability to suffer costs imposed by external events aven after policies have been altered. Cei doi autori disting.. Thus. interdependenţa presupune întotdeauna costuri. Dacă interacţiunile au loc fără costuri semnificative. ceea ce nu poate fi reliefat prin măsurare directă. mai degrabă.e. It is most often expressed in the exchange of goods and services.1. costurile nefiind necesarmente simetric suportate.de corelaţii empirice măsoară mai degrabă interconectivitatea dintre state – concept introdus de Inkeles (1975): Interconnnectedness refers to the volume or frequency of communication. Sensitivity involves degrees of responsiveness within a policy framework – how quickly do changes in one country bring costly changes in another. Astfel. i. in trade (. (K & N 1977: 13) 29 . (Rosencrance şi Stein 1973: 12) 4. 469–70). conceptul de interdependenţă este diferit de cel de interconectivitate. or exchange between two sociocultural systems. atunci ele vor reprezenta doar interacţiuni de interconectivitate.2 Conceptul de interdependenţă politică la Nye şi Keohane Keohane şi Nye trasează diferenţa dintre interdependenţă şi interconectivitate cu ajutorul criteriului costurilor: numai acele interacţiuni care cauzează costuri reciproce constituie interacţiuni de interdependenţă – desigur. Aşadar.

vulnerabilitatea la interdependenţă este legată şi de disponibilitatea relativă şi de mărimea costurilor măsurilor politice alternative ale actorilor implicaţi (K & N 1977: 13). o multitudine de diferite domenii de probleme (issue areas). interdependenţa complexă este mai aproape de realitate. de importanţă fundamentală. în prezentarea lui Keohane şi Nye: (1) Statele sunt concepute ca actori dominanţi. mai degrabă. Acesta este contrapus de autori. Ideal-tipul interdependenţei complexe constă. Uneori. doar o importanţă politică secundară. în „răsturnarea“ acestor premise fundamentale: (1) Statele nu sunt unităţi închise în sine şi nici actori unici ai politicii mondiale. 4. Există şi importanţi actori ne-statali. aşadar. ca ideal-tip. în contexte de relaţii marcate de interdependenţă. există. evenimentele lumii politice reale cad mereu undeva între aceste două extreme ideal-tipice.În plus. şi cel de interdependenţă complexă.3 Două modele: realism şi interdependenţă complexă Dar mai există. adecvarea utilizării unui model explicativ sau altul ţine exclusiv de decizia cercetătorilor de a aplica un model sau altul în situaţii concrete. ai politicii mondiale. Ca atare.1. (K & N 1977: 24–37) Pentru cei doi autori. şi ca entităţi închise. decât realismul. ca model teoretic. Keohane şi Nye constată că 30 . unitare. (2) Puterea este mijlocul cel mai eficient al exercitării politicii. exercitarea violenţei sau ameninţarea cu violenţa este cel mai eficient mod de a exercita puterea. Prin urmare. utilizat de către Keohane şi Nye. Iată asumpţiile realismului. (2) Puterea militară are. (3) Nu există o ierarhie prestabilită a a scopurilor de politică internaţională: securitatea militară nu este a priori mai importantă decât anumite scopuri de ordin economic. realismului în RI. răsturnând asumpţiile de bază ale realismului. pe lângă conceptul de interdependenţă tocmai introdus. (3) Există o ierarhie clară a scopurilor în politica externă: chestiunile de securitate militară (high politics) domină scopurile de ordin economic sau social (low politics). ea este dimensiunea mai importantă a interdependenţei.

întrucât între resursele de putere şi puterea ca şi control asupra rezultatelor politice intervine interdependenţa ca variabilă sistemică. 31 .condiţiile interdependenţei complexe caraterizează din ce în ce mai mult politica mondială în unele domenii importante şi între unele ţări. respectiv dintre SUA şi Australia. O interdependenţă mărită duce la posibilitatea ca diferite grupuri intra-statale sau actori transnaţionali să politizeze anumite probleme. respectiv interdependenţă complexă – în domenii specifice. În fine. În condiţii de interdependenţă complexă intervine o discontinuitate între distribuirea generală de putere (distribution of capabilities) şi rezultatele politice. Autorii admit aplicabilitatea ambelor modele explicative – realism. în situaţii concrete de negociere: cu cât mai mult aproximează o anumită conjunctură o situaţie de interdependenţă complexă. În modelul realist. organizaţiile internaţionale dobândesc un rol mult mărit. Astfel. superioritatea generală de putere a unui stat determină rezultatele politicii internaţionale. cu atât mai puţin poate fi tradusă superitatea generală de putere a unui stat (overall power structure) în rezultate politice în interiorul domeniilor specifice.. Studiile de caz cu care Keohane şi Nye susţin aceste concluzii privesc dreptul internaţional al mării şi politica economică internaţională. de a iniţia formarea de coaliţii sau de a constitui forumuri pentru articularea şi expresia intereselor statelor slabe. Prin procese politice sunt desemnate modalităţile prin care resursele de putere ale unui stat sunt „traduse“ în putere înţeleasă ca şi control asupra rezultatelor politice. politica internaţională în condiţii de interdependenţă complexă este caracterizată prin procese politice fundamental diferite de cele ale asumpţiilor realiste. economia şi mediul înconjurător joacă un rol central. Apoi. statele puternice au dificultăţi în a-şi utiliza superioritatea de putere.. prin abilitatea de a influenţa stabilirea agendei. Totuşi. deosebirea dintre diferite “issue areas”. Distribuirea puterii şi gradul de vulnerabilitate în domenii specifice devin relevante în analiza proceselor politice. posibilităţile stabilirii agendei (setting the agenda) politicii internaţionale se modifică. precum securitatea. în special în domeniile economiei şi ecologiei globale. (K & N 1977: 223) Interdependenţa complexă caracterizează cu precădere relaţiile dintre statele industrializate (ţările OECD). pe lângă limitarea generală la relaţiile dintre statele industrializate ale vestului. care erau considerate până atunci ca ţinând de politica internă a statelor.. precum şi relaţiile bilaterale dintre SUA şi Canada. În atari condiţii.

Vulnerabilitatea de interdependenţă include astfel o dimensiune strategică: pentru statele relativ invulnerabile există posibilitatea de a manipula sistemul internaţional pentru atingerea propriilor interese. Interdependenţa modifică astfel structura şi contextul negocierilor internaţionale.4 Politică şi interdependenţă Aşadar. asimetrică. Presupoziţia fundamentală.1. statele prezintă niveluri diferite de vulnerabilitate. în diferite domenii politice. în contextul relevării „iluziei de autonomie“ de la începutul anilor 1970. datorită costurilor implicate. comună cu a realismului. scopul declarat al PaI e optimizarea politicii externe americane. Cu alte cuvinte. Interesul statelor individuale este de a redistribui costurile şi beneficiile legate de relaţiile de schimb internaţional în favoarea lor. Interdependenţa intervine între putere – variabilă independentă. interdependenţa generează. o problemă a strategiei politice. în mod tipic. raţional şi dominant pe scena internaţională. Ele vor încerca să folosească interdependeţa asimetrică drept sursă de putere şi să influenţele organizaţiile internaţioale în favoarea lor. the problem facing individual governments is how to benefit from international change while maintaining as much autonomy as possible. care nu mai pot acţiona autonom în domenii precum politicile financiare şi fiscale. Interdependenţa este. Astfel. (Keohane şi Nye 1987: 730) De altfel. the problem is how to generate and maintain a mutual beneficial pattern of cooperation in the face of competing efforts by governments (and nongovernmental actors) to manipulate the system for their own benefit. observate. 32 . reglementarea activităţii întreprinderilor sau implementarea programelor de redistribuire a bunurilor publice. operând în circumstanţele modificate de condiţiile interdependenţei. de control – şi rezultatele proceselor politice – variabile dependente.4. (2) From the perspective of the international system. ceea ce pretinde un efort de adaptare la condiţiile schimbate. cum pot statele să-şi exercite puterea în condiţii de interdependenţă. De această problemă se leagă încercările de a evita costurile de adaptare. este a statului ca actor unitar. Problema politică se leagă însă de costurile relaţiilor de interdependenţă: ea limitează autonomia de acţiune politică a statelor. ceea ce înseamnă că. (1) From the foreign-policy standpoint. chestiunea centrală pentru Keohane şi Nye în PaI este. paradigma în care operează cei doi autori este aceea a calculului raţional de tip cost-beneficii.

printr-o viziune teoretică opusă viziunii dominante până atunci, a realismului politic. Reducing one’s vulnerability to external events can be part of a neoisolationist strategy; but it can also be one element in a strategy of policy coordination and international leadership. (K& N 1977: 239). Ei disting trei tipuri de leadership – hegemonie, unilateralism şi multilateralism – şi se pronunţă, în contextul declinului hegemoniei americane, pentru multilateralism ca politica cea mai adecvată condiţiilor de interdependenţă. Ei recomandă Statelor Unite o politică activă de coordonare internaţională, bazată pe convingerea că organizaţiile şi regimurile internaţionale sunt în poziţia de a rezolva conflictele internaţionale prin implementarea unor soluţii “win-win”, pentru toate părţile implicate. Această linie va fi dezvoltată de către Robert Keohane în anii ‘80 sub forma teoriei regimurilor.

4.1.5

Interdependenţă, cooperare şi instituţii internaţionale

Interdependenţa ilustrează problemele acţiunii colective (collective action problems): interesele unui stat nu pot fi realizate decât în mod dependent de deciziile luate de fiecare dintre celelalte state implicate în relaţiile de interdependenţă. Prin urmărirea unilaterală a scopurilor politice, crearea sau dobândirea unui bun – bunăstarea economică, securitatea sau protecţia mediului – rămâne la nivel suboptimal, adică nesatisfăcătoare pentru toţi actorii implicaţi. Astfel, inderdependenţa conduce la un interes pentru cooperare al egoiştilor care acţionează raţional. Mai mult, interdependenţa este atât o condiţie de posibilitate a cooperării, cât şi o sursă a nevoii de cooperare. Prin PaI, ştiinţele politice ale anilor 1970 şi ‘80 au primit un temei al strădaniei statelor industrializate, sub conducerea SUA, de a realiza o coordonare politică în organizaţii internaţionale, precum GATT sau FMI.

4.1.6

Dezvoltări ulterioare ale teoriei interdependenţei

În analiza interdependenţei complexe întreprinse de Keohane şi Nye sau pus bazele dezvoltărilor ulterioare ale unor curente teoretice care domină şi astăzi mainstream-ul RI, precum teoria regimurilor şi instituţionalismul liberal. Interdependenţa modifică structura şi contextul interacţiunii dintre state, astfel că o analiză riguroasă presupune un concepţie despre negocierile intenaţionale. Ambele aspecte – a) agendele internaţionale pot fi manipulate şi

33

b) organizaţiile intenaţionale modifică şi reglementează efectele interdependenţei – au dus la integrarea conceptului de interdependenţă în teoria negocierilor şi cooperării internaţionale, în special a negocierilor multilaterale, în care legarea/conectarea diferitelor domenii de probleme (issue linkage) este frecventă, şi a studiilor despre semnificaţia crescândă a bunurilor colective. Şi domeniul menţinerii păcii (peacekeeping) prin instituţii internaţionale a primit impulsuri importante de la PaI. Este postulată o conexiune între interdependenţă şi reducerea violenţei militare ca mijloc de management al conflictelor internaţionale. Constatarea existenţei unei utilizări reduse a violenţei în rlaţiile internaţionale prin instituţiile internaţionale nu este, totuşi, suficient de specifică, „civilizarea“ fiind o caracteristică a relaţiilor dintre statele vestului industrializat, adică acele state al căror tratament reciproc este reglementat de o reţea deasă de instituţii. Astfel, este oferită o cale de cercetare a fenomenului „păcii democratice“, care se referă la legătura dintre constituţia internă a statelor democratice, implicarea lor externă în instituţii internaţionale şi faptul absenţei violenţei ca mijloc de rezolvare a conflictelor dintre ele. Să notăm că modelul interdependenţei are în comun cu realismul o serie de premise fundamentale, precum cea a dominanţei statelor ca actori pe scena internaţională şi cea a caracterului unitar, de unitate închisă, a statelor. Diferenţele de constituţie internă a statelor sunt neglijate. Realizarea intereselor de stat prin influenţa exectitată de diferiţi actori sociali, de reţele transguvernamentale sau de grupuri de presiune nu poate fi explicată prin concentrarea pe nivelul sistemului de state. De altfel, teoria nu s-a putut dezvolta fără extinderea analizei de la nivel sistemic la nivelul politicii interne a statelor.

4.2

Teoria regimurilor

După cum susţine un adept al neorealismului (Joseph Grieco 1988), premisele neorealismului implică un model al aşa-numitei stabilităţi hegemoniale, potrivit căruia cooperarea internaţională este posibilă numai atunci când o putere hegemonială este gata să impună respectivul tip de cooperare asupra altor state. Răspunsul instituţionalismului liberal este că se poate realiza cooperare internaţională şi dincolo de structurile de putere hegemonială, atunci când, în condiţii de interdependenţă complexă, statele îşi pot maximiza astfel propriile interese. Apoi, din premisele neorealismului derivă şi concluzia că instituţiile internaţionale sunt instrumente ale puterilor hegemoniale. Totuşi, instituţionalis-

34

mul liberal susţine că instituţiile internaţionale servesc, dincolo de structurile de putere hegemonială, drept mijloc de cooperare prin care statele identifică interese mutuale pentru rezolvarea problemelor în dispută. În fine, instituţioalismul liberal s-a format şi în contextul dezbaterii despre declnul puterii hegemoniale a SUA din anii ‘70 încoace. Pe fondul acestui fenomen, predicţia neorealistă era aceea a unei scăderi de eficacitate a instituţiilor internaţionale, precum GATT sau FMI şi că, prin urmare, cooperarea din domeniile comerţului internaţional şi a relaţiilor monetare nu va mai putea fi menţinută. Într-adevăr, într-o primă fază, în anii 1970 şi ‘80, cooperarea din aceste domenii a cunoscut o scădere. GATT, creat în 1947 în scopul susţinerii procesului de liberalizare globală a comerţului, s-a confruntat cu un nou protecţionism, în vreme ce FMI a trebuit să renunţe la cursurile fixe, convenite în 1947, pentru a trece la o flotaţie liberă, mai flexbilă, a cursurilor de schimb. Dar, în ciuda acestor turbulenţe, aceste instituţii nu doar că au continuat să funcţioneze; ele au reuşit să menţină relaţi fundamentale de cooperare. Comerţul mondial nu a cunoscut prezisa escaladare a protecţionismului, iar domeniul monetar a menţinut convertibilitatea liberă a valutelor. Astfel, în ciuda declinului relativ de putere al Americii, a fost menţinută o ordine economică mondială relativ liberală, în care dependenţele economice mutuale chiar au crescut. Pe deasupra, în anii 1970 şi 1980 au fost întemeiate o multitudine de noi instituţi internaionale: în contextul relaţiilor dintre cele două blocuri ideologice a fost infiinţată Conferinţa Europeană pentru Securitate şi Cooperare (CSCE), tratatul de neproliferare a armelor nucleare (NPT), acorduri de control a înarmării (SALT, ABM, IMF), în care relaţiile de cooperare au funcţionat în pofida unei aproximative egalitaţi de putere între SUA şi URSS. Dacă până în anii ‘70 cercetarea instituţiilor internaţionale privea mai ales competenţele formale ale organizaţiilor intnernaţionale,cotitura produsă de neo-instituţionalism a constat în concentrarea asupra consecinţelor acţiunii instituţiilor înţelese în sens larg – nu doar organizaţii (Martin şi Simmons 1998). Cercetarea regimurilor s-a concentrat pe instituţii specifice, numite regimuri internaţionale, precum cel al comerţului şi finanţelor internaţionale sau pe diferite regimuri ale dezarmării, ale protecţiei mediului sau drepturilor omului. Regimurile sunt legate de domenii (issue areas) specifice ale politicii internaţionale. Principiul ordonator al suveranităţii statelor nu operează în regimurile internaţionale. Acestea sunt instituţii cooperative care reglementează anumite domenii de probleme, dar care nu au capacitatea de a acţiona ca agenţi de sine stătători. Ele sunt definite ca principii, norme şi reguli specifice anumitor domenii, care sunt convenite de state şi care sunt acceptate ca valabile. Drept principii sunt socotite standardele generale de compor35

În anii 1980. în condiţii de interdependenţă complexă. Keohane. adică o situaţie din care nu se poate ieşi fără ca măcar unul dintre actori să nu fie într-o situaţie mai proastă. în vreme ce normele sunt prescripţii concrete de comportament.tament. cooperarea internaţională durabilă în interesul comun al statelor implicate e posibilă – deşi cooperarea eşuează adesea. After Hegemony.2. chiar atunci când există un interes mutual. pe lângă Robert O. Aşadar. Dar astfel de acorduri sunt foarte greu de realizat în condiţiile anarhiei scenei internaţionale. Astfel. Fiecare parte este motivată să-ţi mărească securitatea proprie „trişând“ faţă de cele stabilite în acord. ratează realizarea interesului comun. Acest interes îi face pe ambii să-şi mărească neocontenit cheltuielile militare. 4. Constelaţia de interese prin care cele două state. Aceasta poate fi aplicată în cazul cursei înarmărilor dintre SUA şi URSS în timpul Războiului Rece. este de referinţă pentru studiul nostru. cele două părţi ar putea realiza un optim Pareto. pentru că cheltuielile militare masive generează pierderi de bunăstare.1 Regimuri internaţionale şi cooperare internaţională Teza fundamentală a lucrării After Hegemony este aceea că. precum şi de teama că cealaltă parte ar putea face tocmai acest lucru prin măsuri de înarmare ce contravin obligaţiilor asumate în acord. căutând totodată să împiedice dobândirea de către celălalt de avantaje de securitate. în ciuda premiselor pesimiste care descriu politica mondială. Dificultatea de a realiza cooperare internaţională în ciuda intereselor comune este ilustrată cu ajutorul dilemei prizonierului (1984: 67–69). Dar. în fine. se reprezintă în teoria jocurilor după cum urmează: 36 . în cele din urmă. Kenneth Oye (1986) şi John Gerald Ruggie (1998) au produs lucrări de referinţă ale teoriei regimurilor. interesul reciproc ar fi să se ajungă la un acord de control al înarmării. a cărui lucrare din 1984. cooperarea dintre state trebuie socotită precară. deoarece fiecare caută să-şi maximizeze interesul propriu. Stephen Krasner (1983). regulile exprimă prescripţii verificabile – în mod tipic. codificate – de comportament. pretinzând anumite tipare de comportament şi interzicând altele. astfel că nici una dintre puteri nu-şi poate îmbunătăţi propria securitate (dilema securităţii). chiar în condiţiile existenţei unui interes mutual. Fiecare dintre cele două superputeri avea interesul de a-şi asigura un avantaj de putere faţă de adversar prin investiţii de ordin militar.

4) (2. Repetarea situaţiilor de interacţiune face ca deciziile fiecăruia dintre state să se bazeze şi pe reflecţia asupra reacţiilor anticipate ale celuilalt. că problema cooperării se pune altfel atunci când luăm în considerare că. Ca atare. Astfel. statele se află. deciziile asupra limitării şi reducerii armamentului sunt repetate. Totuşi. 2 ) Dacă examinăm situaţia. Keohane argumentează. caracterizată prin interdependenţă complexă. comportamentul cu privire la implementarea măsurilor de control a dezamrării este diferit de cel din situaţiile de decizie unică. cooperarea internaţională nu este probabilă decât atunci când este susţinută de regimuri internaţionale. 1) creşterea înarmării (1. presupunem că concrentul se dezarmeanză. În vocabularul teoriei jocurilor. Prin această umbră a viitorului (shadow of future). ambele superputeri pot coopera pentru realizarea unei politici comune de dezarmare. indiferent de ceea ce face celălalt. în politica internaţională. prin eforturi proprii de înarmare. dilema prizonierului este prezentă în variantă iterativă sau repeată. pe de altă parte. Prin cunoaşterea de către cele două superputeri a faptului că deciziile asupra dezarmării se repetă în timp. ambii actori dispun de strategie dominantă. Problema este că e în avantajul oricăruia dintre cele două state să încalce acordul de dezarmare. atunci va încerca să împiedice. imposibilă. atunci din nou este motivant să „defecteze“ asigurându-şi astfel un avantaj faţă de celălalt. respectiv pot fi descurajate să „defecteze“ unilateral din tratatul de control al armamentului. superioritatea de securitate a celuilalt. 3) (4. pentru a folosi sintagma lui Robert Axelrod (1987). la prima vedere. Dacă.SUA URSS limitarea înarmării creşterea înarmării limitarea înarmării (3. cooperarea pare. el tratează două chestiuni generale în After Hegemony: (1) În ce constă eficacitatea regimurilor internaţionale? (2) În ce circumstanţe reuşeşte construcţia regimurilor internaţionale? 37 . totuşi. astfel. (1984: 78–94). de regulă. adică de un curs de acţiune care îi aduce avantaje unui actor indiferent de ceea ce va face celălalt. comportamentul raţional al fiecărui actor pare să excludă cooperarea. în mod repetat în aceeaşi constelaţie de interese – cu alte cuvinte. Dacă presupunem că concurentul se înarmează în secret.

regimurile internaţionale posedă mecanisme proprii de control (1984: 97–100).4. De pildă. ceea ce duce la scăderea costurilor de supraveghere şi control a respectării acordurilor încheiate. prin care este asigurat că nici un stat parte la tratatul NPT nu produce secret arme nucleare. astfel că procesul propriu-zis de negociere despre. De exemplu. Ele instituie un climat de predictibilitate. cu fiecare partener în parte. uşurând prin aceasta cooperarea internaţioală. GATT sau WTO stabilesc nu doar cine cu cine negociază. precum şi de controlul respectării lor. regimul internaţional al neproliferării armelor nucleare (NPT) al Autorităţii Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA) are o autoritate extinsă de control. Regimurile internaţionale funcţionează drept catalizatori ai cooperării. (c) Regimurile internaţionale leagă între ele diferite convenţii specifice de cooperare în interiorul unui domeniu de probleme. Regimul stabileşte deja cea mai mare parte a acestor lucruri. eficienţa regimurilor este legată de reducerea costurilor de tranzacţionare. În plus. A trişa faţă de un participant la această organizaţie poate avea efecte care depăşesc cu 38 . noi tarife vamale. cooperarea din cadrul WTO priveşte aspecte foarte diferite. Concret. este considerabil simplificat. facilitând realizarea intereselor existente. Negocierile sunt deja pre-structurate. care sunt obiectivele şi procedurile negocierii.2 Eficacitatea regimurilor Eficacitatea regimurilor constă nu în aceea că schimbă interesele şi preferinţele statelor participante. Trebuie distinse aici patru moduri în care costurile de tranzacţionare sunt reduse prin intermediul regimurilor internaţionale: (a) Regimurile internaţionale scad costurile de tranzacţionare prin oferirea unui cadru de negociere. statele sunt scutite de efortul semnificativ de a stabili. adică a costurilor legate de negocierile diferitelor acorduri specifice. Astfel. ci şi despre ce anume se negociază – liberalizarea comerţului internaţional. (b) Regimurile internaţionale măresc considerabil şansele ca ca înţelegerile negociate să fie şi respectate.2. în faza de prenegociere. nemodificate ale statelor – deosebire fundamentală de constructivismul social. potrivit lui Keohane. de impunerea acestor acorduri. să zicem. De exemplu. în care sunt specificate scopurile fundamentale ale fiecărui stat participant şi procedurile de negociere (1984: 89–90). astfel că realizarea acordurilor de cooperare într-un domeniu este facilitată de stimularea cooperării într-un alt domeniu (1984: 89–91). în comerţul internaţional.

39 . As a hegemon’s power erodes.intensive interaction among a few players helps to substitute for. îi îngreunează considerabil această perspectivă. Un astfel de comportament exclude statul vinovat de la viitoare acorduri de cooperare. de impunerea unor mecanisme speciale de monitorizare şi control – statele respectă prevederi care nu le sunt neapărat favorabile. a gradual shift may take place from hegemonic to post-hegemonic cooperation. încălcarea sistematică a convenţiilor internaţionale de protecţie a mediului duce la discreditarea respectivului stat ca partener de negociere în orice alt acord privitor la ecologie. aceasta reduce şi tentaţia de a încălca convenţiile şi. în orice caz. but nothing in rational-choice analysis renders it impossible.mult cadrul unei convenţii specifice de cooperare. De exemplu. încălcarea înţelegerilor de cooperare nu mai poate avea loc sub pretextul impreciziei de conţinut a unui acord de cooperare sau altul. întrucât acestea reduc semnificativ costurile legate de controlul reciproc al nivelului înarmării în cele două state. de asemenea. explică de ce formează statele regimuri internaţionale. Cu alte cuvinte. se poate confrunta cu sancţiuni în comerţul cu camioane. un stat care încalcă o convenţie semnată în domeniul comerţului cu produse agricole. în ce constă cooperarea internaţională. cel mai adesea. . reduce neîncrederea legată de temerea că alţii ar putea-o face. cooperarea capătă un conţinut riguros. Efectul este unul de mărire a siguranţei şi predictibilităţii în domeniul comerţului internaţional. Increasingly. 4. or to supplement. incentives to cooperate will depend not only on the hegemon’s responses but on those of the other sizable states.3 Formarea regimurilor internaţionale Efectul anticipat al regimurilor. since expectations may lag behind reality. de exemplu. de facilita realizarea intereselor comune prin cooperare internaţioală. (d) Prin regimurile internaţionale se stabileşte. afectând un spectru mult mai larg de relaţii de cooperare. Desigur.. sau. De pildă. Astfel. Pentru a evita preluarea unor costuri de reparare a reputaţiei – legate.. the actions of a hegemon.2. Such a transition may be difficult in practce. Pentru a răspunde mai-sus amintitei obiecţii formulate de Grieco din perspectiva teoriei stabilităţii hegemonice. în cadrul regimurilor. SUA şi URSS au instituit diferite regimuri de control al înarmării. este definită.

(2) de densitatea de interdependenţă (dense policy spaces – how closely linked different issues are to one another (p. corespunzător. but also how they evolve over time. decât pentru statele ale căror relaţii comerciale sunt oricum slab dezvoltate.is crucial for the understanding not only of why regimes are created and maintained. Rezultă că o densitate de interdependenţă ridicată uşurează obţinerea unei balanţe echilibrate cost-beneficii prin instituirea şi menţinerea regimurilor. cu atât mai mult pot ele să profite de cooperarea internaţională şi. cu atât mai improbabilă este formarea unui regim internaţional. nu orice interes comun pe scena internaţională se traduce în instituirea unui regim internaţional. We should therefore thinl as much about the evolution of regimes as about their creation ex nihilo. 79)) din domeniul respectiv (1984: 79). they are built on one another. cu atât mai mult au de pierdut prin acţiunea unilaterală de tip self-help. Pentru statele cu relaţii comerciale „dese“ este mult mai important ca acestea să fie stabilizate printr-un regim internaţional. The creation of new international regimes may be facilitated by the mutual confidence created by old ones. Numărul statelor influenţează 40 .. Densitatea de interdependenţă determină în special beneficiile pe care le pot extrage statele participante la regim. Decisiv pentru instituirea unui regim este raportul dintre costurile şi beneficiile acestui proces. Cu cât mai mici sunt costurile de instituire şi de menţinere a unui regim şi cu cât mai mari sunt beneficiile legate de funcţionarea sa. on the contrary. (3) de numărul statelor implicate în reglementarea unui anumit domeniu de probleme (Keohane 1984: 78–79).Desigur. Cu cât mai mare este densitatea de interdependenţă . The ability to create cooperation when it is desired by governments will also depend on existing patterns of regimes. Instituirea unor noi regimuri depinde major de încrederea reciprocă generată de funcţionarea vechilor regimuri. cu cât mai mari sunt costurile şi cu cât mai mici sunt beneficiile. Pe de altă parte. This intricate connection between the operation of old regimes and the creation of new ones means that a functional analysis of regimes .. Relaţia costuri-beneficii este influenţată de mai mulţi factori: (1) de tiparele de cooperare deja existente. cu atât mai probabilă este instituirea sa. Regimes rarely emerge from chaos.

pentru puterea hegemonială a unui anumit domeniu beneficiile cooperării pot fi atât de importante încât să fie profitabilă preluarea întregilor costuri ale formării regimului. costuri crescute. acestea înseamnă costuri suplimentare. din care 41 . ea este favorabilă formării şi menţinerii regimurilor.4 Critici la adresa teoriei regimurilor internaţionale Două sunt criticile remarcabile la adresa teoriei: (1) Critica neorealistă. La urma urmei. care afectează balanţa costuri-beneficii. teoria regimurilor nu arată suficient de bine cum anume pot fi deduse consecinţe instituţionaliste despre cooperarea intrnaţională din premise neoreliste despre politica mondială. nici suficientă pentru instituirea regimurilor. Utilitatea regimului de comerţ internaţional întemeiat pe GATT a fost pentru SUA anilor 1950 şi ‘60 atât de mare. problema relaţiei cost-beneficii se pune cu totul altfel decât pentru statele mai puţin puternice. 4. cooperare în regimurile la care participă un număr mare de state presupune existenţa unor mecanisme de control incluse în acel regim. O distribuire hegemonială de putere într-un domeniu în care statele au interese comune nu este nici necesară. atunci încălcările cooperării vor rămâme nesancţionate. Dacă acest comportament se generalizează. (4) de distribuţia de putere în respectivul domeniu de probleme influenţează procesul de formare a unui regim internaţional (Keohane 1984: 31–46). Totuşi. În vreme ce pentru statele mai mici beneficiile cooperării pot să nu fie suficient de mari pentru a compensa costurile formării regimului internaţional. dar asta înseamnă. Potrivit lui Grieco. încât America a suportat singură costurile instituirii şi menţinerii regimului. formulată limpede de către Joseph Grieco (1988. 1990). foarte eficiente de sancţiune în cadrul regimurilor care includ multe state. potrivit lui Keohane. Cu cât mai multe sunt statele participante la un regim. Desigur. pentru o putere hegemonială. numărul ridicat de state participante generează costuri suplimentare prin necesitatea mecanismelor de control. Ca atare. ceea ce poate compromite complet ideea formării unui regim. cu atât mai dificil este controlul multilateral al respectării convenţiei de cooperare. există şi tendinţa de a pasa altor state costurile generate de sancţionarea încălcărilor. Aceasta pretinde instituirea unor mecanisme severe.în special latura costurilor în formarea regimurilor.2. Teoria regimurilor nu a acordat importanţa cuvenită anarhiei de pe scena internaţională. din nou. Aşadar. Pe deasupra.

improbabilă. problema distribuţiei de putere este un obstacol mult mai semnificativ în calea cooperării. cooperare internaţională durabilă catalizată de regimurile internaţionale este. căci altminteri pot deveni un serios risc de securitate. potrivit lui Grieco. Motivul este că. interesele statelor. în lumina normelor regimurilor internaţionale. pentru a-şi maximiza propriile interese. să acţioneze nu doar egoist. Acestea trebuie neapărat împiedicate. Aceasta se explică prin orientarea nu doar raţionalistă. potrivit lui Alexander Wendt (1999). 42 . ci şi invidios. Totuşi. Preocuparea pentru securitate obligă statele. teoria regimurilor nu realizează că în structurile anarhice ale politicii mondiale. independent de câştigurile pe care le derivă celelalte state din aranjamentul de cooperare. pentru promovarea propriilor interese. în condiţii de anarhie. în interiorul regimurilor internaţionale. Regimurile sunt folosite strict instrumental de state. regimurile joacă un rol constitutiv pentru interesele şi preferinţele statelor. statele nu acţionează mereu pe baza intereselor date. la rândul lor. crede Grieco. în condiţii de anarhie internaţională. a acţiunii statelor. Cu alte cuvinte. Ca urmare. prin care statele caută să stabilească ce interese trebuie urmărite. teoria regimurilor ignoră faptul că regimurile nu doar reflectă itneresele statelor. în general. Totuşi. constând în reproşul că teoria regimurilor presupune că interesele şi preferinţele statelor sunt date şi imuabile. ci. interesate adică de câştigurile relative ale celorlaţi. cea mai semnificativă problemă pentru acordurile de cooperare este aceea a deficitului de încredere dintre participanţii la regim şi a costurilor care rezultă din mecanismele de control instituire pentru rezolvarea acestei probleme. (2) Critica social-constructivistă. aceste interese devin obiect al acţiunii. să nu îngăduie altor state – care din prietenii de azi pot deveni duşmanii de mâine – câştiguri relative mai mari.rezultă două tipuri de obstacole pentru cooperarea internaţională. pre-formate. în cele din urmă. statele sunt actori raţionali care acţionează egoist. conform teoriei regimurilor. Pentru teoria regimurilor. de maximizare a raportului beneficii/costuri. Ca orice instituţie. statele acţionează pentru a-şi mări în mod absolut interesele. de exemplu. ci şi transformă. Dar anarhia internaţională constrânge statele. Cu alte cuvinte. ci şi comunicativă.

numărul ONG-urilor a cunoscut o creştere explozivă. au dus la creşterea posibilităţilor de acţiune a elitelor. statele democratice au liberalizat tot mai mult schimburile economice. a investiţiilor. pornind de la organizaţiile mafiote. în primul rând celor care lucrează în 1 Susan STRANGE (1996). reducând progresiv barierele tarifare din calea comerţului internaţional. Creşterea standardelor de educaţie. orice interpretare a RI trebuie să ia în considerare semnificaţia ANS. Ea prezintă un continuum de entităţi nestatale. reţelelor de servicii şi al asociaţiilor economice. a producţiei şi serviciilor. Revoluţia în comunicaţii a transformat abilitatea ANS de a dezvolta şi menţine contacte transnaţionale. cu o mare diversitate de interese şi forme de organizare. The Diffusion of Power in the World Economy. Universul ANS este divers. Cambridge University Press) 43 . După al doilea război mondial. Există din ce în ce mai mulţi actori nestatali (ANS). În ultimele trei decenii. care ameninţă autoritatea statelor. creşterea turismului internaţional. la un capăt al spectrului. Susan Strange1 arată cum noii centri de putere în sistemul global constituie o provocare până şi la adresa celor mai puternice state. În ceea ce priveşte puterea economică. al băncilor. reducând radical costurile acestor activităţi. Guvernele şi statele liberale oferă sprijin financiar unor grupuri transnaţionale. apariţia unor trusturi mediatice globale. la fel ca al companiilor multinaţionale (CMN). până la marile firme de contabilitate şi de consultanţă juridică ce lucrează în virtutea autorităţii statului.Capitolul 5 Actori nestatali în politica mondială Premisa statului ca actor central în relaţiile internaţionale este din ce în ce mai mult pusă sub semnul întrebării. Astfel. (The Retreat of the State.

prin sponsorizarea grupurilor subversive. Non-State Actors in World Politics. p. sau când ONG-uri furnizează servicii. organizaţiile religioase majore. 144. • operează ca sau participă în reţele ce se întind peste graniţele a unul sau mai multe state – angajându-se astfel în relaţii “transnaţionale”. care se exprimă atât prin fonduri. Această definiţie largă include entităţi disparate precum corporaţiile transnaţionale şi asociaţiile de afaceri pe care le stabilesc pentru a-şi promova interesele. economiile şi societăţile. Şi chiar şi în această ultimă categorie se impun diferenţieri: există mişcări private. grupurile teroriste şi mişcările sociale. Actorii privaţi se amestecă cu cei publici: gradul de autonomie faţă de autoritatea şi controlul statului este variabil. grupurile etnice. legând sistemele politice. No. de exemplu. Potrivit lui Riddel-Dixon2 . fie ca aspect derivat al activităţilor lor. Să explorăm câteva definiţii ale ANS. cât şi prin participarea oficialilor la activităţile acestora. cât şi dincolo de graniţele statului naţional. subminează guvernele altor state – inclusiv prin “state-sponsored terrorism”. entităţile nestatale sunt asociaţii de indivizi şi/sau grupuri care nu sunt stabilite prin acorduri între state. New York: Palgrave Macmillan 44 . asociaţiile profesionale. “Social Movements and the United Nations”. think-tank -uri pentru consiliere politică. Apoi. vorbim atât despre companii şi organizaţii internaţionale ale căror activităţi au susţinerea guvernelor naţionale. • acţionează în moduri care afectează rezultatele politice – din unul sau mai multe state sau din instituţii internaţionale – fie ca obiectiv primar. cât şi despre grupuri şi mişcări percepute ca ameninţări la adresa statelor în care activează. cu interese economice sau etnice. Think-tank-urile şi reţelele de elite au deseori legături strânse cu guvernele. care subminează autoritatea unui stat. 289 3 Daphne JOSSELIN şi William WALLACE (2001). O definiţie mai complexă este dată de Josselin şi Wallace (2001: 3–4)3 : Definiţia noastră dată ANS include organizaţii care: • sunt în mare măsură autonome de fondurile şi controlul guvernului central: emanând de la societatea civilă sau de la economia de piaţă sau din impulsuri politice de dincolo de controlul şi direcţionarea statului. după cum există altele susţinute de state care. 2 Elisabeth RIDDEL-DIXON (1995). in International Social Science Journal. Termenul “entitate nestatală” acoperă o mare gamă de grupuri. Parteneriatele public-privat (PPP) există atât în interiorul. atunci când organizaţii interguvernamentale (OIG) contractează.domeniul dezvoltării sociale şi economice. La cel mai de bază nivel.

printre cei mai influenţi actori de pe scena politicii internaţionale. compania Nike avea cca. al căror capital depăşea. erau japoneze. precum kurzii din Iran. De exemplu. depăşind cifra globală a exporturilor de bunuri şi servicii (cf. American International Group. 8. patru din primele cinci bănci ale lumii sunt americane: Citigroup. World Investment Report 1995). cu peste 250. Bank of America. După al Doilea Război Mondial.000 de filiale străine.. britanica HSBC Holdings fiind pe locul trei (cf. JP Morgan Chase. Mai bine de 73 de milioane de oameni erau angajaţi de CMN. General Electric – SUA – echipamente electrice şi electronice 45 . 9000 de angajaţi proprii şi cca. potrivit valorii de piaţă.000 de angajaţi prin subcontractare. precum tamilii din Sri Lanka şi bascii din Spania. Biserica Catolică • reţele ale terorismului internaţional 5. 75. Expansiunea CMN-urilor a fost facilitată de băncile transnaţionale. cu cca. astăzi.000 de firme multinaţionale. Potrivit United Nations Conference on Trade and Development (2002) şi World Investment Report 2002 (NY and Geneva: Unted Nations). în 1995. fiecare job creând cel puţin un job adiţional. potrivit activelor. care sunt dintre cele mai vizibile şi mai controversate: • corporaţii multinaţionale • grupuri etno-naţionale – minorităţi etnice în interiorul statelor.2 trilioane de dolari prin vânzări. 690. care au activităţi (şi) întrun alt stat. Bloomberg via ING). generând 5. în funcţie de activele deţinute în străinătate: 1. • mişcări religioase – e. În 1999 existau deja 63. La mijlocul anilor ‘90 erau mai mult de 38. sau grupuri etnice active pe plan internaţional. Trei pătrimi din “top twenty”. Irak şi Turcia. Vodaphone – Marea Britanie – telecomunicaţii 2.4 trilioane de dolari.Vom restrânge discuţia la următoarele tipuri de ANS. CMN au crescut exploziv ca număr şi ca mărime.000 de filiale în străinătate. în topul din anul 2000 al primelor 10 de CNM regăsim.1 Corporaţiile multinaţionale CMN sunt întreprinderi înregistrate într-un stat.g. Sunt.500 de CMN. În 2006.

Sunt de urmărit “stocul” de investiţii realizate şi “fluxul” de investiţii în curs ca indicatori ai FDI. Fiat – Italia – auto Pe măsură ce CMN cresc în mărime şi putere. protejat de ziduri tarifare. Emisfera nordică găzduieşte aproximativ 90% din CMN-uri. 37% dintre primele o sută de entităţi economice ale lumii sunt CMN. Telefonicá – Spania – telecomunicaţii 10. de la sfârşitul anilor 1980. Royal Dutch Shell – MB – petrol 7. Ca atare. scutite de taxe vamale. având SUA ca principală ţintă. Investiţiile străine directe (foreign direct investment.3. 46 . BP – MB – petrol 8. astfel încât să poată rămâne competitive prin vânzarea produselor la preţuri autohtone. urmată de Europa. World Watch 9. FDI) – definite formal ca “proprietatea de bunuri într-o ţară de către rezidenţi ai unei alte ţări în scopul controlului întrebuinţării acelor bunuri” – măsoară activitatea de investiţii a CMN. firmele americane au considerat oportun să înfiinţeze filiale în interiorul CEE. FDI sunt preponderent concentrate în emisfera nordică. În special. Vivendi Universale – Franţa – diverse 5. După acest stimul iniţial. Crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) în 1957 a stimulat această formă de organizare a afacerilor. Toyota – Japonia – auto 9. Cel mai mare investitor străin al lumii este. Ca rezultat. Din nou. 1996). CMN au devenit agenţi economici gigantici ai globalizării producţiei. Japonia. Primele zece CMN sunt mai bogate decât ultimele 100 de state ale lumii la un loc (cf. Membrii CEE doreau să creeze un spaţiu economic unitar. Exxon Mobil – SUA – petrol 4. General Motors – SUA – auto 6. Strategia de piaţă a marilor CMN a fost de a controla pieţele şi de a construi reţele regionale în jurul ţărilor de origine. creşte şi îngrijorarea faţă de capacitatea lor de a submina controlul statelor suverane asupra propriilor economii. triada SUA–UE–Japonia domină investiţiile globale. FDI sunt regionalizate.

Implicit.1 Impactul CNM asupra ţărilor de origine Impactul CMN asupra politicii interne a statelor gazdă este o sursă de îngrijorare. CMN pot promova dezvoltarea. În rest. filiala franceză a firmei texane Dresser Industries a exportat tehnologie sensibilă în Uniunea Sovietică în pofida opoziţiei guvernului american de a împiedica acest lucru. cum stau lucrurile cu ţările gazdă? Desigur. şi că promovează competiţia pe pieţele interne şi externe. tendinţa este. de calitate superioară. Este vorba aici şi despre un grad semnificativ de implicare în viaţa politică domestică a statelor – atât de origine. presiunile asupra guvernului american de a răsturna regimul noi ales – ceea ce s-a şi întâmplat. după cum o şi pot împiedica. la începutul anilor 1970. de orientare marxistă. Eforturile ITT de subminare a lui Allende au inclus susţinerea financiară a oponenţilor acestuia şi. ca firmele cu cele mai masive implantări externe să exporte cel mai mult. Apoi. această temere nu se confirmă decât pentru anumite ramuri industriale. Acuzele privesc exportul de capacităţi de producţie pentru evitarea confruntării cu cererile sindicaliste de salarii şi beneficii mărite în ţările industrializate. ca principale surse de investiţii.1. a încercat să-şi apere interesele economice reprezentate de participarea la compania chiliană Chiltelco prin tentativa de a preveni alegerea ca preşedinte a lui Salvador Allende. mai degrabă. Vocile critice acuză CMN de prejudicierea ţărilor de origine şi a ţărilor gazdă. Pe plan moral. Acesta nu înseamnă că CMN-urile nu desfăşoară o activitate intensă pentru cultivarea unor relaţii apropiate cu factorii de decizie guvernamentali. Pe deasupra.5. există temerea că exporturile CNM-urilor scad. precum textilele şi siderurgia. Întrucât capitalul este mai mobil decât forţa de muncă. ca urmare a unei lovituri militare de stat. Este cunoscută apropierea dintre actuala administraţie americană şi 47 . Totuşi. fapt explicat prin exportul de know-how din ţările de origine şi prin difuziunea produselor filialelor pe pieţele ţărilor de implantare. Pe de altă parte. că generează noi locuri de muncă. şi ţările de origine au avut divergenţe majore de interes cu propriile CMN-uri. cât şi gazdă. Dacă ţările de origine au atât costuri cât şi beneficii. Un caz notoriu de intervenţie politică a unei CMN în viaţa politică a unui stat este cel al ITT (International Telephone and Telegraph) care. a fost blamabil exportul de echipament pentru fabricarea gazului de muştar către Libia. practica delocalizării capitalului şi a capacităţilor de de producţie cauzează şomaj structural în ţările avansate. CMN sunt întro poziţie privilegiată de a ghida direcţia de dezvoltare a ţării. partizanii liberali ai globalizării sunt de părere că CMN ajută la reducerea deficitelor balanţei de plăţi. după alegerea sa.

OLSON (1994). Richard H. una din principalele forţe de eroziune a guvernării eficiente şi a încrederii publice în guvernare este natura insurmontabilă a diferenţelor etnice şi religioase care fac pacea politică şi socială în tot mai multe state un exerciţiu problematic. Ethnic and Religious Conflict: Emerging Threat to US Security. naţionalităţile năzuiesc să aibă propriul stat. Prezenţa naţionalităţilor alături de state este atât de comună încât vocea mişcărilor etno-naţionale pe care le generează nu poate fi neglijată. dincolo de limbaj. 130 de milioane de indigeni au fost ucişi în genocide susţinute de propriile guverne (Rummel. în anii 1973–74. 120 aveau minorităţi semnificative din punct de vedere politic”. de exemplu. cca. Astfel. multietnice. limba.2 Grupurile etno-naţionale Potrivit lui Shultz şi Olson (1994)4 . între 200 şi 625 de milioane sunt estimaţi ca fiind indigeni – estimare conform criteriului lingvistic (Durning 1993). Numeroşi oameni sunt mai puţin fideli statului căruia îi aparţin decât grupului etno-naţional de la care îşi revendică civilizaţia comună. În parte. din populaţia de cca. Potrivit lui Gurr (1995: 213). Actualmente. Rezultă că relaţiile dintre grupurile etnice sunt. aceasta este o reacţie legitimă la faptul că. Dar. Acest segment al societăţii globale este numit convenţional lumea a IV-a. SHULTZ şi William J. corporaţiile au realizat profituri imense. Totuşi. Numeroşi naţionalişti se revoltă împotriva statelor pe care le acuză de opresiune şi nedreptate socială la adresa etniilor lor.industrial petrolieră. folosind reducerea exportului de petrol ca o armă politică. tradiţia culturală şi legături de rudenie. între 1900 şi 1987. întrucât grupurile care îşi definesc identitatea prin raportare la o moştenire comună interacţionează frecvent. de oameni a Terrei. 5. de asemenea. Acest fenomen reduce considerabil importanţa statului unitar ca actor în RI. 6 mld. “din cele 190 de state ale lumii [în 1994]. Aproape fără excepţie. Naţionalismul şi naţionalitatea sunt factori culturali foarte influenţi asupra acţiunii politice a statelor. guvernele ţărilor membre OPEC (Organization of Petroleum Exporting Countries) au primit asistenţă din partea CMN-urilor din industria petrolului pentru a-şi promova scopurile. foarte importante pentru RI. Washington: National Strategy Information Center 4 48 . în vreme ce ţările de origine au fost devastate de recesiune economică. Multe state sunt societăţi divizate. 1994).

deoarece este 49 . Pe de altă parte. Apoi. în sens sociologic. în decembrie 1992. Majoritatea transcend graniţele ce despart statele suverane. mişcările de auto-determinare ale grupurilor etno-naţionale se impun în mod paşnic. creştinismul este îmbrăţişat de aproximativ 30% din populaţia lumii. Mişcările politice religioase militante tind să vadă autoritatea guvernamentală existentă ca fiind coruptă şi ilegitimă. cu scopul eliminării naţionalităţii rivale. Cehia s-a despărţit de Slovacia printr-un “divorţ de catifea”. rasiale şi religioase. naţionalismul duce la conflicte violente. urmat de islam (14%). religiile Chinei (13%). În noiembrie 1995. 5. Cruciadele au ucis milioane de creştini şi de musulmani. “tensiunile dintre naţiunile şi grupurile diferitelor civilizaţii” (1993) sunt vectorul fragmentării în continuare a sistemului statelor. Demografic. trei sferturi din refugiaţii lumii – aproximativ 27 de milioane de persoane – sunt rezultatul conflictelor interetnice. ceea ce este urmat de tendinţa naturală de a valoriza negativ credinţele spirituale ale celor de alte confesiuni. numai o foarte mică majoritate a împiedicat segregarea Quebecului de Canada. de către două miliţii extremiste ale populaţiei hutu. de cele mai multe ori. ele au anumite caracteristici comune: 1. Totuşi. teroare şi distrugere. milioane de oameni au murit în numele religiei. războaiele tribale din Burundi. fiind răspândite pe teritoriul a două sau mai multe dintre ele. budism (7%) şi alte religii (23%). Somalia şi Rwanda ilustrează cazuri de genocid. Războiul etnic din Iugoslavia anului 1991 este un exemplu. hinduism (13%). între secolele XI şi XIV. în care şi sârbii bosniaci şi croaţii au recurs la purificare etnică.3 Mişcările religioase Toate religiile universale sunt religii ale păcii. Uneori. Totuşi. în ultimul fiind ucişi aproape un milion de membri ai etniei tutsi în 1994. Shultz şi Olson (1994: 9–10) explică: În vreme ce nu toate mişcările religioase radicale implicate în politică sunt la fel. Cca. pe durata a aproximativ 100 de zile. din nefericire. Un sistem religios oferă celor care îl urmează principala sursă de identitate. în timp ce Războiul de Treizeci de Ani a exterminat cca.aceştia au în comun numeroase combinaţii de elemente culturale. O religie este. un sfert din populaţia Europei. adică la crimă. un sistem de gândire întemeiat dogmatic. împărtăşit de un grup semnificativ de persoane ce se manifestă prin devoţiunea faţă de acelaşi obiect şi printr-un cod comun de comportament prin care îşi interpretează etic acţiunile. Potrivit scenariului huntingtonian al ciocnirii civilizaţiilor.

În multe cazuri. în general. sunt militante. 4. 2. Sunt universaliste. spre deosebire de mişcările etnice. economică şi politică cu ţara de origine. 2. dorind să utilizeze coerciţia pentu a realiza singurul scop adevărat. Atacă inabilitatea guvernului de a aborda problemele interne ale societăţii. 5. Asta înseamnă cetăţenie de categoria a doua pentru orice necredincios în orice societate în care asemenea vederi sunt prevalente. 3. sau să fie supuse unui control strâns. secesionismul sau revoltele de separare – încercarea unei minorităţi de a se rupe teritorial de un stat recunoscut internaţional. Numeroşi experţi consideră că mişcările religioase fundamentaliste stimulează cinci tipuri de activităţi internaţionale: 1.seculară şi insuficient de riguroasă în susţinerea autorităţii religioase sau a valorilor sociale şi morale sancţionate religios. asta înseamnă că graniţele internaţionale nu sunt recunoscute ca bariere în calea propagării credinţei. sănătate şi alte programe sociale.. chiar dacă este presupusă recurgerea la violenţă. 4. că guvernul şi toate activităţile sale interne şi externe trebuie să fie în mâinile credincioşilor. promovate şi respectate de puterea politică în toate activităţile guvernamentale şi sociale. Sunt excluzioniste. 3. În fine. a ţării de origine pentru a scăpa de persecuţii. dacă nu le exclud cu totul. un factor care le traduce concepţiile despre legitimitatea autorităţii politice într-un context mai larg de acţiune. care menţin o legătură sentimentală. 50 . trimit toate opiniile contrare cu privire la ordinea socială şi politică spre margini. În unele cazuri.. 6. mişcarea religioasă se substituie guvernului la nivel local şi se implică în educaţie. Aceasta înseamnă. diasporele – comunităţi create de emigranţi. tind să-şi definească vederile ca parte a moştenirii tuturor credincioşilor. Aceasta tinde să le confere o motivaţie transstatală. Subscriu la un anumit tip de comportament şi de opinii despre care cred că trebuie să fie reflectate. iredentismul – încercarea de a reclama un teritoriu posedat cândva de o religie dominantă sau de un grup etnic într-un teritoriu aparţinând actualmente unui alt stat. migraţia – părăsirea. de către minorităţile religioase.

The Moral Logic and Growth of Suicide Terrorists. pp. Palestina îi avea pe zeloţi. Especially after the September 11 attacks. Datele studiate de Pape constau într-un număr de 315 de atacuri sinucigaşe comise între 1980 şi 2003. which had gealously guarded their indepedence.4 Terorismul internaţional Grupurile teroriste sunt un alt tip de ANS. Pe de altă parte. terorismul internaţional – susţinere pentru membrii radicali ai comunităţii în lupta pentru convingerile religioase. în proporţie de 95%. Există. de regulă opuse guvernelor. nationalist Islamist movements from Morroco to Indonesia. Intense public 5 Robert PAPE (2005). ei se numeau pe sine fedaini. În Grecia şi în Roma. Definirea riguroasă a acestora este subiect de dispută teoretică. tiranii erau asasinaţi din când în când. New York: Random House 6 Scott ATRAN (2006). prin ameninţarea cu forţa sau recursul la forţă.5. 29:2. spiritually united under the Al Qaeda logo. potrivit lui Atran6 . care terorizau elitele abaside prin execuţii (“asasinări”) curajoase. Al Qaeda se comportă ca o “marcă” francizată de diferite grupuri teroriste ale fundamentalismului islamic. de exemplu. Teroriştii sunt definiţi ca grupuri ce încearcă. Actualmente. În secolul XIX. în pofida marii lor diversităţi de organizare şi de scop. Dying to Win: The Strategic Logic of Suicide Terrorism. el afirmă că ceea ce au în comun atacurile teroriste sinucigaşe. ale căror activităţi exacerbează tensiunile internaţionale şi subminează autoritatea şi puterea statelor suverane. iar islamul medieval pe hashashini – sectă de musulmani ismaeliţi din secolele VIII–XIV. The Washington Quarterly. scopul primordial este eliberarea Orientului Mijlociu de ocupaţia americană şi instaurarea califatului sunnit. 127–147 51 . 5. Potrivit unora. bombele anarhiştilor şi distrugerile de proprietate săvârşite de naţionaliştii armeni şi turci au fost asociate cu terorismul. să-şi atingă obiective politice. precum Robert Pape5 . Terorismul este folosit încă din antichitate ca mijloc politic. Al Qaeda are ca scop principal dobˆdirea puterii prin creşterea bazei de popularitate printre pon tenţialii suporteri şi controlul puterii în detrimentul organizaţiilor rivale. precum determinarea retragerii trupelor americane de pe „pământul sfânt” al ţărilor musulmane. sunt obiectivele politice strategice. Din punct de vedere organizaţional. similarităţi ale acestor grupuri. mişcări precum Al Qaeda recurg la violenţă extremă pentru a-şi promova scopurile politice.

privilegii sau proprietăţi (e. Tigrii Tamil din Indonezia). terorismul practicat de state împotriva propriei populaţii şi. .g. Their difficult-to-penetrate social networks consist of about 70% friends and about 20% family. most jihadis follow kin and colleagues more than they do orders from afar. Exemple de al doilea tip: atentatul de la Lockerbie (Scoţia). pe de o parte. 135) Alte grupuri teroriste caută libertăţi politice (de exemplu. Abu Mus’sb al Zarqawi’s Iraq-based jihadi group. if at all. Exemple de primul tip: “domnia terorii” imediat după Revoluţia Franceză (1793) împotriva opoziţiei contrarevoluţionare. “Al Qaeda” terrorist actions are now chiefly executed by self-forming cells of friends that swarm for attack. care înseamnă. then dissapear or disperse to form new swarms. anti-Shia policy was never bin Laden’s. is a good example.Similar to the decentralized anarchist movement that terrorized the world a century ago.. to be taken more seriously both by friends and foes. (Atran 2006. Nigeria) – valori pe care le cred refuzate de guverne. violenţa practicată de bolşevici după revoluţia rusă din 1917 împotriva opozanţilor lor.. whose violent. ori genocidul întreprins de Germania nazistă între 1930 şi 1940. Trebuie să includem aici şi terorismul de stat.. pe de altă parte. 52 . to claim responsibility for attacks in Al Qaeda’s name.attention on Al Qaeda encouraged homegrown groups only tenously connected with Bin Laden. Scopurile fundamentale ale majorităţii grupurilor teroriste rămân independenţa şi statalitatea. Nu trebuie subestimată capacitatea şi voinţa statelor de a-i combate prin violenţă pe cei care ameninţă interesele percepute ale statului sau ale elitelor politice. terorismul sustţinut de un stat la adresa unor entităţi politice – statale sau nu – externe.

Nu poate fi vorba de execitare a puterii atunci când B acţionează voluntar în sensul dorit de A. Vom vedea. deşi într-o copleşitoare situaţie de dominaţie militară. este limitată. a definit puterea prin “controlul asupra minţii şi acţiunilor altora” (1963: 30). determinantă este şi motivaţia lui A de a exercita putere. Puterea este un concept relaţional. în sensul satisfacerii unei dorinţe sau nevoi a lui A. Totuşi. nu a reuşit să câştige războiul. aşadar. financiară. adică proprietatea unui anumit tip de putere de a fi convertit în alt tip de putere.Capitolul 6 Conceptul de putere în relaţiile internaţionale În accepţia comună în teoria relaţiilor internaţionale. comercială. morală – şi că fungibilitatea. 53 . adică unul care implică existenţa a cel puţin doi actori. vom vedea că puterea este specifică anumitor domenii – militară. O noţiune de putere absolută este lipsită de semnificaţie. comportamentul statelor nu poate fi înţeles doar prin raporturile de putere faţă de alte state. de control fie prin constrângere. de exemplu. ori să se simtă ameninţat. fie prin influenţare a deciziilor celuilalt. desigur. Cunoaşterea relaţiilor de putere este un element esenţial în explicarea şi predicţia comportamentului actorilor pe scena internaţională. Un exemplu care ilustrează importanţa motivaţiei – care poate fi analizată în termeni de politică internă a statelor – este războiul din Vietnam. respectiv a lui B de a rezista încercării de control sau dominaţie din partea lui A. puterea este înţeleasă drept capacitatea unui actor A de a face un actor B să facă ceva ce B nu ar face altminteri. Cel mai teribil arsenal militar este inutil dacă nu există nimeni care să fie. Mai mult. că puterea nu poate consta în simpla posesie a resurselor materiale. Ideea este. Hans Morgenthau. în care SUA. după cum vom vedea.

persuasiunea 2. În fine. ea are efecte limitate. Acest lucru se poate face fie prin apelul valori şi principii etice.1. A îl convinge pe B să-şi schimbe preferinţele. 54 . în primul rând. reprezentanta acestui tip de discurs. realismul şi neorealismul alocă puţin credit persuasiunii: mărirea puterii este. preferinţele şi interesele actorilor se modifică. Acestea sunt cu atât mai uşor de elaborat şi de prezentat cu cât gradul de afinitate culturală şi valorică dintre A şi B este mai mare. Persuasiunea este forma cea mai puţin costisitoare de exercitare a puterii. rezultatul acţiunilor motivate de interese egoiste (self-help). în vreme ce prin a treia modalitate B este pus în situaţia de a reflecta la consecinţele pe care un curs de acţiune – sau lipsa acestuia – le are.) distinge şi analizează patru forme de exerciţiu al puterii de către o naţiune A asupra unei naţiuni B: 1. fie prin aluzia sau menţionarea explicită a posibilelor recompense şi pedepse care însoţesc un curs de acţiune sau altul. prin excelenţă. întrebuinţarea forţei. persuasiunea este foarte importantă. fie prin revelarea de informaţie pe care B o neglijase. prin internalizarea normelor de comportament asumate iniţial doar din motive pragmatice. Constructivismul în relaţiile internaţionale este teoria care conferă persuasiunii un loc teoretic central. întrucât cunoaşterea este o sursă importantă de putere. A încearcă să redefinească situaţia lui B astfel încât să-l facă pe B să se răzgândească.6. Dar când interesele sunt divergente.1 Forme de exercitare a puterii Bruce Bueno de Mequita (2005: 236 ff. pedeapsa 4. Caracteristica puterii ca persuasiune constă în limitarea la aspectul strict discursiv al interacţiunii – tot ce fac A şi B este să discute. trebuie observat că persuasiunea nu este o întreprindere lipsită de costuri. Persuasiunea poate fi un mijloc eficient de putere atunci când cei doi actori au interese convergente. în optica constructivistă.1 Persuasiunea Prin persuasiune. recompensa 3. Diplomaţia este. sau nu-i acordase cuvenita atenţie. Pe de altă parte. În primele două modalităţi menţionate de persuasiune. Pe de o parte. Dimpotrivă: persuasiunea nu poate fi eficientă în lipsa unor argumente credibile. 6. pentru teoriile grupurilor de interes. în chiar procesul interacţiunii.

acţiunea lui B ar diferi de cursul preferat de A.Din perspectiva strategică. trebuie însoţite de măsuri compensatorii pentru actorii din piaţa internă care sunt afectaţi de embargou. Elţin a putut prezenta opiniei publice Bruce BUENO DE MESQUITA (2005). Recompensele constituie nu doar o motivaţie materială. asupra unor tipuri de arme americane. ceea ce se traduce prin ineficienţa sancţiunii în primul rând. în relaţiile dintre state cu afinităţi reciproce şi interese convergente. Întrucât India era. pe de altă parte. recompesele sunt oferite atunci când A are motive să creadă că. Desigur. aşa cum a fost cazul cu consultările dintre SUA şi Rusia în 1994. pe de altă parte. embargoul nu a afectat-o decât cu totul marginal. spre deosebire de aportul strict informaţional al persuasiunii. Ele modifică calculele costuri-beneficii ale lui B printr-un aport material. în măsura în care argumentele lasă loc ameninţării. la nivel internaţional. Pe de altă parte. de exemplu. ca în cazul embargoului american impus Indiei. Bueno de Mesquita (2005: 238)1 distinge între persuasiune ca dispozitiv pur retoric – cheap talk. Observăm că linia de separaţie dintre persuasiune şi pedeapsă. măsură foarte costisitoare pentru contribuabilul american prin fondurile substanţiale de compensare a fermierilor americani care nu-mi mai puteau exporta stocurile. Jimmy Carter a impus URSS un embargou asupra exporturilor de cereale americane. persuasiunea este eficace fie pentru că se bazează pe interese comune. indică fie o lipsă de angajament ferm. De exemplu. ci şi un semnal de angajament al lui A faţă de punctul de vedere pe care îl promovează. Preferences. semnal costisitor.2 Recompensele Recompensele sunt un pandant natural al practicii persuasiunii. în lipsa lor. un foarte slab importator al respectivelor tipuri de bunuri. Vorbele ieftine. o mare diversitate de tipuri de recompensă. and Perceptions. Există. 6. este subţire şi adesea încălcată. CQ Press 1 55 . People’s Power. presupun costuri. Măsurile de embargou economic. oricum. vorbele ieftine sunt un mijloc de a semnaliza care sunt acele interese şi care sunt căile favorizate de unul dintre actori. Washington. în 1998. Astfel. Vorbele ieftine pot fi rostite fără costuri directe. Principles of International Politics. în urma experimentelor nucleare efectuate de India. consultările cu liderul unui stat pe un anumit subiect politic pot constitui o recompensă. după ce Elţin a acuzat unilateralismul NATO în decizia intervenţiei împotriva Serbiei. fie pe o cacealma (bluff). de exemplu. Semnalele costisitoare.1. vorbe ieftine – şi persuasiunea ca un angajament serios – costly signal.

volumul schimburilor comerciale cu SUA a crescut. a părăsit ţara. Mai mult. Unele embargouri au eficacitate foarte redusă.interne dovada importanţei sale în politica internaţională. chiar păstrarea discreţiei cu privire la fapte pe care liderii statului B doresc să le păstreze secrete constituie o recompensă. Susţinerea pe care A o acordă. de mai bine de trei ori. sau Serbiei în 1995. în şapte ani. de dolari Mexicului sub formă de împrumut cu dobândă redusă pentru a compensa această imensă dificultate economică. Pot fi oferite sectoare de piaţă în interiorul statului A. a revenit apoi. 6. în 1993–1994. regimurile politice nu au fost slăbite.3 Pedepsele Pedepsele sunt acţiuni ale statului A care au consecinţe negative directe asupra lui B. mişcării de opoziţie politică din statul B. după cum comunicarea de informaţie stânjenitoare pentru regimul politic poate fi o pedeapsă. simbolic şi/sau material. Ca urmare. 56 . aşa cum a fost cazul cu cel impus Irakului în 2001. pentru a-l convinge pe Regele Hussein să participe la negocierile de pace. etc. Evoluţia acestora din urmă a fost cu totul remarcabilă: la presiunile Washingtonului. Alte forme de recompensă politică sunt sunţinerea internaţională a intereselor unui stat. în cadrul NAFTA. după de Mexicul şi-a liberalizat cursul valutar. În fine. Jean-Bertrand Aristide. după primul război împotriva Irakului. Irak (1992-1994). Totuşi. Pedepsele economice merg de la retragerea asistenţei economice unui stat B până la forme de sancţiune economică de diferite grade de severitate. Apoi. după cum neaplicarea unei pedepse anunţate poate constitui o recompensă. Guvernul SUA a făcut acest lucru de multe ori. Cuba (1962). De exemplu. este un exerciţiu punitiv al puterii din partea lui A. Este important să distingem şi aici între cheap talk şi costly signals. Mexicul a respectat acordul NAFTA şi a reuşit să se redreseze economic. ajutor financiar. recompensele economice sunt frecvente. restituind la timp împrumutul. a dus la schimbările dorite de SUA. după cum vom vedea în secţiunea următoare. în multe ţări – de exemplu. Un alt exemplu este ajutorul economic oferit de SUA Iordaniei. junta militară care îl înlăturase pe preşedintele democratic ales. SUA au oferit 40 mld. în 1995. există şi exemple de succes: embargoul asupra Haiti-ului. condiţii privilegiate de comerţ.1. tot la presiunile Washingtonului. după ce Aristide a fost silit să demisioneze şi să se exileze. suferinţa transferându-se la nivelul populaţiei în ansamblu. ceea ce a dus la prăbuşirea pesos-ului. Ele sunt adesea corelate cu recompensele: neacordarea unei recompense aşteptate poate constitui o pedeapsă. cu Guatemala (1951). în 1991.

precum cele aplicate de SUA Indiei în 1998. dar şi de răsturnare a unor regimuri politice ostile. dar şi Afganistan în 1979. Un exemplu îl constituie pactul de la Muenchen din 1938.4 Forţa militară Uzul forţei este forma extremă de exerciţiu al puterii. unul de relativ declin pentru Rusia şi de ascensiune pentru SUA. Dar. Eficacitatea unei pedepse se leagă de credibilitatea celui care o anunţă. desigur. 6. este riscant pentru liderii politici care îl declanşează şi ridică întotdeauna mari probleme morale. nu a ezitat să pedepsească dur „rătăcirile“ politice ale sateliţilor est-europeni: Budapesta în 1956. se poate observa supremaţia britanică. în 1956. de exemplu. când cehii au admis condiţiile impuse de Germania şi de puterile occidentale.1 Măsurarea cantitativă a puterii Composite capabilities index Proiectul “Correlates of War” (CoW) al Universităţii Illinois defineşte un indice compozit de măsurare a puterii unui stat. cum ar fi 1815–1875. Pe segmente mai scurte. Acest index (CCI) a fost estimat pentru toate statele importante până la 1816. Anglia – când. mărimea arsenalelor militare. în întregimea sa. în jur de 1920. Este extrem de interesant de urmărit evoluţia comparativă a marilor puteri în diferite epoci istorice.1. împreună cu Franţa („criza Suezului“) fără a fi obţinut acordul prealabil al Washingtonului. După 1950 SUA şi URSS au rămas singurele mari puteri ale lumii. Războiul este o modalitate frecventă a uzului de forţă. nu sunt cu adevărat pedepse. după Congresul de la Viena. pe întreaga perioadă 1816–2001.2 6. resursele naturale. sub chipul URSS care. dacă ameninţarea este credibilă. simpla ameninţare cu recursul la forţă poate influenţa comportamentul lui B în sensul dorit de A. etc. aceştia au atacat Egiptul. SUA nu au ezitat să aplice sancţiuni nici aliaţilor cei mai apropiaţi – Israel. puterea relativă a Marii Britanii a fost în declin constant. indice care mediază mărimi precum produsul intern brut. depăşea puterea Angliei. De exemplu. Germania avut o creştere rapidă după 57 .Sancţiunile nesemnificative. La rândul lor. 6. Praga în 1968.2. URSS. Secolul XIX a fost. deci nu constituie un exerciţiu efectiv al puterii. Este un mijloc extrem de costisitor pentru societăţile statelor implicate. Secolul XX a fost unul de revenire al Rusiei. producţia industrială. fiind un mijloc de anexiune teritorială. urmată de Rusia şi Franţa.

Astfel. Segmentul 1920–1945 arată. Intuitiv. pe lîngă creşterea constantă. Măsura pe care o propun cei doi autori este indicele de capacitate politică relativă (ICPR). în măsura în care ia în calcul numai bunuri tangibile. obiecţia este pe deplin justificată. incapabile să preleveze impozitele într-un procent ridicat. Diferenţa constă în capacitatea superioară de guvernare pe care o are Japonia. Indicele compozit al Americii cunoaşte o creştere bruscă şi susţinută începând cu 1939.2. Totuşi. Un stat precum Arabia Saudită are resurse naturale cu mult superioare Japoniei. de exemplu.F. Singapore sau SUA. nu explică diferenţele semnificative dintre state în privinţa capacităţii de a mobiliza aceste resurse. ICPR nu distinge între guvernele slabe. ei explică de ce Israelul s-a dovedit superior din punct de vedere militar vecinilor săi arabi în cele trei războaie purtate de la declararea independenţei pînă în 1973. dar lentă. însă puterea Japoniei în orice sens relevant pentru relaţiile internaţionale este mult superioară. pentru ca în 1905 Germania să depăşească puterea Marii Britanii. Ei reproşează proiectului CoW că. precum Hong Kong. resursele necesare pentru a construi un avion de vânătoare pot fi mobilizate şi pentru realizarea unei echipe competente de negociatori internaţionali.K. asumpţia este că. Am văzut că în Power and Interdependence (1977). a URSS.1865. de exemplu. 6. Astfel. şi cele puternice dar care au politica deliberată a unor impozite şi taxe reduse. Chicago University Press 58 . 6. că ele sunt perfect fungibile. care măsoară capacitatea unui stat de a-şi colecta impozitele cuvenite. că în 1938 puterea Germaniei era aproximativ egală cu cea a SUA. CCI este construit pe presupunerea că toate resursele materiale care intră în definiţia puterii pot fi mobilizate în orice situaţie – cu alte cuvinte.2 Relative political capacity index A.3 Fungibilitatea puterii Un aspect care rezultă din compararea celor doi indici de măsurare a puterii este că fiecare include o anumită viziune conceptuală a puterii. Organski şi Jacek Kugler2 au criticat anumite deficienţe ale CCI şi au construit un alt mod de a măsura puterea statelor. Robert Keohane şi Joseph Nye argumentează că puterea este specifică diferitelor domenii ale relaţiilor internaţionale şi că puterea într-un domeniu nu poate fi convertită 2 The War Ledger (1980).

Boston: Little Brown). atunci aceşti vecini constituie o ameninţare la adresa suveranităţii acestor state.4.1 Limitele puterii Importanţa motivaţiei în exercitarea puterii Somalia 1990: Gen... poate puterea se poate manifesta ciclic: A poate fi mai puternic decât B într-un anumit context. ori de câte ori statele au vecini care au un avantaj de putere. a reuşit să-l facă pe preşedintele Clinton să retragă trupele americane din misiunea umanitară în această ţară. în vreme ce Japonia este a doua mare economie mondială. tras pe străzile din Mogadisciu în euforia maselor de localnici. Ceea ce l-a determinat pe Clinton să ia aceastp decizie nu a fost puterea superioară a Somaliei. La fel. invariably tempts aggression and impotence brings abdication of policy in its train.” (White House Years (1979). Astfel. nici Germania nu s-ar fi putut dezvolta economic în măsura în care au făcuto dacă nu s-ar fi bucurat de garanţiile de securitate ale SUA în epoca postbelică. Sigur.2 Ciclicitatea puterii Puterea este un concept relaţional. Ca atare.4. Hussein Aidid. precum şi de diferenţele semnificative de motivaţie de a exercita puterea. 6. statele mai puternice sunt considerate a fi câştigători potenţiali a conflictelor internaţionale. puterea militară a Germaniei sau Japoniei este disproporţionat de mică în comparaţia cu influenţa lor economică. 59 . ca şi Tibetul. conform viziunii realiste.uşor în putere în alt domeniu. de dificultatea de a proiecta puterea la distanţe mari. Totuşi. SUA este cea mai mare putere militară a lumii şi prima economie a ei.4 6. Această strategie este abirdată de insurgenţii islamişti care se opun prezenţei americane în Orientul Mijlociu. Henry Kissinger: “weakness . deşi sunt ambele lipsite de putere miltară. dar Germania a depăşit-o ca exportator net. liderul trupelor din Mogadisciu. ca urmare a loviturii mediative cauzate de prezentarea imaginilor unui trup de soldat american ars. Vaticanul are o mare putere spirituală. 6. În relaţiile internaţionale. Dificultăţile de fungibilitate a puterii sunt legate de interesele divergente ale diferitelor grupuri din viaţa internă a statelor. se poate contra-argumenta că nici Japonia. ci atacurile politice interne ale oponenţilor săi. pentru ca B să fie mai puternic decât A într-un alt context.

– instituţii şi regimuri internaţionale care codifică şi standardizează normele şi regulile de comportament. Germania exercită influenţă economică asupra UE. etc. numărul de atacuri teroriste sponsorizate de Libia a scăzut considerabil după raidul american. Unele state folosesc normele internaţionale în interes propriu. 6. încurajând astfel Toyota să producă în America.4. 6. Simplificat. WTO. SUA au impus condiţii dure de 60 . Avioanele au decolat din Marea Britanie şi au făcut un ocol important pentru a ajunge în Libia. spre a-şi crea un avantaj de putere. Este manifest aici caracterul asimetric al relaţiilor de putere dintre SUA. OPEC. Decizia Franţei era legată de temerea de a nu deveni ţintă a atacurilor teroriste libiene sau a unui embargo de import a petrolului din Libia. United States Trade Representative (USTR) este instituţia de protecţie a intereselor comerciale americane. dar nu doreşte limitarea competitivităţii pieţei americane. De exemplu. facilitând coordonarea şi cooperarea dintre state. fie să restrângă acest import. iar Franţa are putere asupra Germaniei în chestiuni militare.4. 2. USTR poate fie să permită importul de maşini japoneze.Dacă definim puterea ca abilitate de a-i face pe alţii să face ceva ce nu ar fi făcut altminteri. situaţia strategică este următoarea: Toyota are de ales între a construi maşini în America şi a exporta automobile produse în Japonia. cum putem şti ce nu ar fi făcut cineva altminteri? Exemple: 1.3 Probleme de coordonare şi distribuţie a puterii Exemplu: Probleme mixte – vânzările Toyota în SUA. doreşte limitarea numărului de maşini produse în afara SUA pe piaţa americană. NAFTA. Germania are puterea asupra Franţei în chestiuni economice. Franţa şi Libia.4 Rolul organizaţiilor internaţionale ONU. Ca atare. Lucrurile tind să ia o turnură diferită în ceea ce priveşte puterea militară a Germaniei. În realitate. 15 aprilie 1986 – 18 avioane de vânătoare americane bombardează Tripoli pentru a pedepsi presupusul ajutor pe care Libia îl acorda terorismul internaţional. Franţa şi Marea Britanie exercită o influenţă militară mai mare decât Germania. deoarece guvernele francez şi spaniol nu le-au acordat drept de survol.

2. Ca urmare. 61 .5 milioane de barili capacitate de producţie. Norvegia. ori este lipsit de mijloacele de a pedepsi încălcările normelor. Apoi. Principalele beneficii ale organizaţiilor internaţionale ţin. teoretic. Exemplu: OPEC – mai mulţi producători importanţi de petrol nu sunt membri: Rusia. de capacitatea de monitorizare a conformităţii comportamentului statelor membre la regimul internaţional respectiv. Problema este însă că puterea şi autoritatea organizaţiilor internaţionale sunt conferite exlusiv de statele membre – caracteristică a dreptului internaţional: nu există un monopol internaţional legitim asupra violenţei organizate. întrucât statele membre nu le pun la dispoziţia organizaţiei. respectivul regim internaţional este ori vid de conţinut. De asemenea. Rusia a invocat recent condiţii exagerat de drastice de respectare a mediului natural pentru a forţa retragerea participaţiei firmelor petroliere occidentale de la exploatarea unui important zăcământ petrolier din Siberia. cu scopul principal de a împiedica exportul de capacităţi de producţie şi de locuri de muncă în Mexic. Cel mai important membru este Arabia Saudită. care numără 13 membri. multe membre ale OPEC trişează. care e şi cel mai mare exportator de petrol al lumii. aceştia pot contrabalansa politica de cartel a OPEC.mediu firmelor operând în zona economică NAFTA. precum şi de aplicarea de măsuri punitive la adresa celor care îl încalcă. Mexic. deţine 40% din exporturile cotidiene de export de petrol şi are actualmente cca. Marea Britanie. nerespectând cotele de export instituite cu scopul creşterii preţului petrolului. întrucât îngăduie fără sancţiune orice formă de comportament a statelor membre.

instituţiile însele sunt transformate prin activităţile statului şi ale altor actori politici. prescriind anumite tipuri de comportament şi proscriind altele. Constructivismul afirmă că relaţiile internaţionale nu pot fi explicate prin decizia raţională a actorilor politici . fie a constrângerilor instituţionale (teoria regimurilor). Normele regulative stabilesc regulile fundamentale de comportament.1 Introducere Constructivismul este o abordare a relaţiilor internaţionale care subliniază dimensiunea socială şi intersubiectivă a politicii. autorul uneia dintre cele mai bine articulate teorii filosofice a instituţiilor. Instituţiile şi actorii se condiţionează reciproc – problema actor/structură.Capitolul 7 Teoria constructivistă a relaţiilor internaţionale 7. precum regula „Condu 62 . Normele constitutive definesc un comportament şi îi atribuie semnificaţii şi inteligibilitate. interacţiunea dintre state este determinată de preferinţele şi interesele endogene ale actorilor politici. de identităţile lor transformabile în cursul interacţiunii internaţionale.fie ea luată în virtutea constrângerilor structurale ale distribuţiei sistemice de capabilităţi (realism). Instituţiile internaţionale au funcţii atât regulative cât şi constitutive. regulile constitutive nu au doar un rol de reglementare. Distincţia este bine ilustrată de către John Searle (1995). Din punct de vedere constructivist. În acelaşi timp. Potrivit lui Searle. Constructivismul social (SC) constă într-o clasă de modele ale interacţiunii care explorează influenţa normativă a structurilor instituţionale şi conexiunile dintre acestea şi identitatea şi interesele statelor.

Instituţiile şi statele sunt entităţi care se constituie reciproc. football has no existence apart from these rules.pe partea dreaptă a drumului“. Some rules on the other hand do not merely regulate but create or define new forms of behavior. an activity whose existence is logically independent of the existence of the rules. Constructivismul sugerează că identităţile şi interesele statelor pot fi modificate la nivel sistemic prin interacţiuni mediate instituţional. for example. constrângâng şi dând semnificaţie acţiunii statelor. ci şi generează un domeniu care nu ar fi existat altminteri. Totuşi. precum dreptul internaţional şi egalitatea suverană a statelor. nici cooperativ al politicii mondiale (Ale63 . Constitutive rules constitute (and also regulate) an activity the existence of which is logically dependent on the rules. I distinguish between two sorts of rules: Some regulate antecedently existing forms of behavior. Regulative rules regulate a pre-existing activity. Regurile de circulaţie sunt de un cu totul alt tip: conducerea maşinilor e posibilă şi în absenţa lor. dar în condiţii de risc şi de dezordine mult mărite. Instituţiile întrupează normele regulative şi constitutive ale interacţiunii internaţionale. Constructiviştii acceptă că anarhia este condiţia caracteristică a sistemului internaţional. I call the latter kind of rules constitutive rules and the former kind regulative rules. nici cu privire la caracterul conflictual. Totodată. Statele atribuie semnificaţii situaţiilor sociale pe baza rolurilor definite instituţional. de vreme ce nu ar putea exista şi nu ar putea fi inteligibil fără ele. modelând. Ei se concentrează pe instituţiile fundamentale ale societăţii internaţionale. The rules of football. but these relationships exist independently of the rules of etiquette. regimurile internaţionale sunt şi ele foarte importante pentru constructivism. (Searle 1965/1998: 131) Jocul de şah constă pur şi simplu în regulile formale ale jocului. acest lucru nu spune nimic. The activity of playing football is constituted by acting in accordance with these rules. the rules of etiquette regulate interpersonal relationships. do not merely regulate the game of football. dar susţin că. instituţiile continuă să existe deoarece statele le produc şi le reproduc în practica socială. for example. în sine. but as it were create the possibility of or define that activity. contribuind la crearea unei lumi sociale în care comportamentele primesc semnificaţie.

în Worlds of Our Making (1989). 7. definindu-şi fiecare interesul naţional în opoziţie cu cel al celuilalt. De exemplu. războiul rece s-a încheiat. Ele îşi definesc interesele în procesul de interpretare a situaţiei sociale la care participă. Există o întreagă tradiţie de gândire politică. precum şi de strategii de autoajutorare (self-help). Dar. o structură socială în care cei doi actori s-au identificat reciproc ca fiind inamici. din punct de vedere ontologic. not states and not the international system make choices about policies. Există trei versiuni importante de abordări constructiviste ale RI. o anarhie a prietenilor este complet diferită de una a duşmanilor. and Decisions (1989). care pot fi fie cooperative. usually but not always the executive head of state. doar o ficţiune utilă sau o metaforă care ne permite să explicăm şi să antiticipăm politica internaţională. fie conflictuale. Rulers. Statele pot avea multiple identităţi sociale. Potrivit 64 .xander Wendt 1992. Apoi. 46. potrivit căreia statele sunt o formă de autoritate colectivă care rezultă din delegarea individuală de autoritate de către membrii societăţii. specific policy makers. Vol. 2). pentru ca aceştia să-şi realizeze interesele elementare de supravieţuire şi de ordine socială. prima teorie constructivistă a RI a fost oferită de Nicholas Onuf. de?i ambele sunt posibile. Când actorul fundamental al politicii internaţionale este statul şi când vorbim despre interesele şi preferinţele acestuia. susţin empiriţii. se poate susţine că războiul rece a constituit. The Social Construction of Power Politics“. Cronologic. No. in International Organization. adică preexistent acţiunii politice şi imuabil. cel mai influent gânditor constructivist este Alexander Wendt: The Social Theory of International Politics (1999). and institutions (Krasner 1999: 7). plecând de la Hobbes şi Locke. Astfel. de fapt.2 Identităţi şi interese Atât realismul cât şi neorealismul consideră că sinele – adică identitatea actorului politic – este dat exogen. la ce anume ne referim? Există o puternică viziune empiristă potrivit căreia statul este. Friedrich Kratochwil s-a impus ca un constructivist influent prin lucrarea Rules. Ceea ce contează este diversitatea de structuri sociale posibile în condiţii de anarhie. Nu există state ca agenţi independenţi. Stephen Krasner (1999) consideră că the ontological givens are rulers. Astfel. „Anarchy is What States Make of It. fără îndoială. Când acest lucru s-a schimbat. Norms. rules.

de sistem politic. identitatea de tip introduce un element cultural în analiza identităţii. Identitatea corporatistă a statelor generează obiectivele fundamentale ale statului. atunci când e vorba de indivizi. actorii legaţi prin predicate relaţionale internalizează reguli adecvate de comportament. etc. adică de felul în care statele se văd pe sine în relaţiile cu alte state. Rolurilor le sunt atribuite predicate relaţionale. (d) În fine. recunoaşterea de către alţii şi dezvoltarea economică. Totuşi modul în care statele urmăresc aceste scopuri depinde de identităţile lor sociale. sinele se reflectă în celălalt ţi această reflecţie este asimilată în identitatea actorilor. statul este o entitate cu statul ontologic substaţial. de populaţie. hegemon sau duşman. precum fiu. Dobândind cunoştinţe colective.. identităţile de rol sunt prin excelenţă culturale. Învăţarea rolurilor este o chestiune de cunoaştere colectivă de către actori a convingerilor şi aşteptărilor celorlalţi. etc. lider. Prin convingeri şi valori comune. care îi poziţionează unul faţă de altul. Pe baza acestor identităţi. (1999: 225). Fiecare din ele presupune cel puţin un alt obiect pentru a putea fi utilizate corect din punct de vedere logic. limitele fiind cu totul depăşite 65 . şi aliat. stabilitatea. (c) Mai departe. fără pierdere epistemică. când e vorba despre state. identitatea corporatistă este dată de teritorialitate. identitatea colectivă este rezultatul unui proces cognitiv prin care distincţia sine-celălalt devine neclară. statele îşi construiesc interesele naţionale. întrucât desemnează roluri condiţionate cultural pe care actorii le joacă în relaţiile dintre ei. El critică incapacitatea gândirii instrumentaliste de a reduce acţiunea statală la acţiunea individuală. Wendt distinge patru tipuri de identitate a unei entităţi sociale – printre care se numără şi statele: (a) Identitatea personală (indivizi) sau corporatistă (entităţi sociale instituţionale) (b) Identitatea de tip (c) Identitatea de rol (d) Identitatea colectivă (a) Identitatea personală/corporatistă se referă la constituţia materială a unei entităţi. precum securitatea fizică. Pentru state. (b) Un actor individual sau corporatist poate avea simultan multiple identităţi de tip. profesor. după cum poate avea diferite seturi de valori sau opinii şi diferite forme de comportament.lui Wendt. Astfel.

which they deem disproportionate relative to both the benefits that such a support brings Washington. from within which Mearsheimer and Walt argue. adică potrivit informaşiilor. identitatea nu poate fi colectivă în orice aspect al ei. Desigur.1 Exemplu In a controversial article published in the London Review of Books in March 2006. valorilor şi ideologiei lor. oamenii de stat definesc şi evaluează interesul public potrivit percepţiilor lor. Dacă în mod sistematic. convingerilor. Identitatea colectivă este cel mai important aspect al teoriei lui Wendt. Cele subiective sunt importante pentru că sunt motivatori proximi ai acţiunii politice. este important să avem o descriere corectă a vederilor lor subiective asupra interesului public. and the objective needs of Israel as an industrialized country. as they surmise. Spre deosebire de neorealism şi de instituţionalismul liberal. pentru că ceea ce vrea un actor depinde de cine anume este acel actor. trebuie să distingem între percepţiile şi opiniile subiective ale actorilor. which. Totuşi. ci doar în ceea ce priveşte unele proprietăţi specifice. dat fiind caracterul distinct al identităţii personale/corporatiste. They identify the reason for this level of support in the domestic American politics. The point of bringing forward this particular case is to show that the neorealist conceptual framework. and particularly in the efficient Israel Lobby. grounded in histo66 . Ambele tipuri de interese trebuie explicate. în legătură cu nevoile pe care le au şi acţiunile care trebuie urmate în mod obiectiv pentru a întruni cerinţele de reproducere socială a identităţii. În fine. 7.(1999: 229). constructivismul este interesat de circumstanţele în care limitele sinelui se extind peste – ori sunt înglobate de către – celălalt. has managed to divert Americas Middle East foreign policy from the American national interest. Interesele decurg din natura identităţii. interesele sunt factori motivaţionali a căror realizare contribuie la reproducerea identităţii lor subiacente. I shall not here review the pros and cons that have been expressed in the debate triggered by this paper. Ca atare. John Mearsheimer and Stephen Walt maintain that the amount of economic and military help that the US provides Israel in virtue of their privileged partnership defies the logic of self-interest that Washington should follow according to the neorealist prescriptions. aceste vederi diferă de interesul public obiectiv.2. atunci integritatea comunităţii politice este ameninţată. makes difficult for them to see the possibility of an increasing perception of collective identity between Israel and US. The authors list a series of measures of material support that the US has given Israel after World War II. De exemplu.

it is open to discussion whether Washington had more to gain in terms of security and economics from a more pro-Arab attitude in the Middle East. Up to a certain point. 67 .rical.2. Yet no sophisticated foreign policy analysis can ignore actors identities in accounting for the ways they act in order to achieve their interests. pentru că nu prezice nici o structură socială anume ca aptă a guverna comportamentul statelor. Dacă însă utilitatea explicativă şi predictivă a constructivsmului e discutabilă. moral. 7. Consequently. înţeleasă. Se naşte astfel posibilitatea ca comportamentul statelor să fie prezis în interiorul unei astfel de structuri. cultural. there is a dominant perception of similarity of interests in both Americans and Israelis regarding many coordinates of their foreign policy.2 Critici Constructivismul este greu de aplicat ca model teoretic. articulată şi. în cele din urmă. el cere ca o anumită relaţie socială să fie examinată. el rămâne totuşi un element euristic foarte productiv. Mai degrabă. Dar dacă predicţiile se dovedesc a fi false. and civilization elements of identity. atunci se poate ca structurile sociale dominante să nu fi fost bine înţelese sau să se fi schimbat. as well as an empathic understanding of each others security fears.

politica externă a unui stat este mai degrabă produsul emergent. nefiind influenţate de perspectiva interesului public sau naţional. o aplicaţie a teoriei grupurilor de interes la funcţionarea structurilor organizaţional-birocratice ale unui stat. din perspectiva obiectivelor individuale ale diferiţilor decidenţi. astfel că normelor impuse de comportament extern prin regimuri sau instituţii internaţionale nu li se acordă 68 . nu constrângerile sistemului internaţional. Calculele politice sunt de tip costuri-beneficii. Problemele specifice pe care le vom discuta în legătură cu aceste modele sunt cele ale rolurilor organizaţionale. nedeliberat. Determinată este politica internă a statelor. problema principal-agent (superior-subordonat) şi a procedurilor standard de operare (standard operating procedures). în fapt. Cea birocratică este. grupurile de interes şi influenţă. teoretizată de Madison şi Dahl. al unor alegeri de ordin politic luate într-un mediu de inerţie birocratică şi organizaţională sau de competiţie între facţiuni şi grupuri de influenţă. Interesele restrânse ale grupurilor aflate în competiţie modelează alegerea unei politici sau alta. precum şi organizarea politică şi birocratică a fiecărei societăţi în parte. Obiectele principale de studiu sunt opinia publică. Astfel. Teoria grupurilor de interes este înrudită ideatic cu teoria democraţiei pluraliste. Perspectiva grupurilor de interes se concentrează pe competiţia pentru putere din interiorul statelor particulare. Cea birocratică investighează confuzia organizaţională şi disputele birocratice care marchează procesele de luare a deciziei. nu pe caracteristicile generice ale statelor.Capitolul 8 Teoriile birocratică şi a grupurilor de interes Teoriile birocratică şi a grupurilor de interes subliniază importanţa intereselor locale în modelarea politicii interna?ionale.

În ceea ce priveşte politica externă. Există. în urma revoluţiei islamice. ministerul de externe caută să deţină monopolul deciziilor de politică externă. pentru influenţă politică relativă în practica generală a guvernării. din acest punct de vedere. incluzând infanterie. de eliberare a celor 53 de ostatici luaţi la ambasada SUA din Teheran în 1979. consecinţele neintenţionate ale proceselor politice interne. de exemplu. În fine. din 24 aprilie 1980. Politica externă şi relaţiile internaţionale sunt. privind la nivel executiv. Avem de-a face cu o vădită concurenţă inter şi intra-instituţională. Fiecare lider – ministru. o competiţie de putere simbolică şi de autoritate între „palate“. ci invariabil de perspective mult mai limitate şi mai competitive cu privire la importanţa relativă a fiecărei instituţii în parte. etc. independente unul de celălalt. secretar de stat sau director – are interesul de a-şi maximiza rolul în afacerile guvernării. două elicoptere ale marinei au suferit defec?iuni 69 . dacă nu chiar contestat. dar şi pentru exclusivitate în atribuţiile privind domeniul definitoriu de activitate. MApN. guvern şi parlament. Nefiind echipate corespunzător pentru solul nisipos al Iranului. la diferite niveluri.1 Problema rolurilor organizaţionale Fiecare instituţie internă are de îndeplinit un set specific de obiective. Exemplu de conflict al rolurilor organizaţionale restrînse: Operaţiunea Eagle Claw. Conceptul însuşi de interes naţional este dificil de definit. marină şi aviaţie. Din punct de vedere al teoriei birocratice. în cadrul fiecărui minister în parte există competiţie birocratică între diferitele direcţii generale şi direcţii. adică între preşedinţie.importanţă. în ceea ce priveşte numărul şi importanţa pârghiilor politice şi decizionale controlate. Politica externă şi relaţiile internaţionale sunt studiate ca domenii separate. există o competiţie între diferitele ministere ale guvernului. Aceste teorii sunt preponderent concentrate asupra explicării şi predicţiei acţiunilor naţionale de politică externă. în România preşedinţia şi guvernul – prin MAE. activitatea niciunei dintre aceste instituţii nu este determinată de promovarea interesului general al naţiunii. chiar dacă asta are. 8. în situaţii concrete urmarea unor decizi ineficiente din punct de vedere al interesului colectiv. din punct de vedere constituţional. pentru alocări bugetare. Astfel. marcate de interese restrânse şi lupta pentru dominaţie politică locală. Misiunea a implicat un amestec de militari din diferite ramuri ale armatei americane. – parlamentul şi CSAT au diferite atribuţii decizionale. Apoi.

Şi ele acţionează în propriul interes atunci când influenţează deciziile politice prin lobby sau alte constrângeri. Altminteri. Motivaţia liderilor de minister. ambiţia personală şi instituţională a managerilor birocraţi. Grupurile de interes nu sunt şi nu pot fi dominate de preocupare pentru interesul naţional. Numeroşi membri ai Congresului american care se opuneau public Acordului au admis. menită să coordoneze operaţiunile speciale ale tuturor armelor armatei SUA. ca urmare a negocierilor dintre Washington şi Teheran. Misiunea a fost anulată. Astfel.2 Problema superior-subordonat (principal-agent) Superiorii caută agenţi care să le execute cu fidelitate ordinele. sub protecţia anonimatului. ia făcut să adopte o poziţie publică contrară propriilor convingeri. Grupurile neguvernamentale de interes au în comun cu birocraţiile guvernamentale. cum ar fi cei de citrice. în prima zi în oficiu a lui Ronald Reagan. poate contraveni interesului public. din timpul primului mandat Clinton. Exemplu românesc: taxa de primă înmatriculare 8. calculele de supravieţuire politică au prevalat asupra celor despre meritele economice ale acordului.tehnice iar un al treilea s-a ciocnit de avionul C-130 Hercules care alimenta elicopterele. Ostaticii au fost elibera?i în 20 ianuarie 1981. care nu sunt direct tra?i la răspundere pentru ac?iunile lor. Astfel. de regulă din regiuni industriale sensibile la concurenţa din partea mîinii de lucru ieftine mexicane. dat de lipsa de coordonare între diferitele ramuri ale armatei implicate în misiune. agenţie sau departament de a promova propria instituţie provine şi din percepţia unor presiuni competitive din partea altor asemenea instituţii şi din nevoia de a se servi de o platformă pentru demonstrarea calităţilor manageriale. obligaţia lor faţă de propria constituantă. 70 . a sacrifica proeminen?a unei organizaţii pentru binele comun ar avea ca efect pierderea susţinerii din partea liderilor politici cheie. Eşecul a fost unul de planificare. Congresul a ratificat Acordul cu o majoritate restrânsă. în 1987 s-a creat United States Special Operations Command (USSOC). Ca urmare. Exemplu: Negocierile din 1993 pentru aderarea la NAFTA. Există mai multe probleme cu această cerinţă. numai după ce Casa Albă a trebuit să facă concesii şi altor categorii de producători americani. că deşi considerau că acordul este bun pentru SUA. din Florida.

Lt. subordonatul are o influenţă considerabilă asupra procesului decizional. nici priceperea de a rezolva personal toate chestiunile. Congressional Budget Office (CBO). În plus. despre consecinţele diferitor cursuri de acţiune economică. Exemplu 1 – SUA: Preşedintele se bazează pe consilierea Office of Management and Budget (OMB) pentru a estima consecinţele economice ale diferitelor scenarii economice. precum funcţionari ai ONU sau ai Băncii Mondiale. Gen. La fel stau lucrurile şi cu organizaţii neguvernamentale internaţionale sau cu companii multinaţionale care. o multitudine de grupuri private de interes şi economişti independenţi oferă propriile viziuni. deputy secretary of state. oficiali ai Departamentului Apărării. fiecare. adesea contradictorii. in Journal of Politics 47. Johnson respinse acest punct de vedere când fusese prezentat de Ball. care oferă estimări independente. în 1964 i-a cerut lui Johnson retragerea trupelor americane din Vietnam. deci probleme suplimentare de tip principal-agent. 71 . De?i Clifford sus?inuse politica americană în Vietnam în primii ani. (2) Cum poate superiorul să ştie dacă subordonatul a deviat – şi cât a deviat – de la linia prescrisă? Monitorizarea presupune birocraţie suplimentară.(1) Superiorul nu are nici timpul. Problema este cu atât mai mare cu cât preşedintele se bazează pe birocraţi internaţionali. ajunsese în 1968 la concluzia că venise momentul ca SUA să se retragă. Astfel. Convingerile experţilor din cadrul OMB pot influenţa poziţia apărată de preşedinte. Congresul şi-a creat propria agenţie. Exemplu 2: Armata americană la închisoarea Abu Ghraib (Irak). 530–555: Yes-Men: exemplu – consilieri ai preşedintelui Lyndon Johnson: () George Ball. “The Value of Biased Information: A Rational Choice Model of Political Advice”. pp. Janet Karpinsky era comandantul închisorilor militare din Irak. () Clark Clifford l-a înlocuit în 1968 pe Robert McNamara în func?ia de secretar al apărării. promovează viziuni marcate de propriile convingeri şi interese cu privire la politici concrete. Secretarul Apărării (Donald Rumsfeld) – cine este responsabil? Randall Calvert (1985). Brig. care nu sunt subordonaţi direct preşedintelui american. Gen. Ricardo Sanchez era comandant militar în Irak.

pregătite pe baza reacţiilor anterioare la situaţii de acelaşi timp. permiţând atribuirea de responsabilităţi individuale. O deficienţă a procedurilor standard de operare este lipsă de flexibilitate. elaborate plecând de la studiul lui Robert Putnam. costurile şi beneficiile lor. Cu alte cuvinte. despre constrângerile sistemului politic interna?ional. Avionul a fost doborât cu o rachetă. Exemplu de SOP inadecvate: în 1988. la o anumită situaţie. astfel că un membru neexperimentat al crucişătorului a identificat în mod eronat avionul cu un F-14 Tomcat. dar posibil greşite. La data crizei ostaticilor din Iran. perspectiva strategică desfăşoară o analiză formală pe trei niveluri distincte. 42. reflectând percepţiile acestora despre via?a politică internă. Acţiunea în condiţii de raţionalitate limitată presupune luarea unei decizii sub asumpţia că a explora toate opţiunile posibile înainte de a lua o decizie poate presupune costuri iraţional de mari. probabilitatea ca acestea să se realizeze. care zbura către Dubai. Avionul nu a răspuns protocolului de recunoaştere utilizat de marina americană. „prefabricate“. SOP facilitează răspunsuri rapide şi verificabile. Ele sunt cuantificabile. crucişătorul USS Vincennes a doborât. 8.4 Perspectiva strategică asupra relaţiilor internaţionale Perspectiva strategică a fost dezvoltată de Bruce Bueno de Mesquita (2005) pe fondul teoretic al aşa-numitelor teoriilor ale celor două nivele (two-level theories). Putnam arată constrîngerile mutuale pe care procesele politice interne şi politica internaţională le exercită. un avion de pasageri Airbus 300 al liniilor aeriene Iran Air. în strâmtoarea Hormuz. Ele constituie un mijloc de control al superiorilor care nu sunt nemijlocit implicaţi în aplicarea lor.3 Proceduri standard de operare (SOP) SOP sunt răspunsuri standardizate. 3. vol. vădită în condiţii de raţionalitate limitată (bounded rationality) – alegerea unui curs de acţiune fără a lua pe deplin în considerare toate posibilele răspunsuri alternative. nr.8. “Diplomacy and Domestic Policy: The Logic of Two-Level Games”. precum şi despre căile de maximizare a satisfacţiei lor personale. Perspectiva strategică pune în prim plan deciziile pe care le iau liderii politici. Pe de altă parte. SUA nu aveau pregătite SOP pentru eliberarea de personal diplomatic luat prizonier. sunt eficiente în condiţii de timp şi informaţii limitate. folosind mijloacele 72 . publicat în 1988 în International Organization.

Strategiile decidenţilor urmăresc maximizarea şanselor ca aceştia să fie reale şi ca lideri de către constituantele lor interne şi maximizarea susţinerii oferite de sistemul internaţional.teoriei jocurilor necooperative. de tip costuri-beneficii. alegând uneori acţiuni care satisfac constituanta internă dar care displac adversarilor sau partenerilor străini. Liderii sunt nevoiţi să optimizeze relaţia dintre presiunile politicii interne şi ale politicii externe. Sunt evidenţiate calculele raţionale. ori făcând concesii acestora din urmă pe seama unor costuri de capital politic intern. 73 . pe care decidenţii le fac în evaluarea cursurilor alternative de ac?iune.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful