Floare albastră

de Mihai Eminescu

- "Iar te-ai cufundat în stele Și în nori și-n ceruri nalte? De nu m-ai uita încalte, Sufletul vieții mele. În zadar râuri în soare Grămădești-n a ta gândire Și câmpiile Asire Și întunecata mare;
1 Citeşte alte cărţi din literatura română şi universală pe www.rocarta.info

Piramidele-nvechite Urcă-n cer vârful lor mare Nu căta în depărtare Fericirea ta, iubite!" Astfel zise mititica, Dulce netezindu-mi părul. Ah! ea spuse adevărul; Eu am râs, n-am zis nimica. – „Hai în codrul cu verdeață, Und-isvoare plâng în vale, Stânca stă să se prăvale În prăpastia măreață. Acolo-n ochiu de pădure, Lângă trestia cea lină Și sub bolta cea senină Vom ședea în foi de mure.
2 Citeşte alte cărţi din literatura română şi universală pe www.rocarta.info

Și mi-i spune-atunci povești Și minciuni cu-a ta guriță, Eu pe-un fir de romăniță Voi cerca de mă iubești. Și de-a soarelui căldură Voi fi roșie ca mărul, Mi-oi desface de-aur părul, Să-ți astup cu dânsul gura. De mi-i da o sărutare, Nime-n lume n-a s-o știe, Căci va fi sub pălărie Ș-apoi cine treabă are! Când prin crengi s-a fi ivit Luna-n noaptea cea de vară,
3 Citeşte alte cărţi din literatura română şi universală pe www.rocarta.info

Mi-i ține de subsuoară, Te-oi ține de după gât. Pe cărare-n bolți de frunze, Apucând spre sat în vale, Ne-om da sărutări pe cale, Dulci ca florile ascunse. Și sosind l-al porții prag, Vom vorbi-n întunecime; Grija noastră n-aib-o nime, Cui ce-i pasă că-mi ești drag?" Înc-o gură - și dispare... Ca un stâlp eu stam în lună! Ce frumoasă, ce nebună E albastra-mi, dulce floare! ........................
4 Citeşte alte cărţi din literatura română şi universală pe www.rocarta.info

Și te-ai dus, dulce minune, Ș-a murit iubirea noastră Floare-albastră! floare-albastră!... Totuși este trist în lume!

Comentariu pentru “Floare albastra” de Mihai Eminescu
sinteza din surse publice

Poemul Floare albastră reprezintă o capodoperă a creaţiei eminesciene din etapa de tinereţe, purtând în germene marile teme şi idei poetice dezvoltate mai târziu în Luceafărul. Eminescu preia si dezvolta intr-o maniera proprie un motiv din literatura romantica universala, prezent si la autorul german Novalis sau italianul Leopardi. Poezia este construită pe două planuri distincte, inegale ca întindere și cu pondere inversată în accentuarea ideii de bază: un plan este al femeii, celălalt al bărbatului. Femeia este o copilă naivă, dornică de a se realiza prin iubire. Bărbatul este un contemplativ, sedus de dulceața jocului inocent, dar încrâncenat să atingă
5 Citeşte alte cărţi din literatura română şi universală pe www.rocarta.info

Absolutul, preocupat, într-un ceas când putea să cunoasca fericirea, de altceva, mai înalt și mai întelept, după cum reiese din îngăduința sa față de prea plinul pasional al fetei: „Eu am râs, n-am zis nimica”. Diferenta feminin-masculin devine simbol pentru două tipuri de cunoaştere: în primele trei strofe cunoaşterea filosofică absolută, iar în partea a doua (5-13) cunoaşterea terestră prin intermediul dragostei. Cele două părţi ale poeziei sunt legate de o strofă, cea de a patra, care conţine reflecţiile poetului şi conţine în ea începutul ideii din ultima strofă. Poezia este alcatuită sub formă de monolog întrerupt de dialog. În primele trei strofe poetul conturează domeniul cunoaşterii filosofice. De la elementele genezei "întunecata mare" pîna la un întreg unvers de cultură reprezentat de "cîmpiile Asire", "piramidele învechite". În aceste trei strofe iubita defapt aduce un reproş iubitului care ni se sugerază că sa izolat în universul fericit dar strîmt al lumii pamînteşti. A doua secvenţă poetică (strofa a patra) constituie meditaţia bărbatului asupra sensului profund ai unei iubiri rememorate. Adjectivul devenit substantiv diminutivat "mititica" sugerează pe de o parte dragostea faţă de fiinţa iubită dar şi distanţa enormă între gîndurile şi preocupările înalte ale poetului, în comparaţie cu lumea terestră. La reproşul iubitei, poetul răspunde cu o tăcere, care deschide drum meditaţiei din ultima strofă, mai ales din versul: "Totuşi este trist în lume".

6

Citeşte alte cărţi din literatura română şi universală pe www.rocarta.info

A treia secvenţă poetică conţine strofele V-XII. Monologul fetei continuă cu o chemare la iubire în lumea ei, planul terestru: „Hai în codrul cu verdeaţă,.!. Refacerea cuplului Adam si Eva (iubirea paradisiacă) necesită un spaţiu protector, paradis terestru şi un timp sacru. Provocarea pe care o lansează (strofele 5-12) izvorăște dintr-o nevoie demonstrativă, pare o lecție de inițiere într-un segment al existenței pe care bărbatul îl minimalizează. De aceea, proiectul ei erotic este de o mare fascinație, poartă în el toate atuurile tentației: natura este paradisiacă, iubita este frumoasă și „nebună”, adică disprețuitoare de convenții, dragostea este neprefacută și totală, mută și inocentă. Eminescu recompune idila imaginată de fată după modelul biblic al perechii unice în grădina raiului. Cadrul natural este însă autohtonizat: e „gura raiului” din cântecul popular, cu luminișuri, cu stânci gata să se prăvale în prăpastie, cu izvoare care plâng, cu trestii înalte și foi de mure, cu soare și lună. Autohtonizat este și limbajul copilei, care se alintă în spiritul oralității țărănești: ”de ce m-ai uitat încalte”, „voi cerca”, „mi-oi desface”, „cine treabă are”. „Povestea” fetei reprezintă în fapt o alternativă existențială împotriva durerii de a fi, de care suferă barbatul eminescian: acceptarea instinctualității aduce fericirea de a fi. Dulcea copilă apare astfel într-o altă ipostază, mult mai profundă, devine simbol al unei speranțe la care omul n-a renunțat niciodată. Ea descoperise pe căi mai simple și mai directe, un adevăr fundamental, pe care bărbatul se încăpățânează să-l ignore: „Ah! Ea spuse adevarul” , „Eu am râs, n-am zis nimica”. Ultima secvenţă poetică (strofele XIII-XV) este a doua intervenţie a vocii lirice din strofa a patra, continuare a meditaţiei bărbatului asupra acestei iubiri trecute pe care o proiectează acum în ideal şi arnintire. Cadrul
7 Citeşte alte cărţi din literatura română şi universală pe www.rocarta.info

obiectiv al idilei se încheie cu despărţirea, iar în planul subiectiv, se accentuează lirismul. Verbele la timpul trecut („stăm", „te-ai dus", „a murit) susţin decalajul temporal şi tonalitatea elegiacă. Contrastul dintre vis şi realitate, ca şi incompatibilitatea dintre cele două lumi care o clipă s-au întâlnit în iubire pentru ca apoi să se reaşeze în limitele lor sunt sugerate de versul final, de o dulce tristeţe: „Totuşi este trist în lume!”. Percepţia principiului masculin asupra femeii înregistrează mai multe trepte ale cunoaşterii erotice, sugerate prin modificarea apelativelor/ a calificărilor acesteia, de la „mititica" (iubirea ca joc), la „Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi, dulce floare!" (asumarea iubirii-pasiune), la „dulce minune" (iubirea ca mister al vieţii) şi până la chemarea nostalgică din final „Floare-albastră! floare-albastră!..." (idealul de iubire). Trecerea de la concret la abstract se realizează stilistic prin trecerea de la epitet la metaforă şi apoi la simbol. în timp ce principiul feminin, aflat în consonanţă cu natura personificată, are ca atribute graţia rustică şi mişcarea, principiul masculin este contemplativ („Eu am râs, n-am zis nimica"; „Ca un stâlp eu stăm în lună?) şi meditativ („Totuşi este trist în lume!"). Viziunea romantică e dată de temă, de motivele literare, de atitudinea poetică, de asocierea speciilor: poem filozofic (meditaţie), eglogă (idilă cu dialog) şi elegie. Tema: Poezia romantica “Floare albastra” face parte din tema iubirii si a naturii, dar spre dosebire de alte poezii erotice aceasta creatie cuprinde si idei filozofice. Tema romantica reflecta aspiratia poetului spre iubirea ideala, spre perfectiune, care nu se poate implini.
8 Citeşte alte cărţi din literatura română şi universală pe www.rocarta.info

Ideea poetica exprima tristetea si nefericirea omului de geniu pentru neputinta de a atinge absolutul iubirii, pentru imposibilitatea implinirii cuplului erotic. Titlul poeziei este alcatuit din doua sintagme “floare”, reprezentand efemeritatea, delicatetea si “albastru” sugerand infinitul cosmic dar si aspiratia spre adevaruri absolute. Titlul este o metafora simbol, un motiv romantic care apare si in alte literaturi. In literatura germana, in lirica lui Novalis “floarea albastra” se metamorfozeaza in femeie luand chipul iubitei si tulburand inima eroului. In literatura italiana, in poezia lui Leopardi, motivul “florii albastre” sugereaza puritatea iubirii si candoarea iubitei. Din punctul de vedere al nivelurilor textului poetic, se pot grupa o serie de particularităţi, a căror simplă inventariere nu poate însă revela farmecul lirismului eminescian. Nivelul prozodic şi fonetic - măsura de 8 silabe, rima îmbrăţişată, ritmul trohaic - sugerează starea idealistă, juvenilă; - inovaţiile la nivelul rimei (cuvinte rare: „gândiri -„asire"; părţi de vorbire diferite: „dispare" - „floare", „noastră" - „albastră"); - „armonia imitativă" - concordanţa între sonoritatea expresiei şi ideea exprimată; - consoanele ş, s, t (în ultima strofă) sugerează tristeţea, iar m, n în rima, nostalgia.
9 Citeşte alte cărţi din literatura română şi universală pe www.rocarta.info

Nivelul lexico-semantic - cuvinte din câmpul semantic al cosmicului: „stele", „nori”, „ceruri nalte", „râuri de soare", „depărtare"; - cuvinte din câmpul semantic al spaţiului terestru: „codru", „izvoare", „vale", „pădure", „baltă", „trestie", ,jbi de mure", „românită", „bolti de frunze", „sat, „al porţii prag"; - schimbarea valorii gramaticale: „dulce" (adjectiv şi adverb); - termeni şi forme populare: „încalţe", „nu căta", „vom şedea", „oi desface", „nime"; limbajul familiar accentuează intimitatea. Nivelul morfologic - pronume şi verbe la persoana I şi a II-a, ca mărci ale subiectivităţii (lirismul de măşti); - dativul posesiv („albastra”-mf); - verbele la prezentul etern redau lumea eternă a ideilor sau veşnicia naturii (descrierea); - verbele la viitor proiectează aspiraţia spre iubire în reverie (monologul fetei); - verbele la trecut redau detaşarea reflecţiei şi distanţarea temporală (meditaţia bărbatului). Nivelul stilistic Limbajul poetic din prima etapă de creaţie stă sub semnul „podoabelor retorice". Stilul poeziei erotice este mai colorat, mai image decât ulterior: - epitetul: „prăpastia măreaţă", „trestia cea lină"; - personificarea: „izvoare plâng în vale"; - comparaţia: „roşie ca mărul”, „sărutări... dulci ca florile ascunse";
10 Citeşte alte cărţi din literatura română şi universală pe www.rocarta.info

- inversiuni: „de-aur părul”, „albastra-mi, dulce floare"; - metafora: „răuri în soare", „dulce floare"; - simbolul: „floare albastră, „ceruri nalte", „întunecata mare"; - repetiţia: „Floare-albastră! floare-albastră!...". CONCLUZIE În „Floare albastră”, Eminescu evocă amintirea unui proiect erotic eșuat, dar eșuat din cauza confuziei bărbatului asupra căilor omului de a fi fericit. Orgolios, acesta nu vrea să se lase amăgit de instincte și aspiră spre cunoaștere, spre căutarea Absolutului. Copila nevinovată care-l avertizează: Nu căta în departare/ Fericirea ta, iubite!, îmbiindu-l spre jocul voluptuos al idilei, are intuiția adevărului, pe care poetul îl descoperă după epuizarea, prin experiență, a celorlalte căi. Dar, aflat sub scurgerea timpului (aici începe tema fundamentală a poeziei), omul nu se mai poate întoarce și clipa consonanței sufletești, care i-ar fi putut aduce fericirea, rămâne în veci pierdută: „Și te-ai dus, dulce minune/ Și-a murit iubirea noastră/ Floare-albastră! Floare-albastră/ Totuși este trist în lume”.

11

Citeşte alte cărţi din literatura română şi universală pe www.rocarta.info

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful