P. 1
Salome, Jacques - Daca m-as asculta, m-as intelege

Salome, Jacques - Daca m-as asculta, m-as intelege

5.0

|Views: 4,186|Likes:
Published by internauthicus
A comunica, a avea o relaţie, a împărţi: nimic nu ni se pare mai important, esenţial pentru existenţa noastră. A avea sentimentul că eşti parte a unui ansamblu mai vast, că eşti recunoscut, identificat, că aparţii unui grup, unei comunităţi lingvistice este una dintre cele mai profunde şi vitale aspiraţii umane.
A comunica, a avea o relaţie, a împărţi: nimic nu ni se pare mai important, esenţial pentru existenţa noastră. A avea sentimentul că eşti parte a unui ansamblu mai vast, că eşti recunoscut, identificat, că aparţii unui grup, unei comunităţi lingvistice este una dintre cele mai profunde şi vitale aspiraţii umane.

More info:

Published by: internauthicus on Apr 10, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

11/15/2014

pdf

text

original

Anumite persoane au tendinţa de a se simţi responsabile
de tot ceea ce simt cei din jurul lor. Mulţi părinţi îşi atribuie
eşecurile, reuşitele, trăsăturile pozitive sau negative ale copi
lului lor. Le consideră un fel de prelungiri ale lor înşile şi co
piii li le înapoiază mai tîrziu, acuzîndu-i că sînt cauza tuturor
problemelor (rareori a binelui).
Şi copiii sînt destul de puternici pentru a-şi asuma false
responsabilităţi, pentru a lua asupra lor sarcina dureroasă
percepută la părinţi, pentru a încerca să le vindece rănile as
cunse sau să-i scape de decepţii şi angoase.
Se simt cauza certurilor, a divorţului părinţilor, a supără
rilor sau a bucuriilor lor. Egocentrismul lor natural nu le per
mite să conceapă că se poate „să nu aibă nimic de-a face" cu
ce se întîmplă. E dureros să nu ai nimic de-a face cu ce se în-
tîmplă îh viaţa persoanelor importante pentru tine.
Vinovăţia provine dintr-un sentiment de omnipotenţă ilu
zorie. Poate de aceea este un sentiment foarte răspîndit (şi
foarte distrugător) în cultura occidentală. O mare parte a
educaţiei se bazează pe ameninţare, devalorizare şi agresiu
ne. Vinovăţia joacă un rol compensatoriu în această negare de
sine, care durează mulţi ani.
Copiii care au crescut alături de un părinte deprimat sau
care suferea de anxietatea abandonului păstrează adesea un
sentiment difuz de vinovăţie, bazat pe o convirigere falsă.

„Aş fi putut să-i redau bucuria de a trăi, împlinirea, sănă
tatea, aş fi putut să nu-1 dezamăgesc,

• dacă aş fi făcut...
• dacă aş fi fost...
• dacă aş fi rămas...
• dacă aş fi ştiut...
• dacă aş fi crezut..."

Unii introduc acest elan vindecător în relaţii şi întreţin o
activitate de recuperare, restaurare şi reparaţie a răului de

Responsabilităţile

255

care îşi imaginează că sînt responsabili. Iar ceilalţi (părinţi
sau persoane apropiate) profită de toate acestea, uneori chiar
abuzează, simţind că această vinovăţie şi putere iluzorie sînt
o coardă sensibilă, gata oricînd să vibreze.

„Soţul meu a avut un accident grav chiar după o ceartă în
tre noi. Mă simt vinovată, responsabilă, e din cauza mea."

Ne întrebăm cum s-ar simţi această soţie — dezamăgită
sau uşurată? — dacă ar descoperi că nu avea puterea să
determine comportamentul soţului. Dacă el se distruge,
chiar crezînd că e din cauza ei, aceasta nu poate fi decît o
decizie personală şi o alegere a sa.

„Mama nu s-a împăcat niciodată cu ideea că sînt căsători
tă cu un bărbat divorţat. Ar prefera să fiu moartă, mi-a
spus ea, şi uneori chiar îmi vine să mă sinucid... dar nu
ştiu dacă măcar asta i-ar face plăcere."

Ce nu facem cu bună-ştiinţă pentru a-1 proteja pe celălalt?

„Nu-i arăt soţului meu că mă pot descurca şi singură. Are
atîta nevoie să se simtă puternic şi protector."

„'Aveam migrene de mai bine de 20 de ani. După o perioa
dă de psihoterapie, au dispărut. Dar cel mai uimitor este
că soţul continuă să mă convingă că ar trebui să mă odih
nesc şi că migrenele apar încă. El voia cu orice preţ să şi le
asume, chiar cînd nu mai existau!"

„îmi ascund îndoielile şi vulnerabilitatea în faţa fiului
meu. Nu ar suporta să aibă un tată neajutorat."

„Nu discut cu el problema banilor. îi face prea mult rău."

Sistemele de protecţie reciprocă în cupluri, familii sau
în relaţiile profesionale şi de prietenie sînt adesea stabile şi
liniştitoare. Sistemele îl limitează pe fiecare şi mai ales pro
pune roluri şi comportamente cunoscute, în care fiecare
„ştie ce are de făcut".
Dacă ne simţim responsabili pentru reacţia celuilalt, avem
un alibi confortabil şi evităm capcanele ambivalenţei noastre.

256

DACĂ M-AŞ ASCULTA, M-AŞ ÎNŢELEGE

Această femeie nu mai suportă, spune ea, dependenţa so-'
ţului faţă de ea, supravegherea şi cererile permanente, ne
voia lui de a trăi totul prin ea. După mulţi ani de ezitări,
ea îşi anunţă decizia de a divorţa. El face o depresie şi ea
renunţă. Se hotărăşte să rămînă cu el. „Dacă plec, sînt res
ponsabilă de disperarea şi distrugerea lui."

Ea şi-a rezolvat dilema (a rămîne sau a pleca) prin neîn
crederea în capacitatea soţului de a evolua şi prin asu
marea întregii responsabilităţi pentru stările lui psihice.

Rămînînd închişi în dorinţa sau în lipsa de dorinţă a celui
lalt, ne scutim de efortul de a ne diferenţia, de a ne smulge
din sistem, de a descoperi o atitudine mai activă, uneori apa
rent „egoistă" sau chiar crudă. Această acuzaţie de egoism
provine de altfel de la cei din jur... astfel încît ne victimizăm
şi mai mult şi perpetuăm acuzarea sau devalorizarea.
Impresia că eşti responsabil de ce simte celălalt ne duce
înapoi în copilărie, îh perioada în care nu ne diferenţiam şi ne
credeam atotputernici.

O femeie căsătorită are de opt ani un amant. Ea afirmă că
nu se simte bine în această situaţie. Ar vrea să aleagă. Nu-şi
poate părăsi soţul, pentru că acesta ar face o depresie;
nu-şi poate părăsi amantul, pentru că el ameninţă cu sinu
ciderea. în timpul unei lungi conversaţii, ea nu a putut
nici o clipă să-şi exprime adevăratele dorinţe şi sentimen
te. Nu trăia decît prin impresia că este responsabilă de ne
fericirea viitoare a unuia sau a celuilalt.
Mai tîrziu, evocîndu-şi copilăria, povesteşte că atunci cînd
avea 6 ani, s-a născut sora sa, iar mama lor a făcut o depre
sie după naştere. Ea se simţise responsabilă de starea ma
mei, în ambele sensuri ale cuvîntului. Ea era cauza prin
comportamentul său, prin dorinţele sale agresive, astfel că
trebuia să şi le asume şi să le repare,-ocupîndu-se de copil
şi de casă.
Cînd şi-a dat seama că nu avea nici o legătură cu depresia
mamei, a exclamat: „Dar atunci eu n-aveam nici o putere.
Eram în plină iluzie de atotputernicie."

Responsabilităţile

257

„Da, sînt femeie, sînt soţie, mamă, amantă,
fetiţă... şi bebeluş!"

A te simţi responsabil de ce simte celălalt înseamnă şi să
cultivi o senzaţie de putere şi de influenţă, care este greu de
abandonat. înseamnă să încerci să păstrezi controlul asupra re
laţiei şi să menţii cu orice preţ iluzia atotputerniciei asupra
celuilalt, asupra sentimentelor, trăirilor lui. Prea adesea o asoci
em în mod greşit cu puterea ataşamentului. Celălalt va recu
noaşte puterea iubirii mele dacă pun la suflet cea mai mică vi
braţie a sensibilităţii lui, cea mai mică schimbare de dispoziţie.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->