You are on page 1of 10
TEATROLOGIE, MANAGEMENT CULTURAL ȘI JURNALISM TEATRAL ANALIZA „COMICĂ” A LUMII ANTICE „Norii” - Aristofan Seiculescu Maria Anul I Teatrologie CUPRINS Cap I – Introducere...........................................................................................................3 Cap II - Comedia și originea ei.........................................................................................3 Cap III – Aristofan și opera lui.........................................................................................5 Cap IV – Analiza................................................................................................................7 Cap V – Spectacole.............................................................................................................9 Cap VI - Concluzie.............................................................................................................9 Cap VII – Bibliografie......................................................................................................10 2 I. Introducere În studiul operei lui Aristofan m-am oprit asupra piesei „Norii”. Pentru o cunoaștere mai profundă a comediei grecești, plecând de la originea și scopul ei, la viața și opera, în general a scriitorului, ajungând la o analiza piesei alese și cautând forme ale teatrului antic pe scenele din ziua de azi. Scopul lucrării mele se îndreaptă spre găsirea unui răspuns la întrebarea: Piesele lui Aristofan mai reprezintă azi un material bun de inspirație pentru dramaturgii secolului nostru? II. Comedia și originea ei „Comedia este, cum am mai spus, imitația unor oameni cu o morală inferioară, nu o imitație a oricărui viciu, ci acelor din domeniul ridicolului, care este o parte a urâtului. În adevăr, ridicolul este un cusur și o urâciune fără de durere, nici vătămare; așa, de pildă, masca comică este urâtă și schimonosită. Fără de expresie de suferință.”1 Comedia s-a născut tot din serbările dionisiace. Însă în vreme ce tragedia a luat ființă prin dezvoltarea ditirambului, comedia s-a format prin transformarea cântecelor falice. Un moment important în cadrul micilor dionisii sau dionisiile campestre îl alcătuia comos-ul, adică un mare praznic public, de la a cărui denumire s-a tras cu timpul denumirea generală de comedie(cosmos+ode=comedie; ode=cântec). Acestei serbări carnavalești i se adaugă un alt izvor important și anume farsa megarică, de unde preia satira(violentă) bazată pe improvizații și de asemenea un element sicilian reprezentat de dialogurile scurte bazate pe jocul de cuvinte. Comedia s-a dezvoltat cu o întârziere de o jumătate de secol față de tragedie, din cauză că specificul său cerea o libertate de judecată proprie unui regim în care să se exercite o democrație extinsă măcar asupra unei bune părți din spectatori. După cum a observat Giacomo Leopardi în Zibaldone2, acest gen de spectacol oferea „nu chiar acțiuni, ci satire ingenioase, născociri satirice dramatizate, adică dialogate”. În loc de o intrigă propri-zisă, asistăm la o serie de ciocniri între două personaje principale, în cursul cărora intervine corul. Firește conflictul are aproape întotdeauna un deznodământ vesel. Structura comediei 1 2 Aristotel, „Poetica”(în românește de D.M. Pippidi), Editura Academiei Republicii Populare Române, 1965, p58 Culegere de cugetări de diverse tipuri, compuse între 1817 și 1832. 3 Constituirea ei ca gen dramatic s-a facut mult mai târziu după cristalizarea tragediei, dar nu numai printr-un proces de imitație după aceasta, ci și printr-o evoluție organică dictată de propriile ei necesități interioare. Când statul a luat cosmos-ul pe seama sa, către sfârșitul secolului al VI-lea și începutul secolului al V-lea, comedia nu dispunea încă de o structură fermă. Ea consta atunci dintr-un fel de mascaradă compusă din cinci părți, în care pe linia unui scenariu labil, era gata să adăpostească mai mult improvizații, se înlănțuia un amestec neorganizat de cântece, de dansuri, de bufonerii rudimentare, de jocuri mimice și de exihibiții burlești. Abia în anii 488-486 acest amestec se va transforma în dramă cu intrigă și cu peripeții conducând în mod gradat către un deznodământ, deci cu o ordonanță intimă capabilă să-i confere ținută și valoare de operă de artă. Datele erau luate din realitate, dar, pentru a putea fi aduse pe scena comică, aceastea erau supuse unui tratament de exagerări și chiar de bizarerii ale fanteziei. Comedia greacă se compune din mai multe părți, unele cântate cu acompaniament de muzică instrumentală, altele numai recitate: a. Prologul este o scenă de început, servind drept prefață, ca introducere sau ca preambul, făcând fie expunerea rezumativă a piesei, fie numai a momentelor caracteristice sau esențiale. b. Parados va merge în comedie până la proporții de adevărată scenă, întrucât corul nu se mulțumește să sublinieze sau să comenteze un moment al conflictului, ci ia o atitudine vie, dinamică, stimulând astfel pe actori la acțiune. c. Parabaza este un cântec al corului care întrerupând se adresează spectatorilor pt apologia poetului, apărându-l de acuzațiile criticilor, contra atacând pe rivali, dând poporului sfaturi de utilitate publică. d. Agon-ul (denumirea după zeitatea care personifică geniul luptei) punea în cauză două forțe sau două persoane, fiecare trebuind să-și susțină teza proprie; de obicei una din ele era a poetului. e. Exodos-ul este partea care încheia în mod zgomotos spectacolul, urmând după ultimul cor; ea asculta de aceleași reguli care în drame trebuiau să conducă la deznodământul tragic. Actori, cotume și măști 4 La început coregia comică s-a condus după regulile fixate de cea tragică; deci, comedia avea același număr de actori ca tragedia. Mai târziu, acest număr a fost depășit. Cratinos urmând pe Sofocle, cerea trei actori. Aristofan a ridicat numărul lor la patru, cu scopul de a da acțiunii comice mai multă expresie și mai multă vivacitate. Până aici este vorba numai de rolurile principale ce urmau sa fie încredințate unor actori calificați. Însă, în comediile rămase de la Aristofan găsim și roluri suplimentare, de mai mică importanță și întindere. Bănuim că acestea erau încredințate unor membri de cor sau erau jucate de către actori începători, mulțumiți astfel că-și puteau face și ei puțină ucenicie. Jocul actorilor comici trebuia să se deosebească mult de acela al actorilor tragici. De aceea, ei formau categorii diferire. Pe lângă voce, dicțiune și știință de a spune versuri, actorilor comici li se mai cerea să fie supli, agili, să poată trece de la situațiuni serioase la acțiuni bufone, să fie acrobați, să știe să cânte și să danseze. În plus, le mai trebuia și acel simț de măsură și de divertismente, și trebuiau să mijlocească natura dramei satirice, cu mulțimea și complexitatea ei de semnificații. În ceea ce privește costumele era necesar ca actorii să apară cu înfățișarea lor obișnuită. Când totuși trebuiau să-și schimbe această înfățișare, o făceau pentru travestiuri comice, dintre care unele mergeau până la forme grotești sau obscene de carnaval. Culorile erau strigătoare, totul trebuind să amintească și să creeze imagini de sărbătoare dionisiacă. Actorii comici întocmai ca actorii tragici purtau și ei mască. Nu se poate ști dacă în comedie se foloseau, ca în tragedie, măști tipice. Aparent ele aveau o notă aparent carnavalească. Corul Corul comic, deși deosebit decât cel tragic, funcționa însă după aceleași reguli. Format la început din douăsprezece persoane, el s-a ridicat mai târziu la șaisprezece și apoi chiar la douăzeci și patru. Corul avea un rol mai activ ca în tragedie. Coriștii apăreau în deghizări diferite, după subiectul pe care trebuiau să-l susțină: păsări, animale, nori etc. În general, manifestările corului erau zgomotoase, vii, adeseori chiar frenetice. III.Aristofan și opera lui Aristofan, cel mai de seamă reprezentant al comediei atice vechi ale cărui opere ne-au parvenit, a fost precedat de Epicharm, Cratinos și Eupolis; ambii s-au bucurat de o mare 5 faimă, dar fragmentele păstrate ne oferă, din păcate, o imagine cu totul insuficientă. Aristofan (450-385 î.e.n.) și Eupolis au participat adesea la aceleași concursuri. Activitatea lui Aristofan s-a desfășurat între 427 și 386 î.e.n. I se atribuie patruzeci de comedii, din care doar 11 s-au păstrat. Aristofan s-a folosit, desigur, de experiențele anterioare în ceea ce privește forma și punctele de plecare. El și-a îndreptat atenția, în special asupra personajelor, a condițiilor și a tribulațiilor din orașul său. Intervenția lui adeseori agresivă și polemică, în viața publică, constituie motivul de bază în mai toate comediile lui și adesea este inspirat de probleme morale și politice, care căpătau un aspect presant din pricina nenorocilor ce se abăteau tot mai des asupra Atenei. Conflictul cu Sparta, expediția din Sicilia cu sfârșitul ei dezastruos, violentele contradicții din sânul cetății, soldate cu procese și lupte civile, servesc drept fundal alegoriilor comice ale lui Aristofan. Se pot pune eventual în discuție mijloacele folosite de el pentru a predica pacea, ca și conservatorismul lui inițial, care ar fi vrut să limiteze extinderea democrației, în favoarea unei vechi orientări, străină de demagogie și de obiceiul de a se acorda putearea unor politicieni improvizați, mai degrabă de origine umilă, decât din familii de vază. Nu contează atât punctele lui de vedere, cât puterea lor de a suscita o apreciere comică, valoroasă din punct de vedere poetic și spectacular, fără a se sinchisi de posibilitățile unei intervenții directe în treburile publice. Interesul și adevărul cu care a descris viața de la țară ne îndreptățesc să credem că a crescut printre țărani; e sigur că i-a iubit și din spiritul lor a învățat multe. Caricaturizarea lui Euripide este plină de umor suculentă. Libertatea lui Aristofan este proprie carnavalului, iar vorba de spirit mișcătoare și ritmată. Metaforele comice create de el îi aparțin, imaginile de asemenea. Aluziile libere legate de nuntă, virilitate, mâncare, băutură, provenite cert din originile bahice ale comediei sunt mult îmbogățite, lărgirea sensurilor aluziv devenind suportul unei nebănuite forțe demascatoare. La Aristofan avem în prim plan exagerarea conștientă, deformarea de natură intelectuală, selecția elementelor făcându-se rațional, urmărindu-se scopuri formative clare. Caracterul polemic de dispută publică conform legilor retoricei și ale oratoriei, mai evident chiar la lectură decât spectacol, accentuează participarea conștientă, receptarea ideatică, veselia rămânând fondul de bază al comunicării. Fantezia poetului este într-adevăr neîngrădită, jocurile de cuvinte abundă, libertățile vocabularului sunt îndrăznețe, dar pline de ingeniozitate. 6 Teatrul lui Dionysos geme sub freamătul publicului câștigat de Aristofan. Poetul a reușit să-și biruie dușmanii și premiul acordat de juriu este, în fond, un semn al dorinței de pace nutrită de oamenii cinstiți ai Atenei. Puteam face o scurtă trecere în revistă a celor mai cunoscute piese ale lui Aristofan și o împărțire a acestora: a. Satira politică: Cavalerii, Păsările; b. Satira justiției: Viespile; c. Satira războiului: Pacea, Isistrata; d. Satira religioasă: Păsările; e. Satira Literară: Broaștele; f. Satira Filozofică: Norii; IV. Analiza piesei Norii Această piesă dezvăluie într-adevăr transformările de gândire, concepție, poziție în fața vieții apărute în societatea ateniană, arătând totodată primejdia decăderii morale a tineretului. Socrate este atacat de Aristofan în mod intenționat, direct, dar fără intenția ponegririi sau distrugerii. Indiferent ce face și ce spune personajul rămîne simpatic în coșul lui de nori, cu explicațiile-i naive despre univers și ploaie. Atacurile satirice, mușcătoare, abundă în opera lui Aristofan. Dar ele demască fără durere. Comedia ridică problema educării tineretului. Vinovați de corupție, înșelătorie, abandonare a vechilor idealuri sunt toți cei ce propagă atitudini ireverențioase față de trecut, libertatea moravurilor, luxul și nepăsarea. Agon-ul disputat de Raționamentul Drept și Nedrept este lămuritor, dar acțiunea nu este la fel de clară. Strepsiade și Fidipide nu i se opun lui Socrate. Nici unul din ei nu reprezintă o valoare. Răspunsurile date de comedie sunt ambigue, încurcate, neliniștitoare. Cu un subiect comic admirabil, râdem, ne amuzăm, dar plecăm tulburați. La Plaut, lupta dintre generații este autentică, convingătoare. La Aristofan rămâne deschisă. Pentru prima oara carnavalul bahic a fost alungat de pe scenă, exteriorul fiind înlocuit cu interiorul și măștile carnavalești cu oameni. Strepsiade, suferind de insomnie, cugetând pe marginea căsniciei lui nepotrivite și a fiului amator de jocuri și curse de cai, în timp ce el se prăpădește: „văzând cu 7 groază/ Cum vine douăzeci ale lunii și cresc dobânzile mereu”3, aparține mai degrabă unui mim. Strepsiade este un inegalabil „pappus”, prostănac ignorant, șiret. Întrebările puse de el filozofilor rămân printre admirabilele pagini comice ale literaturii universale. „Strepsiade: Spune-mi însă la ce e bună geometria? Discipolul: Ca să poți să măsori pământul. Strepsiade: Pe care să-l împarți în loturi. Discipolul: Nu chiar pământul întreg. Strepsiade: Atunci ce minunat e tot ce-mi spui! Ideea mi se pare democratică și bună. Discipolul(arătându-i pe hartă): Acesta este arta lumii și De privești mai bine, vezi C-aicea e Atena Strepsiade: Zău? Eu unul nu te cred deloc; Nu văd aicea nicăierea judecătorii adunați”4 Discuția lui Strepsiade cu Socrate este plină de „surprize”, certidunile filozofului fiind răsturnate de întrebările naive, copilărești ale bufonului. În „Norii”, structura lui se modifică, șiretenia bătrânului distrugând logica expoziției socratiene. Din atac brutal cuvântul comic se transformă în umor, în vorbă de spirit, solicitând activ inteligența spectatorilor, dezvoltând capacitățile lor asociative și disociative. Schimbările operate în structura comediei, abandonarea vechii atmosfere falice o simțim și în înfățișarea corului. În locul bărbaților zgomotoși, apar femei cu văluri lungi, se rafinează limbajul, avem argumentări savante și sofisticate la cele mai multe personaje. Existența lui Strepsiade este justificată de scopul urmărit cu încăpățânare, acela de a scăpa de datorii. E limitat, dar își cunoște interesul. Pentru realizarea dorinței lui principale neagă zeii, credințele copilăriei, acceptă minciunile, umilințele, se străduiește să învețe filozofia, ba chiar și literatura. Un singur lucru nu poate accepta însă Strepsiade, nerecunoștința copilului. La rândul său Filipide este ușuratic, superficial, dornic să profite de tot cei oferă tinerețea, e inteligent și prinde cu ușurință tot ceea ce îi folosește. Personajele sunt elementare simpliste, prea puțin complicate, dar au o mare calitate, esențială pentru teatru, sunt consecvente în țelul lor principal. 3 4 Aristofan, „Norii”, în Aristofan Teatru, Editura de stat pentru literatură și artă, București, 1956, p. 324 Aristofan, „Norii”, ed. Cit., p. 334-335 8 Mai trebuie multe adăugiri și grefe până la realizarea deplină a unui caracter comic, dar forma a fost turnată în atelierul genial al lui Aristofan. Pe Aristofan nu l-au atras detaliile, sacrificând cu ușurință, ori de câte ori a avut prilejul, individul cu universul lui mărginit pentru colectivitate, abaterile morale condamnate de el rămânând până la sfârșit cele ale „polis-ului”. V. „Norii” spectacole Este important de știut că aceste piese vechi de secole s-au pus în scenă de Oxford University Dramatic Society, chiar în Grecia în anul 1905, cu C.W. Mercer în rolul lui Strepsiade și Compton Mackenzie ca Fidipide. De asemenea Nottingam New Theatre a realizat de curând o adaptare a piesei în martie 2009. A fost regizată de Michael Moore; with Alexander Macgillivray ca Strepsiade, Lucy Preston în rolul lui Fidipide și Topher Colins ca Socrate. Însă nu numai, scene lumii au reușit să aducă această piesă a unei lumi apuse, ea a fost reprezentată chiar pe scena Teatrului Național din București, având data premierii în mai 2009, cu Mircea Albulescu drept Socrate, Alexandru Brindea în rolul lui Strepsiade, iar Răzvan Oprea în rolul lui Fidipide. Aceste încercări de aducere o unor noi viziuni asupra pieselor antichității greu de pătruns în profunzime sunt de un mare ajutor spectatorului din ziua de azi, pentru cunoașterea Greciei antice. VI. Concluzie Ca un răspuns la întrebarea inițială, ce face scopul acestei lucrări, opera acestui scriitor poate fi o sursă de inspirație pentru dramaturgii contemporani, luând în vedere și exemplul clar de montări al piesei studiate în secolului XXI; nu neapărat în structură (pe care o știm a nu fi bine pusă la punct), ci prin scopul pentru care Aristofan scrie, bineînțeles, corelat vremurilor actuale, dar de asemenea acelui comic unic (nelegându-ne de obscenitățile specifice) și a simplității spunerii lucrurilor pe nume. 9 VII. Bibliografie: Aristofan Teatru, Editura de stat pentru literatură și artă, București, 1956 Aristofan, „Adunarea femeilor”, Editura Univers, București, 1974 Aristotel, „Poetica”, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1965 Berlogea Ileana, „Istoria teatrului universal”, Editura Didactică și pedagogică, 1981, vol I D’Amico Silvio, „Istoria teatrului dramatic”, Editura Garanti, Milano, 1953, vol. I și II Drimba Ovidiu, „Istoria teatrului universal”, ediția 2000 Pandolfi Vitto, „Istoria teatrului universal”, Meridiane, 1971 Zamfirescu Ion, „Panorama dramaturgiei universale”, Editura Enciclopedică română, 1973 *** http://en.wikipedia.org/wiki/The_Clouds *** http://www.romanialibera.ro/timpul-liber/timp-liber/aristofan-show-159169.html *** http://www.tnb.ro/?page=spectacol&idspec=294 10