Lista subiectelor Examen de stat la disciplina “Istoria şi Teoria Relaţiilor Internaţionale” (2010-2011) 1.

Decretul despre pace şi bazele conceptuale ale politicii externe sovietice. 2. Cele «14 puncte ale lui W. Wilson» – reconceptualizarea ordinii internaţionale (mondiale) de după primul război mondial. 3. Esenţa şi contradicţiile Sistemului de la Versailles-Washington. 4. Liga Naţiunilor: structură, funcţionalitate şi eficienţă politică. 5. Sistemul securităţii colective în Europa în anii ’30 ai sec. al XX-lea. Concepţiile despre securitatea colectivă a lui L. Barthou, M. Litvinov, N. Titulescu. 6. Politica externă a marilor puteri în perioada 1933-1938 şi consecinţele cîrdăşiei de la München. 7. Pactul Molotov-Ribbentrop: cauze, alternative, consecinţe. 8. Crearea coaliţiei antihitleriste şi problema deschiderii celui de-al doilea front. 9. Cauzele, esenţa şi manifestările „războiului rece” (1945-1962). Criza Caraibilor şi învăţămintele acesteia. 10. Politica externă a preşedintelui Ch. de Gaulle şi a cancelarului R.F.G. V. Brandt ca precursoare a Destinderii. 11. Sfârşitul „războiului rece” şi impactul destrămării U.R.S.S. asupra relaţiilor internaţionale. 12. Interesele marilor puteri în spaţiul postsovietic şi perspectivele colaborării lor cu statele C.S.I. 13. Interesele marilor puteri în Extremul Orient la sf. sec. al XX-lea – înc. sec. al XXI-lea. 14. Colaborarea ruso-americană în domeniul asigurării securităţii nucleare şi poziţia altor mari puteri. 15. Relaţiile S.U.A. cu aliaţii europeni la sf. sec. al XX-lea – înc. sec. al XXI-lea şi perspectivele dezvoltării acestora. 16. Colaborarea şi concurenţa marilor puteri în Orientul Apropiat la sf. sec. al XX-lea – înc. sec. al XXI-lea. 17. Problema revizuirii dreptului internaţional la sf. sec. al XX-lea – înc. sec al XXI-lea şi perspectivele evoluţiei relaţiilor internaţionale. 18. Problemele ordinii mondiale postbelice la conferinţele de la Teheran, Yalta şi Potsdam. 19. Concurenţa şi colaborarea marilor centre economice ale lumii ( S.U.A, U.E., Japonia) la etapa actuală. 20. Problema germană la întrunirile celor ,,trei mari” în anii celui de-al II război mondial. 21. Evoluţia relaţiilor internaţionale în perioada ,,post război rece” din perspectiva ştiiţei politice contemporane. 22. Terorismul internaţional în relaţiile internaţionale contemporane. 23. Politica externă a Indiei în perioada contemporană 24. Revoluţia islamică din Iran şi impactul ei asupra relaţiilor internaţionale contemporane. 25. Politica externă a Turciei la sfîrşitul secolului al XX-lea - începutul sec. al XXI-lea. 26. Problemele politicii externe ale ţărilor în curs de dezvoltare din Asia şi Africa la etapa contemporană. 27. Organizaţii internaţionale: definiţii, abordări şi criterii de clasificare. 28. Instituţionalizarea Organizaţiei Naţiunilor Unite şi problema reformării acesteia la etapa actuală. Rolul O.N.U în soluţionarea conflictelor internaţionale. 29. Consiliul Europei: abordare instituţional-funcţională. Cooperarea Republicii Moldova cu Consiliul Europei (1992-2011). 30. Procesul de instituţionalizare a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.). Problema eficienţei şi reformarea O.S.C.E. la etapa actuală. 31. Structura şi funcţiile Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord. Problema extinderii N.A.T.O. spre Est: cauze, manifestări, consecinţe. 32. Uniunea Europeană: organizaţie internaţională, confederaţie, federaţie sau sui generis. 33. Instituţionalizarea şi perspectivele evoluţiei Comunităţii Statelor Independente. 34. Structura şi funcţiile organizaţiilor internaţionale regionale noneuropene: Liga Arabă, Organizaţia Unităţii Africane, Uniunea Africană şi Organizaţia Statelor Americane. 35. Structura şi funcţionalitatea Organizaţiei pentru Cooperare Economică în bazinul Mării Negre. 36. Sistemul internaţional: noţiune, esenţă şi particularităţi. 37. Mediul sistemului internaţional. Problema tipologizării mediului sistemului internaţional. 38. Schemele conceptuale de cercetare şi mecanismul funcţionării sistemului internaţional în construcţiile teoretice ale lui M. Kaplan. 39. Esenţa şi particularităţile sistemului internaţional în viziunea lui R. Rossencrance. 40. Bazele conceptuale şi mecanismul funcţionării sistemului internaţional în concepţiile lui R. Aron. 1

41. Geneza şi afirmarea în continuare a securităţii în relaţiile interstatale la începutul perioadei moderne.Trăsăturile caracteristice ale sistemului balanţei de forţe din sec. XVII-XVIII. 42. Esenţa şi trsăturile caracteristice ale sistemului Wienez (1815-1871). Particularităţile modelului securităţii interstatale în perioada “Concertului European”. 43. Evoluţia sistemului internaţional de la 1878 pînă la începutul primului război mondial. 44. Izvoarele şi evoluţia conceptual-teoretică a modelului securităţii colective. 45. Sistemul de securitate colectivă din prioada interbelică ca sistem politic internaţional. 46. Esenţa, trăsăturile caracteristice şi evoluţia sistemului bipolar. 47. Evoluţia securităţii internaţionale în perioada bipolarismului. 48. Şcoala geopolitică germană (R. Kjellen, F. Ratzel şi K. Haushofer). 49. Şcoala geopolitica anglo-saxonă (A. Mahan, H. Mackinder şi N. Spykman). 50. Conceptul hegemoniei globale a S.U.A în teoriile lui S. Straus-Huppe, H. Kissinger şi Zb. Brzezinski. 51. Şcoala rusă de geopolitică. Concepţiile eurasiatice şi cele occidentaliste în geopolitica rusă contemporană. 52. Teoriile atlantismului şi mondialismului în geopolitica contemporană. 53. Şcoala geopolitică franceză între posibilism (V. de la Blach) şi regionalism (Yves Lacoste). 54. Problema frontierelor şi panismelor în geopolitica contemporană. 55. Ciocnirea civilizatiilor şi refacerea ordinii mondiale în concepţiile lui S.Huntington. 56. Esenţa şi specificul realismului politic după lucrarea lui Hans Morghenthau „Relaţiile politice dintre naţiuni. Lupta pentru putere şi pace”. 57. Conceptul de interdependenţă în teoria şi practica relaţiilor internaţionale. 58. Actorii internaţionali: noţiune, clasificare, abordări, definiţii. 59. Paradigma marxistă şi neomarxistă în teoria relaţiilor internaţionale. 60. Dreptul internaţional în reglementarea relaţiilor internaţionale contemporane. 61. Conceptele de putere, forţă şi influenţă în teoria relaţiilor internaţionale. 62. Abordarea teoretică a noţiunii de „ordine mondială”. Tipurile istorice ale ordinii mondiale. 63. Metodologia relaţiilor internaţionale. Clasificarea şi caracteristica principalelor metode de cercetare. 64. Transnaţionalismul în teoria relaţiilor internaţionale (J.Nay, R.Koehen, J. Rosenau). 65. Abordarea conceptual-teoretică a noţiunilor „strategie”, „scop” şi „mijloace” în relaţiile internaţionale. 66. Problema ordinii internaţionale în aboradrea istorico-sociologică din teoria relaţiilor internaţionale. 67. Securitatea internaţională: concept, definiţii şi dimensiuni. 68. Conceptul de interes naţional în teoria relaţiilor internaţionale (M. Kaplan, K. Walferce, H. Morghenthau). 69. Impactul globalizării asupra dinamicii şi conţinutului problemelor globale. 70. Securitatea naţională, internaţională şi globală: conexiuni şi contradicţii. 71. Problema terorismului internaţional din perspectiva conceptului „ciocnirii civilizaţiilor”. 72. Problema păcii şi dezarmării în politica mondilă în condiţiile globalizării. 73. Problema neuniformităţii dezvoltării socio-economice a statelor lumii şi impactul acesteia asupra asigurării securităţii globale. 74. Factorul demografic în problema deficitului de resurse energetice, alimentare, funciare etc. 75. Practica reglementării problemelor globale ale contemporaneităţii şi problema căilor de eficientizare a soluţionării lor în condiţiile noii ordini mondiale. 76. Analiza comparată între Acordul de Parteneriat şi Colaborare R.M. – U.E. şi Acordurile de asociere ale U.E. 77. Planul Individual de Acţiuni RM – UE în contextul concepţiei ,,Politica Europeană de Vecinătate” a UE: realităţi şi perspective. 78. Teoriile clasice ale integrării europene (federalism, funcţionalism, neofuncţionalism şi interguvernamentalism). 79. Procesul de extindere al Uniunii Europene în anii 1970-2011. 80. Tratatul de la Maastricht şi crearea Uniunii Europene. Esenţa şi specificul noii formaţiuni. 81. Conceptul ,,Politica Europeană de vecinătate”: conţinut, forme de manifestare şi perspective. 82. Cauzele, specificul şi etapele colaborării statelor membre ale U.E. în cadrul celui de-al doilea pilon „Justiţia şi afaceri interne”. 83. Specificul şi etapele instituirii uniunii economice şi monetare a Uniunii Europene. 84. Politica Externă şi de Securitate Comună în contextul extinderii Uniunii Europene. 85. Evoluţia relaţiilor dintre UE şi Ţările Europei de Sud-Est în perioada 1990-2011. 86. Relaţiile dintre Uniunea Europenă şi NATO în domeniul asigurării securităţii europene. 87. Relaţiile Uniunii Europene cu ţările din Balcanii de Vest şi Europa de Est. 2

88. Relaţiile Uniunii Europene cu statele din regiunea mediteraniană. 89. Evoluţia, particularităţile şi perspectivele politicii regionale în Uniunea Europeană. 90. Spaţiul caucazian în politica externă a Uniunii europene.

3

înţelegerea a fost completată cu un protocol secret. politica externă a URSS rămâne fără precedent în analele diplomaţiei. Herriot . de centre de instrucţie şi de fabricare a armamentului. o dată cu „Decretul asupra păcii".septembrie 1928). Această dilemă fundamentală . interzise prin tratatul de la Versailles. fiecare ocazie pierdută (răscoala eşuată a comuniştilor germani din 1923. conservatorii britanici au refuzat să ratifice acordul comercial anglo-sovietic semnat.prioritate acordată intereselor de stat ale URSS sau prioritate acordată dezvoltării forţelor revoluţionare din întreaga lume. pe de o parte din cauza legăturilor privilegiate dintre 2. la 8 august 1924. Decretul despre pace şi bazele conceptuale ale politicii externe sovietice. Stalin a rezolvat dilema politicii externe sovietice prin subordonarea intereselor fiecărui partid comunist naţional exclusiv intereselor statului sovietic. de laburişti. Sokol-nikov. au semnat.a unui mare număr de diplomaţi apropiaţi de Troţki (A. la Rapallo. care va ului opinia publică: cea a pactului germano-sovietic din 23 august 1939. Cicerin. La încheierea Congresului al Vl-lea (iulie . care permitea Reichswehrului să dispună. unde se distinseseră oameni cu idei îndepărtate. cele două părţi îşi anulau reciproc datoriile şi restabileau relaţiile diplomatice. sovieticii. La începutul anilor '20. economică şi comercială. Pe planul relaţiilor internaţionale. omul-cheie al Kominternului în anii '30. Pe de o parte. regi¬mul bolşevic a revoluţionat codul şi regulile relaţiilor internaţionale. Până în 1934. Fiecare eşec. Kominternul. al căror scop ultim era de a destabiliza guvernele existente. Abandonând. Sokolnikov. Marile orientări ale politicii externe sovietice în timpul NEP-ului 1. veniţi pentru a încerca să reducă cuantumul reparaţiilor. proscrişii naţiunilor. Ameliorarea relaţiilor anglo-sovietice a fost însă de scurtă durată. loffe. Mac Donald şi guvernul francez condus de E. luând act de vitalitatea noului regim. această dualitate trimitea la o dilemă fundamentală: pe de o parte. comerciale şi militare. a fost preluat sub control de stali-nişti. iar bolşevicii trecând pe al doilea plan ideea unei revoluţii mondiale.In ciuda începutului promiţător. Germania. de jure URSS.avea implicaţii directe asupra dezbaterii de politică internă din URSS: ea opunea. pentru o nouă cotitură. dat fiind că interesele unora şi ale altora puteau să nu coincidă . în timpul grevei generale din 1926. într-o Europă devenită pradă a agravării tensiunilor internaţionale şi a militarismului fascist. rămâneau foarte izolaţi pe pian internaţional. anii 1928-1929 au fost. ea controla . Conferinţa internaţională de la Genova (10 aprilie -19 mai 1922) nu a izbutit să rezolve problema datoriilor ruse. Buharin). De la început. Karahan. care veniseră la Genova în scopul de a rupe izolarea lor diplomatică. teoretician al „construcţiei socialismului într-o singură ţară".1. la 16 aprilie 1922. după moartea întemeietorului său (ianuarie 1924). Prin acest acord. în timpul conferinţei. şi germanii. Rakovski). guvernul britanic i-a 4 . prin intermediul Kominternului . Colaborarea dintre militariştii germani şi sovietici va dura până în 1933. Relaţii dificile cu Marea Britanie şi Franţa. Zinoviev. comisarul poporului pentru Afacerile Străine. lui Troţki. ca Manuilski. După terminarea războiului civil şi a intervenţiei străine. La sfârşitul anilor '20. Luând act de stabilitatea statului sovietic. Krestinski.activitatea partidelor comuniste naţionale. Pe de altă parte. Personalul Comisariatului Poporului pentru Afacerile Străine a fost schimbat în mare măsură. Prin dualitatea sa. întrucât sindicatele sovietice au transmis o importantă sumă de bani greviştilor englezi. de asemeni. URSS. numeroase state europene . adesea. L. cei ai unei „Mari cotituri". dimpotrivă. în cursul anului 1924. relaţiile sovieto-germane au cunoscut mai multe faze de tensiune în anii '20. de trădare a idealurilor internaţionale. pe Stalin. orice stabilizare internaţională diminua şansele revoluţiei mondiale şi împiedica URSS să se folosească de „contradicţiile interimperialiste". Primele contacte. raporturile dintre comuniştii chinezi şi Kuomintang/Gomindan în 1926-1927) au dus la înverşunate conflicte politice. de acum înainte. Marile Puteri. în URSS. în acest context. zece ani mai târziu. diplomaţia sovietică era gata. principalul acord internaţional semnat de URSS a rămas cel încheiat cu Germania. prin înlocuirea lui Cicerin cu Litvinov şi plecarea . pe de altă parte. fără a plăti datoriile statului ţarist şi fără a renunţa la rolul de centru al revoluţiei mondiale.sau trimiterea într-o ambasadă îndepărtată . ridicând problema indemnizaţiilor pentru pagubele produse de intervenţia străină în timpul războiului civil. URSS întreţinea raporturi diplomatice şi comerciale „normale" cu alte puteri. Reveniţi la putere în urma unei campanii electorale axate pe „pericolul roşu". dar cu condiţiile sale proprii. tratatul de la Rapallo (16 aprilie 1922). ca stat. de cele ale lui Stalin (Radek. acuzaţii de aventurism sau. teoreticianul „revoluţiei permanente". în anii '20. Normalizarea relaţiilor URSS cu principalele puteri europene s-a lovit de problema majoră a rambursării datoriilor Imperiului rus. între cele două ţări au început în aprilie 1921. cu care URSS întreţinea relaţii „normale".au recunoscut. un partener privilegiat în Europa. într-un moment când învinşii primului război mondial şi bolşevicii. avea nevoie de pace şi de stabilitate.din ce în ce mai viguros. URSS a „normalizat" progresiv relaţiile internaţionale şi a reintegrat comunitatea naţiunilor. orice principiu în afară de cel al unui naţionalism exacerbat şi îndreptându-se spre făgaşul unui expansionism de mare putere.mai ales guvernul laburist britanic al lui R.

ea a acceptat să se asocieze pactului Briand-Kellog de „renunţare generală la război". diplomaţia sovietică a continuat să joace cartea integrării URSS în comunitatea internaţională. Deşi URSS nu era membră a Societăţii Naţiunilor. 5 .acuzat pe sovietici de amestec. In raporturile cu Franţa. şi politica franceză în Europa de Est (alianţele încheiate între Franţa. pe care guvernul sovietic refuza să le onoreze. în august 1928. Polonia şi România erau considerate de URSS ca fiind împotriva intereselor sale). Acestea nu au fost reluate decât în ocom-brie 1929. din 1926. ea participa. la comisia pregătitoare a Comisiei de Dezarmare. Cu toate aceste tensiuni. în afacerile interne ale Regatului Unit. a anulat toate acordurile de comerţ şi a rupt relaţiile diplomatice cu URSS (mai 1927). cele două principale subiecte de fricţiune au fost problema datoriilor fostului Imperiu rus.

Liga Naţiunilor urmând să rămână neutră. ca o cerinţă obligatorie pentru menţinerea păcii. Discursul era. Woodrow Wilson. 6 . 1. care propunea o retragere imediată a Rusiei din război. referitor la navigaţia maritimă liberă. Discursul celor 14 puncte a fost singura declaraţie oficială prin care un participant la conflagraţia mondială îşi recunoştea public obiectivele participării la război. Punctul al 3-lea se referea la îndepărtarea. să fie supusă şi ea programului de pace propus de Woodrow Wilson şi să colaboreze cu naţiunile libere pentru menţinerea păcii şi a stabilităţii politice internaţionale. proclamate la 8 ianuarie 1918. 4. Cele 14 puncte din discursul prezidenţial fuseseră stabilite pe baza cercetărilor făcute de un grup de circa 150 de consilieri conduşi de colonelul Edward M. pe cât posibil. navigaţia pe mări urmând să fie practicată astfel: liber în timpul unei păci generale. pentru că. care este propusă să fie construită’’. Punctul 5. doar 4 puncte au fost adoptate complet în reconstrucţia postbelică a Europei. Până la urmă. Punctul al 2-lea. ci doar convenţii de pace publice. în 1917. Wilson a încercat să stabilească un proiect viabil pentru restabilirea păcii în Europa după încheierea Primului Război Mondial. altfel. iar restul Aliaţilor l-au acceptat cu dificultate. iar "toate armamentele naţionale vor fi reduse până la ultimul punct compatibil cu securitatea ţării’’ 5. scopul clar al acestui punct este de a interzice tratatele secrete sau anumite secţiuni secrete ale unor tratate. să fie atrasă în rândul naţiunilor doritoare de pace. Discursul a fost rostit cu aproximativ zece luni înainte ca Armistiţiul cu Germania să încheie Primul Război Mondial. tratatele deschise. în sesiunea comună a Congresului din 8 ianuarie 1918. Dezarmarea era propusă la nivel mondial. adevăratele motive. Desigur. 6. prevedea că în viitor "nu vor mai exista acorduri internaţionale private de niciun fel. Premierul britanic Lloyd George a refuzat să accepte acest punct. "Cele paisprezece puncte" au fost prezentate de Preşedintele Statelor Unite ale Americii. Discursul lui Wilson prelua multe dintre principiile progresiste care fuseseră folosite pentru reformele interne din SUA şi le transpusese în politica externă: libertatea comerţului. democraţia şi autodeterminarea. de asemenea. fiecare tratat trebuind să facă parte din legile internaţionale. o pace democratică şi dreaptă. Astfel. cum era cazul coloniilor germane. a tuturor barierelor economice şi restabilirea unor condiţii egale pentru comerţul internaţional între naţiunile care erau de acord cu principiile păcii şi se asociau pentru menţinerea ei. asfel. 3. din 1919. nuanţând că s-ar „cuveni” realizate. Idealismul demonstrat de Wilson în timpul discursului sus-numit i-a oferit preşedintelui american o poziţie de conducere morală printre Aliaţi şi a încurajat Puterile Centrale să capituleze. precum ocuparea de teritorii inamice. referitor la chestiunile coloniale. a introdus temeri între Aliaţi. iar celelalte erau considerate specifice. era clar că războiul se apropia de sfârşit. sub controlul Ligii Naţiunilor pentru impunerea convenţiilor internaţionale în timpul unui război general deschis. iar problemele coloniilor erau. 2. neputând fi declarate public. Decretul lui Lenin avea să ducă la semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk din 3 martie 1918. Dintre cele 14 puncte. iar Statele Unite au refuzat să ratifice Tratatul de la Versailles. Alţi participanţi la războiul mondial au oferit cel mult indicaţii cu privire la obiectivele lor în conflagraţie. pentru că atât Franţa. aşa cum a fost negociat la Conferinţa de pace de la Paris. dar declaraţia celor 14 puncte a devenit baza termenilor capitulării Germaniei. după părerea preşedintelui american. fiindcă. House. Primul din cele paisprezecece puncte. oferindu-se şansa naţiunilor supuse să se ridice împotriva dominaţiei străine. Wilson» – reconceptualizarea ordinii internaţionale (mondiale) de după primul război mondial. cât şi Anglia erau deţinătoare ale unor importante imperii coloniale. 8 trebuiau să fie considerate obligatorii spre a fi înfăptuite. orice tratat secret tinde să submineze soliditatea întregii structuri a convenţiilor internaţionale. Prin punctul 6 se urmărea ca Rusia. consilierul lui Wilson în probleme de politică externă şi erau concepute să anticipeze conferinţa de pace. La începutul anului 1918. ci el a dorit ca acest punct sa se aplice numai coloniilor create de război. Statele Unite s-au alăturat Aliaţilor în lupta cu Puterile Centrale. în viitor. Acest punct lovea în interesele comerciale ale Imperiului Britanic. care nu implica anexări teritoriale. iar. nu a fost intenţia preşedintelui american să dea naştere la noi focare de conflict. un răspuns la Decretul asupra păcii al lui Vladimir Ilici Lenin din octombrie 1917. considerată încă o mare putere. care să nu implice nerespectarea convenţiilor internaţionale. şi cum s-a legiferat prin Versailles. încheiate deschis". nu erau absolut indispensabile. Cele «14 puncte ale lui W. În discursul său. sau în timpul unui război limitat. redeschise. trebuie înţeles împreună cu punctul al paisprezecelea (care propune constituirea unei Ligi a Naţiunilor).2.

încă de la început. Reajustarea frontierelor Italiei în baza principiului autodeterminarii naţionalităţilor. ce vor face parte din această Ligă a Naţiunilor. 10. Opoziţia francezilor şi britanicilor la cele 14 puncte a devenit evidentă după încetarea ostilităţilor: britanicii erau împotriva liberei navigaţii maritime. care delimita Prusia Orientală de restul Germaniei. Aceasta Ligă a Naţiunilor era bazată pe principiul securităţii colective a tuturor statelor. Acţiunea a avut efectul scontat: printr-o notă din octombrie 1918 a prinţului Maximilian von Baden. Wilson a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Pace. 11. Problema statului polonez era destul de complexă. promisiune nerespectată de niciuna dintre marile puteri.28 iunie 1919. România. "Belgia trebuia evacuată şi restaurată fără nicio tentativă de limitare a suveranităţii de care ea se bucura împreună cu alte naţiuni libere". punctul 9 prevedea reajustarea frontierelor Austro-Ungariei în baza principiului autodeterminarii naţionalităţilor. 14. Poate cel mai important punct din cele 14 a fost ultimul. Din păcate. pentru că era destul de greu să i se acorde acces liber şi direct la mare. Ideile sale au inspirat mişcări de eliberare naţională din toată lumea. Serbiei îi trebuia acordat acces liber la mare. Acesta susţinea crearea unei instituţii internaţionale de menţinere a păcii. Imperiul Otoman îşi va afla sfârşitul în acest război. Discursul a fost rostit fără o consultare prealabilă a liderilor europeni aliaţi. în baza principiului de autodeterminare care solicita ca . Cancelarul Imperiului German. acestor state urmând să li se ofere garanţii internaţionale pentru independenţa politică şi integritatea lor teritorială. iar francezii pretindeau despăgubiri de război. punctul 12. În Statele Unite. Amărăciunea provocată în Germania de prevederile tratatului de pace a fost terenul fertil pe care s-au dezvoltat seminţele fascismului în deceniul al 4-lea al secolului trecut. pentru a încuraja Puterile Centrale să capituleze în speranţa unei păci juste. era ideea forte cuprinsă la punctul 7. Serbia şi Muntenegrul trebuiau evacuate. inclusiv Mişcarea 1 Martie din Coreea. lucru care a permis apariţia statelor Cehoslovacia. Liga Naţiunilor visată de Wilson. Croaţilor şi Slovenilor – viitoarea Iugoslavie. aşa cum s-a negociat în timpul Conferinţei de pace de la Paris din 1919 şi cum a fost stipulat în prevederile finale ale Tratatului de la Versailles . cel care privea înfiinţarea Ligii Naţiunilor. 9. el fiind nemulţumit atât de pretenţiile Senatului. în condiţiile garanţiilor internaţionale. iar teritoriile ocupate retrocedate. Austria. pentru eforturile sale de reinstaurare a păcii. Până la urmă. 12. Wilson a fost obligat să facă numeroase compromisuri pentru a se asigura că punctul 14. 13. Cum acest discurs a fost singura declaraţie publică cu privire la obiectivele războiului. În mod similar.7. Acest punct reitera promisiunea făcută kurzilor pentru formarea unui stat naţional. Discursul a fost larg popularizat ca un instrument de propagandă. 8. Copii ale acestui discurs au fost aruncate în spatele liniilor germane. în 1919. o organizaţie care să fie "atât a celor mari. cât şi de cele ale Aliaţilor. Relaţiile dintre statele balcanice trebuiau determinate prin înţelegeri bilaterale. pentru că americanii erau susţinătorii puternici ai cauzei belgiene. cea mai puternică opoziţie la ratificarea Tratatului de la Versailles a venit din partea republicanului Henry Cabot Lodge. deşi hotărârea de redobândire a acestor teritorii stătuse la baza politicii franceze timp de cincizeci de ani şi provocase sacrificii fără precedent în război. el a devenit baza capitulării germane la sfârşitul Primului Război Mondial. numai patru dintre cele 14 puncte ale programului wilsonian au fost adoptate în întregime. Tratatul de la Versailles a mers mai departe decât propunerile wilsoniene. avea să fie acceptat de toate părţile. Ungaria şi reîntregirea României şi apariţia Regatului Sârbilor. S-a mai afirmat că însuşi preşedintele Wilson a fost un obstacol al ratificării tratatului. Acest punct stabilea şi regimul de circulaţie liberă a strâmtorilor Bosfor şi Dardanele.celelalte naţionalităţi. Surprinzător a fost faptul că reintrarea Alsaciei şi Lorenei în posesia Franţei a fost inclusă în categoria punctelor neobligatorii. Poloniei i-a fost acordată regiunea Sileziei Superioare şi ieşire la Marea Baltică prin zona oraşului Poznan şi s-a creat Coridorul polonez. acesta cerea un armistiţiu imediat şi negocieri de pace pe baza celor 14 puncte. care doreau respectarea convenţiilor internaţionale. pentru a încuraja lupta Aliaţilor. 7 .. vor trebui să le fie asigurate o securitate neîndoielnică vieţii lor şi de posibilitatea neîngrădită de a se dezvolta autonom’’. Până la urmă. care se aflau în acest moment sub dominaţia turcă. cât şi a celor mici”. Mai trebuie spus că Senatul Statelor Unite a refuzat să ratifice Tratatul de la Versailles şi a paralizat.

A. Ch. făcînd loc haosului si dictaturii . slovaci. de egalitate a natiunilor. România. desi avusese o contributie asa de însemnată la elaborarea tratatului. pentru a nu adăuga la cele deja amintite decît putine nume dintr-o lungă serie . făcînd astfel un bun serviciu istoriografiei. Carcopino . House si C. în plină conflagratie. nu mai avea resurse de supravietuire pe cont propriu. Sistemul de la Versailles continuă să preocupe lumea istoricilor. Interpretările sînt multiple si aporetice. În adevăr. Istoricii însisi nu au fost numai interpreti ai acestuia. de fapt.M. se spunea. precum A. Berr va explora fenomenul tocmai sub unghi istoriografic . H. Anglo-saxonii considerau că tratatul de la Versailles era prea dur. Initiind unele reforme de ajustare constitutională. temă reluată si mai tîrziu de unii analisti sensibili la problematica natională . Personalităti britanice de felul lui Gilbert Murray. în cadrul unei conflagratii mondiale sau chiar al unui mare război civil. Polonia. 1921). J. români din fostul regat. Temperley. se refugia în mitologia natională si în visuri nostalgice. numai un lung război civil (Bürgerkrieg). un volum justificativ . factorul economic precumpănea si că micile state rămîneau fără sprijin în momentele de criză majoră. lord al amiralitătii în marele război. iar E. ci adesea si actori . Alti istorici (Fleming. Marrou. Iugoslavia erau singurele state beneficiind de teribila disolutie a imperiilor. Toaynbee. cu faze „calde“ si „reci“. tocmai acolo unde cu o jumătate de secol mai înainte se proclamase imperiul german. germanii căutau cu disperare o solutie de iesire. a cîntărit greu în evolutia generală . Cehoslovacia. Ernst Nolte. S-au investit mari sperante. Nimeni nu părea multumit în Europa postbelică. G. împreună cu solutiile cele mai radicale. Fisher). toate interesînd istoriografia. Liga Natiunilor nu era în măsură să dea solutii eficiente. iar principiul autodeterminării poate fi o „cutie a Pandorii“. H.W. ca epilog al primului război mondial. desi partiale si subiective. nelinisti legate de viitor. Wilson. s-a ocupat de „criza mondială“ (The world crisis. dar si ca secventă de istorie cu un profil deosebit pe multe planuri. R. limitată de regulă între anii 1918 si 1939. iar aliantele regionale se vădeau cu totul fragile fată de marile puteri . H. a sustinut concomitent ideea că în secolul XX am avea. de la care pornise accidental conflagratia. Brătianu . nu e coaptă pentru democratie. utile desigur. Lăsînd la o parte memoriile privitoare la congresul de pace. la care au contribuit mai toate popoarele . Carr. pierzîndu-i pe cehi. Fontaine) insistă asupra originării războiului rece în „marele război“ . Max von Baden le comunica la Washington. N. Austria. J. la început. ca si în aceea a Marii Britanii. 1923). mai ales după impulsul dat de programul lui W. Fiecare din ele avea însă probleme nevralgice („points of irritation“) în raport cu vecinii. cu date noi si observatii privitoare la alte demersuri analoage.H. Seignobos. într-un moment cînd Europa era dominată de sărăcie. Germania era sfîsiată de contradictii. în lumina 8 . iar H. dezordine. plină de surprize . Lavisse a publicat. la 24 mai 1919. Este perioada interbelică. nu părea să fie o pace. ultimul fiind si semnatarul unor reflectii despre misiunea civică a istoricilor din Europa mediană . au luat efectiv parte la marele război. căutînd „a salva pentru viitoarea revansă tot ce se mai putea salva“ . E. Sperante himerice se alimentau din acea stare de lucruri. Europa.-J. pe cînd francezii îl socoteau prea blînd. Faptul că America. Un capitol aparte în vasta literatură despre acele împrejurări îl constituie initiativele unor istorici. S-a putut constata că în politica Statelor Unite. Bainville. cu speranta că presedintele nu va sprijini cereri incompatibile cu onoarea poporului german si pregătirea unei păci drepte . bine cunoscut din faimoasa Historikerstreit (1987). H. Deviza lui Wilson („peace without victory“) era inaplicabilă într-o lume ce se destructura iute. umilită si săracă. de cooperare si constructie mai armonioasă. Războiul nu se încheiase. Esenţa şi contradicţiile Sistemului de la Versailles-Washington. dintre istoricii contemporani. că raporturile dintre state vor fi puse pe noi temelii. iar învinsii inacceptabil .L. dar se gîndeau deja la un alt conflict. dar pe care multi istorici o consideră deja ca un armistitiu sui generis. Wells sau Leonard Wolf. Pagini demne de interes au scris. Pillon în The Peace Conference (1919). Iorga. confuzie. Seymour de conferinta de pace (What really happened at Paris. Pirenne. au intervenit public. Winston Churchill. pacea semnată în Galérie des Glaces.J. diplomatiei. precum acela subscris de E. între altii.3. nu l-a semnat pînă la urmă. E. temeri de tot felul subsistau pretutindeni. extrem de complex ca problematică si susceptibil de mereu alte interpretări . Seton-Watson. aspiratii neîmplinite. pentru a cere aliatilor să-si reconsidere atitudinea fată de Germania învinsă si disperată .G. lucru firesc cînd e vorba de un fenomen asa de complex. trebuie spus că unii dintre marii actanti ai războiului. Tratatele de pace trebuiau să gestioneze mostenirea războiului (Legacy of war la H. după cum nici nu s-a înscris în Liga Natiunilor. în timp ce André Ribard subliniază preocuparea unor cercuri politice din Elvetia de a transforma „războiul imperialist în război civil“ . reorganizării europene au căutat să explice pe cont propriu evenimentele. Ungaria.

care să armonizeze ansamblul românesc. Brătianu a fost destul de abil si de ferm pentru salvgardarea inte¬resului national ./8 dec. urmarea contradictiei dintre particularismul national si universalismul economic. aflat în criză. Germain tratatul cu Germania. 1919. marile puteri au recunoscut si unirea Basarabiei. ea figura printre statele cu interese limitate. în 1918. La 25 nov. pe temeiul tratatului de aliantă din 1916 si al sacrificiilor făcute în război. Marea conflagratie ar fi. Ideea de solidaritate era chemată a înlocui competitia violentă.I. în conditii dificile pentru România. după cum se stie. Redevenit prim ministru. Era nevoie de reforme (împroprietărirea tăranilor. fu semnat la St. Negocierile de la Paris s-au făcut. a tehnologiei etc. Felul în care G. Abia la 14/28 oct.) si de o nouă constitutie. I.dreptului public . Ea trebuia să-si articuleze acum rosturile tinînd seama de noua structură geopolitică a continentului. pacea separată de la Bucuresti. condus de Bela Kun. sub presiunea realitătilor geopolitice din Europa si din lume. dar si de anihilarea guvernului bolsevic din Ungaria. a distributiei resurselor existente. Brătianu avea să examineze mai tîrziu problematica războiului prim mondial si a păcii aferente prezintă interes si acum. prin intermediul unor organisme speciale. „România Mare“ devenea un fapt. Desi beligerantă din 1916. de care se leagă si problematica statului.C. A trebuit să depună mari silinte pentru a-si apăra cauza. În noile împrejurări. a sporului demografic („invazia maselor“). prin care se consfintea integrarea Transilvaniei si Bucovinei. 9 . iar la Trianon cel cu Austro-Ungaria. în această viziune. expus încă la fluctuatii primejdioase . votul universal etc. ea fusese nevoită să încheie. dar si de exigentele impuse pe plan mondial prin programul lui Wilson. fiindcă e o bună asezare în perspectivă a unui eveniment istoric decisiv . trecîndu-se astfel peste opozitia Consiliului Suprem aliat. dar ea se va destrăma iute. 1920. A fost nevoie pentru aceasta nu numai de o intensă activitate diplomatică. cu asentimentul aliatilor.

a rãzboiului italo-etiopian. Fiind aşadar prima creaţie de acest gen. La acestea se adaugã reuşita aplanãrii câtorva conflicte dintre statele mici. în sesiunea plenară a Conferinţei de pace din 28 aprilie 1919. Pãstratã ca un fetiş în inima Europei. diplomaţi şi jurişti. pentru reglementarea pacificã a diferendurilor internaţionale. La acest nivel realizãrile mai importante s-au concretizat în Protocolul de la Geneva. un plan similar a fost elaborat de o comisie ministerială condusă de Leon Burgeois. Preşedintele american era ferm convins cã proiectatul mecanism al asociaţiei de state putea corecta eventualele imperfecţiuni ale tratatelor de pace. La o săptămână după deschiderea Conferinţei de pace de la Paris (18 ianuarie 1919). primul plan pentru constituirea unei Ligi a Naţiunilor. în unanimitate. De aceea Wilson va insista ca pactul sã facã parte din tratatele de pace. Impulsul pentru crearea unei organizaţii cu vocaţie universală. periculoasã prin însuşi prezenţa ei. a fost iniţiat de un comitet de istorici. s-a constituit o comisie. putând chiar. iar Franţa şi Anglia mai erau şi în perioada electoralã. Marele postulat al activitãţii Societãţii Naţiunilor(Ligii Naţiunilor) a fost organizarea menţinerii pãcii. Wilson se temea de opoziţia Senatului american. În acest fel. la Philadelphia. Primul era semnat de lordul Cecil Robert. sponsorizat de guvern. poate fi identificată în seria de conferinţe diplomatice internaţionale. Liga pentru impunerea păcii. Wilson. care să faciliteze colaborarea dintre state în scopul menţinerii păcii. În anul 1918 au mai fost finalizate alte douã proiecte importante de sorginte britanicã. Ideea constituirii unei organizaţii internaţionale. W. în decembrie 1918. organizaţie privată. În 1915 ia fiinţă în SUA. pentru a fi adoptate în bloc. acceptate de preşedintele Woodrow Wilson. În sfera menţinerii pãcii. structurată în conformitate cu comandamentele timpului. ca parte integrantă a Tratatului de pace. cu scopul de a oferi garanţii reciproce independenţei politice şi integrităţii teritoriale atât marilor cât şi micilor state deopotrivă". ţinute în ultima parte a secolului al XlXlea şi prima parte a secolului nostru. Societatea Naţiunilor s-a transformat într-o mumie a pãcii. A eşuat în chip lamentabil şi tentativa de realizare a dezarmãrii. s-a creat un nou tip de funcţie publicã internaţionalã şi. a fost dat însă de dorinţa statelor de a coopera pentru a preveni repetarea primului război mondial. de cooperare intelectualã etc. În Cele 14 puncte ale preşedintelui Wilson din 8 ianuarie 1918. mai ales.aproape revoluţionar" la nivelul relaţiilor internaţionale. în sfera cooperãrii economice şi intelectuale. unde deja se conturase o grupare republicanã condusã de senatorul Lodge ostilã ideii asocierii Statelor Unite la o organizaţie internaţionalã. Adunarea generalã. funcţionalitate şi eficienţă politică. Wilson credea cã pactul organizaţiei internaţionale trebuia inclus în tratatele de pace pentru a evita amânarea unei decizii faţã de volumul mare al dezbaterilor privind chestiunile teritoriale. Ultimul dintre acestea are în vedere constituirea unei Ligi a Naţiunilor în următorii termeni: „O asociaţie generală a naţiunilor trebuie să fie formată prin pacte specifice. din 1924. cu timpul. ca urmare a elementului nou adus în organizarea raporturilor dintre state. organizaţia a suferit patru mari eşecuri în încercarea de aplanare a conflictului chino-japonez. se regăsesc în vestitele sale „14 puncte". un fetiş în care nu numai guvernele dar nici opinia publicã nu mai credea total. în Pactul Briand-Kellogg (1928) ca şi în Convenţiile pentru definirea agresiunii (1933) şi în Pactul Antirãzboinic sau Pactul Saavedra Lamas (1933). Pe de altã parte. Dovada cea mai clarã a falimentului Societãţii Naţiunilor a fost chiar declanşarea celui de-al doilea rãzboi mondial. Societatea Naţiunilor nu a ştiut sã-şi fãureascã şi mai ales sã-şi apere prestigiul. În Marea Britanie. în Acordurile de la Locarno (1925). a fost aprobat. în Franţa. Proiectul final al acestui document. ale cărei principale idei. în primul rând prin reglementarea pacificã a conflictelor şi mai apoi prin dezarmare. O influenţã decisivã va avea însã punctul de vedere american. Societatea Naţiunilor a avut structuri şi atribuţii considerate şi de cãtre fondatori ca fiind largi. privind organizarea păcii la sfârşitul războiului. Când Wilson va sosi în Europa. cu sarcina elaborării actului constitutiv al Ligii. judecător şi profesor de drept internaţional. de comunicaţii. Bãtrânul continent trecea prin euforia victoriei. alimentând constant şi mincinos ideea salvgardãrii pãcii. a apãrãrii unor drepturi şi libertãţi democratice. Liga Naţiunilor: structură. iar al doilea de generalul Jan Christian Smuts. Mijloacele juridice conferite organizaţiei de cãtre membri erau corespunzãtoare. teoretic. a rãzboiului civil spaniol şi mai ales nu a putut stopa agresiunea Germaniei naziste şi a celorlalte state revizioniste. progresele în ce priveşte organizaţia internaţionalã erau practic nule. sã limiteze influenţa marilor puteri. Consiliul şi Secretariatul au fost principalele organe la care. s-a pregãtit drumul spre constituirea Organizaţiei Naţiunilor Unite. denumit Pactul Societăţii Naţiunilor. s-au adãugat 12 organisme specializate în chestiuni financiare. Unii autori considerã cã formarea Societãţii Naţiunilor(Liga Naţiunilor) a fost un eveniment . Nu trebuie omise nici greşelile legate de aplicarea Pactului: exagerarea rolului instrumentelor 10 . condus de lordul Phillimore. Pe de altã parte. organizaţia de la Geneva a înregistrat de asemenea succese.. În fapt. a cărei conducere a revenit preşedintelui SUA.4.

iar Adunarea generalã de 20 de ori. lipsa de energie în promovarea codificãrii dreptului internaţional. prin secţiile specializate în probleme de sãnãtate şi narcotice. De altfel. În nici un moment al celui de-al doilea rãzboi mondial ideea necesitãţii unei organizaţii internaţionale nu a fost pusã la îndoialã. incapacitatea de revizuire a metodelor de acţiune când s-a constatat cã acestea sunt defectuoase. precum şi Curtea Internaţionalã de Justiţie. şi Organizaţia Internaţionalã a Muncii. Au continuat sã acţioneze. s-a creat un alt tip de organizaţie. Falimentul organizaţiei nu a însemnat însã şi discreditarea ideii. Dar în noile condiţii. cu structuri perfecţionate şi oricum mai bine încadratã în relaţiile internaţionale ale epocii. nucleul şi mai ales ideea unei organizaţii internaţionale a supravieţuit catastrofei din 1939. şi altele. Pânã în 1939 Consiliul Societãţii Naţiunilor s-a întrunit de peste 100 de ori. În acest fel. trãgând toate învãţãmintele din experienţa Societãţii Naţiunilor. Este clar deci cã motivaţiile eşecurilor înregistrate de Societatea Naţiunilor au fost mai profunde decât imperfecţiunile Pactului şi slãbiciunile funcţionale. deşi la scarã redusã.diplomatice. Secretariatul organizaţiei şi-a continuat activitatea şi dupã 1939. minimalizarea funcţiei acordurilor regionale. 11 .

pe ideea că potenţialul agresor din limitele sistemului trebuie să fie ori deteriorat. N.5.51 al Cartei ONU permite autoapărarea individuală numai pînă cînd ONU ia măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Cu toate că dreptul internaţional contemporan recunoaşte dreptul la autoapărare. ori istovit. Dacă un mare număr de state membre nu-şi vor îndeplini obligaţiile de a participa în acţiunea colectivă împotriva agresorului. modul de funcţionare a acestui sistem. fie prin păstrarea echilibrului de forţă între alianţele concurente. Ne vom convinge în aceasta cunoscînd originea. Astfel. în timp ce în sistemul securităţii colective o astfel de determinare este conferită unui organ internaţional hotărîrea căruia teoretic este prevăzut ca avînd efect obligatoriu. al XX-lea. prima condiţie esenţială în funcţionarea sistemului securităţii colective este existenţa forţei pentru menţinerea păcii. Ar trebui să fie destul de puternică ca să balanseze forţa militară al agresorului. O altă cerinţă pentru funcţionarea proprie a securităţii colective este standardul înalt al solidarităţii politice sau consensusul între statele membre. reţinut de la agresiune împotriva altui stat membru. care în mod ideal ar trebui să fie mai puternică decît cea mai puternică forţă militară mobilizată de un agresor. “ Vechiul concept al securităţii “ de la cine şi pentru ce” devine marginalizat de formula securităţii pentru toţi”… Pentru propria funcţionare a sistemului securităţii colective este necesar a cunoaşte un anumit număr de cerinţe militare. cu eforturile comune ale statelor în cadrului universal sau regional este numită securitate colectivă. O altă cerinţă juridică constă în recunoaşterea clară a criteriilor de apărare referitor la faptul ce constituie un act de agresiune. prevăd procedura pentru primirea hotărîrilor care. În esenţa sistemul securităţii colective a statelor are o destinaţie preventivă. Sistemul securităţii colective în Europa în anii ’30 ai sec. Aşa cum organul central însărcinat cu răspunderea pentru menţinerea păcii este dependent de voinţa statelor membre de a pune la dispoziţie forţa militară necesară pentru realizarea acestei sarcini. M. Scenariul balanţei forţei militare este însă numai de o valoare teoretică. Securitatea colectivă a statelor este definită ca un sistem al puterii în care fiecare stat şi-ar garanta securitatea şi independenţa cu participarea oricarui alt stat. Barthou. care ar fi divizat în lagăre opuse de putere similară. poate rezulta în măsuri nu mai puţin efective decît cele întreprinse de către organul respectiv al sistemului securităţii colective. din punct de vedere militar. membrii sistemului securităţii colective pledează ei înşişi să se unească în apărare comună împotriva oricărui act de agresiune şi în aşa mod să facă inutilă autoapărarea individuală. Un alt semn distinctiv al securităţii colective în comparaţie cu alianţele se manifestă în faptul că sistemul securităţii colective primordial este dedicat menţinerii păcii şi securităţii între membrii săi. Autoapărarea este redusă la o măsură temporară care poate fi întreprinsă numai pînă cînd mecanismul apărării colective începe să funcţioneze. în timp ce sistemul securităţii colective. O distincţie importantă între alianţele tradiţionale şi sistemul securităţii colective poate fi văzută în faptul (cu toate că ambele sunt bazate pe acorduri sau tratate internaţionale obligatorii) că îndatoririle luate de membrii unei alianţe se răsfrîng nu atît de departe şi au mai puţin efect asupra drepturilor lor suverane decît obligaţiile impuse asupra membrilor sistemului securităţii colective. Art. Litvinov. Din punctul de vedere al complexităţii problemei legate de definirea agresiunii este foarte important să se prevadă printr-o procedură convenită de a determina dacă a avut loc un act de agresiune sau nu. Concepţiile despre securitatea colectivă a lui L. Deosebirea devine mai puţin stringentă dacă luăm în considerare alianţele de tip modern.Altfel zis. se lasă la viziunea proprie a membrului unei alianţe de a determina este sau nu un act de agresiune săvîrşit împotriva altui membru al alianţei şi ce acţiune trebuie să fie întreprinsă. care exclude încălcarea păcii sau a ameninţării securităţii popoarelor în orice formă. Principala cerinţă juridică a securităţii colective este interzicerea generală a aplicării forţei cu excepţia autorizării de către organul competent central al sistemului securităţii colective sau în cazurile autoapărării. De exemplu. Astfel. Este scopul principal al sistemului securităţii colective să tuteleze de orice act de agresiune din partea unui stat membru împotriva altui stat membru. politice şi juridice. securitatea colectivă este bazată. Pe cînd menţinerea păcii de către alianţe tinde să fie realizată fie prin deteriorarea agresorului potenţial din afara alianţei. sau chiar de o grupă de agresori. Aceste noi forme de alianţe sunt înalt instituţionalizate şi. atunci întreg sistemul va fi sortit falimentului. Aceasta se cere să fie efectuat prin aplicarea sau ameninţarea de a aplica forţa comună a tuturor statelor membre împotriva actualului sau potenţialului agresor. După cum s-a menţionat mai sus. gradul înalt al consensului politic este conditio sine qua non pentru sancţiuni efective împotriva statului potenţial agresor. de regulă. conceptul juridic al securităţii colective şi dreptul la autoapărare nu se exclud. în practica statelor deosebirile teoretice între sistemele securităţii colective şi alianţe au devenit întrucîtva atenuate. 12 . ar înceta politic să existe. în stare de a face succesul militar al agresorului imposibil. Prin urmare. particularităţile. Titulescu. Trebuie de menţionat că tipurile alianţelor moderne au luat asupra sa responsabilităţi similare. cel puţin practic dacă nu legal.asigurarea unei stări a relaţiilor internaţionale.

13 .

6.

Politica externă a marilor puteri în perioada 1933-1938 şi consecinţele cîrdăşiei de la München.

Perioada interbelică a debutat şi a evoluat ca una lipsită de siguranţă, de instabilitate politică şi economică, de climat permanent de criză. Din nevoia de a-şi crea un climat de securitate pe care tratatele de pace şi Societatea Naţiunilor nu îl puteau oferi, unele ţări care se simţeau vizate de politica revizionistă, au creat un sistem de securitate colectivă bazat pe alianţe şi pe garanţii oferite de Marea Britanie şi Franţa. Astfel a fost creată, în anul 1921, Mica Înţelegere (Mica Antantă), compusă din trei ţări central europene, Cehoslovacia, Iugoslavia şi România, toate trei având diferende teritoriale cu Ungaria, ţară care s-a văzut înconjurată de state aliate între ele. Fiecare dintre cele trei ţări mai avea câte un mare diferend internaţional, care nu mai era comun. Cehoslovacia avea o relaţie tensionată cu Germania, care nu dorea un stat puternic în sudul ei şi dorea să alipească regiunea Sudetă, unde locuiau 3,5 milioane de germani. Iugoslavia disputa cu Italia teritorii din nordul Mării Adriatice. România avea relaţii încordate, greu gestionabile cu Rusia Sovietică. Basarabia şi Bucovina se uniseră cu România şi acest lucru nu era recunoscut de marea putere de la răsărit. Ţările din Peninsula Balcanică erau îngrijorate de climatul internaţional nesigur şi de pericolul unor acţiuni revizioniste ale Bulgariei, mai ales dacă acestea ar fi fost sprijinite de alte puteri ale Europei, în primul rând Germania. Acest sentiment de insecuritate s-a accentuat după anul 1933, când partidul lui Hitler a ajuns la putere în Germania, iar U.R.S.S. a devenit o putere tot mai mare. În anul 1934, la iniţiativa României s-a încheiat Pactul Înţelegerii Balcanice între Turcia, Grecia, Iugoslavia şi România. Germaniei i s-a stabilit uriaşa datorie de 132 de miliarde mărci. După ce guvernul de la Berlin a anunţat că nu poate achita această datorie, în anul 1923, armata franceză a pătruns şi a ocupat, drept gaj, regiunea industrială Ruhr, cea mai dezvoltată din ţară şi deţinând resursele de fier şi cărbune ale Germaniei. În anul 1924, la Londra a avut loc o conferinţă de experţi financiari ai statelor învingătoare în război, care a decis acordarea de credite Germaniei şi o repartizare anuală acceptabilă a datoriei externe. Ca urmare, a avut loc o destindere internaţională şi Germania a început să depăşească dificultăţile economice. În anul 1925, la Locarno, s-a semnat un pact prin care Germania se obliga să garanteze respectarea graniţelor de est ale Franţei şi Belgiei. În 1926, Germania a fost primită în Societatea Naţiunilor, ceea ce a condus la şase ani de destindere în Europa. În anul 1928, s-a semnat Pactul Briand-Kellogg, numit aşa după numele ministrului de externe al Franţei şi al secretarului Departamentului de Stat al S.U.A., care lau iniţiat. Semnatarii pactului se angajau să nu recurgă la război în relaţiile dintre ele. Până în anul 1934, un număr de 63 de ţări au aderat la pact. La sfârşitul perioadei interbelice, se va evidenţia lipsa stipulării unor măsuri concrete pentru evitarea războiului, fapt care va face pactul ineficient. Tot în vederea gestionării crizelor aflate în fază latentă, în anul 1934, ministrul francez de externe Louis Barthou a propus crearea unui Pact Oriental, la care au fost invitate să adere Germania, Cehoslovacia, Finlanda, Estonia, Letonia, Polonia şi Uniunea Sovietică. Semnatarii urmau să îţi acorde sprijin reciproc în cazul vreunei agresiuni împotriva oricăreia dintre ele. Opoziţia Germaniei şi Poloniei a dus la eşuarea proiectului. În anul 1934, Uniunea Sovietică a intrat în Societatea Naţiunilor. În anul 1935, Germania a introdus serviciul militar obligatoriu, încălcând Tratatul de la Versailles. În acelaşi an, Italia a atacat Abisinia, prima agresiune a unei ţări europene, după războiul mondial. Acţiunea Italiei a fost sprijinită de Austria, Germania şi Ungaria. În anul 1936, Hitler a ordonat unor efective de 30.000 de militari ai armatei germane să pătrundă şi să ocupe poziţii în Renania, care devenise, prin Tratatul de la Versailles, zonă demilitarizată. În acel moment, puterile occidentale erau superioare Germaniei şi puteau să intervină pentru restabilirea situaţiei hotărâte la Versailles. Armata germană avea ordin să se retragă la cea mai mică acţiune a militarilor francezi, care însă nu s-au opus. Germania a putut să întărească frontiera cu Franţa, unde a construit o puternică linie de fortificaţii, Linia „Siegfried”. Privind din alt punct de vedere, Renania era şi este o provincie germană asupra căreia guvernul de la Berlin avea toate drepturile de a decide şi acţiona suveran. După 20 de ani de la încheierea primei conflagraţii mondiale, sistemul de securitate colectivă s-a prăbuşit. În anii 1936 şi 1937, s-au semnat tratate între Germania, Italia şi Japonia, creându-se astfel alianţa statelor fasciste. În primăvara anului 1938, Germania a realizat Anschluss-ul (alipirea), respectiv alipirea Austriei la Germania. Germania îşi baza acţiunea pe legitimitatea pe care o oferea faptul că austriecii sunt germani. O mare parte a poporului austriac a fost de acord cu Anschluss-ul. Au existat şi persoane care nu au agreat acest act politic, majoritatea fiind fie cei care prin unificare îşi pierdeau privilegii, fie patrioţi conservatori, care nu puteau renunţa la tradiţia istorică a suveranităţii teritoriilor ereditare ale Casei de Habsburg. Scopul declarat de Hitler a fost crearea „Germaniei Mari”. Următoarea acţiune a fost îndreptată în scopul dezmembrării Cehoslovaciei, care rezolva problema alipirii Sudeţilor, eliminarea statului cehoslovac şi destrămarea Micii Antante. Dominaţia centrului şi sudestului Europei de către Austria, Austro-Ungaria şi mai târziu de către Germania, de-a lungul întregii istorii medievale, moderne şi contemporane, prin fărâmiţarea statelor din aceste regiuni. Dezmembrarea Cehoslovaciei s-a realizat în două etape. Prima a fost diplomatică, Germania convocând o conferinţă la München, în septembrie 1938, 14

cu participarea şefilor guvernelor Marii Britanii, Franţei (care garantaseră integritatea Cehoslovaciei) şi Italiei. Conferinţa a hotărât cedarea de către Cehoslovacia a regiunii Sudete către Germania. Conferinţa a însemnat astfel şi apariţia unui directorat al Europei, care lua decizii încălcând dreptul internaţional şi eliminând de la decizii Societatea Naţiunilor. La 2 noiembrie 1938, a avut loc primul dictat de la Viena, prin care s-au mai smuls Cehoslovaciei alte teritorii, în favoarea Ungariei şi Poloniei. În martie 1939, Germania şi Ungaria au ocupat în întregime Cehoslovacia. România, care avea frontieră comună cu Cehoslovacia, a fost invitată să ocupe un teritoriu în estul acestei ţări, dar spre cinstea istorică a guvernului regal român, a refuzat. Statele din estul Europei, Polonia, Iugoslavia şi România, care sprijiniseră întreaga perioadă interbelică politica Franţei şi Marii Britanii, şi-au pierdut total încrederea în aceste ţări. La 23 august 1939, Germania a încheiat cu Uniunea Sovietică Pactul de neagresiune, cunoscut sub numele de Pactul Hitler-Stalin, sau Pactul Molotov-Ribbentrop, prin care cele două puteri îşi împărţeau teritorii şi influenţa din estul Europei. În baza acestui tratat, Germania şi-a promovat interesele ei, ale Ungariei şi Bulgariei, prin intervenţii militare (în Polonia, Iugoslavia), prin intermediul celui de al doilea Dictat de la Viena, prin care României i s-a desprins nord-vestul Transilvaniei (în favoarea Ungariei), tratativele româno-bulgare de la Craiova, impuse de Germania, prin care România a cedat Cadrilaterul Bulgariei. În baza aceluiaşi tratat, în iunie 1940, U.R.S.S. a anexat Basarabia, Bucovina de Nord şi Herţa. Al doilea război mondial Tratatul Molotov-Ribbentrop a dat Germaniei asigurări privind neutralitatea U.R.S.S. La 1 septembrie 1939 Germania a atacat Polonia dinspre vest, iar în 17 septembrie, Uniunea Sovietică a intrat şi ea în Polonia, ocupând părţi din estul ei, tratând apoi cu Germania linia de demarcaţie dintre cele două puteri şi realizând astfel a patra împărţire a Poloniei. Nu ne propunem abordarea evenimenţială a celui de al doilea război mondial, despre care s-au scris sute de mii de lucrări de sinteză. Ne permitem unele consideraţii generale, şi abordarea modului în care, prin înţelegerile şi tratatele semnate, s-au gestionat uriaşele crize mondiale datorate războiului. Începând cu anul 1933, când Hitler şi partidul său au ajuns la putere în Germania, această ţară a trecut la o rapidă dezvoltare economică, socială, ştiinţifică, militară şi în alte domenii. Regimul autoritar de la Berlin a înlăturat toate piedicile din calea progresului general al ţării. La baza dezvoltării ţării a stat cultivarea sentimentului naţional german, a mândriei patriotice. De pe această poziţie economico-militară, Germania a ajuns să se „sufoce”, din lipsă de „spaţiu vital”. După ce Germania a redevenit cea mai mare putere din Europa (1938), această politică naţională a fost împinsă în latura sa naţionalistă, fiind îndreptată nu numai în folosul poporului german, dar şi împotriva altor minorităţi naţionale, cum ar fi evreii şi slavii, iar în timpul războiului, împotriva unor popoare întregi. Atât privitor evrei, cât la slavi, există o întreagă istoriografie a disensiunilor, în cadrul căreia, Germania avea şi ea dreptatea ei, dreptate pe care învingătorii în război, mai ales comunităţile evreieşti, cele mai influente pe plan mondial, nu i-au recunoscut-o şi nu i-o recunosc nici astăzi, după 7-8 decenii. Doctrina naţional-socialistă germană, bazată, în general, pe ideile expuse de Adolf Hitler în cartea Mein Kampf, a devenit agresivă treptat, pe măsură ce şi reacţiile împotriva ei au fost mai acerbe. Cel mai criticată a fost teoria raselor, „superioare” şi „inferioare”, apreciată ca monstruoasă şi absurdă, inclusiv de autorul acestor rânduri. După cum este arhicunoscut, în primii doi ani de război, Germania a ocupat cea mai mare parte a Europei, impunându-şi superioritatea militară şi de tărie morală, născută din psihologia de învingători a germanilor, clădită de naţional-socialism. În primii doi ani de război, Germania a avut de luptat cu puteri de mâna a doua (Franţa şi Marea Britanie), state mijlocii şi mici din Europa. Din vara anului 1941, a intrat în război împotriva Uniunii Sovietice, iar din decembrie 1941 şi împotriva S.U.A., ceea ce a echilibrat raportul de forţe, care apoi s-a înclinat în defavoarea Germaniei.

15

7.

Pactul Molotov-Ribbentrop: cauze, alternative, consecinţe.

Problema aprecierii politico-juridice a protocoalelor adiţionale secrete ale tratatelor sovieto-germane din 1939 şi cea a lichidării consecinţelor lor au reintrat în atenţia opiniei publice internaţionale în această perioadă de aşezare, pe temeiuri noi a relaţiilor interstatale în Europa. Aprecierile politico-juridice pe care le-au dat acestor tratate parlamentele Lituaniei, Letoniei, Estoniei, Moldovei şi U.R.S.S., luarea în discuţie a consecinţelor pactului Molotov-Ribbentrop la diverse foruri internaţionale şi în presă sînt dovezi elocvente în acest sens. Mai puţin frecventă, în presă şi la forurile internaţionale, e referirea la consecinţele pactului MolotovRibbentrop asupra Basarabiei, deşi ocuparea acestui teritoriu românesc a fost o consecinţă directă a aplicării prevederilor protocolului adiţional secret al tratatului sovieto-german de neagresiune din 23 august 1939. Prin semnarea protocolului adiţional secret al Tratatului de neagresiune, U.R.S.S. şi Germania au împărţit Europa de Est în zone de influenţă, fapt ce contravenea principiilor şi normelor universal recunoscute ale dreptului internaţional, fiindcă decidea soarta unor state terţe (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia şi România) fără participarea lor. Astfel vom decide că ziua din 23 august este cea mai importantă precum şi reprezintă o clauză serioasă în departajarea intereselor comune de aspiraţie spre unire a Ţărilor Române. În 1989, la Congresul I al deputaţilor poporului din Uniunea Sovietică, la propunerea deputaţilor din republicile baltice, a fost creată o comisie care urma să dea o apreciere politică şi juridică protocolului adiţional secret, numit pe scurt pactul Molotov—Ribbentrop. La Congresul al II-lea al deputaţilor poporului din Uniunea Sovietică comisia şi-a expus argumentele, caracterizînd pactul ca fiind nelegitim, nul şi neavenit din momentul semnării lui. Astfel vo spune că Marţi 22 august, un avion „Condor Focke-Wulf", avînd la bord pe von Ribbentrop cu întreaga suită, a decolat de pe aeroportul Reichenall-Ainring. Printre însoţitori se aflau Albert Forster, gauleiterul nazist al Danzig-ului, Friederich Gauss, şeful Departamentului juridic din Ministerul de Externe, Hewel, diplomatul de legătură între Hitler şi von Ribbentrop, dr. Peter Kleist, consilier principal, Paul Schmidt, interpret, Paul-Karl Schmidt, şeful presei şi alţii. Delegaţia a aterizat în aceeaşi seară la Konigsberg, continuîndu-şi călătoria în ziua următoare, miercuri 23 august, ora 7 dimineaţa. Ca efect al călătoriei întreprinse, la ora prînzului delegaţia germană a aterizat pe aerodromul principal din Moscova, fiind întîmpinată de Vladimir Potemkin, adjunctul lui Molotov, şi alte personalităţi oficiale sovietice. La ora 15,30 reprezentanţii Reichului se aflau la Kremlin, unde au fost primiţi de V. M. Molotov. Negocierile au început imediat şi, în timp ce în majoritatea capitalelor lumii se stîrnise o puternică vîlvă în jurul acestui fapt, în sala de recepţie a Kremlinului Joachim von Ribbentrop şi V. M. Molotov perfectaseră conţinutul documentelor. În ultima oră a zilei, în prezenţa lui I. V. Stalin, cei doi miniştri de externe au semnat cel mai surprinzător şi mai controversat document al vremii, „Tratatul de neagresiune dintre Germania şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste", precum şi un protocol secret, anexă, ca parte integrantă a tratatului. Protocolul secret delimita zonele de influenţă germană şi sovietică prin linia de demarcaţie Vistula — Bug, Lituania intrînd în zona de influenţă sovietică. Ulterior (28 septembrie), protocolul secret a suferit unele modificări în favoarea Uniunii Sovietice. Cu privire la sud-estul Europei, art. 3 din protocol preciza : „Partea sovietică îşi manifestă interesul pentru Basarabia şi Bucovina de Nord, pe cînd partea germană şi-a exprimat totalul dezinteres faţă de pretenţiile URSS. U.R.S.S. a purces la realizarea acestei prevederi după 22 iunie 1940 în condiţiile cînd România se pomenise într-o izolare internaţională. Pretenţiile înaintate de U.R.S.S. în iunie 1940 asupra Bucovinei au fost o plăsmuire a aparatului diplomatic stalinist, fiindcă Bucovina niciodată nu a fost parte componentă a Imperiului rus şi nici a Ucrainei. Istoricul Ion Şişcanu a ajuns la concluzia că pactul a însemnat o înţelegere de război, deoarece schimbările teritoriale şi politice în regiuni, ce aparţineau unor state terţe, puteau avea loc numai în urma unui război sau a aplicării forţei. La 31 august 1939 (cu o zi înainte de năvălirea hitleriştilor în Polonia), Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice a ratificat Tratatul din 23 august 1939, fără să fie informat despre Protocolul adiţional secret de la aceeaşi dată. Acţiunile de mai departe ale Uniunii Sovietice şi Germaniei au avut la bază Protocolul adiţional secret. 16

a ocupat ţările baltice prin impunerea unor regimuri de marionetă. Tratativele sovieto-germane din iunie 1940 şi notele ultimative ale Guvernului U.S. a dus aşa-numitul «război de iarnă» cu Finlanda.S. din 26 şi 27 iunie 1940 adresate guvernului României au fost precedate de o pregătire militară minuţioasă a U. dezmembrarea teritoriilor ocupate în dependenţă de voinţa hazardată şi ambiţiile unor politicieni din cohorta lui Stalin au fost mai puţin elucidate în literatura de specialitate. deportările în masă ale populaţiei. precum şi în sursele istorice de prim ordin.S. distrugerea intelectualităţii.S. Evenimentele tragice ce au urmat actului de ocupaţie a Basaraibiei.R.R. în vederea ocupării acestor teritorii româneşti. a nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa. fiind condamnată de comunitatea internaţională şi exclusă din Liga naţiunilor. 17 .Pentru traducerea în viaţă a planurilor sale expansioniste conducerea Uniunii Sovietice a întreprins anexarea unor teritorii ale Poloniei (Ucraina de Vest şi Bielorusia de Vest) sub motivul apărării vieţii şi averii ucrainenilor şi bieloruşilor din localităţile respective.

Se aştepta momentul potrivit. Atacând URSS. Americanii le-au tăcut sub tăcere. Apropierea sovieto-americană a început în 24 iunie 1941. el spunea că americanii şi englezii îi lasă pe germani să lupte cu ruşii pentru ca după război să poată domina singuri lumea. începând din iulie 1942. cu toate forţele. Stalin. trimisul lui Churchill. găsindu-se în fază embrionară. ea va crea celor trei parteneri sentimentul că la adăpostul ei îşi vor putea promova interesele la scară planetară. În toată perioada războiului. Se prefigura o alianţă şi aceasta a fost netezită cu ocazia importantei vizite făcute de Harry Hopkins la Moscova. când voinţa anglo-americană de a lupta contra Germaniei cu mare angajament nu mai putea fi pusă la îndoială. Tot la Moscova s-au întâlnit.000 locomotive. După război s-au găsit rapoartele lui Hohenlohe. URSS. şi preşedintele Roosevelt era sigur că SUA vor intra în război. cea mai importantă din toate timpurile. O neutralitate în clipa încheierii conflictului nu era benefică. a fost arma psihologică. după 129 de ani de la războiul lui Napoleon Bonaparte contra Rusiei. timp de şase ore fără întrerupere. la 4 octombrie 1941. Harriman a transmis promisiunea ca. conduse de regimuri politice ireconciliabile.Federaţia Rusă. asupra Anglie şi SUA. După o primire foarte călduroasă. Stalin a ştiut să joace fără greşeală rolul partenerului care avea toate drepturile faţă de ceilalţi doi membri ai Alianţei. ea funcţionând şi astăzi. La 12 august 1941 a pornit spre Arhanghelsk primul convoi americano-britanic cu ajutoare pentru URSS. Stalin n-a avut încredere în partenerii occidentali. iar aceasta se angaja să continue războiul cu toate resursele. la nivelul SUA . serviciul sovietic de informaţii a avut cunoştinţă de faptul că la Geneva au avut loc convorbiri secrete între prinţul german de Hohenlohe şi şeful spionajului american în Europa. Consolidată prin negocieri. după cum se va vedea. va atinge considerabila cifră de 11 miliarde de dolari. om dominat de precauţie. la 22 iunie 1941. alianţa SUA. Allen Dulles. se ţineau discursuri şi se scriau reportaje despre “fraternitatea sovieto-americană” şi chiar despre “comunitatea de idealuri şi similitudinea civilizaţiilor”. Indiferent de limitele acestei alianţe. El a luat legătura cu britanicii. coaliţia celor trei state s-a consolidat şi astfel s-au pus bazele extinderii colaborării lor în interese care vizau întreaga planetă. avusese grijă încă dinainte de război să mute la est de Ural o mare parte a industriei grele. Hohenlohe şi-a continuat iniţiativele pentru o pace separată cu aliaţii occidentali. Hitler a pus bazele alianţei sovieto-britanice. el le-a scris aliaţilor săi că URSS este în pericol de moarte. Lordul Beaverbrook şi americanul Harriman. într-un moment în care la nivelul serviciilor secrete erau cunoscute ororile lagărelor de concentrare pe care el le patrona. dar interesele colaborării pentru victoria în război şi dominaţia mondială postbelică erau mult prea mari pentru a se produce fisuri în coaliţie. au mai fost numeroase încordări. SUA au extins şi pentru URSS beneficiile legii de împrumut şi închiriere. 18 . După anul 1943 şi debarcarea din Italia. majoritatea armamentului Armatei Roşii era de fabricaţie sovietică. care vor încheia un important acord de colaborare. un şah etern pe care Stalin l-a dat aliaţilor săi şi o cheie a succeselor sale. Valoarea lor totală. Ea ar fi însemnat absenţa de la împărţirea roadelor victoriei. producând efecte până în ziua de astăzi. în septembrie 1941. De această dată. Marea Britanie a devenit repede unica forţă capabilă să stopeze victoria coaliţiei fasciste în război. Alianţa a cunoscut şi momente de disfuncţie. Un an mai târziu. Spectrul înfrângerii URSS şi posibila prăvălire a Germaniei. În februarie 1943. prin care SUA şi Marea Britanie se angajau să livreze armament şi alte bunuri necesare Uniunii Sovietice. care va permite transferul către sovietici a numeroase furnituri americane. reprezentând armament. celebrul institut “Gallup” arăta că 73% din americani declarau că susţin victoria URSS în război. Din vara anului 1941. 425. prin intermediul bancherului suedez Wallenberg. care reprezenta o excepţie. Pe această temă. Cu tot acest ajutor uriaş. unii istorici apreciază că ea nu a fost niciodată completă. Stalin a afirmat că occidentalii invadează Europa doar pentru a nu le lăsa sovieticilor monopolul victoriei în Europa. Stalin a vorbit cu trimisul preşedintelui SUA. ministrul britanic la Moscova l-a informat în scris pe comisarul poporului pentru afaceri externe Viaceslav Molotov despre convorbirile cu prinţul Hohenlohe. Stalin. Încă din vara anului 1941. După atacul japonez asupra SUA şi intrarea acestora în război. care s-au prelungit în timp. consfinţite. Crearea coaliţiei antihitleriste şi problema deschiderii celui de-al doilea front. 20. o mare parte din ele fiind scufundate de germani. pentru întreaga perioadă a războiului. În 3 septembrie 1941. Cu toate că această alianţă avea să fie cea mai durabilă înţelegere din istorie. SUA să livreze URSS 400 de tancuri şi 300 de avioane pe lună. când Preşedintele SUA a făcut o declaraţie de sprijin şi simpatie faţă de Uniunea Sovietică. În prima parte a derulării alianţei. Prinţul negocia în numele Reichsführer-ului SS Heinrich Himmler.8. Americanii nu i-au informat pe sovietici. când SUA nu intraseră în război.000 de camioane etc. în iulie 1941. nedorind să se mai vadă că ei au acceptat să negocieze cu Himmler. acelea care până la cel de al doilea război mondial nu fuseseră realizate încă. În acest fel s-au pus bazele alianţei sovieto-americane. prin tratatele secrete cu aliaţii săi. Teama americanilor de o înfrângere în război a fost foarte de mare şi speranţele puse de poporul american în sovietici au cimentat alianţa între cele două mari puteri. Aceste convoaie s-au deplasat cu multe eforturi şi pierderi considerabile.

În notă se arată că: "…rezultatul războiului este deja clar. Elveţia şi Italia. Nouă ni se pare potrivit ca formarea zonelor europene de securitate să fie rezultatul înţelegerii dintre noi şi Marea Britanie. poate chiar că este conştient de inevitabilitatea apariţiei sferelor. nu al unei hotărâri a Organizaţiei Internaţionale". Roosevelt personal.S. Italia şi aliaţii lor vor fi zdrobiţi…" Ca urmare. Urmarea acestei înţelegeri şi a efortului extraordinar din anii războiului. atunci se poate porni de la schema conturată în nota Comisiei pentru pregătirea tratatelor de pace şi a orânduirii postbelice. totuşi. Pe 7 iulie. dar. Ungaria. A fost un moment istoric care a consolidat pe cât de fulgerător. dar pentru noi nu ar fi prea favorabil. Turciei şi Iugoslaviei. întrucât patru foste foarte influente puteri (Germania. convingerea lor fermă în victorie în acele clipe. În cursul aceleiaşi luni. În zona engleză de securitate pot fi incluse. El purta sigla "strict secret". Olanda. şi Marea Britanie. toată emisfera occidentală. adjunct al comisarului sovietic pentru afaceri externe.S. Printre altele. opinia publică americană este foarte neliniştită de zvonurile despre blocuri şi sferele de influenţă. Perfecta colaborare sovieto-britanică reiese foarte clar şi din nota expediată lui Molotov şi lui Voroşilov de către Maxim Litvinov. “o singură mare putere a ieşit din război cucerind alte teritorii. arată că seria "târguielilor" şi compromisurilor a început încă din 1941 şi s-a încheiat cu împărţirea lumii după al doilea război mondial. Franţa. prin forţa şi abilitatea sa diplomatică în raporturile 19 . El poate conveni S. şi această putere este Uniunea Sovietică”.A.a. Winston Churchill i-a scris lui I. Austria. conform doctrinei Monroe. S. Japonia. după cum am arătat. în 26 decembrie 1941. Cehoslovacia. aruncând o lumină asupra mecanismelor care generează. au în vedere ca unul dintre aceste acorduri să fie cel panamerican.S. Cum doctrina Monroe este o declaraţie unilaterală. zona de securitate.R. Bulgaria şi Turcia. V.A. proces reluat la sfârşitul războiului rece. ca om realist. Sub presiunea opinie publice. ca şi altele la care ne vom referi sau nu. S. din întreaga perioadă a războiului. marile decizii privind soarta popoarelor şi statelor globului pământesc. el poate căuta să obţină vreo promisiune din partea Angliei şi a U. Norvegia. a tratatului nostru de alianţă cu Franţa. Încă din timpul celui de al doilea război mondial.U.R. trebuie să includă Finlanda. adică între noi şi Anglia. Cele şase ţări menţionate vor fi astfel obiectul târguielii şi compromisului…Obiectând împotriva sferelor de influenţă în Europa. Suediei. Germania. trimisul preşedintelui Roosevelt. Stalin.U. Parcurând documentele la care ne referim. Iugoslavia. fac o breşă în imaginea intimităţii cercurilor mondiale foarte înalte ale marilor puteri. cerând extinderea zonei sale asupra Suediei.) nu exclude convorbiri şi în doi.S. Japonia. Dacă se consideră favorabil şi potrivit momentul pentru astfel de convorbiri. ţinând seama de opinia publică. V. în care ambele părţi colaborează pe baze egale şi se consultă reciproc permanent. Stalin.S. referitoare la toate zonele de interes. Norvegiei. adjunct al comisarului sovietic pentru afaceri externe. Aceste documente. Belgia. intitulată Cu privire la perspectivele şi baza posibilă a colaborării sovieto-britanice. cu menţinerea. Litvinov scria: "Dacă Anglia şi U. ar înclina spre stabilirea unor sfere sau zone speciale de securitate această problemă nu ar trebui discutată în prezenţa americanilor.R.A. americanii nu au deloc în vedere să renunţe la propria sferă de influenţă. să se abţină de la formarea blocurilor. intitulată Blocurile şi sferele de influenţă. În acest caz. Ele pot obţine aceasta cu ajutorul sistemului de acorduri Dumbarton-Oaks. sau de principii ale dreptului internaţional. Întâlnirea celor trei (se referea la Yalta n.S. s-a adresat lui Stalin şi Molotov cu o notă confidenţială. care cuprinde. Lozovski. ca zona de securitate ce ne este nouă rezervată să fie legată organizatoric de Organizaţia Internaţională de Securitate şi să se afle sub controlul acesteia. în culise.S.U. În continuare sunt inserate propuneri concrete. avem probele certe ale faptului că la cel mai înalt nivel mondial decuparea frontierelor şi deciziile privind popoarele nu se iau în raport cu argumente ce ţin de drepturile istorice. Portugalia şi Grecia. România. Parcurgerea documentului dovedeşte faptul că Stalin şi cu Churchill încercau să împartă lumea între ei. Italia şi Franţa) vor ieşi din rândul statelor de decizie şi problemele lor şi ale coloniilor şi sferelor de influenţă pe care le deţineau la începutul războiului vor trebui rezolvate de U.A. ignorând S. mai bine zis. Anglia va contesta. pentru negocierea cu aliaţii lor a sferelor de influenţă după ce războiul se va termina. intrarea în zona noastră a Norvegiei. zonelor sau blocurilor în Europa.A. se arăta în notă.R. Suedia. Polonia. cele mai grele pentru U. Constatarea aparţine lui Paul Henri Spaak. scoase la lumină destul de recent. nu se hotărăşte să-şi dea în vreo formă sau alta consimţământul. am putea fi de acord să examinăm această problemă în trei. Este absolut neîndoielnic că S. ci şi Extremul Orient. numai după un acord prealabil între noi şi Anglia. în care a făcut propuneri pentru conferinţa postbelică de pace. Stalin că : “Pentru a vă ajuta vom face tot ceea ce timpul.U.S. Perspectiva unei alianţe trainice s-a consolidat puternic în cursul verii anului 1941.Preocuparea U. situaţia la conferinţa păcii "va fi foarte complicată". Judecând după presă. Harry Hopkins. cu I.A. n-ar refuza să obţină recunoaşterea ei internaţională.S. a avut la Moscova o discuţie consistentă.. Danemarcei şi Italiei. neapărat. pe atât de profund alianţa sovieto-americană. o formează Danemarca.R.U. Spania. Sfera noastră maximă de interese sau. nu viza doar estul şi centrul Europei. Germania.S. Documentele. situaţia geografică şi sporirea resurselor noastre ne vor permite”. S. Zona neutră. de şase ore. Nota dovedeşte condiţia psihică excepţională a liderilor bolşevici.. cu trei săptămâni înaintea Conferinţei de la Yalta. probabil. Documentul a fost redactat la 11 ianuarie 1945.

în total 500. Lituania.000 km2. cu o populaţie de peste 23. din România. Letonia.000. din Polonia. mai ales prin Pactul Molotov-Ribbentrop.internaţionale. a anexat Estonia. părţi din Finlanda. din Germania şi din Cehoslovacia. 20 .000 locuitori.

Criza Caraibilor şi învăţămintele acesteia. se manifestă o atitudine fermă. în octombrie. În dimineaţa zilei de 24 octombrie. ora 14 GMT. sau a a confruntării din cadrul celor două mari puteri – SUA şi URSS. criza nu ar fi existat şi istoria ar fi fost scrisă puţin altfel.9. prin mişcări de trupe şi de materiale militare. deci ora 10 la Washington şi ora 18 la Moscova. totodată. Comitetul american de criză apreciază că şocul. dacă va avea loc. preşedintele Statelor Unite — după mai multe întruniri ale celulei de criză. În ianuarie 1989. ci a unei carantine — termen medical. la orele 10. Data de 14 octombrie 1962 marchează ruptura acestui echilibru deosebit de precar. schimburi de mesaje cu primul secretar al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice — rosteşte un important discurs televizat. la ora 19. 21 . un mesaj al amiralităţii face cunoscut Comitetului de criză la Washington că unele vase sovietice se pare că au rămas în pană. Ele vor fi cunoscute rapid la Washington şi New York prin intermediul ofiţerilor aflaţi în post la biroul ataşatului militar sovietic din capitală. esenţa şi manifestările „războiului rece” (1945-1962). La 30 noiembrie. consultarea a numeroşi experţi. De-a lungul anului 1961. Este acum prilejul de a reaminti caracterul adeseori relativ al crizelor internaţionale. sovieticii şi americanii au organizat la Washington un colocviu care reunea actorii supravieţuitori ai crizei din Cuba. Navele ce se deplasează spre Cuba primesc instrucţiuni de a accelera motoarele şi de a ignora blocada. Există o criză atunci când o ţară devine conştientă de ea şi se decide să reacţioneze. În seara zilei de 24 octombrie. pentru că preşedintele Kennedy n-a acceptat situaţia instaurată de sovietici în Cuba. la 18 aprilie. Precriza corespunde relaţiilor progresiv degradate între Cuba şi Statele Unite ale Americii de la luarea puterii. care constituie un moment de cotetură precum şi de ascensiune calitătivă a perioadei cuprinse din cadrul reprezentării sistemului bipolar. cel putin în aparenţă. în virtutea strategiei unei riposte graduale. în dimineaţa zilei de marţi. în care este denunţată duplicitatea sovietică. la ora 19 (ora locală). 23 octombrie. semnează o proclamaţie şi o ordonanţă prin care notifică şi dispune executarea carantinei. când. care le răspândesc sub forma unor aluzii ameninţătoare. La 14 aprilie. cargourile sovietice îşi continuă imperturbabile înaintarea. ministru al Afacerilor Externe în acel timp. debarcarea unor imigranţi cubanezi în Golful Cochinos (al Porcilor) eşuează. La Moscova. aceste măsuri nu sunt mai putin eficace. prin informaţii alarmante. URSS anunţă întărirea ajutorului său militar pentru Cuba. în aceeaşi zi de 23 octombrie. bunurile americane din insulă sunt naţionalizate. informări ale aliaţilor săi. La ora 10. Cea din Cuba aparţine istoriei. Malinovski. a furnizat anumite precizări asupra modului cum s-a luat decizia de a trimite aceste rachete în Cuba. Este punctul culminant al fazei de escaladare a crizei. Cauzele. Prezenţa mai multor submersibile este deja semnalată în zonă. după o îndelungată reflecţie. ele riscă acum să facă schimb de lovituri armate. tensiunea sporeşte. Escaladarea sau sporirea pericolelor debutează luni. La 15 iulie 1962. pune forţele sovietice în alertă. în Cuba ajung arme sovietice. Fostul ministru sovietic afirmă că a fost consultat de Hruşciov. În august. în timp ce se întorceau dintr-o călătorie din Bulgaria. Andrei Gromîko.32. În timp ce liderul cubanez se declară marxist şi stabileşte legături diplomatice cu Moscova la 7 mai 1960. la l ianuarie 1959. Astfel. la Havana. instalarea de rachete antiaeriene SAM este adusă la cunoştinţa preşedintelui Kennedy. Pe mărginea acestui colocviu. Chiar dacă sunt discrete. Dacă administraţia americană ar fi admis fără reacţie prezenţa în insulă a rachetelor. la 20 mai 1962. Submarine se îndreaptă spre Marea Caraibilor. 22 octombrie. îndreptându-se spre Cuba. Preşedintele Kenndey. ministrul Apărării. Washingtonul suspendă la 8 iulie 1960 importurile sale de zahăr cubanez. cu începere de la 24 octombrie. un al doilea mesaj confirmă informaţia: circa 20 de nave s-au oprit sau fac cale întoarsă. la Moscova.25. caracterizat prin numeroase şi grave incidente. în septembrie. bombardiere americane atacă bazele aeriene cubaneze. trupele sovietice tocmai debarcau şi se instalau în insulă. Criza Rachetelor din Cuba din 1962. a căror instalare nu era cu nimic contrară dreptului internaţional. Până acum Washingtonul şi Moscova nu au făcut decât schimb de cuvinte. se va produce între orele 10. În acea zi. cargouri sovietice părăsesc Marea Neagră. este anunţată. de către Fidel Castro. Central Inteligence Agency (CIA) este autorizată să declanşeze operaţia Mongoose cu scopul de a răsturna guvernul cubanez.30 şi 11 dimineaţa. iar la 2 august decide un embargo comercial general asupra insulei. Punctul de unde nu mai există cale de întoarcere este atins. instalarea nu a unei blocade — act de război —. Hruşciov ar fi declarat că situaţia în Cuba s-a agravat şi că pentru a apăra independenţa statului era necesară deplasarea unui anumit număr din rachetele noastre nucleare. Iar în septembrie.

În Cuba. Kennedy. într-un mod spectaculos. nu este nici totală. la 28 octombrie. 27 octombrie. Pacea a fost preferată războiului. „destindere". Al doilea aspect este de ordin politico-strategic. apoi retragerea rachetelor Jupiter din Turcia. rachetele Jupiter vor fi retrase din Turcia. în acel moment forţele sovietice sunt. carantina se menţine. în urma zborurilor americane de inspecţie asupra Cubei. 22 . în plus. Aceste zboruri au fost declanşate după refuzul lui Fidel Castro de a permite venirea pe insulă a unor inspectori internaţionali. două alte aparate americane sunt interceptate. rachetele vor fi în curând operaţionale. sovieticii nu vor mai instala în insulă rachete cu bătaie medie şi le vor retrage pe cele care se aflau deja acolo. instalarea şi amenajarea rampelor de lansare sunt în plină desfăşurare. dar şi de responsabilităţile care le revin. Primul este tocmai compromisul mai sus amintit. Impactul presupune mai multe aspecte. Vineri. intervine foarte repede. A doua destindere intervine aproape imediat. mai mult sau mai putin riguroasă. de care se îndoia că va fi acceptat. şi anume retragerea rachetelor din Cuba pe seama asigurării că insula nu va fi invadată de către Statele Unite. Escaladarea este din nou într-un moment de vârf al său. Criza a fost atât de gravă. UThant adresează un mesaj identic la Moscova şi la Washington. la ora 14. un avion U2 este doborît de apărarea antiaeriană cubaneză. Au urmat şi lungi negocieri privind preţul răscumpărării prizonierilor luati de cubanezi în timpul debarcării nereuşite din Golful Cochinos. la ora 17 (ora Moscovei). în sfârşit. care să îngăduie o discuţie. în chiar aceeaşi seară. că acestora nu le sunt necesare. sâmbătă. Hruşciov răspunde afirmativ în dimineaţa zilei următoare. Rachetele sovietice continuă să fie în Cuba. Criza nu este totuşi rezolvată imediat. încă o dată. înapoierea în URSS a avioanelor Muşin. fără a acorda aliaţilor lor decât o atenţie limitată. Puterea de descurajare a funcţionat. Hruşciov ar fi dorit să aibă loc o întâlnire la nivel înalt. Destinderea. O iniţiativă a secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite complică şi mai mult jocul. criza s-a dovedit . pentru ca. 26 octombrie. aşteptată deopotrivă în vest ca şi în est. Este primul angajament armat al crizei. printr-un „nu’’ enervat. Hruşciov propune un schimb. dar va trebui să se aştepte sfârşitul lunii martie 1963. Moscova şi Washingtonul negociau aproape direct. într-un mesaj radiodifuzat. nici definitivă. Acestui mesaj sovietic îi răspunde preşedintele Kennedy zece ore mai târziu printr-o alocuţiune tot radiodifuzată mergând în acelaşi sens.Destinderea.pedagogică. celei de a doua să suspende carantina instituită. să retragă rachetele lor Jupiter din Turcia. Moscova şi Washingtonul au găsit mijlocul de a se înţelege. de aceea. propunând primeia să înceteze trimiterea de arme. Deja se dăduse marinei americane ordinul de a nu intercepta nave sovietice. Pe 24 octombrie. care înlocuieşte războiul: Statele Unite nu vor invada Cuba. acestea vor fi nevoite. Din timpul acestei crize datează noua denumire dată acestei perioade a Războiului Rece. în dimineaţa zilei de 27 octombrie. acele avioane militare de transport acordate cubanezilor şi despre care Washingtonul apreciază. să poată fi reglate diferitele puncte ale acordului sovieto-american: repatrierea rachetelor. plasate în stare de alertă. încât cele două superputeri îşi dau seama deopotrivă de pericolul la care s-au expus.după cum s-a văzut . Destinderea se declanşează cert.

10. independenŢă si putere. gaullismul s-a născut odată cu Apelul de la 18 iunie 1940 lansat la Radio Londra de generalul de Gaulle prin care ii invita pe toŢi francezii . economice si sociale. iar naŢionalismul iacobin in constiinŢa sa conform careia destinul Frantei era sa aducă lumii libertate. politice. Politica externă a preşedintelui Ch. iar electoral a trezit intr-un mod particular ceea ce se dovedeste a fi si anume o vastă miscare a Adunării Poporului Francez. Aceastǎ sarcinǎ de a “elibera”constituie o temă internaŢionalǎ exemplarǎ. permitand asigurarea salutului naŢional. social si familial pentru milioane de oameni. de Gaulle şi a cancelarului R. al tradiŢiilor multiseculare ale FranŢei. de Gaulle Pentru de Gaulle. generalul Charles de Gaulle avea o capacitate de previziune incontestabilă. Intreaga gandire gaulliană este influenŢată de deviza generalului” FranŢa nu poate fi FranŢa fără grandoare “ si isi desfasoară acŢiunea pe trei axe: măreŢie. In Gaullism se găseste noŢiunea tipică de “cinci piloni” ce constituie obligaŢiile celor ce subscriau la Gaullism (obligaŢia absolută la rezistenŢǎ. Politica externă a preşedintelui Ch. In gandirea gaullistǎ dominǎ de asemanea ideea de a elibera oamenii lumii intregi de toate formele de servitude ideologice. cele trei elemente care i-au marcat gandirea si anume elementul religios. semn al destinului FranŢei libere si simbolul martirilor FranŢei ocupate. socială si culturală ) contribuind la punerea in practică a acestei “politici a grandorii” legată de o anumită concepţie a interesului naţional. gaullismul face parte integrantă din spaŢiul francez. interesul crescut pentru patrie). economică. emblema acestuia fiind “Croix de Lorraine”. este o nouă expresie politică care integrează cele mai inalte valori ale gandirii crestine si ale democraŢiei. ConcepŢia politică a lui de Gaulle se explică prin dubla sa mostenire naŢională maurrasiană si iacobină. in jurul căreia poporul francez si-a afirmat geniul propriu si vechile tradiŢii. Din punct de vedere istoric. Generalul Charles de Gaulle concepe viaŢa internaŢională ca pe un raport intre naŢiuni si preferă un Directorat al Granzilor in locul supranaŢionalităŢii care nu ar avea baze reale. ca o veritabilă ideologie .G. Gaullismul apare nu numai ca o stare de spirit cum au spus unii. epicentrul gandirii si acŢiunii sale fiind obligaŢia sacră de a lupta pentru salutul si reinoirea FranŢei iar filozofic se leaga cu determinare de civilizaŢia europeană. V. fraternitate. pe care el insusi l-a constituit profitand de circumstanŢele epocii. celelalte politici (internă. Grandoarea implica independenŢa naŢiunii si aceasta explică politica de basculǎ intre anglo-saxoni si sovietici precum si ostilitatea faŢă de Giscard. gaullismul nu s-a impus decat sub regimul celei de a V-a Republici. Gaullismul nu este numai grandoare si putere. presedintele jucand un rol major in politica externă a Ţării sale. salutul. destul de coerentă si axată pe NaŢiune. suspectat că face jocul americanilor.F. Politic. NaŢionalismul maurrasian se reflectă in limbajul său la adresa Germaniei si in dorinŢa de a intra in istorie ca omul care a marcat sfarsitul unui conflict de secole intre două popoare. este punctul de plecare al FranŢei moderne. politice si culturale. Geografic. Fiind observator al schimbărilor economice. situand gandirea si acŢiunea sa pentru menŢinerea identităŢii naŢionale si avand totodată o puternică influenŢă asupra puterii si opiniei publice. a bulversat mediile diplomatice din FranŢa si din străinătate. naŢionalismul popular si tematica dezvoltării prin non-conformistii anilor 30 fiind bine marcate in lucrare. DorinŢa de independenŢǎ explică totodată atitudinea ostilă a lui de Gaulle cu privire la partajul bipolar decis la Yalta in absenŢa lui. Sosirea lui de Gaulle la conducerea FranŢei. oriunde s-ar afla la RezistenŢǎ contra dusmanului. politica externă era singura veritabilă. ci si ca o metodă pragmatică si realist. 23 . spiritul adevărului. el insemnă si respectul omului si al naŢiunii. respingerea ComunităŢii Europene a Apărării precum si refuzul Europei supranaŢionale. subordonarea la ordinal clasic. Brandt ca precursoare a Destinderii. egalitate.

care s-a aflat jumătate de veac sub tutela Kremlinului. Sfârşitul „războiului rece” şi impactul destrămării U. Cu economia sovietică aflată într-un declin rapid. Din toamna lui 1986. nu se va solda cu succes.11. Concentrat asupra reformei interne Gorbaciov.S. Ţările occidentale au folosit trei tipuri de argumente pentru a direcţiona politica regimurilor comuniste. URSS acceptă dizolvarea CAER (28 iunie 1991) şi a Tratatului de la Varşovia (1 iulie 1991). cu numele de Uniunea Republicilor Sovietice Suverane. s-a realizat la l decembrie 1989. La începutul anilor 90 devine tot mai evident faptul că. a optat după anii `90 pentru o cale nouă de dezvoltare socială. În consecinţă. În 1987. În contextul evenimentelor de mai sus. a asigurat prima diminuare a armelor nucleare. degradarea social-economică şi incapacitatea regimului de a se auto-reforma. a fost cel jucat de către occident. 24 .S. Rolul decisiv în evoluţia Relaţiilor Internaţionale contemporane l-a avut transformarea radicală survenită în societăţile comuniste care a condus la modificarea hărţii politice a Europei după încheierea Războiului Rece. după întîlnirea la Roma acelor doi şefi de state. păstrarea Uniunii Sovietice. Însă ceea ce a constituit o revoluţie în politica sovietică în Europa Centrală şi de Est. a fost renunţarea la doctrina Brejnev.S. adică la pătarea imaginii lor pe plan internaţional. Orice încălcare confirmată a acestor acorduri expune ţările est-europene la o dezaprobare.politice.R. cît şi a celui economic al URSS. Implozia comunismului s-a datorat atât falimentului ideologic. Pînă la venirea sa la putere imperiul socialist intră într-o criză din ce în ce mai acută. El a încurajat continuarea tratativelor în vederea restabilirii relaţiilor diplomatice cu URSS. URSS devine unul din centrele nobile de meditaţie asupra valorilor universale. Gorbaciov. care încheie formal Raboiul Rece şi confruntarea Est-Vest. republicile sovietice se pronunţau pentru o comunitate de state suverane şi independente. Gorbaciov încearcă să salveze ţara de criză. iar armatele sovietice nu vor mai interveni pentru a împiedica desfăşurarea proceselor social . care se manifestă prin creşterea presiunii din partea societăţii civile. faţă de centru.care retind libertatea absolută de circulaţia a persoanelor. Intregul bloc communist european. Un factor destul de vizibil care a influenţat distinderea procesului de destrămarea a URSS. şi mai ales fără ceea ce a adus la o revoluţie politică sovietica în Europa Răsăriteană.S. Din această cauză este elaborată "perestroika" prin care M. în asemenea condiţii nu mai putea fi vorba de o nouă federaţie. care în 1989 au început să se prăbuşească. ele se bazează pe acordurile de la Helsinki (1975) semnat de toate ţările blocului socialist . Această schimbare chiar în inima sistemului a început odată cu venirea la putere în anul 1985 a lui M. apărînd dreptul catolicilor din Ucraina. unde regimurile comuniste instalate după al Doilea Război Mondial se prăbuşesc rând pe rând. Acest ultim proect pregătit prin venirea la Moscova a monseniorului Casaroli în iunie 1988. cel mai puternic stat al continentului. semnând la Paris Carta pentru o nouă Europă. Un alt argument este arma economică . şi adoptarea unui nou curs în relaţiile sovieticilor cu ţările satelit. în viziunea propusă de centru. cerînd libertate cultului pentru Lituanieni. ideilor şi bunurilor în Europa. iar punctul culminant a fost atins cînd Germania de Est s-a unit cu Republica Federală a Germaniei şi a format în Centrul Europei. adică pentru o confederaţie. a realizat că URSS nu mai putea face faţă împovărătoarei curse a înarmărilor. Noua politică definită simbolic ca doctrina Sinatra accentuează că ţările satelit sunt practic libere de a-şi decide în continuare soarta. după acceptarea unor importante concesii. Vaticanul nu a ratat nici o ocazie de a încerca îmbunătăţirea regimului catolicilor din Est. în referendumul din 17 martie 1991 majoritatea republicilor unionale votează pentru transformarea URSS într-o federaţie de republici egale în drepturi.pe care Occidentul o aplica refuzînd sau "îngheţînd" ajutoarele. care argumenta dreptul de intervenţie a ţarilor "surori" în vreo-una din ele. După transformările radicale din Europa de Est. au avut loc importante redistribuiri de forţe în plan politic. deoarece necesitau cheltuieli colosale. asupra relaţiilor internaţionale. Practic s-au petrecut modificări ce survin doar la încheierea războaielor propriu-zise. Majoritatea republicilor ex-sovietice şi-au proclamat suveranitatea. Revoluţiile anului 1989 din Europa nu ar fi putut avea loc fără începuturile unei revoluţii în URSS însăşi. susţinînd dreptul cehilor şi al slovacilor de a dispune de un cler înalt. Un alt catalizator al Occidentului l-a constituit "efectul Ioan Paul al II-lea". Din punct de vedere politico-juridic. Gorbaciov a hotărât încetarea ajutorului acordat şi retragerea sprijinului politic acordat regimurilor comuniste est-europene. Una după alta. asociaţie de state suverane şi independente. Pe plan extern "cursa înarmărilor " şi aventurile militare ale URSS epuizau Imperiul. Pentru a pune capăt acestora şi pentru a cîştiga încrederea şi susţinerea Occidentului Gorbaciov recurge la "dezideologizarea" politicii externe înfăptuită prin recunoaşterea greşelilor trecutului şi accentuarea prestigiului ONU.

"Prăbuşirea Uniunii Sovietice – remarcă Z. Pierderea Caucazului a reînviat temerile strategice faţă de reapariţia influenţei din partea Turciei. ci frontierele Rusiei se restrânseseră la ceea ce fusesera la începutul secolului al XIX-lea în Caucaz. teritoriile respective şi eventualele beneficii strategice pe care acestea le furnizau Moscovei trecând în jurisdicţia capitalelor noilor state independente. destrămarea URSS a plasat metropola fostului imperiu sovietic într-o poziţie defensivă faţă de graniţele sale.Astfel. prin mai multe mijloace. unele la limita legislaţiei şi a cutumelor internaţionale. la jumătatea aceluiaşi secol în Asia Centrală şi – mult mai spectaculos şi dureros – la ceea ce fuseseră cam la 1600 spre Vest. pierderea Asiei Centrale a generat un sentiment de sărăcire având în vedere enormele resurse energetice şi de minereuri ale regiunii. era chiar şi mai puţin prevenit asupra apropiatei dezintegrări a URSS decât lumea din afară acesteia – a descoperit brusc că nu mai era stapânul unui imperiu transcontinental. Moscova a intenţionat să îşi menţină sau chiar să-şi refacă influenţa în aceste zone. 25 . în contextul acestor evoluţii rolul decisiv în evoluţia situaţiei geopolitice contemporane l-a avut transformarea radicală survenită în societăţile comuniste care a condus la modificarea hărţii politice a Europei după încheierea Războiului Rece. poporul rus – care. cele mai multe dincolo de această limită. iar independenţa Ucrainei a contestat esenţa pretenţiilor Rusiei de a fi purtătorul învestit de Dumnezeu al identităţii pan-slave". Pe rând. escaladînd în acest sens un şir de conflicte din cadrul arealului ex-sovietic. Dispariţia Uniunii Sovietice de pe harta lumii a dus la consecinţe profunde regionale şi globale. ca şi teama faţă de o posibilă provocare islamistă. fostele republici sovietice şi-au declarat independenţa. În decursul a doar două săptămâni. Brzezinski – a produs o confuzie geopolitică enormă. în general. Practic s-au petrecut modificari ce survin doar la încheierea războaielor propriu-zise. adică imediat după domnia lui Ivan cel Groaznic. În acest context.

în viziunea propusă de centru. păstrarea Uniunii Sovietice. Pe rând. Practic s-au petrecut modificari ce survin doar la încheierea războaielor propriu-zise. adică la pătarea imaginii lor pe plan internaţional. Un factor destul de vizibil care a influenţat distinderea procesului de destrămarea a URSS. Brzezinski – a produs o confuzie geopolitică enormă. republicile sovietice se pronunţau pentru o comunitate de state suverane şi independente. susţinînd dreptul cehilor şi al slovacilor de a dispune de un cler înalt. escaladînd în acest sens un şir de conflicte din cadrul arealului ex-sovietic. În decursul a doar două săptămâni. în contextul acestor evoluţii rolul decisiv în evoluţia situaţiei geopolitice contemporane l-a avut transformarea radicală survenită în societăţile comuniste care a condus la modificarea hărţii politice a Europei după încheierea Războiului Rece. Astfel.12. unele la limita legislaţiei şi a cutumelor internaţionale. în asemenea condiţii nu mai putea fi vorba de o nouă federaţie. În acest context. ideilor şi bunurilor în Europa. El a încurajat continuarea tratativelor în vederea restabilirii relaţiilor diplomatice cu URSS. teritoriile respective şi eventualele beneficii strategice pe care acestea le furnizau Moscovei trecând în jurisdicţia capitalelor noilor state independente. Un alt argument este arma economică . semnând la Paris Carta pentru o nouă Europă. În contextul evenimentelor de mai sus. După transformările radicale din Europa de Est. prin mai multe mijloace.S. destrămarea URSS a plasat metropola fostului imperiu sovietic într-o poziţie defensivă faţă de graniţele sale. Un alt catalizator al Occidentului l-a constituit "efectul Ioan Paul al II-lea". în general. fostele republici sovietice şi-au declarat independenţa. ci frontierele Rusiei se restrânseseră la ceea ce fusesera la începutul secolului al XIX-lea în Caucaz. Interesele marilor puteri în spaţiul postsovietic şi perspectivele colaborării lor cu statele C. Din punct de vedere politico-juridic. în referendumul din 17 martie 1991 majoritatea republicilor unionale votează pentru transformarea URSS într-o federaţie de republici egale în drepturi. după întîlnirea la Roma acelor doi şefi de state. Acest ultim proect pregătit prin venirea la Moscova a monseniorului Casaroli în iunie 1988. Dispariţia Uniunii Sovietice de pe harta lumii a dus la consecinţe profunde regionale şi globale.care retind libertatea absolută de circulaţia a persoanelor. unde regimurile comuniste instalate după al Doilea Război Mondial se prăbuşesc rând pe rând. era chiar şi mai puţin prevenit asupra apropiatei dezintegrări a URSS decât lumea din afară acesteia – a descoperit brusc că nu mai era stapânul unui imperiu transcontinental. adică pentru o confederaţie. ele se bazează pe acordurile de la Helsinki (1975) semnat de toate ţările blocului socialist . pierderea Asiei Centrale a generat un sentiment de sărăcire având în vedere enormele resurse energetice şi de minereuri ale regiunii. adică imediat după domnia lui Ivan cel Groaznic. Moscova a intenţionat să îşi menţină sau chiar să-şi refacă influenţa în aceste zone. ca şi teama faţă de o posibilă provocare islamistă. care încheie formal Raboiul Rece şi confruntarea Est-Vest. Una după alta. poporul rus – care. asociaţie de state suverane şi independente. "Prăbuşirea Uniunii Sovietice – remarcă Z. cu numele de Uniunea Republicilor Sovietice Suverane. Pierderea Caucazului a reînviat temerile strategice faţă de reapariţia influenţei din partea Turciei. a fost cel jucat de către occident. Orice încălcare confirmată a acestor acorduri expune ţările est-europene la o dezaprobare. Vaticanul nu a ratat nici o ocazie de a încerca îmbunătăţirea regimului catolicilor din Est. cele mai multe dincolo de această limită. cerînd libertate cultului pentru Lituanieni. Majoritatea republicilor ex-sovietice şi-au proclamat suveranitatea. s-a realizat la l decembrie 1989. la jumătatea aceluiaşi secol în Asia Centrală şi – mult mai spectaculos şi dureros – la ceea ce fuseseră cam la 1600 spre Vest. Ţările occidentale au folosit trei tipuri de argumente pentru a direcţiona politica regimurilor comuniste. nu se va solda cu succes. apărînd dreptul catolicilor din Ucraina. 26 .I. La începutul anilor 90 devine tot mai evident faptul că. URSS acceptă dizolvarea CAER (28 iunie 1991) şi a Tratatului de la Varşovia (1 iulie 1991). iar independenţa Ucrainei a contestat esenţa pretenţiilor Rusiei de a fi purtătorul învestit de Dumnezeu al identităţii pan-slave". faţă de centru.pe care Occidentul o aplica refuzînd sau "îngheţînd" ajutoarele.

predicţia pare validă din perspectiva „mecanicistă” de sorginte realistă şi mai îndepărtată în timp a (necesităţii) echilibrării puterii sino-ruse în ascensiune. Irak) prin interpunerea unui „coridor” strategic de influenţă din interiorul NATO şi până în inima Asiei. litoralul vestic al Indiei asigură câteva mii de kilometri din coasta rutei maritime de aprovizionare a Chinei cu petrol din Orientul Mijlociu. crearea şi controlul unui “coridor” eurasiatic pare un macro-obiectiv vechi de decenii al strategilor occidentali. la nivel teoretic. SUA au nevoie de India în menţinerea şi consolidarea unui “inel” de state loiale lor circumscriind zona de influenţă a Chinei şi incluzând. aceasta ar putea fi instrumentalizată în scopul echilibrării SCO prin crearea unei „Mari Zone Economice Indiene” încorporând. vom spune că India în marea sa măsură reprezintă o modalitate de extindere a influenţei americane asupra Chinei. sau Sri Lanka. Iran. compus din segmentele Turcia (membru NATO) – Irak (ocupat în 2003) – Afghanistan (ocupat în 2001-2002) şi Pakistan (cu prezenţă militară americană după 11 septembrie 2001). dar deja unitar strategic dintre Marea Neagră şi Orientul Extrem furnizează prima facie suficiente indicii ale competiţiei dintre Rusia şi China pe de o parte şi SUA pe de altă parte. Irak. cultural. În acest scenariu. de echilibrare a Chinei. fie ca extindere. cu cel rus al accesului la “mările calde”. Ultimul dintre ele având un comportament oscilant între obedienţa faţă de SUA. Sri Lanka şi Pakistan. nu departe de strâmtoarea-cheie Hormuz). Japonia. economic. şi cu atât valid după pierderea bazei militare “K2” (Kharji-Khanabad) din Uzbekistan în toamna anului trecut şi cu şanse mari ca acelaşi lucru să se întâmple şi cu facilităţile din Kârgâzstan. Taiwan. anterior lui 2003. SAFTA) în contrapondere la dezvoltarea economică a SCO în jurul perechii Rusia-China. competiţie în care rolul Indiei este multiplu şi esenţial în strategia americană. China şi unele state musulmane (în speţă Iran. la frontiera vestică a Chinei. şi cooperarea nucleară şi militară cu China. constrânsă de prezenţa militară a acestora în ţară. sec. vechi de pe vremea lui Petru cel Mare. În baza acestei înţelegeri. Dincolo de nevoia SUA. social. sec. cooptarea strategică a Indiei în “tabăra” lor e mai mult decât oportună pentru Statele Unite în eventualitatea în care acestea ar dori să îi “ia oxigenul” Chinei. ca durată a urmăririi sale. În al doilea rând şi conex. Interesele marilor puteri în Extremul Orient la sf. SUA susţin din umbră agregarea în jurul Indiei a unei zone de comerţ liber în Asia de Sud (South Asia Free Trade Association. Irak şi Pakistan). Turcia. Bangladesh. Iran. În acest cadru de idei vom spune că sub aspect de imprimare a realizării intereselor geopolitice ale SUA pentru India. Indonezia. statele vecine mici precum Bhutan. În asemănarea sa izbitoare cu iniţiativele instituţionale anterioare ale Pactului de la Saadabad (1937. iar cea indiană se angajează să separe componentele nucleare civile de cele militare şi să pună 2/3 din 27 . Iranul – adică exact statul cel mai susceptibil pe termen scurt-mediu de o intervenţie militară americană şi/sau israeliană reprezintă singura “veriga lipsă” în acest coridor. al XXI-lea. îşi vor fi identificat în mod posibil mărturia supremă în acordul bilateral în domeniul nuclear civil încheiat de SUA şi India în primăvara acestui an.în Pakistan (la Gwadar. între Turcia. în perspectiva intensificării relaţiilor comerciale şi a continuării ascensiunii economice a Indiei. Într-un astfel de coridor. indirect de angajare într-o relaţie de competiţie/conflictualitate cu China. pe traseul Golful Persic – Marea Arabiei – Oceanul Indian – arhipelagul indonezian – Marea Chinei de Sud. Afghanistan) şi Pactului de la Baghdad (1955. cei care prognozează un comportament al Indiei pro-american. conştientizându-şi dubla vulnerabilitate strategică a dependenţei de petrolul din zona-cheie a Golfului Persic şi a transportului maritim al acestuia spre piaţa internă. În al treilea rând. Inclusiv varianta explicativă a unei „alinieri” cu actualul . Nepal. Mongolia. alături de India.încă . în sud. în plan economic. al XX-lea – înc. partea americană furnizează combustibil şi tehnologie nucleară civilă. asigurând şi ieşirea la Oceanul Indian. În contextul în care.hegemon SUA ar însemna de fapt pe termen lung echilibrarea blocului Rusia-China. între Marea Britanie. Un prim posibil obiectiv al acestei strategii pare „fracturarea” geostrategică a unui sistem tot mai bine conturat de cooperare şi parteneriate între Rusia. China şi-a instalat facilităţi militare proprii de-a lungul rutei menţionate . India devine cu atât mai importantă în ecuaţia regională cu cât se plasează la intersecţia dintre “coridorul” euroasiatic şi “inelul” din jurul Chinei. dincolo de sectorul militar-strategic. Arabia Saudită şi. Coreea de Sud. În sfârşit. navale şi terestre americane. La nivel empiric. Rolul Indiei în strategia geopolitică a SUA în zona extremului orient Realitatea spaţiului extrem de divers politic. chiar şi considerarea unui grad crescut de autonomie în procesul decizional în politica externă a Indiei pare să pledeze în favoarea unei apropieri tot mai accentuate a Indiei de SUA şi.13. cooptarea Indiei ar întări semnificativ flancul său sudic. fie aceştia britanici sau americani – un obiectiv asemănător. Astfel. Fie ca alternativă în cazul unor impedimente. în Myanmar (aproape de strâmtoarea Malacca) şi Cambogia (la Kompong-Sihanoukville). un traseu dominat încă incontestabil de forţele aeriene. pe lângă statul „titular”. ar putea fi inclusă în ecuaţia jocului economic şi NAFTA (North American Free Trade Agreement) prin impulsionarea şi aprofundarea relaţiilor comerciale ale acesteia cu şi India.

Şi totuşi. descoperind că “elefantul” a fost dresat să facă. Structural. sedimentate în timp (binoamele India-Pakistan sau China-Japonia). reglementarea paşnică a disputelor. grupând ca membri cu drepturi depline Rusia. Kazahstan. care se strecoară peste tot. catalogat ca inerent instabil de orice teoretician al relaţiilor internaţionale) şi respectiv veritabil multipolar din punct de vedere nuclear (aceleaşi trei state plus Pakistan şi în extensia vestică. Cât priveşte principiile directoare ale politicii externe indiene. mai exact. urmează a fi limitată. Iran. un tip de format. ceea ce între cele două războaie mondiale. Chinezii inversează conceptul clausewitzian asupra războiului. contribuind la satisfacerea interesului său naţional (oricât de desuet ar putea părea conceptul). optimismului care însoţeşte strategia politică şi strategia economică a SUA la adresa acestei ţări. Astfel. plus Melanezia şi Papua Noua Guinea ca observatori) şi SCO (Shanghai Cooperation Organization. extinderea intereselor geopolitice ale SUA la adresa Chinei au reapărut din nou. Practic. grupând Bunei. modul cel mai eficient de ducere a războiului prin mijloace non-violente. o radiografie mai atentă a regiunii şi o lectură mai profundă a principiilor de politică externă ale Indiei poate chestiona serios predicţia de mai sus. tehnologie. sau de la amiciţii istorice (China – Coreea de Nord) sau recente (Rusia – Kazahstan) la relaţii prea complexe pentru a putea fi înscrise.. Relaţia SUA –China sub aspectul extinderii influenţei în extremul orient Datorită dezvoltării economice impetuoase a Chinei. cu grad acceptabil de acurateţe. partener deplin de dialog al ASEAN. Laos. În acest context ameninţarea chineză – dacă există aşa-ceva – nu este una de tip militar expansionist. Malaysia. Pentru ei nu războiul este continuarea prin mijloace militare a politicii.. teama de pericolul galben. Ca implicaţii. Japonia. Pornind de la astfel de elemente teoretice şi practice deopotrivă. Indonezia. multipolaritatea sistemului internaţional. Ameninţarea chineză este una a apelor lente. o cooperare tradiţională cu predecesorul sovietic al actualei Federaţii Ruse. cel tripolar. în tipologii simpliste (relaţia dintre Rusia şi India). India ar avea toate motivele de a extinde şi adânci parteneriatul cu SUA. În concepţia chineză asupra războiului. Rusia) – o relaţionare în termeni bipolari. mai recent. problema fiind de o vechime mai mare. aceasta pentru a nu arunca în derizoriu comparaţia aducând în discuţie China. 28 . numai ce vrea el. de reală rivalitate între ASEAN (Association of Southeast Asian Nations. dobândind acces la materiale. deci politice. India va intra într-o rivalitate tot mai accentuată cu China ostilă SUA. o pronunţată rivalitate cu Pakistanul vecin deocamdată susţinut de SUA şi aspirând la calitatea de membru permanent în CS al ONU. pe măsura afirmării sale ca actor global. având o bază militară în Tajikistan. se menţine preceptul lui Sun Tzî şi anume acela de a obţine victoria fără luptă. un geopolitician numea. completată de menţinerea de relaţii de prietenie cu toate statele. Uzbekistan şi Tajikistan şi ca membri observatori India. Mongolia şi Pakistan) fiind pe termen mediu mai degrabă o utopie: PIB-ul agregat al ASEAN este de 2 ori mai mic decât al unui singur stat membru SCO – Rusia. continuum-ul strategic căruia îi aparţine India se prezintă tripolar sub aspect militar convenţional (având ca poli Rusia. India devine un jucător recunoscut oficial pe piaţa internaţională a energiei nucleare. Thailanda. know-how şi mecanisme de comercializare. De la aceste principii pornind şi simultan parteneră în domeniul nuclear a SUA.reactoarele existente şi respectiv 65% din puterea sa de generare sub supraveghere internaţională (celebrele safeguards). se estimează că ponderea va urca în 2025 la 25%. invers. acestea vizează în primul rând autonomia procesului decizional. Acum i se spune ameninţarea chineză – care prin extinderea influenţei SUA atît asupra Chinei cît şi în general în regiune. fără să facă valuri. India pare constrânsă să practice o veritabilă „echilibristică” într-o „ţesătură” extrem de încâlcită de interese şi subsecvent de relaţii bilaterale extrem de variate. Singapore. Chinezii nu s-au dotat cu rachete nucleare pentru a înspăimânta lumea şi în primul rind SUA. India. opinia mainstream în rândurile analiştilor este aceea că parteneriatul strategic cu Statele Unite reprezintă principala dimensiune a politicii externe a Indiei în plan bilateral şi că. Vietnam. Myanmar. ci. membru observator al SCO. Este vorba de o victorie politică. dacă momentan pe “calea” nucleară se asigură doar 3% din necesarul energetic al Indiei. sporindu-şi autonomia energetică faţă de furnizorii din Orientul Mijlociu şi din Asia Centrală. Cambogia. la rapprochement-uri impuse contextual şi manifestate sectorial (Pakistan-Iran în coaliţia informală împotriva fostului regim afghan al talibanilor). Israel şi respectiv Iran ca „pol emergent”) şi economic (China. după o izolare de decenii în care a fost un outlaw. Filipine. obţinând recunoaşterea oficială pe piaţa energiei nucleare. China. politica este o continuare a războiului. În pragul noului mileniu. Kîrgîzstan. de la inimiciţii tradiţionale. într-o relaţie de pronunţată interdependenţă economică cu China. este datorat de poziţia pe care o ocupă China atît în zona Extremului Orient cît şi în ierarhia mondială şi în organismele internaţionale. echitate în abordarea chestiunilor internaţionale şi. iar atitudinea lor faţă de sistemele antirachetă americane şi ruseşti sunt ponderate. altfel spus. China şi India – în paranteză fie spus.

strategii chinezi nu privesc cu ochi buni străduinţa lui Vladimir Putin de a spori rolul Rusiei în Asia. China nu-şi doreşte o vocaţie mondială. Obiectivul este acela de a îndepărta cât mai mult de teritoriul naţional o posibilă zonă de conflict. priorităţile Chinei în ceea ce priveşte conceptul de securitate şi apărare. în principal. pentru că ea nu construieşte. cel de „ţară puternică pentru o armată puternică“. ci distruge. Dezvoltarea economică. în parteneriat cu Statele Unite ale Americii şi cu Uniunea Europeană. apelând la înalta tehnologie. întrucât între China şi Japonia există relaţii foarte bune (cele mai mari investiţii străine în China sunt făcute de japonezi). Acesta este primul fundament al strategiei militare chineze. Totuşi. poziţia ei faţă de amplasarea sistemelor antirachetă americane în Japonia şi în Taiwan a fost categorică. s-au concentrat asupra înaltei tehnologii şi tehnologiei informaţiei. rivalităţi de putere. Pentru China „orice ţară vecină care dispune de capacitatea potenţială de a contesta ambiţiile de putere chineze constituie o ameninţare“. Priorităţile doctrinei chineze de apărare sunt triple: Cristalizarea puterii prin reunificarea teritoriului. îndeosebi pe mare. îndeosebi prin dezvoltarea economică. care vizează. După atitudinea populaţiei din Taiwan la recentele alegeri. accesul la resurse şi la pieţe. Strategia chineză cu privire la Taiwan rămâne una indirectă. Japonia. Consolidarea statutului de mare putere în Asia. în materie de acţiune militară. dezvoltarea şi stabilitatea Chinei –. În acelaşi timp. în doctrina chineză. realizarea unei rezerve strategice de petrol prin exploatarea hidrocarburilor din Siberia Orientală şi din Extremul Orient. care ameninţă doar ideologic China. China îşi dezvoltă capacităţile de proiecţie a forţei. China nu se teme de război. ea nu a renunţat niciodată la Taiwan şi nu consideră această problemă rezolvată. Deşi China are un parteneriat strategic cu Rusia. deşi este afectată de unele realităţi în ceea ce priveşte resurecţia militară a Japoniei. Războiul popular. războiul este permanent. parteneriatul americano-nipon (care este privit ca o continuare a războiului rece). După războiul din Golf din 1991 şi mai ales după cel din 2003. Obiectivul strategic al Chinei este. obligă China la o poziţie ambiguă de avertizare.). Prioritatea strategică chineză vizează dezvoltarea economiei. China percepe prezenţa americană în Asia Centrală şi în Coreea de Sud ca pe o ameninţare. Interzicerea amestecului altor puteri care ar contesta statutul central al puterii chineze. ameninţarea taiwaneză este una indirectă. prin regimul democratic din insulă. de unde rezultă că. Chinezii au promovat şi în 2004 o doctrină strict defensivă. conflicte teritoriale pe uscat sau pe mare. sub protecţie americană. pentru că permanentă este şi confruntarea (economică. China îşi propune să prevină sau să limiteze un conflict frontalier. nu de cele foarte îndepărtate. China îşi propune să fie în măsură să rezolve. Deşi în Carta albă a apărării. Din punct de vedere militar. în sensul că. îndeosebi a amestecului SUA. China nu-şi poate asuma riscul de a interveni militar. de hegemonism. întrucât este interesată de zonele apropiate. se pare că o astfel de atitudine este acceptată. Mijloacele de bază prin care China îşi propune să realizeze obiectivul aducerii Taiwanului acasă sunt cele politice. nu însă şi ideologică. China şi Taiwanul sunt cei mai mari producători de componente pentru calculatoare. predominant politică. în 2004. precum şi parteneriatul strategic între India şi SUA. sunt exprimate cu claritate doar două interese naţionale prioritare ale Chinei – pacea şi prosperitatea în regiunile limitrofe şi. dar nici nu renunţă la această eventualitate.Potrivit acestei concepţii. economice şi ideologice.Cele mai probabile ameninţări pentru China sunt cele generate de conflicte locale. China pune accentul pe dezvoltarea mijloacelor nucleare cu bătaie scurtă. Practic. ambuscade şi tot felul de stratageme nu mai este de actualitate. şi excluderea puterilor exterioare care ar putea contracara sau limita acest proces. Totuşi. De asemenea. Ţările din Asia de Sud-Est nu constituie sub nici o formă o ameninţare pentru China. iar bătălia armată trebuie evitată. intervenţionism. un conflict local. deci. progresul tehnologic şi tehnologia informaţiei sunt singurele în măsură să asigure o capacitate defensivă credibilă acestui colos. China. capacităţile logistice şi cele nucleare. dezvoltarea economică impetuoasă. dar nu şi de intervenţie armată. potrivit aprecierilor chineze. care presupune atragerea inamicului în vastul teritoriu chinez şi nimicirea lui printr-un sistem de capcane. sau autodefensivă. Se regăseşte. De aceea. China percepe ca ameninţare atitudinea politică a Japoniei în zonă. De altfel. ingerinţe militare. între altele. şi prin mijloace militare. SUA reprezintă singura putere din lume care dispune de mijloace care-I permit să blocheze ambiţiile zonale ale Chinei. 29 . Această temere este însă mai mult sentimentală. politică etc. însă. din 1980. Şi el vine de la anticul Sun Tzî. respectiv. Coreea de Sud şi Rusia alcătuiesc Forumul Asia de Nord-Est. Chinezii folosesc şi aici preceptele strategiei indirecte configurate de Sun Tzî. totuşi. cauzate. Taiwanul este considerat o insulă chineză rebelă. un concept moştenit din perioada ultimilor ani ai Imperiului Mandciu.

oceanelor şi în subsolul lor la 11 februarie 1971. a fost creat Organismul (cu sediul în Mexico) cu privire la interzicerea armelor nucleare în America Latină. în mod special. precum şi achiziţionarea de arme atomice de către statele unde acestea sînt lipsă. Tratatul a fost elaborat în cadrul Comitetului pentru Dezarmare al ONU. se numără Tratatul de la Washington din 1 decembrie 1959 asupra Antarcticii. dobîndirea sau experimentarea armei nucleare în teritoriul nominalizat. La foarte puţin timp. Washington şi Londra. Accentul este pus nu atît pe spaţiul terestru. după denumirea raionului din Mexico.14. În genere. care interzicea transmiterea de arme nucleare către statele nenucleare sau ajutorarea acestora din urmă în vederea fabricării acestui tip de arme. La aceeaşi sesiune a XVI a AG a ONU a fost adoptată la aceeaşi dată Declaraţia asupra interzicerii utilizării armelor nucleare şi termonucleare. inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti. Conform lui. acceptat de către Adunarea Generală a ONU la 12 iunie 1968 şi deschis spre semnare la 1 iulie la Moscova. semnat la Moscova. dar fără a reuşi să pună piedici continuării experienţelor de acest fel. 1652 (XVI) din 24 noiembrie 1961. Patru ani mai tîrziu. a introdus interdicţii referitor la amplsarea armelor nucleare în spaţiul extraatmosferic. numit Tratatul ABM şi amendat printr-un Protocol din 3 iulie 1974. Printre primele documente internaţionale care încearcă să bareze goana înarmărilor. Antarcticii i se acordă statutul de zonă demilitarizată şi denuclearizată. Primul se referă la obligaţiunea statelor lumii de a recunoaşte statutul de zonă denuclearizată a întregului teritoriu din America Latină. În conformitate cu acest document şi cu fiecare criteriu în parte. la 5 august 1963. La acest document sînt anexate două Protocoale. A intrat în vigoare la 5 martie 1970. statele participante îşi asumau obligaţia de a nu plasa în locurile indicate în document. unde a fost deschis spre semnare. cel puţin. La 26 mai 1972 urmează Tratatul cu privire la limitarea sistemelor rachetelor antibalistice. mai ales. Acest tratat permitea părţilor să posede un sistem ABM cu 100 dispozitive de lansare ABM şi 100 rachete ABM. prin care se interzice efectuarea experienţelor nucleare în cele trei sfere şi în oricare alt mediu. peste linia exterioară de 12 mile maritime nici un fel de arme nucleare sau orice alte tipuri de arme de nimicire în masă. chiar dacă el a putut stopa. este încheiat Tratatul privind interzicerea experienţelor cu armă nucleară în atmosferă. efectuarea testelor nucleare şi depozitarea deşeurilor radioactive. Este compus din Preambul şi 5 articole. tot atunci înterzicînd fabricarea. este semnat Tratatul cu privire la interzicerea armelor nucleare în America Latină din 14 februarie 1967. în spaţiul cosmic şi sub apă. un sfert din totalul acţiunilor care se obişnuieşte a se face totuşi încălcîndu-se tratatele încheiate. cît. SUA şi Anglia. oricum de majoritatea ţărilor. intră în vigoare Tratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor în exploatarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic. şi a fost semnat iniţial de către URSS. la 30 septembrie 1971. Potrivit articolului 7 din tratat. stocării. El recunoaşte dreptul tuturor statelor lumii de a folosi energia nucleară doar în scopuri paşnice. perioada războiului rece a fost marcată de o serie de acorduri bilaterale încheiate între SUA şi URSS în vederea reducerii semnificative a arsenalului nuclear strategic şi evitarea unui război nuclear. Documentul este de principiu şi noi credem că prezintă interes. acumula sau transporta arme nucleare. Colaborarea ruso-americană în domeniul asigurării securităţii nucleare şi poziţia altor mari puteri. care în virtutea curentului foarte puternic al cerinţelor obiective. Pentru aceste scopuri. Meritul acestei rezoluţii este de a cere statelor să se abţină de la efectuarea sau continuarea în Africa a experienţelor nucleare sub orice formă. amplasate pe 30 . experimentării sau folosirii unor asemenea arme. Acest statut conferit Africii a fost confirmat şi prin Declaraţia asupra denuclearizării Africii. tratate susţinute dacă nu de toate. Documentul mai este cunoscut şi sub denumirea de Tratatul de la Moscova cu privire la interzicerea experienţelor nucleare în trei spaţii. prin care se interzicea plasarea în teritoriu a oricăror tipuri de arme. Tratatul mai este întîlnit şi sub denumirea de Tratatul de la Tlatelonco. El este deschis pentru semnare pentru toate statele şi are forţă juridică pe un termen nelimitat. precum şi structuri. Pentru a continua ideea denuclearizării. La Moscova. a urmat Rezoluţia AG ONU nr. impunea utilizarea materialelor şi instalaţiilor militare doar în scopuri paşnice. al doilea – presupune obligaţiunea statelor nucleare de a respecta statutul specific al statelor din America Latină. prin care Africa a fost considerată zonă denuclearizată. El a interzis plasarea pe suprafaţa sau pe orbita corpurilor cereşti a armelor de distrugere în masă. în acelaşi an. care a avut loc la Cairo în perioada 17-21 iulie 1964. Urmează Tratatul cu privire la neproliferarea armelor nucleare. instalaţii de lansare sau orice alte instalaţii destinate. dacă aceasta poate avea ca rezultat depuneri radioactive dincolo de frontiera statului sub jurisdicţia sau controlul căruia a fost efectuată explozia. efectuarea acţiunilor militare. Pentru aceleaşi finalităţi. la Washington se semnează Acordul cu privire la măsurile referitoare la reducerea riscului unui război nuclear. adoptată de conferinţa şefilor de stat şi de guvern ai Organizaţiei Unităţii Africane. de la utilizarea teritoriului. El a intrat în vigoare la 10 octombrie 1963. pe cel extraterestru. a apelor teritoriale sau a spaţiului aerian al Africii pentru a experimenta. este deschis spre semnare Tratatul cu privire la interzicerea amplasării de arme nucleare şi de alte arme de distrugere în masă pe fundul mărilor.

E vorba de Orientul Mijlociu şi Asia de Sud. Prin tratat se renunţă la staţionarea oricărui dispozitiv exploziv nuclear şi se interzice experimentarea oricărui dispozitiv exploziv nuclear. la 9 decembrie 1981. El a intrat în vigoare la 11 decembrie 1986. la Moscova este semnată Convenţia bilaterală provizorie asupra unor măsuri de limitare a armelor strategice ofensive (SALT I).un singur loc de pe teritoriul său. După destrămarea URSS cele 12 state succesoare devin părţi la tratat. se condamnă războiul nuclear şi se ia o decizie de îngheţare a armamentelor nucleare. Bush a anunţat retragerea SUA din Tratatul ABM pentru a putea experimenta un lanţ antibalistic după 2004-2005 pe teritoriul american. La aceeaşi dată el a intrat în vigoare. care la data de 1 noiembrie 2008 încă nu era în vigoare. Şirul urmează cu evenimentele din 1983. efectele tratatului se extind asupra teritoriului continentului african şi asupra statelor insulare care fac parte din Uniunea Africană (UA). Printre acestea figurează Tratatul asupra eliminării rachetelor balistice de întindere intermediară şi mai scurtă (FNI). a Tratatului de interzicere totală a experienţelor nucleare. testa sau utiliza arme nucleare pe teritoriul. numit START I. Bush şi Preşedintele rus Vladimir Putin semnează la Moscova Tratatul de dezarmare nucleară. În septembrie 1997 SUA au semnat acorduri cu Rusia. La 6 august 1986 prin Tratatul cu privire la denuclearizarea Pacificului de Sud se instituie a şasea zonă denuclearizată de pe globul pămîntesc. 15 decembrie 1995. dar şi consolidează cooperarea internaţională multilaterală. Peste 1 an. Retragerea a devenit efectivă la 13 iunie 2002. Acesta obligă cele două state să reducă cu 2/3 arsenalul lor de arme nucleare de la 6 000 de focoase nucleare la cca 1700/2200 fiecare pînă în anul 2012. Kazakhstan. la Washington. Tratatul conţine 4 anexe şi 3 Protocoale. Potrivit articolului 1. Curios este faptul că la 13 decembrie 2001. Acesta a fost urmat de Tratatul cu privire la limitarea armelor strategice ofensive semnat la Viena la 18 iunie 1979 (SALT II). care nu numai că au scopul reglementării cursei înarmării. Acordul asupra notificării lansării rachetelor balistice intercontinentale şi cele lansate de submarine. la 24 septembrie. Obiectivul acestui document este de a interzice folosirea armelor nucleare sau efectuarea experienţelor de acest fel în regiunea respectivă. Semnificativ este faptul semnării la 22 iunie 1973. a Acordului asupra prevenirii unui război nuclear. achiziţiona. staţiona. Articolul 3 din tratat prevede obligaţii fundamentale ale statelor de a nu dezvolta. şi TMD. Ideea denuclearizării Asiei este urmată cu perseverenţă prin Tratatul cu privire la crearea unei zone denuclearizate în Asia de Sud-Est. Rusia şi Ucraina participă la regimul de inspecţie FNI. În fine. În acelaşi an. După dizolvarea URSS. termen respectat de ambele părţi. la 26 mai. George W. la 8 decembrie 1987 pe o durată nelimitată. reducere care trebuia operată pînă la 5 decembrie 2001. Reducerea armelor strategice ofensive continuă să constituie obiect de preocupare pentru cele două state – SUA şi Rusia – care la 31 iulie 1991 semnează la Moscova Tratatul asupra reducerii armelor strategice ofensive. Dacă e să revenim la cooperarea internaţională multelaterală instituţionalizată. Conştienţi de pericolul iminent al unei catastrofe nucleare. Belarusi. nevizate prin acorduri. Tratatul impune principiul interzicerii totale a exploziilor experimentale a armelor nucleare şi a oricărei alte explozii nucleare. cînd la cea de a XXXVIII-a sesiune a Adunării Generale a ONU se constată necesitatea urgentă de a încheia un tratat de interzicere completă a experienţelor nucleare. Peste 2 ani. SUA au demarat în 1993 negocieri pentru rezolvarea chestiunii de succesiune la tratat şi pentru a se opera o distincţie între sistemele ABM şi sistemele de apărare contra rachetelor nucleare (TMD). la 24 mai 2002 Preşedintele american George W. Tratatul rezervă fiecărei ţări dreptul de a decide modul de distrugere a arsenalului său. dar numai 4 dintre ele – Belarusi. Kazakhstan şi Ucraina. poseda. Acest document prevede eliminarea şi interzicerea permanentă a unei categorii integrale de rachete balistice americane şi sovietice de întindere intermediară şi mai scurtă (de la 500 pînă la 5500 km). Tratatul mai conţine o anexă şi un protocol adiţional din aceeaşi dată. controla. semnat la Washington. care prevedeau că aceste 4 state sînt succesoarele Tratatului ABM şi care precizau distincţia între ABM. platoul continental şi zona economică exclusivă a statelor-părţi din zona de aplicabilitate a tratatului. Anul 1996 marchează rezultatul eforturilor degajate de comunitatea internaţională după aproape 40 de ani de negocieri diplomatice complexe prin semnarea la New-York. fabrica. Peste 1 an este semnat la Moscova. El a intrat în vigoare la 28 martie 1997. Epoca relaţiilor glaciare dintre SUA şi URSS se deblochează odată cu semnarea unor importante convenţii. vizate prin acorduri. Preşedintele SUA. Bangkok. menţionăm că la a XXXIV-a sesiune a Adunării Generale a ONU din 11 decembrie 1979 au fost adoptate 2 rezoluţii de denuclearizare a unor spaţii de pe Teră. la 31 mai 1988. Adunarea Generală a ONU adoptă în cadrul sesiunii a XXXVI-a Declaraţia cu privire la evitarea unei catastrofe nucleare cu indicaţia că statele care vor aplica primele armele nucleare în conflictele militare vor săvîrşi cele mai grave crime contra omenirii. 1972. denuclearizarea Africii ca şi finalitate juridică se materializează prin Tratatul de la Pelindaba din 11 aprilie 1996. 31 . Obiectivul acestui document este de a reduce numărul armelor strategice deţinute de SUA şi Rusia de la 10000 la 6000.

Rusia a contiţionat ratificarea sa de ratificarea de către SUA a Protocolului din 1992. 32 . În martie 1997 la Helsinki. Rusia şi Ucraina. situîndu-l între 3000 şi 3500 şi eliminând toate rachetele balistice intercontinentale purtătoare de încărcături multiple. la 3 ianuarie 1993. iar de Rusia – în 2000. Preşedinţii Clinton şi Elţin au decis să demareze negocierile asupra unui nou tratat START III. este semnat Tratatul START II. El a fost ratificat de SUA în 1996. pentru prima dată. Cu toate acestea. transferînd implementarea acestuia pentru 2007 în loc de 2003. De fapt. Tratatul START II a devenit caduc prin Tratatul de dezarmare nucleară din 2002.la Lisabona. reducînd mai mult numărul armelor strategice celor două state. este semnat la 23 mai 1992. Belarusi. scopul Tratatului START II este de a implementa acquis-ul Tratatului START I. ar fi inclus măsuri cu privire la transparenţa arsenalelor de încărcături nucleare strategice şi distrugerea acestor încărcături. care. Kazakhstan. Protocolul asupra limitării armelor strategice deja între 5 state: SUA. care presupunea o reducere şi o limitare mai importantă a armelor strategice. Iar la Moscova.

În conformitatea acestor principii. ca efect al atentatelor de la WTC şi Washington au contribuit la remodelarea politicii externe americane. analizînd cele afirmate anterior. Prima şi cea mai importantă este că Statele Unite vor utiliza forţa la adresa acelor entităţi statale care vor suţine. Statele Unite au nevoie de aliaţi. al XX-lea – înc. al XX-lea – înc. apoi a urmat Irakul. trebuie să menţionăm că Statele Unite ale Americii. Relaţiile S. sec. Aşadar. Este de dorit ca atît guvernul american şi aliaţii săi europeni. state exportatoare de violenţă şi instabilitate.15. în discursul susţinut în faţa Congresului SUA cu privire la trasarea noilor forme de colaborare în domeniul politicii externe. Astfel. În continuare trebuie să menţionăm că la mai puţin de trei săptămîni după tragicele evenimente din septembrie. La sf. fapt nu poate fi lăsat să creeze premise pentru un alt incident asemănător celui de la New York. în esenţa lor. şi-au adus contribuţia în politica externă prin operaţionalizarea unei coaliţii internaţionale. Unul dintre scopurile de bază a politicii externe americane la adresa combaterii terorismului este tranşarea unei acţiuni conjugate de atragere a tuturor ţărilor care sunt interesate în eliminarea acestui fenomen.U. • construirea de relaţii bune între marile puteri. în special al cooperării structurilor de politică externă americană cu comunitatea mondială în vederea reprimării acestui fenomen. ca pilon principal în combaterea terorismului. 3. ex-secretarul de stat Collin Powell trasa liniile generale ale politici externe americane. care nu pot supravieţui totuşi fără o anumită bază logistică sau fără o strategie. În virtutea afirmaţiilor enumerate mai sus. în mare masură. trebuie să menţionăm că politica externă americană se confruntă cu două preocupări de bază: 1. atentatele din 11 septembrie 2001 au constituit. cît şi alte ţări precum Rusia. Vorbind despre remodelarea politicii externe americane după 11 septembrie 2001. Un al doilea aspect al preocupării politicii externe americane la adresa eradicării acestui fenomen îl reprezintă adoptării unei politici împotriva proliferării armelor de distrugere în masă la nivel internaţional. În acest context a fost adoptată strategia Naţională de Combatere a Armelor de Distrugere în Masă (11 decembrie 2002). În cadru deschiderii Asambleii generale a Naţiunilor Unite din 2003 ex-preşedintele Statelor Unite. răspîndite în întrega lume. Este necesar să menţionăm că în domeniul combaterii militare a flagelului logistic a terorismului. sec. orice naţiune care adăposteşte sau sprijină terorismul va fi considerată de Statele Unite regim ostil”. după 11 septembrie 2001 sunt: • lupta împotriva teroriştilor. • încurajarea societăţii libere şi deschise pe fiecare continent. atît anterior evenimentelor din 11 septembrie 2001. În afirmarea acestei idei. noile direcţii ale politicii externe americane. al XXI-lea. este necesar pentru politica externă americană de asemenea ca unele dintre statele din Orientul Mijlociu să se alăture blocului deja constituit. În acest caz. China şi India să reuşească să ajungă la un acord în ceea ce priveşte definirea aspectelor legate de terorism. La adresa acestei afirmaţii trebuie să adăugăm că prin 33 . sec. O doua provocare la adresa eforturilor diplomaţiei americane în domeniul combaterii terorismului. cu aliaţii europeni la sf. sub orice formă organizaţiile teroriste. vorbind despre "imperativul deplin al dirijării preşedintelui spre a se angaja direct şi activ în efortul multilateral de a găsi o soluţie dreaptă şi realizabilă pentru democratizarea lumii islamice". în vederea întreprinderii unor acţiuni diplomatice. sec. George Bush. NATO) cît şi bilateral cu privire la mobilizarea eforturilor de combatere afenomenului terorismului internaţional. Preşedintele Bush jr. este de a se stabili obiectivele pe termen lung cu privire la cooperarea atît în cadrul multilateral (OMU. al XXI-lea şi perspectivele dezvoltării acestora. a fost terorismul internaţional. problema care a intercalat în comun interesele americane cu ale statelor europene. în special a mizării pe utilizarea fenomenului de ’’forţă a diplomaţiei’’ cu privire la contracararea fenomenului terorismului internaţional. Şi în sfîrşit al treilea principiu al promovării politicii externe americane cu privire la combaterea terorismului este prevenirea dezvoltării armelor de distrugere în masă.A. a trasat două aspecte ale politicii externe a Statelor Unite în domeniul combaterii terorismului internaţional. Terorismul funcţionează pe baza a numeroase celule. un apel la remodelarea principiilor de politică externă americană. securitatea lumii post-belice a depins de implicarea sa iar dacă Statele Unite vor eşua în această acţiune. începutul a insemnat Afganistanul. 2. se impune ideea că SUA a preluat iniţiativa. economice şi militare pentru a stopa comiterea de atentate teroriste şi de a destructura organizaţiile iniţiatoare. incluzînd chiar şi statele arabe moderate. întrucît. Cu alte cuvinte. cazul intervenţiei militare în Afganistan şi Irak servind un exemplu viu. întreaga structură de securitate mondială se va dezintegra. În conformitate cu această afirmaţie. ce va trebui înfruntată din acest punct de vedere. afirmă că „de acum înainte. dar mai ales după aceea.

pentru a descuraja organizaţiile teroriste să folosească aceste rute de tranzit sau să atace unele facilităţi ale NATO din această regiune. contribuţia Alianţei fiind limitată la asigurarea spaţiului aerian al statelor membre NATO şi desfăşurarea flotei în estul Marii Mediterane. necesităţii de a-şi controla frontierele. ca şi scopului creării unei comunităţi de atitudine.de a eradica şi a stopa la limitele maxime crescînda influenţă a pericolului terorist. avînd o experienţă de decenii în dezvoltarea de legături strînse între membrii săi. SUA şi UE avînd rolul de lianţi între agenţiile juridice americane şi Europol şi Eurojust. este necesar să amintim principalii actori cu care a interacţionat SUA prin intermediul diplomaţiei cu privire la comiterea atentatelor din 11 septembrie 2001. • eficientizarea demersurilor de a oferi justiţiei persoanele suspecte a fi terorişti şi criminali. în funcţie de circumstanţe. În ciuda faptului că NATO este una dintre cele mai instituţionalizate alianţe create vreodată. aceste diferenţe împiedicînd şi putînd continua să impiedice cooperarea americano-europeană. acesta s-a manifestat mai mult la nivel bilateral decît multilateral.de a înlătura pericolul unei exterminări fizice care ar putea interveni în viitor asupra cetăţenilor americani. UE şi SUA fiind de acord să negocieze încheierea unor tratate privind extrădarea şi asigurarea mutuală de asistenţă juridică. În ceea ce priveşte rolul jucat de aliaţii europeni ai NATO în domeniul combaterii terorismului. • stoparea răspîndirii armelor de distrugere în masă. Referitor la parteneriatul SUA . aceasta fiind posibil numai prin unirea tuturor eforturilor într-un scop comun . • crearea şi reactualizarea unei baze de date privind tendinţele fenomenului terorist şi ale criminalităţii şi conlucrarea privind evaluarea ameninţării teroriste. sens în care SUA şi UE au iniţiat consultări privind non-proliferarea exporturilor unor astfel de arme şi asistenţa ţărilor din Lumea a Treia În concluzie vom menţiona că atentatele din 11 septembrie 2001 au iniţiat procesul de reformare şi de creare a noilor structuri cu un singur scop . vizau: • intensificarea schimbului de informaţii care contribuie la prevenirea unor viitoare acte teroriste.Uniunea Europeană. în consecinţă. în urma evenimentelor din 11 septembrie 2001. Statele Unite au ales să nu utilizeze capacitatea de ripostă a NATO în organizarea campaniei antiteroriste împotriva regimului taliban şi a bazelor logistice ale Al Qaeda din Afganistan. UE şi SUA au elaborat iniţiative comune pentru combaterea şi prevenirea terorismului internaţional. poate servi imediat intereselor comerciale ale SUA. În cadrul remodelării politicii externe americane. Aceste iniţiative. în scopul intensificării cooperării dintre SUA şi statele membre ale UE pe problema combaterii terorismului. ceea ce va susţine promisiunea naşterii stabilităţii economice şi politice în Orientul Mijlociu şi.promovarea unei politici externe juste în orientul mijlociu va stimula apariţia democraţiei în emisfera arabă. 34 . cei doi actori de securitate au avut viziuni diferite în ceea ce priveşte adoptarea unei strategii optime de acţiune în combaterea ameninţării teroriste.

În contextul evoluţiei sistemului internaţional după sfîrşitul războiului rece. aceasta datorîndu-se în mare măsură restructurării raporturilor de forţă după sfîrşitul perioadei războiului rece. Oricum. însă această denumire nu este utilizată pe scară largă. 3. vom menţiona că la sfîrşitul anului 2005. Iordania. a valorilor democratice. În contextul intereselor SUA în Orientul Mijlociu. de partea SUA sau a altui stat considerat contestant a supremaţiei americane în lume. iar realizarea lui impune implicarea decisivă în procesele de stabilizare a lumii şi de întărire a securităţii prin încurajarea pieţii libere. deşi este situat în Africa. Prevenirea apariţiei unor puteri hegemonice în Orientul Mijlociu. Orientul Mijlociu — preferat în contexte politice şi economice — nu este folosit de către istoricii şi arheologii din Orientul Apropiat. Colaborarea şi concurenţa marilor puteri în Orientul Apropiat la sf. al XX-lea – înc. este vorba de interesul economic al administraţiei americane faţă de zona respectivă. al XXIlea. Obligaţiile Statelor Unite asumate faţă de statele Alianţei Nord-Atlantice şi Japonia au constituit. tratarea Chinei ca pe un competitor strategic şi nu ca pe un partener strategic. politica externă Americană s-a modificat pentru a ţine cont mai mult de realităţile geopolitice. apărută recent. sec. Obiectivele principale declarate ale politicii externe sunt: înlăturarea parităţii cu Moscova. Vorbind despre realizarea intereselor geopolitice în contextul promovării politicii externe americane în Zona Orientului Mijlociu. Este un obiectiv complex. are loc reprofilarea şi activizarea intereselor geopolitice şi geoeconomice ale SUA în zona Orientului Mijlociu. Orientul Apropiat este un termen utilizat de obicei de arheologi şi istorici. Afganistanul şi Pakistanul sunt adevărate pietre de hotar pentru extinderea influenţei americane în Asia Centrală. provocate de disfuncţionalităţi ale fluxurilor energetice. proiectele în care se angajează sunt considerate investiţii mai ieftine decât valoarea eventualelor pierderi economice. de asemenea. Asigurarea securităţii aliaţilor SUA în zona Oorientului Mijlociu. regîndirea relaţiilor cu partenerii europeni. referitor la zona Orientului Mijlociu sînt identificate trei interese fundamentale. O altă denumire. 3. este SUA. ostile SUA. a transparenţei şi predictibilităţii în acţiunile celorlalţi actori ai lumii. 2008. Orientul Mijlociu apare drept "poarta de intrare" a Statelor Unite în Asia Centrală petroliferă. 2. dominarea căreia poate schimba mult raportul de forţe pe plan internaţional şi înclina balanţa de forţa într-o parte sau alta. George W. Conform opiniei lui Vladimir Alexe. Turcia. Siria şi Libanul). Bush a prezentat 4 tendinţe majore care vor imprima specificul intereselor geopolitice ale SUA în zona Orientului Mijlociu pentru ultimii trei ani – 2006. şi anume: 1. Termenul alternativ. puncte importante pe care diplomaţia americană a fost nevoită să le abordeze. Orientul Apropiat. prin accesul la resurse şi libertatea tranzitului. Din acest punct de vedere. referindu-se la regiunea ce cuprinde Levantul (Israelul modern. În primul rând. este de obicei considerat a face parte din regiunea Orientului Apropiat. datorită numeroaselor similitudini cu alte state din regiune. iar Asia Centrală constituie "cheia" penetrarii SUA spre Rusia. prin noua concepţie de politică externă aprobată. de durată. pivotul intersului strategic American a fost transferat din Europa în zona Orientului Mijlociu. este 'Asia de sud-vest'. 2007. sec. Scenariile de evoluţie a umananităţii şi în cadrul lor a influenţei SUA caracterizează cel mai bine logica intereselor SUA în regiuni strategic importante ca Orientul Mijlociu. lucru care nu poate fi neglijat în abordarea problemelor politice din regiunea Orientului Mijlociu. După venirea la putere a preşedintelui George Bush. moştenite din vremea războiului rece. 2. vom spune că ea a fost bazată pe o politică de forţă. şi anume: 35 . a fost adoptată strategia Naţională de Combatere a Armelor de Distrugere în Masă (11 decembrie 2002). în efortul de a constitui un front comun împotriva Irakului. ne-eurocentrică. Puterea mondială care nutreşte cele mai mari interese în oriental apropiat. În acest context. ca în timpul administraţiei Clinton. Egiptul. Interesul constant manifestat de administraţiile americane pentru soarta Israelului. accesul Statelor Unite şi al aliaţilor săi la sursele de petrol din Orientul Mijlociu. Orientul Apropiat apare drept "rîndul din faţă" al viitorului teatru de razboi. uneori şi de catre jurnalişti şi analişti. În context general vom specifica faptul că interesul geopolitic strategic urmărit de SUA este acela de a-şi asigura pe termen lung resursele necesare menţinerii ritmurilor de dezvoltare economică. Prevenirea unor atacuri cu arme de distrugere în masă. ca deziderate fundamentale ale politicii externe a SUA în zona dată: 1. publicat sub egida Centrului de Ştiinţă şi Relaţii Internaţionale.16. În contextul preocupărilor date. în 1996. În continuare vom menţiona că într-un raport al Comisiei pentru Interesele Naţionale Americane. Mesopotamia (Irak şi Siria de est). Palestina.

însă Bush a adăugat o a doua poziţie în Iunie 2002.Irak). “Jihadism militant”şi “Islamo-Fascism”. a prezentat un program în timp şi a încercat chiar să marginalizeze un lider recalcitrant (Yasir Arafat) sau să promoveze unul pe cale de apariţie (Ehud Olmert).” Bush a anunţat în Noiembrie 2003 ”o strategie de înaintare a libertăţii în Orientul Mijlociu. Chemând la un “război contra terorii” în Septembrie 2001. în opinia lui Renat Derbiu. trebuie luat în calcul şi vecinul său – Iranul la vest.Irak). seria de atentate de la 11 septembrie 2001 ar fi cea care. în special începând cu 1998. În mod particular. Vorbind despre realizarea intereselor geopolitice în contextul desfăşurării nemijlocite a cursului de politică externă americană în Orientul Mijlociu. • Conflictul Arabo-Israelian: Bush s-a ferit de vechiul şi neproductivul stil diplomatic al “procesului de pace” şi a încercat o nouă rută în Iunie 2003. Specificarea exactă a forţelor din spatele terorismului a culminat în Octombrie 2005 când le-a calificat drept “Radicalism Islamic”. ca o primă măsură în războiul împotriva terorismului (2001Afganistan) sau ca o măsură împotriva ameninţării proliferării armelor de distrugere în masă (2003. după cum am menţionat anterior). Acest lucru explică şi apariţia conceptului „Greater Middle East încă de la jumătatea anilor 1990. Afganistan (2001). Analiza politicii externe a SUA în Orientul Mijlociu vine în întâmpinarea nevoii de a crea un cadru geopolitic de analiză cuprinzător. să fie gata de acţiuni de prevenire în cazul necesităţii de a apăra libertatea şi vieţile noastre. această nouă doctrină a servit ca bază pentru invazia în Irak şi eliminarea lui Saddam Hussein înainte ca acesta să poată construi arme nucleare.” Pe deasupra el a infăţişat viziunea sa asupra statutului final. Aceste intervenţii armate s-au produs fie ca urmare necesităţii apărării intereselor americane privind resursele de petrol (1991. ca focare de instabilitate regională. a eliminat orice posibil dubiu care ar mai fi existat cu privire la faptul că în afara Afghanistanului şi Irakului. vom menţiona iniţial că intervenţiile militare ale Statelor Unite în Kuweit (1991). • Războiul Preventiv: Descurajarea a fost timp îndelungat politica împotriva Uniunii Sovietice şi a altor ameninţări. trăind unul lângă altul în pace şi securitate. Israel şi Palestina. stabilind ţelul a “două state. ceea ce demonstrează creşterea intereselor geopolitice şi de securitate americane în această regiune a Orientului Mijlociu. Ultimile trei intervenţii militare americane s-au produs în această regiune: Irak (1991 şi 2003). putem afirma că aceste măsuri fac parte din noua strategie americană de „containment" („încercuire") aplicată Iranului. aceea a prevenirii.” Nouă luni mai târziu. Ca moment de referinţă în reformularea intereselor geopolitice ale SUA în zona Orientului Mijlociu. Bush a escalat conflictul. a cărui politică de proliferare a armelor de distrugere în masă îl recomandă ca principală ameninţare la adresa intereselor Statelor Unite în Orientul Mijlociu Extins: „Se aşteaptă schimbări majore ale strategiei de securitate americane în regiunea Golfului Persic. Securitatea SUA. • Democraţia: Dispreţuind “60 de ani în care naţiunile vestice s-au eschivat sau au acceptat lipsa de libertate în Orientul Mijlociu” ca pe o politică ce “n-a făcut nimic ca să ne asigure securitatea. “ necesită ca Americanii să privească înainte şi să fie hotărâţi.Islamul Radical: Inainte de 11 Septembrie autorităţile tratau violenţa ca pe o problemă minoră de criminalitate. ca urmare a concentrării intereselor strategice americane atât în regiunea Orientului Mijlociu dar şi în cea a Golfului Persic. • 36 . dar mai ales implicarea accelerată a Statelor Unite în procesul de pace arabo-israelian începând cu 1993 pot constitui dovezi clare ale creşterii intereselor geopolitice americane în regiunea Orientului Mijlociu şi a Golfului Persic. deşi el a fost abia ulterior utilizat mai frecvent în studiile de specialitate.” prin care a înţeles aplicarea de presiuni asupra unor anumite regimuri pentru a se deschide la participarea cetăţenească. Prezenţa militară americană din Arabia Saudită (începând cu 1991) precum şi încercarea de construire a unor „capete de pod" în Asia Centrală reprezintă semne ale regândirii strategiilor americane în Orientul Mijlociu în era post-Război Rece. spunea el.

Aceste elemente sunt: a) Dreptul internaţional public este un ansamblu de norme juridice. la iniţiativa mai multor state europene în anii' 60 ai sec. Constrîngerea poate fi exercitată de către acesta în mod individual (sub forma embargoului. retrorsiunii. 2) principiul neamestecului în treburile interne ale altui stat (neimixtiunii). principiile fundamentale au un caracter juridic. principiile fundamentale se caracterizează prin conţinutul lor general.). în procesul de creare şi de realizare a normelor de drept internaţional. 2)obligaţiunea statelor de a coopera unele cu altele în conformitate cu Carta ONU. Problema revizuirii dreptului internaţional la sf. în măsura necesară menţinerii păcii şi securităţii internaţionale" Vorbind despre clasificarea principiilor fundamentale ale dreptului internaţional. Totodată. principiile fundamentale reprezintă normele cele mai importante. existente.U. sau în mod colectiv. independent de epocile istorice ale evoluţiei sale. au fost afirmate şi în Declaraţia Adunării Generale O.17. în art. 2 pct. b) normele dreptului internaţional public sunt create de state şi celelalte subiecte ale sale. respectiv a consimţămîntului lor. Normele dreptului internaţional public reglementează numai relaţiile dintre subiectele sale. pe baza acordului lor de voinţă. atât celor tradiţionale. aplicabile într-un domeniu mai mult sau mai puţin îngust al relaţiilor internaţionale.” Aceste principii. care dau expresie şi protejează o valoare fundamentală în raporturile dintre subiectele de drept internaţional. principale de drept internaţional.. utilizarea energiei nucleare în scopuri exclusiv paşnice etc. cu un nivel maxim de generalitate şi cu un caracter imperativ. 37 . fiind considerate norme imperative (de “jus cogens” ) de la care statele nu pot deroga prin convenţii contrare. 6 din Carta ONU prevede că "Organizaţia va asigura ca statele care nu sunt membre ale Naţiunilor Unite să acţioneze în conformitate cu aceste principii.U. care le deosebesc de celelalte principii şi norme ale acestui drept.N. a boicotului. ele fiind obligatorii pentru toate statele. în mod liber de către subiectele sale. 3) principiul egalităţii popoarelor şi dreptul acestora de a dispune de ele însele. d) respectarea normelor dreptului internaţional se face. În al doilea rând. ruperii relaţiilor diplomatice cu statul vinovat. din 1976. sec.). Principiile fundamentale ale dreptului internaţional reprezintă “norme juridice de aplicaţie universală. care îşi găseşte expresia în formele juridice ale cutumei internaţionale. În al patrulea rând. etc. sec al XXI-lea şi perspectivele evoluţiei relaţiilor internaţionale. care au ca obiect reglementarea raporturilor dintre state şi celelalte subiecte ale sale. în caz de violare a normelor dreptului internaţional de către un subiect al său se poate recurge la o constrîngere împotriva acestuia.N. Pentru definirea dreptului internaţional public este important de deosebit elementele sale esenţiale. Declaraţia enunţă următoarele şapte principii: 1) principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile internaţionale (neagresiunii). Acestea au luat sfârşit în anul 1970 o dată cu adoptarea de către Adunarea Generală a ONU a Declaraţiei privind principiile de drept internaţional ale relaţiilor prieteneşti şi de cooperare între state. Relaţiile contractuale dintre un stat şi o persoană juridică (morală) sau fizică din alt stat nu intră sub incidenţa dreptului internaţional public ( ca exemplu cumpărarea de către un stat a unei clădiri sau a unui teren aparţinînd unei persoane juridice sau fizice dintr-un alt stat). c) relaţiile dintre subiectele dreptului internaţional public pot fi paşnice. În literatura de specialitate au fost date numeroase definiţii ale dreptului internaţional public. adică spre deosebire de alte principii ale dreptului internaţional. de colaborare. În al treilea rând. consacrate în Carta O. În primul rând. Alte definiţii se referă la dreptul internaţional public dintr-o anumită epocă istorică. în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite. Carta ONU. ele reprezintă latura cea mai esenţială a sistemului de norme şi instituţii ale dreptului internaţional. adică de a respecta cuvîntul dat în momentul adoptării normei respective. interacţiunea subiectelor acestuia îşi găseşte sprijin mai întâi în principiile sale fundamentale. ce nu sunt încă reglementate prin norme specifice (de pildă. principiile fundamentale după sfera lor de aplicare au un caracter universal. al XX-lea – înc. 1) principiul soluţionării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale. art. Ele au obligaţia de bază a "bunei-credinţe". Principiile fundamentale ale dreptului internaţional au o serie de trăsături caracteristice. al XX-lea în cadrul ONU au fost întreprinse lucrări de codificare a lor. Unele dintre ele se referă la dreptul internaţional public în general. enunţă principiile în conformitate cu care trebuie să acţioneze Organizaţia şi consacră acestora un caracter obligatoriu. 2. sau a tratatului internaţional. Ele se aplică tuturor domeniilor de cooperare interstatală. explorarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic. (de exemplu: organizaţiile internaţionale interguvernamentale). cât şi unor domenii noi. prin intermediul unor organizaţii internaţionale (de exemplu: Organizaţia Naţiunilor Unite sau alte organizaţii regionale). în primul rînd. servind bază pentru întregul sistem de drept internaţional. putem spune că deoarece Carta ONU cuprinde numai formulări generale ale principiilor fundamentale. sau relaţii de luptă.

3) principiul egalităţii suverane a statelor. 2)principiul integrităţii teritoriale a statelor. principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. În dreptul internaţional nu există doar şapte principii fundamentale. 38 . Dintre acestea numai primul nu face parte din dreptul internaţional general. La cele enumerate în Declaraţia din 1970 au fost adăugate încă trei: 1)principiul inviolabilităţii frontierelor. Plus la aceasta. unor principii aparte le-au fost consacrate rezoluţii speciale adoptate de Adunarea Generală a ONU. 4) principiul îndeplinirii cu bună-credinţă de către state a obligaţiunilor asumate în conformitate cu Carta ONU. sfera sa principală de aplicare fiind circumscrisă la continentul european. Acţiuni de precizare şi de sistematizare a principiilor fundamentale s-au făcut şi în alte acte internaţionale: Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor (1974) şi Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa de la Helsinki (l august 1975). Actul final al CSCE din 1975 cuprinde zece principii fundamentale.

fascismului şi imperialismului nipon. în care să triumfe pacea şi securitatea generală. progresiste de a lupta pentru o viaţă mai bună pe calea eliberării naţionale şi sociale. Iugoslavia. la lupta pentru pace şi securitatea omenirii. dar. Yalta şi Potsdam. În ascepţiunea cea mai generală. doar la patru zile de la capitularea Germaniei. necesitatea creării Organizaţiei Naţiunilor Unite de către popoarele coaliţiei antifasciste devenise expresia concludentă şi concentrată a voinţei acestora de a făuri o organizaţie internaţională mondială. să statueze „Organizaţia Naţiunilor Unite şi Carta sa" pentru ca viaţa popoarelor în perioada postbelică să se bucure de o ordine internaţională mai bună şi mai dreaptă. Deşi dezbaterile au fost de multe ori încinse. În efervescenţa mişcărilor eliberatoare. Conferinţa de la Ialta se constituie. suspiciunile marcate de teama că una din puteri va beneficia de mai multe avantaje şi influenţe în 39 . mai ales. Guvernul american reproşa celui sovietic că nu respectase hotărîrile şi acordurile încheiate. făcînd ca pacea şi securitatea pe acest continent să capete durabilitate şi permanenţă. dezvoltate într-un procent mai mare sau mai mic pe toate continentele Terrei încinse de război. nu numai victoria forţelor aliate. Ialta reprezenta. Elementul cel mai caracteristic care demonstra hotărîrea popoarelor de a lupta împotriva flagelului nazist 1-a constituit aderarea la Cartă a nouă ţări ocupate de Reichul nazist — Franţa. Polonia. Rezultatele acestei întîlniri au fost relevate atît de Roosevelt. Olanda şi Luxemburgul — ceea ce releva că instituirea unei asemenea organizaţii devenise nu numai o dorinţă. de a se scutura de jugul asupririi şi al colonialismului şi a-şi construi sistemul economic şi social potrivit intereselor lor liber exprimate. la timpul acela. într-o pagină de referinţă a istoriei contemporane. precum şi importante probleme referitoare la statutul postbelic al popoarelor. semnată la 14 august 1941. Grecia. Hotărîrea înfiinţării unui asemenea organism internaţional postbelic a constituit o preocupare esenţială şi permanentă a conducătorilor marilor puteri aliate şi ale altor ţări din coaliţia antihitleristă în lupta lor împotriva nazismului. Belgia. dar nu precizase care anume şi cînd se constatase încălcarea prevederilor acordurilor. La ea s-au decis măsurile militare cu privire la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial. Conferinţa de la Ialta din 4-11 februarie 1945 a consemnat succese remarcabile cu privire la desfăşurarea războiului pînă la înfrângerea Germaniei naziste şi a Japoniei imperialiste. spre binele şi fericirea popoarelor. preşedintele Truman anulase efectele legii de împrumut şi închiriere numai pentru Uniunea Sovietică. iar continuarea rezistenţei ei ca inutilă. deşi protocolul nu-şi epuizase termenul. Această situaţie fusese provocată de nerespectarea hotărîrilor anterioare. actorii de bază ai războiului rece. conferinţa s-a încheiat printr-o înţelegere deplină. care aducea la cunoştinţa lumii întregi dorinţa şi speranţele marilor puteri democratice într-un viitor mai bun al omenirii postbelice. Conferinţa de la Potsdam din 17 iulie – 2 august 1945 a marcat antagonismele dintre anglo-americani şi sovietici. astfel. iar armata ei trebuia să intre în război contra Japoniei. Conferinţa de la San Francisco din 25 aprilie-26 iunie 1945 a avut menirea ca. cît şi de Churchill în faţa organismelor lor parlamentare. Disensiunile dintre cei trei şefi de guverne îşi aveau sorgintea în unele dispute mai vechi şi s-au amplificat în special în ultima lună de război. care a stat la baza formării Organizaţiei Naţiunilor Unite. Problemele ordinii mondiale postbelice la conferinţele de la Teheran. Acest document a fost considerat ca fiind instrumentul diplomatic şi politic fundamental. omul politic de echilibru în asemenea situaţii. rezultatele conferinţei sunt prezentate ca o indiscutabilă şi totală înfrîngere a Germaniei naziste. care cuprinsese sub o formă sau alta mai toate ţările lumii. delegaţia sovietică a prezentat o declaraţie cu privire la necesitatea de a se stabili mijloacele cele mai eficiente pentru a se asigura pacea postbelică. a forţelor înaintate. Au fost definitivate documentele adoptate la Dumbarton Oaks.18. şi în special a celor de la Ialta. Cauza principală a acestor neînţelegeri au constituit-o lipsa de încredere între cei trei conducători de mari puteri. în complexul internaţional extrem de dificil de la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial. După aproximativ o lună (24 septembrie 1941) la consfătuirea interaliată care s-a ţinut la Londra. lăsînd loc disputelor părtinitoare. Conferinţa de la Ialta a constituit un eveniment de seamă în istoria contemporană a umanităţii. creîndu-se condiţii favorabile statuării organizaţiei internaţionale a Naţiunilor Unite. Supleţea diplomaţiei dispăruse în mare măsură. ci şi a raţiunii. O primă reflectare concretă şi concludentă o regăsim în „Carta Atlanticului". Norvegia. ci şi o necesitate vitală a popoarelor lumii. după moartea lui Roosevelt. de crîncene confruntări cu duşmanul secolului — fascismul — sub toate formele sale de manifestare. Marea conflagraţie a secolului al XX-lea. Cehoslovacia. Astfel. menită să vegheze la asigurarea păcii şi securităţii şi să promoveze colaborarea paşnică multilaterală între toate ţările lumii. a generat în mod inevitabil hotărîrea majorităţii popoarelor. S-au decis măsuri de care urmau să beneficieze ţările eliberate ale Europei de sub dominaţia nazistă. care deschidea porţile marilor speranţe ale umanităţii dornică de pace şi securitate după şase ani de război.

europene îndeosebi. 40 .anumite zone ale lumii. îngrijorarea puterilor occidentale că Europa va fi dominată de comunism şi multe alte cauze ascunse sau deschis exprimate.

din care 11000 în industrie. peste 25% din producţia de energie electrică a planetei. SUA. pentru a-şi asigura supremaţia în regiunea Asia. cel mai mare producător agricol (soia.A. Strategia şi politica economică se formează sub influenţa factorilor interni şi externi. din consumul de cărbune. interacţiunii dintre capital şi producere. fructe. legume) din lume. o cursă a înarmării cu arme nucleare în Estul Asiei ar crea un focar de instabilitate extrem de periculos.3 milioane km2). prin intermediul careia se încearcă să fie anulate ameninţările nucleare ale Coreii de Nord. diminuarea şomajului. Sub aspect politic. economia cea mai „tertiarizată” (serviciile produc 72. cele mai multe autoturisme la mia de locuitori. este un producător şi consumator lider al economiei mondiale. prima monedă de rezervă: 1/3 din rezervele băncilor centrale. cu Canada.19. Concurenţa şi colaborarea marilor centre economice ale lumii ( S. al Marii Britanii 1/6 din PIB-ul SUA. 25. 34% (cu Canada) din consumul de textile anual. cel mai mare deficit comercial mondial.2% din comerţul internaţional. Performanţa globală a competitivităţii este stopată de mediul slab macroeconomic cu un deficit extrem al bugetului (poziţia 10) care a condus la constituirea celui mai înalt nivel al deficitului public la nivel mondial (poziţia 129). reprezintă o democraţie de succes. prima putere industrială a lumii.E. cu statut incert pentru Taiwan şi cu reînflamarea adversităţilor istorice. gaz).4% din suprafaţa globului (3. populaţiei şi economiei. Japonia se plasează pe poziţia 9 după competitivitate în Asia. al Germaniei ¼. 25% din industria manufacturieră a globului. cca 50% din exportul mondial de cereale. Japonia va dezvolta arme atomice. primul importator de petrol brut mondial (anexa 17).000 41 . vizează obiective politice. cel mai mare consum de carne mondial (120 kg/loc. privită ca o activitate economică. fier.7% din PIB-ul mondial. Aceste rezultate au plasat Japonia cu un punct mai jos în comparaţie cu anul 2007.4 milioane km2). grâu. Uniunea Europeană. peste 18. nu este exclus faptul că. de conjunctură.9% din PIB naţional. şi Grecia şi Portugalia la limita inferioară – peste 8. Cu conflicte teritoriale nerezolvate.3% din PIB). una dintre gazdele celor mai multe ISD (peste 610 miliarde USD). La fel. în sfera îngrijorărilor. prima monedă de credit: 40% din creditele mondiale se eliberează în dolari. operaţionale. agricultură cu randamentul cel mai mare: sub 3% din populaţia activă produce 1. caracterizate de o disponibilitate înaltă a savanţilor şi inginerilor. petrol. cea mai mare capacitate de rafinare a petrolului din lume. precum şi mijloace de a le atinge.peste 25. Japonia încearca să devina membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU. UE înseamnă: 2. putînd deveni în scurt timp o mare putere nucleară. 25. SUA înseamnă: 7% din suprafaţa Terrei (9. strategice. bucurîndu-se de o competitivitate majoră de vîrf în sfera rafinamentului businessului şi inovaţiei. să pună la punct Grecia şi Turcia (februarie 1996).880 USD(PIB)/loc. Piaţa financiară rămîne. 5 dintre primele 10 companii din lume sunt americane. SUA ocupă un rol deosebit în economia mondială. În epoca progresului tehnico-ştiinţific importanţa inovaţiilor este evidentă. sediul celor mai mari companii multinaţionale care au peste 17500 de filiale în lume. cel mai mare consumator de energie al planetei (51%. SUA. Japonia) la etapa actuală. cupru. cel mai mare datornic al planetei. Pe scena strategică a economiei mondiale se conturează patru direcţii importante. Ele prevăd atingerea unei creşteri economice stabile. 40% (cu Canada) din consumul de îmbrăcăminte anual mondial. Obiectivele politicii pot fi grupate în cele fundamentale. cu Danemarca şi Luxembourg în top . cele mai multe central nuclearo-electrice din lume. 6. a doua putere minieră a lumii. cel mai mare comerciant al lumii din 1914. SUA dispune de o economie care depăşeşte economiile altor state şi teritorii.000 USD/loc. 4. 20% din importul mondial de petrol. gaze naturale. 13. companii care investesc mult în cercetare–dezvoltare şi capacitate excelentă pentru inovaţii (poziţia 2) privind aceşti trei indici. singura ţară cu o influenţă individuală atât de mare încât să poată antrena NATO în prezervarea rezervelor de petrol din Golf (1991-1992) obliga părţile în conflictul ex-yugoslav să încheie acordurile de la Dayton (noiembrie 1995). promotorul principal al capitalismului. În 1991). printre primii producători mondiali de cărbune. să se consolideze apărarea Taiwanului şi să se contrabalanseze expansionismul chinez. petrol. 1/3 din stocul mondial de aur.. (anexa 6) teritoriul de desfăşurare al unui mod de producţie ale cărui succese i-au conferit o legitimitate absolută. nivelul diviziunii internaţionale a muncii. Susţinută de America. Aceste postulate şi-au găsit reflecţie în operele clasicilor economici. în primul rând schimbări în factori productivi. PIB-ul Japoniei reprezintă ⅔. democraţiei şi liberalismului. U. stabilitatea preţurilor. porumb.000 USD/loc. peste 25% din PIB-ul mondial. influenţa Japoniei în regiunea Asia este încă la un nivel înalt. 25% din consumul mondial de energie.8% din populaţia lumii (371 milioane locuitori). echilibrul în balanţa de plăţi internaţională. aur.U. Ţara este mare din punct de vedere al teritoriului. Din punct de vedere politic. prima monedă de schimb: 50% din comerţul internaţional se derulează în USD. semnalînd lipsa încrederii în sectorul bancar (poziţia 93). Japonia a devenit un fel de “Mare Britanie în Orient”. Starea actuală a economiei SUA este rezultatul dezvoltării economice îndelungate. savanţilor moderni.7% din populaţia globului 25% din consumul mondial de bunuri. plumb. Dezvoltarea proceselor economice din SUA au un impact decisive asupra economiei mondiale. din punct de vedere politic. După 1991. de asemenea. Din punct de vedere economic. Politica economică. uraniu.

1 miliarde EUR. cu SUA un deficit de 148. iar Germania.1 miliarde EUR. Belgia. 33% din importul mondial de petrol. Actul unic european. Balanţa comercială a UE a acuzat un deficit de 1 miliard EUR. UE înseamnă: rata şomajului de 11. în timp ce a Japoniei a indicat un excedent de 102. în timp ce în Irlanda este de 18% şi în Spania de 24%. 2 dintre primele 10 întreprinderi din lume sunt europene. Olanda la 3. Pe aceasta scară. semnat în 1985 şi intrat în vigoare la 1 iulie 1987. este de 4 la 1. aproape o treime (319) dintre primele 1000 bănci din lume sunt europene. relansează construcţia europeană şi fixează la 1 ianuarie 1993 deschiderea marii pieţe unice europene care realizează cele trei obiective de liberă circulaţie a persoanelor. media este de 12%. a capitalurilor şi serviciilor. Dacă ne referim la nivelul bogăţiei relative. engleză). În ce priveşte şomajul. 2 dintre primele 10 bănci din lume sunt europene (una este franceză. 44% (după GATT) din comerţul mondial în 1993 (cei 27). Franţa. şi alta. dar în Luxembourg rata este de 3%. 16% din consumul mondial de energie. media este de 16. Grecia şi Portugalia. efectivă din 1958. 42 . devansând sensibil Italia şi Anglia.USD/loc. după cea a mărfurilor.5%. Irlanda şi Spania se află la 2.000 ECU/locuitor. din punct de vedere economic. 126 dintre primele 500 companii din lume sunt europene. dar realitatea între cei mai bogaţi: Danemarca şi Luxembourg şi cei mai săraci membri ai UE. în Portugalia şi RFG de 6%.

la 4 octombrie 1941 După atacul japonez asupra SUA şi intrarea acestora în război. Lordul Beaverbrook şi americanul Harriman. cea mai importantă din toate timpurile. coaliţia celor trei state s-a consolidat şi astfel s-au pus bazele extinderii colaborării lor în interese care vizau întreaga planetă. din punct de vedere al ideologiilor – URSS şi SUA – ceea ce a determinat constituirea unei coaliţii. în iulie 1941. Alianţa a cunoscut şi momente de disfuncţie. generată fiind de un singur scop: restabilirea influenţei în Europa – dezideratul de bază al marilor puteri. Americanii le-au tăcut sub tăcere.trei mari” în anii celui de-al II război mondial. Allen Dulles. În conformitate cu această afirmaţie se decide că anume agresiune germaniei fasciste a fost cauza cooperării dintre puterile ostile. găsindu-se în fază embrionară. Tot la Moscova s-au întâlnit. În februarie 1943. Stalin. Stalin a vorbit cu trimisul preşedintelui SUA. în septembrie 1941. acelea care până la cel de al doilea război mondial nu fuseseră realizate încă.Federaţia Rusă.. Se prefigura o alianţă şi aceasta a fost netezită cu ocazia importantei vizite făcute de Harry Hopkins la Moscova. timp de şase ore fără întrerupere. Problema germană la întrunirile celor . După război s-au găsit rapoartele lui Hohenlohe. care reprezenta o excepţie. Prinţul negocia în numele Reichsführer-ului SS Heinrich Himmler. ea va crea celor trei parteneri sentimentul că la adăpostul ei îşi vor putea promova interesele la scară planetară.20. Cu toate că această alianţă avea să fie cea mai durabilă înţelegere din istorie. Apropierea sovieto-americană a început în 24 iunie 1941. nedorind să se mai vadă că ei au acceptat să negocieze cu Himmler. 43 . Sfîrşitul războiului doi mondial (1939-1945) este marcat prin intensificarea cooperării dintre SUA şi URSS cu privire la reformarea postbelică a europei aflată în ruini şi a lumii. serviciul sovietic de informaţii a avut cunoştinţă de faptul că la Geneva au avut loc convorbiri secrete între prinţul german de Hohenlohe şi şeful spionajului american în Europa. într-un moment în care la nivelul serviciilor secrete erau cunoscute ororile lagărelor de concentrare pe care el le patrona. la nivelul SUA . După o primire foarte călduroasă. când Preşedintele SUA a făcut o declaraţie de sprijin şi simpatie faţă de Uniunea Sovietică. trimisul lui Churchill. unii istorici apreciază că ea nu a fost niciodată completă. care vor încheia un important acord de colaborare. Indiferent de limitele acestei alianţe. ea funcţionând şi astăzi.

dar fără ele este exclusă". Este necesar de menţionat şi despre noua ordine internaţională în ceea ce priveşte stimularea limitării încărcăturilor nucleare precum şi materia securizării în acest domeniu. deşi este protejată de „umbrela nucleară a NATO".. că în viitor Forţele Nucleare Strategice vor constitui principalul mijloc. Acest obiectiv s-a materializat în următoarele concepte politico-strategice: FEDERAŢIA RUSĂ prin Concepţia securităţii naţionale şi doctrina militară adoptată la inceputul anului 2000. deţine capacităţi nucleare proprii şi acordă un loc important conceptului doctrinar al „descurajării minimale garantate". CHINA şi-a dezvoltat concepţia strategică de descurajare nucleară regională" prin „împiedicarea limitată" a unui potenţial inamic de a întrebuinţa arma nucleară asupra sa. Totodată. noile prevederi subliniază necesitatea ca Rusia să dispună de forţe nucleare în măsură să lovească „garantat" orice stat agresor sau coaliţie de state agresoare. în viziunea Moscovei. cum a fost formulat în documentele anterioare. Evoluţia relaţiilor internaţionale în perioada .post război rece” din perspectiva ştiiţei politice contemporane. 44 . pentru a asigura o „descurajare eficace" în toate situaţiile. Evoluţia Forţelor Strategice Nucleare ale Federaţiei Ruse va fi influenţată de modul de soluţionare a disputei dintre ea şi SUA referitoare la dorinţa SUA de extindere a Sistemului Naţional de Apărare Antirachetă. alături de conceptul doctrinar-strategic al distrugerii reciproce garantate. prin care îşi asigură securitatea naţională dar. în orice condiţii ale situaţiei. în situaţii critice pentru securitatea sa ori a aliaţilor săi. îşi rezerva dreptul de a utiliza armele nucleare nu numai ca răspuns la un atac cu arme de distrugere în masă asupra sa sau a aliaţilor săi.21. A devenit clar. mai ales. ci şi ca răspuns la agresiuni pe scară largă. Esenţa este exprimată în postulatul „cu armele nucleare autonomia Franţei şi Europei. ANGLIA. promovarea intereselor sale la nivel global. ceea ce prezintă unele dintre cele mai acute probleme la momentul dat. FRANŢA îşi menţine statutul de putere nucleară europeană. ca parte integrantă a descurajării nucleare globale. iar în caz de nereuşită să răspundă flexibil la atacul cu astfel de mijloace. Caracteristicile actulei ordini internaţionale prevede următoarele: SUA au ca obiectiv fundamental menţinerea unui potenţial nuclear credibil. în domeniul apărării este posibilă. cu folosirea armamentului convenţional. iar în ultimii ani şi-a revizuit concepţia politico-militară „de la slab la puternic" prin instituţionalizarea doctrinei descurajării duale".

Terorismul internaţional în relaţiile internaţionale contemporane. dar violenţă şi împotrivire unor anumitor regului mai cu seamă. Dali este mai apropiată de noţiunea contemporană de “a teroriza”: 1) a înspăimînta. 2) a se răfui prin acţiuni brutale de reprimare şi torturi.H. În aceeaşi ordine de idei. Dicţionarele definesc terorismul prin referire la diferitele acte de violenţă prin care personae sau grupuri de persoane atentează la viaţa. Cercetătorul rus S. Poate să nu fi fost chiar terorismul în esenţă. îl asociază cu originea democraţiei moderne. În înţelesul noţiunii de terorism nu interesează natura mobilului acţiunii. adică stat şi pactum subiectionis. cu execuţia. Terorismul internaţional este asociat cu o reţea internaţională de grupări teroriste. întreprinse cu ţelul de a intimida populaţia sau anumite grupuri sociale în scopul exercitării unei influenţe directe sau indirecte asupra luării unei decizii sau renunţării la ea în interesele teroriştilor. ci metoda de executare. afirmă că împotriva naţiunii este mereu îndreptată politica de insurgenţă pe care o promovează organizaţiile teroriste. organizaţii.Gareau. începe o dată cu apariţia societăţii. conţinînd un pericol general comise în public. Legislatorii diferitelor ţări nu au ajuns la o definiţie unică a terorismului. însă care nu a fost acceptat de toate regimurile politice. care cere o unire într-o structură politică. care cere o supunere statului. prin terorism. este o definiţie tradiţională care caracterizează esenţa terorismului. În viziunea lui I.Yonach. O definiţie unanim acceptată a terorismului nu există. prin împuşcare etc. Spre exemplu. a înfricoşa. 3). trăsăturile şi scopul terorismului internaţional. David C. psihologice şi religioase ale existenţei naţiunilor şi statelor. Studiind şi generalizînd acţiunile şi semnele distinctive ale elementelor constitutive ale infracţiunilor de orientare teroristă. dusă pînă şi lichidarea fizică. faţă de “cetăţenii simpli”. Peste ani. poate fi definit ca un act de violenţă împotriva umanităţii. V. prevestitoare a unui rău inevitabil. într-un fel sau altul. Reiese că. Emilianov construieşte următoarea definiţie a terorismului: terorismul reprezintă acţiuni. faţă de adversarii politici. privite în ansamblu. terorismul. a membrilor de familie ai acestora ori îndreaptă asemenea acte împotriva unor grupări politice. Ojegov specifică următorul detaliu: teroarea este aplicarea violenţei fizice. Oots pune în evidenţă abordarea transnaţională a terorismului. Interpretarea cuvîntului “terorism” de către V. scopul terorismului este consemnat prin sensurile de a înspăimînta cu moartea. neuniformă şi multidimensională. Se poate adăuga că. sau ameninţarea cu acestea. deoarece. Terorismul nu este o noţiune nouă. prin pedepsirea cu moartea. Constituirea statului pe baza unui tratat are două momente cheie: pactum unionis. un sentiment de teamă intensă. de exemplu. prin raportarea doar la adversarii politici. în caz dacă vinovatul a recurs la violenţă din motive politice nu faţă de adversarii politici ci. aşa cum susţine Charters şi definit conceptual. îi este indisolubil legat de problemele filosofice. De exemplu. îngustează neîntemeiat noţiunea de terorism. El desemnează acte de natură să provoace. Prin prisma liberalismului politic. Europa a produs pentru întreaga lume noţiunea şi sensul de „statnaţiune”. acţiunea poate fi îndreptată împotriva unei etnii. Dezvoltarea contractului social a înfiinţat o putere neutră şi anatgonică statului. Rapoport. acte intimidante sub toate raporturile. Slann. Se admit mai multe definiţii ce evidenţiază pe larg caracterul. în dicţionarul explicativ al etnografului şi lingvistului rus V. cum afirmă Hoffman. cuprind totalitatea aspectelor terorismului. de exemplu. instituţii sau grupuri de persoane reunite organizat sau aflate întîmplător în localuri publice sau private. cu aplicarea violenţei. Asrfel fenomenul a 45 . statelor şi claselor. a ţine în supunere prin ameninţări de recurgere la violenţă şi de lichidare fizică. atunci astfel de acţiuni nu pot fi atribuite la terorism. K. Dali. Acesta mai cu seamă a fost miezul dezvoltării terorismului în perioada modernă. ca de exemplu cea a lui M. Conform dezbaterilor lui Stout. care. într-un anumit mediu. personalităţi publice. definind conceptul de terorism. cu tendinţa de a se repeta. Astfel putem întîlni abordarea multidimensională a fenomenului. Bodunescu.22. terorismul internaţional a devenit puternic datorită progresului tehnico-ştiinţific şi apariţiei unor noi tehnologii electronice capabile să creeze condiţii foarte bune pentru dezvoltarea acestuia. integritatea corporală sau la bunurile unor demnitari. care susţine că terorismul internaţional are o structură complexă. constituie ameninţări grave. cu alte cuvinte. Se remarcă unele definiţii ştiinţifice în cercetarea fenomenului respectiv. Fantoma lui domină istoria umanităţii în decursul veacurilor. care duce nemijlocit la schimbarea vectorilor politici şi instaurarea unor regimuri de dictatură militară sau paramilitară (tab. într-un caz concret. Slann. aceasta de parcă ar fi un mijloc de comunicare a violenţei. ca metodă de acţiune se înţelege practicarea terorii. Acest fenomen social-politic complex. regim politic sau împotriva unei afaceri aşa cum susţine Al. în opinia noastră. sînt considerate infracţiuni de terorism acele infracţiuni care. Pentru a defini terorismul trebuie să fie luat în vedere faptul că acesta poate fi perceput ca fenomen social-politic. O atare specificare. Vorbind la general. De asemenea acţiunea teroristă poate fi îndreptată împotriva unui guvern. prin diversele sale forme. F. împotriva unui popor. Spre deosebire de M.

Terorismul internaţional nu include activităţile locale a grupărilor teroriste. este cheia. în timp ce terorismul reprezintă un pericol real. precum şi selectarea victimelor întru îndeplinirea cerinţelor pe care le declară. economice şi sociale joacă un rol mai important decît în cazul clasic. Robert Dahl. acum 20.B. Unii specialişti consideră terorismul ca exportator al terorii. noţiunea de terorism o abordează ca acţiune de înfricoşare prin moarte. în aserţiunea lui de a domina loialitatea şi respectul cetăţenilor faţă de stat şi prin urmare legitimitatea statului. cu scopul de a intimida populaţia civilă sau alt careva segment de importanţă majoră. toate acestea fiind considerate acţiuni teroriste de nivel internaţional. o ameninţare vagă. conform căreia terorismul este o metodă definitorie condusă în scopuri politice. În special. terorismul este aplicarea violenţei în scopul schimbărilor politice şi include orice aplicare a violenţei cu scopul de a aduce publicul într-o stare de panică şi frică.început să fie abordat din perspectiva tehnico-ştiinţifică. o formă de luptă politică destinată atingerii unor scopuri politice. Aceeaşi instanţă oficială. În opinia acestuia. O astfel de abordare face M. ce aplică aşa metode ca atentatele aeriene şi răpirea oficialităţilor. terorismul internaţional este violenţă împotriva sistemului de relaţii internaţionale.I. Buch tatăl. considera terorismul o tactică. F. imprevizibilă şi neaşteptată. Carlucci. a definit terorismul ca aplicare ilegală a forţei sau violenţei împotriva persoanelor sau proprietăţii cu scopul de a intimida sau timora un guvern. teroarea nu reprezintă întotdeauna finalul sau rezultatul unui act sau campanii teroriste.: omucidere. Spre deosebire de SUA. Definirea terorismului internaţional ţine de complexitatea relaţiilor internaţionale. persoane oficiale executive.F. în special. Comapartiv cu afirmaţiile lui Carlucci. odată ce este considerat unul din principalii factori catalizatori ai extinderii terorismului în lume. greu de explicat şi înţeles. care declanşează terorismul. În 1985 Oficiul pentru Protecţia Constituţiei Republicii Federale Germane dădea următoarea definiţie. Prin urmare.Shieff. În mai multe state terorismul internaţional este considerat un act violent împotriva umanităţii. aspectul religios se pronunţă a fi important în definirea terorismului. angajaţi ai companiilor internaţionale. Unele guverne au definit conceptul de terorism după propriile interese. Actualmente unii cercetători consideră că „centrul sau nucleul terorismului este situat în confruntarea acestuia cu monopolul statului în aplicarea forţei. În prezent tot mai des se întîlnesc grupări teroriste de gherilă sau militare. răpire extorţionistă. Încălcînd normele dreptului internaţional. aplicarea materialelor explozive şi alte forme de violenţă. teroriştii atacă diplomaţii. În această ordine de idei.G. Secretar al Apărării în timpul administraţiei lui G. care şi-au stabilit o autoritate necesară pe plan internaţional pentru activitate şi expansiune ideologică şi care astăzi creează reţele sofisticate de terorişti în întreaga lume. care afirmă că fenomenul influenţează internetul şi lasă rădăcini de dezvoltare în mass media şi ştiinţă. Astfel. în detrimentul politicii statului. Un incident terorist este definit ca un act violent sau un act periculos pentru viaţa umană ce violează dreptul penal al statului. Ministerul Apărării al SUA în 1983 definea terorismul ca aplicare ilegală a forţei sau violenţei de către o organizaţie revoluţionară împotriva indivizilor sau proprietăţii cu intenţia de coerciţie sau intimidare a guvernelor sau societăţilor. Teroarea exprimă o stare psihică şi. terorismul poate fi înscris în categoria conflictelor de mică intensitate şi descris ca război purtat la limita minimă a spectrului violenţei. 46 . care are scop de a face schimbări prin aplicarea atentatelor asupra vieţilor şi proprietăţilor umane. Mai mult. în 1986. traseurile internaţionale sau exportă violenţă prin diferite mijloace. deseori în scopuri politice şi ideologice. definea terorismul ca aplicare ilegală a violenţei sau forţei împotriva societăţii cu scopul de a o intimida. trei ani mai tîrziu. practic. ambasadele. victime sunt diplomaţi.. în detrimentul obiectivelor politice şi sociale ale statului. forţîndu-le să-şi schimbe traiectoria zborului spre altă destinaţie. persoanele oficiale. aplicînd-o asupra unor popoare. sau alt careva segment de importanţă majoră. prin mijloace de crimă severă fixată detaliat în articolul 129 a al Codului Penal al R. Guvernul Marii Britanii în 1974 declara în scopul legislaţiei autohtone. Frank C. război în care conotaţiile politice. Terorismul internaţional cuprinde acte teroriste care au consecinţe internaţionale foarte clare. Terorismul internaţional poate fi definit ca un set de acte sau campanii de violenţă îndreptate împotriva regulilor şi procedurilor acceptate de diplomaţia internaţională şi condiţiile războiului. sunt evocate cazuri cînd teroriştii atacă aeronavele cu zboruri internaţionale. deseori din motive religioase şi ideologice. De obicei. Teroarea este definită prin teamă extremă. purtat de puterea militară convenţională. precum sunt atacurile sau acţiunile violente împotriva cetăţenilor sau guvernului local. execuţie şi violenţă. populaţia civilă.

23.

Organizaţii internaţionale: definiţii, abordări şi criterii de clasificare.

Istoria evoluţiei relaţiilor internaţionale afirmă ca actori de bază nu numai statele ci şi organizaţiile internaţionale ca participanţi cu drepturi depline de drept la evoluţia dreptului şi a relaţiilor internaţionale. Apariţia acestor instituţii a adus la instituţionalizarea unor noi forme şi metode în relaţiile internaţionale, care permit distinderea lor într-o categorie aparte, mult mai superioară celorlalte, existente în teoria şi doctrina dreptului internaţional şi a relaţiilor internaţionale. Pentru început trebuie să menţionăm că ideea constituirii unei organizaţii internaţionale este foarte veche. Începuturile sunt legate de ,,marea uniune" a lui Confucius şi au înregistrat ulterior proiecte ca Organizarea federativă a lumii întregi, a lui Dante, De jure belli ac pacis (despre dreptul războiului şi a păcii), de Grotius sau Foedus pacificum imaginat de Kant. Acestea sunt doar cele mai faimoase exemple dintr-o serie extrem de lungă de proiecte dintre care multe erau pure utopii. În secolul XIX, însă, asemenea planuri deveniseră atât de insistente încât este clar cã se nãscuse o etapã de pregãtire a terenului pentru transpunerea ideii în practicã. Conjunctura prielnică s-a creat abia în anii primului război mondial. Marile pierderi umane şi uriaşele distrugeri materiale au impus orientarea preocupărilor cercurilor oficiale şi ale unor particulari spre prevenirea în viitor a unui nou cataclism, tocmai prin crearea unui organism internaţional care să militeze pentru menţinerea păcii. Vorbind despre Rolul OI, vom spune că organizaţiile internaţionale sunt, în general, forme permanente, instituţionalizate, ale cooperării dintre state în diferite domenii. Definirea acestor organizaţii este dificilă datorită marii lor varietăţi, ca urmare a obiectelor şi scopurilor lor diferite, precum şi a puterilor lor diferite. Datorită acestui fapt, în literatura de specialitate sunt date numeroase definiţii organizaţiilor internaţionale. Organizaţii internaţionale pot dispărea în timp, dar dacă vor fi valorificate situatiiile care au adus la crearea lor, şi evoluţia lor pînă în prezent, prin acumulari continue, în special de-a lungul întregului secol XX, se poate ajunge în viitor la o transformare majoră a relaţiilor inter-umane pe planeta noastră, care să justifice, într-o perioadă încă nedefinită de timp, afirmaţia că lumea va deveni guvernabilă şi că umanitatea în ansamblul său poate deveni o comunitate capabilă sa promoveze justiţia, sa sprijine un anumit tip de ordine socială şi să stabilească condiţiile necesare bunăstării, care ar trebui sa fie obiectivul de bază al activităţii politice ale organizaţiilor internaţionale. La momentul actual, invocînd ideea calităţi şi statutului organizaţiei internaţionale, trebuie să menţionăm că există două tipuri de organizaţii internaţionale: 1. organizaţii interguvernamentale - adică acelea ale căror membri sunt statele; 2. organizaţii neguvernamentale - adică acelea ale căror membri sunt persoane particulare sau anumite grupuri de persoane ori instituţii private. Este relevantă următoare clasificare a organizaţiilor internaţionale, în conormitate cu care avem: 1. în funcţie de obiectul şi scopurile stabilite prin actul de constituire: • organizaţii internaţionale politice; de exemplu, Consiliul Europei, Organizaţia Statelor Americane, Organizaţia Unităţii Africane; • organizaţii internaţionale economice; de exemplu, comunităţile europene; • organizaţii internaţionale comerciale; de exemplu Organizaţia Mondială a Comerţului; • organizaţii internaţionale militare; de exemplu, N.A.T.O. sau Uniunea Europei Occidentale (transformată în anul 2000 în Adunarea Europeană pentru Securitate şi apărare); • organizaţii internaţionale cultural-ştiinţifice; de exemplu, UNESCO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură); 2. în funcţie de aria de cuprindere a membrilor lor, • organizaţii internaţionale cu vocaţie de universalitate, precum Societatea Naţiunilor, O.N.U. şi organizaţiile sale specializate, ca Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia Mondială a Sănătăţii etc; • organizaţii internaţionale regionale (locale), constituite, de regulă, pe criteriul geografic, precum Consiliul Europei, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Organizaţia Statelor Americane, Liga Arabă etc.

47

24.

Instituţionalizarea Organizaţiei Naţiunilor Unite şi problema reformării acesteia la etapa actuală. Rolul O.N.U în soluţionarea conflictelor internaţionale.

La 21-28 august 1944, la Washington, Dumbarton-Oaks, s-a desfăşurat conferinţa în cadrul căreia au avut loc negocieri între reprezentanţii URSS, SUA şi ai Marii Britanii. Anume la această conferinţă a fost pusă baza viitoarei organizaţii internaţionale universale a lumii (în cadrul acestor negocieri a fost luată hotărârea de a denumi viitoarea instituţie internaţională Organizaţia Naţiunilor Unite). Considerentele din cauza cărora SUA şi Marea Britanie au acceptat includerea Ucrainei şi Belarus în ONU erau următoarele. Partea americană şi britanică erau de părerea că de competenţa Adunării Generale va ţine mai mult abordarea unor subiecte cu caracter neprincipial, pe când hotărârile importante se vor adopta în cadrul Consiliului de Securitate, în care statele mari vor deţine numai câte un vot. Două luni mai târziu, la Conferinţa de la Teheran, la care au participat şefii de guverne ai U.R.S.S., S.U.A. şi Angliei, au fost reafirmate şi conturate mai bine scopurile şi principiile noii organizaţii. Ulterior, în augustoctombrie 1944, la Conferinţa de la Dumbarton Oaks (lângă Washington), la care au participat reprezentanţii U.R.S.S., S.U.A., Angliei şi Chinei, a fost elaborat primul proiect al Statutului noii organizaţii, în februarie 1945, la Conferinţa de la Yalta, la care au luat parte şefii guvernelor U.R.S.S, S.U.A. şi Angliei, s-a căzut de acord asupra procedurii de vot în Consiliul de Securitate. După consultări şi negocieri laborioase, s-a convenit ca principalele organe ale Forumului mondial să fie: 1. Adunarea Generală; 2. Consiliul de Securitate; 3. Consiliul Economic şi Social; 4. Consiliul de Tutelă; 5. Curtea Internaţională de Justiţie; 6. Secretariatul. Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) a fost creată pentru a asigura securitatea internaţională şi stabilitatea în noua Ordine postbelică. Potrivit Cartei ONU, Naţiunile Unite este, în primul rând, o organizaţie de securitate, ce are responsabilităţi globale în descurajarea oricăror conflicte dintre state. Totodată, în cazul conflictului transnistrean sa putut observa dezinteresul ONU faţă de orice fel de implicare în soluţionarea acestui focar de conflict, cât şi în stabilizare post-conflictuală. Potrivit strategiei adoptate de ONU, acesta de regulă nu intervine în reglementarea disputelor intra-statale, exceptînd cazurile când anumite conflicte prezentă un potenţial risc la adresa securităţii internaţionale. La momentul actual se consideră că ONU este o formă de delegare a unor funcţii şi competenţe ale statului. Avînd o competenţă generală ONU, se poate ocupa de orice problemă (politică, economică, socială, culturală), deoarece nu aare limite de competenţă. Organizaţia dată poate atrage atenţia comunităţii asupra unor probleme, le pot examina şi face recomandări, dar deciziile lor au, de obicei, caracter de recomandare, exceptând caracterul obligatoriu al Rezoluţiilor Consiliului de Securitate al ONU în problema ameninţării păcii şi actelor de agresiune. Vorbind în continuare despre suportul instituţional şi specificul desfăşurării operaţiunilor de menţinere a păcii sub egida ONU, vom începe cu faptul că activitatea de menţinere şi restabilire a păcii şi securităţii internaţionale este unul din scopurile şi obiectivele primordiale în primul rînd ale ONU. Realizarea acestui scop este una din sarcinile principale ale organizaţiei. Pentru început este necesar să menţionăm că organul principal al Naţiunilor Unite, care deţine principala responsabilitate pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, este Consiliu de Securitate. Este format din 15 membri, dintre care 5 sunt membri permanenţi şi 10 membri nepermanenti, aleşi de Adunarea Generală pe o perioadă de 2 ani, după criteriul geografic. Mecanismul de vot al Consiliului de Securitate se bazează pe regula unanimităţii, adică în problemele de fond sun necesare 9 voturi, dintre care cinci ale membrilor permanenţi. Prin Carta O.N.U., Consiliului de Securitate i s-a conferit răspunderea principală în problemele menţinerii păcii şi securităţii internaţionale. În îndeplinirea acestor îndatoriri, Consiliul de Securitate are obligaţia să acţioneze în conformitate cu scopurile şi principiile Naţiunilor Unite. Pentru probleme de procedură, sunt suficiente 9 voturi, indiferent de calitatea membrilor. Consiliul de Securitate are răspunderea principală pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, putând face recomandări şi adopta măsuri în acest scop. El soluţionează diferendele internaţionale pe cale paşnică, dar poate aplica şi măsuri de constrângere, chiar cu folosirea forţei armate. Consiliul de Securitate colaborează cu organisme regionale dar nici o acţiune de constrângere nu poate fi desfăşurată fără autorizaţia sa. Consiliul de Securitate îndeplineşte şi alte funcţii, precum elaborarea sistemului de reglementare a armamentelor, supravegherea teritoriilor sub tutela O.N.U., luarea unor măsuri de constrângere pentru garantarea respectării deciziilor Curţii Internaţionale de Justiţie, recomandarea primirii de noi membri în O.N.U. etc. Totodată ONU are la dispoziţie un vast mecanism de măsuri colective numite acţiuni pacificatoare. Aceste activităţi de pacificare include un spectru vast de instrumente şi mijloace de preîntîmpinare şi reglementare a crizelor dintre state şi chiar a conflictelor interne, care pot fi grupate convenţional în cîteva categorii şi anume: 48

Măsuri preventive; Operaţiunile de menţinere a păcii; Măsuri de strîngere; Edificarea păcii în perioada post conflict; Operaţiuni umanitare, electorale şi poliţieneşti. În fond aceste cinci categorii de mijloace pot fi considerate principalele instrumente utilizate în ONU în reglementarea crizelor. În continuare voi supune cercetării şi analizei operaţiunile de menţinere a păcii care poate fi considerat ca unul din instrumentele principale ale ONU în soluţionarea conflictelor. Operaţiunile de menţinere a păcii, în mod tradiţional cuprind, în primul rînd desfăşurarea personalului militar dintr-un şir de state, sub conducerea ONU pentru acordarea ajutorului în reţinerea şi soluţionarea conflictelor armate dintre părţi. Astfel acţiunile de menţinere a păcii sunt îndreptate asupra încetării sau în cel mai rău caz pentru reducerea dimensiunii violenţei în situaţii conflictuale prin intermediul implicării forţelor militare cu rol de parte separatoare. În sarcinile acestor forţe întră: realizarea supravegherii şi acordarea suportului în respectarea acordurilor încheiate anterior în privinţa încetării focului în baza revoluţiei Consiliului de Securitate; acordarea ajutorului în realizarea procedurilor de reglementare, cuprinzînd de regulă şi scindarea şi retragerea trupelor militare din zonele de confruntare; realizarea măsurilor necesare ce vor împiedica mai de parte internaţionalizare conflictului; controlul asupra respectării drepturilor omului; crearea sau restaurarea infrastructurii; • conlucrarea în acordarea ajutorului umanitar. Astfel reieşind din acestea, principalele operaţiuni de menţinere a păcii pot fi divizate în două categorii: • Misiunile observatorilor militari care include un număr nu prea mare de ofiţeri neînarmaţi în faţa cărora stau aşa sarcini ca supravegherea realizării acordurilor de încetare a focului, controlul asupra retragerii trupelor armate, patrularea în zonele de frontieră sau în zonele demilitarizate. • Forţe de menţinere a păcii în componenţa cărora întră contingente naţionale de trupe militare care sunt dislocate pentru realizarea sarcinilor asemănătoare celor care le îndeplinesc observatorii militari, şi de asemenea, în multe cazuri pentru a servi drept tampon între părţile care se confruntă. Majoritatea operaţiilor şi în momentul de faţă se desfăşoară prin realizarea îndeosebi a militarilor şi a structurilor militare. Cu toate acestea, tot mai des la realizarea operaţiunilor de menţinere a păcii sunt implicaţi colaboratorii poliţiei civile, experţi în domeniul efectuării alegerilor şi observatori în realizarea lor, specialişti în domeniul deminărilor de mine, observatori în domeniul respectării drepturilor omului şi experţi în domeniul comunicaţiilor şi a problemelor civile. Gama sarcinilor lor este foarte largă: de la asigurarea pazei în acordarea ajutorului umanitar şi, la distribuirea lui pînă la acordarea a ajutorului foştilor adversari în realizare unor înţelegeri paşnice destul de complicate în felul lor; de la acordarea suportului în demobilizarea foştilor combatanţi şi întoarcerea lor la o viaţă normală pînă la organizarea alegerilor şi controlul asupra realizării lor; de la instruirea poliţiştilor civili pînă la supravegherea asupra respectării drepturilor omului identificarea şi reţinerea celor care au încălcat aceste drepturi.

49

25.

Consiliul Europei: abordare instituţional-funcţională. Cooperarea Republicii Moldova cu Consiliul Europei (1992-2009).

Procesul dramatic şi contradictoriu al destrămării Uniunii Sovietice a situat Republica Moldova într-o stare de incertitudine vizând orientarea politicii externe a ţării spre organismele europene sau prelungirea legăturilor tradiţionale cu fostele republici unionale. În sensul dat, au fost întreprinse primele acţiuni vizând aderarea la Consiliul Europei şi Uniunea Europeană şi de dezvoltare a relaţiilor de cooperare cu alte organizaţii internaţionale relevante. Vectorul european al diplomaţiei moldoveneşti a vizat, în primul rând, Consiliul Europei. Aderarea la Consiliul Europei (CE) în calitate de membru cu drepturi depline era concepută de politicienii moldoveni ca o etapă incipientă în procesul de lungă durată de aderare la Uniunea Europeană (UE). Etapa în cauză avea drept obiectiv prioritar racordarea legislaţiei naţionale la standardele europene, efectuarea în ritm accelerat a reformelor economice şi sociale. După adoptarea Declaraţiei de independenţă, integrarea în structurile europene, dintre care distingem Consiliul Europei, a devenit un obiectiv strategic al politicii externe a Republicii Moldova. Totodată, această orientare era predeterminată şi de factorii obiectivi ai edificării statului democratic, bazat pe economia de piaţă. Stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor Republicii Moldova cu CE în primii zece ani de independenţă (1991-2001) a parcurs două etape mari. Prima etapă, care a cuprins anii 1991-1995, a inclus acţiunile interne şi externe vizând obţinerea de către Republica Moldova a statutului de membru cu drepturi depline al Consiliului Europei. Ea se caracterizează prin activizarea eforturilor diplomatice întreprinse în acest sens de către Parlament, Ministerul de Externe şi Preşedinţie. Cea de-a doua etapă a cuprins perioada anilor 1995-2001, fiind marcată de intensificarea colaborării dintre Republica Moldova şi CE în vederea racordării legislaţiei naţionale la cea europeană; organizării întâlnirilor şi vizitelor diplomatice reciproce, implementării proiectelor, asistenţei financiare. Procesul de aderare a Republicii Moldova la Consiliul Europei a fost lansat la 29 ianuarie 1992, când Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova, Alexandru Moşanu, a adresat Preşedintelui Adunării Parlamentare a Consiliului Europei un mesaj oficial, prin care a solicitat obţinerea statutului de membru cu drepturi depline al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE), iar în aşteptarea deciziei favorabile şi-a exprimat dorinţa de a participa cu statut de „invitat special” la activitatea Consiliului Europei. Drept argumente în favoarea acestui demers era invocat faptul că Republica Moldova aplică în practică prevederile Actului Final de la Helsinki şi a instrumentelor adoptate la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, precum şi a Pactului Naţiunilor Unite cu privire la drepturile civile şi politice, economice, sociale şi culturale din 16 decembrie 1966 la care ea deja a aderat. În perioada 3-7 februarie 1992, prima delegaţie reprezentativă a Parlamentului Republicii Moldova în frunte cu Vasile Nedelciuc, preşedintele Comisiei parlamentare pentru relaţiile externe, a participat la Sesiunea a 43-a a APCE de la Strasbourg. La şedinţa plenară, delegaţia moldovenească a prezentat punctul de vedere al Parlamentului de la Chişinău în problemele de politică externă şi internă. Tot atunci a fost înmânat demersul oficial al Repuiblicii Moldova cu solicitarea de a i se acorda statutul de invitat special la Consiliul Europei. Ca urmare a vizitelor efectuate la Strasbourg şi conlucrării dintre deputaţii europeni şi moldoveni, Parlamentul Republicii Moldova a obţinut la 5 februarie 1993 statutul de „invitat special” la APCE. Cu acest prilej, noul Preşedinte al Parlamentului, Petru Lucinschi, a adresat o scrisoare de gratitudine Secretarului General al CE, Catherine Lalumiere, preşledintelui APCE, tuturor celor ce au contribuit la obţinerea de către Republica Moldova a statutului de invitat special. Cererea de aderare a Republicii Moldova la CE fiind depusă la 20 aprilie 1993, Republica Moldova va fi vizitată în continuare de echipe de experţi care vor supune analizei legislaţia naţională, precum şi problemele legate de respectarea drepturilor omului. De asemenea, începând de la această dată, Parlamentul de la Chişinău va expedia cu regularitate experţilor europeni proiectele de legi pentru a obţine avizul Consiliului Europei. Pe parcursul anului 1993 deputaţii moldoveni au participat la câteva seminare şi conferinţe ale Consiliul Europei, printre care Seminarul instructiv din 4-7 mai, Strasbourg, organizat pentru parlamentarii implicaţi în activitatea APCE; la Conferinţa de la Helsinki din 2-4 iunie cu tema „Progresul reformei economice în Europa Centrală şi de Est”; la Conferinţa din 15 septembrie de la Paris cu tema „Citisens, reprezentative democracy and European construction”. Preşedintele Comisiei pentru problemele de drept a Parlamentului Republicii Moldova, Nicolae Andronic, a participat la lucrările Şedinţei a 16-a a Comisiei Europene pentru Democraţie prin Lege (10-11 septembrie 1993) şi la cea de-a 17-a întrunire plenară a Comisiei Europene pentru Democraţie prin intermediul Legii care şi-a desfăşurat lucrările la Viena în zilele de 12-13 noiembrie 1993. 50

la rândul ei. activează în toate ţările Europei de Est. Republica Moldova şi-a regăsit locul în familia democraţiilor europene. Biroul Adunării Parlamentare a CE a emis un raport cu privire la compatibilitatea legislaţiei moldoveneşti cu sistemul juridic şi principiile Consiliului Europei. Republica Moldova a întreprins primul pas spre realizarea deplină a angajamentelor asumate la momentul aderării. pe lângă Consiliul Europei (Strasbourg) a fost deschisă Reprezentanţa permanentă a Republicii Moldova. Prin semnarea acestor documente. a fost inaugurat Biroul de Informare al Consiliului Europei. preşedintele Comisiei pentru relaţiile externe. Ministrul Afacerilor Externe al Republicii Moldova. după aderarea la Convenţia culturală europeană. în calitate de Reprezentant permanent. După definitivare. În anul 1996 delegaţia Republicii Moldova. Republica Moldova va primi invitaţia de aderare. Un success remarcabil l-a constituit semnarea de către şeful delegaţiei moldoveneşti la 2-3 mai 1996. ajustate la funcţionarea cotidiană a instituţiei europene. Ministru al Afacerilor Externe. CE a recomandat Comitetului de Miniştri să invite Moldova în calitate de membru al Consiliului Europei şi să acorde Moldovei cinci locuri în Adunarea Parlamentară. de asemenea. despre participarea la programele de cooperare ale Consiliului Europei cu ţările Europei de Est în diferite domenii. cetăţenilor. adoptată de Parlament la 23 decembrie 1994. Convenţia Europeană cu privire la Asistenţa Juridică în Materie Penală. în funcţia de reprezentant permanent adjunct fiind desemnat Eugen Cibotaru. prin Decretul nr.522-XIII din 12 iulie 1995. Carta Europeană a Autonomiei Locale. în pofida boicotărilor din partea Transnistriei”. în rezultatul ajutorului permanent acordat de către Consiliul Europei încă de la depunerea cererii de aderare. adiţionale la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În cadrul vizitei au fost examinate condiţiile pe care Moldova urma să le îndeplinească pentru a deveni membru al acestei organizaţii. 51 . Convenţia Europeană pentru Prevenirea Torturii şi altor tratamente sau pedepse inumane sau degradante. ONG-urilor. Astfel. Semnificativ este faptul că anume în cadrul acestei sesiuni s-a discutat despre urgentarea aderării Republicii Moldova la Consiliul Europei.În perioada 20 septembrie . un membru fidel şi activ al organizaţiei. În consecinţă. Ulterior. acest program va fi prezentat Direcţiei juridice pentru punerea în discuţie în cadrul Reuniunii de programare a activităţii pe anul 1994 în domeniile juridic şi drepturile omului care şi-a desfăşurat lucrările la Strasbourg în perioada 4-6 octombrie 1993. A doua zi. despre aspectele specifice ale mecanismului de control al Convenţiei europene a drepturilor omului. În scopul promovării cererii de aderare a Republicii Moldova la Consiliul Europei. În perioada 1997-2001 el a fost succedat de Iuliana Gorea-Costin. a efectuat o vizită de lucru la Secretariatul General al Consiliului Europei. Evenimentul s-a produs treptat. Asemenea Birouri. Convenţia Europeană cu privire la Extrădare. 6. 1. Analizând funcţiile Reprezentantului Permanent al Republicii Moldova pe lângă Consiliul Europei. 4.1 octombrie 1993. la 13 iulie tricolorul moldovenesc a fost arborat pe frontispiciul Palatului Europei din Strasbourg. constatăm afinităţile acestora cu atribuţiile de membru al Comitetului de Miniştri. ţinându-se cont de faptul că „Moldova întreprinde acţiuni energice în direcţiile menţionate”. Convenţia Europeană cu privire la Recunoaşterea Diplomelor ce permit accesul la Universităţi şi altele. Ca urmare. Nicolae Tâu. Procesul de democratizare a fost facilitat în continuare prin consultările intense cu Consiliul Europei pe marginea elaborării noii Constituţii. Acceptând „principiile statului de drept” ale CE.263 semnat de Preşedintele Mircea Snegur. asociaţiilor. Parlamentul Republicii Moldova a ratificat Statutul Consiliului Europei. drepturile omului şi Convenţia europeană pentru radioviziune. prin Hotărârea nr. La 18 august 1995. legii organice prin care se acorda un statut special Găgăuziei. Biroul exercita funcţia de a răspunde cerinţelor de informare şi documentare referitor la activitatea şi experienţa Consiliului Europei. condusă de Mihai Popov. difuzând autorităţilor publice. primul Ambasador al Republicii Moldovei la Consiliul Europei. Republica Moldova a devenit cel de-al 36-lea stat membru cu drepturi depline al Consiliului Europei. la Strasbourg a plecat o delegaţie a Parlamentului Republicii Moldova. adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 29 iulie 1994. în prezenţa Secretarului General al Consiliul Europei. Moldova devenind. În rezultatul acestei vizite a fost elaborat Programul de cooperare a Consiliului Europei cu Republica Moldova. a participat la Sesiunile a 98-a şi a 99-a ale Comitetului de Miniştri al CE. condusă de Alexandru Burian. Au fost discutate. legislaţiei cu privire la organizarea judecătorească şi minorităţi. la care. la Chişinău. a unui şir de documente relevante precum Protocoalele nr. modalităţile de participare a misiunii de observatori ai APCE la alegerile parlamentare din 27 februarie 1994. finanţate de Consiliul Europei. La 20 octombrie 1994. cât şi din iniţiativă proprie. în ianuarie 1994. alegerile în cauză au fost apreciate de către observatorii APCE ca desfăşurându-se „în cele mai bune condiţii. un şir de chestiuni cu privire la mass-media. prima ţară din spaţiul CSI care a obţinut acest statut. 7. informaţii şi documente atât la solicitare. Ca răspuns la acţiunile consecvente ale autorităţilor moldoveneşti la 30 iunie 1997.

În anul 2001 CE a pus în aplicare programul de asistenţă. 1999 . s-a pronunţat asupra faptului că Consiliul Europei poate juca un rol important în semnarea Pactului de Stabilitate pentru Europa de sud-est. Consiliul Europei a alocat 50 mii FRF pentru deschiderea Centrului de Informare şi Documentare al Consiliului Europei (CID) la Chişinău şi 300 mii FRF pentru întreţinerea anuală a activităţii acestuia. La 9 septembrie a fost lansat Programul comun CE-UE în domeniul massmedia şi justiţie în valoare de 286 400 ECU. similar celui aplicat în republicile baltice. Relaţiile Republicii Moldova cu Consiliul Europei se manifestau şi prin asistenţa multilaterală acordată Republicii Moldova. Budapesta).2. noul Ministru al Afacerilor Externe.2. ca urmare a vizitei reprezentanţilor Secretariatului CE din martie 2000. La Chişinău a fost inaugurat Centrul european pentru problemele Inundaţiilor (Acordul Europa Riscuri Majore). 2000 .741 mln FRF. În iunie 1997. Nicolae Tăbăcaru.254 852 Euro. în domeniul însuşirii limbii de stat de către alolingvi.174 mln FRF. Programul Comun CE/CoE de cooperare în domeniul consolidării stabilităţii democratice în Republica Moldova în valoare de 600 mii Euro.Participând la cea de a 104-a şedinţă a Comitetului de Miniştri al CE (6-7 mai 1999.3.283 mln FRF. programul ADACS pentru 2001. Valoarea financiară a proiectelor de asistenţă şi a programelor de activităţi pentru Republica Moldova în perioada 1997-2000 este reprezentată prin următorii indici: 1997 . 1998 . în valoare de 89 500 euro. Documentul prezentat în acest context de către Secretariatul Consiliului Europei reprezintă o contribuţie valoroasă în elaborarea Pactului de Stabilitate. 52 .

cuprinzând întreaga Europă (cu excepţia Albaniei). iar de alţii pentru a consacra status-quo-ul postbelic. Astfel procesul de la Helsinki a fost lansat. Pornind de la premisa “Europa liberă face apel la un nou început” a fost decis că este necesar instituţionalizarea CSCE prin crearea unui mecanism de consultări politice şi 53 . Egalitatea suverană. la etapa actuală. instituită iniţial sub forma CSCE. aspectul procedural decurgînd în raza a trei runde de negocieri consecutive. i-au atribuit noi responsabilităţi şi preocupări în acea perioadă de tranziţie caracterizată de instituţionalizare. CSCE a fost unică şi inovatoare în câteva privinţe. făcând astfel procesul de luare de decizii tot atât de important precum şi însăşi deciziile. a elaborat un vast program de acţiune în domeniile de interes major. Deschizând o nouă eră a democraţiei. În acest document au fost negociate principiile de bază care să stea la baza relaţiilor dintre statele participante şi dintre guverne şi cetăţeni: 1. Neintervenţia în treburile interne ale unui stat. În primul rând într-o eră caracterizată de confruntarea dintre blocuri. plus la aceasta SUA şi Canada. În al doilea rând în momentul în care majoritatea negocierilor şi organizaţiilor de securitate au adoptat o abordare a securităţii parţial. Inviolabilitatea frontierelor. Documentul nu conţine obligaţii juridice. Conferinţa fiind privită de unii drept o cale de a depăşi divizarea Europei după cel de al doilea război mondial. În linii generale vom menţiona că CSCE s-a deschis la Helsinki la 3 iulie 1973. În al treilea rând. 6.C. Procesul de instituţionalizare a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.26. La momentul creării OSCE. divizate între trei mari categorii. ci politice.E. Legătura dintre diferite elemente ale securităţii se va dovedi a fi una din realizările cele mai importante ale OSCE. aşa-numitele “coşuri”: problemele privind securitatea în Europa. a fost primul instrument multilateral care a fost negocit la sfârşitul războiului rece şi începutul unei noi ere. consolidare a capacităţilor operaţionale. 4. Carta de la Paris fiind un punct de cotitură în procesul de la Helsinki. Astfel ea a putut stabili un cod de conduită care să asigure relaţii stabile şi echitabile între statele participante. Iniţiativa creării iniţiale a OSCE a fost transpusă prin lansarea unei Conferinţe pentru Securitate şi Cooperare în Europa. trebuie să ţinem cont de echilibrul de interese instabil. cooperarea în domeniul umanitar şi alte domenii. 8. 3. deciziile CSCE se luau prin consens. statele participante la moştenirea trecutului OSCE. Cooperarea între state. • a treia rundă de negocieri sa marcat prin semnarea Actului Final la 1 august 1975 de către 35 de şefi de state ori guverne. Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele. 7. cooperarea în domeniul economic. act cunoscut şi sub denumirea de Acordurile de la Helsinki. 9. 5. Respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. şi anume: • primă rundă care a durat până la 9 iulie.). au negociat Cartea Albastră. 2. Reglementarea paşnică a diferendelor. • a doua rundă s-a desfăşurat la Geneva de la 18 septembrie 1973 până la 21 iulie 1975 şi a constituit faza de desfăşurare a celor mai importante negocieri. 10. profund diferit de cel al reuniunilor internaţionale tradiţionale. fiind implicate într-un amplu process negocitiv de reformare a ’’organizaţiei’’. tehnico-ştiinţific şi al mediului înconjurător. în sfârşit a inaugurat şi consacrat norme de procedură şi de lucru. Respectarea cu bună credinţă a obligaţiunilor asumate în conformitate cu drepturile internaţional.C. cea ce-i atribuiau conferinţei mare flexibilitate. păcii şi unităţii în Europa. unde Miniştrii Afacerilor Externi a 35 de state. Integritatea teritorială a statelor. care i-au conferit un profil original. CSCE a adoptat o viziune largă.E. În al patrulea rând deciziile purtau mai degrabă un caracter politic decât juridic. În continuare este important să menţionăm că colapsul comunismului caracterizat de prăbuşirea zidului Berlinului a transformat în mod dramatic securitatea europeană şi cu aceasta şi CSCE.S. Nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa. Problema eficienţei şi reformarea O. Rezultatele pozitive ale Conferinţei au fost considerabile. a asigurat într-o formă incipientă comunitatea procesului pan-european. La 21 noiembrie 1990 la Summit-ul de la Paris a fost semnată Carta de la Paris pentru o nouă Europă. CSCE a avut un număr de membri enorm şi toate statele participante la Conferinţă erau suverane şi independente şi erau pe picior de egalitate.S. dezvoltate în diferite domenii şi elaborarea în continuare a angajamentelor mai ales în domeniul dimensiunii umane.

cel puţin o dată pe an la nivel de Miniştri ai Afacerilor Externe şi în dependenţă de situaţii la nivel de înalte oficialităţi ai ministerelor de externe. şi Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru politica externă şi de securitate comună Javier Solana. precum şi gestionarea crizelor şi tensiunilor. Ultima reuniune la nivel înalt – cea de la Istambul – noiembrie 1999 – a cuprins semnarea Cartei securităţii europene şi adoptarea Declaraţiei cu privire la Summit-ul de la Istambul. Aceste evoluţii instituţionale au transformat de facto. a fost chemată să relanseze procesul CSCE. În vederea evitării creării unei birocraţii centralizate aceste oficii au fost mici şi descentralizate. Negocierea dimensiunii umane a înregistrat dezvoltările cele mai semnificative. prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor. În 1992 CSCE s-a declarat drept un aranjament regional în sensul capitolului VIII al Cartei Naţiunilor Unite. Tot în cadrul acestei reuniuni a fost adoptată şi “Baza conceptuală pentru controlul asupra înarmărilor” şi hotărârea cu privire la activitatea Forumului pentru securitate. dar a reflectat noua identitate a CSCE. dezvoltarea unei cooperări largi între statele participante şi promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. s-a hotărît convocarea consultărilor politice o dată la 2 ani. Prin Carta de la Paris a fost definit obiectul edificării unei Europe a democraţiei. În cadrul Summit-ului de la Lisabona (decembrie 1996) a fost negociată Declaraţia politică de la Lisabona. în care sunt reflectate rezultatele activităţii OSCE în domeniul politic şi schiţate obiectivele pe viitor. La următoarea reuniune a Consiliului de la Praga. incluzînd alegeri libere. să-i definească rolul şi mijloacele de acţiune în noua ordine europeană. nici statutul sau instituţiile sale. această prevedea reducerea cu 10 % a volumului armelor non – nucleare de la Atlantic la Ural. Se prevedea schimbarea denumirii şi a altor factori de decizie ai OSCE. Senior Council (în loc de CSO) şi Consiliul Permanent (în loc de Comitetul Permanent). şi a dat un impuls dezvoltării sale de mai departe. A fost de asemenea negocit procesul de implementare a deciziilor. 54 . aşa numitul “mecanism de la Berlin” a fost folosit imediat în confruntarea crizei din Iugoslavia. ambele “născute” în acest secol pentru a face faţă împreună pericolelor din mileniul următor. Secretarul General al ONU a pledat în favoarea unei colaborări strânse între cele două organizaţii. OSCE dintr-un proces într-o organizaţie. Pe baza hotărârilor şi posibilităţilor create prin Documentul de la Helsinki. Acest document a asigurat că în cazul încălcărilor angajamentelor luate în cadrul OSCE referitor la drepturile omului şi a libertăţilor fundamentale vor fi luate decizii fără consimţămîntul statelor implicate. constând în asigurarea securităţii. mai mult funcţiile lor erau în mod predominant administrative. În scopul susţinerii acestor structuri a fost creată o infrastructură permanentă. CSCE şi-a adăugat un nou profil operaţional. Prima misiune OSCE de lungă durată a fost trimisă în Kosovo. Această reuniune a fost consacrată întăririi capacităţii de acţiune a Organizaţiilor. Documentul adoptat la şedinţă – Declaraţia de la Helsinki. Paris. Noul document asupra forţelor armate convenţionale din Europa este o vesrsiune revizuită a unui acord semnat în 1990 între NATO şi fostul Pact de la Varşovia.instituţii permanente. Romano Prodi. Copenhaga şi Moscova între anii 1989 şi 1991 au elaborat prevederi specifice asupra unui spectru vast de angajamente în domeniul dimensiunii umane. Această schimbare nu a afectat în nici un fel nici caracterul angajamentelor CSCE. La prima reuniune a Consiliului desfăşurată la Berlin. ca invitaţi speciali au fost Secretarul General al ONU. aflată în curs de constituire după încheierea războiului rece. Kofi Annan. la 19 şi 20 iunie 1991 a fost stabilit un mecanism special pentru consultări neprevăzute. În cadrul acestei întruniri 30 de state printre care SUA şi Rusia au semnat un tratat istoric privind reducerea forţelor armate convenţionale din Europa. inclusiv soluţionarea conflictelor existente în aria OSCE. Centrul de prevenire a Conflictelor şi un oficiu pentru alegeri libere. care includea Secretariatul. 30 – 31 ianuarie 1992 un important “Document de la Praga asupra dezvoltării în continuare a Instituţiilor şi Structurilor CSCE” care a extins rolul Oficiului de la Varşovia pentru Alegeri Libere a fost semnat. prin capacitatea de a înfiinţa misiuni pentru prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor în zonele de conflict sau potenţial conflictuale. Documentul prevede asumarea unui rol activ al CSCE în alerta timpurie. Sandjac şi Vojvodia în toamna anului 1992 şi deja spre sfârşitul anului 1994 activau 8 misiuni în teren. Reuniuni de importanţă majoră care au avut loc la Viena. În luna aprilie 1991 liderii parlamentari ai statelor participante au creat Adunarea Parlamentară a CSCE. precum Consiliul Ministerial (în loc de Consiliul CSCE). la nivel de şefi de state sau de guvern. preşedintele Comisiei Europene. păcii şi unităţii. Această decizie a fost luată de Reuniunea de la Budapesta (decembrie 1994). Un nou impuls pentru acţiunile concertate în cadrul OSCE a fost dat la Reuniunea de la nivel înalt de la Helsinki (1992). cunoscut şi ca “Sfidările schimbării” – conţine prevederi vizând întărirea contribuţiei şi rolul CSCE în asigurarea drepturilor omului. În condiţiile noii schimbări instituţionale. libertatea presei şi protejarea persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale. Drept rezultat era şi logic de a redenumi CSCE în Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE).

stipulează competenţele noii organizaţii în domenii fundamentale pentru viitorul continentului. În limita celor exprimate mai sus. dezarmarea şi creşterea încrederii şi securităţii. Instrumente de politică de securitate din cadrul OSCE sînt Declaraţia privind principiile ce guvernează relaţiile dintre statele participante în domeniul politic şi măsurile de creştere a încrederii şi securităţii în domeniul militar. vom concluziona asupra faptului că negocierile ce au avut loc pe parcursul transformării CSCE în OSCE. vom spune că caracterul securităţii bazate pe cooperare a fost exprimat chiar în denumirea OSCE indicând nu doar ideea că stabilitatea în Europa necesită securitate şi cooperare. însă pune accentul şi pe ideea cooperării ce stă la baza politicii de securitate. 55 . conceptualizarea unui nou model de securitate pentru ţările mediterane neparticipante şi alte organizaţii internaţionale. precum: prevenirea conflictelor şi operaţiunilor de menţinere a păcii.Vorbind despre competenţele în domeniul securităţii aplicate OSCE. controlul armamentelor.

s-au preocupat cel mai mult să găsească răspunsurile cele mai potrivite pentru interesele lor. al statelor asiatice. spre Est: cauze.A. fapt interzis de fosta Constituţie. din noiembrie 1991. N. în primii ani după încheierea Tratatul de la Malta (2-3 decembrie 1989) şi desfiinţarea Tratatului de la Varşovia.A.care trebuie să fie noua strategie.O. în condiţiile în care deţine supremaţia netă în domeniul armamentului convenţional. Conceptul îşi baza argumentarea pe motivaţia (interpretată de unii analişti drept „pretext”) necesităţii menţinerii păcii şi gestionării crizelor. obturând indirect alte forme de organizare a unor structuri europene (apusene sau răsăritene) de securitate. N.T.U.O.A. parţial. Moscova a schimbat Constituţia prevăzând dreptul Kremlinului de a folosi prima armele nucleare în caz de ameninţare împotriva sa.T.R. există toate motivele pentru a demonstra că rostul nostru ca factor de stabilitate va deveni atunci şi mai important”. În prezent organizaţia se menţine în primul rând pentru promovarea intereselor S.A. care datează de la originile perioadei Războiului Rece.S.O. Prima acţiune unde s-a exersat noul rol a fost Bosnia. Lărgirea organizaţiei şi a relaţiilor de parteneriat determină dezvăluirea originii şi istoriei NATO.T. Încă înainte de autodesfiinţarea acestuia. secretarul general N..T.O.T. arăta: “Chiar dacă Tratatul de la Varşovia se autodizolvă.A.O. printre altele.T.T. gândit încă mult înaintea Tratatului de la Maastricht? S. din punctul de vedere al Alianţei. După dezmembrarea U.cum trebuie negociat în continuare cu Rusia pentru extinderea Alianţei? ..A. de toate felurile.A. Mai mult decât atâta. în anul 1991. Federaţia Rusă şi-a modificat şi ea strategia nucleară. nu a dispărut teama de arsenalele militare ale Rusiei şi de potenţialul enorm. la 8 februarie 1990.T.T. un nou concept strategic.A.O. La momentul actual NATO prezintă un nou rol într-o lume în schimbare.). a fost avansat proiectul Parteneriatului pentru Pace şi s-a format Consiliul de Cooperare al Atlanticului de Nord (N.S. De asemenea. la reuniunea Alianţei de la Roma. Structura şi funcţiile Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord. nu a proiectat o desfiinţare a sa concomitentă cu cea a Tratatului de la Varşovia.27. a sprijinit decizia de a nu fi prima care să recurgă la armamentul nuclear. să promită înregimentarea statelor din estul Europei în N. inclusiv din fosta U. în scopul de a întinde mâna unor ţări din fostul Tratat de la Varşovia.T. este posibil ca ea să folosească prima armamentul nuclear.A. în această regiune a fost în primul rând un mijloc de a ajuta Alianţa şi nu Bosnia. la toate aceste întrebări. Secretarul general al Alianţei era informat despre conţinutul Tratatului din Malta şi înţelegerilor privind acordul sovieticilor de desfiinţare a structurilor economice şi militare din estul Europei. Se propunea deci posibilul război şi atacul militar (numit de unii analişti „agresiune”) în numele păcii.C.care este atitudinea care trebuie adoptată faţă de fostele ţări membre ale Tratatului de la Varşovia şi faţă de ţările comuniste în general? . consecinţe.S. este singura alianţă militară din istorie care nu s-a dezintegrat după dispariţia inamicilor săi.A. Unii cercetători au fost de părere că desfăşurarea forţelor N. manifestări. desfăşurarea operaţiunilor militare în afara graniţelor N. dar şi al Lumii Arabe. N. din iniţiativă americană.S. mai ales al Chinei şi Japoniei. după încheierea Războiului rece? . După sfărşitul războiului rece. au devenit “independente”.O.ce rol îi va reveni Alianţei Nord-Atlantice în continuare? . acesta nu este un motiv pentru dizolvarea N. Oferta americană avea menirea. a străbătut o perioadă de criză internă datorată în principal găsirii cu dificultate a unor răspunsuri la câteva întrebări extrem de importante: . a unora dintre ceilalţi membrii ai Alianţei.S. afirmând că. care să facă posibile şi să uşureze preluarea de către ţările occidentale a statelor est-europene.A.ce pondere trebuie să aibă organismul european de securitate. şi să îndrepte toate preocupările şi eforturile acestor ţări către această alianţă. şi.S.R. În acest sens. Problema extinderii N.O. s-a elaborat un nou concept strategic care permitea. Manfred Woerner.C.O. Organizaţia s-a păstrat 40 de ani de teama comunismului. Dimpotrivă. dacă va fi în pericol. 56 . N. (“out of area”).A.R. La sfârşitul anului 1993.O. datorită schimbărilor de natură politico-militară din Europa.U.A. ne mai existând Tratatul de la Varşovia şi statele foste republici în cadrul U.

şi din prevederile Tratatului de la Maastricht. dar şi pentru a se adapta schimbărilor radicale ale mediului internaţional din ultimii zece ani. Numit de unii „Constituţie”. În sfârşit. Tratatul de la Maastricht din 1993. în cadrul Summit-ului Consiliului Europei din iunie 2006. a fost Tratatul de la Lisabona. UE trebuie să realizeze o reformă majoră a instituţiilor. la Paris. În acest context. iar tratatul a fost semnat pe 13 decembrie de către reprezentanţii celor 27 de state membre ale UE. după ratificarea de către toate statele membre. o serie de politici comune decise şi gestionate direct de la Bruxelles. În planul securităţii. la Roma. federaţie sau sui generis. din decembrie 2001. Preşedinţia Austriei la UE intenţionează stimularea dialogului şi dezbaterilor la nivel naţional şi al instituţiilor UE în vederea identificării subiectelor de îngrijorare şi a vectorului viitoarei politici europene. la 29 octombrie 2004 a fost semnat. chiar dacă. cunoscut în faza de proiect sub numele de Tratatul de Reformă este un tratat destinat să înlocuiască tratatul constituţional european. acorduri de pescuit. În acest scop. Se înregistrează progrese evidente în domeniul cooperării politice. 206. pentru a putea funcţiona într-o formulă cu 25 + 2 de membri. deocamdată incert conturate. deoarece noul Tratat conferă construcţiei comunitare cadrul juridic unitar pentru exercitarea unor competenţe ce ţin mai degrabă de esenţa statului federal: monedă unică. însă. În relaţiile internaţionale. o politică externă comună (cu limitele ei). control integrat la frontiere. Este necesară o revizuire şi o trasare clară a acţiunilor concrete privind viitoarele valori europene. a jandarmeriei europene. Pentru aceasta. iar de alţii „Tratat constituţional”. iar pentru a-i face faţă şi a beneficia de avantajele lui potenţiale era necesară o nouă abordare. întreaga evoluţie a construcţiei comunitare a fost una de la interguvernamental spre integrat. drept urmare a evoluţiilor recente Uniunea Europeană poate fi caracterizată ca actor individualizat al scenei internaţionale datorită puterii economice şi rolului său geopolitic vital atât în plan european. Uniunea Europeană: organizaţie internaţională. în domenii ca apărarea şi securitatea. Uniunea are capacitatea de a exercita anumite drepturi precum: a încheia anumite tratate internaţionale. a poliţiei europene de frontieră. „Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa”. adoptat de către Consiliul European la Bruxelles. spre un nou statut. buget provenit şi din resurse proprii (există. populaţia Europei se simte încă departe de ceea ce se decide la Bruxelles. pentru ea şi în numele ei. din decembrie 2000. politicilor şi mecanismelor comunitare de decizie. 25 martie 1957). crimă organizata cu dimensiuni transfrontaliere. ca actor-cheie în acordurile comerciale internaţionale şi participant activ în economia mondială. cât şi internaţional. Textul tratatului s-a finalizat în urma unui summit neoficial la Lisabona pe 19 octombrie 2007. UE trebuia să găsească soluţii pentru a se reapropia de propriii săi cetăţeni – ceea ce presupune mai multă eficienţă şi transparenţă în activitate. Cele mai importante prevederi ale tratatului sunt următoarele: 57 . şi contribuţii naţionale). Unul dintre crecentele schimbări în cadrul evoluţiei personalităţii juridice a Uniunii Europene. dar cu atât mai periculoase deoarece strategiile în materie nu se raportau la ele decât cel mult parţial: atentate teroriste majore. art. la 17-18 iunie 2004. acordurile de asociere cu statele terţe. astfel. Astfel. depăşind formal încadrarea în categoria organizaţiilor internaţionale. ale Tratatului privind Comunitatea Economică Europeană. acorduri din domeniul transporturilor. de-a lungul celor peste 50 de ani de istorie. neconvenţionale şi uneori puţin cunoscute. prevede: „Comunitatea poate încheia cu unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale acorduri. a Tratatului CECO din 24 octombrie 1950 şi 47 de ani de la semnarea Tratatelor CEE şi Euroatom (semnate la Roma. Comunitatea Europeană (astăzi Uniunea Europeană) a cunoscut şi perioade de recul şi euroscepticism. creând o asociaţie caracterizată prin drepturi şi obligaţii reciproce. înfiinţarea parchetului european. în plan social. Numele oficial este Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene. conflicte locale de sorginte etnică sau religioasă în Europa sau la porţile ei. După 54 de ani de la semnarea.28. a fost decisă iniţierea „perioadei de reflecţie” în care se află în prezent statele UE după eşecul procesului de ratificare survenit în urma votului negativ al Franţei şi Olandei. Acesta era contextul în care Consiliul European de la Nisa. precum şi atribuţii. constatăm apariţia unor noi riscuri. În plan economic. Uniunea Europeană a păşit. de acţiuni comune şi de proceduri speciale”. asistăm la un fenomen progresiv de globalizare ce afectează întreaga lume. Totodată. al mediului înconjurător sau al energiei. cum sunt acordurile tarifare şi comerciale. Atingerea unui compromis pe marginea Constituţiei UE este doar o parte a procesului de identificare a căii pentru viitorul Europei. confederaţie. Intrarea în vigoare a Tratatului este programată pentru 1 ianuarie 2009. De altfel. documentul semnat la 29 octombrie 2004 este rezultatul unui lung proces care a început cu Declaraţia de la Laeken. a ajuns la concluzia că. a continuat în cadrul Convenţiei privind viitorul Europei (28 februarie 2002 – 10 iulie 2003) şi a fost finalizat de către Conferinţa interguvernamentală a statelor membre UE (4 octombrie 2003-18 iunie 2004). Personalitatea juridică internaţională a Uniunii Europene rezultă din prevederile Tratatului Comunităţii Europene a Energiei Atomice.

Datorită unei strânse legături între personalitatea juridică şi capacitatea de a-şi angaja responsabilitatea. cu numele oficial de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru politica comună externă şi de securitate. capacitatea organizaţiei internaţionale corespunde capacităţii limitate de a acţiona în dreptul internaţional.Uniunea Europeană va avea personalitate juridică (până acum doar Comisia Europeană avea). • • 58 . • numărul de comisari va fi redus cu o treime. funcţia de preşedinte al Consiliului European va fi transformată într-una permanentă de „Preşedinte al Uniunii”. • va fi înfiinţată funcţia de ministru de externe al Uniunii. Regulile stabilite în Tratatul de la Nisa rămân însă în vigoare până în 2014. cu un mandat de 2 ani şi jumătate. • se va modifica modalitatea de vot în cadrul Consiliului.

Documentele de constituire a CSI sunt: Acordul de la Minsk (8 dec. integrarea economică nu se poate realiza şi nu are perspective decît într-o comuniune politică şi militară a acestor state. La momentul actual CSI funcţionează drept o structură de coordonare şi de consultaţii politice. după o scurtă expectativă. Statutul CSI a fost semnat în cadrul întrunirii Consiliului şefilor de stat. Republica Kârgâstan. De la începutul anului 1992 un rol tot mai influent în Rusia îşi asumă opoziţia ortodox-comunistă de stîngă şi dreapta-extremă de orientare panslavistă. Tinzând spre crearea unor state democratice. Georgia participa ca membru al CSI la şedinţa Consiliului şefilor de stat şi a Consiliului şefilor de parlament care a avut loc la Aşhabat în Turkmenistan. socială. în reşedinţa prezidenţială Visculi din Belarus. La 8 octombrie 1993. iar la 3 decembrie a ratificat Acordul privind crearea CSI şi Protocolul la acest Acord. înaltele Părţi Contractante au creat Comunitatea Statelor Independente 59 . În evenimentelor de mai sus. în care se menţiona: • Colaborarea membrilor Comunităţii va fi efectuată pe principiul de egalitate prin instituţiile de coordonare. Moldova. • CSI este deschisă aderării tuturor ţărilor fostei URSS şi de asemenea pentru alte state. de la 15 aprilie 1994. Belarus. subscriind la principiile privind buna vecinătate şi cooperarea reciproc avantajoasă. Kirghizstan. intenţionând să dezvolte relaţii în baza recunoaşterii reciproce şi respectării suveranităţii de stat.76-XIII. 91).29. Azerbaijan. economică. din 24 decembrie 1993. confirmându-şi ataşamentul faţă de scopurile şi principiile ONU. La 8 decembrie 1991. religioasă. În februarie 1992 Rusia anunţa că va înceta să mai întreţină relaţii economice sub preţurile mondiale cu acele republici care nu doresc să se asocieze la noua comunitate de state independente. Organele supreme de decizie sunt Consiliul Şefilor de State (CSS) şi Consiliul Şefilor de Guverne (CSG). liderii moldoveni au preferat să sprijine continuarea procesului de la Novo-Ogariovo. Protocolul de la Alm-Ata (21 dec 1991) şi Statutul CSI (adoptat 22 ian. în care s-ar respecta interesele fiecărui stat. a intereselor şi modelelor de dezvoltare alese de către statele CSI. Din această optică. Acordul cu privire la crearea Comunităţii Statelor Independente a fost ratificat la 8 aprilie 1994 prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. Instituţionalizarea şi perspectivele evoluţiei Comunităţii Statelor Independente. Turkmenistan şi Ucraina. de către următoarele state independente: Republica Azerbaidjan. comunitatea nu s-a transformat. Se admitea ca în momentul ratificării să se facă anumite menţiuni care vor fi luate în considerare pe viitor. a fost semnat Protocolul referitor la Acordul cu privire la crearea Comunităţii Statelor Independente din 8. care a avut loc la Moscova. cu menţiunea că Republica Moldova nu va participa la problemele securităţii şi colaborării politico-militare din cadrul Comunităţii. altor documente ale CSCE. Acordul privind crearea CSI şi Protocolul la acest acord au intrat în vigoare pentru fiecare ţară în parte din momentul ratificării1. moment în care reapare şi se afirmă. Speriaţi de această perspectivă incomodă. formate în baza principiului de paritate şi va funcţiona în baza acordurilor între membrii Comunităţii. Republica Kazahstan. Georgia a depus cererea de aderare la CSI. 93). Republica Moldova. în concordanţă cu propriile proceduri constituţionale. a fost elaborată Hotărârea Comunităţii. La 23-24 decembrie 1993. la semnarea acordurilor din cadrul Comunităţii. prin summitul de la Alma-Ata (decembrie 1991). la Alma-Ata în Kazahstan. Dat fiind diversitatea politică. Ţările sus numite au semnat Declaraţia de la Alma-Ata. cu privire la prelungirea termenului de ratificare pentru Republica Moldova a documentelor de fondare a Comunităţii Statelor Independente. Ucraina si Uzbekistan. Tadjikistan. care a fost înfiinţată în 1922 prin semnarea Tratatului Unional. Republica Uzbekistan. obligându-se să respecte normele internaţionale unanim acceptate privind drepturile omului şi ale popoarelor. Republica Tadjikistan. Georgia. Conform acestei hotărâri se admitea ratificarea documentelor până la 22 aprilie 1994. La 21 decembrie 1991. apare Comunitatea Statelor Independente (CSI). culturală. care urmăresc aceleaşi scopuri şi principii. Comunitatea Statelor Independente (CSI) este un organism internaţional care regrupează 12 state post-sovietice – Armenia. şi ratificat la 26 aprilie 1994 prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. Rusia. voinţa declarată a Rusiei de a-şi cimenta rolul de lider asupra întregului spaţiu ex-sovietic (în termeni militari. şefii republicilor unionale Belarus. îndeplinirea obligaţiunilor internaţionale reieşind din tratele şi acordurile fostei URSS. Republica Belarus. Turkmenistan. Federaţia Rusă.40-XIII. • Ţările membre ale Comunităţii se obligă să respecte cu stricteţe principiile Declaraţiei de la Alma-Ata. care nu este nici stat şi nici instituţie suprastatală.12. Prin urmare.1991. Republica Armenia. Kazahstan. Federaţia Rusă şi Ucraina au semnat Acordul cu privire la crearea Comunităţii Statelor Independente (CSI). Actului Final de la Helsinki. şi putin probabil că se va transforma vreodata într-un veritabil organism intergraţionist. În ceea ce priveşte Republica Moldova. • Ţările membre ale Comunităţii garantează. economici şi informaţional-culturali). Prin acest acord îşi încetează activitatea de drept URSS.

Hotărârile Consiliului şefilor de stat şi ale Consiliului şefilor de parlament se iau prin consens. care a fost semnat la 22 ianuarie 1993 la Minsk. În acest document se spunea clar că odată cu crearea CSI «Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste îşi încetează existenţa». «a pieţelor europeană-comună şi euroasiatică». liderii celor 11 noi state independente Azerbaidjan. libertatea deplasării cetăţenilor şi transmiterii informaţiei» în perimetrul acestei comunităţi (art. create pe bază de paritate şi care îşi desfăşoară activitatea în modul stabilit de acordurile Cominităţii’’. Declaraţia de la Alma-Ata stabileşte principiile aşezate la temeliile relaţiilor între noile state independente: recunoaşterea şi respectul reciproc a suveranităţii statale şi egalităţii suverane. semnat la 8 decembrie 1991 în oraşul Minsk de către Republica Belarus. Republica Moldova. Kazahstan. În continuare vom menţiona că întruniţi în capitala Kasahstanului. Aderând la scopurile şi principiile Acordului de la Minsk cu privire la crearea CSI. Statele semnatare recunoşteau şi se obligau să respecte «integritatea teritorială şi inviolabilitatea frontierelor existente în cadrul Comunităţii». reglementarea paşnică a conflictelor. semnat la Minsk de liderii rus.l). înceta să mai existe. Federaţia Rusă (RSFSR). CSI se declară deschisă atât tuturor fostelor republici sovietice care ar fi dorit să adere la ea. Uzbekistan şi Ucraina . Kîrgîzstan. Statutul CSI conţine următoarele secţiuni: I – scopuri şi principii. Protocolul stipula că Acordul cu privire la crearea CSI. În continuare vom menţiona că dorind perfecţionarea mecanismului de colaborare în cadrul Comunităţii. Părţile se angajau să respecte reciproc «tendinţa de a-şi realiza statutul de stat denucleanzat şi (sau) neutru». odată cu semnarea acestui document. ocrotirii sănătăţii. şi aceasta nu trebuie privită ca un obstacol în luarea hotărârilor (Art. Protocolul la Acordul din 8 decembrie cu privire la crearea CSI enumera toate înaltele Părţi Contractante care pe bază egale în drepturi au creat Comunitatea Statelor Independente.(art. la metodele economice şi extra-economice de exercitare de presiuni. Partenerii de Comunitate se obligau să coopereze în toate sferele vieţii social-economice reciproc avantajoase . umanitar şi în alte domenii» (art. Hotărârea şefilor statelor Comunităţii Statelor Independente. IV – preîntâmpinarea conflictelor şi soluţionarea diferendelor. Conform statutului. Pe baza Acordului şi luându-se în considerare amendamentele făcute în procesul ratificării lui. Statutul a intrat în vigoare după ratificarea sa de către toate statele timp de un an de la semnarea sa. V – 60 . cât şi altor ţari care ar fi împărtăşit «scopurile şi principiile Comunităţii». în conformitate cu normele internaţionale privind drepturile omului (art. urmau să fie elaborate documentele privind reglementarea cooperării în cadrul Comunităţii. Statele semnatare ale Declaraţiei îşi recunoşteau şi se obligau să respecte reciproc integritatea teritorială şi inviolabilitatea frontierelor existente. Organul suprem al Comunităţii este Consiliului şefilor de stat. protecţiei mediului ambiant. ţările membre au hotărât adoptarea Statutului CSI. inclusiv ale minorităţilor etnice. Armenia.4). Comunitatea nu este un stat şi nu posedă împuterniciri supranaţionale. indiferent de apartenenţa etnică sau de alte particularităţi drepturi şi libertăţi egale. în conformitate cu procedurile constituţionale proprii. «onorarea angajamentelor internaţionale ce decurg din tratatele şi acordurile încheiate de fosta URSS». 23). Federaţia Rusă (RSFSR) şi Ucraina.«în domeniul politicii. În scopul asigurării echilibrului strategic pe plan mondial şi securităţii s-a decis păstrarea Comandamentului unit al forţelor militare strategice şi controlul unitar asupra armei nucleare.2).au semnat: Declaraţia de la Alma-Ata. a dreptului inalienabil la autodeterminare. II – calitatea de membru. Părţile la Acord se obligau să ia sub protecţie minorităţile naţionale (art. culturii. Protocolul consfătuirii şefilor statelor independente. Orice ţară poate să-şi declare necointeresarea sa în orice problemă. neamestecul în treburile interne. comerţului.principiile şi scopurile -unei Comunităţi de State Independente. ştiinţei. lingvistice şi religioase ale grupurilor etnice minoritare.5).3). Dorind să contribuie la păstrarea şi dezvoltarea particularităţilor etnice. Convenţia de la Minsk fixa doar cadrul general . Belarus. Caracterul deschis al CSI era interpretat drept o confirmare a adeziunii la constituirea şi dezvoltarea unui spaţiu economic comun. Tadjikistan. până atunci CSI a funcţionat în baza acordurilor încheiate şi hotărârilor adoptate în cadrul sau. intra în vigoare pentru fiecare din Părţi din momentul ratificării. Protocolul la Acordul cu privire la crearea Comunităţii Statelor Independente. respectarea drepturilor omului. ucrainean şi belarus. învăţământului. Obligându-se să respecte neabătut principiile Declaraţiei de la Alma-Ata. Turkmenistan. renunţarea la folosirea forţei şi ameninţarea cu forţa. III – securitatea colectivă şi colaborarea politico-militară. garantând «transparenţa frontierelor. Acordul cu privire la măsurile comune în ceea cepnveşte arma nucleară. prin intermediul unor organisme coordonatoare. culturale. succesoare a fostei URSS care. statele aderente optau pentru coordonarea reciprocă a acţiunilor în cadrul Comunităţii «pe baza principiului egalităţii în drepturi. economiei. Acordul privind instituţiile coordonatoare ale Comunităţii Statelor Independente. statele membre ale noii Comunităţi garantau. Ţările membre ale CSI garantau tuturor cetăţenilor săi.

În acelaşi timp. Scopurile Comunităţii sunt: • înfăptuirea colaborării în domeniile politic.Comandantul Suprem al Forţelor Armate Unite. iar la 3 august 1994 a fost înregistrat Statutul CSI de către Secretariatul ONU. mai ales încheind tratatele multilaterale şi bilaterale de asistenţă juridică. şi vor contribui la apropierea legislaţiilor lor naţionale. capitalului şi forţei de muncă. coordonarea standardizării şi certificării de mărfuri şi producţie. serviciilor. până la momentul adoptării Statutului. Conlucrarea statelor membre în domeniul realizării acordurilor internaţionale şi soluţionării altor probleme din domeniul securităţii şi dezarmării se va realiza prin consultări reciproce. aceasta însemnă că ele au semnat şi ratificat Acordul cu privire la crearea CSI. • colaborarea între statele membre etc. în condiţiile determinate de Acordul cu privire la membrul asociat. • dezvoltarea multilaterală şi echilibrată economic şi socială a statelor membre în cadrul spaţiului economic comun. coordonarea politici sociale. din 21 decembrie 1991. atunci când doreşte acest lucru. social şi juridic. învăţământului. Comunitatea Statelor Independente a obţinut statut de observator pe lângă Adunarea Generală ONU la 24 martie 1994. protejarea dreptului intelectual. şi Protocolul la acest Acord. poate adera orice stat care doreşte să participe la anumite tipuri de activitate ale ei. că membru al Comunităţii poate deveni orice stat. realizarea proiectelor şi programelor comune în domeniul ştiinţei şi tehnicii. economic. În secţiunea VI sunt date şi definite organele coordonatoare ale CSI-ului. aceste sunt: Consiliul Şefilor de State. cultural etc. umanitar. Relaţiile interstatale între ţările membre în cadrul Comunităţii se desfăşoară în baza acordurile bilaterale şi multilaterale în diferite ramuri.3. în statut se menţionează. culturii şi sportului. cu respectarea scopului şi principiilor Statutului CSI. stimularea şi protejarea reciprocă a investiţiilor. de asemenea. Acestea sunt: formarea Spaţiului economic comun în baza relaţiilor de piaţă şi a liberei circulaţii a mărfurilor. care împărtăşeşte scopurile şi principiile Comunităţii şi îşi asumă angajamentele enumerate în Statut. articolul 9 din Statut precizează că orice parte contractantă are dreptul de a se retrage din Statut (Comunitate). În cadrul secţiunii V. ca Acord internaţional multilateral.1. se menţionează că. în perioada de membru. În conformitate cu secţiunea III a statutului. Statele membre vor colabora în domeniul dreptului. iar organul suprem pentru problemele apărării şi pazei frontierelor externe ale statelor membre ale Comunităţii este Consiliul Şefilor de State. coordonarea politicii financiar-bancar. VI – organele comunităţii. cu condiţia să înştiinţeze în scris despre aceasta Depozitarul Statutului (Arhiva).colaborarea în domeniul economic. statele membre vor iniţia consultări şi tratative în scopul elaborării unor propuneri de înlăturare a contradicţiilor.. ecologic. din 8 decembrie 1991. cooperarea şi integrarea interstatală. 61 . elaborarea programelor şi a măsurilor sociale comune cu privire la scăderea tensiunii sociale legate de reformele economice. sprijinirea dezvoltării legăturilor comerciale şi economice ale ţărilor membre. Consiliul Şefilor de Guverne. a sistemului energetic. În calitate de membru asociat. Consiliul Comandanţilor de Grăniceri.102 din Statutul ONU. cu respectarea scopului şi principiilor Statutului CSI. Toate cele 12 ţări membre ale CSI se consideră ţări fondatoare ale Comunităţii. Cât priveşte retragerea din CSI. Consiliul Miniştrilor Apărării . dezvoltarea sistemului de transport şi comunicaţii şi. securitatea colectivă şi colaborarea politico-militară este coordonată de Consiliul Şefilor de Stat. care reglementează relaţiile din sferele activităţii lor comune. • asigurarea drepturilor şi principiile libertăţii omului în concordanţă cu principiile şi normele general acceptate ale dreptului internaţional şi ale documentelor OSCE. Cererea de retragere întră în vigoare după expirarea a 12 luni de la depunerea ei. Relaţiile interstatale între ţările membre în cadrul Comunităţii se desfăşoară în baza acordurilor bilaterale şi multilaterale în diferite ramuri. Comitetul Executiv. Tribunalul Economic şi Organele Colaborării pe ramuri. În cazul apariţiei unor contradicţii între normele legislaţiilor naţionale ale statelor membre. conform art. În ce priveşte angajamentele luate faţă de celelalte state ale CSI. sănătăţii. VII – colaborarea interparlamentară. a Statutului CSI sunt indicate direcţiile economice şi sociale de colaborare între ţările membre. Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe. aderând la el cu acordul tuturor statelor membre. De asemenea. se vor duce la bun sfârşit. Structura şi funcţiile fiecărui organ al CSI-ului sunt descrise în punctul 4. sprijinirea dezvoltării spaţiului informaţional comun.

Creată după modelul Uniunii Europene. rămâne în istorie ca data în care a luat fiinţă ceea ce mai târziu va deveni O. naţiunile americane au luat atitudine. membri ai parlamentelor naţionale ale celor 53 de state membre. promovarea şi consolidarea democraţiei reprezentative şi respectarea 62 . Acum are sediul la Midrand în Africa de Sud. O. în special cu statele vecine. şi 61 de state cu statutul de observator la care se adaugă şi Uniunea Europeană. Cel care a avut prima iniţiativă de a uni la nivel supranaţional republicile de pe continentul America a fost Simon Bolivar în 1826 cu ocazia Congresului din Panama.: „Întărirea păcii şi securităţii pe continent. Uniunea Africană este organizaţia care succedă Organizaţia Unităţii Africane (OUA). Fondată în iulie 2002. era zguduit de războaie.S. Acest fapt demonstrează că încă de la sfârşitul secolul al XIX-lea naţiunile americane au intuit necesitatea existenţei unei unităţi continentale pentru asigurarea unei securităţi colective şi a unei bune dezvoltări în condiţiile în care Europa.S. de a întări colaborarea dintre naţiunile americane şi de a apăra suveranitatea. Structura şi funcţiile organizaţiilor internaţionale regionale noneuropene: Liga Arabă. organismul a luat denumirea de Uniunea Republicilor Americane.Cea de-a noua conferinţă a naţiunilor americane din 1948 de la Bogota. respectiv Declaraţia Americană a Drepturilor Omului. realizată la Washington. unul din cel mai puternic membru al organizaţiei. întrucât este vorba de cea mai veche organizaţie regională din lume. Actualmente. urmand ca la sfarsitul primilor 5 ani sa aiba putere legislativa. la Rio de Janeiro a fost adoptat un sistem de securitate colectivă prin semnarea Tratatului Inter-American de Asistenţă Reciprocă. iar Biroul Comercial a devenit Uniunea Panamericană. un pact mutual de apărare şi o adunare parlamentară supranaţională. Propunerea lui consta în a se realiza un organism care să presupună ca statele americane să aibă o armată comună. Cartagena de Indias (1985).Rezultatele acestei întâlniri a fost crearea unui secretariat permanent numit Biroul Comercial al Republicilor Americane şi s-a stabilit data următoarei conferinţe.Astfel. Cea de-a noua conferinţă de la Bogota a avut ca finalitate şi semnarea primei declaraţii universale având ca subiect respectarea drepturilor omului. şi Washington (1992). noua organizaţie poartă numele de Organizaţia Statelor Americane.A. Ales în martie 2004.). fapt ce a însemnat o reorganizare profundă şi de asemenea o nouă denumire a organizaţiei. document amendat ulterior prin trei protocoale: cel de la Buenos Aires (1967).Unul din actorii internaţionali care contribuie la această realitate este ceea ce generic numim <organizaţia internaţională>. cu sediul la Washington. Parlamentul Panafrican s-a deschis în martie 2004 initial avand sedil la Addis Abeba in Etiopia. iar noul statut este prevăzut în Carta Organizaţiei Statelor Americane. a însemnat adoptarea noului statut al organizaţiei. iar acest lucru se întampla în plin avânt economic al S.A. acesta are doar un rol consultativ. La cea de-a patra conferinţă a republicilor americane din Buenos Aires (1910).30. 14 aprilie 1890. Deşi cel de-al doilea război mondial nu a lăsat cicatrici puternice pe teritoriul continentului american. integritatea teritorială şi independenţa statelor americane.U.A.. în special pentru mărirea nivelului investiţiilor străine prin intermediul programului Noul Parteneriat pentru Dezvoltarea Africii (NEPAD).Astfel.A. Are 265 deputaţi. Experienţa celor două conflagraţii mondiale au condus la conştientizarea de către naţiunile americane a necesităţii unei unităţi puternice care să facă faţă unui pericol extern. scopurile sale sunt promovarea democraţiei. Uniunea Africană şi Organizaţia Statelor Americane. republicile continentului american au prevăzut importanţa unei bune colaborări pe scena internaţională. îşi are sediul la Washington şi în prezent are 35 de membrii permanenţi.În lucrarea de faţă organizaţia dezbătută este Organizaţia Statelor Americane (O. iar în 1947. Articolul 2 al Cartei defineşte opt scopuri fundamentale al O.Aşa numitul “ Treaty of Union” un a avut însă succes întrucât au survenit probleme interne în Columbia iar America Centrală s-a destrămat. drepturile omului şi dezvoltarea pe continentul african. la care a luat parte 18 naţiuni americane. Astfel.A. Următorul eveniment cu ocazia căruia s-a amintit necesitatea existenţei unei unităţi a continetului a fost conferinţa din 1889-1890.S. bătrânul continent. Organizaţia Statelor Americane Scena internaţională a lumii este dominată în ultimii ani de fenomenul globalizării. la avut ca prim preşedinte pe sud-africanul Thabo Mbeki. În articolul 1 al Cartei scopul statelor membre al organizaţiei este acela de a „asigura pacea şi securitatea. respectiv state ale continetului american. Obiectivele Uniunii Africane cuprind şi crearea unei bănci centrale de dezvoltare. Organizaţia Unităţii Africane. fost preşedinte al OUA. o organizaţie cu o structură complexă şi cu obiective clar definite. în ajunul Primului Război Mondial. de a promova solidaritatea.S. eveniment numit ulterior Prima Conferinţă Internaţională a Statelor Americane.

limitarea înarmării. iar sediul central a fost mutat la Tunis. 63 . preîntâmpinarea apariţiei diferendelor în relaţiile dintre statele membre şi soluţionarea lor prin mijloace paşnice. căutarea de soluţii pentru problemele economice. după ce a semnat tratatul de pace cu Israel.” LIGA ARABĂ Sediul central permanent al Ligii Arabe a fost stabilit în Carta organizatiei ca fiind în Cairo. Situatia a durat pînă în 1989. Această continuitate a fost întreruptă în 1979. Consiliul poate decide aderarea noilor membri sau introducerea unor noi amendamente în Carta. organizarea unei acţiuni solidare în caz de agresiune împotriva unui stat membru. eradicarea sărăciei. Acesta întretine două reuniuni anuale. cu sediul în Sudan.reprezentantii sau delegatii acestora permanenti. care constituie un obstacol dezvoltării democratice a statelor membre. în martie si octombrie. Acesti reprezentanti sunt în general ministri ai Afacerilor Externe. sociale şi culturale a statelor membre. politice şi juridice care pot apărea. existînd si posibilitatea unei întruniri extraordinare în cazuri speciale la cererea a două state membre.principiului nonintervenţionist. cînd Egiptul este reacceptat în Ligă si sediul este restabilit la Cairo. este organul suprem al acesteia. cînd calitatea de membru a Egiptului a fost suspendată. timp în care Secretariatul General şi este atribuit unui tunisian. Consiliul Ligii.I ndependent de mărimea sau de numărul său de locuitori. precum si determinarea modalitătilor eventualelor colaborări cu alte organizatii internationale. promovarea dezvoltării economice. Consiliul are functia de a atinge obiectivele Ligii si a supraveghea executarea deciziilor adoptate de membri. Fiecare stat are dreptul la un vot în Consiliu. compus din reprezentanti ai statelor membre.

Structura şi funcţionalitatea Organizaţiei pentru Cooperare Economică în bazinul Mării Negre. al cercurilor de afaceri şi politice din toată lumea faţă de OCEMN este în continuă creştere. deosebit de active au fost perioadele celor două preşedinţii ale Republicii Moldova în cadrul OCEMN – între 25 aprilie şi 1 noiembrie 1995. Republica Moldova a avut. Republica Moldova s-a implicat şi în alte două mari proiecte. afirmînd că Republica Moldova este unul din statele care în 1992 au pus bazele OCEMN. drept scop participarea ţării la edificarea unei Europe noi şi integrarea ei în calitate de partener egal în noile structurii europene. de la Marea Adriatică la Oceanul Pacific şi cuprinde în arealul său un număr de opt mări. care atinge cifra de 330 mil. În colaborarea pe plan politic. politică şi socială.b). Prin semnarea Declaraţiei de Cooperare Economică a Mării Negre. 30 iunie 1995 şi Istanbul. • favorizarea investiţiilor străine de capital în economia republicii. • importul materiei prime şi al agenţilor energetici de care Moldova nu dispune sau dispune în cantităţi insuficiente. • exportul produselor agenţilor economici din Moldova pe pieţele ţărilor membre. Turcia. turism. Astfel. Aceste perioade au fost caracterizate prin extinderea activităţilor în cadrul OCEMN. în care Republica Moldova deţine 2% din capitalul statutar.31. la 25 iunie 1992. în primul rînd. Este de menţionat faptul că interesul opiniei publice internaţionale.. Rusia. OCEMN poate servi drept sprijin al realizării obiectivelor PEV. mecanismele create ca Banca pentru Comerţ şi Dezvoltare a Mării Negre. dezvoltare şi realizare a proiectelor de interes comun în domeniile transport şi agro-industrie. populaţia în aria OCEMN. implicit a priorităţilor Planului de acţiune pentru Republica Moldova. Participarea Republicii Moldova la OCEMN prin proiectele promovate. în domeniul energiei. Azerbaidjan şi Georgia. România. ştiinţă şi tehnologie. 17 noiembrie 1999.2. Acoperind 20 mil. Membrii fondatori ai OCEMN sunt: Albania. ceea ce ar asigura stabilitatea şi prosperarea ei economică. se apropie de cea din Uniunea Europeană. 64 . dezvoltarea reţelelor de transport. Alt proiect care. Argumentele expuse mai sus stau la baza interesului deosebit al Republicii Moldova în cooperarea la Marea Neagră. Astfel. vom prelungi gîndul. Regiunea OCEMN se întinde. al liberalizării comerţului. Centrul Internaţional de Studii al Mării Negre. Reieşind din cele de mai sus. de cooperare industrială prin promovarea şi protejarea investiţiilor. O direcţie importantă în cadrul procesului de cooperare regională în cadrul bazinului Mării Negre. Pornind de la aceste priorităţi. Republica Moldova a semnat Declaraţia privind Cooperarea Economică a Mării Negre. zona OCEMN este cea mai vastă zonă de cooperare regională din lume. Republica Moldova va putea beneficia de investiţii şi fluxuri de capital. Republica Moldova. este activitatea Republicii Moldova în cadrul Organizaţiei Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN) (p. în care noi punem accente speciale pe: • participarea la proiecte multilaterale de cooperare. Ucraina şi trei ţări caucaziene ca Armenia.reuniunile Şefilor de Stat sau de Guvern de la Bucureşti. iar resursele naturale sunt superioare celor din Uniunea Europeană. Grecia. Totodată. este deja realizat este proiectul KAFOS de comunicaţii prin cablu cu fibre optice. Bulgaria. Republica Moldova poate participa la procesul de identificare. atragerea investiţiilor străine. dezvoltarea ÎMM. Republica Moldova participă la elaborarea şi implementarea unor proiecte comune în cadrul OCEMN. şi trebuie să aibă. la iniţiativa guvernului Turciei şi în rezultatul întrunirii de la Istambul. care sunt la etapa de iniţiere – Interconectarea Reţelelor Electrice şi proiectul denumit PETrA sau aria paneuropeană de transport în bazinul Mării Negre. oameni. În concluzie vom menţiona faptul că Republica Moldova şi-a afirmat hotărîrea sa de a utiliza cît mai bine toate posibilităţile pentru extinderea şi intensificarea cooperării cu ţările regiunii anume pornind de la acest principiu. şi între 27 octombrie 1999 şi 27 aprilie 2000. comunicării şi conectarea lor la reţelele transeuropene. Aceasta poate fi explicat prin mai multe considerente. împreună cu alte 10 state participante la procesul de cooperare economică la Marea Neagră. de asemenea. ca suprafaţă. unele din ele avînd o importanţă majoră . km p. Aderînd la OCEMN. Printre acestea. devenind astfel membru fondator al OCMNE. fondarea unui sistem de relaţii cu întreaga comunitate internaţională. trebuie numită crearea Băncii Mării Negre pentru Comerţ şi Dezvoltare. Banca de date.

În cadrul procedeului tradiţional – istoric. Procedeul combinat. aceste reguli coordonează relaţiile dintre actori. 1871-1888. în materie investigaţională. atunci ele primele vor fi atrase într-un conflict global. Sistemele internaţionale reprezintă în totalitatea sa combinarea obiectului analitic dintre subiecţii existenţi în Relaţiile Internaţionale. Punctul forte în afirmaţiile sale o constituie faptul că istoria. 65 . cum ar fi cel social – istoric şi cel euristic. 1918-1945 şi 1945-1960.. legalitatea funcţionării sistemelor internaţionale. se axează pe interacţiunile real-existente din cadrul relaţiilor internaţionale. 5. cel euristic. natura sistemului internaţional. Acest procedeu combinatoriu este preluat. criteriul informatizării. Ligile de bază a sistemului. Sub acest aspect. 1822-1848. După părerea teoreticianului B. Sub alt aspect el reprezintă importanţa de bază ca actor. de către sociologul relaţiilor internaţionale. Perioada apariţiei şi consolidării regimului suveranităţii statale – 1648-1789.n. Ca doctrinar de bază poate fi socotit Robert Rouscrence. În conformitate cu acest procedeu. 1848-1871. care corespund următoarelor perioade istorice: 1740-1789. În cadrul teoriei relaţiilor internaţionale se disting trei procedee de definire a sistemelor internaţionale: Tradiţional – istoric. procedeul de faţă dispune de un şir de avantaje. regulile de clasificare a actorilor. 1789-1814. Sistemul erarhic – ceea ce reprezintă în sine existenţa statului mondial. Era supremaţiei religioase – 1559-1648. adică cea a procedeului euristic de către Unţingeru J. al cincelea procedeu. precum şi nu este posibilă constituirea unui model abstract al unui sistem după un exemplu din trecut. fiin net-explicit în comparaţie cu abordarea lui Morton Kaplan. interacţiunea cărora depinde nu atît de voinţă ci de natura proprie sistemului. ca practică irevocabilă a evenimentelor trecutului nu se repetă niciodată. contribuie la găsirea corelaţiei între interacţiunea elementelor. criteriul posibilităţilor. Empiric. Era ascensiunii ideologice – 1914-1974. cum sunt organizaţiile internaţionale. esenţă şi particularităţi. Sistemul de veto unic – în conformitate cu care fiece actor este în stare să blocheze funcţionarea normală a sistemului prin utilizarea de aşa tactici ca şantajul. precum şi actorii universali. Conceptul de sistemă se foloseşte pe larg de către reprezentanţii diferitor direcţii teoretice şi şcoli în ştiinţa despre Relaţiile Internaţionale.e. 3. corelaţia cărora determină. ajută la determinarea regulilor a astfel de interacţiuni sau altfel spus. Korani. Sistemul balanţei de forţe – este caracterizat prin multipolaritate. momentul unde statele naţionale îşi perd consistenţa. Considerarea procedeului euristic ca unul de bază în studierea sistemelor internaţionale. Astfel el distinge cinci aspecte de bază: 1. 18141822. Întrucît principalele unităţi politice de colaborare însistema internaţională pentru Aron sunt statele. Ultimul.e. care menţin relaţiile politice regulate şi care pot fi implicate în războiul comun. în mare parte. Avantajele noţiunii de sistem constau în ceea că ea dă posibilitate să prezinte obiectul cercetării în unitate şi integritate şi respectiv. sistema internaţională constă din unităţi politice. Menţionînd aspectele de bază în ceea ce priveşte esenţa şi natura sistemelor internaţionale. englezul Luard E. Sistemul internaţional: noţiune. El deosebeşte şapte sisteme istorice internaţionale. Morton Kaplan prezintă cauzele de bază în ascensiunea sau decăderea unor sau altor sisteme. regulile de transformare a sistemului. putem prezenta modelul clasic de stratificare a sistemelor internaţionale. Din punctul de vedere al lui Raimond Aron. 2. componentele căruia ele le reprezintă. 4. reprezentînd doar simple unităţi teritoriale. Sistemul poliselor greceşti (oraşelor-state) – 510-338 î. Epoca dinastiilor europene – 1300-1559. Această structură este alcătuită din şase elemente: 1. el deosebeşte nouă siteme consecutive. ca ulterior să-i fie dată o denumire. Sistemul bipolar dur – reprezintă aceeaşi situaţie ca şi în cazul precedent. reprezintă tranşarea comună a două modalităţi enunţate anterior.32. în esenţa sa. după cum urmează: Sistemul antic chinezesc – 771-221 î. elaborat de Morton Kaplan.n. Social – istoric. pe cea a organizaţiei internaţionale. Euristic. determinarea de sistem internaţional este utilizată pentru prezentarea relaţiilor diplomatice dintre diferite state în cadrul unei sau altei perioade iostorice. Epoca naţionalismului – 1789-1914. 1888-1918. În conformitate cu acasta. Ca doctrinar de bază în valorificarea procedeului social – istoric este considerat Raimond Aron. Sistemul universal – ca tip el practic corespunde federaţiei. adică existenţa a cinci mari puteri mondiale. Combinat. Sistemul bipolar rigid – reprezintă în sine preponderenţa a doi actori ai relaţiilor internaţionale cum sun statele şi uniuni de state. cu o singură excepţie – ambele blocuri sunt organizate strict din punct de vedere erarhic. îl reprezintă faptul că acest procedeu a fost preluat din punct de vedere al teoretizării de către Morton Kaplan.

66 .

33.

Mediul sistemului internaţional. Problema tipologizării mediului sistemului internaţional.

Vorbind despre mediul sistemului Relaţiilor Internaţionale, vom spune că conceptul de mediu reprezintă unul dintre noţiunile fundamentale analizei sistemice. Ea are un rol semnificativ, şi anume din punct de vedere metodologic, acesata explicîndu-se prin faptul că ajută la înţelegerea funcţionării unui system precum şi marchează etapele de bază în evoluţia acestor din urmă sisteme internaţionale. David Iston încă în anii 50 ai sec. XX a atras atenţia asupra faptului că sistemul politic imprimă o influenţă a anumitor factori de ordin extern, ce vin de la societate care acţionează asupra ei sub formă de cerinţe şi susţinere, asigurînd în acest context o funcţionare neîntreruptă. Deci, în sensul cel mai general, după cum afirmă Ţîgancov, prin mediul sistemului relaţiilor internaţionale înţelegem tot ceea ce îl înconjoară. În acest context vom deosebi mediul social şi mediul extrasocial. În acest cadru de idei se mai distinge şi aspectul tehnic al mediului care este influenţat de anumite schimbări ce intervin în partea tehnică a societăţii. Prin mediu extrasocial vom înţelege totalitatea lucrurilor ce înconjoară un sistem dat, şi care îi conferă anumite restricţii şi particularităţi. Aici vom distinge: • Clima; • Relieful; • Frontierele; • Bogăţiile subpămîntene. Aceste din urmă menţiuni influenţează în cel mai direct mod interacţiunea dintre statele, componente ale acestui sistem, precum şi exercită o influenţă decisivă asupra altori actori, părţi componente ale sistemului. Uneori, influenţa exercitată de aceşti factori este foarte mare, uneori chiar şi determinată: aceasta fiind specific societăţilor, atît la începutul evoluţiei lor cît şi în perioada actuală – perioadă ce vizează acutizarea problemelor ecologice. Vorbind despre mediul intern, vom spune că el reprezintă totalitatea impunerilor, ce sun îndreptate la adresa sistemului de către elementele sale componente: după cum îmbolnăvirea sau deteriorarea unui organ poate duce la moartea a tot organismul; după cum degradarea puterii executive sau puterii legislative poate duce la crearea unei dezbalanţe sau a unei crize în cadrul sistemului politic.

67

34. 35.

Schemele conceptuale de cercetare şi mecanismul funcţionării sistemului internaţional în construcţiile teoretice ale lui M. Kaplan. Esenţa şi particularităţile sistemului internaţional în viziunea lui R. Rossencrance.

Conceptul de sistemă se foloseşte pe larg de către reprezentanţii diferitor direcţii teoretice şi şcoli în ştiinţa despre Relaţiile Internaţionale. Avantajele noţiunii de sistem constau în ceea că ea dă posibilitate să prezinte obiectul cercetării în unitate şi integritate şi respectiv, contribuie la găsirea corelaţiei între interacţiunea elementelor, ajută la determinarea regulilor a astfel de interacţiuni sau altfel spus, legalitatea funcţionării sistemelor internaţionale. Din punctul de vedere al lui Raimond Aron, sistema internaţională constă din unităţi politice, care menţin relaţiile politice regulate şi care pot fi implicate în războiul comun. Întrucît principalele unităţi politice de colaborare însistema internaţională pentru Aron sunt statele, atunci ele primele vor fi atrase într-un conflict global. Sistemele internaţionale reprezintă în totalitatea sa combinarea obiectului analitic dintre subiecţii existenţi în Relaţiile Internaţionale, corelaţia cărora determină, în mare parte, natura sistemului internaţional. În cadrul teoriei relaţiilor internaţionale se disting trei procedee de definire a sistemelor internaţionale: Tradiţional – istoric; Social – istoric; Euristic; Combinat; Empiric. În cadrul procedeului tradiţional – istoric, determinarea de sistem internaţional este utilizată pentru prezentarea relaţiilor diplomatice dintre diferite state în cadrul unei sau altei perioade iostorice. Ca doctrinar de bază în valorificarea procedeului social – istoric este considerat Raimond Aron. Punctul forte în afirmaţiile sale o constituie faptul că istoria, ca practică irevocabilă a evenimentelor trecutului nu se repetă niciodată, precum şi nu este posibilă constituirea unui model abstract al unui sistem după un exemplu din trecut. Considerarea procedeului euristic ca unul de bază în studierea sistemelor internaţionale, îl reprezintă faptul că acest procedeu a fost preluat din punct de vedere al teoretizării de către Morton Kaplan, ca ulterior să-i fie dată o denumire, adică cea a procedeului euristic de către Unţingeru J. În conformitate cu acest procedeu, Morton Kaplan prezintă cauzele de bază în ascensiunea sau decăderea unor sau altor sisteme. Astfel el distinge cinci aspecte de bază: 2. Ligile de bază a sistemului; regulile de transformare a sistemului; regulile de clasificare a actorilor; criteriul posibilităţilor; criteriul informatizării. Sub acest aspect, aceste reguli coordonează relaţiile dintre actori, interacţiunea cărora depinde nu atît de voinţă ci de natura proprie sistemului, componentele căruia ele le reprezintă. Procedeul combinat, în esenţa sa, reprezintă tranşarea comună a două modalităţi enunţate anterior, cum ar fi cel social – istoric şi cel euristic. Ca doctrinar de bază poate fi socotit Robert Rouscrence. În conformitate cu acasta, el deosebeşte nouă siteme consecutive, care corespund următoarelor perioade istorice: 1740-1789, 1789-1814, 18141822, 1822-1848, 1848-1871, 1871-1888, 1888-1918, 1918-1945 şi 1945-1960. Acest procedeu combinatoriu este preluat, în materie investigaţională, de către sociologul relaţiilor internaţionale, englezul Luard E. El deosebeşte şapte sisteme istorice internaţionale, după cum urmează: Sistemul antic chinezesc – 771-221 î.e.n.; Sistemul poliselor greceşti (oraşelor-state) – 510-338 î.e.n; Epoca dinastiilor europene – 1300-1559; Era supremaţiei religioase – 1559-1648; Perioada apariţiei şi consolidării regimului suveranităţii statale – 1648-1789; Epoca naţionalismului – 1789-1914; Era ascensiunii ideologice – 1914-1974. După părerea teoreticianului B. Korani, procedeul de faţă dispune de un şir de avantaje, fiin net-explicit în comparaţie cu abordarea lui Morton Kaplan. Ultimul, al cincelea procedeu, cel euristic, se axează pe interacţiunile real-existente din cadrul relaţiilor internaţionale. Menţionînd aspectele de bază în ceea ce priveşte esenţa şi natura sistemelor internaţionale, putem prezenta modelul clasic de stratificare a sistemelor internaţionale, elaborat de Morton Kaplan. Această structură este alcătuită din şase elemente: 6. Sistemul de veto unic – în conformitate cu care fiece actor este în stare să blocheze funcţionarea normală a sistemului prin utilizarea de aşa tactici ca şantajul. 7. Sistemul balanţei de forţe – este caracterizat prin multipolaritate, adică existenţa a cinci mari puteri mondiale. 8. Sistemul bipolar rigid – reprezintă în sine preponderenţa a doi actori ai relaţiilor internaţionale cum sun statele şi uniuni de state, precum şi actorii universali, cum sunt organizaţiile internaţionale. 9. Sistemul bipolar dur – reprezintă aceeaşi situaţie ca şi în cazul precedent, cu o singură excepţie – ambele blocuri sunt organizate strict din punct de vedere erarhic. 10. Sistemul universal – ca tip el practic corespunde federaţiei. Sub alt aspect el reprezintă importanţa de bază ca actor, pe cea a organizaţiei internaţionale. 68

11. Sistemul erarhic – ceea ce reprezintă în sine existenţa statului mondial, momentul unde statele naţionale îşi perd consistenţa, reprezentînd doar simple unităţi teritoriale.

69

rezultând din interacţiunea raporturilor politice. Resursele. într-o preocupare pentru unele zone ale configuraţiei politice internaţionale. sunt utilizate de către state pentru asigurarea securităţii lor sau pentru o expansiune externă. Prin activitate sa Raimond Aron a adus un aport considerabil la cercetarea esenţei ştiinţei relaţiilor internaţionale precum şi la definirea şi calificarea sistemului internaţional.36. ca practică irevocabilă a evenimentelor trecutului nu se repetă niciodată. În cadrul teoriei relaţiilor internaţionale ca doctrinar de bază în valorificarea procedeului social – istoric este considerat Raimond Aron. Pentru Raymond Aron. din punct de vedere geopolitic. luând în considerare atât modul de viaţă al populaţiei. adică oamenii. Geopolitica îmbină schematizarea geografică a relaţiilor diplomatice şi strategice cu analiza economică şi geografică a resurselor şi cu interpretarea poziţiilor diplomatice. În continuare Raimond Aron justifică trei forme de identificare a sistemului internaţional: Configurarea coraportului de forţe. ca componenţi de bază ai sistemului. Bazele conceptuale şi mecanismul funcţionării sistemului internaţional în concepţiile lui R. militare ale statelor. cât şi caracterul mediului înconjurător. armamentul. Aron. Hegemonia sau eterogenitatea componentelor sistemului. forţele de producţie. precum şi nu este posibilă constituirea unui model abstract al unui sistem după un exemplu din trecut. de premisele oferite de localizarea unui stat într-un anumit punct al suprafeţei pământului. sistema internaţională constă din unităţi politice. raporturi facilitate sau îngreunate de situaţia geopolitică. economice. Punctul forte în afirmaţiile sale o constituie faptul că istoria. politica externă. Ierarhia actorilor internaţionali. este o modalitate de a folosi anumite mijloace în scopul realizării obiectivelor preconizate. din punctul de vedere al lui Raimond Aron. 70 . Astfel. care menţin relaţiile politice regulate şi care pot fi implicate în războiul comun. atunci ele primele vor fi atrase într-un conflict global. mai apropiate sau mai îndepărtate. Butuli prelungeşte gîndul lui Aron spunînd că poziţia geopolitică îşi găseşte expresie într-o orientare determinată a relaţiilor externe pe anumite „axe de interes" geopolitic. Întrucît principalele unităţi politice de colaborare însistema internaţională pentru Aron sunt statele.

şi Spania şi Sfântul Imperiu Roman. statul a dominat politica globală mai bine de 30 de ani. La 26 octombrie 1648 Ferdinand al II-lea. sau a regelui Suediei.37. fapt demonstrat de exemplu în 1790. o redutabilă ameninţare la adresa păcii europene. Apărut în Europa de Vest din ruinele sistemului feudal. Cristian al IV-lea. decât pe ideea de pace. înfruntarea dintre catolici şi protestanţi fiind. deoarece războiul între Franţa şi Spania continuă. Tratatele Westfalice sunt urmarea Războiului de 30 de ani (1618-1648). Suedia şi Franţa au câştigat importante teritorii. în privinţa unirii lor cu Franţa. În cele din urmă Spania este învinsă la 20 august 1648. obligaţii. Ostilităţile au început o dată cu alungarea Electorului protestant al Palatinului. Acest concept al statului suveran era o delimitare fundamentală faţă de situaţiile când 71 . care a sprijinit proiectul lui Ferdinand al II-lea. de asemenea. Dintre principalele cauze ale începutului războiului amintim: nerespectarea clauzelor Păcii de la Augsburg (1555). A fost recunoscută suveranitatea statelor germanice. Cauzele războiului sunt în principal religioase şi reprezintă urmarea firească a unui veac de ură religioasă. apelează la aceste Tratate. chiar dacă sunt semnate mai mult pe fondul epuizării popoarelor. Aceste tensiuni au avut drept declanşator persona-lităţile ambiţioase ale unor conducători ca Ferdinand al II-lea. După aceea armatele habsburgilor au întreprins o campanie în părţile protestante ale Germaniei până la Marea Baltică. În 1635. cea a Olandei şi a Confederaţiei Helvetice. făcându-se un pas important către toleranţa religioasă. considera această vecinătate ca fiind periculoasă şi a atacat armata habsburgilor. Urmarea Tratatelor Westfalice a fost slăbirea puterii habsburgilor şi o oarecare linişte şi echilibru în Europa Centrală. dar a fost înfrânt. Supremaţia statului este legată de Pacea de la Westfalia din 1648 care a pus capăt Războiului de 30 de ani şi a dus la crearea unui sistem de entităţi suverane care a respins subordonarea faţă de autoritatea politică a Papei şi a Bisericii Romano-Catolice. Geneza şi afirmarea în continuare a securităţii în relaţiile interstatale la începutul perioadei moderne. Vechiul sistem al acceptării autorităţii papale asupra principatelor europene a fost înlăturat şi un nou sistem de entităţi definite geografic şi bazate pe autoguvernarea politică a apărut. urmarea fiind în 1791 când Adunarea Naţională a Franţei hotărăşte să-i consulte pe locuitorii ţinuturilor Venaissin şi Avignon. Principalii participanţi au fost Franţa şi Suedia. preocupat să extindă dominaţia suedeză în Europa de Nord şi să apere luteranismul. în jurul anului 1600. dar nu aduc totuşi pacea generală în Europa. când principii germani. Gustav Adolf. aşa că singurul lucru pe care l-a reuşit a fost zdrobirea puterii habsburgilor. cărora li se recunoaşte independenţa şi li se acordă privilegii economice şi avantaje teritoriale. german şi catolic. prejudiciaţi de posesiuni în Alsacia de către Franţa. Gustav Adolf. iar în Europa de Nord problemele nu au fost rezolvate. suveranitate. Suveranitatea – constituia punctul de vedere internaţional acceptat. un catolic intransigent. care vroia să facă din Suedia centrul unui mare imperiu nordic. apariţia în anii 1608-1609 a unor ligi înarmate: Uniunea Evanghelică (protestantă) şi Sfânta Ligă (catolică). Pacea de la Westfalia reprezintă un triumf al politicii duse de cardinalul Richelieu. pe de altă parte. Tratatele Westfalice au început între beligeranţi încă din 1634. Regele protestant al Danemarcei. dar este ucis într-una dintre ele. Acesta a atacat armatele catolice ale habsburgilor pe care le-a înfrânt în câteva bătălii.Trăsăturile caracteristice ale sistemului balanţei de forţe din sec. Filip al II-lea al Spaniei fiind tot reprezentant al Casei de Austria. potrivit căruia nu există nici o autoritate superioară statului. A marcat. În 1630 intră în scenă regele protestant al Suediei. XVII-XVIII. pe de o parte. sfârşitul războaielor religioase. Legitimitatea – consemna faptul că toate statele aveau dreptul la existenţă şi că autoritatea regelui în ţara sa era supremă şi de drept a lui. Spania a semnat o pace separată cu Pro-vinciile Unite în ianuarie 1648. dar s-au desfăşurat cu încetineală. Dreptul Internaţional rezultat în urma Tratatului de la Westfalia avea în centrul său conceptele de: legitimitate. Tratatele Westfalice rămân însă un exemplu important de încercare de realizare a păcii europene. semnează pacea cu Franţa şi Suedia. uns ca rege în Boemia de către Ferdinand al II-lea şi alipirea Boemiei la Casa Catolică de Bavaria. care avea ca obiectiv eliminarea protestantismului şi transformarea imperiului germanic într-un singur stat centralizat. reprezentantul habsburgilor. câteva săptămâni mai târziu se semnează Pacea Westfalică. şi deciziile luate în cadrul lor rămân destulă vreme valabile. Pacea de la Westfalia a marcat sfârşitul Sfântului Imperiu Roman şi a dus la inaugurarea unui sistem internaţional de state. Franţa chiar devenind putere europeană dominantă. Franţa declară război Spaniei.

reguli de urmat în caz de declarare de război. chiar şi sensul conceptului de „stat“ având înţelesuri diferite. reguli referitoare la instituirea de relaţii diplomatice şi la tratamentul aplicat reprezentanţilor altor state. reguli stabilite pentru procesul de recunoaştere a legitimităţii statelor. a conducătorilor şi a integrităţii teritoriale a statelor. Statele aveau anumite obligaţii. Conceptele de legitimitate. astfel suveranitatea confirma superioritatea statului şi respingerea controlului extern asupra acestuia. 72 . nu mai sunt universal acceptate sau nu mai sunt recunoscute ca având o relevanţă semnificativă la începutul mileniului trei. pe care se bazează pacea de la Westfalia. reguli referitoare la aderarea la tratate şi alianţe.conducătorii Sfântului Imperiu Roman erau nevoiţi să se supună dictatelor papale. suveranitate şi obligaţie.

Maria Theresa. Trăsăturile caracteristice ale sistemuli politic al ordinii internaţinale post-westphalice 1648-1789. cealalta era lupta pentru putere dintre Franta şi conducatorii habsburgi din Spania şi Austria. impşrateasa Elisabeta a Rusiei. Caracterul razboiului se schimba Dupa tereinarea razboiului şi moartea lui Ludovic al XIV-lea. in ianuarie 1762 a murit vechiul sau duşman. Se părea că acesta reuşise. invadandu-i tara şi pretinzandu. Frederick a jucat un rol putin semnificativ in lupta de proportii ce se intetise intre francezi. Ludovic a luptat in razboiul pentru succesiune in Spania pentru ca dinastia sa. profesionale şi cu o disciplina exemplara. Prusia. În secolele XVI şi XVII. in care a obtinut victorii stralucite. in 1715. insa a mai trait doar cateva luni. Cateva rnzboaie minore au avut loc intre 1718-1740. Resentimentele imparatesei erau indreptate acum mai ales impotriva lui Frederick. care să-i permită Fiicei sale. ci de a obtine o provincie sau de a largi sfera de influenta a unei dinastii. politica europeana se confrunta cu doua probleme. Izbucnirea Razboiului de 30 de Ani a facut ca imparatul habsburg al sfantului Imperiu Roman sa nu exercite o autoritate deplina in Germania.38. cu exceptia Sileziei. dar s-a confruntat cu situatii copleşitoare. care in 1761 l-au adus la disperare. Cele mai multe razboaie aveau scopuri limitate nu de inlaturare a unui conducator sau a doctrinei acestuia. Conştientizand pericolul. Urmaş ul ei. zelul religios a transformat confruntarile ca Razboiul de 30 de Ani (1618. fiind recunoscut1 ca regat in 1701. iar imperiul a fost in cele din urma dezbinat. să moştenească Toate dominioanele habsburgice. care nu coincideau intotdeauna cu ale Frantei. Expansiunea franceza În secolul XVII situatia se arata favorabila pentru Franta. acesta era lipsit de scrupule. Carol al VI-lea. a murit fărn să lase in urmă un moştenitor . insă după moartea sa au apărut multi pretendenti la tron. Aceasta domolire a tensiunii. aflate anterior sub dominatie spaniola. Deşi Austria a preluat controlul asupra Tarilor de Jos. care fusese o mare putere pana la sfarşitul Marelui Razboi Nordic (1700-21). Carol al VI-lea se strnduise să obtină o intelegere internatională. impăratul Sfantului Imperiu roman. iar curand dupa aceea. Frederick a lovit primul. Petru al III-lea. in urma rşzboiului. sa poata moşteni tronul Spaniei şi imperiul spaniol. Frederick al II-lea al Prusiei.1648) in conflicte salbatice şi devastatoare. titlul imperial a rnmas in familie. fiind transmis copiilor Mariei Theresa. care i-a deterrninat pe austrieci sa negocieze "Revolutia Diplornatica". Maria Theresa a pşstrat toate pşminturile habsburgice. Una era conflictul religios dintre catolici şi protestanti. cucerind Saxonia intr-o campanie fulgeratoare.i marea provincie austriac1 Silezia. numită Sanctiunea Pragmatică. Sub conducerea Regelui Soare -Ludovic al XIV-lea (1643-1715) -expansiunea franceza a devenit atat de amenintatoare incat aproape intreaga Europa s-a unit impotriva acesteia. Armatele erau mici. in 1740. Spania habsburgica a fost lnfranta şi a inceput sa decada. o alianta cu Franta care a pus capat unei rivalitati de secole. un burbon a devenit rege al Spaniei. dar care se implicase putin in alte probleme europene. Apoi. nu fusese mentionat In Sanctiunea Pragmatic1. Prusia avea O armat1 eficient1 alc1tuit1 de Frederic William I (1713-40). iar aparitia noilor puteri -Marea Britanie. Prima persoan1 care a actionat. insa nu a avut succes deplin. spanioli şi bavarezi de a parte şi austrieci şi britanici de cealaltş. 73 . facand dificila dominatia unei puteri asupra celorlalte.i promova interesele. astfel incat Frederic al II-lea a putut profita de problemele Mariei Theresa. Din coalitia anti-prusaca faceau parte şi Saxonia şi Rusia. printre care şi Carol Albert de Bavaria. cea a burbonilor. cunoscut mai tarziu ca Frederic cel Mare. urmate de anurnite schimbări teritoriale in Italia. a schimbat caracterul razboiului şi al diplomatiei. De asemenea. Între 1701-1714. De vreme ce sotul ei a fast numit impşrat al Sfintului imperiu roman. şi avea o pozitie ferma in Italia. a devenit putemic1 datorit1 conduc1torilor ei competenti. Conducerea burbona din Spania i. sustinut de Franta. A urmat Razboiul de şapte Ani (1756-63). Frederick era un geniu militar care a obtinut multe victorii in fata unor armate foarte numeroase. Deşi cauzele politice şi religioase se intretaiau uneori. Dupş ce a dat prima loviturş in Rşzboiul pentru Succesiune din Austria (1740-48). asociata cu disparitia fanatismului religios din politica intemationala. Frederic cel Mare De ani de zile. Doar norocul l-a salvat. situatia in Europa s-a ame1iorat. il admira pe Frederick şi i s-a alaturat. Rivalitatea dintre burboni şi habsburgi a devenit mai putin acerba.. in trecut electoratul de Brandenburg. Rusia şI Prusia -a rupt vechile aliante. incepind şi abandonind rnzboaiele cind ii convenea lui. Deşi un stat mic.

a fost semnat. precum şi Regatul Lombardo-Veneţian. Particularităţile modelului securităţii internaţionale în perioada “Concertului European”. Imediat după înfrângerea lui Napoleon la Waterloo (18 iunie 1815). • Imperiul Habsburgic continuă să domine ţările dunărene. Esenţa şi particularităţile sistemului Wienez (1815-1871). la 26 septembrie 1815. însemnătatea acestui tratat este deosebită deoarece marchează încercarea Marilor Puteri europene de a înceta conflictele majore. • în Spania şi Regatul celor Două Sicilii se produce restauraţia Bourbon-ilor. avea să fie consemnat de istorie ca fiind „Concertul european“. favorizarea autorităţii tradiţionale. ci a instituit o nouă ordine în care Europa era sub controlul unui ansamblu de patru puteri. aşa cum a fost numit Congresul. fiind doar un îndemn la sprijin reciproc bazat pe dogmele creştine de iubire de oameni şi existenţa unui singur Dumnezeu pentru toate popoarele. „Concertul european“ a asigurat o pace îndelungată pe continent. minstrul extern al Franţei. conservatoare şi clericale. Congresul de la Viena din 1814-1815 reprezintă o noutate absolută. iar legitimismul era o teorie monarhică ce considera drept principiu fundamental al statului dreptul la tron al dinastiilor legitime şi puterea absolută a acestora. Austria. a cărui operă este „Noua Europă“. Tratatul „Sfintei Alianţe“. respectiv Marea Britanie. adică forţele feudale. Insulele Ionice. la originea căruia se află ţarul Alexandru I şi care îi reuneşte pe habsburgul Francisc I. acea „peşteră de unde suflă vântul ce răspândeşte moartea asupra corpului social“. Chiar dacă textul „Sfintei Alianţe“ este ambiguu şi nu aduce precizări practice care să asigure prevenirea unui nou conflict european. condusă de o dietă federativă prezidată de Austria. asigurarea stabilităţii şi păcii pe „Continent“. Klemens von Metternich-Winnerburg. Austria şi Rusia. Deciziile cele mai importante luate în cadrul Congresului au fost: • readucerea Franţei la vechile ei frontiere. Din dorinţa de a pregăti mijloacele de constrângere spre a reprima ulterioarele mişcări de protest(iminente în contextul politic creat de "sistemul lui Metternich". dar este şi o încercare de raţionalizare a hărţii Europei şi de organizare a „concertului european“. cel care a reorganizat Europa pe baza unui sistem de tratate. ţarul Alexandru I şi baronul prusac von Stein. Cezlon. Prusia. Prusia. la 9 iunie 1815 a fost semnat Actul final al Congresului de la Viena. • Suedia primeşte Norvegia. Malta. Talleyrand. fiecare în interiorul propriilor graniţe şi în zonele adiacente de interes. • Statele germane (38) vor fi reunite în Confederaţia Germană. statele învingătoare au decis să refacă harta Europei aşa cum arăta ea înainte de Imperiul Napoleonian. Congresul de la Viena nu a ţinut cont de necesitatea independenţei şi autodeterminării statelor europene. Restauraţia consta în readucerea pe tron a dinastiilor care fuseseră îndepărtate în urma unor revoluţii sau a altor evenimente cu rezonanţă. Congresul de la Viena a deschis o nouă eră în istoria „Continentului“ prin care s-a pus capăt ultimei încercări a Franţei de a-şi impune hegemonia asupra Europei Din punct de vedere al securităţii europene. • Rusia îşi păstrează Finlanda şi Basarabia şi controlează direct un regat autonom al Poloniei. După lungi tratative. Şedinţele oficiale au început la 1 noiembrie 1914. cel care avea să transfome Prusia într-o mare putere europeană. Preocupările majore au fost : realizarea unui echilibru al relaţiilor de forţe între state.39. adică a sferelor de influenţă în accepţiunea modernă a sintagmei. primeşte Colonia Capului. având rolul de a asigura menţinerea echilibrului de forţe în Europa şi pe acest fond. Pe lângă tratatul cu aer mistic al ţarului Alexandru I. Metternich. Rusia şi Anglia ce ignorau condiţiile istorice şi geografice ale popoarelor. • Regatul Ţărilor de Jos reuneşte Provinciile Unite şi Ţările de Jos Austriece şi trebuie să constituie o barieră utilă împotriva deşteptării dorinţelor franceze de expansiune. fără pretenţii coloniale. fiind purtate între cancelarul Austriei. Fără a încheia un tratat formal. Cuvintele cheie ale Congresului au fost "restauraţie" şi "legitimism". constituindu-se într-o primă încercare a unui organism politic de securitate. care se întemeiază pe marile principii ale legitimităţii. obligaţia de a plăti despăgubiri de război şi de a primi trupele străine ce aveau să staţioneze pe teritoriul ei. un rol practic foarte important l-a avut cancelarul Austriei. • Anglia. ca urmare a sprijinului acordat alianţelor antinapoleoniene. • Elveţiei i se recunosc independenţa şi neutralitatea veşnică. • Regatul Prusiei câştigă la vest Westfalia şi Renania şi devine unul dintre membrii cei mai importanţi ai Confederaţiei Germane. Consensul marilor puteri. pe Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei şi al Regatului Unit. prin instituţia Congresului. lordul Castlereagh al Angliei. religioase. de tradiţii ale teritoriilor pe care şi le împărţeau. fără a ţine seama de particularităţile lingvistice. Marile puteri victorioase îşi arogă dreptul de a interveni pentru menţinerea pseudoechilibrului european realizat la Viena şi să ţină sub observaţie Franţa. marile puteri europene au ajuns la un consens în sensul de a-şi respecta reciproc interesele. a ţinut sub control măsurile de eliberare a popoarelor din componenţa marilor imperii şi a 74 .

avut un rol esenţial în înăbuşirea revoluţiilor de la 1848. Eficienţa deciziilor şi tratatelor semnate în cadrul Congresului de la Viena în ceea ce priveşte conflictele majore la nivel european este demonstrată de faptul că până la conflagraţia mondială din 1914. mai ales în Europa de Est. 75 . secolul al XIX-lea este o perioadă de pace europeană. cele câteva conflicte apărute între state având un caracter limitat.

în mare. a fost primul sistem mondial deliberat de regim de securitate. • Sistemul nu a pus la îndoială suveranitatea deplină a statelor. echilibrul puterii. Aşadar. echilibrul puterii din Europa de după războaiele napoleoniene. sistemul concertelor a luat naştere din deliberările Congresului de la Viena din 1814-15. Echilibrul puterii era acum monitorizat. • În ciuda marilor diferenţe ideologice dintre Puteri – cele 3 Puteri orientale erau conservatoare şi contrarevoluţionare. şi de aceea era nevoie de acţiuni concertate pentru a se evita acest pericol. iar statele occidentale erau mai liberale in gandire – impărtăseau părerea cu privire la nevoia de a se menţine “dreptul public al Europei” şi de a se stabili un cod de comportament internaţional. 76 . principiul conform căruia puterea trebuie să fie distribuită în mod egal. Uneori şi statele mici au fost consultate. sistemul concertelor a fost o inovaţie în relaţiile diplomatice. • Şedinţele s-au limitat numai la Marile Puteri. sistemul rămînea inactiv. Cu toate acestea. Unitatea de scopuri pe care a realizat-o este impresionantă şi unii comentatori au numit-o “o revoluţie in istoria diplomaţiei”. ci numai să-l ţină sub control. El se referă la un sistem ad-hoc de conferinţe ţinute de Marile Puteri pentru a rezolva crizele diplomatice din Europa dintre 18151878. principiul creşterii egale a Marilor Puteri. dată fiind marea varietate de sensuri a conceptului reprezintă: o distribuţie egală a puterii. astfel încît dacă erau afectate interese naţionale vitale. Concertul s-a întîlnit sporadic pe parcursul secolului al XIX-lea. Au existat mai mulţi factori care au contribuit la funcţionarea “cu succes”: • La sfîrşitul războaielor napoleoniene a existat o distribuţie rezonabilă a puterii. o tendinţă inerentă a politicii internaţionale de a produce o distribuţie egală a puterii. cărora li s-au adăugat mai tarziu Italia şi Turcia – erau considerate. Din toate aceste motive. Franţa. Accentul pus pe unitatea Marilor Puteri a consolidat concepţia referitoare la Marile Puteri europene ca grup aparte cu răspunderi şi privilegii speciale. În acest sens. Prusia. În contextul de mai sus. • Exista convingerea comună că politica echilibrului necontrolat al puterii a dus la mari confruntări de forţe. scopul lui a fost în mod clar managerial – să controleze. egale în privinţa capacităţii militare şi a importanţei diplomatice. nu a fost un succes necontestat şi în acest sens este important să fie deosebit de epoca Congresului.40. A fost preferată regula unanimităţii. • Nu a fost un vehicul al reformei. îndrumat şi controlat şi exista părerea unanim acceptată că Marile Puteri au dreptul si responsabilitatea de a-si impune voinţa colectivă în cadrul sistemului de state european. Rusia. Austria. chiar dacă sistemul concertelor ca atare s-a încheiat odată cu Războiul Crimeii. etc. Membrii acestui club al Marilor Puteri – Marea Britanie. • Nu a încercat să elimine conflictul. • Colaborarea Marilor Puteri în înfrangerea Franţei napoleoniene a avut drept efect menţinerea unui front unificat după ce perioada de conflict s-a încheiat. cu scopul concret de a rezolva problemele litigioase care ameninţau stabilitatea Marilor Puteri. scopul lui a fost să conducă şi să menţină status quo-ul. În continuare vom menţiona că acordul de la Viena şi conceptul de diplomaţie a conferinţelor pe care l-a inaugurat au reprezentat baza conduitei internaţionale pe tot parcursul secolului al XIX-lea. Sistemul politic al ordinii internaţionale din perioada 1815-1878. Deşi nu a avut o structură oficială instituţională. prin consultări reciproce. dar niciodată pe bază de egalitate. A doua şi a treia încercare de refacere şi conducere a ordinii internaţionale din 1919-20 şi mai apoi 1945-46 datorează foarte mult eforturilor de pionierat ale grupului din 1815. Această practică a acordării unui statut special Marilor Puteri va reapare atat la Liga Naţiunilor cît şi la ONU.

pana la declansarea Marelui Razboi. fiindca intrase in conflict cu Franta pe motive coloniale asupra Tunisiei din Africa de Nord. Evenimentele se precipita. si sa lupte cu Germania si Austro-Ungaria. aceasta incepe sa se destrame. Aceasta alianta. hostila chiar. devenind aliati. 1890 . Dar. 1878 .Fata de aceasta situatie. Bismarck observa posibilitatea unei aliante cu Austro-Ungaria si Rusia. Astfel Rusia era ingrijorata de faptul ca intarirea legaturii Germano-AustroUngare. devine o dominantã putere europeanã. a media disputa dintre ei. tinea un ochiu direct asupra Frantei. 1873 . Evoluţia sistemului internaţional de la 1878 pînă la începutul primului război mondial. Vedem deci. Imediatul impact al acestor rezolutii a fost. asupra influientei acestora in Balcani. Agrementul lor era de a se consulta impreuna in orice problema internationala importanta.Raspunsul Rusiei fu prompt. Referitor la Anglia. Prima schimbare consta in faptul ca acum Germania fu aceea care refuza Rusiei reinoirea Tratatului de Reasigurare. Germania unitã. daca vor fi atacate de Rusia. La acest Congres se mai stabilesc doua aspecte teritoriale. Aceasta idee a “kaiserului” a pornit din faptul ca Rusia si Britania fiind ostile. il aduse in cancelaria germana pe. Adica. stabilind acea Conferinta din 1878. printul Otto von Bismarck. Deci diplomatia externã a lui Bismarck se orienta spre aceste directii. daca una din ele vor pleca la razboi cu a patra putere europeana. va merge ca o piatra unghiulara in diplomatia germana. Austro-Ungaria si Rusia. iar izolarea diplomaticã a Frantei va fi o necesitate pentru a-si asigura pacea. Fiecare dintre parteneri se angajau la neutralitate. se retrage din diplomatia germana. Otto von Bismarck.A doua semnare a “Ligii celor trei Imparati” Rusia nu sta prea mult distantata de Germania. 1879 .In Ianuarie 1894. era inafara oricarei asteptari la acea vreme. Partile se angajau sa se ajute una pe alta.41. care urcase acum pe tronul Germaniei. si de a sta in neutralitate in cazul ca una va fi atacata de a patra natiune. Rusia cere reinoirea aliantei. Bismarck invita si negociaza idea unei Ligi. Asadar. prin punctele de tratat al aliantei. la care Bismarck si Austro. Aceasta insemna de fapt restabilirea aliantei. ca urmare a neintelegerilor dintre acesta si William al II-lea (Kaiserul Wilhem al II-lea). “Liga celor trei Imparati”. o punea intr-un grup de trei puteri. Aceasta miscare o face Italia. accepta sa intre in razboi daca Franta va ataca Germania.Ungaria raspund si accepta. daca aceasta va fi atacata de Franta. Aici. si lasa Franta intr-o izolare diplomatica. ar putea apropia Anglia de Germania. si la care in 1873. Cancelarul german. Asa o alianta o ferea de atac dinspre est. semnaland un viitor nu prea pasnic. Austro-Ungaria si Rusia. General Count Leo von Caprivi. numita “Liga celor trei imparati”. Neavandul la carma diplomatiei germane pe Bismarck. care de fapt stabilea acea cunoscuta alianta sub denumirea de “Dubla alianta”. iar Bosnia si Hertegovina. Din nou se observa o 77 . In 1882 “Dubla Alianta” dintre Germania si Austro. Lucrurile insa nu se petrecura asa. Bismarck strange legaturilr cu Austro-Ungaria prin un tratat secret.Rãzboiul Franco-Prusac. voind sa-si porneasca diplomatia sa proprie. Germania si Austro-Ungaria se angajau sa intervina in ajutorul Italiei. dintre Rusia si Turcia. îsi dã seama ca e nevoie ca într-o Europã de cinci puteri: Germania. Fenomenul se va manifesta cu fiece ocazie. De mentionat ca la acea vreme. si parasi conferinta indignata. prin includerea Italiei. si sa ramana in neutralitate daca vor fi atacate de alta putere(Franta). daca vor fi atacate de doua ori mai multe puteri. 1881 . avea sa fie cunoscuta in istorie ca: “Dubla Antanta” Intr-alt plan diplomatic. Rusia a fost presata sa predea multe din teritoriile castigate de la Turci. (William I. si tarul Alexandru al II-lea). fiindca aliatul ei posibil nu mai ramasese decat Franta. urmarind alianta Frantei.In acest an. Franz Ioseph.(Franta) Dar problema majora pentru Bismarck in aceste aranggeamente era sa nu cada Germania intre rivalitatea ce exista intre Rusia si Austro-Ungaria. Aceasta alianta de aparare dintre Germania si Austro-Ungaria. Serbia a fost constituita ca stat independent. 1882 .Bismarck gasi de bine. Pentru o Rusie tarista autocratica. Italia nu era considerata ca o putere europeana.Prima miscare in atemptul de asi implini politica de aliante. se si grupara Germania. cum Bismarck prin diplomatia sa externa. Franta umilitã pierde Alsacia si Lorena. se intrevedea ca o indepartare a Rusiei. La fel Italia. 1891 . poate fi impotriva intereselor ei in Balcani. probabil si dintr-un preventiv orgoliu. Deci totul parea favorabil Germaniei sa castige alianta Britaniei. in 1881. Britania. cele doua state ajung la intelegerea ca fiecare sa se consulte la o eventual amenintare a pacii in Europa. realizat de Bismarck. diplomatia lui Bismarck se dovedi din nou eficienta. au fost date in administrarea Austro-Ungariei. Rusia si Franta erau rivale ale Britaniei in problemele coloniale ale acesteea. Franta si Rusia semneaza conventia militara. dar cu urmari negative. observã intentia acesteia de a sta libera fata de aliantele europene. Rusia deveni suspicioasa fata de diplomatia germana. alianta cu Franta republicana. Germania trebuie sã stea într-o alianta de trei puteri. ce se vor lega de lantul evenimentelor ce vor precede cauzele Primului Razboi Mondial. cunoscuta sub denumirea de “Congresul de la Berlin”. ca. puterile europene aproape ca isi dublara efectivele militare. de o significant importanta. De asta s-a sesizat expertul prusac cu ocazia razboiului din 1877. Acesta fiind tanar. 1871 .Ungaria se extinde in Tripla Alianta”. In 1892.Tripla Alianta.

O asemenea intelegere se realizeaza in 1907. intr-un razboi impotriva Frantei. si desigur Rusiei. 1389. Aceasta alianta era de fapt o alianta impotriva Germaniei.Atentatul de la Saraevo. venind cu pretentiile lor nesabuite. intre Anglia si Rusia. Franta apartinea unei aliante de trei mari puteri. Recentele evenimente iar. Se stia ca nici la curtea imperiala. recunostea ca raspunsul Serbiei la ultimatumul respectiv. Kaiserul legat de imboldirea imperialilor Austro-Ungari. fara sa tina cont de pretentiile Serbiei. Izbucnesc cele doua razboaie balcanice in 1912 si 1913. Era o alianta formata mai mult pe principiul apararii. Apoi.Anglia/Rusia. dar si de mandria sa personala. Kaizerul german era tanar. Vesnica dorinta de influienta a Austro-Ungariei. Italia asigura Franta . dar fatalitatea sosi. primind numai in administrare Bosnia si Hertegovina. impinge puterile europene tot mai mult spre conflictul militar. este cunoscuta in istorie ca: “Intelegerea Cordiala”. pe care nu o uita. iar Marele Razboi. Se trimite Serbiei un ultimatum cat mai sever tocmai spre a fi refuzat. Asadar. din 1904. Oricum alegerea acestei zile de 28 iunie. era de fapt inlaturata. a sta prea mult inafara problemelor de pe continent. anexeaza imperiului aceste tinuturi. gasesc ca e cazul de razboi. nesocotind faptul ca pentru Serbia. Serbia pierde independenta sa. din care Germania va iesi cea mai apasata de suferinti. In 28 Iunie. in luptele cu turcii. alianta ce se dovedi ulterior fara temei. Anglia considera ca ar fi dezavantajos pentru ea. era o zi nationala. Perioada dintre anii 1890-1907. promite ca va respecta aliantele. si expansiune in Balcani.Franta/Germania. cand Austro-Ungaria trecand peste dreptul acordat de Congresul din 1878. cele doua intelegeri. pretindeau cu vehementa valabilitatea aliantelor din vremea lui Bismarck. face o vizita imperiala. Fatalitatea veni in 1914 1914 . si pierduse mult prin inlaturarea lui Bismarck de la carma diplomatiei germane. dimpotriva o pastreaza cu toata tristetea ei. cunoscuta ca:”Tripla Antanta”. dar totusi puterile vremii isi tinura capetele treze. domeniu in care britanicii nu acceptau a fi depasiti. astfel apropierea Frantei de diplomatia engleza prinde radacini. prin care se rezolva aceleasi neintelegeri coloniale in Afganistan si Persia. si va participa la razboi. Intr-o negociere secreta din anii 1900-1902. e un semn de pace. asa ca nici jelirea asasinarii lui nu tinu mult. alaturi de Germania. deci. printul Franz Ferdinand. si 1907. Aceasta punere de acord a divergentelor lor coloniale din Africa. nu izbucni inca. fiind de o aroganta suparatoare. Acum. Italia intrase in alianta dintr-o ambitie coloniala ce o puse in conflict cu Franta. formara o noua alianta. si nu Germania. ca nu va participa sub nici o circumstanta. nepotul imparatului Franz Josef. Printul austriac Franz Ferdinand. De aceasta data. 78 . cunoscutaca:”Intelegera Anglo-Rusa”. fu privita ca o insulta.slabire a diplomatiei Kaiserului si cancelarului sau Caprivi. tocmai pe 28 Iunie. cele doua state semneaza un agrement care punea in ordine diferentele lor diplomatice in problema coloniilor. Totusi imperialii habsgurgo-ungari. Insasi Vilhem al II-lea al Germaniei. nu era prea agreat de cei din jur. aliatii Austro-Ungari erau experimentati in ale artei aliantelor si urmarirea intereselor lor. La fel si in problema dominatiei maritime. caci Germania avea forta si economie puternica. In 1904. este perioada in care diplomatia lui Otto von Bismarck. gasesc un prilej. ziua de 28 Iunie. caci nu dadura atentie dorintei Angliei pentru asi mentine coloniile in Africa.

aşa cum erau fixate la art. Astfel. Armata germană a fost redusă la 100 000 de oameni. la Sevres. Danzigul a fost internaţionalizat. credite pentru cumparare de materiale. “ Vechiul concept al securităţii “ de la cine şi pentru ce” devine marginalizat de formula securităţii pentru toţi”… Sistemul de la Versailles" . care pierdea Tracia în folosul Greciei. În baza articolului 27 din Tratat au fost fixate frontierele Turciei în Europa şi în Asia. cat si celor invinse. particularităţile.35 ale Tratatului erau fixate frontierele Ungariei cu Austria. în timp de pace şi de război.în conformitate cu dispoziţiile articolului 45 din Tratat. Pe cînd menţinerea păcii de către alianţe tinde să fie realizată fie prin deteriorarea agresorului potenţial din afara alianţei. la Trianon a fost semnat Tratatul de pace între Puterile aliate şi asociate şi Ungaria. cu eforturile comune ale statelor în cadrului universal sau regional este numită securitate colectivă. se lasă la viziunea proprie a membrului unei alianţe de a determina este sau nu un act de agresiune săvîrşit împotriva altui membru al alianţei şi ce acţiune trebuie să fie întreprinsă. Tratatul cu Bulgaria s-a incheiat la Neuilly – la 27 noiembrie 1919.asigurarea unei stări a relaţiilor internaţionale. care exclude încălcarea păcii sau a ameninţării securităţii popoarelor în orice formă. Prin Tratat se prevedea deschiderea Strâmtorilor. Deosebirea devine mai puţin stringentă dacă luăm în considerare alianţele de tip modern. Turcia delega „Comisiei Strâmtorilor" controlul apelor Strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. Un alt semn distinctiv al securităţii colective în comparaţie cu alianţele se manifestă în faptul că sistemul securităţii colective primordial este dedicat menţinerii păcii şi securităţii între membrii săi.cum au fost numite Tratatele de pace din anii 1919-1920 . angajaţi voluntar pe timp nelimitat. Germania ne maiavand drept să se înarmeze. Ungaria renunţa .a reprezentat începutul Epocii contemporane în dezvoltarea unui nou tip de Relaţii Internaţionale. fără distincţie de pavilion. Germania restituie Franţei. a fost semnat Tratatul de pace cu Turcia. Statele Unite.Altfel zis. iesite imbogatite din razboi. 43. fie prin păstrarea echilibrului de forţă între alianţele concurente. 79 . În esenţa sistemul securităţii colective a statelor are o destinaţie preventivă. Vorbind despre politica agresiunii în perioada interbelică. Aceasta se cere să fie efectuat prin aplicarea sau ameninţarea de a aplica forţa comună a tuturor statelor membre împotriva actualului sau potenţialului agresor. cel puţin practic dacă nu legal. cai de comunicatie. Carinţia şi Carniolia. Alsacia şi Lorena. El prevedea ca malul stîng al Rinului va fi ocupat de trupele interaliate timp de 15 ani. Sistemul de securitate colectivă din prioada interbelică ca sistem politic internaţional. de regulă. la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare. Tratatul cu Austria a fost încheiat la 10 septembrie 1919 la Saint-Germain. pentru toate bastimentele de comerţ sau de război şi aeronavele militare şi comerciale. materialul de război distrus. La 28 iulie/10 august 1920. Tratatul cu Germania s-a îcheiat la Versailles la 28 iunie 1919. Izvoarele şi evoluţia conceptual-teoretică a modelului securităţii colective. România şi Cehoslovacia. Italia capătă Trentinul. Este scopul principal al sistemului securităţii colective să tuteleze de orice act de agresiune din partea unui stat membru împotriva altui stat membru. Austria rămîne cu provinciile Stiria. 27 Tratatul cu Turcia. care rămânea doar cu Constantinopolul şi micşorau Bulgaria. la 11 august 1920. Istria şi Triestul. agricole. în baza articolelor 27 . Aceste tratate desfiinţau Turcia europeană. pentru ca Polonia să aibă ieşire la mare. Belgiei – Eupen şi Malmedy. în practica statelor deosebirile teoretice între sistemele securităţii colective şi alianţe au devenit întrucîtva atenuate. O distincţie importantă între alianţele tradiţionale şi sistemul securităţii colective poate fi văzută în faptul (cu toate că ambele sunt bazate pe acorduri sau tratate internaţionale obligatorii) că îndatoririle luate de membrii unei alianţe se răsfrîng nu atît de departe şi au mai puţin efect asupra drepturilor lor suverane decît obligaţiile impuse asupra membrilor sistemului securităţii colective. cel cu Turcia la Sevres. acordara atat tarilor invingatoare. Ne vom convinge în aceasta cunoscînd originea.în ceea ce o priveşte. vom spune iniţial că Razboiul unu mondial a distrus enorme cantitati de bunuri industriale. De exemplu. Refacerea acestora necesita insemnate cantitati de material. modul de funcţionare a acestui sistem. caracterizată prin efortul popoarelor de instituire a unui sistem de securitate colectivă. Securitatea colectivă a statelor este definită ca un sistem al puterii în care fiecare stat şi-ar garanta securitatea şi independenţa cu participarea oricarui alt stat. Aceste noi forme de alianţe sunt înalt instituţionalizate şi. de condamnare a agresiunii şi de înfăptuire a dezarmării. Trebuie de menţionat că tipurile alianţelor moderne au luat asupra sa responsabilităţi similare. locuinte. în timp ce în sistemul securităţii colective o astfel de determinare este conferită unui organ internaţional hotărîrea căruia teoretic este prevăzut ca avînd efect obligatoriu.42. poate rezulta în măsuri nu mai puţin efective decît cele întreprinse de către organul respectiv al sistemului securităţii colective. Poloniei – Posnania şi o parte din Prusia Occidentală. Serviciul militar obligatoriu e desfiinţat. iar confectionarea acestui material permitea industriilor sa lucreze. în favoarea României . La 22 mai/4 iunie 1920. Tratatul cu Ungaria. prevăd procedura pentru primirea hotărîrilor care. situate dincolo de frontierele Ungariei. Statul Sârbo-Croato-Sloven.

productia industriala a principalelor tari producatoare a intrecut posibilitatile de cumparare ale pietelor interne si ale celor de export. prin aceasta. Societatea Natiunilor intrase sub influenta preponderenta a Angliei si Frantei si devenise un instrument in slujba politicii acestora. pentru a lupta impotriva agresiunii. la somaj. al carei punct maxim a fost in anii 1929-1930 si care a atins toate tarile. ceea ce duce la un adevarat nou razboi comercial. un regim fascist in Italia. taranilor si a tarilor coloniale sau inapoaite economiceste. Toate tarile au putut sa iasa partial din aceasta criza. intensificand exploatarea muncitorilor.R. inafara de U. pe cale pasnica. In urma tratatului de la Locarno.S si ele conduceau in acest sens activitatea Societatii. precum si incepand pregatirile militare in vederea unui nou razboi. De asemenea isi propunea realizari in domeniul economic si social. Criza economica. Tarile capitaliste se vad nevoite sa-si reduca productia industriala. care trebuia sa dea impresie ca garanteaza pacea. care suportasera greul primului razboi mondial si care cereau pace.R. in 1929. Guvernele reactionare – fiind expresia claselor conducatoare.S. Romania..R. si de a se opune influentei mereu crescande a principiilor socialiste.R. orice conflict s-ar ivi intre membrii sai. ceea ce a permis regimurilor la putere sa se mentina. Scaderea preturilor industriale a dus la stagnarea activitatii industriale si.S. Puterile occidentale aratau in schimb un spirit de intelegere fata de Germania.In acelasi timp incepura sa scada si preturile produselor agricole. Statele Unite se izolasera de politica europeana pentru a se indrepta spre expansiunea economica. In acesta vreme. care sa imbunatateasca standardul de viata al popoarelor. Aceste state urmareau izolarea U. Stabilizarea cunoscuta de tarile capitaliste s-a dovedit insa a avea o durata limitata. desi marea masa a poporului traia in grele conditii materiale. iar prin pactul Briand-Kellog. 80 . Tarile industriale aveau milioane de someri. fabricile stateau inchise. Societatea Natiunilor isi propunea sa solutioneze. in care intrau Romania. Criza economica din 1929 a fost urmata de o puternica activitate a reactiunii mondiale. Societatea Natiunilor nu dispunea de mijloace practice eficace.S.S.S.R. a inceput sa cedeze spre 1933. Iugoslavia. in care intrau Cehoslovacia.S. se primeste si iscalitura Germaniei ca o garantie. ale caror interese se impleteau cu cele ale capitalismului mondial – actionau un timp in dosul unor programe de guvernare mai mult sau mai putin democratice in diferite tari. Astfel de sisteme au fost Mica Intelegere.S. in timpul crizei din anii 1929-1933 ele incepura ofensiva pentru a pune sub dominatia fascista cat mai multe tari. Societatea Natiunilor n-a putut sa construiasca pacea din mai multe cauze.S. O puternica concurenta incepe intre tarile capitaliste. pe care-l semneaza si U. Din societatea natiunilor nu faceau parte doua mari puteri: Statele Unite si U. Grecia si Turcia. Germania si Japonia se vor retrage insa din Societatea Natiunilor. Criza din 1929-1933 La un moment dat. care fusese agresorul principal al razboiului. Anul 1929 gaseste situatia economica a tarilor capitaliste in plina criza. Iugoslavia si Intelegerea Balcanica. produsele nu mai sunt cumparate si pretul lor scade. In dorinta de a izola U. s-a creat un organism international. Oferta de produse devenind mai mare decat posibilitatile de cumparare. Pentru a da satisfactie maselor populare. atunci cand isi ia obligatia sa lupte impotriva razboiului. care trebuiau sa constituie asa “numitele cordoane sanitare”. Sub impulsul acestor revendicari s-a format Societatea Natiunilor. formand grupe de state aliate. Dupa ce cercurile imperialiste internationale reusisera sa asigure. Desi avea la baza aceste principii juste.ceea ce ducea la inrobirea acestora.. situatia economica a tarilor europene s-a stabilizat oarecum.S. institutiile de credit se prabuseau. guvernele reactionare din Anglia si Franta au folosit metode diplomatice. Germania este admisa in Societatea Natiunilor.

Europa era ruinată şi în scurt timp a devenit clar că statele europene nu se mai puteau compara cu SUA sau URSS devenite cunoscute pe plan mondial ca . 81 . formal. sancţiuni economice şi rivalitate pentru influenţă teritorială.. conştient că o intervenţie militară ar fi provocat u dezastru mondial. ce exista încă dinainte de cel de-al doilea război mondial. dar a fost ţinut sub tăcere datorită politicii de neimplicare a SUA şi preocupării URSS-ului pentru problemele sale interne. Nici una dintre cele două părţi nu a înlăturat posibilitatea unui război. Caracteristice structurale şi funcţionale ale sistemul politic al ordinii mondiale postbelice. dar conştientizarea consecinţelor alarmante a limitat acţiunile întreprinse. După înfrângerea Germaniei Naziste. spionaj.. SUA şi URSS au luptat împreună împotriva puterilor naziste.războiul” dintre Est şi Vest a rămas un conflict rece. în blocul sovietic izbucneau din când în când mişcări şi revolte proreformiste sau chiar anticomuniste zdrobite de tancurile sovietice în timp ce occidentul privea neajutorat. Apoi. ceea ce însemna că Europa continua să fie arena principală a disputelor politice. implicând propagandă. De exemplu.superputeri”. Esenţa ordinii mondiale în timpul războiului rece se rezuma la un conflict nedeclarat. în timpul războiului. Drept urmare .44.

În cazul ultimelor. care ar distruge sistemul.exceptând măsura în care mai multe din aceste arene pot fi afectate profund de fenomene care se produc în interiorul uneia din ele sau de condiţiile interne ale regimului unui actor important şi. fiecare având o ierarhie proprie de jucători: un factor de rezilienţă. capacitatea superputerilor de a absorbi şi de a amesteca toate celelalte conflicte importante în conflictul lor nu este nelimitată. menţinerea lui necesită abţinerea de la războiul nuclear. exceptând măsura în care crize majore din arena strategico-diplomatică pot avea repercursiuni dezastruoase asupra altor state. în reprezentarea sa ca o interconexiune dintre doi mari actori puternici. însă ei creează. fie pentru dezvoltare economică şi bunăstare . de asemenea. Astfel. Sistemul bipolar mai numit şi sistem bipolar rigid. care există în domeniul nuclear ca şi într-o economie mondială interdependentă din cauza efectelor "bumerang" ale puterii economice. Estompînd problema destul de controversată a caracteristicilor de bază ale sistemului bipolar. Sistemul bipolar nu seamănă nici cu una din sistemele de echilibru ale puterilor din trecut. Esenţa. şi ai căror actori pot apela la superputeri pentru propriile lor scopuri. Unele restricţii rezultă din riscurile acţiunii nechibzuite. aceste puteri fiind blocate într-un conflict ideologic formidabil care a eliminat până acum genurile de alianţe fluide şi de mecanisme neutre ideologic caracteristice sistemelor echilibrului puterii. dar ele nu sunt luate prea mult în considerare în planurile strategilor americani. Mai întâi. alte restricţii rezultă din . Sistemul bipolar. de această dată. însă densitatea înseamnă. Deci. şi a celui puternic de cel slab şi a celui puternic de cel puternic. structura puterii este caracterizată de diversitate. de asemenea.45. Dintr-un alt aspect vom menţiona că un aspect original al sistemului bipolar este natura şi multiplicitatea restricţiilor care afectează fiecare tip de putere. ar putea. în cazul cel mai rău. fragilitatea rezulta. să anihileze toţi actorii. în sensul că el nu se aseamănă cu nici unul din modelele sistemice din trecut. rezilienţa era asigurată de capacitatea mecanismului de echilibru de a modera ambiţiile şi conflictele. În cadrul acestui tip de sistem existau numai două puteri militare dominante. de asemenea.regimurile internaţionale. Echilibrul puterii şi echilibrul terorii (nucleare) sunt profund diferite: primul necesita coaliţii flexibile şi permitea un asentiment pentru utilizarea forţei în folosul echilibrului dacă descurajarea eşua. franceze şi chineze pot complica calculele sovietice. este destul de original. primul sistem global. pe ansamblu . găsim atât o competiţie la scară mondială: rivalitatea superputerilor. distribuţia puterii printre actori era destul de clară şi uşor de evaluat şi "densitatea dinamică" a relaţiilor era relativ limitată.este un factor de rezilienţă. pentru supravieţuire în măsura în care un război nuclear. de asemenea. Nefungibilitatea puterii produce o fragmentare "verticală" a sistemului în arene parţial separate. de asemenea. precum şi o mare prudenţă în utilizarea forţei convenţionale. bineînţeles. Sistemul bipolar era marcat de o combinaţie specifică de rezilienţă şi fragilitate. Un alt tip de eterogenitate originală este cea care rezultă din diversitatea geopolitică. una dintre diferenţele dintre sistemul bipolar cuprins între perioada 1945-1989 şi sistemele bipolare din trecut este ceea ce s-ar putea numi eterogenitatea structurală a sistemului. Scena sistemului bipolar se deosebeşte în mai multe moduri. întrucât nimeni nu cunoaşte dacă şi cum ar putea fi limitată şi controlată o recurgere la armele nucleare. cât şi rivalităţi persistente sau configuraţii la nivel local care pot fi folosite de superputeri pentru competiţia lor. se deosebeşte mai ales de sistemele bipolare clasice. Luptele bipolare din trecut erau purtate în domenii destul de omogene pe cînd în sistemul actual. de asemenea le-au condus la mari restricţii în utilizarea de forţe convenţionale una împotriva alteia. capabile să-şi desfăşoare forţele la nivel mondial. Toate sistemele "anarhice" din trecut. În cadrul sistemului bipolar asistăm la o dependenţă a tuturor actorilor de sistem . În această privinţă el se aseamănă cu sistemele echilibrului de putere. putem menţiona că el îşi păstrează actualitatea pînă în prezent. însă asemănarea este numai superficială.factori de rezilienţă. Desigur.normele şi procedurile comune . trăsăturile caracteristice şi evoluţia sistemului bipolar. alianţe ideologice bazate pe o anumită solidaritate a regimurilor interne şi a 82 .din nou . fie că erau bipolare sau multipolare. tocmai din existenţa suveranităţii: o junglă de ambiţii care nu erau înfrânate de o putere mai mare. dar. însă prudenţa nucleară împiedică utilizarea concretă a arsenalelor atomice ale acestor puteri şi. În timpul sistemului bipolar această situaţie era exclusă. Echilibrul terorii nu este un obiect al coaliţiilor .fie. Mai întâi vom afirma că aici există . adică toate adevăratele sisteme internaţionale în contrast cu cele imperiale se bazau pe o structură în care forţa militară era valuta principală. în arena strategico-diplomatică există încă numai două puteri importante. dar care.forţele nucleare britanice. au o viaţă proprie precum şi propriile lor reguli. tentaţii irezistibile de manipulare şi şantaj: a celui slab de către cel puternic. bineînţeles. mai ales.

revoluţii tehnologice dezagregante şi explozii demografice. marcînd pentru o perioadă destul de îndelungată dezvoltarea sistemului internaţional. Sistemul este moderat în măsura în care el a demonstrat suficientă flexibilitate pentru absorbirea schimburilor enorme din distribuţia capacităţilor începând din 1945. foarte periculoase. de asemenea. fie dacă confruntarea într-o arenă ar duce la o agravare a competiţiei superputerilor în alte arii. astfel.şi. În esenţă ne vom opri asupra afirmaţiei conform căreia sistemul bipolar este atât "revoluţionar". în măsura în care. crizele majore au fost rezolvate sau stăpânite. 83 . cât şi "moderat": revoluţionar din cauza competiţiei militare bipolare şi din cauza permanentei confruntări ideologice. şi. fie dacă conflictul superputerilor într-o arenă ar prejudicia interesele lor vitale. încercări de reexportare a vulnerabilităţii şi de reducere a costurilor interdependenţei pentru sine însuşi. Astfel putem concepe ideea că situaţia internaţională conformă cu perioada sistemului bipolar a fost una concurenţială.şi în ciuda prezenţei unor regimuri extrem de nedemoctratice în cadrul alianţelor"lumii libere". până la sfîrşitul său. la combinaţia de rezilienţă şi fragilitate. încercări de dezvoltare în domeniul strategico-diplomatic a alianţelor reciproc ostile . şi parafarea contemporană a acestuia cu tendinţele precedente. Autonomia relativă a intereselor regionale atenuează competiţia superputerilor sau o împarte în compartimente raţional separate. Însă vom adăuga că legătura inevitabilă între fiecare subsistem şi războiul rece la nivel global poate servi.în special printre societăţile industriale . care persistă chiar dacă mai multe puteri comuniste au dezertat din tabăra sovietică. O altă trăsătură originală a sistemului bipolar este fragmentarea "orizontală" a puterii într-o varietate de subsisteme fapt care contribuie. chiar dacă puterea de atracţie a modelului leninist a scăzut . de asemenea. În continuare vom adăuga că vorbind despre sistemul bipolar putem spune că asistăm la nenumărate încercări de lezare a intereselor altor state. precum şi datorită numărului actorilor şi procesului de formare a alianţei. revoluţionar în măsura în care prăbuşirea barierelor între politica internă şi politica internaţională a dus la intervenţionism generalizat .forţelor politice. de asemenea. El este. ca factor de escaladare. incertitudine în privinţa viitorului şi a resurselor fundamentale şi o vulnerabilitate crescândă la evenimente şi decizii de origine externă. de asemenea.

În urma capitulării Germaniei. a sugerat o formulă pentru Uniunea Occidentală. la grandoarea sa imperială. La 30 aprilie 1948. interferenţa sovietică a crescut mult. Guvernul Turciei a respins toate încercările de intimidare. acestea se ridicau doar la un număr de 880. în special în Franţa şi Italia. În Bulgaria. a fost unul din principalii paşi ai Occidentului către Războiul Rece şi către construirea NATO. Tratatul de la Bruxelles a fost semnat doar atunci când ruşii au început blocada Berlinului de Vest (iunie 1948). Congresul a votat acest ajutor. În februarie 1948. Uniunea Sovietică a exercitat o presiune majoră. Grecia care se confrunta cu insurecţia comunistă. în iulie 1947. ministrul de externe al Marii Britanii. care a primit favorabil participarea la Planul Marshall. Zorin. la începutul anului 1947. experţii americani şi canadieni au participat la aceste întâlniri în calitate de observatori. Moscova a reuşit să-şi asigure controlul asupra guvernelor din Bucureşti. de către Franţa şi Marea Britanie. Îşi menţinea. Evoluţia securităţii internaţionale în perioada bipolarismului. iar Preşedintele Truman a prezentat guvernului cererea de a aloca 500 milioane dolari pentru a ajuta Grecia şi Turcia. În Ungaria. au început să se demobilizeze. Statele Unite şi Marea Britanie şi-au retras forţele armate din Europa. a continuat să-şi păstreze forţele armate. fost secretar al Comitetului Central. La 22 ianuarie 1948. în noiembrie. Această acţiune. Şiau demobilizat majoritatea trupelor. În ceea ce priveşte naţiunile Europei. comuniştii au format guvernul şi au dizolvat. ţările democrate occidentale. Varşovia. Acesta a creat cadrul pentru un Tratat mai larg.000. încrezătoare în victoria lor în război şi la dorinţa poporului. Partidele democrate au fost dizolvate. prin intermediul partidelor comuniste locale. în care întreaga opoziţie a fost înlăturată. în vederea evaluării potenţialului propriu. A fost format imediat un guvern comunist. Marea Britanie a fost puternic zdruncinată de cele două războaie. În Cehoslovacia. de asemenea. ca fiind fasciste şi administraţia naţională a fost organizată sub control sovietic. În schimb. ajungea la cinci milioane. susţinea această insurecţie cu tărie. Această blocadă a durat 323 de zile şi a fost contracarată prin organizarea unui pod aerian de către Puterile Occidentale. care a considerat acest ajutor ca o nouă faţă a Americii. Din păcate. în mod direct şi indirect. industriile de război la capacitatea maximă. S-au remarcat interesele geostrategice ale Uniunii Sovietice în Balcani. Dimitrov. precum şi a necesarului de ajutor din partea Statelor Unite. precum şi a consolidării legăturilor economice şi culturale. în urma demobilizării. Franţa. în Sud-Estul Asiei. adoptat la Bruxelles în 17 martie 1948. vreodată. părea posibil să fie atrasă prin forţă înapoia „cortinei de fier". Blocada de la Berlin a grăbit constituirea unui sistem de apărare occidental. după demisia guvernului Nagy. Era un „Tratat de Alianţă şi Asistenţă Mutuală" conform căruia cele două ţări se vor uni împotriva oricărei agresiuni din partea Germaniei. constituind un bloc de naţiuni satelit. A fost un pas important pe calea renunţării la tradiţionalul izolaţionism american pe timp de pace. Acest tratat a fost semnat pe 4 martie 1947. iar în 1945 puterea sa armată ajungea la mai mult de 4 milioane de combatanţi. dar şi în vestul Europei. Din iulie 1948. Uniunea Sovietică. 84 . în diferite părţi ale lumii: în Nordul Iranului. operaţiunea a fost îndeplinită în termeni asemănători. de către Belgia.46. Un an mai târziu. a fost obligat să-şi revizuiască opţiunile în urma vizitei lui Gottwald şi Masaryk la Moscova. implicată într-o afacere ce nu o privea. Efectivele armate ale Forţelor Aliate în Europa. Olanda şi Marea Britanie. Aceste ţări şi-au asumat răspunderea construirii unui sistem comun de apărare. Partidele comuniste au condus singure sau aproape singure în fiecare din aceste capitale. miniştrii apărării şi şefii de stat major ai celor cinci puteri semnatare ale Tratatului s-au întâlnit la Londra pentru discutarea necesarului de echipament militar. În mai puţin de un an. Guvernul de la Praga. aflat sub comanda sa. pretenţiile teritoriale privind Kars şi Ardahan precum şi cererile de a crea baze în Strâmtori. însă. ele s-au dedicat grelei sarcini de a-şi reconstrui economia. trimisul special al Moscovei a forţat demisia preşedintelui Benes. Kremlinul coordona activităţile acestor guverne la nivel internaţional. constând într-o reţea de înţelegeri bilaterale în spiritul Tratatului de la Dunkerque. Statele Unite au reacţionat. Luxemburg. Ernest Bevin. cu excepţia forţelor de ocupaţie şi a unităţilor angajate în alte părţi ale lumii. Sofia. Budapesta şi Praga. în momentul capitulării Germaniei. La 11 Decembrie 1947. dar Marea Britanie sprijinea guvernul grec să se menţină pe linia de plutire. încă un satelit al URSS-ului. fără putinţa de a reveni. Uniunea Sovietică făcea această încercare pe două căi: prin Turcia şi prin Grecia. şi-a asumat rolul de lider şi a format un cabinet predominant comunist. iar câteva luni mai târziu. cunoscută sub numele de „Doctrina Truman". partidele de opoziţie. în Coreea de Nord. Partidul comunist a iniţiat o campanie violentă împotriva adversarilor politici. privit cu suspiciune de Rusia. unde a încercat să deschidă o cale de acces către Mediterană. Iugoslavia.

Problema finală a constat în faptul că Europa Occidentală a dorit să se implice mai mult în tratat. Norvegia şi Portugalia să adere la acest Tratat. Negocierile au luat sfârşit în 9 septembrie 1948 cu un raport către guvernele implicate. Conţinutul Tratatului a fost publicat în 18 martie 1949. Înainte de aceasta. Tratatul Nord-Atlantic a fost semnat la Washington în 4 aprilie 1949 de către miniştrii de externe din 12 ţări. Formarea unei organizaţii de apărare de către statele libere din Europa a trezit interesul Statelor Unite. Vandenberg şi Tom Connaly pe probleme de securitate din zona NordAtlantică. puterile semnatare ale Tratatului de la Bruxelles. mult mai mult decât credeau negociatorii americani că ar accepta Senatul SUA. au început discuţii preliminare cu senatorii Arthur H. Lovett. sub numele de Organizaţia de Apărare a Uniunii Occidentale. Marshall şi subsecretarul Robert M. Acest lucru a permis Consiliului Consultativ al Tratatului de la Bruxelles să anunţe. 85 . Pentru a-i satisface pe europeni. tratatul recunoştea în mod explicit posibila utilizare a forţelor armate. dar nu o mandata. consensul cu privire la realizarea unui pact de apărare în zona Atlanticului de Nord. La 11 aprilie. Secretarul de Stat al Statelor Unite. Americanii şi-au impus punctul de vedere. George C. Astfel lua naştere o nouă Alianţă în spaţiul euroatlantic. Europa Occidentală dorea un angajament imediat din partea forţelor SUA. Islanda. Amintirea respingerii de către Senat a Ligii Naţiunilor era încă vie. Discuţiile preliminare au început în 6 iulie 1948 între Departamentul de Stat şi ambasadorii Canadei şi ai statelor membre ale Uniunii Occidentale. iar reglementările prevedeau că un atac asupra unui singur membru al tratatului înseamnă un atac asupra tuturor membrilor şi fiecare va răspunde atacului în conformitate cu propriile proceduri constituţionale. Franţa.În septembrie 1948. Pentru prima dată în 149 de ani. raport ce a fost receptat favorabil de către acestea. Mareşalul Montgomery a fost numit Preşedintele Comandanţilor din Comitetul de Conducere şi şi-a stabilit cartierul general la Fontainebleu. Canada şi SUA au invitat în mod oficial Danemarca. la sfârşitul lui octombrie 1948. Parlamentele ţărilor membre au ratificat Tratatul în cinci luni după semnarea acestuia. dar acest lucru ar fi contrazis dreptul Congresului de a declara război. SUA erau angajate într-o alianţă de menţinere a păcii împreună cu naţiunile europene. a fost creat un Corp militar în cadrul Tratatului de la Bruxelles. la 15 martie 1949.

deşi este protejată de „umbrela nucleară a NATO". Esenţa este exprimată în postulatul „cu armele nucleare autonomia Franţei şi Europei. ANGLIA. Reconsiderarea arhitecturii mondiale viitoare. 20 dintre ele execută lansarea unor mijloace orbitale proprii cu purtători naţionali sau în cooperare. adică existenţa mai multor polit de putere cu influenţă la nivel regional şi internaţional. şi anume: SUA au ca obiectiv fundamental menţinerea unui potenţial nuclear credibil.A. În acest sens. pentru a asigura o „descurajare eficace" în toate situaţiile. Elaborarea iniţiativei de apărare împotriva răspândirii armelor nucleare şi a protecţiei globale împotriva loviturilor limitate. cum a fost formulat în documentele anterioare. lucru foarte important în ecuaţia securităţii mondiale actuale. promovarea intereselor sale la nivel global. Acest obiectiv s-a materializat în următoarele concepte politico-strategice: 1. Trăsăturile caracteristice ale sistemuli politic al ordinii internaţinale din perioada postbipolară. SUA consideră ca armamentul nuclear este o realizare de lunga durată şi este puţin probabil că acesta va dispărea în viitor. iar în ultimii ani şi-a revizuit concepţia politico-militară „de la slab la puternic" prin instituţionalizarea doctrinei descurajării duale". CHINA şi-a dezvoltat concepţia strategică de descurajare nucleară regională" prin „împiedicarea limitată" a unui potenţial inamic de a întrebuinţa arma nucleară asupra sa. deţine capacităţi nucleare proprii şi acordă un loc important conceptului doctrinar al „descurajării minimale garantate". pe care se vor putea înfiinţa baze în primul şi în al doilea deceniu al secolului al XXI-lea.U. Cantitatea acestuia poate să scadă. îşi rezerva dreptul de a utiliza armele nucleare nu numai ca răspuns la un atac cu arme de distrugere în masă asupra sa sau a aliaţilor săi.47. cu folosirea armamentului convenţional. dar fără ele este exclusă". În ceea ce priveşte politica nucleară. ca răspuns la apariţia şi escaladarea unor conflicte regionale. 86 . colaborată cu posibilitatea rachetelor sale nucleare balistice de a lovi obiective de pe teritoriul SUA. La momentul actual. cu activitatea în cosmos se ocupă peste 130 de state. că în viitor Forţele Nucleare Strategice vor constitui principalul mijloc. în viziunea Moscovei. A devenit clar. cu privire la stoparea sau intârzierea proliferării armelor nucleare 2. perioda de după sfîrşitul războiului rece cunoaşte o ascensiune a multipolarismului. în situaţii critice pentru securitatea sa ori a aliaţilor săi. sistemul internaţional de după sfîrşitul războiului rece cunoaşte următorii poli de putere. În acest sens. noile prevederi subliniază necesitatea ca Rusia să dispună de forţe nucleare în măsură să lovească „garantat" orice stat agresor sau coaliţie de state agresoare. Instituţionalizarea doctrinei „represaliilor de distrugere covârşitoare „pentru a descuraja un eventual agresor să întrebuinţeze arma nucleară asupra S. ci şi ca răspuns la agresiuni pe scară largă. FRANŢA îşi menţine statutul de putere nucleară europeană. iniţial dominaţia fiind bazată pe posesiunea armei nucleare. mai ales. De asemenea. FEDERAŢIA RUSĂ prin Concepţia securităţii naţionale şi doctrina militară adoptată la inceputul anului 2000. iar în caz de nereuşită să răspundă flexibil la atacul cu astfel de mijloace. Totodată. alături de conceptul doctrinar-strategic al distrugerii reciproce garantate. în orice condiţii ale situaţiei. prin care îşi asigură securitatea naţională dar. dar nu este posibil să nu se ţină cont de el în promovarea politicii militare şi la precizarea strategiei de securitate. Cele mai dezvoltate ţări îşi crează rezerve tehnico-stiinţifice pentru cucerirea unor noi zone ale cosmosului circumterestru şi ale Lunii. în domeniul apărării este posibilă. ca parte integrantă a descurajării nucleare globale. O caracteristică a actualului sistem internaţional este dat de tendinţa de explorare a spaţiului cosmic. iar pericolul creat de el să se schimbe. în prezent. iniţiată în 1993. îşi rezervă dreptul de a reanaliza angajamentul său de a nu întrebuinţa prima armă nucleară. plasează China ca prima putere militară a Asiei. Evoluţia Forţelor Strategice Nucleare ale Federaţiei Ruse va fi influenţată de modul de soluţionare a disputei dintre ea şi SUA referitoare la dorinţa SUA de extindere a Sistemului Naţional de Apărare Antirachetă.

în 1889. a numit Mittelpunkte sâmbure de civilizaţie. Herder a aşezat în centrul preocupărilor sale. toate acestea alcătuind teritoriul organic natural. Kjellen s-a îndreptat spre geopolitică în baza preocupărilor ştiinţei despre stat. cu scopul de a realiza o metodă cuprinzătoare şi eficientă care să sprijine studierea spaţiilor şi locuirii umane. Mittelpunkte a devenit. Percepţia respectivă a fost cauzată de preocupările intense şi numeroasele lucrări consacrate unor subiecte din acest domeniu de autori şi cercetători din lumea germană. locaţia geografică şi caracteristicile teritoriale influenţează destinul statelor. Friedrich Ratzel (1844-1904) este considerat primul dintre fondatorii geopoliticii germane. Discipol al lui Ritter. Carl Ritter (1779-1859) a fost primul geograf german proeminent care a conferit disciplinei respective noi meniri. În această perspectivă. viziunea organicistă. naţionalismul german s-a dezvoltat sub influenţa scrierilor lui Johann Gottfried Herder într-o paradigmă diferită celor din vestul germanilor. care plecaseră de la ideea că omul. individul reprezintă realitatea fundamentală. erau obsedate de ideea că timp de peste 250 de ani teritoriile germane fuseseră teatrul unor războaie succesive. patria das Heimatland reprezintă un spaţiu geografic natural. în anul 1910. În această perspectivă antropogeografia a fost metoda construită de Ratzel. el a văzut ca esenţială relaţia dintre anatomia puterii şi fundaţia geografică a acesteia. Acest parcurs dificil a generat reacţii de frustrare ale elitelor intelectuale şi politice germane. locuitor al Königsberg-ului. Respingând teza raţionalistă. el a adăugat instrumentelor folosite până atunci în cercetările geografice. şcolii geopolitice germane. Într-un al doilea rând. Rudolf Kjellen (1864-1922). El a iniţiat. Atât în călătoria sa maritimă. biologia şi istoria situându-se în prim-plan. În acest sens. Haushofer a fost fascinat de importanţa strategică a spaţiilor. Karl Haushofer (1869-1946) a fost figura centrală a geopoliticii germane.48. a fost geografia. Kjellen. Prin urmare. pentru ca în anul următor să fie utilizat în monografia politică a Suediei. Haushofer a urmat cariera militară. Ratzel şi K. de altfel. F. Orientarea sa spre geopolitică a fost profund legată de numirea sa. Cu toate acestea. naţionalismul german a fost conceptualizat de Herder într-o formă specifică. a fost atribuită. Acest organism statal se afla angajat într-o luptă perpetuă pentru existenţă şi spaţiu. respectiv a unor locaţii geografice. elemente. prin criterii şi mijloace comparative. până atunci. Ratzel s-a străduit să continue demersurile mentorului său. după care. prin Siberia. aproape exclusiv. Fiu al unui învăţător bavarez. Profesor de ştiinţe politice (ştiinţa statului) la Universitatea din Upsala. la mijlocul veacului al XIX-ela. ale cărui surse de inspiraţie au fost antropologia şi geografia comunităţilor. Spre deosebire de Ratzel. şi a acordat valoarea supremă poporului. Ritter a subliniat rolul jucat de natură asupra omului. înspre arhipelagul nipon. care putea evalua. Fondul intelectual care a generat aceste demersuri trebuie raportat la etapa istorică parcursă de societatea şi statul german din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. suedezului Rudolf Kjellen îi aparţine paternitatea termenului de geopolitică. cu toate că el însuşi a numit aria preocupărilor sale drept geografie politică. Preluând viziunea dezvoltată de Kant asupra spaţiului. Această viziune a rămas predominantă şi după 1871. intrând în armata din Bavaria. ca sistem de analiză politică. geopolitica era ştiinţa care concepea şi studia statul ca un organism geografic sau ca un fenomen al spaţiului. criteriul esenţial de analizare şi interpretare a statului în procesul de constituire organicistă a acestuia. Kjellen a folosit prima oară acest termen într-o conferinţă publică. care. lucrare în care exemplificând prin cazul arhipelagului nipon şi-a argumentat teza conform căreia. geopolitica s-a constituit ca disciplină prin eforturile unor savanţi care au provenit din arii culturale (şi de cercetare) diferite. într-o direcţie specifică gândirii germane. 87 . în 1899. metode şi constatări care proveneau din alte discipline. cât şi pe drumul terestru de întoarcere. Baza empirică de formare a geopoliticii germane. Şcoala geopolitică germană (R. publicată de el sub titlul Inledning till Sveriges Geografi (Introducere în geografia Suediei). performanţele atinse de varii comunităţi umane. Kjellen concluzând că. În 1912 şi-a susţinut teza de doctorat. consacrarea noii discipline. Generat ca o contrareacţie la imperialismul cultural francez. în cadrul Misiunii Militare a Germaniei din Japonia. Haushofer). publicată ulterior sub titlul Dai Nihon (Marea Japonie). Şcoala geopolitică germană Aşa cum am mai arătat. fără vreo regulă internă şi fără un scop anume. doar acele organisme-state care sunt suficient dotate vor putea supravieţui şi prospera. Ratzel a subliniat rolul primordial jucat în decursul istoriei de ceea ce filosoful german. conform căreia oamenii sunt aceiaşi pretutindeni. înzestrat cu o configuraţie naturală unitară. Spre deosebire de gânditorii englezi şi francezi ai timpului. geografia fusese studiată precum un amalgam. cel mai frecvent provocate sau la care participaseră puteri străine. anul unificării germane. Ritter s-a arătat convins că. în 1908. În lucrarea sa de bază Erdkunde (Geografia). Ratzel a identificat originea şi sursele constituirii forţei politice a popoarelor în evoluţia comunităţilor istorice ale indivizilor uniţi prin legături spirituale. la puţin timp după finalul primului război mondial. Procesul de unificare a Germaniei moderne a fost unul anevoios şi îndelungat. graniţe naturale.

1903 şi. în Statele Unite în primul rând. Harper´s Magazine. au putut fi identificate trei orientări distincte. Life. De la începuturile preocupărilor în această direcţie. Geography and World Power.49. Dincolo de Oceanul Atlantic. respectiv viaţa şi habitatul uman pe de alta. "American Century". A treia abordare a rezultat din două surse specifice: pamfletele cu conţinut ideologic (John O´Sullivan. Spykman). cu ascensiunea Americii în postura de mare putere economică şi comercială. 2. Curentul istoric-ambientalist l-a avut între promotori pe istoricul britanic Henry Thomas Buckle (18211862) a fost între primii care au relevat relaţiile interdependente dintre climat. către finalul secolului al XIX-lea. a impus şi studierea responsabilităţilor care decurgeau din această situaţie. precum Alfred T. "ieşirea Statelor Unite în lume". gândirea geopolitică anglo-saxonă a avut stimuli şi surse mult mai variate. şi prin crearea unei metodologii de abordare în comun a două materii care au mai putea fi separate. care reliefau simbioza spaţial-ambientală şi de civilizaţie din America de Nord. Dezvoltarea studiilor strategice. ca expertiză în slujba guvernării. respectiv studiile strategice. 88 . Mahan. Mahan. 3 vol. 3. 1845. pp. Mackinder şi N. prin clarificarea şi uniformizarea conceptelor şi terminologiei folosite.. 1872. 1921. conturând cadrul metodologic al cercetărilor şi studiilor din acest areal disciplinar. 1955. În monumentala sa lucrare. 1940). History of Civilization in England. înaintea ei. Mainsprings of the Civilization. au fost între promotorii acestui nou areal de studii. 1885. Istoricul şi geograful Ellsworth Huntington (1876-1947) (Civilization and Climate. 1924. mult mai cunoscutul Frederic Jackson Turner (The Significance of the Frontier in american History. Şcoala geopolitica anglo-saxonă (A. geografii politici americani au preluat elemente şi norme de analiză ale şcolii germane din secolul al XIX-lea. Manifest Destiny. John Fiske. mai sus citate. London.111-123). fiind mult mai aplicative şi funcţionale. Cercetătorii de formaţie educativă militară. În fapt. 1945) a efectuat o minuţioasă investigaţie a influenţelor şi rolului jucat de climat în istoria umană. Ultimele evoluând direct în aria geopoliticii. Jones ("A Unified Field Theory of Political Geography". ştiinţa poltiică şi cea geografică. Cu toate că. New York. Contribuţia lor la dezvoltarea geopoliticii s-a reliefat. 1893) au elaborat primele analize de referinţă. Stephen B. H. au devenit mentorii mai multor generaţii de cercetători ai acestui domeniu. Annals of the Association of American Geographers. cum a constatat unul dintre autorii de referinţă ai geografiei politice americane. XLIV. care s-u reunit ulterior în corpul modern al geopoliticii: 1. Ellen Churchill Semple (American History and its Geographic Conditions. "Manifest Destiny". pe de o parte. direcţiile şi metodele lor de cercetare au fost diferite. hrană şi sol. The New World: Problems in Political Geography. James Fairgrieve. Buckle a întreprins mai multe analize comparative a popoarelor şi societăţilor situate în locaţii climaterice şi geografice diferite. a coincis. deloc întâmplător. Cele două lucrări. Geografia politică din lumea anglo-saxonă s-a dezvoltat cu precădere în contextul Primului Război Mondial. Herny Luce. Homer Lea sau generalul William Mitchel. 1915 şi Isaiah Bowman. London. Şcoala geopolitică anglo-saxonă În contrast cu iniţiatorii germani.

"Rimland-ul regiunii euroasiatice — scria Spykman — trebuie considerat ca o zonă intermediară situată între "Heartland" şi mările periferice. H.U. În ce priveşte conceptul de "Heartland' identificat cu zona ocupată de URSS. În trecut. Natura amfibie a acestei zone se află la baza problemelor sale de securitate. jurnalist olandez naturalizat (1893-1945). Hărţile. c) disponibilitatea aliaţilor de a absorbi consecinţele apariţiei unui hegemon potenţial. România şi Turcia. Chinei şi Japoniei. e) o bază industrială uriaşă capabilă să sprijine forţe militare mari. ci masa continentală a Americii. Conceptul hegemoniei globale a S. din acel timp. Totodată." în temeiul acestor considerente. prin exercitarea unui control asupra statelor ce fac parte din "centura" ce mărgineşte continentul euroasiatic din Norvegia până în China. Rimland-ului este regiunea de margine sau "bordura maritimă" a continentului euroasiatic. în principal Brazilia.. ea trebuie să funcţioneze.. Spykman consideră că datele geografiei politice nu confirmă ipoteza lui Mackinder conform căreia această regiune a lumii ar deveni într-un viitor apropiat o zonă bine dotată cu linii de comunicaţie şi prezentând un mare potenţial economic. Spykman consideră că centrul lumii nu este Rusia. Printre promotorii geopoliticii americane. care dominau fiecare o parte a masei continentale euroasiatice — s-au unit. cel ce domină Euroasia ţine în mâinile sale destinul lumii". sau noilor realităţi internaţionale. care sunt Marea Britanie şi Japonia. Acesta constituie "inelul" format din ţările cu ieşire la mare.D. care transporta peste ocean material de război în URSS şi Anglia. Spykman oferă o alternativă geopolitică la ideile lui Mackinder. Deschisă în ambele părţi. ce ameninţau pacea şi securitatea. îl găsim pe Nicholas Spykman. în finalităţi geopolitice această stare fiind numită. profilându-se perspectiva unei încercuiri a Statelor Unite la scară globală. În ajunul celui de al doilea război mondial. cei din zonă au luptat contra puterii terestre a "Heartland"'-ului şi contra puterii insulelor din largul mării. Roosvelt cere americanilor să privească hărţile lumii întregi şi nu numai hărţile locale ce reprezintă fracţiuni ale teritoriului american. se poate spune că poziţia geografică pe care o deţinea SUA făcea dificilă realizarea unei blocade globale din partea inamicilor ei. aceste noi proiecţii erau utile pentru marina americană. de o manieră amfibie. SUA a trebuit să facă faţă în mod direct "coşmarului geopolitic". dar concluzia sa a fost corectă în ceea ce priveşte necesitatea realizării unor alianţe politice eficiente în plan strategic cu parteneri europeni. în care relaţiile SUA cu restul lumii îndemnau la ieşirea din izolare. Kissinger şi Zb. În cartea sa The Geographie of the Peace (1944). Spykman elaborează o nouă formulă în sprijinul unei politici de supremaţie mondială: "Cel ce domină "'Rindand''-ul domină Euroasia. F. care începe cu Finlanda şi Ţările scandinave. Fără îndoială.50. Două puteri — Germania şi Japonia. care înconjoară din cele mai multe părţi uHeartland"-ului continental. după opinia sa. asigurată prin acţiunea combinată a cinci factori care reprezintă accidente ale geografiei şi ale circumstanţelor politice: a) separarea geografică de masa continentală: b) balanţa de putere din cadrul continentului european.A în teoriile lui S. Concluzia la care ajunge Spykman este lipsită de echivoc: "Aliaţii de peste ocean sunt tot atât de necesari pentru noi ca şi aliaţii de peste Canal pentru Britania. d) timpul câştigat pentru a converti industria de pace în industrie de război. Securitatea Statelor Unite împotriva unei invazii sau a unei strangulări economice lente era. Profesor de relaţii internaţionale şi apoi director la Institutul de Studii Internaţionale ale Universităţii Yale. Spykman a militat pentru un viitor în care SUA va acţiona ca putere mondială şi va controla spaţiul ocupat de URSS. avansând un concept nou — Rimland. Franklin Roosvelt a luat în sens posibilitatea ca Germania să ameninţe America de sud. continuă cu Polonia. 89 . În vara lui 1940. îi obişnuia acum pe militarii şi cetăţenii americani să vizualizeze proximitatea Euroasiei. Brzezinski. În lucrarea sa America 's Straiegy in World Poliiics (1942) el va analiza situaţia geografică a Statelor Unite în raport cu un posibil atac din partea puterilor Axei. Ea funcţionează ca o vastă zonă tampon între forţele maritime şi terestre. cuprinde zona Orientului Apropiat şi a Indiei şi se încheie cu teritoriul Mongoliei. Privind critic analiza şi avertismentele lui Spykman. ele reprezentau o altă planetă. să se apere pe uscat şi pe mare. desenate într-o manieră nouă de geografii americani. Nicholas Spykman se face remarcat prin adoptarea unei poziţii critice faţă de teoria lui Mackinder despre rolul geopolitic mondial al "Heartland"-ului euroasialic. Straus-Huppe.

90 . prevenind unificarea lor sub autoritatea unei naţiuni puternice din zonă. Astfel sub pecetea acestor afirmaţii.Refe-rindu-se la datele istoriei. Politica de "îndiguire" a sistemului socialist de state euroasiatice. Rusiei şi Statelor Unite pentru păstrarea sub control al acestui inel al litoralului euroasiatic. pentru a-i limita cât mai mult posibilităţile de acţiune. Statele Unite ar fi astfel obligate de interesele sale proprii să urmărească menţinerea unui echilibru al puterilor pe continentul euroasiatic. între URSS şi alianţa occidentală în frunte cu SUA. Teza "reţinerii" Uniunii Sovietice într-un spaţiu controlat este reactualizată în iulie 1947 de Kennan. "Heartland"-ul devine mai puţin important decât "Rimland"-ul Cooperarea forţelor terestre şi maritime ale Angliei. printr-o serie de pacte miiitare şi focare de tensiune. asigură raportul de forţe esenţial în lume. ideea lui Spykman privind importanţa "Rimland-ului va sta la baza strategiei strângerii cercului în jurul URSS. În consecinţă. declanşat după 1945. În timpul "războiului rece". geopoliticianul american atrage atenţia asupra încercărilor Japoniei şi Germaniei de a ocupa poziţii dominante în zona "Rimland''-ului în defavoarea puterilor anglo-saxone. subliniază Spykman. fostul ambasador al SUA la Moscova. a devenit una din probele centrale ale politicii externe americane.

un prilej de evaluare realistă. la modelul pe care l-a urmat timp de secole? Vom asista la o direcţionare a energiilor sale spre Est. Am insistat asupra acestei variante.51. ideea imperială) şi numeroasele capcane în care pot cădea autorii care. nici să adauge ceva la această 91 . a asigurat un echilibru civilizat şi o balanţă mondială a puterii”. Cuba. Influenţa politică a slavofililor este redusă. De aceea slavofilii se şi opun integrării Rusiei în instituţiile economice politice şi militare occidentale. o etapă pregătitoare. nu percep la dimensiunea reală importanţa pe care viaţa modernă o are în reconfigurarea tuturor ideilor şi modelelor despre dezvoltare. nimic durabil nu se poate construi. pentru că ea ilustrează foarte bine zbaterea reală a Rusiei. considerabilă dacă avem în vedere că partizanii săi sunt grupaţi în jurul unor ziare şi reviste cu ecou în viaţa publică a Rusiei. A preconiza. În al doilea rând. dimpotrivă. repetăm nu numai oportună. “Rusia post-comunistă se află în cadrul unor graniţe care nu au precedent istoric. ea este realmente decisivă atât pentru ea însăşi. ca o ameninţare. India (A. în mod deliberat. împarte continentul? Versiunea slavofilă a eurasiatismului are drept premise poziţia geopolitică a Rusiei şi particularităţile care o individualizează atât în raport cu Vestul. dacă nu la accentuarea decalajului dintre ea şi lumea dezvoltată. Este interesant cum văd slavofilii renaşterea Rusiei. dacă deschide un orizont de înaintare. aşa cum procedează eurasianiştii în general şi slavofilii cu deosebire. de tot felul de conflicte şi fenomene arbitrare. membru al Academiei Ruse de Ştiinţe ale naturii. se va întoarce la problematica istorică. O astfel de întoarcere. devenind un participant mai activ în Pacific. Coreea de Nord. la conservarea. Fără acest examen sincer şi sever. care ar putea garanta un statut respectat al Rusiei. baza teoretică a eurasiatismului. “Diplomacy”. de valori tradiţionale. la modelele şi principiile pe care Rusia le-a testat de-a lungul evoluţiei sale istorice. cu iluzia imperială? Cu alte cuvinte. de pildă. întrucât este generat şi întreţinut de o arie geopolitică comună. A imagina procesul de dăltuire a viitorului doar în aceşti termeni. Ce va face Rusia? Va cocheta. Unul dintre reprezentanţii eurasiatismului. Din această perspectivă. seducţiile pe care le exercită tot felul de idei care au acompaniat dezvoltarea acestei ţări (cum a fost. ni se pare un demers fără consistenţă politică şi fără valoare naţională. Zagorski avea dreptate să sublinieze: “Rafinatul concept de a clădi punţi între civilizaţiile vestice şi estice pare lipsit de sens. în afara cărora Rusia nu poate avea viitor politic cu adevărat. zona care va “juca” multe dintre mizele secolului 21? Priorităţile sale strategice vor fi îndreptate spre Sud. în continuare. dacă prefigurează o strategie orientată cu faţa către viitor. Ca şi Europa. În primul rând. În ceea ce priveşte politica externă. desprinderea Rusiei de procesele integratoare moderne înseamnă implicit condamnarea acestei ţări la rămânere în urmă. prin întărirea autorităţii centrale. Concepţiile geopolitice în spaţiul post-sovietic – şcolile eurasiatice şi cele occidentaliste. Slavofilii consideră că imperiul rus. francez. slavofilii recomandă ca prioritate protejarea minorităţii ruse din fostele republici sovietice. mai mult. este “organic”. El nu ar fi altceva decât expresia politică a unei “entităţi culturale polietnice” în care “grupuri de popoare şi naţionalităţi au coexistat paşnic”. Occidentul este perceput ca un rival. fără nici o participare a Rusiei care nu poate nici să diminueze. de definire a priorităţilor. Un moment care capătă valoare dacă întemeiază ceva. Rusia a fost o verigă esenţială între ele. Prin urmare. constând în relaţii strânse cu Serbia. Ni se pare absolut întemeiat îndemnul eurasianiştilor privind o întoarcere a Rusiei asupra ei însăşi. spre deosebire de cel englez. cu ţările arabe. cât şi cu Estul. “Russian Foreign Policy Thinking: Redefining Conceptions”). Kissinger. Naş Sovremenik”. precum şi revenirea la sistemul de alianţe tradiţionale. întrucât adepţii săi nu au acces direct la nivelul efectiv al luării deciziilor. subliniază: “Poziţia geopolitică a Rusiei este nu numai unică. Aceasta abordare propune un alt mod de abordare a procesului de formare a Rusiei moderne şi încearcă să fundamenteze “unicitatea” Rusiei. Maladaia Gvardia”. 25). Sergounin. de o economie comună şi de cerinţe de securitate comune. Cine trebuie legat de cine? Germania cu Japonia sau Franţa cu Taiwanul? Legăturile dintre ele şi sintezele lor au început cu mult timp în urmă. cât şi pentru lume…Fiind situată între cele două civilizaţii. ca alternativă. întrucât procesul integrator ar putea restrânge suveranitatea naţională. de fapt. prin afirmarea filonului cultural clasic alcătuit din valori ortodoxe şi slavone. otoman. nu acelaşi lucru se poate spune despre influenţa lor intelectuală. precum “Den”. ea va trebui să consacre cea mai mare parte a energiei sale pentru a-şi defini identitatea” (H. ar feri poporul de anarhie. dar chiar imperativă. nu poate fi decât un moment. prin “filtrarea” foarte atentă a influenţei occidentale. reprezentanţii acestei orientări propun o întoarcere la resursele proprii. a construi. problema fundamentală a eurasianiştilor este că face din unicitatea Rusiei motiv şi temei de izolare şi nu punct de pornire pentru participarea cu summum-ul său de particularităţi la procesele de modernizare şi dezvoltare contemporane. pag. a fundamenta o anume izolare a Rusiei prin desprinderea ei de tumultul vieţii contemporane. ataşaţi fiind de modelele clasice. acolo unde lumea islamică presează şi formulează sfidări la care cu greu se va găsi răspuns? Sau. Rusia va sta mai mult îndreptată cu faţa spre Europa în aspiraţia de a institui un parteneriat cu Uniunea Europeană cu care.

92 . deschisă schimburilor.americane ar fi putut să însemne o înăbuşire a economiei nipone care ar fi fost lipsită de principala sa piaţă de export. Au fost analişti – şi nu puţini . Am dori să mai menţionăm o situaţie care sugerează rolul de-a dreptul catastrofal pe care izolarea .care au îndemnat la adoptarea acestei măsuri.sinteză înţepenindu-se în unicitatea sa (subl. întruchipată între altele şi în capacitatea produselor nipone de a concura pe cele americane chiar pe propria lor piaţă. Cu atât mai mult în cazul Rusiei. aşa cum piaţa ar fi incompatibilă cu unicitatea noastră”. ci ridicarea competitivităţii economice.). În cele din urmă au avut câştig de cauză poziţiile care susţineau că soluţia nu poate fi în nici un caz protecţionismul.sub orice formă . dar nu viitorul Rusiei. cu China actuală. ori să rămână în afara ei ca în trecut. China oferă un exemplu viu de ceea ce înseamnă dezavantajele imense ale izolării. slăbită de dispute proletcultiste. opace faţă de tendinţele moderne. Experienţa istorică arată că orice proces de izolare condamnă ineluctabil la rămânere în urmă. devorată de încleştări interne. ca şi avantajele integrării în procesele moderne. În anii 80. O asemenea cale ar putea pregăti orice. Într-o cu totul altă perioadă de timp. pentru că aspiră lent să ne imprime cu forţa în minţi ideea că democraţia este improprie Rusiei. extrem de costisitoare. China revoluţiei culturale. China a fost mult timp un adevărat avanpost al civilizaţiei antice şi medievale. soluţia nu poate fi cea indicată de diversele variante ale eurasiatismului. Dar conceptul construirii unei punţi este nu numai neconstructiv. ns. că orice tentativă de închidere a barierelor vamale nord. deschisă competiţiei.îl poate avea în evoluţia unui stat. Era evident că economia japoneză nu s-ar fi putut dezvolta aşa de rapid fără imensa piaţă americană. Decăderea a început odată cu izolarea sa de lume şi de fluxurile civilizaţiei acelei perioade. că autoizolarea înseamnă practic un gen de sinucidere lentă. Alte voci au atras însă atenţia că o asemenea măsură ar însemna începutul unei perioade de autoizolare tehnologică. ci un tip de izolaţionism politic. el este reacţionar. Mai ales că prin diferitele sale variante această orientare nu preconizează doar un protecţionism economic. Tot ce poate face este ori să se alăture sintezei. literatura americană de specialitate era profund marcată de ameninţarea economică pe care o reprezenta Japonia. Comparaţi China anilor 60.

constituind state independente. când Rusia avansează în tendinţa sa de reafirmare a statutului de mare putere şi nu doreşte pierdere necondiţionată a influenţei asupra RM. Geopolitica în spaţiul postsovietic şi conflictul transnistrean. şi manifestată în diferite forme. îndeosebi atunci când mecanismele. se considera că pentru ca Rusia să nu fie izolată într-o „rezervaţie geopolitică”. mai curând. care le-a urmat. FR ar trebuie să întărească poziţiile sale militare. Rusia pretinde să fie calificată şi în continuare drept o mare putere şi aspiră la restaurarea statutului de supraputere. rămân imperfecte. Moscova a pierdut controlul asupra unor teritorii în Vest. dar nici nu exclude implicarea unor forţe externe. În cazul RM. NATO) din 2001. cât şi în opinia comunităţii internaţionale a fost necesară pentru a justifica separatismul şi a consolida baza socială a puterii anticonstituţionale. în baza doctrinei numite neoficial „doctrina lui Primacov”. sunt declarate prioritare în baza istoriei comune. de fapt. corespunzând în acest fel intereselor Rusiei. Odată ce acest pericol va fi depăşit. este un conflict politic. iar la începutul anilor ’90 şi-au declarat suveranitatea. noul preşedinte al Federaţiei Ruse (FR). Rusia s-a pomenit „împinsă în adâncul Eurasiei”. în viziunea Occidentului. Dispariţia interesului Rusiei de a menţine controlul asupra RM şi de a nu-i permite includerea în zona de influenţă a Occidentului sau contrabalansarea interesului Rusiei prin atragerea interesului unei/unor alte puteri ar fi una din condiţiile de bază ale soluţionării conflictului transnistrean. modificarea mijloacelor de influenţă. care ar fi legat ţările post-sovietice pentru mai mult timp. atât în viziunea transnistrenilor. Chişinăul 93 . Rolul important al Rusiei este argumentat prin statutul său de ţară-garant al procesului de soluţionare a conflictului transnistrean. prezintă un impediment serios pentru politica proeuropeană a RM. Apropierea dintre Rusia şi SUA (respectiv. în special. De aici derivă unul din principalele obiective (neoficiale) ale politicii externe ruse. Vladimir Putin. Din acest considerent Rusia. Urmând sloganul oficial al administraţiei lui Boris Elţin despre opunerea planurilor NATO de a se apropia de teritoriul Rusiei. „democratizarea” lor. Conflictului transnistrean. deoarece prezenţa militară rusă în Europa de Sud-est constituia. pericolul principal generat de conflictul transnistrean. Dacă la mijlocul anilor ’90 ai secolului XX. numite semnificativ „străinătatea imediată”. faţă de o eventuală pierdere a poziţiilor lor prioritare şi o „românizare forţată”. propuse de organizaţiile internaţionale pentru rezolvarea problemelor de ordin local şi regional. Rusia poate fi sigură de lipsa în continuare a oricărui interes deosebit a Occidentului faţă de RM. dar şi prin politica de susţinere a compatrioţilor ruşi din RM. precum şi asupra altor foste republici sovietice. Aceasta ar putea lua altă formă sau chiar să ducă la o delimitare a zonelor de influenţă pentru a exclude apariţia unor motive pentru confruntări deschise. principala cauză a lui fiind dorinţa fostului centru unional de a-şi menţine controlul asupra fostelor periferii. astfel. atunci noua politică ar putea promova metode ale neocolonialismului. acesta fiind necesar. fapt perceput ca ceva inadmisibil pentru ţara care timp de secole a jucat un rol de importanţă deosebită în politica internaţională şi în cea europeană. pe care le considera cele mai importante din punct de vedere geopolitic. Stabilirea relaţiilor bune cu Occidentul nu înseamnă renunţarea Rusiei la influenţa asupra fostelor teritorii unionale. Sud-vest şi Sud. Totodată.52. primit cu onoruri la Londra. conflictul transnistrean va fi văzut ca o problemă internă a unui stat suveran. în esenţă. Retrăgând armamentul şi trupele militare în conformitate cu deciziile Summit-ului OSCE din 1999. a declarat că Rusia nu va permite apropierea NATO de graniţele sale. Menţinerea conflictului poate fi folosită drept o carte în plus în politica Rusiei faţă de RM în caz de necesitate şi. ci. necesară pentru statutul internaţional al Rusiei conform rigorilor comunităţii europene. supuse în totalitate şi dependente de Rusia. specificând că acestea înseamnă. acela de a menţine controlul asupra fostelor republici sovietice. ar putea tărăgăna în continuare acest proces fără ca acest fapt să constituie un motiv de răcire a relaţiilor sale cu Occidentul. care au încercat să-şi realizeze dreptul legitim la autodeterminare declarat în Constituţia URSS. tendinţa de apărare a fostelor teritorii sovietice de influenţa blocului Nord-Atlantic. se explică prin tendinţa imperialistă caracteristică Rusiei. speculând românofobia şi temerile transnistrenilor. nu exclude continuarea rivalităţii tradiţionale. soluţionarea căruia nu implică în mod necesar acţiuni din partea comunităţii internaţionale. în particular. Crearea imaginii unui conflict etnic. Interesul Rusiei de a menţine controlul asupra RM. dar care dorea să profite de pe urma acestei mişcări separatiste. în calitate de stat-garant în procesul de soluţionare a conflictului transnistrean. Moscova a profitat de pe urma specificului cultural şi psihologic al populaţiei transnistrene. Rusia nu mai are nevoie de forţele militare din Transnistria pentru a controla politica Chişinăului şi nu susţine în mod direct şi deschis regimul anticonstituţional. legată în special de atentatele teroriste din SUA din 11 septembrie 2001 şi războiul din Afganistan. graniţele fostei URSS şi exprimând. admiţând că factorul forţelor armate este foarte importante. indiferent de regimul politic al statului. dacă aceasta poate fi justificată. rusificaţi într-o măsură mai mare decât populaţia din dreapta Nistrului. lumii interlope inclusiv din Rusia. or relaţiile cu ţările. În urma destrămării URSS. totodată. În condiţiile.

Acordul. inclusiv prin aplicarea forţei. Însă presiunile din partea comunităţii internaţionale nu ar trebui să ducă la înrăutăţirea radicală a relaţiilor moldo-ruse. cu susţinerea organismelor internaţionale. Atunci când FR a început retragerea muniţiilor de pe teritoriul Trasnsitriei şi a manifestat o atitudine negativă faţă de „alegerile” prezidenţiale din „RMN” (9 decembrie 2001). economică şi socială a RM. anulate la 1 septembrie 2001. care ar putea găsi susţinători în cadrul societăţii moldoveneşti. la rândul său. şi tergiversează amplasarea noilor posturi mixte de grăniceri pe frontiera moldo-ucraineană. Cecenă. iar problemele care au stat la baza conflictului nu mai apar în calitate de obiect al unui nou conflict. prin reorientarea politicii externe spre Occident şi în defavoarea direcţiei estice. organizaţie artificială apărută pentru a păstra într-o nouă formă fosta Uniune Sovietică având Moscova în calitate de centru decizional. Pentru a exclude posibilitatea substituirii influenţei Rusiei cu influenţa unei alte sau a mai multor ţări. RM ar trebui să mărească diversitatea furnizorilor energetici. în conformitate cu dreptul internaţional. fapt pe care guvernanţii RM se fac a nu îl înţelege. demonstrând standardele duble ale politicii externe ruseşti şi încălcările dreptului internaţional din partea Rusiei în cadrul conflictului transnistrean. în acelaşi timp. regimul separatist apelează şi primeşte ajutor din partea celeilalte. factor extern care a contribuit la apariţia conflictului transnistrean şi tărăgănarea soluţionării acestuia. Această condiţie poate fi asigurată prin legalizarea. împotriva forţelor teroriste. partenerilor economici şi strategici. atunci şi Rusia ar trebui să cadă de acord cu necesitatea de a lichida pericolul apariţiei terorismului în formă deschisă pe teritoriul RM. Dacă vedem RM şi FR în calitate de principalele părţi ale conflictului (în aspectul său geopolitic). fie şi tacit. un climat intern favorabil unei astfel de turnuri. şi mai ales. În acest scop. care. Dacă Occidentul a ajuns să susţină politica Rusiei în R. În acelaşi scop. Includerea deplină a RM în zona de influenţă a Occidentului ar impune Rusia să recunoască pierderea controlului asupra RM şi imposibilitatea de a-l recupera fără urmări grave pentru statutul său internaţional şi interesele legate de acesta. Securitatea energetică şi economică depinde în mare parte de capacitatea şi obiceiul de a achita la timp costul producţiei consumate. 94 . În momentul răcirii relaţiilor cu una din ţările-garante. atunci acordul Rusiei este necesar din considerentul că un conflict este soluţionat doar atunci când toţi participanţii lui recunosc necondiţionat înţelegerile încheiate. atât în plan extern. cât. precum şi a surselor informaţionale. asigurând. cel puţin. reuşeşte să folosească această rivalitate pentru a-şi garanta susţinere externă permanentă. în cel intern. RM ar cere insistent acordarea unui sprijin în realizarea unui program clar stabilit de soluţionare definitivă a problemei. promovând dezvoltarea economică şi socială a RM pentru a se racorda standardelor europene şi a demonstra dorinţa reală de integrare cât mai rapidă în UE. după cum se declară. Ucraina a jucat un rol considerabil prin faptul că se află în imediata apropiere de „RMN” şi nu dorea extinderea zonei de influenţă directă a Rusiei şi la hotarele sale sud-vestice. excluderea apariţia protestelor la Moscova. Tiraspolul a obţinut susţinere deschisă din partea Kievului care a permis pătrunderea pe teritoriul său a mărfurilor din Transnistria marcate cu ştampilele vamale ale RM. Politica adoptată în acest scop de puterea de la Chişinău ar presupune activizarea acţiunilor în vederea integrării europene a RM. ar fi obţinerea de către Chişinău a acordului Rusiei sau.ar trebui să adopte o politică. Rusia nu este unicul. preferând piaţa occidentală cu dezvoltarea concomitentă a celei autohtone. care ar face ca acceptarea suveranităţii depline a RM şi soluţionarea definitivă a conflictului transnistrean să devină pentru Rusia varianta cea mai avantajoasă a relaţiilor moldo-ruse. în acest context. al Rusiei este necesar luând în consideraţie faptul că acest stat continuă să joace un rol dominant în viaţa politică. diplomatic. ci doar să contribuie la diminuarea implicării Rusiei în viaţa internă a RM. Realizarea acestor acţiuni este imposibilă fără ca RM să întreprindă paşi practici pentru a ieşi din zona de influenţă a Rusiei. Reorientarea politicii externe presupune şi ieşirea RM din structurile Comunităţii Statelor Independente (CSI). dar care determină în mare parte diversitatea partenerilor externi. nu mai sunt pe agenda politică a zilei. Chişinăul ar putea face referire la situaţia din lume de după 11 septembrie 2001 pentru a argumenta necesitatea lichidării „RMN”. Chişinăul ar trebui să adopte o politică de sensibilizare a opiniei publice europene şi mondiale referitor la conflictul transnistrean şi rolul FR în apariţia şi evoluţia lui. sunt necesare asemenea măsuri ca lichidarea datoriilor externe şi asigurarea diminuării lor pe viitor prin promovarea dezvoltării economice a RM. fapt care lipseşte RM. a măsurilor de constrângere aplicate în asemenea situaţii cum este conflictul transnistrean. Pe parcursul conflictului transnistrean se observă o rivalitate dintre cele două ţări-garante în privinţa influenţei asupra regimului de la Tiraspol. referitor la măsurile întreprinse faţă de regiunea transnistreană. participarea în care este incompatibilă cu orientarea spre integrare europeană. deşi este cel mai important. atragerea investiţiilor externe şi interne etc. Într-o altă variantă. îndreptată. făcând analogie cu caracterul războiului din Afganistan sau Republica Cecenă. Importantă.

Diversitatea peisajului şi transformările omeneşti imprima spaţiului o gamă diferită de reacţii. Şcoala geopolitică franceză între posibilism (V. geopolitica poate fi „definită şi ca studiu al relaţiilor internaţionale în general. Gallois a definit geopolitica drept „studiul relaţiilor care există între conduita unei politici de putere dusă pe plan internaţional şi cadrul geografic în care acesta se exercită” (Géopolitique: les voices de la puisssance. Jean-Christophe Rufin în lucrarea L. teritoriile devin obiecte de dispută nu doar prin bogăţiile pe care le conţin ci datorită ambiţiilor care animă actorii de pe arena relaţiilor internaţionale. În privinţa geostrategiei. Paul Vidal de la Blanche (1845-1918) a avut un rol decisiv în conturarea termenului de geografie umană care definea interacţiunea omului cu spaţiul geografic. În lucrările sale Ancel a avut în vedere în special. cit. ça sert d. d. a spaţiului teritorial. geostrategia (urmărind ca finalitate securitatea şi apărarea). El distinge în cadrul obiectului de studiu al geopoliticii mai multe subsisteme precum: a. reprezentare şi explicare). pp. nu se limitează la acesta. François Thual). c. în locul pe care îl ocupă sau. presupune o delimitare strictă. publicând numeroase studii de geopolitică în diferite reviste de specialitate. geopraxis (studiul haosului şi echilibrul sistemelor politice dispuse în spaţiu). Christian Daudel – structura obiectului geopoliticii putea fi segmentată în trei părţi: a. după ce în anul 1950 a fost eliminată din programa de învăţământ superior din Franţa. decât de deplasarea frontierelor (Pierre Gallois. a afirmat că termenul lansat de Kjellen nu definea altceva decât geografia politică. atât geopolitica cât şi geostrategia deşi includ războiul. geopolitica este mai mult preocupată de administrarea politică a teritoriului. 40).53. 1990).. potrivit lui Pierre Gallois. în particular”. în locul asigurat de meritele sale”. a resurselor morale şi fizice ale unei comunităţi care se situează astfel în ierarhia puterilor. problema frontierelor dar şi condiţionarea geografică în procesul formării naţiunilor. Apărută în anul 1936. Potrivit lui Lacoste. definit prin lipsa de control a statului dintr-o anumită arie. de la Blach) şi regionalism (Yves Lacoste). şi al raporturilor diplomatice între state. geoştiinţa (cunoaşterea geospaţială-instrument de cercetare. în raport cu forţa sau cu ideea întrebuinţării ei. termenul având o utilizare esenţialmente militară. les voices de la puissances).Empire et les nouveaux barbares (1991) a lansat conceptul de zonă gri. Jaques Ancel (1878-1943) în lucrarea Manual geografique de politique europeenne (1936. Paris). putând vorbi despre adevărate „instincte” teritoriale ale statelor. 37. b. c.abord à faire la guerre (1976) a readus în discuţie problema teritoriilor ca fundament în stările conflictuale. ceea ce permite înflorirea economiei subterane. Totuşi. reţelelo 95 . adăugând conceptele teritorialitate şi reprezentare. reuşind să reintroducă disciplina geopoliticii la Şcoala Navală de Război începând cu anul 1957. Géopolitique este lucrarea în care Jaques Ancel a expus teoria sa legată de conceptul de frontieră. op. geopolitica actuală „realizează o nouă sinteză a istoriei. geopolitica ia în considerare „dimensiunea politică a teritoriilor şi a activităţilor ce se desfăşoară aici”.alegere umană (vezi Sergiu Tămaş). Yves Lacoste în lucrarea Géograpfie. Pierre-Marie Gallois (ofiţer al Armatei Aerului din Franţa) – a fost adeptul liniei de realpolitik. mai curând. aşa cum este el organizat. geosofia (ştiinţa de a gândi spaţiul). Geopolitique. teoreticienii geopoliticii germane nedepăşind stadiul cercetării lui Ratzel (Sergiu Tămaş. concept văzut de autor ca fiind determinat de om şi nu de natură. a criminalităţii. Teoria geografică vidaliană a impus conceptul de alegere oferind o modalitate de înţelegere a raportului determinare . b. Daudel considera că „se manifestă mai multă logică intelectuală a acţiunii imediate” deoarece ea trebuia „să gândească spaţial faptul militar”. fiind totodată şi autorul teoriei despre „puterea de persuasiune a celui slab asupra celui puternic” (vezi Aymeric Chauprade. Geostrategia – în opinia sa. Astăzi.

fiind voit neglijate. în ajunul primului război mondial se adaugă o a treia dimensiune . Instrument important de lucru al geopoliticii şi obiect de studiu al geografiei politice. cum ar fi spaţiul selenar. indicate cele mai importante localităţi. în momentul naşterii ştiinţei geopolitice. canale) şi căi de transport (drumuri auto sau căi feroviare). prin spirit şi comunicare. Frontierele (die Grenzen) .54. cum ar fi statele autoproclamate. Din punct de vedere geopolitic. iar uneori şi frontierele unităţilor administrativ-teritoriale cu centrele administrative ale acestora. economic şi al poporului. din 1957 (momentul lansării primului satelit artificial al Pămîntului). spaţiul geopolitic avea două dimensiuni: maritimă (thalasocratică) şi terestră (telurocratică). în mod normal. al Timorului Oriental). prin comerţ. Pe harta politică sînt. cuprinde şi spaţiul cosmic. Situată la periferia teritoriului statal. nu însă şi de facto (acesta fiind cazul Saharei Occidentale sau.Lebensraum. poporul şi teritoriul. În acelaşi timp.cea aeriană (aerocratică) -. ea devenind un organ periferic. care. Organizarea politică a poporului şi a pământului a rezultat în întruparea unui organism personalizat antropogeografic. dar foarte important al statului în creştere. 96 . sinonim cu politosfera (deşi mai extins decît aceasta în condiţiile în care şi zone extraterestre. Spaţiul (der Raum) reprezintă suportul natural politic al statului. tind să devină obiect al politicii internaţionale). o serie de realităţi de natură politico-geografică. rîuri. lacuri. Problema frontierelor şi panismelor în geopolitica contemporană. adică triumf cultural. În principiu. Vom menţiona iniţial că harta geopolitică reprezintă în sine harta geografică pe care sînt indicate frontierele de stat şi capitalele statelor.reprezentau produsul mişcării iniţiate dinspre Mittelpunkte. Consolidarea organismului politico-geografic al statului putea fi atinsă în două stagii: a) configurarea teritoriului naţional . graniţa nu rămâne o simplă linie de demarcaţie. pe harta politică pot fi indicate entităţi care există doar de jure.Lebensgebiete: b) realizarea şi organizarea spaţiului vital . vreme îndelungată. Ratzel a enumerat trei mijloace generate din Mittelpunkte de lărgire a graniţelor: prin forţă militară şi războaie. Dacă la finele secolului al XIX-lea. datorită raporturilor de natură istorică numite de Ratzel sângele şi pământul. Astfel se explică faptul că hărţile politice nu reflectă chiar starea reală a geografiei politice a lumii. Organismul respectiv se distingea prin asumarea unei singure identităţi biologice şi geografico-culturale de către indivizii aceluiaşi popor. harta politică este prizoniera unei logici legiste. precum şi obiecte hidrologice (mări. Ultimul stagiu era acela în care se decidea conservarea funcţiilor vitale şi chiar supravieţuirea organismului statal.

Rosenau consideră că întrucît în ultimele două decenii s-au produs schimbări foarte mari în lume ca rezultat avem de a face cu interdependenţe aproape totale.XX. bazate pe balanţa de forţă. Obiectul oricărei ştiinţe suferă schimbări: se schimbă atît obiectul ei cît şi cunoştinţele noastre despre el.55. ideologice. Astfel de succese erau considerate cel mai des fără succes. adică care continuă şi reflectă relaţiile intersociale şi baza economică a societăţii. în al doilea rînd ştiinţa patrimonială despre relaţiile internaţionale un timp îndelungat ignora succesele mondiale în sfera dată. cunoscute ştiinţei politice reprezintă un tip deosebit de relaţii sociale care se deosebesc de un alt tip de relaţii sociale caracteristice pentru o relaţie socială de tipul statului. persoană fizică. bazate pe balanţa de interese care este caracteristică parţial pentru I jum a sec. 97 . monarhiile moderne. Cu toate acestea circumstanţa indicată nu anulează necesitatea de a desemna cercul acelor care constituie sfera subiectivă a disciplinei ştiinţifice date. a sec. Primul tip presupune mai mult un element principal important. a ceea ce numim noi subiecţi ai relaţiilor internaţionale. R. Această noţiune include în sine atît polisurile greceşti cît şi imperiile care au urmat în dezvoltarea omenirii.XX pentru a înţelege mai profund esenţa relaţiilor internaţionale să se cerceteze comportamentul tuturor actorilor participanţilor începînd de la individ. conflict sau colaborare şi război sau pace. Din punct de vedere al nivelului de intensitate putem să evidenţiem mai multe stări a R. nivelurilor şi stărilor R. în teoria marxist leninistă a relaţiilor internaţionale o semnificaţie deosebită se acordă celor două poziţii: 1. În conformitate cu acest criteriu în mai multe izvoare sunt evidenţiate două tipuri de R. republicile burgheze şi democraţiile. obiectul ei se determină anume prin subiectul social al cunoaşterii. 2. Obiectul de studiu al teoriei relaţiilor internaţionale. mai mult ca atît ce este delimitarea poartă un caracter scolastic şi capabil doar să distragă atenţia doar de la problemele teoretice într-adevăr importante. Există opinie conform căreia delimitarea obiectului şi subiectului ştiinţei nu are o semnificaţie esenţială pentru conştientizarea şi înţelegerea particularităţilor ei.: stabilitate sau instabilitate. organizaţii şi mişcări sociale care se manifestă pe arena internaţională sau dintre popoarele în sensul cel mai larg al cuvîntului. Se consideră totuşi că delimitarea indicată este necesară. Al doilea tip modalităţi de promovare a intereselor paşnice. între principalele forţe sociale. genurilor.I. Nu mai puţin variaţi sunt şi participanţii lor în cadrul cărora intră atît statele cît şi uniunile nestatale şi chiar indivizii de rînd. a actorilor care acţionează pe arena internaţională. Obiectul există pînă ia subiect şi se poate învăţa prin intermediul mai multor disciplini ştiinţifice. pînă la comunitatea globală. diplomatice. evidenţiind în baza anumitor necesităţi una sau altă latură a obiectului cunoaşterii şi metodele şi mijloacele care o examinează. Aron consideră că relaţiile internaţionale sunt relaţiile din unităţile politice. în ştiinţa contemporană relaţiile internaţionale se subînţeleg mai des în al doilea sens. Relaţiile internaţionale reprezintă integritatea relaţiilor integraţioniste care formează societatea umană.XX 2. Dacă realitatea însăşi interpretată ca obiectul ştiinţei există în afara şi independent de conştiinţa subiectului care o cunoaşte atunci stabilirea şi dezvoltarea acestei ştiinţe.I. juridice. R. încredere sau neîncredere. Relaţiile internaţionale cuprind cele mai variate sfere a vieţii sociale . Relaţiile politice pot avea sens dublu: ca sfera intereselor şi activităţii statului şi ca sfera relaţiilor de putere în sensul larg al cuvîntului. În dependenţă de dezvoltarea şi intensitatea altui gen putem evidenţia mai multe niveluri: înalt. Abordarea relaţiilor internaţionale ca "secundare" şi "terţe". Totalitatea tipurilor. XVIII-XIX. poate prima jum. economice. Afirmarea că esenţa R. presupune forţa şi utilizarea ei. politice.de la schimburile economice pînă la întrecerile sportive. jos. El recurge la acelaşi mod ca şi Aron.: 1. nucleul lor îl constituie relaţiile de clasă la care şi se reduce în cele din urmă multitudinea lor. politice.Syngler consideră că în condiţiile sec. Relaţiile internaţionale constituie totalitatea relaţiilor economice. şi corelaţia dintre statele şi sistemele de state între clasele principale. El consideră că statul îşi pierde rolul de subiect unic şi principal şi respectiv creşte greutatea specifică a individului.XIX dar mai mult în cea de-a doua jum a sec.. Genurile internaţionale pot fi evidenţiate fie că în baza domeniilor vieţii sociale.I.I. D. mediu. diplomatice etc.I. În literatura de specialitate din occident predomină criteriul civilizaţional. Ca conţinut al relaţiilor internaţionale pot fi considerate în primul rînd relaţiile sau corelaţiile dintre state.I. relaţii ce caracterizează perioada sec.

cat si statul fiind entitati percepute in mod analog. de exemplu. Ca si individul. cu precadere in SUA. Germania. statul incearca sa isi asigure securitatea si protectia acumuland putere in detrimentul altor state 98 . Japonia. Ideea puterii este o piatră de temelie. Pentru exponentii realismului politic aceasta predispozitie antropologica se identifica intru totul cu scopul politicii. . crearea organizatiilor internationale. Esenţa şi specificul realismului politic după lucrarea lui Hans Morghenthau „Relaţiile politice dintre naţiuni. realismul politic face legatura dintre teoriile normative asupra relatiilor internationale si praxisul politic. conform căreia statul este o totalitate de indivizi şi se refera la raporturile dintre indivizi si stat. care indica permanenta eforturilor de autoconservare facute de individ prin acumularea de putere in detrimentul altora. in definitiile lui Max Weber si Nietzsche politica fiind o expresie evidenta a luptei pentru putere. din actiunile statelor nationale si consecintele acestor actiuni. Istoria realismului începe cu perioada interbelică. au certe filiatii din conceptiile filosofice dezvoltate de Hobbes şi Nietzsche. Hoffman menţiona că nici un jurist nu poate deveni un bun teoretician în domeniul relaţiilor diplomatice. ca actor in sistemul relatiilor internationale. odată cu venirea fasciştilor la putere în Italia. Alt reprezentant al realismului pol. îşi direcţionează atenţia despree norme de drept. Realismul politic isi formuleaza asertiunile in incercarea de a atrage atentia asupra potentialului conflictual existent in cadrul relatiilor internationale. cum ar fi. Schema argumentativa centrala a realismului politic se construieste in baza definiţiei lui Hegel. marcată de numeroase incertitudini şi incapacităti. care. Impulsul de a acumula putere ii vine omului din constiinta slabiciunilor sale naturale. la randul sau. cultivat ca model predominant.H. Premisele antropologice. Realismul începe cu lucrarea Iui E. Se presupune că juristul este convins de existenţa unor "limite". atat individul. Însasi situaţia sa existenţială. fundamenteaza o politica externa de succes. Lupta pentru putere şi pace”. promotorii realismului considera ca suma calitatilor si defectelor omenesti se transmite statului. Prin urmare. Extragandu-si sevele din indelungata traditie a filosofiei politice. explică tendinţa omului de a acumula putere ca aspiratie constanta spre siguranta. Garantarea sigurantei si a libertatii existentiale poate fi realizata doar prin procesul de acumulare permanenta a puterii. acesta se compune. Morghentan jurist de profesie în anii 30 fiind silit să emigreze în SUA. el ar putea deveni un bun normativist. Karr " criza celor 20 de ani".56. precum si din antropologia de nuanta pesimista.

priveşte naţiunile ca sisteme cu input. războaie). cu tradiţiile culturale şi istorice.. ostilităţi militare. Silviu Brucan menţionează că „toate aceste variabile au şi o dimensiune internaţională. conducerea de stat (modul în care puterea este folosită şi dirijată). pornind de la faptul că decizia şi activitatea politică externă sunt reacţii la o serie de stimulente interne şi externe. relaţiile principale între ele. care au toate o valoare relativă în raport cu celelalte ţări. cea mai uzitată modalitate de interdependenţă în teoria şi practica relaţiilor internaţionale. deşi acestea nu fac parte din sistemul naţional. sistemul statal (mecanismul naţional de decizie. şi ajungând la criteriul general al dezvoltării. care şi el trebuie raportat la indicii internaţionali . outup şi feedback în interacţiune constantă cu mediul internaţional. pentru că au un impact important asupra acţiunii atât a variabilelor infrastructurale. lovituri de stat. Savantul şi politologul român Silviu Brucan. violenţă pe scară largă. greve masive. sunt incluse în cinci seturi de variabile: bazele natural-materiale (mărimea teritoriului şi a populaţiei. este interdependenţa dintre politica internă şi politica externă a statului. aşezarea geografică şi resursele ei. naţionalităţile şi naţiunea. ele manifestându-se în mod diferit de la o situaţie la alta. aparatul de stat şi guvernul). Sursele primare ale politicii externe. structura socială şi forţele sociale (clasele şi grupurile sociale. considerate de el interne. alegeri. care se referă în mod necesar în modul în care popoarele şi conducătorii lor văd rolul ţării în politica mondială. aşezarea geografică şi forţele de producţie). cât şi a celor suprastructurale. 99 . autorul le include în el.57. factorii de conjunctură (crize economice şi politice. începând cu mărimea teritoriului. Conceptul de interdependenţă în teoria şi practica relaţiilor internaţionale. La momentul actual.toate variabilele infrastucturii dobândesc valoare în formarea politicii externe numai dacă sunt măsurate la scară internaţională". cu impulsurile psihice şi stările de spirit care le fac să acţioneze în interiorul şi în afara ţării). fiecare cu conştiinţa şi ideologia ei.

În al doilea rînd folosind acest termen se are în vedere comportamentul comunităţii ce se comportă într-un mod determinant.I. bisericile). Actorii internaţionali: noţiune. actor este orice persoană care ia parte activă şi joacă un rol important în sfera R. comunităţile locale şi regionale. Merii consideră ca actori internaţionali statele. este recunoscută de state şi guvernele lor şi are un nivel anumit de autonomie în luarea deciziilor. Naţionali (statele suverane) 2 Transnaţionali (O. Organizaţiile. definiţii. De exemplu: mişcările de eliberare naţională. Braiar şi Djalili subliniază că sub actor se înţelege orice organizaţie. Comunitatea socială poate fi determinată drept actor internaţional în cazul în care ea are o influenţă anumită asupra R.58. Rozenau consideră ca actori internaţionali: statele.Kaplan evidenţiază trei tipuri de actori internaţionali: 1. care este erarhia între tipurile de actori internaţionali? Răspuns: reprezentanţii mai multor şcoli teoretice consideră că actorii internaţionali tipici sînt statele.I. Braiar şi Djali adaugă la aceste trei tipuri încă unul: aşa numitul potenţial actor. clasificare. În acest caz apar astfel de întrebări: 1 . abordări. grupurile etnice. corporaţiile transnaţionale. subsistemele (de exemplu: organele administraţiei locale care au o oarecare autonomie în sfera internaţională. În al treilea rînd el ajută să înţelegem faptul că diferiţi actori joacă roluri diferite. Universale (ONU). M.I. mişcările. O. Astfel M.I regionale) 3.care din comunităţile sociale care acţionează pe arena internaţională pot fi consideraţi actori internaţionali tipici? 2. nu tot timpul pot avea statut de actor internaţional. Actor este termenul cel mai des folosit pentru desemnarea participanţilor la R. grup sau individ apt să joace un rol determinant şi să aibă influenţă. organizaţiile internaţionale şi sistemele. 100 . În primul rînd el exprimă un spectru larg al relaţiilor comune din societăţi şi de aceea este destul de cuprinzător.I. Rasset şi Star susţin că termenul actor are mai multe priorităţi. întreprinderile sau grupurile ce au relaţii cu OI. şi corporaţiile transnaţionale.

I. Cu alte cuvinte nici un stat. În felul următor constatăm că nici o şcoală teoretică nu poate formula sau rezolva problema cu privire la rolul moralei în cadrul R.I. care devine discreditat atît din punct de vedere practic cît şi teoretic şi cedează locul realismului politic. Rolul şi locul moralei în relaţiile internaţionale. Din 6 principii ale realismului formulate de Morghentau 3 se referă la relaţia dintre morală şi politica externă.I.I.I.59. 101 . militară şi confesională care nu este limitată geografic şi poate exista doar în urma unei expansiuni permanente. Fiecare îşi caută justificarea moralei a comportamentului său pe arena mondială. constatăm părţile negative ale idealismului. De aceea pentru a înţelege noţiunea de morală internaţională mai bine este necesar de a cerceta nu normele morale care le urmează actorii de facto dar de a determina dacă există valori morale de care ei se conduc în comportamentul său sau care influenţează comportamentul său pe arena internaţională. politică. le interpretează diferit. loc şi timp. Cea mai înaltă morală în politică este precauţia şi prudenţa. dar aceste norme au un caracter contradictoriu. Acesta este un fapt empiric evident. Prezenţa lexiconului ce ţine de morală este foarte răspîndit în cadrul R. De aceea este necesar de a cerceta normele morale nemijlocit în dependeţă de situaţie. Hobbs în general consideră R. teoriştii internaţionali îşi motivează acţiunile sale ca răzbunare de încălcare a unor norme care ei le consideră superioare chiar dacă ele nu sunt egale cu normele generale. Morgentau vorbeşte despre existenţa contradicţiilor între normele morale universale şi normele statului. drept sfera unui conflict moral permanent care se rezolvă doar prin constrîngere. Problema moralei este complicată în sine.I. Un savant american A. prin dorinţa de a apăra drepturile grupurilor etnice care sunt minorităţi naţionale sau din considerent istoric şi religioase. Analizînd problema moralei şi a politicii Weber subliniază că practic niciodată nu este posibilă atingerea unui scop fără folosirea unor mijloace ce vin în contradicţie cu normele etice şi morale. fundamentaliştii islamici susţin că pe pămînt există o singură unitate socială.. De exemplu cotropirea unui stat de către alt stat este îndreptăţită şi argumentată în majoritatea cazurilor drept asigurare a securităţii proprii prin modalitatea instaurării unei balanţe de forţe. Realismul politic nu contravine moralei internaţionale. Cînd cercetăm problema moralei în corelaţiile cu R. Astfel recunoscînd cel puţin verbal existenţa normelor morale şi necesitatea de a le urma diferiţi actori ai R. Fiecare dintre ele se completează reciproc ceea ce presupune existenţa normelor etice şi morale în cadrul R. Allfers menţionează că deşi poate există nişte principii etice şi morale perfecte omul ar trebui să aleagă ceea ce vine în contradicţie mai puţin cu morala pentru a sacrifica minimum de valori. Motive morale sunt folosite nu doar de state ci şi de alţi actori de exemplu corporaţiile transnaţionale susţin că ele ajută economic şi cultural statele slab dezvoltate. nici un guvern nu doreşte să fie agresor nici în ochii propriului popor nici în faţa opiniei mondiale publice. Ea generează conflicte atît între sistemele de valori a diferitori culturi şi ideologii cît între diferite teorii cu privire la morala politică.

ci ca subiecte de drept civil (în contracte. Între evoluţia generală a societăţii. sau relaţii de luptă. însă. respectiv a consimţămîntului lor. a boicotului.. b) normele dreptului internaţional public sunt create de state şi celelalte subiecte ale sale. d) respectarea normelor dreptului internaţional se face. Pot exista. care reprezintă domeniul cel mai cuprinzător al relaţiilor internaţionale. economic. în mod liber de către subiectele sale. în primul rînd. Relaţiile contractuale dintre un stat şi o persoană juridică (morală) sau fizică din alt stat nu intră sub incidenţa dreptului internaţional public (ca exemplu cumpărarea de către un stat a unei clădiri sau a unui teren aparţinînd unei persoane juridice sau fizice dintr-un alt stat). În literatura de specialitate au fost date numeroase definiţii ale dreptului internaţional public. Astfel se face că. negăsindu-şi încă o expresie în norme de drept internaţional elaborate prin acordul dintre state. de exemplu. Teoria competentelor permite stabilirea deosebirilor existente între subiectele dreptului internaţional public. Din punct de vedere al teoriei competenţelor. care reglementează relaţiile sociale în cadrul statelor. care pot fi de drept internaţional sau de drept intern (de exemplu. dreptul internaţional public răspunde nevoii de a reglementa relaţiile dintre state şi de a satisface necesităţile comune ale membrilor societăţii internaţionale. pe care să le încheie cu persoane fizice în deplină egalitate. Normele dreptului internaţional public reglementează numai relaţiile dintre subiectele sale. care îşi găseşte expresia în formele juridice ale cutumei internaţionale. Alte definiţii se referă la dreptul internaţional public dintr-o anumită epocă istorică. care au ca obiect reglementarea raporturilor dintre state şi celelalte subiecte ale sale. • să fixeze obigaţiile care revin subiectelor de drept internaţional în exercitarea competentelor lor. etc. Inspirîndu-se în general din dreptul intern al statelor. Dar cum orice drept reprezintă o reflectare a societăţii care i-a dat naştere. astfel. adică de a respecta cuvîntul dat în momentul adoptării normei respective. prin care părţile stabilesc obligaţii şi drepturi reciproce. pe baza acordului lor de voinţă. obiectul dreptului internaţional îl formează în principal relaţiile dintre state. retrorsiunii. Nu toate relaţiile internaţionale formează. Pentru definirea dreptului internaţional public este important de deosebit elementele sale esenţiale. spre deosebire de dreptul intern. după cum statele pot să participe la relaţii internaţionale cu caracter juridic nu în calitate de purtătoare ale puterii de stat. Unele dintre ele se referă la dreptul internaţional public în general. relaţii politice care să nu fi dobîndit un caracter juridic. de colaborare. aranjamente concrete sau contracte se încheie pe baza unor reguli de drept intern). prin intermediul unor organizaţii internaţionale (de exemplu: Organizaţia Naţiunilor Unite sau alte organizaţii regionale). Ele au obligaţia de bază a "bunei-credinţe". • relaţiile juridice internaţionale. c) relaţiile dintre subiectele dreptului internaţional public pot fi paşnice. dar unele acorduri. probleme tot mai complicate de rezolvat. care a determinat o tot mai mare complexitate a relaţiilor dintre state. sau în mod colectiv. obiectul dreptului internaţional public este: • să stabilească competenţele statelor şi a organizaţiilor internaţionale în relaţiile internaţionale. tot astfel şi dreptul internaţional public constituie acel ansamblu de norme juridice care guvernează funcţionarea societăţii internaţionale. Aceste elemente sunt: a) Dreptul internaţional public este un ansamblu de norme juridice. (de exemplu: organizaţiile internaţionale interguvernamentale). În literatura de specialitate se susţine şi teza că obiectul dreptului internaţional public ar fi determinarea drepturilor şi obigaţiilor statelor şi ale celorlalte subiecte. • relaţiile de drept internaţional. în caz de violare a normelor dreptului internaţional de către un subiect al său se poate recurge la o constrîngere împotriva acestuia. independent de epocile istorice ale evoluţiei sale. 102 . care pot avea caracter politic. Obiectul dreptului internaţional public îl constituie relaţiile dintre state şi celelalte subiecte ale sale. nevoia unor contacte tot mai frecvente între acestea.). sportiv etc. precum şi organizarea competenţelor lor internaţionale . un tratat economic cuprinde norme de drept internaţional public. cultural. cu drepturi şi obligaţii corelative).60. Dreptul internaţional în reglementarea relaţiilor internaţionale contemporane. obiectul de reglementare al dreptului internaţional public. ruperii relaţiilor diplomatice cu statul vinovat. Se poate face astfel o distincţie între: • relaţiile internaţionale. în care statele apar ca purtătoare ale suveranităţii. Constrîngerea poate fi exercitată de către acesta în mod individual (sub forma embargoului. sau a tratatului internaţional. • să stabilească drepturile şi obligaţiile subiectelor dreptului internaţional public în relaţiile internaţionale. unde diferitele ramuri ale sale au ca obiect instituirea ori sancţionarea unui sistem de raporturi corespunzătoare nevoilor sociale la un moment dat. juridic.

Formele de drept internaţional devin obligatorii pentru state numai atunci cînd decurg din voinţa liber exprimată a acestora. voinţă manifestată în tratate sau alte izvoare de drept internaţional. ca fundament al dreptului internaţional şi al caracterului său obligatoriu. Putem menţiona că. aşa cum susţin unii doctrinari. are loc crearea normei. care duc la formarea şi dezvoltarea dreptului internaţional. de obicei. Dreptul internaţional se formează pe baza acordului de voinţă al statelor care compun la un moment dat societatea internaţională. pentru a fi guvernate de normele dreptului internaţional relaţiile dintre state trebuie să fie. Liberul consimţămînt în dreptul internaţional nu înseamnă lipsa răspunderii. Alţii afirmă că dreptul internaţional ar avea un caracter primitiv şi s-ar găsi în stadiul dreptului intern din perioada fărîmiţării feudale. în condiţii de deplină egalitate în drepturi şi pe baza liberului lor consimţămînt. dreptul internaţional mai are drept obiect şi relaţiile care se creează între state şi alte subiecte de drept internaţional (organizaţiile internaţionale. la teoriile mondialiste. o contopire a voinţelor diferitelor state. creează norme juridice prin tratate sau cutumă. statele îşi păstrează voinţele lor suverane. în cursul căruia se ajunge treptat. relaţii în care acestea să fie purtătoare ale suveranităţii lor. dreptul internaţional ar deveni un drept intern al statului mondial. în plus voinţa statelor este determinată. în cadrul unui proces sinuos. în ce priveşte conţinutul lor. se realizează. 103 . prin stabilirea unor norme care să reglementeze conduita lor. Trăsăturile comune ale diferitelor concepţii şi teorii constituie ceea ce se denumeşte doctrină (şcoală) în ştiinţa dreptului internaţional. la baza obligativităţii dreptului internaţional. obligatorie pentru toate statele. Dreptul internaţional public contemporan avînd un caracter universal. pe cale de concesii si compromisuri reciproce. indiferent de mărimea sau puterea lor ori de regiunea de pe glob în care sunt situate. sau relaţiile dintre acestea din urmă). ducînd la formularea unor concepţii şi teorii în această privinţă. fapt care înlătură contopirea voinţelor într-o voinţă generală. exprimate în mod clar. în sensul că normele sale sunt create în raporturile dintre state şi sunt consfinţite prin mijloace juridice existente. mijloacele prin care se urmăreşte realizarea acestui obiectiv sunt diferite. Desigur. Obiectivul urmărit de dreptul internaţional este acelaşi ca al dreptului intern. prin natura şi trăsăturile sale. în acest caz. În continuare vom menţiona faptul că dreptul internaţional public nu ar fi un drept în adevărata accepţiune a cuvîntului şi nu ar avea caracter obligatoriu. Acordul de voinţă al statelor. în acest fel. în conţinutul său. Statele. în mod egal. în procesul formării normelor de drept internaţional. care devine. Aşa cum vom vedea în acest capitol. de punere de acord a voinţei lor. consfinţită de normele juridice create. chiar dacă. Alături de relaţiile dintre state. dimpotrivă. obiectul său îl constituie relaţiile dintre toate statele lumii. concepţiile şi teoriile care au dus la crearea acesteia au suferit anumite schimbări sau dezvoltări. fundamentul juridic al dreptului internaţional sau conţinutul său normativ constă în acordul de voinţă al statelor. ca urmare a particularităţilor societăţii internaţionale. ci dimpotrivă. Statele nu pot fi obligate să respecte norme la formarea cărora nu şi-au dat consimţămîntul. După cum am obsrevat norma de drept internaţional se realizează în raporturile dintre state pe baza liberului lor consimţămînt. existente în interiorul acestora.În consecinţă. iar prin intermediul acordului înfăptuiesc doar condiţionarea reciprocă şi exercitarea voinţelor în aceeaşi direcţie. într-un proces de coordonare. Prin realizarea acordului de voinţă nu se creează o voinţă unică. denumite izvoare ale dreptului internaţional. a aplicării şi respectării normelor sale. de condiţiile social-politice concrete. inclusiv aplicarea unor sancţiuni internaţionale. la soluţii acceptabile. după întemeierea şcolii. statul care şi-a asumat obligaţii internaţionale prin exprimarea liberă a voinţei sale suverane poartă întreaga răspundere pentru nerespectarea lor şi poate suporta consecinţe juridice. Asemenea consideraţii conduc implicit la concepţiile statului şi dreptului mondial. iar acest consimţămînt nu poate fi decît rezultatul unei manifestări tacite sau exprese a voinţei lor suverane. Complexitatea sporită a vieţii şi problematicii internaţionale în condiţiile actuale a determinat multiplicarea şi creşterea însemnătăţii formelor juridice de manifestare a voinţei suverane a statelor în procesul normativ internaţional. dreptul internaţional reprezintă o adaptare a conceptului general de drept la domeniul relaţiilor dintre stat. de exemplu. Încercările de a găsi şi explica natura şi fundamentul dreptului internaţional au preocupat ştiinţa dreptului internaţional de la primele sale începuturi. Caracterul coordonator al voinţei statelor stă. în realitate. si anume acela de a introduce un anumit grad de ordine în relaţiile dintre subiectele sale.

consta în faptul că datorită orgoliului său statal. Era însă. chiar dacă scoate alte lucruri în afara atenţiei. şi oraşe care compun Creştinătatea medievală nu revendică (probabil. Acsîndumă pe studiile efectuate în domeniul respectiv.. . în final. Dar aceste contacte erau încă şi mai intermitente şi mai întîmplătoare decît cele dintre Creştinătate şi bizantini sau musulmani. Prezentul sistem de state a existat. Dacă privim încă şi mai departe. De asemenea. dar să începem mai întîi luîndu-i în considerare înţelesul primar. oraşe strălucitoare şi regate întinse. o singură unitate juridică. forţă şi influenţă în teoria relaţiilor internaţionale. făcînd alianţe şi organizînd conferinţe. Dar privind înapoi încă o dată dincolo de Imperiul Roman. „Viaţa. Care ar fi deosebirea de bază între puterea dominantă şi marea putere. şi nu din cauza că instituţia diplomaticii nu era atît de bine perfectată cum se întîmplă în perioada de la răscrucea mileniilor. • Mari puteri Statele în sistemul internaţional recunosc în fapt o putere dominantă fie colaborînd cu ea. din cauza că erau prea slab organizate pentru a revendica) independenţa lor politică în termenii absoluţi ai statului suveran modern. de pace şi război. • Puteri dominante Tema cel mai frecvent remarcată în istoria internaţională nu este dezvoltarea internaţionalismului. Conceptele de putere. există relaţii continue şi organizate între ele. aş socoti. vedem imaginea unei familii războinice de state independente. din simplu considerent. Privind însă mult înapoi. Ea implică două condiţii: În primul rînd. deosebirea este simplă din însăşi întrebarea dată. Puterea are meritul de a se referi la un adevăr esenţial al relaţiilor internaţionale. putem vedea că acesta a fost precedat de ceva diferit. Nenumărate regate. şi avem un sistem foarte organizat de relaţii continue între ele. „puterea" sugerează mai întîi relaţia dintre puterile independente. în secolele al Xl-lea sau al XII-lea. cunoscută drept Creştinătate şi prezidată în probleme ecleziastice. fapt care aconferit posibilitate pentru oputere terţă să le sugrume. de-a lungul Eufratului. deci este simplu. fiecare gelos pe libertatea sa şi cu dorinţe de expansiune. cu autoritate limitată. Totuşi ele nu se prea avîntau în stabilirea relaţiilor diplomatice. De ce am făcut referinţă la legile prestabilite. este o continuă succesiune de dominaţii.şi nu mergeau la o nemijlocită apropiere între ele. 104 . ţări sau puteri. şi avem iluzia că acest lucru este normal. luptînd şi ţesînd intrigi. lumea arenunţat la ideea că exponentul dirijării lumii este dumnezeu. Acesta este sistemul modern de state. conceptul de suveranitate fiind necunoscut. Printre valenţele ei. că fiecare al zecilea ar fi de la natura sa violent. că fiecare tindea să fie stăpîn la el acăsă. Puteri mondiale. fapt care ne conferă inevitabilul gînd cum că marea putere este mult mai eficace în timp. şi vom lua această stare de lucruri ca fiind acceptată. că. ele se socoteau fiecare în parte putere. în linii mari. precum totul se limitează la longevitatea existenţei. vom vedea cît de adecvată este această expresie. Mari puteri. Vizualizînd cele enunţate mai sus voi promova în continuare un studiu perseverent asupra clasificării puterilor precum şi a factorilor care o condiţionează.. care sunt necesarmente de menţionat. căci deja omul era privit de către aceeaşi oameni ca un veritabil dumnezeu. Acesta a fost un stat centralizat cu un singur. ci din simpul motiv că prezenţa puterilor nu tindea spre o mondializare. Puterea reprezintă o expresie familiară pentru politica internaţională. naţiuni. din momentul ce a apărut sistemul organizat de state. teoretic. ocupînd mai degrabă o poziţie geografică diferită de Creştinătate — Imperiul Roman. pe care le numim state. Este seria eforturilor depuse de marile puteri pentru cîştigarea supremaţiei sistemului de state — eforturi care au fost învinse doar printr-o coaliţie a majorităţii celorlalte puteri cu preţul unui război general epuizant. abia spre sfîrşitul secolului al XVI-lea." Ne dăm bine seama că este vorba de spre Puterile dominante. diplomatice şi comerciale. fie unindu-se în rezistenţă împotriva ei.iar în al doilea rînd. nu existau state suverane care să respingă orice unitate politică superioară lor. Creştinătatea avea relaţii externe de comerţ şi război cu puterile musulmane de peste Mediterana şi cu Imperiul Bizantin aflat dincolo de Marea Ionică. Vom putea înţelege această stare de lucruri dacă ne reamintim că în istorie nu există legi prestabilite. făcînd referinţă la natura omului. Republica Romană. şi toate acestea. reclamînd a fi „suverane". şi anume: Puteri dominante. din simplul motiv. dar nu erau în aceeaşi măsură continue şi organizate. politice si economice. voi spune că vom distinge următoarea clasificare. Aceste relaţii semănau mult cu principiile sistemului de state modern. există unităţi politice independente ce nu recunosc o forţă politică superioară. şi făcea comerţ cu îndepărtata Chină. de-a lungul perioadei migraţiilor. cucerite. avea relaţii diplomatice şi purta războaie cu imperiile părţilor şi Persiei.61. aşa cum spunea cîndva Preşedintele Adunării Generale a Naţiunilor Unite. absolut şi divin conducător în locul unei confederaţii liberale. Totuşi pricina. pacificate şi înghiţite de cea mai puternică dintre ele. vedem din nou ceva diferit: o altă unică unitate juridică. Avem unităţi independente. Mai tîrziu.

care mai tîrziu au încetat de a mai fi mari puteri.• Puteri mondiale Abordarea de mai sus ma condus într-un punct unde trebuie să luăm în considerare o uimitoare caracteristică a marilor puteri. care ulterior au încetat de a mai fi o putere. ceva de genul Portugaliei. la sfîrşit reducîndu-se la cele cinci mari puteţi de la Congresul de la Viena. Procesul a apărut mai întîi la scara mică a Europei. aici a existat un număr de mari puteri. Ele au avut tendinţa de a descreşte ca număr şi de a creşte în mărime. şi unele ca Veneţia. 105 . în 1500.

Europa era ruinată şi în scurt timp a devenit clar că statele europene nu se mai puteau compara cu SUA sau URSS devenite cunoscute pe plan mondial ca . ci şi ca răspuns la agresiuni pe scară largă. dar conştientizarea consecinţelor alarmante a limitat acţiunile întreprinse. îşi rezerva dreptul de a utiliza armele nucleare nu numai ca răspuns la un atac cu arme de distrugere în masă asupra sa sau a aliaţilor săi. ca parte integrantă a descurajării nucleare globale. Apoi. dar a fost ţinut sub tăcere datorită politicii de neimplicare a SUA şi preocupării URSS-ului pentru problemele sale interne. în timpul războiului. Acest obiectiv s-a materializat în următoarele concepte politico-strategice: FEDERAŢIA RUSĂ prin Concepţia securităţii naţionale şi doctrina militară adoptată la inceputul anului 2000. Tipurile istorice ale ordinii mondiale. promovarea intereselor sale la nivel global. Totodată. deşi este protejată de „umbrela nucleară a NATO". pentru a asigura o „descurajare eficace" în toate situaţiile.. FRANŢA îşi menţine statutul de putere nucleară europeană. mai ales. ANGLIA. Drept urmare . Evoluţia Forţelor Strategice Nucleare ale Federaţiei Ruse va fi influenţată de modul de soluţionare a disputei dintre ea şi SUA referitoare la dorinţa SUA de extindere a Sistemului Naţional de Apărare Antirachetă. ceea ce prezintă unele dintre cele mai acute probleme la momentul dat. SUA şi URSS au luptat împreună împotriva puterilor naziste.62. în domeniul apărării este posibilă. prin care îşi asigură securitatea naţională dar. alături de conceptul doctrinar-strategic al distrugerii reciproce garantate. După înfrângerea Germaniei Naziste. ceea ce însemna că Europa continua să fie arena principală a disputelor politice. 106 . în blocul sovietic izbucneau din când în când mişcări şi revolte proreformiste sau chiar anticomuniste zdrobite de tancurile sovietice în timp ce occidentul privea neajutorat. conştient că o intervenţie militară ar fi provocat u dezastru mondial. Abordarea teoretică a noţiunii de „ordine mondială”. Esenţa este exprimată în postulatul „cu armele nucleare autonomia Franţei şi Europei. Ordinea internaţională la începutul sec. noile prevederi subliniază necesitatea ca Rusia să dispună de forţe nucleare în măsură să lovească „garantat" orice stat agresor sau coaliţie de state agresoare. în orice condiţii ale situaţiei.războiul” dintre Est şi Vest a rămas un conflict rece. sancţiuni economice şi rivalitate pentru influenţă teritorială. dar fără ele este exclusă". implicând propagandă. A devenit clar. ce exista încă dinainte de cel de-al doilea război mondial. Ordinea mondială în timpul războiului rece Esenţa ordinii mondiale în timpul războiului rece se rezuma la un conflict nedeclarat. că în viitor Forţele Nucleare Strategice vor constitui principalul mijloc. în viziunea Moscovei. Nici una dintre cele două părţi nu a înlăturat posibilitatea unui război. formal. iar în caz de nereuşită să răspundă flexibil la atacul cu astfel de mijloace. cum a fost formulat în documentele anterioare. cu folosirea armamentului convenţional. Caracteristicile actulei ordini internaţionale prevede următoarele: SUA au ca obiectiv fundamental menţinerea unui potenţial nuclear credibil. deţine capacităţi nucleare proprii şi acordă un loc important conceptului doctrinar al „descurajării minimale garantate". în situaţii critice pentru securitatea sa ori a aliaţilor săi.. spionaj. CHINA şi-a dezvoltat concepţia strategică de descurajare nucleară regională" prin „împiedicarea limitată" a unui potenţial inamic de a întrebuinţa arma nucleară asupra sa.superputeri”. iar în ultimii ani şi-a revizuit concepţia politico-militară „de la slab la puternic" prin instituţionalizarea doctrinei descurajării duale". De exemplu. XXI Este necesar de menţionat şi despre noua ordine internaţională în ceea ce priveşte stimularea limitării încărcăturilor nucleare precum şi materia securizării în acest domeniu.

expoziţiile. În ştiinţe politice această metodă pentru prima oară a fost utilizată de cercetătorul american G.cele mai simple presupuneri care nu sunt supuse controlului . Metoda comparaţiei Această metodă este generală pentru mai multe discipline. vizitelor oficiale. legată de prelucrare primară a materialului informaţional. tratativelor diplomatice. Content analiza ca metodă de cercetare a R. filmele. a dezvoltării problemei sau situaţiei. Forţării cognitive. pagina. Un mare rol aici îl joacă ideile regimului despre securitate şi secretele statului. Nivelul operaţionalităţii metodei depinde de dreptatea evidenţierii unităţilor primare a analizei (noţiunilor. La prima etapă se face analiza şi alegerea factorilor principali.despre viitoarea sa evoluţie şi consecinţe. Există şi o altă problemă. Metodologia relaţiilor internaţionale. grupurilor de cuvinte) şi unităţilor de măsură de ex. prelucrarea şi păstrarea documentelor. care determină. ce îngreunează utilizarea acestei metode.Lassuel şi colaboratorii săi în procesul identificării propagandei în texte politice şi a fost descris în 1949. atunci apare necesitatea măsurării mărimii statului cu scopul determinării. cuvîntul. Metoda delfică Această metodă presupune discutarea sistematică şi controlată a problemei de cîţiva experţi. Metodele de prognozare: caracteristici generale. populaţia. potenţialul militar a stimulat dezvoltarea metodelor calitative în ştiinţa despre relaţiile internaţionale. După afirmaţia lui B. Numărul acestor factori nu trebuie să fie prea mare. atît mai favorabile posibilităţi există şi pentru cercetări în cîmpul ştiinţelor sociale şi cele politice. cunoscute ca cele neitrale şi se face concluzia despre orientarea politică a textului cercetat. în aplicarea acestei metode la Relaţiile Internaţionale le apare o particularitate: cercetătorul neoficial deseori n-are accesul liber la izvoarele informaţiei obiective. în afara acestui aspect (aspect spaţial) apare necesitatea măsurării sub aspectul temporar. În baza analizei situaţiei date sunt elaborate ipoteze . Experţii aduc aprecierile sale asupra unui eveniment internaţional în organul central care le generalizează şi sistematizează după ce din nou le oferă experţilor. decît celelalte. analiza factorilor cognitivi. grupe de cuvinte. O mare importanţă au amintirile participanţilor evenimentelor internaţionale: războaielor. care statul este mare şi care mic şi după ce criterii. nivelul dezvoltării economice. Clasificarea şi caracteristica principalelor metode de cercetare. cînd creşterea rapirdă a numărului statelor şi a altor actori internaţionali a făcut această metodă posibilă şi foarte necesară.Int. Astfel dacă există o ipoteză că statele mari sunt mai mult predispuse pentru declanşarea războiului.I. Analiza situaţiei presupune tuturor metodelor şi procedeelor cu caracter interdisciplinar folosite pentru colectarea şi sistematizarea primară a materialului empiric.63. 107 . dezvoltarea viitoare a situaţiei. ca să asigure viziunea tuturor posibilelor variante ale viitorului. un mare rol în joacă documentele iconografice: fotografiile. Din toate acestea reiese că cu cît mai dezvoltat este statul şi cu cît regimul lui este mai democratic. Ivent-analiza. Avantajul principal constă în faptul căutării trăsăturilor genrale. în ştiinţa despre relaţiile internaţionale această metodă a început să fie utilizată numai din mijlocul anilor 60.Rasset şi H. paragraf. În conformitate cu aceasta şi se elaborează aprecierea finală şi recomandările practice. După acesta frecvenţa acestor grupe de cuvinte este comparată cu frecvenţa lor în alte comunicări scrise sau verbale. Cvantificarea materialului informaţional. Cercetarea cauzelor divergenţelor în aprecierile experţilor scoate la iveală aspectele neobservate anterior şi fixează atenţia la consecinţele atît cele mai probabile cît şi viceversa. Astfel de operaţiuni ne dau posibilitatea constatării unor divergenţe în aprecierile menţionate în conformitate cu generalizarea experţii sau fac corectări în aprecierile primare sau îşi întăresc poziţia şi insistă asupra ei.Structurizarea textului. Necesitatea comparaţiei statelor între ele şi trăsăturilor lor (teritoriul. Metoda construirii de scenarii Această metodă presupune construirea modelelor ideale ale dezvoltării probabile de evenimente. Metoda cercetării documentelor. Metode explicative (content-analiză. Hrustalev şi Borişpaleţ evidenţiază următoarele etape: 1. Sub aspectul general această metodă poate fi reprezentată ca cercetarea sistematică a conţinutului textului prin fixarea celor mai repetabile cuvinte. 2 Prelucrarea informaţiei cu ajutorul tabelelor matrice.Stare. ivent-analiză. Caracteristicile experimentului. care este una de bază pentru orice fel de cercetare în domeniul ştiinţelor sociale şi politice: aceasta este problema resurselor financiare care sunt necesare pentru procurare. repetabile în domeniul Rel. după părerea cercetătorilor. 3. Astfel. experimentul) Metodele explicative sunt: Content-analiza.

64. J. Transnaţionalismul în teoria relaţiilor internaţionale (J. Rosenau). 108 .Koehen. R.Nay.

corespondenţe diplomatice. Ei arata ca slabiciunea institutiilor internationale mareste costul asigurarii securitatii nationale si internationale. Ei sunt in general preocupati de faptul ca atât timp cât nu exista un drept international cu caracter imperativ si universal. calea realista a fost mult mai frecvent si intens utilizata decât calea liberala. orice stat urmăreşte anumite scopuri proprii. Interesul vital poate fi de natură economică (de exemplu. statele folosesc un set de mijloace. Chiar şi statele care după teritoriu sunt mici. blocada. Diplomaţia se realizează prin negocieri. Ei considera. Abordarea conceptual-teoretică a noţiunilor „strategie”. Toti teoreticienii caii liberale impartasesc aceeasi teama de tendinta istorica a statelor de a purta razboiul. noi provocari la adresa pacii si securitatii internationale. Strategie Inca din antichitate oamenii au urmat doua cai strategice pentru a obtine si prezerva pacea. a suveranităţii şi stabilităţii statului. vom distinge trei laturi ale mijloacelor unui stat: Mijloacele politice – la ea se referă diplomaţia ca activitate oficială a statului prin intermediul instituţiilor specializate.cele care vizează menţinerea integrităţii teritoriale. În relaţiile internaţionale. Se manifesta o suprapunere din ce in ce mai mare a intereselor nationale ale statelor si a responsabilitatilor internationale pe care acestea le au. Se pare ca totusi. În realizarea acestor scopuri. Misiunea instrumentului diplomatic al puterii nationale este de a face fata si de a rezolva prin metode politice specifice consecinte unor evenimente diverse si uneori neprevazute. dacă au o economie temeinică şi competitivă. Teoreticienii liberali si neoliberali considera conflictul armat drept un rezultat al deficientelor institutiilor nationale si internationale. existenţa bazelor militare şi a armelor nucleare. a functiilor si instrumentelor utilizate de state. in practica. „scop” şi „mijloace” în relaţiile internaţionale. intervenţia. Mijloacele militare – armata. astfel incât un nou tip de stat sa poata asigura eliminarea cauzelor razboaielor. bazată pe tehnologii avansate şi sunt capabile să-şi extindă realizările dincolo de hotarele lor. de asemenea. al XXI-lea. participarea la lucrările organizaţiilor internaţionale. a securitatii nationale si internationale: dreptul international. acceptate de pe poziţia dreptului internaţional şi care au un statut juridico-constituţional. realizată datorită unor măsuri speciale. 109 . pâna la inceputul secolului XX. are interese naţionale şi doar unele dintre acestea sînt considerate ca fiind vitale . metode. organizatiile internationale. nu au destule resurse materiale şi umane. Mijloacele economice – Statul ce dispune de o economie puternică şi de o capacitate financiară înaltă ocupă pe arena internaţională un loc important. Mijloacele militare pot influenţa atât direct. integrarea. vizite. În relaţiile internaţionale. mijloacele reprezintă în sine noţiunea care defineşte posibilităţile statelor faţă de alte state. pot juca pe arena mondială un rol important. La momentul actual. lor adaugându-se in viitor. probabil. în cazul unor ţări hiperdependente de exporturi precum Germania şi Japonia) sau politică (de exemplu.65. iar bunastarea globala este inca subordonata bunastarii nationale. Pentru a schimba aceasta situatie adeptii caii liberale solicita stabilirea unor metode institutionalizate si bazate pe drept pentru a reforma acele regimuri politice nedemocratice inca existente in unele state. împiedicarea expansiunii regimurilor comuniste în emisfera vestică era un interes vital al Washingtonului în perioada Războiului Rece). cantitatea şi calitatea armamentului. democratizarea. dar nu au un punct de vedere comun asupra modului in care ar trebui asigurata securitatea internationala in sec. controlul armamentului. de a utiliza cu eficacitate si eficienta partajarea responsabilitatilor si intarirea parteneriatului cu alte state. Calea liberala pune accentul pe solutiile politice. mentinerea echilibrului puterii. nu exista o autoritate suprema la nivel planetar si nici un mecanism de impunere a dreptului international. Deoarece toate aceste instrumente pun accentul pe utilizarea unor institutii. Schimbarile de amploare globala ce au loc in sistemul international vor continua. promotorii acestui curent mai sunt numiti si „institutionalisti neoliberali". orice schimbare in cadrul sistemului international poate fi la fel de usor aprobata sau respinsa de catre orice stat. procedee. Mijloacele de influenţă directă sunt: războiul. starea morală a efectivului militar. conferinţe şi consfătuiri bilaterale şi multilaterale. ca actuala stare anarhica a sistemului international este principala problema cu care ne confruntam astazi. cât şi indirect relaţiile cu alte state. asigurarea resurselor energetice sau asigurarea pieţelor de desfacere. Calea realista de prezervare a securitatii nationale si internationale prevede utilizarea a trei instrumente: formarea de aliante. Ei considera ca sistemul international este inca insuficient dezvoltat si structurat si este necesara o reevaluare a rolului si locului institutiei statului suveran in cadrul acestui sistem. Adeptii caii liberale promoveaza patru instrumente in scopul asigurarii pacii. Calea realista (asa zisa Real politik) pune accentul pe solutiile militare.

afectând concomitent mai multe state. numai de catre unele state. in primul rând datorita faptului ca problemele cu care ne confruntam au un caracter transfrontalier. 110 .Marile probleme ale lumii de azi nu pot fi rezolvate in mod unilateral.

Snyder. Rosenau. G.Lassuel). O. 111 . Teoria decizională în relaţiile internaţionale (R.66.Holsti. J.

Bernard Brodie. însă scot noţiunea de securitate din analizele la nivelul statelor individuale şi al problemelor militare. mai ambiguu. care au în centrul analizei conceptul de putere. acolo unde duce la contradicţii de termeni. conceptul de securitate avea un rol subsidiar. fiind dezvoltat cu precădere în domeniul militar. validitatea războiului ca o „continuare a politicii cu alte mijloace“ rămânând de neclintit ca moştenire în conştiinţa umană. în analizele geopolitice. Unii autori conferă securităţii accepţiunea de rezultantă a proceselor ce se produc. care erau centrate pe dinamica acţiune-reacţiune între puterile rivale. Conceptul de securitate a devenit după 1989. Robert Jervis. el însuşi devine o ecuaţie mult prea complexă. pînă în anii '80: • "securitatea ca un derivat al puterii" este abordare urmată de către Şcoala Realistă de Relaţii Internaţionale. dezvoltată de E.R. Securitatea derivă din poziţia dominantă pe care o joacă un actor cu suficientă putere pentru a se impune pe scena relaţiilor internaţionale. şi Robert Keohane. Teoria regimurilor vine din domeniul organizării internaţionale . să ducă la o creştere a insecurităţii celorlalţi. În ecuaţiile geostrategice conceptul de securitate tinde să aibă un coeficient cu valori din ce în ce mai mari. ai sec. precum şi pe plan subiectiv. în care se subliniază ambiguitatea conceptului . după părerea noastră poate fi menţionat John Hertz. se pot distinge două abordări care au dominat gândirea referitoare la problema securităţii naţionale. lansînd ideea de "regimuri de securitate". în mod corelat. În sfera evoluţiei doctrinare a Relaţiilor Internaţionale. Din cele mai vechi timpuri ale istoriei şi până la naţiunea modernă. securitatea s-a bazat pe abilitatea de a supravieţui în război."securitatea naţionala ca simbol ambiguu" . şi introduce în cercetare nivelul de analiză sistemic. În expunerea acestui gînd vom spune că această abordare nu reuşeşte sa se impună în cercetările din mediul Războiului Rece. securitatea pare a deveni un concept mult mai evaziv.Morgenthau. Astfel. Krasner. şi o extind la toate nivelurile de analiză. acolo unde este dezvoltată de Stephen D.Carr şi H. unul din cele mai utilizate la nivelul elitelor internaţionale. care la începutul anilor '50. îndreaptă atenţia către elementele neintenţionale şi de interdependenţă dintre relaţiile de securitate. În anii '70. Cel mai cunoscut studiu cu privire la securitate este cel realizat de Arnold Wolfers. mai mult. întrucît fiecare interpretează propriile-i măsuri ca fiind defensive. Stanley Hoffmann a adus argumente în favoarea necesitaţii de a începe "transformarea securităţii naţionale într-un aspect al ordinii politice mondiale". în cadrul studiilor strategice. În sensul dezvoltării aspectelor politico-militare a securităţii internaţionale. Aceasta şi-a găsit semnificaţia în expresia: „Dacă cineva doreşte pacea. Evidenţiem.67. Hedley Bull.susţin idealiştii. Pînă în anii 1980. extinzându-şi competenţele în domenii precum cel politic şi militar. faptul că dimensiunile acesteia se intercondiţionează. suma lor fiind un produs factorial în care rolul determinant poate diferi în funcţie de natura. XX-ci elborează conceptul de "dilemă a securităţii". maturizându-se la stadiul de suficienţă în deceniile ce au urmat celui de-al doilea război mondial. iar pe cele ale celorlalţi ca fiind potenţial ameninţătoare". Paradigma tradiţională de securitate s-a cristalizat în decursul veacurilor. pe plan obiectiv. Securitatea internaţională: concept. atunci trebuie să se pregătească de război“. definiţii şi dimensiuni. care se referă la sentimentul generat de percepţia lipsei de ameninţare. în care există realmente posibilitatea de a fi la adăpost de orice pericol. caracterul pluridisciplinar şi sistemic al securităţii naţionale. prin lucrările sale.şi necesitatea de elaborare a multidimensionalităţii conceptuale. ’’O pace durabilă ar asigura securitatea tuturor’’ . însă trebuie să menţionăm că această şcoală nu reuşeşte şă-si impună punctul de vedere fiind criticată pentru eşecul primei instituţii cu caracter universal pe care o crease. • "securitatea o consecinţă a păcii" este abordarea pe care o dezvoltă Şcoală idealistă creată la începutul secolului al XX-lea în jurul Ligii Naţiunilor. totodată. Frank Trager şi Frank Simonie îşi aduc şi ei contribuţii la definirea conceptului de securitate şi la elucidarea dificultăţilor aplicării lui. amploarea şi profunzimea factorilor de risc interni şi externi. alături de concepte precum "globalizare" sau "interdependenţă". vom distinge două dimensiuni: 112 . indiferent de intenţie. În domeniul relaţiilor internaţionale. care este "o noţiune de structură în care încercările de autoajutorare ale statelor de a-şi asigura propriile nevoi de securitate tind. stabileşte şi coordonează activităţile comunităţii internaţionale destinate să reducă sau să neutralizeze eforturile de a slăbi sau distruge o anumită naţiune prin atac armat din afara graniţelor instituţionale şi teritoriale. Politica de securitate militară în domeniul Relaţiilor Internaţionale. larg folosit în literatura de specialitate. La momentul actual. el fiind relaţionat cu principalele concepte care sunt dezvoltate în şcolile relaţiilor internaţionale. nu exista o şcoală de gândire coerentă care să dezvolte acest concept.

o serie de strumente. pe de o parte. De asemenea. puterea militară clasică. peraţiile pe timp de pace şi operaţii umanitare.dimensiunea militară se referă la interacţiunea reciprocă a capabilităţilor armate ofensive şi defensive ale statelor cu percepţiile acestora vis-à-vis de intenţiile celorlalţi actori. a căpătat un caracter politico-militar datorită factorilor de natură variată ce o influenţează. folosite în special de către SA. pentru a putea răspunde cerinţelor noului ediu de securitate. în are ăsură. securitatea nu mai reprezintă exclusiv domeniul forţelor armate. ce sunt reprezentate. ci comportă cooperarea efectivă şi eficientă între toate componentele sectorului securităţii. • provocări disturbatoare ce iau naştere din ompetiţia pentru dezvoltarea. cel mai important fiind: • instrumentele politico-militare: controlul armamentelor. cu scopul de a elimina avantajul otenţialilor opozanţi. în acest sens. cât şi la nivel internaţional. osesia şi folosirea în scopuri teroriste a armelor de distrugere n masă sau a tehnologiilor de producere a acestora. atât din domeniul militar cît şi politic. • provocări neregulate sunt metode neconvenţionale doptate şi folosite de către actorii statali şi nonstatali cu copul contracarării oponenţilor. Nu şi în ultimul rind vom observa că s observă că. iar pe de altă parte. a sistemelor de guvernare şi a ideologiilor ce le conferă legitimitate. • dimensiunea politică are în vedere stabilitatea organizaţională a statelor. • instrumente militare. • provocări catastrofice implică achiziţionarea. Activarea măsurilor politico-militare de asigurare a securităţii la nivel naţional şi internaţional intervin în cazul unor: • provocări tradiţionale. însuşi mediul politico-militar de securitate necesită o abordare profund nuanţată a vechilor şi noilor riscuri. În consecinţă. întrucât securitatea ultidimensională necesită soluţii şi instrumente similare. tatele şi-au dezvoltat. atât la nivel naţional. atât analiza acestuia. sistemele informaţionale etc. precum: răspunsul neconvenţional. pericole şi ameninţări. securitatea. posesia şi folosirea capacităţilor ehnologice de ultimă oră. de statele care angajează capacităţi militare ezvoltate în forme tradiţionale de competiţie militară şi cnflict. relaţiile e securitate dintre entităţi din cadrul aceluiaşi stat sau din state iferite etc.. • 113 . intervenţia militară edusă. cât şi politicile şi trategiile din acelaşi domeniu trebuie să analizeze toate imensiunile conceptului.

după S. K. O dată cu modificarea circumstanţelor obiective pe plan mondial se poate modifică şi conţinutul concret al activităţii statului în domeniul politicii externe. Esenţa interesului naţional constă în păstrarea identităţii fizice. forma ei de manifestare. păstrarea ordinii şi a echilibrului intern. indiferent de faptul dacă se schimbă ori sunt păstrate regimul şi conducerea politică. securităţii şi a integrităţii teritoriale etc. Astfel. politică. scopul urmărit fiind asigurarea securităţii şi a integrităţii lui cu apărarea independenţei sale economice şi politice. interes identic ce se completează reciproc.Gadjiev.ale statului sau conţinutul stabil al interesului şi ele nu pot fi un obiect al compromisului sau al negocierii politice. în cazul nostru îndeosebi al celor economice. în acelaşi timp. scopurile şi necesităţile de asigurare a suveranităţii. de regulă. La etapa actuală. Conceptul de interes naţional în teoria relaţiilor internaţionale (M. aceleaşi. interes vital. evidem importanţa menţionării intereselor naţionale ca unul dintre premizele existenţei şi desfăşurării relaţiilor externe ale statului. un instrument de analiză şi de acţiune. social şi economic. Hans Morgenthau. precum şi ale naţiunii. interes conflictual. piatra unghiulară a teoriei sale fiind noţiunea de interes naţional. Walferce. de asemenea. poporului. Kaplan. ca: tradiţiile naţionale sau idealurile spre care tinde majoritatea populaţiei ţării.„conceptul de interes definit în termeni de putere". în cea mai mare măsură. Toate statele au interese principale identice şi trebuie să le apere cu orice preţ. Obiectivul suprem al acţiunilor statului pe arena internaţională îl constituie apărarea intereselor statului şi ale cetăţenilor săi.Brucan. necesar. H. În lucrările sale. 114 . în care examinează concepţia „interesului naţional". sau. conjunctura politică internaţională. Ca instrument analitic el se foloseşte pentru a descrie. permanent interes variabil. Impulsul pentru formularea interesului naţional este dat. Interesul naţional. de un şir de variabile. Ca instrument al acţiunii politice. în acest context politica externă a oricărui stat este influenţată. În cadrul interesului naţional al statului. autoconservării naţiunii. asigurarea pe plan extern a tuturor condiţiilor necesare unei bune desfăşurări a politicii interne. În practica politică contemporană sunt elaborate periodic coordonatele de bază. interes secundar. interesele lui principale rămân. referindu-se la aspectul lui extern. în concepţia de interes naţional. care sunt stimulii fundamentali ai activităţii unei naţiuni în politica internaţională. În opinia lui K. tradiţiile naţionalistorice. Asupra acestei abordări în cadrul şcolii respective a influenţat. social-politică. Primul nivel cuprinde interesele pentru politica externă a statului. însă în toate timpurile se păstrează şi interesele de asigurare a integrităţii şi independenţei statului. de existenţa unor ameninţări imediate sau potenţiale. orientate spre asigurarea înfăptuirii acestor interese. două niveluri esenţiale: nivelul principal al intereselor pentru politica externă şi nivelul specific al intereselor pentru politica externă. Cât statul există ca o comunitate determinată din punct de vedere politic. H. tendinţele contemporane ale opiniei publice. Partea mobilă a interesului naţional capătă un conţinut concret în funcţie de evenimentele şi tendinţele ce îşi croiesc drum într-o secvenţă a istoriei. ca o comunitate social-economică. mijloacele de realizare. cuprinde dorinţele. orice stat este preocupat de precizarea propriului interes naţional. în esenţă. naţional-istorică şi culturală. El atrage atenţia asupra faptului că ceea ce numim interes naţional este format din elemente variabile. Morgenthau întrebuinţează noţiunea nominalizată sub cele mai variate forme: interes principal. justificare sau de condamnare a politicilor. caracteristicile personale ale conducătorilor. ideile politice ale partidelor politice rivale. în ultimă instanţă. Ambele semnificaţii au menirea de a indica ceea ce este mai bun pentru o societate naţională. inclusiv dezvoltarea social-economică. în alţi termeni. care se manifestă în funcţie de împrejurările istorice concrete.Morgenthau caută determinanţii interesului naţional. iar „indicatorul principal" al realismului politic . a explica sau a evalua sursele politice externe ale unei naţiuni sau caracterul ei adecvat. care delimitează interesul naţional al unei ţări. Acest nivel reflectă obiectivele majore ale activităţii în domeniul politicii externe a statului şi raporturile între state.68. în primul rând. politice şi culturale a unei naţiuni. Morghenthau). Atunci cînd vorbim despre realizarea politicii externe a statului. A. Acestea sunt interesele principale. Pentru întreaga şcoală a „realismului politic" interesul naţional principal al oricărui stat constă în asigurarea securităţii. în mediul extern. după cum s-a menţionat. luând în considerare poziţia statului în lume şi în istorie. Conţinutul variabil al interesului este examinat în funcţie de o mulţime de factori. el serveşte drept mijloc de propunere. dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii.Pozdneakov evidenţiază. totalitatea acestor determinante ale politicii externe se focalizează. amplasarea geografică. James Rosenau consideră că interesul naţional este. Oricând interesul naţional presupune asigurarea independenţei naţionale. interes general. conservarea integrităţii teritoriale.

în cadrul lor existând un spaţiu mai larg pentru compromisul de politică externă. interesele de politică externă. Interesele specifice de politică externă depind de cele principale şi sunt limitate de ele. în primul rând. în sfera colaborării culturale şi ştiinţifice ş. negocieri sau cedări.a. Ele sunt mai labile şi variabile decât interesele din nivelul întâi. Al doilea nivel. care se schimbă permanent. a căror rezolvare solicită participarea statului ş. diferite probleme internaţionale. Totodată. mai departe statul va înceta să mai fie conciliant şi va lua diferite măsuri pentru a-şi apăra interesele principale. cel al intereselor specifice. anumite direcţii şi servind ca orientare în acţiunile practice de politică externă în domeniile corespunzătoare ale relaţiilor internaţionale. mai uşor sunt supuse influenţei din partea circumstanţelor interne şi externe. 115 . De acest nivel se apropie. Se admite să negociezi cu statul pe plan internaţional până la hotarul intereselor lui principale. cuprinde interesele de stat ce au o semnificaţie aparte. determinând conţinutul activităţii de politică externă a statului. De aceea. aceste interese sunt relativ autonome. de asemenea. în legătură cu anumite procese vizând relaţiile internaţionale: situaţii de conflict care nu ameninţă nemijlocit securitatea statului. Aici apar pe primul plan interesele de politică externă. în interesele principale ale politicii externe sunt reflectate atât natura social-politică a statului.a. de relaţiile lor în domeniul ajutorului extern. de situaţia lui geopolitică şi de condiţiile corespunzătoare ale mediului de politică externă. generate de relaţiile economice şi comerciale externe ale statelor.Interesele principale ale statului sunt legate nemijlocit de aspectele „obiective" ale interesului naţional. statul este mai puţin cointeresat să facă unele compromisuri serioase. care se deosebesc de cele principale şi au o importanţă deosebită în sfera relaţiilor internaţionale. cât şi cele mai importante condiţii sistemo-structurale pentru el.

globalizarea este generată de adâncirea interdependenţelor dintre state şi naţiuni şi de revoluţia informaţională. drept o soluţie integratoare pentru rezolvarea crizelor rezultate dintr-o disipare excesivă a sistemului luării deciziilor la nivel mondial. dezastrele. În spiritul acestor definiţii. piaţa forţei de muncă. la nivelul întregului glob. mass-media. revoluţia tehnologică a permis comunicaţiilor globale să promoveze circulaţia rapidă a informaţiei în toate domeniile de activitate. determinat de ţările superdezvoltate tehnologic din lumea occidentală. drept o soluţie integratoare pentru rezolvarea crizelor rezultate dintr-o disipare excesivă a sistemului luării deciziilor la nivel mondial. Impactul globalizării asupra dinamicii şi conţinutului problemelor globale. În contextul accelerării procesului de globalizare. Specialiştii în relaţii internaţionale definesc globalizarea drept un proces al dezvoltării istorice. Adesea. sub forma aprofundării integrării şi interdependenţelor. oportunităţile de angajare şi competitivitate între ţările care atrag asemenea fluxuri financiare.. asimilăm aceste ştiri ca şi cum ar face parte din viaţa noastră. călătorilor în străinătate. export. accidentele grave şi prinderea infractorilor. drept un rezultat al multi-culturalizării sau drept toate acestea luate împreună. ea cuprinzând atât economia cât şi cultura. suntem bombardaţi zilnic cu noutăţi din toată lumea. comunicaţiile. drept o necesitate pentru creşterea economică şi socială. reţelelor de ONG-uri. fiind preluate şi discutate în familii. Cît despre aspectele globalizării. presei. globalizarea este folosită drept sinonim pentru a exprima continuarea internaţionalizării activităţilor economice. a celor mai profitabile şi tentante rezultate care antrenează unele dintre cele mai importante interese ale actorilor globalizării. globalizarea este generată de adâncirea interdependenţelor dintre state şi naţiuni şi de revoluţia informaţională. Mass-media – datorită televiziunii. transporturile. principalele domenii de manifestare a procesului de globalizare sunt: economia. Chiar dacă reţeaua globală de comunicaţii acţionează selectiv în prezent. În concepţia specialiştilor Clubului de la Roma. comerţul. la locul de muncă. drept o necesitate pentru creşterea economică şi socială. o economie mondială din ce în ce mai complexă. drept un rezultat al multi-culturalizării sau drept toate acestea luate împreună. O concepţie extrem de interesantă asupra globalizării aparţine specialiştilor P. Creşterea spectaculoasă a comerţului şi a fluxurilor investiţionale au determinat globalizarea economică. deschidere care duce la integrarea lor în economia mondială şi dispariţia frontierelor naţionale. ea cuprinzând atât economia cât şi cultura.U. Specialiştii în relaţii internaţionale definesc globalizarea drept un proces al dezvoltării istorice. drept o consecinţă a noilor tehnologii de comunicaţie. prin integrarea din ce în ce mai puternică a procesului de producţie. Progresul tehnologic accelerat este. care reprezintă exportul de capital într-o ţară străină. Internetului. În concepţia specialiştilor Clubului de la Roma. în general. ISD sunt cruciale pentru dezvoltarea economică.D. finanţele. existând şansa valorificării ei la diverse nivele. Dimensiunea economică a globalizării este forţa polarizatoare a celor mai mari interese. de cele mai multe ori fiind promovate conflictele. Globalizarea a devenit unul din conceptele cele mai des utilizate pentru a caracteriza dinamica lumii actuale.69. 116 . Evidenţiem faptul că rezolvarea cât mai multor probleme economice va determina şi modelarea mai uşoară a celorlalte aspecte ale globalizării. Termenul trebuie de aceea privit cu atentie în lumina intentiilor celor care îl folosesc. între prieteni. Ideile majore ale acestei concepţii sunt următoarele: procesul globalizării semnifică o deschidere externă crescândă a ţărilor. drept o consecinţă a noilor tehnologii de comunicaţie. transporturile şi tehnologia informaţiilor reprezintă cei doi piloni de bază ai unui capitalism modern care susţin.N. Influenţele accelerării globalizării în domeniul finanţelor sunt reprezentate şi de evoluţia investiţiilor străine directe (ISD). cu toate ca în majoritatea dictionarelor el este practic inexistent.

Pînă în anii 1980. John Hertz. social. s-au schimbat de-a lungul timpului.Carr şi H. politicile pronataliste erau considerate a fi cele mai bune modalităţi de întărire a puterii şi securităţii naţionale. alături de concepte precum "globalizare" sau "interdependenţă". "O pace durabilă ar asigura securitatea tuturor" susţin idealiştii. În domeniul relaţiilor internaţionale. Metodologia aferentă acestui curent de gândire este construită în jurul credinţei că lumea este produsul interacţiunii noastre sociale şi nu poate fi măsurată şi analizată cu uşurinţă din cauza naturii contestate a cunoaşterii (ontology şi epistemologie subiective). ci a bunăstării. Astfel. conceptul de securitate avea un rol subsidiar. Securitatea naţională Paradigma securităţii naţionale îşi are rădăcinile în ideea conform căreia statul este principalul actor al relaţiilor internaţionale. oglindind astfel principalele preocupări ale celor două blocuri opozante.70. teoria eugeniei sociale a marcat o tranziţie parţială de la numărul populaţiei la calitatea acesteia. securitatea a fost definită în termeni militari. el fiind relaţionat cu principalele concepte care sunt dezvoltate în şcolile relaţiilor internaţionale. dezvoltată de E. Securitatea naţională. din contra. cu o viziune centrată pe stat şi pe dimensiunea militară. dificilă şi complexă. iar pe cele ale celorlalţi ca fiind potenţial ameninţătoare". conceptul de securitate naţională devenind subiectul noilor dezbateri între tradiţionalişti. ci. pe de o parte.R. ale ontologiei şi epistemologiei securităţii. economic. constructivişti şi postmodernişti. ontologia subiectivă şi epistemologia obiectivă. În perioada imediat următoare. se pot distinge două abordări care au dominat gândirea referitoare la problema securităţii naţionale. pînă în anii '80: • "securitatea ca un derivat al puterii" este abordare urmată de către Şcoala Realistă de Relaţii Internaţionale. descrise de către criticii curentului drept abordări obiective. Securitatea internaţională ca unul dintre punctele forte ale coexistenţei paşnice mondiale rămîne instabilă. întrucît fiecare interpretează propriile-i măsuri ca fiind defensive. ce doreşte să lărgească agenda de securitate prin analiza problemelor militare şi non-militare. care este "o noţiune de structură în care încercările de autoajutorare ale statelor de a-şi asigura propriile nevoi de securitate tind. Pozitivismul promovează studiile strategice şi studiile de securitate naţională. Specialiştii fac totuşi distincţia între abordarea tradiţionalistă în studiile de securitate.Morgenthau. însă această şcoală nu reuşeşte şă-si impună punctul de vedere fiind criticată pentru eşecul primei instituţii cu caracter universal pe care o crease. Această formă de constructivism social foloseşte. şi pozitivişti. unul din cele mai utilizate la nivelul elitelor internaţionale. s-a produs o schimbare dramatică în percepţia politicilor de control al populaţiei: specialiştii nu le-au mai considerat a fi sursa securităţii. elaborează conceptul de "dilemă a securităţii". nu exista o şcoală de gândire coerentă care să dezvolte acest concept. Lipsa unei şcoli de gândire coerente în privinţa conceptului de securitate internaţională nu înseamnă ca nu au existat autori care să abordeze acest subiect. cu alte cuvinte afirmă că lumea este construită social şi poate fi măsurată şi analizată. • "securitatea o consecinţă a păcii" este abordarea pe care o dezvoltă Şcoală Idealistă creată la începutul secolului al XX-lea în jurul Ligii Naţiunilor. a fost lărgită sfera de cuprindere a conceptului. În perioada interbelică. ce poate fi măsurată şi analizată cu mijloace ştiinţifice specifice. De exemplu. larg folosit în literatura de specialitate. care nu pun probleme. în studiul securităţii. Problemele de securitate nu sunt fixe. în analizele geopolitice. în cadrul studiilor strategice. Postmodernismul este caracterizat de o mare diversitate a studiilor de securitate naţională. Se observă că fiecare definiţie a curentelor prezentate mai sus poate fi plasată într-un anumit context istoric. După anul 1945. şi abordarea vastă a securităţii. Securitatea derivă din poziţia dominantă pe care o joacă un actor cu suficientă putere pentru a se impune pe scena relaţiilor internaţionale. În anii Războiului Rece. La începutul anilor '50. Modificarea paradigmatică s-a produs în anii ’80-’90. fiind incluse şi dimensiuni nonmilitare: politic. ecologic. Securitatea internaţională Conceptul de securitate internaţională a devenit după 1989. internaţională şi globală: conexiuni şi contradicţii. 117 . indiferent de intenţie. care au în centrul analizei conceptul de putere. la începutul secolului XX. să ducă la o creştere a insecurităţii celorlalţi. Constructivismul se bazează pe credinţa că lumea este produsul interacţiunii sociale. fiind dezvoltat cu precădere în domeniul militar. tot ca măsură a puterii şi securităţii naţionale. pe de altă.

Ciocnirea civilizaţiilor va domina politica mondială. pe care le vom desfăşura în continuare. Acest tip de terorism beneficiază de sprijinul statelor care îl sponsorizează. putem constata că această formă de manifestare este materializată prin grupuri mici. apariţia căruia constă în refuzul unei părţi a populaţiei marginalizate şi exploatate în interiorul unui stat de a recunoaşte acest stat. -iei. formată pentru a atinge un nivel de securitate. CIVILIZATIE s. a unei epoci etc. Ţara Bascilor (Spania) şi în Irlanda.nu a fost baza unei civilizaţii. cea organizaţională. Una la fel de răspîndită este forma sponsorizată. nu există încă. una care se refera la valorile. avînd o atitudine de negare absolută. Diferenţele dintre rasă şi civilizaţie : rasa nu este influenţată de istorie.Sinică 2. dintre care se enumără. aşadar fiind posibil ca indivizi aparţinând aceleiaşi rase sa fie adânc diferenţiaţi de civilizaţie. constatăm că poate avea o îmbinare de relaţii dintre conflict înarmat şi terorism. Ea implică sprijinirea grupărilor de teroare şi a activităţilor acestora de 118 . Dintre aceste grupări se evidenţiază “17 Noiembrie” din Grecia. fr. Civilizaţiile nu sunt structuri politice însa ar putea reprezenta un număr de unităţi politice (mai multe naţiuni. Această formă este practicată de separatişti etnici şi rebeli politici. a unei societăți etc. stare a vieții sociale. reprezentat de mişcările de eliberare naţională. Analizănd-o pe cea organizaţională. de obicei. însă putem deosebi. / cf. a personalităţii în particular şi a comunităţii în general. va deveni din ce în ce mai utilă în analizarea potenţialului de conflict.Budismul. concrete. indivizi care neagă instituţiile.). Ca exemplu mai poate fi Armata Populară – aripa comunistă din Filipine. cum s-a constatat anterior. are ca scop construirea unei contraputeri în ţară sau regiune. normele sociale si institutiile care conduc societatea. economic şi inlcuisv culturală a statului. [Gen. La momentul actual. de natură paramilitară. teza provocatoare şi importanta a “Ciocnirii civilizaţiilor” este aceea ca creşterea violenţelor în lume este determinată de conflicte între state şi culturi care se bazează pe tradiţii religioase. În această regiune acţiunile teroriste sunt. este Terorismul.71. În esenţă o formă a ciocnirii civilizatiilor contemporane. mai multe state etc. O definiţie strict tipică acestui fenomen. var. sau ca indivizi din rase diferite sa fie uniţi de civilizaţie. • Terorismul anticolonial. angajaţi fără naţionalitate şi religie. implicaţiile lui în sfera de activitate politică. omogene politic. după părerea noastră deosebită în felul ei făcută de guvernul francez. ETA din Spania.f. O altă formă de manifestare este cea insurgentă. Nivel de dezvoltare la care se găsește viața socială.deşi o mare religie. civilizațiune s. Ele apelează la acte violente pentru a obţine o influenţă în societate. este arhicunoscut faptul că terorismul reprezintă o ameninţare pentru securitatea naţională.Civilizaţiile sunt flexibile.Japoneză 3.dar au religii diferite ajung să se măcelărească (Yugoslavia). Aria de răspîndire este internaţională. economice și culturale a unui popor.Graniţele care împart civilizaţiile ar putea fi ambigue însa ele sunt reale şi importante.Islamică 5. civilisation].Hindusă (miezul civilizaţiei indiene) 4.ul din Germania şi Celulele Combatante din Belgia. morala şi tradiţiile culturale într-o societate. Ca exemplu poate fi Africa Subsahară. “Civilizatia este definite ca fiind cel mai larg nivel de recunoastere cu care o persoana se poate identifica.a evoluat pe căi diferite)C 8.Occidentală 7. cu certitudine. materială și spirituală a unei formații sociale sau a unui grup social. norme sociale şi valori aşa cum poate fi influenţată civilizaţia. Acest tip de terorism este manifestat în astfel de regiuni cunoscute ca Quebec (Canada). Acest tip este răspîndit în Germania şi Italia şi este cunoscut sub numele de anarhism internaţional. • Terorismul barbar. ♦ Grad dezvoltat de cultură materială a unui popor. fără să le opună.războiale actuale ducându-se între actori aparţinând unor civilizaţii diferite Marile civilizaţii ale lumii au fost identificate cu marile religii. ca cea mai inaltă formă de exprimare a identitaţii culturale.”-Samuel Hantington Conceptul de civilizaţie. Pluriformitatea terorismului este determinată de un set de forme de manifestare al acestuia pe arena internaţională. Pentru început credem relevant să aducem la cunoştinţă o clasificare. În lume există 8 civilizaţii distincte.popoarele care împărtăşesc aceeaşi etnicitate şi limbă. Franţa clasifică terorismul în patru tipuri: • Terorismul regional. Aceste grupări teroriste sunt incapabile să dezvolte spiritul violenţei. RAF. acţiunile căruia de obicei sunt întreprinse şi executate pe teritoriul unui stat terţ de către agenţii terorişti. reprezentat de adepţii nihilismului. Ca exemplu poate fi evidenţiat cel din regiunile de eliberare naţională din Africa şi America Latină. fără începuturi sau sfârşituri precise. În esenţă. în special.Latino-americană (deşi urmaşă europeană. Aşadar.Ortodoxă 6. Terorismul ca fenomen nu are graniţe şi este pluriform. Cele opt mari civilizaţii ale Globului sunt: 1. de existenţa şi dezvoltarea căruia nu poate fi asigurată nici o naţiune.f. caracterizat prin actul de barbarie. • Terorismul nihilist. insurgentă şi sponsorizată. Problema terorismului internaţional din perspectiva conceptului „ciocnirii civilizaţiilor”. Analizând această formă. Linia dintre civilizaţii va reprezenta în viitor linia frontului” .

cum ar fi suportul material şi logistic. cum sunt Iraq. livrarea de armament. 119 . Afganistan. asistenţa militară şi instrucţională. Iran. În cazul dat finanţarea de stat poate atinge un înalt grad de implicare. Coreea de Nord. acoperirea ideologică.către state suverane. Cuba. Libia.

cât şi de influenţa. condamnând ameninţarea cu forţa. Războiul se produce nu numai într-un cadru care este foarte familiar strategilor – cel geografic şi politic – ci şi într-un cadru juridic. O altă problemă cu care se confruntă comunitatea internaţională. acestea punându-şi amprenta asupra formelor sale de manifestare. statutul juridic instituit prin carta O. c. el este acceptat. de-sine-stătătoare a tuturor popoarelor. atât relaţii de condiţionare în raporturile sale cu fenomenul război. oprirea cursei înarmărilor şi orientarea resurselor tuturor popoarelor spre progres economico-social. economică. presupune: a. instaurarea unei politici internaţionale noi. de asemenea. intensificarea eforturilor pentru destindere şi colaborare între toate popoarele. În actualul sistem al Relaţiilor Internaţionale. determinat de un anumit nivel de dezvoltare politică.N. Soluţionarea irainică şi echitabilă a problemelor complexe cu care este confruntată lumea contemporană impune regândirea şi reaşezarea relaţiilor internaţionale pe temelia trainică a egalităţii şi respectului mutual. ceea ce periclitează pacea şi liniştea popoarelor. generând încordare şi conflicte în relaţiile internaţionale. militară. b. Problema păcii şi dezarmării în politica mondilă în condiţiile globalizării. Una dintre cele mai spinoase probleme globale ale contemporaneităţii este abţinerea de la Război. ceea ce ar deschide pericolul lansării unui război nuclear. economică. ideologică sau culturală din relaţiile internaţionale.U. Totuşi. Războiul are un impact deosebit asupra ordinii juridice care guvernează relaţiile între state şi.o reprezintă avansul uneia din părţi. în primul rând ca un drept inerent al naţiunilor de legitimă apărare şi.72. asupra aceleia interne. practica amestecului şi intervenţiei făţişe sau disimulate în treburile interne ale altor state. într-un studiu efectuat de Institutul internaţional de cercetări pentru pace se atrage atenţia asupra faptului că realitatea care se află în spatele egalităţii numerice . operativ şi tactic. şi nu în înarmare. ci în cel al reducerii sistematice a trupelor şi armamentelor pentru a realiza un echilibru în dezarmare. democratice şi echitabile. de natură să impună. ştiintifică şi a conştiinţei publice. Adunarea Generală a ONU respinge toate formele de presiune de natură politică.ce permite fiecărei părţi să o distrugă pe cealaltă de un număr egal de ori . ca măsură de constrângere impotriva unui stat care a violat această ordine juridică. În ordinea internaţionala actuală. la agresiuni directe sau indirecte. 120 . Recurgerea la forţa armată constituie o realitate actuală. Garantarea păcii presupune o schimbare radicală în politica înarmărilor. Promovarea şi consolidarea păcii de către comunitatea internaţională la momentul actual. De curând. Problema menţinerii echilibrului militar nu trebuie pusă în sensul completării arsenalului propriu pentru a nu rămâne în urma adversarului. în egală măsură. recurgerea la forţă. În acest context. garantării condiţiilor dezvoltării libere. cu condiţia ca ea să fie impusă de un organ care personifică voinţa comună a societăţii internaţionale. pacea este cel mai des încălcată de purtătorii sigiliului de ’’actori ai Relaţiilor Internaţionale’’. eliminării forţei şi ameninţării cu folosirea forţei. interzice războiul în sensul propriu al termenului. o continuare şi o întreţinere a relaţiilor politice prin alte mijloace. inclusiv în plan strategic. este cea de menţinere a păcii. dar care are dimensiuni proprii.

73. de polarizare şi/sau de catalizare a forţelor. cu polarizarea atenţiei pe statele Golfuui.. răspândirea conflictelor de tip etnico-religios. Irak. deficitul acestora având un rol important în declanşarea sau amplificarea unor conflicte. pe de o parte. nordul Americii de Sud. dar şi a celor de putere. aprovizionarea. Canada etc. iar statele mai puţin dezvoltate. iar securitatea alimentării cu energie a devenit o preocupare comună a marilor actori ai acestei competiţii dinamice. asupra preţurilor lor. precum şi inconstanţa relaţiilor transatlantice rămân o realitate a mediului de securitate actual ce impune dezvoltarea unor noi parteneriate. Resursele energetice şi de materii prime sunt. viitoarele trasee ale rutelor energetice. În continuare vom menţiona că resursele energetice sunt distribuite extrem de inegal pe suprafaţa planetei. • Federaţia Rusă – Siberia. Majoritatea statelor avansate economic dispun de prea puţine hidrocarburi pentru a putea susţine o economie şi un consum în creştere susţinută. bazinul Caspic. răspândirea lor geografică şi accesul la ele. de capacitatea sa de a produce petrol şi gaze naturale. De altfel. în peisajul petrolier. Astfel. mai ales cele din Orientul Mijlociu. prelucrarea şi utilizarea resurselor. Economia mondială depinde încă de petrol ca resursă centrală de energie. Problema neuniformităţii dezvoltării socio-economice a statelor lumii şi impactul acesteia asupra asigurării securităţii globale. structura şi intensitatea nevoilor umane. parteneriate etc. în ultimii ani. limitate şi repartizate neuniform pe întinderea Terrei. de multe ori. structura şi calitatea resurselor economice şi bunurilor se modifică mai încet decât volumul. marile puteri caută să obţină controlul asupra celor mai însemnate resurse energetice ale planetei şi. epuizare a resurselor energetice. cererea şi utilizarea resurselor energetice. Un studiu al ONU făcea următoarea apreciere: „Importanţa energiei pentru industrie în ansamblul său şi rolul vital al petrolului ca sursă de energie şi ca produs indispensabil pentru activităţile militare par a fi contribuit la transformarea problemelor energiei într-un element fundamental al securităţii”. a unor noi forme de cooperare regională şi locală. tendinţa de modificare a sistemului de cote petroliere şi de fixare a preţurilor. iar. de identificarea celor mai eficiente căi de utilizare şi a posibilităţilor de substituire a acestor resurse. afacerile regionale şi globale privind securitatea. Asia de Sud-Est. pe de altă parte. • zona Mării Caspice – Asia Centrală. dar şi cauzală) între deţinerea. iar lupta pentru resurse domină geopolitica secolului XXI. Exemplele mai recente sunt cele din Cecenia. Asistăm la o accentuare a dezastrelor naturale. • America de Sud – Venezuela – bazinul râului Orinoco. Interesant este faptul că şi competiţiile şi conflictele internaţionale se concentrează în spaţiile respective. este cunoscută opinia unor analişti că resursele energetice se găsesc acolo unde „nu trebuie” şi în posesia „celor care nu le merită”. De altfel. cele mai mari rezerve mondiale de hidrocarburi se găsesc în: • zona Golfului Persic. După unele estimări. în general. Pe scena internaţională. diminuarea dezechilibrelor de mediu determinate de exploatarea. tendinţele economice şi politicomilitare sunt interdependente şi fără îndoială că există o legătură (nu numai corelativă. încălzire a climei etc. tendinţa Federaţiei Ruse de a constitui un nou centru de preţuri de referinţă pe piaţa mondială. Siberia de Est şi de Vest. fenomene ce continuă să influenţeze stabilitatea şi securitatea globală. tulburărilor sociale etc. Vorbind despre dezvoltarea economică şi distribuirea inegală a boţăţiei între statele lumii. Angola. „Prăbuşirea” unor state din cauza proastei guvernări. ce se confruntă cu cea de liberalizare completă a lor. Competiţia pentru hidrocarburi pare a domina începutul de mileniu. Cu toate acestea. Spectrul epuizării în următorii ani a resurselor energetice a făcut ca o parte însemnată a politicilor externe. de accesibilitatea conductelor şi terminalelor. de controlul pe care îl exercită asupra rezervelor de resurse energetice. Problema resurselor prezintă multe faţete. implicit. Africa de Vest. Poziţia unei ţări în sistemul economic şi politic internaţional depinde. posedă din abundenţă astfel de resurse. Iată cum problemele energetice devin probleme de securitate. condiţionarea. Sudan. se remarcă câteva direcţii: tendinţa de reorganizare a pieţei mondiale pe blocuri şi alianţe energetico-economice. există şi o lege a rarităţii resurselor... creştere demografică corelată cu reducerea resurselor de apă şi hrană. condiţiilor economice precare. vom începe cu faptul conform căruia accesul diferenţiat la resurse afectează relaţiile dintre state cu consecinţe dintre cele mai distrugătoare. 121 . Amplificarea gradului de interdependenţă a ţărilor privind valorificarea acestor resurse duce la noi şi complexe probleme cu privire la necesitatea asigurării accesului tuturor statelor la ele. care constă în aceea că volumul. Un fapt de necontestat al secolului XXI îl reprezintă dependenţa din ce în ce mai mare a economiilor lumii de resursele energetice. să fie preocupată.

bazinul Caspic şi Asia Centrală de 7%. nordul Africii etc. Alte rezerve mai puţin importante se află în Marea Nordului. iar Federaţia Rusă de circa 5% (60 miliarde barili).000 de miliarde m3.5 miliarde barili). Irakul de 10% (112. în regiunea Golfului se află peste 70% din rezervele petroliere ale lumii. urmată de Iran cu 24.000 miliarde m3.000 miliarde m3.000 miliarde m3 fiecare. Arabia Saudită dispune de 25% (circa 262 miliarde de barili) din rezervele mondiale. 122 . În domeniul gazelor naturale. Qatar cu 17.• SUA şi Alaska. Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite cu 6. • Canada – New Found Land. clasamentul resurselor este condos de Federaţia Rusă cu peste 47. Astfel.

în Asia trăiau nu mai puţin de 3.6 miliarde de oameni. Se estimează că unele ţări.3 miliarde în cursul primei jumătăţi a secolului XXI. pe când Africa avea 12%. mai mulţi decât trăiau în întreaga Africă în 1950. în ciuda unei scăderi relative a ritmului de creştere a populaţiei. Astfel. A venit timpul să vorbim mai deschis despre o politică demografică. mai mulţi decât trăiesc în prezent în Statele Unite. Vorbind despre problema demografică vom menţiona că ponderea ei se resimte pe an ce trece. considerată ridicată în special în ţările în dezvoltare. Cu toate măsurile întreprinse de organizaţiile specializate ale ONU (FNUAP. O problemă preocupantă pentru specialiştii internaţionali este aceea că numărul total al locuitorilor Terrei continuă să crească la niveluri înalte. nu mai puţin importantă. cea mai mare parte alăturându-se celor din lumea în curs de dezvoltare. Din 1960 şi până în 1999.55 miliarde de oameni (circa 80%). îşi vor tripla populaţiile până în anul 2050. cu alte cuvinte s-a dublat. Criza energetică din anii 1973-1979. O nouă variantă. faţă de 4. fapt relevat şi de mărimea media a familiilor (cel mult doi copii per cuplu în ţările dezvoltate şi până la şase copii per cuplu în ţările cele mai slab dezvoltate din Africa Subsahariană sau din Insulele Pacificului). în 2040. cu menţiunea că Asia-Oceania a continuat să se menţină pe primul loc. biolog la Harvard “fiecare naţiune are o politică economică şi o politică externă. artera alimentară vitală a Sudanului şi Egiptului. se estimează că populaţia se va majora cu peste 86 milioane de persoane pe an din 1997 şi până în 2015. În acest sens vom spune că toate guvernele naţionale au nevoie de o politică demografică articulată cu grijă şi sprijinită în mod adecvat. o ţară cu aproape 1 miliard de locuitori şi pânze freatice care coboară aproape oriunde. Se aşteaptă ca Nigeria să găzduiască 339 milioane de oameni în anul 2050. sunt peste 350 milioane de cupluri care nu au acces la nici una dintre gamele de servicii şi informaţii în materie de planificare familială modernă. indică faptul că “unele dintre cele mai mari creşteri sunt prevăzute pentru sucontinentul Indian şi pentru Africa Sub-sahariană – două regiuni unde sunt concentraţi cei mai mulţi dintre flămânzii lumii”. Din păcate. În 2001 s-a depăşit pragul de 6 miliarde.05 miliarde (85%). de la 62 de milioane în prezent.71 miliarde de persoane. şi Oceania (1%). Wilson. în anul 1997. la nivel mondial. Nigeria şi Pakistan. America de Nord (8%). Proiectele pe termen lung ale ONU. faţă de cele dezvoltate. care a afectat esenţial economia statelor occidentale. Totodată. accesul la măsurile incluse în planificarea familială rămâne scăzut în ţările în dezvoltare. funciare etc. iar în regiunile mai puţin dezvoltate locuiau 4. Australia. pe plan mondial.3 miliarde în 1990127. nu s-au înregistrat modificări relevante în repartizarea populaţiei mondiale. înainte de a se stabiliza. populaţia ei tot va mai spori cu circa 300 milioane oameni. alimentare. care nu au rezerve proprii de energie sunt nevoite să se confrunte cu crize economice adînci şi răspîndirea sărăciei. relevă o creştere a populaţiei mondiale la 8.16 milioane de oameni (circa 20% din total). a prognozelor ONU . după cum se estimează. Japonia. După cum observa Edward O. realizate de ONU. Astfel . În acest context vom deosebi: În prim plan.1 miliarde în 1975. care să ţină seama de capacitatea de găzduire a ţării. de exemplu. Totuşi. ulterior. în ciuda eforturilor Chinei. Noua Zeelandă şi ţările ex-URSS) trăiau 1. problema asigurării cu resurse energetice şi materii prime reprezintă problema de bază cu care se confruntă civilizaţia umană în prezent. la 213 milioane în anul 2050. iar în cele mai puţin dezvoltate 7. a anticoncepţionalelor în ţările în dezvoltare din Africa. care reprezintă întradevăr. distribuţia acestei populaţii în teritoriu este extrem de inegală. însă. comunitatea umană trebuie să definească care fenomene reprezintă probleme de nivel global. Factorul demografic în problema deficitului de resurse energetice. 14 ani şi 13 ani. Populaţia mondială la nivelul anului 1995 se cifra la 5. Europa. respectiv ale Fondului Naţiunilor Unite pentru Populaţie (FNUAP). A doua parte a problemei. 4. care controlează o mare parte din cursul superior al Nilului. Europa nu reuşea să totalizeze decât 16%. ca Etiopia. populaţia mondială a trecut de la 3 miliarde la peste 6 miliarde de locuitori. Potrivit Raportului Băncii Mondiale citat. era repartizată astfel: în regiunile dezvoltate (America de Nord. în regiunile dezvoltate 1. Ponderi mult mai mici deţineau America Latină (8%). OMS ş. îşi va mări populaţia. La nivelul celor trei macroregiuni.24 miliarde (15% din total). din care. Creşterea demografică neîncetată este sursa principală a presiunii tot mai mari care este exercitată asupra sistemelor naturale. revăzută.). În ultimii 20 de ani se apreciază că folosirea. Asia şi America Latină s-a majorat de la 14% la 57%.În momentul cînd sursele de combustibil sunt limitate iar preţul lor creşte. populaţia globului. Cele mai recente estimări privind populaţia. se apreciază că. Dacă în trecut au fost necesari 123 de ani pentru ca populaţia mondială să crească de la un miliard la două miliarde de personae (1800-1923). fiecare din miliardul următor a fost atins în respectiv 33 de ani. adică 60% din populaţia mondială. S-a calculat că la populaţia Indiei. Considerăm că spre analiza cauzelor şi problemelor globale precum şia căilor de soluţionare a lor. 123 . arată că sporul demographic va fi de 3. a pus omenirea în faţa unei probleme de dimensiuni globale. oricare ar fi nivelul de consum pe care îl hotărăsc cetăţenii. experţii ONU în domeniu au introdus şi generalizat în aceste ţări conceptul de “planificare familială”. Pentru a frâna această creştere.74. multe ţări.8 miliarde în 1985 şi 5. la nivelul anului 1995.a. se vor adăuga 600 milioane de oameni până în 2050. Etiopia.3 miliarde de persoane în 2025.

Urbanizarea constituie fenomenul actual cu cele mai profunde implicaţii pentru scara şi modelele consumului. a deşertificării.). Aceste date se referă la situaţia dinaintea debutului tranziţiei în estul Europei. de nivelul de trai şi facilităţile în distribuirea apei. în ultima jumătate de secol. precum şi prin extinderea zonelor nisipoase. deci o nouă calitate a vieţii. a unui kg de ingrăşăminte 85 1 iar a unui autoturism 35 m3 de apă). din cele 6 miliarde la cît se ridică populaţia globului. Mali şi Senegal îşi dispută fluviul Senegal. între Turcia. Permanentizarea acestui fenomen determină producerea aridizării. care se recunoaşte prin scăderea drastică a disponibilităţilor de apă.2 miliarde se află în ţările în curs de dezvoltare. a consecinţelor consumului de energie pentru mediul inconjurător este absolut indispensabilă şi de primă necesitate pentru desfăşurarea oricărui tip de activitate. Zonele urbane. contribuie la agravarea problemelor de mediu şi sănătate prin concentrarea diverselor tipuri de deşeuri (municipale.3 miliarde persoane. dintre care 30 de milioane în SUA şi 100 de milioane în fosta URSS şi în Europa de Est. care conduc la apariţia secetei. Este foarte probabil că în secolul XXI acest obiectiv să devină unul critic pentru întreaga omenire. constituit din apa de mare 97%. râuri. reprezintă cea de-a treia mare problemă cu care se confruntă omenirea. Trebuie să menţionăm că cunoaşterea de către populaţie. combaterea sărăciei a reprezentat în ţările bogate obiectivul major al politicii sociale. iar. Irak şi Siria pentru apele Tigrului şi Eufratului. fluvii. ulterior. spitalelor etc. deşertificării şi aridizării. Dacă în ţările sărace consumul este de 40 l/h/zi în ţările industrializate ajunge la 200 l/h/zi sau chiar la 300 1 daca adăugam consumul pentru curăţenia oraşelor.inevitabilă în procesul dezvoltării societăţii – măreşte volumul degajărilor de substanţe nocive în atmosferă. din calote glaciare 2. Ele provoacă „ploile acide”. prin reducerea producţiilor culturilor agricole.4 miliarde sînt săraci. 1. Una dintre problemele care este actualizată cel mai des în prezent este fenomenul urbanizării. îngrijirea sănătăţii etc. a biomasei necesare ca material furajer şi a biomasei lemnoase. agricolă. industriale şi periculoase). Sunt date care evidenţiază dintr-un început starea de criză a planetei generată nu de prezenţa apei ci de absenţa apei folosibile. Accesul la apă este limitat din cauza aşezării geografice a unei zone sau a alteia. distrug „pătura de ozon” a planetei. În lume. în industrie şi servicii (fabricarea unui kg de hârtie necesită 40 1 de apa. nu au un consum de apă corespunzător. politică sau socială.500 1). Apa este folosita în agricultură (de ex. între Iordania şi Israel pentru Iordan şi între Sudan şi Egipt pentru Nil. Conform statisticilor ONU. ape subterane). peste 1. ca o primă fază în instalarea unui climat secetos.constă în faptul că creşterea consumului de energie . Lipsa apei este acum o sursă de conflict în Orientul Mijlociu. A treia după nivelul de importanţă este problema secetei. şcolilor. ceea ce conduce la o cerere crescândă de energie şi resurse naturale. Pentru secolul XX. maturizarea unui metru pătrat de porumb necesita 600 1 de apa iar producerea unui kg de orez 4. salubritate. generează efectul de „seră”. 124 . Criza apei este declanşată de diversificarea activităţilor şi nevoilor umane. pe lângă avantajele pe care le prezintă sub aspectul condiţiilor de muncă şi de locuit sau al serviciilor (apă curată. Seceta şi fenomenele asociate acesteia. 1. O altă problemă după importanţă este asigurarea cu apă potabilă. Din aceştia. de către tineri şi copii a interacţiunii dintre factorii energetici şi dezvoltarea social-economică. În ţările industrializate sînt 200 de milioane de săraci. respectiv 22% din populaţie. Volumul de apă de care dispunem pe pământ este estimat la 1350 milioane km3. Transformarea acestora generează însă şi o poluare crescândă şi necesită o capacitate tot mai ridicată de asimilare a deşeurilor rezultate. iar prin implicaţiile pe care le are nu de puţine ori devine un element de interes geopolitic sau geostrategic. tot atât de adevărat este că şi nevoile sunt tot atât de mari. Deşi aparent resursele de apa sunt considerabile. fie industrială. Extinderea acestor fenomene distructive la nivel global este pusă în evidenţă de datele climatice care relevă o încălzire progresivă a atmosferei şi o reducere a cantităţilor de precipitaţii.14% şi mai puţin de 1% apă folosibilă (lacuri.

interzicerea producererii şi folosirii noilor sisteme a armei de nimicire în masă.dintre comunităţile principale sociale ce influienţează asupra formării unei clase deosebite a problemelor globale mondiale a contemporaneităţii: a) preîntîmpinarea unui război termo-nuclear. Creşterea accelerată a populaţiei în lume nu-i însoţită de extinderea corespunzătoare a producţiei alimentare şi asigurarea condiţiilor necesare de esistenţă a unei mari mase de oameni. 125 . atmosferei. de a evidenţia cauzele apariţiei şi condiţiile care contribuie la soluţionarea lor de către societate. Reeşind din caracterul socionatural a tuturor problemelor globale pot fi structurate în corespundere cu trei tipuri principale ale relaţiilor şi de a cerceta perspectivele progresului social din punct de vedere a problemelor globale Primul tip al relaţiilor . Biologii au fixat că în rezultatul activităţii omului pe planetă dispar 150 tipuri de plante şi animale. solului. iar în perspectivă . Mai accelerat a crescut populaţia în Africa. lichidarea disproporţiilor existente şi limitarea în comerţul mondial. armoniei şi relaţiilor umanizaţiei societăţii cu natura (ecologică. neîdreptăţite adeseori. sunt necesare soluţionarea urgentă a deciziilor şi acţiunilor. dezarmarea. d) administrarea dezvoltării tehnico-ştiinţifice şi ocolirea tendinţelor antiumane în folosirea ştiinţei şi tehnicii. Se păstrează sărăcia populaţiei pe o parte considerabilă a planetei care constituie obstacole serioase pentru eşirea din situaţia ecologică şi demografică din lume. terorismul internaţional. altele . Ritmurile accelerate de cheltuieli a resurselor. demografică. Australiei şi Noii Zelande. energetică.). autopurificării apelor. circuitul drogurilor nelegitim prezintă o primejdie deosebită pentru cetăţenii diferitor state şi regiuni din lume. c) dezvoltarea formelor progresive a integraţiei politice şi economice cu scopul egalării nivelului socialeconomic de dezvoltare a ţărilor şi popoarelor lumii. Aceasta permite de a le clasifica şi sistematiza. Presiunea crescîndă a factorilor antoprogeni asupra biosferei poate contribui la dezbinarea deplină a ciclelor reproductive a resurselor biologice. Conform datelor Institutului Internaţional a cercetărilor sistemelor naturale. Particularităţile generale a tuturor acestor probleme se reduc la următoarele: au obţinut un caracter planetar general-uman întrucît ele includ interesele tuturor statelor şi popoarelor. Practica reglementării problemelor globale ale contemporaneităţii şi problema căilor de eficientizare a soluţionării lor în condiţiile noii ordini mondiale.viitorul întregii comunităţi umane. Unele dintre ele ca problemele războiului şi păcii au fost actuale la toate etapele dezvoltării comunităţii umane. aproape 1 mlrd. excluderea şi transformarea urmărilor periculoase şi ameninţărilor asupra vieţii şi securităţii cetăţenilor. necesită eforturi colective şi acţiuni din partea tuturor statelor. b) stabilirea unei noi ordine economice internaţionale bazată pe principiile egale şi colaborării reciproc avantajoase. legate de ideile optimizării. La etapa actuală creşte disproporţia din contul a două tendiţe: în ţările dezvoltate creşte numărul grupelor vârstei avansate din contul limitării natalităţii şi creşterii nivelului mediu de viaţă.de exemplu ecologice.N. în ţările în curs de dezvoltare creşte numărul grupelor de tineret din contul păstrării nivelului înalt a natalitaţii şi limitării decesului copiilor. Aceste fenomene au fost clasificate de savantul rus L. alimentară etc. Crimele. De rînd cu problemele ecologice şi energetice. A II grupă de subiecte se referă la problemele globale. ce atrage după sine nimicirea populaţiei planetei. Ele sunt rezultatul contradicţiilor dezvoltării sociale şi au rădăcini adînci. Europei. Cu ritmuri insuficiente va creşte populaţia Japoniei. La intersecţia secolelor XX-XXI comunitatea umană s-a aflat în faţa multor provocări noi. oameni simt lipsa apei potabile. întregii comunităţi mondiale. se agravează problemele demografice. 200 mln. în condiţiile a înseşi vitalităţii. Problemele globale sunt legate reciproc şi dispun de izvoare comune în apariţia şi dezvoltarea lor. America şi Asia. ameninţă omenirea cu un regres serios în dezvoltarea continuă a forţelor de producţie. numărul populaţiei planetei în 45 de ani s-a dublat. Esenţa problemei ecologice se referă la aprofundarea contradicţiilor dintre activitatea de producţie a omenirii şi stabilitatea mediului ambiant. Aceasta poate da naştere unui "colaps" mondial . organizaţiile transnaţionale.75. În a II-a jumătate a secolului XX comunitatea umană s-a lovit cu prolemele de dimensiune globală. La etapa actuală conform datelor ONU. au contribuit la tensionarea fără precedent asupra potenţialului natural al planetei.Samoilov cu denumirea "probleme globale planetare" ori "problemele resurselor globale. apar mai târziu odată cu acţiunile intensive a societăţii asupramediului ambiant. excluderea goanei înarmărilor şi nerăspîndirea armei nucleare. ce ameninţă existenţa civilizaţiei pe planetă.înrăutăţirea bruscă a situaţiei ecologice.

• problema ocrotirii mediului ambiant şi mecanizmului de reproducţie a lui. În noile condiţii facilităţile legitime stabilite cîteva decenii în urmă constituie o povară pentru bugetele naţionale şi ameninţă dezvoltarea socialeconomică. organizarea unei vieţi cu un conţinut pozitiv înalt. a alcoolismului. în ţările Uniunii Europene sistema de asigurare socială s-a constituit în principiu în anii 50-60 a secolului XX. • problema preîntîmpinării calamităţilor dezastruase. drogurilor etc. Franţa şi Italia indicii numiţi vor spori pană la 18-23%. Atitudinea contemporană faţa de cultura politică şi de drept a statelor şi popoarelor presupune democratizarea maximală a mijloacelor de informare îm masă şi a comunicaţiilor şi folosirea în activitatea lor a colaborării şi indulgenţei faţă de eterodocşi. Pe parcursul ultimilor 5 decenii PNB mondial a sporit de 8 ori. Aşa. În SUA majoritatea mijloacelor de comunicare în masă se află sub controlul a 6 companii. problema luptei cu bolile în masă. cînd cetăţenii primeau ajutor cu mult mai puţin. de locuitori. care sunt legate cu problemele biosociale. • reglementarea creşterii nivelului şi calităţii vieţii. În al II-lea rînd. 4 grupe private menţin 85% din toate ziarele zilnice din ţară. • lichidarea analfabetizmului şi dezvoltarea invăţămîntului în corespundere cu inflaţia aderată a cunoştinţelor legată de revoluţia informaţională a computatorului. Pentru ca pe planetă să apară 1 mlrd. "o problemă importantă e problema banilor în politică. iar venitul pe cap de locuitor numai de 3 ori. umanitare care sunt legate de procesele democratizării a multiplelor relaţii sociale şi personale. în deosebi cînd foarte puternic acţionează la alegeri. cărora le revin 2/3 din tirajul naţional. la începutul secolului XXI ca probleme globale contemporane principale din considirentele interacţiunii omului cu natura pot fi următoarele: • problema folosirii raţionale a economiei. era necesar în trecut de 1 mln. Astfel. a resurselor de materie primă. • controlul obştesc asupra organelor de putere şi administrării mijloacelor masmedia şi culturii. Ameninţarea reală asupra securităţii omului şi civilizaţiei mondiale în secolul XXI e legată în mare măsură nu numai de comportarea agresivă a unor state şi grupe de state. migraţia internaţională şi poluarea mediului ambiant constituie un act fără precedent în istorie. problemele învăţămîntului. În ultimele decenii ONU a obţinut unele succese în domeniul drepturilor omului. sărăciei şi alte forme a inegalităţii sociale. socioculturale. Această creştere a populaţiei pe fonul sărăciei globale. Astfel această problemă necesita o atenţie deosebită. organizarea odihnei cu adevărat valoroase. de ani. ci şi de comportarea milioanelor de oameni. atentatul asupra libertăţilor individuale şi spirituale. Multe state a Uniunii Europene în comparaţie cu SUA şi Japonia dispun de un număr mai mic de pensii după vîrstă şi o pensie mai mare. Către anul 2030 în Germania.Problemele demografice influienţează asupra progresului social din unele state. dolari pentru a deveni primar a oraşului New York. planificării şi reglementării nivelului şi calităţii vieţii. inegalitatea posibilităţilor economice. amestecul militar a SUA şi ţărilor europene ia evenimentele din Kosovo (1999) sub motivul realizării drepturilor populaţiei albaneze a provocat o Catastrofă umanitară şi a contribuit la escaladarea acţiunilor militare în Macedonia (martie-iunie 2001). Însă concurenţa economică şi interesele naţionale conflictuale pană nu demult au redus politica externă general europeană cu privire la problemele drepturilor omului la declaraţii de alarmă şi nu la acţiuni.74 mln. asigurarea maternităţii şi copilăriei. Dar şi aseastă sporire nu se repartizează egal nici la nivelul 126 . Al III-lea tip de probleme globale îl constituie problemele general umane.dolari. Banii destramă institutele democratice. creşterea necontrolată a populaţiei. ocrotirii sănătăţii. • problema preîntâmpinării crizei energetice din cauza deficitului dimensional a resurselor energeticopetroliere. • realizarea garanţiilor drepturilor şi libertăţilor omului. decît la etapa actuală. Această ameninţare poate să obţină o mulţime de forme. în UE numai pentru plata de pensii după vîrstă se cheltuiesc 19% şi constituie 10% din VIP. inclusiv şi cele dezvoltate. În contextul problemelor globale socioculturale şi umanitare pot fi evidenţiate următoarele: • asigurarea oamenilor cu mijloace elementare de existenţă prin intermediul formelor democratice progresive de apărare socială. Astăzi pentru a dispune de aşa populaţie e suficient 10 ani. Aşa de exemplu. Rivalul său a cheltuit 17 mln. Extinderea ritmului creşterii populaţiei în condiţiile lipsei posibilităţilor dezvoltării contribuie la suprapopularea planetei. • problema de dirijare a dinamicii demografice şi dezvoltării bazei tehnico-materiale. Conform unor date oficiale. problemele lichidării analfabetizmului. În 2001 Mikle Blumberg a cheltuit o sumă record . În primul rînd. interzicerea steriotipizării antiumane. pluralităţii în viaţa socială şi în concepţiile de explicaţie a ei.

diferenţierii excesive a cetăţenilor după nivelul veniturilor. Aerul poluat fară obstacole poate traversa hotarele de stat. sistema financiară mondială conţine în sine multiple elemente instabile. În al V-lea rînd. limitarea posibilităţilor de angajare în cîmpul muncii. aruncarea bioxidului de sulf din unele ţări sub formă de ploi cu acid cad în alte ţări. Numărul migranţilor internaţionali ilegali constituie 50-40 mln. La etapa actuală suma de la rotaţia drogurilor depăşeşte volumul comerţului cu petrol şi cedează numai volumului comerţului cu armele. lipsei a multor straturi de populaţie a locului său în structura socială a societăţii. În al VII-lea rînd. investiţii capitale. În ultimii 25 de ani industria drogurilor a crescut de la întreprinderile de mici pînă la un bisnes internaţional organizat. mai întîi. Urmări globale constituie şi gazele aruncate în atmosferă. Toate acestea fără îndoială provoacă o încordare socială în lume. de oameni din ţările în curs de dezvoltare s-au strămutat în ţările bogate. iar pe de altă parte oferta deosebită în construcţii a muncitorilor. influienţa destructivă a mijloacelor de informare în masă. Aproape 60% din pădurile Europei suferă din cauza depunerilor de acid. că temperatura medie mondială în ultimii ani a crescut cu 0. Revărsările catastrofale din anul 2002 în Austria. Această tensionare va spori conform unor date a cercetătorilor. "Cu toate că au fost propuse un şir de iniţiative în ultimul timp. În 1990 SUA le revenea 21% din depunerile de acid. ce propoagă nihilizmul. Rusiei-11%. şi în fiecare an aderă la ei încă aproximativ 1 mln. Creşterea populaţiei. la fel şi a disproporţiei structurale. Responsabilitatea principală pentru impurificarea atmosferei mediului ambiant revine ţărilor dezvoltate. Instabilitatea se reproduce. pieţele internaţionale închise. Cehia. în 2004 . ceia ce constituie aproape 8% din volumul comerţului mondial". • degradarea bazei morale a societăţii. Factorii principali. Urmările încălzirii climatului pot fi deduse din pagubele în economia multor ţări. se subliniază în Programul dezvoltării ONU.SUA. pe de o parte. dolari. • lupta pentru interese economice. produse în ţările sărace. În raportul Agenţiei europene ecologice se subliniază. Insă concomitent cu aceasta ţările bogate închid hotarele. ţărilor în curs de dezvoltare . În al VI-lea rănd un fenomen social-politic complicat la baza căruia se află un spectru larg de contradicţii sociale şi religioase constituie terorismul. incapacitatea aparatului de stat de a controla efectiv resursele proprii economice şi financiare. metodele antilegitime în soluţionarea diferitor probleme. însă unele efecte ale ele pot să se transfere. Inegalitatea e prezentă şi în alte domenii . Romînia şi alte ţări servesc exemplu ce confirmă procesul schimbărilor climaterice. Germania. oameni. îndeosebi faţă de producţia agricolă şi textilă". acţiunea asupra mediului ambiant în majoritatea formelor ei are loc la nivel local. inclusiv şi în economia liderului . din cauza dezvoltării neliniare a unor state şi regiumi. Un număr considerabil îl constituie şi refugiaţii. influenţa negativă asupra mediului ambiant. Volumul circulaţiei nelegitime cu droguri în 1995 era apreciat la 400 mlrd. cultul violenţei. • pătrunderea pe teritoriile altor state a reprezentanţilor organizaţiilor teroriste de peste hotare şi a sectelor totalitare. • deformarea profilului social a populaţiei în rezultatul crizei economice. acumulări şi credite comerciale.36 grade. şi această inegalitate creşte. distrugînd stratul de ozon. Concomitent s-a format o concepţie dublă faţă de migraţie. spălarea structurii politice a societăţii. ţărilor UE-15%. 1/5 a comunităţii umane. la recoltarea fructelor ori a dădacilor întotdeuna îşi găseşte metoda de pătrundere în acea ori altă ţară dezvoltată din Occident. Rusia (Caucazul de Nord). fiindcă ele însuşi sunt supuse în faţa unui şomaj înalt şi alte probleme sociale şi naţionale. Chimicatele crează un efect global. care nu-i acoperită cu o sistemă de măsuri efective. comerţul cu drogurile prezintă una din cele mai dezastruoase ameninţări pentru omenire. Aceasta e legată de creşterea concentrării cu gaze acidice în atmosferă cu 30%.în Franţa. există o interzicere oficială. culturale etc. nici în maştab internaţional. În ultimele 3 decenii aproape 40 mln. În al III-lea rînd. care au influienţat asupra apariţiei şi evoluţiei terorismului într un şir de ţări sunt: • slăbirea bazelor statale şi a institutelor puterii. În al IV-lea rând. deasemenea conflictele armate va impune ca multe milioane de oameni să părăsească ţările lor.în comerţ.36%. 127 . ţările bogate ca şi în trecut promovează o politică comercială discriminaţională în atitudinea faţă de mărfurile. presiunea migraţiei constituie o influenţă asupra creşterii populaţiei şi aprofundării sărăciei în statele în curs de dezvoltare. a şomajului. ceia ce contribuie la apariţia efectului de seră. constituită din ţări industrial dezvoltate dispun de 4/5 din venitul mondial. La etapa actuală ei constituie 40 mln. dispunînd şi de alte posibilităţi sociale.statelor.

oameni n-au acces la apă potabilă. 53% din suprafeţele de pădureţi se produce 59 % din VNB. tot mai acut devine necesitatea evidenţierii de către comunitatea mondială a unor măsuri radiacale. a crescut statutul social a cetăţenilor. Astfel problemele globale. dolari din totalul PNB (1998). E vădit. Cu toate că s-a limitat numărul forţelor armate în lume. a statelor mari pot să să contribuie în mare măsură să dea un răspuns la provocările de la intersecţia secolelor XX-XXI. Însă n-a fost apreciate primejdia serioasă. Se păstrează o distanţiere deosebit de mare dintre bogătaşi şi săraci. Toate acestea au creat o presiune enormă asupra biosferei pămîntului şi resurselor naturale ale lui. nivelul bunei stări materiale în multe ţări din lume. 1. Primii care au indicat la legăturile dintre dezvoltarea economică şi biosfera pămîntului au fost savanţii americani Denis şi Donella Medouz. ţările Europei Occidentale şi Japonia au adoptat un cod de legi în scopul ocrotirii mediului ambiant şi folosirea raţională a resurselor naturale. În monografia colectivă "Limitele creşterii" apărută sub egida Clubului de la Roma în 1968 s-a făcut concluzia pe baza unui material bogat. dolari. SUA. crizele globale în domeniul politicii. mijloace sigure pentru securitatea sănătăţii oamenilor. aluminiu . 2 mlrd. China. Însă progresul accelerat tehnico-ştiinţific a constituit nu numai urmări pozitive. Au devenit destul de cunoscute realizările în domeniul energeticii nucleare. care ar permite să fie preîntâmpinate ameninţările pentru omenire. Indonezia. India. Factorul militar continuă să rămînă şi astăzi cauza principală de obstacol pe calea soluţionării problemelor globale.Lumea contemporană e extrem de complicată. aflaţi în rezervă. care necesită aprecierea şi prognozarea lor. în primul rând. în crearea tehnicii cosmice. Sunt necesare noi metode de control asupra schimbărilor climei. Aceste măsuri au permis de a îmbunătăţi situaţia mediului ambiant însă problema n-a fost evitată. 7 mln. Pe măsura ce problemele ecologiei. suprapopulaţiei planetei. organizaţiile internaţionale se află în evidenţierea cauzelor problemelor mondiale şi excluderea lor.6 mlrd. prelucrarea. Ea se loveşte cu problema supraveţuirii omenirii. O altă cauză a apariţiei problemelor globale reese din urmările progresului tehnico-ştiinţific. În soluţionarea acestei probleme se presupune ca de rând cu continuarea dezvoltării economiei să fie stabilit un control asupra natalităţii în lume. În aceste condiţii guvernele statelor. Însă pentru soluţionarea acestei sarcini e necesar anumit timp şi de trecut la politica constantă de dezvoltare de lungă durată.oameni în formaţiunile semiarmate şi peste 39 mln. În comparaţie cu anul 1990 PNB mondial a sporit de 17 ori. în majoritatea lor sunt legate de caracterul tehnogen a dezvoltării civilizaţiei. În a II-a jumătate a secolului XX omenirea a folosit fără precedent realizările în domeniul ştiinţei. A IV cauză a apariţiei problemelor globale se reduce la folosirea unei părţi considerabile din resurse mondiale în scopuri militare şi susţinerea formaţiunilor militare de miloane de oameni. Însă toate aceste realizări conţin în sine un şir de riscuri. tehnicii. aprofundării distanţierii dintre bogaţi şi săraci. RFG. transportarea şi conţinutul rezervelor combustibilului nuclear. ce se egalează cu un venit a peste jumătate din comunitatea umană. Noi realizări în domeniul electronic şi sistemului de comunicaţie. dimensiunile activităţii economice în secolul XX a crescut considerabil. Cea mai mare presiune asupra mediului o constituie statele . legată de folosirea reactorului atomic. Brazilia unde vieţuiesc 56% din populaţia planetei. că finalitatea dimensiunilor pămîntului presupune şi limitarea expansiunii umane. 128 . ce depăşeşte posibilităţile satisfacerii necesităţilor în resurse. dezvoltarea ramurilor de restabilire a mediului natural. Datorită realizărilor tehnico-ştiintifice brusc a sporit productivitatea muncii.aproape de 2000 ori etc. Rusia. Numai în primele 3 sferturi a secolului trecut energia folosită în lume a sporit de 11 ori. A treia cauză a apariţiei problemelor globale constă în creşterea populaţiei în lume. contradictorie. oţelului . tehnologiei pentru dezvoltarea producţiei mărfurilor şi deservirii. oameni sunt lipsiţi de a folosi energia electrică. ci şi negative. dar în rândurile lor au mai rămas peste 23 mln. 1. În aceste condiţii problema umanizmului se transferă pe primul loc. în biotehnologie şi genetică s-au obţinut la începutul secolului XXI. sunt analfabeţi. A V cauză a problemelor mondiale constă în reţinerea institutelor puterii şi eloborarea politicii lor de la soluţionarea necesităţilor problemelor mondiale. Într-adevăr. Catastrofele ecologice. instabilă. în condiţiile cînd pe o parte considerabilă a planetei se păstrează sărăcia. Astăzi 225 de oameni din lume dispun de o bogăţie de peste 1 trln. ostaşi şi ofiţeri militari.SUA. producţia industrială mondială a sporit de peste 50 de ori. că acţiunile comune a guvernelor. Una din cauzele apariţiei problemelor globale constă în necorespunderea dimensiunilor şi ritmului de dezvoltare a economiei mondiale posibilităţilor şi resurselor naturale. creşterea crimelor în lume au căpătat un caracter primejdios.25 ori. Astăzi sute de milioane de oameni suferă de foame. pa care le preîntîmpină omenirea în epoca contemporană.2 mlrd. s-a format o economie apreciată cu o sumă gigantică de 39 trln. limitarea populaţiei fertile şi obţinerea în perspectivă a stabilizării la nivel constant. ce ameninţă omenirea. Japonia.

suprapopulaţia. inclusiv a unor state aparte. la fel a organizaţiilor internaţionale şi dreptului internaţional. care îşi realizează funcţiile sale într-o interacţiune strânsă.securitatea internaţională. demonstrează că nivelul progresului în formele tradiţionale tehnogenice şi-au epuizat posibilităţile sale. E necesar de a pune în funcţie mecanizmul întreg de administrare socială. Nivelul obţinut de dezvoltare a civilizaţiei mondiale necesită un nivel mai înalt de administrare decît în trecut. 129 . relaţiile sociale şi umane etc.

Întrucît Republica Moldova şi-a definit clar scopul de a adera în perspectivă pentru viitor la Uniunea Europeană. relaţiile dintre UE şi Republica Moldova s-au bazat pe Acordul Interimar asupra comerţului şi măsurilor aferente din 2 octombrie 1995. • Promovarea comerţului şi investiţiilor. economică. Republica Moldova. • Asigurarea bazei pentru colaborare în domeniile legislativ. cu excepţia problemelor ce ţin. celui financiar. art. dezvoltării economiei şi finalizarea tranziţiei la-economia de piaţă în Moldova. de dezvoltare economiei şi de finalizare a tranziţiei salela economia de piaţă. socială. Astfel parteneriatul urmează a fi considerat ca o formă specifică a cooperării între UE şi Moldova în diverse domenii. APC-ul nu exclude participarea Moldovei în Comunitatea Statelor Independente (CSI). acordul menţionează şi alte forme de cooperare. Acordul a fost încheiat pentru perioada iniţială de zece ani. comerţului. 130 . în vigoare de la 1 mai 1996. Articolul 3 al APC încurajează . Din momentul punerii sale în aplicare. plăţi. APC-ul va fi reînnoit anual în mod automat.E. social. • Susţinerea eforturilor Republicii Moldova de consolidare a democraţiei. crearea bazelor pentru cooperarea legislativă. prin care se interpretează unele prevederi ale APC. însă menţionează „apropierea graduală între Moldova şi o zonă mai largă de cooperare în Europa şi regiunile limitrofe". După expirarea acestei perioade. Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) şi Tratatul Cartei Europene pentru Energie. şi pe de altă parte.E. Pe de altă parte. Mai mult. Prin semnarea acestui Acord se deschidea o noua etapa in dezvoltarea relaţiilor Republicii Moldova cu Uniunea Europeana. care au apărut în rezultatul destrămării URSS. pe de o parte. Concepţia Politicii Externe a Republicii Moldova interpretează APC-ul ca fiind un prim pas pe calea integrării Republicii Moldova în UE. realizarea acestui deziderat este prefigurat de mai aspecte de bază care. Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC) este instrumentul principal al dialogului politic şi economic. aşa numitele Noile State Independente (NSI). cu excepţia cazului când una dintre părţi declară denunţarea acestuia. declaraţii şi schimb de scrisori. APC-ul substituie Acordul între Comunităţile Europene şi ex-URSS privind comerţul şi cooperarea comercial-economică din 18 decembrie 1989 (art. promovarea comerţului şi investiţiilor. care ar permite dezvoltarea unor relaţii politice. Analiza comparată între Acordul de Parteneriat şi Colaborare R. Textul acordului este însoţit de cinci anexe. Pe perioada dintre semnarea APC şi intrarea sa în vigoare conform procedurii stabilite. unul dintre acestea fiind cadrul instituţional juridic de implimentare a Acordului de parteneriat şi Cooperare .APC. a intrat în vigoare la l iulie 1998. social şi cultural dintre Uniunea Europeană şi Republica Moldova. Importanţa procesului de integrare viitoare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană este o acţiune prioritară a ţării în relaţiile sale externe.51 paragraful 4 al APC se referă la cooperarea moldo-europeană destinată susţinerii „ cooperării între statele independente". considerăm.menţinerea şi dezvoltarea cooperării între statele. Pe lângă cooperarea în cadrul APC-ului propriu-zisă. Protocolul privind asistenţa reciprocă între autorităţile administrative în materie vamală.fără a menţiona CSI ca organizaţie . economic. la Bruxelles Republica Moldova şi Uniunea Europeană au semnat Acordul de Parteneriat şi Cooperare /APC/. care după ratificarea sa. financiară şi culturală. La 28 noiembrie 1994. Obiectivele acestui parteneriat conform primului articol al APC sunt: • Asigurarea unui cadru corespunzător dialogului politic între Părţi. concurenţă şi proprietate intelectuală şi comercială. Obiectivele Parteneriatului între UE şi Moldova au fost formulate în APC astfel: asigurarea unui cadru apropiat pentru dialogul politic. precum şi relaţiilor economice armonioase între părţi pentru a încuraja astfel dezvoltarea lor durabilă.76. Mai mult. de apărare. toate cele trei Comunităţi Europene plus Statele lor Membre. 1 mai 1996.106 APC stipulează că sintagma „intrarea în vigoare" a APC înseamnă „intrarea în vigoare a Acordului Interimar". financiar şi cultural. şi Acordurile de asociere ale U. Părţi semnatare ale APC-ului sunt.M. cum ar fi Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE). APC-ul nu prevede aderarea Moldovei la UE. 105 al APC). îi permit Republicii Moldova să apropie acest moment. art. Acordul Interimar conţinea prevederile în materie de comerţ cu bunuri. al cooperării în domeniul dreptului. – U. susţinerea consolidării demo6ra|iei. Obiectivele şi principiile generale Obiectivul general al APC este de a stabili un parteneriat şi o colaborare ce ar consolida şi extinde relaţiile între UE şi Moldova în baza valorilor comune pe care le împărtăşesc.

dreptului internaţional şi a drepturilor omului.53. de exemplu. Aceasta se referă.Principiul general al parteneriatului între Moldova şi UE este "de a consolida libertăţile politice şi economice ce constituie însăşi baza parteneriatului" (Preambulul APC aliniatul 3) În acest context. 131 . Declaraţia comună a părţilor APC-ului privind articolul 99 reliefează că violarea acestor elemente esenţiale stipulate în articolul 2 APC vor fi considerate drept „caz de urgenţă specială". În acest fel. care permite celeilalte părţi de a întreprinde măsurile apropriate. care ar consolida şi extinde relaţiile stabilite anterior menţionăm că „comerţul cu bunuri" este un subiect al competenţei CE. precum şi a principiilor economiei de piaţă. la acordurile bilaterale privind promovarea şi protejarea investiţiilor sau acordurile privind evitarea dublei impozitări (art. până de a solicita soluţionarea cu asistenţa Consiliului de Cooperare. APC-ul nu limitează Statele Membre ale Comunităţilor Europene în competenţele lor de a încheia acorduri bilaterale cu Moldova. APC stabileşte un cadru instituţional pentru realizarea obiectivelor sale. La fel APC stipulează şi alte forme de cooperare. inclusiv celor enunţate în documentele Conferinţei CSCE de la Bonn. paragraful 2 al APC). Recunoscând că Comunitatea Europeană şi Republica Moldova doresc să instituie un parteneriat şi o colaborare. aşa cum sunt definite în special în actul final de la Helsinki şi Carta de la Paris pentru o nouă Europă. în timp ce regulile privind stabilirea şi funcţionarea companiilor rămâne a fi în competenţa Statelor Membre ale CE. compus din trei organe: un Consiliu de Cooperare (Cooperation Councit). conform articolului 2 APC principiile parteneriatului includ respectarea democraţiei. cum ar fi reuniunile oficialităţilor de nivel înalt şi canalele diplomatice tradiţionale pentru purtarea dialogului politic. un Comitet de Cooperare (Cooperation Committee) şi subcomitetele acestuia specializate şi un Comitet Parlamentar de Cooperare (Parliamentary Cooperation Committee).

în care UE să fie mai activă în soluţionarea crizelor de la periferia sa. UE vede un interes clar în asigurarea rezolvării sfidarilor comune”. Extinderea din 1 ianuarie 2007 a adus Uniunea Europeană la o distanţă de 90 de km pe linie dreaptă de conlict. UE înţelege faptul că “Transnistria este un magnet al crimei organizate. între altele. a Uniunii. prin intermediul Politicii Europene de Vecinătate (PEV) şi Politicii Europene de Securitate şi Apărare (PESA). ar fi o demonstrare directă a dorinţei UE de a-şi asuma responsabilităţi mai mari în rezolvarea conflictelor din statele incluse în Politica Noii Vecinătăţi. Cu alte cuvinte.77. Interesele Uniunii Europene au fost cauzate de mai mulţi factori: 1. spre deosebire de cele ruseşti. cunoscând un trend descrescător. Transnistria este menţionată drept regiune de conflict în care UE trebuie să se implice. În continuare vom menţiona că se cunoaşte că segmentul cel mai vulnerabil al frontierei dintre Republica Moldova şi Ucraina îl constituie sectorul său transnistrean. În prezent este analizată posibilitatea trecerii de la PEV la „PEV plus”.. În opinia reprezentantului UE pentru Republica Moldova. şi poate destabiliza sau submina complet procesul de edificare a statului moldovenesc. În cazul Transnistriei. viabili si prosperi. Un rol emergent în soluţionarea conflictelor „îngheţate”. vor fi afectate în primul rînd de instabilitatea regională. aceasta semnifică că UE va căuta să se implice mult mai activ în soluţionarea situaţiei conflictuale. fapt ce confirmă capacitatea operaţională a UE de a contribui direct la gestionarea crizelor de la periferia sa şi ridicarea rangului UE ca actor în domeniul securitaţii. În discuţiile privind “Europa largită”. în această a doua etapă a misiunii va fi implementat proiectul BOOMMOLUK. probleme ca migraţia ilegală. ca stat de graniţă al Uniunii Europene. care. ceea ce va face ca în noul context regional de securitatea UE să fie grav afectată. prin urmare. a înregistrat o serie de succese pe timpul derulării primului său mandat (2005-2007). Sahara de Vest şi Transnistria. conform prevederilor OSCE de la Istanbul (OSCE Istanbul summit declaration. democratici. Misiunea Uniunii Europene de asistenţă la frontiera moldo-ucraineană (EUBAM). traficul de droguri. contrabanda cu ţigări netimbrate şi carne de pui. 3. După cum a declarat generalul F. Neretragerea trupelor ruseşti din Transnistria a demonstrat Uniunii Europene că pentru rezolvarea acestei probleme e nevoie de acţiuni mai largi decît cele ce pot fi întreprinse în cadrul OSCE. arme şi maşini furate din Occident. în cadrul căruia 50 vameşi moldoveni şi ucraineni vor beneficia de instruire şi deplasări în ţările UE în vederea implementării practicilor europene de trecere a frontierei. atunci ea trebuie să se implice direct în atingerea acestor obiective. materializarea sa deplină ar trebui să aibă caracter de urgenţă. revine UE.Politica Europeană de Vecinătate” a UE: realităţi şi perspective. Lansarea de către UE a primelor operaţiuni de gestionare civilă şi militară a crizelor din Bosnia şi Macedonia. prin hotarul comun cu Moldova. ar trebui să îşi manifeste disponibilitatea de a participa la această nouă etapă. Neretragerea trupelor ruseşti din Transnistria pînă la finele anului 2002. 4. cu scopul evitării contrabandei pe segmentul graniţei necontrolat de autorităţile centrale de la Chişinău. Elaborarea unei politici a UE pentru o “Europă largită”. hotărâtoare. Interesele Uniunii largite. mai ales în ultima perioadă. să fie extrem de precaută în acţiunile sale.Banfi. aducându-şi astfel contribuţia la implementarea strategiei de securitate a UE în regiune. durata mandatului misiunii EUBAM a fost extinsă cu încă doi ani (2008-2009). În comunicatul Comisiei Europene privind relaţiile cu noii vecini se menţionează că “UE trebuie să îşi asume un rol mai activ pentru a facilita rezolvarea disputelor în Palestina. misiunea a marcat prima implicare a UE pe dimensiunea de securitate a PEV în regiunea Mării Negre. Împrejurarea a oferit o mai bună cunoaştere de către Bruxelles a situaţiei în teren şi o orientare mai eficientă a proceselor de reformă a sistemelor vamale şi a managementului frontierelor în Republica Moldova şi Ucraina. consolidarea politică şi dezvoltarea durabila a regiunii şi. de derulare a misiunii EUBAM. Transnistria fiind cel mai apropiat conflict „îngheţat” de graniţele Uniunii Europene. şeful misiunii EUBAM. dacă UE doreşte să aibă vecini stabili. a aratat că UE nu poate conta pe alte state atunci cînd securitatea hotarelor sale este afectată. odată cu instituirea Misiunii de monitorizare a trecerii „cargo”-urilor transnistrene. În acest context. 2. În martie 2007. România. O implicare mai mare a UE în gestionarea crizelor. iar pe de altă parte explică faptul de ce UE pînă acum a evitat să se implice şi să discute deschis despre această problemă cu Rusia. Şi acest lucru deja se face vizibil. iar la punctele de trecere a hotarelor moldo-ucrainene vor fi instalate sisteme performante. Planul Individual de Acţiuni RM – UE în contextul concepţiei . Dar dependenţa UE de resursele energetice din Rusia o face pe de o parte. ar urma să ofere ţărilor partenere PEV posibilitatea asocierii la declaraţiile de poziţie ale miniştrilor afacerilor externe ai statelor membre 132 . Dincolo de toate acestea. extinderea duratei misiunii Uniunii Europene de asistenţă la frontiera moldo-ucraineană ar putea contribui la soluţionarea conflictului transnistrean şi reluarea negocierilor în formatul "5+2". Art.19. 19 noiembrie 1999).

ar putea închega un parteneriat special pentru transferul de experienţă şi know-how în domeniile reformei sectorului de securitate şi democratizării instituţionale către Moldova şi. În concluzie. Moldova şi Ucraina pot să promoveze măsuri de edificare a încrederii prin instituirea de puncte comune de control la frontiere. într-un context geopolitic mai favorabil. dar cu interese directe în zonă. interesată de a se învecina cu state stabile. Uniunea Europeană şi-ar putea consolida prezenţa în regiune. democratice şi prospere. Ucraina. organe vamale. conducând o misiune civilă poliţienească în Transnistria. Pe lângă perfecţionarea sistemului de management integrat al frontierelor sale. România. ce s-ar constitui într-o primă misiune PESA în spaţiul ex-sovietic. nu exclude posibilitatea asumării sale în viitor. precum Rusia şi Ucraina. autorităţi sanitare şi veterinare –. 133 . ca stat de graniţă –. Faptul că în prezent este puţin probabil ca UE săşi asume responsabilitatea conducerii unei astfel de misiuni. introducerea de către Ucraina şi Moldova a sistemului integrat de control al frontierelor. dublat de forjarea graduală a unei dimensiuni europene a Mării Negre. la această misiune ar putea participa nu doar state UE – între care ar trebui să se numere şi România. Luând în considerare precedentul experienţei UE în Bosnia şi Herzegovina. precum şi adaptarea celor două ţări partenere PEV la standardele UE de control al acestora. Calitatea şi eficienţa controalelor EUBAM şi ale grănicerilor de la frontiera comună ucraineano-moldoveană trebuie îmbunătăţită. Astfel. ca ţară-mebră a UE de frontieră. poliţie. respectiv. România poate îşi manifestă disponibilitatea de a participa la cea de a doua etapă (2008-2009) de derulare a misiunii EUBAM. în calitatea lor de ţări PEV partenere şi vecine. Pe acest fundal. În acest scop sunt necesare intensificarea activităţilor de training a tuturor factorilor implicaţi în controalele la frontieră – grăniceri. între PEV şi PESA ar urma să se instituie o relaţie de interdependenţă şi mai strânsă. Nu în ultimul rând. România. vom spune că România trebuie să continue implementarea măsurilor impuse de acquisul Schengen şi statutul său de frontieră externă răsăriteană a UE.UE şi participarea la operaţiuni de gestionare a crizelor. ci şi state nemembre ale Uniunii.

prezentă şi viitoare a acestuia. formulării politicilor. Abordările integraţioniste în legătură cu domeniul precizează că integrarea sau comunitizarea poate avea loc oriunde. Mulţi teoreticieni ai relaţiilor internaţionale definesc integrarea în lucrările lor. Ele iau in considerare caracteristicile principale ale procesului de integrare prezentându-l ca atare. despre tendinţa grupurilor din statele teritorial adiacente de a se grupa în blocuri. Accentul este pus pe procesul de integrare şi nu pe rezultatele acestui proces. Scopul acestor teorii este de a prezenta factorii care au condus la apariţia integrării europene precum şi evoluţia viitoare a procesului. Deutsch defineşte integrarea ca “obţinerea unui simţ al comunităţii şi al instituţiilor care poate asigura schimbare dependentă şi liniştită”. integrarea europeană nu poate fi utilizată pentru elaborarea de generalizări largi. ca un întreg şi analizează întreaga evoluţie trecută. Există doar o singură Uniune Europeană şi aşadar. legislaţiei. Haas vede tipul ideal al “comunităţii politice” ca “unul în care există limitări în ceea ce priveşte violenţa conflictului în cadrul grupului” şi ca şi “crearea voluntară a unor unităţi politice mari care implică prezentarea conştientă de forţe în relaţie cu instituţiile participante”.naţiune a fost şi încă este un subiect foarte dezbătut de către reprezentanţii teoriei relaţiilor internaţionale. William Wallace defineşte integrarea ca şi “crearea şi menţinerea unor modele intense şi diversificate de interacţiune între unităţi anterior autonome”. chiar la un nivel redus. Robert Angell care a studiat “participarea trans-naţională”. de instituţii centrale cu putere de luare a deciziilor care sunt obligatorii şi metode de control care determină alocarea valorilor la nivel regional precum şi mecanisme adecvate de obţinere a consensului”. şi poate generalizări. putem spune că aceste teorii au un caracter dinamic. care au apărut ca urmare a dorinţei analiştilor din spaţiul academic de a explica procesul de integrare europeană. Scopul acestei abordări este să ofere reflecţii.78. În acest context. Reginald Harrison a prezentat importanţa instituţiilor centrale: “procesul de integrare poate fi definit ca stabilirea. neofuncţionalism şi Procesul de integrare a statelor . europene (federalism. Teoria organizaţiilor internaţionale se bazează pe ideea că organizaţiile internaţionale tradiţionale sunt organisme interguvernamentale desemnate în contextul explicit al convergenţei preferinţelor statului sau intereselor comune. în cadrul unei zone de relaţii a comunităţii politice. Vorbind iniţial despre perceptele teoretice ale termenului de integrare. A treia abordare urmăreşte să trateze UE ca un subiect util pentru studiul dinamicii procesului decizional. Primele încercări de teoretizare a procesului de integrare europeană au apărut în anii 1950 în Statele Unite ale Americii. Studiul integrării europene a consacrat cel puţin patru piloni ai abordării. Există o abordare instituţională care abordează integrarea în principal în termeni de formare a unui corp politic. Elaborarea marilor teorii a avut ca punct de plecare apariţia în 1951 a Comunităţii Europene a Cărbunelui 134 . În continuare vom spune că studiul integrării europene a devenit o scenă majoră de dezbateri în cadrul disciplinei academice a relaţiilor internaţionale pe parcursul anilor ‘50.Nye specifică că una dintre funcţiile organizării regionale este controlul conflictului intraregional. în timp ce alte abordări. Teoriile clasice ale integrării interguvernamentalism). ar fi să înţelegem UE ca o organizaţie internaţională. Teoreticienii au fost preocupaţi de instituţiile colective internaţionale şi transnaţionale şi de apariţia actorilor non-statali importanţi în politica mondială. precizează că interacţiunea crescută prin intermediul participării. Din acest punct de vedere. intermedierii intereselor şi implementării politicilor. funcţionalism. Toate aceste perspective utilizează ipoteza că ţările “integrate” unele cu altele se vor comporta diferit unele faţă de altele spre deosebire de naţiunile mai puţin integrate. Atenţia este îndreptată către interacţiunea intereselor actorilor şi proceselor de stabilire a agendelor. Ernst B. Primul. Michael Hodges prezintă integrarea ca “formarea de noi sisteme politice din sisteme politice separate”. Ultima abordare priveşte UE ca un fenomen sui generis. teoriile integrării europene pot fi clasificate în trei mari grupe: • teoriile mari (grand theories). Ele sunt un mijloc pentru asigurarea armoniei interstatale şi în final a păcii veşnice. ar putea determina “pacea mondială”. cum ar fi spre exemplu eforturile de unificare europeană. vom menţiona iniţial că integrarea poate fi diferenţiată şi din punctul de vedere al procesului şi al domeniului. mai puţin organizaţionale. eforturile comunităţii mondiale sau ale guvernului mondial sunt exerciţii stilistice şi nepractice şi integrarea trebuie să aibă loc la nivel regional. În anul 1971 J. Naţiunile Unite şi mai ales Uniunea Europeană au fost privite de unii ca primii paşi către o “lume unită” sau mai “integrată”. Liga Naţiunilor. văd lumea modernă ca mişcîndu-se foarte încet dar foarte sigur către un tip de comunitate mondială.S. Al doilea tratează integrarea europeană ca un model de “regionalism” în cadrul politicii economice globale. Din această perspectivă.

Interesul cercurilor ştiinţifice asupra procesului de integrare europeană a fost susţinut timp de 15 ani. constructivismul social contribuie în trei feluri: . inclusiv impactul acestuia asupra statului naţiune în Europa. se vorbeşte despre apariţia unui nou mod de guvernare. una dintre cele mai autoritare printre acestea fiind teoria constructivismului social. Pentru reprezentanţii acestei abordări. Începând cu anul 1985 şi anume o dată cu adoptarea Actului Unic European. reglementărilor şi politicilor europene. interesul în marile teorii începe să scadă. Conceptul de „identitate” constituie baza abordării social constructiviste. Din acest motiv. interesul în teoretizarea integrării revine. În special „criza scaunului gol” şi compromisul de la Luxembourg au modificat echilibrul de forţe dintre instituţiile comunitare. care se preocupă în principal cu dereglementarea şi rereglementarea pieţei. Constructivismul social este una din cele mai recente metode de analiză şi explicare a procesului de integrare europeană. identitatea ajută la înţelegerea intereselor şi a politicilor naţionale. urmare a acestui eveniment istoric. prin intermediul unei reţele complexe de reţele publice şi private şi agenţii executive quasi-autonome. constructivismul social se prezintă azi în literatura de specialitate ca „o abordare a integrării europene şi ca o provocare la adresa abordărilor mai raţionaliste cum ar fi interguvernamentalismul liberal şi chiar versiunea de început a neofuncţionalismului”. este cât se poate de validă şi de reală. demonstrată de „criza scaunului gol” şi soluţionată prin compromisul de la Luxembourg. . timp în care integrarea europeană cunoaşte o perioadă de vizibilă dezvoltare şi extindere. • teoriile de mijloc (middle range theories). Noul model teoretic al guvernării specifică faptul că datorită procesului de europenizare. „guvernarea” poate fi definită ca „reglementarea internaţională a relaţiilor sociale şi a conflictelor prin intermediul unor măsuri şi instituţii durabilă şi de încredere. Ideea de identitate europeană însă este deosebit de controversată. nu a mai putut fi explicată de reprezentanţii marilor teorii. o dată cu “criza scaunului gol” şi a fenomenului de euroscleroză din anii 1970.acceptarea ideii de creare în comun a unei structuri permite o mai bună înţelegere a procesului de europenizare. şi anume aceea de a înţelege şi explica caracterul general al integrării. . guvernele implică o tot mai mare diversitate de actori şi procese care depăşesc granitele naţionale. Euro-pesimiştii consideră că existenţa unei politici europene este imposibilă deoarece nu se poate vorbi de un popor european. • alte abordări teoretice privind integrarea europeană. se vorbeşte despre transformarea politicilor şi a guvernului la nivel european şi naţional întrun sistem cu mai multe nivele.şi Oţelului. procesul de integrare a început să aducă în discuţie ideea statului naţiune suveran intern şi extern. care în ultimă instanţă a ajutat la deblocarea procesului decizional european. Începând însă cu prima jumătate a anului 1966. Teoria a pătruns în domeniul integrării europene ca urmare a dezbaterilor sterile şi destul de restrânse dintre neofuncţionalişti şi interguvernamentalişti (inclusiv interguvernamentaliştii liberali). o dată cu revigorarea procesului de integrare. În această perioadă. se poate studia modul în care integrarea europeană modelează identităţile sociale şi interesele actorilor. Constructivismul social a fost definit de Risse ca având la bază „ontologia socială care insistă asupra faptului că agenţii umani nu există independent de mediul social şi de sistemul comun de valori împărtăşite.datorită accentuării efectelor constitutive ale legilor. O dată însă cu adoptarea Actului Unic European în 1985 şi. De la o atitudine pozitivă în ceea ce priveşte procesul de integrare şi rolul instituţiilor supranaţionale europene s-a trecut la o atitudine reticientă. relaţiile dintre stat şi actorii nestatali au devenit mai puţin ierarhice şi mai mult interactive. Dezbaterea privind măsura în care constructivismului social poate explica ultimii ani ai procesului de integrare europeană este încă în plină desfăşurare. Guvernele se preocupă acum mai mult cu reglementarea activităţilor publice şi mai puţin cu redistribuţia resurselor. de mituri europene comune pe care o identitate europeană comună s-ar putea construi. În cadrul teoriilor integrării europene. Conform lui Zürn. Astfel.prin concentrarea pe practicile de comunicare se poate observa cum sunt construite discursurile la nivelul UE şi cum actorii încearcă să înţeleagă conceptul de integrare europeană. În ceea ce priveşte nivelul specific al UE. în locul utilizării directe a forţei şi violenţei”. Susţinătorii marilor teorii revin la ideea iniţială că “raţiunea de a fi” a acestora. 135 . ne-ierarhic. de o istorie comună. Evoluţia neaşteptată a procesului de integrare marcată de cele două evenimente din ultima jumătate a anului 1966 şi respectiv prima jumătate a anului 1970.

E. ţările care doreau aderarea depuneau o cerere. Finlanda şi Norvegia. Letonia. iar pe 19 aprilie 1994 Comisia a adoptat o opinie favorabilă privind aderarea celor 4 ţări candidate. mai democratică . datorită regimului autoritar dominat de către Salazar. Irlandei şi Marii Britanii.E. Astfel Europa a devenit mai mare. Grecia. Lituania.E. În 1967 Marea Britanie împreună cu alte 3 ţări: Norvegia. Suedia şi Norvegia să înceapa în prima parte a anului 1993. iar în urma unor consultări desfăşurate în cadrul Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS). Un nou pas în aderarea noilor membri la Uniunea Europeană la constituit depunerea cererilor de aderare de către Austria. marcată de războiul civil din perioada 1936-1939 şi izolată de Europa în timpul regimului generalului Franco. startul oficial al căruia a fost dat în 1998. Danemarca şi Irlanda. din 1 noiembrie 1962. Estonia. Suedia. avusese relaţii externe foarte reci în perioada “regimului coloneilor” (1967-1974) şi şi-a depus candidatura pentru aderare în vara lui 1975. Cehia. Ratificarea acordului de către Parlament a intervenit pe 4 mai. Nu şi în ultimul rînd vom menţiona că prezentul ne specifică evenimentul în cocnformitate cu care.Polonia. Textele au fost aprobate la sesiunea finală a Conferinţei pe 12 aprilie 1994. a depus o nouă cerere de aderare. aderare care a intervenit după multe ezitări şi neînţelegeri. Procesul de extindere al Uniunii Europene în anii 1970-2011. mai civilizată. Malta şi Cipru (1 mai 2004). mai puternică. doi noi memebri. Spania şi Portugalia cât şi democratizarea acestor state din Sudul Europei a făcut posibilă integrarea acestora în CE. Spaţiului comunitar european prin primirea de noi membri s-a făcut treptat. Această zi a devenit apoteoza unui grandios proiect european. cînd s-a acceptat decizia conceptuală referitor la extinderea UE şi aprobate principiile ei de realizare. Un eveniment destul de important în vederea aprofundării comunităţii europene la constituit aderarea a încă 10 state la Uniunea Europeană . Finlanda. Slovenia. Ungaria. mai ales având în vedere ca aceste state erau legate între ele în calitate de membre AELS. iar aceasta era supusa aprobării instituţiilor comunitare. Portugalia. şi anume România şi Bulgaria au aderat pe 1 ianuarie 2007 la Uniunea Europeană. s-a alăturat C.E. sa petrecut la 1 ianuarie 1986. prima extindere a Comunităţilor a avut loc la 1 ianuarie 1973 prin aderarea Danemarcei. asociată la C. Slovacia. Urmând deciziei Consiliului European de la Edinburgh că negocierile de aderare cu Austria. la 1 ianuarie 1986. care a cunoscut o izolare diplomatică asemănătoare cu cea a Spaniei după război. deşi semnase Tratatul de aderare. Negocierile s-au încheiat pe 30 martie 1994 şi apoi acordurile politice au primit forma legală prin redactarea textelor Tratatelor şi Actelor de aderare. Aderarea sa la C.79. întâlnirile ministeriale prin care se deschideau negocierile au avut loc pe 1 februarie 1993. Sfârşitul dictaturilor din Grecia.E. a reintrat în rândul democraţiilor în 1975. Astfel. în acest context lărgind staff-ul de membri comunitari la 27. Spania. 136 .E. Norvegia. Tratatul de aderare a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1981. s-a văzut respinsă printr-un referendum naţional. toate cele 4 ţări au fost acceptate în organizaţie. care ar fi trebuit să devină cel de-al zecelea membru.

prima urmând să aplice deciziile militare luate în comun de ambele organizaţii.E.80. referitor la realizarea uniunii monetare. Structura Tratatului se bazează pe trei piloni principali. în anul 1951 Tratatele de la Roma de constituire a Comunităţii Economice Europene (C. unul dintre ele fiind problema substituirii Comunităţilor prin UE. bazată pe bunăvoinţa popoarelor de a se integra într-o uniune tot mai strânsă. • de a executa colectiv şi individual aceste decizii. Tratatul de la Maastricht modifică prevederile celor trei tratate comunitare ale C. 14 referitor la politica socială conţine în anexă un acord între statele membre ale Uniunii şi Marea Britanie. cunoscut mai mult în literatură ca Tratatul de la Maastricht. şi le completează cu noi dispoziţii. şaisprezece anexe la tratatul C.A. Tratatul prevede o evoluţie continuă a procesului de unificare politică şi economică. 12 prevede regimul special pentru Danemarca. a marcat o nouă etapa în crearea noii configuraţii politice continentale. Reglementarea -politicii externe şi de securitate comună (titlul -V) Reglementarea cooperării în domeniile justiţiei şi afacerilor interne (titlul VI) şi Dispoziţii finale (titlul VII). dar diferite ca formă. Tratatul de la Maastricht. Toate părţile recunoşteau necesitatea depăşirii separării instituţionale între mecanismele comunitare şi cele ale cooperării politice. Problema consta în faptul. Se propuneau două variante. protocolul nr. Euratom si C.) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom) din anul 1957 modificate prin Actul unic european..C. care sprijină întreaga construcţie europeană: 1. Denumirea corectă a documentului semnat este Tratatul asupra Uniunii Europene. (titlurile II-IV). (devenită Comunitatea Europeană). • preconizează transformarea UEO în "braţul armat al UE".C. Tratatul de la Maastricht instituie următoareler obligaţii pentru state: • de a ajunge la o poziţie comună în reuniunile dintre ele şi cele internaţionale. Tratatul asupra UE le înserează într-un mecanism mai amplu şi mai eficient. Dispoziţiile comune (titlul I).. propunând aceste două politici în calitate de două capitole aparte adăugate la cele existente în Tratatele de bază. numit şi Tratatul Uniunii Europene. Prin aceste acte au fost stabilite legăturile juridice între ţările membre ale comunităţilor. 11 stabileşte un regim special pentru Marea Britanie. 2. piaţa internă. anexa la tratatele instituind comunităţile europene. Se impunea un concept unic al tuturor direcţiilor de activitate unională. si la tratatul privind constituirea Uniunii Europene. unde să fie plasată politica externă şi de securitate comună. ansamblul acestora urma să constituie Tratatul asupra UE. Semnat de către reprezentanţii celor 12 state membre ale Comunităţii Europene. Ţările mari nu-şi doreau ca Comisia să beneficieze şi în aceste două domenii de dreptul de iniţiativă exclusivă sau să-i permită Curţii de Justiţie pronunţarea asupra opţiunilor politice externe a Statelor. unul dintre cele mai importante evenimente care au stat la baza definitivării juridice a Uniunii Europene a Fosta Tratatul de la Maastricht. ambele comunitare ca esenţă. Statele Comunităţii creează o uniune fără precedent în istoria Comunităţii. Comisia propunea includerea acestora.E. iar protocolul nr. Cooperarea juridică şi din domeniul afacerilor interne. 3. că Comunităţile nu se substituie. de la Maastricht. • de a efectua acţiuni comune pe baza unor decizii adoptate în cadrul comunitar. uniunea economică şi monetară). în fond aceste două poziţii se încadrau în cele două concepţii mai vechi: interguvernamentală şi comunitară (supranaţională). Franţa şi Anglia propun un alt model de structură. din 1986 şi prin Tratatul Uniunii Europene. De asemenea. Esenţa şi specificul noii formaţiuni. precum şi cooperarea în domeniul justiţiei şi a afacerilor interne. Anexat. cum urmează.A. 137 . Tratatul de la Paris prin care a fost creată C. Tratatul de la Maastricht şi crearea Uniunii Europene. mai sunt anexate treizeci şi trei de declaraţii privind probleme comunitare.E. Bazele „constituţionale" ale Uniunii Europene sunt următoarele acte internaţionale. tratatul conţine şaptesprezece protocoale. Problema structurii a fost una din cele mai dezbătute în cadrul negocierilor. politicile comune. Comunitatea Europeană (compusă din cele trei componente istorice ale sale. după. Tratatul de la Maastricht este alcătuit din şapte titluri. semnat în februarie 1992 şi intrat în vigoare în 1993. Lucrările asupra documentului au necesitat multe compromisuri. iar ultimul. legături care depăşesc simplele relaţii contractuale stabilite între statele suverane. Protocolul nr.E.E.E. În cadrul de distindere a uniunii de la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană. Politica externă şi de securitate comună. Documentul a constituit unul din cele mai efective impulsuri din istoria construcţiei europene. din anul 1992. Modificarea celor trei tratate prin care a fost instituită fiecare comunitate.E. în Tratatul de instituire a CEE şi respectiv transformarea acestuia în Tratatul UE.E. Varianta finală precizează. prin tratate internaţionale obişnuite.

este cel al „subsidiarităţii". 138 . Este important de menţionat că problema dispariţiei frontierelor naţinale era o conduită spre care se mergea benevol. obiectivele avute în vedere în aceste domenii nu pot fi realizate de statele membre în mod satisfăcător. • afirmarea identităţii acesteia pe plan internaţional. Un principiu care stă la baza activităţii Uniunii Europene. • întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre prin instituirea unei cetăţenii unionale. necătînd la faptul că statele erau informate despre această din urmă schizmă. în special prin crearea unui spaţiu lipsit de frontiere naţionale.Uniunea Europeană are. • dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne. ca obiective principale: • promovarea progresului economic şi social echilibrat şi durabil. competenţei Comunităţii. inclusiv prin definirea unei politici de apărare comună. care iau fost conferite prin tratatele comunitare. în special promovarea unei politici externe şi de securitate comună. ea intervine numai in cazul şi în măsura în care. conform art. El înseamnă limitarea acţiunilor Comunităţii numai în cadrul competenţelor sale. şi dacă din raţiuni privind dimensiunile si efectele acţiunii respective. • menţinerea integrală a realizărilor comunitare şi dezvoltarea acestora. ea poate fi realizată mai bine la nivel comunitar. Aceasta se răsfrîngea nemijlocit şi asupra viitoarei existenţe a Uniunii Europene ca organizaţie internaţională cu statut de subiect cu drepturi depline în Relaţiile Internaţionale. de mai multe ori afirmat în Tratatul de la Maastricht. în vederea realizării obiectivelor sale. de asemenea . prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin instituirea unei uniuni economice şi monetare bazată pe o monedă unică. în domeniile care nu aparţin. Osimplă ignoranţă ar putea aduce la un colaps ireversibil în rîndurile uniunii. în mod exclusiv.prevăzute în aceste tratate. 3 din Tratatul de la Maastricht. Ceea ce ulterior va fi prezent în doctrină-delegarea suveranităţii în schimbul eficienţei cooperării multilaterale.

traficul cu fiinte umane. Petersburg Rusia din luna mai 2003. Situatia economica. comert . suprematia legii. Necesitatea unei Politici Europene de Vecinatate (PEV) se face acut simtita in 2003. ci permite o relatie privilegiata cu vecinii si o mai buna focalizare a eforturilor in domenii de importanta vitala pentru apropierea statelor vizate de standardele europene. in consideratie fiind luate interesele ambelor parti.. Comisia Europeana in Comunicarea sa asupra Europei Extinse traseaza principiile politicii de vecinatate a UE si pune accentul pe importanta acordata de catre Uniunii relatiilor cu vecinii sai. abordare ce o depaseste pe cea traditionala bazata pe cooperare. Atingerea acestor scopuri urma sa se faca prin definirea impreuna cu tarile vecine vizate a unui set de prioritati ce vor fi notate in Planuri de Actiune.include probleme cum ar fi: lupta impotriva terorismului si a proliferarii armelor de distrugere in masa.se prevede o deschidere mai mare a pietei. a unui "cerc de prieteni" la frontierele Uniunii. Planurile de Actiune vor avea ca marja definita de timp o perioada de 3-5 ani.81. Aceste prioritati acopera mai multe domenii: dialogul politic . politica economica si sociala . a caror atingerea se va solda cu o apropiere de UE. promovarea unei bune relatii cu vecinii. Consiliul European a salutat initiativa si a invitat Comisia si Consiliul de Ministri sa o continue. inclusiv drepturile minoritatilor. rezolvarea conflictelor regionale. De asemenea se va tine cont si de urmatoarele circumstante: Pozitia geografica. in concordanta cu principiile OMC si standardele UE. droguri si arme. reprezentata de "Acordurile Europene de Vecinatate". si anume cresterea securitatii in vecinatatea Uniunii extinse. precum si imbunatatirea interconexiunii si a legaturilor fizice cu UE (transport. pregatirea profesionala si tineretul. Conform acestei Comunicari. Obiectivele Politicii Europene de Vecinatate: Obiectivul principal al PEV este impartirea beneficiilor aduse de extinderea UE din 2004 cu tarile sale vecine. forme de manifestare şi perspective. Cercetarea. indeosebi prin programele TACIS si MEDA. si din iunie 2004 si statele sud-caucaziene) perspectiva aderarii la UE. actuala generatie de acorduri bilaterale sa fie inlocuite cu o forma noua de parteneriat privilegiat. justitie si afaceri interne . In martie 2003. Exista posibilitatea ca odata cu indeplinirea prioritatilor stabilite de Planurile de Actiune. Probleme de mediu. ajutorul financiar furnizat pina acum statelor vecine. Un alt obiectiv al Planurilor de Actiune a fost declarata apropierea in politica externa a partenerilor. care reprezinta documentul politic-cheie in dezvoltarea relatiilor dintre UE si vecinii sai. In octombrie 2003. lupta impotriva terorismului. conform deciziilor adoptate la summitul de la St. Strategia si Rapoartele pe Tara" care stabileste pasii concreti de implementare a politicii de vecinatate si modul de extindere a beneficiilor largirii UE asupra noilor sai vecini. prin crearea celor patru spatii comune. Instrumentul European pentru Vecinatate si Colaborare care va sustinea implementarea politicii de vecinatate. Planurile de Actiuni vor fi diferentiate.statul vizat. o buna guvernare. Statele incluse in Politica de Vecinatate Europeana: In Est: Moldova. Evolutia relatiilor dintre UE si statele vecine cu care Uniunea Europeana va semna Planurile de Actiune va depinde totalmente de modul in care statul vecin va impartasi efectiv valorile comune citate mai sus. In 139 .se va promova participarea intr-un numar de programe UE. Ucraina. migratia. Nivelul de dezvoltare a relatiilor UE . Pe 12 mai 2004 Comisia Europeana prezinta Comunicarea "Politica Europeana de Vecinatate. deja existent. energie etc. Conceptul . Politica audio-vizualului.). Politica Europeana de Vecinatate (PEV) reprezinta o noua abordare in cadrul relatiilor dintre Uniunea Europeana si vecinii sai.Politica Europeană de vecinătate”: conţinut. Cultura. Un alt obiectiv este cel stabilit prin Strategia Europeana de Securitate din 2003. Printre beneficiile oferite de PEV se numara cele ce tin de dezvoltarea economica si sociala precum si obtinerea posibilitatii de acces pe piata interna si integrarea in cadrul altor alte politici europene: Educatia. In Planurile de Actiuni urma sa fie definit un set de prioritati. cind apare problema crearii a noi bariere in Europa dupa extinderea Uniunii Europene. Aceasta politica constituie un cadru de consolidare a relatiilor de vecinatate si vizeaza intensificarea cooperarii cu statele vecine UE largite in vederea crearii unei zone de prosperitate si buna vecinatate. Reformele in derulare. spalarea banilor precum si criminalitatea economico-financiara.o mai apropiata cooperare in domenii precum: managementul frontierelor. Trasarea Planului de Actiuni pentru fiecare stat-vecin va depinde de necesitatile si capacitatile acestuia. Belarus Uniunea Europeana si Rusia au stabilit sa dezvolte in continuare parteneriatul strategic. crima organizata. respectarea principiilor economiei de piata si a dezvoltarii durabile. Politica Europeana de Vecinatate nu ofera statelor vizate (statele din estul Europei si statele mediteraneene. va fi suplimentat in viitor prin crearea unui nou instrument financiar. Planurile de Actiune urmau sa aiba la baza angajamentul pentru valorile comune: respectul pentru drepturile omului. astfel incat sa reflecte stadiul existent al relatiilor UE cu fiecare tara in discutie.

Tunisia.Caucazul de Sud: Georgia. Armenia. Siria. Liban. Algeria. Israel. Iordania. si Azerbaidjan In Zona Mediterana: Maroc. Egipt. Autoritatea Palestiniana. 140 . Libia.

identificarea. Directiva Consiliului legată de prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor. lupta împotriva crimei organizate. Cauzele. de mediu şi de sănătate. Obiectivele strategice ale Uniunii Europene în domeniul vamal sunt: . Tratatul de la Amsterdam a reorganizat cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne. Spaţiul comun de justiţie şi cooperare în acest domeniu este unul din obiectivele fundamentale prevăzute în dispoziţiile Tratatului de la Roma. Acquis-ul comunitar în domeniul cooperării vamale. reguli stabile şi corecte pentru dezvoltarea comerţului internaţional . .crearea de resurse necesare pentru statele membre în domeniul cooperării vamale protejarea societăţii împotriva comerţului incorrect şi promovarea intereselor financiare. securităţii şi justiţiei. specificul şi etapele colaborării statelor membre ale U. blocarea. Cuprinde acordurile şi convenţiile internaţionale în domeniu referitoare la asistenţa reciprocă şi cooperarea dintre administraţiile vamale. Libera circulaţie a persoanelor. pedepsirea apartenenţei la o organizaţie criminală. de art. sechestrarea şi confiscarea instrumentelor şi rezultatelor infacţiunii. 141 .E. Justiţia şi Afacerile Interne reprezintă unul din cei trei piloni pe care se fondează Uniunea Europeană.Conducerea unor activităţi operative de luptă împotriva fraudei Menţinerea contactului direct cu poliţia şi autorităţile judiciare .Reprezintă Comisia în domeniul prevenirii fraudei. Acquis-ul comunitar în ce priveşte lupta împotriva fraudei şi corupţiei. cel de piaţă internă – ce nu poate fi realizată în condiţiile existenţei unor frontiere interne şi a restricţionării circulaţiei persoanelor fizice. . Include norme privind lupta împotriva crimei organizate şi protecţia martorilor. înfiinţarea EUROPOL. Etc.Conducerea unor investigaţii administrative interne în vederea combaterii fraudei. convenţia privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene şi Protocoalele sale adiţionale. corupţiei şi altor activităţi ilegale. stabilind ca obiectiv crearea unui spaţiu al liberei circulaţii. alături de Comunităţile Europene (Pilonul I) şi Politica Externă şi de Securitate Comună (Pilonul II). stabilirea de acorduri între poliţie şi autorităţile vamale în domeniul luptei împotriva drogurilor. Este reprezentat de Convenţiile penală şi civilă a Consiliului Europei privind corupţia.crearea unui cadru de lucru bazat pe transparenţă. Oficiul European AntiFraudă (OLAF) – este responsabil pentru proiectarea şi pregătirea legislaţiei pentru protecţia intereselor financiare ale comunităţii şi lupta împotriva fraudei.Dezvoltarea unor strategii de lupta împotriva fraudei . ce trebuie îndeplinit în vederea realizării pieţei comune. eliminarea controalelor la frontierele interne. 61-69 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană. Competenţele OLAF sunt următoarele: Conducerea unor investigaţii administrative externe ca parte a luptei împotriva fraudei. 17-22 şi art. Acquis-ul comunitar în domeniul cooperării poliţieneşti şi combaterii criminalităţii organizate. Cooperarea domeniilor justiţiei şi afacerilor interne formează obiectul dispoziţiilor speciale cuprinse în Titlul VI din Tratatul de la Maastricht. corupţiei şi altor activităţi ilegale care afectează interesele Comunităţii şi a unor investigaţii privind încălcarea unor obligaţii ale funcţionarilor publici. în care sunt enumerate probleme de interes comun pentru care sunt prevăzute proceduri de cooperare.Asistenţă pentru cooperarea admnistrativă în domeniul combaterii fraudelor . etc. Convenţia OCDE privind combaterea corupţiei în tranzacţiile comerciale internaţionale. urmărirea. comerciale. în cadrul celui de-al doilea pilon „Justiţia şi afaceri interne”. Ulterior. Sensul conceptului de cooperare în domeniul justiţiei şi afacerilor interne a evoluat foarte mult de la momentul apariţiei sale. Baza legală a justiţiei şi afacerilor interne este constituită de articolele 29-42 din Tratatul Uniunii Europene. Acţiunea Comună din decembrie 1998 privind spălarea banilor.82. a traficului de droguri şi cooperarea juridică în materie civilă şi penală constituie o parte a unui concept mult mai larg. la asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire.

o alianţă defensivă în lumea contemporană. SUA şi URSS. şi o „Piaţă Comună“ incluzând toţi factorii de producţie. Piaţa Comună prevedea. au constituit baza negocierilor desfă. ţările europene s-au angajat expres să coopereze loial şi să-şi coordoneze eforturile pentru reconstrucţia economică a Europei postbelice. — stabilitatea crescândă a statelor membre şi a Comunităţii pe ansamblu său. — apropierea progresivă a politicilor lor economice. în plus. la 21 aprilie 1956. Comunitatea Economică Europeană era. — creşterea nivelului de trai. înfruntarea ideologică şi militară bipolară ameninţa chiar cu dispariţia identităţii europene (bazată pe libertate). la Roma. Specificul şi etapele instituirii uniunii economice şi monetare a Uniunii Europene. să stabilească norme uniforme de securitate pentru protecţia sanitară a populaţiei şi a muncitorilor. la care s-a adăugat un proiect de Tratat. vom menţiona următoarele: I Obiectivele generale ale CEE erau: —promovarea unei dezvoltări armonioase a activităţilor economice pe întreg teritoriul Comunităţii. O componentă esenţială a apărării naţionale. Spre deosebire de CEE. integrând unele politici (politicile agricole. Comunitatea se angaja să dezvolte cercetarea şi difuzarea cunoaşterii tehnice în domeniu. dar şi protecţia acestora faţă de „exterior“ prin taxe vamale externe comune. Noţiunea de „Piaţă Comună“ se baza pe cele „patru libertăţi fundamentale“ale pieţei: — libera circulaţie a bunurilor în regim de concurenţă liberă . — realizarea unor relaţii mai strânse între statele membre. De aceea. distrugerile şi teama unor convulsii sociale au animat ideea că. o zonă de liber schimb — precum EFTA/AELC (Asociaţia Europeană a Liberului Schimb) — se limita la asigurarea liberei circulaţii a bunurilor între parteneri. transportul şi comerţul) şi coordonând şi completând altele (politica socială sau fiscală). — fuziunea progresivă a economiilor. prezidat de Spaak. Lipsurile din aceşti ani de după război. într-o epocă dominată de ideologiile şi concepţiile globale asupra societăţii. Mijloacele generale ce făceau posibilă realizarea unor asemenea obiective erau: — stabilirea unei pieţe comune. în plus. Aceste două tratate au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. să vegheze asupra aprovizionării regulate cu energie. 142 . fără asigurarea protecţiei externe specifice CEE. deja amintita. CEEA sau EURATOM avea (şi are. la 25 martie 1957. Realizarea acestor patru libertăţi fundamentale ale pieţei însemna mai mult decât. — libertatea cetăţenilor comunităţii de a se stabili în oricare dintre statele acesteia. a „Tratatului Constitutiv al Comunităţii Economice Europene“(CEE) şi a „Tratatului Constitutiv al Comunităţii Europene a Energiei Atomice“ (EURATOM sau CEEA). să faciliteze investiţiile. dar şi o politică economică comună. — libera circulaţie a persoanelor şi serviciilor.i loială. nu se mai poate limita la aspectele militare. Comunitatea Economică Europeană nu era doar o simplă Uniune Vamală.urate la castelul Val Duchese (Bruxelles) şi au condus la semnarea. — armonizarea politicilor sociale. între altele. la 6 iunie 1955. Printre obiectivele Comunităţii Economice Europene şi ale Comunităţii Europene a Energiei Atomice. Premizele unificării economice îşi au originea în reuniunea la Messina din iunie 1955 unde au fost însărcinaţi olandezul Beyen şi belgianul Spaak de a realiza un „proiect de relansare a integrării europene“ având la bază următoarele obiective: — dezvoltarea instituţională. — expansiunea continuă şi echilibrată. precum în secolele trecute. acţiunea comună a membrilor săi în vederea depăşirii eventualelor dificultăţi legate de balanţele de plăţi. la Veneţia. prezentate. Cu această finalitate. — libera circulaţie a capitalurilor. dar şi cu influenţa şi prestigiul tradiţional al continentului în lume. În acest scop s-a creat un „Comitet Intreguvernamental de Experţi“. trebuia să o constituie bunăstarea economică şi socială. asigurând nu numai libera circulaţie a bunurilor. Uniune Vamală. sfîrşitul unei lumi până atunci dominată în relaţiile internaţionale de către Europa. Fără îndoială că 1945 reprezenta. încă) ca obiectiv general stabilirea condiţiilor necesare pentru formarea şi creşterea rapidă a industriilor nucleare. Dacă în noua lume părea imparabil sfârşitul omogenităţii şi a eurocentrismului. La rândul său. Raportul acestuia („Raportul Spaak“).83. — crearea unei pieţe comune . Lipsurile economice şi diviziunile politice de după cel de-al doilea război mondial făceau ca Europa Occidentală să fie o victimă uşoară a celor două superputeri.

E posibil să fi fost o combinaţie a celor două motive. 143 . astfel încât astăzi. Comisia Era formată din personalităţi numite. în puţinele cazuri prevăzute în Tratatele fundamentale. caracterul sectorial al Înaltei Autorităţi. în acest context. un Consiliu. chiar dacă. fie a crezut că. Competenţele acestor patru instituţii. şi trebuia consultată. fiind la un pas de destrămare. riscul unui eşec va determina participanţii să încheie un acord care se dovedise imposibil înainte. În 1979. Cît priveşte sistemul instituţional al acestor tratate. Nu exista nici un acord în privinţa „regulilor de joc" în coordonarea SME. cea mai semnificativă fiind cea din 1967 când au fost unificate instituţiile celor trei Comunităţi. Adunarea Parlamentară Era formată din deputaţi desemnaţi de către parlamentele naţionale. un Parlament şi o Curte de Justiţie (la care s-a adăugat Curtea de Conturi) pentru toate cele trei Comunităţi. prin compensaţie. şi de la Bruxelles din decembrie ce au condus la înfiinţarea SME şi s-au impus ca o iniţiativă pentru a relansa procesul integrării europene. alteori. integrarea monetară. După amînări de ultimă oră datorate problemelor interne ale Franţei. Nu s-a încercat nici măcar o înţelegere preliminară pe aceste teme. cel puţin. Au fost schimbate. Consiliul Era. Erau în dezacord privind priorităţile şi constrângerile politicilor interne. Această „instituţie colegială“. Interesant de observat este că. anterior adoptării normelor comunitare. Şi totuşi. de asemenea. Aceasta a fost alegerea lui Schmidt. acestă iniţiativă trebuia să aibă un caracter monetar. se sugera un acord de curs de schimb şi nu neapărat crearea unei Uniuni Monetare şi Economice. Consiliu şi Adunare Parlamentară precum şi propria Curte de Justiţie. Alternativa a fost înfiinţarea SME fără acorduri preliminare şi cu riscul unui eşec. de natură politică. prin unul din membrii acestora. Comisia Europeană (ce va substitui ulterior Înalta Autoritate a CECA) va avea mult mai puţină putere decât aceasta. 4. Obiectivul SME era crearea unei zone de stabilitate monetară în Europa. Schmidt intenţiona să folosească momentul de avânt politic creat pentru a stabili o cooperare mai strânsă cu Franţa. începând cu Tratatul Uniunii Europene din 1992. Curtea de Justiţie Avea ca misiune garantarea protecţiei generale în faţa legii. în principal. cât şi obiectivul final. Dispunea de putere de decizie şi de coordonare a politicii economice în general. Astfel. În curând. la fel ca şi în prezent. temerile scepticilor s-au dovedit a fi justificate: uneori sistemul părea să se clatine. în care politicile divergente au fost pe punctul de a cauza destrămarea sistemului sau. 2. aceasta şi-a schimbat şi denumirea. de-a lungul timpului. Fiecare din ele avea propria Comisie. motivată. va putea acţiona în toate sectoarele socioeconomice depăşind. Evident. Agitaţia de pe piaţă şi dezechilibrul plăţilor i-a determinat pe participanţi să-şi continue disputele privind distribuţia „asimetrică" a sarcinii de ajustare. erau următoarele: 1. ceea ce se intenţionase a fi o zonă de stabilitate în Europa părea să se transforme în una de stagnare. de către statele membre. în condiţiile în care iniţiativele din ambele situaţii vizau. având iniţiativa normativă (legislativă). avem doar o Comisie. puterea acestora cât şi sfera lor de acţiune. până la urmă. nu va mai avea niciodată competenţele Înaltei Autorităţi. odată ce SME a intrat în funcţiune. Dispunea de anumite competenţe de control politic. însă atât motivele din spatele lor.să garanteze utilizarea paşnică a materialelor nucleare şi să creeze o piaţă comună care să garanteze libera circulaţie a materialelor şi echipamentelor cât şi a capitalului necesar investiţiilor nucleare. trebuie să menţionăm că se constituiau cele trei Comunităţi Europene ce există şi în actualitate. în pofida pierderilor suferite. pe data de 13 martie 1979. care au întrunit semnarea acordurilor de la Bremen din iulie. deşi avem în continuare trei Comunităţi. Totuşi. problemă ce a rămas nerezolvată de la înfiinţarea SME. repetarea situaţiei din planul şarpelui. este posibil ca atunci când sistemul ar fi fost instituit să se fi proiectat extinderea procesului de integrare dincolo de sfera monetară şi economică. adică CE. Deşi nu se declara deschis. competenţele unora. de următoarele două explicaţii: fie a subestimat factorul de risc şi implicaţiile politice ale unui posibil eşec. sistemul a rezistat. incluzând capacitatea de a depune moţiune de cenzură asupra Comisiei. trebuie să afirmăm că el era independent. respectarea legalităţii comunitare şi controlul interpretării şi aplicării uniforme a Tratatelor şi a actelor de drept derivat. instituţia comunitară în care sunt reprezentate guvernele statelor membre. participanţii din cadrul Sistemul Monetar European nu aveau vreo strategie sau tactici comune. execuţie şi control al îndeplinirii Tratatelor şi a hotărârilor instituţiilor comunitare. În cazul CEE. Se pot identifica trei etape ale funcţionării SME: 1979-1983: Perioada de început a fost una agitată. obiectiv care a rămas nemenţionat. SME a început să funcţioneze. astfel. Evenimentele din 1978. în principal. 3. acum existând formal Comunitatea Europeană. în mare parte. nu existau linii directive de genul criteriilor de convergenţă stabilite cu zece ani mai târziu în Tratatul de la Maastricht. au fost efectuate modificări progresive. erau. dar şi unele atribuţii de gestiune. de comun acord. garant al Tratatelor.

iar sistemul părea să se transforme într-un element regresiv. ani în care nu s-a făcut practic nici o realiniere a cursurilor de schimb. această perioadă prelungită de stabilitate s-a dovedit a avea un preţ. cunoscută drept Acordul de la Basle-Nyborg. 144 . în condiţiile în care ratele de inflaţie continuau totuşi să fie divergente. aşa cum făcuse în planul şarpelui. 1988-1991: A urmat o perioadă de 5. Acesta era o condiţie necesară dar nu şi suficientă pentru a stabiliza sistemul.1983-1987: Franţa nu a mai părăsit în cele din urmă SME. Pentru a câştiga încrederea pieţei. Astfel de dovezi lipseau. Autorităţile cedau presiunilor pieţei şi ajustau cursul de schimb chiar şi în absenţa unor factori de dezechilibru fundamentali. în final. la noul Tratat asupra Uniunii Europene. S-a atras atenţia asupra acestui pericol atunci când autorităţile monetare ale ţărilor participante au încheiat o înţelegere vizând tactici cu avantaj reciproc. În concluzie putem menţiona că obiectivul UEM a fost cel care a impulsionat Consiliul European de la Madrid din 1989 să stabilească o nouă Conferinţă Interguvernamentală pentru 1990-1992 în scopul stabilirii planurilor necesare realizării „primei faze a UEM“. dar a adoptat politicile care stăteau la baza acestuia. Stabilirea instituţiilor monetare şi a competenţelor acestora a reclamat revizuirea Tratatelor ducând. este nevoie de timp şi de dovezi clare că autorităţile dau prioritate stabilităţii cursului de schimb în faţa obiectivelor interne.

Secretariatul General al Consiliului condus de Înaltul Reprezentant pentru PESC („domnul PESC). inclusiv stabilirea. Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER). J. a unei politici de apărare comune. consolidarea securităţii Uniunii şi a statelor membre.1. Consiliul Uniunii Europene. Premisele dezvoltării PESC au fost statuate de Tratatul privind Uniunea Europeană (1992). ca structură de expertiză care să faciliteze luarea rapidă a deciziilor. prin Tratatul de la Amsterdam. dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a statului de drept. în conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite. 145 .). Parlamentul European. precum şi cu principiile Actului final de la Helsinki şi obiectivele Cartei de la Paris. PESC beneficia din acel moment de noi instrumente juridice. denumeşte un capitol distinct (Titlul V) al Tratatului de la Maastricht şi care reprezintă unul din cei trei piloni ai construcţiei europene. Politica Externă şi de Securitate Comună – PESC (Common Foreign and Security Policy – CFSP). Unitatea de planificare politică şi avertizare timpurie (aflată în subordinea Secretariatului General al Consiliului). sub toate formele. Politica Externă şi de Securitate Comună în contextul extinderii Uniunii Europene. J. care ar putea conduce. precum şi respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. strategiile comune. promovarea cooperării internaţionale. în cadrul Secretariatului General al Consiliului. se stipula totodată înfiinţarea. Această prevedere permite luarea deciziilor în ciuda abţinerii unuia sau mai multor state membre. menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale.8). Comisia Europeană (cu precădere Comisarul pentru Relaţii Externe).4 a Titlului V că „Politica externă şi de securitate comună înglobează toate problemele referitoare la securitatea Uniunii Europene. a unei Unităţi de planificare politică şi avertizare timpurie. la o apărare comună”. profilului şi vizibilităţii acestei politici s-a instituit funcţia de Înalt Reprezentant al UE pentru PESC (art. dezvoltarea şi implementarea deciziilor politice ale ţărilor membre şi a reprezenta guvernele ţărilor membre ale UE în discuţii cu ţări terţe. sub autoritatea Înaltului Reprezentant. Comitetul Politic. în perspectivă. De asemenea. Cu această ocazie. atâta timp cât voturile lor ponderate nu depăşeau o treime din totalul voturilor. Conform TUE (art. Prevederile TUE în legătură cu PESC au fost revizuite în 1997. destinate punerii în practică a acţiunilor şi poziţiilor comune. În procesul decizional al PESC este implicată o pleiadă întreagă de instituţii comunitare: Consiliul European. statele membre. care stipulează la articolul J. reprezentanţii speciali. Într-o declaraţie anexată Tratatului de la Amsterdam. obiectivele PESC sunt următoarele: salvgardarea valorilor comune. Preşedinţia. a intereselor fundamentale şi a independenţei Uniunii. în viitor. procedura de decizie întemeiată pe principiul abţinerii constructive se aplica de acum înainte şi problemelor vizate de PESC. pentru îmbunătăţirea eficacităţii. În plus.84. Sarcina Înaltului Reprezentant al UE pentru PESC este aceea de a contribui la formularea.

Conform Programului Indicativ Tacis pentru anii 2000-2003. În domeniul privatizării activităţile sunt realizate prin comasarea sprijinului instituţional (cu preponderenţă prin intermediul Fondului de Proprietate de Stat) şi sprijinului acordat cu scopul privatizării unor întreprinderi. asigurarea unor surse de finanţare de lungă durată pentru întreprinderile private (implicit cu sprijinul sectoarelor bancar şi financiar) şi pe sprijinul acordat sectorului de afaceri. bazată pe principiile democraţiei şi ale economiei de piaţă. este considerată drept una dintre condiţiile pentru apropierea de mai departe a părţilor şi avansarea Ucrainei pe calea integrării europene. La momentul actual Ucraina reprezintă un interes strategic deosebit pentru Uniunea Europeană. Începînd cu anul 1996. asistenţa tehnică acordată în prezent de Comisia Europeană (CE) Ucrainei se axează pe reforma instituţională. Odată cu închiderea centralei din Cernobоl la sfîrşitul anului 2000 şi introducerea surselor alternative. precum şi pe asistenţa menită să atenueze impactul social al perioadei de tranziţie. armonizarea legislaţiei şi pregătirea Ucrainei pentru aderarea la Organizaţia Mondială a Comerţului constituie un moment important. O importanţă deosebită a fost acordată procesului de consolidare a relaţiilor între structurile Tacis şi APC cu scopul de a utiliza resursele Tacis pentru a oferi sprijin Ucrainei în implementarea prevederilor APC. Printre ele menţionăm Ucraina. administrative şi legale sunt axate pe modelarea structurii instituţionale într-una benefică pentru societate. După Rusia. Securitatea nucleară constituie un alt domeniu prioritar pentru CE. administrativă şi legală.85. În acest context. asistenţa CE în sectorul energetic prin intermediul programului de compensare a deficitului de combustibil include asistenţă suplimentară pentru importul combustibilului ucrainean. care se numără printre principalele ţări partenere ale programului TACIS.electrice din Cernobоl în anul 2000 şi darea în exploatare a noilor reactoare de la staţiile atomico – electrice din Hmelniţk şi Roven. sprijinirea sectorului privat şi dezvoltarea economică. Relaţia Ucraina – Uniunea Europeană Programul Uniunii Europene Tacis a fost lansat în 1991 pentru Noile State Independente apărute pe harta politică a lumii după destrămarea Uniunii Sovietice. Armonizarea legislaţiei Ucrainei la cadrul legal al Uniunii Europene. şi celălalt cu Ungaria). Evoluţia relaţiilor dintre UE şi Ţările Europei de Sud-Est în perioada 1990-2011. cu un accent special pe consolidarea normelor de drept. precum şi sprijinirea instituţiilor de învăţămînt superior.2 milioane euro. Proiectele Tacis în domeniul reformei instituţionale. inclusiv programul de securitate nucleară. un număr de proiecte ecologice şi un proiect de sprijinire a întreprinderilor mici şi mijlocii. Fondurile alocate în cadrul programului de compensare a deficitului de combustibil constituie unul dintre cele mai mari granturi alocate vre-o dată de către UE celor 13 ţări partenere Tacis. Activităţile în acest domeniu se axează pe asistenţa oferită întreprinderilor cu scopul restructurării. Începînd cu anul 1998. Preşedintele Comisiei Europene Romano Prodi a promis alocarea unor resurse financiare nerambursabile în valoare de 65 milioane euro pentru a ajuta Ucraina să acopere necesităţile sale de energie electrică şi a numit perioada alocării grantului: anii 2000-2002. Scopul programului Tacis în sectorul social este de a sprijini reformele de sistem pentru a consolida capacitatea Ucrainei de a depăşi impactul social al perioadei de tranziţie la economia de piaţă. susţinerea instituţiilor de stat şi a structurilor guvernamentale cheie. precum şi din punct de vedere politic. reprezentănd un exponent al promovării democraţiei şi respectării depturilor omului. care ar corespunde 146 . Activitatea centrului constă în sprijinirea organelor legislative şi executive în procesul de adoptare a actelor legislative. iar pentru anii 2000-2003 bugetul a însumat 200 milioane euro. În timpul vizitei la Kyev în noiembrie 2000. Dezvoltarea sectorului privat în Ucraina este printre priorităţile procesului de reformare a economiei naţionale. realizată în cadrul Acordului de Parteneriat şi Colaborare (APC). Comisia Europeană a donat Centrului de ştiinţă şi Tehnologii din Ucraina 10 milioane euro din fondurile Tacis. prezenţei abundenţei resurselor naturale.1999 a constituit 468. dat fiind faptul că are o poziţie geografică favorabilă. În mai 1999 Comisia Europeană s-a angajat să acopere parţial deficitul de producţie a energiei electrice în perioada cuprinsă între închiderea staţiei atomico . Ucraina a beneficiat de asistenţă Tacis şi prin intermediul Programului de cooperare transfrontalieră. Ucraina este beneficiarul principal al finanţării în cadrul programului Tacis. Bugetul programului Tacis pentru Ucraina în perioada 1991. Unele sectoare de activitate presupun susţinerea instituţiilor cu scopul de a consolida normele democratice şi de a armoniza legislaţia. În cadrul programului Tacis deja de cinci ani activează proiectul UEPLAC. De asistenţă s-au bucurat două puncte de frontieră (unul la hotar cu Polonia. Acest fapt contribuie la transferul responsabilităţii pentru sfera socială de la întreprinderile de stat la autorităţile de resort. Proiectele sunt elaborate în cadrul Acordului de Parteneriat şi Cooperare între Ucraina şi CE (APC). Ucraina a participat cu succes în mecanismul Tacis de implementare a proiectelor mici de cooperare transfrontalieră.

Necătînd la toate acestea. În data de 6 martie 1995. 147 . Rada Supremă şi Cabinetul de Miniştri. În concluzie vom menţiona că prin intermediul programelor de asistenţă a Uniunii Europene. precum şi programele de securitate nucleară. în cadrul vizitei preşedintelui Belarus la Bruxelles. în 1997 Comisia Europeană a elaborat un program special de dezvoltare a societăţii civile în Belarus cu bugetul de 5 milioane euro. relaţiile dintre Ucraine şi Uniunea Europeană întră întro fază relativ nouă de construcţie a dialogului politic. în relaţiile sale cu comunitatea internaţională. multilaterale. a fost semnat Acordul de Parteneriat şi Colaborare între Republica Belorusia şi Uniunea Europeană. În pofida faptului că programul indicativ Tacis pentru Belarus pentru anii 1996-1999 nu a fost discutat. activitatea cărora include dezvoltarea societăţii civile. scopul căruia a fost de a promova colaborarea cu mijloacele de informare în masă. Implimentarea parteneriatului de colaborare Belarus – Uniunea Europeană Procesul evolutiv de extindere a Uniunii Europene a marcat o tentativă de aprofundare a intereselor oricărei ţări din spaţiul geografic european de a adera la Uniunea politico-economică europeană. Astfel. Aceastг ţară a beneficiat în perioada anilor 1991-1996 prin intermediul programului Tacis de asistenţă financiară în valoare de circa 76 milioane euro. consideră perspectiva de integrare în Uniunea Europeană.cerinţelor Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) şi legsilaţiei UE în vigoare. organizaţiile nonguvernamentale şi tineretul. iar avizul oficial a urmat în noiembrie 1999. cît şi peste hotare. sectorul energetic şi cel al transportului. Republica Belarus este un partener activ al programului Tacis începînd cu 1991. Consiliul Europei a limitat aprofundarea relaţiilor cu această ţară. fapt care ar putea genera ridicarea ţării la un nivel politic nou. în cadrul programului Tacis sunt desfăşurate anumite activităţi. cinci milioane euro din fondurile Tacis au fost alocate pentru desfăşurarea Programului de proiecte mici în Belarus. Propunerea a fost adoptată de Consiliul Miniştrilor în decembrie 1997 şi a fost remisă guvernului Belarus în martie 1998. În cadrul programului naţional a fost acordată asistenţă în domeniul afacerilor şi dezvoltării sectorului privat. În 2000. Republica Belarus. Proiectul european a avut ca scop activizarea societăţii civile în procesul electoral prin organizarea unui sistem independent de monitorizare a alegerilor şi a avut o rezonanţă mare atît în Belarus. precum şi în alte trei domenii prioritare: producerea şi comercializarea producţiei agricole. din cauza unor divergenţe iscate. în cadrul Asambleei Parlamentare OSCE din 2003 a fost remarcată o înviorare a dialogului politic între părţi. ca unul din obiectivele fundamentale de bază în realizarea politicii sale externe. Victor Iuşcenco. Proiectul colaborează cu administraţia Preşedintelui Ucrainei ( actualul preşedinte Victor Iuşcenco). iar bugetul în valoare de 37 milioane euro nu a fost alocat din motive politice. Implimentarea proiectelor în Republica Belarus vor promova un scenariu de colaborare eficientă cu Uniunea Europeană. Cu inaugurarea noului preşedinte. inclusiv programele interstatale. Ucraine va beneficia de o condiţia favorabilă de aderare la politica externă a Uniunii Europene precum şi a politicii europene de securitate şi apărare. În data de 15 septembrie 1997. cu ocazia deschiderii reprezentaţei OSCE în Belarus. Guvernul Belarus a adoptat în iunie 1999 programul cu modificări neînsemnate. Proiectul Tacis «Sprijin în organizarea sistemului de monitorizare internă a alegerilor parlamentare în Republica Belarus în 2000 şi a alegerilor prezidenţiale în Republica Belarus în 2001» este implementat în strînsă colaborare cu OSCE. instruirea managerilor şi programul pentru învăţămîntul superior Tempus.

Nu ar fi suficient să numim un nou tratat cu numele de „Constituţie". 148 . Declaraţia de la Laeken pune accentul pe întărirea legitimităţii democratice a instituţiilor actuale ale Uniunii Europene şi transparenţa lor. în prezent. s-ar putea lua în consideraţie ideea integrării în tratatul de bază a Cartei drepturilor fundamentale şi aderarea comunităţii europene la Convenţia europeană a drepturilor Omului. estimîndu-se că ar fi cazul să se treacă la o reordonare a lor. • doi reprezentanţi ai Comisiei Europene. Din acest punct de vedere s-ar putea lua în consideraţie ideea unei distincţii între un tratat de bază şi alte dispoziţii. Convenţia europeană are următoarea componenţă: • un Preşedinte (francezul Valery Giscard d'Estoing). dar va reprezenta şi contribuţia cetăţenilor. adică un produs al echilibrelor complexe. Se remarcă faptul că Uniunea Europeană funcţionează. unei Comisii numite „Convenţie". Declaraţia de la Laken şi activitatea Conventului de pregătire a Tratatului constituţional al UE Asupra viitorului Uniunii Europene. pe baza a patru tratate. Parlamentele naţionale. Proiectul constituţional elaborat de Convenţia Europeană este evident un compromis. decît dacă ar reprezenta punctul final al unor reforme profunde. 2) sfidarea şi reformele într-o Europă reînnoită şi 3) convocarea unei Conferinţe cu privire la viitorul Europei. expresia unei ambiţii colective. consolidării rolului Parlamentului european şi a îmbunătăţirii sistemului decizional în cadrul Uniunii Europene. lucrările summit-ului de la Laeken. Documentul numit „Declaraţia politică de la Laeken" cuprinde trei părţi: 1) Europa la răscruce. Parlamentul european. care s-au desfăşurat în perioada dintre 15-16 decembrie 2001. inevitabile în cadrul Uniunii care trebuie şi vrea să respecte pluralitatea punctelor de vedere. Ex-premierul francez Lionel Jospin a menţionat. Deciziile finale ar reveni statelor şi ar fi ratificate de către popoarele statelor membre". Demersul va fi condus. de asemenea. • şaisprezece membri ai Parlamentului european. După modelul metodei de elaborare a Cartei. Carta drepturilor fundamentale va constitui miezul Constituţiei. pregătirea Constituţiei ar putea fi încredinţată. O problemă importantă care este ridicată în cadrul acestui document este aceea a „unei Constituţii pentru cetăţeanul Europeană". ca acest demers constituţional să exprime un act politic fundamental: afirmarea unui proiect comun.86. • doi vicepreşedinţi. Un asemenea text nu ar avea sens. de către guvernele statelor membre ale Uniunii. Este important. la nivel european. în primul rînd. „Constituţia ar determina organizarea şi funcţionarea instituţiilor europene. reunind 105 reprezentanţi ai diferiţilor actori ai Uniunii Europene: statele membre. ce marchează consensul celui mai înalt forum european cu privire la continuarea procesului de integrare europeană şi a soluţionării prin acordul statelor a tuturor problemelor importante care se ridică în faţa comunităţii la început de mileniu. De asemenea. În legătură cu procesul democratic. s-au soldat cu adoptarea unei importante declaraţii politice. • cincisprezece reprezentanţi ai şefilor de stat sau de guvern (cîte doi de la fiecare stat membru). şi nu produsul unei simple rescrieri a tratatelor actuale. societatea civilă. În acest context. ea ridică problema desemnării preşedintelui Comisiei europene.

E. prin intermediul căruia. Comunitatea Europeană încercând fără succes să introducă măsuri protecţioniste. articolul 39 a stabilit scopurile acesteia. preferinţa comunitară şi solidaritatea financiară au fost incluse în aceste prime reglementări. urmau să fie introduse Preţuri Comunitare. Din acest punct de vedere cele trei principii evocate în mod constant în discuţiile ulterioare. acestea incluzând produsele “primului stadiu “ de prelucrare (de exemplu produsele de morărit şi produsele lactate) dar nu şi pe cel rezultate din “al doilea stadiu” de prelucrare. Agricultura însă a reprezentat şi mai reprezintă un subiect complicat sub aspectul integrării. Evoluţia şi perspectivele politicilor agrare comune în Uniunea Europeană. preţurile prag la frontiera comună. După negocieri intense Consiliul de Miniştri a decis în cele din urmă în ianuarie 1962 procedeele de bază ale organizării Pieţei Comune pentru cereale şi se refereau la preţurile ţintă. pe baza propunerilor comisiei şi după consultarea Parlamentului European. Politicile agrare ale statelor semnatare implicate aveau diferenţe majore în ceea ce priveşte metodele folosite şi gradul de sprijinire acordat agriculturii. preţurile de intervenţie. subvenţiile au fost acordate prin plăţi directe. Aceste produse erau supuse unor taxe vamale egale cu zero sau foarte scăzute care în cele mai multe cazuri erau limitate de reglementările GATT. costul sprijinului fiind suportat de către consumatori prin intermediul preţurilor situate deasupra nivelului pieţei mondiale. În cadrul tratatului de la Roma prin care şase ţări au format Comunitatea Economică Europeană intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958 un loc special a fost delimitat agriculturii în Piaţa Comună în cadrul căreia restricţiile cantitative şi taxele vamale percepute asupra comerţului dintre statele member urmau să fie înlăturate şi să se stabilească tarife externe comune. subvenţiile la export. şi prevederi financiare. în Runda Uruguai. Regimul cerealelor a reprezentat un exemplu şi pentru trei produse pe bază de cereale (carnea de porc. până la sfârşitul anilor 60 Comunitatea Europeană a adoptat pentru majoritatea produselor un sistem de protecţie şi sprijin ce a izolat efectiv piaţa internă.isoglucoza). Anexa II a tratatului cuprindea lista produselor agricole reglementate de PAC .87. Acordul din 1962 a cuprins de asemenea. În ultima parte a anilor 1970 a fost adoptată o politică mai prudentă dar un nou val de 149 . De asemenea Marea Britanie a refuzat în mod constant includerea agriculturii în cadrul oricărui acord comun. Cu toate eforturile făcute nu era încă stabilit gradul de sprijin şi protecţie. intervenţia pe piaţă şi măsurile organizatorice. în special nutreţurile bazate pe soia şi alte nutreţuri proteice şi a substituenţilor cerealieri (manioc şi nutreţuri din gluten de porumb un produs intermediar obţinut din prelucrarea porumbului pentru obţinerea înlocuitorului de zahăr . pentru a finanţa rambursările de export. şi mult peste preţurile mondiale. După ce preţurile comunitare au fost fixate ele au fost actualizate anual de către consiliul de miniştri. începând cu anul 1967. directivele şi deciziile privind politicile agricole comune urmau să fie adoptate de către Consiliul de Miniştri. Tratatul de la Roma a prevăzut elaborarea unei politici agrare comunitare. Mijloacele prin care FEOGA urma să fie finanţată din bugetul general al Comunităţii au fost stabilite de abia în anul 1969. şi acesta a fost un motiv important pentru care Marea Britanie s-a retras de la negocierile ce aveau drept scop formarea CEE. Aceasta a fost o primă mare realizare în domeniul agriculturii întrucât încercările de a include agricultura în cadrul uniunilor vamale anterioare între Belgia şi Luxemburg. menţinându-se astfel preţurile scăzute pe piaţa internă. Aceasta a permis ca aceste nutreţuri importate să înlocuiască nutreţurile cerealiere şi alte nutreţuri cultivate în C. În schimb pentru Franţa. Nivelul acestora urma să fie peste nivelul mediei celor şase. Astfel. O excepţie importantă a fost întreaga gamă a produselor pentru hrana animalelor. Pentru seminţe oleaginoase. În Germania guvernul acestei ţări a fost supus unor presiuni puternice din partea fermierilor pentru a refuza orice reducere drastică a preţurilor produselor agricole. stabilind un echilibru între interesele producătorilor şi ale consumatorilor. unitatea pieţei. Perioada inflaţionistă care a început odată cu criza petrolului din 1973 a reprezentat impulsul pentru o serie de creşteri substanţiale ale preţului. Consiliul a instituit European Agricultural Guidance and Guarantee Fund (Fondul de Îndrumare şi Garanţii Pentru Agricultura Europeană) cunoscut sub denumirea prescurtată de FEOGA. marile diferenţe de preţuri între cei şase au făcut ca aceasta să devină o problemă de nerezolvat în acel moment. De abia spre sfârşitul anului 1964 s-a ajuns la un acord. ulei de măsline. deşi nu au fost menţionate în mod explicit în aceşti termeni. articolul 43 a stabilit procedurile prin care regulamentele. carnea de pasăre şi ouăle) iar în următorii ani au fost elaborate şi alte reglementări ale organizării Politici Comune.. includerea agriculturii a reprezentat un fapt esenţial pentru a-şi asigura o piaţă lărgită pentru exporturile sale agricole iar Germania spera ca după aceste negocieri să îşi dezvolte producţia industrială. şi mai târziu între cele două şi Olanda au avut un succes mic. articolul 40 a prevăzut organizarea comună a pieţelor fără însă a avea detalii clare. În cele mai multe cazuri ele cuprindeau elemente mai importante ale modelului de bază cu anumite diferenţe în funcţie de natura produsului şi de piaţă astfel încât ele să asigure veniturile producătorilor în special prin protecţia sa la frontieră şi prin sprijinirea preţului.

Secţiunea “orientare” destinată ajustării structurilor agricole şi modernizării agriculturii. Din acest punct de vedere s-a decis în cadrul acordului de la Bruxelles din anul 1962 crearea Fondului European de Orientare şi Garanţii Agricole (FEOGA). Faptul că politicilor agricole comune ar trebui să le revină pentru început cea mai mare parte a bugetului comunitar nu este surprinzător atât timp cât nu au fost adoptate alte politici comunitare. Obiectivele privind agricultura ţărilor Uniunii Europene au fost stabilite în articolul 39 al tratatului de la Roma şi clar precizate în articolul 33 al tratatului de la Amsterdam: a) creşterea productivităţii în agricultură. Un loc central în acest sistem îi revine Organizării Pieţei Comune pentru fiecare din cele 26 de produse sau grupe de produse agroalimentare. Tot mai frecvent au crescut cererile de cheltuieli pentru dezvoltarea regională şi perfecţionarea organizării. În cadrul Agendei 2000 au fost menţionate următoarele direcţii în ceea ce priveşte politica agroalimentară: a) modificarea politicii agricole în favoarea sprijinului mai larg a economiei rurale în raport cu producţia agricolă ce impune remunerarea fermierilor nu numai pentru cât şi ce produc. b) Industria alimentară este reprezentată de "Confederation of the Food and Drink Industries" c) Consumatorii sunt reprezentaţi de către "Bureau European des Unions des Consommateurs". Pentru a realiza politicile agricole comunitare şi pentru a organiza piaţa produselor agroalimentare Consiliul de Miniştri al U. elaborate şi promovate cu sprijinul statului şi al organismelor publice.E. În cadrul comisiei speciale pentru agricultură au fost formate comitete în care: a) Fermierii sunt reprezentaţi de către “Comite des Organisations des Producteurs Agricoles” care grupează organizaţiile naţionale ale fermierilor. Ţările din Piaţa Comună au ajuns la nivelul ridicat de competitivitate din prezent prin măsuri active de reglare a preţurilor agricole. În cadrul Uniunii Europene politica produselor agroalimentare este făcută de Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene în cadrul căruia activează comitete şi grupuri de lucru precum şi Comitetul Special pentru Agricultură. Fondul are două secţiuni distincte: 1. În această perioadă producţia agricolă continuă să crească datorită creşterii productivităţii şi datorită încurajării sale prin creşteri ale preţurilor. Principala sa orientare este de a acorda sprijin regiunilor mai puţin favorizate iar începând cu 01. c)măsuri structurale şi măsuri ce ţin de protecţia mediului înconjurător. b) asigurarea veniturilor adecvate fermierilor. Organizaţiile Pieţei Comune. La începutul deceniului 9 problema supraproducţiei devine tot mai acută fiind necesară luarea unor măsuri restrictive. d) asigurarea ofertei la preţuri rezonabile pentru consumatori. În trasarea obiectivelor s-a avut în vedere că. 2.01. în decursul unei lungi perioade de timp. ajustând-o la cerinţele Organizaţiei Mondiale a Comerţului.E în domeniul agriculturii pentru extinderea relaţiilor de schimb. organism care grupează diferite organizaţii voluntare de consumatori. Chiar şi ulterior unele politici comunitare nu au necesitat cheltuieli majore din bugetul acesteia. împădurirea terenurilor agricole. vom menţiona că obiectivele politicilor agricole în cadrul Pieţei Comune descriu direcţii generale de acţiune în vederea înfăptuirii acestor politici. politicile agricole în comparaţie cu alte politici ale Uniunii Europene au un anumit specific marcat de sfera acestora mai cuprinzătoare derivată din particularităţile activităţii agricole care este puternic integrată în viaţa rurală. Datorită acestor încurajări ale creşterii preţurilor nivelul cheltuielilor pentru agricultură au devenit o problemă deosebită pentru bugetul Comunităţii. 150 . pentru stimularea activă a concurenţei în cadrul Uniunii..creşteri ale preţurilor a început la începutul anilor 1980. c) stabilizarea pieţelor şi garantarea aprovizionării regulate cu produse alimentare. b) simplificarea organizării pieţei comune prin micşorarea numărului de regulamente. Toate aceste organizaţii încearcă prin diferite mijloace să îndrume politica comercială a U. Timp îndelungat ţările Pieţei Comune au ajustat continuu oferta de produse agricole la cerere. în special în regiunile sudice ale Comunităţii. prin practicarea intervenţiei statului pe pieţele naţionale agricole şi a organismelor internaţionale pe piaţa agricolă mondială. programul pentru agricultură şi mediul înconjurător. formează diferite organizaţii cu destinaţie generală. d) consolidarea în negocierile curente cu Organizaţia Mondială a Comerţului. De asemenea există şi alte structuri nonguvernamentale care au orientări speciale în a reglementa Piaţa Comună Agricolă .2000 finanţează marea parte a programelor de dezvoltare rurală cum ar fi pensionarea prematură. Vorbind despre obiectivele şi principiile de organizare a Pieţei Comune. dar şi pentru contribuţia lor la “bunurile publice”. În cadrul ţărilor lumii relaţiile comerciale sunt reglementate de către Organizaţia Mondială a Comerţului. Secţiunea garanţii ce reprezintă peste 90% din FEOGA şi este destinată sprijinului direct producătorilor (74%) şi rambursării pentru export.

Pentru aceasta. devenind astfel parte din acquis-ul comunitar în domeniul social. cu accent pe cinci domenii: promovarea investiţiilor în formarea profesională. din decembrie 1994. Consiliul European de la Essen. deoarece Marea Britanie a refuzat semnarea documentului). Obiectivul politicii sociale îl constituie ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de lucru. Consiliul European a adoptat în decembrie 1989 “Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor” (acceptată atunci de 11 din cele 12 state membre. realizarea unei creşteri economice care să genereze noi locuri de muncă. Pentru a concretiza această “dimensiune socială”. eficientizarea politicii forţei de muncă şi adoptarea unor măsuri ferme în favoarea grupurilor sociale puternic afectate de şomaj. a extins acţiunea FSE şi a introdus un nou capitol privind educaţia şi formarea profesională. a decis că statele membre trebuie să-şi coordoneze politicile şi acţiunile sociale. “Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor” a fost acceptată de către toate cele 15 ţări membre ale UE. o serie de programe comunitare şi normele juridice din Tratat care completează legislaţiile naţionale. promovarea egalităţii de şanse şi asigurarea unei protecţii sociale minimale în interiorul spaţiului comunitar.88. Evoluţia şi perspectivele politicilor sociale în Uniunea Europeană. Tratatul de la Maastricht a lărgit competenţele Comunităţii în domeniul social. Conceptul a fost introdus în 1985 prin Actul Unic European şi semnifică faptul că partenerii sociali trebuie să participe la realizarea Pieţei Interne şi la concretizarea dimensiunii sale sociale. UE are la îndemână Fondul Social European (FSE). 151 . Odată cu întrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam. reducerea costurilor salariale indirecte.

Primul grup este alcătuit din aşa-numitele „state integrate” (Grecia. Ungaria. instrumentele prin care se realizează. (d) 152 . Grupul patru îl constituie statele Europei de Nord-Vest – Franţa. cum ar fi foiţa de muncă existentă. Grupul al doilea îl constituie Germania şi Italia. Intensificarea integrării europene presupune existenţa unei economii care să poată concura cu economiile celorlalte state membre. Irlanda. care are o evoluţie istorică mai îndelungată. capitalul şi transferul tehnologic). Marea Britanie. precum şi extinderea domeniului politic european prin transferul de autoritate de la nivel naţional la cel european. Pentru „ţările integrate” este caracteristică promovarea dezvoltării regionale în concordanţă cu dezvoltarea economiei naţionale care este la un nivel mai jos de dezvoltare în comparaţie cu economiile celorlalte ţări ale UE. Estonia. Aceste state au un nivel mai slab de dezvoltare în comparaţie cu celelalte state ale UE.) formează grupul cinci. Portugalia şi Spania). care se confruntă cu problema diferenţierii accentuate între nivelele de dezvoltare ale regiunilor italiene din nord faţă de cele din sud şi a landurilor est germane faţă de cele din vest. Din acest considerent scopurile dezvoltării regionale sunt secundare şi reies din scopurile dezvoltării economiei naţionale (de exemplu. constituie grupul trei şi sunt caracterizate prin teritorii vaste slab populate şi îndepărtate din punct de vedere geografic. Scopul principal al dezvoltării regionale în Spania este intensificarea integrării europene. procesul de acceptare a noi membri în valuri succesive. încercându-se a realiza totodată şi o dezvoltare regională uniformă. etc. specificul problemelor regionale.prin care politica de dezvoltare regională europeană s-a format în vederea compensării statelor membre pentru eventualele costuri sau dezavantaje rezultate din participarea la Uniune. particularităţile şi perspectivele politicii regionale în Uniunea Europeană. Finlanda). Olanda. Statele ECE (România. Slovenia. care tradiţional promovează o politică de dezvoltare regională. Evoluţia. unde promovarea politicii dezvoltării regionale şi dezvoltarea regională propriu-zisă în ultimul timp are o evoluţie continuă atât la nivel naţional. La nivelul statelor naţionale. Ţările scandinave (Suedia. Belgia. • Principiul redistributiv.89. În această situaţie. au contribuit la dezvoltarea politicii de dezvoltare regională cu un caracter special. Cehia. În ţările scandinave politica dezvoltării regionale tradiţional este bazată pe principiul egalităţii şi asigurării dezvoltării echilibrate a regiunilor în cadrul statului în concordanţă cu necesitatea soluţionării problemelor mai serioase ale zonelor nordice îndepărtate. (2) dezvoltarea economică independentă a regiunilor şi (3) crearea noilor locuri de muncă.. raţiunea pentru o politică de dezvoltare regională europeană constă într-o alocare mai eficientă a resurselor disponibile ţărilor membre. • Principiul creşterii endogene. (c) reînnoirea structurilor de producere regionale. În dependenţă de aceşti factori statele europene pot fi încadrate în cinci grupuri separate. în Grecia) sau le completează. scopurile şi sarcinile politicii de dezvoltare regională. (b) lărgirea infrastructurii necesare pentru dezvoltarea regională. Alocarea de resurse zonelor slab dezvoltate printr-un sistem coordonat la nivel european reprezintă o investiţie în bunăstarea viitoare a tuturor statelor membre. pentru a le ajuta să atingă niveluri de dezvoltare similare cu regiunile dezvoltate. fiecare grup având trăsături caracteristice distincte. De aceea. cât şi la nivel regional. Determinarea lor are la bază gradul de dezvoltare a regiunilor. realizată prin aplicarea de instrumente financiare. inovaţiile tehnologice locale pot fi puse în practică prin angajarea resurselor locale. în Europa se disting câteva zone în care realizarea dezvoltării regionale are trăsături comune. Măsurile propuse de această abordare prevăd susţinerea şi încurajarea mobilităţii factorilor de producţie (de exemplu. Polonia. În cadrul Uniunii Europene. Pe baza acestei abordări. Această abordare a politicii regionale europene presupune ca pentru anumite ţări sau regiuni participarea la Uniunea Europeană implică costuri specifice şi că acestea trebuie compensate de către beneficiarii participării la Uniune prin acordarea de compensaţii ţărilor sau regiunilor slab dezvoltate. sarcinile dezvoltării regionale sunt orientate spre: (a) îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi asigurarea prestării serviciilor de bază. etc. (d) îmbunătăţirea condiţiilor de activitate ale agenţilor economici. În Irlanda accentul de bază se pune pe dezvoltarea industriei naţionale. prin suportul regiunilor slab ori sub-dezvoltate. De aceea aspectul dezvoltării regionale este inclus în cadrul dezvoltării naţionale. Obiectivul general urmărit prin implementarea acestor trei principii este acela de a reduce disparităţile de dezvoltare a diferitelor regiuni. De aceea sarcinile dezvoltării regionale constau în crearea condiţiilor necesare pentru repartizarea uniformă a veniturilor şi crearea unui nivel de dezvoltarea economică echilibrată între diferite zone ale ţării. pe baza următoarelor principii: • Principiul compensatoriu . Efectul acestor politici de îmbunătăţire a eficienţei productivităţii locale este acela de creştere a potenţialului de dezvoltare a regiunilor în cauză. În Finlanda sunt determinate trei scopuri de bază ale politicii dezvoltării regionale: (1) dezvoltarea echilibrată a regiunilor.

Acordarea sprijinului pentru dezvoltarea economică optimală a tuturor regiunilor. Dezvoltarea presupune şi două obiective de bază: (1) asigurarea posibilităţilor identice pe întreg teritoriul ţării şi crearea condiţiilor de acces egal la cunoştinţe şi. Germania şi Italia se confruntă cu problema diferenţei accentuate între nivelul de dezvoltare între regiuni De aceea.crearea locurilor noi de muncă. • îmbunătăţirea situaţiei pieţei forţei de muncă la nivel regional prin crearea locurilor de muncă concurente şi de lungă durată. Ariile prioritare pentru programele de dezvoltare regională sunt localităţile rurale greu disponibile din cauza condiţiilor geografice. • crearea locurilor de muncă alternative în regiunile care nu au fost afectate de reformele structurale. dezvoltarea sectorului de producere şi dezvoltarea prioritară a comunităţilor locale. Asigurarea dezvoltării continue. Sarcinile urmărite pentru realizarea acestor principii sunt: • diminuarea efectelor reformelor structurale. în Franţa politica dezvoltării regionale are drept scop contribuirea la întărirea unităţii şi solidarităţii naţionale. Începând cu anii 1997-98 politicile de dezvoltare regională sunt în plină desfăşurare practic în toate ţările ECE. Rezolvarea problemelor de mediu. promovarea politicii dezvoltării regionale este mai mult bazată pe principiile creşterii nivelului economic de dezvoltare al regiunilor subdezvoltate şi participării lor efective dezvoltarea economică. Planificarea teritorială în perioada socialistă se efectua în cadrul programelor de dezvoltare a sectoarelor economice. De exemplu. În majoritatea acestor ţări au fost deja aprobate actele normative necesare iar la nivel naţional şi local sunt create un şir de instituţii de promovare. cu toate că nu în aceleaşi proporţii. O mai bună exploatare a potenţialului de dezvoltare specific regional. Dezvoltarea regională în Estonia este concepută ca politică de stat promovată cu scopul de a crea condiţiile pentru dezvoltarea social-economică echilibrată a tuturor regiunilor ţării având în vedere interesele regionale şi naţionale şi este orientată spre: Crearea condiţiilor de viaţă adecvate în toate regiunile. echilibrarea condiţiilor de trai. iar în unele ţări cu economii mai liberale (de exemplu: Ungaria. Legislaţia Cehiei în acest domeniu determină politica regională ca fiind un model integrat de dezvoltare economică şi socială cu accentuarea restructurării industriei. Politica de dezvoltare regională este un fenomen nou pentru ţările ECE. Dezvoltarea integrării teritoriale la nivel naţional prin asigurarea populării echilibrate a teritoriului şi micşorarea migraţiei populaţiei. Sarcinile urmărite de dezvoltarea regională în această parte a Europei se orientează spre: Îmbunătăţirea continuă a infrastructurii de transport şi comunicaţii. (2) asigurarea dezvoltării naţionale echilibrate. (e) fortificarea economiei regionale şi (f) creşterea calificării profesionale a populaţiei. în special în zonele rurale. Îmbunătăţirea calitativă a resurselor umane. etc. • perfecţionarea infrastructurii regionale ca o condiţie prealabilă pentru dezvoltarea ulterioară. socială şi politică a ţării. 153 . Diversificarea activităţilor în zone rurale pentru prevenirea migrării populaţiei. Dezvoltarea regională în ţările Europei de Nord-Vest are o tradiţie îndelungată şi a trecut demult de etapa orientării spre lichidarea dezechilibrelor interregionale. îmbunătăţirea situaţiei pe piaţa forţei de muncă. Yugoslavia) dezvoltarea regională avea un caracter asemănător celei din ţările Europei de Vest.

Convenţia însărcinată cu redactarea Cartei Drepturilor Fundamentale. • posibilitatea retragerii statelor din Uniune (această posibilitate nu există în prezent). semnată la Nisa în 2000. neavând valoare juridică în ordinea de drept comunitară). coerenţa legislaţiei şi simplificarea Tratatelor. oportunitatea integrării Cartei Dreptunlor Fundamentale. deoarece ar delegitima şi mai mult Uniunea. Necesitatea reformei instituţionale în contextul extinderii rămânând totuşi presantă şi după eşecul Tratatului Constituţional. deliberativ. un succes.opţiune care diminuează rolul guvemelor naţionale: primul ţine de eşecul ultimelor Conferinţe Interguvemamentale (cea de la Amsterdam şi cea de la Nisa). Referirile la Constituţie au dispărut instantaneu şi din discursul public al oficialilor europeni şi naţionali. Înainte de a o discuta în detaliu. statul de drept. drepturile omului. în Tratatul de bază. decide convocarea unei Convenţii care să dezbată viitorul Europei. Convenţia are mandatul de a găsi soluţii pentru câteva dintre problemele Uniunii: repartiţia clară a competenţelor atît între instituţii. doar Comunităţile sunt titluare de personalitate juridică). printre care şi redactarea unui text constituţional. care oferă soluţii la majoritatea problemelor cu care se confruntă Uniunea în anii 2000. să amintim doar că „procesele democratice’ la care făcea referire Comisia în 2001 au fost tocmai cele care au oprit evoluţia constituţională europeană (eşecul refemdumurilor) şi au readus în prim-plan metoda interguvemamentală pentru care s-a optat în redactarea Tratatului de la Lisabona. formată în majoritate din reprezentanţi ai Parlamentelor naţionale şi ai Parlamentului european. democraţia. În context. gradul de reprezentativitate al acesteia fiind mai mare decât în cazul unei Conferinţe Interguvemamentale. Pînă acum. • referiri la un nucleu de valori comune ale Uniunii. • introducerea în Tratat a Cartei Drepturilor Fundamentale (Carta. Convenţia privind viitorul Europei este. Impactul Tratatului de la Lisabona în reforma instituţional-funcţională a Uniunii Europene. imnul şi deviza Uniunii (care există deja în mod informal). În sfârşit. modelul social european. pluralismul. solidaritatea. • extiderea domeniilor de vot prin majoritate calificată. trimite către un alt fel de proces. Componenţa democratică a Convenţiei. • reducerea numărului de Comisari de la 27 la 18 în orizontul de timp 2014. Cel de-al doilea motiv este legat de succesul pe care îl înregistrase. metoda Convenţiei este o modalitate de a reduce deficitul democratic. • alegerea Preşedinţiei Consiliului European pe o perioadă de doi ani şi jumătate (acum. Ideea de Constituţie europeană este aşadar următorul pas. consolidarea legitimităţii democratice şi a transparenţei instituţiilor. • reducerea instrumentelor legislative comunitare la şase (în prezent există 15): legi. Metoda convocării unei Convenţii pentru revizuirea Tratatelor constitutive este prin ea însăşi o revoluţie în logica interguvernamentală de semnare a Tratatelor. cât şi între Uniune şi statele membre. totuşi. Consiliul European de la Laeken. regulamente. statele membre au trebuit să găsească o soluţie rapidă prin care să facă. Mai mult decât atât. chiar dacă destul de stufos. în ea însăşi. Există trei motive care au dus la opţiunea pentru metoda Convenţiei . Tratatele fuseseră rezultatul negocierii diplomatice între guvernele statelor membre. iar peste aceasta s-a aşternut un văl de uitare. este doar anexă la Tratat. cu un an înainte. Ea reuşeşte să prezinte un text final coerent. Este varianta maximală. din decembrie 2001. Consiliul oferă Convenţiei mai multe posibilităţi juridice de a face aceste reforme. în care rezultatul negocierilor a fost doar cel mai mic numitor comun al statelor. unul democratic. reforma. în aşa măsură încât astăzi este destul de greu să regăseşti informaţiile despre Convenţie pe site-ul Uniunii Europene. în faţa opiniei publice. pentru care Convenţia optează. • crearea personalităţii juridice a Uniunii (până acum. recomandări şi avize. Tratatul Constituţional a fost imediat îngropat. de către elitele politice naţionale.90. printre care se află libertatea. adoptată la Nisa. decizii. • crearea funcţiei de Ministru de Externe al Uniunii. • introducerea în Tratat a referirilor la steagul. denumirea acestui text marchează o transformare a naturii Uniunii: „Tratat instituind o Constituţie Europeană". fără să se înregistreze vreo evoluţie reală şi fără să se rezolve problemele Uniunii. Principalele soluţii instituţionale asupra cărora s-a căzut de acord în Convenţie sunt următoarele: • abolirea structurii în piloni a Uniunii. precum şi dimensiunea eşecului său . legi-cadru. 154 .prea puţin recunoscut. mandatul se exercită pe o bază rotativă pe o perioadă de şase luni). această istorie politică este importantă pentm a înţelege semnificaţia acestui ultim Tratat european.

care a insistat pentru o renegociere a numărului său de voturi în instituţiile Uniunii. şi orice terminologie suspectă de vreun iz constituţional. • Este abolită structura în piloni. procent neaşteptat de mare. Astfel. Irlanda fiind una dintre cele mai eurosceptice ţări din Uniune). în procesul de negociere. Unele state au cerut să nu participe la anumite segmente de politică (aşa numitele opt-outs). Noul post va avea titulatura de „Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Exteme şi Politica de Securitate’’ (şi nu de Ministru al Afacerilor Exteme. ci doar se face referire la ea într-un articol. Până acum. practic. Prin eşecul Tratatului Constituţional. ca în Constituţie. deoarece. care a fost propus Conferinţei Interguvemamentale de la Lisabona. şi şi-au rezervat posibilitatea de a opta să nu aplice orice decizie luată prin majoritate calificată în domeniul justiţiei şi afacerilor inteme. şi acesta reia în acelaşi timp majoritatea prevederilor Tratatului Constituţional. ceea ce a atras numeroase critici). vize şi imigrare. Din nou.1% pentru. Astfel. iar pentru a fi înţeles. Aceste opţiuni au fost consfinţite prin protocoale adiţionale la Tratat. s-a soldat cu un rezultal pozitiv (67. care a avut loc pe 2 octombrie 2009. ci un Tratat de amendare a Tratatelor existente. el nu este practic un nou Tratat. iar Uniunea capătă personalitate juridică. până la 10 octombrie 2009. Se pare că irlandezii şi-au amintit că dezvoltarea lor economică rapidă din a doua jumătate a anilor 70 s-a datorat în primul rând aderării la Comunitatea Europeană. Textul încerca să omită referirile de tip constituţional. în întârziere faţă de calendarul iniţial care prevedea intrarea lui în vigoare înainte de alegerile pariamentare europene din iunie 2009. cu un mandat de doi ani şi jumătate. datorită prevederilor constituţionale ale acesteia. • Extinderea codeciziei. Lech Kaczynski. dar ea nu mai este inclusă în Tratat cu tot textul ei. Forma finală a Tratatului este una clasică. Tratatul de la Lisabona a întâmpinat însă numeroase obstacole. ales cu o majoritate calificată de membrii Consiliului (adică şefii de stat şi de guvem). dezbaterea asupra constituirii unui adevărat polis european. Subiecţii semnatari sunt statele.„Perioada de reflecţie" declarată după eşecul Tratatului în 2005 ia sfârşit la începutul lui 2007. Referendumul. Redactarea lui s-a desfăşurat după metoda clasică a negocierilor diplomatice şi nu a avut nici o componentă democratică sau de transparenţă. trebuie citit în paralel cu Tratatul de la Maastricht şi cu Tratatul instituind Comunităţile Europene (redenumit „Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene’’) şi celelalte Tratate de amendare a acestuia. când Germania preia preşedinţia rotativă a Uniunii şi declanşează un proces interguvemamental de redactare a unui nou Tratat care să reia unele din prevederile Tratatului constituţional. Este probabil. Următoarele prevederi din Tratatul Constituţional au fost păstrate: • Crearea postului de Preşedinte al Consiliului European. Singura ţară în care s-a desfăşurat un referendum pentru ratificarea Tratatului de la Lisabona este Irlanda. tentativele 155 . În primul rând. întâlnirile Consiliului European au avut loc în spatele uşilor închise. Euroentuziaştii susţin că acest Tratat va redemara procesul de integrare europeană. Preşedintele Poloniei. ea trebuie să găsească o modalitate de a adopta reformele propuse de un text care a fost în mod explicit respins în referendumurile din Franţa şi Olanda. • Reconfigurarea şi extinderea votului prin majoritate calificată. televizate. şi deci creşterea puterilor Parlamentului european. iar perspectiva crizei de acum i-a detenninat să caute adăpostul reglementărilor europene. şi căreia i s-au făcut până la urmă unele concesii . barocă în aceeaşi măsură ca Tratatele din anii 90. Textul Tratatului a fost semnat în decembrie 2007 şi se află acum pe ultima sută de metri a procesului de ratificare. Marea Britanie şi Polonia au ales să nu fie legate juridic de Carta Drepturilor Fundamentale. când a semnat în cele din urmă. căci mai multe state europene au dorit să revadă comporomisurile pe care le făcuseră semnarea Tratatului Constituţional. Grupul Amato a fost însărcinat cu redactarea noului text. • Carta Drepturilor Fundamentale devine parte componentă a dreptului comunitar. în mare parte datorită crizei economice. a fost suspendată pentru cel puţin încă zece ani de acum încolo. În ceea ce ne priveşte. a amânat cât a putut promulgarea ratificării Tratatului. ca Tratatul de la Lisabona să între în vigoare. ca în Tratatul Constituţional). mai ales pe cele la simbolurile Uniunii. Marea Britanie şi Irlanda au optat. să nu participe la deciziile prin majoritate calificată în domeniile politicii de azil. considerăm că există totuşi destul de puţine motive de optimism.nu însă atâtea câte şi-ar fi dorit. Sarcina Preşedinţiei germane este destul de ingrată. totuşi. a unei uniuni politice. • Dezbaterile Consiliului European vor fi transparente (mai precis. Drept urmare. Cel mai virulent dintre acestea a fost Polonia. Tratatul este foarte tehnic şi se ocupă mai cu seamă de modificările instituţionale necesare pentru a asigura funcţionarea Uniunii cu 27 de membri. • Introducerea posibilităţii de retragere din Uniune. • Se comasează posturile de înalt Reprezentant pentru PESC şi de Comisar de Relaţii Exteme. în iulie 2007. şi nu „cetăţenii şi statele’’. de asemenea. considerând că acest lucru aduce atingere supremaţiei constituţionale şi că prevederile interne privind drepturile fundamentale sunt mai puternice decât cele ale Cartei.

Tratatul de la Lisabona nu a simplificat Tratatele constitutive. Fiind percepută ca un corp tehnocratic izolat de problemele reale ale cetăţenilor. Din acest punct de vedere.demarate prin proiectul Comunităţii Politice Europene din anii 50 au eşuat. la luarea deciziei. Aceasta se va întîmpla dacă Uniunea va reuşi să ofere politici coerente şi eficiente de depăşire a crizei economice. cea care face ca cetăţeanul să fie prea puţin implicat în luarea deciziei şi să nu înţeleagă funcţionarea Uniunii. Tratatul de la Lisabona nu rezolvă problema complexităţii instituţionale. Uniunea îşi va pierde din ce în ce mai mult legitimitatea democratică. nu a simplificat instituţiile şi instrumentele juridice ale Uniunii. corpuri reprezentative ale cetăţenilor din statele membre. iar opinia publicâ va fi din ce în ce mai puţin favorabilă evoluţiei către aprofundarea integrării. de fapt. Aceasta în primul rând pentru că. nu putem decât să sperăm că se va consolida dimensiunea legitimităţii ce ţine de performanţă. Elitele politice nu vor mai avea curajul de a readuce această dezbatere în prim plan. El nu a găsit o formulă de a asocia Parlamentele naţionale. 156 .