1

Preot IOAN C. TEŞU

TEOLOGIA NECAZURILOR SAU A ÎNCERCĂRILOR
GÂNDURI DE FOLOS DUHOVNICESC

2

CUPRINS

ÎNVĂŢĂTURA DESPRE LUME ÎN SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ
Invăţătura despre raţionalitatea lumii, imprimată prin creaţie Sensurile duhovniceşti ale conceptului de lume. Atitudinea ascetică faţă de ea Experienţa ascetică a “pustiei” şi retragerea interioară Taina sau misterul “materiei înduhovnicite”, ţel final al epectazei creaţiei spre desăvârşire

ASCEZA CREŞTINĂ: CALE ÎMPĂRĂTEASCĂ A ÎNDUMNEZEIRII FIRII
Concepţia despre rău în spiritualitatea răsăriteană Fenomenologia răului şi a păcatului Ispita, momeala sau atacul Etapele păcatului Rolul voinţei în lucrarea ascetică Patima Mijloace şi metode de îmbunătăţire a vieţii duhovniceşti în lupta împotriva păcatelor şi a patimilor

TEOLOGIA NECAZURILOR SAU A ÎNCERCĂRILOR, CALE NEGATIVĂ DE CUNOAŞTERE A IUBIRII DUMNEZEIEŞTI
Necesitatea sau obligativitatea încercărilor şi necazurilor Cauzele încercărilor Scopul încercărilor Limitele încercărilor Răbdarea necazurilor şi nădejdea

POCĂNŢA PERMANENTĂ SAU NEÎNCETATĂ
Universul spiritual al Tainei Pocăinţei Rolul părintelui duhovnicesc în viaţa creştină Pocăinţa permanentă sau neîntreruptă, sursă a vieţii duhovniceşti autentice

3

SFÂNTA SMERITĂ CUGETARE - ÎMPĂRĂTEASĂ A VIRTUŢILOR.
Fiinţa virtuţii smeritei cugetări Esenţa virtuţii smeritei cugetări Lucrarea cea duhovnicească a smeritei cugetări

RUGĂCIUNEA ÎN SPIRITUALITATEA FILOCALICĂ
Caracterizări ale rugăciunii, la Părinţii filocalici Treptele rugăciunii Rugăciunea - maică a virtuţilor Timpul şi programul de rugăciune Calitatea în rugăciune Ispita în rugăciune Adunarea şi paza minţii în rugăciune Rugăciunea lui Iisus Formularele rugăciunii lui Iisus Tehnica corporală sau metoda rugăciunii lui Iisus Puterea Numelui lui Iisus “Darul rugăciunii” Căldura şi lacrimile din rugăciune, lumina şi vedeniile “Încredinţarea în rugăciune” sau eficacitatea rugăciunii

IUBIREA - “PRIMA ÎMPĂRĂTEASĂ ŞI DOAMNĂ A TUTUROR VIRTUŢILOR”
Iubirea - numire a dumnezeirii Iubirea - taină a vieţii creştine Iubirea - culme a virtuţilor Calea sau drumul iubirii Filavtia (iubirea pătimaşă de sine) - începutul şi maica tuturor patimilor Iubirea creştină “Sfânta iubire după har” Biciul dragostei

Tăcerea . bârfirea sau osândirea aproapelui. Minciuna şi mustrarea Liniştea duhovnicească.din dragoste şi “ca pentru Dumnezeu” Poliloghia.“TAINĂ A VEACULUI VIITOR” Întâlnirile şi convorbirile . Paza gurii şi a lumbii. judecarea.rod al pocăinţei permanente Plânsul duhovnicesc de fericire făcător Tipologia lacrimilor TĂCEREA .“taină a veacului viitor” .4 DARUL LACRIMILOR Izvorul plânsului şi lacrimilor duhovniceşti “Botezul lacrimilor” .

spre a descoperi adevărata valoare a lumii şi vieţii acestea . ea trebuie făcută pe corabia credinţei. pentru ca atunci când ea se va fi terminat. În astfel de vremuri. are puterea de a da o orientare şi un sens călătoriei noastre. . pentru că din adâncurile ei tenebroase se înalţă către suprafaţă valurile periculoase şi ucigătoare de suflet ale păcatelor şi patimilor. este măsură a înaintării sale. atunci când vorbesc despre viaţa şi timpul acesta. a Cărui ajutor îl simte neîncetat. decât Dumnezeu. îi dau statornicie şi rezistenţă. Am scris aceste gânduri în momente de nevoie sufletească. Ispitele de la suprafaţă. Dacă vrem ca această călătorie să nu fie o rătăcire. cu ajutorul lui Dumnezeu. cu dragoste de Dumnezeu şi de semeni. Oricât de multe şi de mari ar fi ele.de loc şi timp de pregătire a adevăratei vieţi veşnice şi fericite. ca nişte vânturi puternice. Marea aceasta a vieţii este agitată. tăria stâncii în faţa valurilor. El dobândeşte astfel. caută să ne scufunde în beznă. să dau un sens şi vieţii şi nevoinţelor celor apropiaţi. îndemnul plin de iubire şi autoritate duhovnicească a Părinţilor cu viaţă îmbunătăţită. a încercărilor sau greutăţilor care vin asupra sa fără de voie. M-ar bucura să ştiu că ele pot folosi şi altora. la rândul lor. le aseamănă cu călătoria pe o mare. cu ajutorul lor şi în calitate de umil preot. să o descoperim a fi fost o ancorare la ţărmul liniştit al adevăratei fericiri. sfântă. nu-i pot împrăştia gândul de la Dumnezeu. Părinţii duhovniceşti ai Răsăritului ortodox. Acesta nu poate fi altul. ci grea şi învolburată. Adevăratul călător îşi probează şi dovedeşte tăria sa morală prin depăşirea necazurilor. ci odată cu timpul. dar am avut bucuria. cea care nu se sfârşeşte niciodată. Am căutat să mă edific şi să mă întăresc duhovniceşte mai întâi pe mine. un naufragiu sau o scufundare în zonele ei inferioare. pentru a-mi afla un reazim. cu adevărat. Călătoria aceasta nu este uşoară şi lină.5 Iubite cititorule. Înţelegerea profundei lor semnificaţii duhovniceşti.

un drum spre îndumnezeire şi spre unirea cu Dumnezeu-Iubire. o cale spre rai. introducere şi note de Pr. în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi. volumul 3. 166. 3 Idem. loc de exersare a puterilor spirituale superioare. Contemplată. Învăţătura creştină nu priveşte doar aspectul exterior al lumii şi nici nu o consideră un simplu cadru sau mediu al vieţii raţionale. ea este chemată să participe la viaţa duhovnicească. făcând din ea o cale spre iad. lumea fiind chemată să devină un "laborator al desăvârşirii şi sfinţeniei". Ea este locul. cum o numesc Părinţii duhovniceşti ai Răsăritului ortodox. 1992. Creaţia are un rol fundamental. duhovniceşti. lumea este trecătoare. 417. p. mediul în care omul îşi lucrează mântuirea. Spiritualitatea ortodoxă. însă. volumul X. sensul pe care îl dă acesteia spiritualitatea ortodoxă este pozitiv. ea devine o adevărată "arenă" sau "stadion"1. se exersează duhovniceşte pe sine. Dr. urcându-i variatele trepte. în raţiunile ei divine. 2 Preot Profesor Dr. este drum sau cale spre desăvârşire. Cuvinte despre sfintele nevoinţe. Alături de om şi prin el. ci în cadrul cosmic"2. Ascetica şi mistica. Bucureşti. pentru că îşi descoperă adevăratul rol şi adevărata semnificaţie doar în legătură cu omul şi acesta. Un prim pericol. Teologia Dogmatică Ortodoxă pentru Institutele teologice. Deşi vorbeşte uneori. Sfântul Isaac Sirul. Şi timpul acesta e un timp de luptă”. EIBMBOR. ci în aceea de restaurare. Dumitru Stăniloae. 263: “Lumea aceasta e un loc de luptă şi un stadion de curse. Privită doar în aspectul ei exterior. Mântuindu-se pe sine. "chip al lui Dumnezeu". după cum nici ea nu-şi dobândeşte adevăratul ei sens decât în legătură cu omul. omul înalţă lumea la treapta de "materie înduhovnicită"3 şi ridicând lumea. cel care o mântuieşte. 1978. Lumea. atitudinea faţă de lume şi faţă de lucrurile ce o compun este fundamentală în planul mântuirii şi al eshatologiei. Prof. ca sursă de provocare a plăcerii. fizic. nu în starea de cădere. ceea ce o aruncă într-o existenţă paranaturală. pe calea raţiunilor lucrurilor. Bucureşti. material. urmare a păcatului originar. p. p. lumina şi desăvârşi. Traducere. Dumitru Stăniloae. Ea nu îşi descoperă scopul şi nu îşi atinge vocaţia decât în şi prin om. să fie restaurată şi recapitulată ontologic. în sens negativ despre "lume". EIBMBOR. "mântuirea nu se obţine în izolare. 1981. deci este absolut necesară desăvârşirii omeneşti. 1 . mântuită. dar în mod deosebit pentru ascetica ortodoxă. să "pătimească îndumnezeirea". Bucureşti. Tot astfel. este indispensabilă omului. ci îi acordă acesteia o înaltă valoare educativă şi soteriologică.6 ÎNVĂŢĂTURA DESPRE LUME ÎN SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ Pentru spiritualitatea creştină. îl constituie acela de a înţelege creaţia deformat. în general. nu doar din punct de vedere fizic. ci şi spiritual. EIBMBOR. în învăţătura creştină.

în scrierile duhovniceşti întâlnim o altă pereche de sintagme: "chipul interior" şi "chipul exterior" al lumii. potrivit căreia "lumea zace sub puterea celui rău" (I Ioan 5. ceea ce dovedeşte faptul că Părinţii nu se limitează la simple precizări de ordin tehnic. De aici decurg două atitudini ascetice faţă de lume: una pozitivă şi una negativă4. Atunci când se referă la creaţie sau lume în sensul pozitiv. ci de biruinţă asupra ei. 123-124. mediul social pervers. p. când se referă la lumea păcatului. de a o înduhovnici necontenit. folosind doi termeni oarecum diferiţi: cel de creaţie şi cel de lume. de consumare euharistică a ei. Iaşi. 1960. scriitorii filocalici arată valoarea ei de suport pentru lucrarea mântuirii. Pe aceasta omul are vocaţia de a o spiritualiza. în deplină continuitate faţă de învăţătura Noului Testament. a lumii. 5 Louis Bouyer. cu un înţeles oarecum apropiat de cel de "creaţie" şi respectiv "lume". la fel cum a iubit-o Dumnezeu Însuşi. 1978. Prin urmare.. ei s-au pus în slujba comunităţii. După o perioadă de solitudine. Precis de theologie ascetique et mistique. înţelegându-se prin aceasta lumea contaminată de păcat. I Ioan 2. adică a utilizare a ei cu discernământ. vom vedea că nu este nici cea de respingere a lumii. adică lumea în sensul moral. 15). trebuie să fie învinsă. trebuie să urâm în lume păcatul. pe care şi noi trebuie să o iubim. Însă. În Izvoarele luminii. 3) societatea umană şi 4) societatea coruptă. Părinţii duhovniceşti evidenţiază mai mult caracterul sau aspectul dramatic. două laturi ale lumii: prima în care lumea reprezintă mediul natural al vieţii noastre. pentru a ne elibera de ea şi a o elibera şi pe ea de răul care încearcă să o domine. Paris. La spiritualite de l’Orient chretien. Atunci când lumea este privită şi înţeleasă din punctul de vedere al originii şi finalităţii sale. spre descoperirea şi experierea raţiunilor sale. conducându-o spre un “cer nou şi pământ nou”. şi cele două atitudini ascetice. p. de fapt. Părinţii duhovniceşti vorbesc despre lume. rolul responsabil al omului în această mişcare generală spre îndumnezeire. 154. adică tot ceea ce a creat Dumnezeu. Introduction a la vie spirituelle.e. a semenilor. autentica atitudine. 1995. Thomas Spidlik arată că termenul “lume” poate avea patru semnificaţii principale: 1) lumea văzută şi nevăzută. Cu toate acestea. ca pe un mediu 4 Thomas Spidlik. p. ci pătrund în esenţa problemei. Roma. spiritualitatea creştină vorbeşte sau distinge două aspecte. ea se descoperă în calitate de operă a iubirii lui Dumnezeu. Nu putem iubi lumea cu o dragoste adevărată dacă nu începem prin a e ne elibera de ea. ispitele. pe când "lumea" are nu un sens peiorativ. atunci când ne referim la lumea căzută în păcat. Alta este lumea păcatului. Conceptul de “cosmos” sau "creaţie" are un sens pozitiv şi o semnificaţie în planul veşniciei. Alteori. Pontificium Orientalium Studiorum. Editura Ars Longa. duşmanul lui Dumnezeu şi al nostru şi de aceea. dar cu implicaţii profunde. ci ceea ce în spiritualitatea filocalică se cuprinde sub titlul generic de nepsis sau trezvie. altfel decât cea pe care a făcut-o Dumnezeu. 6 De aici decurg. subliniind. dar nici cea de cufundare exclusivă în plăcerile pe care ea le poate oferi.7 O primă delimitate este de ordin terminologic. Însă. 2) natura văzută (spre deosebire de om). încordat al luptei de eliberare a acesteia din robia păcatului şi a morţii6. Tratat de spiritualitate. în acelaşi timp. de autocunoaştere şi de biruinţă asupra păcatelor şi patimilor.19. cât mai ales o conotaţie negativă. . Sensul pe care îl dă spiritualitatea filocalică acestei lupte nu este acela de fugă de lume. ea pare a fi. cu privire la lume: retragerea din lume şi slujirea ei. 189. pentru a o mântui pe ea şi pe noi5. ostilă lucrării duhovniceşti şi prezenţei lui Dumnezeu în ea. Adevăraţii Părinţi duhovniceşti au ştiut însă să le îmbin. mai degrabă.

de străvedere a transcendenţei8. trupescului. Părinţii spiritualităţii răsăritene dezvoltă adevărurile dogmatice fundamentale cu privire la creaţie. Prof. ceea ce a determinat pe unii teologi să vorbească despre o adevărată spiritualitate a "deşertului"7.. "Creaţia" sau "lumea" sunt una şi aceeaşi realitate de ordin material. În învăţătura duhovnicească a Răsăritului ortodox. 438. în fiinţa ei. imprimată prin creaţie. la unii dintre ei. înălţându-o. vorbeşte despre nevoitorii şi pustnicii care “au prefăcut pustia în cetate şi au făcut-o locuinţă a îngerilor”. cum este cea privind raţiunile lucrurilor sau raţionalitatea creaţiei. îşi revarsă darurile iubirii Sale nelimitate. prin intermediul căreia Dumnezeu lucrează asupra noastră. VII (1957). .oricât ar fi de mic. de luptă pentru a descoperi raţiunile ei fundamentale şi de biruinţă a lor asupra păcatului. învaţă că fiecare lucru are un sens raţional. în celebrele sale Cuvinte despre sfintele nevoinţe. Învăţătura despre raţionalitatea lumii. 8 Pr. D. Căci nimic din toate cele 7 John Meyendorff. dar modul în care le valorifică din punct de vedere spiritual. cum este Sfântul Maxim Mărturisitorul. ca întreg. Sfântul Isaac Sirul.. Simbolul ca anticipare şi temei al posibilităţii icoanei. care consideră că tot ceea ce este făcut de Dumnezeu are un caracter raţional. Trăirea lor şi-a pus amprenta asupra cugetării lor. ajungând la învăţături de o valoare deosebită. În cadrul acestei ontoteologii. 7. St. Învăţătura lor despre lume este atât de înaltă şi subtilă. face ca acestea să devină curente în teologia şi spiritualitatea ortodoxă ulterioară. Şi aceasta este o rânduială foarte potrivită. categoriile pe care le utilizează Sfântul Maxim sunt filosofice. în “Studii teologice”. ceva care să fie lipsit de un înţeles. încât putem vorbi.. Concepţia lor despre lume este în continuitate faţă de adevărurile scripturisitice revelate şi faţă dogmele formulate de sinoadele ecumenice. 47. trecătorului. Singură patima .spune el . p. "Şi nu este în nici unul din lucruri . dându-le nuanţări şi profunzime deosebite.este iraţională. ci elastic. Întreaga creaţie este. p. Gregoire Palamas et la mystique orthodoxe. pe care le explicitează într-o manieră duhovnicească. dar în două aspecte sau în două manifestări ale sale. în planul iconomiei divine. Paris.consideră Sfântul Maxim . scriitor filocalic din veacul al XIV-lea. de o adevărată "ontologie" sau “ontoteologie” a creaţiei. un mediu de reflectare. Calist Catafygiotul. Acest caracter de simbol şi această structură simbolică a lumii este exprimată de Părinţii filocalici în învăţătura despre raţionalitatea ei. 1959. înduhovnicindu-o. chemate să se spiritualizeze. nr. această delimitate nu are un caracter reducţionist.8 sacramental. p. Stăniloae. Dacă el afirmă raţionalitatea creaţiei. Un prim argument pentru raţionalitatea creaţiei îl aflăm la Sfântul Maxim Mărturisitorul. 7-8.

după ce a făcut şi a adus toate la existenţă cu putere nesfârşită.. Răspunsuri către Talasie. lumea în ansamblul ei.. nici un lucru nerăzvrătindu-se la început faţă de altul în temeiul deosebirii după fire sau mişcare. 84. cu ajutorul omului. 1991.."9. nr. le susţine. Bucureşti. “nu e opacă. în ansamblul ei are vocaţia de a urca spre îndumnezeire prin om. prin care se înstrăinează de Creatorul ei. Prin aceasta toate sunt aduse la identitatea nestricată şi netulburată a mişcării şi fiinţării.legătura sa cu Dumnezeu şi cu omul creat de Dumnezeu pentru a o guverna duhovniceşte. spirituală”10. Sfântul Maxim Mărturisitorul are o concepţie şi viziune pozitivă. ea nu este străină omului. Aşadar. Creaţia şi lucrurile ei există în virtutea unei legi interioare. 3-4. fiecare din elementele ce o alcătuiesc. au fost create cu un scop şi spre o anumită finalitate. până la cele mai înalte trepte ale contemplaţiei. în temeiul căreia se arată şi există atât întregul cât şi părţile întregului”11. Capete care au lipsit. În ideea de raţionalitate a lumii. Jertfă şi răscumpărare. în “Revista Teologică”. le adună. căci numai Dumnezeu există de la sine şi prin sine.spune el . trebuie să servească drept ajutor pentru om în dobândirea 9 Calist Patriarhul. de cadrul optim al mântuirii. sunt cuprinse legăturile şi relaţiile fireşti. nu trebuia să se arate făcut fără raţiune. manifestată sub forma unei legături interioare între ele.. nu alterându-le şi desfiinţându-le şi făcându-le să nu mai fie.. chiar şi după căderea în păcat a omului şi pervertirea raţiunilor ei iniţiale. dintre lucruri. originare. Fiecare lucru creat există pentru şi prin altul. căci legătura aceasta domoleşte şi acoperă toate relaţiile particulare văzute în toate după firea fiecărui lucru. Sfântul Maxim numeşte acest scop dat creaţiei "plan bun şi negrăit"12. Sensul fiecăruia este de a fi suport pentru altceva mai înalt. 170. Dumitru Stăniloae. volumul VIII. 30. 277. ci covârşindu-le şi arătându-se mai presus de toate cum apare întregul faţă de părţi sau mai bine zis cauza întregului. o cauză şi o finalitate proprie. duhovnicească asupra creaţiei. “Dumnezeu . p. le cuprinde şi le strânge întreolaltă şi la Sine prin purtarea de grijă. dat încă de la facerea ei. în Filocalia. Lumea este surprinsă nu în aspectul ei autonom. p. din punct de vedere duhovnicesc. în general şi a tuturor lucrurilor ce o alcătuiesc. La baza creaţiei stă această intercondiţionare.. îl constituie înălţarea ei.. 12 Idem. la fel. Sfântul Maxim insistă asupra lucrării continue a lui Dumnezeu de unificare a elementelor creaţiei sale. atât pe cele cugetabile cât şi pe cele supuse simţurilor. Bucureşti. ci în legătură cu raţiunile celorlalte lucruri. p. Editura Harisma. Lumea. ci în ceea ce îi conferă adevărata sa valoare . în temeiul legăturii unice şi indisolubile în care le ţine începutul şi cauza unică a pazei. de Protopop-Stavrofor Dr... ci transparentă.. dar acestea nu sunt înţelese ca ultimă realitate. Scopul general al creaţiei. de spiritualizare a fiinţei noastre. fără confuzie. dar descoperirea adevăratelor ei semnificaţii şi a finalităţii ei necesită un efort deosebit ascetic.9 făcute prin Cuvântul dumnezeiesc al Atotţiitorului pentru om. Fiecare lucru are un sens propriu. până la treapta de suport pentru duhovnicesc. 10 . Toate există în împreunare cu toate. 1979. 78 11 Sfântul Maxim Mărturisitorul. p.. a lumii. Mistagogia. XXXIV (1944). precum şi fiecare lucru creat de Dumnezeu au o raţionalitate. Precum lumea. Părintele Galeriu.

ca primă putere. Aşadar. Însă. calitativă. care îi potenţează firea slăbită de păcat. Sfântul Maxim spune: “Cel ce a adus la subzistenţă toată firea cu înţelepciune şi a sădit în chip ascuns în fiecare dintre fiinţele raţionale. prin întrebuinţarea ei într-un mod potrivit 13 14 Dumitru Stăniloae. de completare şi împlinire a aspectului ei exterior. umiliţilor oameni. Mişcarea către “pătimirea îndumnezeirii” este legea fiinţială a lumii create de Dumnezeu. Bucureşti. Teodicee şi cosmologie la Sfântul Grigore de Nyssa. iradiind prin ea lumina dumnezeiească de care se umplu. omul este ajutat de Duhul Sfânt. Sfântul Maxim vorbeşte despre mintea omului ca despre "un adânc ce caută adâncul dumnezeiesc". În Răspunsuri către Talasie. p. după fire. al lumii acesteia care trece. puterea raţiunii. ajutată de Dumnezeul iubirii. 1-2. p. La capătul ei vom auzi glasul lui Dumnezeu. cât şi al structurii.. p. spaţială. Creaţia şi omul au. ca mijloc al iubirii Lui faţă de oameni şi.. Lumea fizică. îl constituie lucrarea de restabilire a firii umane în caracterul ei iniţial. ale duhovnicescului. de spiritualizare.Creatorul şi Purtătorul ei de grijă. a exprimării acestui dor ontologic de desăvârşire. care caută de la Creator "să-i dăruiască zvonul căderilor de apă. În aflarea raţiunilor dumnezeieşti. să nu nimerim la ceea ce luptăm să ajungem”. ca să putem cunoaşte cu uşurinţă modurile împlinirii dorului şi ca nu cumva. cunoaşterea Sa. dorul de El. Descifrând creaţia. al îndumnezeirii. într-o mişcare de înaintare către Dumnezeu . Ambigua. dar totodată calitativă şi evolutivă16. ne-a dat nouă. împletind cu acesta în chip natural. . ca atare. această lucrare nu este pur naturală. Vasile Răducă. prin însăşi aducerea lor la existenţă. în lume şi în conştiinţa noastră. în “Studii teologice”. glasul “căderilor apelor Sale”. 306-307. adică să-i dăruiască o oarecare înţelegere a credinţei. dezvoltare şi extensiune. sau ca oamenii să vadă în ea iubirea lui Dumnezeu. 1993. 86. de plinătate duhovnicească. dar şi o mişcare dinamică de profunzime. p. ceea ce echivalează cu o lucrare ascetică de înduhovnicire a întregii noastre fiinţe. Mişcarea lumii împlică. Sfântul Maxim Mărturisitorul. Sfântul Maxim spune că puterile de căutare şi de cercetare a lucrurilor dumnezeieşti şi a raţiunilor lor sunt sădite în firea oamenilor de către Creator. XLIV (1992). Asist.. o vocaţie solidară. o ordine internă. Modul descoperirii acestor raţiuni. cum se exprimă Sfântul Maxim. atrăgând după sine şi antrenând lumea într-un dinamism creştin al desăvârşirii. văzând-o coborâtă chiar în cele ale lumii fizice13. greşind. o mişcare care structurează compoziţia lumii atât sub aspectul formei. Într-un alt loc. căci toată existenţa e făcută spre a fi atrasă sau spre a înainta. Editura Anastasia. Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului. prin voinţa divină. 31. Lumea se află. nr. 16 Pr. astfel. dar nu căderile însele. deci.10 mântuirii şi a îndumnezeirii. o mişcare spaţială. deşi nu e conştientă sau nu poate fi ea însăşi conştientă de iubirea lui Dumnezeu. de pnevmatizare a ei. Vorbind despre relaţia dintre creatură şi Creator. 15 În aceeaşi lucrare. care să-i facă cunoscute modurile şi raţiunile providenţei dumnezeieşti referitoare la toate cele ce sunt"15. omul se înalţă pe sine pe treptele spiritualului. Sfântul Maxim spune că Dumnezeu a sădit în firea omului dorul de El şi i-a dat şi modurile împlinirii dorului14. să se arate tot mai străveziu El. ci una harică. ca un Stăpân prea darnic. Dr. spre unirea tot mai mare şi mai fericită a ei cu El. este făcută şi ea. 307. o continuă desfăşurare.

la modul general. în timp. dar sunt totuşi veşnice. Editions Axios. 21 Părintele Stăniloae. Prof.. 1. p. ce raţiunile divine .. Lumea în totalitatea ei avea şi poartă în sine raţiunile particulare ale lucrurilor. Ele . ceea ce caută. 1994. Astfel.Logosul divin distinge o întrupare graduală a Lui în lume şi în istorie: 1. p. Raţiunile divine subzistă unitar în monada treimică.. Sfântul Maxim. fac mai multe distincţii sau nuanţări. Creaţia ca dar şi Tainele Bisericii. N. Spre deosebire de acestea. Sfântul Maxim Mărturisitorul. inefabile ale lui Dumnezeu. însă. D. sunt date scopurile lor finale. şi urmând lui. un dar. 20 Pr. prin legăturile interioare ale lor. Raţiunile divine sunt manifestări ale voinţei dumnezeieşti creatoare. la omul duhovnicesc mai ales.. spiritualitatea ortodoxă vede. Paradigmele creaţiei există din veşnicie în Dumnezeu. The Theological Anthropology of Maximus the Confessor. pentru că ele au fost date de Dumnezeu. mijlocul concret de realizare în plan empiric a paradigmelor divine. defineşte sau dă semnificaţie specifică (Bedeutung) unei unităţi din creaţie”20. 45. în sensul că “raţionalitatea fiinţei spirituale este infinită în Dumnezeu. Deci. întreaga teologie şi spiritualitate ortodoxă.aparţin planului temporal şi lumii empirice. în ceea ce priveşte ideea de raţiuni divine. XXVIII (1976). a voinţei sale creatoare şi proniatoare. totodată. Vezi Studii de Teologie Dogmatica Ortodoxă. pe de o parte raţionalitatea creaţiei şi arată necesitatea ei în desăvârşirea umană. în “Ortodoxia”. de o veşnicie relativă. 1965. p. 18 17 . Întruparea Logosului în raţiunile Scripturii şi 3.. după care Dumnezeu a creat lumea. Raţiunile naturale au fost prin creaţie raţiuni divine. o manifestare iubitoare a Sa18. 19 Interpretând această antropoteologie a Sfântului Maxim Mărturisitorul. L. Lund. iubitoare. numindu-L pe Hristos .. mai întâi de o raţiune ontologică a unui lucru sau fiinţe. 89-90. Dumnezeu a vrut ca prin crearea lumii să împărtăşească iubirea Sa treimică şi de aceea a sădit în fiecare lucru o raţiune. actualizată într-un anumit moment bine definit. despre înţelepciunea Ziditorului. p. Prin urmare. Duhul Sfânt este cel ce caută şi cercetează în noi cunoştinţa lucrurilor. Principala deosebire este aceea ca.“modelele” sau “predefiniţiile” dumnezeieşti. Chiţescu.. 21. Paradigma este “elementul primordial al oricărei realităţi.11 raţiunii ei. Vezi Prof. actualizându-se devenind raţiuni ale lucrurilor prin creaţie19. fiindcă e Dumnezeu şi e mai presus de orice cunoştinţă. Sociologie. Nu sunt identice cu fiinţa divină. Sfântul Maxim distinge raţiunile naturale sau prime ale lucrurilor în care sunt cuprinse scopurile lor naturale. ci una relativă. nota 6. diferită. Stăniloae.nu sunt coeterne cu Dumnezeu. preexistau în voinţa divină. Interesant de cunoscut este învaţătatura despre raportul dintre aceste raţiuni divine şi paradigmele . nr. care. ca elemente primordiale ale oricarei realităţi». interpretându-l pe Sfântul Maxim. Răspunsuri către Talasie. nici nu se confundă cu aceasta. evidenţiază rolul fundamental al omului în ordinea creaţiei. Thunberg. p. ci pentru om. logoi raţiunile dumnezeieşti ale tuturor celor ce exista. în monografia sa închinată acestui Sfânt Părinte. originare şi. Anthropologie. de logoi. pe de altă parte. însă cu ajutorul harului Duhului Sfânt. 273. înţeles ca “temeiul care susţine în existenţă. 319. dar nu o veşnicie absolută.logoi . Întruparea Logosului în raţiunile creaturilor. în trupul nostru. Ele sunt gândurile inteligibile şi totodată inexprimabile. Se vorbeşte. La modul particular. ci sunt expresia lucrării ei iubitoare fată de creaţie şi om. Matsoukas. ale cărui legi de fiinţare dau mărturie. La vie en Dieu selon Maxime le Confesseur. Nikos A. cf. Întruparea Logosului în umanitatea noastră. Paradigmele divine. înălţându-o la înţelegerea celor dumnezeieşti.aşa cum le înţelege Sfântul Maxim . 2. Dar nu caută pentru Sine. care are o cunoaştere limitată17.. paradigmele «preexistă sintetic în Dumnezeu. vorbeşte despre un abis nesfârşit al raţionalitaţii. Microcosm and Mediator. duc la raţiunile generale 21. iar în om e însetată şi capabilă de o înaintare în infinit”. Cosmologie.

83.. prin intermediul omului într-o mişcare continuă. "Raţiunea mai generală e ca un vârf de piramidă faţă de raţiunile particulare. Raţiunea divină sau Logosul dumnezeiesc. Deosebirea este că "Făcătorul există pururea în mod actual. Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul şi apoi pentru întreaga spiritualitate răsăriteană. Prin intermediul acestor raţiuni sădite în lucruri.. ceea ce stimulează. Raţiunile lucrurilor. ci duhovniceşti. pe când făpturile există în potenţă.."Raţiunile inferioare nespirituale ale creaţiunii sunt implicate în Dumnezeu în raţiunile treptelor spirituale ale creaţiunii.12 Raţiunile inferioare trebuie să fie suport pentru cele superioare.. p. spirituale şi toate acestea trebuie să ducă.. creaţia şi Dumnezeu se află. ale tuturor celor ce sunt şi vor fi în mod subzistent şi substanţial. 465. creaţia 22 23 Sfântul Maxim Mărturisitorul. Aceste raţiuni există în El. Ambigua. după cum şi omul se află într-o stare de urcuş permanent. Pe măsură ce creaturile participă mai mult la Dumnezeu treptele inferioare ale lor sunt mai luminate de cele superioare şi în ultimă instanţă îndumnezeite de Logosul divin"23. iar Raţiunea cea mai generală este Logosul divin"22.. de ridicare către lumea celor spirituale şi către Dumnezeu. Raţiunea cea mai generală a fiinţei noastre caută să le subordoneze unei raţiuni generale mai înalte care îmbrăţişează mai multe fiinţe şi lucruri. fiindcă altfel lumea s-ar întoarce în neantul din care a fost scoas6a la lumina de catre Creator”.. Idem. p. Iar Sfânta Sfintelor. cel ce intră înăuntrul . Ea cunoaşte pe toate înainte de facerea lor.. devenim mai virtuoşi şi ne apropiem de Raţiunea supremă cea mai generală. ca pe unele ce sunt toate în El şi la El. într-o continuă epectază către îndumnezeire26. Răspunsuri către Talasie.. unde Puterile netrupeşti şi imateriale preamăresc pe Dumnezeu neîncetat şi-L roagă pentru noi. prin legătura dintre ele. asemenea unei piramide. cu un progres cosmologic: “Căci naosul din afară este chipul lumii acesteia. Ortodoxie şi contemporaneitate... este asemănat de Părinţi filocalici. către Raţiunea supremă. Toate treptele existenţei create participă în ultimă analiză la Raţiunea divină cea una. căutându-se una pe Altul. p. p. Toate raţiunile lucrurilor sunt fixate ferm în Raţiunea supremă. Dumnezeu coboară prin energiile şi lucrările Sale în lume. iar treptele superioare au menirea să spiritualizeze pe cele inferioare sau prin participarea lor la spiritualitatea de care sunt capabile să le îndumnezeiască şi pe acelea. Bucureşti. Treptele inferioare sunt o condiţionare pentru treptele superioare. 25 Sfântul Maxim Mărturisitorul. prin energiile necreate. cu un urcuş. aşadar. Ierarhia existenţelor create implică o încordare a treptelor inferioare în cele superioare. 26 Chiar şi acest urcuş către îndumnezeirea prin lucrare. de coborâre şi chenoză voluntară jertfitoare şi iubitoare. îmbogăţindu-se şi spiritualizându-se una pe alta. preexistă în Dumnezeu. Catapeteasma este chipul tăriei cerului. Prin om. Petru Damaschinul (Învăţături duhovniceşti. dar actual încă nu"25. 81. Raţiunile lucrurilor sunt nu simplu materiale. 111). Dumnezeu Se află într-o legatură interioară cu lumea. fiindcă vine de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu. din partea omului. nota 17. 24 Vezi Dumitru Popescu. Astfel.. precum Sf. 204: “Lumea nu este autonomă. o dorinţă de înălţare. cu creaţia24.. care păstrează o legătură cu creaţia. p. Căci nu e nici una din existenţe a cărei raţiune să nu preexiste în chip sigur de Dumnezeu. dar sunt aduse efectiv la existenţă la timpul potrivit. după voinţa atotînţeleaptă a Creatorului. Răspunsuri către Talasie. . Dumnezeu Se află într-o stare de permanentă dăruire. 1996. aflându-se în El în chip neclintit. Pe măsură ce ne ridicăm prin raţiuni tot mai generale în cunoaşterea şi activitatea noastră. este chipul celor mai presus de lume. în însuşi adevărul lor.

dintru început creaţia e o pregătire a Bisericii. Prin aceste raţiuni pătimaşe sau subiective. se sărăceşte în sensuri şi înţelesuri. Creaţia sau zidirea. Prin păcat. pentru că sensurile autentice nu se descoperă decât minţilor şi sufletelor curăţite de patimi. Această contemplare presupune asceză. despre care vorbesc Părinţii duhovniceşti. Prof. p. precum şi la legătura lor cu Raţiunea supremă. p. 27 Doctorand Pr.. Aceasta presupune o lucrare neîncetată de curăţire de gânduri şi înţelesuri pătimaşe. omul nemaiputând cunoaşte raţiunile naturale. a trupului şi a simţurilor. 29 Pr.. nevoie să redescopere semnificaţia autentică a lumii şi a lucrurilor ce o alcătuiesc. 7-8. 39. p. nestrăbătut de nici o lumină de dincolo”29. divină şi umană”27. Contemplarea în duh a lumii este. de pază a minţii pentru a ajunge la contemplare.. mai "spirituale" ale lucrurilor. Spiritualitatea ortodoxă. manifestându-se doar în exacerbări şi explozii ale sensibilului. 171. deşi neamestecată. 516 28 Preot Profesor Dr. prime şi ultime ale lucrurilor. omul are. contemplate de noi prin fire. a unei lucrări ascetice. Pentru desăvârşirea sa. au dus la slăbirea facultăţilor spirituale ale omului. a celor două naturi. Prin păcat şi prin actualizarea lui în patimă. 1994-1995. Trăirea creştină. oferă cunoştinţa binelui. "se acoperă raţiunile mai adânci. omul le depăşeşte prin asceză. Păcatul aşează pe ochii sufletului o negură. Astfel. Mintea curăţită ajunge la întrevederea sensurilor şi raţiunilor reale.. Curs pentru doctoranzii în Teologie. În această stare de restaurare ontologică a firii. Radu. Mai mult chiar. conferindu-le înţelesuri pătimaşe. prin urmare. “ceaţa păcatului” sau “peretele patimilor”. văzându-se numai latura materială şi de utilitate trupească a acestora (. înduhovnicirea materiei. omul ajunge să subiectivizeze raţiunile obiective ale lucrurilor. "toate făpturile lui Dumnezeu. Ea devine un “conţinut material consumabil. fundamentale. atunci când este contemplată duhovniceşte. Spiritualitatea ortodoxă. Pentru cel pătimaş. trupeşte. omul nu ajunge decât în urma unui efort ascetic. XX (1968). Dumitru Stăniloae. p. De aceea. ajunge la pacea gândurilor şi se face fiu al lui Dumnezeu după har.13 este chemată “să participe la plinătatea naturii divine. lumea îşi pierde bogăţia sa originară de sensuri.. în “Studii teologice”. juste ale lucrurilor ce alcătuiesc creaţia. cunoscând tainele dumnezeieşti ascunse în Dumnezeieştile Scripturi”. o unire perfectă şi indisolubilă. 30 Preot Profesor Dr. divine. 281. . devine unilaterală şi fără reliefuri şi contururi duhovniceşti. Ilie Moldovan. Înţeleasă deformat. la adevărata contemplaţie. Teologia învierii în opera Sfântului Maxim Mărturisitorul. menite să astâmpere acea iubire păcătoasă de sine şi de plăcere pentru sine. ea oferă cunoştinţa răului. căci prin ea însăşi tinde spre împărăţia lui Dumnezeu. nr.. al cărui scop principal este spiritualizarea. în sensul că Biserica e o întrupare perpetuă. Pe acestea. Dr.. Ea are la bază "frica lui Dumnezeu prin fapte"30. Dumitru Stăniloae. omul s-a înstrăinat de creaţia încredinţată lui de către Dumnezeu spre conducere într-o direcţie duhovnicească. curăţire.).. un zid impenetrabil. deci. cu ajutorul cuvenitei ştiinţe şi cunoştinţe ne vestesc în chip ascuns raţiunile după care s- catapetesmei. au întunecat puterea omului de a sesiza aceste raţiuni prime. Lumea devine exclusiv materială şi utilă sau utilizabilă exclusiv trupeşte"28. absolut necesară în urcuşul duhovnicesc.

dar nu şi cum este Făcătorul"33. p. Bucureşti. Făptura văzută ne ajută să înţelegem că este un Făcător. îndreptându-le către Logosul divin. Prin raţiunile sădite în fiinţa ei. inclusiv omul. la sesizarea sensului ei de simbol şi de etapă spre lumea cerească. dr. 223. 35 Pr. 32 31 . Sensurile duhovniceşti ale conceptului de "lume".. 5-8. arhetipul lor etern.. potrivit lui. lumea este chemată să îşi atingă desăvârşirea în Hristos. Vezi Pr. EIBMBOR. uneşte omul şi lumea. o cunoaştere raţională. 111. premiză a contemplaţiei spirituale. inspirat. XXIX (1977).. 1986. înalte. prof. prin “lume”.. p. Acesteia îi corespunde o cunoaştere simbolică. Cunoaşterea şi contemplarea în duh a creaţiei îi descoperă caracterul ei de simbol. care formează cu aceasta un întreg unitar şi armonios35. sau despotic şi spre un ţel străin finalităţii ei. a dobândirii şi lucrării virtuţilor. depinde de om cum o conduce: raţional. eliberatoare de păcat şi de patimi. 516-527. Raţiunea supremă se descoperă. Cuvânt despre rugăciune. Contemplarea în duh ne duce la înţelegerea fundamentelor lumii. nu static. însufleţite şi neînsufleţite. p. Sfântul Maxim lasă să se înţeleagă că această cunoaştere a lui Dumnezeu prin intermediul raţiunilor lucrurilor are un caracter limitat. Progresul în descifrarea cu cunoaşterea tot mai bună a acestora este legat indisolubil de progresul ascetic 32. p. Teologia Logosului la Sfântul Maxim Mărturisitorul. p. contemplând raţiunile duhovniceşti ale lucrurilor şi urcând pe calea deschisă de ele spre Raţiunea divină. pe măsura progresului nostru ascetic. Atitudinea ascetică faţă de ea La modul neutru. nr. omul reuşeşte să unifice aceste sensuri. Dumnezeu Creatorul. în Filocalia. a raţionalităţii ei. Dumitru Radu. în volumul Îndrumări misionare. aflându-se într-o continuă redescoperire a valorii lor. adaptat la raţiunile ei. conştientizează existenţa unui Făcător al tuturor. 33 Sfântul Maxim Mărturisitorul. Raţiunile lucrurilor au un caracter dinamic. făpturile văzute şi nevăzute. Prin lucrarea ascetică.. Raţiunile simple devin în mintea contemplativului raţiuni duhovniceşti. în “Studii teologice”. analogică. 153. Drd. Aceste raţiuni prime se descoperă şi devin tot mai accesibile credinciosului pe măsura spiritualizării lui. De aceea. spiritualitatea răsăriteană înţelege tot ceea ce există în afară de Dumnezeu. volumul 1. 65. prin om. Sterea Tache. Evagrie Monahul vorbeşte despre un progres real în descifrarea acestor raţiuni. Omul. "dar nu cugetă cum este Acela.. Răspunsuri către Talasie. Ibidem. doar în starea de rugăciune 34. 34 Evagrie Monahul. Acest dinamism vizează unificarea lor şi fixarea lor în Dumnezeu. căci aceasta nu o poate înţelege nimeni.14 au făcut şi ne descoperă prin ele scopul aşezat de Dumnezeu în fiecare făptură"31. Totuşi.

cea după trup.. În funcţie de aceste trei stări. Cea din societate se deosebeşte în: cumpătată şi nesăturată. nici din cea duhovnicească. Dumitru Stăniloae. Prof. din cauza ostenelii pentru ele şi aleargă la faptele trupului. Cea din afară de societate se deosebeşte în înţelepciunea lucrătoare. p. introducere şi note de Pr. Sfântul Maxim învaţă că locurile şi stările în care pot petrece oamenii sunt trei: lumea aceasta. Capete despre dragoste. prin preschimbarea harică de la Înviere. fizică. neavând nimic nici din starea sufletească. Părinţii duhovniceşti îl numesc "lume" şi îi dau un sens aparent negativ. Temporalul trebuie să tindă către împlinirea sa în supratemporal. Capete despre dragoste. de aici. 40 Sfântul Maxim Mărturisitorul. sau a fi. zboară deasupra amândurora. Sfântul Maxim Mărturisitorul înţelege prin «lume» lucrurile materiale. la aspectul trecător şi subiectivizat.. La fel. Atunci când se referă.. Traducere. iar prin «lumesc» pe cel ce zăboveşte cu mintea în acestea40. Fiind argintată de aripile dragostei şi ale nepătimirii. sufletească şi duhovnicească. despre fire şi despre cunoştinţă. existenţa cea bună (εν ειναι).. în Filocalia. EIBMBOR.15 În directă legătură cu această lume. p. Cele 300 de capete despre făptuire. a fi bine şi a fi pururea bine. 39 Ibidem. Acestea sunt. 256. trăirea pe orizontală trebuie să devină o tot mai accentuată experiere şi pătrundere de duhovnicesc. pătimaş al creaţiei. în ştiinţa firii şi în lucrarea mai presus de fire"38. . nefăcând nimic din cele oprite şi fugind de lucrarea celor lăudate doar ca bune”39. existenţială. în veşnicie36. Ea e întreagă cu totul liberă şi de una şi de alta.. Tot el vorbeşte despre trei stări ale vieţii: trupească. Suta a treia.. Trăirea creştină. într-o relaţie multiplă. În Ambigua. în care ne naştem. p. 324. amândouă rele. Viaţa biologică. Una este în societate şi în lume. Starea trupească a vieţii este înclinată exclusiv spre plăcerile şi bucuriile trecătoare ale vieţii prezente. primind existenţa. de transcendent. Alta este în afară de societate şi mai presus de lume. şi veacul viitor. Suta a doua. de exemplu. locul de după moarte.. că 36 37 Idem.. Starea sufletească este între păcat şi virtute. Sfântul Maxim Mărturisitorul. 114 38 Cuviosul Nichita Stithatul. Sfântul Isaac Sirul învaţă. 30-31. şi de cele mai multe ori se leapădă de virtute. îndreptată către Dumnezeu şi către viaţa cea veşnică şi fericită. volumul VI. Dr. tot mai vie şi fiinţială. de fapt. Cuviosul Nichita Stithatul arată că "viaţa omenească se împarte în două şi are trei feluri de sfârşituri. în spaţiul comuniunii umane şi una pe verticală. 1977. în care vom locui cu sufletele şi cu trupurile. a omului cu Dumnezeu. însă.. expresie a dorului uman de desăvârşire. p. Starea duhovnicească a vieţii “nu vrea să aibe nimic din cele două amintite şi nu vrea să se coboare spre nici una din ele.. Ea are posibilitatea de a alege între aceste două moduri de viaţă: păcătoasă sau virtuoasă. dobândită prin Botez şi existenţa veşnică (αει ειναι). şi scopurile pentru care Dumnezeu ne-a adus la existenţă37. spiritualitatea răsăriteană consideră că viaţa creştină se desfăşoară în două planuri sau pe două dimensiuni: una orizontală. pentru uşurătatea lor. să devină o trăire pe verticală. există trei moduri de fiinţare: existenţa sau simpla existenţă (ειναι). unde petrecem trecând de aici.. într-o relaţie complexă cu lumea şi semenii. Bucureşti. 91. p..

150. Lumea constă în a se îngriji cineva de trup mai mult decât de suflet. p. În acelaşi sens. prin falsa ei folosire. Lumea înseamnă a se socoti pe sine trăind numai în veacul acesta. Ibidem.. Sfântul Isaac şi Sfântul Ioan Scărarul spun că lumea este "o amăgitoare". . lumea. "duşman aspru"48. dar îi recunoaşte şi valoarea de loc de exersare a discernământului duhovnicesc.. poate deveni un loc al păcatului. 41 42 43 44 45 46 47 48 49 50 Sfântul Isaac Sirul. op.. se deformează. devenind cale spre moarte şi spre iad. p. cit. Din icoană a Împărăţiei cereşti. Douăzeci şi nouă de cuvinte. căci “de nu cunoaşte omul mai întâi ce este lumea. Omul este legat de lume prin trupul său. Aceste numiri vor să ne prevină despre pericolul pe care îl reprezintă patimile. acolo lumea se opreşte din această trecere de la o stare la alta"43. îl numesc "moarte" 49 sau "Antihrist"50. p.. Ibidem. Cuviosul Isaia Pusnicul învaţă că "lumea este împrăştierea păcatului.. Cuviosul Isaia Pustnicul. în ziua morţii lui. în întregimea lor.. Părinţii filocalici vorbesc despre acesta considerându-l "un prieten viclean şi nerecunoscător. p. Din simbol anticipativ al "cerului nou şi pământului nou". 30. ea se transformă. Şi patimile sunt părţi ale drumului lumii ce înaintează de la o stare la alta şi unde sfârşesc patimile. "o ispititoare" şi "o înşelătoare". Ibidem. care atrage prin poftirea frumuseţilor ei pe cei ce o văd.. 197. Sfântul Isaac Sirul. în fond. dar în aceste exprimări nu este nici o urmă de platonism sau de maniheism. Ambigua. Ibidem. cel ce a fost prins în parte de dorinţa ei şi s-a împreunat cu ea nu mai poate scăpa din braţele ei până nu-l va dezbrăca pe el de viaţa lui.. o orbire şi o limitare unilaterală. ea devine un simbol fals înţeles nu al nemărginirii divine. le numim patimi. 168. Sfântul Ioan Scărarul.. când voim să numim patimile în întregime. p.. p. Ibidem. Şi când îl va dezbrăca pe el de toate şi-l va scoate din casa lui. Căci. 426. cit. ci al aparentei libertăţi. op. nu ajunge să cunoască prin câte mădulare e despărţit de lume şi prin câte e legat de ea”42. Pe scurt. 154. Lumea înseamnă a împlini cineva voile sale după trup. căruia nu trebuie să i te încrezi până la moarte"47. atunci o va cunoaşte că este o amăgitoare şi o înşelătoare"46. de drum spre împărăţia cerească şi în loc de rai. Mai mult chiar. Sfântul Maxim Mărturisitorul. Lumea constă în a te lăuda cu cele pe care le părăseşti aici"45.16 "lumea este un nume cuprinzător care îmbrăţişează şi patimile"41. ce se pot naşte şi manifesta prin trup. Scara dumnezeiescului urcuş. din Biserică. Astfel. p. el descrie astfel robirea omului de către lucrurile ce alcătuiesc lumea: ". Personificându-o. pe care o produce patima. Tot el ne spune că "lumea îşi are numele de la cunoaşterea ei prin contemplaţie şi de la conţinutul cuprinzător ce îmbrăţişează patimile cele împărţite... spre care este chemată şi în loc de cale. care trebuie să-i fie ţinta. 229. Sfântul Isaac Sirul consideră că "lumea este vieţuirea trupească şi cugetul trupesc"44. la dorirea ei pătimaşă.

Cele 225 de capete teologice şi practice. ne-ar îndepărta de Dumnezeu. adică dacă nu s-a eliberat de patima lucrurilor din lume55. Cuviosul Nichita Stithatul consideră că "începutul vieţii după Dumnezeu este fuga totală de păcatul din lume. retragerea. op. p. omorâţi lumii cu trupul şi înviaţi cu sufletul şi cu duhul”53. la nepătimire. privită în ea însăşi. 488. Paris. vorbind despre Ţelul vieţii creştine. op. nu ca să ne sinucidem. p. cu privire la lumea păcatului. în cel dintâi cuvânt al Scării sale.. 224. că aceasta se numeşte retragerea deplină din lume: omorârea deplină a voii proprii”.. intitulat Despre lepădarea de viaţa deşartă şi despre retragere. consideră retragerea din lume sau înstrăinarea . 212. de trezvie. p.spune el . chiar dacă ne ferim de cauzele care le provoacă. volumul IX. cit. 100. 26. 52 51 . ce zămislesc împrăştierea. tăgăduirea voilor sufletului şi mutarea cugetului pământesc prin care. 54 Sfântul Isaac Sirul. 56 Sfântul Simeon Noul Teolog.. Aceasta este asceza adevărată şi mortificaţia oamenilor evlavioşi. locul şi starea pe care o vom dobândi în Împărăţia cerurilor. este trecătoare. p. 1960.. adevărată "ştiinţă a firii"57. Scopul celor ce luptă după cuvântul Domnului este de a fugi de lume pentru a fugi de păcat. însă. 5.. de ea depinzând. op. înstrăinarea. volumul 6. 55 Ibidem.devine sfânt şi nepătimitor mai repede decât cel ce în plină lume şi vâltoare se luptă contra patimilor sale. Iar aceasta nu constă în "a se depărta cineva de părtăşia cu lucrurile lumii. spune: “Socoteşte. înălţându-ne spre cugetul dumnezeiesc. Căci odată ce ne-am deprins cu plăcerile. după moartea Avei Ioan. ne arată care este sensul autentic al acestei retrageri şi fugi de lume: “Nu cel care fuge de lume şi de ispite . p. insensibili la ispitele ei. cit. înainte de a dispreţui orice frumuseţe din afara lui54 şi că nimeni nu se poate apropia de Dumnezeu dacă nu s-a depărtat de lume. trebuie să ne înstrăinăm de păcatele şi de gândurile păcătoase. Despre lepădare. Histoire de la spiritualite chretienne. Părinţii asceţi au o gândire pozitivă: Pentru a ajunge prin virtuţi. Sfântul Grigorie Palama arată sensul autentic al acestei mortificări. Editura Anastasia. în Filocalia. 1996. ci pentru că alipiea noastră de ea ar fi păcătoasă. Ava Dorotei. lepădarea şi moartea voluntară faţă de ea. ci pe de altă parte. părintele nostru Dorotei. În acelaşi mod. Moartea faţă de lume sau mortificarea faţă de plăcerile ei înseamnă de fapt a deveni. 57 Cuviosul Nichita Stithatul. În faţa acestei lumi trecătoare şi "înşelătoare". p. şi după tăcerea desăvârşită a Avei Varsanufie. Sfântul Simion Noul Teolog. frate.. 144-145... Adevărata nepătimire este aceea care nu mai provoacă nici o tulburare celui ce vine în atingere cu orice fel de ispită. Felurite învăţături lăsate ucenicilor săi când a părăsit mînăstirea Avei Serid şi a întemeiat cu ajutorul lui Dumnezeu mînăstirea sa. în Filocalia. p. în urma unor încercări duhovniceşti. iar nu asceza în sine. ci şi în a nu mai dori vreuna din bunătăţile ei în convorbirea cugetării lui"58. ura ei51 sau “răstignirea lumii”52. cit. Nu pentru că dragostea de lume ar fi vătămătoare prin ea însăşi. Louis Bouyer. totuşi poftele şi dorinţele către ele rămân în inima noastră”. Căci omorârea patimilor trebuie s-o urmărim.24). Părinţii ne recomandă o atitudine ascetică. Ale celui între sfinţi. 53 Ibidem. spunând că "ni s-a poruncit să răstignim trupul cu patimile şi poftele lui (Gal. p. Sfântul Isaac spune că omul nu poate vedea frumuseţea ce se află în lăuntrul lui. Dincolo de aceste exprimări negative. omorând toată lucrarea trupului şi toată puterea sufletului.."maica despătimirii". Sensul autentic al acestei retrageri sau lepădări de lume. condiţia ei esenţială. 208. 324. I. omorârea deplină a voii proprii56. 58 Sfântul Isaac Sirul. în locuri pustii şi lipsite de pericole. p. 657. ne facem din trupeşti duhovniceşti. proorocul. esenţa acestora îl constituie despătimirea. iar Sfântul Ioan Scărarul.17 Părinţii duhovniceşti învaţă că lumea.

59 Sfântul Grigorie Palama. 145-146. Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte despre trei trepte ale acestei lepădării sau de trei lepădări. nu este acela de omorâre a puterii pătimitoare. p. iar alţii. 64.. sensul pe care Sfântul Grigorie Palama îl dă nepătimirii. lipsite de raţiune. folosindu-se de toate cu înfrânare. pătimaşă a lor. alţii le iubesc firesc. 65 Ibidem. alţii le iubesc ca bune. dar nici de iubirea neraţională.. în Filocalia. iar nepătimirea corespunzătoare este înfrânarea desăvârşită de la păcatul cu fapta. Cea dintâi este lepădarea de toate lucrurile. de toţi oamenii. 40.. spre cele dumnezeieşti60. Învăţătura creştină este aceea că nu poate dobândi cineva dragostea de Dumnezeu odată cu poftirea lumii şi nici nu poate ajunge la comuniunea cu El. op. Acestor etape ale lepădării le corespund alte patru trepte ale înaintării în virtute şi ale nepătimirii. 63 Ibidem. p. iar cea de-a patra treaptă este curăţirea totală de patimi. introducere şi note de Pr. 252. Traducere. p. distructivă. aşa cum o fac diavolii. ca unele ce ar fi toate bune şi plăcute. Cuvânt pentru cei ce se liniştesc ci evlavie. împreună cu părtăşia de lume. De aceea. ca exersare a fiinţei noastre în planul spiritual. Dr. până şi de părinţi. care luptă dintr-o pornire malefică. 64. în această privinţă. 249. cu discernământ şi spre slava Creatorului. iar cea de-a treia este lepădarea de slava deşartă. el descrie patru reacţii faţă de acestea: unii urăsc lucrurile lui Dumnezeu. Detalii deosebite. cit. ci mutarea ei de la cele mai rele la cele mai bune şi lucrarea ei îndreptată.18 ca să ne eliberăm de poftele şi faptele rele şi să ne facem fuga de ele neîntoarsă. Prof. 60 Ibidem. "Ştiinţa firii" despre care vorbeşte Cuviosul Nichita Stithatul. 342. p.. 64 Sfântul Isaac Sirul. nefolosindu-se decât de cele trebuincioase şi cu discernământ pentru viaţă62.. . cum o fac îngerii. Al doilea din cele din urmă. adevărata atitudine faţă de bunurile lumii nu este cea de ură a lor. "a muri mădularelor trupului". 1977. privesc toate spre slava Făcătorului. trebuie să fie o "lucrare permanentă a crucii"64. Bucureşti. prin deprindere. op. iar pe de altă parte să ne facem bărbaţi ai poftelor Duhului"59.. p. Prima etapă a înaintării constă în lucrarea simplă a poruncilor. Referindu-se la lume şi la lucrurilor ce o compun şi pot folosi omului. care urmează ascultării63. Dumitru Stăniloae. Despre rugăciune. A doua etapă este dobândirea tuturor virtuţilor prin lepădarea totală a gândurilor care consimt cu plăcere. precum nici să se îngrijească de Dumnezeu. prin nemişcarea totală a poftei spre patimi. aduce Sfântul Petru Damaschinul. A treia duce la spiritualizarea firii. de a le strica. de a le dezbina. EIBMBOR. dar cu patimă. Prin urmare. A muri lumii înseamnă pentru el. p.. pentru că ar fi toate rele şi nefolositoare. ci aceea de folosire a lor cu înfrânare. odată cu grijile lumii61. cum fac dobitoacele necuvântătoare. 61 Sfântul Isaac Sirul. 62 Sfântul Petru Damaschinul. descrise de Sfântul Maxim. a desfiinţa robia faţă de trup şi a fi purtaţi doar de legea superioară a duhului"65. Cea de-a doua constă în lepădarea voii proprii.. cit. volumul VII. p. Învăţături duhovniceşti. chiar şi de închipuirea lor.

ea devine locul de exersare prin excelenţă. în care este restabilit paradisul şi restaurată armonia paradisiacă a omului cu Dumnezeu şi cu sine. 1995. 69 Thomas Spidlik. Râsul patriarhilor. 66. preferat. ea se dovedeşte a fi cu adevărat un “laborator antropologic”67. op. Ea îşi are fundamente încă din lucrările lui Evagrie Monahul şi a Sfântului Ioan Casian69. Această retragere exterioară de lume este recomandată doar celor neexersaţi în cele duhovniceşti. Paul Evdokimov. ceea ce se poate face în tot locul stăpânirii Lui70. În lupta duhovnicească. cu scopul de consolidare a firii lor în bine şi pentru dobândirea liniştii interioare. loc al învierii duhovniceşti. p. liniştea tăcerii şi liniştea inimii71. cit. fizic. dau oarecum impresia că pustiul ar fi “tipul perfect al lumii ostile lui Dumnezeu şi supusă Satanei”.19 Experienţa ascetică a ”pustiei” şi retragerea interioară Specifică spiritualităţii filocalice este insistenţa asupra unui alt spaţiu. în doctrina ascetică tradiţională. A fugi de lume nu înseamnă pentru Părinţii duhovniceşti ai Răsăritului a fugi de societate şi de oameni. fie una interioară. p. cit. Pentru a deveni “duhovnicesc”. pentru ascetica filocalică. cit. mediul. Traducerea Gabriela Moldoveanu. Bucureşti. liniştea cea mai înaltă sau cea mai adâncă este cea a 66 67 Teodor Baconsky. p. 242. creştinul are nevoie să trăiască “experienţa pustiei”. 1996. ci de păcatul care poate să se ascundă în lume şi de acolo să ne corupă odată cu lumea şi prin lume. el consideră că "e de prisos pustiul şi putem intra în Împărăţia cerurilor şi fără el. arena războiului nevăzut. celor începători. Editura Anastasia. al singurătăţii şi uitării de sine. în timp ce celelalte două forme sunt recomandate tuturor celor ce vor să dobândească desăvârşirea. Pentru aceştia. Spiritualitatea monastică a deşertului a creat o demonologie care s-a integrat. celor nedesăvârşiţi. ca un element esenţial. nu are doar un sens exterior. deci. p. Scrierile filocalice. Locul predilect. care ştiu să se folosească de lucrurile lumii cu discernământ. Fuga de lume. Prefaţa Olivier Clement. Dintre toate acestea. op. Fuga de lume sau izolarea de lume are. p. 207 . trei sensuri: fuga în sens material. 335-336. op. Femeia şi mântuirea lumii. ci şi adânci semnificaţii duhovniceşti. în războiul nevăzut. un loc de creştere şi sporire duhovnicească. cu profunde conotaţii ascetice . p. interioare. “terenul diavolului”66. Asociaţia filantropică medicală creştină Christiana. cadrul luptei duhovniceşti nevăzute. 71 Thomas Spidlik. o “şcoală şi academie a desăvârşirii”68. Pentru cei încercaţi şi înaintaţi duhovniceşte. ci pustia. fie că este o pustie exterioară. 68 Ibidem. Pentru cei din lume. Dimpotrivă... Din punct de vedere duhovnicesc. aceasta este o adevărată arenă. 228. să experieze în viaţa sa această dimensiune a duhovnicescului. Bucureşti. pentru asceţi. prin pocăinţă şi prin toată paza poruncilor lui Dumnezeu. către pustie. 70 Cuviosul Nichita Stithatul.pustiul. al scriitorilor duhovniceşti ai Filocaliilor nu este lumea. pustiul sau pustia dă impresia de tărâm al ostracizării.. mai ales cele cu un pronunţat caracter ascetic. prima este recomandată cel mai adesea celor neexersaţi. 336. ascetice.

20

inimii - isihia - dar, potrivit isihaştilor, ea este inseparabilă de cea dintâi, de liniştea materială, de fuga de lume şi de capcanele pe care ea le oferă la tot pasul72. Însă, ceea ce recomandă, însă, ei insistent este retragerea interioară de lume, fuga interioară de lume şi vieţuirea în “pustiul sufletului”, de care vorbeşte Ava Dorotei, ucenic al Sfântului Ioan Scărarul73. Aceasta este, în schimb, necesară pentru toţi cei ce vor să se desăvârşească. În scrierile ascetico-mistice răsăritene, valoarea singurătăţii este aceea că, prin intermediul ei şi prin adâncă meditaţie asupra noastră, omul “adâncul necunoscut” din sufletul său, profunzimile sale sufleteşti, puterile sufleteşti care rezidă în acest adânc sufletesc şi pe care de multe ori nu luăm cunoştinţă într-alt mod74. Fuga, asceza, solitudinea au, pentru Părinţii duhovniceşti ai Filocaliei, un caracter predominant interior. Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că "pustia este firea omenească sau lumea aceasta"75, iar Cuviosul Nechita Stithatul spune că pentru a vedea bunătăţile pe care Dumnezeu le-a creat pentru cei ce-L iubesc "mută-te în pustiul lepădării de voia ta şi fugi de lume"76. Şi tot el, întrebându-se "care este această lume", răspunde: "pofta ochilor trupeşti, trufia gândurilor şi amăgirea celor văzute..."77, adică patimile noastre interioare. Rodul acestei retrageri interioare, care de fapt este o "trezvie", o pază permanentă a trupului şi a sufletului, a inimii şi a minţii, duce la dezrădăcinarea patimilor şi la darul lacrimilor. "De nu va fugi omul de lumea păcatului, nu-i va fi nimic fuga de lumea văzută, iar de se va elibera de păcate şi va dobândi virtuţile, descoperind cu adevărat Împărăţia lui Dumnezeu din lăuntrul său, petrecând în mijlocul lumii şi al poporului, va fi ca unul ce petrece în pustiu şi nu vede om"78. Sfântul Ioan Scărarul, care se adresează în special monahilor, vorbeşte şi de o fugă exterioară de lume, de o retragere din lucrările ei cotidiene. Dar cercetarea atentă a învăţăturii sale, descoperă un sens interior, mai adânc al acestei retrageri sau fugi. Fuga nu are ca obiect lumea. Nu de lume trebuie să ne retragem, să ne păzim şi să fugim, ci de latura ei mai puţin luminoasă, negativă, de păcatul din ea. Chiar şi pe treptele cele mai înalte ale spiritualului, omul duhovnicesc participă la viaţa lumii, a semenilor şi a întregii creaţii, pentru care el devine pildă vrednică de urmat. Atitudinea celui duhovnicesc nu este cea de dispreţ al lumii, ci încercarea de a-i cunoaşte bucuriile şi necazurile, căderile şi urcuşurile, ispitele, păcatele şi aspectele bune, potenţe ale lucrării prin ele a virtuţilor, în scopul de a o mântui. De aceea, Părinţii duhovniceşti ai colecţiei filocalice învaţă prin cuvânt şi trăire că este nevoie să cunoaştem limbajul lumii, să-i înţelegem suspinul ei ontologic după restaurare fiinţială şi
Ibidem. Ava Dorotei, Epistola către fratele care a cerut să i se trimită «cuvintele» aflate ale părintelui nostru Dorotei, în Filocalia..., volumul IX, p. 475. 74 Louis Bouyer, La spiritualite du Nouveau Testament..., p. 380. 75 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie..., p. 146. 76 Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 243. 77 Ibidem. 78 Ibidem.
73 72

21

mântuire, să-i surprindem sufleteşte nevoile, pentru a putea realiza ceva pentru mântuirea ei79. Prin aceasta, se descoperă viziunea globală a Părinţilor filocalici. Lumea este considerată un stadion, o arenă, un loc de luptă, mediul războiului nevăzut. Ambele tabere îşi au sediul aici, deşi vin din lumea inteligibilă, pentru că subiectul sau ostaşul lui Hristos este omul. Aici sunt şi îngerii, care ne ajută, aici sunt şi diavolii care ne războiesc80. Dacă se vorbeşte, totuşi, de o fugă exterioară de lume, aceasta trebuie înţeleasă în aspectul ei interior; nu de simplă ostracizare, ci de căutare şi descoperire a adevăratei lumi, a celei interioare, a Împărăţiei lui Dumnezeu din noi, a cerului din sufletele noastre, căci fuga interioară de lume este fuga de patimile ce pot demoniza materia şi retragerea în adâncul sufletului, pe care să veghem şi să-l păstrăm curat şi neîntinat. O actualitate deosebită are poziţia Părinţilor filocalici privind posibilitatea şi accesibilitatea mântuirii, a desăvârşirii, pentru cei aflaţi "în lume". Este interesant de precizat această poziţie, date fiind poziţiile oarecum exclusiviste la care s-a ajuns de-a lungul istoriei creştine şi, uneori având suportul unor autorităţi monahale81, considerându-se că "îndumnezeirea" ar fi apanajul unei "elite spirituale monahale". Mărturiile filocalice privind desăvârşirea creştinilor sunt numeroase. Vom cita, aici, doar una dintre ele dintre ele. Sfântul Ioan Scărarul - deşi se adresează preponderent monahilor - spune foarte clar că mântuirea este accesibilă fiecărui creştin ce a intrat prin Botez în Împărăţia harului. Creştinilor care doresc să-şi îmbunătăţească viaţa duhovnicească, el le recomandă: "nu defăimaţi pe nimeni, nu vă înălţaţi faţă de nimeni, nu urâţi pe nimeni, nu vă depărtaţi de adunările de la slujbele din biserică, pătimiţi împreună cu cei lipsiţi, nu pricinuiţi nimănui sminteală, de ceea ce e al altuia să nu vă apropiaţi; îndestulaţi-vă cu ceea ce vă pregătesc femeile voastre. De veţi face aşa, nu veţi fi departe de Împărăţia cerurilor"82. Prin urmare, am văzut că unii Părinţi filocalici vorbesc de o anume "fugă de lume", de retragere sau chiar de o lepădare sau mortificare faţă de lume. Trebuie, însă, subliniat clar că sensul tuturor acestor exprimări, oarecum negative, este acela de despăPreot Nicolae Stoleru, Slujirea ortodoxă şi slujirea creştină. Teză de doctorat, EIBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 30-31. Pentru modul în care a luat naştere şi s-a dezvoltat această învăţătură, atât de exploatată în literatura filocalică, a se vedea Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti. Traducere Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu. Introducere, indici şi note de Prof. Dr. N. Chiţescu, EIBMBOR, Bucureşti, 1992. La Cuviosul Nechita Stithatul aflăm temeiuri pentru ceea ce teologia contemporană denumeşte tehnic "monahismul interior sau interiorizat". "A te face monah - spune el - nu înseamnă a ieşi dintre oameni şi din lume, ci a te părăsi pe tine, ieşind din voile trupului şi plecând din pustiul patimilor". Mărturia că această idee a fost înţeleasă în sensul ei interior, profund, o constituie istoria întregului monahism răsăritean, organizat cenobitic sau de obşte. Chiar şi pustnicii care duceau o viaţă idioritmică, după ce se exersau trupeşte şi duhovniceşte în retragere, în locuri singuratice şi tainice, se întorceau apoi în comunităţile monahale, pentru a îndruma cu experienţa lor, ucenicii şi creştinii dornici de desăvârşire. Aceasta dovedeşte, de fapt, sensul autentic al monahismului răsăritean şi, în fond, al creştinismului ortodox, acela de a fi "luminător al lumii" şi "sare a pământului". Rolul duhovnicesc al monahismului este de a fi o mărturie vie, de a propovădui într-o formă mult mai interiorizată, idealul desăvârşirii printre oameni. Sfântul Isaac Sirul ne arată că pustnicii, chiar şi în retragere, în izolare, "au prefăcut pustia în cetate şi au făcut-o locuinţă a îngerilor". 81 Vezi Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos. Volumul I. Monahismul aghioritic. Traducere de Preot profesor Ioan I. Ică. Prezentare de Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, p. 193. 82 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 56.
80 79

22

timire, de dobândire a nestricăciunii şi nepătimirii. Prin oricare din aceste expresii, ei nu condamnă lumea, ci păcatul sau patima ce se poate lucra în şi prin intermediul lumii. Lumea nu este rea, pentru că este opera lui Dumnezeu; patima pe care o ataşează omul prin exerciţiul falsificat al liberei sale voinţe, o devalorizează şi o contraface, o perverteşte. A părăsi păcatul din lume echivalează, pentru Părinţii filocalici, cu a descoperi ceea ce este mai frumos şi nobil în fiinţa noastră, a ne regăsi vocaţia noastră iniţială şi deplină, a ne regăsi în ceea ce este mai adânc şi profund în noi înşine, adică a ne întâlni cu Hristos şi Duhul Sfânt, sălăşluiţi în noi înşine, prin Botez. Celui ce s-a apropiat de poarta credinţei, după ce a părăsit lumea iluzorie şi fantasmele ei ucigătoare de suflet şi bate, cu smerenie, la poarta poruncilor lui Hristos, îi deschide "portarul", adică însuşi Duhul Sfânt, ajutându-l să înţeleagă adevărata dimensiune şi semnificaţie a lucrurilor, imprimate lor de Dumnezeu, prin creaţie. Sensul acesta al lucrurilor ce alcătuiesc lumea are un pronunţat caracter duhovnicesc. Taina sau misterul "materiei înduhovnicite", ţel final al epectazei creaţiei spre desăvârşire Potrivit învăţăturii ortodoxe, omul şi creaţia au un destin solidar, prin legătura ce există între ele. Omul, prin trupul său, este legat de lumea creată, de materie, dar prin sufletul său, el este chemat să participe la viaţa desăvârşită, îndumnezeită, spiritualizându-şi trupul şi, prin acesta, înduhovnicind materia cu care trupul său se află în legătură. Concepţia spiritualităţii creştine privind lumea şi realităţile ce o alcătuiesc este una pozitivă, duhovnicească. Sensul lumii este de a deveni treaptă spre desăvârşire, de aşi redescoperi raţiunile şi valorile ei autentice şi, prin aceasta şi lucrarea raţională a omului, de a se înduhovnici. De aceea, concepţia creştină vorbeşte de un anume "materialism mistic" sau "misterul materiei înduhovnicite", o "sfântă materie"83, prin care se cuprinde ideea potrivit căreia creaţia trebuie să fie obiectul unei lucrări de pnevmatizare, prin lucrarea omului restaurat în Hristos şi sub asistenţa Duhului Sfânt. Spiritualitatea creştină nu neagă şi nici nu minimalizează sensul vieţii şi al lumii acesteia, dar trăieşte în pregătirea şi aşteptarea vieţii şi a veacului viitor. Lumea şi viaţa aceasta au şi dobândesc sens numai în legătură cu lumea şi cu viaţa viitoare. Sensul creştin integral al lumii şi al vieţii nu constă în chipul acesta pieritor, care trece, căci astfel ar fi un nonsens şi nu ar avea nici o valoare din perspectiva veşniciei, ci tocmai în accepţiunea şi înţelesul ei fundamental de treaptă spre o ordine şi o lume deplină. "Lumea şi omul sunt absurde când sunt considerate ultima realitate (...) Ele îşi au sensul

83

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă..., volumul 3, p. 417.

p. în româneşte de Marilena Rusu.omul.23 când sunt văzute avându-şi existenţa în Dumnezeu şi înaintând în bogăţia lui de viaţă. Sfinţenia. p. nici măcar că sunt. preface. Sfântul Maxim spune că această unire sau unificare o înfăptuieşte Dumnezeu Însuşi. prof. de treaptă spre spiritual. 1995. Ea este chemată să redevină Biserică. ca "taină luminoasă şi activă a prezenţei Dumnezeului transcendent. Prin om. în chip neamestecat. Lumina lumii şi îndumnezeirea omului. Bucureşti.. Lumea are un sens numai din perspectiva originii şi a finalităţii ei.. ea nu îşi descoperă sensul ei fundamental. Ibidem. p.. a sfinţirii. Prin urmare. în veşnica Împărăţie a lui Dumnezeu"89.) prin raportarea lor la El şi prin unirea cu El. ca pricină. ci făcându-o transparentă şi sfinţindu-o pe ea şi pe sine prin despătimirea de ea"85. Menirea ei fundamentală este de a săvârşi lucrarea fundamentală a cultului iubirii: liturghia cerească. Trăirea creştină. care îi dă sens.. pe care îl cuprinde în sine viaţa spirituală. Materia nu are sens prin ea însăşi. Creaţia este chemată ca. Iisus Hristos. dr. 26. taină care luminează şi transformă"90. ea este chemată să devină un mediu de lucrare şi reflectare a bogăţiei de sensuri. de către spiritual. 86 Pr. Sibiu. Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt. 88 Ibidem.. schimbă la faţă lumea. Dumitru Radu. 171. "îndulcind şi aducând la identitate deosebirile dintre ele (. 56. să devină Biserică a lui Hristos pentru a fi prefăcut. Această lucrare de armonizare a lucrurilor şi existenţelor create nu înseamnă o anulare a individualităţii lor. 1993. a unei covârşiri a materialului. "are nevoie de lume. Această pnevmatizare are înţelesul unei subţieri a elementului material şi umplerea lui de semnificaţie duhovnicească. spre pnevmatizare. 90 Părintele Dumitru Stăniloae. Prin aceasta îşi descoperă valoarea ei eshatologică. Ea are sens din perspectiva înduhovnicirii.. toate primesc prin legea credinţei "o singură formă şi numire dumnezeiască. ci prin om. 89 Vladimir Lossky. p.. Deisis.. Teologia mistică. 140. prin om. p. dar nu anulându-o. după sfârşitul veacurilor. 39. o umple de virtuale potenţe. În acest cosmos-biserică.. şi o singură şi neîmpărţită relaţie prin credinţă. 172. "universul întreg este chemat să intre în Biserică. Mistagogia.. dar ca de un drum în care nu se fixează niciodată definitiv într-o etapă. ci urcă spiritual mai sus. din pricina raportării şi concentrării universale a tuturor spre ea"87. p. început şi scop"88. Prin asceză. Sensul materiei 84 85 Idem.. p. simplă şi fără părţi.. Editura Anastasia. creştinul ridică şi alungă de pe lume vălul de întuneric şi-i redă acesteia frumuseţea şi transparenţa ei iniţială.. să se pnevmatizeze şi să se sfinţească. prin intermediul preotului ei . . Trebuie să depăşească lipirea egoistă de ea. adică existenţa şi numele de la Hristos. în dinamica ei spre desăvârşire. Sensul lumii stă în prefacerea ei. operă şi mărturie a lui Dumnezeu-Iubire. transfigurează. 1994-1995. 87 Sfântul Maxim Mărturisitorul. să restabilească ordinea paradisiacă în lume."84. Omul se află în lume. care nu lasă să fie cunoscute relaţiile cele multe şi nenumărate ale fiecăruia. 24. expresie şi ecou al Raţiunii divine86. În afara prezenţei dătătoare de valoare a omului.

Vocaţia eclesială a omului este de a se sfinţi pe sine şi lumea. op. ci în cadrul acestei lumi. o “şcoală pentru suflete”. Ea este chemată să slujească liturghia cosmică a lumii. p. Deşi vorbesc despre retragerea. Raţionalitatea creaţiei la Sfântul Maxim Marturisitorul. Întruparea Mântuitorului a restaurat ontologic firea omenească şi lumea. în manifestare.se vor actualiza deplin toate paradigmele sădite în ea. desăvârşirea omului neputându-se realiza izolat. 196. cit. dintr-o "lume de confuzie şi de haos"93. a dus la îndumnezeirea creaţiei. prin contemplarea ei duhovnicească. actualizate în structurile şi raţiunile lor91. ea devine Împărăţia lui Dumnezeu în mijlocul nostru. omul trebuie să-şi actualizeze potenţa sa de slujitor al liturghiei cosmice. 93 Sfântul Maxim Mărturisitorul. curăţitor al fiinţei umane. omul şi creaţia depăşesc ordinea naturală. a armoniei spirituale. Prin depăşirea ascetică şi creatoare de valoare duhovnicească a lumii. sensul general.24 este de a fi copleşită.. atitudinea faţă de om. Pentru spiritualitatea ortodoxă. Răspunsuri către Talasie. Ea are valoare doar prin lucrarea şi efortul ascetic. În starea primordială. 61. în lumea aceasta. de a-i deveni acestuia un mediu transparent de reflectare a perfecţiunii şi nicidecum de a se transforma într-un mediu opac sau refractar. Cuza» din Iaşi (Serie noua).. p. Lumea are valoare educativă şi soteriologică. . însă. Prin "pătimirea îndumnezeirii". supunându-se voii Arhiereului ceresc. mai înainte de toate. lumea este o treaptă spre desăvârşire. lector Gheorghe Popa. fuga. în care legea ce conservă şi leagă toate este legea duhovnicească. ura ei. Sensul ei se descoperă în "misterul sau taina materiei înduhovnicite". Prin aceasta. de lume şi de lucrurile ce o alcătuiesc este fundamentală în planul mântuirii şi al eshatologiei. I. tomul I (1992). el devenind "om ceresc şi înger pământesc". 92 Thomas Spidlik. pe care i-l dau Părinţii filocalici tuturor acestor exprimări. moartea faţă de ea. omul se spiritualizează pe sine şi creaţia. iar creaţia înduhovnicindu-se şi devenind o Biserică în extensiune. Ei nu neagă şi nu minimalizează sensul vieţii şi lumii acesteia. Sensul spiritual al creaţiei este de a fi treaptă spre desăvârşire. * * * Pentru spiritualitatea ortodoxă. pentru conducerea omului la cunoaşterea lui Dumnezeu92. răstignirea ei. Lumea este chemată să progreseze duhovniceşte până când în ea şi prin om regele ei . este acela de despătimire. Păcatul. Totodată.. până când raţiunile lumii se vor umple de paradigmele raţiunilor divine. condusă de spirit. la înţelegerea greşită a raţiunilor ei. o icoană a paradisului primordial.. de preot al creaţiei. lumea a fost o Biserică. lepădarea de lume. ea este absolut necesară devenirii noastre întru Hristos. p. în “Analele Ştiinţifice ale Universitaţii «Al. Teologie. 124. dar trăiesc în pregătirea şi aşteptarea vieţii 91 Pr. Părinţii duhovniceşti ai Ortodoxiei învaţă că lumea văzută este. intrând în Împărăţia harului. Alături de Sfânta Scriptură.

Ea este pentru unii cale spre rai. însă. această “arenă” sau “stadion” duhovnicesc poate deveni. Ea este operă a iubirii lui Dumnezeu şi de aceea a fost creată bună. tot ea poate deveni. Într-un limbaj de o frumuseţe lirică. Păcatul însă i-a întunecat adevăratele raţiuni. ca în starea creaturală. 374. expresia decăderii. ea nu este nici rea. pentru ascetica şi mistica ortodoxă. deşi se poate demoniza. Lumea. dar. păcatului şi patimilor. În calitate de creatură a lui Dumnezeu. Gheorghe Petraru. “într-o continuă ascensiune spre Dumnezeu pentru eternizare în El întru desăvârşire în Hristos. o Biserică în extindere. spiritualiza în raţiunile ei şi conduce până la “pătimirea îndumnezeirii” ei sau o poate duce într-o direcţie opusă. spirituală sau antiduhovnicească. ci mai degrabă neutră din punct de vedere duhovnicesc. Toate lucrurile. mărturie că lumea şi Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru şi este inaugurată acum şi aici. să se pnevmatizeze. să devină un mediu de reflectare a raţiunilor divine. după exemplul căderii îngerilor. Prin om. sau o poate arunca într-o existenţă paranaturală. exclusiv materială şi pătimaşă. o poate înduhovnici. el poate conduce lumea către Dumnezeu. 7-9.drum spre iad. Epectaza creaţiei spre om are sens şi finalitate numai dintr-o perspectivă antropocentrică. prin pnevmatizare tot mai accentuată. ci la capătul unei asceze pronunţate. de a o conduce spre adevărata ei finalitate. exploata într-o direcţie sau alta: spre exersare duhovnicească în bine până la înduhovnicerea lui şi. Prin urmare. Ea este chemată să se schimbe la faţă. viziunea asupra lumii şi a omului este una pozitivă. opera iubirii treimice. p. după cum şi lucrarea umană are o implicaţie în plan cosmologic. fără discernământ duhovnicesc. la epectaza către desăvârşire. iar pentru alţii . Viziunea care prevalează asupra lumii şi a vieţii este cea duhovnicească. creaţia fiind absolut necesară în acest urcuş neîncetat omului. comparând trecerea noastră prin lume cu o călătorie pe o mare agitată de păcatele şi 94 Drd. Omul. străină şi ostilă planului şi iconomiei lui Dumnezeu şi familiară răului. demonică. după cum şi creaţia are absolută trebuinţă de conducere sau guvernare din partea omului. implicit. iubirea pură în care existăm ca iubire pură şi în care devenim dumnezei după har în legătura nezdruncinată a iubirii”94. . manifestată în afară. Contează perspectiva pe care i-o acordăm şi către care o îndreptăm: ascetică. împreună cu raţiunile sădite în ele. în “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”.25 şi veacului viitor. Desăvârşirea omului în Hristos la Sfântul Maxim Mărturisitorul. care nu mai pot fi descoperite decât de cel duhovnicesc şi nici de acesta oarecum. Dacă nu mai este exclusiv bună. atunci când este înţeleasă deformat. alături de om. LIX (1983). şi a ei. au menirea de a participa. poetică şi de o profunzime deosebită. materia este chemată să devină un mediu de reflectare a bogăţiei ei de sensuri. Sfântul Isaac Sirul. Ea trebuie să restaureze paradisul primordial şi să devină o Biserică în actualitate. şi pe el odată cu ea. Omul are datoria de a păstra creaţia în elementele şi în ansamblul ei. o poate folosi. nr. Lumea nu este rea în sine.

Atunci. Şi când am ajuns la iubire. 95 . Marea cea rău mirositoare aşezată între noi şi raiul înţelegător. mânată de vâslaşii fricii.26 patimile personale. unde e Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. n-o putem străbate decât prin corabia pocăinţei. 364: “Dar precum nu e cu putinţă a trece marea cea mare fără vapor şi corabie. ne recomandă să o facem pe corabia pocăinţei. aşa nu poate trece cineva spre dragoste. fără frică. dragostea este limanul dumnezeiesc. un naufragiu şi un eşec existenţial.. la care străbat toţi cei ce se ostenesc. care este dragostea. Şi calea noastră s-a săvârşit şi am trecut la ostrovul ce se află dincolo de lume. prin care străbate marea lumii acesteia spre Dumnezeu. Dacă vâslaşii aceştia ai fricii nu cârmuiesc corabia pocăinţei. op. p. Pocăinţa este corabia. frica este cârmaciul ei. Sfântul Isaac Sirul. ne înecăm în marea cea rău mirositoare. am ajuns la Dumnezeu. călătoria noastră nu va fi o rătăcire în bezna şi întunericul acestei lumi. ci o ancorare la ţărmul fericirii. în “împletiturile” şi “întunericul lumii”. în odihna şi iubirea Sfintei Treimi95. având drept cârmaci frica lui Dumnezeu. toţi cei împovăraţi de pocăinţă. Deci frica ne aşează în corabia pocăinţei şi ne trece peste marea vieţii celei rău mirositoare şi ne conduce spre limanul dumnezeiesc. cit. o scufundarea în hăurile sau abisurile ei pătimaşe.

27

ASCEZA ORTODOXĂ - CALE ÎMPĂRĂTEASCĂ A ÎNDUHOVNICIRII FIRII
Ţinta eforturilor noastre ascetice o constituie desăvârşirea prin har sau lucrare. Până a ajunge, însă, la aceasta, omul are de luptat permanent pentru a înlătura ispitele şi atacurile vrăjmaşe, în vederea dobândirii şi dezvoltării virtuţilor creştine. Caracterul dinamic şi existenţial al acestei lupte spirituale îl subliniază şi Părintele Stăniloae, arătând că “există a împărăţie adâncă a răului, cum există una înaltă a binelui, există un drum lung în depăşirea tot mai deplină a egoismului păcatelor. E un ocean al binelui şi al răului, solicitându-ne amândouă. Dar oceanul răului este întunecat, tumultuos, omorâtor de spirit, anulând libertatea, ucigător de curăţie şi linişte; e negru, e subteran, e înăbuşitor, ca un noian de ape, pe când oceanul binelui, al dragostei, este mai degrabă ca un văzduh sau o atmosferă curată, care ne dă respiraţie largă, liberă, care filtrează în noi o viaţă reînnoită şi o bucurie necontenită şi negrăită; e atmosfera de dragoste şi de comuniune curată, dătătoare de viaţă, care trezeşte toate puterile noastre sufleteşti şi le dă putere să înainteze”96. Viaţa creştină este o luptă neîncetată a creştinului de ieşire din oceanul acesta tumultuos şi întunecat, către zările luminoase şi senine ale virtuţilor. Creştinul are de luptat cu patimile şi păcatele care caută să-l atragă şi să-l robească; în încordarea sa de dobândire a virtuţilor şi prin aceasta a desăvârşirii. Adeseori, în cursa încordată a vieţii, omul contemporan acordă importanţă exclusivă unor realităţi sau momente secundare, fără a mai avea timpul şi puterea de a discerne clar asupra valorii lor. Preocupat mai mult de cele exterioare, materiale, telurice şi trecătoare, el uită adeseori că este “taina creaţiei”. Îndreptat mai mult spre trup şi spre ceea ce i-ar putea procura plăcere, uită, adeseori, de realitatea cea mai importantă a constituţiei sale - sufletul - şi de adevărata ei vocaţie - de a fi mijloc prin care Dumnezeu lucrează spiritualizarea trupului şi a întregii noastre fiinţe. Acest om consideră asceza o simplă tehnică exagerată, lipsită de valoare reală şi caută evitarea ei, printr-o concepţie hedonistă şi utilitaristă. Într-o lume în care este căutată preferenţial plăcerea, printr-o fugă exagerată de durere, de nevoinţă, de osteneli şi de suferinţă, asceza, de la formele ei simple - trupeşti - şi până la cele mai înalte trezvia, nepsis-ul, paza sau supravegherea întregii vieţi duhovniceşti - pare ceva perimat şi anacronic, ca şi cei care o practică. Cuvintele ce urmează constituie chemarea sau apelul spiritualităţii ortodoxe, exprimată prin Părinţii ei filocalici, de a trăi viaţa “din belşug”, dar un belşug nu material, căci acesta este cel mai sărac, mai lipsit de consistenţă şi orizont
96

Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 110-111.

28

duhovnicesc, ci un belşug spiritual, în legătură cu Viaţa cea adevărată - Hristos Domnul. Pentru aceasta, socotim necesară o introducere generală în temă, prin prezentarea succintă a concepţiei spiritualităţii ortodoxe cu privire la rău, la formele sale de manifestare - păcatul şi patima, pentru a putea sublinia şi câteva concluzii şi modalităţii de înlăturare a lui. Concepţia despre rău în spiritualitatea răsăriteană Problema existenţei răului în lume şi a formelor pe care el le îmbracă, face parte din problemele eterne ale omului şi ale omenirii, de modul rezolvării şi înlăturării lui depinzând, pentru om, conduita sa prezentă, în această lume şi în această viaţă, dar şi răsplata sau osânda viitoare 97. “Teologia răului” şi problema în care acesta poate fi înlăturat din viaţa lumii şi a omului, constituie “una dintre cele mai vechi şi mai grele probleme care frământă pe om de la apariţia lui. Viaţa însăşi este o formă a luptei duse împotriva răului, căci nu se poate spune că omul şi societatea n-au încercat, de-a lungul istoriei, să combată răul”98. Sau cum, pe bună dreptate, constată un moralist român contemporan, criza sau drama omului modern şi a lumii în care el trăieşte este că “piere şi nu-şi dă seama de unde-i vine pieirea. Aruncă vina pe crizele economice, sociale şi politice, socotindu-le ultimele şi singurele cauze ale răului de care suferă, dar ignoră cauza adevărată a tuturor relelor: păcatul”99. Concepţia teologiei creştine privind originea, manifestările şi modalităţile de luptă împotriva răului, este superioară oricărei morale, ontologii şi metafizici, tocmai prin această dimensiune duhovnicească şi în acelaşi timp practică; ea nu se limitează doar la constatarea existenţei şi prezenţei unei puteri şi lucrări rele în lume şi viaţă, ci o explică şi ne dă şi mijloacele de contracarare a ei. De aceea, numai teologia creştină este în măsură să aducă soluţia practică la o asemenea problemă100. “Explicaţia creştină a răului din libertate - spune Părintele Dumitru Stăniloae - e singura care nu leagă răul de esenţa realităţii eterne sau a celei create de Dumnezeu, luând totuşi răul în serios. Şi e singura care salvează însăşi existenţa libertăţii în realitatea existenţei. Orice altă explicaţie compromite iremediabil existenţa şi neagă libertatea, adică însăşi demnitatea umană”101. Cu privire la existenţa şi realitatea răului, există mai multe ipoteze: materialistă, substanţialistă - potrivit cărora răul are o cauză şi o existenţă în sine; şi

Prof. Dr. Constantin C. Pavel, Problema răului la Fericitul Augustin, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 8. Pr. prof. Ioan G. Coman, Dumnezeu nu este autor al răului, în “Studii teologice”, V (1953), nr. 1-2, p. 38. 99 Prof. Dr. Constantin C. Pavel, op. cit., p. 9. 100 Ibidem, p. 11. 101 Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, ediţia a doua, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 309.
98

97

29

o ipoteză negativistă, după care răul nu are o cauză în sine însuşi, nu e coexistent cu Dumnezeu, ci este un adaos la existenţă102. O definiţie largă, fundamentală, din care distingem şi unele note esenţiale ale răului, aflăm la Dionisie Pseudo-Areopagitul, în lucrarea sa “Despre numele divine”103: “Răul nu este din bine, iar dacă este din bine, nu este rău... Şi dacă toate câte există sunt din bine (căci natura binelui este să producă şi să conserve, a răului însă să distrugă şi să nimicească), atunci nimic din cele ce există nu vine de la rău. Răul chiar nici nu există, deşi el îşi este sieşi rău... Răul însă nu este nici în cele ce există, nici în cele ce nu există; ci el este cu mult mai departe de bine, decât chiar neexistenţa, fiind ceva străin şi având mai puţină existenţă decât aceasta (ne-existenţa)... Căci răul n-are existenţă şi nici nu este generator de existenţă, însă are existenţă prin acţiunea binelui şi, existând ca bine, este şi producător de bunuri”104. În mod deosebit, subliniem din definiţia dată de Dionisie Areopagitul următoarele aspecte: 1) Originea răului nu este din bine, deci nu este de la Dumnezeu, autor al binelui suprem; 2) Răul nu are o existenţă în sine şi de la sine; 3) El nu există în esenţa celor ce există, dar se poate infiltra în ea. Cu toate acestea, el rămâne totuşi pentru ea ceva străin, şi prin aceasta ne uşurează lupta împotriva lui; 4) Problema răului se pune numai în raport cu binele, cu modul de participare sau neparticipare la bine. Intensitatea întunericului se dovedeşte prin lipsa calităţii luminii; la fel, amploarea răului, prin măsura îndepărtării de bine. Transferând problema în sfera metafizicii şi încercând să definească răul, Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că “răul nu era, nici nu va fi ceva ce subzistă prin firea proprie. Căci nu are în nici un fel fiinţă, sau fire, sau ipostas, sau putere, sau lucrare în cele ce sunt. Nu e nici calitate, nici cantitate, nici relaţie, nici loc, nici timp, nici poziţie, nici acţiune, nici mişcare, nici aptitudine, nici patimă (pasivitate, afect) contemplată în chip natural în vreo existenţă şi în nici una din acestea toate nu subzistă prin vreo înrudire naturală. Nu e nici început (principiu), nici mijloc, nici sfârşit. Ci ca să-l cuprind într-o definiţie, voi spune că răul este abaterea lucrării puterilor (facultăţilor) sădite în fire de la scopul lor şi nimic altceva. Sau iarăşi, răul este mişcarea nesocotită a puterilor naturale spre altceva decât spre scopul lor, în urma unei judecăţi greşite”105.

Preot Dr. Ioan Chioar, Binele şi răul în viziunea creştină (Sensul vieţii şi al morţii), Cuvânt înainte de Maria Fanache, Editura Universal Dalsi, 1996, p. 94. 103 Traducere de Cicerone Iordăchescu şi Theofil Simensky. Postfaţă de Ştefan Afloroaiei. Institutul European, Iaşi, 1993. Nu intrăm în detalii privind autorul şi originalitatea celebrelor opere care alcătuiesc corpus-ul dionisian. 104 Ibidem, p. 86-88. 105 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie. Traducere, introducere şi note de Preot Profesor Doctor Dumitru Stăniloae. Membru al Academiei Române, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, ediţia a II-a, Harisma, Bucureşti, 1994, p. 31.

102

de fapt. cit.. Dr. o disproporţie. Pentru acest motiv se spune că el nu are o “cauză eficientă”. chiar dacă adeseori ea este întunecată.. totuşi originea sa reală o constituie libera alegere sau liberul arbitru.. 111 Pr. iubirea pătimaşă a lucrurilor ce cad sub simţuri107. totuşi. în sensul că “originea răului se află parţial şi în diavol. alături de cauză. EIBMBOR. La fel. o slăbiciune. adică vieţuirii celei bune şi virtuoase. El nu este totuşi o lipsă deplină. Teologia lui Pseudo-Dionisie Areopagitul în opera «Despre numele divine>. cea a binelui111. căci nu e nici o fiinţă oarecare şi nu are nici ipostas”108. ci o ştirbire gravă a ei. în temeliile sale. vol. în viaţă şi în om. Răul nu are o existenţă ipostatică şi nici un ipostas propriu. o direcţie şi către o finalitate negativă. răul nu are nici o definiţie. El este fără Ibidem. Dumitru Stăniloae. din terminologia Sfântului Maxim Mărturisitorul. orbind mintea şi deschizând larg simţirea. opusă binelui. pervertirea. îl îndepărtează pe om de Dumnezeu. în teologia lui Dionisie “alăturea de drum. 34. datorită păcatelor care o pervertesc şi o subjugă. Teologia Dogmatică Ortodoxă. nr. Acesta. iar dintre cauzele lui. în sensul lipsei de participare în colaborare cu binele. el este. urmând demonstraţiilor lui Dionisie Pseudo-Areopagitul. în lume. Sfântul Maxim consideră că răul constă în “necunoaşterea cauzei celei bune a lucrurilor”106. Sfântul Ioan Scărarul spune că “răutatea nu este în ea însăşi nimic. obişnuinţa în rău îi dă acestuia o putere asupra sufletului. Răul este. 108 Sfântul Ioan Scărarul. Prin urmare. o afectare radicală.30 Sintetizând. o lipsă de realitate şi consistenţă autentică109. în Filocalia . 1980. se află acest dor şi bun firesc . o abatere şi cădere de la adevărata fiinţă şi esenţială. alături de început. Prof. cu una “deficientă”. o slăbire sensibilă a ei. o slăbiciune.. volumul IX. introduceri şi note de Pr. posibilitatea de alegere între bine şi rău. totală a existenţei. 2. 44. o fiinţă sau esenţă proprie.. Ioan G. un defect ontologic. Răul este o scădere. 311. art. o eroare. p.. Stăruinţa în virtute dă autoritate şi fermitate în firea noastră binelui. Scara dumnezeiescului urcuş. alături de natură. Deşi unii teologi şi moralişti vorbesc despre o cauză suplimentară a răului. p. cel mai des se arată că răul nu are o cauză eficientă. Coman. în “Ortodoxia”. prof. în calitate de lipsă a binelui. În centrul chipului lui Dumnezeu.libertatea de deliberare. Traducere. în teologia răsăriteană. din constituţia umană. p. oricât de restrânsă ar fi ea.. îndreptată într-un sens. Răul împlinit deplin este non-existenţa. 578. robirea şi desfiinţarea existenţei. 1.. dă omului. Magistrand Mircea Nişcoveanu. XVI (1962). 109 Preot Prof. 107 106 . de “defect” şi de “lipsă de perfecţiune”. alături de scop. gnomi. p. s-a impus aceea de “accident”. ci una deficientă. 110 Pr. sădind în locul dragostei de Dumnezeu. Dar. eclipsată sau restrânsă ca manifestare. Ibidem. Adevărata şi ultima lui cauză o constituie voinţa liberă a omului sau mai exact liberul arbitru. 258. Dintre definiţiile date răului. ci este neexistenţă. o lipsă. căci răul s-a instalat în el cu atâta putere încât ambii aproape se identifică”110. alegere şi hotărâre. o lipsă. o neputinţă. nici cauză şi nu este în conformitate cu natura. Dr.. Răul este. un minus în existenţă. Dumitru Stăniloae. Bucureşti. p.

prin gânduri şi sentimente rele.diavolii sau modul lor de implicare la rău. Potrivit lui Diadoh al Foticeii. prin căderea lor şi lipsa sau pierderea bunurilor pentru care au fost creaţi. pe care a pus-o în discuţie Dionisie.. cit. pentru Dionisie nu sunt răi prin fire. ediţia a IV-a. ci numai o umbră de substanţă.buni şi doritori de frumos şi de a vedea binele. p. p. p. să existe. O altă problemă. deşi s-a instalat în ei definitiv. Răul demonic constă în mânie iraţională. o scădere a puterii care trebuia să le păstreze perfecţiunea în ei”117. ca de altfel întreaga operă a lui Dumnezeu. Răul. Editura Harisma. 92-93. nedeterminat. Traducere. El este dezordine. Concepţia despre lume şi viaţă în teologia Fericitului Augustin. ei sunt răi. Prin faptul că au dobândit fiinţa de la Dumnezeu. o pierdere. ci prin lipsa virtuţilor îngereşti iniţiale. p. iar dorind ceea ce nu există.consideră Dionisie . Ibidem. fără temei. 118 Ibidem. oricât de multe şi variate ar fi acestea. nu este o substanţă. p. Demonii. Dar. 119 Ibidem. căci nimeni nu este rău prin fire. s-au îndepărtat de izvorul binelui şi al luminii şi se apropie tot mai mult de oceanul tenebros al întunericului şi păcatului. de frumos. întru care au fost creaţi. răul nu este în fire. fără raţiune. imperfect. chip ireal al realităţii. Odată căzuţi. 114 Ibidem. să înţeleagă cele ce sunt. Sfântul Diadoh ne arată clar că “e mai puternică firea binelui. p. la ceea ce nu există. pentru că doresc să fie. 93. 98. deşi se identifică cu ei. fără cauză. încât aproape că se identifică. Creatorul lor. au fost buni. o neputinţă. o imperfecţiune.31 ţintă. Bucureşti. XIV (1962). fără frumuseţe. în “Studii teologice”. p. mască a ordinii şi existenţei. Membru al Academiei Române. 117 Dionisie pseudo Areopagitul. 3-4. nu este ceva real. În cadrul acestui ontologism. Atât timp cât şi-au păstrat legătura cu Dumnezeu. neexistenţă. un defect şi nu o entitate115. deci. steril. p. ci au devenit aşa prin cădere. 115 Diac. 97-98. reflecţie falsă a adevărului.spune Dionisie . Potrivit teologiei sale. neavând existenţă de sine nicicând şi sub nici o formă”112. 116 Diadoh al Foticeii. o slăbire. este existenţa răului personalizat . ei doresc răul119.prin firea lor. fără minte. . Răul nu îşi are originea în ei. El se produce prin pofta inimii care dă formă la ceea ce nu are fiinţă. imaginaţie nestăpânit118.răi . ci lipsa binelui din substanţă. Cuvânt ascetic în 100 de capete.. 1993. dorinţă nechibzuită. îngerii răi nu sunt astfel . minciună. 112 113 Dionisie pseudo Areopagitul. ei sunt . Ei . 97. volumul 1. Însă. o slăbire de la situaţia cuvenită lor. un defect. caricatură a binelui. 194. nici nu este între cele existente”114.sunt răi întrucât nu există. introducere şi note de Preot Profesor Doctor Dumitru Stăniloae. Răul ca rău “n-are existenţă. Despre numele divine. N.. păcătoase. Răul dintr-înşii este “o pervertire. 414. decât deprinderea răului”116. Dionisie susţine că răul nu îşi are originea sau nu izvorăşte de la îngerii răi. prof. 93. Concluzia pe care o trage Dionisie Areopagitul cu privire la rău este că el “nare o existenţă ipostatică (substanţială). nr.. pentru că se produce din cauza binelui şi nu din cauza proprie”113. în Filocalia. op. Balca. să trăiască. Dionisie susţine că demonii au un dor de bine.

p. în Filocalia. originea reală a răului nu este Dumnezeu. 122 Dionisie pseudo Areopagitul. Ioan G. de fapt. sunt un “defect de formă şi o lipsă de ordine”123. op. prof. în final. ci chiar greu acceptată. prin aceasta. între care: suferinţa. răspunsul general este acela că prin aceasta vrea să facem fiecare exerciţiul libertăţii noastre.. Editura Harisma. Pavel. deşi Părinţii duhovniceşti ne recomandă să avem discernământ în raport cu acestea. 125 Drd. În această calitate. o concepţie care. pentru trup. nu are altă cauză decât mişcarea dezordonată. Suta a patra. privarea de la cele fireşti. De acestea se foloseşte diavolul pentru a abate puterile sufleteşti către o rea întrebuinţare127. ediţia a II-a. 123 Ibidem. în a fi contrar firii”120. rămâne o “simplă ipoteză în cadrul unui ontologism general”121. 94. moartea. imboldul progresului şi condiţia mântuirii”126. Răul. art. Problema răului. naturale. .. “răul constă în aceea că el este contrar gândului celui bun. spune Dionisie.. cit. Coman. Şi astfel ajungem la răul ultim. Aşadar. constituie un exerciţiu al libertăţii şi un examen moral pentru om. XXXVII (1985). 98. Membru al Academiei Române. 95. condiţia meritului şi consecinţa libertăţii. nici chiar la fiinţele iraţionale122. Capete despre dragoste. care este răul moral şi care. p. nici diavolii. 9-10. Liviu Stoina. nefirească. vorbind despre “izvoarele şi pricinile întregii răutăţi”. 126 Prof. spune Dionisie. nr. răul îl demonstrează pe Dumnezeu a fi adevăratul cârmuitor spre bine şi desăvârşire a lumii şi constituie o încercare. Valoarea binelui în viaţa creştină. urâţenia. ci omul. în plan moral. în trupul omenesc. p. 651. p. sacrificiu. bolile şi. în numeroasele sale manifestări. nu numai că nu a fost dezvoltată ulterior. 127 Sfântul Maxim Mărturisitorul. Chiar şi formele răului fizic.. în “Studii teologice”. voinţa sa proprie.32 Pentru demon. infirmitatea. Răul din natură este. cit. El constă în neputinţa unui lucru de a-şi urma traiectoria normală. să ne luăm răsplata sau pedeapsa.. despre care vorbeşte Dionisie. iubirea trupească de sine şi ura. să facă posibilă funcţionarea libertăţii cu care ne-a înzestrat prin creaţie şi. pentru suflet în a fi contra raţiunii. Pr. 120 121 Ibidem. 1993.. toate relele apar drept consecinţe ale răului moral125. vădit influenţată de platonism şi de Plotin. Bucureşti. notează trei dintre ele: neştiinţa. p. Constantin C. 145. Din această perspectivă duhovnicească. 43-44.. Tot Dionisie ne spune că răul nu există în întreaga natură. p.. nici lumea. introducere şi note de Preot Profesor Doctor Dumitru Stăniloae. de a se desfăşura potrivit funcţiunilor sale fireşti. p. 223. Traducere. O altă problemă este existenţa răului în lume şi în om. În cadrul acestei complicate teorii. se manifestă sub forma păcatului şi a complicaţiilor lui. de altfel. Dr. ceea ce este contra ei. Sfântul Maxim Mărturisitorul. nu putem să nu notăm faptul că bunătatea demonică. La întrebarea de ce Dumnezeu acceptă sau îngăduie răul. alegerea lipsită de dreaptă socotinţă sau deosebire. Răul sufletesc. boala. un “mijloc de expiere. pervertită a gândurilor şi trăirilor noastre124. în funcţie de atitudinea noastră: de ură şi lepădare de rău sau aruncare cu toată fiinţa în braţele şi cursele sale. 124 Ibidem.

sau. pentru că vrăjmaşul sufletelor noastre atacă fără veste. Ca şi într-un război văzut. de felurite ispite. p. odată ce Dumnezeu l-a făcut liber”128. p. Sfântul Ioan Scărarul numeşte trei: negrija de cele duhovniceşti şi iubirea de plăceri. iar în lume. păcatul şi patima.33 Din această perspectivă. Războiul nevăzut se poate observa de cel duhovnicesc în toată creaţia. p. care se poartă în ascunsul nostru. Singurul lucru pe care nu îl are stabilit războiul nevăzut este vremea hotărâtă a războiului. în Filocalia.. să se învinovăţească numai pe sine. care atacă şi momesc sufletul. va da de fiare şi diavoli.. căci este o învăţătură tradiţională şi realistă a spiritualităţii ortodoxe aceea că pricinuitorul mântuirii sau desăvârşirii noastre este Dumnezeu. în linişte sau în lume. Despre un război îndoit vorbeşte şi Sfântul Petru Damaschin. în Filocalia. liberă. Iar cel ce alege şi face cele potrivnice. cit.. Capete despre trezvie. Unul se duce împotriva celor văzute. 131 Ibidem. şi un război sau o luptă împotriva “începătoriilor. el este o realitate spirituală dintre cele mai adânci. Dincolo de a fi o metaforă şi cu atât mai puţin o hiperbolă. de un adevărat “război nevăzut” sau “inteligibil”. în legătură cu asceza şi urcuşul duhovnicesc al omului. p.. tresăriri şi spaime. stăpâniilor şi stăpânitorului cumplit al lumii”130. introducere şi note de Pr. 318. Filotei Sinaitul vorbeşte. tehnici sau strategii de luptă. şi în cel tainic. 357. Acest război se dă pretutindeni. ciocniri sau înfruntări a două tabere. .. p. volumul 4. 206. ţintind cele mai dinăuntru părţi ale inimii”129. Editura şi Tipografia Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă. op. 119.. cu sufletul. Prof. 129 Filotei Sinaitul. pacea morţii sufleteşti. între oameni. de înfrângerea sau biruinţa noastră depinzând şi osânda sau cununa pe care o vom primi la sfârşitul eforturilor noastre. Oriunde ar merge sau s-ar afla acesta.. de un război nevăzut. exterioare. Spre exemplu. căutând să-l târască în păcat şi să-l împătimească. prin gânduri. de greutăţi. lucrând răul. pe atât de amănunţite şi practice. acolo unde există viaţă duhovnicească şi dorinţă de desăvârşire.. 1976. Traducere. Dumitru Stăniloae. 130 Învăţăturile duhovniceşti ale Sfântului Petru Damaschin. pentru că nimeni nu-l poate trage cu sila. se întâlnesc arme. în comparaţie cu luptele exterioare. 132 Sfântul Ioan Scărarul. de semeni care ispitesc131. 35. biruinţe sau înfrângeri. În linişte.. nevăzut. cum spune Petru Damaschinul. Bucureşti. mândria şi invidia dracilor132.. domneşte o “pace” aparentă. 128 Învăţăturile duhovniceşti ale Sfântului Petru Damaschin. responsabilitatea morală îi revine omului. “cel ce lucrează binele trebuie să-I mulţumească lui Dumnezeu. Fenomenologia răului şi a păcatului Scriitorii duhovniceşti ai Răsăritului vorbesc. va afla război: în pustie. În pustie. Numai acolo unde creştinii au depus armele şi au capitulat. în timp ce al căderii şi osândirii noastre este voia noastră proprie. ca Celui ce ne-a dăruit toate după existenţă. Dintre cauzele generale ale acestui război. Caracterizările asceţilor creştini sunt pe cât de numeroase.

Răspunsuri către Talasie.. încetează. altul săgetează auzul spre a asculta cu plăcere cele ce nu trebuie. Cu toate acestea. în Filocalia. altul îl sfătuieşte spre mese bogate şi griji lumeşti.. referindu-se la diferite grade. prin care pornesc în chip ascuns războiul amarnic împotriva noastră. Cuviosul Isaia Pusnicul. întrucât “a nu avea experienţa momelii răului e propriu firii neschimbabile. momeala sau atacul diavolesc. care e pricina pentru care li se îngăduie dracilor să tulbure sufletul cu multe patimi şi aceasta fie prin ei înşişi. p. altul mişcă mâinile spre moleşeală. 28.. volumul XII. mărimile şi umflările lor uriaşe. introducere şi note de Pr. limba aceluia spre vorbirea împotriva altora şi spre ascultarea mâniei...ispita. Sfântul Marcu Ascetul arată că aceasta este universală. 135 Marcu Ascetul.. 1991. prin ce gând ne aduc în faţa minţii fără de vreme materiile proprii. care ne preocupăm de cele ce nu sunt de faţă de parcă ar fi prezente. momeala sau atacul Definind ispita sau momeala (προσβολι). sau fugind de ele şi anume primul lucru pătimindu-l de dragul plăcerii.. . p. Despre Botez.. micimile. felurile şi mecanismele ei. năvălesc mai repede sau mai domol. cum cedează. stăruie. Sfântul Isaac Sirul nuanţează. despre “însoţirile şi disimulările lor nevăzute”. p. despre modul prezenţei lor în noi şi despre nălucirile complicate şi variate ce le stârnesc în visurile din vremea somnului”133. se retrag. Membru al Academiei Române. altul îl împinge spre ură şi spre ascuţirea răului.34 În legătură cu acestea. volumul 1. despre atitudinile şi rostul ei. altul îndeamnă picioarele spre a alerga spre păcat. altul aţâţă trupul spre desfrânare şi adulter şi lene. Bucureşti. despre “subţirimile (nuanţele). Ispita. întinzându-se spre materii. al doilea din pricina durerii. despre cauzele. iar în legătură cu această ispită. în Filocalia. despre gradul de culpabilitate şi modalităţile de tăiere a ei.. altul îl îndeamnă spre preoţie şi egumenie. Douăzeci şi nouă de cuvinte. dr. Părinţii filocalici vorbesc mai întâi despre o primă etapă a lui . rudeniilor şi a prietenilor. vorbeşte şi Cuviosul Isaia Pusnicul. 370. nu celei omeneşti”135. fie prin alţii (altele). Traducere din greceşte. care sunt justificările lor în faţa sufletului ca în faţa unui tribunal şi hotărârile ce se dau de către cugetare. arătând că “un demon săgetează ochiul aţâţându-l spre pofte. Dumitru Stăniloae. În cadrul acestei învăţături duhovniceşti generale despre un adevărat “război nevăzut”. “o mişcare fără imagini a inimii”.. 275. altul îl îndeamnă spre vizitarea fraţilor. înfrângerile şi biruinţele văzute şi starea lăuntrică ce-o însoţeşte pe fiecare. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre lucrarea vicleană a diavolilor..”134. altul îl atrage spre ceartă şi pismă şi ciudă. nuanţe sau intensităţi ale ispitei diavoleşti şi subliniază că diavolul are putere de ispitire numai asupra celor pe 133 134 Sfântul Maxim Mărturisitorul. altul. prof. Despre aceeaşi varietate a ispitelor prin care încearcă diavolul să ne îndepărteze de scopul bun al vieţii noastre. altul mişcă pântecele spre lăcomie. Editura Harisma.

la modul general. din experienţa ispitelor. c) Pentru ca. p. Majoritatea Părinţilor filocalici vorbesc despre trei căpetenii ale dracilor sau despre trei “uriaşi ai patimilor”. îndoiala şi risipirea minţii omeneşti136. cu patimi comune dobitoacelor: mânia şi pofta de fire140. op. 141 Ibidem. 273.. 138 Sfântul Maxim Mărturisitorul. pe care el îl numeşte “rătăcitor” şi care “se înfăţişează mai ales în zorii zilei înaintea fraţilor şi le poartă mintea din cetate în cetate. 142 Sfântul Ioan Scărarul. Motivele acestei îngăduinţe sunt lenevirea. f) Pentru ca. de la lume şi de la propria sa fire.. 89-90. Dr. Pe cei cu o viaţă trupească exacerbată. p. virtutea şi a o avea sigură şi nestrămutată. vom fi mângâiaţi în chip ascuns de sfinţii îngeri şi ne vom trezi paşnici. să nu uităm slăbiciunea noastră. b) Pentru a dobândi prin luptă şi durere. nu “după pofta lui”137. EIBMBOR. . apoi convorbiri mai îndelungate cu cei cunoscuţi.. Traducere. înaintând în dobândirea şi lucrarea virtuţii. p. ca om sau ca oricare animal.. să urâm păcatele pe care ele le declanşează. p. diavolul îi ispiteşte trupeşte. potrivit aceluiaşi Sfânt Părinte. p. să dobândească puterea de a deosebi virtutea de păcat. p. care atacă sufletul: lăcomia pântecelui. când ne sculăm din somn.. Prof. iar cauzele generale ale acestei ispite sunt. 139 Ibidem. diavolii ispitesc numai pe măsura puterii celor ispitiţi. Ca om. în Filocalia. Cuvinte despre sfintele nevoinţe. Sfântul Ioan Scărarul ne spune că acest duh rătăcitor poate fi izgonit prin rugăciune. introducere şi note de Pr. volumul X. 137 Ibidem. Răspunsuri către Talasie. 93-94. în Filocalia. 308. Evagrie Monahul învaţă că diavolul ispiteşte pe om. 240. plini de bunătate şi iubire142. volumul 1. prilejuindu-le simple întâlniri. prin încercare. ca pe un dobitoc necuvântător. Capete despre deosebirea gândurilor. Sfântul Maxim Mărturisitorul subliniază că Dumnezeu îngăduie ca diavolul să “tâlhărească” sufletul nostru pentru ca omul să facă experienţa răului şi să-l urască şi totodată pentru a-şi cunoaşte mai bine dispoziţia sufletului şi a conştiinţei sale138. mândria.. iubirea de 136 Sfântul Isaac Sirul. încă din faza de ispită. Alături de acestea. cu ură desăvârşită. 266.. să dobândească şi smerita cugetare. În acest fel. care tulbură starea celor amăgiţi şi puţin câte puţin îi îndepărtează de cunoştinţa de Dumnezeu şi-i face să-şi uite de virtute şi de făgăduinţă”141.35 care îi îngăduie Dumnezeu. cit. din sat în sat şi din casă în casă.. d) Pentru ca. seara şi prin trezvie. de pizmă sau învinuire. odată ajunşi la nepătimire sau biruinţă asupra păcatelor. despre un drac. Dumitru Stăniloae. Lucrând cu îngăduinţa lui Dumnezeu.. Evagrie vorbeşte. Bucureşti. p. cinci: a) Pentru ca omul. 1981. încearcă să strecoare în mintea omului gânduri de slavă deşartă. 80. 140 Evagrie Monahul. nici puterea Celui ce ne-a ajutat139. când ne culcăm.. Ispitele îi vin omului de la diavol.

ne arată Sfântul Ioan Scărarul. Învăţăturile duhovniceşti ale Sfântului Petru Damaschin. adică a fricii şi a îndrăznelii148. 318-319.. Sufletul are împotriva acestor trei ispite trei arme specifice: pentru cea dintâi . Petru Damaschinul. p. Idem. pentru a ne aduce pe culmile mândriei. 94. care este “iubirea neraţională a trupului”145. 145. Tratatul practic. p.. Ibidem. Tot Sfântul Maxim împarte ispitele în de voie. op. omul s-a înstrăinat de cunoştinţa de Dumnezeu şi s-a umplut de cunoştinţa pătimaşă a lucrurilor ce cad sub simţuri. Capete despre dragoste. cit. Factorii care influenţează această modificare sunt îngerii.. . p. Învăţăturile duhovniceşti ale Sfântului Petru Damaschinul.defăimarea de sine147. în funcţie de izvoarele păcatului. Sfântul Ioan Scărarul. 1997. sau a înălţării şi descurajării. p. p. “a slujit cu toată sârguinţa zidirii în loc de Ziditor”152. 51. a celei dinăuntru şi din afară. volumul 2. despre o ispită generală a firii omeneşti.volumul 2. p. ne dă o îndrăzneală nejustificată în săvârşirea lui. Suta a doua. dar dau sufletului bucurie150. Ei nu fac la început altceva. Diavolul. Din ea se naşte toată lista patimilor.36 argint şi slava deşartă143. Sfântul Maxim Mărturisitorul. 143 144 145 146 147 148 149 150 151 152 Evagrie Ponticul. Suta a doua. traducere şi comentarii de Cristian Bădiliţă. decât să stârnească filavtia sau iubirea de sine. ce aduc dureri fără de voie trupului. op.. Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul. a celei de sus şi de jos. În timp ce ispitele sau momelile rele instigă spre rău. spune că viaţa duhovnicească a creştinului este permanent primejduită de şase curse: de-a dreapta şi de-a stânga. considerată “maica relelor”146. în Filocalia. p.sârguinţa şi gândul la moarte. prin care se schimbă starea organică a trupului şi a minţii. îndeamnă spre lucrarea virtuţilor151. p. p. Sfântul Maxim vorbeşte. Dacă nu a reuşit prin aceste două curse. şi ispite fără de voie. Capete despre dragoste. 308. În acest mod.. Sfântul Maxim Mărturisitorul. iar pentru cea din urmă .. Prin aceasta. aerul şi hrana149. depăşind aproape rapiditatea minţii noastre: demonul preacurviei şi cel care ne stârneşte să-l hulim pe Dumnezeu144. diavolii. Prin a doua. ci spre mândria noastră. păcatul lui Adam şi al Evei a constat “necunoaşterea cauzei celei bune”. Petru Damaschinul subliniază faptul că nu toate momelile sunt rele.. sau a prea multor osteneli şi a prea puţinelor. în Filocalia. Evagrie face referire la “doi demoni foarte ageri.. o ispită externă şi o ispită internă. Răspunsuri către Talasie. ne sapă trei gropi. Polirom. Ispita externă îşi are începutul încă de la căderea primilor oameni. cele bune. chiar dacă îl facem. îndumnezeindu-o”. la rândul lui. În Tratatul practic. 35. 92. cit. să nu-l facem pentru Dumnezeu. adică trei ispite: prin cea dintâi încearcă să ne împiedice să lucrăm binele.. Studiu introductiv. omul “a socotit zidirea văzută drept Dumnezeu.. Ascetica ortodoxă diferenţiază. Ibidem. pentru cea de-a doua supunerea şi ocara.. 100. 187.. Sfântul Maxim Mărturisitorul. Iaşi. autor duhovnicesc din Filocalia V... care provoacă plăcere şi bucurie în trup şi tristeţe şi durere în suflet.

. adică între înger şi diavol. p. Însă diavolii. p. devin “templu” şi “sălaş” al Duhului Sfânt. spre plăcerea sa trupească.. dacă acestea nu sunt disciplinate. diavolul este ajutat adeseori de afecte şi simţuri. prin care suntem în proximitate faţă de ea. cu adânci rădăcini în Sfânta Scriptură. nici culcarea... simţurile se îndreaptă mai ales spre lucrurile sensibile şi corporale.. abandonând lucrarea cea duhovnicească. 155 Evagrie Monahul.. mintea drăcească cu mintea noastră”154. primordiale. curate şi să folosească aceste lucruri conform acestor raţiuni înalte ale lor.. p. 98-99. abuzează de creaţia lui Dumnezeu şi lucrurile ce o compun. Sfântul Maxim Mărturisitorul. în Filocalia. spune Isihie Sinaitul. prin gânduri. cealaltă răutatea. acordă o valoare esenţială Tainei Sfântului Botez. 70.. în loc să le folosească duhovniceşte. Isihie Sinaitul spune că toate păcatele bat mai întâi la uşa minţii. Isihie Sinaitul. care. Este o învăţătură tradiţională a spiritualităţii ortodoxe. nici starea 154 153 . Singurul cunoscător al inimilor noastre este Dumnezeu. este alungat din suflet diavolul care “şerpuia”. îşi descoperă şi împărtăşesc adevărata lor valoare. Prin asceză. care îşi lucrează cele proprii. căutând să ne ispitească. Omul. diavolul caută să ne pregătească variate curse. spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.37 Părinţii filocalici. în scopul dobândirii şi folosirii lor.. toate înfăţişările pe care le luăm le iscodesc dracii şi nimic nu lasă necercetat din ale noastre. prin creaţie şi experierea bogăţiei de sensuri a vieţii semenului. nici şederea. duhovniceşti. şi constă în aceeaşi necunoaştere a lucrurilor. crezând că va reuşi să ne înşele pentru a nu putea să discernem adevărata lor valoare şi semnificaţie duhovnicească. aparţinând lumii exterioare omului. Prin ispita internă.. De aceea... 122. volumul 1. adeseori fără să conştientizeze. în calitatea sa de real “chip” al lui Dumnezeu. ea are permanent puterea şi libertatea să urmeze sau să se împotrivească cui vrea153. între aceasta şi suflet şi mai înclinate spre ceea ce este material. lucrarea sau ispita diavolului vine mai ales din exterior. adeseori. Capete despre deosebirea gândurilor. este la mijloc între două fiinţe. a raţiunilor lor divine. lumea aceasta şi trupul nostru. în el. spune că “: . ci sunt satisfăcute peste trebuinţă. Dar. Duhul Sfânt şi puterile îngereşti. slujesc.. adică fără să ştie. iscodind toate mişcările şi cuvintele nostre. Suta a treia. pe baza acestora. multe din mişcările inimii155. de suport pentru opera sau lucrarea duhovnicească. Prin intermediul lucrurilor sensibile. diavolul ţinteşte distrugerea echilibrului inimii şi al minţii. cunosc. Începând din acest moment. prin faptele lor rele. Mintea. care sunt raţiuni divine. spunând că ea este Taina prin care în sufletul noului creştin Se sălăşluieşte Hristos.. adaugă el. potrivit căreia îngerii răi nu cunosc inimile noastre. În această ispită. cu discernământ. Capete despre trezvie. folosindu-le abuziv şi spre propria sa plăcere. Diavolul ne ispiteşte nu doar prin lucruri. duhovniceşti. zidite de Dumnezeu în firea lor. Prin această sălăşluire a lui Hristos. precum Marcu Ascetul şi Diadoh al Foticeii. Fiind mai aproape de lumea materială. Capete despre dragoste. diavolului. sensul ascezei externe vizează mai ales redescoperirea raţiunilor iniţiale ale lucrurilor. trupesc. ci şi prin semenii noştri. “Minte cu minte se încaieră în luptă în chip nevăzut. una virtutea.

cei ce au pustiit sufletul prin gânduri. 87. adică cu bucurie şi mândrie sau întristare şi deznădejde. Suta a doua.. nici mersul. 19.. p.. Astfel. diavolul caută să ne născocească tot felul de idei şi reprezentări păcătoase şi pătimaşe sau atunci când nu reuşeşte aceasta. o silesc la consimţirea cu păcatul. prin schimbări în starea organică şi prin amintire. cum sublinia Sfântul Maxim Mărturisitorul. aducând în legătură cugetările sale cu lucrurile faţă de care am simţit vreo patimă.. sau prin vreo boală. venind în atingere cu ea. 161 Sfântul Maxim Mărturisitorul. 159 Sfântul Maxim Mărturisitorul. iar după în picioare. p. p. Prin schimbări în starea organică. p.. 158 Talasie Libianul. 237.. fie cu o ură pătimaşă faţă de materie şi lucruri160. “dracii iau prilejurile de-a stârni în noi gândurile pătimaşe din patimile aflătoare în suflet. volumul 1.. în scopul atragerii noastre la păcat: cel al închipuirii sau imaginaţiei şi cel al amintirii.. lucrarea cea rea sau ispita cea rea se manifestă sub forma a doua mecanisme pe care încearcă să le declanşeze diavolul. fie cu lucruri şi cugetări ivite nelavreme şi fără folos.. După aceea.. nici privirea. când mustul trupului. 115. fie cu dragoste exagerată. Aceştia. spune Sfântul Petru Damaschinul. Suta a doua. fie cu oboseală şi nelucrare. toată ziua uneltesc vicleşuguri împotriva noastră. chiar dacă mintea nu vrea aceasta157. ne aduce aminte de păcatele trecute. Talasie Libianul vorbeşte despre: lucrarea simţurilor. Pe urmă.. în Filocalia.. 218. ca să înşele în vremea rugăciunii mintea smerită şi să stingă lumina ei fericită”. Diavolul are o conduită duplicitară sau adoptă o dublă strategie: până la săvârşirea faptei rele. p. Despre dragoste. biruitor fiind. Capete despre dragoste.. când lucrurile de care suntem împătimiţi.. o mişcă spre gânduri pătimaşe. să o facem. Îngerul bun are puterea de la Dumnezeu să se arate minţii. Prin simţire. îndemnându-l spre slavă deşartă. amintirea şi amestecarea din trup158. arătându-ni-se. În principal. lucrarea potrivnică din noi şi mişcă lumina minţii la lucrarea fără rătăcire156. În principiu.. opresc chiar şi numai cu cuvântul interior. însă cei care ne pot influenţa cu adevărat sunt Dumnezeu şi îngerii buni... are obiceiul să ispitească sau să atace sufletul cu ceea ce găseşte în faţa lui. la faptă. o duc în sfârşit. .. războindu-ne mintea prin aceste gânduri. să o însoţim cu gânduri proprii. Iar prin amintire. Capete despre dragoste. în Filocalia. 157 Învăţăturile duhovniceşti ale Sfântului Petru Damaschinul. diavolul. Cu privire la căile sau modalităţile de pătrundere a gândurilor păcătoase în planul conştiinţei. să consimţim la lucrarea ei şi să o producem. Prin cel dintâi. p.. volumul 4.. 96: Prin acestea trei primeşte mintea înţelesuri pătimaşe: prin simţire. să-l facă să-l primească şi să-i redea pacea gândurilor. Sau. ne dă curaj şi îndrăzneală să primim ispita. 160 Învăţăturile duhovniceşti. ca “prilejuri prin care mintea primeşte înţelesuri pătimaşe”159. înfrânare şi petrecerea cea după minte. când aceasta. 156 Idem. iar Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre simţire.38 Evagrie spune că diavolul se poate atinge de creier şi să-l tulbure. Cuvânt despre rugăciune. schimbându-şi amestecarea printr-o hrană neînfrânată. ca pe o roabă. Toate le iscodesc. se depărtează împreună cu ele şi rămâne în minte numai idolul păcatului”161. toate le mişcă. nici cuvântul. de asemenea mişcă mintea spre gânduri pătimaşe. despre schimbări în starea organică şi despre amintire. mişcă mintea iarăşi spre gânduri pătimaşe sau împotriva Providenţei. prin declanşarea mecanismului amintirii.. sau prin lucrarea dracilor.

39

săvârşirea păcatului, caută să ne strecoare în suflet întristarea şi deznădejdea, îngrozindu-ne cu spaimele judecăţii162. Spiritualitatea ortodoxă vorbeşte despre trei cauze generale ale gândurilor: teonomia, autonomia şi eteronomia, sau despre trei feluri de gânduri: dumnezeieşti sau îngereşti; omeneşti şi drăceşti. Dintre acestea, cele rele sau drăceşti au drept cauză “deprinderea rea”, păcatele sau, cum spune Sfântul Marcu Ascetul, “păcatele văzute, pe care le săvârşim cu mâinile, cu picioarele şi cu gura”163. Gândurile rele sau pătimaşe sunt alcătuite dinr-o idee sau un înţeles simplu, la care s-a asociat o patimă. Acestea sunt complicate, “necurate”, groase (precum curvia, desfrânarea, pizma), “urâte, jucăuşe, fermecătoare, vânătoare, comunicante, ucigaşe” şi nu fac altceva decât să aţâţe partea poftitoare a sufletului, să o tulbure pe cea irascibilă sau să o întunece pe cea raţională. Lupta împotriva lor presupune lupta împotriva cauzelor lor şi este ajutată de psalmodiere şi rugăciune, prin care mintea îşi reia lucrarea ei naturală şi firească pentru care a fost creată. O cale esenţială în dobândirea darului deosebirii sau al discernământului spiritual o constituie mărturisirea deplină a gândurilor noastre duhovnicului sau părintelui nostru duhovnicesc, pentru că, aflăm de la Sfântul Ioan Scărarul, “nimic nu dă dracilor şi gândurilor acestora atâta putere împotriva noastră, ca faptul de a le hrăni şi ascunde în inimă nemărturisite”164, după cum şi nimic nu umileşte pe demoni şi nu întăreşte sufletul şi nu luminează mintea şi nu dă strălucire înţelegerii şi nu curăţeşte inima ca mărturisirea gândurilor şi arătarea celor cugetate de Părinţii duhovniceşti. Adevărata libertate în gânduri constă în aceea că “cel ce întreabă, să-şi dezvăluie deplin gândul celui întrebat şi să nu ascundă ceva din el, nici să-l acopere cu ceva din ruşine, nici să nu-l înfăţişeze ca pe al altuia, ci ca pe al său propriu, aşa cum este”165 . Gândurile au ca scop să se elibereze, să se curăţe de înţelesurile pătimaşe şi complicate ale lucrurilor şi să se întoarcă astfel spiritualizate, înduhovnicite în sediul lor - mintea, şi aceasta curăţită la rândul ei şi unită cu inima. Gândurile trebuie să se desprindă de pofte, de conţinuturile pătimaşe ale lucrurilor, de robia faţă de acestea, să le întoarcă şi să le conducă spre o semnificaţie duhovnicească. Ele sunt chemate “să lumineze lucrurile, să aducă la lumina sensibilă a acestora, să le expliciteze şi ordoneze arhitectonic, în acord cu natura lor adevărată, adică în acord cu scopul pe care li l-a dat Creatorul lor”166. Aceasta se realizează, potrivit Părinţilor duhovniceşti ai Filocaliei, prin trezvie sau nepsis, adică prin adunarea din rătăcire, din împrăştiere şi prin paza gândurilor şi a minţii. Căile prin care se ajunge la această trezvie, după o lucrare ascetică deosebită,

162 163

Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 229-230. Sfântul Marcu Ascetul, Despre cei ce cred că se îndreaptă din fapte, în Filocalia..., volumul 1, p. 326. 164 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 297. 165 Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia..., volumul 11, p. 379. 166 Panayotis Nellas, Omul - animal îndumnezeit. Pentru o antropologie ortodoxă. Studiu introductiv şi traducere diac. Ioan I. Ică jr., Editura Desis, Sibiu, 1994, p. 140.

40

privesc mai ales adunarea şi concentrarea minţii asupra Numelui lui Iisus din rugăciunea minţii coborâte în inimă, încă din faza de “gând simplu şi prim”. Lucrarea imaginaţiei sau a fanteziei, cea care rodeşte închipuiri sau năluciri fantasiai - are, după cum ne arată Calist şi Ignatie Xanthopol, trei aspecte sau lucrări: 1) printr-una dăm forme sau chipuri lucrurilor percepute prin mijlocirea simţurilor; 2) printr-alta născoceşte imagini sau reprezentări noi, fără a avea vreo corespondenţă reală (imaginaţia în înţeles propriu; şi 3) prin care dorim prietenia lucrurilor care ne închipuim că produc plăcere şi ne arătăm adversari faţă de ceea ce provoacă durere167. Dacă nu a reuşit să ne provoace fantezii noi sau gânduri pătimaşe noi, atunci diavolul caută, sub diferite forme şi ispite, adesea venite din lumea exterioară, să ne declanşeze mecanismul amintirii sau rememorării, cu scopul de a ne întoarce, măcar cu mintea, la patimile şi păcatele de altă dată, fie ele chiar pocăite. Prin aceasta şi prin stăruinţa minţii şi a gândurilor în ele, se poate ajunge, adesea, la reluarea lor. Sfinţii Varsanufie şi Ioan ne spun că există şi o amintire bună, a păcatelor trecute, urmată de conştiinţa păcătoşeniei şi smereniei noastre şi de lupta de îndreptare prin fapte, dar există şi o amintire rea, de la vrăjmaşul. Dacă va cădea pradă acesteia, sufletul va fi ajunge la păcate şi patimi şi mai rele. De aceea, recomandările duhovniceşti se referă la folosirea cu discernământ a amintirii; să zăbovim în cele bune şi curate, iar pe cele rele să le alungăm reprede de la noi. Tot în legătură cu mecanismul momelii sau ispitei, Părinţii filocalici fac des referire şi descriu vicleşugurile vrăjmaşului, între care şi retragerea sau părăsirea drăcească, adică oprirea pentru scurtă durată a luptei, pentru ca apoi să se pornească şi mai rău asupra noastră. În acest timp, ei urmăresc să vadă care este punctul nostru slab, pentru a izbi în el168. Literatura duhovnicească a Ortodoxiei vorbeşte despre o intensificare a ispitelor şi vicleşugurilor drăceşti, pe măsura eforturilor ascetice ale ostenitorului. Scopul acestei sporiri a răutăţilor este tocmai acela de a ne înfricoşa de greutatea dobândirii mântuirii şi de a ne descuraja, de a nu mai crede şi vedea ajutorul lui Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul face referire la trei trepte ale ispitei, după vrednicia celor încercaţi: a) cei ce s-au ridicat pe treapta cea mai înaltă a rugăciunii, sunt ispitiţi să primească înţelesurile (chipurile) lucrurilor sensibile; b) contemplativii, cei ce se îndeletnicesc cu cunoaşterea, să primească gânduri mincinoase, pătimaşe; c) practicii - să păcătuiască cu lucrul169, iar Calist Patriarhul, vorbind despre el şi despre o ispită gradată sau proporţională cu starea duhovnicească a fiecăruia, învaţă că “de cei începători, sau aflători pe treapta morală sau făptuitoare, demonul se apropie prin zgomote nearticulate sau şi articulate. Celor de pe treapta
167

A celor între monahi Calist şi Ignatie Xanthopol: Metodă şi regulă foarte amănunţită pentru cei ce-şi aleg să vieţuiască în linişte şi singurătate, în Filocalia..., volumul VIII, p. 139. 168 Evagrie Ponticul, Tratatul practic..., p. 82. 169 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta a doua..., p. 99.

41

vederii (contemplării), le înfiripă formele unor năluciri, încât li se pare că se colorează aerul, ca lumină; alteori li le înfăţişează pe acestea şi ca foc, ca printr-o făgăduinţă potrivnică să amăgească pe ostaşul lui Hristos170. La cei duhovniceşti, ispitele sunt mult mai numeroase şi mai grele. Pentru a-i ispiti pe aceştia, diavolii pornesc o lucrare dezlănţuită ziua şi noaptea, în somn şi în vis, în rugăciune şi în lacrimi, încercând să-i îndepărteze de la lucrarea cea bună, mai ales prin mândrie pentru faptele înalte de care s-au învrednicit. “Dracii cei vicleni - spune Evagrie - aşteaptă noaptea ca să tulbure pe învăţătorul duhovnicesc, prin ei înşişi; iar ziua, îi învăluiesc prin oameni în strâmtorări, defăimări şi primejdii”171. Ispitele de noapte sunt şi mai cumplite. Cei care ne atacă ziua, ne atacă şi noaptea, “prefăcându-se în alte şi alte feţe”172, în încercarea lor de a-l arunca pe om în îndoială şi tulburare. Războiul de noapte este îndoit, spun ei. Cauzele lui sunt: pe de o parte, ispita diavolului, pe de altă parte, dragostea de plăceri. Toţi aceşti sfinţi ne spun cum să ne izbăvim de aceste tulburări: să facem de şapte ori şapte îngenuncheri, adică patruzeci şi nouă, rostind la fiecare rugăciuni scurte de ajutor, în special rugăciunea lui Iisus173. Ispitele din noapte pot fi, deci, de la diavoli sau de la fire. De cea de la fire scăpăm culcându-ne cu pace şi după multe rugăciuni şi pecetluindu-ne cu numele şi semnul Sfintei Cruci. La cei desăvârşiţi, aceste ispite fireşti dispar, pentru că ei au stins prin nevoinţele lor, aprinderea firii, au mortificat mădularele lor, făcându-se oameni duhovniceşti174. Toate aceste ispite din vremea nopţii, din stare de veghe sau de somn nu trebuie primite, ne spun Sfinţii Varsanufie şi Ioan, pentru că “pe Stăpânul Hristos nu-l cunoaştem după trup şi de aceea diavolul încearcă să ne convingă prin minciună că El este, ca, crezând înşelăciunii ca adevărului, să ne pierdem”175. “Iar de voieşti să scapi de visurile necurate şi de nălucirile şi înrâuririle urâte ale demonilor, spune Cuviosul Isaia Pusnicul - nu te da pe tine somnului oprit de canonul privegherii”176. Forma cea mai dezlănţuită de ispită şi război o ia vrăjmaşul în timpul rugăciunii. Scopul vrăjmaşului este “să fure rugăciunea ceas de ceas, de la noi”. Tot războiul ce se aprinde între noi şi necuraţii diavoli, potrivit lui Evagrie Monahul - nu se poartă pentru altceva decât pentru rugăciunea duhovnicească177. În timpul rugăciunii, lupta şi năvălirea vrăjmaşului are amploarea şi răutatea fiarelor dintre cele mai sălbatice. Ei se reped asupra rugătorului “în cârduri”, luând forme şi consistenţe materiale dintre cele mai ciudate şi periculoase şi încercând să-l îngreuneze prin
170 171 172 173 174 175 176 177

Calist Patriarhul, Capete care au lipsit, în Filocalia..., volumul VIII, p. 232. Evagrie Monahul, Cuvânt despre rugăciune..., p. 124-125. Sfinţii Varsanufie şi Ioan, op. cit., p. 204. Ibidem. Ibidem, p. 205. Ibidem, p. 417. Cuviosul Isaia Pusnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, în Filocalia..., volumul XII, p. 288-289. Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune..., p. 111.

trebuie luptat prin înfrânare. Sfântul Ioan Scărarul ne recomandă: “Alungă câinele care vine când te afli în cel mai adânc plâns şi îţi şopteşte că Dumnezeu e nemilostiv şi neîndurător”181 sau cel care. volumul VIII. Altul supără sufletul. îi înăspreşte ochii. îl ispitesc prin înţelesurile pătimaşe ale lucrurilor.. p. în Filocalia. îi tulbură creierul. Iar la urmă de tot îşi iese cu totul din minţi şi vine la pierzania deplină183. îi zăpăceşte mintea şi o sălbăticeşte. îi face inima aspră şi o întunecă. îi înfioară tot trupul. smerenie şi dragoste180. În acestea. op. p. somn. în Filocalia. 180 Diadoh al Foticeii. 181 Sfântul Ioan Scărarul. căutând să ne scoată din minţi. vedenii. Capete despre dragoste. strigăte. Iar viclenia şi perversitatea lor. În toate aceste ispite. Unul încearcă încă să le mai supere şi să le tulbure trupul. îi pricinuieşte frică. volumul 1. dat de la Botez şi pe ceilalţi îngeri. e plin de slava deşartă şi fără înfrânare şi temere de Dumnezeu şi totdeauna e stăpânit de patimi. lumini... îl mişcă să spună cu gura cuvinte necuviincioase şi hulitoare. 116. vătămări. cit. 118: “Când pizmaşul diavol nu poate mişca memoria în vremea rugăciunii. pe contemplativ.. p. în faţa ochilor o lumină care nu străluceşte şi nu e curată. p.. cu atât e mai greu războiul cu gândurile decât cu lucrurile”182. 183 Din viaţa Cuviosului părintelui nostru Maxim Cavsocalivitul. năluciri. 95. Ei iau înfăţişările pe care le voiesc. mai interioare. sub pretextul aprecierii eforturilor noastre. el încearcă să strecoare ispita slavei deşarte şi a mândriei. 544. în sensul că ostenitorul vrea să nu mai placă şi altul lui Dumnezeu. Şi cel ce vede acest duh al amăgirii de mai multe ori. p. atunci sileşte starea hormonală a trupului să aducă vreo nălucire ciudată înaintea minţii să o facă pe aceasta să primească o anumită formă. adică prin ispite mai groase. gândire adâncă la moarte. Dacă pe cei ce se luptă în lume. având obiceiul să petreacă în cugetări. uşor se încovoaie. diavolii îi ispitesc prin lucrurile din lume. Din acest motiv. când se apropie de om. formă de sabie. Iar mintea. de plâns duhovnicesc şi de lacrimi sincere de pocăinţă. 182 Sfântul Maxim Mărturisitorul. ni le zădărniceşte. 178 Ibidem. nemâniere. duhul rău al amăgirii. ci roşie. 183. tulburări chiar şi hormonale. nu are nici o limită. rugătorul are ajutor pe îngerul cel bun. Cei mai râvnitori dintre toţi. Împotriva acestor duhuri.. pe cei despărţiţi de lucruri.178 ocări.. în această privinţă. Vorbind despre limitele şi modurile manifestării acestei lucrări rele. au de luptat cu doi diavoli. amăgiri. ducând la o râvnă exagerată în dragostea de Dumnezeu. “cu cât e mai uşor de a păcătui cu mintea decât cu lucrul.. p. loviri. Astfel.42 moleşeală. se mânie şi se umple de laudă cu bunătăţile lui. prin nălucire. 472-473. îi iscă. Ei ne pot ispiti chiar şi în momentele noastre de adâncă pocăinţă. printr-o poftă exagerată şi iraţională spre împreunare. temere şi mândrie. care “stau de faţă împreună cu noi”179.. în afară de el. 179 Ibidem. . Cuviosul Maxim Cavsocalivitul ne arată semnele generale după care putem deosebi lucrarea diavolească. Cuvânt ascetic în 100 de capete. îi scoate mintea din frâu şi o îndrăceşte.. Ori. Diavolii se pot strecura şi în manifestările noastre sufleteşti dintre cele mai adânci. spune Sfântul Diadoh al Foticeii. Suta a doua.

alergând la Dumnezeu186. slava este a stăpânului casei. cit. cum şi din ce este alcătuit pentru a şti cum să luptăm la înlăturarea lui188. Prima dintre ele . 427. să nu ne tulburăm. să-l descoasem. războită. p.ispita .. el creşte şi se dezvoltă în sufletul nostru... ele fac mintea noastră să nu se mândrească de binele ce l-a aflat. lipsită de o evidenţă practică constrângătoare. Din acest motiv. iar necinstea a celui ce a ieşit fără să ia nimic”187. Una este. Despre Botez. Lupta împotriva faptei sensibile. proporţională cu ierarhia căderii. ci să aflăm în care parte loveşte acesta şi descoperind aceasta. spun ei. harul ajută în chip tainic. neştiut. în orice fază a derulării sale ar fi.... de fapt. însă cel slab. semnificaţia lor spirituală. Scopul sau rostul lor fundamental este îndreptarea noastră. De aceea. încă din faza de ispită. de furnică. să sporească în smerita cugetare. lupta deveni pe celelalte trepte sau etape din fenomenologia păcatului mult mai grea. spun ei. înseamnă. Evagrie Ponticul. “momeala nu e nici păcat. căci spun Sfânţii Calist şi Ignatie Xanthopol. volumul 1. . să le lase să intre. care nu are această putere. 186-187.. Părinţii numesc păcatul furnico-leul. 436. op. în funcţie de tăria şi străduinţele noastre ascetice. atunci când suntem ispitiţi să prindem gândul străin şi viclean. în Filocalia. Evagrie Monahul ne cere să distrugem capul şarpelui. precum şi atitudinea faţă de ele. p. în faza de ispită. ci jefuirea celor din casă. ci dovada libertăţii voii”185. de simplă posibilitate teoretică. 90-91. p. Ibidem. p. Dacă nu am reuşit să îl înlăturăm acum. certată şi umilită.43 O întrebare pe care şi-au pus-o Părinţii duhovniceşti şi pe care ne-o punem şi noi este cea privind rostul acestor ispite. 375. pentru ca aflându-le pe terenul său să le pricinuiască o înfrângere grea. Iar dacă iese cu necinste. căci “nu în intrarea tâlharului în casă stă răul. să le taie. 184 185 186 187 188 A celor dintre monahi. sufletul. ca să arate vrăjmaşilor lui că biruinţa e numai a sufletului184. nici dreptate. intrarea gândurilor sau semănarea lor şi cu totul altceva este reaua lor folosire sau învoirea cu ele. învaţă Părinţii filocalici trebuie dusă încă din etapa sau faza de gând prim sau întâi născut. De aici şi două principii: cel ce are puterea de a li se împotrivi. dimpotrivă.. chemându-L pe Dumnezeu ca ajutor. Însă învoirea cu ele este un lucru vrednic de osândă. Sfinţii Varsanufie şi Ioan. Evagrie ne sfătuieşte ca. ajungând la puterea harului. Sfinţii Varsanufie şi Ioan vorbesc despre două atitudini în legătură cu momeala sau ispită. Dacă gândul străin. În legătură cu aceste momente. Marcu Ascetul.nu este de osândit. Capete despre deosebirea gândurilor. p.. ci. ispita a pătruns. să lucrăm fără tulburare împotriva lui. sau cum spune spune Sfântul Marcu Ascetul.. Dar chiar în această ascundere. pentru că dacă nu avem grijă să îl distrugem când este mic. a lupta şi a birui aceste ispite. Părinţii filocalici vorbesc despre îngăduinţa sau retragerea lui Dumnezeu sau despre ascunderea harului de la noi. Lupta cu păcatul. lupta împotriva cauzelor sale.

cufundându-se în moartea spirituală. 156. pentru că “unirea cu Dumnezeu Cuvântul a întărit toată firea. Căci Dumnezeu nu e făcătorul patimilor”191. op. ci “afecţiunea M. îndumnezeirea prin har şi lucrare. materială.. omul trebuie să biruie răul şi păcatul. 1995. dar până ajunge la aceasta. 192 Sfântul Maxim Mărturisitorul. Mai mult chiar. de sinea sa autentică. El percepe îngustarea vieţii spirituale prin prisma lărgirii faptelor sale pătimaşe. împotriva patimilor. p. Păcatul este un act “care interesează toate dimensiunile omului”190.aflăm de la Sfântul Ioan Scărarul . dimpotrivă. în învăţătura ortodoxă. care are ca expresie supremă atributele dumnezeirii şi se scufundă într-o viaţă paranaturală şi parafirească. 333. omul refuză legătura cu Dumnezeu şi cu virtutea. nu rezistă. Costa de Beauregard. regăsim aceeaşi idee clară a Părinţilor duhovniceşti: în timp ce virtutea şi faptele bune izvorăsc din împreună lucrarea omului cu Dumnezeu. p. sfinţenia. El distruge legătura harică dintre Dumnezeu şi om. 1978. Păcatul şi urmările sale se prezintă din punct de vedere moral o întoarcere şi cădere a fiinţei noastre de la demnitatea şi vocaţia sa originară. nelăsându-ne nici o scuză pentru pornirea cea de bună voie spre patimi”192. Prin păcat. 191. “călcarea cu deplină ştiinţă şi voinţă liberă a voii lui Dumnezeu”. în care se află. ci. La spiritualite de l’Orient chretien. Răspunsuri către Talasie.. Păcatul este.Dumnezeu. deşi acestea îl înlesnesc. Părinţii filocalici numesc variat păcatul. 191 Sfântul Ioan Scărarul. şi o apropiere şi trăire în proximitatea apăsătoare a tenebrelor. a păcatului şi a răului.44 Etapele păcatului Întreaga luptă duhovnicească a omului se dă în această viaţă în vederea dobândirii vieţii viitoare. păcătoase şi pătimaşe aparţin exclusiv omului. Dumitru Stăniloae. o îndepărtare de izvoarele autentice ale vieţii . nici slăbiciunea trupului. Ascetica ortodoxă şi scrierile duhovniceşti vorbesc la modul cel mai adânc şi cuprinzător despre idealul vieţii spirituale desăvârşirea. legată de conflictul cu ceilalţi şi de uitarea lui Dumnezeu”189... voii sale libere. Păcatul este considerat. Nici chiar scuza că păcatul ar fi o expresie a slăbiciunii trupului. îndepărtându-l pe acesta din urmă de Creatorul său şi până la urmă şi de el însuşi. “prăpastie” şi “haos”. pentru dobândirea şi lucrarea virtuţilor creştine.nu se află în fire în chip natural. Editura Deisis. Manuel systematique. 190 Tomas Spidlik. o viaţă de plăcere. În legătură cu originea păcatelor şi a patimilor. egoistă. prin dezlegarea ei de blestem. Mică dogmatică vorbită. are credinţa că această viaţă este adevărată. “păcatul sau patima . desfiinţându-se ca fiinţă raţională. faptele rele. Dialoguri la Cernica. 189 . El este “zid între noi şi Dumnezeu”. până la a se statornici în practicarea binelui. cu harul divin. a iluziilor privind viaţa. căci păcatul nu realizează planul sau etajul inferior şi sărac în care îşi trăieşte viaţa. 262. ca o pecete chipul şi harul divin. în ultimă analiză. p. p. Cauzele păcatelor suntem noi. Roma. Cauza sa generală nu este nici ispita diavolului. În româneşte de MariaCornelia Oros. Sibiu. “pierderea sensului existenţei: o viaţă în întregime superficială. cit. Pontificium Institutum Orientalium Studiorum.

pomenirea şi cugetarea la rău.. iuţime şi poftă.45 neraţională a sufletului faţă de plăcerea simţurilor”193. Căderea se produce mai întâi în plan mintal. din faza de ispită şi până la concretizarea sau manifestarea lui ca faptă sensibilă. iar Sfântul Isaac Sirul face referire la păcatele ce se fac din slăbiciune şi fără voie. În legătură cu fenomenologia păcatului. Potrivit scrierilor ascetice. într-o rătăcire alături şi împotriva firii. experienţa duhovnicească a Părinţilor filocalici îşi spune şi de această dată cuvântul. Pornind de la împărţirea sufletului în: raţiune. Sfântul Maxim Mărturisitorul.. 96. fundamentale pentru toţi cei iubitori de frumuseţe duhovnicească. el defineşte păcatul ca fiind “întrebuinţarea greşită a ideilor. pizma. . erezia. 193 194 Ibidem. nu va păcătui nici cu lucrul”195. beţia. clar al acestor faze. De aceea. Cu privire la numărul exact. Orice păcat începe printr-o cădere a raţiunii din adevăr şi prin alunecarea vieţii noastre întregi într-o direcţie greşită. de după Botez. nebunia. adică privind modul de declanşare şi manifestare a lui. uciderea. încuviinţarea păcatelor născute din partea pătimitoare. 195 Ibidem. curvia. căreia îi urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor”194 şi recomandă următoarele: “nu întrebuinţa rău ideile. p. Facultatea raţională a discernerii. 196 Ibidem. Ei nu teoretizează şi nu speculează asupra unei probleme atât de practice. pofta de slavă deşartă şi de plăceri trupeşti. existenţiale. Cu privire la felurile păcatelor. Detaliile lor sunt esenţiale. Capete despre dragoste. 310. Păcatul are.. ca să nu fii silit să întrebuinţezi rău şi lucrurile. Sfântul Marcu Ascetul spune că adevăratele cauze ale păcatelor depind de noi înşine. potrivit concepţiei sale două cauze: neîmplinirea poruncilor şi faptele rele personale. Şi amândouă ne aparţin. precum şi lucrarea duhovnicească . păcatul trece. p. p. interior. de păcate ale iuţimii: ura. ascetica filocalică dă preţioase detalii de ordin duhovnicesc.a trezviei sunt abolite. de la faza de ispită şi până la cea de patimă. la cele făcute din neştiinţă. precum: necredinţa. adică în legătură cu “teologia şi teomahia diavolilor”. Părinţii filocalici se exprimă nuanţat. hula (blasfemia). Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că prima formă de manifestare a păcatului este căderea sau abolirea raţiunii din postul ei de străjer al sufletului. cum ar fi: lăcomia pântecelui. Oricât de puternică ar fi ispita. 97. Căci de nu păcătuieşte cineva mai întâi cu mintea. Sfântul Ioan Damaschin vorbeşte despre păcatele din raţiune. consimţirea cu ea şi apoi lucrarea păcatului ne aparţine în exclusivitate. iubirea de avuţii. La fel. de sfinţenie. despre care vorbeşte Sfântul Ioan Scărarul. şi despre păcetele părţii poftitoare. prin mai multe faze. Suta a doua. la cele făcute cu voie şi la păcatul generalizat patima. Sfântul Maxim Mărturisitorul face distincţia între păcatul cu mintea şi cel cu 196 fapta .

46 Potrivit Sfântului Maxim. Sfântul Ioan Damaschinul dezvoltă această schemă. atunci când conduce către săvârşirea unei fapte rele. fie spre lepădare. fazele păcatului sunt: atacul (momeala) sau pofta. învoirea (consimţirea).sub forma convorbirii cu ceea ce s-a arătat în chip pătimaş sau nepătimaş în minte. Cuvânt de suflet folositor. Ascetica răsăriteană posedă termeni speciali.. Lucrarea este împlinirea cu fapta a gândului pătimaş197. Încuviinţarea. deprinderea cu gândul strecurat de vrăjmaş.. în care mintea noastră aderă la acest gând străin. ca deprindere şi obişnuinţă rea a sufletului în practicarea păcatului. preocuparea de el şi convorbirea plăcută a voii noastre cu el. din afară. constând în venirea în minte a binelui sau a răului. Momeala este gândul adus simplu în minte de vrăjmaşul. în număr de şapte. robia şi patima sunt toate vrednice de osândă. este bună. Părinţii filocalici vorbesc despre o îndoită geneză a păcatelor şi patimilor. Ioan Damaschin. tradiţională a devenit în ascetica răsăriteană lista simplificată în patru momente generale: Momeala . p. pătrunzând în suflet. şi patima. fie spre încuviinţare. care se naşte din însoţire şi învârtirea necontenită cu cugetării şi închipuirii în jurul lui. 209-210. dar nu este nici de ocară. situaţia este următoarea: Momeala. Unii spun că ele se nasc din ispita exterioară. lucrarea. încercând să acapareze şi să robească mintea noastră. etapele. în Filocalia. în funcţie de biruinţa sau de înfrângerea sa.învoirea cu plăcere a sufletului. Învoirea este consimţirea cu patima din gând. Potrivit lui. insistând asupra momentului de luptă şi deliberare interioară. Synkatatesis este etapa fundamentală.ca gând simplu sau icoană a ceva adus în inimă în chip înţelegător. consimţirea sau încuviinţarea . sunt următoarele: momeala (atacul). patima. ci dovadă a libertăţii cu care am fost înzestraţi prin creaţie.. însoţirea . sub forma de convorbire cu momeala. lupta. volumul 4. deprinderea (habitudinea) răului sau consimţirea. îl târăşte în robie. Lupta este împotrivirea cugetării la săvârşirea păcatului. Însoţirea este primirea gândului strecurat de vrăjmaş. Lupta prilejuieşte cununa sau osânda. însoţirea. Alţii consideră că patimile se nasc şi se lucrează din mişcările interioare. Pathi este fapta sensibilă sau etapa săvârşirii păcatului. fapta sau săvârşirea. cu ceea ce s-a arătat. potrivit Sfântului Ioan Damaschinul. Din punct de vedere a culpabilităţii conştiinţei noastre la aceste momente. atunci când este spre o faptă bună şi este rea. . distincţi pentru a desemna acţiunile practice. nu are nici răplată. variate ale duhurilor rele asupra omului. Logismoi sunt gândurile sau imaginile care izvorăsc din subconştientul nostru pătimaş sau vin în chipuri ademenitoare. 197 Sf. lucrarea şi robia. Prosbole semnifică prezenţa unui gând sau idei simple. Însoţirea. Patima este ducerea silnică şi fără voie a inimii stăpânită de prejudecată şi de o îndelungată obişnuinţă. Patima este. În general. care.

EIBMBOR. Probleme dogmatice în dialogul Sfântului Maxim cu Pyrrhus. 3-4. p. o importanţă deosebită o are voinţa. Ioan. deliberate. precum şi actele conştiente. “Învăţătura sa despre voinţă . Acad. instinctuale. p. prin care alegem o soluţie din mai multe posibile”203. VIII (1956). din faza de synkatatesis. În sens larg. Omul şi Dumnezeu. căci nu se poate cugeta fiinţa omenească fără voinţa ei de a fi şi de a manifesta exact această voinţă200. 202 Teologia morală ortodoxă pentru institutele teologice. Prin aceasta se demonstrează valoarea pe care a acordat-o Dumnezeu prin creaţie omului şi faptul că viaţa sa este forma cea mai înaltă şi organizată a existenţei.ca ţinând de firea umană. cu care fiinţa sau firea omenească a fost înzestrată încă de la crearea sa şi are drept conţinut. 198 . nr.47 Ascetica ortodoxă distinge cu privire la aceste momeli: logismoi noemata. Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă. liberă de constrângere şi întâmplare. Editura Mitropoliei Olteniei. mai ales în faza ei ascetică. logismoi diaboloi. Rolul voinţei în lucrarea ascetică În lucrarea duhovnicească a credinciosului. În acest sens. defineşte adevărata demnitate şi valoare a omului. expresie a chipului divin din constituţia omenească. 211. Dr. prin voinţă se defineşte “funcţia psihică prin care ne hotărâm în mod liber. 3. Vol. Irineu Crăciunaş. Voinţa. 1991. în “Ortodoxia”. “toate proprietăţile înnăscute naturii în mod fiinţial”198. În sens restrâns sau propriu. 1979. nr. să facem sau să nu facem o acţiune. în “Studii teologice”. voind Magistrand Ică I. Morala generală. 203 Ibidem. Voinţa constituie “caracterul dinamic conştient al fiinţei umane”199. conţinutul voinţei însumează toate actele noastre reflexe. Bucureşti. I. din etapa de prosbole. Viaţa morală este domeniul voinţei morale. creatural. p. Cel care analizează cel mai bine rolul şi rostul voinţei în lucrarea ascetică este Sfântul Maxim Mărturisitorul. prin faptul că ea îl ridică la rangul de persoană. în baza unei deliberări sau chibzuinţe. şi dialogismoi. Teologia şi spiritualitatea ortodoxă subliniază ideea că voinţa este un bun sau un dar natural. sau despre fire ca voluntară prin ea însăşi. după cum arată Sfântul Maxim Mărturisitorul. specifice primei etape. Craiova. 255. marginile voinţei fiind şi marginile moralei201.spune Părintele Stăniloae . Rolul voinţei în viaţa morală. prin care se urmăreşte realizarea sau împlinirea unui scop propus. se vorbeşte despre voinţă în sens larg şi în sens restrâns sau propriu. ca formă superioară a activităţii vieţii umane. în universul libertăţii şi îl face subiect al unei lucrări harice. XII (1960). voinţa este definită ca fiind “totalitatea actelor conştiente sau inconştiente prin care urmărim realizarea unui scop”202. Din punct de vedere moral-teologic. 199 Preot Prof. deprinderile sau obişnuinţele. de hazard sau contingent. Dumitru Stăniloae. 201 Magistrand Ierod. 356. “afirmarea ei în existenţă”. 248. 200 Ibidem. p.

între o voinţă naturală (telima fisikon) şi o voinţă deliberativă sau gnomică (telima gnomikon). XXVI (1974). Dintre voirile naturale sau fireşti. căci natura voieşte şi acţionează. “o năzuinţă ontologică spre bine. 1990. 1. mai întâi. este voinţa generală a naturii umane. ce doreşte binele şi are certitudinea lui absolută.48 prin ea să existe şi despre firea şi voinţa ei ca neaflându-se concret decât în persoane. somnul şi cele asemănătoare 208. uitarea şi ignoranţa. introducere şi note de Pr. În concepţia ascetică a Sfântului Maxim. p. în “Studii teologice”.. persoana umană este înzestrată cu o voinţă deliberativă. Dumitru Stăniloae. 178. supus şi slujitor al lui Dumnezeu. de alegere sau gnomică. p. Sfântul Maxim defineşte voinţa naturală a fi “o putere (o facultate) doritoare a ceea ce e propriu firii care doreşte”205. p. p. doar persoana alege. Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşti. Voinţa sau voirea naturală. Prof. 210 Dumitru Stăniloae. Când omul discerne adevărul. 208 Pr. şi ca expresie a libertăţii ei. o “dorinţă raţională şi vitală”206. Dacă voinţa naturală este generală. setea.”210. p.. Prof. iar aceasta e binele. limitarea şi căderea naturii umane209. adică are posibilitatea şi libertatea de a alege între două sau mai multe alternative211. op. Sfântul Maxim face distincţie.. prin fire. XLIII (1991). 204 205 Preot Prof.gnomi. cum vorbesc Părinţii filocalici de la cei “trei uriaşi ai patimilor”: neştiinţa. în terminologia maximiană. ci are chiar caracterul de păcat. p. 405.. Acad. . Partea a doua. excluzând păcatul”207. Natură şi har în teologia bizantină. În Epistolele hristologice şi duhovniceşti. Ea este. Craiova. 62. această libertate de alegere sau liber arbitru. EIBMBOR. precum: foamea. 1993. deci. Chip şi asemănare (trad. Traducere din greceşte. 263. 206 Ibidem. voinţa gnomică este specifică. art. el arătând prin aceasta că chiar în voinţa naturală e dată şi putinţa folosirii firii”204. potrivit Sfântului Maxim din necunoaştere sau. Dumitru Stăniloae. nr. Această voinţă este comună firii. Ioan. 175. Editura Omniscop. Dumitru Stăniloae. p. cit. Dr. Originea răului şi a păcatului privine. apoi cele care susţin natura sau viaţa umană firească. căci omul e. Paralel cu această voinţă. cum simplu o numeşte Sfântul Maxim . 207 Magistrand Ică I. sau. 211 Vladimir Lossky. 209 Vladimir Lossky.. nu numai că denotă imperfecţiunea. 62. cit. Bucureşti. 358. Iisus Hristos sau restaurarea omului. susţine Sfântul Maxim. voinţa înseamnă “lansarea în linie dreaptă a dorinţei firii după ceea ce este potrivit pentru ea. a dezvoltat-o Sfântul Maxim Mărturisitorul. Sfântul Maxim Mărturisitorul. spre a fi veşnic bună. 3. care precizează modul concret al folosirii voinţei. în “Ortodoxia”. Scrieri. proprie persoanei. de Lucian Turcescu). atc. comună întregii firi umane. Sfântul Maxim enumeră: supunerea sub legea lui Dumnezeu. este bună şi năzuieşte spre bine sau. cit. nr.

sub forma chemării. Ion Buga. care. ci doar consimte sau îşi dă asistenţa la căderea duhovnicească a omului.. odată ce a pus stăpânire pe viaţa noastră sufletească şi duhovnicească. Sfântul Nicodim Aghioritul vorbeşte despre două voinţe în om. se manifestă cu o violenţă oarbă. contrare una alteia. se află la mijloc între voinţa divină şi între voinţa sensibilă. sau este lucrarea ce derivă din voinţă. tacit şi prezumtiv. 215 Ibidem. Sfântul Nicodim învaţă că voinţa raţională. Studiind atent procesul prin care se actualizează această facultate sufletească. despre trei voinţe: voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu sau teonomia. voinţa omenească sau autonomia. nr. cu cunoaşterea deplină a scopului”214. sensibilă. prin intermediul căreia se manifestă poftele şi pasiunile trupeşti. de două cauze: una de constrângere sau prin forţă şi alta datorată neştiinţei. 255.49 În funcţie de modul de împlinire sau de concretizare a conţinuturilor acestor forme de voinţă. etc. în funcţie de imperativele morale. Chţescu. în legătură cu viaţa noastră duhovnicească. Actul involuntar izvorât din neştiinţă este acela în care mintea noastră. explicit şi implicit. 256: Manualele de morală vorbesc despre numeroase feluri de acte voluntare: necesar şi liber. Premizele învăţăturii creştine despre raportul dintre har şi libertate. 1993. o voinţă străină. pozitiv şi negativ. în acord sau în dezacord cu firea sau cu natura. lucrând ca un principiu determinator. potrivit lui. 27. Vol. tulburat de mişcările necontrolate şi rebele ale unei firi robite păcatului. deplin şi nedeplin. N. Cea dintâi. a invitaţiei la căinţă şi desăvârşire. este o voinţă iraţională.. 213 Paul Evdochimov. voinţa poate fi raţională sau iraţională212. care se manifestă cel mai adesea sub forma unei voinţe deliberative. 57-58. actul voluntar este “orice act pe care-l face omul. Cuvânt înainte şi traducere Pr. Cea de-a doua. 212 Prof. . 214 Teologia morală ortodoxă. în păcate şi patimi dintre cele mai variate şi josnice213. expres. deci datorită lipsei de trezvie şi de pază. inferioară. I. p. prin care se lucrează binele. a simţurilor. voit în mod simplu (simplu liber) şi voit în mod parţial (parţial liber). p. Cea dintâi cauză este independentă şi indiferentă. instabile şi problematizatoare. în “Ortodoxia”. Sfântul Ioan Damaschinul vorbeşte. virtual. p. a simţurilor. direct şi indirect. Părinţii asceţi ai Răsăritului vorbesc. Acest principiu poate veni din exterior. habitual. interpretativ. Bucureşti.. Spre deosebire de această formă de lucrare a voinţei. înclinând fie spre una. Asociaţia filantropică medicală creştină Christiana. nu mai reacţionează la oprirea sau derularea acestui mecanism psihologic. Actul involuntar poate fi determinat. ca şi subiectul care îl lucrează215. fie spre alta. Vârstele vieţii spirituale. abdicată de la rolul ei de cârmuitor al vieţii sufleteşti şi datorită obişnuinţei păcatului. actual. 1. care lucrează prin harul Botezului. este o voinţă superioară. Prof. XI (1959). în raport cu voinţa noastră. prin altcineva sau altceva sau poate proveni din interiorul nostru pătimaş. urmărind prin el în mod constant realizarea unui scop. p. superioară. El este un act liber şi personal. silnic. şi voinţa drăcească sau eteronomia. la modul general despre actul involuntar şi despre actul voluntar.

Executarea hotărârii.. adică cel ce suferă acţiunea. iar în faza execuţiei. Prin aceasta. Tot în această etapă. reflexiunea alege o soluţie. despre o voinţă nedeterminată (telisis). eliminându-le pe toate celelalte alternative. adică pricina. mintea concepe una sau mai multe alternative. Sfântul Maxim introduce voinţa deliberativă . care vorbeşte despre următoarele faze sau etape ale actului voluntar: 1. cum sau modul. Dogmatica. p. cauza216. intervin circumstanţele actului voluntar sau “detaliile”: cine. 3. Sfântul Maxim Mărturisitorul a elaborat şi o terminologie specifică. pentru ce. ca efect. Când toate au aceeaşi pondere. decizia şi executarea. Ediţia a II-a. a motivelor şi motivaţiilor pro şi contra. căci hotărârea e luată. discreţional. voinţa nu lucrează automat. În funcţie de aceste etape. creator şi selectiv. care este subiectivă. Ioan Damaschin. Traducere de Pr. uneori chiar a unui conflict cu mai multe alternative. Iisus Hristos sau restaurarea omului. voinţa intervine. ceea ce în terminologia filocalică ar fi fapta sensibilă. adică locul şi timpul. p. 218 Sfântul Maxim Mărturisitorul. 244-245. p. slăbită de păcat şi de stăruinţa în el218. Ea presupune alcătuirea unui plan pentru a putea elimina sau micşora riscurile în cazul alegerii unei alternative.. ce. 4. 85. Editura Scripta. op. cert sau incert. 1996. 217 216 . ca o momeală. Prin fixarea asupra unui scop. în cea de-a doua fază. reflecţia asupra şanselor sau posibilităţilor de a duce la împlinire varianta aleasă. unde şi când. iar faza înfăptuirii este faza săvârşirii actului voluntar. Editura Polirom. Deliberarea este faza de ezitare. În legătură cu această alegere. Bucureşti. adunând alternativele cu variatele lor motivaţii şi selectându-o pe cea pe care o vede a fi mai oportună. În lucrarea de alegere sau selectare a alternativelor. El vorbeşte. Ea poate dura multă vreme (ca în cazul alegerii unei profesii) sau mai puţin. urmează deliberarea sau chibzuinţa şi. în mod liber şi deliberat. se formează o judecată de utilitate sau de necesitate. dar fără a-şi preciza obiectul ei. vezi şi Dumitru Stăniloae. ci deliberativ. alegerea scopului posibil (bouli sau boulevsis). Uneori deliberarea e formală.gnomi. în care mintea alege ferm varianta asupra căreia a deliberat. de căutare şi formulare a circumstanţelor sau motivelor ce au puterea să influenţeze mişcarea voinţei într-o direcţie sau alta. p. mecanic. După acest moment. Deliberarea este perioada în care este analizată fiecare alternativă. în funcţie de motivaţie. D.. adică instrumentul. după un mecanism complex. cit. Vezi Andrei Cosmovici. Deliberarea oferă materialul din care voinţa alege sau asupra căruia optează şi se decide (proairesis). în cea dintâi. realizabil sau irealizabil. 177. adică săvârşitorul. 173. astfel. în legătură cu gradele de implicare ale voinţei în acest mecanism. iluzorie. Sf. Apropieri se pot face cu psihologia contemporană experimentală. 2. Decizia este momentul caracteristic al voinţei.50 Ascetica ortodoxă vorbeşte despre trei momente ale actului voluntar şi deliberarea. prin judecarea faptelor. după efectele lor217. Fecioru. În această etapă. Iaşi. cu ce. adică forma acţiunii. Selecţia acestora o face dispoziţia sau gnomi. dintre care va alege în funcţie de motivele sau mobilele cele mai puternice. prin decizie. Faza sau etapa hotărârii este etapa în care mintea se stabileşte asupra unui motiv. Psihologie generală. ea devine o voinţă determinată (boulisis). dar se caută argumente pentru a o justifica în faţa altora sau în faţa propriei sale conştiinţe. Apariţia conflictului. 1993. pe cine. ce îmbină motivele raţionale cu cele sentimentale şi după o logică adeseori paradoxală. constând în năzuinţa de a se realiza.

Adevărata libertate este cea duhovnicească. p. În vederea orientării voinţe noastre către lucrarea cea bună. spre deosebire de fronisis . 28-29. p. Ea este un efect al căderii şi al slăbiciunii şi coruptibilităţii pe care păcatul le-a instalat în firea omenească.. binele şi îl lucrează. 223 Nicodim Aghioritul. în Sistem de morală. nici o ezitare 222. Hristu Andrutsos. alegând. în sensul că distingea binele şi îl lucra fără ezitare. Libertatea autentică a voinţei constă în faptul că ea urmează întru toate voinţa divină. mişcarea sau lucrarea voinţei statornicită şi consolidată în bine va fi lansarea dreaptă. p. Natură şi har . Părinţii duhovniceşti ai Răsăritului fac distincţie între o libertate structurală (elevteria). atunci când voinţa era cu adevărat liberă. Liberatea reală . pentru a o statornici în bine: 1) Rezistenţa spirituală. s-ar părea că este supusă mai degrabă “logicii sentimentelor”. Sibiu. La nouveaute de l’Esprit. psihologic şi moral. Ea nu exista în starea primordială în om. f. prin care creştinul deosebeşte. 221 Ibidem. spre înduhovnicirea întregii noastre fiinţe. la lucrarea binelui. dată omului prin creaţie. către o finalitate duhovnicească. 2) Stricta supraveghere a simţurilor şi paza lor. voinţa. p. sensibile. După cum o defineşte Sfântul Maxim. 220 219 . 29. încă din faza de deliberare.spune Sfântul Maxim ..este un elan total orientat în întregime spre bine şi care nu cunoaşte nici o interogaţie.51 Voinţa gnomică sau personală este “voinţa deliberativă sau capacitatea de înclinare şi decizie bilaterală”219. care împlică în sine existenţa unei libertăţi de alegere (proairesis). cit. Ieromonah Gavril Aghioritul. Dumitru Stăniloae. pentru ca voinţa superioară să nu cedeze în faţa voinţei deliberative.loc. op. arată că libertatea voinţei poate fi privită dintr-un întreit punct de vedere: etic. ca “alipire lăntrică de ceva”220. Războiul nevăzut alcătuit pentru cel mai mare folos sufletesc de ieromonahul atonit şi editat la cererea mai multor credincioşi creştini de P. 1991. Adevărata dovadă a discernământului duhovnicesc este tocmai întărirea libertăţii sau putinţei de alegere până la statornicirea în bine. Prof. 135. 3) Ura actelor de voinţă inferioară223. 397. alege şi se îndreaptă fără nici un fel de ezitare către Dumnezeu. p. în care cea care alege alternativa este raţiunea. Prin urmare. aşa cum a fost în starea iniţială. Pr. Adevărata libertate a voinţei se manifestă deci printr-o discernere clară şi efectivă a motivelor bune. 222 Evdochomov. 177. în universul sau orizontul iubirii creştine. Sfântul Nicodim Aghioritul ne recomandă următoarele metode de a lupta împotriva voinţei iraţionale. Sfântul Maxim Mărturisitorul. Cuv. Prin aceasta. 1947.. în funcţie de tăria ei.opinia sau cugetarea prudentă 221. Paris. în baza libertăţii ei (exousia). ceea că înseamnă că proairesis se transformă în elevteria. alege între gnomi şi fronisis. la care nu se poate ajunge decât prin curăţia pe care o dă practicarea virtuţilor. Ori aceasta nu se poate realiza decât în spaţiul. rectilinie..

Prin urmare. 225. Fiecare patimă mare. 1-3. Petraru. se manifestă sub forma unei lupte încordate şi continui împotriva împrăştierii sufleteşti. Editura Mitropoliei Olteniei. Dumitru Stăniloae. prin patimă se înţelege. în mod obişnuit. Bucureşti. care are un caracter accidental. Sfântul Ioan Damaschin . Al doilea sens este acela de suferinţă mântuitoare şi se referă la “patimile Mântuitorului”. Ele nu sunt simple stări pasive în viaţa duhovnicească a omului. 7-8. despre acest cuvânt. Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă. Gh. 471. Const. lect. 299. nu doar din punct de vedere psihologic. Sfântul Ioan Casianul numeşte patimile “cai fără frâu”. atât cât durează. singura valoare autentică. în “arta” sau “meşteşugul” duhovnicesc al lucrării mântuirii proprii. cât şi cea latină de “passiones” exprimă realitatea psihologică şi morală a vieţii duhovniceşti în care funcţiile spirituale ale omului sunt paralizate. Pr. 1991. 227 Preot Prof. 302. în “Sudii teologice”. Deşi par să lărgească şi să îmbogăţească universul persoanei umane. Th. p. 300.. piedică în calea mântuirii. spre vieţuirea după simţuri. Verbul care exprimă această suferinţă este “a pătimi”. p. Ea poate disciplina aceste mişcări sufleteşti şi folosi puterea acestora în scopuri morale înalte. superioare. îndreptându-o sau dându-i o finalitate pozitivă. ci şi duhovnicesc. sub aparenţa acestei pasivităţi sau înţepeniri în rău. ele îl îngustează şi îl sărăcesc. Rădulescu-Motru. Acad. Se numeşte patimă. EIBMBOR. patimile au o dinamică şi lucrare violentă. Voinţa morală “face apel la elementul eroic din sufletul nostru. p. 79. Cu toate acestea. care constă în puterea de a ne convinge şi a ne învinge pe noi înşine”224. o ieşire a fiinţei noastre din regiunea Magistrand Ierod. p. aflându-se într-o adevărată robie spirituală (Pr. V (1953). arată. “suferinţa sau aservirea individului la anumite atitudini”. manifestată sub forma ispitei simplităţii şi lipsei de valoare morală. izolat. lect. în realitate. Craiova. ascetice. ci “dovedesc un pronunţat caracter activ: sunt acte de lungă durată. Gh. art. adică prin partea cea mai superficială a fiinţei noastre. Vezi Asist. patima este păcatul generalizat. întrucât ea are forţa de a supune patimile şi a spiritualiza energia pe care acestea o posedă. 1996. de satisfacere.. p. prin egoismul exagerat pe care îl manifestă227. 441. în “Teologie şi viaţă”.. Cel dintâi arată că patima este o suferinţă. ci “o activitate continuă şi statornică prin care săvârşim răul”. Irineu Crăciunaş. p. prin învingerea tuturor piedicilor. dar şi starea de pasivitate a omului în raport cu păcatul. Curs de psihologie.. atât semnificaţia grecescului “pati”. De aceea. asupra căruia vom insista şi noi. 225 224 . este cel mai răspândit şi are semnificaţia de “păcat cronic”. Patima nu este un singur păcat. devenit obicei sau obişnuiţă. prin dobândirea şi lucrarea deprinderilor morale superioare. cit. Patimile omeneşti şi implicaţiile lor moral-sociale. se aseamănă unui instinct: ea este un automatism câştigat. Pavel. Popa. care. Dogmatica. Din punct de vedere psihologic. cuvântul patimă are trei sensuri diferite. reacţionează cu o constantă uniformitate226. cit. 60. Patimile omeneşti. În limba română. datorită setei lor false de împlinire. 226 C. Ribot stabileşte o asemănare între patimă şi instinct. p. Ele constituie o întoarcere exagerată spre exterior. V (1995). op. “un păcat devenit cronic. Cultivarea voinţei. Volumul I. un lanţ greu de păcate”225. 1981. Cel de-al treilea sens. Dr. Rădulescu-Motru. Patima Spre deosebire de păcat. Omul şi Dumnezeu. Teologia morală ortodoxă pentru intitutele teologice. p. Bucureşti. care se întreţin prin propria lor dinamică” C.52 Voinţa are o valoare deosebită în lucrarea ascetică. nr. patima trupească.. că este omonim. spune el.

se manifestă prin aceea că toate aceste facultăţi se îngustează şi se pervertesc. 283. nu ne vine decât senzaţia de gol şi zădărnicie. Patima reprezintă “o totală imanentizare a condiţiei umane şi cu o totală imanentizare a existenţei. iar cea a răului mişcă iuţimea231. p. 82. de gustare a durerii şi morţii.. care.. care sunt aservite păcatului şi gândurilor păcătoase). p. prin toţi porii vieţii. ca un centru exclusiv al lumii. ne mişcăm în zona lui. sau din pricina vreunui lucru din cele supuse simţurilor”230. Gh. ne înflăcărăm de el. Atracţia şi setea de satisfacţie a patimii este produsul amăgirii. op. Iubirea patimii este de sine. Mirajul patimii constă în faptul că “superficialul ne atrage ca ceea ce este mai profund. sub masca vieţii de plăcere.. decât în păcat. dar de un sine fals şi ipocrit. Dorul infinit. ci spre lumea şi spre sinea sa egoistă. un dor care până la urmă îl îndepărtează pe pătimaş şi de Dumnezeu şi de lume şi de fiinţa sa229. de fapt. Ibidem. Dorul şi dorinţa nemărginită. manifestate mult mai violent.53 adevărurilor ontologice. aşa încât omul decade în dimensiunile firescului mult prea firesc şi pierde orice şansă de deschidere spre un orizont duhovnicesc. Cu toate acestea. Patimile omeneşti. este un dor întors nu spre Dumnezeu. dor de existenţă. definind patima a fi “o mişcare a sufletului împotriva firii. searbădă. Cu o sete infinită vrem “nimicul”. ascunsă sub iluzia plinătăţii de existenţă. Cuviosul Isaia Pusnicul spune că patima este îndreptată în mod neraţional spre închipuirea bunelui şi a răului. prin impresia unei dorinţe de existenţă reală. Închipuirea binelui mişcă pofta. atunci când ne trezim. lect. este îndreptat spre o ţintă falsă.. un dor de infinit. până la urmă se dovedeşte a fi neantul. din legătura cu izvoarele existenţei şi o petrecere pe marginea prăpastiei nimicului. dar un infinit iluzoriu. Tocmai acest lucru îl vizează şi Sfântul Maxim. fie spre o ură fără o judecată a vreunui lucru. Popa şi Pr. cu toate tenebrele şi abisurile sale. “Dorul” patimii sau al pătimaşului este un dor de absolut. pierdere prin care făptura umană nu mai rămâne cununa creaţiei sau nu mai contează ca atare într-o ordine axiologică sub semnul major al spiritului”228.. cit. Capete despre dragoste. care îi dă doar iluzia infinitului şi nu infinitul însuşi. consistent şi durabil. p. mai brutal în patimi. Sfântul Maxim Mărturisitorul. 60. lect. îl mărim. dar un absolut legat de propria sa persoană şi de satisfacţia sa. fals. dar de o existenţă săracă şi în continuă şi profundă sărăcire. patimile atrag toate facultăţile spirituale ale omului. dor de sărăcie duhovnicească înfăţişată sub iluzia adevăratei vieţi.. precum şi a clădirii de argumente şi sofisme în susţinerea lor şi a practicii îndelungate în ele (aşa cum se întâmplă cu voinţa şi sentimentul. sunt. dor de moarte spirituală şi desfiinţare. Cuviosul Isaia Pusnicul. nemărginit al patimii. Petraru. p. . ne consumăm pentru el. în direcţia satisfacerii acestor plăceri trupeşti (cum este cazul sentimentul). 228 229 230 231 Pr. Suta a doua. Gh. fie spre o iubire neraţională. 63. de la care. depărtându-ne de sursele pozitive ale existenţei. Dezorganizarea pe care ele o produc în viaţa noastră sufletească şi duhovnicească. orbindu-le şi robindu-le.

înşelăciune. Literatura ascetică lasă totuşi impresia că “patimile sufletului îşi au rădăcina în oameni. cuvintele uşuratice. lipsă de procupare.54 Patimile. pătimaşă.. lăudat. păreri personale trufaşe. faţă de acesta. c) grija de a mânca hrănuri alese şi special gătite. care constituie aluzii la desfrânare. însă. faţă de păcatele şi patimile noastre. blasfemie. Ascetica ortodoxă vorbeşte despre următoarele opt patimi sau duhuri ale răutăţii. care merg prin lipsa lor de discernere şi echilibru. Mânia (orgi). trufie. dejnădejdea. relaţii contra firii între acelaşi sex. în trup”232. se produc şi lucrează după acelaşi mecanism ca şi păcatele. onania.“diavolul amiezii”. Desfrânarea (porneia) cu o lucrare pătimaşă variată: ca relaţie trupească între sexele opuse în afara căsătoriei religioase. a Sfântului Ioan Casian. asuprirea semenului. furtul. vorbele. corespunzând celor opt păcate capitale233. Evagrie Ponticul. p. Întristarea (lipe). relaţii exagerate fără respectarea perioadelor de post şi fără finalitatea de a naşte copii. delăsare de la îndeplinirea celor folositoare vieţii. în scopul de a impresiona pe cei din jur şi a fi.. Ea are trei forme: a) mâncarea înainte de ora de masă. ţinerea de minte a răului. Există şi o mânie mântuitoare. Lăcomia pântecelui (gastromarghia). Trândăvia (acedia) . însă dezvoltate până la paroxism. interioare sau exterioare. b) lăcomia la orice fel de mâncare. în acest mod. glumele. Mândria (hyperifania) . 6. până la erezie. în timp ce patimile trupului. strigarea la altă persoană sau orice atitudine născută din violenţă. Tratatul practic. faţă de viaţa noastră de păcat. frica. nesupunere. Tristeţea sau angoasa pe care o provoacă lumea. Iubirea de argint sau avariţia (philargyria). 76. “Capete despre deosebirea gândurilor” a lui Evagrie şi “Despre cele opt gânduri ale răutăţii” . izvorul a tot binele şi al iubirii supreme. este datorată nerealizării unui lucru dorit. dispute neîncetate în scopul de a ieşi în evidenţă. invidie. Există o tristeţe datorată păcatelor noastre şi ale semenilor noştri. 5. 7. de care vorbeşte Evagrie. fără deliberare şi cu o violenţă deosebită.. Acestea sunt: 1. 8. 2. fie sufleteşti. fie trupeşti. se manifestă prin uciderea. 4. care se manifestă printr-o grijă exagerată spre hrănirea trupului.supraestimarea noastră şi dispreţuirea semenilor. goana exagerată şi preocuparea pătimaşă de obţinere a unor bucuri materiale peste strictul necesar unei existenţe modeste. s-a impus în spiritualitatea ortodoxă schema celor opt patimi generale. Mânia lumească sau pătimaşă. Pornind de la Deuteronom 7.1 “Onomastica Sacra” a lui Origen. prin care ne îndepărtăm de la faţa lui Dumnezeu. Slava deşartă (kenodoxia) conduita epatantă. 233 232 . care ne ispiteşte sub formă de moleşeală. La rădăcina sau originea lor stau aceleaşi cauze generale. înfurierea. clevetire. 3. lovirea. somnolenţă. triviale şi necumpătate. cu deosebirea că în patimă el se manifestă automat.

82-83. Ibidem. fărădelegea n-o mai socoteşte fărădelege şi la osânda şi la munca veşnică se gândeşte ca la nişte vorbe goale. primul mijloc de slăbire a lucrării lor îl constituie cunoaşterea autentică de sine.. îl mărturiseşte.filavtia . 2) lucrarea de percepţie simţuală exagerată. nesubordonată raţiunii. el râde. a lucrurilor supranaturale. vom experia măreţia şi dragostea divină. Aceştia pot fi înlăturaţi prin gândul neîncetat la moarte şi la cele ce vor urma după ea. care va conduce către adevărata ştiinţă şi cunoştinţă cea duhovnicească.. Capete despre deosebirea gândurilor. pe de o parte. pe de altă parte. 234 235 Evagrie Monahul. să deosebească adevărata valoare a lucrurilor şi să se poarte faţă de ele cu luciditate duhovnicească. De fapt dracul acesta este dintre cei ce atacă rar pe fraţi”234. iar păcatul nu-l mai socoteşte păcat. de-i vorbeşti din Scripturi. De cutremurul purtător de foc. 83. antiraţional şi antisocial. . 3) alergarea exclusivă şi iraţională după plăcere. e drept. Prin acestea. Pe dracul acesta îl aduc gândurile învechite ale slavei deşarte. antiindividual. De-i baţi în piept când se mişcă spre păcat. însă poruncile Lui nu le cinsteşte. fiind dezlegat de împietrirea venită de demon”235. Omul va ajunge astfel. p. “Când năvăleşte acela. anticomunitar. ci sunt preocupaţi mai ales de a da soluţii practice. nepăsarea şi neştiinţa. remedii.. antinatural. ascetica ortodoxă analizează mai ales: 1) mintea slăbită în lucrarea ei autonomă şi proprie. Ele au un caracter profund antidivin.55 Dintre cauzele generale. Evagrie Monahul vorbeşte despre “dracul care face sufletul împătimit nesimţit”. bolile şi suferinţele altora.şi de lucrurile materiale. întrucât sufletul e străpuns puţin câte puţin şi e trezit la milă. antipersonal. e cu totul împietrit şi nu ascultă. care pot provoca şi accentua această iubire de trup.. patimile se dovedesc a fi la marginea conştiinţei şi izvorând din zonele ei abisale şi cele mai întunecate. Sfântul Marcu Ascetul numeşte “uriaşii puternici” prin care se lucrează patima: uitarea. Referindu-se la procesul de împătimire.. mecanismul şi modul de lucrare al păcatului şi al patimilor. Pe Dumnezeu. nu simte. Mijloace şi metode de îmbunătăţire a vieţii duhovniceşti. în vederea mântuirii credincioşilor. p. Dacă toate păcatele încep printr-o iubire exagerată de sine. Îi aminteşti de ocara oamenilor şi nu o ia în seamă. cei mai mulţi Părinţi consideră rădăcini sau căpetenii ale patimilor: lăcomia pântecelui. în lupta împotriva păcatelor şi a patimilor Părinţii duhovniceşti ai Răsăritului nu se mulţumesc numai să constate şi să descrie existenţa. care “pun pe fugă acest drac. şi micimea şi slăbiciunea noastră. Calea de a izgoni acest demon sunt nenorocirile. care ne sensibilizează. prin exerciţiul discernământului duhovnicesc. Prin aceasta. de trup . iese sufletul din starea sa firească şi leapădă cuviinţa şi frica Domnului. Paralel cu aceşti uriaşi ai patimilor.

este lepădarea şi ascultarea adevărată şi după Dumnezeu. potrivit criteriilor duhovniceşti răsăritene prin următoarele trăsături ale sale: 1. până la săvârşirea ei sau până la distrugerea ei integrală. dobândeşte iertarea. p. volumul IX. iar a şasea. iar după eliminarea celei dominante . slava deşartă. dorinţa de înfrânare şi teama judecăţilor dumnezeieşti. de aceea. slava deşartă prin lucrarea ascunsă a poruncilor şi prin rugăciunea necontenită întru zdrobirea inimii. Felurite învăţături lăsate ucenicilor săi când a părăsit mănăstirea Avei Serid şi a întemeiat cu ajutorul lui Dumnezeu mînăstirea sa. îl constituie lupta cu patima dominantă. Am văzut că Părinţii vorbesc şi despre ispite bune. după moartea Avei Ioan. în lucrarea de eliberare de patimi trebuie să facem drumul invers. 3. vorbind despre reţinerea de la patimi. 236 . Aceasta . un prim lucru este discernerea lor şi a cauzelor care le provoacă.56 iubirea de argint şi de slavă deşartă. la fel de apăsătoare şi tot aşa până la dobândirea nepătimirii. mânia. De aceea. curvia. şi în cazul patimilor. însoţirea. Prima este cea de la săvârşirea păcatului. adică ofensiva împotriva patimii care ne înrobeşte cel mai tare şi defensivă faţă de celalalte. iar cel ce le mărturiseşte. prin dorul dumnezeiesc şi prin dorinţa bunurilor viitoare. prin răbdare.declanşarea luptei împotriva alteia. Acestea se risipesc printr-o asceză intensă. prin milostenie şi smerită cugetare. a patra de la îndeletnicirile lumeşti care ne limitează timpul cugetării la Dumnezeu. dacă vrem să avem succes în nevoinţele noastre de a le înlătura. consimţirea şi fapta păcătoasă. prin aceea că nu judecăm şi nu dispreţum pe nimeni. Dacă fazele săvârşirii păcatului şi a împietririi sunt: momeala. Ale celui între sfinţi. vine în mod neaşteptat şi prin surprindere. şi după tăcerea desăvârşită a Avei Varsanufie. în Filocalia. întristarea lumească. părintele nostru Dorotei. proorocul. iar în alt loc vorbeşte despre şase înfrânări. 2) Lepădarea totală a gândurilor pătimaşe din suflet. prin care sufletul poate ajunge să-l cunoască pe Dumnezeu. stăruinţă şi mulţumire către Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre 4 nepătimiri: 1) Oprirea de la săvârşirea păcatului. menţionează între cauze: frica omenească. prin bucuria duhovnicească. ci ne socotim pe noi ca pe cei de pe urmă dintre toţi. a doua de la hrană îmbelşugată. 2. de la pericolul avuţiei. se manifestă cu o deosebită violenţă sufletească.. Ava Dorotei. Principiul de mare discernământ duhovnicesc în această privinţă. trebuie să luptăm împotriva cauzelor care le-au produs. Ca şi în cazul păcatelor. iubirea de argint.spune Sfântul Isaac Sirul. Sfântul Maxim Mărturisitorul. în scopul acceptării ei. după legea contrariilor. ca fariseul.. nu le mai face . a treia de la amestecul sau împreunare. cu scopul de a aşeza în locul unei patimi. 605. prin compătimirea celor săraci. trândăvia. lăcomia pântecelui e stinsă prin înfrânare. a cincea.spune Sfântul Maxim . mândria. până a ajunge la nepătimire. O ispită diavolească se recunoaşte. 3) Totala nemişcare a părţii poftitoare spre patimi. Astfel. virtutea opusă236. prin dragoste faţă de toţi şi prin bunătate. de la împlinirea voii proprii. este de lungă durată.. cu fapta. Cel ce urăşte păcatele sale.

străbătând dincolo de varietatea raţiunilor Providenţei. iar de am biruit patima. Sfântul Nicodim distinge trei momente ale luptei cu patimile: anterior sau dinainte de ispită. trebuie să ne conducem eforturile spre tăierea modurilor de manifestare şi apoi a cauzelor. 182. Tîrgu-Mureş. p. iar pe cele violente să le atacăm frontal. Răspunsuri către Talasie. trebuie să distingem ispitele uşoare de cele grele. la urmă. dar şi a metodelor de eliberare de ea. ne dă următoarele sfaturi privind lupta împotriva patimilor: “intră în inima ta şi cerceteaz-o cu deamănuntul. p. În lupta noastră împotriva patimilor. Idem. Ia seama ce pasiune o atacă mai mult şi ce patimă o terorizează. adică prin care ne vine ispita pietenii neduhovniceşti. Sau. apoi de idee şi de cunoştinţele aduse de ele şi. nu am fi reuşit nimic240. p. lecturi. 184-186. 269-270. ajunge în chip neştiut la însăşi raţiunea Monadei”238.. adică să fim smeriţi şi să recunoaştem că dacă nu ne-ar fi ajutat Dumnezeu. ci să ne căim şi să pornim din nou lupta cu încredere în ajutorul lui Dumnezeu. în Filocalia. şi asupra slăbiciunilor noastre anterioare.. 239 Nicodim Aghioritul. Cuvânt înainte... să le ţinem în defensivă pe cele mai uşoare şi neprimejdioase sau împotriva cărora am mai luptat şi le-am înlăturat şi le cunoaştem bine modul de risipire. apoi de gândurile pătimaşe. volumul 2. 240 Nicolae Mladin.. După efectele ei distingem şi specificul ei. dacă am căzut. Prelegeri de mistică ortodoxă notate de studentul în teologia Nicolae Streza în anul universitar 1947-1948. Iar de se întâmplă a fi ispitit şi de alte patimi. ci ea a pătruns deja. Privegherea din această etapă trebuie să se extindă asupra a două lucruri esenţiale: asupra ocaziilor care pot prilejui păcatul. ci să o evităm.. Capete teologice (gnostice). După ispită. pot fi deosebite două etape esenţiale: 1) Cunoaşterea specificului fiecărei patimi. În această stare trebuie luptat mai întâi pentru reducerea efectelor ei. Dacă nu am reuşit să izolăm şi să distrugem ispita. “să ne păstrăm mintea în iad”. Luptă. pentru că nu ştim dacă putem să-i rezistăm. note biografice şi ediţie întocmite de Preot Iconom Stavrofor Nicolae Streza. smerenia şi rugăciunea. Războiul nevăzut. Sfântul Nicodim Aghioritul. 238 237 . p. încă din această etapă.. În timpul ispitei. cum explică Sfântul Maxim. Vezi ce gânduri. “cel ce se reculege din dezbinarea adusă de călcarea poruncilor se desparte mai întâi de patimi.57 4) Curăţirea totală chiar şi de închipuirea simplă a patimilor237. atunci când o patimă a recidivat. să nu deznădăjduim. nerezistând tentaţiei.. apoi de fire şi de raţiunile firii. 1996. apoi a ceea ce constuie esenţa etapelor anterioare. discuţii ispititoare. luptă totdeauna cu patima cea mai apropiată care te atacă de-a dreptul şi cu putere. 38. Ia aminte întâi împotriva acelor patimi. a modurilor de lucrare ale ei. lupta este cu mult mai grea. referindu-se la războiul nevăzut. După producerea patimii. ce dispoziţii şi ce porniri o stăpânesc. Apoi întoarce-te cu războiul asupra a ceea ce te stăpâneşte mai mult”239. De mare folos ne sunt pocăinţa.. Sfântul Maxim Mărturisitorul. Lupta în etapa anterioară ispitei trebuie dusă mai ales împotriva cauzelor care o produc. din timpul ispitei şi următor ispitei. iar metoda recomandă nu este stârnirea sau declanşarea ei. Editura Veritas.

singura care îi poate aduce fericirea adevărată şi netrecătoare. d) Fărâmarea. în “Ortodoxia”. Învăţături patristice de îmbunătăţire a vieţii morale creştine în Ortodoxie. 4. el descoperă seninul şi frumuseţea vieţii curate. Prin lucrarea sa ascetică. prin cunoaşterea manifestărilor ei şi lupta împotriva lor. de eliberare de sub robia patimilor şi a păcatelor. în universul de taină. calea spiritualizării firii slăbite de păcat şi a înălţării ei autentice. creştinul îşi descoperă sinea sa autentică. Lepădând noroiul duhovnicesc al păcatelor. în vederea înlocuirii lor cu virtuţile contrare. c) Pierderea sau eliberarea de gândurilor instigatoare către patima destrămată. nepătimaşe şi nepăcătoase. p. îşi redobândeşte calitatea de “chip” a lui Dumnezeu şi îşi reface legătura de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii. se descoperă pe sine aşa cum se doreşte el a fi .bun. 241 . şi cum îl doreşte Creatorul său să dăinuie. b) Destrămarea acesteia. 154. XLII (1990). Ioasaf Popa. credinciosul redobândeşte starea de transcendenţă a sufletului său. Asceza creştină este calea îndumnezeirii noastre. partea a II-a. inepuizabil. curăţia pe care păcatul a distrus-o. Această a doua etapă are mai multe faze: a) Dezrădăcinarea patimii dominante.58 2) Lupta efectivă împotriva patimilor. ca îndepărtare şi distrugere totală a ei şi a gândurilor care conduceau spre ea 241. a înduhovnicirii ei. Pe măsura înaintării în această lucrare. nr. premiză a unei vieţi de virtute. al îndumnezeirii creştine.

Aceste încercări. Traducere. o demonstrează experienţa marilor Părinţi duhoniceşti. încercarea de a le evita.59 TEOLOGIA NECAZURILOR SAU A ÎNCERCĂRILOR. trăită existenţial. Necesitatea sau obligativitatea încercărilor O primă idee. p. ascetica ortodoxă face din răbdarea acestora o adevărată virtute (a şasea din lista tradiţională a virtuţilor). Ele sunt necesare atât celor păcătoşi. prin har şi lucrare. împovărându-ne înaintarea. ale căror elemente esenţiale vom încerca să le subliniem în cele ce urmează. căci scopul lor fundamental este dobândirea smereniei sau smeritei cugetări. ne spune Sfântul Isaac Sirul. viaţa duhovnicească este o permanentă tindere înainte. Viaţa duhovnicească. este aceea a necesităţii lor. volumul X. Prof. prin proba încercărilor duhovniceşti. pentru a-i întoarce la 1 Sfântul Isaac Sirul. în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi. a “pătimirilor fără de voie”2. . în legătură cu smerenia şi iubirea. până la ţinta ei supremă . 1981. De aceea. Bucureşti. În justificarea acestei concepţii. Cuvinte despre nevoinţe. EIBMBOR. Înţelegerea adevăratei lor dimensiuni duhovniceşti ne apropie de ţinta vieţii creştine. uniform. introducere şi note de Pr. p. eschivarea sau aparentul lor refuz.unirea cu Dumnezeu-Iubire. se desfăşoară între abisurile păcatului şi piscurile virtuţilor. o permanentă epectază către culmile desăvârşirii. sunt “neapărat folositoare oamenilor”3. ce duce la adevărata iubire de Dumnezeu şi de semeni. către “pătimirea îndumnezeirii”. enunţată deja. le înmulţesc. 116 3 Ibidem. vom vedea că obligatoriu. spiritualitatea filocalică dezvoltă o învăţătură duhovnicească de o deosebită profunzime. lumina şi desăvârşi. din treaptă în treaptă. Această înaintare către desăvârşire nu este doar un urcuş. CALE NEGATIVĂ DE CUNOAŞTERE A IUBIRII DIVINE Pentru spiritualitatea ortodoxă. a “supărărilor fără de voie”1. indiferent de treapta lor duhovnicească. Dumitru Stăniloae. ci poartă permanent în sine caracterul unei lupte încordate pentru dobândirea asemănării cu Dumnezeu. Drumul către virtute trece. inevitabil. 139. a ispitelor şi necazurilor. Dr. 2 Ibidem.

a luptei. se întrezăreşte mila şi răsplata lui Dumnezeu. p. Spiritualitatea ortodoxă. care sunt prilejuri de bucurie duhovnicească. el ne îndeamnă să ne pregătim cu toată puterea pentru cele trupeşti. mai târziu pricinuiesc necazuri şi durere şi invers.”8. Bucureşti. spre cine se înclină şi cui se dăruieşte el: Creatorului sau ispitelor lumii acesteia6.spune Sfântul Isaac . pe măsura răbdării lor. În lucrurile care ne-au produs tristeţe şi necaz. volumul VI. Lucrurile care cândva ne-au adus bucurii. Dumitru Stăniloae. de virtute”4. Sfântul Maxim Mărturisitorul. 261.. ca să se păzească de cele ce-i vatămă. Cele 300 de capete despre făptuire.) Cei ce se nevoiesc sunt încercaţi. 1992. căci fără de acestea nu putem înainta spre desăvârşire. 251-252. 236. p. cel ce le primeşte fiind scutit de necazurile veşnice5.. Părinţii filocalici ne dau detalii importante. Cuviosul Nichita Stithatul consideră încercările mijlocul cel mai eficient de probare a prezenţei sau a lipsei iubirii faţă de Creator.. ne recomandă să ne ferim a le trăi. fuge. În general. ca să sporească în bogăţia lor. Există o alternanţă regulată între bucurii şi necazuri în lumea aceasta.. de fapt. 5 4 . 8 Ibidem. Vorbind despre încercările sau necazurile trupeşti şi despre cele sufleteşti. se apropie de Dumnezeu.este de folos oricărui om (. Însă faţă de cele sufleteşti. Ibidem. “Încercarea . cerând ajutorul şi paza lui Dumnezeu. cei leneşi. ca de altfel întreaga literatură ascetică. 7 Sfântul Isaac Sirul. Puterea sau rezistenţa noastră la încercări este un mod de a proba dragostea noastră faţă de Dumnezeu. p.. Dumnezeu urmăreşte să vadă aplecarea sufletului nostru. Ascetica şi mistica. Preot Profesor Dr. 141142. spre exersare duhovnicească. în baza căreia încercările sunt necesare tuturor. Prin aceasta. a lepădării şi biruirii vrăjmaşului. Acelaşi Sfânt Isaac Sirul spune că “acela care fuge de ispite sau de încercări.. cât şi celor progresaţi duhovniceşte. Cauza lor primă o constituie. pentru Părinţii filocalici. cit. păcatul strămoşesc.60 adevărata viaţă spirituală. nu putem ajunge la odihna dumnezeiască. necazurile intră în mod necesar în iconomia mântuirii. pentru a-i întări şi ajuta să progreseze în asemănarea cu Dumnezeu. ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.. decât cea a încercărilor. Cu privire la cauza acestor necazuri sau încercări fără de voie. căci prin ele. EIBMBOR. dar. Calea apropierii de Dumnezeu nu poate fi alta. despre fire şi despre cunoştinţă.. p. 6 Cuviosul Nichita Stithatul. Răbdarea duhovnicească a încercărilor ne apropie de Dumnezeu. Cauzele încercărilor Există o pedagogie divină. cel încercat se roagă lui Dumnezeu ca un străin. La început. pedeapsă pentru păcat. p. devenindu-i fiu adevărat7. consideră toate aceste pătimiri fără de voie. 234. op. în Filocalia.

el luptă cu toată puterea. 9 Sfântul Maxim Mărturisitorul. 14 Ibidem. p. zidită în om. în plăcere. ci omul. orbind mintea omenească. p. Dumnezeu . ca resort sau cauză iniţială a durerii. Ibidem. Răspunsuri către Talasie. l-a înstrăinat pe om cu totul de cunoştinţa de Dumnezeu şi l-a umplut de cunoştinţa pătimaşă a lucrurilor ce cad sub simţuri.61 omul a ajuns ca. iar trupul propriu legat prin fire de zidirea luată drept Dumnezeu.. mişcându-se împotriva firii spre împlinirea ei prin simţuri. durerea . omul ajunge. De aceea. Astfel. modul de declanşare şi activare a lui. care se orientează spre Dumnezeu.osânda spre destrămarea firii. În acest mod ajungem la una dintre cele mai importante învăţături ale Sfântului Maxim Mărturisitorul. protopărinţii au părăsit frumuseţea dumnezeiască menită să alcătuiască podoaba lor spirituală şi au socotit zidirea văzută drept Dumnezeu. în Filocalia. Prin păcat. 10 . a îndumnezeit creaţia. prin vreun lucru sensibil. Însă. 32-33. 34. Aceasta corespunde. Încercând să-şi provoace o plăcere mai mare. geneza lui. 11 Ibidem. definiţiei sau consistenţei răului. este amestecat chinul durerii. Pentru obţinerea celei dintâi. Plăcerea duce la moartea de bunăvoie a sufletului. nici durerea din simţire. ci a adâncit şi mai mult acest cerc vicios. 348. de fapt. Aceasta. ne spune Sfântul Maxim.. îndumnezeindu-o datorită faptului că e de trebuinţă pentru simţirea trupului. ca să limiteze nebunia minţii13 .. Plăcerea şi durerea provin din călcarea poruncii date de Dumnezeu primilor oameni. care constă în “necunoaşterea cauzei celei bune a lucrurilor”9. ca pe un mijloc de pedepsire. Autorul acestei dureri. 13 Ibidem. prin care să se poată bucura în chip tainic de El. ca şi a plăcerii de care se leagă. 12 Ibidem. p. omul nu a realizat gravitatea ei. crezând că poate să despartă plăcerea de durere şi să se bucure numai de ea. Zidind firea omenească.nu a creat împreună cu ea nici plăcerea. dorind mântuirea noastră. această plăcere este “o formă a senzaţiei modelate în organul simţului. 110. l-au iubit cu toată plăcerea. a înfipt . de cea de-a doua fuge cu toată sârguinţa. ci a dat minţii o anumită capacitate de plăcere. durerea . plăcerea naturală s-a alterat. Dumnezeu. {i aşa.la nimicirea formei trupului11 . chiar dacă pare ascuns celor ce o gustă. să-şi intensifice durerea. ca dorinţă naturală a ei. p. Nici în urma căderii. în loc să acorde cinstea cuvenită Creatorului său Ziditorului său. prin grija exclusivă de trup. dar deschizând larg simţirea. au slujit cu toată sârguinţa zidirii în loc de Ziditor10. de fapt. cea privind cercul vicios. sau un mod al lucrării simţurilor determinat de o poftă neraţională”12. durerea şi moartea.provindenţial în această plăcere. nu este Dumnezeu.aflăm de la acelaşi Sfânt Părinte . prin faptul că domină patima plăcerii15. volumul 3. 32. p. 336-337. Plăcerea lucrează coruperea voinţei. Spre deosebire de plăcerea naturală. El a ajuns să aibă “toată pornirea spre plăcere şi toată fuga dinspre durere”14.spune Sfântul Maxim . p. 15 Ibidem.

Pe cale negativă sau prin Judecată. 140. Dumnezeu îl cheamă pe om la desăvârşire. Prin Întrupare şi Jertfă. . EIBMBOR. omul Îl cunoaşte pe Dumnezeu prin privarea pedagogică. Editura Omniscop. calea negativă o străbate fără să vrea. după cum vom vedea. p. necazurile. Dumnezeu ne conduce pe două căi: prin Providenţă sau pe cale pozitivă şi prin Judecată sau pe cale negativă. în care omul se angajează benevol. a rânduit un “plan prea bun şi negrăit în legătură cu ea”17. Mântuitorul a venit în maximă apropiere de omul pe care a vrut să-l conducă spre culmile sfinţeniei. 1. Durerea fără de voie şi moartea de pe urma ei sunt pedeapsă pentru plăcerea de bunăvoie16. Prin Întruparea Sa şi viaţa Sa de iubire şi jertfă. vol. durerea. 20 Idem. Craiova. Teologia Dogmatică Ortodoxă pentru Institutele teologice. la sfinţenie. Creatorul şi Proniatorul nostru. 19 Vezi şi Dumitru Stăniloae. Mântuitorul a dat un temei ontologic încercărilor noastre. Calea ruperii acestui cerc vicios al plăcerii de bunăvoie şi al durerii fără de voie l-a constituit înomenirea Fiului lui Dumnezeu. din pedagogie divină şi din necesitate duhovnicească. Spre acestea. înţelegându-se prin aceasta suferinţa care însoţeşte orice necaz sau încercare. din proprie iniţiativă. 349. dar fericită. p. suferinţele personale sau ale celor apropiaţi. 1978.spune Sfântul Maxim . Dumnezeu. 18 Ibidem. Bucureşti. ediiţia a II-a. dintr-un dor de desăvârşire. este o cale mai dramatică de cunoaştere a lui Dumnezeu. spune Sfântul Maxim. prin săvârşirea binelui şi sesizarea raţionalitaţii creaţiei. apăsătoare. Această cunoaştere este palpitantă. din iubire nemărginită faţă de creaţia sa. Jertfa Sa pentru noi şi pentru a noastră mântuire trebuie să ne devină un permanent îndemn de a ne lua fiecare crucea şi de a ne o purta pe calea cea strâmtă. Pe calea pozitivă. Chiar şi după cădere. Însă. p. iar moartea . dureroasă. bolile. au fost aşezate providenţial de Dumnezeu. deci la plăcerea în suflet sau la bucuria duhovnicească se ajunge 16 17 Ibidem. prin darurile cu care îi binecuvintează viaţa duhovnicească. să fie cutremurat în temeliile fiinţei sale. prin insuccesele. şi moartea. în firea omului. pentru a-şi reveni din această stare vicioasă. Omul. 348 Ibidem. p. spre deosebire de calea pozitivă sau prin Providenţă de cunoaştere a lui Dumnezeu.este un “antidot”.“o consecinţă cuvenită”. Cele două căi. ori încercările sunt astfel de zguduiri ale fiinţei noastre19. restaurarea ontologică şi îndumnezeirea omului prin har. La cunoaşterea lui Dumnezeu prin darurile Sale. care trezesc în fiinţa noastră responsabilitatea şi încălzesc rugăciunea către Dumnezeu20. 1993.62 Aşadar. ceea ce subliniază permanent scrierile duhovniceşti ortodoxe este faptul că. se îmbină. involuntar. iconomică de aceste daruri. trebuia să fie zguduit stihial. Durerea conformă cu raţiunea . Mântuitorul a primit de bunăvoie pedeapsa pentru plăcerea voluntară a firii şi durerea ce o însoţeşte18. Pilda Sa ne este exemplu deplin de răbdare şi smerenie. ca o piedică în calea păcatului şi a răului. Prin Întruparea Sa. Iisus Hristos sau restaurarea omului. pentru a se îndrepta. a vieţuirii virtuoase. 84.

şi după tăcerea desăvârşită a Avei Varsanufie. Pronia şi Judecata sunt prezente şi oarecum devin constante ale vieţii noastre duhovniceşti. o face pentru că vrea şi aşteaptă să ne întoarcem la viaţa duhovnicească cea fericită. potrivit căreia cei ce s-au arătat nerecunoscători pentru bunurile primite. op. ele urmăresc restaurarea firii umane. invitându-ne să ne unim cu El şi cu alţii în iubire. Ale celui între sfinţi. de cele mai multe ori trupească... ca stare paranaturală. proorocul. în care Dumnezeu ne cheamă la dialog şi ne îndeamnă la iubire. împletindu-se. amândouă sunt situaţii existenţiale. după moartea Avei Ioan. Însă. în judecata lui Dumnezeu se întrezăreşte speranţa în dragostea şi bunătatea Sa nemărginită. Însă. Despre cei ce cred că se îndreaptă din fapte. ne cheamă spre cele bune. ca nu cumva.. Sfântul Marcu Ascetul spune că “necazurile care vin asupra oamenilor sunt roadele păcatelor proprii”25. 22 21 . Felurite învăţături lăsate ucenicilor săi când a părăsit mânăstirea Avei Serid şi a întemeiat cu ajutorul lui Dumnezeu mânăstirea sa. Prin cea dintâi. după cum şi în durerea. 144.. Dumnezeu ne dă bunurile netrecătoare. atât prin îndemnuri pozitive. se ascunde nădejdea şi speranţa în bucuria ce va urma plăcerii. în Filocalia. De aceea. încercările sau necazurile fără de voie sunt cauzate de abaterea noastră de la calea cea dreaptă a vieţii virtuoase. între Pronie şi Judecată.. Ele se produc atunci când omul face lucruri potrivnice firii lui24. p. în ambele. Sfântul Maxim spune că omul trebuie “să Ibidem.. din partea noastră răspunsul la această iubire. părintele nostru Dorotei. Tot aşa. a suferinţei şi durerii duhovniceşti o constituie păcatul. {i s-a rânduit aşa. paranormală a vieţii duhovniceşti. 311. Cauza generală a încercărilor. trebuind să facă experienţa celor contrare ca să cunoască purtarea dumnezeiască care le-a dăruit bunurile. căci am văzut că Sfântul Maxim spune clar că nu se poate despărţi plăcerea de durere. În primul caz. 23 Sfântul Maxim Mărturisitorul.. 25 Sfântul Marcu Ascetul. să ne rostogolim în dispoziţia opusă a mândriei. Sfântul Maxim exprimă pe larg această alternanţă între bucurii şi necazuri. pe care o aduce virtutea. p. ne îngrozeşte cu cele contrare. nu ca daruri dobândite prin har“23. Precum Pronia este o activitate permanentă a lui Dumnezeu. În al doilea caz. El ne conduce. în Filocalia. Spiritualitatea ortodoxă. La rândul lui. prin săvârşirea în viitor a ceea ce nu am făcut în trecut21. prin cealaltă. cu atât mai mult duhovnicească. arătându-ne frumuseţea lor. 134. 24 Ava Dorotei. p. 607. îngăduindu-ni-se de Providenţă să ne păstrăm neclintită părerea de noi înşine pentru faptele cele bune. socotind virtutea şi cunoştinţa ca izbânzi fireşti ale noastre.63 prin îndelungi osteneli şi încercări. Prin urmare. p. Dacă Dumnezeu ne face să trecem prin aceste încercări. volumul IX. ne mustră pentru că nu am făcut aceasta mai înainte şi de bunăvoie şi ne cheamă la pocăinţă.. tot aşa şi Judecata Sa se exercită permanent.. spunând că “există o regulă şi o lege a Providenţei aşezată în făpturi. volumul 1.. 228-229. Nimeni nu poate să aibă parte numai de plăcere. aşteptând. precum un tată bun îşi educă şi îndrumă copilul pe calea cea dreaptă. cit. Idem. p. cât şi prin privare de daruri şi chiar prin pedepse 22. sunt povăţuiţi spre recunoştinţă prin cele potrivnice.

Lucrarea virtuţii este grea şi însoţită de necazuri. de aceea drumul virtuţii este considerat “drumul răstignirii”31. A treia. ca după ce am fost ispitiţi de păcat. sau pentru nădejdea răsplătirii. spune Sfântul Isaac Sirul. Sfântul Maxim lărgeşte şi mai mult numărul cauzelor pentru care omul este încercat. A patra. p. pentru ca fiind încercaţi. să nu ne îngâmfăm. care distinge clar virtutea de păcat. Cea dintâi. 119. 28 Ibidem. pentru ca înaintând în practicarea virtuţii. . pentru a le părăsi şi a se întoarce pe calea virtuţii. încercările sunt urmări ale râvnei şi stăruinţei pe calea desăvârşirii. p. p. spunând că “omul rabdă pătimiri pentru una din acestea: sau pentru dragostea lui Dumnezeu. ne spune Sfântul Isaac. pentru care Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi sau pentru care părăseşte pe cel păcătos. nici puterea Celui ce ne-a ajutat27. ci să ne smerim. Cuvânt ascetic. până la redobândirea conştiinţei prezenţei şi lucrării harului sfinţitor în el. sau de nevoie”28.. pentru ca dobândind virtutea prin luptă şi durere. să “o avem sigură şi nestrămutată”. ale cărui căi sunt aspre şi valuri înfricoşătoare. 104. ele sunt absolut necesare şi prezente în viaţa aceasta. p. ci şi cei înaintaţi în viaţa duhovnicească. Oricât ar încerca cineva să evite şi să se ferească de aceste încercări. până când omul îşi va da seama de slăbiciunea şi neputinţa sa şi va căuta să-L dobândească pe Dumnezeu. sau pentru slava deşartă.. “reaua pătimire” şi suferinţele duhovniceşti devin o cale a crucii. cu smerenie 29. La aceştia. 31 Ibidem. Însă nu doar cei căzuţi în păcat sunt încercaţi. 93-94. Acestea sunt. sau de frica oamenilor.. a muceniciei. A cincea. considerată mai presus de toate. A doua. 101. atunci când vede că în el a început să răsară mândria sau slava deşartă. încercările generale prin care trece omul căzut din starea harică dobândită în Taina Sfântului Botez. op. să nu uităm slăbiciunea noastră. sau pentru câştig. Pentru aceştia. 311. Sfântul Maxim dezvoltă această idee. Cuviosul Nichita Stithatul adaugă: slava deşartă.64 bea paharul judecăţii dumnezeieşti”26 cu un întreit scop: stingerea păcatelor trecute. 30 Ibidem. în Filocalia. Ibidem. eliberându-ne de păcat şi de patimă şi înaintând în viaţa de virtute. Pentru cei înaintaţi spiritual. p. volumul 2. până la restaurarea ontologică a firii sale. cit. este ca. îndreptarea neatenţiei prezente şi ocolirea păcatelor viitoare. La acestea cauze.. 29 Sfântul Isaac Sirul. necazurile sunt mai aspre şi mai tari şi izvorăsc din toate părţile30. aşadar. a apostolatului. Harul îngăduie ca încercările şi necazurile să se întărească asupra omului. săl urâm cu “ură desăvârşită”. arătând că Dumnezeu îngăduie să fim încercaţi pentru cinci pricini sau din cinci cauze. Cei păcătoşi sunt încercaţi datorită păcatelor lor. Ele constituie o încercare de fiecare zi şi 26 27 Sfântul Maxim Mărturisitorul. să dobândim discernământul spiritual. sau pentru plăcere. sau de frica muncilor. osândirea aproapelui şi fălirea cu virtuţile. am luptat cu el şi l-am biruit. sau pentru fire.

mustrare spre îndreptare. 224. în viziunea acestor Părinţi duhovniceşti au mai multe dimensiuni şi urmăresc mai multe scopuri. Necazurile. le valorifică spiritual şi le depăşeşte: prin pocăinţă şi spre mântuire sau prin desnădejde şi spre osânda sa. iar aceasta naşte smerenia. p. Înţelese duhovniceşte. 202. semeni şi diavoli..Dumnezeu.. însă. Celor dintâi. prin necazuri. De aceste încercări nu se poate eschiva nimeni. op. Viaţa. modul în care cel încercat le înţelege. atât a celui drept. îngustarea şi lărgimea”32. 34 Sfântul Isaac Sirul. care ia forme variate. ele îndeamnă la o tot mai accentuată pocăinţă. Încercările au la bază “o judecată dreaptă a lui Dumnezeu”33. Scopul încercărilor Cele mai frumoase sentinţe sau exprimări despre rolul duhovnicesc al încercărilor şi suferinţelor din această viaţă ni le-au lăsat Sfântul Marcu Ascetul. Lupta cu ispitele de voie şi fără de voie face parte din iconomia divină. Sfântul Maxim Mărturisitorul. cele rele . Dacă sunt înţelese în adevărata lor raţiune. în planul iconomiei divine. care aduce harul Sfântului Duh34. Celui dintâi. Mai întâi. atunci ele sunt prilej de îndoită suferinţă şi de osândă. Scopul lor general este dobândirea vieţii virtuoase întru smerită cugetare. p. În ele sunt amestecate “mângâierea şi strâmtorările. Aceste încercări au un caracter dramatic şi paradoxal şi de aceea fiecare şi le face sprijin sau piedică în calea apropierii sale de Dumnezeu. Acuzate. este presărată cu necazuri. Sfântul Ioan Scărarul şi mai ales Sfântul Isaac Sirul. Contează. Dacă sunt acceptate cu revoltă sau chiar cu învinovăţirea altora . Sfântul Isaac spune că virtutea est maica întristării. lumina şi întunericul. Răspunsuri către Talasie. Sfântul Maxim Mărturisitorul. Evenimentele vieţii au un profund caracter şi rost pedagogic: cele bune sunt mărturie. Pe de altă parte. prin care se restabileşte transparenţa firii noastre în plan duhovnicesc. ele sunt semn al urcuşului duhovnicesc al credinciosului.65 de fiecare ceas a iubirii noastre faţă de Dumnezeu. celui din urmă stricătoare şi pierzătoare. încercările pot fi evitate prin ura păcatului. cu privire la fiecare persoană umană. 111. Fiind o consecinţă a păcatelor noastre sau ale altora. care vorbeşte despre o adevărată teologie a necazurilor sau a încercărilor. ele ne devin cale spre o şi mai accentuată cădere spirituală.. . Dumnezeu ne îndepărtează de păcate şi de patimi. ele sunt spre creşterea şi înaintarea noastră spre unire în lumină cu Dumnezeu. p. spune Cuviosul Nichita 32 33 Ibidem. uneori dramatice.. cit. Ele sunt un mijloc de verificare a ataşamentului ostenitorului faţă de Dumnezeu sau faţă de lume şi ispitele ei. Întreaga viaţă duhovnicească este o luptă pentru dobândirea asemănării cu Dumnezeu. duhovniceşte. cât şi a celui păcătos. ele îi sunt mântuitoare.

pricinuitoare de durere. ca să poată purta greutatea lor. în acelaşi timp. Necazurile ce vin asupra noastră au scopul de a ne proba.. iar Sfântul Isaac Sirul spune acelaşi lucru. Deci ele sunt în limitele firii. nici ostenelii pentru ea. sensul şi raţiunea lor supremă35. cit. Cuviosul Nichita Stithatul ne arată că ostenelile sunt la început sau începătorilor. cit. descoperă în răbdarea lor o anumită plăcere şi o linişte neînţeleasă. p. 39 Ava Dorotei. cit. ele îi umplu de o bucurie şi o veselie 35 36 Cuviosul Nichita Stithatul. La fel. Limitele încercărilor O învăţătură constantă a Părinţilor filocalici este că încercările vin asupra noastră. op.. p. Ava Dorotei ne spune că Dumnezeu nu îngăduie să vină asupra noastră vreun lucru peste puterea noastră39. 261. sufletul se curăţă de “murdăria plăcerii şi smulge cu totul afecţiunea faţă de lucrurile materiale. cit. după răbdarea de care dăm dovadă. Scopul lor este. însă pe măsura acestora este şi mângâierea din partea lui Dumnezeu. îndreptându-se spre Dumnezeu. ele dau firii umane tărie.66 Stithatul. dacă încercările sau necazurile nu îl conduc pe pătimitor la smerenia adevărată. Virtuţile au împletite cu ele întristările. de a ne încerca tăria credinţei şi puterii noastre duhovniceşti. p. ni se uşurează greutatea acestora şi ni se dă mângâiere. Iar după mângâiere. ci smereniei ce se naşte din ele. Dumnezeu îi biciuieşte cu ispite şi necazuri şi mai mari. în timp ce pe cei robiţi lumii şi amăgirilor ei.. p. p. suportabile. Sfântul Maxim Mărturisitorul. Ele au scopul de a dobândi conştiinţa neputinţei noastre şi conştiinţa puterii dumnezeieşti. deci. 37 Ibidem. Cei de pe treapta de mijloc. a puterii noastre de a le suporta şi proporţional cu păcatele sau virtuţile personale. 202. Prin osteneli şi necazuri. în deşert se fac cele dintâi”38. dar. ostenelile. duhovnicească a harului Duhului Sfânt37.. op. înţelepciune şi nădejde. 247-248 . necazurile. op. în exprimare pozitivă: Dumnezeu îngăduie să se trimită omului încercări pe măsura lui.. p. se măreşte şi dragostea noastră către Dumnezeu40. 111. Iar pe cei în care s-a sălăşluit prin lucrarea deplină a virtuţilor Duhul Sfânt. 229 38 Sfântul Isaac Sirul. Răspunsuri către Talasie.. descoperindu-i paguba ce o are din iubirea faţă de ele”36.. deprinşi cu nevoinţa. răbdare. adică celor ce sporesc în dragostea faţă de Dumnezeu. în limitele rezistenţei nostre duhovniceşti. să câştige neplăcerea faţă de lucrurile văzute şi nestatornice. 40 Sfântul Isaac Sirul. op. 611. până când vor ajunge şi ei. Sfântul Isaac spune că răsplata nu se dă virtuţii. profund duhovnicesc: evitarea mândriei şi dobândirea smeritei cugetări. prin lacrimi. spune Sfântul Maxim. de a dobândi simţirea curată. El le dăruieşte har îndoit. Dacă aceasta lipseşte.

de poate spune după dumnezeiescul apostol: «Când sunt slab. Cei învârtoşati trec prin “probe înfricoşătoare”. o tulbură cu norul descurajării şi usucă lacrimile umilinţei cu seceta durerilor”42. iniţiale. până se întorc la pocăinţă. 41 42 Cuviosul Nichita Stithatul. Această îndoită întristare este urmare a celor două feluri de ispite. mai robiţi patimilor trupeşti şi sufleteşti şi cei mai înaintaţi în lucrarea virtuţilor. referindu-se la bolile trupeşti şi la semnificaţia lor duhovnicească. Ea subţiază prin lacrimi iarna patimilor şi norii păcatului. XII. sau cu cele de durere. în vreme ce-i întăresc şi îi împuternicesc curajul.67 negrăită. 220.. Cea de-a doua. lucrând răbdarea ostenelilor şi ispitelor şi ducând sufletul către pocăinţă. atunci sunt tare» (2 Cor.. pe atât de vătămătoare sunt ele celor ce-au sporit în ostenelile virtuţilor şi s-au ridicat deasupra simţurilor şi au ajuns la vederi cereşti. Ibidem. există o simetrie între acestea. ca să-l ajute în vestejirea şi slăbirea aprinderii aflătoare în el. de transparenţă faţă de lucrarea şi conlucrarea cu el. mai degrabă. după plăcerile şi ispitele lumii. op. deschizându-li-se un izvor de lacrimi. Gradul de încercare este proporţional cu patimile noastre sau cu treapta desăvârşirii nostre duhovniceşti. Ele fac trupul neputincios. cealaltă a celor fără de voie sau a încercărilor. p. Sfântul Maxim Mărturisitorul mai vorbeşte despre o întristare interioară şi o întristare exterioară sau despre una ascunsă în suflet şi alta arătată prin simţire. Cea dintâi este urmarea bucuriei din suflet. . Căci îi întrerup de la îndeletnicirea cu cele dumnezeieşti. Cea dintâi. iar cea de-a doua este urmarea plăcerii trăită cu simţurile. pe care omul nu şi le mai poate procura. a necazurilor ce vin asupra noastră din iconomie43. mântuitoare. 43 Sfântul Maxim Mărturisitorul.10). Cea din suflet sau din minte se produce din lipsa bunurilor sufletului. întristarea după Dumnezeu. le îngroaşă prin dureri şi greutăţi partea înţelegătoare a sufletului. iar cugetul pământesc al sufletului îl subţiază. Întristările pe care Dumnezeu le îngăduie asupra noastră au mai multe nuanţe sau etape. p. ne spune că: “Bolile sunt folositoare celor începători în viaţa virtuoasă. Părinţii duhovniceşti vorbesc despre întristare. la restabilirea stării noastre harice naturale. întristarea lumii sau. este folositoare. cit. Întristarea simţirii se naşte din lipsa plăcerilor trupeşti.. În general. Întristarea pe care sufletul o simte în încercări este de două feluri: în legătură cu afectele de plăcere. Cei înaintaţi sunt şi mai greu încercaţi. Tot Cuviosul Nichita. este o patimă aducătoare de stricăciune în suflet şi în trup şi izvorăşte din neliniştea faţă de cele vremelnice. Cea din simţuri este urmare a patimilor de bună voie ale simţurilor. linişteşte marea cugetării şi duce. în final.. p. Dar pe cât sunt de folositoare bolile acestora. pentru a se arăta tăria lor în virtute. 248-249. trecătoare. Răspunsuri către Talasie. 308. mânie. Cel mai greu încercaţi sunt cei mai împătimiţi. ca un efect al pocăinţei41. despre care am văzut că vorbeşte Sfântul Maxim. retragere şi părăsire din partea lui Dumnezeu.

întristarea cea după Dumnezeu. în Filocalia.. Rodul ei este virtutea cea mai înaltă .. Prof. Arma ei de luptă este blândeţea. rodul ei este iubirea.68 Spre deosebire de întristarea din simţuri. prin încercările mai mari. Tot Sfântul Maxim împarte întristarea în supărare. 153-154.. 24. Răspunsuri către Talasie. aşteptând ca. sufletul să se întoarcă. p. pe care o provoacă patima. sub forma îngăduinţei ce o acordă Dumnezeu duhurilor rele să războiască sufletul şi mintea ostenitorului. Sfântul Casian spune că “face pe om osârduitor şi ascultător spre toată lucrarea cea bună. cunoaştem roadele duhului celui rău. prietenos. pacea. mânia.. grija exclusivă de cele vremelnice şi reaua lor întrebuinţare fac ca patimile să întunece şi să acopere harul. Tot în legătură cu încercările sau necazurile fără de voie. Ea rămâne în veacul veacului şi se manifestă prin grija faţă de curăţia şi neprihănirea conştiinţei.. Aceasta este şi ea de două feluri: una curată.volumul 1. introducere şi note de Pr. lenea la rugăciune. Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşti. îndelunga răbdare. să cunoască cine este dătătorul lor sau ca să se vadă dezbrăcată de bunurile străine. Dumitru Stăniloae. Despre cele opt gânduri ale răutăţii. p. Partea a doua. el este părăsit de harul Duhului Sfânt şi de Dumnezeu Însuşi. se retrage..smerita cugetare. este a celor păcătoşi. dragostea. necurată. însă. Dintre roadele acesteia. Lucrarea patimilor. Harul Duhului Sfânt.”44. volumul VIII. 234. p. Traducere din greceşte. spun Sfinţii Calist şi Ignatie. Această întristare produce în sufletul credinciosului teama sau temerea. 44 45 Sfântul Ioan Casian. A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xanthopol: Metodă şi regulă foarte amănunţită pentru cei ce-şi aleg să vieţuiască în linişte şi singurătate. arătând că “întristarea cea de laudă” sau “întristarea mântuitoare”. care aşteaptă de la Dumnezeu pedepse pentru greşeli. p. Aceasta este totdeauna o “mânie mântuitoare”. după ce s-a lăudat cu virtuţile. împotrivirea în cuvânt. “cu totul desăvârşit”48. 46 Idem. 62. prin pocăinţă. Această întristare este hrănită de cugetarea la judecată şi este susţinută de nădejdea învierii. ce vor urma. EIBMBOR. Scrieri. . Ea face să se arate în om roadele Sfântului Duh. bunătatea. pizmă şi milă. 1990. ca una ce e cu adevărat după Dumnezeu.. credinţa şi înfrânarea. spre virtute. Aceasta din urmă se stinge şi trece prin pocăinţă46. lipsa de răbdare. 48 Calist şi Ignatie Xanthopol. este primit prin Taina Sfântului Botez. 47 Ibidem.. pe care a socotit că le are de la sine. cea după Dumnezeu este “stăpână neîndurerată a patimilor” şi “maica cuvioasă şi slăvită a virtuţilor”45. care sunt: bucuria... fără să le fi primit”47 . Bucureşti. Cea de-a doua. blând. smerit. ura. primit la Botez. teama de Dumnezeu. necaz. p. ce însoţeşte încercările şi pătimirile cele fără de voie e împreunată cu bucuria duhovnicească. Scopul acestei mânii mântuitoare este ca mintea “pătimind cele de necinste. Dacă nici acum credinciosul nu înţelege rostul încercărilor şi stăruie mai departe în păcat sau patimă. gata să sufere răul şi să rabde toată buna osteneală şi zdrobirea. în Filocalia. iar sfârşitul spre care conduce ea este Împărăţia cerurilor şi bucuria în bunătăţile viitoare. adică trândăvia. 41.. Acest har. De la întristarea cea potrivinică. a celor drepţi. scrierile ascetice vorbesc despre mânia lui Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul.

.. părăsirea în sens de lepădare lipseşte cu totul sufletul de ajutorul lui Dumnezeu şi îl predă “legat dracilor”50. op. în Filocalia. ca smerindu-se în cugetare. Suta a doua. de fumul mândriei şi al mâniei. spre pocăinţă 51. de necredinţă. vederea şi lumina. ca la Iov şi Iosif. nu lipseşte sufletul de lumina dumnezeiască. spre povăţuire duhovnicească. 461. puterea fierbinte pururea mişcătoare a rugăciunii. p. Duhul Sfânt se face “suflet sufletului”. trebuie să-i aducem mărturisirea pentru păcatele săvârşite şi lacrimi de pocăinţă52. să păstreze covârşirea harului. iar roadele împărtăşirii şi revărsării lui sunt: dorirea Lui întru smerenia sărăciei. În cazul celei de-a doua. iar alta de lepădare. Capete care au lipsit.. prin care omul se face sălaş al patimilor. pururea curgătoare. Cea în sens de îngăduinţă sau povăţuire.69 Sfântul Grigorie Sinaitul vorbeşte depre două trepte ale acestei lepădări harice: una în sensul de lepădare propriu-zisă. “acum şi în veacul viitor”. îndelunga răbdare în cele ce suntem datori să le răbdăm. spre întărire în credinţă. Părinţii duhovniceşti subliniază faptul că şi atunci când suntem încercaţi fără de voie. ca la Apostolul. spre pedeapsă. 461 . însă. Această părăsire îmbracă şi ea două forme: una în sens de povăţuire. ci harul îşi ascunde prezenţa sa. Capete despre dragoste. Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că sunt patru feluri generale ale părăsirii din partea lui Dumnezeu: din iconomie. 280-281. însoţite de dorinţa de tăcere. Când suntem cuprinşi de părăsirea cea povăţuitoare sau mântuitoare. bunătatea. prin ţinerea de minte a celor veşnice”49. Părăsirea din partea lui Dumnezeu se întâmplă atunci când omul face lucruri potrivnice stării lui naturale. lacrima fără durere. harice. trebuie să-I aducem lui Dumnezeu mulţumire însoţită de rugăciuni de iertare. spre dovedire.. cu scopul ca sufletul lipsit de harurile sale duhovniceşti şi ispitit de diavoli. cit. volumul 1. 142. în aceste necazuri sau pătimiri se ascunde harul Sfântului Duh şi mila lui Dumnezeu. 51 Sfântul Maxim Mărturisitorul. unirea minţii. aflăm de la Sfântul Marcu Ascetul. Spre deosebire de cea dintâi... Ele exprimă paradoxul iubirii lui Dumnezeu: în toate durerile fără de voie 49 50 Calist Patriarhul. volumul 2. Notele specifice părăsirii povăţuitoare sunt: ea aduce sufletului întristare multă. ca prin păruta părăsire cei încercaţi să se mântuiască. p. Depărtarea harului este echivalată de Calist Patriarhul cu pierderea chipului dumnezeiesc al vieţii şi introducerea celui al fiarei sau dobitocului. 52 Sfântul Marcu Ascetul.. iubirea întreagă şi nemincinoasă faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Cuvânt ascetic în 100 de capete. să caute cu frică şi mai multă ajutorul lui Dumnezeu. negrija de cele trecătoare. în Filocalia. curat.. o anumită smerenie şi deznădejde măsurată. blândeţea faţă de toţi. în Filocalia. ca o îngăduinţă. Celor ce vieţuiesc.. p. p. Părăsirea în sens de lepădare lasă sufletul să se umple de deznădejde. volumul VIII. bucuria din inimă şi veselia de Dumnezeu. Ea produce în inimă frica de Dumnezeu şi lacrimi de mărturisire. Această învârtoşare a sufletului şi insensibilitatea la lucrarea sfinţitoare a harului duce la lipsirea desăvârşită de el. datorită lucrării stăruinţei în săvârşirea patimilor. Diadoh al Foticeii..

care atrage la pocăinţă pe cel ce le rabdă şi îl păzeşte de muncile veşnice53.. căci harul nu forţează niciodată. Întristările ne sensibilizează la lucrarea harului. descurajări şi deznădăjduiri. atunci Dumnezeu ne va încerca prin necazuri scurte şi mai mici. Dumitru Stăniloae. p.. care se înfing ca nişte cuie în fiinţa noastră. 55 Sfântul Isaac Sirul. iar în cursul acestei rugăciuni. p. Tot aşa. din perspectiva îndreptării copilului său şi a înaintării lui pe calea cea bună. ne învârtoşăm în necazurile noastre şi învinovăţim pe Dumnezeu pentru ele. ca de la Dumnezeu şi spre folosul său duhovnicesc. pentru dobândirea libertăţii noastre.70 se ascunde mila lui Dumnezeu. el nu se arată niciodată în cineva înainte de a gusta încercările55. atunci toate acestea ne pricinuiesc “o mâhnire neîncetată şi necazurile noastre se fac cumplite”58. Dacă ne vom aminti necontenit . Sfântul Isaac ne spune că dacă le primim cu răbdare. vol. spune Sfântul Isaac. 329. însă în simţire. 359. 141. să facem ceea ce a făcut David: “să ne vărsăm inima noastră înaintea lui Dumnezeu şi rugăciunea şi necazul nostru să le vestim Domnului. 59 Pr. Isihie Sinaitul ne învaţă ca atunci când am fost cuprinşi de necazuri. cu smerenie şi nădejde. în loc de a ne recunoaşte păcatele pentru care suntem pedepsiţi. după moarte ne vom bucura de cea mai mare plăcere şi de fericirea veşnică. Rădarea necazurilor şi nădejdea.. şi Sfântul Maxim consideră că toate felurile de părăsire sunt mântuitoare şi pline de iubirea de oameni a lui Dumnezeu54. 57 Ibidem 58 Ibidem. considerându-ne pe noi înşine nevinovaţi. este nevoit să recurgă la o pedeapsă. Tot el ne spune că acelora încercaţi. Împrejurările dificile din viaţa noastră. ca nu cumva să plece de aici împovăraţi de aceste necazuri 56. asemenea unui tată bun ce îşi iubeşte copilul şi..spune Sfântul Antonie . op. Dacă. Este o prezenţă iubitoare. ci. p. vine în minte înainte de încercări şi ne ajută. 142. p. Sfântul Maxim Mărturisitorul. Teologia Dogmatică Ortodoxă.. Acesta. dacă ne aducem aminte de nedreptăţile săvârşite şi le mărturisim cu pocăinţă lui Dumnezeu. însă. Simţirea încercărilor vine înaintea simţirii harului. 1. cu smerenie şi cu nădejde. De aceea.” {i El. pe oameni sau pe draci. Dr. după acestea. Prof. p. . care ne 53 54 Ibidem. Încercările sunt considerate “toiagul Judecătorului”57 şi de aceea omul trebuie să le primească pe acestea.că în viaţă trebuie să răbdăm mici şi scurte necazuri.. 243 56 Ibidem. prezenţa lui Dumnezeu ni se face şi mai evidentă59. ne îndeamnă la rugăciune mai simţită. Capete despre dragoste. cit. nu dovedim smerenie şi pocăinţă.. Dumnezeu le dă răsplata sau darul simţirii păcatelor proprii. cu durere în suflet.

în Filocalia. De teologia încercărilor sunt legate răbdarea şi nădejdea. de fapt. însă. 247-248 63 Cuviosul Nichita Stithatul. ca virtuţi duhovniceşti. pune în seama lui Dumnezeu tot gândul. p. să le privim ca pe lucrări de întărire a noastră. Sau. 231. ni se recomandă. dublate. cit. prin rugăciune. în răbdarea încercărilor şi înţelegerea lor duhovnicească: “Iar despre celelalte gânduri. se chinuie pe sine însuşi şi se vatămă. Dumnezeu. p. Potrivit Sfântului Isaac Sirul. volumul 4. Orice încercare.” {i te vei odihni. de fiece clipă şi de o meditare neîncetată la judecată. profund duhovnicesc. Sfinţii Varsanufie şi Ioan ne dau următorul sfat. ci răbdarea lor întru smerită cugetare. 62 Sfântul Isaac Sirul. de o cugetare continuă.. op. ce vine asupra noastră trebuie să fie un prilej de adâncă meditaţie la regresul nostru duhovnicesc. pe care îl poate aduce. . în Filocalia. ce constă în “osteneli de bunăvoie şi din încercări fără de 60 61 Isihie Sinaitul. Talasie Libianul defineşte răbdarea ca fiind “iubirea de osteneli a sufletului”. uşurând necazul nostru şi înălţându-ne din întristare”60 . întoarcerea noastră imediat spre Dumnezeu şi cererea ajutorului Său.. {i pe încetul îţi va veni puterea să rabzi. şi nici nu afli har (ascultare) în cuvântul tău. în necazuri. cum rezumă Cuviosul Nichita Stithatul modul de a ne comporta sau conduita noastră morală în suferinţe. p. cit. volumul XI. Calea de a scăpa de ele nu este revolta faţă de lucrarea iconomică a lui Dumnezeu.. Mai mult chiar. să nu te întristezi. Stăruinţa în păcat înseamnă. uşurează greutatea necazurilor noastre. Tocmai pentru acest motiv. precum Sfântul Isaac. Căci te vei folosi şi mai mult”61 . vorbesc alături de Sfânta Taină a Pocăinţei de o pocăinţă permanentă. Părinţii filocalici. îngreunându-şi suferinţa. o amplificare a suferinţei. Stăruinţa în rău face. constă în lepădarea pricinii care a provocat părăsirea şi alergarea spre înălţimea smeritei cugetări63. zicând: “Dumnezeu ştie ce e de folos. Iar de spui că nu eşti auzit. Nu înceta să spui. Cuvânt despre trezvie şi virtute. op. “toate greutăţile şi necazurile ce nu sunt răbdate. Pe acest motiv. p. Sfinţii Varsanufie şi Ioan. Iar dacă acesta se necăjeşte şi se tulbură.71 cunoaşte starea sufletului nostru. Calea ieşirii sau izbăvirii din aceste necazuri este întoarcerea spre Dumnezeu cu lacrimi de pocăinţă... ne va cârmui cu înţelepciune. smerenie şi nădejde a încercărilor îl ajută pe cel încercat să treacă prin ele nevătămat. însă. au în ele un chin îndoit. cu nădejdea că Dumnezeu ştie ceea ce ne este de folos şi ne va scăpa de ele. Ava Dorotei arată că purtarea cu răbdare. Scrisori duhovniceşti. Ca principiu. căruia i se datorează şi la progresul nostru spiritual. În toate pătimirile fără de voie trebuie să privim la sensul lor adânc. ca necazurile şi durerile noastre să se înmulţească şi să se amplifice. 91. văzând smerenia noastră. la ajutorul şi mila lui Dumnezeu. răbdarea lor prin rugăciune.. 41. neîncercându-ne peste puterile noastre slăbite de păcat. Căci răbdarea micşorează apăsarea lor”62..

aşa decurge viaţa omului duhovnicesc. căci aşa cum spune Sfântul Antonie cel Mare. Aşadar. Părinţii ne învaţă că cei desăvârşiţi ajung să privească necazurile ce vin asupra lor cu un râs interior.. p. de râs interior... mai nepătate de mulţumirea de sine. 109. Necazurile trebuie răbdate cu smerenie şi nădejde.spune Sfântul Isaac . tainică. cit. E tăria spiritului în faţa valurilor lumii”69. În necazurile ce vin asupra noastră trebuie să vedem purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi cinstea pe care o primeşte sufletul nostru din partea măririi Sale. prin siguranţa bucuriilor ce vor veni la rând. Cu ajutorul ei. iar necazurile. 145.. Spiritualitatea ortodoxă. fie cât de schimbăcioase împrejurările externe în care se desfăşoară viaţa omului duhovnicesc.. din care izvorăşte o nădejde. lăuntric ea a ajuns la un fel de nivelare. volumul 4.. Despre dragoste. {i.. pentru răbdare. cit. dar ea înscrie un real progres în aceste alternanţe. cum ar zice Ioan Scărarul.. în Filocalia. Deci. care îi dă o statornică linişte. 69 Preot Profesor Dr. viaţa noastră duhovnicească se desfăşoară într-un registru spiritual foarte larg: din adâncurile păcatului şi din “ceaţa patimilor” spre culmile virtuţii şi lumina dumnezeiască.este bun şi folositor. virtutea şi mântuirea”66. cu un râs duhovnicesc. 65 64 .. rod al “plânsului de bucurie făcător”.. Necazul care este suportat cu răbdare .. de cale spre Dumnezeu. op.e şi mângâierea”68. Spiritualitatea ortodoxă. deci e o convingere intimă. op. al celui întărit în încercări şi care a întrezărit în acestea adevăratul lor sens. căci Dumnezeu a rânduit după încercări şi darurile.. bucuriile sunt domolite de siguranţa necazurilor ce vor veni. Nădejdea aceasta este “o vedere cu inima. Ea ne dă certitudinea răsplatei. ca o treaptă supremă de dezpătimire. cu partea cea mai adâncă a spiritului nostru.. 66 Sfântul Antonie cel Mare. “omul care rabdă necazurile cu inimă bună şi cu mulţumită. volumul V. 68 Sfântul Isaac Sirul.72 voie”64. în Filocalia. p. p. 242. Propriu-zis. 33. 67 Sfântul Petru Damaschinul. necazurile sunt tot mai ferm răbdate. căci “pe măsura întristării . o stare de transparenţă a fiinţei noastre faţă de cele de dincolo de lumea aceasta”65. 142. mai spiritualizate. un râs superior. descoperim adevăratele raţiuni sau adevărata semnificaţie a necazurilor. ce devine apoi o certitudine în dragostea şi răsplata lui Dumnezeu. Această nădejde este un plus de cunoaştere. Preot Profesor Dr.ne spune Petru Damaschinul . înfrânare şi petrecerea cea după minte. p. p. sunt tot mai curate. Bucuriile. “De pe dealurile bucuriilor . Talasie Libianul. Dumitru Stăniloae.. iar cel care nu este suferit astfel este semn al lepădării de la Dumnezeu şi e fără de folos67. va lua cununa nestricăciunii. p. Învăţăturile duhovniceşti ale Sfântului Petru Damaschinul. Dumitru Stăniloae.spune Părintele Stăniloae în văile necazurilor. Semnul răbdării este dragostea de osteneli. răbdate cu un amestec de seninătate. 53. În funcţie de eforturile noastre ascetice este şi starea noastră pe treptele ei atât de numeroase.

cele înţelese duhovniceşte. La aceasta ne îndeamnă Hristos. proba pătimirilor fără de voie trebuie trecută cu răbdare. mărturisitorii. cerându-ne să purtăm jugul sau crucea desăvârşirii. pe măsura eforturilor noastre ascetice. viaţa trece inevitabil prin proba încercărilor duhovniceşti. Acesta este drumul vieţuirii duhovniceşti creştine: împreuna pătimire cu Hristos. cu nădejdea învierii şi răsplatei. pocăinţă şi smerenie. nădejde. în vederea înaintării ei pe o treaptă superioară de desăvârşire. Necazurile neacceptate ne dublează greutatea suferinţei. toate acestea în rugăciune curată către Tatăl nostru Cel ceresc. cuvioşii. de la Care ne vine tot ajutorul. Este calea pe care au străbătut-o toţi cei iubitori de frumuseţe spirituală. mucenicii. urmând pilda Mântuitorului: Sfinţii Apostoli. monahii şi nu în ultimul rând creştinii obişnuiţi. Dacă vrem ca viaţa noastră să fie o înaintare din treaptă în treaptă spre piscul sfinţeniei creştine. . a încercărilor şi necazurilor din această viaţă şi lume trecătoare.73 Oscilând între aceste două limite. ne-o înjumătăţesc. asigurându-ne totodată că biruinţa Lui va fi şi biruinţa noastră.

frica este cârmaciul ei. a asemănării cu Părintele nostru Cel ceresc. o continuă înaintare către limanul vieţii şi al iubirii . am ajuns la Dumnezeu”1. să transforme neputinţa şi slăbiciunea în putere şi hotărâre de îndreptare. 29. XXXIX (1987). culminând în iubire. ca iradieri ale vieţii dumnezeieşti în existenţa noastră. viaţa creştină are nevoie. omul oscilează între slăbiciune şi putere. între cădere şi ridicare.Dumnezeu Cel în Treime. în tâlcuirea inspirată a Părintelui Stăniloae. teză de doctorat în teologie (partea I). comparând trecerea noastră prin această lume şi viaţă cu o călătorie pe o mare agitată. susţinute. Constantin Karaisaridis. subterane ale vieţii şi conştiinţei noastre. însorite ale virtuţilor. Cuvinte despre sfintele nevoinţe. considerat. 364. Într-un limbaj de o frumuseţe am putea spune lirică şi de o profunzime duhovnicească deosebită.74 POCĂINŢA PERMANENTĂ SAU NEÎNCETATĂ Viaţa duhovnicească a credinciosului este o permanentă epectază. care este dragostea. cea care este în stare să reclădească pe locul patimilor trecute . având caracterul unor osteneli şi nevoinţe permanente. Sau. p. 1. dacă vrem să fie o continuă apropiere de ţărmul raiului. 1981. Sfântul Isaac Sirul.prezentele virtuţi. p. asupra modului în care am ştiut să fructificăm acest dar dumnezeiesc pentru apropierea de Dumnezeu şi de semeni. introducere şi note de Pr. nr. Traducere. Sfântul Nicodim Aghioritul şi activitatea sa în domeniul liturgic. pentru dobândirea desăvârşirii. între abisurile păcatului şi înălţimile senine. constând în renunţarea tot mai accentuată la iubirea egoistă de noi înşine (filavtia). trebuie să-l facem neîntrerupt Sfântul Isaac Sirul. Bucureşti. Între aceste limite. ca şi primii autori ai Filocaliei”2: “Drumul pe marea vieţii acesteia. Dumitru Stăniloae. dacă vrem să fie adică un drum spre desăvârşire şi spre viaţă. un iubitor de texte filocalice. pe bună dreptate.este corabia. în “Studii teologice”. ci şi “un întregitor al Filocaliei. şi în dobândirea virtuţilor. dragostea este limanul dumnezeiesc. în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi. care provoacă îngustarea şi sărăcirea universului nostru spiritual în zonele cele mai întunecate. în clipa judecăţii.spune Sfântul Isaac . ci dinamic. la care străbat toţi cei ce se ostenesc. Antrenat în acest dinamism prin firea sa. arată cât de necesară este pocăinţa pentru a da răspuns bun. “Pocăinţa . Urcuşul acesta. {i când am ajuns la iubire. 2 Pr. nu este un urcuş sau un proces uniform şi monoton. şi nu o rătăcire fără ancorare şi până la urmă o scufundare în bezna ei. toţi cei împovăraţi de pocăinţă. EIBMBOR. lumina şi desăvârşi. nu doar un simplu traducător. de forţa sau puterea duhovnicească a pocăinţei. 1 . Deci frica ne aşează în corabia pocăinţei şi ne trece peste marea vieţii celei rău mirositoare şi ne conduce spre limanul dumnezeiesc. care e Hristos Însuşi. Prof. pentru a-şi atinge adevăratul ei sens. de ţărmul dragostei. Dr.

slăbită de păcatul strămoşesc şi de Preot Profesor Dr. Acelaşi lucru ni-l sugerează şi Teognost. Curăţia sau nepătimirea creştină se dobândeşte prin Taina Sfântului Botez. Numai pe Doctorul tău să nu-L părăseşti. pentru literatura duhovnicească. dar într-o continuă mobilitate.. în Filocalia. între cădere şi ridicare. se desfăşoară în dramatismul tensiunii dintre cădere şi înălţare. mai aproape de dragostea deplină. Învăţăturile duhovniceşti. al încercărilor şi curselor ce îi primejduiesc mântuirea. Într-un mod asemănător. Oamenilor. fie prin altă faptă a purtării Sale de grijă. Cuviosul Nichita Stithatul ne spune astfel că este de prisos pustiul. Numai prin ea suntem mereu deasupra noastră şi în mişcare dincolo de punctul la care ne aflăm. izvorul dragostei ce nutreşte spiritul nostru”3.. deoarece avem o fire nestatornică şi schimbătoare. Bucureşti.. 6 Cuviosul Nichita Stithatul. volumul IX. ca o stare paranaturală. le este propiu să cadă şi să se ridice iarăşi de câte ori s-ar întâmpla aceasta. Aflat între aceste limite. nu se mai pot ridica4. pentru că voinţa unei iubiri mai mari ne mână tot mai departe. adevăratul criteriu sau condiţia supremă.. Acestea sunt.. creştinul are ca mijloc haric deosebit de important pocăinţa. Deşi ţine de libertatea umană.le este propriu să nu cadă. esenţială. 1992. Ascetica şi mistica.. 5 Sfântul Petru Damaschinul. ci i s-a adăugat din exterior. 218. Numai aşezaţi în barca pocăinţei călcăm în fiecare clipă peste valurile păcătoase ale egoismului. Numai îngerilor . la care se poate înălţa ea. ne dă următorul sfat: “Ai căzut. ridică-te. Scara dumnezeiescului urcuş. p. prin creaţie. 4 Sfântul Ioan Scărarul. păcatul nu este ceva constitutiv ei. căci atunci vei fi osândit de deznădejde mai rău decât un sinucigaş. ridică-te iarăşi. fie prin întoarcerea ta. fie prin încercare. În trăirea şi experienţa ortodoxă. EIBMBOR. autor duhovnicesc din Filocalia IV. în Filocalia. p. Viaţa omului. Cele 300 de capete despre făptuire.. prin care redobândeşte starea de har. căci putem intra în Împărăţia cerurilor şi fără această retragere. odată căzuţi. p. Dumitru Stăniloae. Stăruie pe lângă El şi El Îşi va face milă cu tine. ceea ce se poate face în tot locul stăpânirii Lui6. Ea ne ţine deasupra valurilor uriaşe ale răului sau egoismului ce se ridică din noi şi ne duce tot mai înainte. prin folosirea greşită a acestei voinţe libere. Ai căzut iarăşi. 96. volumul VI. după căderea în păcatul strămoşesc. în Filocalia. iar apoi prin actualizarea acesteia în “botezul lacrimilor” sau pocăinţă. surprinzând duhovniceşte foarte subtil adâncurile păcatelor în care se poate ruina fiinţa umană.. Spiritualitatea ortodoxă. dar ne este de absolută necesitate pocăinţa şi paza poruncilor lui Dumnezeu. când spune că nu vom fi pedepsiţi şi osândiţi în veacul viitor pentru că am păcătuit.arată Sfântul Ioan Scărarul .. 242. care tind să se ridice din adânci dedesubturi din noi şi de sub noi. retragerea din lume. fin cunoscător al sufletului. adică Hristos. Sfântul Petru Damaschinul. despre fire şi despre cunoştinţă.75 în corabia căinţei pentru nedeplina dragoste ce am arătat-o prin păcatele noastre. a mântuirii este pocăinţa. operă a Părinţilor cu viaţă îmbunătăţită este paradoxală. fără să ştii tu”5. Literatura ascetică. p. Diavolii. 3 . volumul V. cele două limite ale existenţei: căderea şi ridicarea. 110. mai aproape de raiul în care se află pomul vieţii. precum şi culmile virtuţilor.

.. Ea este cea mai înaltă dintre virtuţi. Sfântul Ioan Scărarul. Cel ce se pocăieşte. Ea trebuie să însoţească toate faptele noastre bune sau rele. Pocăinţa este suportul şi însoţitoarea tuturor celorlalte virtuţi creştine. în Filocalia. Pocăinţa este necontenita renunţare la nădejdea vreunei mângâieri trupeşti. pocăinţa este cea mai înaltă dintre virtuţi. Sfântul Ioan Scărarul defineşte astfel valoarea pocăinţei şi darurile pe care ea le conţine şi le dăruieşte celor care ajung la o autentică experiere a ei: “Pocăinţa este aducerea înapoi (reîmprospătare) a botezului. Simte micimea sa şi infinitatea lui Dumnezeu. adică în universul spiritual şi în ambianţa duhovnicească a virtuţilor creştine. În această perspectivă duhovnicească. p. dinamismul şi experierea ei se exprimă în termeni antinomici. Conştiinţa imperfecţiunilor şi păcatelor noastre întreţine dinamismul nostru sufletesc către o viaţă mai înaltă din punct de vedere duhovnicesc. dar scapă neînfruntat. Pentru spiritualitatea filocalică. nemulţumindu-se cu ceea ce înfăptuiesc acestea. păcătuind nu ne-am pocăit. ontologice umane de a se împlini într-un plan superior. Fiecare nouă virtute dobândită şi fiecare faptă virtuoasă se face motiv sau cauză a unei noi perfecţiuni şi tot aşa. contemplaţie şi preoţie. cit.. temelia sau rădăcina lor. 9 Preot Profesor Dr. spre desăvârşire. Lucrarea ei. dar nu deznădăjduieşte. după cum ne încredinţează Sfântul Isaac Sirul.. ci are ferma speranţă şi încredere în ajutorul divin.. Spiritualitatea ortodoxă . dar şi sora lor. Pocăinţa este cumpărătoare a smereniei. socoteală că. Pocăinţa este o notă esenţială a universului spiritual atât de variat şi complex al omului duhovnicesc.76 cele personale. paradoxali. în lucrarea sa încordată de desăvârşire. Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru o a doua viaţă. . omul simte intens propria sa insuficienţă sau limitare. Fiinţa pocăinţei are un caracter dialectic. Cel ce se pocăieşte este pricinuitorul pedepselor sale. Dar vom da. Pocăinţa este constitutivă dinamismului uman sau tensiunii fiinţiale. 136-137. Ea este mama. se osândeşte pe sine. începători sau desăvârşiţi duhovniceşte. 284-285. 109. nu încetează niciodată şi se potriveşte tuturor: păcătoşi sau drepţi. lucrarea ei nesfârşindu-se niciodată. Pocăinţa este fiica nădejdii şi tăgăduirea deznădejdii.. Pe de o parte.. simte la fel de accentuat chemarea şi ajutorul lui Dumnezeu. Despre făptuire. p. cu certitudine. dar în acelaşi timp. se înalţă pe punctele de rezistenţă ale pocăinţei. izvorul celorlalte virtuţi pentru că. 7 8 Teognost. Pocăinţa este răbdarea de bună voie a tuturor necazurilor. odată ce am primit putere şi vreme de pocăinţă7. întreţine tensiunea lor după mai bine9. Pocăinţa este asuprirea tare a pântecelui şi lovirea sufletului printr-o simţire adâncă”8. volumul IV. Dumitru Stăniloae. p. Pocăinţa este gândul osândirii de sine şi îngrijirea neîngrijită de sine. Pocăinţa este împăcarea cu Domnul prin lacrimi şi prin lucrarea cea bună a celor potrivnice păcatelor. nici nu ne-am întors de la calea cea rea spre Domnul. op. care le ajută să se desăvârşească. pentru care se smereşte. păcatele sau virtuţile personale. Edificiul duhovnicesc uman se fundamentează.

77 Prin urmare. asemenea smereniei. Fără ea. cuprinzând în sine poziţii contradictorii. 1. 11 10 . nr. Pr. cit. Părinţii duhovniceşti ai Filocaliei dezvoltă cea mai înaltă învăţătură despre “harul pocăinţei”. p. Ea exprimă. care îi măresc bogăţia şi complexitatea: o necontenită nemulţumire faţă de treapta pe care ne aflăm. din a cărei familie duhovnicească face parte. pentru a fi readuşi la comuniunea cu Dumnezeu şi aproapele”11. precum şi roadele căinţei. modul de căutare a unui duhovnic sau învăţător duhovnicesc bun. limbajul biblic. Vezi Thomas Spidlik. Părinţii greci folosesc doi termeni pentru a desemna procesul duhovnicesc al pocăinţei: verbul metanoein. reprezintă “o trebuinţă firească a sufletului omenesc. căreia creştinismul i-a dat o semnificaţie şi un conţinut nou prin faptul că o consideră ca un mijloc prin care credincioşii sunt scoşi din închistarea egoistă în care îi aruncă păcatul. Dumitru Popescu. Asist. de cădere. care să ne lumineze calea spre eliberarea de păcat şi spre desăvârşire. despre calitatea în spovedanie. LXXXIX (1971). 12 Împrumutând. nu există progres în viaţa noastră spirituală. cap. Pocăinţa ca refacere a legăturilor credincioşilor cu Dumnezeu şi cu semenii. Pocăinţa. Vom afla astfel adevăruri adânci privind calităţile şi arta duhovnicească a părintelui duhovnicesc. valoarea lucrării sale în viaţa noastră. 5-14. ci o cădere permenentă într-o existenţă fără sens duhovnicesc. experienţa bogatelor resurse duhovniceşti. Părinţii filocalici insistă în mod deosebit asupra elementelor interioare. despre dragostea ucenicului faţă de părintele său duhovnicesc. iar pe de altă parte. Idem. profunde ale acesteia. Universul spiritual al Tainei Pocăinţei Părinţii duhovniceşti ai spiritualităţii răsăritene sunt conştienţi şi vor să ne sensibilizeze şi pe noi duhovniceşte în ceea ce priveşte valoarea deosebită a Sfintei Taine a Pocăinţei sau a Mărturisirii. nr. ca fundament al vieţii şi desăvârşirii creştine.. Părinţii ne recomandă să ne ţinem permenent legată conştiinţa de pocăinţă. În legătură cu universul spiritual al Tainei Pocăinţei. pocăinţa are un caracter dialectic. o încredere în puterile firii omeneşti. ca Taină a refacerii fiinţei umane şi a dezlegării ei din servitutea păcatelor şi din neputinţele produse de ele10. O primă remarcă este aceea pe care o fac aceşti Sfinţi Părinţi. ajutate de harul dumnezeiesc. ce sunt în puterea omului. în “Biserica Ortodoxă Română”. în “Ortodoxia”. un continuu regres către zonele cele mai întunecate ale existenţei umane: adâncul sau abisul păcatelor şi patimilor. neputinţa proprie. în această privinţă. La penitence. pe de o parte. Sfântul Ioan Scărarul şi Sfântul Isaac Sirul12. op. Cunoscând aceste realităţi de ordin spiritual şi ştiind că viaţa omenească are momente de slăbiciune. şi nu atât asupra elementelor ei exterioare. Taina Pocăinţei ca fapt duhovnicesc. vorbind despre două forme de pocăinţă: Pocăinţa ca Sfântă Taină şi pocăinţa permanentă sau neîncetată asupra căreia insistă în mod deosebit Evagrie Monahul. 9-10. iar pe de altă parte. 1022. p. care se referă mai ales la schimbarea interioară şi epistrefein. care arată mai mult o schimbare în conduita practică. anul XXIV (1972). Sfântul Marcu Ascetul.

Sfântul Ioan Scărarul. Sfântul Isaac Sirul. ci o permanentă încercare... alături de celelalte două Taine creştine: Botezul şi Euharistia. în Filocalia. Originea păcatului. Ea este “har peste har”. 97.. Capete despre dragoste. considerat de aceşti Părinţi duhovniceşti “întrebuinţarea greşită a ideilor. uneori chiar dramatic. p. . p. ci reprezintă un adaos la aceasta. Pocăinţa este un mijloc de restaurare a legăturii cu Dumnezeu şi cu aproapele. cit. p. p. paradoxal. Păcatul. Alunecarea în păcat presupune o ispită la care mintea. volumul 2.. fiindcă aduce în sufletele credincioşilor acea armonie care vine de la Dumnezeu13. cit.. a comuniunii depline cu Hristos. după expresia Sfântului Maxim Mărturisitorul. ci păcatele personale. 407. pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul îl constituie “reaua întrebuinţare a puterilor 13 14 15 16 17 18 Preot Asistent Dumitru Popescu. El nu se află în fire. op. Viaţa noastră religioasă ne demonstrează uşurinţa căderii şi dificultatea sau dramatismul ridicării din cădere. 1028. p. fundamentală a vieţii creştine. lovită mortal de păcat. Pocăinţa este Taina împăcării cu Dumnezeu şi cu semenii. resursele să le evite sau să le înlăture. op. Potrivit Sfântului Ioan Scărarul. un permanent dialog. cit. art.. dramatic de a ne lupta cu noi înşine şi. Sfântul Maxim Mărturisitorul. consimte. “a doua naştere din Dumnezeu” şi “uşa milei”. 136. sufletul fiind prin fire nepătimaş (fără patimi)18. cit. Suta a doua. cit. de ridicare din starea de cădere a fiinţei noastre. către zările senine pe care le deschide universul spiritual al unei vieţi virtuoase. oarecum paralizată. în chip natural. Sfântul Isaac Sirul. cea harică.. căci Dumnezeu nu e făcătorul patimilor17. 361-362. ea este considerată “al doilea Botez” şi precede Taina Sfintei Împărtăşanii. în timp ce eliberarea de păcat şi de patimă presupune un efort încordat. Părinţii filocalici subliniază valoarea pocăinţei în lucrarea de restaurare a adevăratei vieţi. Metanoia sau pocăinţa este angajarea şi lupta noastră împotriva păcatului şi patimilor care. Sfântul Ioan Scărarul. Căderea în păcat este dovada unei abdicări de la vocaţia noastră fundamentală desăvârşirea. că existenţa însăşi nu este un univers închis. Experienţa duhovnicească ne demonstrează că nimic nu este definitiv cât suntem în această viaţă. căreia îi urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor”16. el consideră pocăinţa “aducerea aminte (reîmprospătarea) Botezului şi “împăcarea cu Domnul prin lacrimi”14. op. Pentru acest motiv. Credinciosul este supus mereu ispitelor şi încercărilor şi nu totdeauna găseşte în firea sa slăbită. pentru că el ne iartă nu păcatul strămoşesc. înfrângându-ne pe noi înşine. De aceea. de a ieşi învingători. prin care intrăm la Dumnezeu15.. de ea atârnând. spre asemănarea cu Dumnezeu. produc “sfâşierea firii” şi o ruinează.78 Sfânta Taină a Pocăinţei este Taina esenţială. “botezul lacrimilor” este mai de preţ decât Botezul cel dintâi. op. nerealizând la început urmările şi implicaţiile faptei păcătoase şi vinei pentru ea. p. viaţa noastră creştină. 334.

al deosebirii gândurilor sau al discernământului duhovnicesc. în Filocalia... nici să deosebească binele de rău24. deci. Păcatul şi patima reprezintă căderea într-o existenţă paranaturală28. irascibile şi raţionale”19. Ele întunecă mintea. în fond. 310. Introducerea Părintelui Stăniloae. potrivit concepţiei ortodoxe că adevăratul săvârşitor al Tainei este Mântuitorul Iisus Hristos. care are caracterul unui accident. Răspunsuri către Talasie. aşezată pe puterea străvăzătoare a sufletului. Răspunsuri către Talasie. Ibidem. Din această stare de eşec ontologic. sau din pricina vreunui lucru din cele supuse simţurilor”21.. Sfântul Isaac Sirul... 102.. Aceasta. . a unui fapt izolat. Păcatul este. p. păcatul apare ca “abaterea lucrărilor puterilor sădite în fire de la scopul lor”25. ei înşişi Părinţi duhovniceşti. dar deschizând larg simţirea. p.79 (facultăţilor) sufletului: a celei poftitoare. 31. p. ele provocându-se prin “afecţiunea neraţională a sufletului faţă de plăcerea simţurilor”20. Păcatele şi patimile sunt ca o “ceaţă groasă”. ajutorul lui Dumnezeu. l-a înstrăinat cu totul pe om de cunoştinţa lui Dumnezeu şi l-a umplut de cunoştinţa pătimaşă a lucrurilor ce cad sub simţuri27. ancorând puterile noastre duhovniceşti în transcendent. 14. o alterare a conştiinţei noastre şi de aceea. volumul VIII. 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 Sfântul Maxim Mărturisitorul. Despre unirea dumneziească şi viaţa contemplativă. Idem. a duhovnicului. patima este păcatul generalizat sau obişnuinţa păcatului. pe care ni-l trimite prin intermediul. Răspunsuri către Talasie... patima este “un perete în faţa virtuţilor ascunse ale sufletului”22.. Spre deosebire de păcat... cit. învrednicindu-se de mari daruri: al cardiognoziei. Capete despre dragoste. ne relatează psihologia paradoxală a căderii şi ridicării din păcat. Idem. Ibidem. în dragostea de Dumnezeu şi de semeni. Idem. Idem. în Filocalia. 82. p. Acesta este. orbesc înţelegerea şi nu o lasă să pătrundă la razele adevărului. Calist Catafygiotul. care au trăit în preajma unor asemeni “îngeri pământeşti”şi “oameni cereşti” şi apoi au devenit ei înşişi Părinţi duhovniceşti. pentru îndreptare ei nu este suficientă doar voinţa penitentului. duhovnicul nefiind altceva decât un martor al stării de cădere şi a dorinţei de căinţă a penitentului. 191. de naufragiu existenţial încearcă să ne scoată pocăinţa. ci este nevoie de un ajutor mult mai puternic. Definită ca o “mişcare a sufletului împotriva firii... p. Părinţii filocalici.. în urma unei judecăţi greşite. op. orbind mintea omenească.”26. În cadrul cercului vicios plăcere-durere. p.iubirea patimaşă de sine. fie spre o iubire neraţională. care are drept centru filavtia . p. cit.. venit din afara noastră. op. Sfântul Maxim Mărturisitorul. volumul 3. Capete despre dragoste. . 517. fie spre o ură fără judecată a vreunui lucru. adică prin persoana şi lucrarea părintelui nostru duhovnicesc.. p. pe care îl întunecă23. “mişcarea nesocotită a puterilor naturale spre altceva decât spre scopul lor.. 347.... El constă în “necunoaşterea cauzei celei bune a lucrurilor..

fie că sunt bune. Una se provoacă sau declanşează pe alta. fie că sunt rele31. instigă singure la păcate şi mai mari. spre surparea. Ibidem. ontologic. spre uzurparea fiinţei umane. încât omul pare că. veşnic. 29 30 31 32 Sfântul Ioan Scărarul.80 Exprimările lor. p. p. scindată. vrednic de osândă. Împotriva acestor efecte şi mai apoi împotriva păcatului însuşi luptă pocăinţa. constantă a Părinţilor duhovniceşti că între păcate şi patimi există un circuit sau o intercondiţionare. pe când păcatele nemărturisite sunt săvârşite fără frică şi ruşine. în primul rând cu noi înşine. Păcatele nemărturisite îndeamnă. prin încercările sau necazurile provocate de tulburările insinuate de păcat în viaţa şi existenţa noastră. josnice. ieşită din limitele sale fireşti. Ea este pentru suflet ca un “frâu” care îl împiedică să păcătuiască. Deci Taina Sfintei Spovedanii are o pronunţată valoare ascetică. în viaţa creştină. Obişnuinţa devine o a doua natură. Cuviosul Isaia Pusnicul. Acelaşi sfânt spune că îngerii şi cerul suspină şi plâng pentru negrija noastră faţă de suflet. căci... păcatul se săvârşeşte aproape automat. pentru nepocăinţa noastră. Căci duhurile cele rele nu găsesc alt loc decât în omul care tace despre gândurile lui. arată valoarea de temelie. ne duc către pocăinţă. ne paralizează facultăţile noastre sufleteşti. Astfel de situaţii limită. prin simpla constatare a urmărilor lor. ceea ce îl poate trezi pe om este un cutremur stihial. 303. Acesta se manifestă adesea negativ. Este o învăţătură esenţială.. căderea în păcat. Omul nu mai realizează. iar Cuviosul Isaia Pusnicul ne spune să nu ne ruşinăm să spunem celui mai mare orice gând care ne războieşte. de momente de eşec existenţial ne conduc către o revizuire a relaţiilor şi raporturilor noastre. raţionale. duplicitară. p. ea înfrânându-ne de la săvârşirea păcatelor. complicându-se cu diversele circumstanţe şi ducând la patimi dintre cele mai groase. op. ca act individual. pătimaş. de o profunzime aparte. dând dovadă de o conştiinţă alterată. pentru clădirea unui viitor curat. spre pieirea lui. Douăzeci şi nouă de cuvinte. 57. dacă vrem să dobândim uşurarea. p. 287. se complace în el. fericit. Într-o astfel de situaţie. neputând să se elibereze din acest cerc vicios. în Filocalia. la care se asociază efectele şi urmările sale. Pocăinţa luptă cu un trecut păcătos. 108. volumul XII. “unica virtute ce nu poate fi umilită de draci”29. ca în întuneric32. cu Dumnezeu şi cu semenii. nemărturisite”30.. spune Sfântul Ioan Scărarul: “nimic nu dă dracilor şi gândurilor acestora atâta putere împotriva noastră. Ea este o piedică în calea înmulţirii păcatelor şi a efectelor acestora. Prin urmare. naturale. Ea este arma duhovnicească cea mai puternică. ca faptul de a hrăni şi ascunde păcatele în inimă. adeseori neînţelese şi inaccesibile omului neduhovnicesc. Ibidem. de fundament al Tainei Pocăinţei. în temeliile fiinţei sale. Mărturisirea păcatelor are valoare capitală în viaţa noastră spirituală şi în progresul nostru în ea. nu mai conştientizează semnificaţia acestor fapte ale sale. de la sine. . particular. cit.

p. Ibidem. 9-10. Neizbutirea în această artă nu aduce. Celor ce tind spre un cuget înalt şi mândru. denunţă primejdia şi caducitatea păcatului.. conform scrierilor ascetice. prevalează motivele sau argumentele de ordin duhovnicesc. Adevăratul duhovnic “trebuie să aplice leacurile potrivite. în “Studii teologice”. cit..calea îngustă şi plină de necazuri”38. Sfântul Ioan Casian. p. Celor împovăraţi de păcate grele şi uşor aplecaţi spre deznădejde. de căpetenie. Constantin Galeriu. Cuvânt despre sf. XIX (1967). de suflet folositor. le este potrivit leacul dintâi . Rolul părintelui duhovnicesc în viaţa creştină Un rol fundamental. părintele duhovnicesc. cel mai de preţ este dreapta socoteală sau discernământul duhovnicesc. Cel care nu are un duhovnic şi nu umblă potrivit sfatului acestuia. pentru că este “ascunsă şi nevăzută şi numai de inima curată poate fi văzută. cât mai ales din experienţă. smerit la cugetare.. Cu privire la modul de alegere a duhovnicului. 34. “seamănă foarte multe cu osteneală şi cu sudoare. dar nu seceră cu adevărat decât foarte puţin”35. de care vorbeşte Sfântul Ioan Casian. le este potrivit leacul al doilea: jugul blând şi sarcina uşoară.. cit. Principiul fundamental al alegerii sale este acela ca el să fie “un povăţuitor şi dascăl neamăgitor”36. 176. . dobândite ca urmare a unei vieţuiri curate. p. numai paguba vremelnică. îl are în viaţa noastră. să restabilească armonia în compoziţia valorilor noastre”33. în fundamentele vieţii noastre creştine comunitare. Un astfel de duhovnic poate să discearnă felurile gândurilor care ne învăluie: îngereşti sau dumnezeieşti.81 Pocăinţa pătrunde până la hotarele profunde dintre bine şi rău. 440. în această lume. p. “Arta duhovnicească”. Calist şi Igantie Xanthopol. Dintre toate darurile pe care trebuie să le căutăm şi să le apreciem la părintele duhovnicesc.. ci şi moartea veşnică a sufletului”34. al luptei sau războiului nevăzut. adică să fie bun cunoscător al învăţăturii de credinţă. Părinţi din Skkit. 32-33. pentru a putea discerne în viaţa ucenicilor săi de ce fel este războiul sau 33 34 35 36 37 38 Pr. Părintele duhovnicesc trebuie să fie un bun cunoscător al realităţilor duhovniceşti. 676. credinţa şi speranţa şi “tinde să repare dezordinea. nu atât din citiri. nr. p. El trebuie să fie înalt la înţelegere. Ibidem. volumul 1. iar prin viaţa sa să fie adevărat mărturisitor al ei. trezeşte forţa vie. op. Sfântul Ioan Scărarul. în Filocalia. referitoare la viaţa sa interioară şi la darurile sale duhovniceşti. blând în toate purtările sale 37. Sensul creştin al pocăinţei. omeneşti sau drăceşti şi să le dea sfatul mântuitor. potrivit lui. op. Rolul său este esenţial în lucrarea de restabilire a adevăratei legături de viaţă şi în restaurarea noastră ontologică. lucrând ca în vis. este “cea mai grea dintre toate meşteşugurile” şi de aceea ea are nevoie de învăţător.

39 40 41 42 43 44 45 Nil Ascetul. cit. Cuvânt ascetic. Thomas Spidlik. pentru ca să nu-i fie necunoscută nici una din uneltirile vrăjmaşilor şi să poată discerne. Pentru că e lucru grav şi primejdios atât neascultarea acelora. mai ales când la neştiinţa aceluia se adaugă trândăvia lor. după cum şi negrija învăţăceilor aduce primejdie învăţătorului. zice el. trebuie să ne lipim de el cu toată fiinţa. 159. Darul discernământului . p. volumul 1. nu este tot omul vrednic de încredere. aflând un astfel de povăţuitor. spune că povăţuitorul trebuie să aibă mai întâi de toate ştiinţă. 23. spirituală. adică să sesizeze. adaugă el. Acelaşi Sfânt Nil Ascetul subliniază legătura duhovnicească creată între duhovnic şi ucenici.82 părăsirea: dumnezeiească sau drăcească. “e rar un povăţuitor ca acesta şi nu se găseşte uşor”40. Odată găsit sau aflat un astfel de părinte duhovnicesc. dincolo de spaţiu şi timp (proorasis)42. ca nişte adevăraţi fii duhovniceşti. spunând că neiscusinţa învăţătorului pierde pe învăţăcel. părintele duhovnicesc era adeseori şi dioraticos. cit.. ascultându-i povăţuirile şi socotindu-l ca pe Hristos Însuşi45. ci numai celor ce le cer de bunăvoie şi-l întreabă nesilit şi învaţă după rânduială”41. 272.. Ibidem. op. p. 222. cât şi trecerea greşelilor cu vederea de partea acestuia”44.. cit. În istoria spiritualităţii Răsăritului ortodox sunt consemnate numeroase cazuri de duhovnici cu daruri deosebite. nici învăţăceii nu trebuie să treacă cu vederea ceva din poruncile şi sfaturile învăţătorului. ci numai acela care a luat de la Dumnezeu darul deosebirii şi a dobândit din străduinţa în nevoinţă.. care vede prin trup. Diacriticos. Sfântul Petru Damaschin. autor din Filocalia. să înţeleagă şi să dea remediul cel mai bun pentru toate ispitele ascunse ale războiului la care sunt supuşi ucenicii săi. Aceiaşi Sfinţi Calist şi Ignatie Xanthopol arată că. p. 226. cit. le va face celor încredinţaţi lui.. Iar acesta trebuie să fie cu multă smerenie şi să nu dea sfaturi tuturor. în Filocalia. având darul citirii în inimile ucenicilor43. op.to dioratikon harisma . trebuie să ne ataşăm de el şi să-l ascultăm ca pe un vestitor pentru noi a voii lui Dumnezeu. volumul întâi. . Sfântul Petru Damaschinul arată că adevăratul duhovnic are o instituire divină şi daruri duhovniceşti deosebite: “De aceea. Calist şi Ignatie Xanthopol. op. p..primează asupra tuturor celorlalte. În felul acesta. ca să dea sfat celor ce-l caută.este un semn al prezenţei şi lucrării în şi prin acesta a Duhului Sfânt şi se manifestă sub forma a două daruri duhovniceşti esenţiale: cunoaşterea tainelor lui Dumnezeu (teologia) şi cunoaşterea secretelor sau tainelor inimilor (cardiognosia). El dobândeşte o perspicacitate duhovnicească.diacrisis . p. Nil Ascetul... atunci când este vorba de conducerea spirituală a oamenilor. Ibidem. biruinţa neostenicioasă şi îi va scoate încununaţi din luptă39. Darul discernământului duhovnicesc . “Căci nici învăţătorul nu trebuie să uite ceva din cele ce ajută la îndreptarea supuşilor. Dar. Sfântul Nil Ascetul. op. spune Sfântul Nil. 82. adică viaţă şi cunoştinţe duhovniceşti. p.. o minte străvăzătoare.

. este. Cuvânt ascetic în 100 de capete. 46 47 Sfântul Simion Noul Teolog.. în Filocalia. pentru că părintele duhovnicesc nu face altceva decât să exprime sau să vestească ucenicului voia şi lucrarea lui Dumnezeu. p. după cum arată Sfântul Maxim Mărturisitorul nepătimirea sufletului. p. iar Cuviosul Isaia ne recomandă următoarele: “Primeşte sfatul Părinţilor tăi şi vei trăi tot timpul tău în odihnă”47.la simţirea cu care facem mărturisirea. curată. în Filocalia. ca nu cumva conştiinţa noastră să se mintă pe sine. volumul 1. 51 Sfântul Ioan Scărarul.. adică virtuţile. 48 Calist şi Ignatie Xanthopol. Darul suprem sau distinctiv al adevăratei pocăinţe este neţinerea de minte a răului51. 40. în Filocalia. care înseamnă ştergerea păcatului50.. Sfântul Simion ne spune că pocăinţa spală de întinăciunea faptelor ruşinoase şi ne mijloceşte primirea şi împărtăşirea Sfântului Duh. Părinţii filocalici insistă asupra sincerităţii ei şi a conştiinţei păcătoşeniei noastre. în viaţa lui.. 98. este în sfătuire multă” (Prov. ochii adesea ne mint. în acest sens. pentru restaurarea noastră şi progresul în această viaţă nouă. cit. căci. p. cit. Cuviosul Isaia Pusnicul.. Roada mărturisirii curate.. 58. op..şi să socotească porunca şi sfatul lui ca pe cuvântul şi sfatul lui Dumnezeu. . 126. op.. cugetând că s-a mărturisit deajuns lui Dumnezeu.. Sfântul Isaac Sirul ne dă şi un criteriu după care să ne dăm seama că am dobândit iertarea pentru păcatele spovedite: aceasta se înfăptuieşte atunci când sufletul va simţi că le urăşte cu desăvârşire şi când va lucra cele contrare lor. Capete despre dragoste. p. Sfinţii Calist şi Ignatie ne arată. Căci mântuirea zice.83 Sfântul Simion Noul Teolog ne îndeamnă să ne descoperim în fiecare zi gândurile noastre părintelui duhovnicesc şi să primim sfatul sau cuvintele sale “ca din gură dumnezeiească”46. Fiindcă judecata lui Dumnezeu este cu mult mai bună decât conştiinţa noastră ”49. Capetele morale ale lui Simeon Evlaviosul. 50 Sfântul Maxim Mărturisitorul.. p. că “acela care doreşte să vieţuiască fără greşeală trebuie să petreacă într-o îndelungată deprindere şi în cunoaşterea celor dumnezeieşti şi în viaţa împodobită cu cununa virtuţilor . volumul VI. care duc la adevărata căinţă. Dintre calităţile sau însuşirile adevăratei spovedanii. Sfântul Ioan Scărarul spune că nu trebuie să ne îndoim niciodată de duhovnicul nostru. 11. nici chiar dacă l-am vedea curvind. 49 Diadoh al Foticeii.. Metodă şi regulă foarte amănunţită pentru cei ce-şi aleg să vieţuiască în linişte şi singurătate. p. 198. Sfatul duhovnicului este absolut necesar pentru a fi feriţi de căderi noi şi mai mari.. De aceea.spune Sfântul Diadoh al Foticeii . 474. 14)48. Credinciosul trebuie să i se încredinţeze întru totul duhovnicului său şi să aibă în el încrederea pe care o are în Însuşi Mântuitorul Hristos. spune Sfântul Ioan.. “Trebuie să luăm aminte .

să adauge. început nou şi bun”52. iar faţă de cele potrivnice să te foloseşti de lacrimi împreunate cu mărturisirea şi cu rugăciunea stăruitoare. Căci multe greşim şi nu ştim”53. consideră Sfântul Isaac. Sfântul Simion Noul Teolog. “un neîncetat flux şi reflux. strigă către Dumnezeu cu multe lacrimi: Doamne. 98. cu cuvântul. cit. de absolut. p. cu ştiinţă şi cu neştiinţă. nu l-am scârbit. pe de altă parte.. ca nu cumva să cazi în patima slavei deşarte. n-am căutat la faţa cuiva cu patimă. Părinţii filocalici le leagă de gândul sau meditarea permanentă la moarte. sau n-am lipsit de la biserică şi de la pravilă. Tot în legătură cu acestea. conştiinţa păcătoşeniei proprii este mai importantă decât harisma învierii morţilor. îngreuiat de lene? Dacă te găseşti nevinovat de toate acestea (ceea ce e cu neputinţă. au grijă.4 şi nimeni nu se la lăuda că are inima curată). Deci acest sentiment al pocăinţei permanente are la bază conştiinţa pocătoşeniei noastre.. op. p. cugetă întru tine: Oare cum am petrecut ziua. Cel ce suspină un ceas. . Iar de cele bune să uiţi. ca stare de adevărată cunoaştere a noastră şi de adevărat discernământ duhovnicesc. “atât cât este cu putinţă omeneşte”. ci de stare duhovnicească. sau n-am fost neascultător celui mai mare în slujbă şi nu mi-am neglijat-o pe aceasta? Nu m-am mâniat pe cineva. Am văzut că dinamismul vieţii duhovniceşti este legat de pocăinţa permanentă. cu ajutorul lui Dumnezeu? N-am osândit pe cineva. ca un mijloc esenţial de conştientizare a stării noastre morale. «căci nimeni nu e curat de întinare. nici măcar o singură zi din viaţa lui» . sursă a vieţii duhovniceşti autentice Părinţi duhovniceşti ai Răsăritului arată că pocăinţa nu are limite de timp şi loc. art.Iov 14. este 52 53 Pr. pe care le vor suferi cei care şi-au irosit viaţa în păcate şi patimi. de care se vor bucura cei drepţi. Aceasta întreţine în noi necontenit dorul de desăvârşire. 674. Cea mai frumoasă descriere a lucrării şi valorii pocăinţei permanente pentru urcuşul nostru spiritual. la bucuria comuniunii şi a iubirii. dorul de a ne asemăna. nu l-am grăit de rău. cit. la judecata de după aceasta. sau stând la rugăciunea de obşte. Ea trebuie să devină o atitudine permanentă în viaţa noastră. ceea ce constituie o probă de adevărată cunoaştere a firii omeneşti. cât ne este cu putinţă omeneşte. Constantin Galeriu. iartă-mi toate câte am greşit cu lucrul. nu mi-am ocupat mintea cu lucruri nefolositoare. apus şi răsărit. dar şi de realism duhovnicesc. şi modul în care trebuie să se efectueze ea. Pentru Sfântul Isaac Sirul. Adevărata Spovedanie sau Pocăinţă trebuie să conducă la pocăinţa permanentă. la chinurile iadului. cu toate slăbiciunile şi puterile sale. Cercetarea să-ţi fie aşa: Sfârşindu-se ziua şi venind seara. vorbind despre înălţimea idealului creştin.84 Pocăinţa permanentă sau neîncetată. îl evidenţiază Sfântul Simion Noul Teolog: “Trebuie să ai totdeauna în tine frica lui Dumnezeu şi să cercetezi în fiecare zi ce ai făcut bine şi ce rău. cu Dumnezeu. atunci când descriu mijloacele de atingere a lui. Părinţii spiritualităţii răsăritene.

spune el. Moartea de o va avea omul în minte. op. volumul 1. . p. adună-ţi mintea şi gândeşte-te la ceasul morţii. spaima şi frământările. Evagrie Ponticul.85 mai bun decât cel ce foloseşte lumii întregi prin gândirea sa. Iar faţă de lucruri. Cea mai recomandată metodă a asceticii filocalice de pază faţă de păcat este rugăciunea neîncetată. dispreţuieşte deşertăciunea din lumea aceasta. moartea de fiecare zi. Ne păzim conştiinţa faţă de Dumnezeu când îi respectăm şi împlinim poruncile sale... faţă de Dumnezeu. întuneca. de reală cunoaştere a noastră. gândeşte-te cum se chinuiesc sufletele acolo. cit. Sfântul Ioan Scărarul. spune Sfântul Antonie.. în Filocalia. faţă de duhovnic. Criteriul clasic de mare discernământ duhovnicesc este cel menţionat de Evagrie: să ne purtăm în viaţa de zi cu zi ca şi cum am muri şi ar trebui să dăm socoteală a doua zi. în Filocalia. Mută-ţi gândul şi la starea cea din iad. înţelege întâmplarea. lacrimile sufleteşti fără sfârşit.acel dar dumnezeiesc de care vorbesc Părinţii filocalici curată.. în ce tăcere prea amară? sau în ce cumplită suspinare? în ce mare spaimă şi frământare? sau în ce aşteptare? Gândeşte-te la durerea sufletului cea neîncetată. cit. cit. fie cu înfăţişarea. atât a plăcerii. Curăţia sau întinarea ei stă în puterile noastre. p. p. izvor al căinţei permanente. unită cu această cugetare la moarte şi la cele ce îi vor urma: scaunul înfricoşat şi cutremurător al judecăţii. angoasei faţă de lume şi faţă de capcanele ei ademenitoare. Fricii naturale. Evagrie Ponticul. 54 55 56 57 58 59 Sfântul Isaac Sirul. 100. Aceasta este aducerea aminte de moarte. sau o poate călca. Evagrie Monahul ne dă următorul sfat: “Aşezându-te în chilia ta. 156. p.. Această conştiinţă a păcătoşeniei noastre. cit. ca şi cum ar trebui să trăim mulţi ani58. ia-ţi osteneala. faţă de oameni şi lucruri. iar la judecată avându-o drept osânditor. 69. devenindu-i potrivnic. volumul 1. Învaţături despre viaţa monahală. Schiţă monahicească. 27. Priveşte atunci la moartea trupului. dispreţui. nefăcând nimic din ceea ce ştim că necăjeşte sau răneşte pe aproapele. faţă de semeni. la care îndeamnă Sfântul Ioan Scărarul57. de părintele nostru duhovnicesc.. privind în ea voia şi glasul lui Dumnezeu. op. iar faţă de trup să ne îngrijim. 194. spovedindu-ne cu sinceritate şi înfăptuindu-ne canonul dat. însă. este o dovadă de autocunoaştere.. p. după cum cel ce s-a văzut pe sine şi păcatele sale este mai bun decât cel ce a văzut pe îngeri54. Conştiinţa este “oglindă”59 a vieţuirii noastre. op. Mută-ţi apoi gândul la ziua învierii şi la înfăţişarea înaintea lui Dumnezeu”55. la lacrimile sufleteşti fără sfârşit. op.. 114. Omul o poate păstra curată şi luminată. Sfântul Antonie cel Mare.. ca să poţi să rămâi nestrămutat în aceeaşi hotărâre a liniştii şi să nu slăbeşti. Sfântul Ioan Scărarul. nemurire este. fie cu lucrul. p. fie cu cuvântul. Această cunoaştere ne ajută să ne păzim conştiinţa . ci de pierderea sufletului. cât şi a străduinţei. îi ia locul frica sau mai degrabă preocuparea de cele duhovniceşti. suspinul de fiecare ceas. nu de moarte trebuie să ne temem. care echivalează cu moartea veşnică56. În legătură cu această cugetare la moarte. fie cu privirea.. nu de ea trebuie să ne îngrijim.

la cei duhovniceşti. nu atât intelectuale. a descoperi Împărăţia lui Dumnezeu din lăuntrul nostru. înseamnă a experia infinitatea de sensuri şi înţelesuri. cum preferă aceşti scriitori spirituali să numească inima noastră. de nedeplinătate duhovnicească. De aceea. Însă. pe această treaptă cu conştientizarea propriei noastre păcătoşenii. Sfinţii îşi cunosc deplin piscurile şi adâncurile sufletului. în oceanul sau abisul smereniei. celui ce se cunoaşte pe sine cu adevărat. A te cunoaşte pe tine înseamnă a accepta să te smereşti. pe măsură ce înaintăm în această cunoaştere. . cufundându-se tot mai mult în adâncul. cum spune Sfântul Marcu Ascetul. a depista. Pe o treaptă superioară. constând în dorinţa de a ne elibera de patimi şi de a dobândi virtuţile. care. pe treptele cele mai înalte este Însuşi Dumnezeu. în adâncul sufletului nostru. Aşa se întâmplă cu sfinţii. datorită vieţii lor îmbunătăţite dobândesc o cunoaştere lărgită. căci nu putem cunoaşte bine. A te cunoaşte pe tine înseamnă. duhovniceşti. izvorul oricărei cunoaşteri şi autocunoaşteri. căci. Este o cunoaştere experimentală. căci aceasta dă un plus de cunoaştere. sesiza şi experia prezenţa harismatică a lui Dumnezeu. a realităţilor vieţii sufleteşti. unilaterală. Cunoaşterea de sine este. sălăşluit. Într-o primă fază. Doar harul dumnezeiesc poate potenţa firea umană până la sesizarea cât mai exactă.86 nefolosindu-l rău.Hristos. Adevărata cunoaştere de sine începe prin pocăinţă şi nu se termină niciodată. a fi conştienţi de adâncul pe care îl reprezintă fiinţa umană. prin participarea şi unirea cu realitatea cunoscută. autentic şi nu ne putem cunoaşte cu adevărat decât în Dumnezeu şi prin Dumnezeu. Cunoaşterea de sine este totdeauna un act de pocăinţă. Pe treptele cele mai înalte. luminată de Dumnezeu. interioară. abisul de bunătăţi dumnezeieşti din sufletul nostru pe care păcatul nu le poate decât acoperi. pe lângă plusurile duhovniceşti. i se dă cunoştinţa tuturor. pe treptele cele mai înalte ale vieţii duhovniceşti. limitată. această cunoaştere obiectivă dobândeşte un sens moral mai accentuat. raţionale. faţă de Creatorul iubitor. ci una interioară. Ea se identifică. ci descoperindu-i adevărata sa raţiune. Autocunoaşterea sau cunoaşterea de sine este una din cele mai adânci cunoaşteri pe care o poate dobândi omul. care. din adâncul nostru cel de taină. cea dumnezeiească. îi cunosc şi pe ceilalţi ca pe ei şi au o anumită cunoaştere a celor viitoare. a actualiza toate aceste potenţe. această cunoaştere de sine are sensul cunoaşterii stării noastre de păcătoşenie. nestricându-l. ne dăm seama permanent şi de minusurile sau de scăderile noastre. după cum în smerenie omul are adevărata cunoaştere de sine. în legătură cu Raţiunea supremă . Cunoaşterea de sine a celui duhovnicesc nu este o cunoaştere exterioară. extinsă. expresie a cunoaşterii şi inspiraţiei pe care le aduce Duhul Sfânt. cunoaşterea de sine înseamnă a simţi deplin condiţia de creatură. încă de la Botez. în bogăţia de sensuri pe care o are viaţa omenească. cât mai ales morale. pentru a ajunge la adevărata cunoaştere şi trăire a lui Dumnezeu.

op. Sfântul Simion Noul Teolog spune: “să nu zică cineva că este imposibil a plânge zilnic. la citirile dumnezeieşti şi totodată să ne sârguim să ne pocăim şi să ne îndreptăm pe noi înşine. 63 Sfântul Simion Noul Teolog.arată gradul sau nivelul pocăinţei noastre. trebuie să ne pocăim pentru ezitarea noastră de a le fi săvârşit până atunci sau actualiza. op. cit. dacă am avut sau nu râvnă la rugăciune. Oare cum sunt acum?» De asemenea. cuvânt sau gând bun. care au darul străvederii sau înainte vederii. Sfântul Marcu Ascetul ne învaţă că trebuie să ne căim nu numai pentru păcatele deja săvârşite. adică a patimilor. să se cerceteze toţi în fiecare zi pe ei înşişi. la care se adaugă darul Sfântului Duh60. pentru neputinţa noastră de a le curăţi şi spiritualiza. al sfatului. spunându-ne că “suntem datori să ne cercetăm nu numai în fiecare zi. în vremea sa. Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte. ne îndeamnă şi Ava Dorotei. 200. În mod deosebit. să însoţească şi să urmeze fiecare acţiune. cuvintelor şi gândurilor noastre păcătoase. 62 Sfântul Ioan Scărarul. spune Sfântul Petru Damaschinul. la priveghere. op. dovadă a discernământului duhovnicesc. p. la Spovedanie. darul pocăinţei este legat de smerita cugetare şi de darul lacrimilor. Părinţii ne dau temeiuri să ne pocăim deci pentru fiecare faptă bună sau rea. întrebându-se: «Oare am înaintat puţin sau ne aflăm în aceleaşi. Tot în legătură cu această pocăinţă permanentă. pe care îşi însemna toate păcatele pe care le săvârşea într-o zi. lucrare. Pocăinţa permanentă trebuie să urmeze tuturor faptelor. pentru a nu le uita.donum lacrimarum . al proorociei sau profeţiei. 61 60 . cit.87 {i. virtuos. precum şi pentru doza de imperfecţiune. au două Sfântul Simion Noul Teolog. ci şi pentru binele înfăptuit. Lacrimile duhovniceşti se dobândesc pe măsura curăţirii şi spiritualizării firii noastre şi sunt un semn al prezenţei şi lucrării dumnezeieşti în inima noastră. Toate acestea sunt efectele pazei minţii sau trezviei. cit.. Darul lacrimilor . o tăbliţă. Avem datoria să ne cercetăm zilnic. p. al cardiognoziei. pentru cantitatea lor de nedesăvârşire. 584. ucenic al Sfântului Ioan Scărarul. eram împovărat cu această patimă.. având convingerea că pocăinţa permanentă duce la micşorarea răutăţilor. pentru nedesăvârşirea lor. pentru că am fi putut să-l gândim şi să-l fi săvârşit înainte. 75. pentru amprenta de nedeplinătate a lor. ca de altfel şi pocăinţa şi plânsul duhovnicesc din care izvorăsc. dar totodată trebuie să însoţească fiecare faptă. seara. Spiritualitatea filocalică vorbeşte despre părinţi duhovniceşti văzători cu duhul. ci şi în fiecare an şi lună şi săptămână61 şi să zicem: «În prima săptămână. pe care-l avem cu privire la acestea. Aceste lacrimi. Regula Părinţilor filocalici este că pocăinţa trebuie să preceadă. sau am căzut şi mai rău?»62. ca să nu zic chiar porunca lui Dumnezeu”63. căci cine vorbeşte astfel afirmă că este imposibil să te pocăieşti în fiecare zi şi răstoarnă întreaga Sfântă Scriptură. La această cunoaştere de noi înşine. cuvânt sau gând al omului duhovniceasc. gesturilor. despre un bucătar care purta. pentru modul în care ne-am petrecut ziua şi noaptea. la şold. celui ce se cunoaşte pe sine aşa cum este. p. i se dă sau i se descoperă cunoştinţa tuturor.

ci le şubrezeşte temelia. dar în acelaşi timp. devin lacrimi de recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi de bucurie duhovnicească. pocăinţa permanentă este calea şi sursa oricărui progres duhovnicesc. de regret pentru căderea firii noastre umane în starea antiharică a păcatului. către văzduhul infinit al desăvârşirii. este luat de lacrimi. Pe treptele cel mai înalte ale pocăinţei. se spiritualizează tot mai mult. ne putem da seama că ea are un rol central şi reprezintă o lovitură dată păcatului şi patimii. spre spiritualizarea lor. Ea distruge nu numai manifestările lor. de copleşire. ci are un rol pozitiv. plânsul cel care bate la uşa cerului. . de ridicare deasupra valurilor mării păcatului şi patimilor. locul cuvintelor. integrale a fiinţei noastre la viaţa duhovnicească. devenind lacrimi mistice. cele care le urmează sunt “lacrimi care îngraşă”.după cum mărturiseşte Sfântul Ioan Scăraul . Plânsul şi lacrimile duhovniceşti.sfinţenia. p. rod al curăţirii fiinţei noastre şi totodată al prezenţei tot mai accentuate a harului în sufletul nostru. sursa oricărui progres spiritual al creştinului. în cauzele păcatelor. pe măsura înaintării în lucrarea virtuţilor. La început. din starea naturală. Astfel. Cele dintâi sunt “lacrimi care ard”. spre Dumnezeu şi semeni. Ea nu este doar o piedică pusă în calea păcatului. spre bine şi adevăr. contemplative. şi o întoarcere către un viitor plin de nădejdea iertării şi dobândirii mângâierii şi fericirii veşnice. în rodirile lor perverse şi păcătoase. lacrimi ce exprimă bucuria desăvârşită a unirii cu Dumnezeu. constând în darul ei de a reîntoarce aceste puteri ale firii. curăţitoare. loveşte în gândul prim sau intenţia păcătoasă. lacrimi de pocăinţă. iar cuvioasa smerenie. profundă. care lucrau orbeşte păcatul. Legată de conştiinţa păcătoşeniei noastre. cea care îl 64 Ibidem. 437. redau naturii omeneşti transparenţa ei. pătimaş. Căinţa este încercarea ascetică. Este ieşirea şi înaintarea din oceanul tenebros al egoismului. în încrengătura lor. la rădăcina lor. iar pe treptele ei cele mai înalte izvorând lacrimi duhovniceşti. ajutându-l pe creştin să cunoască mai bine şi să zărească mai clar ţinta vieţii sale . Când orice cuvânt tace. trecerea de la cele dintâi lacrimi la cele de al doilea fel. devin. curăţitoare. al mulţumirii de sine şi al complacerii în această situaţie de decădere a noastră. În general. ele sunt amare. către văzduhul senin al iubirii şi respectului deplin. ca expresie a participării depline. anterioară amestecării sale cu păcatul. purificatoare. care păstrează totuşi ceva exterior. Pocăinţa este cea care . Chiar şi din aceste scurte consideraţii privind valoarea pocăinţei în viaţa duhovnicească. de tristeţe. despre pocăinţa şi dragostea noastră de Dumnezeu vorbesc lacrimile. Pocăinţa loveşte în temeliile. purificatoare. în esenţa. lacrimile de pocăinţă. de smerenie în faţa măreţiei şi bunătăţii divine.88 direcţii: o privire spre un trecut păcătos. curăţitoare.învie. pe marea liniştită a virtuţilor şi către orizontul. harismatice. Pe măsura dobândirii iertării. un frâu al firii. pe treptele superioare ale rugăciunii. Pocăinţa este o forţă morală de primă valoare. Lacrimile ascetice. este considerat a fi semnul trecerii de la starea trupească la cea duhovnicească 64. lacrimi de bucurie. ele devin tot mai dulci.

Ori de câte ori greşim.. la ieşirea sufletului. op. Iar dacă vrem să nu avem pentru ce să ne pocăim . nici n-am teologhisit.89 deschide65. dacă vrem să avem conştiinţa apărător şi să nu ne acuze şi să ne smerească însele faptele noastre. p. nici că n-am fost văzători. Ibidem. că nu am săvârşit minuni. 302.deşi Părinţii îi deplâng pe aceşti “desăvârşiţi” . cit. . Sfântul Ioan Scărarul ne avertizează că: “Nu vom fi învinuiţi. să ne pocăim. 65 66 Sfântul Ioan Scărarul. p. dar vom da negreşit socoteală lui Dumnezeu că n-am plâns”66. 185. de calitatea ei depinzând succesul sau încununarea oricărui efort duhovnicesc al nostru. adică pentru faptul că nu ne-am pocăit. o prieteni.să nu greşim.

sfântul nu priveşte de sus. ca de altfel toate celelalte virtuţi sau însuşi procesul desăvârşirii nu are nici . pentru trăirea ortodoxă. orice efort ascetic. către desăvârşirea finală . ne arată calea sau modul împlinirii lui tot mai depline. la capătul rugăciunii desăvârşite. Smerenia are în trăirea creştină un rol capital. Părinţii duhovniceşti. gândurilor şi cuvintelor noastre şi. în stare de nepătimire şi smerenie. în care se concentrează şi sintetizează toate celelalte virtuţi creştine. unirea cu Dumnezeu. Actul de mare discernământ care ne păzeşte de aceste dezechilibrări duhovniceşti şi de cădere. ci cu iubire şi în “adânc de smerenie”. Urcuşul acesta este primejduit de multe ispite şi capcane. oricât de aspru şi spiritual ar fi el. sfinţenia. ea ne ajută să ne apropiem cu sfială cât mai mult de scopul existenţei nostre: actualizarea chipului lui Dumnezeu din noi în asemănarea deplină cu El. Această unire.ÎMPĂRĂTEASĂ A VIRTUŢILOR Culmea vieţii duhovniceşti creştine o constituie. transformând răsplata în pedeapsă. Smerenia. cei care ne-au arătat că virtutea smereniei. să discernem şi să urmărim ceea ce este superior lor şi tot aşa din desăvârşire în desăvârşire. întreţine urcuşul neîncetat al creştinului. chiar şi ajuns pe aceste trepte înalte şi la aceste experienţe de vârf din punct de vedere duhovnicesc. Lipsit de smerenie. are sensul unei depline spiritualizări. făcându-l dumnezeu prin participare. ne ajută să le păstrăm şi ne introduce în universul de taină şi profund al spiritualităţii lor. care în termeni pozitivi înseamnă dobândirea deplinei asemănări cu Dumnezeu. întreţinând în noi dorinţa ostenelii după ele. este smerita cugetare. îşi pierde conţinutul său profund şi se depărtează total de scopul adevărat. este sursa lui de tot mai deplină înălţare şi înduhovnicire. după cum şi prezenţa şi dobândirea smeritei cugetări înalţă creştinul deasupra puterilor sale fireşti. Ea întreţine în noi dorul de culmile existenţei creştine. Smerenia este deci virtutea care ne ajută la dobândirea şi lucrarea virtuţilor. Smerenia este privirea noastră şi ochiul nostru critic ce ne face să vedem adevărata valoare a faptelor. Alături de pocăinţă. Însă. ne păzeşte să nu cădem din ele şi să risipim eforturile noastre. iar odată atinse aceste culmi.90 SFÂNTA SMERITĂ CUGETARE . iar atunci când le-am dobândit. din calitate de dumnezeu prin har sau lucrare lumea şi cele ale sale. înduhovniciri a fiinţei umane şi înălţarea ei pe cele mai înalte trepte ale desăvârşirii.“pătimirea îndumnezeirii”. este ameninţat permanent cu regresul şi căderea. raportându-le la un criteriu profund duhovnicesc. Din aceste motive. această virtute generală.

V. 257. ci o virtute dumnezeiească. ci o socoteşte contrară firii”5. 163. . ci cu ajutorul ei. “comoara smereniei” inepuizabilă. vol. vol. 305. s-au convins şi vor să ne convingă şi pe noi. împodobind cu smerenie faptele lor bune. întristare şi lacrimi4. Ediţia a II-a. păcatul şi patima aparţin în exclusivitate voinţei umane libere. Capete despre trezvie. 122. pentru că lucrarea lor nu se termină niciodată. Traducere. 2 Filotei Sinaitul. lumina şi desăvârşi. Insistând asupra acestei legături dintre virtutea omenească şi fiinţa virtuţii Dumnezeu. Răspunsuri către Talasie. astfel. Filotei Sinaitul consideră smerita cugetare “virtute dumnezeiască şi haină domnească”2. 1 Sfântul Maxim Mărturisitorul. Potrivit Avei Dorotei. păcătoase... Învăţături duhovniceşti. Virtutea. nu o lucrează Dumnezeu fără voia noastră. prin fapte. după multe lupte. ştiind cu ce cădere a căzut satana. introducere şi note de Preot Profesor Doctor Dumitru Stăniloae. de semnificaţia fundamentală în plan spiritual a “sfintei smerenii”. Sfântul Maxim a putut să definească în sinteză virtutea ca fiind “unirea prin cunoştinţă a neputinţei omeneşti cu puterea dumnezeiască”1. În mod logic şi duhovnicesc. Aceeaşi fiinţă sau izvor dumnezeiesc al smereniei îl subliniază şi Sfântul Petru Damaschinul atunci când spune că “sfânta smerenie e mai presus de fire şi nu poate să o aibă cel ce nu crede. 3 Ibidem. spre folos duhovnicesc. Bucureşti. spun că toate acestea au ca autor prim pe Dumnezeu. despre smerenie nu poate vorbi cu adevărat decât cel care a aflat-o prin “cercare”. ci are doar o limită negativă . ca şi izvorul ei şi inefabilă. mândrindu-se”3.căderea în păcat. în Filocalia. Doar faptele rele. p. fără de sfârşit. p. Pe măsura dobândirii ei şi a experierii ei tot mai accentuate. însă. prin nevoinţă. în Filocalia. Una sută capete de mângâiere. în înviere şi fericirea veşnică. 4. această “împărăteasă a virtuţilor”. 5 Sfântul Petru Dmaschin. Sfinţii Părinţi.. Numai pornind de la aceste realităţi. la vremea sa. fiinţa smeritei cugetări este tot Dumnezeu.. Membru al Academiei Române. smerenia are ceva din smerenia Mântuitorului pe Cruce şi de aceea este o forţă spirituală care ne dă putere şi nădejde în sensul eforturilor noastre şi în valoarea lor în veşnicie. sunt cei care. 4 Ioan Carpatinul. Editura Harisma. în Filocalia. Omul le săvârşeşte în colaborare cu harul divin. vol. îngerească şi omenească. Ea nu este o simplă virtute omenească. în Filocalia sau culegere din Scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi..91 un hotar pozitiv. 4. 1994. Fiinţa virtuţii smeritei cugetări Fiinţa virtuţii este Dumnezeu. prin harul lui Dumnezeu.. p. prin învăţătura şi viaţa lor. Părinţii filocalici consideră. p. pentru că “în această virtute se nevoiesc şi pe ea o păzesc şi îngerii şi toate acele Puteri strălucite şi dumnezeieşti. Ea este dăruită din cer.

Smerenia este începutul şi culmea virtuţilor creştine. p. în care mulţi socot că stă toată virtutea. Felurite învăţături lăsate ucenicilor săi când a părăsit mînăstirea Avei Serid şi a întemeiat cu ajutorul lui Dumnezeu mînăstirea sa. ci ridică din cădere pe cei ce o au”11. IX. al plânsului celui de bucurie făcător şi al lacrimilor duhovniceşti. vol. părintele nostru Dorotei. spunând că: “Smerenia şi iubirea sunt începutul şi capătul ultim al celor două părţi ale şirului dumnezeiesc al tuturor virtuţilor. ele sunt treptele opuse cele 6 Ava Dorotei. vol. 272-273. îi dă visterii de taine mari.. Valoarea aceasta de temelie a edificiului sau a casei virtuţilor creştine şi de scară spre Împărăţia cerească o evidenţiază Cuviosul Nichita Stithatul. Cea dintâi smereşte sufletul. Părinţii filocalici leagă permanent de “sfânta smerenie” darul pocăinţei permanente. XI. care este aceea a ostenelilor trupeşti şi sufleteşti. “mântuirea prescurtată”10. prin râncezeala coamei sau prin haina neîngrijită. iar trupul smerindu-se. Căci smerenia e începutul de jos cel mai din cap al acestui şir. în raport cu Dumnezeu şi cu semenii noştri. p. născătoare de smerenie în trup şi în suflet. 504-505. şi după tăcerea desăvârşită a Avei Varsanufie. vol. însă. cea interioară. să guste dulceaţa bunătăţilor veşnice ale lui Dumnezeu.92 Celorlalţi. Eforturile şi nevoinţele trupeşti nu folosesc la nimic dacă nu duc la conştiinţa smerită a păcătoşeniei noastre.. Rugăciunea curată uneşte pe omul întreg cu Dumnezeu şi-l face să petreacă împreună cu îngerii. 292. 7 Ibidem. p. ca smerita cugetare. umilinţa şi rugăciunea curată.spune el .. căci spune acelaşi Părinte. 11 Ibidem. bune. după moartea Avei Ioan. în Filocalia. ea le este “dumnezeiască şi de neînţeles” şi nu poate fi tâlcuită prin cuvinte6. a micimii şi nevredniciei personale. a pocăinţei neîncetate şi a umilinţei. 10 Sfinţii Varsanufie şi Ioan. despre fire şi despre cunoştinţă. Ceea ce ne spun Părinţii este.. 8 Cuviosul Nichita Stithatul.. iar iubirea.. sfârşitul lui de sus cel mai din urmă. aprinzându-l de iubire9. Cuviosul Nichita Stithatul o consideră expresie a iubirii de Dumnezeu. p. calea spre smerita cugetare. în Filocalia. 506. VI. 169. în Filocalia. îl face să izvorască de la sine pâraie de lacrimi şi ne învaţă să ne cunoaştem cu adevărat măsura faptelor noastre. 266. Umilinţa curăţeşte mintea de cele materiale şi luminează ochii inimii şi face sufletul întreg luminos.nu întraripează aşa de mult sufletul oamenilor către dragostea lui Dumnezeu şi către iubirea de oameni. Cele 300 de capete despre făptuire. proorocul. Nimic .. ci ea vine din inimă zdrobită şi stă în duh de smerenie”8. Această smerenie trupească trebuie să ducă la adevărata smerenie. se smereşte împreună cu el şi sufletul”7. .. Însă adevărata stare de smerenie nu se dobândeşte prin “încovoierea grumazului. Sau altfel. “osteneala smereşte trupul. Ale celui între sfinţi.. ea “nu cade. aspră şi soioasă. care îl face pe credincios să nu se încreadă în sine şi să piardă fructele ostenelii sale. decât dacă sunt păzite de către smerita cugetare. la darul “smeritei cugetări”. p. Scrisori duhovniceşti. adevărate. 9 Ibidem. p. Virtuţile creştine nu dau roade duhovniceşti.

Ibidem.. Ibidem. susţinându-i pe cei înălţaţi. Smerita cugetare împodobeşte faptele noastre. Diadoh al Foticeii. vol. p. 298. Iubirea şi smerenia formează o “sfinţită pereche”13. Smerita cugetare este baza tuturor virtuţilor. unde sunt locuri luminoase. p. 298. în Filocalia.. Numai aceşti lucrători ai smereniei până la culmile sfinţeniei şi desăvârşirii creştine au gustat frumuseţile şi roadele acestei virtuţi şi i-au experiat paradoxul: atunci când te smereşti. 383. toate ostenelile noastre sunt zadarnice. “Sfânta smerenie” este cheia care ne poate face liber accesul în “palatele împărăteşti ale lui Hristos şi în ţinuturile dumnezeieşti şi pururea înverzite ale raiului cunoscut cu mintea. Sfântul Ioan Scărarul consideră virtutea smereniei “împărăteasa virtuţilor”18 “un har fără nume al sufletului”19. oricât de mic sau nesemnificativ ni s-ar părea el nouă.. op. Scara dumnezeiescului urcuş. “unica virtute care nu poate fi umilită de draci”20. p. dându-le adevărată semnificaţie. te înalţi. cit. scoate pe cel ce îşi sprijineşte paşii pe ea la păşunile vii şi nepătate ale firii dumnezeieşti”12. Smerenia pune începutul urcuşului scării. p. op.. Cuvânt ascetic în 100 de capete. îl scoate iarăşi de acolo la păşunile contemplaţiei naturale ale făpturilor lui Dumnezeu”16. 303. p. cit. Fără această “mamă a virtuţilor”17. p. Ibidem.299. Sfântul Ioan Scărarul. op. vol. Faptele mici şi neînsemnate devin mari în plan duhovnicesc când sunt 12 13 14 15 16 17 18 19 20 Cuviosul Nichita Stithatul. locuri răcoritoare. Razele ei aruncă o lumină datătoare de viaţă asupra oricărui efort duhovnicesc al nostru. Sfântul Ioan Scărarul. fiind sfârşitul treptelor virtuţii şi al urcuşului scării spre înălţime. iar iubirea. . în Filocalia. pentru că nici una dintre acestea nu se poate dobândi fără ea. încât au cunoscut “abisul” sau “adâncul” smereniei. iar atunci când te mândreşti pentru ceva. 382. chiar acel ceva te va smeri pe tine. 1. veselie şi fericire”15. Ibidem. Celui ce bate la poarta poruncilor şi virtuţilor lui Hristos cu smerenie. Iubirea înalţă. adică Însuşi Duhul Sfânt.. corturile drepţilor... iar “după ce a intrat şi s-a desfătat prin făptuire şi prin multe nevoinţe ale virtuţii de acele bunuri veşnice. nu-i lasă să cadă niciodată14. de la cei ce şi-au spiritualizat atât de mult lucrările şi voirile. p... prin durerile pocăinţei şi ale nevoinţelor îi deschide portarul. 444.93 mai din cap şi mai din urmă ale sfinţitei scări a virtuţilor dumnezeieşti. în timp ce smerenia. Smerenia este atmosfera în care se nasc şi cresc florile frumoase ale virtuţilor creştine. Cuviosul Nichita Stithatul. IX. cit. Esenţa virtuţii smeritei cugetări Cele mai frumoase definiţii şi caracterizări ale smeritei cugetări vin de la cei care i-au cunoscut darurile şi binefacerile. 309. bucurie. apa odihnei.

iar lipsa ei din viaţa şi faptele noastre îl goleşte de adevăratul lui sens. împotriva iubirii pătimaşe de sine . dar de fapt umileşte. şi. coboară în zonele inferioare ale existenţei raţionale şi ne înstrăinează de ţinta vieţii noastre. Smerenia este har fără de nume al sufletului. Starea de smerenie este adevărata creştere şi înălţare a fiinţei umane pentru că este o creştere şi o înaintare spre şi în Dumnezeu. care nu poate fi furat de nici un tâlhar”22. smerenia îl descoperă.94 împodobite cu frumosul dar al “cuvioasei smerenii”. e un univers închis.. Smerenia luptă în mod special împotriva egoismului şi egocentrismului nostru.. Unde lipseşte smerenia. adică sub forma coborârii.conştiinţa şi trăirea supremă a infinităţii divine şi a micimii proprii. . Bucureşti. ca să vezi măreţia lui Dumnezeu şi să te simţi umilit de lucrarea Lui.. 305. spre a nu fi văzute izbânzile noastre”21. Acest paradox al bogăţiei duhovniceşti în sărăcie şi al sărăciei duhovniceşti în bogăţie îl notează şi Sfântul Ioan Scărarul definind smerita cugetare drept “acoperământ dumnezeiesc. Smerenia este înţelepciunea cea mai larg cuprinzătoare. izvorul vieţii veşnice.filavtia. căci ea este “adâncul fără fund al puţinătăţii noastre. În adâncurile indefinite şi pline de taină. “Smerenia este . Smerenia dă semnificaţie şi pune într-o lumină favorabilă urcuşul noastru creştin.Dacă mândria acoperă pentru ochii noştri infinitul realităţii lui Dumnezeu. departe de a sărăci. atunci când le lipseşte nota lor esenţială: smerenia. Cugetarea smerită stabileşte adevărata ordine spirituală. cu atât vei fi înălţat mai mult spre culmile sfinţeniei.. Smerenia este fereastra sufletului nostru curăţată şi deschisă mereu către Dumnezeu şi spre umanitate.. 115. îmbrăţişează din infinit mai mult decât oricare altul şi oferă altora”23. se înalţă până la cele mai înalte trepte ale desăvârşirii. mic până a te socoti nimic. şi devin prilej de slavă deşartă şi pagubă spirituală. omul trăieşte deplinătatea existenţei sale. Ibidem. 1992. realizând un uriaş spor de cunoaştere pentru cel ce o are. acoperământul divin al faptelor noastre bune. slavei deşarte şi mândriei din firea noastră. cu cât te înalţi pe tine mai mult. dimpotrivă. după cum şi faptele bune cele mai importante îşi pierd adevărata lor valoare. Cel smerit. e sărmana înfumurare care trezeşte zâmbetul de milă. 23 Preot Profesor Dr. în adevărata smerenie. Lupta aceasta împotriva iubirii pătimaşe de noi înşine presupune o atitudine de permanentă smerită cugetare şi pocăinţă. e superficialitate.după cum arată Părintele Stăniloae . în Dumnezeu. spre semeni şi spre noi înşine. Lucrarea smereniei este paradoxală: cu cât te smereşti mai mult. EIBMBOR. Ascetica şi mistica.. Trebuie să te faci mic de tot. cu atât afli prilejul să te smereşti mai adânc. p. spre regresul vieţii noastre duhovniceşti. Dumitru Stăniloae. p. trăieşte numai cel smerit. e platitudine. Spre deosebire de mândria care în aparenţă înalţă. Spiritualitatea ortodoxă. Omul 21 22 Ibidem. Ea este totodată conştiinţa că infinitatea divină străbate prin toate şi prin toţi cei din jurul nostru. Ea este “conştiinţa şi trăirea supremă a majestăţii şi infinităţii divine şi a micimii proprii. maică a păcatelor şi se împotriveşte cu toată puterea părerii de sine.

Dumitru Radu. gest sau faptă a noastră. până la a ne vedea pe noi înşine ca fiind cei mai păcătoşi. manifestările sau roadele acesteia. Smerenia e început al vederii şi vederea. p. Paradoxal. Spre deosebire de egoism şi slavă deşartă. curs pentru doctoranzii în Teologie.. .. Doar în smerenia fără sfârşit omul se descoperă pe sine şi bogăţia de valori duhovniceşti pe care o poartă în sine. Dr. dând loc lucrării tainice a smereniei şi nădejdii că Dumnezeu va completa şi desăvârşi slăbiciunea şi neputinţa noastră. op. p. 115. De-ar cunoaşte cineva înţelepciunea lumii întregi. desăvârşirea smereniei. această smerire de sine. ea ne face să ne vedem aşa cum suntem. în Filocalia. Prin alţii în faţa cărora se deschide şi îi întâmpină cu respect şi iubire. izolat. către îndumnezeirea noastră.95 smerit se pleacă înaintea semenului său ca înaintea lui Dumnezeu. pe atât de mult ne deschide ochii sufletului şi ne descoperă adâncul infinit de taine al acestei vieţi şi al celei viitoare “sfânta smerită cugetare”. Trăirea creştină. lucrările. Cine acoperă faptele sale cu adevărată smerenie şi se scufundă el însuşi în abisul smereniei. Să ne pocăim şi să ne smerim pentru şi după fiecare cuvânt.. felurile ei. iar acesta nu ca un centru autarhic. Capete care au lipsit. o tăgăduire a chipului lui Dumnezeu din noi. 43. ci cuprinzând şi îmbrăţişând mult mai mult decât oricare altul şi oferind altora. ci tocmai o revenire şi conştientizare a strălucirii acestui chip. dar prin conştiinţa acestei neputinţe întreţine în noi continuu arderea după depăşirea graniţelor noastre fireşti. Aceasta îl determină pe Calist Patriarhul să considere că “pricina înălţării cu mintea se face prilej puternic de smerenie şi ceea ce înalţă sufletul la nesfârşit. să ne cunoaştem neputinţele nostre fireşti. Dumitru Stăniloae. p. dar fără să sărăcească cumva. “revenirea firii noastre la starea de fereastră a infinitului şi de încăpere goală menită să se umple de lumina dumnezeiească”25. VIII. dacă vrem ca faptele noastre să nu ne smerească ele însele. prin puterea lor de evidenţă şi să nu se întoarcă împotriva noastră. aceea îl smereşte în chip covârşitor. vol. nu înseamnă o distrugere a eului nostru. Trebuie să ne smerim neîncetat. 24 Preot Prof. 266.. cel smerit reuşeşte să se cunoască şi mai bine pe sine însuşi”24. experienţa descoperirii sinelui propriu autentic. 25 Preot Profesor Dr. de fapt. fără smerenie e cu neputinţă să dobândească vederea cea înaltă”26. Omul îşi trăieşte adevărata sa vocaţie şi înălţimea demnităţii sale în cea mai adâncă smerenie. Lucrarea cea duhovnicească a smeritei cugetări Părinţii filocalici ne dau detalii duhovniceşti fundamentale privind modul de dobândire a darului smeritei cugetări. 1994-1995. egoist. 26 Calist Patriarhul. ci comunitar şi în legătură cu Dumnezeu. trăieşte. cit. Pe cât de mult ne limitează universul şi vederea duhovnicească slava deşartă şi mândria.

“Dar completează Sfântul Diadoh . prin a nu iubi câştigurile. prin a nu ţine la vreun lucru după regula proprie.. curate şi o inimă zdrobită toată vremea. p. impresiona nici măcar toate împărăţiile lumii. de înălţare spirituală. el are un cuget mai smerit din pricina neputinţei trupului. Acestea nasc smerenia care curăţeşte inima”27. X. vol. întrucât. în Filocalia. Diadoh. sau a celor ce duşmănesc fără temei pe cei ce se îngrijesc de dreptate. ca dar dumnezeiesc. celor ce s-au apropiat de desăvârşire. Ibidem. prin tăcerea neîncetată. apoi când mintea e luminată de harul dumnezeiesc întru simţire şi sârguinţă multă. prin a nu avea mâna sa asupra nimănui şi mâna nimănui asupra sa. slăbită de păcat şi într-o luptă încordată. cu privire la noi înşine şi la neputinţa firii noastre. Cu cât este mai mare. Căci dacă nu ne-ar înmuia harul. la smerenie se ajunge prin înstrăinare.. simţiri bune.. Sfântul Isaac Sirul dă următorul răspuns: “Prin neîncetată pomenire a greşelilor sale şi prin conştiinţa apropierii de moarte. prin a fi totdeauna ascultători. Cuvânt ascetic în 100 de capete. Cuvinte despre nevoinţă. vol. Ea se iveşte în cei părtaşi de sfânta cunoştinţă în două cazuri şi chipuri: când luptătorul pentru evlavie se află în mijlocul drumului experienţelor duhovniceşti. nu ne-ar dărui strălucirea smereniei de pe urmă”29. ci a fi singur şi înstrăinat în cele ale sale şi a nu lua în lume grija cuiva asupra sa. două tipuri ale acesteia: o smerenie izvorâtă din frica de Dumnezeu şi o smerenie dăruită de Dumnezeu.. fiind plină de bunătate dumnezeiească.. 1. Şi după acestea. “Smerita cugetare este un lucru greu de câştigat . afară de grija sa.spune el. nu mai poate să se umple de slavă deşartă”28. pe scurt. prin îmbrăcăminte sărăcăcioasă. ca să lămurească voia noastră cea slobodă. În privinţa felurilor smereniei. prin neiubirea de întâlnire în adunări şi prin voinţa de a fi necunoscut şi neluat în seamă. prin alegerea locului din urmă în fiecare clipă şi prin alergarea la faptele cele mai înjosite şi mai de ocară în orice lucru. sufletul are smerita cugetare ca pe o însuşire firească. Smereniei izvorâte din frica de Dumnezeu îi urmează bunătatea. sau a gândurilor rele. p. aducând asupra noastră pătimirile povăţuitoare. Şi. ea fiind duhovnicească.tot cel ce se nevoieşte a trebuit să treacă prin cea dintâi ca să ajungă la cea de-a doua. în Filocalia. Cea de-a doua formă sau etapă a smereniei . prin a urî vorbăria cu multe persoane. Sfântul Isaac Sirul delimitează. prin dispreţuirea de către minte a oricărei ocări şi învinovăţiri din partea vreunui om şi a oricărei pizmuiri. Cea dintâi formă de smerenie produce întristare şi descurajare. episcop al Foticeii vorbeşte despre două etape în dobândirea “sfintei smerenii” sau despre două smerenii: una dobândită la mijlocul eforturilor noastre ascetice sau la mijlocul nevoinţelor noastre şi alta. Diadoh al Foticeii.smerita cugetare. 470. primită la sfârşitul acestora. 27 28 29 Sfântul Isaac Sirul. prin sărăcie şi prin vieţuirea însingurată. . 469-470. cuprinde în sine o bucurie împreunată cu o sfială plină de înţelepciune şi nu o pot mişca. 394-395. din punctul de vedere al originii.96 La întrebarea “Cum poate dobândi cineva smerenia?”. p.. care se dăruieşte de către Însuşi Dumnezeu. cu atât se cer mai multe strădanii pentru dobândirea ei. grea.

Ea se arată în neprihănirea simţurilor. p. XII. a nu se împotrivi celui mai mare. în aducerea aminte neîncetată de necunoştinţa proprie33. vol. 300.decât numai celor desăvârşiţi în virtute. în puţinătatea oricărei trebuinţe.. op. Aceasta este smerenia adevărată. în repeziciunea lacrimilor. în inima zdrobită. Cuviosul Isaia Pusnicul. îndemnându-ne la urmarea lor întru totul. consideră că proba de adevărată smerenie este a se socoti cineva pe sine înaintea lui Dumnezeu că este păcătos şi nu face nimic bun. smerenia este definită a fi “o putere tainică pe care o primesc sfinţii desăvârşiţi după desăvârşirea întregii lor vieţuiri. Cel smerit nu este tulburat de nici o silă. în răbdare. în evlavie. în suportare. în mersul nezburdalnic.. de nici un necaz sau neajuns şi aceasta pentru că are cugetul toată vremea în odihnă. El nu se schimbă şi nu se 30 31 32 33 Sfântul Isaac Sirul. p. Sfântul Isaac Sirul. Douăzeci şi nouă de cuvinte. în nesocotirea de sine. precum există o mândrie mirenească şi una călugărească. în păzirea tainelor neprihănirii. De aceea. Pe treptele cele mai înalte ale vieţuirii creştine. îi urmează multă simplitate şi o inimă curată şi iubitoare la culme de Dumnezeu30. în haina sărăcăcioasă. 150-151. a se sili pe sine spre osteneală. în privirea aplecată. Pornind de la cele două forme de vieţuire creştină: călugărească şi mirenească. Şi peste toate acestea. în sufletul însingurat. cum o numeşte Ava Dorotei. în simţurile neîmprăştiate.spune Sfântul Isaac Sirul . p.. a nu voi să se impună cuvântul său. . în neînspăimântare. ca un dar dumnezeiesc. în liniştirea neîncetată. p.97 Celei dăruită de Dumnezeu şi izvorâtă din bucurie. a nu supăra pe cineva32. cu manifestări specifice. a nu se sfădi. 109. a sfinţilor. cit. La acestea. O primă formă de smerită cugetare constă în a socoti cineva pe fratele sau semenul său mai înţelept decât este el şi în a se socoti pe sine mai prejos de toţi. în prisosinţa milostivirii. Sfântul Isaac Sirul adaugă: “Iar smerita cugetare e urmată de blândeţe şi de adunarea în sine. în afara lumii acesteia. Părinţii duhovniceşti ai Filocaliilor descriu lucrarea şi roadele binecuvântate ale smereniei în cuvinte de o profunzime deosebită. Cea de-a doua formă de smerenie. op. în ruşine. Iar fapta smereniei este tăcerea şi a nu se măsura pe sine în ceva. tot aşa există două feluri de smerenie. el le primeşte pe toate cu mulţumire. prin puterea harului. a răbda defăimarea. Ava Dorotei arată că.. în nemişcarea iuţimii (mâniei). Astfel.. Această putere nu se dă . în tăria inimii născută din neiubirea vieţii vremelnice. “smerenia desăvârşită a sfinţilor”. în puţinătatea lucrurilor. se naşte în suflet în chip firesc din lucrarea poruncilor şi constă în a pune pe seama lui Dumnezeu toate faptele noastre bune. atâta cât încape în hotarul firii”31. în Filocalia. a se păzi de minciună şi de vorbire deşartă. Cuviosul Isaia Pusnicul. a urî odihna. supunerea. în strângerea gândurilor. 404-405. în puţinătatea vorbirii. Ibidem. ca venind de la Dumnezeu. în răbdarea încercărilor. a căuta cu privirea jos. cit. în cuvântul măsurat. vorbind despre smerenie şi fapta smereniei sau modul în care ea înfloreşte şi îşi răspândeşte darurile sale. în cugetări liniştite şi neuşuratice.

smerenie şi smerita cugetare. Vorbirea smerită şi smerenia sunt dobândite de nevoitori prin ostenelile lor de eliberare de păcat şi de dobândire a virtuţilor. Şi cu cât e mai mare cerul ca pământul şi sufletul ca trupul. Sfântul Simion face. Singurul lucru pe care îl cugetă. Numai smerindu-ne. căzând în fapte rele. Smerenia aduce în viaţa noastră duhovnicească adevărata lumină. nu spoindu-le sau apărându-le. care ne învaţă să cugetăm smerit. cum spune Ava Dorotei. Cuviosul Nichita Stithatul consideră cunoaşterea de sine roadă a adevăratei smerenii..după cum spune acelaşi Isaia Pusnicul . însă smerita cugetare sau sfânta smerenie şi celelalte însuşiri ale ei.. adevărul însuşi este orb. Fără smerenie. ori de câte ori se află singur. asemenea diavolului. 267. p. vol. p. fiind “un lucru dumnezeiesc şi înalt”37 pătrunde în adâncurile sufletului celor ce au trecut de aceste eforturi ascetice. op. p. făcând următorul îndemn socratic: “Cunoaşte-te pe tine însuţi! Iar aceasta este adevărata smerenie. ne frânge inima şi ne învaţă să lucrăm şi să păzim această stare. Culegere din seminţele înţelepţilor. Măsura adevărată a smereniei este discernământul cu privire la propria noastră fiinţă sau autocunoaşterea. Cuviosul Nichita Stithatul.. arătând că “pe cât e de departe răsăritul de apus. cit. în Filocalia. distincţie între vorbirea smerită. pe care Sfântul Simion le consideră harisme. Iar acest discernământ sau autocunoaştere nu este o simplă constatare pasivă.să vorbească despre semenii noştri care îşi neglijează sau nesocotesc lucrarea lor sau despre cei ce gândesc răul despre altcineva. unde se află adevărul şi se cunoaşte cu adevărat34. iar cel ce nu se smereşte pe sine rătăceşte în întuneceric. 4. ci o forţă care ne ajută să umplem golurile cu fapte bune. . 34 35 36 37 Ilie Ecdicul. prin Sfântul Duh. p. iar cel ce urcă la adevărata smerenie. Adevărata lui fericire şi veselie este de natură duhovnicească. îl aude şi îl arată tutoror este scăderile sale şi lipsa sa de desăvârşire. pe atâta e de departe vorbirea smerită de adevărata smerenie. vom dobândi sensibilitatea spirituală care ne permite să ne vedem cum ne văd ceilalţi şi cum de fapt suntem în realitate. îl rosteşte. 308. nu ştii încă nici ce este smerenia. Smerita cugetare. nici nu te-ai atins de adevărata lucrare şi pază”35. mai departe. îl vede. Ele atârnă de noi. 269-270. nu depid de noi. cu atât e mai desăvârşită şi mai mare smerita cugetare dată celor desăvârşiţi. 266. decât adevărata smerenie”36. Ibidem. Ea nu are ochi şi privire care să ia seama la scăderile altora. ci zidindu-le. Respectul faţă de propria sa persoană se exprimă prin aceea că se ruşinează de sine. Iar dacă nu te-ai cunoscut încă pe tine. cu “lutul smereniei”. coboară mai jos decât cugetul său. se luminează şi este luminat şi mai mult. în dorinţa lor de contemplare a dumnezeirii.98 întristează în supărări. Smerenia nu are limbă .. ci sunt darul lui Dumnezeu. constând în conştiinţa că lucrează cele ale Domnului. Ibidem. Cel ce a dobândit smerenia. după cum nici nu se bucură peste măsură. nici urechi să audă cele ce nu îi aduc vreun folos duhovnicesc.

iar atunci când am primit-o. încât cel ce stă sub lucrarea ei se socoteşte pe sine: pământ. “îndată vine în suflet oarecare smerenie dumnezeiească mai presus de cuvânt. op. ne arată acelaşi Sfânt Isaac Sirul. Atunci. 283. În smerenie. necăutând cele peste trebuinţă. nesocoteşte toate mâncările din afară. roadele ei. darurile Sfântului Său Duh. cenuşă. cit. În opoziţie cu iubirea pătimaşă de sine. infinitatea tainelor pe care ea i le deschide şi în care pătrunde pe măsura eforturilor sale ascetice şi a smeritei sale cugetări. mărgăritarele umilinţei şi în ea Se odihneşte. Acesta. păcatului şi deci şi ispitei. o limitează şi o umileşte.. se umple de altă beţie negrăită: de umilinţa inimii şi pătrunde în adâncurile smeritei cugetări. Cuviosul Nichita Stithatul ne îndeamnă să luptăm pentru dobândirea ei. aducând în inimă zdrobire şi lacrimi de umilinţă fierbinte. Cel smerit. Ibidem. op. În această atitudine smerită este o putere şi o încredere. cu slava deşartă şi mândria. ci a primi cu bucurie defăimările şi învinovăţirile mincinoase. care îngustează fiinţa umană. Nichita Stithatul. Mântuitorul Iisus Hristos. cit. pentru păstrarea ei curată. Iar învrednicindu-se cineva să petreacă multă vreme în acest dar. cel ce a dobândit în inima lui smerita cugetare.. 40 Cuv. p.. iar pe de altă parte. s-a făcut mort lumii. cit. aşteptând mila Părintelui său ceresc38. ca pe un tron. care îl conduce către limanul mântuitor. ca şi băutura şi veşmintele trupului. Aceasta din pricina covârşirii acestui dar al lui Dumnezeu. limitele firii sale. . op. care îi umple inima de credinţă şi simte ajutorul lui Dumnezeu. cerând iertare de la cel ce ni le aruncă ne nedrept39. vierme şi nu om. p. sufletul primeşte de la Dumnezeu darul smeritei cugetări. constă în a nu ne supăra când suntem învinuiţi pe nedrept. p. p. împărtăşind celor hrăniţi de ea. scufundându-o în marea păcatelor şi patimilor. ieşind din sine. 273. Smerenia întreţine în noi permanent tensiunea între ceea ce suntem şi ceea ce trebuie 38 39 Sfântul Isaac Sirul. Desăvârşirea smeritei cugetări. Prin urmare. considerându-se nevrednic de mila lui Dumnezeu. dulceaţa şi frumuseţile acestora. 41 Cuviosul Nichita Stithatul. 405. 271. smerita cugetare ne înalţă cu adevărat spre vieţuirea autentică. căci în ea sunt ascunse visteriile dragostei. credinciosul experiază pe de o parte bogăţia acestei lumi duhovniceşti. ca unul ce s-a schimbat ca schimbarea dreptei Celui Preaînalt”40. De treptele desăvârşirii. Cunoscând “comoara smereniei”41. ci tace doar cu gândurile şi lacrimile sale. când se roagă nici nu îndrăzneşte să roage pe Dumnezeu ceva. ba încă nevrednic chiar de viaţa dobitocească.99 Smerenia adună mintea şi o păzeşte curată în rugăcine.

Viaţa sufletului lipsit de rugăciune îşi pierde adevăratul ei sens şi de adevărata ei finalitate. Ea este. Cuvântul IV. volumul XII. în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi. din punct de vedere duhovnicesc. Despre cunoştinţa celor ce şed în chilii. starea culminantă a umanităţii. arhiepiscopul Salonicului. Rugăciunea este piscul sau culmea vieţii şi a desăvârşirii. locul şi starea în care Dumnezeu îşi revarsă dragostea Sa asupra noastră.lumina sufletului2. Ea înlătură toate piedicile. lumina şi desăvârşi. care arată cum se poate omul curăţi. p. Dr.spune Cuviosul Isaia Pustnicul . Nimic nu echivalează. 1 .viaţa virtuoasă cea întru smerenie. Părinţii duhovniceşti ai Răsăritului vorbesc despre această "maică a bunătăţilor" sau despre "raiul rugăciunii". EIBMBOR. în cuvinte şi exprimări de o profunzime şi frumuseţe duhovnicească deosebite. omul nu se învredniceşte decât în starea culminantă a rugăciunii. Rugăciunea este ambianţa duhovnicească. RUGĂCIUNEA ÎN SPIRITUALITATEA FILOCALICĂ Ţinta sau scopul deplin al vieţii este. Că toţi creştinii îndeobşte trebuie să se roage neîncetat. 2 Cuviosul Isaia Pusnicul.ενωσις του Θεου.. Viaţa fără rugăciune este ca trupul fără suflet. sunt daruri pe care Dumnezeu le revarsă asupra credinciosului în stare de rugăciune. 1979. Din viaţa Sfântului Grigorie. introduceri şi note de Pr. De darul îndumnezeirii după har sau după lucrare. Bucureşti. netezeşte cărarea virtuţii şi o face uşoară celui ce caută3. astfel. Făcătorul de minuni. volumul VIII. Prof. curăţitoare şi desăvârşitoare şi nu o experiază decât în "abis de smerenie" şi în starea de "rugăciune de după rugăciune". căci toate darurile duhovniceşti de care se poate împărtăşi firea umană. cum o numeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul. 79. Ea este . totodată. în Filocalia. Iar la aceasta. semnificaţia şi valoarea rugăciunii. Douăzeci şi nouă de cuvinte. Dumitru Stăniloae. desăvârşirea sau unirea cu Dumnezeu . Lipsirea lui de rugăciune este "mai amară decât orice moarte"1. măsura apropierii sau depărtării noastre de Dumnezeu. p. calea spre înaintarea către desăvârşire . izvorul vieţii şi al iubirii.. trăită ca o "pătimire a îndumnezeirii" παθειν τα θεια.. Traducere. 50-51.100 să devenim şi ne arată. omul nu ajunge decât în urma unei susţinute lucrări ascetice. potrivit spiritualităţii ortodoxe. Cunoscând. sub forma darurilor. cu lucrarea rugăciunii. inclusiv desăvârşirea. în plan duhovnicesc.

pentru spiritualitatea filocalică. cit. a ajuns la vârful tuturor virtuţilor şi a devenit locaşul Duhului Sfânt9. 10 Evagrie Ponticul. 11 Ibidem. în Filocalia.. învăţătura despre rugăciune constituind. p. "altar al lui Dumnezeu în curăţie"6.o adevărată rugăciune . volumul I. în Mistagogia sa. 119-120. aşa cea mai dumnezeiască dintre toate virtuţile este rugăciunea"10. volumul VIII... Cuvântul lui Teolipt. iar slujirea sa jertfelnică .. în Filocalia. Culegere din seminţele înţelepţilor. în Filocalia. la Părinţii duhovniceşti Întreaga colecţie de scrieri filocalice cuprinde numeroase aprecieri şi caracterizări ale rugăciunii. pentru semeni şi pentru lume. 126. 70. cea care dă sens vocaţiei sale de preot al lumii.. spunând că "precum cel mai de preţ dintre toate simţurile este vederea.101 Rugăciunea umple sufletul de harul dumnezeiesc şi de darurile (harismele) duhovniceşti.. p... 8 Ilie Ecdicul. vocaţia sa originară. în Filocalia. cit.. 79. în starea de rugăciune. o compară cu vederea. Cuvânt despre rugăciune. 50. în Filocalia. ţinta spre care se îndreaptă toate ostenelile credinciosului. Tot el o consideră adevărata hrană: "Precum pâinea este hrană trupului şi virtutea hrană sufletului .. mitropolitul Filadelfiei. 4 Din viaţa Sfântului Grigorie. sădite în adâncul fiinţei sale. p. cu cât se întipăreşte mai mult în inima omului.. Sfântul Isaac Sirul spune că acela care a ajuns la rugăciunea curată şi neîmprăştiată. Omul însuşi îşi descoperă prin rugăciune trăsăturile spirituale ale chipului lui Dumnezeu. Mintea eliberată de patimi devine. spre exemplu. p. 117. în acelaşi timp. 3 .spune el . p. 551. căci. care devine o rugăciune continuă. p..aşa rugăciunea duhovnicească este hrana minţii"11. oferită lui Dumnezeu pentru sine. despre ostenelile vieţii călugăreşti. volumul VII.spune Ilie Ecdicul .. 7 Evagrie Ponticul. op. Caracterizări ale rugăciunii. volumul IV.. Cuvinte despre sfintele nevoinţe. p. Omul îşi manifestă. Rugăciunea angajează întreaga fiinţă umană. op. interioară. Rugăciunea face din oameni "biserici ale lui Dumnezeu"5. De aceea. 5 A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xanthopol: Metodă şi regulă foarte amănunţită pentru cei ce-şi aleg să vieţuiască în linişte şi singurătate. nu vede decât cele de aici"8. cu atât o umple mai mult pe aceasta de harul dumnezeiesc4. Evagrie Monahul. 96. 317-318. volumul X.."cheia Împărăţiei cerurilor. vede bunătăţile rânduite pe seama prietenilor săi. p. Dar cel ce nu are îndrăznire în aceea.este o liturghie tainică.. 6 Cuviosul Isaia Pusnicul. Cel ce o are pe aceasta cum trebuie.. "rugăciunea este lucrarea demnă de vrednicia minţii sau întrebuinţarea cea mai bună şi curată a ei"7 şi. p.. Harul Duhului Sfânt îi împodobeşte şi înmiresmează viaţa. de preot al lumii. prin rugăciune. potrivit lui Evagrie Monahul. 9 Sfântul Isaac Sirul. de care vorbeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul.. de aceea Părinţii au pus-o în legătură cu unele sau altele dintre funcţiile vieţii omeneşti. săvârşind "liturghia cosmică".. Rugăciunea este .

104 16 Cuviosul Nichita Stithatul.ca un foc al veseliei. arătarea măsurilor. volumul III. tribunal. în Filocalia. micşorarea mâniei. 14 Ibidem. cât şi Părinţii filocalici ulteriori pun rugăciunea în mod deosebit. vădirea stării dinăuntru. atât Evagrie. dreptar şi scaun de judecată al Domnului. în Filocalia. ispăşirea păcatelor. Întrebarea 26: Nabucodonosor. "înţelegerea supremă a minţii"14. ca o lumină lucrătoare bine mirositoare. Cea dintâi aparţine Sfântului Ioan Scărarul. 17 Sfântul Maxim Mărturisitorul. risipirea întristării. hrana tuturor fiinţelor netrupeşti. arată darurile de care se învredniceşte rugătorul: "Rugăciunea . pod de trecere peste ispite.este.. visteria sihaştrilor.. despre fire şi despre cunoştinţă. sluga Domnului. zdrobirea războaielor. Sau. 12 13 . care pot fi considerate o adevărată sinteză a exprimărilor filocalice. p.... p. 15 Ibidem. comunitar al acestei lucrări teandrice.. considerându-o o lucrare a minţii. dragoste lucrătoare. volumul IX. Evagrie. adevăratul părinte al rugăciunii isihaste. semnul slavei. p. la cei desăvârşiţi. 111. p. rugăciunea este propovăduitoarea apostolilor. mişcare îngerească. Rugăciunea este celui ce se roagă cu adevărat. descoperirea celei viitoare.. bogăţia călugărilor. securea deznădejdii. volumul VI. Evanghelia Ibidem. lucrarea credinţei. hrana sufletului. Cele 300 de capete despre făptuire.102 Dar. în Cuvântul despre rugăciune împărţit în 153 de capete12 numeşte rugăciunea "urcuşul minţii spre Dumnezeu"13. spune Cuviosul Nichita Stithatul. susţinătoarea lumii. Răspunsuri către Talasie.spune Sfântul Ioan Scărarul . în Filocalia. p. mai bine zis. iar Sfântul Maxim Mărturisitorul învaţă că "rugăciunea înfăptuieşte unirea celui ce se roagă cu Dumnezeu"17. după însuşirea ei. înaintea scaunului Judecăţii viitoare"18. Scara dumnezeiescului urcuş.. care este rugăciunea şi semnificaţia ei. însoţirea şi unirea omului şi a lui Dumnezeu. despre iubire şi despre desăvârşirea vieţii. 109. Sfântul Grigorie Sinaitul. Caracterizările făcute de Părinţi rugăciunii sunt cu mult mai multe. 103. "Rugăciunea este la începători spune el . Suta a treia a capetelor despre cunoştinţă. 18 Sfântul Ioan Scărarul. sfinţita maică a tuturor virtuţilor şi despre înfăţişarea văzută şi gândită în vremea rugăciunii. Rugăciunea curată şi nematerială îl face pe om "împreună vorbitor cu Dumnezeu"16. privind acest capitol al spiritualităţii ortodoxe. pricinuitoarea harismelor (a darurilor). fapta şi veselia lor. veselia ce va să vie. Cuvântul XXVIII: Despre fericita rugăciune. evidenţiază mai ales aspectul sacramental. Este împăcare a lui Dumnezeu. 403. sporirea nevăzută. izvorul virtuţilor. peretele din mijloc în faţa necazurilor. iarăşi. Ea este "vorbirea minţii cu Dumnezeu"15. puterea celor netrupeşti. p. luminarea minţii. maica lacrimilor şi fiica lor. care în Cuvântul al XXVIII-lea al Scării sale. lucrarea îngerilor. iar după lucrare. lucrarea fără margine. credinţa nemijlocită. în legătură cu funcţiile superioare ale fiinţei umane.. oglinda înaintării. de temei şi împlinire a Tainei Botezului. dovedirea nădejdii. 286. dar vom nota îndeosebi doar două dintre ele. Ibidem. ipostasul celor nădăjduite. izbucnind din inimă.

Gythiel. cit. Privită dintr-o perspectivă eshatologică. semn de curăţie. op. op. veselia sufletului. 21 Ibidem. 263. Cistercian Publications Inc. The Spirituality of the Christian East. 23 Teodor al Edesei. mai bine zis începătura înţelepciunii de sine a lui Dumnezeu. mila lui Dumnezeu.. Din punct de vedere al limbajului tehnic teologic. baia curăţiei. arătarea Botezului. prilej de liniştire. petrecerea sihaştrilor (isihaştilor). Atunci când este legată de practicarea virtuţilor. Rugăciunea este Dumnezeu.. înţelepciunea lui Dumnezeu. simbol al sfinţeniei. 24 Tomas Spidlik. dovada vieţuirii îngereşti (. p. implicând osteneală şi o rugăciune interioară..prima lui Origen. Cerere către Dumnezeu a ceea ce este necesar. 308.. iar celelalte două lui Evagrie. 172... însă. "unirea cu Cel dorit şi împărtăşirea de El şi învoirea deplină a întregii puteri a voinţei cu El"23. 106. "rodul bucuriei şi al mulţumirii"22. Capete foarte folositoare în acrostih.. ambele fiind trepte către rugăciunea curată. Teodor al Edesei subliniază. p. bucuria lui Iisus. lucru al pusnicilor. cit. devenind tradiţionale în întreaga spiritualitatea răsăriteană. Urcuşul minţii către Dumnezeu. "îşi întind hotarul". arătarea lui Dumnezeu. arătând că toate acestea sunt rânduite."19. Dintre aceste feluri de rugăciune. teologia rugăciunii a preluat din scrierile ascetice trei definiţii ale rugăciuni: 1. p. ele s-au impus. până la rugăciunea curată. 19 . încredinţarea inimii. rugăciunea este considerată "alungarea întristării şi a descurajării"20. din conştiinţa păcătoşeniei noastre. 3. valoarea ei de vârf al tuturor virtuţilor. Kalamazoo. pornită din inimă. Deşi aparţin . Treptele rugăciunii Sfântul Isaac Sirul ne vorbeşte despre "felurile şi chipurile rugăciunii cu care se roagă omul"25. semn al împăcării lui Dumnezeu. încununare a întregului efort ascetic. 20 Evagrie Ponticul. A Sistematic Handbook. în Filocalia. 133.. 22 Ibidem.103 lui Dumnezeu. Ale celui dintre sfinţi părintelui nostru Grigorie Sinaitul. 1986. 25 Sfântul Isaac Sirul. arvuna Duhului Sfânt. p. în Filocalia. Translated by Anthony P. care lucrează toate în toţi.. volumul IV.. 2. adică o rugăciune trupească.. p.. Michigan. har al lui Dumnezeu. "vlăstarul blândeţei şi al lipsei de mânie"21.. Convorbirea minţii cu Dumnezeu24.). cunoştinţă a lui Dumnezeu. volumul VII. nădejdea de mântuire. rugăciunea este mulţumirea pentru bunurile primite şi cererea iertării greşelilor. curăţitor de patimi şi lucrător de virtuţi. Cuvânt despre contemplaţie. el menţionează "suspinele şi îngenuncherile". "cererile din inimă şi prea dulcile tânguiri".

pentru darurile spirituale. spune el. altul pentru a înainta în ea. Cea dintâi este cea mai de jos treaptă a rugăciunii. p. 317. alţii se roagă să fie desăvârşit izbăviţi de duşmanii lor. 26 27 . de care îi învredniceşte Dumnezeu pe drepţii Săi. cit.ενθεουξις. urmând tradiţiei Părinţilor. Darul rugăciunii curate. dar în acelaşi timp. ci mai mult o cerere de ajutor. op. alţii. iar darul sau harisma rugăciunii este. se roagă fie să fie păziţi în cele bune. Unii cer să capete o oarecare dregătorie. Alţii vin să ceară bogăţie şi slavă şi îndrăzneală mai multă.rugăciunea în sens propriu. ce vizează dobândirea nu a bunurilor trecătoare. de invocarea a ajutorului divin. desăvârşita scăpare de vreo datorie. spunând că nu toţi au acelaşi scop în rugăciune.104 Varietatea formelor de rugăciune ne-o arată Ilie Ecdicul. cererea. Din punct de vedere al orientării ei. iertarea de niscai vinovăţii"27. alţii. necesare vieţii acesteia. Unii se înfăţişează ca unui Prieten şi Stăpân. Evagrie a adăugat la acestea rugăciunea de mijlocire pentru mântuirea aproapelui . 28 Myrrha Lot-Borodine. bazându-se pe cuvintele Sfântului Apostol Pavel. pentru binele şi mântuirea aproapelui. orice formă superioară de rugăciune. se face o distincţie între προσευχη . aducându-I lauda şi cererea pentru alţii şi nu pentru ei. p. eliberarea din închisoare. mijlocirea şi darul rugăciunii sau rugăciunea harismatică (harisma rugăciunii). prin unirea şi împărtăşirea de Dumnezeu. felurită şi deosebită. La Deification de l'homme selon la doctrine des Peres grecs. în sensul deplin al cuvântului. fie să nu fie duşi de cele rele26. în care omul devine el însuşi o rugăciune întrupată neîncetată28. p. deja. Editions du Cerf. Părinţii filocalici fac mai întâi. ea nu este nici măcar rugăciune. la modul general.este o rugăciune clară.. harismatice se exprimă în "rugăciunea neîncetată mai presus de rugăciune". ci a bunurilor spirituale. duhovniceşti. vorbeşte de patru feluri de rugăciune: invocarea. o anticipare aici şi acum a fericirii viitoare. La fel şi Sfântul Ioan Scărarul ne învaţă că "una este înfăţişarea celor ce se roagă. Ea constă în citirea sau recitarea de texte.cererea de dobândire a ajutorului. necesare vieţii de zi cu zi şi cea spirituală sau duhovnicească. cea de-a treia este o rugăciune altruistă. Dar toţi. către Dumnezeu şi δεεσις . ce ajută la dobândirea vieţii veşnice. altul pentru a nu fi întrerupt în rugăciune de gândurile ispititoare. în scopul dobândirii unor bunuri materiale sau spirituale. o distincţie între rugăciunea materială sau în care se cere ajutorul pentru dobândirea unor bunuri materiale. înţelegând prin aceasta. Sfântul Ioan Casian.. op. 404-405. alţii. Cea dintâi este un strigăt de durere pentru păcatele noastre şi de pocăinţă pentru ele. Ilie Ecdicul. cit. Paris. a doua . ci unul se roagă pentru a avea în inima lui permanent rugăciunea. 130. în efectuarea de închinăciuni şi metanii şi este considerată de scriitorii duhovniceşti o pregătire necesară pentru rugăciunea mai arătându-i treptele şi valoarea lor în desăvârşire. Sfântul Ioan Scărarul. 1970.cererea .

318. şi rugăciunea din inimă. mai mult o luptă ascetică de eliberare a interiorului nostru de ispite. căci "nu poate dobândi prietenie faţă de rugăciune cel ce nu s-a lepădat de toată materia. 3-4. în care sufletul este răpit de Dumnezeu. de parcă însuşi Dumnezeu ar fi în faţa ei. De aceea. p. op. p. Evagrie Ponticul. cit. păcate şi patimi. p... în curtea templului. de asceză. Iar semnele celei de a doua constă în aceea că "mintea este răpită în cuvântul rugăciunii de lumina dumnezeiască şi nemărginită şi nu se mai simte nici pe sine nici altceva din cele ce sunt. p. 316 29 30 .. Cel ce a ajuns la rugăciunea de un gând pătrunde în locaşul sfânt. Ilie Ecdicul. rugăciunea este legată. X (1958) . cit. 109. să te izbăveşti de neştiinţă şi uitare. şi alta a contemplativului . op. 32 Sfântul Maxim Mărturisitorul. lucruri ce întrec orice cugetare naturală30. în "Studii Teologice". o rugăciune extatică. nr. adunarea minţii. însă. arată că pe fiecăreia din acestea trepte. Ea implică o lucrare şi o luptă de dezpătimire. precum şi este"32.adică a celui ce se îndeletniceşte cu contemplaţia. Tot el spune că rugăciunea începătoare este specifică fiinţelor raţional-naturale. în care aceasta stă aţintită doar la rugăciune.θεωρετικος . afară de viaţă şi de acoperământ"35.a celui ce se îndeletniceşte cu făptuirea. Învăţătura ascetică a Sfântului Ioan Scărarul. în abisul Său de taine34. 35 Ilie Ecdicul.. 266. în Filocalia.. cit. Dacă prima se naşte în suflet din frica de Dumnezeu şi din nădejdea cea bună. decât numai pe Cel ce lucrează în ea prin dragoste această luminare"33. op. de la început. 324.. Evagrie ne recomandă: "Roagă-te mai întâi să te curăţeşti de patimi. acesta trebuie să invoce ajutorul divin pentru dobândirea virtuţii necesare lui. Deşi însoţeşte toate cele trei trepte ale urcuşului duhovnicesc. Sfântul Ioan Scărarul învaţă că rugăciunea are trei trepte: începutul. iar de rugăciunea desăvârşită nu se pot apropia decât gândurile îngereşti31. De cea mijlocie se apropie gândurile duhovniceşti. 79-80. în legătură cu etapele desăvârşirii: una a făptuitorului . Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte de două feluri de rugăciune. prin chemarea lui Dumnezeu. al treilea de toată ispita şi părăsirea"29. 31 Ibidem. Cel împrăştiat la rugăciune stă în afara catapetesmei. Ilie Ecdicul compară aceste trei trepte cu părţile locaşului sfânt. Pe fiecare treaptă. faptul că "mintea se adună din toate ideile lumii şi-şi face rugăciunea neîmprăştiată şi nesupărată. volumul II. Suta a doua. p. Semnele după care Sfântul Maxim deosebeşte cele două trepte ale rugăciunii sunt. În sfânta sfintelor. 33 Ibidem. în ajutor. cu asceza. p. pentru cea dintâi.105 Evagrie Ponticul. punând rugăciunea în legătură cu treptele vieţii spirituale. Acesta contemplă cele dimprejurul fiinţei divine.πραχτικος . nu intră decât cel ce a dobândit pacea gândurilor. rugăciunea contemplativului izvorăşte din dragostea dumnezeiască şi din curăţie. 34 Protos Ioasaf Popa. al doilea. rugătorului îi este specific un fel de rugăciune. Capete despre dragoste. în nuanţe diferite şi tot mai accentuate.

al cărei conţinut îl constituie psalmodierea şi lectura duhovnicească a Sfintei Scripturi. făcându-şi drumul mai accesibil spre rugăciunea minţii sau. simplu vorbind.spune Petru Damaschinul . Osteneala sau efortul. dar celor înaintaţi.. dimpotrivă. 36 37 . Drept aceea. printr-un dor şi printr-o încuviinţare lipsită de orice îndoială36. la care se adaugă pravila fiecăruia sau canonul rugăciunii.. el îşi stârneşte astfel sufletul la dragostea dumnezeiască. 38 Ilie Ecdicul. însă... Însuşirile acestei rugăciuni trupeşti sunt următoarele: "Când cineva face această rugăciune. cu privire la efortul din rugăciune despre "durerea rugăciunii" şi despre "răstignirea în rugăciune". În rugăciune. iar mintea alcătuieşte înţelesuri dumnezeieşti şi-şi închipuieşte frumuseţi cereşti. eliberarea de patimi. Ca o încununare a acestor eforturi ascetice. Dacă mintea este robită poftelor lumeşti. Această fază ascetică. p. Făcând aşa. în Filocalia. Ilie Ecdicul aseamănă eforturile rugătorului de a atinge rugăciunea curată. Sfântul Simeon Noul Teolog. p. op. volumul VII. se umflă dulce în inimă şi se mândreşte şi socoteşte că ceea ce i se întâmplă este o mângâiere dumnezeiască. Pentru acest motiv. asigurând inima. mintea întâlneşte propria sa transparenţă faţă de ceea ce este spiritual sau duhovnicesc. ba uneori vărsând şi lacrimi din ochi. Această rezistenţă faţă de rugăciunea curată este proporţională cu starea de împătimire sau de robie spirituală a sufletului omenesc. toate câte le-a auzit din Scripturi le adună în vremea rugăciunii în minte. practică. amăgitoare şi mulţi dintre cei ce au practicat-o fără a fi sub ascultare de un duhovnic încercat au fost amăgiţi de diavol. Despre amăgire. volumul VIII. 318 39 Ibidem. Dumnezeu dă celui ce face bine rugăciunea trupească . în rugăciune. Sfântul Simeon Noul Teolog vorbeşte cel mai pe larg despre caracteristicile acestui prim fel de rugăciune. bazată pe materialitatea poftelor şi patimilor sale. Căldura inimii arde astfel patimile şi naşte în suflet pace şi bucurie. opusă duhului curat al rugăciunii. 180-181. Metoda Sfintei rugăciuni şi atenţiuni. ea cere a luptă de pază a minţii şi sufletului. care împinge pe un flămând la ospăţ bogat38. îi apasă pe începători ca "un stăpân aspru". în Filocalia.. 529-530. ea le este ca dragostea. privind la cer. se roagă să petreacă pururea într-o astfel de îndeletnicire"37. Această rugăciune este. se creează o dispoziţie oarecum antispirituală. ajungând chiar să-şi pună capăt vieţii. ierarhii de îngeri şi corturi de-ale drepţilor şi. are la bază mai mult rugăciunea trupească. întreţinută prin patimile proprii.. cu durerile naşterii39. se ciocneşte de opacitatea sa spirituală. p.. Dintre toţi Părinţii filocalici. Sfântul Isaac Sirul vorbeşte. potrivit lui Evagrie şi Sfântului Grigorie Sinaitul. îşi ridică mâinile şi ochii împreună cu mintea la cer.rugăciunea cea din minte. ca un efort suprem de eliberare de orice gând pătimaş care ispiteşte mintea rugătorului. cit. Alături de cercetarea unui duhovnic. şi celui Sfântul Grigorie Sinaitul.106 Adevăratul început al rugăciunii este.

Sfântul Simeon consideră acest fel de rugăciune "un lucru străin (minunat) şi greu de tălmăcit. faţă de semeni şi de lume. p. Superioară acestor două forme de rugăciune este rugăciunea desăvârşită sau rugăciunea curată. mintea şi inima în cugetarea neîncetată la Dumnezeu. ci şi aproape de necrezut. care îşi păstrează conştiinţa curată faţă de Dumnezeu.. cit. p. deasupra căreia se află meditaţia în Dumnezeu şi răpirea minţii40. Dumnezeu îi dăruieşte contemplaţia făpturilor.. de părintele său duhovnicesc. cit. începe să revină la sine cu silire41. Scrisori duhovniceşti. superioară rugăciunii trupeşti. Sfântul Simeon arată că la această rugăciune nu ajunge decât cel ce a dobândit trei lucruri: lipsa de griji. în acelaşi timp. este rugăciunea interioară. pe cea fără formă şi fără figuri. de lucrarea continuă de trezvie sau de paza minţii şi a gândurilor. vocale sau orale. 43 Sfinţii Varsanufie şi Ioan. volumul V. în limbaj filocalic.107 ce o face cu sârguinţă pe aceasta. "înăbuşitor şi obositor". să-şi înalţe cererile către Dumnezeu. în Filocalia. nu va mai vrea să părăsească inima şi amândouă se vor odihni în cugetarea şi simţirea lui Dumnezeu. sau aci atrage la sine gândurile robite (de diavol). p. dar îşi păzeşte. îndeosebi..9). p.. Pericolul acestui fel de rugăciune îl constituie slava deşartă.. op. Sfinţii Varsanufie şi Ioan definesc conţinutul ei în faptul de "a grăi lui Dumnezeu. fiind superioară oricărei gândirii discursive. 191 44 Sfântul Simeon Noul Teolog. 531. cuprinsă ea însăşi de patimă. cu "moartea faţă de lume". 270.. În acest fel. Fundamental în această rugăciune sau luare aminte este ca mintea să păzească inima. ceea ce este sinonim. Celui ce o face şi pe aceasta cu vrednicie.. în a-ţi aduna toate gândurile în chip neîmprăştiat împreună cu simţurile"43. Acest fel de rugăciune pare celor ce nu o cunosc şi chiar celor înaintaţi în ea. îşi păzeşte simţurile de cele din afară şi îşi adună toate gândurile. Însă. mintea. Această rugăciune nu începe prin înălţarea mâinilor şi cererilor noastre spre cer. Mintea "se retrage din cele supuse simţurilor. "precum o noapte cu lună plină e mai bună decât o noapte fără stele şi fără lumină"42. 40 41 . Sfântul Simeon Noul Teolog consideră acest fel de rugăciune mai bun decât cel dintâi. Iar pentru cei ce n-o cunosc.. 530. Aşadar. 42 Ibidem. E un lucru care nu se întâlneşte la mulţi"44. La ea ajunge omul nepătimitor. ca să ia aminte la cererile ce le rosteşte cu gura către Dumnezeu. să se coboare în ea şi. în privinţa lucrurilor neîndreptăţite şi îndreptăţite. aci. împreună. volumul XI. Aceasta este legată. nu numai greu de înţeles. în Filocalia. 531. după Învăţăturile duhovniceşti ale Sfântului Petru Damaschin. fără o trezvie interioară. op. rugăciunea duhovnicească. mintală. conştiinţa curată şi nepătimirea. ci prin ascultare. nici prin paza simţurilor de vrăjmaşii exteriori. p. 35. gustând că bun este Domnul (Ps. În această stare. nehoinărind (cu gândul). Sfântul Simeon Noul Teolog. credinciosul este cu luare aminte la cele interioare ale sale. izvorâtă din frica curată de Dumnezeu. De aceea.

119. Pentru că au încetat cele ale rugăciunii şi se iveşte o vedere oarecare şi mintea nu mai este în rugăciune.108 ce au gustat plăcerea ei. ce iradiază din ipostas"48 şi sunt plini în toată simţirea şi încredinţarea lor de harul Duhului Sfânt49. şi în neştiinţa ei tace despre toate cele de aici."53. desăvârşită.. Alături de rugăciunea curată.. op. p. nici plăcere pentru ceva din cele nădăjduite în viaţă. cit. Cuvânt ascetic în 100 de capete. Ibidem. 49 Diadoh al Foticeii. 47 Sfântul Maxim Mărturisitorul. nici în plâns. cit. atunci. nici dorinţă... 447 50 Sfântul Ioan Scărarul... altă rugăciune nu mai este (.. în adâncul inimii.. la o stare superioară acesteia . Ea se botează.. o descoperă ca pe o "lucrare născătoare de lumină şi plină de farmec"45. Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră aceasta "starea cea mai înaltă a rugăciunii. p. nici cerere. nici în mişcare. sau din cele din veacul viitor..... volumul I.. p.. ca o răpire din partea lui Dumnezeu.. 51 A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xanthopol. A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xanthopol. cugetarea nu mai are putinţă de lucrare nici în rugăciune... Sfântul Ioan Scărarul spune că pe această treaptă. De aceea..."50. 505.. În această rugăciune.). uneori. ci iese din sine (ajunge în extaz) în lucrurile neînţelese. "Rugăciunea de după rugăciune" este experiată în stare de extaz. după ce trece de hotarul acesta. 93 48 A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xanthopol. Şi atunci nu se mai roagă cineva cu rugăciunea.rugăciunea mai presus de orice lărgime"46 sau "rugăciunea de după rugăciune". prin aflarea a ceva mai înalt. 151. 151.) Aceasta este cea despre care s-a zis că fericit este cel ce a primit neştiinţa nedespărţită de rugăciune. Iar după acest hotar are loc o răpire şi nu o rugăciune. p. op. Suta a doua.. cit. după rugăciunea curată. p. 45 46 . Diadoh al Foticeii. "iluminarea dumnezeiască. în "beţia fericită"51 sau în "beţia adâncă"52 şi nu mai e în această lume. Părinţii filocalici se mai referă. mintea se opreşte din mişcarea ei şi se scufundă în oceanul dumnezeirii. rugăciunea încetează.. 505.. op. 53 Sfântul Isaac Sirul. 52 Sfântul Ioan Scărarul. 172-173. Capete despre dragoste. Aceasta este neştiinţa mai presus de cunoştinţă (. p... Sfântul Isaac Sirul spune că "de la rugăciunea curată şi până la cele dinăuntru. Calist şi Ignatie Xanthopol consideră "rugăciunea mai presus de orice lărgime" proprie numai celor ce au primit înăuntrul inimii. nici în stăpânire de sine. p. în care mintea a ajuns în afară de trup şi de lume şi a devenit cu totul imaterială şi fără formă în vremea rugăciunii"47. în Filocalia. p. în chip mai presus de fire. aflate mai presus de lumea muritorilor. "mintea ajunge deasupra rugăciunii şi.

Ea este un dar al Duhului Sfânt. o "interiorizare şi cosmizare a tainelor. Sources. Olivier Clement. a Cărui simţire o primeşte credinciosul în rugăciune. deşi vorbeşte despre ele. prin rugăciune. Fiind convorbire şi unire cu Dumnezeu. rugăciunea mintală sau a minţii şi rugăciunea inimii. între care culminant este asemănarea cu Dumnezeu. în care se invocă ajutorul lui Dumnezeu pentru dobândirea unor bunuri materiale. o permanentă ofrandă închinată lui Dumnezeu. potrivit Părinţilor filocalici. arătându-le conţinutul. "Rugăciunea de după rugăciune" este o stare excepţională. Deasupra tuturor acestora se află darul sau harisma rugăciunii. În concluzie. teologia rugăciunii vorbeşte. 188. orală sau vocală. fiind o încercare de a explica taina. Sfântul Simeon Noul Teolog consideră că de această taină. după cuvintele Sfântului Simeon unul din neam. nici nu trebuie numită rugăciune în sensul propriu al cuvântului.cerere. lucrarea rugăciunii nu are limite. harisma sau darul rugăciunii. rugătorul parcurge mai multe etape. am văzut că sunt cuprinse toate formele înalte de rugăciune. susţinute de lucrarea desăvârşitoare a Duhului Sfânt. Trăirea filocalică nu face o delimitare strictă a acestor trepte. 1992.materială şi orală . în general. nu are margini sau graniţe. rar întâlnit. Rugăciunea duhovnicească este treapta cea mai înaltă a rugăciunii. în baza scrierilor ascetice răsăritene mai întâi de o rugăciune materială. la trei: rugăciunea trupească. rugăciunea de după rugăciune sau mai presus de orice lărgime. de la forma ei cea mai de jos . reduse. pământeşti. unirea cu El. ci mai degrabă .şi până la cea duhovnicească şi extatică sunt delimitate mai mult tehnic. Deosebită de aceasta este rugăciunea interioară.109 Pe această treaptă. culminând în rugăciunea extatică. Aceasta este treapta cea mai de jos şi. În experienţa acestor rugători prin excelenţă. Textes et Commentaires. o mistagogie a îndumnezeirii"54. de care se învredniceşte. Până la aceasta. p. Stock. dacă se învredniceşte un singur om din fiecare neam. ea este nemărginită ca şi Dumnezeu. Les mystiques chretiens des origines. ce vizează dobândirea unor bunuri spirituale. în care mintea este răpită în "abisul de taine al dumnezeirii". a cărei forme sunt: rugăciunea continuă sau neîntreruptă. înaintând în aceasta pe măsura eforturilor personale. cu care Dumnezeu dăruieşte pe puţini dintre cei desăvârşiţi. Sub acest nume. Aceste trepte sau etape ale rugăciunii. întreaga existenţă umană devine liturgică. 54 .

dragostea dumnezeiască. Părinţii consideră rugăciunea curată un rod al smeritei cugetări.. p. rugăciunea curată... cit.. p. Evagrie ne vorbeşte despre "calea fericită a rugăciunii"55. contemplaţie şi preoţie60 consideră că "nimic nu este mai bun decât rugăciunea curată. Cel ce iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu. în Filocalia. Răspunsuri către Talasie. atunci când rugătorul nu o însufleţeşte prin practicarea virtuţilor.. 57 Sfântul Ioan Scărarul. Părinţii leagă această virtute generală.. 127. 305-306. p. împreună cu faptele poruncilor"59. prea puţin ne poate folosi. dar ea este "maica virtuţilor". care este o cale a virtuţilor. vrea să-I simtă cât mai mult prezenţa şi apropierea. de alte virtuţi din ierarhia ascetică răsăriteană tradiţională. dragostea. cit. când "cel ce se roagă aduce rugăciunea sa lui Dumnezeu.. Sfântul Maxim Mărtusitorul arată că rugăciunea şi cererea îşi împlinesc consistenţa când le împodobim prin virtuţi58. Rugăciunea devine lucrătoare şi tare... volumul IV. deodată cu mângâierea"61. din care ţâşnesc. volumul V. Sfântul Marcu Ascetul spune că rugăciunea este numită virtute. cit. 403. în starea de rugăciune. caută compania Lui... înfrânarea. simplitatea şi bunătatea . Evagrie Ponticul. mai mult decât toate. prin împreunarea cu Hristos56... când este înaripată de virtuţi şi este nelucrătoare şi inertă. iar smerenia este materia ei. op. 312. Însă.. 55 56 . p.spune Simeon Metafrastul rugăciunea aceasta sau mai bine zis păruta rugăciune. Sporind prin smerenie."63. ajutorul care ne vine de la Dumnezeu. 315. iar Sfântul Ioan Scărarul caracterizează rugăciunea ca fiind "izvorul virtuţilor şi pricinuitoarea harismelor"57. în grade diferite. Sfântul Marcu Ascetul.. op. în mod deosebit. p. 58 Sfântul Maxim Mărturisitorul. 60 În Filocalia. în Filocalia. ce apropie de Dumnezeu. 61 Ibidem.110 Rugăciunea .. ca dintr-un izvor. Ilie Ecdicul spune că răbdarea constituie casa rugăciunii. op. Despre cei ce cred că se îndreaptă din fapte. p. volumul I. Dar. 62 Ilie Ecdicul.. căci ea le naşte pe acestea. Toate virtuţile ajută minţii să câştige. în Filocalia. Teognost. Dacă nu împodobesc rugăciunea noastră smerita cugetare. căci se hrăneşte din ea62.. 63 Parafrază în 150 de capete a Sfântului Simeon Metafrastul la cele 50 de cuvinte ale Sfântului Macarie Egipteanul. în scrierea sa Despre făptuire. p. blândeţea.maică a virtuţilor Părinţii filocalici evidenţiază permanent valoarea rugăciunii de izvor şi încununare a tuturor virtuţilor.. virtuţile: înţelegerea. rugăciunea rodeşte în dragoste. 59 Ibidem.. 306. căci este ţinută de ea. Despre desăvârşirea în duh. 270. atotcuprinzătoare.

De aceea. să se roage. cu meditarea la Dumnezeu.. într-al treilea. Ioan Carpatinul ne dă un îndemn de o profunzime spirituală aparte: "Focul rugăciunilor către Dumnezeu şi sfânta meditaţie a cuvintelor Duhului să ardă pururea pe altarul sufletului tău"66... să devină rugăciune continuă. 64 65 . Iar de este ceva de făcut înainte. 186. de a umple timpul dintre aceste rugăciuni după rânduială. grijile cotidiene despart mintea de strălucirea ei65. Părinţii răsăriteni ne împărtăşesc din experienţa lor duhovnicească. fie că mâncăm. prin înaintarea în experierea ei. într-al zecelea. cit. liberă nu se săvârşeşte la locuri şi timpuri hotărâte. ci doar de mod. fie de spălat niscai vase. însă. Sfântul Grigorie Sinaitul ne spune că acela ce vrea să ajungă la nepătimire "trebuie să se îndeletnicească de dimineaţa cu pomenirea lui Dumnezeu.. să citească. într-al cincilea. fie că bem. cugetă la cuvintele lui Dumnezeu. să mănânce. p.. fie patul. cuviosul Isaia Pusnicul ne spune să începem ziua cu gândul la Dumnezeu şi apoi să ne lucrăm diferite noastre ascultări: "Când te scoli în fiecare zi dimineaţa. să se roage. Căci fără rugăciune. în drum sau în casele noastre. op. către formele cele mai înalte. 66 Ioan Carpatinul. În ceasul dintâi să se roage cu dinadinsul. multă stăruinţă şi osteneală. op. într-al şaselea. 171. Practicanţi ai rugăciunii curate şi neîntrerupte. p. p. sobornicească. neîntreruptă sau neîncetată. cit.ne spune Ilie Ecdicul . să cânte. Într-o exprimare epică de o deosebită frumuseţe. nu este legată de circumstanţe de loc şi de timp. volumul IV.precum raza în soare. într-al şaptelea. în Filocalia. 314-315. Scopul ei este de a păstra gândul la Dumnezeu între momentele în care nu se săvârşeşte rugăciunea "canonică".111 Timpul şi programul de rugăciune Rugăciunea este legată de virtuţi. În general. Ea începe prin rostirea simplă. Rugăciunea personală. în Filocalia. Părinţii vorbesc despre rugăciunea după rânduială şi despre rugăciunea liberă. rostind şi meditând la rugăciuni64. prin curăţirea de patimi şi practicarea virtuţilor. fă aceea cu toată sârguinţa. Recomandările lor sunt amănunţite.. fie orice alt lucru. să cânte. într-al nouălea. 47. să avem cugetarea trează şi mintea nerătăcită. într-al Despre Avva Filimon. să cânte. Cea liberă. Ilie Ecdicul. când se aprinde în el dorul de desăvârşire. Cea dintâi este săvârşită la momente stabilite şi intrate în practica bisericească. Avva Filimon ne recomandă să ţinem rugăciunea permanent în inimile noastre şi. într-al patrulea. să citească. fără zăbavă"67. într-al doilea să citească. pentru ca mai apoi. înainte de-a te apuca de lucrul de mână. într-al optălea. Rugăciunea trebuie să rămână în minte . Aceasta cere. însă.. prin rugăciune şi cu liniştirea inimii. mergând până la alcătuirea unui program complet de rugăciune.. Cu privire la rugăciunea diurnă. Una sută capete de mângâiere. ci oricând sufletul simte nevoia de a vorbi cu Dumnezeu. ca rugăciunea eclesială. p. cu precizarea exactă a ceasurilor şi a rugăciunilor ce trebuie făcute în fiecare moment al zilei. volumul IV. 67 Cuviosul Isaia Pusnicul. fie că ne arătăm dragostea faţă de semeni.

apoi să te odihneşti cu sfinţii. p. La Sfinţii Varsanufie şi Ioan găsim următoarea recomandare: "Când e cineva singur. să doarmă.. ci numai cu cugetul. fie să ţină într-o urmare necontenită rugăciunea. iar cealaltă jumătate pentru odihna trupului. Iar cei desăvârşiţi să stea toată noaptea în picioare şi să privegheze"70. sunt deosebit de practice şi. pe urmă să cânte ceasul întâi şi să şadă să se liniştească (.. cei de la mijloc să privegheze de cu seară un ceas sau două. actuale. străbătând bine stadia zilei.este de trei feluri: pentru începători. prin care omul însuşi devine o rugăciune Ale celui dintre sfinţi Grigorie Sinaitul. Dar trebuie să-şi păzească ochii. mai largă. după deprinderea fiecăruia. 126 Cuviosul Isaia Pusnicul.. "Înainte de a te întinde pentru somn . iar cea de-a doua. la baza căruia stă practica rugăciunii neîntrerupte. Bucureşti. Şi aşa. pe care ni le recomandă Părinţii filocalici au ca scop dezvoltarea în suflet. p. De-i este greu trupului tău când trebuie să se scoale la rugăciune. deşi au un pronunţat caracter monahal. până la miezul nopţii. apoi să doarmă patru ceasuri şi apoi să se scoale la utrenie şi să se roage şase ceasuri până dimineaţa. Sfaturile Părinţilor filocalici. Toate aceste îndrumări sau metode. 1992. p.112 unsprezecelea. spune-i: “Voieşti să te bucuri în acest timp de odihnă. 262-263. În ceea ce priveşte rugăciunea din timpul nopţii.. fie de seara. lucrările filocalice cuprind numeroase alte rânduieli privind timpul de rugăciune71. pentru începători. trebuie să psalmodieze şi cu gura şi să se roage şi în inimă. pentru mijlocii şi pentru cei desăvârşiţi. în veac? Deci aruncă de la tine lenea şi atunci îţi va veni ajutorul dumnezeiesc"69. apoi fie să păzească rânduiala lucrărilor după ceasuri. În baza lor. 126-127. dacă are trebuinţă.. întru luarea aminte a petrece precum şi cei de demult Părinţi au petrecut.priveghează două ceasuri în rugăciune şi în cântări. va plăcea lui Dumnezeu68.spune el . în acelaşi timp. op.. să cânte cele de seară. însă.. ca să nu hoinărească şi să nu cadă în cursele vrăjmaşului"72. cum se cuvine călugărului celui ce e în afară de viaţa de obşte şi petrece de sine . acolo. teologia contemporană vorbeşte despre monahismul interior sau interiorizat.. volumul al VIII-lea şi apoi în volum studiul Din istoria isihasmului în Ortodoxia română. apoi să te pleci spre îndelungata pedeapsă? Nu e mai bine să te oboseşti puţin aici. este. Dar de e cineva în piaţă sau cu alţii. Această rânduială. 68 69 . Alături de aceste îndrumări practice. apoi dă trupului tău odihnă. 629. cit. este intitulată Rânduiala cea bună luată din aşezământul Sfinţilor Părinţi. "Privegherea nopţii . Cuviosul Isaia Pusnicul ne recomandă să rânduim o jumătate de noapte pentru priveghere în rugăciune. 71 Părintele Stăniloae a publicat în Filocalia. 72 Sfinţii Varsanufie şi Ioan.spune el . op. Editura Scripta. aflăm de la Sfântul Grigorie Sinaitul. în exprimarea Sfântului Ioan Casianul). la anul 1910. Cea dintâi este Tipicul sfintei rugăciuni cea cu mintea. cit. prin practică îndelungată a stării de rugăciune (orationis status. privind viaţa de rugăciune. până dimineaţa. Începătorii să doarmă jumătate de noapte şi jumătate să privegheze.. p. într-al douăsprezecelea.). 70 Ale celui dintre sfinţi Grigorie Sinaitul. nu e nevoie să psalmodieze cu gura. precum s-a primit de la Părintele Iosif şi a fost consemnată de monahul Ghervasie. două metode sau rânduieli ale unor călugări români. fie de la miezul nopţii..

se va mişca fie spre preamărirea Lui. gândeşte în logica rugăciunii.prezentul continuu. op. Calitatea în rugăciune Ca nişte adevăraţi maeştri ai artei duhovniceşti. ai "filosofiei divine" sau ai "ştiinţei ştiinţelor". deşi bazată pe o rânduială precisă a rugăciunii. ca nu cumva. op. credinciosul nu trebuie să se piardă în amănunte privind cantitatea.. în care omul dialoghează şi se întâlneşte cu Dumnezeu. "timpul rugăciunii" devine un "timp sfânt". 286-287. în timp ce scurtimea şi claritatea ei adună mintea77. prin căutarea cuvintelor. de o valoare capitală. Evagrie Ponticul. aceasta pricinuieşte şi roada"74. să suferim o împrăştiere a minţii. p. este unanimă în a evidenţia calitatea. Evagrie spusese deja că "lauda rugăciunii nu stă în cantitatea. 126. Şi se roagă cineva cu mintea când. pentru ca mai apoi Cuviosul Nichita Stithatul să afirme clar că "e bună şi cantitatea în cântarea rugăciunilor. are o atitudine liturgică faţă de tot ceea ce-l înconjoară. în ce constă calitatea: în a se ruga cineva cu duhul şi cu mintea. În rugăciune. 76 Ibidem. Cuviosul Nichita Stithatul ne recomandă ca mintea să stăruie în cugetarea lor. Dar. ci să ne aducem aminte că un singur cuvânt al vameşului a făcut pe Dumnezeu îndurător şi un cuvânt spus cu credinţă a mântuit pe tâlhar. ca fiind elementul esenţial al ei. pe care le evocă ele.. în acelaşi timp. cum este considerată rugăciunea în scrierile ascetice. Cuviosul Nichita Stithatul. Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă să nu ne pornim la vorbărie multă. astfel. 77 Sfântul Ioan Scărarul. ci în calitatea ei"73. În privinţa raportului dintre cantitate şi calitate. încât el ajunge să trăiască totul ca pe o rugăciune.. prin cugetări vrednice de Dumnezeu75. arătând. Timpul rugăciunii devine astfel timpul veşniciei. 75 Ibidem. timpul lui Dumnezeu . cit.113 neîncetată. priveşte la înţelesul ce se află în dumnezeiasca Scriptură şi primeşte prin aceasta urcuşuri de înţelesuri în inima sa. după cum nici să-şi creeze reprezentări sau imagini ale lucrurilor meditate. în rugăciune. până ce sufletul. Il contemplă. privind modul săvârşirii acesteia. Tot aşa. Pe treptele mai înalte ale rugăciunii. multa vorbire pricinuieşte minţii năluciri şi împrăştiere. atunci când e stăpânită de stăruinţă şi luare aminte. 405. uimit de iconomia lui Dumnezeu. Părinţii filocalici ne dau sfaturi practice. ci trebuie să pătrundă sensul şi semnificaţia lor interioară. ceea ce dă viaţa sufletului este calitatea. trăieşte în duhul şi respiraţia rugăciunii. fie spre întristarea cea de folos76. p. spiritualitatea filocalică. 183. să se gândească la realităţile duhovniceşti înalte. ce duce spre rugăciunea adevărată. măsura sau modul de a rosti (intonaţia) stihurilor. p. În efortul de a se aduna în sine în rugăciune şi de a se adresa lui Dumnezeu neîmprăştiat. se va trezi la înaltele lor înţelesuri şi. 73 74 . op. cit. p. Rugăciunea umple viaţa omului de harul dumnezeiesc. El vede prin lumina duhovnicească a rugăciunii adevărate. cit.

atunci când spune că "scopul furilor e să fure rugăciunea. Fiecare după cum îi este puterea sau voinţa.adaugă ei . îl constituie obişnuinţa. pentru anumite raţiuni tainice şi negrăite. trebuie preţuită mai mult decât starea în picioare . de la noi"82. Ca un remediu împotriva acestei stereotipizări a rugăciunii şi ca o modalitate de adâncire a sensului ei profund.citirea. ne recomandă plecarea genunchilor. lipsită de profunzime. în privinţa cantităţii.. scriitorul filocalic ce a descris cel mai clar şi în detaliu lupta din rugăciune. care este "izvorul rugăciunii curate". el ne arată că "trebuie să se schimbe psalmii în fiecare zi. 180. cit. Sfântul Grigorie Sinaitul. Căci lor le este foarte potrivnică şi urâtă. Referindu-se la practica rostirii psalmilor.. cit. ceas de ceas. p. Sfântul Grigorie Sinaitul ne recomandă să alternăm rugăciunile.. p. Şi tot la fel. Atâtea trebuie să facem în fiecare zi şi noapte. cum spune Ioan Carpatinul. cântând mereu aceleaşi. 82 Sfântul Ioan Scărarul. A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xanthopol. care poate duce la o rostire mecanică. zilnic. care închipuie căderea păcatului de la noi şi prilejuieşte mărturisirea lui. încheind cu îndemnul: Deci fă şi tu după putere. Ispita în rugăciune Rugăciunea este cea mai înaltă lucrare a minţii. Dar sunt unii . fără surprinderea şi experierea adevăratei lor rezonanţe interioare. care ţin locul slujirii.. "Iar despre numărul mătăniilor . 97. iar vrăjmaşului "vătămătoare"81. cit.spun ei . Teolipt. spune că "tot războiul ce se aprinde între noi şi dracii necuraţi nu se poartă pentru altceva decât pentru rugăciunea duhovnicească. p. mitropolitul Filadelfiei. 111.12)79. de aceea şi cea mai primejduită de ispita diavolească. Pentru a evita astfel de situaţii.” (Matei 11. 81 Ioan Carpatinul. de duh. în timp ce ridicarea înseamnă starea de pocăinţă. a rugăciunilor. iar nouă foarte mântuitoare şi plăcută"80 sau. în cinci zile ale săptămânii. p. Căci sâmbăta şi duminica. Cuviosul Nichita Stithatul ne îndeamnă ca.care trec peste acest număr. op. ni s-a poruncit să ne oprim de la acestea. să iubim în rugăciune metaniile. Dar fericit cu adevărat. op. Evagrie Ponticul. pentru a aţâţa râvna şi ca să nu-şi piardă mintea plăcerea. op. În Metoda lui Calist şi Ignatie Xanthopol aflăm şi o rânduială privind metaniile.. Căci “Împărăţia cerurilor se ia cu sila.114 Cel dintâi pericol.. şi aceasta în chip înmulţit. mai mult decât îndeletnicirea cu stihurile. ca şi în unele săptămâni.. 80 Evagrie Monahul. se va întări şi mai mult în râvnă78. premiza unei vieţi întru virtute. Iar alţii le împuţinează. op.. p. este cel ce se sforţează pe sine în toate cele privitoare la Dumnezeu. nouă ea ne este "apărătoare" a minţii. 412 78 79 .ştim că dumnezeiştii noştri părinţi au rânduit trei sute. Acelaşi lucru îl exprimă şi Sfântul Ioan Scărarul. 162. cit. căci de i se va da această libertate..

Năvălirea diavolilor are intensitatea şi răutatea fiarelor sălbatice. închipuirea de sine şi lauda pentru lucrare. Căci este legat întru ascuns. deşi şi sufletul suferă odată cu el. de ordin interior.. lucrări ale minţii căzute în păcat. neputând. fiind o lucrare spirituală. Sfântul Grigorie enumeră: împietrirea inimii cea lipsită de umilinţă. op. este o altă luptă şi o altă împotrivire ascunsă şi un alt război.pregăteşte-te împotriva năvălirii dracilor şi rabdă. p. el încearcă să introducă în planul minţii năluciri din exterior. înălţarea semeaţă. să se roage cum vrea. în Filocalia. căldura fără dulceaţă. lipsită de darul discernământului spiritual.. când va începe să se roage lui Dumnezeu şi să vegheze prin rugăciune. p.e împrejmuit şi îngrădit de către duhurile răutăţii şi legat cu lanţurile întunericului. dar o bănuie. De aceea. 167-168 Filotei Sinaitul. Deci.. Potrivit învăţăturii ascetice a Sfinţilor Părinţi. fanteziile. în planul conştiinţei sale. din cuvintele.83. 118. Dintre semnele înşelăciunii de la diavoli. Căci vor veni asupra ta ca fiarele sălbatice şi tot trupul ţi-l vor chinui"85. nălucirea chipurilor care împing spre împreunarea trupurilor. chiar dacă adesea. împreunată în unii cu lacrimi întunecate..115 Sfântul Grigorie Sinaitul ne avertizează că sunt două feluri de războaie în vremea rugăciunii: unul al harului dumnezeiesc şi altul al înşelăciunii diavoleşti. numai la trup. diavolul încearcă să îndepărteze de la noi rugăciunea curată. din pricina întunericului din jurul său. a minţii şi a inimii.. "Dacă te îngrijeşti de rugăciune .spune Filotei Sinaitul . pentru a o risipi. Capete despre trezvie.. prin care dă imagine lucrărilor percepute prin simţuri şi imaginaţia în sens propriu. ce se poartă la nivelul conştiinţei. Rodul închipuirilor sau al imaginaţiei îl constituie închipuirile.spune Evagrie . prin pânda lui. "Sufletul . El bănuie doar intenţiile şi gândurile noastre. Sfinţii Calist şi Ignatie învaţă că lucrarea imaginaţiei are forme variate: reprezentarea. multa vorbire.. puterea diavolului se restrânge. este un adevărat război împotriva gândurilor ispititoare. Neputând să pătrundă gândurile noastre cele mai adânci. Ale celui dintre sfinţi Grigorie Sinaitul. p. îmbuibarea pântecelui. cit. Rugăciunea. se va izbăvi prin rugăciune de întuneric. umedă. 126-127.. după manifestările noastre externe. al gândurilor răutăţii"84. în principal.. pe care de altfel nici măcar nu o cunoşte. a o împrăştia din concentrarea pe care o implică rugăciunea. Chinurile pe care le poate aduce el se răsfrâng mai ales asupra trupului. în principal. se referă. faptele. Această luptă interioară din rugăciune. interioară şi ispita diavolului este. prin intermediul lucrărilor externe. care caută împrăştierea minţii. volumul IV. trândăvia. 83 84 . stârnirea sălbatică a trupului. lupta pe care o dă rugătorul. fiind orb cu ochii dinăuntru. căci altfel nu poate cunoaşte că înăuntru. El nu are putere de constrângere asupra voinţei omului. Prin toate aceste ispite. o împrăştiere şi rătăcire a minţii. cu bărbăţie biciuirile lor. împotriva momelilor sau atacurilor diavolului. gesturile noastre. 85 Evagrie Ponticul. la închipuirile şi gândurile rătăcitoare. în inimă. însă.

λογισµοι διαβολοι. Despre rugăciune şi luare aminte. dar încearcă să vadă dacă acesta le dă atenţie sau îi dispreţuieşte cu desăvârşire88. 110. dau naştere la ceea ce Părinţii numesc διαλογισµοι. fie foc. Acestea. neprimind niumic.. să nu îngăduim nicidecum nici unui gând să intre. să i le jertfim Lui. atunci diavolul provoacă mecanismul amintirii. nici nescris. în vremea rugăciunii. sunt simple stratageme. volumul VIII. Gândurile păcătoase λογοισµοι sunt o altă formă de ispită. cit... atrage sufletul slab într-o stare de fals extaz.λογισµοι νοεµατα . imagini sau închipuiri care să-l îndepărteze de rugăciunea curată. Acelaşi lucru îl cere şi Sfântul Marcu Ascetul.116 Aceste închipuiri pot izvorî din propria noastră minte . pe care o dă diavolul cu scopul de a ne sustrage rugăciunii adevărate. 119. strecoară vedenii şi lumini. 391. Împotriva ei. din văzduh şi încearcă să-l înspăimânte şi să-i răpească mintea. op. cerându-ne să ne ferim de ele şi să nu le primim. "Amintirea . Simeon Metafrastul ne spune că potrivnicul încearcă să zădărnicească eforturile de stăruinţă ale rugătorului. afară de cererea către Dumnezeu şi de iluminarea şi de raza de lumină ce-i vine părţii conducătoare a sufletului din cer"87. nici scris. fie altceva şi să ne închidem cugetul. Diavolul ia diferite înfăţişări. moleşeala şi celelalte iscodiri ale păcatului. Ibidem. false vedenii şi tulburări drăceşti. nici din dreapta. greutatea trupului. Când cele două forme se asociază.sau pot fi provocate de diavol . înşelări. Când însă nu izbuteşte să născocească. p. Petru Damaschinul recomandă ca. să pună în mişcare icoanele lucrurilor prin amintire şi să răscolească toate patimile prin trup. dar toate acestea sunt amăgiri. fără chip. El nu încetează prin urmare. nestatornicia minţii. nici negru. necazuri şi năvăliri ale duhurilor rele care ni se împotrivesc şi se ridică cu mânie împotriva sufletului care caută cu adevărat să se apropie de Dumnezeu. încă din faza lor de geneză sau de "gând întâi născut". fără culoare. nici din stânga. atunci când ne spune să toate gândurile noastre trebuie închinate lui Hristos. neîmprăştiate. nici alb. fie că e lumină. Când ne rugăm. p. 88 Evagrie Ponticul.îţi aduce în vremea rugăciunii sau închipuiri de ale lucrurilor de odinioară. abaterea gândurilor.). 86 87 .spune Evagrie . sau griji noi sau faţa celui ce te-a supărat (.. în Filocalia. pe care diavolul încearcă să o strecoare în mintea celui ce se roagă. năluciri. Lupta aceasta. p. de care Părinţii ne avertizează. Aceste "cârduri de draci" se arată rugătorului deodată. pentru că ele se tem de contemplativ. însă.. are forme multiple. se compun. ca să-l poată împiedica din drumul său mai bun şi din călătoria către Dumnezeu"86. căutând să strecoare în sufletul acestuia piedici precum: somn. Culegere din Sfinţii Părinţi. în mintea celui ce se roagă.. să ne păzim mintea şi gândurile şi să le punem în legătură cu Dumnezeu. trândăvie. să ne facem mintea fără formă.

118. până când vom trăi sensul lor. cit. părându-ţi că sunt îngeri"92. moartea noastră sufletească.. aflându-ne la mijlocul psalmului. ispita sau năvălirea lor ia. sau."părăsirea drăcească"."91. sau ne întorc mereu la acelaşi stih. atunci când mintea a ajuns să se roage în mod nepătimitor. vătămări. Scopul vrăjmaşului este de a împrăştia slăvirea lui Dumnezeu. însă. de ocări. op. încât nici nu ne mai aducem aminte ce stihuri aducem iarăşi pe limbă. Căci dracii sau ne înşeală.. Părăsirea din partea diavolului este de scurtă durată şi are ca scop alcătuirea de noi şi mai puternice curse. pentru că pe diavoli îi bate. ca să zicem cu gura cele ce nu se cuvin. op. Evagrie Ponticul. Pe cei începători pe calea către rugăciunea curată. prin acesta. adevăraţii cunoscători şi lucrători ai rugăciunii desăvârşite. strigăte. nu mulţimea psalmilor. să închidem poarta oricărei ispite şi să ne rugăm şi mai intens. p. p. prin care să ne înstrăineze de virtutea rugăciunii. sau. cit. cit.. p. a spune psalmii în continuare înseamnă tocmai a slăvi pe Dumnezeu. ne avertizează şi asupra unei forme şi mai viclene de luptă a diavolului . mergând până la vederea de "forme urâcioase şi sângeroase". Vicleşugul acesta constă în faptul că "pentru o vreme se despart dracii între ei înşişi. cel mai adesea forme şi mai grele.117 Ispitele pe care le aduc ei asupra celui ce se roagă sunt "înfricoşătoare şi sălbatice"89 şi tulbură mai ales pe cei ce se roagă stăruitor. însă. neîmprăştiat. din pricina uitării. iau deodată din mintea noastră toată amintirea stihurilor rostite. Împotriva acestei lucrări diavoleşti. El se poate strecura în simţirea sufletului. Ori. ia aminte la viclenie. 288. 89 90 . ci unirea minţii cu raţiunea şi cu simţirea. îi ispitesc mai ales dracii de-a stânga. ca tu să fii înşelat de ei. vin Ioan Carpatinul. care are un scop pedagogic. chiar când ne rugăm. vin ceilalţi în chipuri îngereşti şi alungă pe cei dintâi. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne recomandă să ne păzim simţurile. p. O astfel de ispită ne descrie Cuviosul Nichita Stithatul: "Rugându-te şi cântând psalmi Domnului. 91 Cuviosul Nichita Stithatul. ne recomandă ca. mântuitor.. 92 Evagrie Ponticul. Părinţii filocalici. spre deosebire de aceasta. zădărnicind eforturile noastre. op. abătând stihurile psalmilor spre hulire. Există şi o părăsire iconomică din partea lui Dumnezeu. nelăsându-ne.. să găsim stihul următor al psalmului. punându-ne în minte că s-a făcut târziu. cit. Asupra acestora. Iar aceasta o fac ca să ne arunce în negrijă şi în trândăvie şi ca să zădărnicească roadele rugăciunii noastre. să ne adunăm în noi înşine. risipindu-le pe celelalte din minte. loviri. La fel şi Sfinţii Varsanufie şi Ioan. să-i reluăm. dacă ne-am împrăştiat cu mintea în rostirea psalmilor. "părăsirea drăcească" caută îndepărtarea nostră de rugăciune şi. op. de sabie scoasă împotriva celui ce se roagă sau de lampă năvălind spre vederea lui90. 152. 119.. Şi dacă vrei să ceri ajutor împotriva unora. pun sfârşit cuvântului nostru. furişându-ne în simţirea sufletului să spunem unele în locul altora. făcând noi începutul psalmilor.

. ci. fie din obişnuinţă. op. îngerii buni. sileşte starea humorală (hormonală) a trupului să aducă vreo nălucire ciudată înaintea minţii şi să o facă pe aceasta să primească o anumită formă. lărgindu-se şi îmbogăţindu-se cu noi sensuri duhovniceşti.. îi amărâm foarte tare. care este "Soare în cele nevăzute şi neînţelese cu mintea" sau "mintea primă"96. 93 94 . cu nepăsare şi primim gânduri potrivnice. 114-115.. volumul VI. petrecem cu necuraţii draci"95. iar noi nu vrem să ne rugăm lui Dumnezeu nici pentru noi înşine.atunci când nu poate mişca memoria în vremea rugăciunii. împrăştiată. 96 Sfântul Simeon Noul Teolog.118 asupra ei dracii de-a dreapta. dar multiplă. Adunarea şi paza minţii în rugăciune Mintea este considerată de Sfântul Simeon Noul Teolog "soare spiritual. cit. Sfântul Ioan Scărarul. fie din nepurtare de grijă. nu în sensul că ar fi astfel prin ea însăşi. pentru că. p. 263. în efortul nostru de a dobândi adevărata rugăciune. Mintea este una după fiinţa ei. după lucrările sale. Ea este un adânc prin voinţă. făcându-l să se încreadă în eforturile proprii şi să creadă că a ajuns la scopul rugăciunii93. ca o formă dezlănţuită de tulburare. un abis în potenţă. 95 Evagrie Ponticul. iar alta de neîmpătimire. Părinţii filocalici subliniază adeseori ideea că. iar stările ei : una de împătimire. Îngerii buni stau de faţă împreună cu noi în rugăciune şi ne îndeamnă să stăruim în ea. după chipul lui Dumnezeu. prin urmare. op. Şi. Dacă am rezistat acestor ispite şi ne-am făcut rugăciunea noastră curat. de robie a ei. omul are ca ajutor împotriva diavolilor. mai presus de fire şi împotriva firii. dat fiind că ei se luptă atâta pentru noi. Aceştia îl ispitesc pe contemplativ cu slava deşartă. dispreţuind slujba nostră şi părăsind pe Stăpânul şi Dumnezeul nostru. Ibidem. "Dacă suntem. care o umple de înţelesuri infinite. diavolii nu ne lasă nici după rugăciune. bucurându-se şi rugându-se cu noi. cit. Cele 225 de capete teologice şi practice. p. pentru cele văzute şi supuse simţurilor". Locurile în care poate sta mintea sunt. de libertate. variată. în Filocalia. 110. potrivit Părinţilor filocalici. diavolul . după cum ne spune Sfântul Ioan Scărarul.aflăm de la Evagrie .. căutând să ne prade "pârga sufletului"94. un loc al Adâncului infinit al dumnezeirii. Această nestatornicie provine fie de la fire. 58. prin fire. ci încearcă să ne supere cu "năluciri necuvenite". care îi dau întărire şi încredinţare şi îi luminează înţelesurile celor ce i se întâmplă. p.. Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră mintea un "adânc ce caută Adâncul dumnezeiesc". ci prin act. p. trebuie să ne păzim şi după aceasta de ispita diavolului. după fire.

99 Ibidem.. p. în rugăciune. iar de ne întinăm prin lipsa de pază. precum "lampa de lumina făcliei"98 sau.cu atât te vei ruga cu mai mult dor lui Iisus. în "moartea mistică a minţii". aşa cum era în starea primordială. ne îmbunătăţim. în Filocalia. rugăciunea şi iubirea. 82. Referindu-se la osteneala minţii. 97 98 . Despre trebuinţa de a nu se încrede cineva în înţelepciunea sa. după origine îngereşti sau dumnezeieşti. iar rugăciunea din trezvia şi atenţia supremă. prin care acestea se unifică în jurul unui centru. volumul IX. prin lucrarea virtuţilor. volumul IV. culminând cu smerenia. de ne curăţim prin trezvie. Ascetica tradiţională distinge trei etape ale pazei minţii: 1) Adunarea minţii şi a gândurilor din împrăştiere. omeneşti sau diavoleşti. 2) Reunificarea lor şi readucerea lor la o gândire simplă. p. în Filocalia. a unui efort susţinut de înaintare în viaţa creştină. cu care se uneşte în "odihna înţelegătoare". Spiritualitatea ortodoxă subliniază permanent faptul că trezvia nu este o simplă tehnică spirituală.. pe calea eliberării de patimi şi a dobândirii şi practicării virtuţilor. cu cât îţi încetezi cugetarea cu mai puţină grijă. ne înrăim"100. Cuviosul Isaia Pusnicul vorbeşte de o adevărată răstignire duhovnicească a ei cu Hristos.119 Potrivit acestei împărţiri filocalice. 100 Avva Dorotei. aflat în adâncul sufletului nostru. 101. în plan duhovnicesc. ci rodul unei lucrări constante.. datorată gândurilor ce îi dau conţinut. de moartea ei duhovnicească cu Hristos şi înmormântarea ei cu Hristos. Sfântul Grigorie Sinaitul ne spune că nimeni nu poate să-şi ţină singur mintea şi nu poate alunga de la sine gândurile pătimaşe. Isihie Sinaitul a arătat că atenţia în cugetare apropie de Dumnezeu. Cuvânt despre trezvie şi virtute. Trezvia şi rugăciunea se susţin una pe alta. poarta vieţii şi a morţii. De aceea. p. iar după esenţa sau conţinutul lor: simple sau nepătimaşe şi compuse sau pătimaşe. fără rugăciunea numelui lui Iisus"99. p. Între rugăciune şi trezvia minţii şi a inimii există o legătură indisolubilă. Ibidem. Şi. în "golul îndumnezeitor". gândurile sunt. Trezvia şi rugăciunea sunt. "Cu cât eşti mai atent la cugetare . "precum nu e cu putinţă soarelui să lumineze fără lumină. adunarea şi paza minţii constituie un efort de a ne păzi gândurile şi a le pune în permanentă legătură cu Dumnezeu. iarăşi. Dinamismul ei în constituie tocmai această tindere către Dumnezeu. Potrivit asceticii ortodoxe.spune el . căci atenţia supremă vine din rugăciunea neîncetată. Rugăciunea are nevoie de trezvie. 79. Calist Catafygiotul ne spune că mintea este "pururea mişcătoare". cauza principală a împrăştierii şi rătăcirii minţii a constituit-o ruperea armoniei dintre ea şi inimă.. 3) Închiderea minţii în adâncul sufletului şi legarea ei de pomenirea neîncetată a numelui lui Iisus. aşa nu e cu putinţă să se curăţească inima de întinăciunea gândurilor de pierzare.. într-o mişcare neîncetată. chiar mai mult. 528-529.. adică la care s-a asociat un gând păcătos. un simplu exerciţiu sau performanţă intelectuală. de care vorbesc Părinţii. faţă de tot ceea ce este Isihie Sinaitul. cu atât te vei depărta mai mult de Iisus"97. dacă nu-l ajută Hristos.

Mintea se cunoaşte pe sine. Ea se transcende pe sine. ancorându-le în transcendent. Mintea curăţită devine ea însăşi "soare". dar şi de învierea ei cu Hristos. Ea este cunoscută în spiritualitatea răsăriteană sub mai multe denumiri. "cer înstelat" slujind liturghia tainică a lumii. cum o consideră Sfântul Isaac Sirul. fiecare exprimând anumite particularităţi ale sale. după har şi descoperă tainele teologiei negrăite. Sfântul Grigorie Palama a fixat învăţătura. Tesalonic. rugăciunea lui Iisus. Rugăciunea lui Iisus. În rugăciunea desăvârşită. devenind transparentă. desăvârşită. redobândirea stării primordiale de comuniune cu Dumnezeu101. Ea "pătimeşte" în sine întipărirea frumuseţii mai presus de fire şi atotnegrăită. . Starea cea mai înaltă a minţii. trăită existenţial. rugăciunea restabileşte adevăratul raport dintre puterile spirituale ale fiinţei umane. dialoghează cu Dumnezeu. ori de câte ori sufletul ascultă de voinţa lui Dumnezeu şi o împlineşte. Ware. împlinită în rugăciune. o întoarcere în paradis. ce o umple de o vedere fericită. într-un act de totală dragoste şi dăruire lui Dumnezeu. dintre facultăţile raţionale şi volitive cu cele afective. în sens de depăşire. pentru că a căpătat contur desăvârşit şi a fost cunoscută într-un mediu mult mai larg în secolul al XIV-lea. fără chip.120 simţual. 40. într-o bucurie sau beţie a luminii. 1992. deplin. Mintea este răpită şi se scufundă într-un adânc al minunării şi uimirii. Ea devine astfel necoloră. inefabilă. în rugăciune. În stare de rugăciune. datorită controversei dintre călugării isihaşti. mintea se scufundă în abisul înţelesurilor dumnezeieşti. care ulterior va 101 K. este "tăcerea" apofatică. taină a veacului viitor. atotstrăvăzătoare şi atot-înainte-văzătoare. Rugăciunea inimii este. desemnează restaurarea naturii decăzute şi fragmentate a omului. în "noaptea mistică". în frunte cu Sfântul Grigorie Palama şi scolastica apuseană. meditând la Dumnezeu. în acest fel. Unirea minţii cu inima. Rugăciunea lui Iisus O formă deosebită de rugăciune. sub forma unei neştiinţe totale. redobândirea unităţii sale originare. Dacă păcatul este considerat din punct de vedere spiritual şi ca o rupere a legăturii şi armoniei dintre minte şi inimă. Rugătorul devine pe această treaptă "înger pământesc" şi "om ceresc". dobândind adevărata pacea a minţii. În Triadele sale împotriva lui Varlaam. mintea "pătimeşte" identitatea desăvârşită cu Dumnezeu. p. Se mai numeşte şi rugăciunea isihastă. lumesc. experiată în stare de rugăciune curată. Aceasta este treapta cea mai înaltă de apofatism. o constituie pentru Răsăritul ortodox. străină trăirii răsăritene şi reprezentată de călugărul Varlaam din Calabria. neîmpărţită. pe treptele ei cele mai înalte. fără formă.

devine. Diadoh adaugă o spiritualitate ce angajează omul întreg. în stare de rugăciune a minţii. rugăciunea înaintează pe calea minţii. Această rugăciune răsună fără întrerupere în adâncul sufletului. pe treptele ei cele mai înalte ea este. care au arătat rolul deosebit al minţii. Aceste denumiri reprezintă nu numai distincţii de ordin terminologic. 245. Denumirea aceasta este folosită prima dată de Sfântul Ioan Scărarul care. The Theology of the Human Person according to Saint John of the Ladder. astfel. în raţiunile lor prime. Vladimir Lossky. redus la esenţa sa fundamentală: mărturisirea măreţiei lui Hristos. Ascent to Heaven. dar. 102 103 . pe care o restaurează în înţelesurile prime ale lucrurilor. privind necesitatea şi valoarea acestei rugăciuni pentru desăvârşirea creştină. rugăciunea conduce la unirea cu Hristos şi prin El. În această rugăciune. a Treimii. a filiaţiei Sale divine şi. definitorie pentru Răsăritul ortodox. fixându-se asupra invocării neîncetate a "preasfântului Său nume". Massachusetts. al sensibilităţii dumnezeieşti". cu Dumnezeu Treime. caracteristică. hristologică şi trinitară. Pe o altă treaptă. sensibilizându-se şi experiind în inimă bucuria prezenţei divine. monologistică sau concisă. Numirea de rugăciunea lui Iisus evidenţiază aspectul ei cel mai important. în sfârşit. misticismul unei vieţi deplin conştiente de experienţa harului. Brookline. acolo unde Hristos S-a sălăşluit prin Taina Sfântului Botez şi a luat chip prin practicarea virtuţilor. rugăciunea minţii coborâtă în inimă. Umplându-se mereu de noi înţelesuri tot mai înalte. întregul ei mesaj. şi al inimii. constând dintr-o singură frază sau expresie103.rugăciunea lui Iisus. deci. 1989. Sfântul Macarie îi opune un "misticism al conştiinţei harului. rugăciunea inimii. adică în inimă. a primit un corectiv prin spiritualitatea Sfântului Macarie Egipteanul şi mai apoi a Sfântului Diadoh al Foticeii. tot el a descris-o cel dintâi ca µονολογιστος Hρηστοs ενχι . "Misticismului intelectualist" al lui Evagrie. divine. 1966. apoi.121 deveni tradiţională. în centrul căreia se afla ideea de curăţire a minţii. ia ritmul respiraţiei. ci şi trepte către rugăciunea adevărată. The Vision of God. în acelaşi timp. ca o formă de dobândire a discernământului spiritual. la ei. invocarea abisului milei divine. Este cunoscută şi sub denumirea de rugăciunea minţii sau rugăciunea inimii deşi. pentru a se adânci apoi în inimă. de unde vine ajutorul lui Hristos. nota ei definitorie. p. numele lui Hristos este într-un fel “lipit” de respiraţie. The Faith Press. 91. Mistica intelectualistă a lui Evagrie Ponticul. despre care vorbeşte Evagrie. Începând ca un act conştient de recunoaştere a păcătoşeniei proprii şi a măreţiei divine. "Rugăciunea minţii". rugăciunea devine cu adevărat lucrătoare şi conduce la o simţire şi o unire tot mai accentuată a celui ce se roagă cu Dumnezeu. aceea de a fi centrată pe invocarea neîncetată a Numelui lui Iisus. în acelaşi timp. se află întreaga Scriptură. pentru că doar unificată în sine însăşi şi coborâtă în adâncul de taină al fiinţei umane. întreaga fiinţă umană102. John Chryssavgis. La aceasta. în lucrarea de îndumnezeire a omului. pentru a se putea uni cu Dumnezeu. p. prăpastia căderii şi. de fapt. ea devine rugăciunea minţii în inimă sau rugăciunea minţii unită cu inima.

mai bine zis. când s-a produs o renaştere în centrul căreia s-a aflat spiritualitatea isihastă.nu ne-au predat toţi. striga către Iisus care trecea pe lângă el : "Iisuse. în Hristos104. p.nu au fost inventate de Sfinţii Părinţi din proprie iniţiativă şi de către ei înşişi. vom vedea. miluieşte-mă" (Mc. 114. L'Orthodoxie. 47). ci "ei şi-au luat punctele de plecare din însăşi dumnezeiasca Scriptură. care indică umanitatea (Lui). Sfântul Marcu al Efesului explică astfel conţinutul acestei rugăciuni: cuvintele însele din care s-a alcătuit rugăciunea . imitând poate pe orbul acela care. poate după puterea şi starea celui ce se roagă105. rugăciunea întreagă.122 Numele se înscrie (se gravează) în om. Paris. miluieşte-mă!" În spiritualitatea rusă. totdeauna. s-au adăugat la aceste cuvinte "pe mine păcătosul". Desclee de Bouwer. 1990. Formularele rugăciunii lui Iisus Formula completă a acestei rugăciuni este "Doamne. "dumnezeieştii Părinţi . de sus şi de la ucenicii de frunte (corifei al lui Hristos) sau. dar deopotrivă cinstind lipsa de evlavie (necredinţa). b) Prin "Iisuse". dorind să vadă. care conţine în sine cele două firi (ale Lui). o parte. între ele diametral opuse. A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xanthopol. Cu privire la metoda rostirii ei. altul jumătate.. c) "Hristoase". sunt daţi corbilor cei ce-L socotesc a fi numai Dumnezeu şi că a venit ca om doar prin închipuire (nălucire). mai ales din secolul al XIX-lea. ca (rămânând) neamestecate şi după unire. e) Iar pentru cei prunci în Hristos şi nedesăvârşiţi în virtute s-a predat şi adaosul foarte potrivit: "miluieşte-mă". socotindu-L a fi amândouă (firile). sunt dezavuaţi cei ce cugetă că Iisus este un simplu om. şi de aici şi pe cea omenească. acesta se schimbă în numele lui Dumnezeu. însă rostirea ei integrală sau fragmentară. Tot el explică astfel cuvintele rugăciunii: a) "Doamne" indică firea (Lui) dumnezeiască. p.. Aceasta este formula completă. Astfel încât aceste patru rostiri sunt ca nişte cuvinte ale lui Dumnezeu şi săbii duhovniceşti care separă între două perechi de erezii opuse. le-au primit şi ni le-au transmis şi nouă ca pe o moştenire care a coborât şi la ei de la Părinţii". . un amestec al firilor. în sens invers. proclamând firea dumnezeiască. 104 105 Paul Evdokimov. 10. Fiul lui Dumnezeu. 110. Ci.. depinde de treapta duhovnicească a celui ce o practică. care îi arată (pe aceştia) cunoscându-şi măsurile proprii.spune el . al treilea. şi altul altfel. face să înceteze pe cei ce. unul întreagă.spun Sfinţii Calist şi Ignatie . Iisuse Hristoase. sunt de părere că (acestea) constituie două ipostasuri despărţite între ele. d) Iar prin "Fiul lui Dumnezeu" se închide gura celor ce cutează să introducă. şi având nevoie de multă milă de la Dumnezeu.

Părinţii filocalici ţin seama în recomandările lor privind tehnica sau metoda acestei invocări. p.mai uşor pentru neputinţa minţii. cuceriţi de iubire ca de o beţie fericită. ne învaţă că. iar alţii pe jumătate.40) .spune el . Altfel. ca o arvună. osteneala şi greutatea lucrului. dintre Părinţi. pentru îngustimea. Fiul lui Dumnezeu". miluieşte-mă!”. ceea ce este . Marcu al Efesului. umplându-se. miluieşte-mă!”. Sfinţii Calist şi Ignatie ne spun că "cei înaintaţi şi desăvârşiţi în Hristos se îndestulează cu gândirea fiecăruia din cuvintele "Doamne. 107 Sfântul Grigorie Sinaitul.iar pe de alta aducând în mod iubitor şi pe fraţi în comuniunea rugăciunii şi provocând astfel mai bine pe Dumnezeu spre milă. miluieşte-mă!”. ajungând în afară de trup şi de lume. aşadar.. Pentru cei începători şi nedesăvârşiţi în virtute. 106 . singură de la sine “Domnul Iisus”. Mt. va face aceasta bâlbâindu-se ca un copil. prin el. volumul VII. 186-187. şi anume: “Iisuse. făcând ceva mai iubitor. Părinţii au legat de aceste cuvinte "izbăvitoare" ale rugăciunii. Iisuse Hristoase. 13. în Filocalia. ştiind (adică) pe de o parte că iubirea agapică e plinirea Legii şi a Proorocilor (Rom.. în Duhul Sfânt. neputând să o zică articulat"107. de starea sau treapta duhovnicească a rugătorului. 38. nr. prin aceea că i se adresează lui Dumnezeu Însuşi în interes comun şi cere o milă comunitară. toată vederea şi tot auzul. Fiul lui Dumnezeu. XXXII (1987) . Căci aceasta "nu poate să zică în chip tainic.3). Prin aceasta. se luminează şi se desăvârşesc ca unii ce oglindesc. "prunci" duhovniceşti. "Cel ce Sf. Fiul lui Dumnezeu. care covârşeşte toată mintea. spune el.. uneori şi numai cu numele “Iisus”. cu singura pomenire şi cugetare a fiecărui dintre numirile lui Cuvântului lui Dumnezeu-Om şi prin aceasta se învrednicesc de răpiri. Iisuse Hristoase.. se curăţesc. unii o zic în întregime “Doamne. p. Explicarea cuvintelor rugăciunii lui Iisus (Prezentare şi traducere de drd. 22. Iisuse Hristoase. XII. pe care şi-l întipăresc înăuntru şi-l îmbrăţişează cu lucrarea întreagă a rugăciunii. îşi închid simţurile prin darul şi harul dumnezeiesc şi.. în "Mitropolia Ardealului". pe care ambele le-a arătat cuprinzându-le acest scurt stih al rugăciunii106. în chip neînţeles. de acum. de o plăcere şi de o bucurie negrăită. fără început şi necreat al dumnezeirii mai presus de fiinţă"108. 117.. Tot Sfântul Grigorie Sinaitul. Pe urmă. aduc rostirea la plural şi rostesc rugăciunea astfel: "Doamne Iisuse Hristoase. miluieşte-mă!” Fiecare din aceste părţi ale rugăciunii trebuie spusă îndelung pentru ca mintea să se poată gândi la ele. În general. p. harul mai presus de fire. să ne mutăm mintea la cealaltă jumătate şi să zicem: “Fiul lui Dumnezeu. ei. Cei progresaţi duhovniceşte se îndestulează. Ale aceluiaşi: despre felul cum trebuie să şadă la rugăciune cel ce se linişteşte. decât este dispusă dumnezeiască (Lui) milă să ne vină într-ajutor prin dreapta credinţă a dogmelor şi plinirea poruncilor. întru curăţie şi în chip desăvârşit. 108 A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xanthopol. cunoştinţe şi descoperiri negrăite. 5. Ioan I.ca una ce conţine şi recapitulează în sine toată porunca şi făptuirea duhovnicească . Sfântul Grigorie Sinaitul ne recomandă să strigăm stăruitor cu mintea şi cu sufletul: “Doamne. Ică). cuvântul "miluieşte-mă".123 f) iar alţii. referindu-se la modul cum trebuie să se zică rugăciunea.10. Fiul lui Dumnezeu. decât în Duhul Sfânt (I Cor. miluieşte-ne pe noi".

Aşa a rânduit Dumnezeu să fie raportul între Sine şi făpturile Sale.mintea se reîntoarce în sine însăşi. Astfel. deoarece "uneori slăbeşte mintea a o grăi. cit. E o adâncă taină în această privinţă a lui Dumnezeu de a participa la durerile făpturilor Sale. Preot Prof. "Mila lui Dumnezeu . se înalţă în chip negrăit şi nematerial către Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos Cel pomenit. Ware. ci o participare lăuntrică la durerea acelora faţă de care are milă.. 1986... iar pe de altă parte înalţă către ceruri un strigăt de nădejde. iar alteori gura. de viaţa lor concretă cu lipsurile care pot să se ivească în ea şi între făpturi ce suferă din lipsa comuniunii cu El.. raţional. Mila lui Dumnezeu nu e numai un gest exterior unit cu indiferenţa interioară. nu un raport între Cel nesimţitor la durerile lor. lenevindu-se. El nu vorbeşte numai de păcat.. Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă. vibrant al ambelor părţi. Dr. dar "înăuntru inimii şi neîncetat" şi să nu schimbe des felul rugăciunii. Iar prin invocarea iertării şi ajutorului divin “miluieşte-mă” . ca nu cumva mintea. alteori cu o parte a ei. ca nu cumva glasul să tulbure simţirea şi atenţia minţii şi să le împiedice. intră în adâncul de taine care este însuşi sufletul omenesc. Mila lui Dumnezeu e taina unui Dumnezeu viu. 202-203. şi dacă ele voiesc Să-L primească. Iisuse Hristoase.. mintea se întinde. op.nu e numai un act exterior de dăruire a ceea ce I se cere de către cei ce au nevoie de cele cerute. prin aceasta să le vindece de durerile lor spirituale şi trupeşti de care suferă. El afirmă faptul că. Dumitru Stăniloae. p. va înainta în ea şi va lua K. spune el. prin schimbarea şi mutarea lor deasă să se obişnuiască cu nestatornicia şi cu abaterea şi să pătimească. Fiul lui Dumnezeu”. Dar tocmai participarea lui Dumnezeu la suferinţa făpturilor Lui Îl îndeamnă să le dăruiască ceea ce le lipseşte. De aceea trebuie să ne rugăm şi cu gura şi cu inima. cel ce se nevoieşte în practica rugăciunii. prin aceasta. că este îngăduit şi începătorilor să se roage uneori cu toate cuvintele rugăciunii. neîmprăştiat.. Prin invocarea repetată şi conştientă a cuvintelor “Doamne. ci un raport viu. o împrăştiere şi o rătăcire de la adevăratul sens al rugăciunii. 117. 109 110 . p. îl acceptă în ciuda păcatelor săvârşite şi-i cere ca el să se socotească iertat. meditând. adică să Se dăruiască pe Sine însuşi.spune Părintele Stăniloae .. Craiova. încremenit în simţirea Lui"110. în acelaşi timp cu mintea la esenţa ei. patetic. 26-27. Editura Mitropoliei Olteniei. în milostivirea slavei Sale. ci să stăruie pururea în ea şi să se roage astfel neîncetat111.124 zice lui Dumnezeu: "miluieşte-mă!". însă. obişnuindu-se cu lucrarea. În privinţa modului rostirii rugăciunii. pe de o parte îşi recunoaşte propria neputinţă. Ajunge la deprinderea ca mintea lui să stăruie în inimă şi să nu o introducă cu forţare sau fără luare aminte. Rugăciunea lui Iisus conţine astfel nu numai un apel la pocăinţă. şi aceasta. ci şi de biruinţa acestuia. ci şi certitudinea iertării şi a mântuirii"109. 111 A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xanthopol. Dar trebuie să o spunem liniştit şi fără zgomot. ajunge la obişnuinţa de a se ruga nesilit. Sfântul Grigorie Sinaitul ne spune că este bine a rosti rugăciunea cu gura. Aceasta până ce mintea. care ştie doar teoretic. p. nu a unui Dumnezeu. Aceeaşi Părinţi Calist şi Ignatie Xanthopol consideră. curat şi adevărat.

neîncetată. dar nici nu se mai poate. Împlinirea deplină a rugăciunii lui Iisus este rugăciunea inimii. El începe cu 3.17). Pelerinul. iar rugăciunea există şi lucrează în el pentru că Duhul Sfânt se roagă în el113. în interior.. Tehnica corporală sau metoda rugăciunii lui Iisus Creştinismul depăşeşte toate celelalte concepţii despre trup.J. devenind o meditare continuă la Mântuitorul Iisus Hristos şi la lucrarea Sa de restaurare ontologică a fiinţei noastre. Numai implicând activ trupul. de concentrare către interiorul fiinţei noastre şi. adevărata rugăciune ce poate conduce spre unirea cu Dumnezeu. Atunci ajunge să se facă toată lucrarea numai cu mintea"112. însă. 137. Atunci nu mai e de trebuinţă să se rostească cu gura. în acest fel. Pe o treaptă mai înaltă. . Maloney S. 1981.. op. rostită. prin valoarea deosebită pe care o acordă acestuia.000 de invocări pe zi. astfel. Spiritualitatea ortodoxă face. se înalţă către rugăciunea mintală. care are ca scop dezvoltarea uşurinţei şi obişnuinţei de "adunare". se uneşte cu respiraţia şi domină întreaga noastră personalitate.000. Astfel. auzind în biserică îndemnul de a ne ruga neîncetat (I Tes. Din temniţă sau închisoare a sufletului. în centrul căreia se află tocmai recomandarea şi metoda invocării numelui lui Iisus. În privinţa numărului invocărilor. "templu al Duhului Sfânt".000. curăţită de patimi. rugăciunea lui Iisus intră în inimă.trup şi suflet. de interiorizare a cuvintelor ei. În 112 113 Sfântul Grigorie Sinaitul. la cei desăvârşiţi. Rugăciunea implică fiinţa umană în întregimea ei . Rugăciunea inimii. pelerinul ajunge la rugăciunea continuă. neîncetat. iar apoi la 12. p. o fiinţă orantă. primeşte sfat de la Părintele său să practice rugăciunea lui Iisus. în mintea noastră. superioară rugăciunii mintale. ia forma unei rugăciuni mistice neîncetate. George A. ca o rugăciunea exterioară. "odată ce contemplativul nu se mai forţează să se roage. Prayer of the Heart. mult mai interioară. împreună colaborator al acestuia în lucrarea de mântuire. a minţii unificată cu inima. Practicând mai mult timp această rugăciune. până la rugăciunea inimii. rugăciune a întregii noastre fiinţe. Omul însuşi devine o rugăciune neîncetată. rugăciunea lui Iisus începe cu o fază orală sau vocală. gradul sau înplinirea ei deplină. Indiana. apoi ajunge la 6. despre aceasta lucrarea de profundă inspiraţie filocalică Pelerinul rus. p. a se cufunda în inimă. pentru a se adânci. 5.125 putere de la Duhul să se roage în întregime şi cu putere. ca rugăciune a inimii. Aşadar. o ierarhizare şi în ceea ce priveşte treptele sau gradele rugăciunii lui Iisus. un credincios simplu. 186-187. trupul devine în concepţia creştină. nu găsim o precizare clară în scrierile filocalice. cit. rugăciunea poate aparţine cu adevărat omului în totalitatea sa. Părinţii duhovniceşti se mulţumesc să ne recomande să o practicăm până când ajunge să se unească cu ritmul respiraţiei. Există o formă orală sau vocală a ei. Notre Dame. Mai pe larg vorbeşte. ea trece de pe buze.

p. la postura exterioară. şi ţine-o în ea. 186-187. în mod constant. mută-ţi mintea la cealaltă jumătate şi zi: “Fiul lui Dumnezeu. cit. Tehnica corporală se referă. 114 115 . ca unul ce e făcut continuu (fiindcă cele trei cuvinte nu sunt o mâncare care se poate mânca continuu. Precizări mai în detaliu privind postura trupului şi ritmul respiraţiei aflăm la Sfântul Grigorie Sinaitul şi la Nichifor din Singurătate. ajutându-ne la această de această metodă corporală: "şezând într-o chilie liniştită şi într-un colţ retras. Sir. în umeri şi în grumaj.. Iisuse Hristoase. deşi prezintă unele metode fizice. Dacă vorbesc totuşi despre această metodă "isihastă". se observă clar că o recomandă mai ales celor începători în această lucrare martirică de trezvie. strigă stăruitor cu mintea sau cu sufletul: "Doamne. 7-8. indispensabilă progresului spre rugăciunea inimii. în special. Pe urmă. 21). tăierea oricărui prilej şi posibilitate de pătrundere a ispitei din exterior. Fiinţa umană este constituită de unitatea integrală a sufletului şi a trupului. vorbind despre trei feluri de rugăciune. 479-480. fiind înzestrat cu energii specifice ce pot fi de mare folos în lucrarea rugăciunii114. Sfântul Simeon Noul Teolog. Ware. paza minţii şi a inimii. ca să ţii şi mintea şi să K. Ceea ce accentuează. Simţirea tainică a prezenţei harului după Sfântul Simion Noul Teolog. Sfântul Grigorie Sinaitul. nepătimirea. pe care Sfântul Simeon ar fi îndreptat-o spre isihasm116. a rugăciunii minţii spre interioarul sufletului. în "Studii Teologice". ca să iei aminte. trebuie precizat foarte clar că unii dintre Părinţii filocalici. fiinţa umană este un tot psiho-somatic şi nu un suflet încătuşat într-un trup de unde ar voi să se se elibereze. pentru îngustimea. p. trupeşti. este că scopul sau ţinta pe care o vizează ea este trezvia.. op. în sufletul omului.126 concepţia biblică. p. cit. XXXIX. sau barba ta spre pieptul tău. un element material destinat descompunerii şi uitării. la controlul respiraţiei. această metodă fiind un rezumat al spiritualităţii sinaite. menită să ajute omului să se adune. arată modul în care se poate ajunge la rugăciunea curată. cu mintea ta şi cu ochii tăi sensibili la tine însuţi. Apoi întoarce-ţi partea de jos a obrazului tău. În privinţa tehnicii sau a metodei corporale. miluieşte-mă!”115. Această metodă sau tehnică nu este un scop în sine. precum şi la explorarea interioară. însă aceşti scriitori duhovniceşti. Şi ţine puţin şi respiraţia ta. op. Autor al Metodei sfintei rugăciuni şi atenţiei − Μεθοδος τις προσευχος και προσοχος este considerat Sfântul Simeon Noul Teolog. nr. de înlestire a rugăciunii curate. în inimă. nu le consideră o condiţie absolut necesar. adunăţi mintea din partea conducătoare. părintele rugăciunii isihaste. Sfântul Grigorie Sinaitul. ca să simţi durere în piept. osteneala şi greutatea lucrului. an VIII (1956 . ci o lucrare auxiliară. Aplecându-te apoi cu încordare. 116 Magistrand Ion I. ci are un rol pozitiv în viaţa duhovnicească. iar cei ce Mă mănâncă pe Mine vor flămânzi încă” (Înţel. miluieşte-mă!". ia aminte să faci ceea ce îţi spun: Închide uşa şi ridică-ţi mintea de la tot ce e deşert sau vremelnic. Trupul nu constituie un obstacol ce trebuie depăşit. Bria. 43. următoarea recomandare: "Şezând deci de dimineaţa pe un scaun ca de-o palmă. dă în această privinţă.

p. Prin invocarea neîncetată a lui Dumnezeu. la adevărata ei finalitate. 66.. se realizează prin pomenirea neîncetată a numelui lui Iisus. deşi a pătruns în medii occidentale largi. Şi de aci înainte. Sfântul Simeon Noul Teolog. 117 118 . spune autorul.. de contextul ei ascetic şi eclesial. încă înainte de a se alcătui şi de a lua chip îl izgoneşte cu chemarea lui Iisus Hristos şi-l face să se mistuie"117. 119 Isihie Sinaitul. Din ambele texte. percepută şi aceasta diferit. Spiritualitatea filocalică acordă o valoare şi un rol deosebit numelui lui Iisus. prin conţinutul şi roadele ei. În lipsa preasfântului şi preadulcelui nume. p. "piatra unghiulară" a spiritualităţii răsăritene. 121 Ibidem. nu se bucură de o apreciere corectă. 88. în Apus. Iar. prin care sunt îndepărtate toate ispitele. 3. precum dhikr-ul musulman. p. o minune. există uneori tendinţa de a obiectiva această rugăciune. 536-537. se află în centrul întregii spiritualităţi răsăritene. adică de a o izola de contextul ei eclesial şi de aspectul ei fundamental ascetic. rugătorul află reazemul esenţial. Filotei Sinaitul ne spune că prin invocarea cu credinţă a "numelui sfânt şi prea cinstit al Domnului Iisus"120. ajutorul fundamental în lucrarea sa. p. "totul se surpă în chip înfricoşat. op. Astăzi. Ea este privită mai ales ca o metodă sau tehnică individuală de progres spiritual şi de contact cu divinitatea. locul esenţial îl ocupă invocarea sau pomenirea numelui Său. vei afla. mai bine zis. ne curăţim inima noastră de "gândurile pătimaşe" şi izgonim pe vrăjmaşii spirituali din ea.. ne vindecăm de "răul uitării şi cele ce izvorăsc din ea"121. vede ceea ce nu crede. Paza inimii sau trezvia. Isihie Sinaitul vorbeşte despre "dulcele şi bunul nume al lui Iisus"119.127 afli locul unde este inima ta şi acolo să fie în întregime şi mintea ta. Metoda Sfintei rugăciuni şi atenţiuni. spre care tinde rugătorul. îndată ce mijeşte un gând. cit. în cadrul acesteia.. o bucurie nesfârşită. se distinge clar rolul de accesoriu al acestei metode în itinerariul spiritual către adâncul fiinţei noastre.. este "inima Ortodoxiei"118. Prin chemarea lui Dumnezeu.. care aduce cu adevărat. 108. Chemarea continuă a lui Iisus nimiceşte nu numai patimile. în La priere de Jesus. devenind o tehnică la îndemâna tuturor. 120 Ibidem. Căci îndată ce văzduhul ce se află în mijlocul inimii.. însă. de a o asimila metodelor împrumutate din Orientul necreştin. ci şi lucrarea lor. Vede văzduhul ce se află în mijlocul inimii şi se vede pe sine în întregime luminoasă şi plină de puterea de deosebire. p. Spidlik. Puterea numelui lui Iisus Rugăciunea lui Iisus. Ruptă. nembutsu japonez. mintea primeşte o schimbare dumnezeiească. rugăciunea lui Iisus îşi pierde valoarea ei. Olivier Clement. loc al prezenţei Duhului Sfânt. cit. pace sufletului şi golire de gânduri pătimaşe. dar neducând la adevăratul ei sens. La început vei afla un întuneric şi o grosime de nestrăbătut. japa-yoga hindusă. arată că rugăciunea lui Iisus. op. Dar stăruind şi făcând acest lucru ziua şi noaptea.

128 nimic nu mai avem din cele ce ne sunt de folos"122. Precum fără corabie nu se poate trece marea. 122 123 . se curăţă văzduhul inimii şi al minţii de nourii întunecoşi şi de vânturile duhurilor răutăţii. e un izvor nesecat din care izvorăsc cu prisosinţă toate bunătăţile130. cu vremea. iar avându-l pe acesta în suflet. ce nu se poate învăţa decât prin experienţă"125.. 102. nici un bine nu ne mai lipseşte şi nimic nu ne este cu neputinţă"123. ne uşurează de toate greutăţile şi. simplu vorbind. nimicindu-l încă din starea de momeală sau chiar şi mai mult. nici vreun chip oarecare şi nici să grăiască niscai cuvinte în inimă"127. strigat cu curăţie în adâncul inimii. 126 bidem.. străluceşte lumina dumnezeiască a lui Iisus. În acest orizont curăţit de patimă şi păcat. "tot ce ne este potrivnic se depărtează. 550. tot la fel. Ibidem. pe care unii o numesc momeală. toate mijloacele prin care luptă cu aprindere atotpierzătorul. cit... când ne obişnuim şi ne îndulcim cu el. op.. adică a lui Iisus. nepermiţându-le "să-şi arate minţii în oglinda cugetării. invocarea sau pomenirea Numelui Domnului este "lucrare înfricoşătoare şi prea cinstită. Numele lui Iisus. Chemarea. A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xanthopol.. 27. "născătoare de lumină şi desfătare.. Prin aducerea aminte continuă a numelui lui Iisus. fără rugăciunea şi chemarea neîncetată a lui Iisus. 92. orice "chip drăcesc" să pătrundă în planul conştiinţei. Numele Domnului Hristos. ci cu putinţă şi uşor131. obişnuieşte să împrăştie cu iuţimea inimii şi cu încruntarea mântuitoare toate vrăjile gândurilor... dă inimii formă dumnezeiască. p. "nu este cu putinţă a izgoni momeala gândului rău"126. op. p. căci în nimic altceva nu se află mântuirea noastră decât în Iisus Hristos. p. Chemarea lui Iisus preface în cenuşă amăgirile drăceşti.. p. 128 A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xanthopol. Iar Iisus cel chemat le arde pe toate cu uşurinţă. înţelesurile. Numele lui Iisus opreşte orice ispită.. coborând în adâncul inimii. mai presus de orice nume şi lucrare"124. nici greu. cuvintele. "smereşte pe balaurul care stăpâneşte pe întinderile ei"128. p. arhiepiscopul Salonicului. 124 Ibidem. nici începutul intrării. 110. chemat neîncetat.. cit. Numele lui Iisus "biciuieşte pe vrăjmaşi". p. p. ajungem să cunoaştem prin cercare că acest lucru nu e cu neputinţă. căutând să înghită sufletele. naşte în mintea rugătorului o "anumită stare dumnezeiască"129. 125 Isihie Sinaitul. 31-32. Această pomenire a Domnului Iisus întoarce sufletul la strălucirea sa firească. Numele Domnului nostru Iisus Hristos. chipurile întunecoase şi. de "cuvânt interior". 80-81. p. nălucirile. 131 Din viaţa Sfântului Grigorie.. 130 A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xanthopol. 79. Filotei Sinaitul ne spune că "pomenirea bucuroasă a lui Dumnezeu. 127 Ibidem.. 129 Isihie Sinaitul.

ei devin rugăciune. devine "o cheie mistică a lumii. în adevăratul sens al cuvântului. ci şi cele de veghe. 4) Etapa în care rugătorul este un veghetor. prin doctrina despre o aşa-zisă putere dinamică şi cvasisacramentală a numelui lui Dumnezeu. rugăciunea devine stilul sau ritmul vieţii însăşi. Bulgakov. 132 133 . pentru că el a dobândit darul străvederii în cele duhovniceşti. în frunte cu S. 70. Cinstirea numelui lui Iisus este spune el . Invocarea Sa prelungeşte Întruparea Sa în fiinţa noastră132. Viaţa lor însăşi. La această "elită" duhovnicească. Paris.. op. un achimit. în 1912-1913 au tulburat Biserica rusă. p. Acest dar. de veghe. o prezenţă lucrătoare prin dragoste134. un instrument al ofrandei tainice a tuturor lucrurilor şi a tuturor fiinţelor. 1953. p. p 212. Trebuie. substanţa ei. 3) Meditarea neîntreruptă la Dumnezeu. S.129 Numele lui Iisus este numen praesens. Maloney S. evitată greşeala unor călugări ruşi. Filosofia imena. El face simţită prezenţa lui Iisus în viaţa noastră.. p. aflat în centrul rugăciunii către El. el nu doarme aproape de loc. Numele lui Iisus. 134 George A. însăşi starea de somn capătă la el consistenţă spirituală. în starea de aţipire. 135 K. rugăciunea este trăită ca un dar cu care Dumnezeu binecuvintează viaţa contemplativului. op.. îndreptăţirea ei"133. La aceştia. 146. însă. cu privire la justa valoare a invocării numelui lui Iisus. o permanentă trăire a comuniunii cu Dumnezeu. care. devine conştiinţă a prezenţei lui Dumnezeu în viaţa sa. pecetea dumnezeiască pe această lume"135. o respiraţie în Duhul Sfânt. Nu numai stările lor conştiente. El nu mai primeşte viziuni despre mundus imaginalis. Darul rugăciunii Pe treapta ei cea mai înaltă. această harismă excepţională este întâlnită la puţini dintre Părinţii duhovniceşti. Spiritualitate şi comuniune.. J. Dr. continuă. constituie o rugăciune. până la această stare: 1) Evitarea lăcomiei de somn şi practicarea veghei scurte. Dumitru Stăniloae. Ware. op. fiind asociat în general ascezei. cit. la Preot Prof.. Cel invocat în rugăciune. Bulgakov. Întreaga lor viaţă este o permanentă cugetare.. ei au mintea atentă la pomenirea lui Hristos. puterea. Ascetica răsăriteană delimitează următoarele trepte. devine o rugăciune neîncetată. 307. p. 115. Foarte interesante şi de valoare sunt observaţiile făcute de Tomas Spidlik. numiţi "idolatri ai numelui". în marginile existenţei umane potenţată de lucrarea desăvârşitoare a harului divin. Dumnezeu este cu noi. o stare supranaturală. cit.rezultatul unei conştientizări a sentimentului creştin. rugăciunea lui Iisus devine spontană. Ymca Press. el este un înainte-văzător sau un vizionar. Chiar şi în somn. 2) Pătrunderea invocaţiei lui Iisus în planul conştiinţei.. Paul Evdokimov. Numele Lui devine "temelia ontologică a rugăciunii. cit. Emanuel.

considerându-l pe Dumnezeu soare sau foc duhovnicesc. Căldura şi lacrimile din rugăciune. 136 137 .spun ei . "Catehezele" Sfântului Simeon Noul Teolog . an XXXIV (1989) . Aceasta este experierea inefabilă a lui Dumnezeu. iar acum sunt. în suflet. Căldura rugăciunii naşte foc . izvorăsc lacrimile. Părinţii vorbesc de unele fenomene. mai degrabă. o experiere a luminii dumnezeieşti.. prin har. iar sufletul fiecăruia dintre noi . Sfântul Simeon. o roadă a rugăciunii curate şi neîmprăştiate. Ea izvorăşte din dragoste şi duce la extaz. de natură sufletească. Ibidem. în lumea celor necreate.. Această rugăciune . ca expresie a dragostei depline faţă de Dumnezeu."136.. Ioan I. Ioan Carpatinul vorbeşte chiar despre "focul rugăciunilor către Dumnezeu". pe măsura eforturilor sale138. izvorul lacrimilor. 6. iar Sfântul Ioan Casianul vorbeşte despre o anume "rugăciune de foc". arată şi raportul dintre El şi firea creată. purtătoare de Duh.. Căldura ce izvorăşte din rugăciunea desăvârşită în inimă . extraordinare. în general. care se iveşte la începutul rugăciunii. Ică. Ea este. Catehezele 24 şi 33 (traducere şi prezentare).spun Sfinţii Calist şi Ignatie Xanthopol . Cea dintâi este mai mult un efect al lucrării ascetice şi a ostenelii în rugăciune. din osteneală şi o căldură ce izvorăşte din rugăciunea desăvârşită şi se topeşte în râul lacrimilor. De fapt.cheia Scripturii şi a vieţii creştine autentice.topeşte în chip negrăit tot ceea ce împiedică rugăciunea cea dintâi să se facă rugăciune desăvârşit curată137. nr."e focul pe care Iisus Hristos a venit să-l arunce pe pământurile inimii noastre care mai înainte erau purtătoare de mărăcinii patimilor. din care izvorăsc lacrimile şi vedeniile sau descoperirile. roadă a intensităţii lucrării Duhului Sfânt asupra sufletului ce se roagă. pe care sufletul le are în starea de rugăciune desăvârşită. îl consideră pe Dumnezeu "foc". stare ce depăşeşte orice sentiment omenesc şi nu poate fi surprinsă cu ajutorul cuvintelor. Duhul Sfânt . p. în "Mitropolia Ardealului". flacăra o A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xanthopol.spune el . Căldura este considerată.o "candelă".iar focul iarăşi căldura şi din amândouă se aprinde flacăra.un program de înnoire duhovnicească a Bisericii Ortodoxe. lumina şi vedeniile. ce însoţesc uneori treptele superioare de rugăciune. 138 Diac. 123. Sfântul Simeon Noul Teolog. dintre care căldura. Autorii duhovniceşti ai Filocaliei disting o căldură iniţială sau începătoare. p. teologul prin excelenţă al simţirii harului. care se împărtăşeşte de focul divin.130 Darul rugăciunii este însoţit de unele semne sau fenomene spirituale deosebite. extazul sau răpirile. Părinţii spun că din această căldură suprafirească. Asist. 71..

expresie a vieţii duhovniceşti îmbunătăţite. Potrivit Sfântului Simeon. Cel ce a ajuns la darul plânsului duhovnicesc. Plânsul duhovnicesc este. cit. spune Petru Damaschinul. op. 172. Unul este ca "apa". fiindcă toate câte le face Dumnezeu. iar şiroaiele nasc flacără.. care face încredinţarea după mântuire mai puternică147.. 54. care stinge prin lacrimi văpaia patimilor şi curăţeşte sufletul de întinăciunea pricinuită de ele. 141 Evagrie Ponticul. de la fire şi unul duhovnicesc sau plânsul neîncetat după Dumnezeu. cu mărturisirea greşelilor. 144 Învăţăturile duhovniceşti ale Sfântului Petru Damaschin. Editura Mitropoliei Olteniei. 146 Sfântul Ioan Scărarul. 145 Cuviosul Nichita Stithatul. din aducere aminte de moarte146. lacrimile sunt de mai multe feluri. La fel. ci e pururea la fel. 140 Ibidem. din slavă deşartă. cit. cit.aflăm de la Sfântul Simeon Noul Teolog . plânsului îi premerge smerenia şi îi urmează o bucurie şi o veselie negrăite. după izvorul sau geneza lor. în prisosinţă şi în lipsă.131 odrăsc şiroaiele. umane.este îndoit în lucrările lui. se nasc "lacrimile dorului de Dumnezeu"139. 143 Sfântul Ioan Scărarul. care dau sufletului "o dulceaţă negrăită"140. în cinste şi în ocară. rod al lucrării harice. p.. Este "străpungerea inimii. care ne scuteşte de plânsul veşnic143.. Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte despre un plâns. în Pr. darul lacrimilor este legat de smerita cugetare. expresia unei minţi şi a unui suflet restaurate în starea de curăţie şi reajunse la "simţirea înţelegătoare".. Cele 225 de capete teologice şi practice. În trăirea şi simţirea duhovnicească a Părinţilor filocalici. op. 147 Sfântul Simeon Noul Teolog. natural care izvorăşte. op. din curvie. 509. "este cu neputinţă să-şi deschidă cineva izvorul lacrimilor. p.. Din această flacără. 275. 64. În mod fundamental. cu durerea sufletului.. Prof. din lăudare. Există lacrimi fireşti sau naturale. Sfântul Ioan Scărarul învaţă că lacrimile pot proveni de la fire. Sfântul Simeon Noul Teolog. 174. din dragoste. Imnele iubirii dumnezeieşti.. Dr. ca un mod de manifestare a sentimentelor fireşti. 174. p. şi există lacrimi duhovniceşti. p. Dumitru Stăniloae... spune Cuviosul Nichita. cu suspiune nevăzute"141. op. se fac cele ce se fac şi în zadar ne tulburăm şi ne păgubim de cununa răbdării şi ne arătăm potrivnici voii lui Dumnezeu. p. Plânsul . dintr-un necaz potrivnic. şi cele dulci şi cele dureroase şi că viaţa aceasta este cale spre veacul viitor şi că chiar dacă nu vrem noi. El cunoaşte cu bună pătrundere că toate trec. 508. p.. 142 Sfântul Simeon Noul Teolog. cit. care face viu.. Acest plâns rodeşte în lacrimi. care reaprinde şi încălzeşte şi face înfocată inima şi o înflăcărează de dragostea şi de dorul lui Dumnezeu142. 139 . la Sfinţii Părinţi. Studii de teologie dogmatică ortodoxă. Craiova. căci. 109. Acestei bucurii îi urmează nădejdea. cit. Superior acestuia este unul ca "focul".. fără o adâncă smerită cugetare"145. p. sunt foarte bune şi noi suntem neştiutori"144. op. 1990. în bună stare. "se face întărit ca o stâncă şi nu mai e clintit de nici un vânt sau val al vieţii. p. p.

132 Cuviosul Nichita consideră că organul din care izvorăsc lacrimile este "simţirea înţelegătoare".. obiectivă. Căci ochii nu pot vărsa lacrimi de nu vor fi înlăturate gândurile cele trecătoare"149.potrivit Sfântului Simeon . Curgerea lacrimilor aduce "simţirii înţelegătoare" uneori amărăciune şi durere. fără a da puterea de a nu mai păcătui. dar nu mai mic decât acesta. alteori veselie şi bucurie. Cuviosul Nichita Stithatul. Această expresie are. din frica de moarte şi de judecata la care vom fi supuşi după moarte. p. rugăciunea curată se naşte din lacrimi şi rodeşte lacrimi. se naşte din lacrimile de pocăinţă ale sufletului nostru şi rodeşte lacrimile duhovniceşti mântuitoare. în continua meditare la numele lui Iisus. op. rece. experiem. Ele usucă şi ard trupul. p. 150 Ibidem. în care se dizolvă împietrirea sufletului şi prin care materia se spiritualizează. 185. op. pe de o parte. la Părinţii îmbunătăţiţi o valoare şi semnificaţie profundă. 403. se pnevmatizează. Ea echivalează. ci este o conştiinţă şi totodată o simţire a prezenţei lui Dumnezeu. rod al Duhului Sfânt. Ele sunt un al doilea botez curăţitor al sufletului. de pocăinţă. de nimicnicia fiinţei umane. logică.. Cele care ard sunt lacrimi de străpungere. amărăciune şi durere. o prelungire în viaţa noastră a apelor purificatoare ale Botezului. Simţirea înţelegătoare nu se referă la înţelegerea teoretică. p. Sfântul Grigorie Palama nu întâmplător consideră botezul lacrimilor mai dureros decât Taina Sfântului Botez. legată de smerita cugetare. sub mângâierea Duhului Sfânt. mai mare. Ea se foloseşte mai ales atunci când este vorba de rugăciunea desăvârşită. De aceea. Efectul acestor lacrimi este asemănător cu cel al apei baptismale. oarecum cu mintea curăţită de orice reprezentare sau închipuire. "Lacrimile din rugăciunea ta . 241. Aceste lacrimi izvorăsc mai mult din frica de Dumnezeu şi de pedepsele pentru păcatele noastre.semnul vizitei şi ajutorului duhovnicesc. Dacă primul Botez şterge păcatele săvârşite. de pocăinţă. Sfântul Ioan Scărarul. "Simţirea înţelegătoare" este mintea curăţită de orice gând şi coborâtă în inimă. Când ne curăţim prin pocăinţă de veninul şi de întinăciunea păcatului. ce stau la baza plânsului duhovnicesc şi a rugăciunii curate. Sfântul Ioan Scărarul consideră rugăciunea "maica lacrimilor şi fiica lor"150 deoarece adevărata rugăciune este legată de sentimentul de păcătoşenie.spune Sfântul Ioan Scărarul . Dar când ne-am curăţit prin lacrimi şi am fost eliberaţi de patimi. Acestea sunt lacrimile curăţitoare. Sfântul Isaac Sirul vorbeşte de " lacrimi care ard" şi de "lacrimi care îngraşă". ci dimpotrivă. nici la cunoaşterea discursivă.sunt un semn al milei lui Dumnezeu. bucuria şi dulceaţa de negrăit. botezul lacrimilor de umilinţă şterge şi păcatele săvârşite de la Botez. Dar. 148 149 . căci lacrimile însoţite de pocăinţă sunt . simţim mai mult greutate. cu care s-a învrednicit sufletul tău în pocăinţa lui şi că a fost primită şi că a început să intre prin lacrimi în câmpia curăţeniei. cit. cit. pe care o provoacă lacrimile de umilinţă148.

care hrănesc şi înmiresmează viaţa duhovnicească a rugătorului. Metoda Sfintei rugăciuni şi atenţiuni. Ele nu mai sunt lacrimi de teamă. prin lacrimi.. care este mai dulce decât orice mâncare şi băutură.. devenit transparent lucrării harului divin. Acest plâns dă naştere la "ploi de lacrimi". caracteristică vieţii duhovniceşti îmbunătăţite.133 Cele care îngraşă curg nesilit. luminează ochii minţii. în "beţia luminii". de care vorbesc Părinţii filocalici. făcută cu participarea întregii noastre fiinţe. iar dacă se pierde. Rugăciunea sau extazul sunt specifice "rugăciunii mai presus de orice lărgime" sau "rugăciunii de după rugăciune". Lacrimile de pocăinţă. pentru ca apoi să se ajungă la lacrimile sufleteşti neîncetate. de recunoştinţă şi smerenie şi se prelungesc. expresie a pocăinţei sufleteşti. curăţitoare. de curăţire. îl readuce"151. de smerenie în faţa măreţiei şi bunătăţii divine. de copleşire. p. îi face strălucitori. la "râuri de lacrimi". El recomandă tuturor renunţarea la toţi şi la toate cele lumeşti... Sfântul Simeon Noul Teolog închină versuri de o frumuseţe artistică şi spirituală deosebită acestui dar sau harisme. de mântuire.. 152 Sfântul Simeon Noul Teolog. p. ci lacrimi de aleşi ai lui Dumnezeu.. în cei dăruiţi astfel de Dumnezeu. 348 şi 628. spală ochii spirituali ai inimii şi duce la vederea strălucirii luminii dumnezeieşti152. lacrimi de bucurie.. volumul VII. de la sine. care dă cunoştinţa celor ce curg şi stau şi care desparte de lumea întreagă. arătând că numai acest plâns "de fiecare zi". expresia rugăciunii interioare. cum numeşte Sfântul Simeon această stare fericită153. păstrează harul Botezului. în Filocalia. lacrimi de robi. lacrimi de pocăinţă.este legat de darul discernământului duhovnicesc şi al rugăciunii curate. Cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie. la rugăciunea de după rugăciune. spunând că aceste lacrimi iubitoare de Dumnezeu "întraripează rugăciunea. dăruindu-i limpezime şi transparenţă în viaţa duhovnicească. de frică. Lacrimile duhovniceşti sunt. devin. premergătoare ale vederii tainelor lui Dumnezeu. astfel. Al doilea din cele din urmă. şi înfrumuseţează şi îngraşă trupul şi duc la ţara bucuriei. în spiritualitatea ortodoxă. pentru dobândirea "plânsului fericit". De aceea. astfel. pe cei duhovniceşti îi preschimbă. Aceste "ploi de lacrimi" aprind dorul de Dumnezeu.. lacrimi de bucurie. p. să fie răpiţi în adâncul îndumnezeitor sau în abisul tainelor divine. Despre rugăciune. Sfântul Grigorie Palama arată valoarea deosebită a lacrimilor duhovniceşti în atingerea rugăciunii desăvârşite. lacrimi izvorâte din frica de pedeapsă. la vederea luminii dumnezeieşti necreate. "darul lacrimilor" . Imnele iubirii dumnezeieşti. la început.donum lacrimarum . de dor. Acest progres este abia sesizabil. Iniţial. Ele mărturisesc despre un suflet curăţit de păcate şi patimi. Acest plâns duhovnicesc. Sfântul Isaac vorbeşte despre un anume progres sau urcuş duhovnicesc real. Extazul reprezintă Sfântul Grigorie Palama. fericit. Răpirea sau starea extatică în rugăciune. este o lucrare cu totul excepţională prin care Dumnezeu învredniceşte pe puţini dintre cei ce au ajuns la rugăciunea desăvârşită.. care. ce curăţă întunericul minţii. 153 Idem. 151 . lacrimile devin apoi lacrimi de mulţumire. 247-248. pe treptele superioare ale rugăciunii. în lacrimi harismatice.508. de fiecare clipă. le izbuteşte pe toate.

în stare extatică. este numită de Părinţii filocalici "liturghia tainică a minţii". Şi aceasta este o manifestare de excepţie a dragostei divine faţă de firea umană limitată. Lepădându-se cu desăvârşire de cele materiale şi fiind în stare de totală nepătimire. 484. cit.134 o stare cu totul de excepţie. Puterea ce ţine mintea adunată pleacă de la el şi se face ca un ieşit din minţi. 157 Sfântul Grigorie Sinaitul. Această stare de rugăciune neîncetată. în care mintea cercetează adâncurile lui Dumnezeu şi caută să guste "prea dulcea băutură a vederii (a contemplării)154. nu o simte aceasta deloc. "odihna minţii". care au descris în puţine. Moartea înfricoşătoare o socoteşte bucurie şi niciodată vederea minţii lui nu află vreo întrerupere în înţelegerea tainelor cereşti. 288-289. mai presus de lume. în această stare. p. Calist Catafygiotul. în afară de lume. sunt: "faţa omului se face ca de foc şi plină de farmec şi trupul lui se încălzeşte. potrivit Sfântului Isaac Sirul. op. Şi cugetarea lui parcă e îndreptată pururea spre altcineva"158. op. Cunoştinţa şi vederea lui naturală încetează şi nu-şi simte în chip trupesc mişcarea lui. ocupat în întregime cu rugăciunea. copleşită şi uimită de prezenţa divină. op. p. Rugăciunea însăşi se întrerupe. Frica şi temerea se îndepărtează de la el şi îşi iese din sine (intră în extaz). Am văzut că Părinţii numesc această stare "golul minţii". în Filocalia. iar mintea e prinsă şi scufundată în uimirea răpirii. contemplă sensurile şi raţiunile divine. Ei au subliniat "esenţa luminoasă a lui Dumnezeu şi manifestarea Persoanelor treimice Însele prin Cuviosul Nichita Stithatul. înălţându-se. 137. cit. Despre unirea dumnezeiască şi viaţa contemplativă.. care se mişcă între lucruri. se află sub lucrarea exclusivă a Duhului Sfânt. Sufletul.. "templu al Duhului Sfânt". ca o manifestare a extazului rugătorului i se descoperă lumina dumnezeiască necreată. p. pot fi consideraţi Sfântul Simeon Noul Teolog şi Sfântul Grigorie Palama. se opreşte cu adevărat din lucrarea sa. se află în afară de trup. Atunci mintea. ale acestei "beţii duhovniceşti". sufletul nu mai vine jos când vrea.. se îndulceşte şi se odihneşte în pacea Duhului155. 333. fără să fie văzut de cineva. p. volumul VIII.. Mintea. 156 Ilie Ecdicul. o dată ce se află deasupra zidirii. Părinţii spun că el se produce rar. cit. dar profunde cuvinte. în chip tainic. Chiar dacă face ceva. extatică. de lume şi. 131-132. 158 Sfântul Isaac Sirul. ca unul ce are mintea înălţată în vedere. "slujba sfântă cea de taină a minţii"157. pe care Dumnezeu va vrea să le descopere. experienţele lor duhovniceşti. devenind imaterială. p... în starea de "rugăciune de după rugăciune". atunci când mintea vorbeşte cu Dumnezeu şi se roagă ca un fiu cu un Tată prea iubitor. uitând de dorinţa din cererea sa. vorbeşte ca fiind de faţă. Sufletul însuşi devine "biserică a lui Dumnezeu". Mişcările ei se botează în beţia adâncă a dumnezeirii. 154 155 .. op. prin care aceasta este potenţată până la a sesiza şi a experia lumina dumnezeiască. ci când va socoti că e drept Cel ce poartă toate ale noastre cu cumpănă şi cu măsură156. Semnele extazului adevărat. "moartea mistică a minţii". Uneori. cit. Teologii şi trăitorii acestei stări. în contemplarea descoperirilor şi desăvârşirilor dumnezeieşti. iar nefiind de faţă.

Privindu-se pe sine. nepipăitul. ci ceva spiritual sau duhovnicesc şi se vede printr-un simţ spiritual162. 165 Ibidem. 159 . în "Ortodoxia".. Bucureşti.. luminare şi este numită cu aceste denumiri doar în sens de depăşire. ci al sfinţeniei. vede lumină. Asemeni Sfântului Simeon Noul Teolog. D.învaţă Sfântul Grigorie Palama . analogiilor. nevăzutul văzut. iar aceasta încă nu se dobândeşte prin mijloace ştiinţifice. Spiritualitatea ortodoxă. Ea este o "înţelegere mai presus de înţelegere" şi o "simţire mai presus de simţire". comparaţiilor sau deducţiilor raţionale. 1992. numai prin experienţă164. 280. odată ce se ajunge la ea prin suprimarea oricărei activităţi intelectuale. Ea se experiază pe treptele cele mai înalte ale rugăciunii. p. p. p. 443. 161 Sfântul Simeon Noul Teolog. 3-4. p. Această lumină este "iradierea zâmbitoare a dragostei divine. Unirea cu Dumnezeu în lumină întrece puterea de cugetare omenească. ea nu este ceva sensibil şi deci material. Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama. Calea spre lumina dumnezeiască la Sfântul Grigorie Palama. Această lumină . blândeţe şi pace. an VI (1929-1930) . 58. în "Anuarul Academiei Teologice Andreiene". În special. 70. 68-69. simţire. trăită în formă mai intensă în clipele de aţintire extatică spre Dumnezeu"160. 164 Idem. 413. Sfântul Simeon Noul Teolog caracterizează astfel această lumină iubitoare sau iubire luminoasă: "Ea e desfătare şi bucurie.este strălucire şi har dumnezeiesc. puterea prin care vede fiind şi ea tot lumină165.135 lumina văzută de cei curaţi cu inima"159. nici un produs intelectual. Bucureşti. p. prins de mintea mea"161. Cel ce o experiază devine el însuşi întreg lumină. an XXVIII (1976 . 163 Ibidem. abis de înduioşare. pentru că aceasta este un produs noetic şi nu s-ar cere pentru a o vedea desăvârşire morală. Lumina dumnezeiească nu este experiată prin intermediul silogismelor. neatinsul. D. 162 Prof. vedere. 1993. 160 Idem. Stăniloae. p. ca o lucrare a harului Duhului Sfânt. prin efortul de a ne desăvârşi şi sfinţi viaţa. nici o închipuire. uitându-se la ceea ce priveşte. 54. nr. Semnificaţia luminii dumnezeieşti în spiritualitatea şi cultul Bisericii Ortodoxe. milă fără număr. p. răsplătită cu acest dar şi aceasta deoarece "contemplarea adevărului nu stă la capătul ştiinţei. Ea este mai presus chiar de orice numire: unire. Editura Scripta. Sesizarea şi simţirea sau experierea luminii dumnezeieşti. EIBMBOR. Sfântul Grigorie Palama subliniază ideea că la această unire cu Dumnezeu şi vedere a luminii dumnezeieşti se ajunge prin asceză îndelungată. văzută nevăzut şi cunoscută neînţeles. vede lumină.. Dr. Stăniloae. odată ce nu se vede cu ele. Prof. Pr. Ediţia a doua cu o prefaţă revăzută de autor. cu patru tratate traduse. ci prin fapte şi viaţă"163. Ascetica şi mistica. Imnele iubirii dumnezeieşti. cunoştinţă. neîncăputul încăput. "nu este un produs al simţurilor. ci numai prin voinţa noastră de a se asemăna cu Dumnezeu.

169 Ibidem. mă scoate în afara tuturor. ca unul ce a ajuns mai înalt decât omul şi dumnezeu prin har şi este unit cu Dumnezeu şi prin Dumnezeu vede pe Dumnezeu"169. Sfântul Grigorie Palama. mă fac simplu prin nerăutate"167. p. iarăşi se arată limpede. fără să deschidă cerurile. Chiar şi cele adevărate nu pot fi cunoscute decât prin Sfântul Simeon Noul Teolog. iarăşi deschide cerurile. Sibiu. Iarăşi Cel ce e mai presus de toate cerurile şi pe care nimeni dintre oameni nu L-a văzut vreodată. nevrednicul. "vede şi lucrează în chip mai înalt decât omeneşte.136 Sfântul Simeon Noul Teolog exprimă într-o formă poetică sublimă. Pentru Sfântul Simeon. nici să înlăture acoperământul casei. p. Imnele iubirii dumnezeieşti. fie că e Cel care pogoară spre om"169. 480. iarăşi sfâşie noaptea. se află deodată întreg cu mine. Ioan I. "adâncul fără fund al iubirii de oameni a lui Dumnezeu"166: "Iarăşi îmi luminează lumina. 136. unde nu e decât lumină simplă pe care văzându-o. lumina vine la mine şi mă ridică pe mine dincolo de toate şi fiind eu în mijlocul tuturor celor ce sunt. modul în care este trăită această "beţie a luminii". p. iarăşi creează toate. ca fiind cel mai adesea de la diavol.. iarăşi se arată singură. fără să despartă văzduhul.10). fie că omul e cel care urcă spre Dumnezeu. iarăşi mă scoate afară din toate cele văzute şi mă desparte de toate cele sensibile. 1995. fără să sfâşie noaptea. 131. recomandând ucenicilor lor să le respingă. lumina dumnezeiască "înseamnă o întâlnire cu Dumnezeu. Ică jr. cel care a transcris în limbajul tehnic al teologiei creştine această experienţă mistică spune că cel ajuns la lumina aceasta. vede şi nu vede. 168 Vladimir Lossky. Editura Deisis. Tot Sfântul Grigorie Palama este cel ce sintetizează învăţătura filocalică. a teofaniilor sau fotofaniilor. înăuntrul chiliei mele. Ea are caracterul unei comuniuni existenţiale168. 166 167 . Studiu introductiv diac. Părinţii încercaţi sunt sceptici în privinţa vedeniilor în rugăciune. cunoaşte şi nu cunoaşte. înăuntrul minţii mele şi în mijlocul inimii mele. Vederea lui Dumnezeu. Ibidem. privind adevăratele sau falsele fotofanii. Nu ştiu dacă şi cu trupul. 582. dar sunt cu adevărat întreg acolo sus (Efeseni IV. p. în româneşte de Maria Cornelia Oros. o taină înfricoşătoare! Rămânând toate cum sunt.

să nu te tulburi. nevăzută.. Ci stăruie şi mai întins în rugăciune.. Calist Angelicude adoptă o poziţie de mijloc.. 170 . p. îţi străluceşte vreo lumină cu neputinţă de tălmăcit şi sufletul ţi se umple de o bucurie negrăită şi de dorinţa celor mai înalte şi încep să-ţi curgă lacrimile însoţite de pocăinţă. 111. neauzită şi cu totul inexprimabilă. Dar dacă săvârşind rugăciunea.. p. ca să nu suferim o ieşire din minţi. iar când o vede sufletul cumpătat şi curăţit. sau străluceşte vreo lumină.. 330. Iar lumina bună a Celui bun este foarte plăcută şi curată şi când se arată. primeşte curate şi limpezi arătările cu privire la El"171. Sfântul Maxim Mărturisitorul descrie astfel adevărata răpire a minţii în lumina dumnezeiască: "mintea este răpită în avântul rugăciunii de lumina dumnezeiască şi nemărginită şi nu se mai simte nici pe sine nici altceva din cele ce sunt. 174 Sfântul Simeon Noul Teolog. 107. ca slăbind.. 385. sfinţeşte şi umple sufletul de bucurie şi de seninătate şi-l face blând şi iubitor de oameni172. Atunci. pe care sufletul le poate avea în stare de rugăciune. să laşi rugăciunea şi ca. 171 Sfântul Maxim Mărturisitorul. dar nici să o lepădăm. cu privire la aceste apariţii sau vedenii. îţi vine vreo frică sau vreo lovitură. Poziţia Bisericii răsăritene. Meşteşugul liniştirii. 172 A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xanthopol. Lumina drăcească este în chipul focului supus simţurilor... Mistica răsăriteană .. cit. 78-80. sau se întâmplă altceva. ci să întrebăm pe cel ce are puterea să înveţe şi să afle adevărul173. Deasupra discursului şi a viziunii. în Filocalia. p. mintea fiind deformată de iluzia de a “circumscrie divinitatea în imagini şi forme”. ajuns la un astfel de obicei. spre deosebire de cea apuseană.. op.este antivizionară şi declară orice contemplare imaginativă "capcană a diavolului".. cunoaşte că aceasta este o vizită dumnezeiască şi un ajutor dumnezeiesc"174. decât numai pe Cel ce lucrează în ea prin dragoste această luminare. mincinoase.. să te facă pradă lui. Contemplaţia corectă este inteligibilă şi suprainteligibilă... al treilea dintre cele din urmă. volumul VIII. 173 Calist Angelicude. 134. Cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie. amăgitoare. este cea exprimată clar şi fără echivoc de Sfântul Simeon Noul Teolog: "Dacă în vreme ce te rogi. Despre sfânta lumină. Suta a doua. p. 175 Paul Evdokimov.137 cercetarea unui părinte care a dobândit darul discernământului sau al străvederii în cele spirituale170.. p. Sfântul Grigorie Palama. p. Căci se iveşte vreo tulburare drăcească sau vreo frică sau vreo ieşire din sine (extaz). se află iluminarea divino modo. Dacă Sfântul Ioan Scărarul ne cere să nu primim nici o nălucire ce se naşte în timpul rugăciunii. e dezgustat şi scârbit de ea. Cunoaşterea prin necunoaştere se varsă în lumina intimităţii fără formă"175.. Sfinţii Calist şi Ignatie avertizează asupra calitătilor luminii dumnezeieşti şi a celei false.spune Paul Evdochimov . recomandându-ne nici să o primim. Capete despre dragoste. Cele 225 de capete. mişcată fiind şi în jurul raţiunilor despre Dumnezeu.

Dacă darul lui Dumnezeu întârzie. căci "nu poate cere cele cereşti cel legat de cele pământeşti şi e cu neputinţă să ceară cele dumnezeieşti cel ce se ocupă cu cele pământeşti. Aceasta ţi se întâmplă fie pentru că eşti nevrednic de ceea ce ceri. La fel şi Sfântul Ioan Scărarul ne spune că după vieţuirea noastră este şi rugăciunea noastră. aşa cum sunt177. 178 Sfântul Ioan Scărarul."măcar cât un fir de păr". Ea îşi vede năzuinţele ei sufleteşti.. 234. un sunet gol al vocii. ci vie. trândăviile şi înşelările. "Iar de ceri lui Dumnezeu un lucru şi trebuie să aştepţi mult spune acelaşi sfânt . Pentru că dorinţa fiecărui om se arată din faptele lui. arată Părinţii.. ci să stăruim în rugăciune. În cazuri extreme şi cu totul excepţionale. ci dimpotrivă. Sfântul Maxim Mărturisitorul. alături de cuvintele rugăciunii. să facem cunoscut Împăratului toată cererea noastră179. p.ne învaţă el . trebuie căutaţi şi întrebaţi Părinţii.. p. p. mărturisirea şi zdrobirea sufletului întru multă simţire şi. robirile. rătăcirile. Şi pentru lucrurile pentru care se străduieşte. În această oglindă... Fiecare lucru dobândit cu durerea inimii e şi păzit cu grijă"180. fie pentru că n-ai ajuns la măsura de a primi darul pe care-l ceri. 233. Căci nu eşti tu mai înţelept ca Dumnezeu.. 180 Ibidem. lipsită de profunzime şi nelucrătoare. Încredinţarea dobândirii cererilor noastre se iveşte în rugăciune sub forma izbăvirii de îndoială. cerându-i să nu ne lase să rătăcim. Acest mod. a fost primit de la Îngerul Domnului. p.atunci când cel ce se roagă. Răspunsuri către Talasie. ci şi văzduhul curăţiei. însufleţită de lucrarea poruncilor176. 179 Ibidem. doar după aceea. Însă. Rugăciunea devine lucrătoare . vine de la Domnul. cit. Rugăciunea este oglinda conştiinţei noastre curate sau păcătoase. a avvei. În acest mod. rugăciunea poate suplini lipsa duhovnicului. trebuie să punem pe hârtia rugăciunii noastre o mulţumire sinceră. p. rugăciunea sa nu va fi o simplă rostire.pentru că nu te ascultă degrabă. op. mintea îşi vede limpede abaterile. săvârşeşte faptele poruncilor. Căci tot ce se primeşte uşor. repede se şi pierde. dar nu numai acestea. Părinţii filocalici insistă în a arăta că după felul rugăciunii nostre ne cunoaştem adevărata noastră stare sufletească. Gândul spre care va înclina mintea . A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xanthopol. simplitatea şi libertatea de chipuri a înţelegerii. 258. Tot Sfântul Ioan Scărarul ne învaţă cum să ne rugăm pentru ca rugăciunea noastră să-şi atingă scopul. 176 177 .138 "Încredinţarea în rugăciune" sau eficacitatea rugăciunii Sfântul Maxim Mărturisitorul leagă eficacitatea rugăciunii de lucrarea noastră ascetică. nu trebuie să ne întristăm. nu te întrista. Pentru că nu trebuie să ne urcăm la măsuri mai mari înainte de vreme ca să nu ni se facă fără de folos darul lui Dumnezeu. În al doilea rând. să fie eficientă.spun ei .. prin grabnica primire a lui. 307. fie pentru că nu sunt căile tale pe măsura cererilor tale. când sufletul nu a dobândit siguranţă în cererea sa. 404-405. ne spune el. Întâi de toate. În aceste situaţii. trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu pentru lucrul dorit. pentru acelea se luptă şi în rugăciune"178.

a desăvârşirii creştine. cu care înalţă existenţa limitată. Noi nu putem progresa în relaţia noastră cu Dumnezeu. I U B I R E A . pe care le aduce rugăciunea în sufletul şi viaţa celui ce se roagă. scrierile filocalice ocupă un loc deosebit. calea trăită.rugăciunea . Lumea există în temeliile ei spirituale atât timp cât are cine să se roage pentru ea. Prin fiecare lepădare de sine. aflată în căutarea sensului şi a finalităţii sale în planul duhovnicesc. De modul în care vom împlini sau nu această poruncă. în apropierea de El.“PRIMA ÎMPĂRĂTEASĂ ŞI DOAMNĂ A TUTUROR VIRTUŢILOR” În spiritualitatea ortodoxă. ce se caută una pe alta: cea spirituală. în aşteptarea ajutorului divin. prin acestea. în acelaşi timp. pe cât practică. Ea este o epicleză continuă. Alături de darurile duhovniceşti. o frumuseţe nu atât fizică. Rugăciunea este freamătul lumii. experiată. absolut necesară desăvârşirii noastre duhovniceşti. cât o frumuseţe şi armonie interioară. oglindit în progresul rugăciunii. Dumnezeu nu Îşi opreşte revărsările iubirii Sale nemărginite. izvorâtă din iubirea şi frumuseţea lui Dumnezeu. decât în funcţie de urcuşul nostru spiritual. de egoismul sau iubirea pătimaşă de trup (filavtia). şi ca o dobândire şi transparenţă deplină faţă de lucrarea harului şi darurilor dobândite la Botez. căci omul nu încetează niciodată să se adreseze Părintelui său ceresc şi să-i ceară darurile sale trecătoare şi.omul îşi pierde sensul său de fiinţă de legătură între două lumi.comuniunea cu Dumnezeu sau lipsirea de ea. deci. creştinul intră în acest spaţiu şi univers inefabil al . putând fi considerate o sinteză a gândirii şi evlaviei creştine a primelor paisprezece veacuri. înaintea Împăratului ceresc. care vrea săşi manifeste posibilităţile sale asupra lumii spirituale. am văzut că Sfântul Ioan Scărarul o consideră "tribunal. şi pe cele ce duc spre existenţa fericită veşnică şi pentru că. experimentală. ca început al nepătimirii. ne vom primi şi răsplata veşnică . spre existenţă şi împlinire în plan spiritual. atât timp cât are cine să mijlocească pentru "buna ei întocmire". dobândită ca o lepădare tot mai accentuată de patimile care îngustează şi distrug viaţa. duhovnicească. trecătoare. Filo-kalia este lucrarea prin excelenţă a Răsăritului creştin care ne descrie viaţa ca iubire de frumos şi frumuseţe.139 Rugăciunea este. finită. oferind un model autentic de vieţuire creştină. dreptar şi scaun de judecată al Domnului înaintea scaunului judecăţii viitoare". Lipsit de bunul său duhovnicesc suprem . materială. sufletească. Ele au o valoare nu atât teoretică.

Imnele iubirii dumnezeieşti. 1980. introducere şi note Pr. cu atât virtutea dobândită înfloreşte şi se manifestă mai bogat. ci doar una negativă: păcatul şi ura. ci ca o expresie a unei “iubiri rănite”. o biruire a patimii şi o eliberare de păcat. asemenea iubirii divine. Chiar şi după căderea acesteia în păcat. EIBMBOR. p. 1991. p. 34 3 Ibidem. Dumitru Stăniloae. a vorbi despre Dumnezeu Iubire prin Sfântul Simeon Noul Teolog. Însă. Pentru acest motiv. Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşti. a doua creaţie a lumii. Iubirea face pe Dumnezeu om şi om pe Dumnezeu4. Paradoxal. 34. Nici măcar îngerii nu cunosc iubirea lui Dumnezeu prin propria lor putere. lumina şi desăvârşi. Fiecare lepădare de patimi înseamnă dobândirea unei noi virtuţi. într-o altă exprimare. 403. Traducere din greceşte. egoismul său. Dr. vorbirea despre Dumnezeu Iubire este măsură a curăţiei noastre sufleteşti. a trimis pe Fiul Său în lume. dragostea desăvârşită de Dumnezeu şi de semeni. Fiecare nouă înfrângere este o nouă biruinţă. introduceri şi note de Pr.140 virtuţilor creştine. Ea singură. Dumitru Stăniloae. spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. 425. sau. p. Bucureşti. prof. un atribut esenţial al dumnezeirii. culminând în iubirea deplină. prin urmare. De aceea. în volumul Preot Prof. Punctul culminant al acestor virtuţi. cu atât îşi edifică mai mult firea sa curăţită de păcat. 2 Sfântul Maxim Mărturisitorul. Sfântul Ioan Scărarul spune că “cel ce voieşte să vorbească despre dragostea lui Dumnezeu încearcă să vorbească despre Dumnezeu însuşi”5. Bucureşti. Traducere.numire a dumnezeirii Dumnezeu este iubire. 1990. răstignite. adică a o face să trăiască viaţa cu adevărat şi din belşug. 1 . Scara dumnezeiescului urcuş. ci prin iluminare. Părinţii filocalici ne arată până unde poate fi înălţată iubirea de Dumnezeu şi de semeni. Dr. p. Acad. Studii de teologie dogmatică ortodoxă. Adevăraţi cunoscători şi practicanţi ai ei. Lumea şi tot ceea ce există în ea este operă a iubirii Sale nemărginite. arată pe om a fi chipul lui Dumnezeu2. în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi. pentru a o mântui. cu cât creştinul se înfrânge. Imnul 17. în ce constă paradoxul iubirii: faptul de a nu avea nici o limită pozitivă. Iubirea este. adică prin dragostea şi bunăvoinţa Creatorului. dar la fel de puternice. adică la desăvârşirea creştină. este tot o expresie a iubirii lui Dumnezeu. “prima împărăteasă şi doamnă a tuturor virtuţilor”1 . se biruieşte mai mult pe sine. Craiova. Dumitru Stăniloae. Prof. Editura Mitropoliei Olteniei. Ea este uşa prin care se intră în Sfânta Sfintelor. prin dobândirea şi îmbogăţirea în virtuţi. Mântuirea. este iubirea. 5 Sfântul Ioan Scărarul. 35. cum o numeşte Sfântul Simeon Noul Teolog. dar a unei iubiri jertfelnice. Dumnezeu nu şi-a închis izvoarele iubirii Sale faţă de ea. EIBMBOR. prin care omul devine văzător al neapropiatei frumuseţi a Sfintei şi Împărăteştei Treimi3. p. 4 Ibidem. cu cât lepădarea este mai deplină. Iubirea .

Fiind dumnezeiească şi lucrare a Duhului Sfânt. ca participată şi cuprinsă”9. p.. Imnul 24. 480. firea umană se împărtăşeşte prin participare. acestora “dulceaţă” şi “mângâiere” a sufletului16. comunicată de Duhul Sfânt. 398. De această iubire dumnezeiască. p. 15 Ibidem. Cel care nu are iubirea. p. op. Cuvântul XXX. Iubirea pe care ne învaţă Mântuitorul să o lucrăm. este gol de slava dumnezeiească11. “s-a dat în locul legii şi al 6 7 Ibidem. care umple cu raze strălucitoare sufletul”14. cit. 398. 10 Ibidem. Cel Care ne-a arătat şi până unde poate fi ea dezvoltată: jertfa de sine pentru binele celorlalţi. cu “scânteiele” şi “razele” iubirii. 16 Calist Patriarhul./ nici peste tot ceva din lume/ nici creatură. volumul VIII. toate acestea într-o “beţie a luminii”13. o energie dumnezeiească şi îndumnezeitoare. 14 Ibidem. a fi “asemănarea cu Dumnezeu. dar în orice caz dumnezeiească. ci “fiinţă dumnezeiească/ participantă şi necuprinsă. Iubirea este considerată de către Sfântul Ioan Scărarul. Capete care au lipsit. p. p. Căci e necreată/ şi în afara tuturor celor create/ E necreatul din mijlocul celor create”8. 490. 425. 8 Sfântul Simeon Noul Teolog. în Filocalia./ iubirea e sesizată (cuprinsă) şi enipostaziată. participă cu “lacrimile dorului” şi cu “dragostea” lor. Dumitru Stăniloae. Imnul 52. însă. prin care participăm real la viaţa Sfintei Treimi”19. ea este “foc şi strălucire/ se face şi nor al luminii. după calitate. răniţi de flacăra lui. Ea se face. stârnind dorul şi dorinţa spre iubirea Creatorului. Imnul 17. ... fără a i le fi experiat. p. p. După lucrare sau după modul în care se manifestă. Ascetica şi mistica. ea este “o beţie a sufletului”18. 12 Ibidem. Dumnezeu Îşi împărtăşeşte razele iubirii Sale sub forma lucrărilor şi darurilor Sale mântuitoare. Din “adâncul fără fund al iubirii Sale de oameni”12. EIBMBOR. 11 Ibidem. muritorii.141 cuvinte e greşit şi primejdios celor ce nu iau aminte6. 662. Ca foc.. p. 1992. 256. iubirea dumnezeiească încălzeşte sufletul şi aprinde inima. iubirea “nu este din lume. 17 Sfântul Ioan Scărarul. op. Pentru Sfântul Simeon Noul Teolog. Exprimări de acest gen nu fac altceva decât să evidenţieze faptul că “Ortodoxia consideră dragostea ca o energie necreată. Ea nu este nume. p. Imnul 17. 19 Preot Profesor Dr. 18 Ibidem. Imnul 25. Adevărata iubire a adus-o în lume Mântuitorul Iisus Hristos. Imnul 17. 403. dar este şi soare”10. 396. Ea învăluie sufletul ca o “flacără purtătoare de lumină. Ibidem. adică în esenţa ei. p. Cei ce vorbesc despre darurile ei. Spiritualitatea ortodoxă. se aseamănă orbilor care caută să numere nisipul de pe fundul oceanului7. La acest “foc al iubirii”. luminează mintea şi o răpeşte la înălţimea contemplaţiei15.. Bucureşti. 305. pe cât e cu putinţă muritorilor”17. 9 Ibidem. 13 Ibidem. cit.

pentru Părinţii filocalici. p. Cel ce a dobândit prin urmare dragostea. cu pervertirea chipului lui Dumnezeu în noi şi stingerea dorului nostru de Dumnezeu. ne arătăm “fii ai lui Dumnezeu”. ne facem “fii ai gheenei”23. creştinul se apropie cel mai mult de Dumnezeu. Lipsirea de iubire. Chiar şi faptele mărunte. arată Sfântul Maxim Mărturisitorul. sincer şi profund. Capete despre dragoste. iară dragoste nu am. Fiecare virtute constituie o treaptă nouă urcată spre desăvârşire. p. pe “drumul iubirii”.. 22 Ibidem. Credinţa ne descoperă iubirea în ceea ce are ea mai bun şi nobil: curăţia. atunci când sunt împodobite cu iubirea de Dumnezeu şi de semeni. 38. a dobândit pe Dumnezeu Însuşi. sunt searbăde. Respectându-o şi împlinindu-o pe aceasta. Ei ziceau despre ea: “De aş avea proorocie şi de-aş cunoaşte toate tainele şi toată cunoştinţa. Care este iubire. p. ne face din oameni . nici atât de tainic şi de înalt lucrător spre îndumnezeirea oamenilor”24. călcarea poruncii iubirii echivalează. pentru că întreaga învăţătură şi trăire creştină izvorăşte şi capătă putere de la Dumnezeu. Duhul Sfânt este Duhul iubirii. iubirea desăvârşită cuprinde şi încununează toate aceste eforturi ascetice. întrucât “Dumnezeu iubire este”21... Numai în credinţă şi cu ajutorul ei ne descoperim vocaţia noastră esenţială de fiinţe iubitoare. Suta a patra. sub razele mângâietoare ale Duhului Sfânt. 27. volumul 2.. 20 21 Sfântul Maxim Mărturisitorul. prin practicarea ei. în Filocalia.. “Mulţi au spus multe despre dragoste. nesemnificative. Adevărata iubire este întru Hristos. Adevărata dragoste este cea creştină. spune el “aceasta o strigă cele patru Evanghelii”22. Dobândirea şi cultivarea ei înseamnă restabilirea acestui chip şi desăvârşirea lui până la deplina asemănare cu Dumnezeu. p. Dar numai căutându-o între ucenicii lui Hristos o vei afla. 143. .. din care răsar şi în care se cuprind în mod unitar toate virtuţile. Creştinismul are adevărata dimensiune şi experienţă a iubirii. nimic nu-mi foloseşte”. sfinţenia. Idem.. seci.dumnezei25. p. de aceea. dobândesc o altă lumină. atunci când nu sunt făcute în duh de dragoste sinceră şi cu smerenie. Căci numai ei au avut Dragostea adevărată. Ea este culme şi sinteză a învăţăturii creştine. Taina iubirii adună şi uneşte cele împărţite. Scrieri şi epistole. lipsite de adevărata lor consistenţă. ca învăţător al dragostei. Porunca dragostei. nerespectându-o şi călcându-o. de slujire a lumii. 24 Idem. 127... decât în Dumnezeu.142 proorocilor”20. Ea cuprinde în sine toate bunătăţile virtuţilor. după cum chiar şi faptele cele mai mari. 140. Scrieri şi epistole. Iubirea este însuşire esenţială a dumnezeirii şi de aceea. 23 Ibidem. El luminează şi împodobeşte viaţa şi faptele noastre cu lumina iubirii. 25 Ibidem. însă în ea însăşi. al comuniunii. Nu se poate trăi cu adevărat la modul propriu existenţa şi nu se poate iubi curat. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că “nimic nu e atât de mult în chipul dumnezeiesc ca dumnezeieasca iubire. de fiinţe care se dăruiesc şi care doresc iubirea semenilor.

el stinge acest dor şi această conştiinţă a propriei sale taine. Universul sau registrul duhovnicesc în care el trăieşte este o taină.. şi legătura iubirii. oamenii se apropie şi între ei. o aseamănă cu un cerc. Pe măsura apropierii de centru.143 Iubirea . părintele nostru Dorotei. Această legătură constă în taina negrăită a iubirii. “Aşa este firea iubirii” . iubirea este o taină. omul se întâlneşte şi desluşeşte tot mai mult taina pe care lumea. atunci. Dumnezeu este Taina deplină. Razele care duc de la periferie către centru sunt căile sau vieţuirile omeneşti. Înaintând în această viaţă virtuoasă. Lumea şi viaţa în care el trăieşte.taină a vieţii creştine Ca de altfel întreaga viaţă creştină. au ca însuşire esenţială tocmai acest caracter de taină. legătura sa cu Dumnezeu. Doar trăind pătimaş. Taina iubirii constă în legătura inefabilă pe care o realizează între cei ce se iubesc. Legătura de iubire dintre om şi Dumnezeu se realizează prin intermediul sufletului. 548. Felurite învăţături lăsate ucenicilor săi când a părăsit mînăstirea Avei Serid şi a întemeiat cu ajutorul lui Dumnezeu mînăstirea sa. după modelul Tainei divine. p. Apropierea de semeni înseamnă descoperire şi apropiere de Dumnezeu. cu cât se despart mai mult de Dumnezeu şi se întorc la cele din afară. adevăraţi cunoscători ai vieţii şi sufletului omenesc. Ava Dorotei. volumul IX.şi faţă de semeni. În mod contrar. oricât am exprima-o. proorocul.spune Ava Dorotei27. în viaţa cărora se reflectă această iubire. 27 26 .. p. dar un infinit fals. o taină adâncă. Să nu judecăm aproapele. mai intim. omul îşi este luişi o taină. pe măsura acestei curăţii şi iubiri. Ca şi viaţa şi sufletul. Vorbind despre ea. cu atât se depărtează mai mult unii de alţii. aflat într-o legătură tainică. Explorând acest univers pătimaş. pentru că ea “uneşte prin sine pe Dumnezeu şi pe oameni”26. Părinţii duhovniceşti ai Filocaliei. păcatul cu acelaşi dor infinit. al cărui centrul îl reprezintă Dumnezeu. Între sufletul omului şi Dumnezeu. Omul este o “taină teologică”. Sfântul Maxim Mărturisitorul o numeşte “binele cel dintâi şi prin excelenţă dintre toate cele bune”. în Filocalia. dar nu ajunge niciodată să le epuizeze. Ava Dorotei. contrafăcut. Ea este semn al iubirii. Tinzând fiinţial spre Creatorul său. Ibidem. Ale celui între sfinţi. ucenic al Sfântului Ioan Scărarul. al curăţiei şi al nepătimirii. Ea constă în afecţiunea faţă de Dumnezeu Primul Bine şi Izvorul oricărei forme de iubire curată . după moartea Avei Ioan. viaţa şi el însuşi o reprezintă. ne spune Teognost.. Ea se îmbogăţeşte pe măsura înaintării în universul ei. rămâne o taină. Creatorul său este una tainică. fără de sfârşit. de semeni şi de sine însuşi. iubitoare cu lumea. îndepărtarea de aproapele înseamnă tăgăduire şi lipsă de sensibilitate faţă de prezenţa lui Dumnezeu în persoana acestuia. el se îndepărtează tot mai mult de taina dumnezeirii. la rândul său. El explorează. care echivalează de fapt cu distrugerea temeliilor vieţii sale. de Dumnezeu. devenindu-i tot mai descoperit. Universul virtuţilor este un orizont tainic. Omul este. este o mare taină. îl împodobesc pe acesta cu însuşirea sau calitatea de taină. vorbind despre caracterul tainic şi agapic al lumii. şi după tăcerea desăvârşită a Avei Varsanufie. 34.

Smerenia pune începutul urcuşului scării. . o înaintare tot mai accentuată în lepădarea de iubirea pătimaşă de sine (filavtia) şi în iubirea şi dăruirea de sine. op. Sfântul Ioan Scărarul subliniază această legătură spunând că “începutul iubirii este mărirea smereniei”33. fiind sfârşitul treptelor virtuţii şi al urcuşului scării spre înălţime. lumea se justifică în calitate de operă a iubirii lui Dumnezeu şi de mediu transparent prin care străbate iubirea lui faţă de lume şi oameni şi a oamenilor faţă de Creatorul lor şi de ei înşişi.. Smerenia adevărată este o roadă a dragostei adevărate. căutând cu ardoare şi cu sete neastâmpărată spre dragostea dumnezeiească a lui Hristos”34. volumul VI. 30 Ibidem. nu poate fi dragostea. iar iubirea. Părinţii filocalici arată că acesta are un început de jos şi un sfârşit de sus.. p. 382. în Filocalia. care reprezintă egoismul.. 359. în Filocalia. chiar dacă s-ar învrednici de daruri felurite ale Duhului. spune Sfântul Simeon Metafrastul. începutul şi sfârşitul urcuşului spre Dumnezeu şi spre Împărăţia Lui. 33 Sfântul Ioan Scărarul. volumul X.. volumul 3..culme a virtuţilor Vorbind despre “şirul dumnezeiesc al tuturor virtuţilor”29 sau despre “sfinţita scară a virtuţilor dumnezeieşti”. adevărata iubire este şi semn al nepătimirii sufletului. în Filocalia.în măsura în care este o experiere tot mai accentuată a iubirii de semeni. Viaţa îşi atinge ţinta sa . 34 Sfântul Maxim Mărturisitorul.. căci “smerenia şi iubirea sunt începutul şi capătul ultim al celor două părţi ale şirului dumnezeiesc al tuturor virtuţilor”30. e aşa de smerit ca şi când n-ar fi început petrecerea cea după Dumnezeu şi nici n-ar fi dobândit vreun dar mai de seamă. Cuvântul XXXVIII. scoate pe cel ce îşi sprijineşte paşii pe ea la păşunile pururea vii şi nepătate ale firii dumnezeieşti31. Dragostea presupune nepătimirea şi o întăreşte la rândul ei. prin urmare. de descoperiri şi taine. 32 Ibidem. cit. Cuvântul XXVII.. întrucât “există o strânsă legătură între dragoste şi nepătimire. chiar dacă şi-ar topi trupul cu posturile şi privegherile cele mai aspre. Cuvinte despre sfintele nevoinţe. 205. Vederea duhovnicească a raiului. în “păşunile veşnice şi preacurate ale îngerilor”32. pentru faptul că e opusul patimilor. chiar dacă ar săvârşi nenumărate fapte de dreptate. Unde sunt patimi.144 În experienţa duhovnicească filocalică. 378.. căci aşa cum ne spune Sfântul Isaac Sirul. p.unirea cu Dumnezeu Iubire .. Viaţa se justifică şi se împlineşte ca răspuns la iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor. căci sufletul cu adevărat iubitor de Dumnezeu. iubirea conduce de acolo la Împărăţia lui Dumnezeu şi la unirea cu El. p.. “dragostea este mai dulce decât moartea”28. Iubirea . Dacă smerenia duce la paza minţii şi nepătimirea. Răspunsuri către Talasie. Cercul existenţei este cercul iubirii.. Smerenia şi iubirea sunt. p. Cuviosul Nichita Stithatul. Aflată în legătură cu smerita cugetare.. 31 Ibidem. Acestea sunt smerenia şi iubirea. De 28 29 Sfântul Isaac Sirul.

subliniem.. 289. el ne dă următorul sfat: “De cânţi rugăciune lui Dumnezeu şi un frate stă la uşa chiliei tale şi bate. 41 Sfântul Simeon Noul Teolog. Suta a doua a capetelor naturale. Sfântul Maxim Mărturisitorul. în Filocalia. Căci slujirea celor ce vin la tine este asemenea împăcării (Matei V. p. cu lacrimi şi cu inimă zdrobită şi duh drept se va înnoi în cele din lăuntru ale Tale”40. Cuvântul XXVI. o uitare a sinelui păcătos şi o experiere a vieţii de comuniune. Prin urmare.creşte şi primeşte putere din iubire. iubirea vine în suflet în toată amploarea ei după ce am ajuns la nepătimire. Răspunsuri către Talasie.145 aceea.. 37 Ibidem. adu darul tău Tatălui duhurilor. 78. p. înseamnă întoarcerea noastră cu totul spre Dumnezeu şi spre semeni şi lansarea în dialogul iubirii cu ei. Între dragoste şi rugăciune este o legătură duhovnicească profundă. spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. ne încredinţează Sfântul Ioan Scărarul. p. De e apăsat de vreun necaz. Capete morale ale lui Simeon Evlaviosul. Apoi. 62-63. 38 Sfântul Isaac Sirul. dar o întrece pe aceasta38.. fie cu lucrul. cit. “cea mai generală dintre virtuţi”42. cit. iubirea este mai înaltă chiar şi decât darul rugăciunii sau. În acest caz... Iubirea este sinteza poruncilor şi culmea virtuţilor creştine. Deşi cu acelaşi sens. până la treptele ele cela mai înalte şi duhovniceşti . Cele 300 de capete despre făptuire. acela şi iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat”37. bate cineva la uşă. ale iubirii pătimaşe de sine. El vrea untdelemnul iubirii şi nu jertfa rugăciunii. este rugăciunea curată36. despre curăţirea minţii. p. Apoi plecând acela. p. op. Dintre toate virtuţile.. p. p. despre fire şi despre cunoştinţă. Suta a doua. Sfântul Simeon. p. 335. op. deschide-i şi şezând vorbeşte-i cu smerenie despre ceea ce-l preocupă din cele ce-i sunt de folos. volumul VI. semn al nepătimirii. Dumitru Stăniloae. în Filocalia. întorcându-te. Suta întăia. cit. cea care ajută cel mai mult la dobândirea dragostei dumnezeieşti. Lăsând deci darul rugăciunii. care a cântat atât de frumos roadele iubirii. Sfântul Simeon Noul Teolog şi ucenicul său . Dar nu trebuie făcut aşa când e vorba de lucruri pământeşti. sârguieşte-te să-l ajuţi. isprăveşte întâi rugăciunea şi apoi vorbeşte cu el”41. altfel spus. 351. o numeşte pe aceasta “Prima împărăteasă şi doamnă / a tuturor virtuţilor. . după ce ne-am eliberat de patimi”35. Dragostea este rodul rugăciunii. slujindu-l pe el.. reia-ţi rugăciunea.rugăciunea extatică sau ca răpire . volumul VI. op. Patimile sunt expresii ale egoismului.. rugăciunea.. “Iubirea este mai mare decât rugăciunea. Ea e capul 35 36 Preot Profesor Dr. 39 Sfântul Ioan Scărarul. 40 Cuviosul Nichita Stithatul. Cuvântul LXIX. Rugăciunea a fost socotită totdeauna o virtute parţială. 151.24).. Capete despre dragoste. în timp ce dragostea de Dumnezeu. spre folos duhovnicesc şi un text sinonim al Sfântului Simeon Noul Teolog: “Dacă în vreme ce-ţi faci rugăciunea în chilie. 111.. închizând uşa. să nu pui mai presus fapta rugăciunii decât fapta dragostei şi să treci cu vederea pe fratele tău. dă cuvânt de iubire fratelui. iubirea e cuprinzătoarea tuturor”39. 42 Sfântul Maxim Mărturisitorul. De aceea. fie cu cuvântul. Căci acest lucru nu e plăcut lui Dumnezeu. acela se şi roagă cu totul neîmprăştiat. 255.Cuviosul Nichita Stithatul ..ne învaţă că slujirea aproapelui este mai mare decât rugăciunea şi fapta dragostei mai mare decât fapta şi darul rugăciunii. ªi cel ce se roagă cu totul neîmprăştiat. “Cel ce iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu.

lipsită de iubire nu apropie de Dumnezeu. ca pătimaşii care iubesc şi slujesc patimilor lor. Ibidem.. cea firească este mijlocie. Sfântul Ioan Scărarul.. Suta a doua. 80. “asemănare cu Dumnezeu. p. pe cei ce umblă în ea. Idem. buni sau răi. Iubirea creştină sădeşte în sufletul credincios darurile Duhului Sfânt. “cu adevărat dumnezeiească şi îndumnezeitoare şi călăuzitoare spre Dumnezeu”45. Capete despre dragoste. Sfântul Maxim Mărturisitorul. cum iubeşte cineva pe cel bogat care îl miluieşte sau 5) pentru plăcere. Sfântul Maxim Mărturisitorul enumeră cinci. îl laudă. pentru slava deşartă.146 tuturor/ şi veşmântul şi slava. p. cum iubeşte cel virtuos pe toţi oamenii. în timp ce toate celelalte forme de iubire: din mândrie. aşa cum iubeşte cel mândru pe cel care îl slăveşte. 36.. vrednice de ocară şi osândă48. Aceştia au ajuns să dobândească iubirea desăvârşită. Capete despre dragoste. 61. Cuvântul XXX.. “beţie a sufletului”. în celebrele sale Capete despre dragoste. fie ea oricât de aspră. sunt pătimaşe. adâncul fără fund al îndelungii-răbdări. drepţi sau păcătoşi. . 4) pentru iubirea de argint. asemenea iubirii lui Dumnezeu faţă de lume şi om. cu o dragoste firească. Sfântul Maxim Mărturisitorul. 43 44 45 46 47 48 Sfântul Simeon Noul Teolog. care vine de la Duhul Sfânt. Orice asceză. defineşte iubirea a fi “o dispoziţie bună şi afectuoasă a sufletului. Aceasta este adevărata iubire creştină. din iubire de argint şi din plăcere forme ale iubirii de sine. cea duhovnicească este vrednică de laudă şi de răsplată. Suta întâia. p. “Calea prea slăvită a iubirii” este. 3) alţii iubesc cu o dragoste pătimaşă./ ªi e gol de slava dumnezeiească cel ce nu are iubirea”43. Scrieri şi epistole. ca una ce este ea însăşi credincioasă şi nu cade şi rămâne”44. Imnul 17. Sfântul Ioan Scărarul mai adaugă următoarele însuşiri sau note duhovniceşti: “lepădare a tot cugetul potrivnic”. dragostea duhovnicească. p. 2) alţii iubesc pentru fire. Prin aceasta se vădeşte că ea este “sfârşitul tuturor bunătăţilor şi cauză a tot binele. “izvorul credinţei. 29.. nici nu merită o răsplată deosebită. deci. La această definiţie. datorită căreia el nu cinsteşte nici unul dintre lucruri mai mult decât cunoştinţa lui Dumnezeu”46. dar nici nu e vrednică de osândă. Dintre toate aceste feluri de dragoste. op. Imnele iubirii dumnezeieşti. Calea sau drumul iubirii Sfântul Maxim Mărturisitorul. 425. cit. ci dimpotrivă ne depărtează şi de El şi de semeni. 403. oceanul smereniei”47 Vorbind despre cauzele şi felurile iubirii. p./ Deci virtuţile fără iubire/ sunt veştede şi nefolositoare. pe cât e cu putinţă muritorilor”. p. spunând că oamenii se iubesc unii pe alţii pentru cinci pricini: 1) sau pentru Dumnezeu. Diadoh al Foticeii vorbeşte despre o dragoste naturală a sufletului şi despre dragostea duhovnicească a acestuia. asemenea celei a părinţilor pentru copii şi a copiilor faţă de părinţi.

pe măsură ce creştinul iubeşte mai mult. 49 50 51 Diadoh al Foticeii. 428. ducând spre iubirea adevărată. neînţelegându-i adevărata ei demnitate. Cealaltă. chiar dacă iubeşte curat. . Pe măsura înaintării în adevărata iubire. dar caracterizează şi viaţa omului pătimaş tocmai datorită acestei iraţionalităţi prin care se lasă condus de simţuri şi instincte. creştine. Ibidem. dragostea şi bucuria. creşterii şi scăderii în intensitate şi spiritualitate. dragostea naturală. adică a simţurilor. ci o simplă atracţie. spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. părăsindu-i pe cei despărţiţi parţial. care conduc spre iubirea sau dragostea duhovnicească. De aceea ea este uşor supusă ispitei. iar atunci când nu suntem fermi în practicarea ei. Un astfel de pătimaş priveşte totul prin ochiul trupesc şi acela întunecat de patimă şi de păcate. Obiectul ei îl constituie plăcerea. printr-o afecţiune de o simplitate infinită. căutând o altă persoană care ar fi capabilă să i-o ofere. nu slăbeşte deloc şi cheamă toate părţile sufletului la dorul după Dumnezeu50. firesc. care nu cade niciodată. Ea se manifestă ca o dorinţă raţională a sufletului faţă de un lucru sau o fiinţă pe care o consideră bună şi capabilă de a produce fericire. faţă de unele supuse tot simţurilor. “aşa de mult aprinde sufletul de dragostea către Dumnezeu. o simpatie naturală. Cel care aleargă după o astfel de plăcere. iraţionalului. Aceasta nici nu ar trebui să se numească iubire. simţuală. Cel care iubeşte natural. iar atunci când ea nu poate fi satisfăcută sau nu aşa cum o vrea cel pătimaş. din care inundă. Aceasta este specifică animalelor necuvântătoare care se conduc iraţional. volumul 1. specifică fiinţei umane. nedeplină şi e pusă în mişcare şi de voinţa noastră. Semn al nepătimirii. comună animalicului. Ea umple sufletul de o “lucrare duhovnicească”. În această formă a iubirii prevalează motivaţiile sufleteşti şi duhovniceşti. iubirea sa devine tot mai curată. ea nu poate lega pe cineva de ceva care nu este prezent. suferind de o iubire neîmpărtăşită cum ar vrea el. Fiind susţinută prin simţuri. în Filocalia. dragostea venită în suflet ca un dar al Duhului Sfânt. curăţindu-se de tot ceea ce este pătimaş. nu iubeşte deplin. după simţuri. Calist Patriarhul vorbeşte despre “un întreit chip al iubirii” şi despre “trei iubiri dintâi”. Cuvânt ascetic în 100 de capete. de a vedea persoana celui iubit într-un mod duhovnicesc. 450. dragostea duhovnicească “înveseleşte tot sufletul cu o bucurie fără margini”51. pacea. p.duhovniceşti. dispare... Ea nu iese niciodată afară din inimă. p. “e moderată. atunci când vrem”49. senzitivă. de aceea el este un veşnic neîmplinit. înduhovnicite. poate fi uşor pierdută. Trăieşte viaţa în sfera ei inferioară. Adevărata semnificaţie a sentimentelor fireşti de simpatie sau a dragostei naturale este aceea de a fi transfigurate. Superioară acestei iubiri este iubirea raţională. nu înţelege niciodată adevăratul sens şi adevărata valoare şi înălţime a iubirii şi fericirii. când nu îi descoperim motivaţiile mai înalte . Ibidem.. simţuală. care sunt legaţi unul de altul prin ea. Sufletul se eliberează de gândurile josnice. ca dintr-un izvor.147 Cea dintâi. ea se autodesfiinţează. încât toate părţile lui se lipesc de dulceaţa negrăită a acestei iubiri. Cea dintâi este iubirea sensibilă. ea fiind forma cea mai de jos a iubirii. Această iubire trupească se vestejeşte cu vremea. mai duhovnicească.

expresie a unei naturi umane căzute şi robite. 306. în iubire. se purifică de înţelesurile ei inferioare. în vederea dobândirii nepătimirii . Ea este o lucrare a lui Dumnezeu în suflet. Celelalte sunt doar nişte umbre şi chipuri ale ei53.. având ceva iraţional în ea. Aceasta conduce către iubirea sau dragostea extatică. căci ea “îi are pururea împreună prezenţi spiritual pe cei uniţi prin ea. în scrierile filocalice. Ea este o lucrare care se naşte din Duhul de viaţă făcător şi se revarsă în inimă “fără voie”. Părinţii arătându-i adevăratul ei sens. ca o conducere exclusivă prin simţuri. e) Inferioară chiar şi iubirii senzitive sau sensibile.. Pe treptele de cele mai înalte. A treia formă de iubire este iubirea înţelegătoare. cum o numeşte Calist Patriarhul. adică iubirea duhovnicească. p. căutând temeiuri duhovniceşti pentru emoţiile trăite de sufletul său. Oameni cu viaţă aleasă. autorii duhovniceşti ai Filocaliei privesc viaţa ca o luptă de eliberare de patimi şi de păcat. revărsată în lume şi de modul în care se poate ajunge la o măsură asemănătoare. Scrieri şi epistole. Spre deosebire de iubirea trupească. pentru aceşti Părinţi asceţi. trecătoare.. p. 52 53 54 Calist Patriarhul. neputând fi circumscrisă de timp şi de loc. Scrierile lui Calist patriarhul. c) Iubirea firească sau naturală. în legătură cu dragostea sau iubirea creştină. omul experiindu-o ca pe un dor şi ca pe o unire cu Dumnezeu. iubirea pătimaşă de sine sau filavtia. pe care o cântă atât de frumos sfinţi precum Simeon Noul Teolog. Sfântul Maxim Mărturisitorul. găsim referiri la iubirea firească sau naturală şi atunci doar tangenţial. a unei naturi ridicate deasupra firescului. ea este trăită ca un rod exclusiv al Duhului Sfânt. Pe măsura descoperirii şi experierii acestor bogate motivaţii. trupeşti. vedem că ei vorbesc despre mai multe forme de iubire: a) Iubirea dumnezeiească. Căci îşi are existenţa în minte. iubirea se curăţă.. Calist şi Ignatie Xanthopol. care nu se desparte niciodată de obiectul iubirii sau contemplaţiei sale54.cea duhovnicească. prin care Dumnezeu a creat şi poartă de grijă lumii create prin iubirea Sa. care trebuie să fie dezvoltată în iubirea creştină şi să conducă spre cea duhovnicească. d) Iubirea sensibilă. Sfântul Isaac Sirul. Ibidem. prin lepădarea iubirii de sine şi prin lucrarea virtuţii adevăratei iubiri. Arareori.148 păcătoase.“cerul minţii în inimă” şi a “pătimirii îndumnezeirii”. de a fi înălţată la adevărata iubire . Sintetizând chiar şi numai aceste exprimări ale Părinţilor filocalici. 56. despre iubirea desăvârşită a lui Dumnezeu. cu “fermecătoarea frumuseţe dumnezeiească”52. ca “o frumuseţe mai presus de fire”. b)Iubirea duhovnicească. în Filocalia. iubirea duhovnicească nu cade niciodată. p... Aceasta este adevărata iubire. este. chiar dacă se despart trupeşte unii de alţii. . Aceasta îi face să vorbească mai mult. de atracţie simţuală. volumul VIII. 305.

În acest progres. fără conştiinţa putinţei sau neputinţei realizării lor. iar fascinaţia ei se sfârşeşte odată cu apunerea ei. . dorinţa acestuia de a se conduce singur. spre fericirea personală. omul are de luptat cu tot ceea ce este pătimaş şi păcătos. dumnezeiească şi ea nu se stinge niciodată. Scopul ascezei creştine nu este distrugerea sau eliminarea bucuriei trupului. omul a căutat şi încearcă să se arunce cu toată puterea şi cu braţele larg deschise spre plăcere şi să fugă cu toată puterea de orice i-ar putea provoca tristeţe şi durere. ce aduce dorul infinit de viaţă şi mai înaltă. de “templu al Duhului Sfânt”. Aceasta le pune în minte boli şi pătimiri ale trupului. expresii ale acestei iubiri păcătoase de sine. Încercând să rupă lanţul sau “cercul vicios” plăcere-durere. în această lucrare de înduhovnicire. dar fals. al zădărniei tutoror eforturilor. Omul a ajuns astfel să iubească plăcerea trupească şi să urască orice formă de durere. pentru a dobândi şi practica virtuţile creştine. Referindu-se la păcatul originar şi dându-i o interpretare psihologică şi duhovnicească deosebită. ci spiritualizarea şi înduhovnicirea ei. dorinţă de plăcere trupească şi sufletească. singurele care pot aduce omului adevărata fericire. Pentru a dobândi această bucurie. Numai prin lepădarea ei este posibil progresul duhovnicesc. ofileşte plăcerile trupului. ridicarea trupului la rangul sau la treapta de suport pentru o viaţă duhovnicească înaltă. după cum şi nevoinţa sufletească. lăsând în urmă un acut sentiment al nimicului. Însă. Este bucuria duhovnicească.149 Filavtia (iubirea pătimaşă de sine) . după cum şi bucuria şi fericirea sufletului înseamnă necazul şi durerea trupului. creştinul trebuie să lupte spre a tăia de la rădăcină toate pornirile sale pătimaşe. Plăcerea şi bucuria trupului înseamnă tristeţea şi durerea sufletului. Aceasta este piedica înaintării celor ce vor să se sârguiască. Aceasta este o dragoste iraţională. potrivit unei înalte raţiuni dumnezeiaşti. Această “bucurie” trece ca umbra şi ca fumul şi se stinge la cea mai uşoară adiere a unui vânt potrivnic.începutul şi maica tuturor patimilor În scrisul ascetic al Părinţilor filocalici găsim numeroase sentinţe şi condamnări al adresa iubirii pătimaşe de sine sau filavtia.spune Cuviosul Nichita Stithatul . himerică. o durere sfâşietoare de a se fi terminat. nepieritoare. O bucurie curată şi luminoasă. simţuală.ca atotreaua iubire de sine. “Nimic nu-l împiedică aşa de mult pe creştin de la lucrarea poruncilor . sufletul suferă. în orice bucurie sau plăcere pentru trup. de dobândire şi păstrare a acestei plăceri. Plăcerea provocată de patimi este iluzorie. Viaţa creştină autentică începe cu lovitura dată filavtiei. Ele cresc în intensitate pe măsura dobândirii şi lucrării virtuţilor. iar trupul îşi redobândeşte autentica sa valoare. Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că acesta a constat în dorinţa de autonomie a omului. în vederea propriei sale plăceri. o dorinţă şi un dor infinit. Bucuria şi fericirea pe care o aduc virtuţile sunt netrecătoare. egoiste. Prin aceasta se restabileşte adevărata legătură sau armonie în viaţa umană. atât de încordate. de satisfacere a tuturor poftelor pătimaşe.

ca fiind vătămătoare unei vieţi care vrea să se simtă bine”55.150 greu de vindecat. o autoamăgire. Căci acestea îşi iau prilejuri din aşa zisa trebuinţă neapărată a trupului. Din ele se naşte toată lista patimilor”59. trăim golul. ne urâm sufletul.. întristarea. printr-o paza atentă a tuturor mişcărilor păcătoase.Vezi şi Sfântul Maxim Mărturisitorul. prin care se sting patimile. 222. 92. pomenirea răului şi cele ce urmează61. după toate semnele. Aceasta este filavtia sau “iubirea de sine”. Ibidem. Cel ce a lepădat de la sine pe maica patimilor. Ibidem. nimicul sau ceea ce este mai rău şi păcătos în noi. Sub forma iubirii de sine. de iubirea de sine. dar cu sentimentul celei mai înalte bogăţii. de fapt. egolatria sau egocentrismul nostru. Suta a treia. închinăciunile şi metaniile. a tăiat deodată toate patimile ce se nasc din ea”60. p. care este iubirea neraţională a trupului.. Filavtia este o mare autoînşelare. Contrat adevăratei iubiri. căci “cine a tăiat-o pe aceasta. cele dintâi gânduri pătimaşe. trezvia şi paza minţii şi a gândurilor. comoditatea în cele duhovniceşti. cu ideea plinătăţii. p. uşor leapădă şi pe celelalte. Ibidem. Suta a treia. Dacă vom reuşi să ne eliberăm de egoismul. 114. Cele 300 de capete. care sunt şi cele mai generale: al lăcomiei pântecelui. Ibidem. rugăciunea. Sfântul Maxim Mărturisitorul a putut să ne îndemne: “Păzeşte-te de maica relelor. vom da lovituri de moarte nu doar filavtiei. Ibidem. de fapt. Actul de renunţare sau de lepădare de filavtia. trăim pe marginea prăpastiei. este totdeauna un act de 55 56 57 58 59 60 61 Cuviosul Nichita Stithatul. spune Sfântul Maxim. Ca metode de luptă împotriva acesteia. Ea este “începutul tuturor patimilor”57 şi cel ce are iubirea trupească de sine e vădit că are toate patimile”58. în sensul descoperirii autenticului divin din acestea şi actualizarea lui în deplina “asemănare” cu Dumnezeu. făcându-l să caute apropierea doar de cei care i-ar putea provoca fericire şi îndepărtarea şi respingerea tuturor celorlalţi. p. prin care se răceşte căldura sufletului şi-l înduplecă să se ferească de greutăţi. izvorâte din iubirea de sine. Opusul filavtiei este lepădarea desăvârşită de sine şi de lume. încăpăţânarea. ascetica ortodoxă ne recomandă nevoinţele şi ostenelile trupeşti şi sufleteşti. filavtia distruge iubirea dintre oameni şi chiar şi sufletul celui robit de ea îl împarte. 114. p. trăim în sărăcia trupului. necontenita cugetare la moarte şi judecată. Capete despre dragoste. . “iubirea de materie”. creştinul luptă prin trezie. lenea. 103. ci tuturor patimilor. “iubirea de lume” devine un lanţ şi o povară care trage în jos şi îngreunează. Suta întâia a capetelor despre făptuire. Ibidem. iubim. îndreptăţirea de sine. ca mânia. adică “iubirea neraţională faţă de 56 trup” . al iubirii de argint şi al slavei deşarte. Crezând că ne iubim şi îngrijim de noi înşine. Suta a doua. “Prietenia lumii”. Forme ale acestei iubiri pătimaşe de sine sunt iubirea şi nerenunţarea la voia proprie. 80. p. Suta a doua. Doar iubirea de Dumnezeu şi de poruncile Lui ne uşurează şi ne înalţă în viaţa duhovnicească. Numai ştiindu-i răutăţile. p. slava deşartă şi mândria. Toate acestea duc la dobândirea şi întreţin în sufletul nostru smerita cugetare. Împotriva acestei trăiri sărăcite de semnificaţiile ei adânci. Fiindcă din aceasta se nasc.

ca pe duşmani. 72. iar pe altul urându-l pentru diferite motive sau pe acelaşi. A iubi creştineşte înseamnă a iubi dumnezeieşte. făcându-le bine.cea înţelegătoare. răbdând îndelung şi suferind cele ce vin de la ei. atunci când nu ne luăm după părerile oamenilor. sau între a sa şi a alteia. Iubirea de oameni constă. cu nădejdea şi dorinţa de a-i face şi pe aceştia buni şi prieteni. lucrată prin simţuri. priveşte pe toţi la fel şi are faţă de toţi aceeaşi dragoste”63. în “a face bine duşmanilor/ şi în a-i iubi pe ei ca pe prieteni. ca pe prieteni. Atunci am dobândit adevărata iubire. Dragostea deplină desfiinţează “sfâşierea firii”. pe măsura curăţirii şi dragostei sale. . depăşindu-o în Hristos. caută să sporească în iubire cu cei mai înalţi în trăire şi să îndrepte cu dragoste pe cei căzuţi. pe unul iubindu-l./ ca pe nişte adevăraţi binefăcători/ şi în a te ruga pentru toţi/ cei ce-ţi voiesc răul. este expresie a iubirii şi îndeamnă la o iubire şi mai înaltă şi curată de Dumnezeu şi de semeni. Tot ceea ce vorbesc şi făptuiesc. către adevărata iubire . Ibidem. Dragostea naturală şi curată se înduhovniceşte şi devine un mod creştin. pe cei leneşi şi răi. semenii şi pe sine şi se experiază ca iubire. sunt răbdători cu toţi semenii. ci. Iubirea creştină Eliberându-se de iubirea pătimaşă de sine. Cei însufleţiţi de această iubire nu se iubesc pentru frumuseţea trupului. Ibidem. se înalţă deasupra dragostei sensibile. p. Suta a doua. în a acea o iubire lăuntrică egală/ faţă 62 63 64 Ibidem. Fiecare nouă biruinţă asupra patimilor este o nouă dovadă a iubirii curate. ci pentru bogăţia vieţii lor duhovniceşti. Iar dacă nu. Suta întâia. sau între credincios şi necredincios. p. Suta întăia. adică a avea faţă de toţi şi de toate dragostea lui Dumnezeu. omul Îl descoperă pe Dumnezeu. comunitar. la iubirea naturală sau firească şi. 85. înaintează. p. încât “cel desăvârşit în iubire şi ajuns la culmea nepătimirii nu mai cunoaşte depsebirea între al său şi al altuia.151 pocăinţă. Cel care s-a lepădat de iubirea pătimaşă. iraţională de sine. sau peste tot între bărbat şi femeie. o dată iubindu-l. izvorăşte din iubire. când iubim pe toţi la fel. prin care omul îşi dă seama de căderea sa şi de efectele acesteia şi se hotărăşte ca în locul iubirii de lume şi de sine să aşeze iubirea de semeni şi de Dumnezeu. între rob şi slobod. Ei iubesc lumea şi semenii cu o dragoste mântuitoare. potrivit Sfântului Simeon Noul Teolog. lumea. şi pe cel bun şi pe cel rău. ridicat mai presus de tirania patimilor şi căutând la firea cea una a oamenilor. raţională şi duhovnicească. pentru a nu cădea din porunca dragostei şi a nu pierde roadele ei64. de este cu putinţă. de a privi lumea şi viaţa. altădată urândul62. 72. Înseamnă a iubi pe toţi oamenii la fel: pe cei buni şi nevoitori.

de e cu putinţă”65. p. Imnul 40. 66. plăcerea şi întristarea. p. 142. Adevărata dragoste de Dumnezeu şi de semeni înseamnă a trăi pe pământ “viaţă îngerească”71. 67 Sfântul Maxim Mărturisitorul. Făcând distincţia între “prietenia lui Hristos” şi “prietenia faţă de lume”. ci “mergi de te împacă cu fratele tău” şi venind.. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne mărturiseşte că “prietenii lui Hristos iubesc din inimă pe toţi. Suta a patra. a preţui pe Dumnezeu mai mult decât lumea întreagă. Prietenii lui Hristos păstrează dragostea neîntreruptă până la sfârşit./ în a-ţi pune sufletul (viaţa) în fiecare zi/ pentru toţi. 72. Întristează şi se întristează însă cu singura întristare mântuitoare: durerea pentru păcatele sale şi ale celorlaţi şi lipsa de pocăinţă adevărată70. Două zeci şi nouă de cuvinte. nu este tulburat de nici un om. Sfântul Petru Damaschinul. cu bucurie şi a socoti aceasta ca pe o datorie66. înţeleg pentru mântuirea tuturor/ pentru a se mântui fiecare. p. bogăţia şi sărăcia. a dispreţui slava şi ocara. p. în Filocalia. p. Imnele iubirii dumnezeieşti. nici nu sunt iubiţi de toţi. în Filocalia.. căci am văzut că iubirea sau dragostea este mai dulce şi mai tare decât viaţa. 136. p. p. Dar nu sunt iubiţi de toţi. Sfântul Simeon Noul Teolog. Capete despre dragoste. Capete despre dragoste. 167. ai lumii. Suta întâia. 67. 613-614. până se ciocnesc întreolaltă din pricina lucrurilor”67. Iar prietenii lumii nici nu iubesc pe toţi. înţelege. Cel care înaintează pe “drumul iubirii”69. sufletul mai mult decât trupul. Iubim cu adevărat şi în sens duhovnicesc lumea şi semenii. 70 Sfântul Maxim Mărturisitorul. darul dragostei”68. A iubi pe toţi nu înseamnă. Semnul iubirii supreme de aproapele este a răbda moartea pentru el. Numai o astfel de iubire de semeni conduce către adevărata iubire de Dumnezeu. ci mânat de dorul iubirii de Dumnezeu. din dorinţa de a-i mântui. iartă şi poartă de grijă Dumnezeu.. să nu laşi nici pe fratele tău să se culce întristat împotriva ta.. adu lui Hristos. a fi şi iubit de toţi. nici tu să nu te culci scârbit împotriva lui. 66 65 . buni sau răi. Suta întâia. 68 Ibidem. ci şi însăşi viaţa vremelnică şi moartea72. fie că este bun. Învăţăturile duhovniceşti ale Sfântului Petru Damaschinul. fie că este rău.. volumul 5. 69 Cuviosul Isaia Pusnicul. Iubirea adevărată înseamnă depăşire de sine şi iertare. 72 Ibidem. prin rugăciune stăruitoare. p. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne dă următorul sfat: “De vrei să nu cazi din dragostea cea după Dumnezeu. sau toţi. când vom avea faţă de ea aceeaşi înţelegere şi milă. 69. cu conştiinţa curată. atunci când o privim şi înţelegem cum o priveşte. volumul XII. dar nu numai acestea. Acesta nu întristează pe nimeni şi nu se întristează pentru cele vremelnice.. însă. Cuvântul XXI. 71 Ibidem. caută să se odihnească întru El. dar al Duhului Sfânt.152 de toţi.

Cel care a ajuns la această culme duhovnicească “a cunoscut adâncurile dumnezeieşti şi tainele 73 74 Cuviosul Nichita Stithatul. Suta a doua. dar pe măsura calităţii iubirii venite în el. într-o “tăcere de negrăit”75. 329 75 Ibidem. p. în Filocalia. p. p. Pe această traptă a vieţii duhovniceşti. produsă de păcat. 137. p. care constă în dispreţuirea lucrurilor văzute şi omeneşti. despre iubire şi despre desăvârşirea vieţii. Ci ieşind din hotarele nemărginite ale firii şi ale lumii şi înălţându-se deasupra acestora..dragostea curată şi rugăciunea neîmprăştiată. la cele cereşti.. pustiită şi. Ea are un început.. că viaţa la nimic nu-i foloseşte. Al doilea din cele din urmă. 78 Sfântul Isaac Sirul. dispreţuind toate cele de jos şi “rănit în întregime de dragostea lui Dumnezeu”. frumuseţea Celui ce este. descoperă şi îşi dă seama că fără dragostea Sa. curăţirea minţii şi sălăşluirea Sfintei Treimi79. p. op. Cuvânt pentru ceu ce se liniştesc cu evlavie. omul îi răspunde curat şi sincer. Îl redescoperă pe Dumnezeu ca fiind Subiectul sau Persoana care are faţă de el cea mai curată. inima celui ce o simte nu o poate cuprinde şi suporta. Despre rugăciune.iubirea faţă de Dumnezeu... prin iluminarea harului. Sufletul. în acelaşi timp. Omul simte această dragoste mai întâi ca “o căldură mai presus de fire şi când vine în cineva fără măsură. . cu ceea ce are el mai bun de oferit lui Dumnezeu . Cele 300 de capete. op. p. Ea se dobândeşte prin nevoinţă şi osteneală în scopul dobândirii totalei nepătimiri şi a cununii virtuţilor . 242.. Văzând cu ce iubire i Se dăruieşte Dumnezeu. atât de zbuciumat prin ieşirea din albia adevăratei sale vieţi. încearcă a “ieşire străină şi dumnezeiească”74. se înaintează pe măsura nepătimirii noastre. 255. Ibidem. dragostea se manifestă ca un rod exclusiv al harului. se arată în el o schimbare neobişnuită”78. 76 Sfântul Grigorie Palama. 79 Cuviosul Nichita Stithatul. 255. face acel suflet să-şi iasă din sine (extaz).. este o viaţă searbădă.. cit. ca o lucrare exclusivă a Duhului Sfânt. Iar sfârşitul sau desăvârşirea ei este iubirea deplină a lui Dumnezeu şi dorinţa firească a unirii cu El şi a odihnei în El73. Mijlocul ei este curăţirea inimii şi a minţii. Cele 300 de capete. el este nimic. “în chip negrăit”76. 330. cit. 330. din care ne vine dezvăluirea minţii şi cunoaşterea Împărăţiei cerurilor ascunsă în noi. 77 Cuviosul Nichita Stithatul. adică în întunericul cunoştinţei lui Dumnezeu şi priveşte. îşi regăseşte odihna sufletului său. despre curăţia minţii. unde este iubirea de Dumnezeu. în lumina înţelesurilor Înţelepciunii negrăite”77. p. acolo este şi pacea puterilor sufletului. prin aceasta din urmă înţelegându-se suma şi culmea tuturor virtuţilor. Suta a treia a capetelor despre cunoştinţă. volumul VII. Potrivit Cuviosului Nichita Stithatul. omul îşi redescoperă.. În această iubire. După ce a văzut limpede firile făpturilor şi raţiunile lor şi a înţeles sfârşiturile lucrurilor omeneşti. pătrunde.. creşte în iubirea sa faţă de “Iubirea Cea dintâi” şi “Suprema Dragoste”. Suta a doua a capetelor naturale.153 “Sfânta iubire după har” Unirea cu Dumnezeu se înfăptuieşte la capătul rugăciunii neîncetate şi este expresie a iubirii desăvârşite. frumoasă şi bogată iubire. Prin iubirea tot mai deplină de Dumnezeu. Cuvântul XXIV. nu mai rabdă să fie înăuntrul zidirii şi să mai fie hotărnicit de ceea ce-l mărgineşte. De aceea.

“iubirea este adâncul (abisul) luminării”88. op. de unde ieşind. 85 Sfântul Simeon Noul Teolog.. Pe această treaptă. Moartea înfricoşătoare o socoteşte bucurie şi niciodată vederea minţii lui nu află vreo întrerupere în înţelegerea tainelor cereşti. p. El se afundă pentru scurte clipe sau momente în oceanul luminos al iubirii divine. 86 Sfântul Isaac Sirul. p. Suta a patra. în focul dragostei de Dumnezeu.. prin care răpeşte pe contemplativ în oceanul iubirii Sale nesfârşite. Sufletul se ridică deasupra mărginirii. într-adevăr. dragostea este asemănarea cu Dumnezeu. Ajuns la o astfel de dragoste. nu o simte aceasta deloc. Chiar dacă face ceva. prin contemplaţie şi rugăciunea mai presus de toată lărgimea. volumul VII. lumii întregi. op. în Filocalia. La această iubire desăvârşită. sufletul nu mai doreşte să rămână aici. pe cât poate suporta firea omenească înălţată. 62. crescând mereu mai sus de ea83. Frica şi temerea se îndepărtează de la el şi îşi iese din sine (intră în extaz). luminat fiind de lumina dumnezeiească cea nemărginită. nici explicată85.154 Împărăţiei Lui”80. Scrieri şi epistole. 84 Sfântul Grigorie Sinaitul. beţie fericită şi fericitoare. 82 Sfântul Maxim Mărturisitorul. după calitate. nici vreun lucru oarecare. Căci dragostea scoate afară frica81. ca unul ce are mintea înălţată în vedere. Căci. p. Cuvântul XXXVIII.. a limitatului şi contingentului. 204. 87 Sfântul Maxim Mărturisitorul. p. ªi cugetarea lui parcă e îndreptată pururea spre altcineva”86. Cuvântul XXIV. Ţelul vieţii creştine. Capete despre dragoste. Cunoştinţa şi vederea lui naturală încetează şi nu-şi simte în chip trupesc mişcarea lui. simţită ca o mângâiere şi o dulceaţă negrăite. cit. Acolo descoperă că. 430. 88 Sfântul Ioan Scărarul. p. 89 Ibidem. Acum înţelege taina sufletului. Un astfel de suflet. cu iubirea extatică. 1996. Traducere de Arhimandrit Paulin Lecca după Episcopul Veniamin Mîlov. care este iubirea şi bucuria ce izvorăşte din aceasta. Puterea ce ţine mintea adunată pleacă de la el şi se face cu un ieşit din minţi. despre iubire şi despre desăvârşirea vieţii. fără să fie văzut de cineva. cit. 27. Această iubire uneşte cu Dumnezeu pentru veacuri nemărginite şi rămâne pururea. 124. Ea devine o ardere a inimii pentru toată creaţia. p.. orice raţionament şi sentiment. aflat în extaz. dorind ca această stare să nu dispară şi de ea să se bucure cât mai mulţi. Sfântul Isaac Sirul descrie astfel semnele acestei iubiri şi răpiri extatice: “faţa omului se face ca de foc şi plină de farmec şi trupul lui se încălzeşte. p. Suta a treia a capetelor despre cunoştinţă. p. 345. Capete despre dragoste. . care se mişcă între lucruri. p. deasupra vieţii şi a morţii. împărtăşeşte frânturi din această dragoste. Sfântul Isaac Sirul. odihnindu-se în întunericul supraluminos. Dumnezeu răspunde cu “sfânta iubire după har”82. vorbeşte ca fiind de faţă. o stare care depăşeşte orice judecată şi simţire. pentru oameni şi pentru toate făpturile. întreaga lume. într-o stare ce nu poate fi destăinuită. părăseşte simţirea faţă de toate cele făcute de Dumnezeu”87. “nu se mai simte nici pe sine. Inima izvorăşte lacrimi de bucurie. 137. 164. Suta întâia. iar nefiind de faţă. “beţie duhovnicească”.. 80 81 Ibidem. 107. cit. 83 Idem. Cuvântul XXX.. op. o “beţie a dufletului”. capete foarte folositoare în acrostih. ea dăruind proorocia şi pricinuind minunile89. împodobindu-o şi înmiresmându-o. Aici trăieşte “beţia iubirii”84. Editura Anastasia.

dragostea lucrează în două feluri: pe cei ce au păzit şi împlinit porunca ei îi fericeşte. va fi chin şi durere. el însuşi reflectă această iubire. asemenea dorului miresei de mirele său. Totul. duhovnicească şi apoi extatică. către toţi oamenii. lipsa ei echivalează cu pierderea tuturor acestora şi vieţuirea în spaţiul apăsător al păcatului şi formelor pe care el le ia în patimi. el se leapădă de tot ceea ce este trupesc. potrivit Sfântului Isaac Sirul. iar pe măsura acestei lepădări. care au călcat-o. care i-au gustat roadele ei îndumnezeitoare. fără de încetare sau de slăbire. simţind acest dor fiinţial. iar pe măsura acestei curăţiri. Lumea devine pentru el locul de manifestare a iubirii desăvârşite. Dorul îşi află împlinirea. De aceea. Pe aceasta o cântă întreaga literatură creştină. în timp ce pentru cei ce nu o cunosc în această viaţă. către iubirea creştină. pentru cei ce au dobândit-o. se înduhovnicesc. în jurul lui. “biciul dragostei”. iar pe cei păcătoşi. Se ridică prin viaţă curată deasupra formelor de iubire trupească. Iubirea face din el acum un dumnezeu prin lucrare. egoistă. simţual. Căci tristeţea întipărită în inimă de păcatul de dragoste e mai . odihna cea fericită în oceanul infinit al iubirii dumnezeieşti. este lumină şi iubire. îi chinuieşte. puterea dragostei aduce mângâiere şi bucurie. în dorinţa sa de a dobândi dragostea cea înaltă. ajungând să îmbrăţişeze lumea şi pe semenii săi cu aceeaşi dragoste şi iertare pe care o are Dumnezeu faţă de ei. virtuoşi sau păcătoşi. Pe acest drum al iubirii. lacrimile se curăţă. La fel creştinul. a dorinţei de a-i fi în preajmă. Sfântul Simeon Noul Teolog.dragostea desăvârşită. exclamă Sfântul Isaac. Biciul dragostei Dacă iubirea este sinteză şi culme a tuturor virtuţilor. de aceea bucuria lui o face extazul. Omul trăieşte legătura sa cu Dumnezeu la început sub forma unui dor. mai amarnic şi mai cumplit decât chinul dragostei! Adică cei ce simt că au greşit faţă de dragoste suferă un chin mai mare decât orice chin. Chinul gheenei sau al iadului este. delicateţea şi sinceritatea copleşesc şi înnobilează scrisul duhovnicesc. ca fiind centru şi raze ale acestei iubiri. Ajunge astfel să iubească pe toţi: buni sau răi. potrivit lui. dragostea lui Dumnezeu. creşte în descoperirea şi experierea lui Dumnezeu. mistici experimentali. el se înalţă deasupra iubirii fireşti sau naturale. începe să simtă razele mângâietoare şi dulceaţa iubirii crescând în sufletul său. Căci. Lipsa acestuia îi provoacă lacrimi de dor şi de tristeţe şi dorinţa de a-l revedea curând. fie el cât de înfricoşător. material. culminând cu Sfântul Maxim Mărturisitorul. În această înaintare pe “drumul iubirii”. Emoţia. simţuală. “ªi ce chin.155 Dragostea de Dumnezeu. Cuviosul Nichita Stithatul şi Sfântul Isaac Sirul. se curăţă sufleteşte pentru a nu i se închide izvoarele harului şi ale iubirii. de sine. cu aceeaşi dragostea . Depăşind iubirea pătimaşă. osteneala şi nevoinţa îşi găsesc fericita odihnă. el se leapădă de prietenia şi iubirea faţă de lume. a semenilor şi a lumii.

Aceasta este împărăţia durerii. drumul sau scara virtuţilor creştine. Cuvântul LXXXIV. dacă ne vom strădui încă de aici şi de pe acum. . culminând în iubirea cea mai presus de fire. 90 91 Sfântul Isaac Sirul. op. Cuvânt despre rugăciune. 423. p. p. volumul VII. Nichifor din Singurătate. vom proba adevărul că “dragostea este mai dulce decât viaţa”. În această lume şi viaţă. în Filocalia.156 ascuţit decât orice chin”90. a întunericului şi a urii. în Împărăţia iubirii şi a roadelor sale. oricât am înainta pe acest drum minunat şi îndumnezeitor.. rămânem doar pelerini către iubirea desăvârşită. fără de sfârşit. 14.. cit. vom cunoaşte mai bine şi mai mult dulceaţa ei.. cât timp vor exista inimi mânate de dorul de a parcurge până la capăt “drumul iubirii”. care ne uneşte cu Izvorul Iubirii. însă. “iubirea cea după har”. Abia dincolo. lumea şi omul vor exista atâta vreme cât vor exista suflete “rănite de dulcea săgeată a dragostei de Dumnezeu şi de semeni”91. *** Izvorâte din iubirea lui Dumnezeu.

lipsa virtuţilor în viaţa noastră spirituală acoperă lucrarea dumnezeiască din sufletul nostru 1. 281. Ediţia a IV-a. Desăvârşirea are un caracter eclesial. astfel încât maximum de sfinţenie înseamnă şi maximum de smerenie. Hristos devine tot mai vizibil în viaţa noastră duhovnicească. până la statura bărbatului desăvârşit Hristos. Pentru omul duhovnicesc. în sufletul creştinului. de asemenea şi harul Sfântului Duh. Membru al Academiei Române.ca şi “rugăciunea neîncetată”. a spiritualizării fiinţei noastre. de bunătate. Traducere. la Botez. sacramentală. Una dintre învăţăturile cele mai de preţ ale spiritualităţii filocalice este cea privind sălăşluirea tainică a lui Hristos şi a Duhului Sfânt.157 DARUL LACRIMILOR Viaţa creştină este o continuă tindere înainte către oceanul de taine al iubirii dumnezeieşti. spiritualitatea lor. Bucureşti. fiecare lucrare are un caracter ascetic.. Calist Patriarhul consideră un semn al simţirii prezenţei şi lucrării harului în sufletul nostru. izvorâtoare de lacrimi tot mai transparente din punct de vedere duhovnicesc. Prin lucrarea virtuţilor. “lacrimile fără durere. volumul VIII. În caz contrar... 1993. Spiritualitatea acestui urcuş este trăită în interior. dar şi profund interior. în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii. Mijloacele creştinului de înaintare în această viaţă harică sunt Sfintele Taine şi mijloacele ascetice şi urmăresc eliberarea de păcat şi patimă şi vieţuirea în orizontul duhovnicesc al virtuţilor. Oglinda acestei înaintări. comunitară. p. mai dese şi mângâietoare. Despre Botez şi Diadoh al Foticeii. în care omul îşi vede eforturile sale şi treapta urcuşului său este rugăciunea tot mai curată şi neîncetată. Capete care au lipsit. în Filocalia. pururea curgătoare” 2. 2 Calist Patriarhul. Cuvânt ascetic în 100 de capete. de blândeţe. Botezul lacrimilor. introducere şi note de Preot Profesor Doctor Dumitru Stăniloae. de care se leagă. o continuă îmbrăcare în virtute. culminând în smerenie şi iubire. ducând la o tot mai accentuată apropiere de Dumnezeu. Ori. prin participare sau lucrare. mistica ortodoxă este o continuă devenire întru Hristos. adică până la îndumnezeirea noastră şi unirea cu Hristos Cel în Treime. fiind experiată în “abis de smerenie”. până la a deveni dumnezeu prin har. Ancorată permanent în mistica eclesială.donum lacrimarum . Editura Harisma. alături de iubirea de aproapele. precum şi a transparenţei Vezi Marcu Ascetul. “Darul lacrimilor” . de înduhovnicire. după modelul Lui. frecvenţa şi bogăţia lor sunt semne privind măsura înduhovnicirii. 1 . până la “pătimirea îndumnezeirii” sau până la treapta supremă de spiritualizare. se circumscriu dimensiunii apofatismului specific vieţii duhovniceşti răsăritene. de îndelunga răbdare.

Bucureşti. urmare a păcatului originar şi a durerii pe care acesta a instalat-o în firea omenească şi perpetuată în noi prin obişnuinţa păcatului. potrivit Părinţilor filocalici . Tâlcuiri ale unor locuri cu multe şi adânci înţelesuri din Sfinţii Dionisie Areopagitul şi Grigorie Teologul. purifică fiinţa umană de prezenţa păcatului3. explicată originea. la care ne referim. precum şi modul de discernere între lacrimile drăceşti sau demonice. Pentru spiritualitatea ortodoxă. pentru creştin. ruşinea. Deci durerea naturală. suferinţele. în “adâncul nostru de taină”. 1996. suferinţa “este mai firească. trupeşti şi până la lacrimile spirituale. introducere şi note de Pr. de altfel ca şi adâncimea şi valoarea lor în plan duhovnicesc. de la treapta lor cea mai de jos . pe care Dumnezeu o dăruieşte omului. Traducere din greceşte. care. pe treptele lor cele mai înalte echivalează cu un dar sau o harismă excepţională. în Ambigua. O învăţătura constantă a Părinţilor duhovniceşti ai Filocaliei este aceea că la originea lacrimilor naturale se află durerea. după cum vom vedea. Treapta aceasta este doar începutul drumului spre dobândirea curăţiei şi seninătăţii “văzduhului sufletului”. 4 Sfântul Maxim Mărturisitorul. p. veselia. Înainte de cădere. frica de . precum şi plânsul şi lacrimile naturale care o acompaniază. Acest lucru îl subliniază clar Sfântul Ioan Scărarul care spune că adevărata stare a firii umane este bucuria.naturale. O primă cauză a lacrimilor o constituie. 185.158 noastre faţă de lucrarea Mântuitorului şi a Duhului Sfânt. 117. spune el. felurile lor. înainte de călcarea poruncii. De aceea sfinţi precum Simeon Noul Teolog. în spaimă. Cuvânt înainte. note biografice şi ediţie întocmite de Preot Iconom Stavrofor Nicolae Streza. Dumitru Stăniloae. p. în groază. precum nu va mai fi nici după înviere. în ruşine. în pudoare. vorbeşte şase feluri de frică: “Iar frica o împart în şase: în amânare (tergiversare). plânsul şi lacrimile naturale sunt urmări ale păcatului. Amânarea spun ei că e frica de acţiunile viitoare. necazurile. nu era durere. iubirea şi râsul sufletesc. sunt urmări ale păcatului şi ale stării de păcătoşenie. Isaac Sirul îi acordă o valoare deosebită în viaţa duhovnicească. mult cerut şi fundamental în apropierea noastră tot mai deplină de Dumnezeu. având în vedere că în fiinţa lui e prezent păcatul şi suferinţa e flacăra care consumă. EIBMBOR. cele naturale şi cele duhovniceşti sau spirituale. Nu se întâmplă la fel. 1983. duhovniceşti. în cazul plânsului şi lacrimilor duhovniceşti.frica4. lacrimile sunt un dar de preţ. în exprimări de o profunzime deosebită. drag. natura. Ioan Scărarul. Nicolae Mladin. Editura Veritas. Deci durerea. Izvorul plânsului şi al lacrimilor duhovniceşti Părinţii spiritualităţii răsăritene vorbesc despre lacrimi. în chin. 3 Profesor Dr. lăsându-ne pagini şi îndemnuri duhovniceşti de o frumuseţe şi bogăţie duhovnicească cu adevărat “inspirate”. Întâlnim în scrierile filocalice. Cu toate acestea. Tîrgu-Mureş. când va fi încetat păcatul. Prelegeri de mistică ortodoxă notate de studentul în Teologie Nicolae Streza în anul universitar 1947-1948. Prof. la capătul eforturilor sale ascetice şi mistice.

neputinţa şi lipsa de deplinătate a bunurilor şi mijloacelor pe care i le oferă lumea aceasta hilară şi amăgitoare. în loc să-l întoarcă spre sine şi spre Dumnezeu. izvorâtă din teama de a nu-şi putea împlini dorinţele privind lumea şi lucrurile ei. frica dintr-o chinuire exagerată. frica din strigăte sau sunete mari. O angoasă. contemplarea raţiunilor lucrurilor şi ale Sfintei Scripturi devin căi de apropiere şi de înaintare în viaţa virtuoasă. îndepărtându-l de la chemările mai înalte ale lui Creatorului său5. Omul cufundat în păcate crede că poate să separe pe una de alta. teama că ea nu va reuşi să-i ofere bucuria sau plăcerea sperată. El nu caută altceva decât să-şi realizeze. o spaimă pătimaşă. cât şi ai omului. Curs pentru doctoranzii în Teologie. prin intermediul lumii.lumea. în îndumnezeirea creaţiei. evitând tot ceea ce i-ar putea provoca durere.159 Părinţii duhovniceşti se dovedesc şi în această privinţă cunoscătorii adevăraţi. pudoarea. îl aruncă iarăşi în oceanul şi mai adânc al patimilor. ne chinuim. îl leagă şi mai mult de lumea iluzorie. ca de ceva inexplorat deplin. Iar acestea. Experiind insuficienţa. La el. omul descoperă durerile şi strâmtorările lumii. după cum arată Sfântul Maxim. ale cărei valuri sunt patimile în infinitele lor manifestări şi nuanţe reproşabile. Trăirea creştină. atât ai creaţiei lui Dumnezeu . . în loc de a acorda cinstea cuvenită Creatorului ei. în această direcţionare a puterilor şi resurselor sale spre dobândirea plăcerii trecătoare. frica de lume este înlocuită de “consumarea euharistică a creaţiei” şi de frica lucidă de a nu o fi ajutat mustrarea viitoare. trăind permanent spaima. Prof. spaima. p. pentru acest Sfânt Părinte. şi alergând cu toată fiinţa sa spre tot ceea ce este în stare să-i aducă plăcere. Păcatul prim constă. Omului pătimaş lumea nu i de descoperă în raţiunile ei şi nu este cale de înaintare spre Dumnezeu şi spre fericirea veşnică. Neînţelegându-i raţionalitatea. ci este o mare învolburată. 36. ai sufletului uman şi ai încordatei lupte pentru dobândirea unirii cu Dumnezeu sau pentru “pătimirea îndumnezeirii”. profunzi. groaza. Sfântul Maxim Mărturisitorul insistă asupra caracterului pătimaş al acestei frici. Iraţionalitatea patimii constă tocmai în această focalizare. care caracterizează viaţa pătimaşă. pe de o parte de lume. Omul pătimaş nu are altă grijă decât satisfacerea iraţională a dorinţelor sale păcătoase. prin intermediul lumii. Pentru el. Dumitru Radu. în loc să-l spiritualizeze. Dr. 1994-1995. contingentă. Căci temându-ne de nereuşită. Ei vorbesc mai întâi de o frică sau o teamă de lume. frica de păgubire. adică de nereuşită. Omul duhovnicesc însă a depăşit logica finită. frica aceasta. iar pe de altă parte. care suspendă simţirea. Acelaşi Sfânt Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre lanţul vicios plăcere durere. chinul (angoasa). dorinţele sale pătimaşe. omul pătimaş nu se alege din această alergare fără ţintă şi sens duhovnicesc decât cu o îndoită teamă: de obiectul căutat şi de negăsirea lui sau de înşelarea aşteptărilor sale. 5 Pr. frica pentru fapta rea săvârşită. Pe omul pătimaş. scufundându-l în plăcerile sale ameţitoare şi amăgitoare. Unii o numesc şi pe aceasta temere”.

p. vorbind despre teama de moarte şi despre judecata divină. necazul e întristarea ce îngreunează şi supără din pricina unor împrejurări neplăcute. Părinţii filocalici vorbesc de o altă cauză a lacrimilor. următoarele distincţii duhovniceşti. Aceasta este primejdioasă sufletului”7. imprimate de Dumnezeu prin creaţie. cu Vezi pentru detalii. o întristare după plăcerile şi ispitele pe care le oferă lumea şi pe care sufletul nu le poate dobândi la intensitatea pătimaşă pe care ar fi dorit-o şi din care izbucneşte plânsul pătimaş. în legătură cu cea dintâi . Cea din suflet se naşte din lipsa bunurilor sufletului.. din pricina trecerii în adânc a cugetării. de-o va avea omul în minte .160 să-şi împlinească. Prentout.. Hans Urs von Balthasar. în Filocalia. şi la o întristarea după Dumnezeu. Acestei frici de Dumnezeu. 27. iar mila e întristarea pentru relele altora.întristarea8. care este singura folositoare. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre o întristare interioară şi o întristare exterioară. Maxime le Confesseur. Învăţături despre viaţa monahală. să ne folosim de trup. iar neavându-o în minte. este o forţă spirituală. Chiar dacă omul bun se întristează pentru relele altora. căci conduce sufletul către adevărata căinţă. în pizmă şi milă. Întristarea pe care o trăieşte sufletul omului este de mai multe feluri. nu se supără cu anticipaţie. Supărarea spun că este întristarea ce amuţeşte pe cei în care se iveşte.nemurire este. moarte îi este. Traduit de l’allemand par L. Omul nu se mai scufundă în lume. 8 Sfântul Maxim Mărturisitorul. mântuitoare. Dar contemplativul rămâne şi în acestea nepătimitor. Spre deosebire de frica de lume. I. pentru că aceasta premerge voinţei. Paris. face în Ambigua. vol. Cea a simţirii se naşte din lipsa plăcerilor trupeşti. în special cele ale evlaviei. pizma e întristarea pentru bunurile altuia. să-şi deruleze toate potenţele ei. sursă a lacrimilor duhovniceşti. unindu-se pe sine cu Dumnezeu şi întristându-se de cele de aici. care este necunoştinţa de Dumnezeu. pozitivă. în acelaşi timp. Părinţii filocalici îi dau mai mult sensul de frică de judecată. în această privinţă: “Întristarea iarăşi o împart în patru: în supărare. Frica de Dumnezeu.. frica de Dumnezeu ne întăreşte voinţa. ci de pierderea sufletului. p.” 6 . ci de pe urma unei împrejurări. Dar.. Aceasta este adevărata înfrânare. în necaz.. 1947. dar nu le poate dobândi în întregime. surprinde într-o exprimare paradoxală dinamismul vieţii creştine autentice: “Moartea. Evagrie Monahul recomandă. de aceea. ca şi când am avea de trăit mulţi ani. pentru că e milos. Lhaumet et H. nu de moarte trebuie să ne temem. care ne stăpâneşte şi ne paralizează voinţa şi raţiunea. continuă el.. Tot Sfântul Maxim face referiri la o întristare lumească. să ne purtăm totdeauna ca şi cum am avea de murit mâine şi.spune el . într-o “liturghie cosmică”6. pe care omul le caută cu toată puterea. Dar toată întristarea au spus că e rea prin firea ei. 185. ci se înalţă împreună cu ea spre Dumnezeu.-A. făcându-ne activi în lucrarea mântuirii. spre deosebire de angoasa şi spaima provocată de lume. Liturgie cosmique. adică despre una ascunsă în suflet şi despre una arătată prin simţire. izvorâtă din căinţă şi întreţinută de ajutorul divin. Sfântul Antonie. Alături de teamă. Ea împrăştie. 7 Sfântul Antonie cel Mare.

10 Sfântul Ioan Cssian. Un alt motiv al acestei întristări îl constituie. în Filocalia. Alta spre încercarea şi dovedirea credinţei. Sfântul Isaac Sirul consideră virtutea a fi “maica întristării” celei duhovniceşti. au împletite în ele întristările şi de aceea. Întristarea cea după Dumnezeu. ostenelile virtuţilor şi ispita diavolească. întristarea cea după Dumnezeu. nu lipseşte sufletul de lumina dumnezeiească. ura. care.”10. de voim virtutea. pacea. Din această cauză. bunătatea. În contrast cu întristarea cea din simţuri. îndelunga răbdare. iar prin “ploaia de lacrimi”. Drumul virtuţii însuşi provoacă întristare. ce însoţeşte necazurile sau pătimirile noastre cele fără de voie. prin ascunderea harului şi simţirea neputinţei noastre. p. De aceea. mânia. are împreunată în firea ei bucuria duhovnicească. 153-154. Deosebită de această părăsire. p. pentru cei începători. Arma ei de luptă este blândeţea.. spune el. împotrivirea în cuvânt. Dintre acestea patru. Aceasta umple sufletul de deznădejde. iarna patimilor şi norii păcatului. 1990. ca îngăduinţă. ce duce la smerenie. Această “întristare de laudă” sau “mântuitoare” este hrănită de cugetarea la judecată şi întreţinută de nădejdea învierii. dragostea.cunoaştem roadele duhului celui rău.părăsirea în sens de lepădare din partea lui Dumnezeu. 41. “părăsirea” din partea lui Dumnezeu. însănătoşeşte şi aduce puterile sufletului la starea lor normală.lepădarea din partea lui Dumnezeu.. credinţa şi înfrânarea. iar drumul virtuţii drumul răstignirii. dând sufletului străvezime şi transparenţă în cele spirituale. şi este considerată “stăpâna neîndurerată a patimilor”. ci caută să aducă în minte adevărata smerenie. Partea a doua. adică trândăvia. EIBMBOR. Scrieri. lipsa de răbdare. I. Sfântul Casian spune că această întristare din suflet sau din minte “face să se arate în om roadele Sfântului Duh. Dumitru Stăniloae. Bucureşti.. ne arată acelaşi sfânt. mântuitoare şi plină de bunătate este “părăsirea povăţuitoare” sau “îngăduinţa în scop de povăţuire”. care sunt: bucuria. Prof.însă .161 ajutorul lacrimilor. alta spre povăţuire duhovnicească şi smerenie şi a patra . De la întristarea cea potrivnică . Sfântul Maxim vorbeşte de patru feluri generale ale părăsirii: una din iconomia de la Dumnezeu sau din îngăduinţă. trebuie să ne predăm oricărui necaz. o deznădejde măsurată şi smerită cugetare. ca efect al păcatelor noastre şi al stăruinţei în ele. ale cărui valuri sunt înfricoşătoare şi căi aspre. vol. Părinţii vorbesc şi de o altă cauză a plânsului şi a lacrimilor noastre . O altă cauză a acestei întristări este. Despre cele opt gânduri ale răutăţii. Părăsirea aceasta povăţuitoare aduce sufletului întristare multă şi lacrimi numeroase. Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşti. introducere şi note de Pr. redă sufletului seninătatea. lenea la rugăciune. despre care vorbeşte Cuviosul Nichita Stithatul. “maica cuvioasă şi slăvită a virtuţilor”9.. iar rodul ei este smerita cugetare şi iubirea de Dumnezeu. . de necredinţă. de fumul mândriei 9 Sfântul Maxim Mărturisitorul. Traducere din greceşte.. după fire. pe care o provoacă şi alimentează patima. pentru Părinţii duhovniceşti ai Filocaliei. linişteşte marea cugetării. Virtuţile. aflăm de la Sfântul Marcu Ascetul.

Totuşi. dramatic această întristare. netrecătoare. iar rodul ei cel mai de preţ este mângâierea. însoţite de nădejdea creştină. de infinit. Cuvinte despre nevoinţă. ajutat de harul dumnezeiesc să-şi întoarcă privirea de la ceea ce nu are semnificaţie şi sens duhovnicesc. Sfântul Ioan Scărarul. creştinul adevărat ajunge. op. 178. creştinul ajunge printr-o atotînţeleaptă pedagogie divină să cunoască lipsa lor de valoare.. În general. Tot în legătură cu zbuciumul sufletesc produs de frică şi întristare. drăcească şi una adevărată. Sau. spre El. mincinoase. Cel duhovnicesc ajunge de la străpungerea cea falsă o inimii.. dezumanizând fiinţa umană şi îndepărtându-o de Dumnezeu. de Dumnezeu. 11 12 Diadoh al Foticeii. căci.. Omul se înalţă deasupra lipsurilor cotidiene. p.. Tristeţea după cele materiale. Rodul străpungerii false. la “fericita tristeţe bucuroasă a străpungerii cuvoase”12. 139.. el enumeră două feluri de străpungeri ale inimii: una mincinoasă. X. din care izvorăsc răbdarea şi nădejdea. ne sensibilizează la lucrarea harului. devine astfel plâns de insatisfacţie faţă de acestea şi pentru bunurile spirituale... De la această angoasă sau frică de lume şi de cele lumeşti. care meditează neîncetat la cele duhovniceşti. bucuria şi veselia14. 13 Sfântul Isaac Sirul. 461. op. IX.. Sensul ieşirii din această criză a spiritului nu o dau decât pocăinţa şi plânsul duhovnicesc. Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte de “străpungerea inimii”. p. în Filocalia. vol. în Filocalia. . slava deşartă sau mândria. experiind existenţial. Astfel. Scara dumnezeiescului urcuş. Domnul Îşi arată în sufletul lui marea Sa iubire de oameni. omul credincios are conştiinţa permanentă a ajutorului dumnezeiesc. de semeni şi de scopul existenţei sale11. cit. duhovnicească.. sunt iscate din pricina lipsei sau insatisfacţiei celor vremelnice. Chiar şi în întristarea cea mai adâncă. Străpungerea adevărată este “durerea neîmprăştiată a sufletului”. Lumea îşi descoperă valoarea sa reală. drăceşti alungă plânsul şi lacrimile spirituale şi este închipuirea de sine. cit. ca mierea cu ceara. spune Sfântul Isaac Sirul . 14 Sfântul Ioan Scărarul. la ceea ca are valoare în planul mântuirii.162 şi de mânie. Lacrimile din întristarea cea după lume sau a lumii. cum spune şi Sfântul Ioan Scărarul. Omul face experienţa limitelor acestei lumi şi a bunurilor ei. p.. vol. trăieşte insatisfacţia sufletească cea mai adâncă în bogaţie. căutând să-şi astâmpere setea sa fiinţială de spiritual. p. care este cea duhovnicească. vremelnice. potrivit cu asprimea durerilor şi a întristării lui”13. încercările ne fac mai receptivi. 167. întristarea şi plânsul au împletite în ele. dramatică. Şi dacă cineva e lipsit de cele trupeşti sau se află în necaz .“Dumnezeu este aproape de inima întristată a celui ce strigă în necazul lui.

1992.spune Părintele Stăniloae.. Sfântul Simeon Noul Teolog subliniază la fel de clar legătura dintre smerenie şi plânsul duhovnicesc. 17 Sfântul Simeon Noul Teolog. p. 16 Sfântul Ioan Scărarul. iar împreună cu ea îzvorăşte şi creşte nădejdea. De aceea. el consideră pocăinţa “aducerea aminte reîmprospătarea botezului” şi “împăcarea cu Domnul prin lacrimi”16. care face încredinţarea despre mântuire mai puternică”17. op. căci nu există pocăinţă fără plângere. Pagini din literatura primelor veacuri creştine. 20 Ibidem.darul lacrimilor devine îmbelşugat pe treptele mai înalte ale vieţii duhovniceşti. Iar pe măsura acestora. În ordinea spirituală. firesc. 489 BC. Preot Profesor Dr.L. tâlcuitorul autentic al scrierilor filocalice . pocăinţă şi “darul lacrimilor”. la Mitropolit Nicolae Corneanu. ci acestea trei sunt legate unele de altele şi nu pot apare decât împreunate”18. cu atât se întristează mai mult şi varsă şiroaie de lacrimi. În exprimarea lui. 298-299. cit. nu e greşit ca lacrimile să fie considerate ca stând într-o legătură specială cu pocăinţa. Bucureşti.163 “Botezul lacrimilor” . p. care. Între smerenie şi lacrimi există o legătură interioară: “Cu cât coboară cineva mai mult în adâncul smereniei şi se recunoaşte ca nevrednic de mântuire.. cum nici plângere fără lacrimi. 200. În baza acestei legături dintre pocăinţă şi darul lacrimilor spirituale. pentru că el ne iartă nu doar păcatul strămoşesc. “Şi pentru că astfel stau lucrurile . Spiritualitatea ortodoxă. de fapt adevărata ordine. 15 . Ei pun plânsul duhovnicesc şi lacrimile ce le rodeşte acesta în legătură cu pocăinţa adevărată. potrivit Sfântului Ioan Scărarul este mai de preţ decât Botezul cel dintâi. Pocăinţa este “împărăteasă a virtuţilor”19. Dumitru Stăniloae. fraţilor.. deşi e mare deosebire între lacrimile fricii de la început şi lacrimile iubirii de pe treptele superioare15. De fapt . p. VI. Părinţii vorbesc despre “Botezul lacrimilor”. 136. ci şi păcatele personale. EIBMBOR. plângerea care este legată de ea şi însoţitoarele plângerii care sunt lacrimile. Cuvântarea XXXIII. iar cuvioasa smerenie o deschide”20. p. Apoi ele nu trebuie să lipsească nici din pocăinţa începătoare. smerenia premerge plânsului după Dumnezeu. 19 Sfântul Ioan Scărarul. Editura Mitropoliei Banatului. P. Patristica mirabilia. 115.rod al pocăinţei permanente Părinţii duhovniceşti subliniază în mod deosebit legătura dintre smerenie. op. p. după care urmează o bucurie şi o veselie negrăită. cit. neîncetată. vol.povăţuieşte Sfântul Simeon prima voastră grijă.. Timişoara. plânsul bate la uşa cerului. 120. să fie pocăinţa. Cele 225 de capete teologice şi practice. 62-63. Nu atât din punct de vedere natural. 18 Idem. în Filocalia. dar întrucât pocăinţa fiind permanentă. cât mai ales din perspectiva duhovnicească. 1987. “pocăinţa învie.. Ascetica şi mistica. se intensifică şi ea pe treptele mai înalte. ţâşneşte din inima lui bucuria.

22 Ibidem.nimenea nu poate spune prin cuvânt cum este. Ea are puterea să atragă harul lui Dumnezeu în suflet21. caută prin ascultare. Cuvântarea XXXIII.“Nu vom fi învinuiţi. căci cine vorbeşte astfel afirmă că este imposibil să te pocăieşti în fiecare zi şi răstoarnă întreaga Sfântă Scriptură. p. p. dacă nu s-a învrednicit sufletul său să o cunoască pe ea din fapte”23. de fapt. iar roadele ei sunt cu adevărat duhovniceşti: rugăciunea curată. neîncetată. Ava Dorotei. spre desăvârşirea creştină duce în acelaşi timp către izvorul curat al lacrimilor. 24 Sfântul Simeon Noul Teolog. conceptualizat. în Filocalia. op. de intensitatea căinţei pentru păcatelor noastre şi precum pocăinţa nu trebuie să înceteze niciodată. că nu am săvârşit minuni. în aspra noastră călătorie spre desăvârşire. Ea este “dumnezeiească şi de neînţeles”22. sau cum se naşte în suflet. Dar prin cuvânt nu o poate învăţa nimeni. 25 Sfântul Ioan Scărarul. plânsul duhovnicesc şi darul lacrimilor.. nici nu a putut să o priceapă cineva prin cuvânt. este pentru Părinţi o stare inefabilă. Felurite învăţături lăsate ucenicilor săi când a părăsit mînăstirea Avei Serid şi a întemeiat cu ajutorul lui Dumnezeu mînăstirea sa. în op. ce nu poate fi exprimată în limbajul omenesc finit. cit. ci este experiat ca un dar al harului divin în sufletul omenesc. nici că n-am fost văzători. prieteni. IX. ce ajută eforturile noastre. Această smerenie . dar vom da negreşit socoteală lui Dumnezeu că n-am plâns”26. vol. p. 416. iar Sfântul Ioan Scărarul ne face următoarea recomandare duhovnicească: “Cere prin plâns. de nu o află prin cercare.învaţă Ava Dorotei . Ale celui între sfinţi. dar cum se naşte ea în suflet şi cum sporeşte ea “nimeni nu a putut spune. la care se adaugă o undă dulce de sus a iubirii divine. ale rugăciunii neîncetate. Ea se deprinde prin osteneala trupului şi a sufletului. Sfântul Simion exprimă acest adevăr în modul următor: “. Plânsul duhovnicesc cel de fericire făcător Părinţii filocalici vorbesc despre plânsul duhovnicesc şi despre lacrimile harismatice. să nu zică cineva că este imposibil a plânge zilnic. darul lacrimilor este legat de gradul sau nivelul pocăinţei noastre. Înaintarea spre “abisul smereniei”.. secretul vieţii noastre creştine şi al înaintării în ea. o. ca să nu zic chiar porunca lui Dumnezeu”24. părintele nostru Dorotei. Cărarea către el este cea a pocăinţei de toată vremea sau permanentă. cit. tot aşa şi lacrimile nu trebuie să înceteze vreodată. Prin urmare.... izvor al “darului lacrimilor duhovniceşti”. în aceasta constând. căci spune acelaşi sfânt . la ieşirea sufletului. ca fiind roade ale rugăciunii mai presus de rugăciune. p. şi după tăcerea desăvârşită a Avei Varsanufie. 26 Ibidem. 185.. prin lucrarea poruncilor.. 499. 21 . 505. bate prin îndelungă răbdare”25.164 “Abisul smereniei”. în care mintea este răpită de Dumnezeu în adâncul Său de taine. după moartea Avei Ioan. nici n-am teologhisit. 200. p. proorocul. 23 Ibidem.

Editura Mitropoliei Olteniei. Cele 225 de capete. în prisosinţă şi în lipsă. în bună stare.. p. Calist Angelicude vorbeşte despre plânsul duhovnicesc. p. Plânsul are ca izvor frica de Dumnezeu şi întristarea.. cu suspine nevăzute”29. Plânsul duhovnicesc este dovadă a tăriei noastre în lupta împotriva păcatelor şi a patimilor. 31 Sfântul Ioan Scărarul. 27 . Sfântul Simion. mistic prin excelenţă şi trăitor al acestor stări. se fac cele ce se fac şi în zadar ne tulburăm şi ne păgubim de cununa răbdării şi ne arătăm potrivnici voii lui Sfântul Simeon Noul Teolog. El este “străpungerea inimii. El cunoaşte cu bună pătrundere că toate trec şi cele dulci şi cele dureroase şi că viaţa aceasta este cale spre veacul viitor şi că chiar dacă nu vrem noi. roadă şi aceasta a intensităţii lucrării Duhului Sfânt asupra sufletului celui ce se roagă. 382. Dr. fie ca gen. Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte despre un plâns natural.este îndoit în lucrările lui. în cinste şi în ocară. iar şiroaiele nasc flacără. Studii de teologie dogmatică ortodoxă. face înfocată inima şi o înflăcărează de dragostea şi de dorul lui Dumnezeu30. vol. cele de al doilea. cit. aflăm de la Sfântul Petru Damaschinul. ci e pururea la fel. expresia unei minţi şi a unui suflet restaurate în starea de curăţie şi reajunse la “simţirea înţelegătoare”.. Cel dintâi este al începătorilor. ale celor ajunşi la desăvârşirea prin har”28. plânsul şi lacrimile.165 Ei învaţă că lacrimile izvorăsc din căldura suprafirească a rugăciunii. Unul este ca “apa”. care face viu.. izvorul lacrimilor.. op. Craiova. cele de al doilea veselesc mult şi mai presus de fire. la aceşti Sfinţi Părinţi. tot aşa sunt două.. descrie astfel acest proces duhovnicesc suprafiresc: căldura rugăciunii naşte foc. 1990.. În acest sens. în Filocalia. 64. cu durerea sufletului.. De fapt. fie ca specie. care ar caracteriza viaţa începătorilor şi despre lacrimile duhovniceşti. care dau sufletului “o dulceaţă negrăită”27.. flacăra o odrăslesc şiroaiele. precum Dumnezeu şi omul sunt doi. Superior acestuia este plânsul ca “focul”. Meşteşugul liniştirii. Dumitru Stăniloae. 28 Calist Angelicude. la Pr. 109. iar focul iarăşi căldură şi din amândouă se aprinde flacăra... Căci una se deosebeşte mult de cealaltă. care ne scuteşte de plânsul veşnic31. Cuvânt despre rugăciune. rod al lucrării harice. Imnele iubirii dumnezeieşti. 30 Sfântul Simion Noul Teolog. cu mărturisirea greşelilor. p.ne spune Sfântul Simion Noul Teolog . Cel care a dobândit plânsul duhovnicesc. iar lacrimile. Plânsul duhovnicesc este. Plânsul . vol. specifice celor ajunşi la desăvârşirea prin har: “. 172. măcar că amândouă sunt bune şi dăruite de Dumnezeu şi ne câştigă bunăvoinţa lui Dumnezeu şi moştenirea hărăzită de ea. Prof. p. VIII.. 29 Evagrie Ponticul. care izvorăşte de la fire şi unul duhovnicesc sau plânsul neîncetat după Dumnezeu. dragostea dumnezeiească şi pe Dumnezeu Cel dintâi nu veseleşte firea prea mult.. La fel. I. p. în Filocalia. “se face întărit ca o stâncă şi nu mai e clintit de nici un vânt sau val al vieţii. care stinge prin lacrimi văpaia patimilor şi curăţeşte sufletul de întinăciunea pricinuită de ele. 509. Din această flacără. care reaprinde şi încălzeşte.. O primă distincţie pe care o fac ei este între cele două forme de manifestare ale vieţii duhovniceşti. se nasc lacrimile dorului de Dumnezeu”.

despre plânsul şi lacrima firii necuvântătoare. în Filocalia. p.. IX. Cele drăceşti sau diavoleşti au ca sursă de cele mai multe ori vicleşugul diavolesc prin care ne face să ne încredem în puterile noastre.805 A. Aceste lacrimi. p. trupeşti. din dragoste. de la fire. 169. învaţă că acestea pot proveni de la fire. Învăţături duhovniceşti ale Sfântului Petru Damaschin. care este proprie firii necuvântătoare şi nu celei cuvântătoare33. ilogic. 33 Sfântul Ioan Scărarul. naturale sau senzuale şi duhovniceşti sau. se apropie de multe ori omul. el delimitează “lacrima fără înţeles”.166 Dumnezeu. ca o spaimă nejustificată. sunt foarte bune şi noi suntem neştiutori”32. Acest plâns rodeşte în lacrimi. vorbind despre geneza lacrimilor omeneşti. care. în spiritualitatea filocalică aflăm referiri la numeroase categorii de lacrimi.. cit. din lăudare.. din nefericire. plini de pocăinţă şi cu lacrimi multe de smerenie. antinatural. Convorbiri cu Părinţii. dar de care. au două direcţii: o privire spre un trecut păcătos. p. sub aceste înfăţişări şi prin aceste lucrări. pe care o produce. 54.. Total diferite de aceste două categorii de lacrimi sunt lacrimile duhovniceşti. Cele naturale. fireşti sau naturale şi duhovniceşti sau harismatice. din aducerea aminte de moarte. op. P. vol. la Mitropolit Nicolae Corneanu. V. se reduc la trei feluri: drăceşti sau demonice. 32 . datorită iraţionalităţii ei şi a întunecării fiinţei noastre. din slava deşartă. Prin urmare. iar Sfântul Ioan Casianul spune că “lacrimile nu vin totdeauna din acelaşi simţământ. op. prezentându-ne nouă înşine şi altora ca smeriţi. din curvie. din aducerea aminte de moarte şi din multe altele34. mai întâi. dintr-un necaz potrivnic. nenaturală a omului. ele nu sunt privilegiul aceleiaşi virtuţi”35. care însă. 29. Aceste lacrimi se dobândesc pe măsura curăţirii şi spiritualizării firii noastre şi sunt un semn al prezenţei şi lucrării dumnezeieşti în inima noastră. Astfel. p. are ceva animalic în ea. 198. 34 Ibidem.. Sfântul Petru Damaschin. ca de altfel şi pocăinţa şi plânsul duhovnicesc din care izvorăsc. 49. fiindcă toate câte le face Dumnezeu. patima slavei deşarte. 35 Sfântul Ioan Casianul. fără să sesizăm. Acelaşi Sfânt Părinte. în limbajul filocalic: diavoleşti. 804 B. el provoacă în noi. pătimaş şi o întoarcere către un viitor plin de nădejdea iertării şi dobândirii mângâierii şi fericirii veşnice. De fapt.L. dintr-un necaz potrivnic. Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte. cele trupeşti sau senzuale izvorăsc din dragoste şi din curvie. 174. Tipologia lacrimilor În general. prin obişnuinţa patimii. cit.

Aceste lacrimi izvorăsc. Cele dintâi consumă şi înlătură păcatele. Unele sunt semnele începutului sau debutului nostru în viaţa creştină îmbunătăţită. care hrănesc şi înmiresmează viaţa duhovnicească a credinciosului. premergătoare ale vederii tainelor lui Dumnezeu.167 De aceea. loc şi tron al lui Dumnezeu. Mai mult chiar. semn al pocăinţei noastre. Cele îndreptate spre viitor. Sfântul Isaac Sirul vorbeşte despre “lacrimi care ard” şi despre “lacrimi care îngraşă”. că pocăinţa noastră a fost primită. Cele care ard sunt lacrimi de pocăinţă. Lacrimile întoarse spre trecutul pătimaş sunt lacrimi de tristeţe. Lacrimile din rugăciune sunt un semn al milei lui Dumnezeu. ci lacrimi de aleşi ai lui Dumnezeu. în lacrimi duhovniceşti. 36 . iar pe măsura pocăinţei şi dobândirii iertării. din frica de moarte şi de judecata la care vom fi supuşi după moarte. către “pătimirea îndumnezeirii”. de copleşire. Cele care îngraşă curg nesilit. ele înfrumuseţează şi îngraşă sufletul şi duc la ţara bucuriei. după plânsul său şi după felurile lacrimilor sale. de la sine. Înmulţirea şi îndulcirea lor constituie “un aspect al transfigurării totale a persoanei umane prin harul îndumnezeitor”36. de frică. altele izvorăsc deja dintr-o inimă curăţită. bineînţeles sub îndrumarea unui duhovnic încercat. Introducere de Maxime Egger. lacrimile devin apoi lacrimi de mulţumire. slăbindu-i partea poftitoare şi irascibilă sau. ele sunt la început amare. în faţa porţilor împărăţiei cereşti. Ele usucă şi ard trupul. lacrimi de robi. pe treptele superioare ale rugăciunii. lacrimi de bucurie. Asociaţia filantropică medicală creştină Christiana. 1996. Sfântul Ioan Scărarul menţionează: la cei ce au început vieţuirea îmbunătăţită. credinciosul poate să-şi dea seama de treapta de înduhovnicire pe care se află. cum se exprimă Evagrie Monahul. de smerenie în faţa măreţiei şi bunătăţii divine. harismatice. ele duc la înfrânare Kallistos Ware. Iniţial. de străpungere adevărată a sufletului nostru. curăţitoare. Din acest motiv. Împărăţia lăuntrică. Acest progres este abia sesizabil la început şi dureros. pe o primă treaptă. ele înmoaie sălbăticia sufletului şi conduc spre pocăinţă şi iertare. Ele nu mai sunt lacrimi de teamă. lacrimi izvorâte din frica de pedeapsă. celelalte caracterizează treptele tot mai înalte ale acestui urcuş. lacrimi de bucurie. din frica de Dumnezeu şi de pedepsele pentru păcatele noastre. prin lacrimi. dulci. Potrivit Sfântului Ioan Scărarul. sunt lacrimi de recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi de duhovnicească bucurie. celelalte veselesc. Traducere din limba franceză Sora Eugenia Vlad. 60. Unele lacrimi izvorăsc dintr-o inimă care se pocăieşte pentru păcatele săvârşite şi prin care a distrus curăţia Botezului celui dintâi şi sunt lacrimi de căinţă. de recunoştinţă şi smerenie şi se prelungesc. pentru ca apoi să se ajungă la lacrimile sufleteşti neîncetate. astfel. p. expresie a pocăinţei sufleteşti. devin. în cei dăruiţi de Dumnezeu cu acest dar. Bucureşti. Dintre roadele diferitelor trepte ale plânsului duhovnicesc şi ale lacrimilor duhovniceşti. Sfântul Isaac Sirul vorbeşte despre un anume progres sau urcuş duhovnicesc real. Lacrimile de pocăinţă. de regret pentru căderea firii noastre umane în starea antiharică a păcatului. devin tot mai dulci.

Şi aceasta este semnul neîndoielnic. La început. El se roagă cu lacrimi de dor ca Dumnezeu să nu-Şi ascundă strălucirea feţei Sale. lacrimile sunt ascetice. purificatoare. Şi cu cât se apropie omul în cugetarea lui de lumea aceasta. trecerea de la cele dintâi lacrimi la cele de al doilea fel. necaz de bunăvoie. greu şi sunt puţine. Şi de la cel dintâi sălaş al vieţuirii ascunse (de la cea dintâi treaptă a ei) încep lacrimiler acestea şi ele duc la desăvârşirea dragostei de Dumnezeu. Precum dintr-un astfel de pământ nu pot răsări flori frumos pastelate şi mirositoare pentru că spinii patimilor le înăbuşă. sunt considerate a fi semnul trecerii de la starea trupească la cea duhovnicească.. curăţitoare. pentru a nu fi acoperiţi de întuneric. spune: “Căci lacrimile sau pus de cugetare ca un hotar oarecare între cele trupeşti şi cele duhovniceşti şi între pătimire şi curăţie. aducându-i pacea sufletului. op. op. la Archbishop Basil Krivocheine. Imnul 46. New York. la Archbishop Basil Krivocheine. să nu-şi râdă şi să nu-şi bată joc de el40. în Cuvinte despre nevoinţă. că cugetarea lui a ieşit din lumea aceasta şi simte lumea aceea duhovnicească. cit. urmăreşte ca duşmanii să nu se apropie de el. ŞI cu cât înaintează. 38 37 . cit. lacrimi de pocăinţă. Life-Spirituality-Doctrine. St. Căci când începe cineva să lase cele trupeşti ale veacului de acum şi se arată trecând în lăuntrul hotarului acesta ce se află în lăuntrul firii. p.. Sfântul Simion vorbeşte despre “multa mângâiere a lacrimilor de fiecare zi”41. Cateheza 30. în Imnele iubirii dumnezeieşti. din care nu răsar decât spinii şi buruienile păcatelor şi patimilor. În general. Celor înaintaţi. până ce le va bea în mâncarea lui şi în băutura lui din multa lor stăruire. Vladimir’s Seminary Press. să-i strălucească lumina Sa cea dumnezeiească. 1986. împreună-pătimirea37... bogăţia şi intensitatea lor sunt semnul apropierii tot mai depline a noastre de Dumnezeu. la omul lăuntric cel nou. 39 Sfântul Simeon Noul Teolog. lucrarea lui este încă în omul din afară şi nu simte încă deplin lucrarea celor ascunse ale omului duhovnicesc. nedesţelenit şi părăsit. “ploile de lacrimi”. Sfântul Simeon Noul Teolog. 70.168 şi tăcerea buzelor. neosândirea celor ce păcătuiesc. Sfântul Simion vorbeşte în Imnele sale despre “lacrimile de mântuire”. duhovnicesc38. iar când acesta se retrage. De aceea.smerita cugetare. plânge şi se roagă cu “lacrimi de dor” să-i răsară iarăşi. Şi când cugetarea se va lipsi cu desăvârşire de lacrimile acestea. El plânge şi se roagă lui Dumnezeu să-i lumineze întunericul. devenind lacrimi mistice. îndată ajunge la harul acesta al lacrimilor.î 40 Idem. cu atât se sărăceşte în lacrimile acestea.de la omul cel vechi şi exterior al păcatului. înghiţiţi de prăpastie şi pentru ca cerurile să nu ni se închidă39. In the Light of Christ. lacrimile vin rar. pentru că inima din care pornesc ele este asemenea unui pământ arid. p. contemplative. p. Symeon the New Theologian. setea de necinstiri. 165. Pe măsura înaintării în lucrarea virtuţilor. Lacrimile. St. care curăţă întunericul minţii şi conduc către lumina dumnezeiească. cu atât se îmbogăţeşrte în ele. Imnul 49. lacrimi ce exprimă bucuria desăvârşită a unirii cu Dumnezeu. este un semn că omul s-a îngropat în lacrimi”. acestea se spiritualizează tot mai mult. iar celor desăvârşiţi . Până ce nu primeşte cineva darul acesta. le dăruieşte neţinerea minte a răului. 437. tot Sfântul Ioan Scărarul. 628. 69. harismatice. foame.. 41 Idem. Toată această rugăciune şi plâns duhovnicesc al sale. p. p. La cei începători.

în antropologia filocalică este inima. Până să ajungă la darul lacrimilor curate. despre “văzduhul inimii”. permanent în stare de asediu şi de luptă. EIBMBOR. vol. Când va reuşi săşi curăţe inima de păcate. 164. când Duhul Sfânt va fi tuturor toate întru totul. Lupta pentru dobândirea plânsului şi a lacrimilor duhovniceşti are deci o pronunţată dimensiune ascetică. op. alergând după El”43. către statura sfântului creştin şi tot în mod paradoxal. omul trebuie să lupte în mod paradoxal. Părinţii vorbesc îndeosebi în legătură cu rugăciunea curată. nu în “adâncul de taină” al fiinţei umane care. cit. într-o neîncetată rugăciune. vor răsări florile virtuţilor. dobândeşte. de fapt. de smerenie. Bucureşti. Această expresie duhovnicească are o semnificaţie adâncă. pe care o provoacă patima. fărâmiţare şi pierdere a patimilor. . pentru că în dobândirea lor. de gânduri păcătoase şi de orice fel de fantezii. De aceea. ridicată deasupra acestora. El poartă în sine dorul ontologic al omului după Creatorul său. locul de luptă între păcat şi virtute. Dr. Prof. udate de roua duhovnicească a lacrimilor. omul trebuie să-şi curăţe acest văzduh de ispite. 43 Sfântul Ioan Scărarul. p. Dumitru Stăniloae. acest dar al lacrimilor curate. Îl urmăreşte cu osteneală şi se tânguieşte cu durere. la început. 3. de multiplicare şi fragmentare. de după Botez şi devenit loc al taberei celei rele. un progres proporţional de spiritualizare a fiinţei noastre. 414. de născociri. către simplitatea Minţii Celei Una şi coborâtă în inimă. pentru sădirea şi dezvoltarea în locul lor a virtuţilor. sufletul are de luptat cu pământul neîngrijit. În lupta de purificare a sa. Ispita sau momeala diavolească aici este trimisă. Numai o minte curăţită de înţelesuri pătimaşe. cu omul cel trupesc şi vechi al păcatului. lacrimile vin rar şi greu. sub roua dulce. destrămare. străbat către suprafaţă mai ales lacrimile de pocăinţă. părăginit de păcatele personale. p. Atunci lacrimile nu vor mai avea în ele amestecate durerea cu bucuria. Înaintarea în această viaţă duhovnicească constituie. precum are întreaga viaţă duhovnicească. Doar pe măsura curăţirii pământului sufletului de spinii şi pălămida patimilor. El este definit de Sfântul Ioan Scărarul ca “o tristeţe a sufletului. în acelaşi timp. Plânsul după Dumnezeu are deci acelaşi caracter dinamic. 1978. pe acest pământ curăţit şi îngrijit se pot cultiva florile frumoase ale virtuţilor. în sensul de a-l ridica deasupra stării de complicare. ci plânsul omului duhovnicesc va fi cu adevărat mângâietor şi dulce ca mierea. iar neajungânduL. “Văzduhul inimii” este. este clar că dintr-un astfel de văzduh. Teologia Dogmatică Ortodoxă pentru Institutele teologice. cu el însuşi. pe deplin. Pe de altă parte. ocrotitoare şi mângâietoare a lacrimilor duhovniceşti. 42 Pr. până la “taina materiei înduhovnicite”42.169 astfel dintr-un suflet pătimaş nu pot izvorî fapte virtuoase sau chiar şi puţinele fapte bune sunt făcute într-un scop pătimaş şi spre slava deşartă. Această luptă păstrează însuşirile fundamentale ale oricărei lucrări ascetice: de dezrădăcinare. trebuie să se biruie pe sine. o simţire a inimii îndurerate care caută pururea nebuneşte pe Cel după care însetează.. să-l simplifice. Ori.

care totuşi păstrează în ele ceva exterior. Cuvânt pentru cei ce se liniştesc în evlavie. volumul VII. Plânsul şi lacrimile celor desăvârşiţi sunt sfinte. În locul cuvintelor prin care se invocă iertarea. p. 45 Sfântul Ioan Scărarul.. expresia acestei participări depline. Ele mărturisesc despre un suflet curăţit de păcate şi patimi. atunci când ne spune că “nu mulţi sunt cei care au harisma lacrimilor. 247-248. deşi nu aparţine colecţiei filocalice. în tăcere a tainelor supraraţionale ale universului duhovnicesc. iar dacă se pierde. lacrimile iau locul cuvintelor. Ele sunt legate de ea. despre pocăinţa şi dragostea noastră de Dumnezeu vorbesc doar lacrimile. Lacrimile duhovniceşti sunt. Sfântul Simion vorbeşte în numeroase rânduri despre aceste “lacrimi de dor”. în stare de rugăciune curată. Sfântul Grigorie Palama arată valoarea deosebită a lacrimilor duhovniceşti în atingerea rugăciunii desăvârşite. făcută cu participarea întregii noastre fiinţe. ale theoriei. op. Când orice cuvânt tace. luminează ochii minţii. dăruit numai celor ale căror eforturi ascetice şi contemplative se apropie de “desăvârşita desăvârşire nedesăvârşită a celor desăvârşiţi”45. Pe treptele cele mai înalte ale contemplaţiei. cei care nu se îngrijesc de 44 Sfântul Grigorie Palama.. lacrimile se identifică cu rugăciunea neîncetată. “darul lacrimilor” este legat de darul discernământului duhovnicesc şi al rugăciunii curate. dar era bun prieten al Cuviosului Antonie şi care ne confirmă raritatea şi caracterul excepţional al acestui dar duhovnicesc. în “rugăciunea mai presus de orice lărgime”. îl readuce”44.. cum spune Sfântul Isaac Sirul. spunând că aceste lacrimi iubitoare de Dumnezeu “întraripează rugăciunea. Despre rugăciune. când toată firea tace. Şi dacă tăcerea este taina vieţii sau a veacului viitor. care duc la contemplaţia şi unirea cu Dumnezeu. astfel. în “rugăciunea mai presus de rugăciune”. Ele sunt nedespărţite de rugăciune şi duc spre unirea cu Dumnezeu. Adevăratele lacrimi duhovniceşti sunt asemenea lacrimilor Mântuitorului şi conduc către îndumnezeirea fiinţei umane. izvorăsc din rugăciune şi duc către o rugăciune şi mai curată. în spiritualitatea ortodoxă. trupesc. Al doilea din cele din urmă. plânsul şi lacrimile le devin daruri cu care Dumnezeu a binevoit să le împodobească viaţa. . contemplând extatic tainele divine. în Filocalia. expresia rugăciunii interioare. negrăită. Acestora. p. contemplativul participă în actul de metanoia cu întreaga sa fiinţă. spre o mai bună cunoaştere a ei. ca de altfel orice lucrare a lor. atunci lacrimile sunt o arvună. integrale constituindu-o lacrimile. cit. Darul plânsului şi lacrimilor duhovniceşti constituie totuşi un dar rar. Il menţionăm pe Sfântul Atanasie. devenit transparent lucrării harului divin. 419. păstrează harul Botezului. Un semn al acestei spiritualizări a naturii umane este şi împuţinarea cuvintelor şi înmulţirea lacrimilor.. De aceea. o pregustare din fericirea celor viitoare şi veşnice. Pe treptele cele mai înalte ale vieţii duhovniceşti. a lor şi a vocaţiei umane sfinte.170 Viaţa de sfinţenie înseamnă o viaţă de contemplare apofatică.

op. Astfel. 47 Sfântul Ioan Scărarul. cel ce a dobândit asemănarea cu Părintele său Cel ceresc. pe care Sfântul Ioan Scărarul îl numeşte de această dată câine. Despre feciorie. deoarece Domnul a venit la noi nechemat şi ne-a dăruit buretele întristării cei de Dumnezeu iubitoare şi răcoritoare a lacrimilor pioase pentru ca să ne putem şterge zapisul greşelilor şi de aceea ne recomandă: “Să păzim deci acest dar al lacrimilor ca şi lumina ochilor. în timp ce alţii încep de la lacrimile bune şi sfârşesc la cele rele48. acelaşi sfânt ne recomandă: “Când ai ajuns la plâns. se referă şi Sfântul Ioan Scărarul. 48 Ibidem. cei care şi-au mortificat mădularele. despre “plânsul dragostei”. Deşi plânsul duhovnicesc. cit. Sfântul Ioan Scărarul avertizează că unii încep de la lacrimile din pornirile contrare sau fireşti şi ajung la cele duhovniceşti.. El încearcă să ne îndepărteze de rugăciunea curată şi de lacrimile duhovniceşti. lăcrimează şi devine bun fără ca să ne sârguim şi grijim ori să alergăm. Sfântul Simion vorbeşte despre această formă harismatică de trăire. adesea însoţit de semne minunate. se adaugă ispitele diavolului. 28. p.G. plânge. la Mitropolit Nicolae Corneanu. Şi e topit ca ceara de tulburări. 272 C. de plăceri şi mai ales de multa vorbărie şi de glume uşuratice”49. p. . în cea de-a şaptea treaptă a scrierii sale. a ascultat rugăciunea noastră şi ne-a primit pocăinţa. 207. Pe treptele desăvârşirii creştine. până ce ni se va lua. Dragostea lui Dumnezeu este un foc nestins şi un izvor nesecat care inundă inima credinciosului. 174. La această harismă minunată. Căci înainte de a se îmbiba în tine. 46 Sfântul Atanasie cel Mare. sunt expresii ale dragostei sufletului uman de Dumnezeu şi de desăvârşirea la care El ne-a chemat. uşor ţi se răpeşte. p. 49 Ibidem. La această negrijă a noastră de a nu opri izvorul lacrimilor noastre. 166. cit. ca de altfel şi lacrimile duhovniceşti. semn că Dumnezeu S-a milostivit de noi. De aceea. plânsul de bucurie făcător şi lacrimile sunt picături duhovniceşti din roua cerului. particularizându-o.. P. p. de griji trupeşti. unora ca acestora care sunt deasupra pământului doar li s-a dat plânsul lacrimilor”46. op. după cum arată Părinţii trăitori deplini ai acestor adevăruri religioase. Precum există o luptă grea pentru dobândirea lacrimilor duhovniceşti.171 trup. făcându-o să rodească focul credinţei şi iubirii şi ploaia lacrimilor dulci. dobândeşte “râsul spiritual sau duhovnicesc” faţă de lume şi de ispitele ei atât de ademenitoare. spunând că atunci când sufletul a dobândit-o. tot aşa există o luptă încordată de păstrare a lor. faţă de ceea ce nu-i aduce vreun folos duhovnicesc din perspectiva judecăţii şi a eternităţii şi este dăruit cu darul “plânsului de bucurie făcător” după tot ceea ce are semnificaţie în viaţa aceasta şi în cea viitoare. căci el are mai multă tărie decât sârguinţa şi gândirea noastră”47. ţine-l cu toată tăria. Sfântul Isaac Sirul vorbeşte despre o formă specială a acestui dar duhovnicesc. XVII. 172.

183. Am văzut că ei fac mai întâi o distincţie clară între lacrimile diavoleşti sau drăceşti şi celalalte categorii de lacrimi şi tot ei avertizează că aceste lacrimi diavoleşti se pot amesteca cu lacrimile duhovniceşti.şi să vadă mai clar. ci pentru ceea ce voieşte Dumnezeu”52.spală ochii şi-i fac frumoşi. Omul are de înfruntat în viaţă momente dificile. întorcându-le de la scopul lor bun şi mântuitor. pricini ale mândriei54.. pot deveni cale spre acestea. anterioară amestecării sale cu păcatul şi patima.. 52 Ibidem.pe cei ce se ostenesc. p. Dar în Dumnezeu nu plânge decât cel ce voieşte ceea ce voieşte Dumnezeu. Sfântul Ioan Scărarul ne cere să nu ne încredem sau să nu credem izvoarelor noastre de lacrimi. ci acela care varsă lacrimi pentru ce voieşte şi nu pentru ceea ce el voieşte. 54 Ibidem. Şi cred că şi Dumnezeu51. .sfinţenia. p. ceea ce îl ajută pe om să se cunoască pe sine. căci acestea sunt primejduite de diavol. 53 Ibidem. Criteriul de mare discernământ în această privinţă ni-l oferă tot Sfântul Ioan Scărarul: “Nu acela a dobândit adevăratul dar al lacrimilor care plânge atunci când voieşte. De aici 50 51 Ibidem. mai senin ţinta sau scopul vieţii sale . “Lacrimile . Părinţii ne recomandă să avem discernământ în lucrarea de dobândire a lacrimilor. 55 Preot Profesor Dr. iar când nu reuşeşte. după cum exprima Părintele Stăniloae. Reacţia sa de neputinţă se manifestă în plânsul şi lacrimile fireşti. căci. p. 115. Tot ca o ispită a diavolului. curăţitoare care.“am văzut picături mici ca de sânge. din starea naturală. “numai în Dumnezeu se poate plânge cu plânsul curat. frumoasă şi nevinovată”55. maicile păcatelor şi din mijloacele pricinuitoare ale smereniei. vărsate cu durere şi am văzut curgând izvoare fără durere. Plânsul şi lacrimile duhovniceşti. 174. Însă.spune Părintele Stăniloae . redau naturii omeneşti transparenţa ei. Ibidem. p. ambele ducând la mândrie. sunt menţionate: încercarea de a ne face să ne fălim cu lacrimile noastre sau de a osândi pe cei ce nu le au. grele. 171. mai mult după durerea lor şi nu după lacrimă. spune el . p. Adeseori acestea marchează un eşec existenţial şi o hotărâre de pocăinţă. înainte de curăţirea desăvârşită50. p. să se vadă pe sine aşa cum este el de fapt . Eu judec spune el . rod al curăţirii fiinţei noastre şi totodată al prezenţei tot mai accentuate a harului în sufletul nostru. deşi sunt diferite şi depărtate de lacrimile duhovniceşti. naturale. Spiritualitatea ortodoxă. Dumitru Stăniloae. 184. Toate aceste ispite drăceşti au scopul de a face din maicile virtuţilor. caută să le amestece pe acestea cu gânduri lumeşti şi pătimaşe.172 ce o însoţesc.egoist sau iubitor de Dumnezeu şi de semeni . 172.. pentru că spală inima şi o fac transparentă. sau felul lui de a tulbura plânsul nostru cel mai adânc şi ne a ne şopti că Dumnezeu este nemilostiv şi neîndurător53.

iar la capătul lor se află dragostea mântuitoare a lui Dumnezeu. nota 339. Iar. 172. aceeaşi cu a rugăciunii. de rugăciune extatică. e o cale lungă. . credinciosul poate exclama asemenea Sfântului Ioan Scărarul: “Adâncul (abisul) plânsului mângâiere a văzut”57. Ibidem. 56 57 Sfântul Ioan Scărarul. Prin urmare. p. cit. Abia la capătul acestui drum.173 încă se vede că întâlnirea cu Dumnezeu se înfăptuieşte în stare de plâns. Dumnezeu ne va deschide şi înmulţi izvorul plânsului mângâietor şi al fericitelor lacrimilor curate şi de adevărată viaţă dătătoare. natural şi până la darul plânsului de bucurie făcător. evenimentele şi prilejurile pe care El ni le oferă trebuie să fie tot atâtea încercări de spiritualizare a fiinţei noastre. al întâlnirii cu iubirea Lui”56. De la plânsul firesc. de adâncă înduioşare. op. 181. Plânsul e un dar al lui Dumnezeu.. p. până la treapta de desăvârşire. pe măsura înaintării şi înduhovnicirii noastre.

tâlcuind învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Comuniunea în viaţa viitoare va fi pentru cei care au ştiut să aleagă partea cea bună încă din această viaţă. Universul duhovnicesc al Răsăritului este un univers de taine. dar ale cărei sensuri nu le vom afla decât în viaţa viitoare. pe câteva coordonate. Astfel. omul rămâne nu doar un paradox. culminând în stările de “răpire”. într-o ecuaţie reductibilă la câţiva termeni sau necunoscute. pe care speră şi cere ca Dumnezeu să i le descopere tot mai mult. ca o sete nemărginită de infinit. În Spiritualitatea ortodoxă: Ascetica şi mistica. pe care omul. În baza legăturii ontologice. se vorbeşte. simultane: apofatismul a ceea ce se experiază. creştinul le îmbracă cu atributul sau însuşirea de taine. cum se exprima Sfântul Grigore Palama. Apofatismul este o învăţătură dragă Ortodoxiei. despre două grade de apofatism. Teologia şi evlavia creştină răsăriteană vorbeşte. în funcţie de profunzimea acestui dor al său de sfinţenie. 1 Părintele Stăniloae.“TAINĂ A VEACULUI VIITOR” Experienţa ortodoxă este prin definiţie una apofatică. Liturghia este locul în care ne întâlnim şi ne unim ca Taina-Hristos. în legătură cu lucrarea sa ascetică. cu adânci implicaţii în lucrarea practică. Bucureşti. în spiritualitatea ortodoxă. o poartă în adâncul de taină al sufletului său ca un dor ontologic. vorbeşte în Teologia Dogmatică Ortodoxă. o permanentă înalţare în descifrarea şi experierea acestor taine.174 TĂCEREA . cu care Dumnezeu împodobeşte şi încununează eforturile celor ce I s-au făcut întru toate următori. sub forma comuniunii cu Viaţa cea adevărată. create “după chipul” şi “întru asemănarea” cu Creatorul ei. ci o taină a vieţii şi iubirii. cu privire la taina Persoanelor divine şi viaţa lor de comuniune. Pe cele viitoare. în opera ascetică. cu referire la viaţa sufletească atât de bogată a fiinţei umane. Părintele său ceresc. un semn al înaintării în cunoaşterea tot mai adâncă a acestor realităţi de ordin spiritual. datorită înălţimii adevărurilor cuprinse. omul experiază o sumă de adevăruri mântuitoare. în această lume şi viaţă. Ori. 1992. se referă la trei grade ale acestei trăiri apofatice: apofatismul de gradul întâi sau apofatismul teologiei . despre un apofatism teologic. teologia este o taină. dar în acelaşi timp şi despre un apofatism antropologic. a dorului de desăvârşire sau a “pasiunii divinului”. eliberatoare din robia vicleană a păcatului şi de dobândire şi lucrare a virtuţilor. atât de insistent de taina creştină. esenţială. “taină teologică”. viaţa însăşi este trăită ca o taină a comuniunii cu Dumnezeu şi semenii. preţuită de ea. Până atunci însă. dar nu se poate defini şi exprima şi apofatismul a ceea ce nici măcar nu se poate experia. duhovnicesc. de aceea. cu Taina şi Iubirea supremă. îl constituie lipsa cuvintelor şi înmulţirea lacrimilor1.

constituind o cale de aprofundare a universului de taină al legăturii noastre cu Dumnezeu şi cu aproapele şi. Sub forma unor sugestii adânci. vorbesc în faţa lui Dumnezeu faptele noastre. în faţa tainei incognoscibile a dumnezeirii. . mai ales de singurătate şi linişte. Aşa se face că Sfântul Isaac Sirul. Părinţii filocalici nu sunt împotriva bucuriei pe care o creează comuniunea cu semenii. un îndemn de a urma această pildă de dragoste şi comuniune cu Dumnezeu şi oamenii. Când totul tace. deşi nu cu o intenţie vădită. Părinţii filocalici. de efortul de adunare în sine. ca o pază de lume şi de ispitele ei. Monahul. dar nu numai o singurătate şi linişte exterioară. adevăraţi cunoscători ai tainelor sufletului uman şi ale mântuirii lui. Iubitori ai singurătăţii şi liniştii sufleteşti. nu doar din timpurile vechi. un adevărat cod al bunelor maniere duhovniceşti. ci şi mai noi. Viaţa şi conduita noastră în această lume au sens şi valoare în planul eternităţii. de trezvie şi isihie.175 Lipsa cuvintelor şi bogăţia lacrimilor duhovniceşti sunt semne ale pnevmatizării fiinţei noastre şi dau dovadă de înălţimea vieţii şi experienţelor interioare ale noastre. în atmosfera de rugăciune. ale cărui simţuri s-au purificat şi unificat în practicarea virtuţii.din dragoste şi “ca pentru Dumnezeu” Tăcerea este legată de către Părinţii duhovniceşti ai Filocaliei. de care trebuie să ne păzim. În mod deosebit. să se interiorizeze. al vieţii veşnice. cel duhovnicesc. dar şi creştinul obişnuit trebuie să se retragă în sine. De aceea.iar iubirea de Dumnezeu şi de semeni este iubirea şi slujirea supremă a vieţii noastre . ci mai ales de o pază interioară a gândurilor şi a minţii. orice ripisire interioară sau exterioară este considerată o ispită. despre eforturile noastre şi ale lumii. de aceea se cuvine să dăm dovadă de receptivitate sufletească în aflarea şi deprinderea lor.se petrec în stare de tăcere şi jertfă. şi apofatismul de gradul al treilea sau apofatismul tăcerii. expresă. în “abisul” tăcerii. deşi sunt austeri în recomandările lor. să descopere şi să pună în valoare bogăţia Împărăţiei harice a lui Dumnezeu dinlăuntrul său.apofatismul rugăciunii. trăieşte comuniunea şi unirea mai presus de minte cu Dumnezeu. care ne înlesnesc lucrarea duhovnicească de apropierea unii de alţii şi a lumii de Creatorul ei. ne recomandă să evităm întâlnirile şi convorbirile care nu au scop şi folos duhovnicesc. Despre toate aceste realităţi de ordin duhovnicesc dau mărturie şi pildă Părinţii duhovniceşti ai Ortodoxiei. în acelaşi timp. bogăţia noastră sufletească o arată lacrimile duhovniceşti. ci arată că mai presus de acestea. Întâlnirile şi convorbirile . ele pot da farmec şi frumuseţe spirituală vieţii noastre duhovniceşti. au lăsat posterităţii în scrierile lor. apofatismul de gradul al doilea . Marile iubiri . pe considerentul că ele “nu sunt de intelectuale negative. iar când se împuţinează cuvintele.

de ştii. volumul XII. nu te îngriji ce vei grăi.. şi cel ce vede că va grăi cu patimă şi de aceea tace. p. “Când te întâlneşti cu cineva. să nu vorbiţi în deşert. sau când vă sculaţi de la mâncare. volumul X. ci fiecare să ia aminte. spun ei. 330. pentru că a tăcut pentru Dumnezeu. pe cât este posibil. Douăzeci şi nouă de cuvinte.. Cuvinte despre sfintele nevoinţe. căci făcând aceasta.. merg să îndeplinesc o datorie”. atunci când este nevoie. . Căci Dumnezeu ştie să ne încingă cu putere pe noi cei slabi şi El te va întări pe tine. vol. Scrisori duhovniceşti. Iar de se iveşte trebuinţa să vorbiţi împreună. că fie ca “pentru Dumnezeu”. traducere. nu vă aşezaţi la vorbă lungă. Dacă trebuie să grăieşti pentru Dumnezeu. fără patimă. în Filocalia.. arătând că motivul pentru care trebuie să vorbim şi să ascultăm pe cineva este iubirea. Părinţii duhovniceşti recomandă. sau “pentru iubire”. 456. Iar când se isprăveşte Liturghia. De aceea. 40. p. Atunci când nevoile o impun însă. Monahi prin excelenţă. cuvântul tău să se oprească la bineţe. nici să nu îndrăzniţi orice. 5 Cuviosul Isaia Pusnicul. adică avându-L pe El martor. ci să se retragă curând spre lucrarea şi ascultarea sa. Să nu vorbiţi sau să auziţi ceva din cele ce nu vă folosesc”5. 1981. cât şi tăcerea. p. “cel ce grăieşte . ne face următoarele recomandări: “Iar întâlnindu-vă în trecere. Dumitru Stăniloae. vorbiţi foarte puţin. bine face. Cuviosul Isaia Pusnicul.. Prof. EIBMBOR. 3 Sfinţii Varsanufie şi Ioan. iar Sfinţii Varsanufie şi Ioan consideră că nu trebuie să intrăm în vorbă decât dacă suntem provocaţi. să nu osândească şi să nu aducă vreo tulburare sau vătămare sufletului4. 10. Şi pleacă. 4 Ibidem. şi nici atunci totdeauna. ci fiecare să intre în chilia lui şi să plângă păcatele lui. în măsură să aducă pacea şi liniştea. nu cârtiţi împotriva cuiva. Ci lasă în seama lui Dumnezeu şi El va pune în gura ta ce să grăieşti cu folos. 6 Sfinţii Varsanufie şi Ioan. în Filocalia. introducere şi note de Pr. în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi.176 folos în orice timp”2. referindu-se la valoarea duhovnicească pe care trebuie să o aibă întâlnirile şi discuţiile noastre. Să nu iasă din gura voastră nici o minciună. bine face. 2 Sfântul Isaac Sirul. Într-un alt loc ei nuanţează această idee. p. Criteriul de mare şi autentic discernământ duhovnicesc este ca atât vorbirea. 301. Iar de te întreabă el despre vreun lucru. XI. ci doar când avem de spus un cuvânt duhovnicesc. la sine şi la lucrul său de mână şi la meditaţie şi la sufletul său în ascuns. Bucureşti. spune-i: “Nu ştiu” şi treci mai departe”3.. Nu vă sfădiţi între voi şi nu vorbiţi împotriva cuiva. p. monahului i se cere să nu zăbovească în convorbirea cu ele şi să nu arunce privirea spre ele. gândindu-vă că Dumnezeu ia aminte la voi. spune-i şi treci mai departe. Încolo spune: “Roagă-te pentru mine. cum le place părinţilor să spună. evitarea convorbirilor şi discuţiilor cu femeile pentru că din aceste discuţii se pot ivi multe ispite şi pofte. Dar şi atunci trebuie să avem grijă ca vorbele noastre să fie duhovniceşti. op. Dr. în frica de Dumnezeu. cu smerenie şi evlavie. frate”6...19). cit.. vei călca porunca (Mt. lumina şi desăvârşi. nici despre lume. nici la cuvinte despre Dumnezeu. 312. iar de nu ştii. nici nu judecaţi pe cineva. pentru că grăieşte pentru Dumnezeu.

10 Cuviosul Isaia Pusnicul. Minciuna şi mustrarea Motivul pentru care sunt. risipirea străpungerii. să ne arătam trişti şi nereceptivi la o astfel de convorbire.177 Poliloghia. Alteori. 11 Sfinţii Varsanufie şi Ioan. op. 520. să părăsim un astfel de mediu şi atmosferă. Ibidem. cit.. Remediul împotriva bârfei şi a clevetirii vieţii. p.. p. Sfântul Ioan Scărarul o numeşte “catedra slavei deşarte”7 şi o consideră “semnul neştiinţei. cit. văzute.. p. întâlnirile şi discuţiile acestea trebuie evitate pentru că ne pot pune în prezenţa unor oameni înclinaţi spre bârfă şi minciună. slujitoarea minciunii. născătoarea trândăviei sau pricinuitoarea ei. slava deşartă deşartă9. şi dacă vrem să scăpăm de el trebuie mai întâi să ne înfrânăm pântecele.. răcitoarea căldurii. evitate aceste întâlniri şi discuţii fie cu alţi monahi. . 123. Sfinţii Varsanufie şi Ioan ne spun că atunci când cineva începe să bârfească să-i tăiem cuvântul său neziditor şi osânditor şi să conducem discuţia într-o direcţie duhovnicească. pierzătoarea pazei de sine. În acest sens. în Filocalia. întunecarea rugăciunii”8. împrăştierea minţii adunate în sine.bărbaţi sau femei .. Un prim pericol al acestora este multa vorbire sau poliloghia. fie cu mireni . reaua obişnuinţă sau deprinderea omului cu ea. ca şi împotriva bârfelor la adresa noastră nu este altul decât rugăciunea curată de îndreptare şi dragostea faţă de cei în cauză. uşa clevetirii. minciuna sau mustrarea.. folositoare sufletului şi vieţii noastre11. ne împrăştie de la lucrarea cea folositoare sufletului. călăuza glumelor. iar toate ostenelile noastre. p.. al faptelor sensibile. săvârşeşte acelaşi păcat ca şi cel care le provoacă sau le întreţine şi de aceea cade sub aceeaşi osândă cu bârfitorul12. 204. Ea rodeşte lenea şi prostia10 pentru că între ceea ce spunem şi ceea ce făptuim există un mare decalaj.. am bârfit sau am vorbit împotriva cuiva. 206. banală. p. bârfirea sau osândirea lui. Judecarea. înainte mergătoarea somnului. mai ales la cei ce se nevoiesc. potrivit Sfântului Ioan Scărarul. Întâlnirile şi discuţiile prelungite ne risipesc. judecarea aproapelui. să ne socotim morţi în faţa lui Dumnezeu. Pe aceasta. zidite cu greu. bârfirea sau osândirea aproapelui. p. faptelor şi cuvintelor semenilor noştri. Cel ce ascultă cu plăcere bârfele. cit. de obicei. Ori de câte ori auzim bârfe sau clevetiri despre aproapele noastru. 204-205. op. Scara dumnezeiescului urcuş. op.sunt urmările la care pot duce acestea: vorbire multă şi fără rost şi semnificaţie duhovnicească. risipite13.. 302. închizându-ne astfel şi limba şi multa ei vorbire în tăcere. lăcomia pântecelui şi. 9 Ibidem. volumul IX. Sfântul Isaac Sirul ne învaţă că în ziua în care am deschis gura şi am clevetit. Cauzele acestei vorbiri sunt. 13 Sfântul Isaac Sirul. iar dacă cei ce o provoacă şi o întreţin nu renunţă. Numai rugăciunea iubitoare faţă de 7 8 Sfântul Ioan Scărarul. 12 Ibidem.

178

semenii noştri are puterea de a acoperi toate lipsurile, acolo unde ele există. Dragostea creştină este o forţă în plan spiritual, ea realizând unitatea de gândire şi faptă a credincioşilor. Adeseori, clevetitorul îşi clădeşte şi argumentează opinia sa cu ajutorul minciunii, a cărei pricină, potrivit Sfântului Ioan Scărarul este vorba multă, gluma prostească şi făţărnicia14. Alături de bârfirea sau clevetirea aproapelui nostru, minciuna nu face altceva decât să tăgăduiască prezenţa lui Dumnezeu. Mincinosul are o cutezanţă şi o îndrăzneală de a construi şi împleti minciunile în argumentarea părerii sale pătimaşe şi crede că nimic şi nimeni nu îl poate descoperi. Însă cel ce are frica lui Dumnezeu sădită în conştiinţa sa, glasul divin în om, e străin de minciună, avându-şi conştiinţa judecător drept şi corect15. Atitudinea de presupusă superioritate a noastră faţă de ceilalţi se dovedeşte prin judecarea şi mustrarea lor, care de fapt, fiind expresii ale slavei deşarte şi mândriei, trădează, un accentuat complex de inferioritate mascată. Părinţii spirituali ai Filocaliei ne învaţă că judecarea altora şi vorbirea lor de rău este un lucru pierzător. Cel care judecă pe semenul său se autoidolatrizează, luând, în închipuirea sa, locul lui Dumnezeu, Dreptul Judecător. Dimpotrivă, omul duhovnicesc acoperă lipsurile şi scăderile pe care le constată la alţii, cu dragoste şi smerită cugetare, considerând că păcatele sale sunt mult mai multe şi mai mari şi că trebuie să-l preocupe în mod deosebit curăţirea sa, asceza sa. Nu judecarea aproapelui, ci propria noastră judecată trebuie să ne preocupe în plan moral, spiritual. A judeca pe aproapele, consideră Sfinţii Părinţi, înseamnă a uzurpa însuşirile şi atributele lui Dumnezeu, Singurul care cunoaşte cu adevărat valoarea eforturilor, a faptelor bune sau rele ale noastre şi Care are dreptul de a lansa o judecată de valoare asupra faptelor lor, de a lua hotărârea de a le răsplăti sau pedepsi. Cel care judecă pe aproapele se aşează în locul lui Dumnezeu, în calitate de judecător şi răsplătitor sau pedepsitor al faptelor omeneşti. Însă, numai Dumnezeu are dreptul de a judeca. Cel care judecă pe aproapele său şi-l vorbeşte de rău, îşi însuşeşte un drept al lui Dumnezeu şi puterea Lui, pe care de fapt nu le are. Se pretinde deci pe sine dumnezeu, fără a fi. Vrea să ia locul Lui, fără a avea dreptul şi fără a o putea face, fără a încerca să dobândească măcar asemănarea cu El16. În plus, cel care judecă semenul său trebuie să se aştepte la o judecată mult mai aspră a lui Dumnezeu cu privire la el, ca unul care în locul dragostei a aşezat - judecata, în locul milei - osânda. Preocuparea esenţială trebuie să se îndrepte spre pe noi înşine, pentru realizarea unei tot mai accentuate curăţiri de păcate şi patimi a noastră. Atunci când dorim îndreptarea aproapelui, calea de urmat nu este judecata, bârfirea, clevetirea, ci sfatul, ajutorul, dragostea şi mila, asemenea iubirii şi îndurării lui Dumnezeu faţă de noi şi faţă de lume. Nu vederea păcatelor altora contribuie la progresul noastru duhovnicesc şi în definitiv la dobândirea mântuirii, a desăvârşirii, ci preocuparea insistentă faţă de
14 15

Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 206. Ibidem, p. 208. 16 Filocalia..., volumul XII, p. 268, nota 550 a Părintelui Stăniloae.

179

purificarea, faţă de curăţirea noastră de tot ceea ce este păcătos şi pătimaş, inclusiv în relaţiile noastre cu semenii noştri, cu aproapele. Judecarea semenului, nu numai că nu îi ajută duhovniceşte, dar reuşeşte să ne pericliteze şi nouă liniştea, pacea, dragostea şi mântuirea. De aceea, adevărata cale de îmbunătăţire a vieţii duhovniceşti a semenilor noştri nu este clevetirea, judecata, minciuna sau mustrarea, ci dragostea jertfitoare, după modelul iubirii divine, cu care a iubit Mântuitorul pe toţi oamenii, aducându-Se jertfă tuturor pentru toate. Pentru acest motiv, ca o regulă de bun simţ duhovnicesc, Cuviosul Isaia Pusnicul ne recomandă: “Să nu râzi de cineva, de-l vezi greşind. Să nu osândeşti pe omul pătimaş asemenea ţie, când lunecă, nici să-l dispreţuieşti bătându-ţi joc de el şi spunând fără judecată cele ce nu se cuvin. Căci dacă tu, care ai cunoştinţă şi eşti priceput, râzi de cel simplu şi îl osândeşti, vei fi şi tu vorbit de rău şi osândit nu numai de cei înţelepţi şi cărturari, ci şi de de cei simpli şi de femei şi de copii...”17. În astfel de momente, trebuie să ne gândim la dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, Care este îndelung iertător şi răbdător, întârziind ca mânia Sa să se reverse asupra noastră şi care aşteaptă întoarcerea noastră cu pocăinţă spre adevărata existenţă fericită - cea duhovnicească. Un părinte duhovnicesc, chiar şi atunci când trebuie să mustre, nu o face imediat, cu mânie şi tulburare, ci în linişte, cu blândeţe şi smerenie, ca un tată iubitor preocupat real de educaţia fiilor săi şi dornic să-i conducă spre mântuire. Liniştirea duhovnicească. Paza gurii şi a limbii. Tăcerea - “taină a veacului viitor”. Împotriva tuturor acestor conduite neduhovniceşti, cu privire la semenii noştri, literatura duhovnicească a Răsăritului ortodox ne recomandă o purtare de grijă deosebită mai ales cu privire la eforturile noastre de spiritualizare, de înduhovnicire a fiinţei noastre, în ansamblul ei. Cel ce a dobândit liniştea cu privire la el însuşi şi a ajuns să-şi cunoască şi recunoască starea sa de păcătoşenie, nu mai este preocupat atât de mult de căderile altora, ci mai ales cum să se înalţe pe sine din propriile sale căderi şi eşecuri spirituale. Preocuparea pentru izbăvirea semenilor este reală pentru omul duhovnicesc în măsura în care ea îi ajută lui personal şi contribuie la sporul duhovnicesc al întregii creaţii şi la izbăvirea ei din tirania păcatului de sub legea osândei şi a morţii duhovniceşti. Eforturilor de risipire, în aproximarea stării duhovniceşti a aproapelui şi de judecare a căderilor altora, le iau locul, în viaţa celor duhovniceşti, eforturile de concentrare şi adunare asupra lor, prin paza minţii, a gândurilor, prin trezvie, prin discernământ duhovnicesc şi nu în ultimul rând prin paza gurii şi a buzelor. Ori toate acestea sunt efecte ale adevăratei liniştiri duhovniceşti.
17

Cuviosul Isaia Pusnicul, op. cit., p. 270.

180

Sfinţii Varsanufie şi Ioan, referindu-se la aceasta, consideră că ea constă în a ne aduna inima în ea însăşi, oprindu-o de la a da şi lua şi de la dorinţa de a plăcea oamenilor şi de la celelalte lucruri18. Liniştea face parte din acel “meşteşug duhovnicesc” sau din “filosofia cea privitoare la lume”19. Din acest motiv, scriitorii asceţi vorbesc despre “liniştea cea cu dreaptă judecată” şi de câştigul ei de fiecare zi. Sfântul Ioan Scărarul arată că adevărata linişte cuprinde şi trupul şi sufletul. Liniştea trupului este “ştiinţa şi buna aşezare a purtărilor şi a simţurilor”20, iar liniştea sufletului este “conştiinţa gândurilor şi cugetarea nefurată”21. Începutul liniştii stă în “alungarea zgomotelor ca a unora ce tulbură adândul. Iar sfârşitul ei stă în a nu se teme de zgomote, ci în a fi nesimţitor la aceasta”22. Adevărata linişte constă în “lepădarea gândurilor şi renunţarea la grijile 23 îndreptăţite” . Bunul înainte-mergător al liniştii este negrija de toate lucrurile. Ea duce la paza inimii şi a minţii, la discernământul duhovnicesc şi la rugăciunea neobosită. Cel ce şia făcut linişte în viaţa sa duhovnicească, în mintea şi sufletul său, este “casă a iubirii”, blând, cu anevoie de urnit la cuvânt şi nemişcat spre mânie. El este “chipul pământesc al îngerului”24. Liniştea duhovnicească nu are sens negativ, de lipsă de gândire sau de orice preocupare, ci are un sens profund duhovnicesc, de “reflexie sau meditaţie ascunsă”, cum o numeşte Cuviosul Isaia25. Această meditaţie interioară la tainele cele neapropiate şi la bogăţia şi frumuseţile vieţii duhovniceşti păstrează sufletul netulburat şi neclătinat, asemenea unei stânci înfipte în apa învolburată a mării. Liniştea este “maica pocăinţei”, a smeritei cugetări şi a plânsului duhovnicesc26. Semnele ei sunt, potrivit Sfântului Ioan Scărarul: mintea neadormită, cuget neprihănit, răpire la Domnul, închipuirea chinurilor, apăsarea de către gândul morţii grabnice, rugăciunea nesăturată, străjuirea nefurată, topirea curviei, necunoaşterea împătimirii, moartea lumii, încetarea lăcomiei pântecelui, îndemn lăuntric la teologhisire, izvor de dreaptă socoteală, lacrima supusă, pieirea multei grăiri şi altele asemenea lor. Semnele opuse ei sunt: sărăcia în bogăţie, creşterea mâniei, îngrămădirea pomenirii răului, micşorarea dragostei, adaos de îngânfare etc27. “Darul liniştii”, despre care vorbesc Părinţii, este rar şi greu de dobândit, însă cel ce ajuns la linişte, “a cunoscut adând (abis) de taine. Dar n-a ajuns la aceasta spune acelaşi Sfânt Ioan Scărarul - dacă n-a văzut şi n-a auzit mai înainte zgomotele
18 19

Sfinţii Varsanufie şi Ioan, op. cit., p. 332. Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 393. 20 Ibidem, p. 379. 21 Ibidem. 22 Ibidem, p. 379. 23 Ibidem, p. 392. 24 Ibidem, p. 382. 25 Cuviosul Isaia Pusnicul op. cit., p. 274. 26 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 193. 27 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit.., p. 388-389.

Numai în măsura în care este dobândită şi trăită ca “dar” dumnezeiesc. foloseşte cuvintele sacramental. Prietenia şi iubirea tăcerii înseamnă apropiere de Dumnezeu. înaintare nevăzută. 383. Liniştea nu este o simplă lipsă a gândurilor şi ispitelor. op.. adaos de cunoştinţă. Aceasta este “tăcerea întru cunoştinţă”. Sfântul acoperă. cel ce a dobândit liniştea sau înfrânarea. Pentru el. având puterea de a lega şi dezlega. Cel ce se păzeşte de a bârfi şi cleveti. Ea naşte în suflet linişte plăcere şi mulţime de lacrimi. continuă a adevăratei trezvii. a ajuns la paza gurii şi a limbii. “taină a veacului viitor” este o taină şi un dar. p. care răpeşte cugetarea. limbajul rugăciunii. legat de Logosul divin sau Cuvântul dumnezeiesc. faptele sale bune şi faptele rele ale semenilor săi. spune Sfântul Ioan Scărarul29. ci datorită nereceptivităţii noastre sufleteşti. iar îngrijirea de felul vorbirii şi de puţinătatea. Cauzele tăcerii continui şi a păzirii liniştii sunt. într-o smerită cugetare. Acesta a ajuns la adevărata tăcere şi s-a învrednicit de adevăratele ei roade duhovniceşti. în esenţa evenimentelor spirituale. cât şi a celor ce se ridică din sufletul nostru. Pentru el cea mai adecvată formă de exprimare a acestor “vederi” este limbajul liturgic. deschiderea izvorului plânsului şi al lacrimillor duhovniceşti.experiată. pricinuitoarea vederilor. 30. în timp ce needucarea lor înseamnă că nu are înlăuntrul său virtutea. o supraveghere atât a mişcărilor din afară. Sfântul nu tace pentru că nu ar avea şi nu ar şti ce să spună lumii. dar nu găseşte calea cea mai bună de a le spune. dar bogăţia cuvintelor. tăcerea este o cunoaştere autentică. urmare a păcatelor. lacrimile şi tăcerea mistică. “Cel ce iubeşte liniştea. 32 Ibidem. Ibidem. p. . p. şi aceasta nu dintr-o lipsă a sa. Cu alte cuvinte. cit. ca adevărata atitudine în faţa tainelor divine. prin tăcere. în sensul lor fundamental. Limbajul exprimă o parte măruntă din adevărul pe care îl trăieşte sfântul. când cineva tace întru cunoştinţă”31. devine oarecum înţeleasă. 30 Cuviosul Isaia Pusnicul. deşi taina şi bogăţia ei sporeşte la infinit. urcuş neobservat32. căldura râvnei pentru virtute. Pentru el.181 valurilor şi ale vânturilor şi n-a fost poate stropit de ele”28. a cărui judecată şi mustrare este blândă şi dulce. 28 29 Ibidem. potrivit literaturii duhovniceşti a Răsăritului: slava deşartă de la oameni. cit. numai navigatorul care a înfruntat adeseori pericolul şi furtuna poate simţi bucuria şi frumuseţea valurilor liniştite şi a apusului de soare.. 31 Sfântul Isaac Sirul. 190. Roadele ei sunt rugăciunea. Cel ce a ajuns la adevăratul sens al tăcerii. prietena liniştii. cel duhovnicesc. Adevărata tăcere. ci o luptă încordată. liturgic. 206. 122. ci pentru că ştie atât de multe şi de înalte. şi convorbirea dumnezeiască înlăuntru. p. şi-a pus lacăt gurii”. op. p. “îl face pe om vădit că este făptuitor”30. cuvântul este ziditor. Înfrânarea sau paza gurii “trezeşte conştiinţa către Dumnezeu. supravegherea gândurilor.

de dialogul nu despre Dumnezeu. inteligibile. nu are un caracter simplu discursiv. circumscriindu-se apofatismului tăcerii mistice. a Împărăţiei lui Dumnezeu dinlăuntrul nostru. p. trăire. Prin urmare. De aceea. încât el preferă să nu le ştirbească din farmec şi bogăţie chiar şi prin intenţia de a le exprima în exterior. iubeşte tăcerea. Sfântul Isaac Sirul. adică acela care a dobândit-o. Iar aceste experienţe de culme ale vieţii duhovniceşti sunt de netâlcuit. este semn că “omul cel interior” are timpul şi viaţa ocupate de vorbirea. Pentru că există unii. “Vorbirea întru cunoştinţă”. . Tăcerea duhovnicească. precum cel al sfatului. cetele îngereşti şi Duhul Sfânt. Înălţimea şi bogăţia experienţelor sale duhovniceşti depăşesc logica şi dimensiunea limbajului. suprafireşti. fără să încerce să tâlcuiască. că mintea sa contemplă cele înalte. Acolo unde o întâlnim. deosebită şi superioară mutismului.. Cuvintele sunt pentru contemplativ limitate şi neputincioase să exprime înălţimea acestor realităţi.. Cunoaşterea duhovnicească are sensul de experiere. cit. căci adevărata tăcere nu înseamnă a tăcea cu gura. mărginită şi exterioară. De începi această vieţuire. Întâi să ne silim să tăcem. Iar de ţi se iveşte trebuinţa să grăieşti şi faci întâi proba în 33 34 Sfinţii Varsanufie şi Ioan. Căci limba e slabă în tâlcuirea celor dumnezeieşti. aflăm de la Părinţii filocalici. nu de simplu discurs sau vorbire despre ele. cum spun Părinţii. ci experimental. nu ştiu câtă lumină îţi va răsări ţie de aici”34. premiză a unei “vederi” sau “contemplări” duhovniceşti. inefabile. op. este dovada de mare discernământ spiritual. Adevărata tăcere. în care se află Hristos. ca să-ţi dea Dumnezeu puterea să lupţi şi să te deprinzi cu ea. Teologia însăşi este înţeleasă de aceşti Părinţi duhovniceşti ca theoreia şi theopateia. al înţelepciunii. că ea te apropie de rod. făcute “ca pentru Dumnezeu”. ea este semnul că omul duhovnicesc. Tăcerea duhovnicească este semnul unei adânci experienţe interioare. cea “ca pentru Dumnezeu”. aflăm în literatura duhovnicească a Răsăritului ortodox îndemnuri precum cel al Sfântului Isaac Sirul: “Mai presus de toate. 518. p. ca şi “tăcerea întru cunoştinţă”. ci cu Dumnezeu. iar altul vorbeşte un singur cuvânt deşert şi i se socoteşte lui ca şi cum ar fi călcat în picioare toate învăţăturile Mântuitorului33. al înţelegerii. nu cât vorbim contează mai ales. practicare a învăţăturilor mântuitoare. ci cum şi ce fel.. care spun zeci de mii de cuvinte folositoare şi li se socoteşte lor aceasta tăcere. Sau. raţional. a “răpirii” şi “extazului” mistic. op. este expresia unei lucrări duhovniceşti profunde. El “vede” ceea ce alţii aud prin cunoaştere discursivă. cit. Şi din tăcere se naşte în noi ceva ce ne conduce spre tăcere. adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi a adevărurilor despre cele divine. într-un efort duhovnicesc de descoperire şi experiere a darurilor lumii interioare. precum deosebită este lumina de întuneric.182 Pentru Părinţii duhovniceşti orientali.. se află într-o lucrare profundă de adunare din rătăcirile şi împrăştierile pe care le prilejuieşte lumea. cum ne îndeamnă Cuviosul Isaia Pusnicul: “Ia aminte la tine cu amănunţime şi sileşte-te să te deprinzi cu tăcerea. 189-190. Din ea izvorăsc daruri duhovniceşti înalte. ca vedere şi pătimire a unirii cu Dumnezeu.

tăcerea este cea care arată adevărata şi cuvioasa atitudine de uimire în faţa înălţimii şi bogăţiei de semnificaţie a vieţii duhovniceşti. parcă poartă ceva exterior în ele. ea putând fiind experiată încă de aici şi de acum. care totuşi. precum şi de a face lucrarea lor. având faţa în jos şi cuvântul cinstitor şi supus. Legată de “sfânta smerită cugetare” de darul duhovnicesc al deosebirii sau al discernământului. în planul vieţii duhovniceşti este acela de a înlesni lucrarea de interiorizare a noastră. Şi de eşti întrebat despre ceva. iar limbajul tainei este apofatismul. după măsura eforturilor noastre ascetice şi contemplative. autentica atitudine a noastră în faţa măreţiei tainelor lui Dumnezeu. . iar pe treptele cele mai înalte ale contemplării. Mult mai mult decât ele pot lacrimile. Bogăţia şi spiritualitatea lacrimilor noastre. fără căderi şi fără evitarea unui dialog direct asupra stării noastre duhovniceşti. Exteriorului. ale theoriei. dă mărturie mai ales bogăţia şi spiritualitatea lacrimilor noastre. deschide gura cu frică de Dumnezeu şi cu cutremur. Adevăratele revoluţii duhovniceşti sunt interioare. dincolo chiar şi de râurile şi ploile de lacrimi duhovniceşti. 238. ca mai degrabă să grăieşti decât să taci. lacrimile. Semn al interiorizării noastre. spre împodobirea vieţii noastre sufleteşti. să vorbeşti puţin. omul este şi el taină după chipul Tainei upă care a fost creat. introvertirea. tăcerea rămâne starea specifică a omului duhovnicesc. pot fi făcute efective. nu ne reprezintă totdeauna şi nu exprimă autentic trăirile noastre sufleteşti şi duhovniceşti. dau mărturie despre însemnătatea eforturilor noastre ascetice. tăcerea adâncă şi smerită. precum şi asupra modului în care aceste daruri duhovniceşti. extrovertirii îi ia locul duhovnicescul. Tăcerea este trăirea adevărată a fiinţei umane. Semnele adevăratelor purificări duhovniceşti sunt tocmai lipsa cuvintelor. izvorâte cel mai adesea în stare de pocăinţă şi rugăciune. în ceea ce are el profund. În exprimarea suspinului omenesc după Părintele ceresc şi a neputinţei şi eşecului nostru de a fi adevăraţi fii ai Lui. despre dorinţa noastră de a întoarce spatele unui trecut întunecat. un interior pătimaş. pornesc din interior şi privesc mai mult interiorul. ca o preocupare preponderentă de eliberare de păcat şi ancorare în transcendent. care se află în mod tainic în adâncul sufletului nostru. ascultă. Sensul fundamental al tăcerii. cea întru cunoştinţă. prin curăţia lor. de a ne face mai receptivi şi mai preocupaţi faţă de Împărăţia dinlăuntrul nostru şi la bunurile ei. cuvintele au un rol şi rost limitat. trăitor 35 Cuviosul Isaia Pusnicul. Astfel de te întâlneşti cu cineva. interior. lucrătoare. rămâne ”taina veacului viitor”. pe care tind să-l înduhovnicească tot mai deplin. cât e nevoie să spui şi nu grăi nimic mai mult”35. cit. Despre o fire izbăvită din robia lumii. semn al convorbirii duhovniceşti..teologică. p. în structura sa ultimă . însă tăcerea duhovnicească. esenţial.183 tine însuţi. semn al preocupării de lumea şi Împărăţia interioară. op. tăcerea duhovnicească este trăirea autentică a omului. în diversele ei forme şi nuanţe. Dincolo de toate cuvintele. Cuvintele sunt “unealta acestei lumi”. că este o trebuinţă binecuvântată şi voită de Dumnezeu. cărora le-au luat locul. din motiv de iubire şi să taci repede. Dumnezeu este taină suprafirească. ca şi păcatele lui şi de a ne întoarce cu toată fiinţa noastră spre orizontul infinit şi senin al virtuţilor.

la scaunul judecăţii. încercând să acopere cu voalul tăcerii cantitatea şi calitatea de nedeplinătate a existenţei şi lucrării sale. omul va tace. cuvintele vor fi neputincioase să ne exprime viaţa şi faptele noastre. La judecata ultimă. al grăirii şi negrăirii.184 al realităţilor spirituale de culme. când totul se va umple de duh. În faţa lui Dumnezeu. Atunci. pentru a noi şi pentru a noastră mântuire. al vorbirii şi tăcerii. în faţa dreptăţii şi bunătăţii. semn al dreptăţii. Cuvântul divin făcut om. adevărata ei semnificaţii şi plinătatea ei de daruri urmând a fi cunoscută abia în viaţa viitoare. când toată firea va tace şi doar faptele noastre vor vorbi. iubirii şi bunătăţii lui Dumnezeu. . cu toţii vom descoperi adevăratul sens al cuvântului. în legătură cu Logosul.