CAPITOLUL 1 Schimbãrile aduse de cea de a treia revoluţie industrialã Pe 21 nov 1999, primul ministru al Italiei, D’Alema, a invitat la Florenţa

pe preşedinţii Italiei, SUA şi Braziliei ca şi pe primii miniştrii ai Franţei, Angliei şi Germaniei, (consideraţi şefii de stat cei mai reformişti) la o întâlnire având ca scop discutarea evoluţiilor spre secolul XXI. S-a afirmat aici cã evoluţiile majore din sec. XXI vor fi determinate de doi factori: educaţia, şi inovaţia, materializatã în noile tehnologii (între care cu prioritate INTERNET; de altfel Clinton a afirmat cã pânã anul viitor, va avea grije ca toate şcolile din SUA sã fie racordate la INTERNET). Informaţie de presã Lumea în care trãim se mişcã din ce în ce mai repede. Afirmaţia nu este de fapt o noutate, lucrurile se petrec probabil la fel de când se scrie istorie. Atâta doar cã, acum, se mişcã ameţitor de repede. Dincolo de acceleraţia, cu care ne-am mai învãţat şi pe care începem sã o acceptãm ca "normalã", a apãrut însã un fapt nou: Intre anii '60 şi '90 ai secolului nostru a avut loc o adevãratã revoluţie industrialã. Noua revoluţie, a treia pe care o cunoaşte omenirea, ar putea fi caracterizatã prin: - apariţia unor ramuri industriale dominante noi; - o schimbare în accentele activitãţii de management, orientatã acum în primul rând pe buna gestionare a resurselor tehnologice şi pe activitatea de inovare; dezvoltarea unor sisteme tehnologice care permit realizarea de produse personalizate, destinate sã satisfacã gusturile din ce în ce mai diverse ale unor grupuri tot mai mici de oameni. Efectul schimbãrilor de mai sus se materializeazã în: - o reducere drasticã a costurilor de fabricaţie în cazul a numeroase produse; - o ameliorare radicalã a performanţelor proceselor de fabricaţie; - o schimbare a naturii produselor, care conţin componente provenind din ramuri industriale dintre cele mai diferite; - scurtarea considerabilã, practic eliminarea perioadei între descoperirea de cãtre cercetãtori a unui nou fenomen fizic/chimic/biologic şi aplicarea lui în industrie, pentru noi produse sau noi procese de fabricaţie. Tot o datã şi timpul de viaţã al produselor se scurteazã din ce în ce mai mult. - apariţia unor constrângeri mult mai puternice în activitatea de management, materializate într-o mondializare a concurenţei şi obligaţia de a lua în consideraţie, ca un factor determinant, a interacţiunilor cu mediul înconjurãtor şi a cerinţelor de protecţie a acestuia. In ceea ce ne priveşte, noi românii am perceput schimbãrile mai degrabã din cãrţi (cele mai cunoscute fiind cele ale lui Alvin Töffler), izolarea relativã în care ne aflam împiedicându-le sã se manifeste din plin pânã în 1989. Cu atât mai puternic a fost şocul, mai ales la nivelul întreprinderilor, când s-a constatat cã o instalaţie,

consideratã foarte bunã, este total depãşitã (mai degrabã moral decât fizic), cã produsele pe care încã le oferim par, pe piaţa internaţionalã, în cel mai bun caz, prãfuite. Aşa cum vom arãta în cele ce urmeazã, singura cale de a ajunge lumea din urmã constã în a avea curajul sã schimbãm cât mai mult, cât mai repede, mai mult şi mai repede decât ceilalţi, care şi ei schimbã de acum permanent. Vom prezenta, foarte pe scurt, elementele de noutate enumerate mai sus. 1.1. Noile ramuri industriale dominante ale economiei mondiale Fiecare epocã a trãit sprijinindu-se pe anumite ramuri industriale, care au oferit materiile prime şi tehnologiile de prelucrare pentru întreg sistemul economic. Prezentãm, în fig. 1.1.-1, tehnologiile dominante înainte şi în cursul revoluţiei industriale pe care o trãim iar în fig. 1.1.-2 modul în care au evoluat operaţiile din fluxurile tehnologice.

Fig 1.1.-1. Domeniile tehnologice dominante în perioada anilor '60 (A) şi '90 (B) ai secolului XX. In urmã cu 30 de ani nu exista un sector de producţie de soft pentru firme şi marele public. In 1998 sectorul reprezintã în SUA 1,6 milioane locuri de muncã, din care 600.000 s-au creat în ultimii 5 ani. De reţinut ca azi industria automobilului ocupã 960.000 de oameni iar cea aero-spaţialã alţi 750.000 (deci cele douã cele mai mari industrii "clasice " au acum tot atâtea locuri de muncã cât cea de soft). O evoluţie similara a avut industria de mass-media, care ocupã acum 1,69 milioane oameni. Ea s-a dezvoltat pe seama exploziei posturilor de TV, a noilor suporturi (CD, banda video, etc.). In plus, locurile de muncã oferite de aceste douã ramuri care se aflã acum în top oferã locuri de muncã calificatã şi înalt calificatã. Mai trebuie subliniat aici şi faptul cã industria de hard, care stã la baza lor (microprocesoare, fibrã opticã. etc.), nu reprezintã în total decât câteva sute de mii de locuri de muncã, cu o creştere slabã a

numãrului de angajaţi (dar cu o creştere explozivã a productivitãţii muncii). Pe ansamblul SUA, între 1993 şi 1998, s-au creat 9 milioane noi locuri de muncã, din care 6 în sectoarele noi şi 3 în cele ale comerţului şi serviciilor şi s-au pierdut 2 milioane în domeniile industriale tradiţionale. In ceea ce priveşte numãrul de locuri de muncã în EU, în perioada 1990 - 2000, se constatã urmãtoarele : - In domeniul industriilor de înaltã tehnologie (aerospaţiale, computere, electronicã şi telecomunicaţii, produse farmaceutice, instrumente ştiinţifice, motoare, echipamente de transport, chimie finã) creşterea a fost de 1,7 % faţã de 0,9 % pe ansamblul industriei. - In domeniul serviciilor bazate pe cunoaştere( poştã şi telecomunicaţii, soft, media, internet) creşterea a fost de 6,3 % faţã de 3 pe ansamblul sreviciilor. Industriile de înaltã tehnologie şi serviciile bazate pe cunoaştere reprezintã 20 % din totalul forţei de muncã angajate. 1970 FLUXUL TEHNOLOGIC materii prime naturale fizice, chimice TRANSFORMÃRI AMONTE materiale ACHIZIŢIE PRELUCRARE CONTROL CALITATE VÂNZARE de control a structurii 1990

conform ofertei producãtorului în cantitãţi mari pe scarã mare pe bucãţi, pe loturi pe plan local, regional

conform nevoilor utilizatorului foarte diversificate cu valoare adãugatã mare continuu pe plan mondial

Fig.1.1. - 2. Fluxul tehnologic şi modul sãu de realizare înainte şi dupã 1980. Noile tehnologii au o serie de trãsãturi caracteristice, între care: - sunt transversale, în sensul cã regãsim o asemenea tehnologie în numeroase ramuri industriale foarte diferite între ele. Laserul apare în mecanicã, la prelucrarea materialelor, în chirurgie ca bisturiu dar şi în industria confecţiilor, la croirea stofelor, în informaticã sau în redarea sunetului, ca cititor de CD (Compact-Disc). - sunt contagioase, în sensul cã acest transfer de la o ramurã industrialã la alta se face extrem de repede. - sunt combinatorii, ceea ce înseamnã cã pentru a putea fi utilizate trebuie fãcut apel la un ansamblu de asemenea tehnologii. De exemplu CD-PLAYER-ul reuneşte tehnologia laser cu cea a prelucrãrii numerice a semnalului. - sunt expansive, apariţia şi utilizarea lor determinã apariţia şi utilizarea altor tehnologii şi mai noi. De exemplu, sistemul de frânare ABS a condus, repede, la apariţia suspensiilor active. Stocarea informaţiei pe CD a condus la o tehnologie de inscripţionare laser a CD-urilor, înlocuind tehnologia mecanicã iniţialã.

- sunt complexe şi costisitoare, cu alte cuvinte necesitã un personal cu înaltã calificare care trebuie sã dispunã de mijloace sofisticate (deci scumpe). Ca urmare, asemenea tehnologii pot pãtrunde pe piaţã doar atunci când aceasta este suficient de deschisã şi de receptivã. - sunt creatoare de valoare adãugatã mare, presupun un aport însemnat de inteligenţã şi mai puţin de materie şi energie. 1.1.1. Informatica. Informatica a reprezentat o revoluţie o datã cu apariţia microprocesorului (1971). In 20 de ani, între 1971 şi 1991, cantitatea de componente plasate pe un microprocesor a crescut de la circa 1.000 la circa 10.000.000 , evoluţia având un caracter exponenţial In informaticã se vorbeşte de Legea lui MOORE, (directorul de la INTEL), lege empiricã ce statueazã cã numãrul de componente de pe un microprocesor se dubleazã o datã la 1,5 ani: legea a fost datã de Moore sub forma unei estimãri în cadrul unui interview la începutul anilor '80 şi s-a adeverit de atunci pânã azi. Principalele efecte se regãsesc în: - calculatoare cu o putere de calcul extrem de mare (mainframe), folosite la: - calcule foarte complexe (de pildã în meteorologie, în proiectare, gestiune); - procese de simulare (antrenamente şoferi, piloţi, astronauţi, probe de funcţionare a unor instalaţii încã neconstruite efectiv sau a unor produse încã nerealizate); - inteligenţã artificialã (sisteme expert, traduceri , recunoaştere imagini şi voce). - miniaturizare: -apariţia de micro-ordinatoare şi mai ales generalizarea utilizãrii lor de cãtre nespecialişti; ca urmare, apariţia industriei de soft şi a reţelelor de calculatoare; Tab. 1.1.-1. Incadrarea cu calculatoare a unor mari întreprinderi din SUA, 1989. Firma: nr. PC: nr. salariaţi /PC GE 45.000 6,72 Ford Du Pont 42.000 40.000 8,54 2,75 Boeing 28.000 5,46 Kodak 25.000 3,0

- calculatoare de proces, care optimizeazã funcţionarea instalaţiilor ( în ultimii ani au apãrut şi automobile cu calculator incorporat, capabil nu numai sã urmãreascã funcţionarea motorului, apãsarea pe frâne sau presiunea în pneuri dar şi sã afişeze harta zonei, sã situeze automobilul în hartã şi sã sugereze soluţia optimã de continuare a drumului). - o nouã structurã a întreprinderii. O întreprindere total informatizatã, la nivelul cunoştiinţelor actuale, ar fi:

CAD = Computer Asisted Design (Proiectare asistatã de calculator) CAT = Computer Asisted Testing (Verificvare asistatã de calculator) CAM = Computer Asisted Manufacturing (Fabricare asistatã de calculator) CAL = Computer Asisted Logiostics (Aprovizionare-desfacere asistatã de calculator) CAP = Computer Asisted Planning (Planificare asistatã de calculator) CFP&A = Computer Financial Planning & Accounting (Planificare financiarã şi contabilitate asistatã de calculator), pentru fiecare din acestea existând programe de calculator bine puse la punct. Fig. 1.1.-3. Schema unei întreprinderi total informatizate. Se vorbeşte în prezent de întreprinderi “virtuale”. Este vorba de fapt de un grup de IMM-uri, care ştie fiecare sã facã un anumit produs şi care, unite printr-o reţea informaticã bine pusã la punct, se comportã ca o firmã mai mare care poate fi astfel competitivã. De exemplu: spre mijlocul anilor 90, trei IMM-uri italiene care fabricau piese pentru utilaje de terasament au pierdut piaţa pentru ca un japonez producea, la acelaşi preţ, aceleaşi piese dar le şi asambla într-un subansamblu pe care îl vindea ca atare. IMM-urile se organizeazã, folosind un “integrator de firme”, o firmã ce lucreazã sub îndrumarea consiliului Europei şi un program pus la punct de SIEMENS INFORMATICA. Programul informatic cuprinde identificarea şi repartizarea sarcinilor între firmele participante, comunicare şi gestiune electronicã a documentelor şi a contabilitãţii. In felul acesta, grupul de firme redevine competitiv. - modularizare : - roboţi industriali "inteligenţi", capabili sã îşi schimbe regimul de lucru în funcţie de condiţiile din preajmã sau de ordinele primite; - obiecte "inteligente", de exemplu rachetele militare care sunt în stare sã caute, sã recunoascã şi sã urmãreascã ţinta. - telecomunicaţii: - sisteme digitale, mult mai performante decât cele clasice, analogice;

- sisteme în care electricitatea este înlocuitã de luminã (cabluri optice, etc); - mondializare, prin reţelele de sateliţi de telecomunicaţii. - restructurarea altor ramuri economice Astfel, în industria ceasurilor; ceasurile mecanice ale anilor ‘60 au devenit azi piese de muzeu, fiind total înlocuite de cesurile "electronice", cu cuarţ ca bazã de timp şi microprocesor. Un exemplu mult mai spectaculos este cel din domeniul comerţului, unde forma sa electronicã, prin e-mail, câştigã teren cu o vitezã uimitoare. Pe cât se pare, comerţul prin intermediul calculatorului va reprezenta, pentru primii ani ai noului mileniu, activitatea economicã cu cel mai înalt ritm de creştere. Existã douã de douã tipuri de comerţ informatizat (e-commerce): - fabricant - consumator (B2C, business to consumer) - cam 15 % din total e-comerţ - fabricant - fabricant (B2B, bisiness to business) -restul de 85 % B2C a fost evaluat la 3,5 Miliarde Euro în 1999 şi se previzioneazã 45 miliarde în 2002. Se considerã cã în anul 2000 au fost circa 34 milioane persoane care au fãcut cumpãrãturi prin e-comerţ. Firma de consultanţã BCG estimeazã la 4,8 mii miliarde $ comerţul B2B pe plan mondial în 2003, din care 24 % în SUA şi 11 % în Europa de vest. Pentru a face faţã noilor tendinţe, la Lisabona, la reuniunea din primãvara anului 2000 a şefilor de stat din UE, s-au stabilit urmãtoarele obiective: • Se va da tuturor cetãţenilor, menajelor, firmelor, şcolilor şi administraţiilor posibilitatea de a avea un acces informatic în linie; • Se va introduce o culturã informaticã susţinutã printr-un spirit de firmã favorabil finanţãrii şi dezvoltãrii ideilor noi; • Se va veghea ca tranziţia spre era informaticã sã asigure integrarea socialã, sã câştige încrederea consumatorului şi sã întãreascã coeziunea socialã.

1.1.2. Fabricarea de materiale noi. In prezent s-a creat o mare libertate în alegerea materialelor, datoratã a douã cauze: - stãpânirea structurii interne a acestora; - creşterea varietãţii materialelor care pot fi prelucrate şi apariţia materialelor noi. In funcţie de modul în care a fost stãpânitã structura materialelor, se pot distinge, istoric, 3 faze: (1) structurã acceptatã: In materiale (în special metale, aliaje, dar nu numai) existã o sumã de impuritãţi datorate imperfecţiunilor proceselor tehnologice de obţinere, impuritãţi care afecteazã într-o oarecare mãsurã utilizãrile acestora. Ca urmare, utilizãrile sunt adesea limitate de imperfecţiunile materialelor iar inginerul proiectant va lucra pornind de la ceea ce materialul îi permite.

(2) structurã controlatã: Structura este cunoscutã în detaliu, datoritã metodelor evoluate de analizã (microscopie electronicã, metode fizice şi fizico-chimice) iar tehnologiile de elaborare permit obţinerea unei anumite structuri sau evitarea formãrii unei alte anumite structuri. Domeniul utilizãrilor se lãrgeşte considerabil. Probabil cã cel mai bun exemplu îl reprezintã tranzistorii, ale cãror proprietãţi sunt determinate de natura şi concentraţia impuritãţilor prezente în siliciu. (3) structurã stãpânitã (proprie celei de a treia revoluţii industriale): Suntem capabili sã utilizãm structura în folosul nostru, sã o manipulãm sau sã creem noi structuri. Se poate aprecia cã intrãm astãzi în epoca materialelor "de comandã" care sã rãspundã de fiecare datã exact solicitãrilor utilizatorului. Utilizãrile nu mai sunt restricţionate, ele sunt acum cele care dicteazã compoziţia şi structura materialului. Mai mult decât atât, în prezent, de fiecare datã când trebuie sã stabilim materialul ce urmeazã a fi folosit ne gãsim în faţa mai multor posibilitãţi, pe o plaje foarte largã. Cu alte cuvinte, proiectantul nu mai este obligat sã ţinã seama de materialele pe care i le oferã industriile din amonte şi din contrã, acestea trebuie de acum sã producã materialele solicitate de industriile din aval. Sub numele de materiale noi se regrupeazã materiale elaborate în ultimii 50 de ani: compozite, materiale ceramice, rãşini şi lipiciuri cu caracteristici speciale, materiale multistrat. Toate acestea se obţin în general prin combinarea într-un mod original a unor materiale tradiţionale: plastic, sticlã, metal, ceramicã, la care se adaugã unele materiale realmente noi cum ar fi fibrele de carbon. Avantajele constau în principal în greutate foarte micã, rigiditate sau, din contrã, supleţe deosebitã, rezistenã mecanicã, inerţie chimicã şi rezistenţã la atacul celor mai diverse substanţe chimice, calitãţilor de izolant electric şi termic precum şi, uneori dar nu întotdeauna, costului mai scãzut. Extinderea utilizãrii lor se face într-un mod destul de discret, de regulã puţin sesizat de utilizatorul final al produsului care le înglobeazã. Cu toate acestea, ele provoacã extrem de numeroase schimbãri în tehnologiile şi natura produselor realizate azi. Un automobil conţine azi între 15 şi 20 % din greutatea sa materiale noi, faţã de 5 % în 1988. Numeroase articole sportive, de la prãjina sãritorului la schiuri şi planşe de surf, de la racheta de tenis la undiţa de pescuit, sunt fabricate din asemenea materiale. In domeniul protezelor medicale, noile materiale au reprezentat un salt absolut extraordinar, mai ales în combinaţie cu electronica, biofizica şi micromotoarele electrice

Fig. 1.1.-4. Consumul de materiale noi la firma RENAULT.

Intre materialele esenţial noi citãm: Materiale compozite. Ideea de materiale compozite nu este nouã, un exemplu tipic este betonul armat. Un altul. chiar mult mai vechi, este lemnul. In alcãtuirea unui compozit intrã de regulã trei elemente: un material de rezistenţã ( fibre de sticlã, de carbon, de bor, de plastic), care oferã o foarte bunã rezistenţã la tracţiune în 1,2 sau 3 dimensiuni, apoi un material de umpluturã (rãşini epoxi, imide, dar şi materiale ceramice sau metale) şi un material de legãturã care asigurã compatibilitatea între primele douã. Se obţin astfel materiale care au proprietãţi cel putin aditive în raport cu materialele de bazã, dar de regulã efectul este de tip sinergetic. Intre caracteristicile compozitelor întâlnim: - anizotropia, care conduce la posibilitatea de a organiza structura internã în funcţie de direcţia şi intensitatea solicitãrilor la care va fi supusã piesa; - hiperspecificitatea soluţiei adoptate, ceea ce înseamnã cã un anumit material este conceput adesea pentru o singurã şi anumitã piesã. Existã trei materiale de bazã care concurã la alcãtuirrea compozitelor: (fig. 1.1.- 5) : ceramicã matrice ceramicã fibrã metal matrice metal fibrã ceramicã metal matrice metal fibrã plastic matrice ceramicã fibrã plastic matrice plastic fibrã ceramicã ↓ (90 % din compozite) plastic matrice plastic fibrã metal ↑

Fig. 1.1.-5. Tri-polul materialelor compozite Practic întâlnim azi douã mari categorii de compozite, cele de peformanţe foarte înalte (care sunt şi foarte scumpe, utilizarea lor limitându-se la aplicaţii de vârf ca cele din domeniile aero-spaţialului, aviaţiei militare, protezelor chirurgicale; un material pe bazã de fibre de carbon este de exemplu azi de 400 de ori mai scump decât oţelul inox, la aceeaşi greutate) şi cele "comune" care şi-au gãsit deja aplicaţii curente în automobilism, sport (cele pe bazã de fibre de sticlã, de ex.). O descriere mai amãnunţitã a materialelor compozite este prezentatã în Anexa 1-1. Materialele plastice. Asistãm în prezent la o "renaştere" a materialelor plastice, pe seama unor noi proprietãţi pe care le au noile materiale . Este vorba de plasticele fluorurate (cunoscute sub numele de teflon) care au o bunã rezistenţã termicã, coeficienţi de frecare extrem de scãzuţi, posibilitatea de a fi prelucrate la strung, etc; este vorba de asemenea de cele de tip poliacetilene, care prezintã o conductibilitate electricã cu totul remarcabilã, care ar putea merge în viitor chiar pânã la supra-conductibilitate; în sfârşit, poliesterul sulfonat, rezistent la presiuni de pânã la 25 atm, temperaturi de 190 oC chiar şi în prezenţa oxidului de etilenã ( care are proprietãţi sterilizante); din acest material se realizeazã seringile de unicã folosinţã şi sticlele de Coca-Cola, ş.a. Un alt material, apãrut în ultimii ani, este Clarylen, care constã într-o folie de ambalaj cu proprietatea de a menţine proaspete unele legume timp de mai multe zile. In cadrul materialelor plastice, apar materiale cu proprietãţi noi : - poroase, - degradabile (la luminã, apã, bacterii), - fotosensibile, - cu memorie de formã,

- piezoelectrice, - cu conductibilitate electricã Evoluţia tipurilor de plastice ar putea fi urmãtoarea (Tab. 1.1.-2): Tab. 1.1.-2. Ponderea principalelor tipuri de mase plastice. tipul termorezistente anul (%) 1950 80 1998 20 2010 80, alte tipuri termoplastice (%) 20 80 20 compozite TR (%) 70 20 compozite TP (%) 30 80

Ceramica: materiale ceramice speciale cu rezistenţã mecanicã mare. Sunt utilizate preponderent la motoare şi la scule aşchietoare. Calitãţi principale: duritate şi rezistenţã la temperaturi mari, uşurinţã de fabricare. Intre materialele ceramice se folosesc 2 grupe mari : materiale oxidice : Al2O3, ZrO2Y2O3, Mulitã, Cordieritã = ieftine, uşor de fritat materiale neoxidice : SiC, Si3N4, BN, B4C3, TiB2 = scumpe, cu temperaturi de topire foarte mari, foarte dure Marea problemã a ceramicelor o constituie ruptura, care apare brusc. Se poate compensa prin introducerea lor în compozite Adezivi şi rãşini. Principalii reprezentanţi sunt adezivii bicomponenţi, care asigurã o comportare la solicitãri mecanice mai bunã decât cea a pieselor sudate şi care pot fi aplicaţi în numeroase cazuri în care sudura este, din diverse motive, imposibilã. Materiale de construcţii: Materiale izolante, geamuri speciale, betoane armate cu fibre, compozite pe bazã de ipsos. Relativ puţin rãspândite pânã în prezent, ele oferã performanţe mai bune de confort la costuri mai scãzute şi cu o reducere considerabilã a manoperei. Materiale pentru electronicã: siliciu amorf, arseniurã de galiu, cristale lichide, fibre de siliciu, materiale supraconductoare. Avantaje: costuri mai mici de producţie şi randamente mai bune, posibilitatea obţinerii unor afişaje complexe cu consumuri infime de energie, transportul unor puteri electrice practic infinite în condiţii foarte comode şi la temperaturi accesibile (azi, cea a azotului lichid). Materiale multistrat: metal placat cu plastic (în special table sau sârme, acoperite cu rilsan, un material care aderã foarte bine şi protejeazã metalul contra coroziunii, conferindu-i şi un aspect frumos, într-o gamã de culori pastelate), geam multistrat (de pildã pentru automobile, se sparge fãrã ca cioburile sã se desprindã iar dacã totuşi o fac, nu rezultã aşchii cu muchii ascuţite), sticlã placatã cu plastic ("sticla uşoarã", folositã la fabricarea buteliilor pentru bãuturi ce ar fi influenţate de contactul cu materialul plastic) Efectele noilor materiale asupra industriei pot fi reprezentate prin schema urmãtoare (fig. 1.1.-6).

1. Aparţia unei hiper-oferte :

o aceeaşi piesã se poate face din aluminiu, fontã subţire, materiale plastice, compozite ⇓ natura şi proprietãţile materiei prime devin variabilã comandabilã (vezi. Anexa 1-2 "Teoria sistemelor"). ⇓ dispar restricţiile legate de raritatea unor materii prime (Cr; Mo, W,...)

2. Se modificã metodele şi sistemele de fabricaţie: - apar tehnologii noi de prelucrare; - fluxurile tehnologice comportã mai puţine faze; - flexibilitatea tehnologiilor creşte. Fig. 1.1.- 6. Efectele apariţiei noilor materiale asupra tehnologiilor din industrie Metale noi. Intre metalele intrate de curând în practica metalurgicã putem menţiona : Litiu, Beriliu, Ytriu, Zirconiu, Niiobiu, Indiu, Lantan, Ceriu, Neodim, Samariu, Gadoliniu, Yterbiu, Taliu, Protactiniu, în condiţiile în care Magneziul, Titanul, Siliciul sunt deja impuse în metalurgie de 20...30 de ani. 1.1.3. Biotehnologiile. O bio-tehnologie este o tehnologie care face apel la materia vie (ceea ce o deosebeşte de chimie, metalurgie, etc.) prin intermediul unor fiinţe monocelulare sau doar a unor compuşi biochimici activi (ceea ce o deosebeşte de tehnologiile agricole şi zootehnice). Biotehnologiile sunt şi ele foarte vechi, dacã ne gândim la vin, bere, oţet, iaurt, brânzeturi. Existã astãzi trei mari ramuri ale tehnologiilor biochimice: - tehnologiile de tip fermentativ (controlate de microorganisme vii), domeniu unde se încadreazã, pe lângã cele enunţate mai sus, şi leşierea biologicã a minereurilor (în SUA, 15 % din cupru este obţinut pe aceastã cale), tratarea şi purificarea apelor uzate (de exemplu defenolarea bacteriologicã). Domenii şi mai noi cuprind exploatarea unor bacterii care produc în mod natural insecticide, antibiotice, etc.. - tehnologii enzimatice, care utilizeazã enzime produse de micro-organisme, fãrã ca prezenţa acestora din urmã sã mai fie necesarã. Enzimele sunt de fapt catalizatori, care se deosebesc de cei cunoscuţi şi utilizaţi în mod curent în chimie printr-o specificitate extraordinarã (nu catalizeazã decât o singurã reacţie şi spre un singur produs, practic nu apar produşi secundari) şi prin capacitatea de a face ca reacţia sã meargã la temperaturi în jur de 30 - 40 oC (faţã de câteva sute, valoare curentã în industria chimicã). La ora actualã problemele constau în a gãsi enzima "bunã" pentru transformarea doritã, a o extrage şi a o fixa pe un suport. - tehnologii genetice, care, prin modificãri ale codului genetic pot determina fie producţia unei anumite enzime sau proteine de cãtre o bacterie care nu realiza aceasta în mod normal fie chiar creerea de specii noi de plante şi animale ("himere"; cartea lui

M.Crichton, "Jurasic Parc" este o extrapolare a unor asemenea tehnologii). Dacã himerele sunt mai degrabã extravaganţe, în schimb se produc în mod curent noi varietãţi ale speciilor cunoscute, care se caracterizeazã prin producţii mult mai mari, rezistenţe sporite la boli şI la dãunãtori, forme adaptate la prelucrare (în special recoltare) mecanizatã. Extraordinarul avânt luat de biotehnologii se explicã prin mai multe elemente, dintre care cele mai importante ar fi: - consumuri energetice extrem de reduse; - instalaţii industriale considerabil mai simple, atât în construcţie cât şi în explatare, instalaţii utilizate în fluxuri tehnologice mult simplificate şi ele; - posibilitatea de a sintetiza substanţe deosebit de complexe (insulina umanã, interferonul) sau produse foarte bine adaptate nevoilor (soiuri de cereale înalt productive, roşii "cubice" care se ambaleazã bine în lãzi, etc.); - caracterul ecologic foarte pronunţat: nu prea se produc deşeuri iar cele obţinute sunt biodegradabile. Principalele ramuri industriale unde se manifestã biotehnologiile sunt: agricultura: dincolo de procesele tradiţionale întâlnim creşterea şi protecţia plantelor şi animalelor (prin creerea de specii cu productivitate mai mare şi rezistente la agenţi patogeni, fungii, etc.) transferul de embrioni, mai nou clonarea. industria alimentarã: transformãri ale laptelui, grâului, porumbului în produse noi. industria farmaceuticã: fabricarea de vaccinuri, antibiotice, hormoni, reactivi pentru diagnostic, substitute ale sângelui, fie sub forma unor produse cu totul noi fie prin tehnologii extrem de ieftine şi de eficiente. industria de chimie finã: produse cosmetice bine tolerate de organism, dar nu numai.

1.2. Cererea de produse personalizate. Existã mai multe motive care au determinat destandardizarea, dintre care cele mai importante, prezentate de A.Toffler ( Corporaţia adaptabilã, Ed.ANTET, Buc., 1996, pag: 61-64) sunt: • Creşterea nivelului de trai. (în SUA, în 1950, venitul mediu anual era de 2831$ iar în 1969 ajunsese la 7659 $). In contextul piramidei nevoilor a lui Maslow, s-a trecut de la faza nevoilor elementare spre nivele considerabil mai înalte. • Al doilea motiv motiv este educaţia. Pe mãsurã ce nivelul de educaţie creşte, apare o diversitate mult mai mare de modele comportamentale, unele luate din alt timp istoric sau din alt spaţiu geografic. • Al treilea motiv, în bunã mãsurã legat de primul, este reprezentat de uşurinţa mult mai mare de a cãlãtorii sau, pentru cei ce nu o pot face, de a lua totuşi contact cu alte culturi prin intermediul mujloacelor de comunicaţii (în special TV). Si de aici apar alte modele comportamentale care pot fi adoptate de unele categorii, contribuind astfel la diversificarea cerinţelor. • Al patrulea motiv este creşterea populaţiei. Noua generaţie vine cu alte modele, pe care le impune în paralel cu cele preexistente. Desigur este vorba de creşterea de populaţie care apare într-o ţarã al cãrui nivel de bunãstare creşte semnificativ întrun interval mic de ani (de ex. SUA anilor 50 -70 când populaţia a crescut cu 50 milioane)

Al cincelea în ordinea logicã şi probabil al doilea ca importanţã este acela al schimbãrilor tehnologice care au permis, în special prin informatizarea proceselor de fabricaţie, o diversificare a produselor fãrã o creştere prohibitivã a costurilor de fabricaţie. Exemplu. Iniţial hainele se fãceau artizanal la croitor şi erau scumpe. Ulterior s-a trecut la producţia industrialã: mai multe rânduri de stofã se aşeazã una peste cealaltã, se taie toate dupã acelaşi tipar şi se obţin mai multe haine identice la o singurã operaţie de croire. Cu cât numãrul de rânduri de stofã este mai mare, costul per unitate se reduce. Acum avem instalaţii computerizate de croit care taie un singur rând de stofã o datã şi dacã se calculeazã costul pentru un numãr egal cu vechiul teanc, se constatã cã ieşim mai ieftin deoarece nu mai folosim nici acel unic muncitor care tãia.

Informatizarea tehnologiilor a permis flexibilizarea lor. Despre informatizare şi flexibilizare, vezi Anexa 1-3. Despre modelarea matematicã a diversificãrii produselor, vezi Anexa 1-4. Pieţele au evoluat în mai mulţi paşi, cam în felul urmãtor: - piaţã globalã (anii '60) - piaţã segmentatã (anii '70) - piaţã personalizatã (anii '80) - piaţã individualizatã (anii '90). Iatã un bun exemplu în acest sens: In SUA, medicamentul TYLENOL (un medicament curent utilizat contra durerilor de cap, oferit acum şi pe piaţa româneascã) a fost "extins", producându-se la un moment dat în 40 de variante, foarte puţin diferite între ele, fiecare destinat unui anumit tip de consumator. Alt exemplu. Unul din directorii firmei Hallmarks (cea mai mare firmã de felicitãri din SUA) descrie foarte plastic evoluţia pieţei sale (citat de M:Hammer şi J.Champy în Reengineeringul Întreprinderii): "Pieţele şi canalele noatre de distribuţie au fost destul de omogene o lungã perioadã de timp. Dar, în anii '80, clienţii au început sã se fragmenteze în multe, multe grupuri şi simultan, s-au extins canalele noastre de distribuţie. Prin 1989 a devenit evidentã pentru noi uriaşa proliferare a produselor din domeniul nostru, un rezultat al orientãrii spre nişe de piaţã din ce în ce mai mici. Numãrul produselor care rãmâneau în stocuri creştea mult mai mult decât rata vânzãrilor. Scãdea mãrimea tirajului şi acest lucru schimba termenii economici ai afacerii noastre. Mai mult chiar, ştiam cã problema nu putea decât sã se înrãutãţeascã. Atunci când segmentele de piaţã sunt mai puţin omogene, trebuie sã rãspunzi mai repede acestor segmente, deci ai la dispoziţie mai puţin timp sã îţi dai seama care produse merg şi care nu".

1.3. Schimbarea naturii produselor. Din totdeauna,un anumit produs a fost asociat unei anumite ramuri industriale. Strungul era fãcut de constructorii de maşini, aparatul fortografic de specialiştii în mecanicã finã, constructorii îşi luau materialele din industria materialelor de construcţii. Lucrurile erau simple şi limpezi. Intreţinerea şi depanarea produselor se fãcea de cãtre meşteri “universali”, care ştiau sã repare la fel de bine un automobil nemţesc sau rusesc, cã doar toate erau fãcute, principial, la fel. Ultimii 30 de ani au schimbat radical situaţia. Acum în toate produsele, pe lângã subansamblele clasice, apar cipuri electronice care controleazã funcţionarea, fostul strung, sau automobil, sau aparat de fotografiat au devenit mici calculatoare care decid singure cum trebuie sã funcţioneze sistemul şi cer utilizatorului doar sã îşi dea acordul. In numeroase produse, carcasele sau unele piese de bazã sunt acum fãcute din materiale compozite, materiale produse de alte ramuri industriale, prelucrate dupã alte legi. Apar peste tot lasere, memorii, transmisii prin micounde. Produsele noi, cu structuri complexe, împlicã şi utilizarea de tehnologii complexe, care nu sunt întotdeauna uşor de transpus în practicã şi de gestionat Exemple de gestionare de tehnologii complexe Fie o fabricã micã, care se decide sã schimbe tehnologia de fabricare a carcasei unuia din produsele sale, prin utilizarea de materiale compozite pe bazã de fibre de sticlã. Desigur, va trebui sã înveţe sã utilizeze materialele compozite, dar şi tehnologiile de lipire cu rãşini bicomponente ultra rezistente; va constata apoi cã matriţele, pentru a rãspunde exigenţelor compozitelor dar şi pentru a valorifica integral posibilitãţile oferite de acestea, trebuie concepute pe calculator, va trebui deci sã îşi formeze specialişti în CAD. Pentru buna formare a compozitelor se utilizeazã maşini cu un înalt grad de automatizare, deci va avea nevoie şi de specialişti în roboticã. O altã firmã instaleazã, pentru efectuarea unor lucrãri repetitive, şase roboţi. Constatã imediat cã va trebui sã schimbe sisitemul de proiectare, fãcând apel la CAD-CAM integrat, la o nouã organizare a fluxului şi a locurilor de muncã şi cã utilizarea roboţilor impune implementarea metodei Kamban de fluidizare a producţiei. CAD = Computer asisted design , proiectare asistatã de calculator; CAM = Computer asisted manufacturing , fabricare asistatã de calculator (de regulã prin intermediul unor maşini unelte cu comandã - program) Desigur, toate acestea fac ca produsul sã fie mai performant şi mai uşor de exploatat. Din punctul de vedere al beneficiarului, este foarte bine (şi aşa cum vom arãta în capitolul privitor la calitatea produselor, singurul care decide cu adevãrat este chiar el, beneficiarul). Din punctul de vedere al producãtorului, lucrurile se complicã îngrozitor. Mai întâi, pentu cã nimeni nu stãpâneşte suficient de bine toate domeniile de care ţin subansamblele produsului pentru a-l putea proiecta. Proiectarea se face

acum de o echipã interdisciplinarã, mult mai greu de coordonat şi de condus. Acelaşi lucru este valabil şi pentru faza de execuţie, întreprinderea va depinde din ce în ce mai mult de furnizori externi, aparţinând altor ramuri industriale, ale cãror subansambluri le va amplasa în produsul sãu, rãspunzând însã şi de buna coordonare, din ce în ce mai complexã, între ele. In sfârşit, noţiunea de atelier universal de reparaţii a dispãrut aproape cu totul. Service-urile firmelor, care acum treizeci de ani existau doar pentru asigurarea întreţinerii în perioada de garanţie, devin acum singurele locuri unde produsul se mai poate depana, importanţa şi responsabilitatea lor crescând enorm. Adãugaţi la aceasta generalizarea concurenţei, favorizatã şi de desfiinţarea majoritãţii barierelor vamale, concurenţã care impune fiecãrei firme atât realizarea de produse tot mai performante şi mereu altfel cât şi asigurarea service-ului produselor sale, în garanţie, în post-garanţie ca şi, din ce în ce mai des, preluarea lor la sfârşitul ciclului de viaţã, obligaţie impusã de o altã constrângere majorã, necesitatea protecţiei mediului înconjurãtor. 1.4. Scurtarea perioadei de introducere în producţie a descoperirilor precum şi a timpului de viaţã al produselor. Este deja recunoscut de toatã lumea faptul cã timpul scurs între o descoperire stiinţificã şi aplicarea ei industrialã scade continuu. Dãm în Tabelul 1-4.1 câteva exemple care ilustreazã foarte bine afirmaţia fãcutã. Dacã o firmã nu percepe la timp apariţia unui element de noutate, ea riscã uneori chiar eliminarea de pe piaţã. Tabelul 1.4.-1. Timpul scurs între o descoperire si aplicarea ei în industrie. Descoperirea Descompunerea fotochimicã a AgCl → fotografie Indicţia electromagneticã → motorul electric Curenţi electrici slabi de instensitate variabilã → telefon Unde electromagnetice → radioemisie şi recepţie Raze X → aparate de analizã Reflexia undelor electromagnetice → radar Reacţia de fisiune nuclearã → bomba atomicã Noţiuni specifice de fizica solidului → tranzistor Semiconductori din siliciu → fotocelule solare Descoperire 1727 1820 1820 1865 1896 1925 1938 1948 1950 Aplicare 1839(112 ani) 1885 (65) 1876 (56) 1898 (33) 1914 (18) 1940 (15) 1944 (6) 1953 (5) 1952 (2)

Pânã în urmã cu circa 50 de ani, timpul cât o descoperire aştepta sã fie aplicatã depindea în principal de viteza de circulaţie a informaţiei, relativ scãzutã, ca şi de o oarecare imobilitate a cererii pieţii. Acum, lucrurile stau cu totul altfel. Lumea cere, aşa cum am vãzut deja, produse din ce în ce mai diverse, iar noul exercitã o fascinaţie aparte asupra cumpãrãtorilor. Corelând aceasta cu creşterea şi mondializarea concurenţei, trecerea directã din laboratoarele decercetare pe planşetele (informatizate, cel mai adesea) ale proiectanţilor şi de aici în halele (robotizate, uneori) ale uzinei devine un proces natural. Dupã J.Deschamps şi P.Nayak (Products Juggernauts, Ed.Harvard Buss. School, 1995) întreprinderile lidere de sector, dupã ritm de creştere şi profit, obţin în

medie 49 % din venituri pe seama unor produse introduse în ultimii 5 ani, în timp ce întreprinderile codaşe obţin doar 11 % din profit pe seama unor asemenea produse. Pentru firmele deosebit de inovante procentul poate fi mult mai mare. Astfel HEWLETT-PACKARD reuşeşte sã realizeze 70 % din cifra de afaceri cu produse create în ultimii 2 ani (în special calculatoare de buzunar destinate în special unor nişe de piaţã: oameni ce lucreazã în finanţe sau în cercetare). Sony a multiplicat modelele de Walkman pentru a lupta contra concurenţei, Casio a ocupat toate tipurile de calculatoare de buzunar, Honda a schimbat radical aspectul motocicletelor sale încât cele de la Yamaha au pãrut învechite. Pentru a reuşi aşa ceva, se face apel la Concurrent engineering, sau proiectare integratã, activitate în cadrul cãreia în proiectare sunt implicate concomitent serviciile de marketing, fabricaţie, vânzare, service (pe lângã serviciul de proiectare propriu zis). Intre elementele specifice de noutate introduse se poate numãra: - un plus de valoare pentru preţul plãtit (Toyota), - un design mai agreabil (Televizoarele Thomson), - un serviuce mai bun (Otis, ascensoare prevãzute cu sensori electronici de alertã), - un rãspuns mai rapid la cerinţele pieţii (Benetton), - inovarea continuã (3M, Philips, Canon, Black & Decker, Tefal, Apple, etc.) O inovaţie şi avantajele aduse de ea sfârşeşte întotdeauna prin a îmbãtrâni, fie datoritã difuzãrii ei spre firmele concurente fie pentru cã gusturoile cumpãrãtorilor se schimbã, fie pentru cã apare altceva mai bun. Unele inovaţii reprezintã o modã şi ele dispar repede (ex: cubul Rubik), altele capãtã statut permanent (ex. windsurfingul). Durata de viaţã depinde de: - importanţa invenţiei şi natura nevoilor pe care le satisface; - reglementarea în materie de brevete; - strategia firmei la lansarea produsului (preţ, acorduri de licenţã,etc.); - structura concurenţialã a sectorului. Apariţia continuã a unor noi elemente face ca produsele sã se învecheascã (moral), din ce în ce mai repede. Iatã şi câteva exemple în acest sens. Pentru bunurile menajere de folosinţã îndelungatã, timpul de viaţã al unui model era, în SUA: în 1920 = 34 ani; în 1940 = 22 ani; în 1960 = 8 ani ! Tot în 1960, Radio Company of America, (una din cele mai mari firme din domeniul electronicii şi al telecomunicaţiilor) obţinea 80 % din CA pe seama unor produse necunoscute cu 10 ani în urmã. La fel stau lucrurile în industria automobilului, aşa cum se poate vedea din tab. 1-4.2.

Tab. 1.4.-2. Timpul de producţie al unui model de automobil Modelul anul lansarii produs timp de. WV Coccinela 1945 43 ani Citroen 2CV 1949 39 ani Peugeot 403 circa 1955 17 ani Renault Modele Dauphine recente circa dupã 1955 1980 16 ani 8 ani

In schimb creşte foarte mult diversitatea modelelor oferite. Dacã în 1960 Citroen 2 CV era oferit într-o singurã versiune (şi într-o singurã culoare, gri), azi Citroen BX este oferit în mai mult de 50 de versiuni.

1.5. Problema protecţiei mediului. Problema protecţiei mediului este la ora actualã cea mai importantã problemã cu care se confruntã omenirea în ansamblul ei, prin efectele globale ale poluãrii (între care cele mai importante sunt efectul de serã, distrugerea pãdurilor de cãtre ploile acide, degradarea stratului de ozon din stratosferã) cât şi local, prin poluarea apelor, degradarea solului, smogul fotochimic din oraşe, ca şi multe altele. Primul semnal real privind capacitatea omenirii de poluare a mediului apare în 1962, odatã cu publicarea în SUA a cãrţii Silent Spring, carte în care biologul Rachela Carson descrie efectele nocive ale DDT-ului (datoritã concentrãrii lui pe lanţul trofic insecte → pãsãri → restul ecosistemului), un insecticid remarcabil de eficace, descoperit în cursul anilor '40, care pânã atunci fusese considerat un fel de substanţã minune. Tot în aceastã perioadã lumea începe sã devinã conştientã de efectele poluãrii apelor cu mercur (în urma accidentului de la Minimata, Japonia) şi plumb, apare problema depozitãrii gunoaielor, se vorbeşte de dispariţia unor specii. In 1969 apare şi prima lege a protecţiei mediului, în Suedia. Tot în Suedia, are loc în 1972 prima conferinţã internaţionalã a mediului, materializatã în Declaraţia de la Stockholm, declaraţie care reprezintã conştientizarea relaţiei om-mediu, precum şi decizia de înfiinţare a UNEP (Agenţia Naţiunilor Unite pentru Protecţia Mediului). In 1975 apare şi prima încercare de a pune de acord interesul economic cu cel ecologic, anume politica PPP (Pollution Protection Pays), propusã de 3M, o cunoscutã firmã americanã specializatã în produse chimice şi mase plastice. Sfârşitul anilor '70 marcheazã câteva accidente de acum celebre: - In 1976, degajarea de dioxinã la Seveso (Italia); - In 1978 în SUA, scandalul Love Canal (într-un cartier, "Love Canal", construit pe un fost teren viran unde o uzinã chimicã îngropase ani dealungul diverse deşeuri, au apãrut boli ciudate de piele ca şi probleme respiratorii; descoperirea corelaţiei deşeuri îngropate - boli a creat un scandal imens) Anii '80 încep cu legea "Superfund" în SUA (care prevede instituirea unui fond pentru repararea unor efecte catastrofale create cu sau fãrã ştiinţã de firme care în momentul descoperirii efectelor nocive sunt fie dispãrute fie în incapacitate de platã). Probabil evenimentul major al anilor '80 il reprezintã raportul Brundtland care lanseazã noţiunea de dezvoltare durabilã (1987).

Se pot da trei traduceri pentru termenul de Sustainable developement (O dezvoltare care sã rãspundã nevoilor prezentului, fãrã a afecta rãspunsul la nevoile generaţiilor viitoare, conform definiţiei date în raportul Brundtland): - dezvoltare ce meritã a fi susţinutã (dar se poate confunda cu dezvoltare susţinutã, ceea ce este cumva opusul a ce vrem noi, amintind de faimoasa societate de consum a anilor '60 ...'70); - dezvoltare durabilã (dar ce este durabil ? durabil, pe de altã parte, este opusul schimbãrii, implicit al dezvoltãrii, apare aici o contradicţie de termeni); - dezvoltare viabilã, aceastã traducere, probabil cea mai bunã, reunind trãsãturile primelor douã, fiind ceva ce necesitã o atenţie continuã şi care convine societãţii. Ori cum ar fi, în traducerea oficialã francezã a Raportului Brundtland s-a utilizat atunci termenul de développement durable iar în românã el a fost preluat tradus ca atare din francezã. Chiar dacã între timp au apãrut alte traduceri mai aproape de sensul real, termenul de dezvoltare durabilã este de acum încetãţenit şi nu va fi schimbat cu uşurinţã. O definiţie mai largã a sa ar fi (D.Pearce, E:Barbier, A.Markandya, 1990, citat de Abdelmalki si P.Mundler, Economie de l'environnement, Hachette, 1997): un vector de obiective sociale de dorit, adicã o listã de atribute pe care societatea cautã sã atingã sau sã maximizeze. Obiectivele principale ale procesului de dezvoltare durabilã sunt: - sã favorizeze creşterea economicã rezonabilã şi calitatea; - sã satisfacã nevoile esenţiale: - alimentaţia, - apa, energia, - locul de muncã, - sãnãtatea; - sã stãpâneascã creşterea demograficã; - sã conserve şi sã punã în valoare resursele naturale; - sã controleze tehnologiile şi sã gestioneze riscurile. Aceste obiective se situeazã într-un spaţiu cuprins între: - un minimum, sã nu se punã în pericol sistemele naturale care ne asigurã viaţa: aerul, apa, solul, biosfera; - un maximum, sã realizeze o stare de armonie între oameni şi între oameni şi naturã. Dacã se defineşte capitalul ca fiind: un ansamblu de bunuri care servesc la producerea altor bunuri (C.Mengler, 1871), sau ca: un ansamblu de bunuri care, prin intermediul producţiei, sporeşte obţinerea de alte bunuri necesare (E.Bohm-Bawerk, 1888, ambii economişti neoclasici), atunci în categoria de capital intrã, în afara banilor, şi pãmântul (sau, mai general, natura) şi munca. Dacã admitem cã cele trei forme ale capitalului sunt substituibile între ele, de aici se deschide o cale foarte interesantã pentru protecţia mediului, deoarece se sugereazã cã bunurile naturale pot fi protejate printr-un supliment de efort în muncã sau bani. Aceastã idee ar putea foarte bine sã ofere baza teoreticã a dezvoltãrii durabile.

Anii '80 sunt marcaţi şi ei de alte accidente ecologice majore: - 1984, Bhopal (India), inoxicare cu izocianat de metil; - 1986, Scãparea de reziduri toxice de pesticide de cãtre firma SANDOZ având ca urmare poluarea gravã a Rinului; - 1986, Explozia de la Cernobîl. Primul eveniment major al anilor '90 îl reprezintã fãrã îndoialã Conferinţa de la Rio (de Janeiro), 1992. Concomitent, noţiunea de protecţie a mediului începe sã aparã ca un element indispensabil al activitãţii de management din toate întreprinderile. In 1995 se defineşte EMAS (Environmental MAnagement Strategy), transpusã în practicã de tot mai numeroase firme. Pornind de la standardul britanic BS 7750 (publicat în 1992), se creazã familia de standarde ISO 14.000, referitoare la politica firmelor de protecţie a mediului. In relaţia stat - mediu şi firmã - mediu, se pot distinge urmãtoarele perioade: 1970 ...75 = legi generale cu norme ce trebuiesc respectate; 1975...85 = legi specifice pe medii (aer, apã, sol) şi conştientizarea la nivelul firmei a problemelor; 1985...90 = legi referitoare la gestionarea substanţelor toxice; 1990 .. Implicarea voluntarã a firmelor (Responsable Care, creatã de Union Carbide, proprietara uzinei de la Bhopal cu ajutorul cabinetului de consultanţã ADL), creerea unor sisteme interne de control şi a politicii de comunicare deschisã cu societatea civilã localã. Firmele întreprind o serie de activitãţi (operaţii, practici manageriale, stretegie, organizare) care pot fi reunite sub sigla MPP (Managementul Prevenirii Poluãrii; în literatura de limbã englezã, termenul este Corporate [firmã pe acţiuni] Environment Management, CEM). Practic, în cadrul MPP distingem: Aspecte economice: - valoarea acţiunilor întreprinse (cum sunt ele vãzute, ce aduc firmei) - costul acţiunilor întreprinse - alte elemente (taxe, facilitãţi fiscale, etc.) Elemente de tehnologie: - instrumente de mãsurã pentru emisii - modificãri de tehnologii - modificãri de produse. Stiinţe sociale aplicate Studiul condiţiilor de mediu: ce şi cât este tolerabil. Multe din acţiunile MPP se regãsesc în acţiunile de creere a unor tehnologii mai curate, care reprezintã o metodologie preventivã integratã al cãrei scop îl constituie minimizarea riscurilor pentru mediu şi pentru sãnãtatea umanã. (se spune cã este integratã deoarece ea vizeazã atât toate mediile - pãmânt, apã, aer - cât şi toate funcţiile firmei ). Ideile de bazã, atunci când se face referire la tehnologii curate, sunt: - identificarea substanţelor poluante şi a efectelor acestora (vezi, ca exemplu, studiul de caz S1-1) - eliminarea din producţie a tuturor substanţelor toxice sau poluante (de exemplu, înlocuirea vopselelor pe bazã de solvenţi cu cele pe bazã de apã);

Se începe cu un inventar al substanţelor periculoase (Toxic Release Inventory, TRI) în cadrul cãreia se urmãresc circa 750 substanţe considerate periculoase, ca atare sau înglobate în produse, sub aspectul transportului şi depozitãrii, al emisiilor. Modul concret de funcţionare este definit în legea SUA numitã Sara III. Cine lucreazã cu asemenea produse trebuie sã informeze cã le foloseşte şi sã punã la punct proceduri de evacuare şi decontaminare în caz de accident, ca şi planuri de înlocuire a lor în timp, (atunci când aceasta este tehnologic posibil) - reciclarea masivã a coproduselor, deşeurilor, de dorit printr-o triere şi redirijare efectuatã cât mai aproape de locul formãrii lor; - obţinerea unor beneficii economice în urma acţiunilor întreprinse (positive economic return). Implementarea MPP determinã în principal urmãtoarele schimbãri de atitudine: Reacţii ad-hoc, soluţii "End of pipe" (epurare la finele procesului tehnologic) Imbunãtãţiri punctuale Perspectivã pe termen scurt Poziţie defensivã, de conformare la lege Focus pe proces → focus pe produs Izolare organizaţionalã → → → → → → Acţiune planificatã, prevenire Imbunãtãţiri continue Perspectivã pe termen lung Orientare proactivã, în întâmpinarea legii Focus pe întregul proces producţie + consum Implicare în toate domeniile de funcţionare

In practica MPP se evidenţiazã şapte elemente ce trebuie sã fie permanent prezente. 1. Planuri pentru gestionarea situaţiilor de crize majore. 2. Iniţierea de dezbateri, la care sã fie antrenaţi atât beneficiarii cât şi cei ce ar avea eventual de suferit, asupra oportunitãţii lansãrii unui nou proiect şi a modului în care acesta sã fie condus (de pildã ABB solicitã cooperarea organizaţiilor ecologiste pentru fiecare nouã centralã electricã pe care vrea sã o construiascã). S-a imaginat un model numit "al ţãruşilor (de marcare)", Stackholder Model, în care s-au luat în consideraţie actorii care sunt îndreptãţiţi "a marca pe teren" limitele în care se poate mişca firma. Cei ce pun "ţãruşii" ce delimiteazã acţiunile tolerabile ale firmei şi sunt recunoscuţi de aceasta, sunt: - activiştii ecologişti; - guvernul; - clienţii; - angajaţii firmei, sindicatele; - furnizorii. 3. Elaborarea unor programe de îmbunãtãţire continuã a tehnologiilor şi a proceselor în general. 4. Soluţii pentru eliminarea substanţelor toxice sau nocive din tehnologie sau din produse (de pildã plumbul din unii pigmenţi; jucãriile vopsite cu asemenea vopsele erau roase de copiii mici, care astfel ingerau plumb). 5. Soluţii pentru reconceperea produselor, cu o atenţie specialã asupra:

- soluţiilor pentru o ambalare optimã (material pentru ambalare, reciclarea acestuia); - soluţiilor pentru recuperarea materialelor la sfârşitul vieţii produsului.; - exploatãrii curate a produsului (sã nu genereze noxe, sã nu provoace accidente). 6. Adoptarea valorilor de mediu ca propriile valori ale firmei (de exemplu firma BODY SHOP, specializatã în vânzarea produselor cosmetice, care are câteva mii de magazine în toatã lumea a cerut un audit de mediu pentru fioecare din produsele oferite de ea la vânzare, chiar dacã le cumpãra de la furnizori externi). 7. Consideraţii pe termen lung privind politica firmei în raport cu mediul, în raport cu ceea ce aşteaptã de la ei publicul, clienţii. Interesant este faptul cã aceste consideraţii, fãcute de firme dintre cele mai diferite, conduc în toate cazurile la soluţii similare ca organizare, mod de acţiune, deci final ajung la un izomorfism instituţional care va caracteriza întreprinderea de mâine, silitã sã ia foarte serios în consideraţie problemele mediului. Rezumatul capitolului 1 Ultimii 30 de ani au adus o mutaţie majorã în structura economiei mondiale. Schimbarea se materializeazã prin apariţia unor noi ramuri industriale dominante, prin schimbãri la nivelul cererii exprimate de piaţã (sub aspectul creşterii complexitãţii produselor, a diversificãrii şi personalizãrii lor, a ritmului de înnoire a acestora, a creşterii importanţei activitãţilor de service) precum şi prin apariţia unei noi constrângeri majore în activitatea economicã, legatã de nevoia absolutã de protecţie a mediului înconjurător. Aceste aspecte vor fi discutate pe scurt în cele ce urmeazã. Cuvintele cheie ale cursului • • • • • Noua revoluţie industrialã materiale cu structuri şi aplicaţii noi biotehnologii Personalizarea produselor Complexitatea sporitã a produselor şi a tehnologiilor • Protecţia mediului • dezvoltarea durabilã • tehnologii curate Bibliografie recomandatã 1. L.M.Bãloiu şi I. Frãsineanu, Gestiuneal inovaţiei, Ed.Economica 2001 2. Alvin Tõffler, Socul viitorului, Ed.Politicã, 1970 3. Alvin Tõffler, Al treilea val, Ed.Politicã, 1983 4. Alvin Tõffler, Puterea în mişcare (Powershift), Ed. Antet, 1995 • • • • • soluţii tehnologice hiperspecifice microinformatica activitate complexã de service Lupta concurenţialã mondializatã Creşterea ritmului de înnoire

• management orientat spre mediu • inventarul substanţelor periculoase • normele ISO 14000

5. Alvin Tõffler, Corporaţia adaptabilã, Ed. Antet, 1996 6. L.M.Bãloiu (coordonator), Managementul mediului şi al resurselor, Ed. ASE, 2001 7. C.Marty, Le mieux produire, Ed. LavoisierTEC & DOC, Paris 8. Y. Lafargue, Technofolies, technologies, Ed. d’Organisation, Paris, 1990 Întrebãri de control 1. Prin ce ar putea fi caracterizatã noua revoluţie industrialã ? Ati întâlnit şi alte trãsãturi (de pildã în alte cãrţi) ? In ce mãsurã ea se manifestã în firma Dvs ? Puteţi da unele exemple concrete din firmã (sau de la beneficiari, furnizori) ? 2. In ce mãsurã au fost noile tehnologii dominante asimilate în firma Dvs ? 3. Cum aţi putea descrie pãtrunderea informaticii în activitatea economicã în general, în industrie, în firma Dvs ? Ce avantaje aduce, ce probleme vã ridicã ? 4. Cum aţi putea descrie pãtrunderea noilor materiale în activitatea economicã în general, în industrie, în firma Dvs ? Ce avantaje aduce, ce probleme vã ridicã ? 5. In ce mãsurã diversificarea ofertei de materii prime a influenţat firma Dvs, de pildã sub aspectul proiectãrii sau al preţurilor ? 6. Firma Dvs s-a confruntat cu problemele ridicate de personalizarea produselor şi a pieţelor ? Cum au fost ele rezolvate ? 7. Puteţi da alte exemple, din viaţa de zi cu zi sau din experienţa firmei Dvs referitoare laa creşterea gradului de complexitate al produselor? Firma Dvs s-a confruntat cu asemenea probleme ? Cum au fost ele rezolvate ? 8. Cum se manifestã creşterea ritmului de înoire al produselor în domeniul Dvs de activitate ? Firma Dvs s-a confruntat cu asemenea probleme ? Cum au fost ele rezolvate ? 9. In firma Dvs existã vreo preocupare pentru protecţia mediului ? Dar pentru evidenţa şi reducerea deşeurilor ? Apreciaţi cã o rerducere a deşeurilor ar duce la o reducere a consumurilor şi implicit la o eventualã reducere a costurilor ? Puteţi da exemple de asemenea acţiuni ? In firma Dvs se preconizeazã implementarea standardelor ISO 14000 ?