You are on page 1of 5

ÎMPRUMUTUL

Nu puteai spune că era o cadră de bărbat, dar nici oarecare nu-i era chipul.
Zâmbetul, mereu ironic, îi era întretăiat de lama răutăţii ce, pentru conlocutorul atent,
devenea evidentă dinapoia unui scrâşnet abia bănuit al dinţilor. Niciodată nu l-am văzut
râzând, ceea ce poate constitui un semnal de alarmă: HIC SUNT LEONES. Dar nu mai
puţin grăitor era faptul că niciodată nu l-am văzut încruntându-se decât în glumă, un fel
de pince sans rire. Aceste caracteristici îi împodobeau trăsăturile ţărăneşti aproape
regulate, străbătute de un aer bărbătesc anevoie de definit. Nu destul de înalt, neaşteptat
de voinic, susţinut de un păşit crăcănat, toate acestea la un loc plămădeau un personaj
tragic-comic, ca din filmele mute. Labele mâinilor, noduroase, bătătorite, ale unui
muncitor cu palmele, îţi aspreau, la strângerea lor, orice impresie ţi-ai fi făcut anterior cu
privire la el. Cu ele practica toate meseriile, din pasiunea de a înţelege secretele şi mersul
motoarelor, al maşinăriilor, al uneltelor necunoscute. Mai tuturora izbutea să le dea de
rost. Din păcate, mai întâi strica. Abia după aceea, cu ajutorul norocului, izbutea să le
facă utilizabile, aşa cum ieşiseră din mintea inventatorului, ori din fabrică. Deşi asta se
petrecea cu regularitate, setea sa de descifrare a tainelor mecanice era atât de nestăpânită
încât nu învăţa nimic din experienţă, crezând mereu că steaua sa l-ar fi îndrumat către o
descompunere norocoasă a obiectelor, care descompunere nu le-ar fi dăunat cu nici un
chip.
Cu noi era foarte îndatoritor, deoarece ştia că după orice ajutor ne-ar fi dat, primea
tainul său. Dealtfel, îl merita, mai ales printr-aceea că avea cel mai mic salariu posibil, în
schimb susţinea nevasta şi doi copii aproape absolvenţi de liceu. Fiindcă nu fusese în
stare să înveţe nici o meserie, era paznic, în calitate de fost cursant al unui club de arte
marţiale, din mahalaua Pantelimonului. Soţia lui nu producea nimic; mai mult, se dusese
vorba că nici în gospodărie nu avea vreun aport. De gătit, îi gătea soacra; maşina de
spălat prelua munca respectivă. Ei îi rămânea să cureţe farfuriile şi să dea cu mătura prin
casă. Singurul care o năpăstuia era feciorul lor: avea pretenţia să îmbrace lenjerie curată
în fiece dimineaţă, schimbând-o pe aceea din ziua precedentă.
Cum de se ajunsese, într-un mediu rural, la această cruţare, ba chiar alintare
neobişnuite a femeii? Părinţii lui o văzuseră când ea avea şaisprezece ani. Se aflau în
vizită la nişte cunoştinţe de-ale părinţilor ei, într-alt sat. Într-atâta le-a plăcut fata, încât au
hotărât, fără multă chibzuire, să o ceară de nevastă pentru el. Ai ei se bucurară să scape
de piatra-n casă şi le-o dădură, fără să aştepte nunta. Dar nimeni nu intenţiona să-şi bată
joc de nimeni. În toamna ce veni se întinseră şi mesele, coborâră şi tinerii din faţa
altarului, iar nuntaşii petrecură pe cinste. Mireasa era frumoasă coz, iar mirele avea umor,
era foarte harnic, respectuos, iubitor în familie, nebăutor, nefumător în exces, ambii
sănătoşi tun. Mai mult, alături de trăsăturile enumerate anterior, Ionel era delicat, sensibil
şi fiul mamei. Era un singuratic, fără a fi un însingurat. Îi plăcea compania celor de vârsta
lui, însă îi şi plăcea să păstreze o oarecare distanţă faţă de ei; să le împărtăşească
preocupările, dar să nu se lase orbit de sociabilitate. Ceea ce-l atrăgea cel mai mult, cât îi
privea pe tovarăşii cu care-şi împărţea timpul, era munca împreună, cu prilejul căreia el
să devină fruntea, fără doar şi poate; loc pe care-l merita, pe de o parte, prin dotare,
cunoaştere, strădanie şi loc ce-l dobândea, pe de altă parte, cu uşurinţă şi în chip natural.
Menţionam dependenţa sa sentimentală de mamă. Nu voi oferi cititorului decât
două exemple. Şi-a făcut armata într-o colonie de muncă a penitenciarelor, în rândurile
ostaşilor de gardă. Urmărind modul în care paznicii propriu-zişi, ‘caraliii’ profesionişti,
se comportau cu condamnaţii, brutalitatea lor, lipsa de înţelegere omenească faţă de
semen, indiferent de vina plătită de acesta printr-o pedeapsă legală de izolare, foamea şi
setea endemice, iresponsabilitatea ajutorării medicale, umilirea în care se scăldau hainele
vărgate şi toate celelalte prescripţii ale societăţii vindicative, ce nu coincideau neapărat cu
obiectivele corecţionale ale detenţiei, feciorul din Joseni suferea de parcă el însuşi s-ar fi
trezit peste noapte victima sistemului. Închis în sineşi, din fire nu comunica trăirile intime
nimănui. Ele se cumulau în inima lui neobişnuită în satul natal cu priveliştile de acest soi
ale răutăţii umane. Într-o bună zi, urmare a unui exces de zel al cărui martor a fost, i s-a
făcut rău şi s-a pomenit cărat cu ambulanţa la spitalul de boli nervoase. De aici, i-a scris
mamei sale că dacă nu-l muta – cum va fi ştiut – la altă armă, îşi lua viaţa. Şi mama a
făcut ce a făcut şi a izbutit să-i obţină transferul.
La eliberare, se ivi curând al doilea prilej la care voi recurge pentru a lămuri
relaţia ombilicală persistentă între cei doi. Tatăl provenea dintr-o familie cu aplecare
pentru un pahar suplimentar. Un frate de-al lui, după ce băuse zdravăn, s-a aşezat, la o
aruncătură de piatră de casă, pe şina căii ferate învecinate, să-şi tragă sufletul. Apariţia
locomotivei l-a surprins pe locul ales, terciuindu-i trupul inconştient. Acesta era sângele
ce scălda minţile şubrede al părintelui lui Ionel. Bolnav de furia ce ţi-o dă inconştienţa,
mânat de mai ştiu eu ce motiv, se năpusti cu pumnii asupra soaţei sale, până ce fiul lor,
sensibilizat de scenele pline de cruzime la care asistase la locul de pedeapsă, nu mai putu
suporta. Se repezi între cei doi, cu un salt de felină şi, umflându-şi pieptul de parcă ar fi
pornit la atacul unei redute, în timpul Războiului de Independenţă, se înălţă în vârful
picioarelor, ajungând numai cu atâta să-şi domiune adversarul – care nu era mai nalt de
stat decât el. Din această poziţie privilegiată, albindu-se ca de hârtie şi piţigăindu-i-se
glasul neomeneşte, urlă cât îl ţineau baierele: - “Să nu o mai loveşti pe mama că te
omor!!!” Ăluilalt îi pieri ca prin farmec orice aspiraţie la întâietatea în familie şi se
retrase cu coada între picioare, spre norocul tuturora, al unuia că a scăpat neînvineţit de
propria-i plămadă, al celuilalt că a scăpat fără riscul de a ajunge înaintea instanţei
judecătoreşti.
De atunci înainte relaţiile lor se îmbunătăţiră văzând cu ochii. Iar marele câştig fu
acela că nici unul, nici celălalt nu se mai lăsă antrenat să guste din sângele Domnului,
Ionel – din înţelepciune mai veche; tatăl său – dintr-una recent dobândită, datorită fricii.
Cu prilejul sărbătorilor unui Paşte, trecând el prin dreptul porţii mele, când mă aflam pe
acolo, l-am invitat pe terasă, să ciocnim un pahar. Răspunsul a fost limpede şi uşor
batjocoritor: - “De ce, domnule Rădulescu? Să-l bem şi pe urmă să ne luăm la harţă?!”
Să revin la Ionel. Printre solicitările făcute lui a fost aceea ce a planta pinii, brazii
şi tuile cumpărate de la Băneasa. Era pregătit când am sosit cu dubiţa cu care le-am cărat
acasă. Dimpreună cu el, răsăriră toţi membrii familiei sale. Se organizară în semicerc în
dreptul porţii, pentru a-l privi cum se lupta cu copacii. Era ca un fel de galerie la un meci
sportiv. Într-adevăr, spectacolul oferit era atrăgător. Fiul, înhăţând ramurile pletoase ale
coniferelor, cu cleştii ambelor palme, la distanţă maximă de trup, de-o parte şi de cealaltă,
îşi lăbărţase picioarele, proptindu-şi bocancii straşnic în pământ, de parcă era Făt Frumos
în luptă cu Zmeul. Ai fi zis că echilibrul trupului său depindea de această sprijinire în aer,
de cetina verde închis. Anterior, săpase gropi pentru fiece nou membru al comunităţii
mele vegetale. Acum se străduia să nimerească în ele cu partea inferioară şi ascuţită a
trunchiului noilor veniţi. După ce se isprăvi şi această operaţie, cu ajutorul lopeţii
îmbrăcă rădăcinile cu pământul scos tot din acelaşi teren. Într-un caz sau două, pământul
cu care-mi fuseseră vânduţi cei ce urma să mi-i consider copii crescuţi de mine, hrăniţi,
udaţi, îngrijiţi, era susţinut cu plase metalice sau se afla la adăpost în saci de material
plastic.
Peste un an, unul dintre pini (poate că cel mai frumos dezvoltat) şi doi jnepeni
dădură semne de boală. Încetul cu încetul se îngălbeniră, se roşiră, piereau văzând cu
ochii, îşi pierdeau strălucirea, vigoarea, dârzenia. Am continuat să-i stropesc, nădăjduind
că-şi vor reveni; însă răul s-ar fi spus că nu mai avea stavilă. În cele din urmă, coroanele
le ruginiră pe de-a-ntregul. Am rugat pe altcineva să elibereze locul. Când săpă la
rădăcina lor, ce credeţi că se vădi? Ionel nu scosese pungile de plastic ce înfăşurau
pământul de unde proveneau. Drept pentru care, când crescură cât era firesc într-un an,
nemaiputând comunica cu solul, să-şi sugă alimentarea necesară din el, se ofiliră şi îşi
pierdură vieţile.
Niciunul dintre cei aflaţi pe margine nu sesizaserăm lipsa de grijă a plantatorului
şi pericolul în care punea plantele cu neglijenţa lui. Un zvon mi-a şoptit că el, de fapt, nu
se ocupase niciodată de munca pământului. Deci nu era chiar neglijenţă, ci numai
neştiinţă şi lipsă de experienţă.
Entuziasmul său de a rezolva toate cu dibăcia pe care o avea înăscută îl determina
să rişte a încurca multe, deoarece se repezea să afirme că putea aduce orice la starea de
funcţionare, deşi nu rareori habar n-avea despre ce era vorba. ‘Ionele, poţi transforma
garajul acesta de scânduri într-un frigider cu aceleaşi dimensiuni?’ ‘Cum să nu?!’ Şi pe
dată imaginaţia sa intra în ebuliţie şi se pornea pe dat explicaţii tehnice inventate ad-hoc,
cu siguranţa pe care ar fi avut-o dacă întreaga-i viaţă nu robotea altceva decât frigidere.
‘Ionele, în această zonă subsolul pluteşte în apă. Cum socoteşti că s-ar potrivi să lucrăm,
pentru a avea şi noi o pivniţă?’ După încheierea unei scurte incursiuni în arta săpării
beciurilor, Ionel fixă un preţ şi trecu la fapte, săpând înapoia casei o groapă cât toate
zilele, fără să avem siguranţa că vom putea vreodată coborî sub pământ, fiindcă nu peste
mult timp, apa invadă şanţul, fără perspective de a se mai retrage vreodată.
Şi, că veni rândul menţionării banilor ceruţi pentru muncă, se cuvine să
încunoştinţez cititorul asupra unor târguieli ivite pe marginea săpatului grădinei de către
soţia lui Ionel. Aceasta era o persoană foarte modestă în privinţa muncii personale şi a
răsplătirii ei. Este posibil să mai fi avut şi alte motivări ale acestor reticenţe. Eram
singurii ei prieteni. Numai la noi îşi îngăduia să vină atunci când o răzbea plictiseala.
Uneori îşi vizita şi naşa de cununie; însă bărbatul ei cel isteţ se mânia pe aceasta ritmic,
şi-i interzicea nevestei să se mai ducă la acea rudă prin alegere, unde, dealtfel, ea mai
câştiga un ban cu călcarea lenjeriei şi a hainelor în general, ban la care Nicuşor renunţa
cu lejeritate, de ca şi când averea l-ar fi dat afară din casă de trei ori pe zi.
Va să zică, am rugat-o pe femeie să ne sape grădina. Cum era firesc, am dorit să
aflăm cât urma să ne coste. Ea îşi privi soţul. Acesta se retrăsese niţel din teritoriul
parlamentărilor. Acum, dacă privirile ei apelaseră la el pline de încredere, reveni alături
de noi şi aşteptă să-i punem noi întrebarea. Aceasta nu întârzie. După o mică chibzuinţă,
îşi dădu cu părerea. Apoi reveni asupra sumei solicitate. O făcu interesându-se: - “Va
trebui să sape şi să ude cu furtunul şi în spatele casei ăsteia?” – “Bineînţeles. Nu-i aceeaşi
curte?” – “În cazul ăsta o să coste patru sute de mii.” Plecase de la o sută douăzeci.
Adăugându-se vreo treizeci de metri la munca preconizată. Nu atâta scumpirea
neaşteptată mă impresionă, cât scărpinarea lui în cap pentru a se ajuta să cugete.
Acestea sunt premisele ultimei întâmplări.
Peste această familie nici bună, nici rea, vieţuind între vecinii noştri, căzu pe
nevestitelea trăznetul. Fratele cel mic al nevestei o vesti telefonic, de pe malul lacului
Snagov, unde sălăşluiau ai ei, într-un sat mai sărăcăcios, că mama lor se simte foarte rău
şi că doctorul nu vede altă soluţie decât să fie operată de urgenţă. Adăugă că, din pricina
unor reparaţii, nu putea avansa nici un leu pentru cointeresarea chirurgului şi a
personalului medical şi se rugă de sora sa să facă faţă cheltuielilor cuvenite. Cititorul a
priceput din cele relatate mai sus că soţia lui Ionel nu avea nici un venit, iar acela comun
era apă de ploaie. Lacrimile ei, însă, îi înduioşară soţul – care o iubea. Acesta bătu în uşa
noastră pentru a solicita un împrumt destul de consistent. Relaţiile amicale ne impuseră să
ne facem pe dată luntre şi punte pentru a-i satisface pe cei doi, iar ginerele bolnavei plecă
înarmat cu cele necesare îmblânzirii halatelor albe ce-l aşteptau cu bisturiul în mână.
Câteva zile mai târziu, apăru nevasta lui. Primul gând ce ne veni se referea la bătrâna care
pătimea între străini. Am început cu o întrebare privitoare la situaţia ei în urma
intervenţiei efectuate. Cu jena şi modestia ce o caracterizau, soaţa lui Ionel mărturisi că
dublarea împrumutului primit constituia suma ce mai era necesară acoperirii cheltuielilor
ce se iviseră pe parcurs şi la cari nu se aşteptaseră. Ne explică situaţia fraţilor săi şi
imposibilitatea lor de a contribui la aceste eforturi. Lămuriri suplimentare ne edificară că
nu se putea bizui pe înţelegerea altora dintre consăteni – aceştia abia aşteptând să le râdă-
n nas. De ce ar fi avut ei această lipsă de omenie nu am priceput. Nu mi-a venit uşor să o
descos tocmai în acele împrejurări. M-am mulţumit să deduc din câte cunoşteam despre
Ionel şi ea că ori nasul purtat prea pe sus de femeie, ori poziţia lui când venea vorba ca
bărbatul ei să aibă de-a face cu obştea rurală creau situaţia abia pândită de ceilalţi pentru
a se distra pe spinarea neputinţei lor de a fi la înălţimea fumurilor adoptate.
Pentru a scurta o poveste şi aşa prea lungă, am repetat gestul bunăvoinţei, cu câtă
blândeţe şi înţelegere am fost în stare. În ambele cazuri, de comun acord cu ei, am fixat
aceeaşi dată pentru restituirea datoriei, dată suficient de depărtată pentru ca oamenii să
aibă timpul necesar economisirii banilor ce ne aparţineau. Întretimp, Ionel accepta
diverse munci în folosul nostru, prin jurul locuinţei. Dar, în loc să se arate recunoscător în
numele celor făcute pentru ei şi să ceară a fi plătit cu măsură, se lansă în sporitul fără saţ
al banilor ce-i aştepta de la noi, dincolo de orice bun simţ. Pesemne intenţiona să scadă
aceste îndatorări ale noastre din propria sa datorie. Dar nu găsi cu cuviinţă să ne pună în
temă asupra gândurilor sale, ci ne lăsă numai cu gustul amar al neobrăzării de care ne
apărarăm nemaifolosindu-i puterea de muncă.
Mai mult, atunci când ne mutasem în Joseni, depusesem în podul său vreo
douăzeci de saci cu cărţi şi mobilă distinctă de sufrageria dăruită lor. Ionel încunoştinţă
că podul său era deja socotit biblioteca fiicei lor, ceea ce se opunea aspiraţiei mele de a
întemeia o bibliotecă sătească pentru întreg tineretul comunei.
Cele trei luni stabilite trecură. Trecură şase. Trecu anul. Trecură doi ani. Fără
rezultat. Banii nu i-am recuperat niciodată, nici măcar parţial. Întretimp, tânărul cu care
trăia fiica lor puse bazele unei firme. În cadrul acesteia, Ionel a deschis un atelier de
reparaţii auto. Dacă întâmplarea vă duce prin satul Joseni, îl veţi recunoaşte pe vecinul
nostru după zâmbetul ironic ce nu-i părăseşte chipul nici astăzi.