UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Facultatea Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative
Catedra Politologie

Pantelimon VARZARI

IN R D C R ÎN T O UE E E IT L G L O O IE
(Studiu)

Aprobat de Consiliul metodico-ştiinţific şi editorial al USM

„Oricît de mare bărbat de stat şi-ar închipui cineva că este, nu trebuie să uite legea: causa aequat effectum”
1

Mihai EMINESCU INTRODUCERE Pentru ştiinţele politice problema analizei fenomenului elitei politice a fost şi rămîne de o deosebită importanţă. Întreaga dezvoltare istorică a omenirii din ultimele secole demonstrează că organizarea şi conducerea democratică şi nedemocratică a societăţii sînt indisolubil legate de activitatea subiecţilor politici (elita politică, liderul politic, partidul politic, politicieni, grupul de presiune etc.), care joacă diverse roluri în viaţa politică a societăţii. Procesul repartizării, obţinerii, menţinerii şi exercitării puterii nu presupune o participare egală la putere a tuturor cetăţenilor, deoarece în orice societate, în afară de inegalitatea economică, socială, spirituală, mai există şi inegalitatea politică. Întotdeauna şi pretutindeni la putere se află doar un grup restrîns de persoane, care obligă masele să-l recunoască şi să i se supună. Fundamentarea necesităţii de a diviza societatea în minoritate guvernantă şi majoritate guvernată este prezentă în doctrinele elitiste clasice şi cele contemporane care se deosebesc prin diverse tratări ale inegalităţii politice şi soluţii ale depăşirii acesteia. Existenţa inegalităţii sociale poate fi acceptată ca un postulat indiscutabil cu specificarea că este vorba nu despre diferenţieri naturale după sex, vîrstă, caracteristici fizice şi alte variabile, ci despre inegalităţi sociale care se reproduc în anumite forme stabile, acestea fiind o reflectare a structurilor politice, economice, cultural-normative ale unei societăţi concrete. Problema elitei este strîns legată de problema diviziunii sociale a muncii, elementul căreia îl constituie diferenţierea societăţii în conducători (minoritate) şi conduşi (majoritate). Acest aspect al problemei, într-o anumită măsură, corelează cu deosebirile biologice, psihice şi cu alte diferenţieri între oameni, din care rezultă că nu toţi indivizii pot deveni conducători, diriguitori, organizatori. Practica social-politică istorică şi cea curentă demonstrează că organizarea socială optimală a unei comunităţi umane şi deci
2

soluţionarea adecvată a problemei privind guvernarea eficientă a societăţii rezidă în optimizarea corelaţiei dintre elită (guvernanţi) şi mase (guvernaţi). În consecinţă, într-un regim democratic înţelegerea corectă a rolului elitelor se corelează cu principiile şi mecanismele care asigură tuturor membrilor societăţii şanse egale de afirmare pe plan politic, economic, social, cultural etc. Apariţia elitismului clasic a fost în mare măsură o replică a marxismului. Elitismul şi ştiinţa politică elitistă au fost şi rămîn în continuare contestate atît de pe poziţiile marxismului, cît şi de pe cele ale pluralismului. Marxiştii consideră că elitiştii nu pot explica baza dominaţiei unei elite, care nu poate fi decît raporturile economice între clase. Pluraliştii estimează că societăţile moderne, dezvoltate şi liberale, sînt caracterizate prin multiplicarea intereselor şi prin competiţia pentru putere şi influenţare. La rîndul lor, mulţi critici ai pluralismului susţin că aceasta prezintă un tablou derutant al funcţionării democraţiilor liberale contemporane. Actualmente, relativ puţini cercetători împărtăşesc integral poziţia elitistă clasică. Şi totuşi elitismul a influenţat pe diverse planuri gîndirea politică şi politica contemporană. Nu e surprinzător faptul că studiul elitelor a devenit o parte componentă a problematicii politologice curente şi în arealul ţărilor postcomuniste. Lucrarea de faţă este elaborată în genul unui material didactic şi de aceea îmbină în sine elemente ale expunerii sub formă de lecţie şi ale expunerii ştiinţifice. Ea este o abordare oarecum monografică a problematicii elitologice. De aici rezultă o serie de dificultăţi legate de sărăcia bibliografică în tratarea subiectului propriu-zis. În acelaşi timp, s-a făcut efortul, pe cît a fost posibil, ca expunerea să poarte un caracter structural-evolutiv. Ne exprimăm convingerea că lucrarea de faţă va servi drept imbold în elaborarea altor scrieri în problematica elitologică. COMPARTIMENTUL I. STATUTUL EPISTEMOLOGIC ŞI PROBLEMELE METODOLOGICE ALE ELITOLOGIEI
3

Această ramură ştiinţifică încerca. Astăzi. STRUCTURA ŞI METODOLOGIA ELITOLOGIEI 1. OBIECTUL. “eminentă” etc. disciplină ştiinţifică complexă. societăţile tranzitorii pun în faţa membrilor săi tot mai multe probleme de genul: ce facem? de unde venim? ce construim şi încotro mergem? La aceste şi alte aspecte situative încearcă să răspundă toate ştiinţele politice. al “păturilor influente din societate”. Spre exemplu. Partocraţia. Cele expuse ne fac să evidenţiem necesitatea şi să determinăm importanţa studierii elitologiei. inclusiv şi elitologia. “vestită”. XX şi totdeauna a fost actuală pentru cei preocupaţi de problematica puterii politice. În al doilea rînd. În primul rînd. deoarece metodele şi abordările lor obiective şi imparţiale prezentau un pericol pentru guvernanţi. necesitatea studierii şi conţinutul elitologiei Elitologia. într-un mod sau altul. termeni etc. iar atribuirea cuiva la elită se transformă într-un compliment cu sensul de persoană “autoritară”. necorespunzător realităţii obiective şi astfel el (termenul) îşi pierde valoarea. avea o atitudine ostilă faţă de politologi. termenul dat este folosit ca sinonim al “puterii avuţilor”. care deţinea în mîinile sale întreaga putere de stat. amorf.TEMA I. sensul şi conţinutul său iniţial. multe concepte au 4 . Actualitatea. în societăţile totalitare ştiinţele politice erau considerate drept “ştiinţe burgheze antiştiinţifice” şi izgonite din sălile de studii. al “cremei societăţii (naţiunii)”. să sesizeze anumite probleme ce frămîntau societatea şi deci să răspundă la provocările timpului. în ştiinţele politice din societăţile posttotalitare are loc un împrumut masiv din literatura ştiinţifică occidentală a diverselor concepte. paradigme. XIX – începutul sec. Dat fiind faptul că regimurile totalitare erau angajate în lupta ideologică cu Occidentul. Referindu-ne la termenul de elită. vom arăta că utilizarea acestuia în limbajul ştiinţific şi publicistic poartă adesea un caracter neadecvat. a apărut la sfîrşitul sec.

De aceea creşterea rolului elitologiei şi al altor ştiinţe politice în viaţa societăţii este determinată de nivelul dezvoltării sferei politice ca sferă dominantă (prioritară) a societăţii. apare necesitatea autocunoaşterii societăţii noastre. A fost exilat şi conceptul de elită şi cu deosebire cel de elită politică. căci “dacă elita există (funcţionează). În al treilea rînd. societăţile de tranziţie se caracterizează prin constituirea şi afirmarea noilor structuri politice instituţionalizate. fiind considerată de majoritatea cercetătorilor ştiinţă politică specială sau de ramură. inclusiv impunerea noilor elite în viaţa politică a societăţii. poate fi prezentată ca un ansamblu de gîndire. Cu alte cuvinte. În determinarea obiectului de studiu al elitologiei şi al statutului ei ştiinţific (epistemologic) se disting cîteva poziţii teoretice: dacă după unii politologi elitologia studiază politicul la concret cu toate aspectele sale specifice (sistemul politic. gîndirea politică 5 . Elitologia (teoria elitelor). prin stratificare masivă şi mobilitate socială. prin polarizare socială crescîndă a comunităţii umane. în care ştiinţele politice se instituţionalizează. Apariţia şi dezvoltarea noilor structuri sociale şi politice. caracterul complex al derulării proceselor social-economice şi politice neordinare. atunci acest lucru are loc numai în societăţile antagoniste (capitaliste)”. diverse comportamente ale acestora denotă necesitatea cercetărilor teoretice şi practice în domeniul ştiinţelor politice. motivul principal era de ordin “ştiinţific”: marxism-leninismul dispunea de propriul său concept – conceptul de clasă socială. avînd ca scop să explice natura.fost “exilate” din ştiinţele politice. locul şi rolul grupurilor sociale în mîinile cărora se află concentrată influenţa politică şi puterea decizională. includerea în arena politică a noilor subiecţi colectivi şi individuali. Altfel spus. O dată cu transformarea Republicii Moldova în stat suveran şi independent. necesită studierea şi examinarea subiecţilor politici. Definirea conţinutului specific al elitologiei implică precizarea domeniului ei de studiu. înţelegerii locului şi rolului noilor structuri de putere în sistemul relaţiilor sociale şi politice. acţiunea politică.

social şi politic al conceptului de elită. economică. putem constata că orice societate umană are nevoie de o pătură conducătoare (cîrmuitoare. culturologii îl utilizează pentru a evidenţia unele personalităţi marcante ale culturii (ca sinonim al “spiritului aristocratic”). Urmărind evoluţia istorică şi politică a conceptului de elită. “cai de elită”. diriguitoare. persistă în ambele definiri ale obiectului de studiu al elitologiei. filosofii etc. “elită hoţească” etc. ajungînd în această poziţie 6 .etc. ca subiect politic.) folosesc termenul în cauză pentru a desemna acel grup de oameni (valoros. sociologii. economie.). caracteristică pe care o presupune. “eligere” – a alege. cultură. ai unei arte. sociologii şi politologii califică prin acest termen pe acei membri ai unei societăţi care deţin o poziţie superioară în cadrul ei. se poate evoca termenul de elită pentru a califica membrii unei meserii.). a tria) poartă un caracter polisemantic. care excelează în sfera lor de activitate (elita arhitecţilor. un singur concept aferent elitei . elita zugravilor. conceptul de elită nu presupune şi o excelenţă morală.). La nivel mai concret. termenul “elită” este utilizat de specialişti în domeniul ştiinţelor socioumane pentru a consemna oameni deosebiţi prin pregătire şi talent în domeniul lor de activitate (politică.). Referindu-ne exclusiv la conceptul de elită (politică. Termenul “elită” (lat. ştiinţă etc. integral.conceptul de aristocraţie.). În cel de-al doilea sens. “oştiri de elită”. cel mai bun) din societate care prin statutul şi rolul său constituie “structura de putere” (establishment) şi exercită o influenţă majoră sau controlează direct elaborarea şi realizarea deciziilor politice. Membrii elitei. iar reprezentanţii ştiinţelor socioumane (politologii. de altfel. ştiinţifică. care se remarcă prin crearea de valori pentru societate. Dacă cei neavizaţi folosesc termenul dat în unele îmbinări de cuvinte pentru a reflecta anumite trăsături pronunţate (“grîu de elită”. au acces la mecanismele şi tainele puterii. guvernantă sau dominantă) în cadrul diviziunii organice şi sociale a muncii. Acesta este sensul generic. stăpînitoare. Aşadar. ale dominaţiei (arcanum imperii). Oricum. posedă anumite funcţii de conducere şi un anumit volum de putere. elita. elita spărgătorilor de case de bani etc. alţi politologi apreciază drept obiect de studiu al elitologiei cercetarea procesului de guvernare a societăţii. ai unei profesiuni. informaţională. economice şi sociale într-o comunitate umană. militară etc.

prin diferite modalităţi (bunăstare, statut familial, superioritatea pregătirii, abilităţi profesionale, sistemul de selectare etc.), pot deţine puterea în mod oficial (instituţii publice) sau pot exercita puterea în mod mai puţin vizibil şi uneori ocolind instituţiile oficiale. 2. Elitologia în sistemul ştiinţelor politice Elitologia, prin conţinutul şi obiectul său de studiu, poate fi considerată (după statutul epistemologic) o disciplină, o ramură a ştiinţelor politice care studiază procesul de conducere (guvernare) social-politică a societăţii, activitatea structurilor de putere, precum şi formarea, dezvoltarea, componenţa şi anatomia degradării păturii superioare a societăţii, locul şi rolul elitelor politice şi al clasei conducătoare în societate, raporturile dintre guvernanţi şi guvernaţi. Deci această disciplină ştiinţifică are un obiect propriu de reflecţie teoretică, de studiu, cunoaştere şi de cercetare empirică. Fundamentarea teoretică a obiectului elitologiei necesită însă implicit cunoaşterea rezultatelor cercetărilor şi din celelalte discipline ştiinţifice politice înrudite, cu care ea (elitologia) interferează fără a le substitui. Precum se ştie, politologia (ştiinţa politică sau teoria generală a politicii) este o ştiinţă despre domeniul politic, o ştiinţă care studiază geneza, esenţa, legitatea şi funcţionalitatea politicului. Însă domeniul politic (ca domeniu al vieţii sociale, ca subsistem al sistemului social global) constituie şi obiectul de studiu al altor discipline din arealul ştiinţelor politice (sociologia politică, filosofia politică, psihologia politică, antropologia politică, etica politică, geopolitica, ştiinţa statului, ştiinţa dreptului, ştiinţa partidelor politice, istoria politică etc.). Ştiinţa politică contemporană constituie un complex întreg şi diversificat de discipline ştiinţifice. Vom preciza că politicul reprezintă acea dimensiune imanentă a societăţii, acea sferă particulară a vieţii sociale, acea modalitate specifică a organizării interioare a sistemului social global care constituie, în fond, obiectul de studiu al tuturor ştiinţelor politice. În acest sens vom arăta că
7

reputatul politolog român Ovidiu Trăsnea în una din lucrările sale1 înţelege prin disciplinele politice acele discipline care, într-o viziune globală sau parţială, cu o finalitate teoretică sau operaţionalaplicativă, folosind o abordare structurală sau istorică, se consacră studiului vieţii politice. Deşi respectivele discipline sînt diferite atît ca natură, cît şi sub raportul structurii, ariei şi funcţiunilor lor specifice, acelaşi autor foloseşte termenul de “sistem al ştiinţelor politice” pentru a sugera comunitatea relativă a obiectului lor (politicul în diferitele sale laturi şi ipostaze), relativa lor unitate funcţională (converg în explicarea politicului şi orientarea sau raţionalizarea acţiunii politice), precum şi interacţiunile care există între ele şi care, pe măsura avansării tendinţelor de diferenţiere şi integrare, proprii ştiinţei contemporane, devin tot mai ample şi mai complexe, promovînd forme noi de cooperare interdisciplinară, de cercetare pluridisciplinară2. Pentru o viziune globală şi cuprinzătoare asupra ştiinţelor politice, pentru o înţelegere adecvată a raporturilor lor reciproce şi a graniţelor dintre ele, Ovidiu Trăsnea trasează în unele lucrări ale sale3 următoarea schiţă a sistemului ştiinţelor politice, model-ipoteză susţinut şi de alţi autori4: 1) ştiinţe politice teoretice, printre care ştiinţa politică fundamentală (teoretică, structural-istorică şi nomotetică) sau politologia şi ştiinţe politice speciale (elitologia, stasiologia, conflictologia, ştiinţa relaţiilor internaţionale, psephologia – ştiinţa comportamentului electoral, polemologia – ştiinţa războiului, irenologia – ştiinţa păcii etc.); 2) ştiinţe politice aplicative sau praxiologice (praxiologia politică generală sau ştiinţa conducerii politice, ştiinţa acţiunii
1

Vezi mai detaliat: Trăsnea O. Probleme de sociologie politică. – Bucureşti, 1975, p. 8. 2 Mattei Dogan precizează principalele caracteristici ale ştiinţei politice contemporane prin specializare, fragmentare şi hibridare. A se vedea: Dogan M. Sociologie politică. Opere alese. – Bucureşti, 1999, p.356. 3 Trăsnea O. Op. cit., p.7-9; Trăsnea O. Curente şi tendinţe în politologia contemporană. – Bucureşti, 1972, p.14-39. 4 Petraş-Voicu I. Introducere în sociologia politică. În 2 volume. Vol.1. – Cluj-Napoca, 1994, p.18-32; Măgureanu V. Studii de sociologie politică. – Bucureşti, 1997, p.38-45 etc. 8

politice şi ştiinţele aplicative speciale), existenţa autonomă a cărora mulţi politologi o contestă; 3) ştiinţe politice de graniţă (secante, limitrofe, înrudite sau interdisciplinare), din care fac parte sociologia politică, antropologia politică, ştiinţele juridice ale dreptului constituţional, ale dreptului administrativ şi ale dreptului internaţional, psihologia politică, geografia politică, istoria politică. Aceste şi alte ştiinţe realizează joncţiunea sistemului cu alte ştiinţe din afara lor şi se concentrează, de asemenea, asupra fenomenului politic, dar din unghiuri de abordare specifice, extrapolitologice. În linii mari, putem constata că, dacă politologia studiază domeniul politic sub aspectele sale cele mai generale (macropoliticul), celelalte ştiinţe politice amintite mai sus, inclusiv elitologia, sînt, într-un fel, ştiinţe particulare, deoarece fiecare dintre acestea abordează un anumit segment al politicului (micropoliticul) şi nu ansamblul său. În cazul mai multor discipline politice (filosofia politică, antropologia politică, geopolitica etc.) specificul lor de abordare apare mult mai vădit şi mai delimitat, însă în ceea ce priveşte politologia şi elitologia obiectul lor de studiu devine, în mare măsură, identic, deosebindu-se doar după maniera lor de abordare. Această realitate i-a determinat pe unii politologi să considere politologia ca ştiinţă fundamentală a politicului. În acelaşi timp, unii specialişti, considerînd elitologia o disciplină ştiinţifică complexă şi autonomă, arată că ea s-a format în albia filosofiei politice (Ghenadii Aşin, Rusia), alţii – în albia ştiinţelor sociologice (Olga Krîştanovskaia, Rusia). Însă majoritatea cercetătorilor opinează că elitologia a apărut în cadrul ştiinţelor politice şi deci face parte din sistemul ştiinţelor politice (Stelian Tănase, spre exemplu). 3. Funcţiile şi metodologia elitologiei Elitologia, ca şi politologia în ansamblu, fiind preocupată de studierea directă a realităţii social-politice şi de sintetizarea datelor oferite de alte ştiinţe politice, vizează o anumită finalitate concretizată prin îndeplinirea anumitor funcţii (metodologică, teoretico-cognitivă, teoretico-explicativă, conceptuală, normativaplicativă sau critică, axiologică sau de valorizare, praxiologică sau
9

educativă sau civică. într-un cadru teoretico-conceptual. Mihai N.a. Varieties of Political Theory. 10 . postulate. fiind teoria despre metodele cunoaşterii ştiinţifice. p. În cazul elitologiei. 4) metode şi procedee de analiză. prospectivă sau de prognozare ş.48. 1966. Metodologia ocupă un loc central în asigurarea nivelului calitativ-ştiinţific al investigaţiei realităţii politice. sistematizare şi corelare necesare pentru argumentarea ştiinţifică. acest cadru îl constituie concepţia ei teoretică proprie asupra politicului. – Chişinău. Easton D. de ordonare.). 3) tehnici şi procedee de prelucrare a datelor şi informaţiilor obţinute. Metodologia. – Chicago. explicaţiilor şi predicţiilor teoretice. Mergînd pe urmele lui David Easton3 şi ale altor cercetători 1 2 Măgureanu V. 3 Easton D. al sociologiei politice şi al altor ştiinţe politice. The Political System. conţine următoarele componente definitorii: 1) enunţuri (teze. ca ştiinţă şi disciplină autonomă în raport cu celelalte ştiinţe politice. ca domeniu specific de cercetare. cu ajutorul căreia se realizează investigaţia ştiinţifică. cit.de raţionalizare. mijloace.. (ed. Introducere în filosofia şi metodologia ştiinţei. Metodologia este un ansamblu de metode. propriu disciplinei respective1. deoarece filosofia este baza conceptuală a oricărei metodologii2. principiile şi categoriile specifice prin care îl defineşte. 1953 etc. De asemenea. formule) teoretice fundamentale care servesc drept orientări în abordarea realităţii sociale. procedee şi tehnici de cercetare integrate într-o viziune. 1996. tipologiilor. 2) metode şi mijloace de cercetare şi culegere (colectare) a datelor empirice. Evidenţierea funcţiilor elitologiei este necesară pentru delimitarea ei ca ramură ştiinţifică. Pentru definirea obiectului de studiu al oricărei ştiinţe se impune şi precizarea metodologiei acesteia. p. interpretare şi construcţie (reconstrucţie) teoretică pe baza datelor empirice în vederea elaborării descrierilor.48. – Chicago. ca şi în cel al politologiei. Op. se subliniază întemeiat că metodologia ştiinţei este strîns legată de filosofie.).

cum ar fi cea sistemică (cunoscută ca paradigmă sistemică sau paradigma Parsons-Easton). Freud care fundamentează concepţia psihanalizei). teoria jocurilor etc. – Bucureşti.A. analiza semantică sau logică a limbajului politic (demers terminologic în accepţia lui G. Curente şi tendinţe în politologia contemporană. dialectico-critică (folosită de marxism şi 1 Trăsnea O. de obicei. p. Balandier). juridic. metodă numită şi paradigma Almond). condiţionînd apariţia politologiei comparate ca una dintre direcţiile ştiinţei politice fundamentale). antropologic (folosit la vremea sa de Aristotel). geografic (abordare ce a condiţionat apariţia geopoliticii ca ştiinţă interdisciplinară). este vorba de tipurile de analiză (de reflecţie) extrapolitologice a politicului. de S. Politologia în faţa secolului XX. Mitran I. Wilson). direcţie fondată de W. sociologic (utilizat pe larg de marxism în analiza politicului ca suprastructură a bazei economice). p. economic (considerat de unii autori mod de elaborare din punct de vedere al activităţii).38-42. Machiavelli. Prelot este considerat unul dintre cei mai autorizaţi reprezentanţi al acestei direcţii). psihologismul (utilizat de Confucius şi N. În prezent aceste moduri de abordare sînt fortificate cu noi metode de analiză a politicului. politologii români Ovidiu Trăsnea şi Ion Mitran în studiile lor1 divizează întreaga varietate a modurilor de abordare (a metodelor) practicate în ştiinţa politică în două categorii distincte. mod de abordare ontologic sau substanţional). În al doilea rînd. în primul rînd. filosofic (numit.52-125. În această categorie sînt incluse modurile de abordare istoric (istorico-logic sau logico-istoric). de modurile de abordare politologice. psihologic (abordare ce a impus necesitatea constituirii unei discipline cum este psihologia politică). structuralfuncţionalismul (utilizarea sa se datorează lui G. Almond şi şcolii sale. comparativă (metodă de reflecţie folosită de la Aristotel încoace. din şirul cărora fac parte instituţionalismul sau orientarea instituţionalistă (M. 11 . behaviorismul (şcoala behaviorală sau comportamentalismul. funcţionalismul (model de cercetare utilizat des în elitologie).occidentali. 1997. formalismul (inovaţie recentă în cîmpul analizei politice). Este vorba.

2000. are menirea să îmbogăţească dimensiunea analizelor politice în ştiinţele politice. Сачков Ю.neomarxism. Hacken. inclusiv şi în elitologie. с. – Москва. 1 Vezi. Независимость в структуре бытия и познания. //Общественные науки и современность. de reflecţie teoretică. 1998. //Свободная мысль. Синергетика и политика. Puterea politică şi elitele Puterea poate fi considerată unul din fundamentele societăţii. normativ-valorică (folosită. №4. №6. 1995. XX în ştiinţele socioumane tot mai insistent se impunea o nouă metodă de analiză. În opinia unor autori. fiind un proces complex cu reflexie socială de amplitudine. norme şi valori. 1993. abordarea extrapolitologică a politicului. №12.В. Ea persistă acolo unde există o comunitate de oameni bazată pe anumite reguli. dirijarea şi conducerea diverselor forme de activitate umană. apariţia căreia (ca direcţie de cercetare) este legată de numele chimistului belgian (de origine rusă) I. /Под. În fine. evenimente şi fapte politice care nu pot fi examinate cu ajutorul metodelor tradiţionale. Prigojin şi de numele fizicianului german G. La sfîrşitul sec.55-69. spre exemplu: Политология. с.40-45. îndeosebi. În cadrul grupurilor sociale este inerentă diviziunea socială referitoare la gestionarea. с. ред. Делокаров К. //Общественные науки и современность. с.110118 etc. “synergeia” – acţiune colectivă). a ocupat poziţiile pierdute de metoda dialectică1. PUTEREA ŞI EXPONENŢII SĂI 1. de gîndirea liberală de stînga şi social-democrată). TEMA II. în anii “războiului rece” în scopul argumentării formei optimale a unui sau altui regim politic). Acest tip nou de reflecţie teoretică în ştiinţele politice oferă posibilitate cercetătorului să aprecieze în chip nou unele procese.Х. sinergetica. Полуниной. ca mod de abordare. numită metoda sinergetică (grec. 12 .81-82. Системная парадигма современной науки и синергетика. Г. Венгеров А. fenomene.

Anume aici apar anumite inegalităţi şi asimetrii de roluri şi deci anumite raporturi între diferite categorii de oameni şi indivizi aparte. Se poate afirma că puterea se manifestă ca factor global şi integrator al comunităţii umane, devenind, astfel, o matrice în ceea ce priveşte activităţile acesteia. Obiect al politicii devine nu orice putere, ci doar puterea în sens public. Deja Aristotel a încercat să separe autoritatea liderului politic în cadrul polis-ului grecesc de alte forme ale puterii (puterea stăpînului asupra sclavului, soţului asupra soţiei, părinţilor asupra copiilor). Politica este mai întîi de toate o tendinţă de obţinere şi menţinere a puterii publice, tendinţă către dominaţia şi exercitarea acesteia de un anumit grup de persoane numit elită, clasă guvernantă etc. Puterea, fiind o componentă esenţială a oricărei societăţi, împreună cu societatea traversează un proces complicat de schimbare a fenomenelor şi manifestărilor sale. Sistemul de putere într-o societate umană contemporană este bine structurat (pe verticală şi pe orizontală) şi este compus dintr-o reţea diversificată de instituţii specializate (politice, economice, militare, diplomatice, birocratice, financiare, judiciare etc.) care reglementează relaţiile sociale şi determină cîmpul puterii. În cadrul acestui sistem se evidenţiază structurile puterii centrale (aparatul sau corpul administrativ), substraturile subordonate lor nemijlocit (administrarea de nivel mediu), subiectul şi obiectul puterii. Puterea ca fenomen social posedă cîteva dimensiuni distincte, iar în dependenţă de diferitele componente ale sale (subiect, obiect, resurse, proces etc.) şi de multitudinea activităţilor sociale, poate fi clasificată în diverse genuri (forme sau tipuri). Fiecare formă de manifestare a puterii se distinge prin caracteristicile şi conotaţiile sale specifice, dezbătute şi descifrate de disciplinele ştiinţifice respective. Puterea politică (puterea de stat constituie nucleul acesteia) determină activitatea celorlalte instituţii sociale. Ea, în mod direct sau indirect, influenţează asupra dezvoltării tuturor subsistemelor sistemului social global (politic, economic, cultural, normativ, militar, social etc.). Fără a detaliza, vom
13

sublinia doar că puterea politică, fiind unul dintre genurile majore ale activităţii umane, include toate relaţiile ce apar între stat, partide şi mişcări politice, elite politice, grupuri sociale etc. cu privire la putere, iar prin intermediul instituţiilor politice se exprimă voinţa dominantă a unui subiect, dar şi a întregii societăţi. Printre trăsăturile definitorii ale acestei puteri vom remarca supremaţia şi obligativitatea deciziilor pentru întregul organism social şi, respectiv, pentru toate celelalte genuri de putere; universalismul şi caracterul public al puterii politice, deoarece acesta acţionează în baza dreptului din numele întregii societăţi; legalitatea în utilizarea resurselor (mijloacelor) în scopul cuceririi, menţinerii şi exercitării puterii; prezenţa unui singur centru decizional (celelalte genuri ale puterii, spre deosebire de puterea politică, poartă în societăţile democratice dezvoltate un caracter policentric); prezenţa unui sistem integrat de organe de putere etc. Din cele expuse mai sus rezultă că puterea politică, ca subsistem al sistemului puterii sociale, poate fi definită drept capacitatea de a integra, de a agrega, de a conjuga toate elementele sistemului social. Fiind axa vieţii politice a societăţii, acest gen de putere constituie elementul-cheie al complexului de structuri şi fenomene sociale, pe care le ordonează şi le ierarhizează în conformitate cu obiectivele definite. Vorbind despre structura puterii politice, vom preciza că aceasta din urmă reflectă o anumită interacţiune, o relaţie (dominaţie, conducerea unora asupra altora). Precum se ştie, orice relaţie, inclusiv cea de putere, presupune două părţi: pe de o parte – guvernanţii, subiecţii puterii care deţin şi exercită puterea, iar, pe de altă parte – guvernaţii, subordonaţii, supuşii, obiectul, asupra căruia este îndreptată activitatea subiectului, acţiunea puterii. Din perspectiva abordării structural-sistemice, se poate afirma că relaţiile de putere (raporturile de dominaţie – supunere), independent de baza legitimităţii, se prezintă ca o interacţiune asimetrică a conducătorilor şi conduşilor. Oricum, subiectul şi obiectul sînt exponenţii (purtătorii, agenţii, actorii) direcţi ai puterii. De altfel, noţiunile “subiect” şi “obiect” sînt categorii
14

filosofice. Prin subiect se înţelege individul sau grupul social care acţionează şi cunoaşte activ, are conştiinţă şi voinţă. Subiecţii puterii întruchipează baza activă şi reglatoare a puterii şi, de obicei, poartă un caracter ierarhic: dacă un individ sau un grup social înzestrat cu putere este actorul (exponentul) principal şi exprimă nivelul primar al puterii, atunci organizaţiile politice (elitele şi liderii politici, formaţiunile politice, grupurile de presiune, statul, comunitatea naţională şi cea internaţională sau o altă comunitate umană nemijlocit inclusă în structurile de putere) prezintă nivelul secund al puterii. Desigur, legătura dintre aceste niveluri poate fi încălcată. Spre exemplu, liderii pierd adeseori legătura cu masele şi chiar cu propriile lor partide. Subiectul poate deveni un exponent efectiv al puterii numai în cazul în care posedă anumite calităţi şi abilităţi, cum ar fi, spre exemplu, dorinţa de a conduce, voinţa de putere, competenţa profesională, responsabilitatea personală, autoritate, prestigiu, legitimitate, încredere. Fiind înzestrat cu anumite virtuţi, subiectul determină conţinutul acţiunii întru atingerea unor ţeluri propuse. De caracterul obiectivelor urmărite, de metodele, mijloacele şi resursele utilizate pentru atingerea celor concepute depind, în mare măsură, atitudinea executanţilor (supuşilor) faţă de conducător (lider) şi relaţiile între subiect şi obiect. Obiectul politicii îndeplineşte rolul de executant al dispoziţiilor subiectului puterii şi este reprezentat de un individ (indivizi, cetăţeni), grup (pătură) social, societate (naţiune, popor) sau o altă comunitate umană. Puterea, după cum s-a menţionat, este asimetrică, bilaterală şi deci presupune o interacţiune a subiectului şi obiectului acesteia. Ea (puterea) nu poate exista fără a supune obiectul, însă disponibilitatea acestuia pentru supunere depinde de o serie întreagă de factori, inclusiv de motivele supunerii (spre exemplu, autoritatea liderului), de calităţile obiectului propriu-zis (cum ar fi, de pildă, cultura politică a populaţiei) etc. La capitolul privind corelaţia dintre subiectul şi obiectul puterii vom face trei precizări semnificative. În primul rînd, puterea bazată pe coincidenţa intereselor şi convingerilor, pe
15

2. înţelegînd prin putere organele ei de conducere. dimpotrivă. abţinerea de la participare la manifestările de masă). acţiunile acesteia etc. vorbindu-se astfel de două “faţete ale puterii”. Astfel. În acest caz se ajunge la o forţă maximă a puterii. se vorbeşte despre deciziile puterii. Ea serveşte necesităţii interne de menţinere a coeziunii. ca reflectare a rolului primordial al subiectului în raport cu puterea în viaţa cotidiană este răspîndită adesea ideea identificării puterii cu exponenţii ei (cazul societăţilor de tranziţie). În al treilea rînd. Dacă prima include stimularea obiectului pentru săvîrşirea anumitor acţiuni convenabile subiectului puterii (spre exemplu. participarea la alegeri. sau. Istoria politică a ţării noastre este bogată în exemple de acest gen. În al doilea rînd. a doua modalitate constă în asigurarea inactivităţii supuşilor. prestigiu şi pe alte dimensiuni se transformă în identificarea obiectului şi subiectului politicii.autoritate. 16 . proces iniţiat de Alianţa SocialDemocrată în primăvara anului 2002. blocarea anumitor forme de comportament nedorite de subiectul puterii. unul din ele fiind desfăşurarea procesului de colectare a semnăturilor în susţinerea unui referendum republican legislativ pentru modificarea sistemului electoral. societatea se poate confrunta cu numeroase tensiuni şi conflicte care pun în pericol ordinea socială şi stabilitatea politică a societăţii. În caz contrar. consensului membrilor şi climatului social al comunităţii. asigurării echilibrului social al diferitelor segmente ale societăţii. în procesul guvernării se utilizează adesea două modalităţi.. Stratificarea socială: grupurile sociale ca subiecţi ai politicii Scopul fundamental al oricărei puteri politice este de a asigura funcţionalitatea întregului corp social. iar subiectul este interpretat de obiect drept ocrotitor şi sprijinitor (cazul unor societăţi democratice contemporane).

Pentru descrierea sistemului de inegalităţi între diferite grupuri de indivizi în ştiinţele socioumane se foloseşte noţiunea de stratificare socială.И. 1996. L. De aceea pentru orice societate problema se reduce la ordonarea acestor inegalităţi între diferite categorii de cetăţeni care se deosebesc după mai multe criterii specifice (putere. Din aceste considerente. stratificarea presupune că unele deosebiri sociale capătă un caracter ierarhic. politice. După cum demonstrează practica social-politică. economice 1 Vezi: Dicţionar de sociologie. с. Социальная стратификация.606. poziţie. Deci capacitatea unor indivizi sau a unor grupuri sociale de a se implica în politică. 1998. în literatura sociologică stratificarea socială este definită ca o dispunere ierarhică a unui set de grupuri.27 etc. Шкаратан О. /Coordonatori C. adică de a-şi exercita puterea.). diversele raporturi şi relaţii sociale exercită o influenţă substanţială asupra conţinutului proceselor politice. În linii mari. Caracterul influenţei grupului social asupra politicii este determinat mai întîi de toate de menţinerea deosebirilor dintre indivizi în ceea ce priveşte deţinerea anumitor resurse care pot fi utilizate pentru protecţia intereselor sale. Zamfir. 17 . de a-şi impune voinţa asupra altora. – Москва. Радаев В. Din această perspectivă. diferă în funcţie de scopurile urmărite. de mijloacele şi resursele folosite etc. anume împletirea intereselor de grup. rolurilor şi poziţiilor sociale condiţionează anumite deosebiri dintre oameni într-o societate concretă. Vlăsceanu. – Bucureşti. unul din izvoarele politicii constă în existenţa diferenţierii reale a populaţiei ce reflectă inegalitatea poziţiei sociale a cetăţenilor. venit. pături şi categorii sociale pe o scară constituită în baza unui sau a mai multor criterii1. rol. p. nivel de instruire etc.. însă totdeauna această asimetrie este rezultatul influenţei anumitor relaţii sociale.В. ocupaţie. Această noţiune caracterizează de fapt asimetria existentă în raporturile dintre grupurile sociale care structurează şi ordonează societatea.Diversitatea raporturilor.

conducătorii de rang superior (de stat. Conţinutul (componenţa) stratificării sociale a unei comunităţi umane include următoarele trei mari straturi: 1.şi de altă natură într-o societate. deosebindu-se după volumul puterii deţinute. funcţionari şi intelectuali. 2. Stratul superior care cuprinde şi elita societăţii. Acest strat cuprinde majoritatea populaţiei (circa 7075%). Constituind doar circa 2-4% din populaţia unei naţiuni. comercianţi şi individuali.). bancheri şi financiari. de ramuri şi de mari întreprinderi. Acest strat numără cîteva grupuri sociale semnificative pentru orice societate. ofiţerime şi slujitori ai cultului. constituie suportul dezvoltării societăţii şi deci baza stabilităţii 18 . după bogăţie şi venit. din savanţi. Însă majoritatea cercetătorilor sînt de acord cu faptul că această noţiune caracterizeză distanţa socială dintre indivizi nu numai pe verticală (de exemplu. precum ar fi specialiştii sau funcţionarii aparatului tehnico-administrativ. ci şi pe orizontală (raporturile dintre un profesor şi un cercetător ştiinţific).a. în sociologia contemporană se utilizează noţiunile de status şi rol. deosebiri între poziţia profesorului şi a studentului). Unii specialişti consideră că stratificarea socială exprimă doar legăturile ierarhice dintre grupurile de oameni. mai este numit adesea şi “crema societăţii”.). el este “capabil” să cheltuie pînă la o treime din produsul intern brut (cazul societăţilor de tranziţie). Clasa de mijloc înglobează mai multe grupuri şi subgrupuri sociale: proprietari şi întreprinzători (mici şi mijlocii). cît şi faptul că individul aparţine diferitelor straturi sociale (să zicem. Stratul superior. muncitori şi fermieri. un student se poate afla concomitent în postură de bărbat. sportiv. din lucrătorii de aprovizionare şi comerţ etc. fecior. deputaţii. Diversitatea şi varietatea stratificării sociale presupune atît fixarea deosebirilor de grup. membru al unui grup etnic etc. o parte din intelectualitate. de partid. businessmanii de mare calibru. senatorii etc. manageri şi persoanele profesiilor libere (după Max Weber) ş. de stat şi de partid. cooperatori şi meseriaşi. Pentru a caracteriza care este sau poate fi locul unui individ (grup social) în cadrul structurii sociale.

politice (cazul societăţilor democratice occidentale)1. Clasa de mijloc se deosebeşte de stratul superior prin locul şi rolul său în sistemul relaţiilor de producţie (produce bunuri materiale şi spirituale, prestează servicii sociale etc.). 3. Pătura inferioară este reprezentată de astfel de grupuri şi categorii sociale ca studenţii şi elevii, pensionarii şi casnicele, invalizii şi vagabonzii, criminalii şi deţinuţii, prostituatele şi alte elemente declasate ale societăţii. Semnificativ pentru aceste şi alte categorii sociale este faptul că membrii lor constituie de la 20 la 25% şi au venituri, în raport cu societatea concretă şi contextul dezvoltării ei, modeste sau chiar mizere. Dat fiind că reprezentanţii acestui strat nu sînt implicaţi în relaţiile de producţie şi deci trăiesc pe contul societăţii, unii autori numesc întreaga clasă inferioară “drojdia” societăţii (Norman Goodman) sau “paria” societăţii (Dan Lăzărescu). Acestea fiind spuse, vom arăta că structura (componenţa) stratificării sociale propusă mai sus reflectă o caracteristică generală a societăţii şi nu a membrilor săi în parte, deoarece deosebirile dintre indivizi exprimă inegalitatea socială ce rezultă din statusul social şi rolul social diferit al persoanei. La drept vorbind, la baza formării şi dezvoltării stratificării sociale se află inegalitatea socială (care dispune de multe conotaţii şi variabile sociale), însă rădăcinile ei variază la diferiţi autori: proprietatea privată sau factorul economic (J.-J. Rou-sseau şi K. Marx), poziţia (statusul) socială sau factorul social (K. Davis şi W. Moore), normele, sancţiunile şi comportamentul (Em. Durkheim şi R. Dahrendorf). În literatura de specialitate contemporană sînt specificate şi alte origini ale inegalităţii sociale şi deci ale stratificării sociale (deosebirile psihofiziologice, fizice şi intelectuale, socio-profesionale, morale şi religioase, etnice, de rasă şi de moştenire etc.). Lui M. Weber însă îi revine meritul de a fi reliefat caracterul multidimensional al
1

Vezi mai detaliat: Varzari P. Formarea clasei de mijloc ca bază a stabilităţii sociale. //Revistă de filosofie şi drept, 1998, nr.1, p.34-40; nr.2-3, p.30-34. 19

stratificării şi autonomia relativă a fiecăreia din cele trei dimensiuni cu deosebirile lor specifice: economică (proprietate, avere, venit, resurse), statutară (poziţia socială, rolul social, prestigiul social, nivelul de pregătire, sexul, genul etc.) şi politică (volumul puterii, funcţiile politice, influenţa politică, autoritatea etc.). Analizînd inegalităţile sociale, precum şi deosebirile sociale care imprimă anumite conotaţii (variabile) politice, unii politologi1 evidenţiază mai multe forme ale deosebirilor de grup şi deci ale stratificării sociale: deosebirile teritorial-lingvistice (deosebiri dintre locuitorii diferitelor regiuni ale unei ţări), deosebirile de sex şi vîrstă (deosebiri dintre tineri şi pensionari, bărbaţi şi femei etc.), deosebiri de rudenie şi etnice (deosebiri dintre grupurile familiale, comunităţile etnice etc.), deosebirile religioase şi confesionale (deosebiri dintre reprezentanţii diverselor culte, dintre credincioşi şi ateişti), deosebirile socioculturale (deosebiri dintre stilul de comportament, orientările de viaţă), deosebirile socio-economice (deosebiri după venituri, nivelul salariului, nivelul pregătirii şi competenţei profesionale ale diferitor grupuri de persoane), deosebiri după caracterul aprecierii de către societate a importanţei şi semnificaţiei unor forme de comportament al indivizilor (deosebiri în aprecierea prestigiului, stilului şi onoarei unor grupuri de oameni) şi deosebiri după gradul puterii de guvernare (dominaţie, de conducere) şi al influenţei (deosebiri după nivelul influenţei directe sau indirecte a persoanei sau a grupului de persoane în adoptarea deciziilor administrative). Fiecare dintre aceste forme ale deosebirilor de grup deţine izvoarele şi resursele sale de activitate politică a cetăţenilor, modalităţile şi mijloacele specifice de influenţare asupra structurilor de putere. Fiecare societate posedă sistemul său de stratificare, pe care îl justifică printr-o ideologie ce este împărtăşită de cei care
1

A se vedea: Пугачев В.П., Соловьев А.И. Введение в политологию. Учебник для студентов высш. учеб. заведений. – Москва, 1997, с.127. 20

beneficiază cel mai mult de sistemul respectiv de stratificare socială. Sociologii ruşi Vadim Radaev şi Ovsei Şkaratan, utilizînd metoda istorico-logică şi cea comparată, evidenţiază şi analizează nouă tipuri de sisteme stratificaţionale: fizico-genetic, sclavagist, de castă, bazat pe stări, etocratic, socio-profesional, de clasă, simbolico-cultural şi normativ-cultural1. Sociologul american Norman Goodman2, reieşind din cercetările efectuate de Lane şi alţi autori notorii (precum ar fi cercetătorul iugoslav Milovan Djilas3), propune spre examinare încă un tip de sistem stratificaţional – sistemul de stratificare fără clase. Acest tip poate fi modelat doar teoretic, pentru că practica social-politică a societăţilor comuniste, totalitariste, a demonstrat cu prisosinţă imposibilitatea existenţei şi funcţionării unei societăţi fără clase4. Desigur, o societate sau alta îşi fundamenteză sistemul propriu de stratificare nu numai prin teorii pentru a explica existenţa sistemului stratificării sociale (abordarea de clasă susţinută de marxism şi neomarxism, teoria multidimensională weberiană, doctrina funcţionalistă a lui K. Davis şi W. Moore, concepţia conflictualistă, a mobilităţii sociale etc.), ci şi prin ideologii politice cu programele lor de promovare şi susţinere a structurii sociale existente. Menţinerea, persistenţa şi durabilitatea unui tip de sistem stratificaţional într-o societate rezultă şi din influenţa altor instituţii sociale (economie, familie, religie, ordine publică), din acţiunea anumitor procese sociale şi politice care au loc în comunitatea umană şi derivă din cele două forme esenţiale de relaţii – de putere şi în afara puterii. În acest context vom afirma că în orice societate există grupuri sociale
1 2

Vezi mai detaliat: Радаев В.В., Шкаратан О.И. Цит. труд, с.49-58. Goodman N. Introducere în sociologie. – Bucureşti, 1999, p.166-167. 3 Djilas M. The New Class. An Analysis of the Communist System. – New York, 1960; Джилас М. Новый класс. - Mосква, 1970. 4 Un studiu important în acest sens a fost realizat de cercetătorul francez Jean-François Soulet. A se vedea: Soulet J.-F. Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 pînă în zilele noastre. – Iaşi, 1998. 21

nu pretind la putere şi manifestă adesea o apatie. grupuri sociale care tind către cucerirea puterii şi dominaţia politică (grupurile sociale din opoziţia politică). elite politice. grupuri sociale.care deţin şi exercită puterea (diverse grupuri de elite divizate după sferele de activitate socială). o alienare şi un absenteism total sau parţial de la procesul politic. menţine sau influenţa puterea şi. de presiune etc. grupurilor de presiune etc. partidelor. grupuri sociale care aspiră să aibă succes la sfera puterii (grupurile de interes. în majoritatea lor. Lupta politică (lupta pentru putere) se desfăşoară pe două planuri: între lideri.) şi grupuri sociale care. acţiunea politică este rezultatul participării a două categorii de subiecţi: pe de o parte. administrată. reglementată. liderilor. pe de altă parte. Stratificarea ierarhică a societăţii contemporane în clase şi categorii tot mai numeroase. politica. Cu alte cuvinte. diferite grupuri sociale care acţionează pentru a cuceri. elitelor. orientată. totodată. cu toate acestea. Aceasta se datoreşte faptului că în societate are loc o interacţiune politică a instituţiilor politice (a statului. agenţi colectivi (partide politice. actori individuali 22 . între puterea care se exercită şi cei asupra cărora se exercită. Întrebarea sacramentală cine exercită real puterea – poporul sau un grup restrîns de persoane – totdeauna a avut o importanţă majoră pentru înţelegerea politicii ca proces. orice societate trebuie condusă.) în baza rolurilor şi funcţiilor politice. este o sferă a vieţii sociale destul de prognozată. controlată. Deşi sînt puse în joc mai multe motive şi tendinţe ale participării politice (de la setea de putere şi bogăţie pînă la cele mai nobile – grija faţă de interesele sociale). Stratificarea politică a societăţii şi criteriile diferenţierii populaţiei Pentru a exista. funcţiona şi evolua. 3. în grupuri şi pături cu cerinţe şi necesităţi diversificate face şi mai dificilă guvernarea acestora. grupuri de presiune. mase populare) şi.

a structurii şi sistemului politic al societăţii. De aceea. definirea straturilor şi aşezarea lor pe treptele ierarhiei politice este un temei pentru studierea şi înţelegerea politicii instituţionalizate. adică grupuri de persoane. în afară de inegalitate socială şi economică. pături sau categorii). În primul rînd. mai există şi inegalitate politică determinată de gradul şi modul exercitării sau influenţării puterii în societate. În al treilea rînd. militanţi.(lideri. de statusul politic pe care îl ocupă aceştia. aderenţi. personalităţi. Pentru elitologie. Orientarea activităţii politice a subiecţilor colectivi şi individuali şi deci eficacitatea acţiunii politice este condiţionată de cîţiva factori majori. inclusiv de rolurile şi funcţiile politice îndeplinite în viaţa politică de subiecţii colectivi sau individuali. statusul politic al elitei este determinat de anumite atribuţii şi funcţii ale acesteia în societate şi îi prescrie dreptul în elaborarea. definind poziţia politică ocupată de acesta în societate şi identitatea lui politică. în analiza acţiunii politice pot fi evidenţiate anumite straturi politice. Statusul politic reflectă totalitatea drepturilor şi datoriilor unui subiect social. reliefarea straturilor politice în cercetarea locului şi rolului acestora în structura politică a societăţii dă posibilitatea să se sesizeze. adoptarea şi realizarea deciziilor politice pentru întregul corp social. din 23 . Unui status îi este asociat un set de roluri care redă un complex de activităţi ce pune individul sau grupul de persoane în relaţie cu ceilalţi. Spre exemplu. În al doilea rînd. instituţii politice care sînt plasate pe verticală sau orizontală în sistemul relaţiilor politice ale societăţii. simpatizanţi). poziţia lor ierarhică şi criteriile stratificării (principalul fiind volumul de putere) sînt probleme de mare importanţă din mai multe motive. În acest sens se poate afirma că principalul criteriu al stratificării politice a populaţiei derivă din înălţimea şi profilul unui subiect politic. adică din împărţirea volumului de putere între membrii unui anumit grup social. ca disciplină ştiinţifică. divizarea societăţii în straturi (grupuri. Rolul politic exprimă un comportament aşteptat şi evidenţiază funcţiile şi atribuţiile ce-i revin unui subiect în poziţia politică ocupată.

locul şi rolul lor în sistemul politic al societăţii. se pot caracteriza drept structuri de tip piramidal. provenienţa. pături şi categorii sociale cu venituri modeste sau chiar mizere şi deci cu o atitudine adesea peiorativă faţă de structurile de putere (cazul Republicii Moldova). Din această perspectivă. averea. Drept temei al stratificării politice servesc astfel de criterii ca volumul puterii. orientarea politică. poziţia şi prestigiul politic. componentele structurale ale căruia sînt situaţia. în timp ce nişele superioare şi inferioare ale corpului social sînt ocupate de grupurile sociale restrînse la număr. precum şi atitudinea faţă de puterea politică (orientările politice).Ф. Autorii germani Thea de Roh şi Ute Lienard tratează 1 Vezi. prestigiu etc. Structura stratificării sociale (a diferenţierii sociale) în societăţile democratice înalt dezvoltate are o formă relativ simetrică care poate fi comparată cu un romb. spre exemplu: Aнурин А. de grupurile de elite şi grupurile de persoane defavorizate. social şi politic.punct de vedere politic şi practic. respectiv. 24 .82-89. poziţia statutară. competenţa şi profesionalismul în exercitarea funcţiilor politice. Политическая стратификация: содержательный аспект. Societăţile de tranziţie. №12. în virtutea anumitor factori şi împrejurări de ordin economic. marginale. nivelul pregătirii profesionale. mobilurile acţiunii politice a subiecţilor colectivi şi individuali. diverse calităţi şi abilităţi personale (autoritate. motivaţia acţiunii politice. în care majoritatea populaţiei este alcătuită din grupuri. с. //Социологические исследования. Majoritatea cercetătorilor definesc stratificarea politică în contextul diferenţierii populaţiei după criteriul statusului politic1. 1996. pot fi utilizate pe deplin noţiunea şi termenul “stratificare politică” care fixează volumul de putere al subiecţilor politici în raport cu nivelul dominaţiei politice.). Grupurile principale ale populaţiei (“grosul populaţiei”) se include în componenţa clasei de mijloc.

neunite. înţeleasă ca întreg.9-14. “fizionomia” oricărei societăţi. 1999. Imediat sub acest grup. Democraţia social-elitară. Oricum. ci de diverse grupuri conducătoare. p. După cum s-a menţionat.repartizarea puterii (şi avuţiei) în societatea umană printr-un model schematic în aceeaşi formă de piramidă1. Ute Lienard. Problema e că diferenţierea politică are loc după caracterul convingerii populaţiei privind ordinea socială (organizarea comunităţii umane sau regimul politic) şi poate distribui mai echitabil bunurile şi valorile între straturi. în piramida puterii. – Cluj-Napoca. 25 . însă redă accesibil şi sugestiv structura politică a societăţii contemporane. “plebea”) o formează însă persoanele “omega”. unită prin aceleaşi interese. adică de o pluralitate de segmente influente în diverse sectoare de activitate ale societăţii. fragmentate. unul din criteriile stratificării politice este orientarea politică. Putem afirma că în fiecare societate cetăţenii se clasifică în straturi politice după anumite orientări politice asemănătoare după conţinut. dispersate. orientări ce semnifică un sistem mai mult sau mai puţin stabil de convingeri şi viziuni asupra direcţiei preferenţiale a politicii de stat (elita politică elaborează şi promovează o ideologie de stat sau o formulă politică conform programului său de guvernare). Majoritatea populaţiei (masele. Primul nivel al piramidei puterii este condus de un grup social de oameni “alfa”. această schemă este simplistă. Se observă. grupurile de elită se formează şi se dezvoltă în toate direcţiile stratificării. iar direcţia (vectorul) dezvoltării societăţii este mai acceptabilă pentru populaţie. Caracterul conlucrării şi selectării grupurilor de elită determină în mare măsură înfăţişarea. în rîndul cărora există de asemenea mai multe trepte ierarhice. de regulă. Probabil. se situează urmaşii lor potenţiali – persoanele “beta”. că există o corelaţie strînsă 1 Thea de Roh. de asemenea. Mai mulţi cercetători subliniază faptul că nu mai putem vorbi de o elită (clasă) dominantă. atitudinea individului sau grupului de indivizi faţă de putere.

fapt ce poate fi constatat îndeosebi în perioada declanşării anumitor evenimente politice (alegeri.între orientarea politică şi caracterul autoidentificării sociale. confruntări şi chiar conflicte deschise între straturi sociale. “stînga” şi “centru” (originea delimitării “dreapta” – “stînga” se află într-un eveniment petrecut la şedinţa Adunării Constituante a Franţei din 28 august 1789 în timpul dezbaterii veto-ului regal). Diferenţierea cetăţenilor după criteriile analizate mai sus vorbeşte despre existenţa unor legităţi în formarea şi dezvoltarea stratificării politice. Sigur că orientările politice opuse ale diferitelor grupuri de oameni condiţionează tensiuni. lideri şi formaţiuni politice.). referendumuri. dezbateri publice în jurul anumitor proiecte etc. implicînd mase întregi de oameni (cazul Republicii Moldova în perioada conflictului transnistrean din 1992). 26 . platformele. datorită atitudinii diferite a cetăţenilor faţă de programele. care este un rezultat al tendinţelor evoluării unei comunităţi umane concrete. corelaţie care îşi găseşte afirmarea în divizarea cetăţenilor în straturi politice după apartenenţa lor politică: “dreapta”. strategiile şi lozincile lansate de politicieni. În viaţa cotidiană însă. au loc diverse disensiuni politice (latente sau deschise).

Chiar dacă elitologia ca disciplină ştiinţifică de sine 27 . motivele interesului gînditorilor faţă de problema elitelor este de ordin gnoseologic. diferenţierea societăţii în conducători şi conduşi fiind un component important al diviziunii muncii. care astăzi are mulţi aderenţi. închise de ochii omului. În primul rînd. În al treilea rînd. individul conştientiza faptul că viaţa oamenilor depinde de deciziile structurilor de putere şi de aceea problema locului şi rolului cîrmuitorilor în viaţa unei comunităţi sociale se afla în centrul atenţiei gînditorilor din cele mai vechi timpuri.). Rădăcini şi tradiţii în constituirea elitologiei Curente social-politice şi filosofice în care persistă ideea despre existenţa în componenţa oricărei structuri sociale a unei pături diriguitoare sau intelectuale ce determină evoluţia socială există de cîteva milenii. ascunse. social şi politico-psihologic. mistice. începînd cu gînditorii antici. Acest fapt continuă să fie abordat de gînditori şi savanţi din perspectiva deosebirilor biologice.COMPARTIMENTUL II. ORIENTĂRI POLITICE ŞI TEORETICO-METODOLOGICE ALE ELITISMULUI CONTEMPORAN TEMA III. cunoaşte predecesori vestiţi. psihologice. Cu alte cuvinte. adică deasupra lumii reale. În al doilea rînd. taina dominaţiei) elitelor ademenea masele şi cercetătorul. EVOLUŢIA ELITOLOGIEI ŞI SPECTRUL EI POLITIC 1. elitele în decursul secolelor erau transcedentale (termen kantian). după nivelul influenţei puterii în societate etc. Teoria elitelor. De aceea “arcanum imperii” (taina puterii. de alte deosebiri între oameni (după nivelul studiilor şi pregătirii profesionale. deosebiri ce condiţionează diferite consecinţe sociale pentru clasa conducătoare şi clasa condusă. socio-economice. problema elitei este strîns legată de problema diviziunii sociale a muncii. Interesul gînditorilor faţă de problema elitelor a fost determinat de mai multe motive.

VI-V î. pentru învăţătura politico-filosofică chineză este caracteristică predica elitarismului excepţional şi o anumită mobilitate socială. prezentînd structura acestei societăţi (guvernanţii. XX. Chr. organizarea economico-socială a ei. De altfel. Chr. tipurile de organizare socială (timocraţia. constituţia (politeia) este conceptul28 . Chr. în special. Conducînd statul. guvernanţii din “Legile”. în doctrine socialpolitice. neadmiţînd demosul să participe la viaţa politică. totuşi originile ei pot fi găsite la gînditorii chinezi antici şi. democraţia şi tirania). În opoziţie cu teoria platoniciană.stătătoare este produsul sec. Aristotel (384-322 î.) este considerat primul gînditor antic care a formulat o concepţie elitară.). Chr. În lucrările “Republica” şi “Legile” el trasează contururile unei societăţi perfecte.) şi legismul (în fruntea legiştilor. numit mai tîrziu «fa jia». militarii şi producătorii de bunuri).). oligarhia. Chr. filosofice şi morale. sec.). Statul ideal este condus de filosofi datorită înţelepciunii proprii. Chr. spre deosebire de filosofii din “Republică”. În ansamblu. al cărei întemeietor este Lao Zi.). deoarece sistemul dur de caste avea la baza sa o ideologie elitară şi de aceea cultura şi elitele erau mitologizate în scrierile indiene. în timp ce pentru gîndirea social-politică indiană această mobilitate este interzisă. precum ar fi confucianismul (curent de idei fondat de Kong Fu Zi. iar legile statului sînt elaborate de Consiliul Înţelepţilor. moismul (şcoală fondată de Mo Zi. daoismul (doctrină despre «dao» sau despre «calea» lucrurilor. 280-234 î. ci de legi pentru a înlocui deficienţele filosofilor. O mitologie apropiată în tratarea elitelor este specifică şi pentru învăţăturile grecilor antici. la rîndul său. stagiritul exaltă civismul grecilor şi practica ideii de constituţie. se afla cel mai cunoscut reprezentant al şcolii logice sau legiste Han Fei Zi. Platon (427-347 î. 551-479 î. se ghidează nu de propriile estimări. 479-cca 381 î. în “Politica” respinge concepţia lui Platon despre cetatea ideală ierarhizată şi fără posibilitatea jocului democratic.

deosebind astfel regalitatea şi tirania. Este interesantă tipologia lui Machiavelli referitoare la metodele de conducere care asigură “Principelui” eficacitatea puterii (conducători “lei” şi conducători “vulpi”). iar dacă guvernanţii trăiesc în bine.cheie în analiza aristotelică a realităţilor politice. este cea care defineşte identitatea unui polis şi exprimă ordinea societăţii. el consideră că puterea trebuie acordată de preferinţă celor care nu tind spre ea. celor care sînt împovăraţi de ea. aristocraţia şi oligarhia. el avea temeri faţă de răscoala maselor ieşite de sub ascultare. N. Pe de o parte. Gînditorul renascentist caută o corelaţie optimală între cîrmuitor şi popor. politeia şi democraţia. putem menţiona că ideile lui Machiavelli (1469-1527) privind corelaţia dintre cîrmuitori şi supuşi sînt contradictorii. 29 . În linii mari. şi masele. el condamnă puterea tiranică care desfrînează deopotrivă şi conducătorii. el arată că este corectă acea putere care aduce folos. Machiavelli este primul teoretician al politicii. el se pronunţă împotriva feudalilor care frînau unirea Italiei. fondatorul ştiinţei politice moderne. găsind-o în puterea forte. Analiza guvernării este realizată de Aristotel prin intermediul a trei factori (deliberatorul care ia decizii. Gînditorul grec distinge diferite construcţii (forme de guvernare) în funcţie de numărul celor ce deţin puterea (unul. oficialii şi magistraţii. pe de altă parte. iar utilizarea unei diversităţi de mijloace pentru realizarea unui scop politic (forţa. iar. violenţa. Diferenţiind puterea dominantă de cea politică. Analizînd locul şi rolul “Principelui” în viaţa social-politică a statului. puterea este greşită. puţini sau mulţi) şi natura lor etică (bună sau rea). Dacă Aristotel este considerat a fi întemeietorul ştiinţei politice tradiţionale. adică celor care nu doresc s-o capete. În acelaşi timp. corpul judecătoresc). crima) a condus la o caracterizare peiorativă a conduitei cîrmuitorului prin termenul “machiavellism”. fiind astfel primul gînditor care distinge cele trei puteri în stat.

exprimînd un dor nostalgic după principiile egalitare ale societăţii preistorice (primitive). ideile căruia au influenţat naţional-socialismul. iar interesele statului au fost considerate mai presus decît cele ale guvernanţilor. Rousseau (1712-1778) şi iluminiştii americani Benjamin Franclin (1706-1790) şi Thomas Paine (1737-1809). alimentînd 30 . ideile egalitariste au luat naştere în societăţile de tip sclavagist. Însă cei mai înverşunaţi oponenţi ai elitariştilor erau părtaşii suveranităţii populare şi ai democraţiei. precum şi egalitariştii care propovăduiau idei egalitare drept fundament al organizării vieţii sociale. a servit drept temei pentru legitimitatea puterii politice. De altfel. în primele comunităţi creştine. printre altele.Ulterior concepţiile politice propuse şi argumentate de gînditori au devenit adesea inacceptabile pentru elitariştii consecvenţi. dezvoltată de către filosofii englezi Thomas Hobbes (15881679) şi John Locke (1632-1704). de altfel. repartizarea bogăţiei publice în baza comunităţii de avere). În opinia multor cercetători. XVII. Dacă J. Ele s-au manifestat în Grecia şi Roma antică şi au găsit reflectare în cărţile biblice. în timp ce învăţătura comunist-utopistă propunea un egalitarism şi un ascetism total. XVIII). François Noël Babeuf (1760-1797) şi reprezentanţii mişcării babuviste propagau un egalitarism radical (cerînd. precum şi în mişcările levellerilor (“nivelatorilor”) şi diggerilor (“săpătorilor”) ca orientări ale ideologiei politice în perioada revoluţiei engleze din sec. teoria contractului social. în mişcările sociale ţărăneşti din perioada medievală. nerealizat de dictatura revoluţionară a iacobinilor care exprimau interesele stării a treia în ultima fază a revoluţiei franceze din sec. avînd ca formă de exprimare comunismul de “cazarmă”. XX. în comunităţile monahale şi sectante. iluminiştii francezi Montesquieu (1689-1755) şi J.-J. Spre exemplu. Friedrich Nietzsche (18441900) poate fi considerat predecesorul direct al elitarismului sec. inclusiv egalitatea de avere.-J. Rousseau elaborează teoria egalităţii cu ideea păstrării micii proprietăţi private (ideal.

XX (perioada clasicilor 1 A se vedea: Aшин Г. //Arena politicii. 1998. 1999. Tipologizarea elitarismului Elitologia ca disciplină ştiinţifică se constituie la sfîrşitul sec. O clasificare a elitelor. democraţilor. Astfel. Juc V. Учебное пособие. clasificări elaborate în baza anumitor criterii. el formează crezul elitarismului sec.Г. În opinia gînditorului german. Folosind criteriul cronologic. – Москва. Ашин Г. anarhiştilor. с. Pareto. Старостин А. a maselor. Основные направления. XX – forţa puterii aristocraţiei. XIX – primele trei decenii ale sec. 1995.12-14 etc.К.В. se află nişte fiinţe superioare.mişcarea fascistă şi alte curente radicale. elitologia suferă mai multe evoluţii. a celor mulţi. se pot deosebi patru etape în constituirea teoriilor elitologice: 1)sfîrşitul sec.. Становление. a celor buni) şi morala sclavilor (morala celor răi. XIX – începutul sec. adică a evreilor. reprezintă “un imperativ moral al naturii”. iar lumea este lumea voinţei de putere. revoluţionarilor.44-47. astfel încît astăzi ea reprezintă un conglomerat pestriţ de orientări politice şi curente teoretico-metodologice care adesea se opun una alteia. care trebuie să creadă ferm că ea există nu pentru societate. iar aceasta din urmă este doar un fundament şi o scenă. G. Ulterior. profeţilor. 31 .К. De aici divizarea societăţii are drept consecinţă două tipuri de morală: morala stăpînilor (morala celor puternici. În literatura de specialitate sînt propuse mai multe clasificări ale doctrinelor elitiste1. Punctul de plecare în analiza sa este “voinţa de putere” care este esenţa oricărei acţiuni umane.6.. consideraţi doctrinarii clasici ai elitologiei. Элитология. с. nr. sus.. deasupra cărora. a elitei. Основы политической элитологии.М. Michels. – Москва. Mosca şi R. ar trebui propagată morala societăţii ierarhizate care. Această voinţă este o forţă creatoare. ideologilor. p.61-63. în locul moralei celor mulţi. XX datorită scrierilor lui V. Игнатов В. 2. fiind opusă ideii de egalitate. fraternităţii socialiste etc. Понеделков А.).

şi perioada apariţiei variantei radical-democratice a elitismului care acuză caracterul nedemocratic şi elitar al sistemelor politice ale democraţiilor occidentale. 5) comunist (numit şi elitarism latent). a teoriilor pluralismului elitelor. perioada pluralismului politic predominant. 2) conservator-aristocratic. în special. 4)ţările posttotalitare sau postcomuniste. 4) radical de stînga. 2)jumătatea a doua a anilor ’20 – prima jumătate a anilor ’40 ai sec. însă. se reliefează următoarele variante ale elitarismului: 1) fascist. cît şi a celor nedemocratice). XX (perioada formării variantelor fasciste şi conservator-aristocratice ale elitarismului. totodată. 3)jumătatea a doua a anilor ’40 – sfîrşitul anilor ’60 ai sec. XX (perioada creşterii influenţei tratării liberal-democratice a elitarismului. 2) psihologic. ale SUA). Conform orientării şi apartenenţei politice. precum şi a apariţiei primelor tendinţe de reconstruire a elitismului în sensul corelării lui cu valorile democraţiei).elitologiei). 32 . 3) liberal-democratic. 3) modelul civilizaţional al elitei etc. perioada apariţiei teoriei pluralismului elitar şi teoriei poliarhiei. În dependenţă de criteriul geografic sau regional. 2) modelul structural-funcţional al elitei. se marchează următoarele abordări ale elitei: 1) modelul valoric al elitei. Conform orientărilor şi principiilor teoretico-metodologice. În funcţie de modalităţile de fundamentare. se evidenţiază următoarele tipuri de argumentare ale elitarismului: 1) biologic. 3)ţările în curs de dezvoltare sau din lumea a treia. 3) tehnologic ş. ultima fiind atacată de neoelitism care presupune structura elitară atît a sistemelor politice democratice. se disting următoarele centre ale elitologiei: 1)vest-european (considerat patria elitologiei). 4) anii ’70 ai sec.a. 2)american (după cel de-al doilea război mondial în SUA se transferă centrul investigaţiilor ştiinţifice). XX şi pînă în prezent (perioada căutărilor noilor paradigme în dezvoltarea ştiinţelor politice.

Michels) cu doctrina si ideologia fascistă. Pareto. G. avînd în vedere faptul că nici o tipologie nu este exhaustivă. că doctrina fascistă se bazează în cel mai direct mod pe principiul structurii elitare a societăţii şi presupune puterea necontrolată a conducătorilor şi lipsa de drepturi a celor conduşi. însă nici una din ele nu poate avea prioritate absolută. 2)sionist. de fapt. Ferrarotti. R.) elitarismul a îmbrăcat cele mai mizantropice forme. Lehman. Mai mulţi cercetători ai teoriei elitelor (D. Mosca şi R. două opinii diametral opuse: adepţii primei opinii (F. R. inegalitatea socială fiind explicată prin deosebiri rasiale. Una dintre cele mai cunoscute orientări este varianta fascistă a elitarismului. spre exemplu) arată că elitarismul constituie miezul ideologiei fasciste. Mulţi elitologi contemporani definesc doctrina fascistă ca variantă “vulgară” a elitarismului.) afirmă legătura directă dintre elitarism şi fascism/nazism. pot fi propuse şi alte clasificări ale elitarismului. opinie ce vine în contrasens cu tentativele de regenerare a acestei orientări în unele ţări. Rosenberg. Orientări politice ale elitarismului contemporan În continuare vom evidenţia cele mai semnificative variante ale elitarismului. subliniindu-se că istoria lumii este o creaţie doar a minorităţii (numită “supraoameni”. ca “denaturare plebeică a adevăratului elitarism”.a. alţii însă ignorează varianta fascistă a elitarismului. În “Mein Kampf” a lui A. 3. Beetham. Desigur. Sartori.) neagă orice legătură dintre ele. În literatura politologică occidentală de mai mult timp se discută problema despre legătura teoriilor clasicilor elitologiei (V. în timp ce majoritatea e numită “gloată de incapabili” sau majoritate “nestatornică”). Aron ş. Este cunoscut faptul că în scrierile teoreticienilor fascismului (A. evidenţiindu-se.a. 33 . se reliefează următoarele tipuri de elitarism: 1)cosmopolit. Barkly ş. dîndu-i diverse nuanţe. Hitler a fost dezvoltat elitarismul rasial. Koner. Karl Schmidt etc. Însă majoritatea teoreticienilor elitei tinde să liberalizeze elitarismul cu orientările sale specifice.În conformitate cu concepţiile împărtăşite. iar partizanii celei de-a doua opinii (G. 3)rasial.

Considerat drept concept şi politică deliberată de selecţie şi perfecţionare a speciei umane prin măsuri genetice. în scopul asigurării sănătăţii indivizilor indiferent de apartenenţa lor etnică. În problema controlului eredităţii. Kaitukov. El ţine mai cu seamă de biologia socială. Absolutizînd divizarea societăţii în minoritate creativă şi majoritate necreativă. dar nelipsită de controverse morale. după V. Vom specifica trei aspecte importante. desigur. s-a dezvoltat în ultimul timp ingineria genetică.) consideră că deosebirile dintre masă şi elită poartă un caracter genetic şi deci sînt determinate de “materialul ereditar” al individului.Fără a detaliza. elitarismul. R. sursele de inspiraţie ale acesteia fiind darvinismul social. Condamnarea eugeniei ca instrument al politicii rasiale nu exclude continuarea preocupărilor pentru cunoaşterea aprofundată a geneticii umane. esenţa căreia este transferarea legilor biologiei asupra societăţii. aceasta din urmă fiind interpretată ca un organism biologic. În al doilea rînd. iar separarea minorităţii deţinătoare de putere este o lege globală a vitalităţii. vom constata că teoreticienii nazismului contrapuneau elitei ariene masa “inferioară” şi tindeau să fundamenteze principiul aristocratic al structurii sociale. legitimată din punct de vedere ştiinţific. În al treilea 34 . V. Williams. are drept obiectiv constituirea unei “ordini noi” în locul civilizaţiei liberal-burgheze considerată decadentă. Reprezentanţii acestei argumentări (S. Kaitukov etc. “elitarismul biologic” nu este parte componentă sau formă a ideologiei fasciste sau rasiale. adică de elită. ca doctrină şi ideologie. filosofia lui Nietzsche şi.M. ei afirmă că evoluţia istoriei este condiţionată de “genofondul unit” al oamenilor cu cea mai bună ereditate. eugenia cuprinde două orientări: eugenia negativă şi eugenia pozitivă. reprezentanţii sociobiologiei au reînviat coceptul de eugenie. În primul rînd. Darlington. O dată ce evidenţierea minorităţii dominante şi majorităţii “subjugate” (oprimate. Cea de-a doua orientare politică a elitarismului este fundamentarea “biologică”. Fascismul. conduse) întotdeauna este inevitabilă în societate. ierarhia este strict determinată de genotipul psihologic al majorităţii absolute a oamenilor.M.

A treia variantă a elitarismului este numită de specialişti orientarea “aristocratică” şi conservatoare. “egalitarismul excesiv” al societăţii contemporane se poate confrunta cu multe pericole. este aristocratică întotdeauna şi încetează a mai exista atunci cînd îşi pierde acest caracter. 18831955). Virec. M. Orice societate reprezintă unitatea dinamică a doi factori – minoritatea şi masele. iar o politică internă apropiată de “reaganomică” (micşorarea impozitelor pentru elita economică) a promovat M. Bush. unde minoritatea (elita) o constituie persoanele care au o calificare deosebită. Gînditorul spaniol subliniează în “Revolta maselor” (1930) că societatea umană. politicienii de toate nivelurile.) apără următoarele teze: baza dreptăţii sociale constă în recompensarea diferită pentru funcţii sociale diferite. elita tradiţională este păstrătoarea ordinii şi a valorilor eterne. De asemenea. L. P. noile elite liberale trebuie respinse. blamînd în acelaşi timp elita marelui business şi mediocraţia. La rîndul său. Schelsky. Bell. conservatorismul tradiţional prin adepţii lui (H. În cadrul conservatorismului contemporan se disting trei direcţii.rînd. Reagan şi G. N. ei sînt cei care biciuiesc elita liberală ce a uzurpat puterea politică în ţările occidentale şi cochetează cu masele. elita puternică şi ierarhia socială riguroasă pot asigura “ordinea durabilă”. vom preciza că el şi-a găsit manifestare în cadrul administraţiilor lui R. pentru restrîngerea 35 . clasă de mijloc solidă. Gleazer. Varianta aristocratică a elitarismului a fost fundamentată cel mai plenar de către Jose Ortega y Gasset (filosof. Wilson. inegalitatea este predeterminată de caracterul elitar al societăţii şi se transmite prin ereditate. în esenţă. concurenţă onestă pentru intrarea în elită. iar masele (majoritatea) – o adunătură a oamenilor mediocri. putere fermă. structura elitară a societăţii poartă un caracter etern şi numai meritocraţia ar fi cea mai perfectă formă socială. Cît priveşte elitarismul neoconservator. D. Reprezentanţii conservatorismului radical de dreapta promovează următoarele postulate: elită puternică. Thatcher care se pronunţa pentru un “elitarism sănătos”. dar porneşte de la Nietzsche. Allais. referinţele la legile biologice pentru fundamentarea elitarismului sînt în Occident un fenomen obişnuit promovat de jurnaliştii. sociolog şi culturolog spaniol. Powelle etc. F.

şcoala liberală condusă de H. Însă acest punct de vedere este de suprafaţă şi realitatea este cu mult mai complexă. Sartre. asupra cărora vom reveni cu mai multe detalii în următoarele capitole. Burnham. subliniind că pentru această variantă este specifică reformarea elitarismului în direcţia aplicării lui la teoriile clasice ale democraţiei. Deseori reprezentanţii elitarismului radical de stînga (sociologii marxişti. K. Dacă radicalismul de stînga se manifestă în calitate de ideologie a “tehnocraţiei lipsite de putere”. a elitei păturilor de opoziţie şi a elitei outsider din societate. teorii ale elitarismului democratic etc. precum şi J.). iar cei de stînga şi. în realitate însă ei sînt elitarişti latenţi. făcîndu-şi imagine prin critica elitarismului. În cadrul elitarismului liberal se pot distinge cîteva direcţii: 1)monetarismul care consideră că piaţa în mod natural formează elita învingătorilor. 3)doctrine neoelitiste care reflectă un spectru larg de curente ale concepţiilor elitiste contemporane (şcoala “machiavelistă” a lui J.P. social-democraţii nu numai că critică 36 . în special. Mannheim şi J. conferindu-i problemei elitei rolul central în viaţa societăţii contemporane mobile şi dinamice. În fine. socialdemocraţii. fiind adepţi ai reglementării de către stat a economiei. Marcuse. Aici însă specificăm faptul că toţi liberalii împărtăşesc o teză comună: democraţia depinde mai întîi de toate de calitatea elitei şi mai apoi de transparenţa şi accesibilitatea ei (a democraţiei). Schumpeter demonstrau că în anumite condiţii elitarismul şi democraţia sînt compatibile. reprezentantul şcolii de la Frankfurt – H. vom caracteriza foarte succint abordarea liberaldemocratică a elitarismului. Lasswell care a lansat idei ale pluralismului elitelor. varianta structural-funcţională a elitarismului. arată că aceasta din urmă poate fi îngrădită de crize de către funcţionari şi manageri calificaţi. 2)neoliberalii. În general. conservatorismul cu toate direcţiile sale tinde să sancţioneze elitarismul în calitate de lege socială de bază. S-ar părea că reprezentanţii dreptei politice sînt cei mai înverşunaţi elitarişti. de extremă stîngă sînt antielitarişti. La Fontaine şi alţi ideologi ai stîngii politice) se autoconsideră antielitarişti.controlului asupra elitei-business.

behavioriste şi freudiste . Elitariştii conchid că clasa conducătoare se evidenţiază în procesul luptei concurenţiale. Jittler. un rezultat al instinctelor programate genetic. poziţii determinate de calităţi psihice înnăscute. J. de obicei. minoritatea e determinată de setea impulsivă şi excesivă de putere.elitarismul. TEMA IV. consideră că teoriile elitei sînt ideologii ale claselor exploatatoare. Dacă majorităţii oamenilor le sînt specifice instincte de turmă.care posedă însă şi unele trăsături comune. Argumentele acestei fundamentări pot fi împărţite în trei grupuri . Între aceste două grupuri de oameni (minoritate şi majoritate) se duce o luptă pentru ocuparea poziţiilor superioare în societate. Fromm ş. oameni cu intelectul cel mai înalt şi cu voinţă de putere şi confirmă aceasta prin diverse “dovezi” (date statistice.argumente instinctiviste. Prin urmare. de conformism. E. considerîndu-l teorie nedemocratică.a. teste psihologice şi alte calcule de determinare a capacităţilor mintale şi de evidenţiere a aşa-zisului 37 . McDaugall. supunere. în timp ce sociologii marxişti. Lorenz. Ginsberg. divizarea societăţii în elită şi mase corespunde însăşi naturii omului. ci şi susţin ideea existenţei elitei politice şi a necesităţii controlului acesteia de către societate. în care înving cei mai capabili şi mai dinamici oameni. modele matematice. K. Argumentarea psihologică a elitismului Fundamentarea psihologică este una dintre cele mai răspîndite trăsături ale elitarismului. principala fiind dimensiunea psihologică în abordarea elitismului. Instinctiviştii (U. Tard (1843-1904) şi Gustav Le Bon (1841-1931). ORIENTĂRI TEORETICO-METODOLOGICE ALE ELITISMULUI 1. Vom arăta că ideea “naturii umane” a fost argumentată anterior de sociologii francezi G. tendinţa de a comanda. M.) consideră că divizarea societăţii în elită şi mase este o consecinţă a trăsăturilor înnăscute ale persoanei.

. Behavioriştii (J. Основы политической элитологии …. iar de aici rezultă dreptul ei de a exercita funcţii de putere şi de a avea o situaţie privilegiată. omul poate fi educat după anumiţi indici de comportament).. iar psihologia trebuie transformată în ştiinţa despre dirijarea comportamentului (fiind manipulat cu iritanţi exteriori. mecanisme folosite de “manipulator” (educator) întru atingerea rezultatelor maximale. Skinner etc. absolutizînd în acelaşi timp factorul psihic şi cel genetico-ereditar în devenirea individului. Psihologia. mecanismele care stimulează comportamentul omului.К. spun ei. Ашин Г. с. B. În această ordine de idei. Элитология …. emoţii.М.) afirmă că obiectul de cercetare al psihologiei trebuie să devină comportamentul (care poate fi verificat) şi nu conştiinţa (un termen nedeterminat. Scopul acestor “dovezi” constă în a demonstra că elita posedă capacităţi.В. reies din faptul că mediul exterior şi. Din aceste considerente.73-76. comportamentul uman se formează sub influenţa mediului social şi deci e determinat nu de calităţile înnăscute. Deci.. după behaviorişti. ci de factorii sociali şi culturali care motivează tendinţele omului de a pătrunde în elită. mai întîi de toate. contrar instinctiviştilor. Desigur. psihologia. behavioriştii îşi văd sarcina în examinarea 1 Aшин Г. ambiguu).К. Wotson. este chemată să cerceteze. tendinţa omului de a intra în elită nu este un rezultat al programei genetice înnăscute. Понеделков А. mai întîi de toate. aceste “dovezi” neagă rolul factorilor sociali şi economici în viaţa individului. În acest sens.“coeficient al intelectului” – IQ)1.8991. 38 . fiind ştiinţa despre manipularea comportamentului. Игнатов В. De aceea reprezentanţii behaviorismului. ci al necesităţilor şi stimulenţilor sociali. programate genetic.Г. are ca scop descoperirea mecanismelor de stimulare care ar asigura comandatarului (elitei) un comportament necesar al maselor. с. Старостин А. instincte şi intelect superioare maselor. neglijează tendinţele şi legităţile dezvoltării societăţii umane. mediul social determină comportamentul oamenilor.

Jung). abordarea psihologică a elitismului este unilaterală. E. Preocupat de înţelegerea ştiinţifică a fenomenelor psihice prin descoperirea cauzelor şi confirmarea repetată a regularităţilor formulate în legătură cu ele. Freud.). Esenţa concepţiei lui S. regiuni sau straturi ale acestuia (pulsiunile primare care ţin de sine.mecanismelor care stimulează omul în activitatea sa şi în folosirea lor eficientă în programarea comportamentului oamenilor. Freud rezidă în faptul că factorul decisiv al vieţii spirituale a oamenilor îl constituie pasiunile (atracţiile) iraţionale. intemeietorul mişcării psihanalitice. fiindcă ele sînt leneşe. cele mai principale fiind instinctele sexuale. iar dominaţia minorităţii asupra maselor este necesară. Puterea elitei este inevitabilă. Reih. V. a avut mulţi discipoli (E. rămînînd în umbră examinarea esenţei social-politice a fenomenului stratificării politice a societăţii. el a dezvoltat o teorie structurală a psihicului. La instinctivişti 39 . dar au apărut şi şcoli disidente (A. Lasswell. nedispuse la renunţare instinctuală şi au nevoie de autoritate. Prin urmare. 1932). Modelul lui psihologic exprimă într-o formă dinamică şi complexă ideea comună a conflictului dintre raţiune şi pasiuni. diferenţierea societăţii în elite şi mase a apărut şi s-a dezvoltat din formele moştenite (patrimoniale) ale autorităţii. subconştiente ale individului. ci de instincte şi emoţii). zona eu sau ego şi regiunea supraeul). H. Teoria sa socială şi politică este expusă în lucrările “Viitorul unei iluzii” (1927).G. În ultima parte a vieţii el a aplicat psihanaliza la probleme sociale mai largi. conform căreia există trei sfere. turbulente. “Angoasă în civilizaţie” (1930) şi în eseuri despre război (1915. În interpretarea lui S. Mecanismul acceptării de către mase a autorităţii elitei este examinat de psihanalistul austriac din punct de vedere psihologic (supunerea maselor de către elite este chemată nu de raţiune. Ericson etc. Sigmund Freud (18561939. Fromm. în tehnologia comportamentală. fiind şi cea mai răspîndită. neinteligente. Freudismul este cea de-a treia tratare psihologică a elitarismului. Adler şi C. psihanalist şi filosof social austriac).

Concepţia liniară. la instinctivişti şi la behaviorişti omul este. fie de educatori-manipulatori.omul trăieşte. Ea s-a format ca o antiteză a teoriei eurocentriste liniare a dezvoltării sociale. localizării culturilor şi civilizaţiilor. după o lungă perioadă de constituire şi-ar fi atins.) şi concepţii care neagă posibilitatea dezvoltării progresului social. Abordarea civilizaţională a elitei În gîndirea (sociologică şi politică) universală au fost lansate diferite doctrine bazate pe ideea progresului (teorii evoluţioniste. Această concepţie pune accent pe dezvoltarea multiliniară a societăţii şi culturii. Cît priveşte poziţia freudiştilor. conform abordării psihologice. eurocentristă a dezvoltării istorice nu propunea o explicaţie satisfăcătoare pentru dezvoltarea Rusiei. rolul mediului social (al familiei şi. un proces al trecerii de la treptele inferioare spre cele superioare. totodată. reliefează anumite tipuri de sisteme sociale şi culturale. al tatălui de familie) în formarea personalităţii. revoluţioniste etc. în primul rînd. în timp ce pentru behaviorişti omul trăieşte cu ziua de azi şi este o maşină capabilă să reproducă numai modele sociale contemporane. subliniază originalitatea lor. Una din cele mai răspîndite şi mai influente teorii în ştiinţele socioumane este teoria tipurilor culturalistorice ale dezvoltării societăţii. Drept model al dezvoltării istorice în teoria dată a devenit dezvoltarea Europei occidentale care. 2. în sfîrşit. într-un fel. predestinarea sa – dominaţia mondială. vom mai adăuga la cele spuse anterior. iar în unele cazuri propune ideea izolării. în esenţă. o marionetă condusă fie de instincte programate în cadrul genetic. dar iau în considerare. conform căreia întreaga dezvoltare istorică are loc în cadrul unei civilizaţii unitare şi prezintă un proces firesc al dezvoltării progresive. Precum se vede. chipurile. în trecut (el este o maşină care moşteneşte modelele trecutului şi programează mostrele comportamentului mai multor generaţii de homo sapiens). că ei. a Orientului şi a altor regiuni care erau separate de civilizaţia vest40 . se află în imediata apropiere de instinctivişti.

fiecare trecînd în devenirea sa trei faze principale de dezvoltare (naşterea şi copilăria.57-59. Arnold Toynbee (1889-1975) în “Înţelegerea istoriei” 1 Vezi: Радугин А. diplomatul.А. În sociologia occidentală părtaşi ai teoriei tipurilor culturalistorice sînt şi fondatorii filosofiei culturii: filosoful şi istoricul german O. el face concluzia privind "apusul" inevitabil apropiat al continentului. с. evidenţiind 13 astfel de tipuri sau “civilizaţii originale” în istoria umană. faza înfloririi civilizaţiei şi stadiul degradării acesteia) care semnifică. dezvoltării şi decăderii clasei guvernante (a elitei). Osvald Schpengler (1880-1936) evidenţiază 8 tipuri cultural-istorice care s-au perindat în istoria umană. În scopul evidenţierii mai degajate a acestor faze. sociologul şi filosoful englez A. Радугин К. cultural. O dată ce Europa traversează etapa civilizaţională. Danilevski (18221885)1 care diviza popoarele în “popoare neistorice” (“material” etnografic. autocraţia şi comuna ţărănească specifică) se află pe calea formării tipului său culturalistoric. originalitatea culturală. depozitarul şi conservantul culturii. bătrîneţea şi “apusul”).А. totodată. trece în dezvoltarea sa patru faze (perioada “inconştientă” sau nivelul “materialului etnografic”.. perioada constituirii statale. ramuri “moarte” în dezvoltarea societăţii) şi “popoare istorice” care au dreptul de a elabora tipuri cultural-istorice sui generis. Fiecare tip cultural-istoric. în cazul cînd nu dispare prematur de o moarte violentă. Teoria tipurilor cultural-istorice încerca să dea un răspuns satisfăcător la problemele apărute. Социология: Курс лекций. Potrivit gînditorului german. Aceste tipuri sau civilizaţii se dobîndesc după îmbinarea specifică a patru elemente fundamentale (religios. în lucrarea sa “Apusul Europei” el include teza despre opunerea dintre cultură şi civilizaţie. politic şi social-economic). rolul avangard în acest proces aparţinîndu-i Rusiei. Fondatorul acestei teorii este considerat sociologul rus Nicolai Ia. 41 . şi etapele apariţiei. El considera că popoarele slave (cu ortodoxia. numai elita poate fi considerată păstrătorul. Toynbee. – Москва. tinereţea şi maturitatea.europeană dezvoltată. 1997. Schpengler şi istoricul.

1929. ci există ideal. ca iluzie culminantă în dezastrul comunismului de a construi o societate ideală fără proprietatea privată. estetician şi culturolog român care socotea că cultura şi civilizaţia sînt două noţiuni distincte. Apariţia şi dezvoltarea civilizaţiei este determinată de capacitatea unui sau altui popor de a da "răspuns” la “chemarea” situaţiei istorice create. societatea. politolog american care în lucrarea “Ciocnirile civilizaţiilor” încearcă să demonstreze inevitabilitatea conflictelor dintre civilizaţii). 1952. dar neopuse). civilizaţia”. Sociologul rus Pitirim Al. “Răspunsul” şi elaborarea reacţiei adecvate la situaţia istorică creată sînt funcţiile “minorităţii creatoare” (a elitei). se află în interiorul lor. 1927. prozator. creşterea. iar din punct de vedere istoric se obiectivează în “mijloace” materiale. El evidenţia 3 tipuri de supersisteme (spiritualist. iar dacă “răspunsul” lipseşte în organismul social apar anomalii care conduc la degradarea civilizaţiei. 3. el prezintă civilizaţia drept ansamblu de unităţi discrete prezente în viaţa socială şi descrie fazele principale ale existenţei istorice a civilizaţiei (apariţia. Printre adepţii şi continuatorii abordării civilizaţionale pot fi numiţi Tudor Vianu (1897-1964. “Deplasarea puterii” şi “Al treilea val” prezintă dezvoltarea istorică drept schimabre a trei valuri de civilizaţii) şi Francis Fucuyama (n. filosof şi viitorolog american care în “Sfîrşitul istoriei” analizează falimentul politicii ca utopie.socoate că obiectul de studiu al ştiinţei trebuie să fie omenirea în general. Sorokin (1889-1968) examina supersistemele socioculturale în calitate de tipuri cultural-istorice. în care familia ar fi subordonată statului). principala fiind starea redusă a integraţiei acestor supersisteme. politolog american care în trilogia sa “Coliziunea cu viitorul”. Evidenţiind 6 tipuri culturalistorice principale. conform lucrării “Omul. Birocraţia ca elită 42 . Cauzele principale ale schimbării supersistemelor. decăderea şi descompunerea). structurile naţional-statale concrete sau tipurile culturalistorice definite drept “civilizaţii”. sensualist şi idealist) care nu se reduc la realitatea fizică. Samuel Hutington (n. Alvin Toffler (n.

Mitran3. De fapt. considerîndu-se că statului îi este necesar. 1992.87. Conform opiniei lui I. din componenţa elitei. În plan social. Основы политической науки. Элитология ….cit.. care se află în “bătaia vînturilor electorale”. Cанистебан Л. Sanisteban2) consideră că voinţa politică a elitei se realizează prin aparatul birocratic care se ocupă permanent de treburile de stat. nu se referă la sensul de hipertrofiere a aparatului funcţionăresc sau de tergiversare ori împiedicare a rezolvării unor probleme. un aparat eficient care să asigure relaţii funcţionale între guvernanţi şi guvernaţi. 43 . с. deţin o bogată experienţă administrativă. iar aparatul administrativ al elitei le realizează sau le sabotează. din perspectiva politică. Totodată. termenul “birocraţie”. Una din cauzele acestei tendinţe este explicată prin faptul că funcţionarii şi demnitarii “apolitici” au o anumită continuitate. la oamenii politici. – Москва. Alţi autori remarcă faptul că locul birocraţiei în sistemul relaţiilor de conducere poate fi determinat ca fiind intermediar între elită şi masă. birocratizarea semnifică trecerea deciziei de la oamenii politici la înalţii funcţionari. Elita trasează obiectivele principale şi liniile magistrale ale activităţii de stat. ci la translarea puterii executive în mîinile funcţionarilor. iar în cadrul executivului. aici este 1 2 Aшин Г. Aşin1) birocraţia şi elita nu sînt identice: elita propriu-zisă ar fi reprezentată doar de veriga superioară a birocraţiei şi de aceea veriga inferioară şi cea mijlocie nu pot fi clasate la elită. De fapt. p. absentă. inclusiv din cea politică. prin diminuarea funcţiei legislativului. Op. Al treilea grup de autori (L. fac parte persoane care nu pot fi clasificate ca “birocraţi”. de regulă.32. dar au nevoie de aparate administrative pentru a-şi aplica politicile. conceptul de birocraţie are în vedere modul de organizare a administraţiei moderne. 94.Corelaţia dintre elită (grupul de persoane care guvernează societatea) şi birocraţie (grupe de persoane care se ocupă profesional cu activitatea de conducere a comunităţii umane) este interpretată în mod diferit de autori. Pentru unii (Gh.97-98. se are în vedere concentrarea puterii de către executiv. с. 3 Mitran I. efectiv.К.

concentrată concepţia expusă de M. 2 A se vedea: Tămas S. a 2-a. R. 1996. S. Una dintre 1 Ашин Г. Старостин А. pentru marxişti el a căpătat o conotaţie peiorativă. În această accepţie. unor reforme administrative menite să raţionalizeze aparatul administrativ (“Legea lui Parkinson”2). Lipset etc. al cărui scop este să facă ca statul să funcţioneze la fel de eficient ca o întreprindere economică.Г. Weber şi adepţii lui interpretează acest fenomen în sens pozitiv (ştiinţific).М. Sociologul german califica birocraţia drept un tip de organizare socială.К. p. Merton. 44 . Weber1. Vom aminti că această concepţie este strîns legată de tipologia bazelor legitimităţii dominaţiei politice (dominaţia tradiţională.144. precum şi de a supune instituţia administrativă. Dicţionar politic. Dacă M. Понеделков А. Основы политической элитологии …. statul modern. o tranziţie de la societatea tradiţională (puterea se transmitea prin moştenire) la cea contemporană (puterea se află în mîinile persoanelor care posedă cunoştinţe).) consideră fenomenul birocraţiei o manifestare a procesului de raţionalizare a activităţii de conducere (administrative). birocraţia permiţînd precizie. Instituţiile democraţiei şi cultura civică. Weber. с. de a-i face pe funcţionarii guvernamentali responsabili în faţa legii. la un anumit interval de timp. /Ed.. pentru a face faţă problemelor de administraţie. Игнатов В. teoreticienii şi cercetătorii birocraţiei (R. calculul rezultatului şi subordonare logică. are nevoie de un aparat plasat între guvernanţi şi restul populaţiei. pentru a funcţiona performant. trebuie să se bizuie pe un sistem ierarhic. Weber este considerată o fundamentare solidă a elitarismului. Bendix.M. Începînd cu M. Într-o democraţie problema esenţială în raport cu existenţa birocraţiei este de a exercita un control eficace asupra activităţii sale. care susţinea că orice organizare socială modernă. – Bucureşti.. dominaţia raţional-legală sau birocratică şi dominaţia charismatică).В..100-102. Concepţia birocraţiei lui M. pe relaţii bine determinate (norme fixe şi raţionale) între componentele individuale şi colective. revăzută şi adăugită.

Dacă tratările biologice şi psihologice ale elitarismului erau reduse la teza că includerea în elită este un rezultat al trăsăturilor de genotip sau al trăsăturilor psihologice ale omului. în strînsă relaţie cu tehnica şi tehnologia organizaţională. iar birocraţiile administrează. interpretînd elita drept funcţie a relaţiilor sociale. Aceste trei abordări se reduc la constatarea că birocraţia este un fenomen specific societăţilor contemporane cu anumite trăsături caracteristice aparatului birocratic (administrativ). adică reţelele de conducători specialişti sau manageri. 4. M. Este cunoscut faptul că astăzi s-a extins rolul birocraţiei raţionale. Determinismul tehnologic şi puterea Birocraţia a fost acreditată drept “puterea celor din birou”. în timp ce teoria birocraţiei are ca repere abordarea politicului). o satisfacere a necesităţilor societăţii în conducere. №5. 45 .particularităţile specifice ale formării şi dezvoltării concepţiei contemporane de birocraţie constă în faptul că teoria birocraţiei de stat este influenţată de alte teorii cunoscute în ştiinţele socioumane (teoria organizaţiei este axată pe analiza socialului. a tehnicienilor. ridică problema conducerii la nivelul supraindividual. a căpătat o oarecare răspîndire abordarea funcţionalistă (K. 1997. //Oбщественные науки и современность. ceea ce a generat tehnostructura. Weber scria despre două forme ale birocraţiei – de stat şi privată) constă în faptul că. inclusiv birocratismul şi tehnocratismul.77-86. cele mai răspîndite variante ale elitarismului. Pe acest 1 Vezi mai detaliat: Пушкарева Г. în care politicienii produc decizii.В.1. abordarea sistemică (L. Von Bertalanfi) etc. L. teoria managementului – pe tratarea economicului. eficiente. iar tehnocraţia s-a afirmat ca doctrină şi practică de promovare la putere a specialiştilor. Gulick etc.). с. de rînd cu abordarea weberiană. Meyer. Государственная бюрократия как обьект исследования. O altă particularitate a dezvoltării cunoştinţelor ştiinţifice despre birocraţia de stat (de altfel.

El mai considera că ştiinţele fizice trebuie să îndeplinească un rol decisiv în organizarea şi conducerea societăţii. Consecinţele revoluţiilor industriale. care în “Introducere în tehnocraţie” (1933) pleda pentru folosirea progreselor tehnice în soluţionarea problemelor economice şi sociale. măiestrie. Elitarismul tehnologic timp de circa 100 de ani a evoluat. fără modificarea instituţiilor şi structurilor politice. ci în baza cunoştinţelor ştiinţifice folosite de grupul de specialişti tehnicieni în interesul întregii societăţi. susţine ideea că apariţia unei elite competente depinde de funcţiile care în epoca dată deţin rolul dominant (funcţie decisivă în sec. De aceea orice organizaţie socială naşte ierarhie şi elită care funcţionează în interesele societăţii. Acest concept a fost preluat de un alt american. Istoriceşte. astăzi una dintre cele mai răspîndite tratări elitariste. Esenţa diverselor variante ale concepţiei tehnocratice se reduce la recunoaşterea influenţei crescînde a cunoştinţelor organizate în realizarea funcţiilor de putere în societate. teoria a luat sensul de “guvernare prin tehnică”).fundal. iar puterea politică trebuie transferată inginerilor. Adepţii ei reies din necesitatea diviziunii muncii în societate. Teoria organizaţională a elitei (numită şi teorie funcţională sau tehnologică). rezultatul căreia ar fi conducerea proceselor sociale nu în baza intereselor particulare ale unui sau altui grup. artă şi “kratos” . afirmînd că această necesitate corelează cu capacităţile (inclusiv. simbioza dintre raţionalitate şi autoritate se observă în diferite abordări elitariste. “techne” – meşteşug. ale dezvoltării ştiinţei 46 . conceptul de tehnocraţie (grec. XX a devenit funcţia de conducere). cele organizatorice) inegale ale oamenilor. Adepţii acestei doctrine propun instalarea puterii politice de către specialiştii tehnicieni (profesionişti). Howard Scott.putere) apare în 1919 datorită lui William Henry Smith (inginer din SUA) care încerca să fundamenteze o teorie privind organizarea raţională a industriei epocii (cu timpul.

Cea de-a treia generaţie a adepţilor elitarismului tehnologic este strîns legată de neotehnocratismul postbelic.şi tehnicii în perioada interbelică şi. şi al celorlalţi reprezentanţi ai determinismului tehnologic. ca. K. În lucrarea “Revoluţia managerială” (1941) el consideră că numai managementul ar fi singura cale raţională de guvernare. Generaţia a doua a adepţilor determinismului tehnologic este condusă de James Burnham. Galbraith etc. teoria meritocraţiei (M. Prima formă a acestuia au constituit-o teoriile tehnocratice. Un adept al acestei doctrine a fost scriitorul şi gînditorul român Camil 47 . În legătura cu orientările privind încredinţarea puterii unor categorii de persoane competente ar fi de menţionat şi teoria despre neocraţie (sofocraţie. precum ar fi teoria societăţii industriale (R. R. adică a celor care dirijează (conduc) procesul de producţie (a directorilor. Bell). Aron. D. Boudon. D.). teoria democraţiei computerizate (G. Crezul neotehnocraţilor. Bell. Brzezinski. corporaţiilor etc.).). În arealul neotehnocratismului contemporan se înscriu mai multe concepţii. preşedinţilor consiliilor. este că elita (calificată) va salva lumea. fondatorul lor propriu-zis fiind considerat Thorstein Weblen. teoria noii societăţi industriale (J. îndeosebi. Carisson.). Krauch etc. teoria elitei cibernetice (K. Mannheim. Young. cum preconiza Platon. R. Încă la începutul sec. teoria societăţii postindustriale (Zb. XX el considera că rolul principal în producţia socială îl joacă intelectualitatea tehnico-inginerească care trebuie să constituie şi elita societăţii. W. Weblen). ca purtători şi apărători ai înaltelor valori şi principii. Rostow etc. în cea postbelică a condiţionat apariţia multor idei şi versiuni ale elitarismului tehnologic. tehnicienilor şi altor “executori calificaţi”. Toffler etc. G. O dată cu săvîrşirea revoluţiei manageriale la putere trebuie instalată elita administratorilor (managerilor). după cum susţinea T. de altfel. după unii autori).). aplicabilă în orice regim politic indiferent de suportul ideologic. Neotehnocraţii afirmă că dezvotarea revoluţiei tehnico-ştiinţifice conduce neapărat la instaurarea în fruntea societăţii a elitei intelectuale. ca sistem de conducere a statului de către filosofi. şi nu a inginerilor. Aron. A. Schtainbuch etc.

Petrescu (1894-1957).100. cit. p.. 1 A se vedea: Mitran I. Op. abordarea sa avînd însă altă accepţie1. 48 .

chiar dacă sună frumos. care pătrunsese în majoritatea partidelor socialiste încă de prin 1890. se dovedesc a fi nişte “baloane de săpun ştiinţifice”. Pareto. de obicei. În al doilea rînd. ignorînd dovada decisivă că logica organizaţională şi dependenţa psihologică faţă de conducere a masei de cetăţeni face 49 . În primul rînd. Din ultima categorie face parte şi teoria elitelor. Teoria modernă a elitelor diferă de cele anterioare ei (elitismul aristocratic şi elitismul normativ). TEORII ELITISTE CLASICE 1. clasicii elitelor susţineau că teoria marxistă. altele se apropie mai mult sau mai puţin de o descriere obiectivă a realităţii. era o explicaţie vagă şi limitată a persistenţei dominaţiei în societatea umană. dar guvernantul trebuie să rămînă oligarhic. extrem de greu de explicat din punct de vedere ştiinţific. Nici una dintre teoriile ştiinţifice nu a reuşit pînă acum să le descrie în mod perfect. G. în pofida optimismului prevalent al epocii lor. iar grupul conducător poate deveni mai eterogen. Unele teorii. care atribuie toate sistemele anterioare de conducere de către elite forţelor economice. ei susţineau că tranziţia spre o societate industrializată cu un sistem de democraţie reprezentativă nu putea modifica fundamental stratificarea societăţii în elită conducătoare şi mase. Michels) au susţinut fiecare că au formulat o teorie ştiinţifică ce demonstra că guvernarea de către o elită restrînsă a restului societăţii (a maselor) este inevitabilă. TEORIA CLASICĂ ŞI TEORIA MODERNĂ A ELITELOR TEMA V. Teoreticienii clasici ai elitelor (V. o profilaxie pentru proletariatul deprimat. deoarece propune o imagine empirică a mediului în care acţionează societăţile umane. Mosca şi R. Ţintele lor imediate erau duble. Clasicii teoriei elitelor considerau marxismul drept o credinţă religioasă. Fondatorii şi clasicii elitologiei (privire de ansamblu) Realităţile obiective ale unei societăţi sînt. Mobilitatea socială şi circulaţia elitelor pot creşte.COMPARTIMENTUL III.

politologul francez Georges Sorel (1847-1922) şi psihanalistul şi filosoful social austriac Sigmund Freud (1856-1939). sînt doi sociologi italieni. Fondatorii recunoscuţi ai elitologiei. indiferent dacă îşi moştenesc poziţia socială sau şi-o dobîndesc prin merite. XX. Teoriile elitiste au apărut şi s-au dezvoltat. purtînd astfel un caracter antidemocratic. ca o reacţie la învăţăturile socialiste radicale şi au fost îndreptate împotriva diverselor curente socialiste. Vilfredo Pareto (1848-1923). adică a conceptului de clasă socială. Afirmarea şi dezvoltarea teoriei elitelor cuprinde ultimii o sută de ani. după ce şi-a luat în 1913 cetăţenia italiană). autorii ei au ţinut să demonstreze că indiferent de faptul cum sînt alese (în mod democratic sau autocratic). În prima genraţie a elitologilor (sfîrşitul sec. patriarhii ei.inevitabilă o oarecare structură de dominare. elitele puterii sînt acele forţe care promovează societatea umană spre noile sale forme. De aceea marxiştii aveau o atitudine sceptică faţă de teoriile elitiste şi nu le recunoşteau. despre locul şi rolul maselor în istorie. Chiar de la apariţia teoriei elitelor puterii. sociologul german Max Weber (1864-1920). inclusiv împotriva marxismului. în afară de fondatorii teoriei elitelor. În cea de-a doua generaţie a elitologilor pot fi incluşi economistul austriac (care s-a ocupat şi de analiza politică) Joseph Alois Schumpeter (188250 . Trebuie menţionat şi faptul că abordarea elitistă era orientată şi împotriva democraţiei liberale. care sînt tendinţele (reformatoare sau conservatoare). Gaetano Mosca (1858-1941) şi germanul Robert Michels (1876-1936. fiindcă aceasta ar fi însemnat revizuirea cardinală a doctrinei despre rolul şi caracterul luptei de clasă. Atacurile simultane ale teoreticienilor clasici ai elitelor împotriva marxismului şi a democraţiei liberale dovedeau că doctrinele lor erau adoptate de către ideologii fascişti europeni din anii ’20 şi ’30 ai sec. devenit Roberto Michels. XIX – primele trei decenii ale sec. XX) sînt incluşi. în mare măsură.

Seymur Martin Lipset (n. 51 . însă temelia doctrinei a rămas neschimbată. Rachieru. activitatea cărora întro sferă sau alta de activitate se deosebeşte printr-o eficienţă sporită. 1909) ş. – Chişinău.1950). au încercat să dea o definire termenului de elită.a. Concepţia lui elitistă este expusă în lucrările “Ascensiunea şi decăderea elitelor” (1899). sociologul italian a elaborat criteriile apartenenţei persoanei la elită. pot fi incluşi doi sociologi din perioada interbelică . mecanismele formării. elita) şi pătura inferioară (masele). 2. După A. de sorginte românească. p.D. 2000.169-176. societatea este divizată în două pături: pătura superioară (clasa guvernantă. constituie ca atare elita. Elitism şi postmodernism. au determinat elita drept obiectul lor de cercetare. Ansamblul indivizilor. Clasicii elitelor. Postmodernismul românesc şi circulaţia elitelor.D. “O aplicare a teoriilor sociologice” (1901). să dezvăluie tendinţele şi legităţile funcţionării elitelor în comunitatea umană. să descrie structura ei. Utilizînd abordarea sociopsihologică în analiza societăţii şi a politicii. sociologul iugoslav Milovan Djilas (n. Pareto. politologii americani Charles Writh Mills (1916-1962). în aceeaşi pleiadă de elitologi. “Tratat de sociologie generală” (1916) etc. 1922) şi James Burnham (n. de asemenea. recrutării şi schimbării elitelor puterii şi alte probleme nu mai puţin importante. Această temelie consta în structurarea elitară a societăţii drept necesitate şi normativ. Doctrina elitistă la Vilfredo Pareto V. fiind primul teoretician care a conferit conceptului de elită un sens precis şi un conţinut bine determinat. Reprezentanţii primei generaţii de elitologi au formulat bazele doctrinei elitelor. În viziunea lui V. iar elitariştii ulteriori (din generaţia a doua) au dezvoltat şi interpretat unele postulate ale elitiştilor clasici. locul şi rolul lor în sistemul social şi politic al societăţii. Pareto a propus o teoretizare specific sociologică elitismului. 1911). bazate pe un 1 A se vedea: Rachieru A.Traian Brăileanu şi Eugeniu Speranţia1.

avere. autoritate. în plan economic – “rentierii” şi “speculanţii”. din inegalitatea capacităţilor individuale ale oamenilor. în timp ce în plan ideologic se depistează “optimiştii” şi “scepticii”. savanţii remarcabili se includ în elită. se împarte în două părţi: elita guvernantă şi elita neguvernantă (contrelita). fiecare fiind terenul confruntărilor a două tipuri psihologice opuse (elite “lei” şi elite “vulpi”). “vulpile” nu cred în ţeluri absolute şi sînt flexibile. În schimb. elita. În politică “leii” sînt conservatori. Fiecărei elite îi este specifică. viclenie. fiindcă o parte din ei constituie elita neguvernantă (contrelita. în mod natural. structura socială capătă următoarea configuraţie: pătura superioară (elita guvernantă şi elita neguvernantă) şi pătura inferioară (masele). dar şi capacitatea de a folosi violenţa pentru a suprima opoziţia. însă nu influenţează considerabil guvernarea). împărtăşesc o credinţă absolută pentru idealurile lor şi utilizează metode autoritare de conducere.) care caracterizează virtuţile unui individ. intrigi. conform concepţiei paretiene. una dintre cele două metode de 52 .sistem de indici (capacităţi. evoluţia societală are loc prin combinarea a trei cicluri (politic. studii etc. De fapt. Machiavelli. care se manifestă în toate domeniile de activitate umană. iar puterea ei se întemeiază pe o combinaţie între coerciţiune şi consimţămînt. economic şi ideologic). recurgînd la speculaţii politice. urmînd astfel exemplul lui N. în sensul îngust al cuvîntului). Din punctul său de vedere. căruia îi este caracteristică abordarea meritocratică a elitelor. Guvernarea presupune flexibilitate. este puţin numeroasă. din diferenţa de temperament între cei slabi şi cei tari. Pareto. înşelăciune etc. Necesitatea divizării societăţii în elită şi masă el o deducea din superioritatea naturală psihologică. Deci nu toţi membrii elitei formează elita guvernantă (propriu-zisă. După V. iscusinţă. Elita guvernantă (elita în sensul îngust al cuvîntului) desemnează persoanele care participă nemijlocit la conducere. Dacă în plan politic întîlnim “leii” şi “vulpile”.

sînt o consecinţă a luptei şi “circulaţiei” elitelor. “Bazele ştiinţei politice” (1896). alături de V. în perioadele de tranziţie ale dezvoltării societăţii cînd se cer conducători pragmatici. energici.conducere: pentru elite “lei” – metoda de reprimare grosolană. luptă pentru putere. după unii cercetători. Mosca. Sociologul italian a încercat să demonstreze inevitabilitatea 53 . Însă suspendarea circulaţiei conduce la degradarea elitei dominante şi deci la evidenţierea noii elite unde predomină “vulpile”. iar pentru elite “vulpi” – metoda de manipulare. pentru că delimitează elita ca un grup alcătuit din cei mai productivi şi mai capabili oameni. fiind conservatori. cauzată de schimbarea psihologiei elitelor. degenerează şi este schimbată de altă minoritate privilegiată. destul de simplistă şi chiar speculativă în intenţiile sale de a fi universală. “Istoria doctrinelor politice” (1933) ş. Pareto. exercită puterea. capabili de mari transformări. schimbările sociale. “vulpile” predomină în condiţiile instabile. subliniem că ideea circulaţiei elitelor este formulată de autor pentru analiza dinamicii sociale. La V. iar societatea în care domină elite “vulpi” se deosebeşte printr-o dezvoltare dinamică. care cu timpul degenerează în “lei” şi astfel ciclul social corespunzător se repetă din nou. Societatea în care domină elite “lei” este condamnată la stagnare.a. Dacă “leii”. Această abordare este una psihologică. După V. Pareto procesul istoric este o circulaţie continuă a tipurilor de elită. În concluzie. o succesiune permanentă a minorităţii guvernante care se formează. Teoria elitei a lui Gaetano Mosca G. este considerat întemeietorul elitismului prin lucrările “Clasa conducătoare” (1896). sînt buni în situaţiile stabile ale societăţii. Pareto. fiind. 3. Mecanismul echilibrului social funcţionează normal cînd are loc afluxul proporţional în elită al liderilor de prima ("lei”) şi a doua orientare ("vulpi"). iar istoria umană este istoria schimbării permanente a elitelor. inclusiv cele politice.

Mosca. În aceeaşi ordine de idei. numită uneori şi abordare de dominaţie. Mosca. Mosca mai foloseşte şi termenii “clasă conducătoare”. El a încercat să demaşte caracterul fraudulos al voinţei majorităţii ca formulă politică dominantă. fiind guvernată şi controlată de prima clasă). iar această superioritate stă la baza unităţii de grup şi de idei a minorităţii dominante. ci şi prin ideologie sau “formulă politică” aptă să convingă populaţia de legitimitatea morală a dominaţiei respectivei elite. “clasă superioară”) o înfăptuieşte în baza abordării organizaţionale. cît şi metode arbitrare. în opinia lui G. După G. Schimbarea socială şi politică este generată de conflictele dintre clasele conducătoare. Sursele puterii clasei dominante la început erau forţa (vitejia) militară.divizării societăţii în două grupuri inegale: clasa conducătoare (este puţin numeroasă. După G. clasa conducătoare (politică) se distinge de mase prin organizarea sa şi prin posedarea de către indivizi a calităţilor şi capacităţilor deosebite. de ele fiind legate trei forme ale aristocraţiei (militară. vom specifica că el nu totdeauna identifică clasa politică cu clasa dominantă. a studiilor. minoritatea dominantă aplică atît metode legale. a iscusinţei de a conduce (guverna). Clasele conducătoare nu guvernează doar prin violenţă şi manipulare. bogăţia (prosperitatea) şi cunoştinţele teologice. constituie criteriul definitoriu în selectarea indivizilor pentru clasa politică (dominantă). care urmăresc să păstreze puterea şi 54 . Capacitatea de conducere (guvernare). deoarece în diferite contexte aceşti termeni pot căpăta un conţinut diferit. “clasă dominantă”. Puterea minorităţii dominante asupra majorităţii este inevitabilă pe motiv că clasa politică este vădit organizată. posedă o superioritate materială. Analiza clasei politice (pentru desemnarea elitei G. Mosca. financiară şi bisericească). Treptat însă tot mai mult sporeşte însemnătatea capacităţilor intelectuale. monopolizează puterea şi se bucură de avantajele acesteia) şi clasa condusă (este mai numeroasă. pentru a-şi susţine supremaţia. Aşadar. morală şi intelectuală. calităţile ce-i permit individului accesul la elită în decursul istoriei s-au schimbat.

deoarece. Elitistul italian consideră că echilibrul între tendinţele dezvoltării clasei dominante este cel mai dorit pentru societate.noile forţe sociale. de fapt. conduse şi ele de minorităţi care se străduiesc să le ia locul. vom mai evidenţia încă un aspect semnificativ în teoria elitei lui G. aristocratică pentru un număr mai mare de membri ai societăţii. G. Astăzi însă. cît şi reînnoirea calitativă a ei. Mosca pune la îndoială termenul “democraţie”. în caz contrar. al democraţiei plutocratice. după sociologul italian. În ceea ce priveşte cooptarea (includerea voluntară a noilor membri în clasa dominantă) ca modalitate de renovare a acestei clase. Mosca sublinia că este o metodă utilă pentru orice comunitate. După sociologul italian. De aceea. G. Dacă tendinţa aristocratică se manifestă în năzuinţa clasei politice de a deveni moştenitoare de jure şi de facto. democraţia este un camuflaj al puterii minoritare. O dată ce conducerea chestiunilor publice se află în mîinile minorităţilor dominante (a elitelor). poate fi 55 . Mosca considera democraţia drept o utopie. care are loc mai ales în perioadele scimbărilor sociale. Mosca numeşte trei modalităţi de reînnoire a clasei dominante şi anume: moştenirea. consideră el. Mosca: puterea minorităţii dominante asupra majorităţii conduse este legitimată. democraţia la Aristotel era. clasa politică are nevoie de reînnoire. majoritatea ar conduce minoritatea. cu care conştient sau inconştient se socoate majoritatea condusă (masele). pentru a corespunde cerinţelor timpului. Deci G. fiindcă el asigură atît continuitate şi stabilitate în conducerea ţării. În acest context. un miraj. în goană după care masele incompetente devin un obiect de manipulare din partea demagogilor şi astfel ele (masele) croiesc calea dictaturii în varietăţile ei contemporane (socialismul şi fascismul). Această clasă este supusă schimbărilor graduale şi în dezvoltarea ei se identifică două tendinţe. tendinţa liberală sau democratică se exprimă în reînnoirea clasei politice cu cei mai capabili şi dinamici reprezentanţi ai clasei conduse reînnoite. În fine. G. adică ea se înfăptuieşte cu acordul maselor. Acest fenomen. alegerea şi cooptarea.

explicat din două perspective. a descris “legea de fier” a oligarhiei şi a ajuns la concluzia că o democraţie în sensul strict al cuvîntului este imposibilă. Tratarea elitelor din punct de vedere valoric presupune evidenţierea calităţilor care asigură elitei superioritatea materială. în afară de abordarea organizaţională (de dominaţie). Mosca reduce istoria civilizaţiei umane la un conflict între tendinţa clasei dominante de a monopoliza puterea politică şi de a transmite această putere prin moştenire şi tendinţa invaziei noilor forţe sociale în lupta pentru puterea politică. În primul rînd. unitatea de grup şi de idei se sprijină pe superioritatea intelectuală şi culturală a clasei dominante. Una dintre ideile lui principale este că nici o societate nu 56 . precum puterea politică creează averea. Prezenţa puterii şi organizării la elita dominantă (ca bază a dominaţiei acesteia). utilizează şi abordarea valorică în termeni de bine sau rău. Mosca. G. Însă cea mai mare calitate este averea: a fi bogat înseamnă a fi puternic. Calităţile care deschid individului calea spre elită în decursul istoriei umane se schimbă. În al doilea rînd. De aceea pentru societatea umană sînt periculoase transformarea elitei într-o clasă închisă şi reînnoirea rapidă a elitei. El a elaborat o teorie despre organizaţii. Această superioritate se bazează pe o educaţie aleasă. soluţia fiind găsirea unui echilibru între aceste două tendinţe. Concepţia elitei la Roberto Michels R. intelectuală şi morală. averea creează puterea politică. minoritatea dominantă este o minoritate organizată în comparaţie cu masele neorganizate. Michels s-a manifestat ca doctrinar elitist prin lucrarea sa de căpătîi “Sociologia partidelor politice în condiţiile democraţiei” (sau “Partidele politice”. pentru legitimarea puterii minorităţii dominante G. 1911). în procesul căreia elita (conducătoare) este convinsă de dreptul ei incontestabil de a guverna. 4. Din acest punct de vedere.

Folosind această combinaţie de factori. În fiecare partid există o combinaţie între puterea organizaţională. fiindcă conducerea acestor organizaţii nu poate fi înfăptuită de către toţi membrii lor. Conducătorii partidelor (elita de partid) acţionează autonom din două motive: 1)organizaţiile sînt mari şi complexe. mai întîi de toate. Michels concepe elita ca un grup social opus maselor care sînt inerte şi incapabile de a se guverna. Eficienţa activităţii marilor structuri sociale (organizaţiilor) necesită o specializare funcţională. precum elita – de mase. cei ce conduc un partid reuşesc să se sustragă controlului de jos al maselor. Michels. deoarece masele sînt capabile să asigure susţinerea liderilor. prezenţa căreia este un factor permanent activ al evoluţiei sociale. “Cine spune organizaţie. ea neapărat are nevoie de funcţionarea clasei dominante. prestigiul personal şi manipularea psihologică. conform căreia cu cît o organizaţie devine mai birocratizată. Autoritatea ştiinţifică a lui R. organizaţiile prin natura lor sînt conservatoare şi supuse “legii de fier” a oligarhiei. îndeplinirea lor de către specialiştii capabili să ia decizii pentru partid din proprie iniţiativă. Cu toate că elementele societăţii sînt supuse reînnoirii. Michels este legată de formularea “legii de fier a oligarhiei”. după R. poate fi explicat psihologic (fiind vorba despre psihologia maselor şi psihologia organizaţiei) şi organizaţional (este vorba despre legile structurii organizaţiei). o raţionalitate. 2)masele 57 . spune oligarhie” – aceasta este “legea de fier a oligarhiei”. care iese inevitabil de sub controlul membrilor de rînd. De aceea. o evidenţiere a aparatului de conducere (membrii lor sînt preocupaţi. Masele sînt interesate de elite. de păstrarea poziţiei sale privilegiate). asociaţie de alt gen) implică tendinţe spre oligarhie (conducerea celor puţini). uniune sindicală. Fenomenul oligarhiei. ceea ce impune specializarea funcţiilor. R. Fiecare organizaţie (partid.poate exista fără o elită conducătoare. cu atît creşte şi gradul de concentrare a puterii în mîinile unui număr redus de persoane. arată elitistul german.

În consecinţă. ceea ce nu este posibil decît prin extinderea controlului birocratic în organizaţiile politice (de exemplu. incapabile de acţiuni colective şi manifestă indiferenţă faţă de activitatea politică cotidiană. Michels termenul de elită şi caracteristica clasei conducătoare au căpătat nişte contururi clare. De la acţiunea “legii tendinţelor oligarhice” R. În societăţile moderne apare o tensiune crescîndă între extensia birocraţiei şi dezvoltarea democraţiei. a democraţiei în general. întîmpină o contradicţie irezolvabilă: ea este străină naturii umane şi în acelaşi timp conţine un nucleu oligarhic. Mosca şi R. care prin natura lor sînt superioare. incompetente. Michels. Michels explică cauzele imposibilităţii înfăptuirii democraţiei prin existenţa a trei tendinţe: esenţa omului (calităţile psihice ale maselor). Se poate concluziona astfel că în operele lui V. de elite. În cel mai bun caz. R. în concepţiile teoreticienilor clasici ai elitelor pot fi depistate mai multe similitudini. a elitei conducătoare. Imposibilitatea democraţiei directe mai reiese şi din principiul cantitativ: mitingurile mari şi alte manifestări de masă tind să adopte decizii fără numărătoarea voturilor exprimate şi evidenţa diverselor opinii. conchide R. Michels ajunge la o altă concluzie referitoare la posibilităţile existenţei guvernării democratice. Pareto. Desigur. pasive. întrucît sînt atomizate. Ultima solicită participarea directă la luarea deciziilor a unui număr tot mai mare de persoane. G. în partide) şi prin concentrarea puterii în mîinile unui grup mic de conducători. Deci democraţia. masele au nevoie să fie conduse de o minoritate.au o nevoie psihologică de a fi conduse. ea (democraţia) constă în competiţia dintre organizaţiile oligarhice. Aceste tendinţe sînt cele care contribuie la faptul că democraţia conduce la oligarhie. Ulterior teoria clasică 58 . particularităţile luptei politice (confruntarea elitelor pentru poziţiile puterii) şi specificul dezvoltării organizaţiilor (legile structurii organizaţiei). la apariţia şi afirmarea minorităţilor dominante. dezorganizate. dar şi unele deosebiri.

În această perioadă în sociologia occidentală tratarea liberal-democratică a elitarismului a devenit dominantă. XX pe continentul american. iar ulterior şi celor empirice. Aceştia sînt cercetătorii (sociologii) care au încercat să demonstreze faptul că elitarismul şi democraţia.. neoelitiste. în anumite condiţii. avîndu-i ca iniţiatori pe Karl Mannheim (1893-1947). De fapt. Posibilitatea reconcilierii teoriei elitelor cu o viziune mai democratică asupra ordinii politice corespundea noilor condiţii istorice. În felul acesta. În continuare vom enumera şi caracteriza în 59 . TEORII ELITISTE CONTEMPORANE 1. centrul cercetărilor elitologice se transferă în a doua jumătate a anilor ’40 ai sec. ulterior. pentru ignorarea capacităţii maselor de a influenţa asupra puterii. pentru un psihologism excesiv în interpretarea motivelor comportamentului politic şi a motivaţiei inegalităţii politice în societate. care emigrează în 1933 din Germania în Marea Britanie. cît şi critici notorii. Curente principale ale doctrinelor neoelitiste Doctrinele elitiste clasice au dat un imbold cercetărilor teoretice. sînt compatibile. În SUA s-au format mai multe şcoli elitiste. după cel de-al doilea război mondial. care. acum producîndu-se reformarea elitarismului în direcţia apropierii acestuia de teoria democratică clasică. liberal-elitariste etc. care în 1932 a devenit profesor permanent la Universitatea Harvard din SUA. Dacă discipolii elitismului dezvoltă şi aprofundează tezele principale ale elitiştilor în noile condiţii social-economice şi politice. economico-sociale şi politice create după cel de-al doilea război mondial. TEMA VI. inclusiv în ţările Europei Centrale şi de Sud-Est. critică doctrinele elitiste pentru ignorarea rolului de sine stătător al individului în politică. Teoriile contemporane ale elitei sînt foarte diversificate. adversarii lui indică incompatibilitatea cu ideile democraţiei şi autoconducerii. au avut o anumită influenţă şi în ţările de pe vechiul continent.a elitelor şi-a găsit atît părtaşi înflăcăraţi. mai ales. şi pe Joseph Alois Schumpeter (1883-1950). începutul reformării datează cu perioada interbelică.

N. 2) unitatea (coeziunea) de grup a elitei reiese nu numai din statutul profesional. V. Pareto. G. Astăzi ideile şcolii machiavelliste sînt supuse criticii pentru exagerarea rolului factorului psihologic. şcoală condusă de James Burnham. tinzînd să păstreze şi să transmită prin moştenire starea sa privilegiată. Din punct de vedere istoric. Reprezentanţii şcolii machiavelliste au în comun mai multe idei: 1) recunoaşterea elitară a oricărei societăţi. pentru antidemocratism şi neaprecierea la justa valoare a calităţilor şi activismului maselor. Michels. Teoriile valorice fac şi ele parte din teoriile elitiste contemporane. are tendinţa de a degrada şi de a pierde calităţile sale. chemată să conducă societatea. o analiza ca realitate politică şi practică. şi trebuie să recunoaştem că această critică nu este lipsită de sens. poziţia socială şi interesele comune ale membrilor grupului.mod sumar doar cele mai semnificative concepţii neoelitiste. reprezentanţii cărora (Ortega y Gasset. intelectuale. Röpke. prima şcoală elitistă a fost şcoala machiavellistă reprezentată de concepţiile lui V. Von Blume. 3) prezenţa la elite a calităţilor deosebite provenite din moştenire şi educaţie se manifestă drept capacităţi de guvernare. profesor de la Universitatea din New York. psihologice etc. 4) masele acceptă dreptul elitelor la putere. Berdeaev etc. fiindcă nimeni nu predă de bună voie poziţia sa socială. însă elita. a divizării inevitabile a acesteia în minoritate dominantă privilegiată şi majoritate pasivă şi necreatoare. Mosca şi R.) se străduie să depăşească neajunsurile machiavelliştilor. 5) formarea şi schimbarea elitelor are loc în procesul luptei pentru putere. ci şi din autoconştiinţa elitară a acestora care se percep drept o pătură deosebită. adică legitimitatea lor. Machiavelli care evidenţia politica drept sferă de sine stătătoare a societăţii. Autorii acestor 60 . tinzînd în acelaşi timp să adapteze ideile lor la viaţa reală a societăţii.). Este numită machiavellistă după numele lui N. pentru subestimarea evoluţiei societăţii şi a realităţilor contemporane ale statului etc. iar la baza acestei divizări (stratificări) sociale se află deosebirile naturale dintre oameni (diferenţieri fizice.

de altfel. a statusului social. ci unul de conducere. 4) formarea elitei este un rezultat nu atît al luptei aprige pentru putere. 3) corelaţia dintre elită şi mase nu poartă un caracter de dominaţie politică sau socială. Oamenii nu sînt egali fizic.teorii. pe de o parte. faţă de democraţie etc. cît o consecinţă a selecţiei naturale a celor mai valoroşi reprezentanţi ai ei şi de aceea societatea trebuie să perfecţioneze mecanismul acestei selecţii. după atitudinea lor faţă de mase. iar egalitatea socială trebuie înţeleasă ca o egalitate a şanselor de viaţă şi nu ca o egalitate a rezultatelor. şi machiavelliştii. 5) afirmarea elitei nu contravine principiilor democraţiei. Însă elita însăşi trebuie să servească ca exemplu moral pentru cetăţeni şi să le insufle stimă 61 . De aceea viziunile valorice privind rolul elitelor în societate predomină la neoconservatori. ca. de aceea statul democratic trebuie să asigure pentru ei aproximativ aceleaşi condiţii de start. în plus. este justificată de faptul că elita prezintă o comunitate de oameni care nu tind să-şi realizeze interesele egocentriste de grup. aceştia afirmînd că elitarismul este necesar democraţiei. Postulatele comune ale reprezentanţilor acestor teorii rezidă în următoarele: 1) apartenenţa la elită este dictată de posedarea calităţilor necesare membrilor elitei în sferele de activitate cele mai importante pentru societate. ci să aibă grijă de bunăstarea generală. pe autoritatea conducătorilor. care. Toţi reprezentanţii concepţiilor valorice acceptă şi ideea că elitarismul este o condiţie a funcţionării eficiente a oricărei societăţi şi este bazat pe divizarea naturală a muncii. ca grup superior în structura politică a societăţii. pe de alta. consideră elita principala forţă constructivă a societăţii. 2) poziţia socială a elitei. pe acordul şi supunerea benevolă a conduşilor şi. intelectual şi nici după alte caracteristici. presupune o influenţă de guvernare bazată. însă teoriile valorice se deosebesc între ele după nivelul apărării aristocratismului. divizare ce rezultă logic din posibilităţile egale ale fiecăruia şi nu contravine democraţiei.

4) democraţia reală are nevoie atît de elite.П.).. de obicei. R. с. Lasswell.И. Aron.confirmată prin alegeri libere. R.. fiind tratată ca apărătoare a valorilor liberal-democratice (libertate. deoarece participarea politică sporită ameninţă stabilitatea democraţiei. D. ci efectuează conducerea maselor într-un cadru legal prin intermediul alegerilor libere. H. Holtmann. Hunter. nu stăpîneşte. J. care propun însă şi unele idei proprii acceptate în gindirea politică elitistă: 1) valoarea socială a democraţiei depinde de calitatea elitei care devine un apărător ferm al valorilor democratice şi este capabilă să stăpînească iraţionalismul şi radicalismul specific adesea maselor în lupta lor pentru drepturile şi libertăţile fundamentale. P. Dahl. E.150. de opinii străine etc. cît şi de o apatie politică de masă. Vom sublinia că ideile principale ale teoriilor valorice stau la baza concepţiilor elitarismului democratic (R. drept o garanţie a componenţei calitativ înalte a conducătorilor aleşi de populaţie. Mannheim. deşi reprezentanţii elitelor depăşesc. F. Cercetările efectuate în ţările occidentale1 au demonstrat cu prisosinţă că.). Schumpeter. Bachrach etc. G. Dahl. Sartori. Sigler. Keller. 1 A se vedea: Пугачев В. Reisman. K. труд. Schtammer. astfel fiind vorba de o nouă modalitate (democratică) de selectare a elitei şi de o nouă autoconştiinţă în soarta sa politică dependentă de cetăţeni. nu domină. Referitor la teoriile pluralismului elitelor (S. păturile inferioare ale societăţii în ceea ce priveşte acceptarea valorilor liberal-democratice sau atitudinea lor faţă de toleranţa politică. S. 3) democraţia este concepută ca o luptă a pretendenţilor la conducerea societăţii în timpul campaniilor eletorale. Lipset. Соловьев А. totuşi ei sînt mult mai conservatori în recunoaşterea drepturilor social-economice ale cetăţenilor. drepturi etc. dat fiind că elitele sînt necesare. Цит. 2) elita. O. O. 5) caracterul elitar al societăţii democratice este o axiomă. 62 . mai întîi de toate.

fluide. mass-media. grupurilor de presiune. În democraţiile contemporane elitele se formează din cei mai competenţi şi cointeresaţi cetăţeni. ceea ce diminuează posibilitatea concentrării puterii într-un anumit grup de putere stabil şi dominant. Aceste concepţii.D. 2) pluralismul elitelor este determinat de diviziunea socială a muncii şi de structura socială diversificată (elite profesionale. iar influenţa fiecăreia este limitată de o sferă de activitate specifică şi de aceea nici o elită nu este capabilă să domine concomitent în toate sferele vieţii sociale. Astăzi concepţiile pluralismului elitelor se folosesc pe larg în argumentarea teoretică a democraţiilor occidentale. pe cointeresarea lor diferită în adoptarea deciziilor. numite şi teorii funcţionale ale elitei. referendumurilor. iar între ele există mai mult relaţii de reprezentanţă decît de dominaţie. 5) subiectul principal al vieţii politice îl constituie grupurile de interes şi nu elitele. Avînd în vedere faptul că există o influenţă diferenţiată a diverselor grupuri sociale (reprezentanţii marelui business. a complexului militaro-industrial. regionale. însă propun reînnoirea cardinală a unor postulate clasice. religioase. nu neagă doctrina elitistă în general. în special. Elitele politice sînt tratate drept elite funcţionale. astfel încît puterea este împărţită între diferite grupuri de elite. unii adepţi ai 63 . 3) negarea calităţii de grup relativ unitar privilegiat al elitei reiese din faptul că în societăţile democratice contemporane relaţiile de putere sînt schimbătoare. demografice etc.). chiar dacă ele idealizează prea mult realităţile contemporane. iar diferenţa între elite şi mase e bazată. Truman etc. sondajelor de opinie. 4) divizarea societăţii în elite şi mase este relativă şi convenţională. aceasta datorită concurenţei elitelor şi influenţei maselor asupra grupurilor de putere. a marilor corporaţii etc.). fiecare fiind controlată de mase prin intermediul alegerilor. La baza concepţiilor pluraliste sînt puse următoarele teze: 1) în societate există o multitudine de elite. vom menţiona că ele sînt cele mai răspîndite în gîndirea elitistă contemporană.).

a legăturilor personale şi de rudenie. posedarea unei poziţii sociale conformiste. cunoştinţe. R. care prin diverse modalităţi (bani. ofiţerii şi intelectualii de mare calibru.elitismului pluralist propun evidenţierea “elitelor strategice” mai influente. în asemănarea nivelului de studii şi de cultură.) consideră că societatea este condusă exclusiv de o singură elită stăpînitoare. reprezentanţii cărora (C. Contrare teoriilor pluralismului elitelor sînt concepţiile liberale de stînga ale elitelor. astfel constituindu-se elita. 3) elita conducătoare are o componenţă diversă şi o include nu numai pe cea politică. enunţă cîteva postulate distinctive: 1) criteriul principal al formării elitei constă nu în posedarea calităţilor extraordinare individuale. prezenţa calităţilor individuale deosebite. iar factorul unităţii de grup rezidă nu numai în menţinerea poziţiei privilegiate sau în cointeresarea grupurilor elitei conducătoare. conducătorii corporaţiilor. criteriile selectării fiind deţinerea mijloacelor de influenţă. opiniile şi acţiunile cărora pot avea consecinţe decisive pentru membrii societăţii. Wright Mills. 64 . ci şi în vecinătatea statusurilor sociale. susţinînd unele teze ale şcolii machiavelliste. a stilului şi calităţii vieţii. depăşirea cărora practic este imposibilă. fără nici un control din partea lor. ci în deţinerea poziţiilor strategice de conducere în diferite instituţii ierarhice ale societăţii. 2) în viaţa reală elita conducătoare se află la nivelul superior al puterii şi nu permite participarea maselor în politică. 5) între elita conducătoare şi mase există mari deosebiri. a cercului de interese. Miliband etc. De aceea recrutarea elitei se înfăptuieşte preponderent din propriul mediu în baza valorilor social-politice personale. ceea ce determină existenţa unor raporturi ierarhice complexe ale elitei. de fapt. manipularea conştiinţei etc. iar posibilităţile maselor de a intra în elită sau de a o influenţa sînt limitate chiar şi folosind mecanismele democratice contemporane. ci şi politicienii. 4) funcţia principală a elitei în societate constă în propria dominaţie. iar posibilităţile mecanismelor şi instituţiilor democratice sînt neînsemnate.) conduc masele. Elitismul liberal de stînga. funcţionarii superiori de stat.

structurii acesteia.C. ca o reacţie la teoriile democraţiei. Concepţia politicii elitare a lui Max Weber O influenţă deosebită asupra cercetării fenomenului elitei şi puterii a exercitat Max Weber (1864-1920. 2. Wright Mills. În literatura marxistă. economist şi istoric german). vom enumera doar cîteva concepţii care s-au afirmat. sociolog. doctrina “meritocraţiei” a lui M. spre anumite ţări şi epoci istorice.. dezvoltînd conceptul de “elită a puterii”1. Fără a le analiza. 65 . Bell.136-137. pot fi numite şi analizate şi alte concepţii care fac parte din ştiinţa şi gîndirea politică elitistă. această direcţie a teoriilor elitiste contemporane era apreciată pozitiv din cauza orientării ei critice. Politica democraţiei liberale. în politologia occidentală ideile principale ale teoriei liberale de stînga sînt supuse unei critici aspre şi îndeosebi pentru afirmarea ideii despre elita stăpînitoare închisă. De fapt. Young. acţiunile cărora nu sînt determinate de marii proprietari. Dahl. – Chişinău. 2002. cocepţia “noua clasă” a lui M. Printre aceste teorii se numără concepţia “societăţii postindustriale” a lui D. utilizînd abordarea elitistă. Desigur. teoria “poliarhia” a lui R. Djilas şi alte doctrine care. Teoriile statului. Concepţia weberiană despre politică este expusă în 1 Vezi mai detaliat: Dunleavy P. modalităţilor ei de influenţare asupra societăţii şi altor probleme politice nu mai puţin importante. în mare măsură. continuă tradiţia clasică a analizei elitei drept grup relativ unitar cu anumite funcţii de putere. O’Leary B. într-un fel sau altul. Miliband neagă legătura directă a elitei economice cu conducătorii politici. La rîndul său. dimpotrivă. Cele prezentate mai sus atestă că teoriile elitiste contemporane reflectă diverse realităţi sociale şi sînt orientate. p. Aceste concepţii acordă o atenţie deosebită diversităţii elitei. de obicei. neagă totuşi inevitabilitatea societăţii elitare pe care o critică de pe poziţiile democratice. R. la practicile democratice şi nedemocratice în viaţa politică a societăţilor contemporane. despre includerea directă în elită a marelui business etc.

Dominaţia exercitată în numele puterii constituie nucleul concepţiei politice weberiene. Sociologul german. sistem) politică şi acceptă de bună voie să se supună. ultima fiind definită de M. nr. o recunoaştere de către dominaţi că împreună ei alcătuiesc o uniune (organizaţie. “Economie şi societate” (1922) ş. există “şansa pe care o are un “actor”.a. nici raport de putere şi nici “disciplină”. iar restul se supun. în cadrul unei relaţii sociale. p.20. “Savantul şi politica” (1916). nr. puţini. noţiunea de dominaţie implică un sens de “servitute voluntară”. 1996. este un principiu de ordine. fiind preocupat să descopere motivaţiile acţiunilor sociale şi să elaboreze tipologia acestora. de “voinţă” de a se supune unui ordin. Politica înseamnă a te strădui să participi la putere sau a te strădui să influenţezi împărţirea puterii. Toate uniunile politice (organizaţiile. Petraş-Voicu I. “Politica. cînd cel care acţionează atribuie faptei sale un sens referitor la raportul cu alţi indivizi. //Arena politicii. Realismul weberian se manifestă pregnant şi în concepţia sa asupra politicii. nu este.4. 66 . Accentul cade pe acord şi de aceea conotaţia termenului “dominaţie” nu implică ideea de dictatură. 1995.cîteva lucrări: “Etica protestantă şi spiritul capitalismului” (1905). 2 Ap. o vocaţie şi o profesie” (1916). //Polis.2. puterea este conflict şi luptă. pe de altă parte. interiorizată şi fără împotrivire a mulţimilor"2. Vom sublinia în mod deosebit faptul că M. “Despre unele categorii ale sociologiei înţelepte” (1913). comandă. consideră că acţiunea devine socială numai atunci. p. politica este o realitate duală: pe de o parte. puterea este un concept amorf. Dimpotrivă. 1 Citat după Dascăl O. Weber drept “o supunere necritică. Weber face distincţie între putere şi dominaţie sau stăpînire. Concepţia elitară a lui Max Weber. Numai prin dualitate se formează ordinea politică. chiar împotriva rezistenţei acestuia”1. Consideraţii privind teoria elitelor. “Studiu de sociologie asupra religiilor mondiale” (1920). El vorbeşte despre putere în cazul în care.18. de asemenea. sistemele politice) şi deci statul se bazează pe un raport în care unii. Din punct de vedere sociologic. Prin esenţa ei.

/Sub direcţia lui Éveline Pisier. fiind bazată pe autoritatea eternului. 11 august. de motivele interioare ale supunerii. “charisma” – har divin) a unei persoane înzestrate cu calităţi deosebite în clarviziunea. faptul că dominaţia charismatică1 1 Vezi mai detaliat: Petraş-Voicu I. dominaţia politică se realizează în prezenţa a două condiţii principale: 1)existenţa unui grup administrativ (sau de conducere) intermediar între conducător şi supuşi. Astfel se ajunge la noţiunea de stat. pe legalitate şi credinţă în valabilitatea unui stat legal. În plus. 67 . Weber foloseşte termenul dat în sensul său original pozitiv..În opinia lui M. este specifică capitalismului democratic occidental. – Timişoara. o administraţie (birocraţie). 2002. fiind bazată pe supunere în îndeplinirea îndatoririlor legale. 2) dominaţia raţional-legală care. în special. în eroismul sau talentul său de conducător. pentru ca un stat sau o dominaţie politică să existe. iar acesta din urmă se bazează pe monopolul puterii şi violenţei. a fost exercitată de patriarhii şi principii domnitori de viţă veche.446-453. Istoria ideilor politice. Istoria sociologiei. Boudon. Trei tipuri de dominaţie politică. Bădescu I. Weber şi noi. – Bucureşti. p. 1997.384-387. /Sub coordonarea lui R. – Galaţi. În funcţie de natura grupului conducător. de tipul legitimităţii şi de gradul raţionalităţii. Op. Autoritatea lor este dată de neobişnuita charismă (grec. 2)asigurarea ordinii unei uniuni sau organizaţii politice de către grupul conducător prin constrîngerea fizică (coerciţie). a datinii constituite şi dominate cîndva. amintind că primul mare demagog a fost Pericle şi nu Calicles). întemeiat pe reguli raţionale şi 3)dominaţia charismatică care este exercitată de către profeţi. Weber. p.17-29. de conducători de oşti sau de conducătorul ales. mai este nevoie de alte două condiţii absolut necesare: 1) mijloace materiale ale dominaţiei şi 2) un grup conducător. de şefii de partide parlamentare etc. Trebuie subliniat. p.A.235-253. cit. 2002. de mari demagogi (M. Tratat de sociologie. // Săptămîna. sociologul german construieşte trei “tipuri ideale” de dominaţie: 1)dominaţia tradiţională care. 1994. p. Georgescu P.

Социология политики. Numele lui Gustav Le Bon (1841-1931. În literatura de specialitate categoria “mase” poartă un caracter psihologic.10. În “Psihologia mulţimilor” (1895) el arăta că cunoaşterea psihologiei maselor constituie resursa omului de stat. în anumite împrejurări. учеб. /Coordonator David Miller. Кола Д. Raporturi dintre elite şi mase la Gustav Le Bon şi Ortega y Gasset Toţi elitiştii clasici şi contemporani fac multe reflecţii teoretice asupra maselor. însă le analizează din perspectiva marilor transformări ale realităţilor sociale în direcţia modernităţii.789-793. în optica lui Le Bon. acestea fiind un antipod al elitelor şi constituind instrumentul prin care se manifestă ele.este relevantă pentru concepţia elitară a lui M.Д. 2002. într-un anumit sens. şi pentru analiza puterii în Europa viitoare. – Москва. sociolog şi medic francez. construcţie care poate fi utilă. Сравнительный анализ российских и американских политических реалий. Enciclopedia Blackwell a gîndirii politice. Mulţimea.К. Analizînd concepţia politicii elitare a sociologului german... fondatorul psihologiei sociale a sec. Importanţa problemei maselor este demonstrată de mai mulţi gînditori politici. Weber nu confundă cu realitatea aceste forme idealizate. filosofi. sociologi.65-72. 68 . Weber. M. reprezintă o reuniune de indivizi. trilogia tipologică ideală weberiană trebuie raportată la istorie. O aglomerare de oameni. indiferent de caracteristicile lor (naţionalitate.77-115 etc. Учебное пособие для высш. posedă noi nr. XX) se asociază cu prezicerile sale despre sosirea “erei maselor”. – Bucureşti. Политическая социология. profesie sau sex) şi indiferent de situaţie. заведений. este necesar să se ţină cont de particularităţile metodologiei lui de cercetare a politicului. 2001. с. 3. 2001. deoarece redă totalitatea de trăsături psihice caracteristice persoanei. Ашин Г. a puterii politice şi a dominaţiei. Luată în ansamblu. с. valoare şi actualitate. – Москва. p. p.А. Кравченко С.31. Лозанский Э.

Izolat. pe cînd în mulţime este un instinctiv.. prin urmare. un barbar. de asemenea. este întotdeauna inferioară din punct de vedere intelectual faţă de omul izolat.). p.superior” (elita) şi “omul . Le Bon consideră că mulţimea. entuziasmul şi eroismul fiinţelor primitive”1. violenţă. Sociologul francez consideră că elita totdeauna a încercat să pătrundă în tainele procesului de gîndire a maselor. ci mediocritatea. Dispariţia personalităţii conştiente. tendinţa de a transforma imediat în acte ideile sugerate sînt principalele caracteristici ale individului în starea de mulţime. Marii conducători. psihologi inconştienţi şi intuind starea de spirit a maselor de oameni. depersonalizarea individului conduce la acţiuni impulsive etc. cit. iar 1 Citat după Dascăl O. puteau să le impună voinţa lor. mai multe trepte pe scara civilizaţiei. “Prin simplul fapt că face parte dintr-o mulţime. nivelează conştiinţele. se formează un suflet colectiv. În cartea sa “Revolta maselor” (1930) autorul a efectuat o împărţire a societăţii în clase de indivizi (nu sociale). Op. astfel aici nu mai e vorba de o ierarhizare a societăţii în clasă superioară şi clasă inferioară. care sub impactul tehnicii depersonalizează indivizii. diferite de cele ale fiecărui individ ce intră în componenţa mulţimii (pierdera capacităţii de a judeca raţional.masă” (mulţimea). sentimentele şi ideile tuturor indivizilor sînt orientate într-o anumită direcţie. poate că era un om cultivat. 69 . De aceea masele au nevoie de un “conducător”. acumulînd nu inteligenţa. să le conducă datorită calităţilor lor deosebite. opoziţia instinctelor inconştiente. Sociologul şi filosoful spaniol Ortega y Gasset (18831955) este cunoscut pentru critica societăţii contemporane.caracteristici. lipsa capacităţilor de autocontrol. omul coboară. de obicei. rolul căruia l-ar îndeplini elita. fiind. El are spontaneitate. transformîndu-se într-o “societate de masă”. aşadar.19. ferocitate şi. Fenomenul separării unei minorităţi de elite apare din plasma socială. distingînd două tipuri umane – “omul .

în fond. însă dorinţele. are loc “masificarea societăţii”. Teorii contemporane. acţiunile “omului-masă” implică pericolul întoarcerii continentului la barbarie. ultima fiind o aristocraţie spirituală – creatoarea celei mai avansate şi complexe culturi şi civilizaţii. poate deveni rebelă şi contesta autoritatea omului-elită. ordinar1.556-566. //Вопросы философии. rigurozitate şi exigenţă faţă de sine etc.. printr-o nouă diviziune între “masă” şi “elită”. În opinia gînditorului spaniol. La elită se referă doar minoritatea.120. masa o reprezintă omul mediu. fiind inertă şi incapabilă să creeze ceva. 1. poate distruge şi călca în picioare instituţiile societăţii. Activismul maselor.. XX trece printr-o criză adîncă. Dat fiind faptul că societatea umană este. în care personalitatea umană se dizolvă într-un individmediu fără identitate. în opinia lui. dacă elitele vor prelua conducerea societăţii şi vor conduce fără să apeleze la mase. În timp ce minoritatea o prezintă persoana sau un grup de persoane de o demnitate deosebită. posedînd unele calităţi şi valori deosebite (capacitatea de a sluji ca necesitate internă. Duncaciu D. care. Восстание масс. De aceea salvarea va deveni posibilă. 1 Ортега-и-Гассет Х. №3. concordanţa ideilor şi a modelelor de comportament. modelele de comportament şi ideile lor sînt practic identice. Istoria sociologiei. poate fi considerată cea mai firească metodă de guvernare socială. aristocratică.). gîndire independentă şi conştiinţă personală. 70 . nevoia de a-şi asuma multe sarcini şi îndatoriri. are ca scop general desăvîrşirea sa moral-spirituală. fiind astfel un teren prielnic pentru instaurarea de regimuri totalitare. conducerea aristocratică. Baltasiu R. 1989. с. asistăm la înlocuirea diferenţierii societăţii în straturi sociale. bolşevismul şi sindicalismul sînt exemple tipice de mişcări politice reprezentative pentru masa socială. Prin urmare. Ortega y Gasset constată că Europa sec. Vol.elementele care conduc la construirea elitei sînt dorinţa de a nu coincide cu masele. specială. predispoziţie către ascetism. Masa socială. 1996. Bădescu I. p. Fascismul. – Bucureşti. Omul-masă constituie majoritatea absolută şi desemnează o clasă de oameni compusă din indivizi care duc o viaţă izolată şi disociată.

Definiţii şi abordări ale elitei La sfîrşitul sec. Caracterul şi conlucrarea grupurilor de elite. 1998.COMPARTIMENTUL IV. Cojocaru marchează trei modalităţi de abordare a elitelor1. ELITA CONDUCĂTOARE: ACCEPŢIUNI ŞI MANIFESTĂRI 1. intelectuale. Ştiinţele politice contemporane folosesc două tipuri de definiţii atunci cînd se referă la elite. se poate vorbi despre elite economice. educaţionale. pune în evidenţă trei întrebării fundamentale: 1) cine ocupă poziţiile formale ale puterii? 2) cine este indicat să posede cît mai multă putere? 3) cine adoptă şi realizează deciziile? În funcţie de acestea şi alte întrebări nu mai puţin importante. Cel de-al doilea tip de definiţie referitoare la elite. p. precum ar fi volumul puterii. Spre exemplu. Este. //Arena politicii. Gh. politologia şi alte ştiinţe socioumane. Abordarea poziţională a elitelor pleacă de la premisa că cei mai puternici indivizi în societate vor ocupa şi cele mai înalte poziţii în cadrul societăţii. sociologia politică. grupuri sociale superioare sau grupuri minoritare puternice. 71 . culturale. O tranzacţie între elite: remodelarea conduitei politice. de fapt. diferiţi autori reliefează mai multe tipuri (genuri sau moduri) de abordare a elitelor. perioada în care apare şi se impune sociologia. statusul social. determinînd fizionomia sociopolitică a oricărei societăţi. rolul funcţional etc.6.15. conducători. ELITA PUTERII ŞI SOCIETATEA CONTEMPORANĂ TEMA VII. Plecînd de la această definiţie. oferă un set întreg de criterii pentru identificarea elitelor. Definiţia conceptuală clasică a elitelor a fost furnizată de Harold Lass-well (1902-1979) şi alţi autori care definesc elitele în termeni de influenţi. nr. militare etc. definiţia operaţională. Acest mod de abordare este 1 A se vedea: Cojocaru Gh. XIX – începutul sec XX termenul de elită este amplu dezbătut şi explicat dintr-un unghi de vedere pur sociologic.

Indivizii care sînt citaţi cel mai frecvent în anchetele sociologice sînt cei consideraţi drept elite.) şi abordarea funcţională (elita este acel grup de persoane care posedă putere reală în adoptarea deciziilor 1 Vezi: Радаев В. sau «linia lui Lasswell». Abordarea reputaţională a elitelor implică chestionarea diferitor segmente ale populaţiei pentru a stabili indivizii cu cea mai mare influenţă (reputaţie) în societate sau în cadrul unei comunităţi. cît şi pentru statusul lor constă în abilitatea de a lua decizii. Adepţii acestei abordări încearcă să identifice indivizii care joacă rolul cel mai important în procesul de luare a deciziilor. Cea de-a treia abordare este abordarea decizională care susţine că cel mai bun test atît pentru puterea elitelor. Şkaratan consideră că numeroasele abordări ale elitelor pot fi împărţite convenţional în două grupuri principale1. abordarea de dominaţie se divizează în abordare structurală (elită este considerat grupul de persoane care ocupă poziţii superioare oficiale în anumite instituţii – miniştrii..И. unde elitele sînt mult mai difuze şi mai puţin concentrate decît în societăţile totalitare. Radaev şi O. elita este acel grup de persoane care dispune de anumite valori deosebite şi calităţi personale indiferent de faptul dacă ele deţin sau nu puterea.I.acceptabil pentru analiza elitelor în societăţile totalitare sau autoritare în care oligarhiile politice înguste controlează aparatul politic. Conform abordării de dominaţie. dar mai puţin valabilă pentru societăţile democratice. abordarea merotocratică – cu «linia lui Pareto». La rîndul său. Цит. 72 . comandanţii militari etc. с. directorii. труд. Adesea abordarea de dominaţie se desemnează convenţional cu «linia lui Mosca». Шкаратан О. indiferent de poziţia formală sau de reputaţia acestora. economic şi social al statului.В.168-174. Sociologii ruşi V. elită este considerat acel grup de persoane care în societatea dată deţine puterea decisivă. Conform abordării meritocratice. Elita în acest caz (elita meritocratică) se evidenţiază prin talent şi merite deosebite. «linia lui Mills».V.

Mosca şi R. care aparţine politologului rus I. C. с. Dye – abordarea funcţională şi instituţională. №4. 149. Vom evidenţia încă o interpretare a grupării elitelor. G. 5) abordarea behavioristă (comportamentală) analizează elita din punct de vedere al comportamentului membrilor ei şi 6) abordarea valorică examinează elita din perspectiva valorilor împărtăşite de membrii ei. cercetătorii comparativişti încearcă să combine două sau mai multe tratări. Meyno şi R.G. Pareto folosea abordarea meritocratică şi cea psihologică în examinarea elitelor. H. În acest context vom arăta că V. organizaţională şi valorică. 1997. 4) abordarea economică (“alegerea după nume”) acordă în procesul comparării poziţiilor elitare (sociale) o atenţie deosebită accesului persoanei la mijloacele de producţie şi controlului acestora. 73 . poziţională. Mills – abordarea de dominaţie şi cea instituţională. T. 2) abordarea funcţională (rezultativă sau decizională) include în elită persoanele care iau decizii politice sau exercită o influenţă considerabilă asupra adoptării lor (adepţii acestei tratări fac deosebire între noţiunile “purtător formal al puterii” şi “exponent real al puterii”). J.Г.necesare comunităţii). Weber utiliza predominant abordarea sociologică. J. Lasswell şi A. Etzioni – abordarea de dominaţie.W. Элитисты и плюралисты в современной политической теории (исторический экскурс). economică şi tehnologică. Burnham – abordările funcţională. 3) abordarea reputaţională evidenţiază în calitate de criteriu “elitar” principal al unui sau altui grup al populaţiei influenţa politică. Deoarece o singură abordare a analizei şi a definiţiei elitelor poate crea dificultăţi. Mosca – abordările de dominaţie. Tarusina1: 1) abordarea poziţională (structurală sau organizaţională) reiese din faptul că apartenenţa la elită poate fi determinată după situaţia (poziţia) membrilor ei în structura socială şi politică oficială a societăţii şi conform posedării de către aceştia a calităţilor sociale deosebite evidenţiate de G. Schwarzenberg – abordarea 1 Тарусина И. Ortega y Gasset – abordarea meritocratică. //Политические исследования. în timp ce M.-G. Michels.

Elita şi clasa guvernantă În sec.А.В. În literatura ştiinţifică pot fi întîlniţi mai mulţi termeni care desemnează fenomenul elitei: clasă politică.Д. Pareto şi altor teoreticieni clasici ai elitelor. Sartori – abordarea funcţională etc. structuri de putere.D. clasă conducătoare. p... 74 . În “Tratat de sociologie generală” el constata că elita o reprezintă acele persoane care au obţinut cel mai înalt indice în domeniul lor de activitate şi au atins nivelul superior al competenţei. Основы политической элитологии …. M.Г. clasă cîrmuitoare.418-421. p. Dicţionar de sociologie …. definiţii adesea cu diverse accepţii şi conotaţii 1.. clasă stăpînitoare. Понеделков А. folosind diverse criterii şi abordări. lucrînd pentru ţara reală. Mai mulţi cercetători încearcă să identifice fenomenul elirei prin clasificarea acesteia.М. Însă G. Mosca în loc de elită folosea termenul de clasă conducătoare. Кравченко С.reputaţională. Pentru a reda sugestiv condiţia păturii superpuse. с.Eminescu folosea termenul de “pătură superpusă” pentru a desemna acele pături guvernante care se folosesc de “prisosul” muncii sociale pentru consum propriu şi pentru cheltuielile guvernării fără a oferi nimic în compensaţie2. Лозанский Э... Op. с. rupţi total de lumea înconjurătoare cu necazurile şi problemele ei reale.237-239.К. 2. 1 A se vedea: Ашин Г. XX termenul “elită” a intrat în circuitul ştiinţific datorită lucrărilor lui V. 2 Rachieru A.120-122 etc. Социология политики ….168-169. clasă dominantă. corp politic. În unele dintre ele se observă o confuzie de termeni: unii autori prin elită înţeleg doar elita politică. Старостин А. clasă diriguitoare. Numai clasele pozitive (clasa productivă). Începînd cu reprezentanţii primei generaţii a elitologilor. G. Ашин Г. el foloseşte adeseori metafora “hotelului” în care membrii păturii superpuse duc o viaţă de vacanţă. elita puterii şi alte fenomene similare elitei.. îi pot oferi înălţarea. au fost propuse mai multe definiţii ale elitei. clasă guvernantă. oligarhie politică.К. Игнатов В. în timp ce la alţi autori tratarea elitei poartă un caracter atotcuprinzător. cit.

persoana poate avea acces la elită numai datorită eforturilor individuale. jurnaliştii remarcabili etc. ci prezintă o entitate proprie cu caracteristicile sale specifice. deosebindu-se de “clasă”.). în general. – Москва. non-ereditară). conceptul dat are conotaţia de “conducere a societăţii”. manifestîndu-şi talentul în sfera conducerii. Astfel. Cu alte cuvinte. 1997. judecătorii şi avocaţii. unii autori (S. Учебник для студентов вузов. O altă modalitate de a defini elita a propus K. în timp ce alţi specialişti în materie. Precum se vede.390-391. Însă noţiunea de elită nu coincide cu noţiunea de clasă guvernantă nici prin volum. În sociologia şi politologia contemporană termenul “elită” este aplicat. 75 . grupurilor funcţionale sau ocupaţionale cu un standard (social şi politic) ridicat în societate. cum ar fi Zb.Unii cercetători (R. Alteori. liderii economici. liderii de afaceri şi militarii). Mannheim. Основы политологии. În scopul ierarhizării elementelor structurale al elitei. elita nu se restrînge la clasa politică (minoritate guvernantă. spre exemplu) încearcă să identifice fenomenul elitei prin clasificarea ei. profesorii şi învăţătorii. enumerînd părţile componente ale elitei (liderii politici. unul din fondatorii teoriei meritocraţiei. marchează în interiorul elitei trei grupuri semnificative din punct de vedere politic (elita stăpînitoare.А. întrucît apartenenţa la aceasta se determină prin provenienţa membrilor. Keller. ofiţerimea şi preoţimea. Dahrendorf. El arăta că “elita” este o ierarhie bazată pe realizările proprii. deoarece clasa guvernantă recrutează în activitatea de conducere cele mai competente persoane din alte domenii de activitate umană şi din alte straturi sociale1. la clasa conducătoare (entitate care fără a deţine neapărat funcţii politice exercită o sensibilă sau chiar decisivă influenţă) sau la alte fenomene similare. şi nici prin conţinut. elita este desemnată ca “organ executiv” al clasei stăpînitoare (conducătoare). Brzezinski. spre 1 Vezi: Мальцев В. Uneori termenul de elită este folosit numai ca sinonim pentru lideri. с.

intelectuale). negative. democratice.К. Marx şi F. mijlocii. religioase.exemplu) includ în circuitul ştiinţific termenii “elită strategică”. “superelită”. a bogaţilor (plutocraţia). Социология политики …. care. Problema corelării noţiunilor “elită” şi “clasă” a devenit un subiect de discuţie încă la sfîrşitul sec. elitele sînt: dominante. 5) după atitudinea (raportul) faţă de putere – elite guvernante (conducătoare). a fost o istorie a luptei de clasă. demografice. naţionale. Engels şi publicat la începutul anului 1848) proclamă că toată istoria societăţii. elitele se împart în elite moştenite (aristocratice). despotice. 3) în funcţie de volumul puterii – superelite. elite culturale. Кравченко С. elite ştiinţifice. “subelită” etc. de opoziţie (contrelite). regionale.. În timp ce “Manifestul Partidului Comunist” (document programatic scris de K.Д. 4) după metodele de conducere şi formele de guvernare – elite de sînge (aristocratice). 7) după criteriul exprimării intereselor – elite profesionale. XX. ale puterii. elite ideologice. deschise. 6) conform criteriului specific de acţiune – elite naţionale. c. elite economice. clasificarea elitelor poate fi făcută în baza cîtorva criterii: 1) în dependenţă de resursele de influenţă. elite militare. Mai sus am arătat că teoria elitistă (elitismul clasic) din punct de vedere istoric a apărut şi s-a dezvoltat drept reacţie la teoria de clasă marxistă. Se cere evidenţiată încă o tipologizare a elitelor în funcţie de sfera de activitate – elite politice. elite superioare. totalitare. crezul elitariştilor se reduce la teza că istoria societăţilor care au 1 Ашин Г.А. 8) după criteriul eficienţei – elite pozitive. de opoziţie (contrelite). XIX – începutul sec. elite valorice. a cunoştinţelor (a competenţei. locale. funcţionale. elite informaţionale etc. îndeplinesc funcţii şi roluri ce le revin din statusul lor social şi cel politic. în afară de orînduirea primitivă (preistorică. liberale. în accepţiunea civilizaţională). închise. avînd interese divergente (opuse). 2) după caracterul influenţei asupra puterii. meritocratice.240.1. Лозанский Э.. 76 . De altfel.

dimpotrivă. acelaşi autor răspunde că puterea este exercitată de clasa dominantă.. acest termen. abordarea elitistă este orientată spre substituirea divizării societăţii în mari grupuri de oameni în dependenţă de atitudinea lor faţă de mijloacele de producţie cu dihotomia elită – mase bazată pe accesul diferit al oamenilor la putere. în opinia lui. şi care anume. în prezent. La întrebarea cine înfăptuieşte puterea în societatea diferenţiată pe clase. pentru desemnarea dimensiunilor (aspectelor) acesteia. De aceea politologul rus Gh. Лозанский Э.215-216. în general. în perspectivă. 77 . Măgureanu2 menţionează că problema care se conturează este aceea dacă noţiunea de clasă politică mai acoperă. cit. sociologul politic român V.К.А. Totodată. mai relevant. se va ţine cont de faptul că termenul 1 Ашин Г. Aşin1 revine la problema pusă în discuţie din altă perspectivă: el încearcă să clarifice dacă noţiunea de elită poate fi folosită nu ca o alternativă pentru diferenţierea de clasă. În plus. Concluzia autorului se reduce. la teza că ar fi posibilă o îmbinare a noţiunii de elită cu “teoria claselor” (nedogmatizată. pe criteriul derivat care rezultă din diferenţierea socială şi de clasă. şi dacă nu cumva termenul ar trebui înlocuit cu un altul mai precis..). p. unii autori se întreabă dacă nu ar fi cazul să abandonăm. răspunsul trebuie căutat în elucidarea mecanismului dominaţiei politice a clasei dominante. mai puţin ambiguu. Op. termen împovărat de etimologia sa etc.Д. şi va mai acoperi. Dimpotrivă. 2 Măgureanu V. Întrucît noţiunea de elită în literatura ştiinţifică contemporană este tratată neunivoc şi chiar adesea într-un sens peiorativ (termen cu semnificaţie neobiectivă şi preştiinţifică. ci. de fapt.existat pînă în prezent a fost o istorie a luptei elitelor. c. Социология политики …. una din verigile căreia rezidă în evidenţierea elitei guvernante.277-283. o realitate. La o altă întrebare legată de modalitatea realizării puterii. unii cercetători tratează adesea termenul “elită” ca echivalent pentru îmbinarea “fără clasă” sau drept alternativă pentru “diferenţierea de clasă”. La drept vorbind. nehipertrofiată). Кравченко С..

ea ocupă poziţii-cheie în economie. ştiinţă. elita (în toate celelalte abordări contemporane) se defineşte prin raportul faţă de locul şi rolul ei în guvernarea politică a societăţii. continuă autorul. de “profilul” şi de “înălţimea” lor). Componentele elitei conducătoare şi caracteristica lor Noţiunea de elită se află într-o legătură strînsă cu problema stratificării sociale (elita constituie pătura superioară în orice sistem de stratificare socială) şi cu problema stratificării politice a societăţii (statusul politic al membrilor elitei depinde de volumul de putere al acestora. Elita reuneşte acea parte a clasei dominante care posedă deprinderi ale activităţii politice profesionale şi înfăptuieşte nemijlocit conducerea statului. dar. tehnică. politică. sport etc. 3. un macrogrup. mai întîi de toate. prin conţinut şi prin volum (elita este o parte a clasei). cultură. Dacă clasa (socială. totodată. confuziile şi ambiguităţile terminologice se datorează suprapunerii criteriului metodologic-conceptual peste cel istorico-empiric. Şi nu în ultimul rînd. însă deţine indici superiori şi realizări remarcabile în sfera sa de activitate profesională (economie. “elită politică”? În fine. Datorită acestui fapt. am sublinia că elita şi clasa dominantă se deosebesc.). politică. adică 78 . conform abordării de clasă) este determinată de locul ei într-un anumit sistem de producţie social. elita conducătoare este o parte (minoritară) a societăţii care nu participă nemijlocit la guvernarea politică. În studierea clasei politice. se pune întrebarea: ce diferenţe semantice există între sintagmele “clasă politică”. La drept vorbind. “clasă conducătoare”. cultură şi în alte sfere de activitate umană. de raportul ei faţă de mijloacele de producţie. are şi o anumită autonomie faţă de această clasă. Deci elita exprimă voinţa clasei dominante. Cel mai important criteriu de identificare a apartenenţei la elita conducătoare este ocuparea poziţiei superioare (dominante) pe scara ierarhică a societăţii.“clasă” sugerează o diviziune macrostructurală a societăţii.

în structurile economice. Elita ideologică (informaţională) include în componenţa sa pe reprezentanţii aşa-zisului “front ideologic” – pe coordonatorii şi fruntaşii ştiinţelor socioumane. De aici derivă 79 . numite intelectuale sau spirituale. asupra întregii dimensiuni normative şi valorice. firmelor de comerţ etc. salariile şi veniturile populaţiei. ideologice sau informaţionale. ştiinţifică. Rolul acestei elite este determinat de caracterul şi de nivelul influenţei asupra sferei spirituale a societăţii. asupra progresului tehnico-ştiinţific şi social-economic al societăţii. facţiuni) de elite (politice. În societatea contemporană există şi funcţionează mai multe tipuri (grupuri. şi elită-business sau elită antreprenorială) înfăptuieşte dominaţia economică şi realizează puterea economică în societate. atunci elita economică (numită adesea. asupra potenţialului moral al comunităţii umane. precum şi pe alţi reprezentanţi ai intelectualităţii creatoare.). participă nemijlocit la exercitarea puterii politice. politice. militare etc. cît şi interdependenţa lor. care în activitatea lor se intersectează. culturale. băncilor. Spre deosebire de aceasta. Ea determină rezolvarea problemelor legate de utilizarea forţei de muncă. include pe cei mai notorii şi mai influenţi militanţi ai artei. Elita culturală (intelectuală sau spirituală).. tehnicii. de construcţie etc. iar rolul şi funcţia acestui tip de elită sînt determinate de nivelul influenţei reprezentanţilor ei asupra procesului dezvoltării ştiinţei.). membri ai consiliului directorilor marilor corporaţii (industriale. ideilor şi convingerilor oamenilor. ştiinţifice etc. faţă de alte grupuri de elite. literaturii. Însă rezultatul activităţii elitelor presupune atît independenţa. nivelul şi calitatea vieţii. culturale. care îndeplinesc în societate funcţia formării orientărilor conceptuale şi valorice. elita ştiinţifică este reprezentată de cea mai talentată şi înzestrată parte a intelectualităţii. ai învăţămîntului. la rîndul său. incorect. Această pătură socială include pe reprezentanţii marelui capital şi pe marii proprietari. Dacă elita politică (numită şi elita politico-administrativă). mass-media etc. relaţii de consens şi de conflict în funcţie de miza pusă în joc. economice. precum şi relaţii de cooperare sau de concurenţă. învăţămîntului.

TEMA VIII. în procesul activităţii lor. Vom menţiona că în diverse sfere ale vieţii sociale au loc anumite contradicţii care se pot manifesta atît între diferite forţe şi grupări politice. interes profesional. ideologice şi simbolice. în cadrul elitei conducătoare se pot acutiza contradicţiile între elita politică şi elita economică. Totuşi majoritatea autorilor sînt de acord cu faptul că elita politică. Cît despre elita militară. iar alţii îl raportează la elita politică graţie rolului elitei militare în realizarea puterii politice sau în exercitarea influenţei şi presiunii politice şi economice într-o societate sau alta. simbolice etc. ELITA POLITICĂ CONTEMPORANĂ: SURSELE PUTERII ŞI SISTEMUL SELECTĂRII 1. acest tip de elită este analizat de unii cercetători ca grup de sine stătător. în societatea contemporană activează şi alte facţiuni de elită divizate după anumite criterii (sferă de activitate. charismatice. Desigur. politică şi economică) unei societăţi. determină înfăţişarea (“fizionomia” sau “fiziologia” socială. Spre exemplu. ca o consecinţă a puterii pe care o deţin sau a influenţei pe care o exercită. care. cît şi între diferite facţiuni ale elitei conducătoare. definind elita ca ansamblu al persoanelor şi grupurilor. Spre exemplu. delimitează următoarele tipuri de elite: elite tradiţionale. sociologul francez Guy Rocher. mod de viaţă) – elite tehnocratice. în mare măsură.. interacţionează. între elita militară şi elita culturală etc. tehnocratice. De aceea una din sarcinile elitei politice în procesul conducerii societăţii constă în evidenţa multitudinii de interese şi necesităţi ale comunităţii umane. economice. Elita ca actor politic În literatura de specialitate nu există o unitate de păreri privind fenomenul elitar luat în ansamblu şi fenomenul elitei politice luat în particular. ea fiind cea care determină scopurile 80 .şi accepţia etimologică care coincide cu termenul “elită”.

direct sau indirect. militar etc. Participarea lor la viaţa politică nu reprezintă pentru ei o activitate profesională de bază. adică într-o formulă politică (concept naţional sau ideologie de stat). financiarii. care. ideologic. În acelaşi timp. reprezentanţii mass-media. participă nemijlocit la exercitarea puterii politice. Aceasta pentru că elita politică este una mai largă şi include. folosind diverse resurse şi mijloace pentru atingerea scopurilor trasate. trebuie. economic. să clarificăm unele aspecte terminologice. fără de care nu poate activa şi funcţiona în mod normal nici o elită politică. “elită guvernantă”. artiştii. Utilizarea ştiinţifică a noţiunii “elită politică” se bazează pe 81 . Aceste obiective îşi găsesc reflectare în adoptarea deciziilor strategice importante şi în folosirea resurselor puterii de stat întru realizarea lor. mai întîi de toate. “contrelită” şi “birocraţie”. Noţiunea “elită dominantă” include diferite grupuri (politic. riscul confundării noţiunilor “elită politică”. bancherii. în afară de elita politică guvernantă. trebuie făcută delimitarea între elitele politice şi elitele în politică. slujitorii cultului etc. O particularitate a grupurilor date este faptul că reprezentanţii lor sînt membri ai unor elite care s-au format în alte sfere de activitate umană. managerii. pe bună dreptate.). vom mai sublinia două aspecte esenţiale. se implică în relaţiile de putere. elita politică. În al doilea rînd. noţiunile “elită politică” vs “elită dominantă” (“guvernantă” sau “domnitoare”) nu sînt identice şi corelează ca parte şi întreg. Pentru a ne determina ce reprezintă elita politică. cultural. Unii autori semnalează. ştiinţific. ultimele cuprinzînd grupuri ca intelectualii. în sfere nepolitice. vizavi de alte grupuri care constituie elita dominantă. însă participă în mod deschis la activitatea politică. În legătură cu cele spuse.imediate şi perspectivele dezvoltării comunităţii umane. În primul rînd. şi elita politică de opoziţie (contrelita). Aceştia nu posedă toate trăsăturile proprii elitei politice.

concepţii sau doctrine. reprezentate. guvernamentală. de marxism. a mediului social-economic. de exprimare directă a opţiunilor în funcţie de anumite condiţii ce ţin de loc. De aceea această teorie este incompatibilă cu ideile determinismului economic şi social. de realizare a intereselor de mare valoare socială. persoane care au şi alte ocupaţii decît cele politice (în subsidiar) şi acced.). aceasta se subînţelege în una din realităţile pe care le analizează . Deşi C. fiind asimilată clasei dominante (conducătoare. guvernante etc. În funcţie de orientările ideologice ale cercetătorilor şi de nivelul atins în tratarea fenomenelor social-politice. în funcţie de anumite interese. noţiunea de clasă (elită) politică comportă diferite accepţiuni.W. în special. cei 82 . De altfel. de permanentă evaluare şi modelare a lumii. de timp şi de interesele social-umane. instituţională. liberal-pluralistă şi elitistă. cît şi mai restrîns. Mills nu apelează la noţiunea de clasă politică.ideea locului actorului politic şi pe rolul politicii în societate.ansamblul oamenilor politici pe care îi împarte în political outsiders. Locul elitei politice este determinat de rolul politicii considerat drept mecanism de reglementare a relaţiilor sociale. fiind definită atît în sens mai larg. Concepţia elitei politice rezultă şi din prioritatea politicii faţă de economie şi faţă de structura socială a unei comunităţi.) sau categoriei profesioniştilor politici (politicienilor). Există mai multe poziţii de pe care s-a încercat explicarea apariţiei clasei politice şi definirea ei: marxistă. unui anumit tip de elită (conducătoare. Vom aminti că definirea elitistă utilizează termenul de elită politică pentru a desemna clasa politică şi explică apariţia elitei politice prin necesitatea conducerii societăţii de către un grup restrîns de persoane dotate cu calităţi excepţionale şi aptitudini deosebite. de obicei. politica reprezentînd prin însăşi natura şi scopurile sale un demers subiectiv. acesta din urmă tratează politica doar ca pe o suprastructură a bazei economice. ca pe o expresie concentrată a intereselor economice şi de clasă. diriguitoare. a puterii etc. la putere şi în elita politică.

pe care fie că o deţine. care. El argumentează că aceste elite au în comun atît calitatea de membru cît şi un ansamblu de interese. toate avînd ca suport teoretico-metodologic o abordare sau alta (poziţională. alături de mari capitalişti. elita politică este definită de majoritatea autorilor în raport cu puterea. pentru exercitarea funcţiilor de putere. formează elita puterii şi conduc societatea. creînd şi mecanismul necesar pentru implementarea intenţiilor politice. fie că o influenţează. meritocratică. Ea poate fi prezentată în mod constant drept actor 83 . economice şi militare în societatea modernă. organizaţională. reputaţională. În literatura ştiinţifică există şi alte definiţii referitoare la elita politică. funcţională. fapt despre care s-a menţionat mai sus. ocupă poziţii de conducere în instituţiile politice şi influenţează asupra adoptării deciziilor de putere. Sociologul politic american utilizează termenul “elita puterii” în studiul său omonim din 1956. subordonarea şi reflectarea în orientările politice a intereselor diferitelor pături sociale. Cea de-a treia definiţie înfăţişează elita politică drept un grup relativ mic de persoane care concentrează în mîinile sale un volum mare al puterii politice şi asigură prin activitatea sa integrarea.). aşa încît principalele decizii politice pentru care ele sînt responsabile servesc ţelurilor comune. Cele mai răspîndite definiţii ale elitei politice sînt cele care determină elita politică drept un grup privilegiat de persoane care ocupă poziţii de conducere în structurile de putere şi participă nemijlocit la adoptarea deciziilor legate de folosirea puterii. Prin urmare. de dominaţie etc.mai buni profesionişti şi mai abili lideri politici care. industriaşi şi financiari. care se referă la “clicile suprapuse” aflate la cîrma principalelor instituţii politice. O altă definiţie prezintă elita politică drept un grup determinat de persoane care concentrează în mîinile sale puterea de stat şi ocupă funcţii de conducere (posturi de comandă) pentru a guverna societatea. de şefii militari. Ea integrează un grup de persoane cu calităţi de lider. Şi o ultimă definiţie relevantă: elita politică este un component minoritar al societăţii diferenţiată şi neomogenă interior din punct de vedere structural.

216-217. cît şi elita politică de opoziţie contestatară. clasa politică ar trebui definită ca ansamblul agenţilor politici individuali. lideri din aparatul politic. articulînd astfel exercitarea efectivă a puterii de stat.. 84 . sau. precum şi elita politică de influenţă.politic care reuneşte persoane cu acces la exercitarea puterii politice. În sens larg. După V. Conform opiniei aceluiaşi autor. pregătirii profesionale. adică a suveranităţii. Clasa politică nu se identifică cu clasa conducătoare. Măgureanu1. urmăresc să obţină puterea politică. Raporturile dintre ele sînt de întreg şi parte: clasa conducătoare este o minoritate care exercită puterea de facto. trăsăturilor psiho-sociale (motivaţie politică. cultură. ci cuprinde atît elita politică de la putere. ci o include. această “trilogie a conducerii” poate fi rezumată astfel: 1)clasa politică se referă la conceptul de indivizibilitate a suveranităţii puterii. elita indică ansamblul acelor persoane care deţin resurse politice rare într-o măsură abundentă: bani. 2)clasa conducătoare se referă la conceptul de distribuire a puterii în societate şi 3)elitele politice se referă la conceptul de 1 Măgureanu V. prestigiu.). Op. nu în ultimul rînd. vîrstei. nu este în totalitate conducătoare. Acest agent (actor. putere. subiect) este compus din persoane care posedă experienţă politică şi prestigiu graţie statusului politic. influenţă. autorităţii şi. din legislativ şi administraţia centrală şi locală. din punct de vedere teoretic. aflîndu-se în opoziţie. Toate aceste “bunuri” sînt distribuite într-o măsură inegală în structurile sociale şi de aceea elita îi indică pe “cei mai buni”. care au influenţă asupra structurilor de putere. competenţă. dorinţă de reuşită etc. care iau decizii sau care influenţează deciziile. cit. Elita politică. fiind compusă dintr-o anumită specie de lideri şi profesionişti politici (acele persoane care trăiesc din şi/sau pentru politică). care sînt sau care aspiră să ajungă la putere. ea este nucleul dur al clasei politice. capacitate de creaţie. p.

W. evitînduse în felul acesta capcana abordărilor ideologice. elita politică de opoziţie participă activ la viaţa politică. reprezentanţii superiori ai birocraţiei fac parte din componenţa elitei guvernante. adoptă esenţiale decizii politico-administrative şi controlează resursele politice. faptul că 85 . în conştiinţa cotidiană elita guvernantă. ceea ce nu este corect. incluzînd atît elita politică guvernantă. În ceea ce priveşte elita politică de opoziţie. Structura şi funcţiile elitei politice Noţiunea de elită politică este destul de largă. Vom specifica. Trăsătura distinctivă a elitei guvernante. La elita guvernantă mai aderă şi acea parte a elitei politice care îi oferă susţinere. În fond. 2. de asemenea. de obicei. tinde să deţină în viitor puterea politică. dacă avem în vedere modalitatea de formare. de exercitare a puterii şi de funcţionare a unei clase politice. Mills) în scopul obţinerii unor cedări în adoptarea anumitor decizii în favoarea contrelitei. constă în faptul că ea determină cursul politic. Aflîndu-se în opoziţie constructivă. cît şi elita politică de opoziţie (contrelita). este identificată cu elita politică propriu-zisă.selecţie socială a personalului politic pe baza unor capacităţi naturale rare sau deosebite. însă la un moment dat contrelita exercită rolul de opoziţie politică faţă de elita guvernantă. însă aceasta din urmă nu trebuie confundată cu aparatul birocratic care îndeplineşte voinţa elitei guvernante. Caracteristicile propuse ale clasei politice permit abordarea ei într-o optică pur sociologică. Ea posedă anumite resurse şi pîrghii de a exercita presiuni asupra elitei puterii (termenul aparţine lui C. subliniem că aceasta este o parte a elitei politice propriu-zise. clasa (elita) politică poate fi abordată ca un concept anistoric (situat în afara realităţilor concret-istorice). considerată partea principală. Desigur. “forţa motrică” a elitei politice. dacă ţinem cont de caracterul inevitabil al organizării oricărei societăţi. De altfel. neaflîndu-se nemijlocit la putere. Acest lucru iese şi mai mult în evidenţă.

2) membrii elitei politice constituie un grup închegat şi relativ izolat de societate care. Ea (pătura superioară a birocraţiei. neschimbată. Unii autori determină compoziţia elitei politice în baza abordărilor poziţionale şi reputaţionale. Sumînd cele spuse.funcţionărimea (mică. iar scopul final rezidă în menţinerea puterii (pentru reprezentanţii elitei puterii) sau în obţinerea (preluarea) puterii (pentru reprezentanţii elitei politice de opoziţie) şi 3) reprezentanţii elitei politice posedă o recunoaştere socială în calitate de oameni politici (politicieni). astfel încît aceasta include în componenţa sa persoanele înzestrate cu funcţii de putere în vederea adoptării deciziilor la nivel naţional şi regional (şefii de stat şi anturajul lor. la elaborarea strategiei dezvoltării sociale a comunităţii umane). În ansamblu. ea se constituie din politicieni de profesie de rang (poziţie) superior (înzestraţi cu funcţii de putere şi împuterniciri respective) şi funcţionari superiori de stat (pregătiţi profesional pentru a participa la întocmirea şi realizarea programelor politice. Pentru determinarea graniţelor elitei politice trebuie să se ţină cont de cîteva criterii: 1) elita politică a societăţii este compusă din persoane ocupate profesional cu activitatea politică legală. corpul de administratori superiori) joacă un rol important în implementarea cursului politic şi deciziilor adoptate de elita guvernantă. în linii mari. guvernatorii şi şefii structurilor de putere la nivel regional. putem menţiona că elita politică este acel grup (pătură) social al societăţii care concentrează în mîinile sale puterea de stat şi funcţiile de putere. mijlocie şi chiar grupul superior al ei) nu posedă caracteristicile specifice elitei guvernante. miniştrii şi conducătorii organelor legislative şi executive. respectă “regulile jocului” instaurate într-un regim anumit. membrii judecătoriei supreme şi ai corpului diplomatic superior. guvernînd societatea sau influenţînd asupra structurilor de putere. Componenţa personală a elitei politice se schimbă permanent. deputaţii şi senatorii. însă structura ei funcţională rămîne. practic. liderii 86 .

În cîteva ţări occidentale. Anglia. с. în ţările democratice pot fi reliefate patru tipuri principale de elită politică: 1)elită democratică stabilă (reprezentativitate sporită şi integrare înaltă a grupului). 3)elita puterii (reprezentativitate scăzută şi integrare înaltă a grupului). a fost efectuată o analiză a componenţei elitei politice. aceasta este adesea identificată cu “conducerea politică”. fiind vorba deci de un grup social puţin numeros şi îngust. Г. iar majoritatea absolută sînt mari proprietari1.В. în diferite ţări numărul elitei politice nu depăşeşte cifra de 2-4 mii persoane. grupurile funcţionale ale elitei politice sînt reprezentate de conducerea superioară. După unele aprecieri. Elita politică posedă o structură complexă şi diferenţiată intern. 87 . de guvern. Germania. la elita politică sînt atribuite acele persoane care nemijlocit adoptă decizii politice şi exprimă voinţa comună a clasei guvernante. 4)elite dezintegrate (ambii indici se află la un nivel scăzut).). cea mai mare parte din politicieni (60-80%) a absolvit una sau două şcoli superioare. de elita de partid. /Под ред. de elita regională etc. inclusiv în SUA. Полуниной…. Tipologizarea ei poate fi efectuată în baza anumitor criterii: 1) în 1 Политология. de parlament. În principiu. Atunci cînd sînt subliniate caracteristicile esenţiale ale elitei politice. “structurile de putere”. “verigile centrale ale sistemului politic” etc.formaţiunilor politice cu mare pondere în societate etc. În funcţie de nivelul dezvoltării raporturilor verticale (reprezentativitate socială) şi al raporturilor orizontale (integrarea grupului). integritatea) membrilor grupului. “centrele de adoptare a deciziilor”. De obicei.99. Rezultatele analizei demonstrează că cea mai activă categorie de vîrstă a politicienilor sînt persoanele între 50-65 ani. Pentru societatea contemporană este optimală funcţionarea unei elite democratice stabile. 2)elită pluralistă (reprezentativitate înaltă şi integrare scăzută a grupului). care ar îmbina legătura strînsă cu masele şi cooperarea (unitatea.

Conţinutul acestor factori provoacă două tendinţe în formarea 88 . aristocratică. de mijloc şi administrativă (birocratică). 3. Mai subliniem şi faptul că exercitarea funcţiilor de către elita politică necesită prezenţa cîtorva condiţii obligatorii (analiza intereselor diferitelor grupuri sociale. neguvernantă (pasivă). Predestinarea socială a elitei politice se reflectă în funcţiile pe care ea le exercită. de influenţă. funcţia de pronosticare etc. cercul de persoane care înfăptuieşte recrutarea. 4) în funcţie de exprimarea intereselor maselor – elita politică profesională.). 5) în dependenţă de calităţile personale – elita politică charismatică. etnică. 8) după rezultatele (eficacitatea) activităţii – elita politică propriu-zisă (pozitivă). elaborarea ideologiei politice. 6) după caracterul manifestării – elita politică democratică. 2) în funcţie de atitudinea faţă de putere – elita politică guvernantă. totalitară. 3) după nivelul componenţei – elita politică superioară (naţională). mecanismul şi ordinea selectării etc. Conţinutul şi mărimea funcţiilor (baza şi reglementarea lor) sînt determinate de legea fundamentală a unei sau altei ţări. tradiţiile şi valorile politice. complexe şi legate de o mare responsabilitate socială: funcţia strategică. Acestea sînt diverse. liberală. crearea mecanismului de realizare a intenţiilor politice etc. autoritară. de opoziţie (contrelită). funcţia politico-gestionară (de conducere. sistemul politic şi regimul politic. funcţia integrativă. funcţia organizatorică. La baza sistemului de selectare a elitei sînt puşi diverşi factori. locală. funcţia comunicativă. conştiinţa politică şi cultura politică.dependenţă de volumul de putere se evidenţiază elita politică superioară. recrutarea) elitelor puterii joacă un rol important în eficientizarea deciziilor adoptate de care depinde dezvoltarea unei societăţi. închisă. antielită. oligarhică. deschisă. demografică. instituţională. pseudoelită. recrutării şi schimbării elitei politice Formarea şi reproducerea (selectarea. principiile. criteriile. Mecanismul formării. de mijloc (regională). religioasă. profesională. cum ar fi mărimea bazei sociale. 7) după metodele legitimării – elita politică “de sînge”. de guvernare).

Acest sistem de recrutare. 1 Vezi: Suleiman E.К. Recrutarea elitelor în Europa. cercul persoanelor care înfăptuieşte recrutarea este limitat..). sistemul de ghildă este predispus spre reproducerea unui singur tip de conducere (de la postulanţi se cere. o altă parte ocupă poziţii extreme în probleme legate de procesul guvernării politice etc.). Selectarea candidaţilor se efectuează din anumite grupuri (pături) de oameni sau dintr-un anumit partid. Avînd în vedere cele spuse mai sus. pătrunderea în structurile de putere are loc. – Москва. loialitate. mai întîi de toate. de regulă. 1998. fiind specifică pentru societăţile cu regimuri totalitare şi autoritare. Pentru prima tendinţă este caracteristic un mecanism închis al formării elitei politice: baza socială a formării este foarte îngustă. În cadrul acestei tendinţe se înscrie mecanismul nomenclaturist de formare a clasei politice în fosta URSS.elitelor politice descrise de politologul american B. Ашин Г. stagiul de partid şi contribuţia personală în cadrul partidului. o parte din aceştia sînt incompetenţi în materie de conducere a societăţii în noile condiţii. este în esenţă conservator. fiind unul cu caracter închis. 2001. conformism. iar consecinţele lui se resimt şi astăzi în unele societăţi posttotalitare (reprezentanţii elitelor politice posedă un nivel scăzut al profesionalismului. Mendras A. corporativ) analogic cu ghildele din evul mediu în ţările Europei Centrale. experienţa de lucru cu oamenii etc. conduce la stagnare şi creşterea fenomenelor de criză în aceste societăţi. mai izolată. iar elita puterii devine tot mai închisă. sistem ce presupune o avansare (promovare) lentă a candidaţilor pe verticala puterii şi cerinţe formale pentru pretendentul (competitorul) la postul de conducere (nivelul studiilor. Rokman1. Această tendinţă în formarea clasei politice. Aici vom mai preciza faptul că este vorba despre sistemul de ghildă (de breaslă. lipsind orice concurenţă între aspiranţi la funcţiile de putere. Смена и рекрутирование элит. Элитология. din păturile sociale dominante ale societăţii. – Timişoara. 89 .

Totodată. şi pentru societăţile democratice. Adesea sitemul în cauză este adaptat la cerinţele timpului (cazul fostului Preşedinte al SUA R. despre un mecanism al formării acestei clase. acest sistem nu este predestinat unei alegeri serioase pe principiul competenţei profesionale a candidatului. prezenţa unui grad scăzut al riscului la adoptarea deciziilor. la transformarea ei într-o castă închisă. pe de altă parte. cerinţe sporite faţă de calităţile personale şi capacităţile pretendenţilor la funcţiile (posturile) de conducere. continuitate în politică. de regulă.devotament liderului etc. iar. pe de o parte. probabilitatea redusă a conflictelor în interiorul elitei puterii. activitate creatoare şi spirit inovator.). o concurenţă dură între aspiranţii la funcţiile de putere. elementele sistemului de ghildă în selectarea elitei politice sînt caracteristice. Însă pentru societăţile cu regimuri politice democratice este specific sistemul antreprenorial al recrutării elitei politice. Deci este vorba despre cea de-a doua tendinţă în recrutarea clasei politice. unde fiecare din ei se bizuie pe ingeniozitate proprie. fiind vizate statele în care cea mai mare parte a elitei puterii se constituie nu pe contul numirii în funcţie (postul de conducere). ci în rezultatul alegerilor generale. Însă predominant pentru acest sistem de reproducere a elitei politice rămîne a fi tendinţa spre birocratizare şi rutină organizatorică. Reagan). unde există partide politice cu structuri de partid puternice şi ramificate. acest sistem poate asigura un nivel sporit al pronosticării în politică şi exclude. prin posibilitatea fiecăruia de a participa în structurile de putere. Însă neajunsul cel mai mare al sistemului dat constă în posibilitatea infiltrării în politică a persoanelor întîmplătoare 90 . De aceea tendinţa dată se caracterizează printr-un mare electorat şi un proces liber al selectării. Printre plusurile acestui sistem mai pot fi enumerate echilibrul deciziilor adoptate. caracterul concurenţial al recrutării. Desigur. de asemenea. condamnînd astfel elita politică la dispariţie lentă. conflicte în interiorul elitei. Sistemul antreprenorial al recrutării clasei dominante presupune.

aparat 91 . un nivel sporit al elitei neomogene din punct de vedere social. de aceea procesul pregătirii cadrelor profesionale de politicieni şi al recrutării politice capătă o mare importanţă pentru societăţile contemporane.(ocazionale). într-o formă sau alta. dezvăluie esenţa mecanismului real de exercitare a politicii în societate. liderul politic asigură realizarea mecanismului puterii politice. organ legislativ. liderismul politic.agent politic colectiv şi liderul politic . În ţările occidentale politica de mult s-a transformat într-o profesie. esenţa lui rămîne neschimbată. ELITA POLITICĂ ŞI FENOMENUL LIDERISMULUI POLITIC 1. “generatorul” elitei politice şi ocupînd rolul central în sistemul relaţiilor de putere. categorii şi pături sociale. a aventurierilor care pot genera doar “efecte”. TEMA IX. Liderismul politic ca fenomen este un mijloc de formare. În societăţile contemporane el se realizează prin intermediul unor mecanisme specifice de exercitare a puterii (partid politic. acest sistem. grup de presiune. Natura şi esenţa liderismului politic În sistemul relaţiilor de putere un rol important îl deţin elita politică . În fine. un grad relativ mare al conflictelor în interiorul elitei şi deci o pronosticare scăzută a politicii. fiind adaptat la dinamismul vieţii contemporane. La drept vorbind. În pofida faptului că sistemul de recrutare în diverse ţări este diferit. Fiind considerat “motorul”. De aceea în cadrul acestui sistem există o probabilitate relativ mare a riscului şi a neprofesionalismului în politică.cel mai important agent politic individual. cîştigă din mai multe puncte de vedere în faţa sistemului de ghildă. menţinere şi exercitare a puterii şi este bazat pe integrarea diferitor grupuri. ambele sisteme de recrutare a elitei politice coexistă şi conlucrează în majoritatea societăţilor contemporane cu predominarea unei sau altei tendinţe de selectare a elitei politice. Cu alte cuvinte.

în general. oamenii politici sînt caracterizaţi printr-un număr relativ mare de indivizi înzestraţi cu calităţi naturale deosebite care luptă pentru cîştigarea unui status şi al unui rol de excepţie în viaţa politică. reprezintă. în virtutea unor capacităţi şi abilităţi. prin prezenţa sau activitatea sa. susţine că omul se angajează în politică din cauza nevoii de a scăpa de conflictele nerezolvate. Termenul de lider (şef. Max Weber a introdus în vocabularul ştiinţelor politice termenul de charismă. influenţează.) imprimă cîteva semnificaţii: 1) persoană care îşi exercită autoritatea (formal sau neformal). H. formulează scopurile şi elaborează strategiile şi tacticile politice ale acestuia.) în jurul unui proiect. 2) persoană care deţine puterea executivă şi îşi exercită funcţiile legate de puterea decizională şi 3) persoană care. de la credinţa în dreptate socială sau sentimentul naţional la setea de putere şi reuşită. dotată cu forţe sau caracteristici “supraumane” sau 92 . transformate în frustraţii (sentimentul de neimportanţă. coordonator etc. Deci pentru lider este caracteristică capacitatea de a influenţa asupra altor oameni în direcţia organizării unei activităţi comune pentru atingerea unui scop concret. conducător. mai apţi pentru muncă. concept sau al unei ideologii de soluţionare a obiectivelor şi sarcinilor preconizate. conduce activităţi colective. Fără a absolutiza nici una din aceste viziuni. iar succesul în plan politic îi oferă compensaţiile necesare. mai îndrăzneţi.birocratic. În viziunea teoretică elitistă. mai puternici. orientînd şi coordonînd activitatea unei organizaţii (comunităţi). promotorul viziunii psihologice şi psihanaliste. conduce. dar. exprimă interesele unui grup. trebuie subliniat că liderul politic este o persoană caracterizată prin capacităţi şi realizări deosebite şi care. de inutilitate). Motivaţiile omului politic pot fi diferite. mai curajoşi. mass-media etc. Viziunea liberală susţine că în lupta politică se angajează şi triumfă cei mai inteligenţi. ele se combină în proporţii diferite şi au diferite grade de convergenţă. Lasswell. prin care a desemnat calitatea extraordinară a unei persoane.

ministru etc. care concentrează atenţia.7-9.inaccesibile muritorului de rînd şi considerată. De fapt. modestul. 3) liderii sînt catalogaţi drept persoane preferate sau populare. nemulţumitul. morală etc. 2) liderii sînt prezentaţi drept persoane centrale în grup. revoluţionară) cu tacticile şi mijloacele ei specifice (liderul de şarm. religioasă. iar cel critic să convingă). politică. aprecierea şi stima celor din jur. în perioade de criză economică. răspunde aşteptărilor maselor şi nevoilor lor psihologice. În jurul acestui rol se dezvoltă întreaga sa activitate şi din el decurge tipul de acţiune politică pe care o exersează (autoritară. Eseu asupra reprezentării puterii.). 1998. şef de catedră. După M. 4) liderii sînt caracterizaţi drept “specialişti în sarcină”. totalitatea definiţiilor cu privire la lideri poate fi redusă la cinci varietăţi: 1) liderii sînt categorisiţi drept persoane învestite cu putere prin numire sau alegere în cadrul unor structuri organizaţionale prestabilite (şefii sau conducătorii formali. – Chişinău. dar corespunde şi necesităţilor obiective ale momentului (astfel de lider apare. instituţionali – director de întreprindere. datorită lor. Politologul francez arată că orice lider politic se specializează într-un rol prin repertoriul politic subscris unui model (părintele. adică drept persoanele cele mai iniţiate. va urmări mai curînd să seducă. filosoful. cel autoritar să impună. liderul de şarm). spre exemplu. director de şcoală. aceste cinci identităţi 1 Şleahtiţchi M. conservatoare. reformistă. În acelaşi context trebuie menţionată şi contribuţia lui Roger-Gérald Schwartzenberg care analizează liderii politici în termeni de vedete politice. adică drept persoane care se detaşează prin dominaţie asupra determinării ţelurilor şi modalităţilor de activitate colectivă. Şleahtiţchi1. p. salvatorul. Unii cercetători estimează că există cel puţin 7 mii de studii axate pe problematica fenomenului liderismului.). 5) liderii sînt trataţi în termeni de influenţă. Liderul charismatic simbolizează speranţele grupului. comandant de armată. oficiali. drept conducător. Cazul liderilor. în general. primar. trezeşte entuziasmul. 93 . cele mai competente în ceea ce are de făcut grupul.

“persoana preferată”. decizională. liderul politic şi liderismul politic considerate drept entităţi principale în analiza politică a societăţilor contemporane. formal sau informal. în timp ce aspectul informal redă capacităţile şi abilităţile individuale de a îndeplini rolul de lider) sînt determinate de acţiunea a trei grupuri de factori: 1) factorii determinaţi de trăsăturile individuale ale liderului.). “persoana centrală de grup”. conţine două dimensiuni inerente: 1)liderismul presupune că grupul condus acceptă şi susţine deciziile şi acţiunile liderului. de a găsi decizia optimală în vederea soluţionării scopurilor şi sarcinilor preconizate de grup. 2)liderul posedă capacitatea de a aprecia corect situaţia creată.profilează specificul definiţiilor cu referinţă la cei ce conduc – “şef instituţional”. varietăţile diferenţierilor puse în evidenţă. reputaţională. poziţională. Acest fenomen în societăţile contemporane este un mecanism de influenţă asupra puterii. concept sau ideologie. Liderismul politic. 2. Aceste două aspecte ale liderismului politic (aspectul formal reflectă poziţia statutară şi caracterul instituţionalizat. fiind legate de mai multe abordări (de dominaţie. Există o corelaţie strînsă între elita politică. demonstrează faptul că liderismul politic este un fenomen complex şi multiaspectual. funcţională. fenomen bazat pe integrarea diferitor pături şi grupuri sociale în jurul unui program. în ansamblu. Tipologia liderismului politic şi funcţiile lui Cercetarea fenomenului liderismului politic poate fi rezultativă dacă sînt luate în consideraţie toate componentele lui 94 . “specialistul în sarcină” şi “persoana cea mai influentă”. Totodată. Marea diversitate a definiţiilor cu privire la lideri poate fi redusă la o singură formulă interpretativă care arată că liderii. unul de formare şi exercitare a puterii. orientînd şi coordonînd activitatea altora. sînt persoane care îşi exercită la maxim influenţa. meritocratică etc. fiind un mecanism de interacţiune dintre lider şi cei conduşi. 2) factorii determinaţi de mecanismele realizării puterii de către lider şi 3) factorii determinaţi de mediul social şi situaţia concretă în care activează liderul.

//Вестник Московского Университета. concepţia behavioristă. în 1 A se vedea: Штукина Т.(existenţa necesităţii în liderism politic. Tucker1. Социально95 . Феномен политического лидерства. liderii se împart în autoritari (tip care presupune o influenţă individuală a liderului şi este bazat pe ameninţarea sancţiunilor şi chiar pe utilizarea forţei) şi democratici (tip care prevede exprimarea de către conducător a opiniilor şi intereselor membrilor grupului condus sau a comunităţii umane). aceştia se divizează în lideri obişnuiţi sau “reali” (care nu lasă urme în istorie) şi lideri remarcabili sau “măreţi” (care aduc după sine mari schimbări social-politice în viaţa unei comunităţi). prezenţa adepţilor liderului politic etc. fiindcă manifestările liderismului sînt diferite după formă şi coţinut. Vom arăta. 4) cunoscutul politolog american R. Clasificarea liderismului politic în literatura ştiinţifică este destul de variată. concepţia relaţionistă etc. că una din problemele actuale ale liderismului este problema tipologizării acestui fenomen.). posedarea dreptului de lider şi conceptualizarea fenomenului studiat (teoria grupurilor. Серия 12. În continuare vor fi enumerate doar cele mai semnificative tipologii privind liderismul politic: 1) conform rezultatelor (eficacităţii) activităţii liderilor.А. trăsăturile individuale ale liderului. teoria trăsăturilor. situaţia concretă în care activează liderul. precum ar fi apariţia fenomenului liderismului politic. 2) în dependenţă de relaţia conducători – conduşi şi de metodele de conducere. situaţia politică în care funcţionează liderul. influenţa mediului asupra liderului. de asemenea. lideri ai anumitor clase sau straturi sociale şi lideri ai anumitor pături sau categorii de oameni. Încercările de a le clasifica sînt determinate de tendinţa de a prognoza comportamentul posibil al liderilor în baza anumitor criterii. Însă înţelegerea şi cunoaşterea fenomenului liderismului ţine şi de cercetarea altor probleme legate de acest fenomen.). 3) de scară naţională. teoria rolului determinant al discipolilor.

p. transmiterii acestuia a funcţiilor de putere. 5) în funcţie de dimensiunea morală a liderismului. Le Bon (lideri aventurieri şi политические исследования. legităţii ordinii de alegere a liderului. tipul charismatic (bazat pe credinţa în capacităţile exclusive ale conducătorului.59-93.dependenţă de scopul liderilor şi influenţa pe care o exercită asupra societăţii. obiceiurilor. 1994. Max Weber propune următoarea tipologie (devenită clasică) a liderilor – tipul tradiţional de liderism (bazat pe mecanismul tradiţiilor. 1 Ibidem.57-91. adică puterea liderului charismatic este lipsită de tradiţii şi legi). Eseu asupra reprezentării puterii …. condiţionînd astfel transformarea aderenţilor în lideri şi schimarea liderilor în fruntaşi morali). 96 . 6) în dependenţă de resursele (mijloacele) legitimităţii puterii şi de autoritatea liderului. 2 Şleahtiţchi M. lideri reformatori (tind spre transformări radicale ale orînduirii sociale prin iniţierea reformării structurilor de putere. evidenţiază trei tipuri de lideri – lideri conservatori (tind spre menţinerea status quo al societăţii). avîndu-l ca exemplu pe Mihail S. ritualurilor. – Chişinău. cum ar fi. cu dreptul de conducere pe care îl primeşte datorită provenienţei sale). №4. Şleahtiţchi descrie în lucrările sale 2 12 tipuri de lideri aparţinînd unor specialişti consacraţi în ştiinţele politice contemporane: tipologia G. с. la o orînduire socială nouă.32. competenţa căruia este determinată de legislaţie). pe forţa deprinderii şi credinţelor tradiţiilor. 1998. p. Liderii. tipul raţional-legal sau birocratic (bazat pe ideea raţiunii. 7) cercetătorul bălţean M. Gorbaciov) şi lideri revoluţionari (îşi propun drept scop major trecerea la un sistem politic principial nou.29-31. spre exemplu. Şleahtiţchi M. c. Marx). K. cercetătorul McGregor Burns1 propune să se facă o deosebire înte două tipuri de lideri – lideri conciliatori sau de compromis (legaţi de adepţii lor prin schimbul reciproc de servicii) şi lideri reorganizatori sau transformatori (în relaţiile cu adepţii lor ei se află în stare de agitaţie şi creştere reciprocă.

Lewin (lideri autoritari.L. liderul promotor. avînd drept criteriu participarea indivizilor la actul decizional). liderul ezitant [oscilant]. liderul “negustor” (propune ca cineva să-i cumpere ideile pentru a fi susţinut de conduşi – R. lideri participativi şi lideri centraţi pe rezultat/performanţă). tipologia F. Fiedler (lideri centraţi pe sarcină şi lideri centraţi pe relaţii interpersonale). Cernenko). lideri democratici şi lideri permisivi. Tucker. Bales (tipul de “lider bun” [“omul mare”]. W. Bennis. S. liderul birocrat. P. lideri de criză şi lideri de rutină. tipologia R.M. tipul de “lider dominator” sau “lider-deviant supraactiv” şi tipul de “lider-deviant subactiv”). are voinţă tare şi viziune proprie – M. King). lideri moderat-oscilanţi. Blake – J.R. Gandhi. liderul întreprinzător. liderul “pompier” (reacţionează prompt la problemele zilei şi la cerinţele momentului) şi liderul “demagog” (promite. tipul de “lider centrat pe sarcină”. V.I. tipul de “lider specialist social”.I. liderul participativ. tipologia D. Weber (lideri demagogi şi lideri charismatici). Billington etc. Reddin (liderul altruist. Hook. liderul “servitor” (exercită rolul de a exprima interesele conduşilor – L.). M. lideri instrumentali. tipologia R. lideri “săcătuiţi”. Buber. lideri importanţi şi lideri neînsemnaţi. Brejnev.lideri ctitori). Lenin.H. dar practic nu face nimic întru realizarea celor declarate). atitudinea şi reacţiile lor în 97 . K.J. J.E. tipologia K.C. tipologia W. tipologia J. House (lideri susţinători. lideri centraţi pe sarcini şi lideri centraţi pe grup). tipologia R. Chalvin (liderul organizator.J. Burns (lideri tranzacţionali şi lideri reformatori) şi tipul providenţial (R. unii autori evidenţuază 5 lideri generalizatori: liderul “stegar” (este strateg şi tactic. liderul autocrat. liderul dezertor. tipologia R. Reagan). 9) în dependenţă de felul cum se manifestă practic liderul. Springborg. tipologia M. liderul realist şi liderul maximalist). lideri ai proletariatului şi lideri ai burgheziei. 10) reliefînd activitatea liderilor.U.F. 8) concepţia marxist-leninistă clasifică liderii în lideri conducători şi lideri de opoziţie. Likert (lider autoritarexploatativ.S. liderul autocrat-binevoitor şi liderul realizator). Mouton (lideri “populişti”. lider democrat-consultativ şi lider democrat-participativ). M. lider autoritar-binevoitor.

200. În caracteristica fazelor (etapelor) de activitate a liderilor se pot evidenţia trei funcţii generale: 1) funcţia diagnozei politice sau funcţia analitică (prevede analiza şi aprecierea situaţiei create). se realizează 4 tipuri de lideri (numit şi sistemul M. R. Учебник для студентов юридических и гуманитарных факультетов. V. 98 . L.diverse situaţii. fapt întîlnit adesea în societăţile tradiţionale şi cele de tranziţie. Lenin). în baza cercetării stilurilor politice ale preşedinţilor SUA.V. de nivelul culturii politice a populaţiei. 12) în funcţie de imaginea liderului.V.F. с. 1998.D. – Москва. Astfel. Stalin). Karter) şi stilul pasiv-negativ (îndeplinirea minimală a funcţiilor politice – G. Bush). stilul pasiv-pozitiv (ataşament faţă de standardele şi valorile constante – J. Политология. stilul politic impulsiv (liderul “fruntaş” – L.I. de calităţile individuale ale liderului. stilul politic depresiv (liderul “tovarăş” – împăratul Rusiei Nicolai al II-lea) şi stilul politic şizoidal (liderul “singuratic” – V. Brejnev). stilul politic demonstrativ (liderul “artist” – A. 11) în dependenţă de stilul comportamental şi de nivelul predominării unor sau altor calităţi. Jirinovski). stilul activnegativ (orientat spre amorul propriu în realizarea funcţiilor – G. Weber. Într-o societate dezvoltată cu un grad înalt al divizării rolurilor funcţionale sociale şi politice în mod vădit se reduc posibilităţile accesului politicienilor neprofesionali la poziţia de lider. Kerenski.Т. marchează 4 tipuri de stiluri: stilul activ-pozitiv (orientat spre eficacitate şi creativitate – F. de tipul regimului politic şi. politologul american J. Truman). Barber1. se marchează 5 stiluri politice ale liderilor: stilul politic paranoidal (liderul “stăpîn” – I. unii autori propun clasificări practico-orientative bazate pe cercetări empirice. Troţki. Reagan). Hermann) asemănătoare cu tipurile ideale ale lui M. desigur. Roosevelt.I. 2) funcţia elaborării programei de activităţi (presupune desfăşurarea acţiunilor concrete) şi 3) mobilizarea executorilor 1 Vezi: Мухаев Р. Funcţiile liderilor într-o societate concretă depind de gradul maturităţii sferelor de activitate umană. I. Groznîi.

Însă pentru lider (lideri) la acest nivel sînt esenţiale nu atît calităţile lui.) este consolidat prin comunitatea intereselor politice şi bazat pe un statut social comun. mişcărilor. instruire. la trei niveluri sociale.(persoanelor oficiale. de obicei. blocurilor etc. a funcţionării principiului separării puterilor şi diferenţierii statusurilor sociale dispuse ierarhic în funcţie de criterii specifice de clasificare (prestigiu. funcţia programatică. Tendinţe actuale în dezvoltarea liderismului politic şi a elitei politice Liderismul politic. se caracterizează printr-un comportament politic orientat spre includerea subiecţilor sociali în structurile de putere. proprietate. a mişcărilor şi asociaţiilor obşteşti. calificare şi alte caracteristici sociale). funcţia arbitrajului şi patronajului social. ca fenomen obiectiv. funcţia organizatorică. birocraţiei şi maselor) pentru realizarea obiectivelor politice şi sarcinilor preconizate. funcţia comunicativă. În ceea ce priveşte caracteristica de conţinut a funcţiilor liderilor. venit. în condiţiile prezenţei active a organizaţiilor nonguvernamentale. Liderismul la nivelul societăţii civile. prin tactica luptei politice. 99 . consolidate prin interes politic. cît capacitatea sa de a exprima adecvat interesele grupului social (în formă de revendicări politice. Liderismul la nivelul grupurilor mici. multilateral şi complex. prin selectarea mijloacelor şi procedeelor de activitate politică etc. Liderismul la nivelul formaţiunilor politice (partidelor. funcţia legitimării şi funcţia menţinerii consensului şi stabilităţii în societate care reiese din funcţiile sus-menţionate şi de aceea este considerată funcţia principală a liderului politic. cele mai semnificative sînt funcţia inovatoare. funcţia mobilizării sociale. funcţia integrativă. universal. putere. se manifestă. funcţia de coordonare. bunăstare.). funcţia analitică sau a pronosticării politice. 3. reprezintă mecanismul integrării activităţii de grup în care liderul (liderii) dirijează şi organizează activitatea acestui grup ce solicită de la conducător (conducători) anumite calităţi şi abilităţi. organizaţiilor.

însă şi unii şi alţii devin profesionişti. În sfera politicului unii indivizi trăiesc “pentru politică”. iar alţii – “din politică”. intensificarea concurenţei politice şi alţi factori. Este lesne să deducem că toate acestea reduc într-un fel puterea liderilor şi capacitatea lor de manevrare în sfera politicului. avansării în structurile de putere şi chiar însăşi activitatea liderilor politici se înfăptuieşte în cadrul anumitor instituţii. care se manifestă prin faptul că procesul pregătirii noilor conducători. separarea puterilor. de constituţii şi de alte acte legislative. Desigur. tendinţe ce îşi fac apariţia şi în societăţile de tranziţie. dimpotrivă. în cel mai decisiv mod. apariţia organelor legislative şi utilizarea procedurilor democratice de punere în evidenţă a voinţei poporului (alegerile. precum şi de puterea informaţională. Profesarea politicii de către unele persoane. apariţia politicienilor de carieră este condiţionată. de creşterea şi însemnătatea fenomenului politic în societăţile contemporane. De asemenea. Prima din acestea constă în instituţionalizarea liderismului. Max 100 . procesul recrutării.).parteneriatul social şi avantajul reciproc pentru lider şi pentru cei conduşi. iar sporirea influenţei societăţii civile asupra procesului decizional şi asupra controlului democratic din partea forţelor sociale nicidecum nu ştirbeşte din autoritatea liderilor. la sporirea rolului acestui fenomen au contribuit constituirea partidelor şi a altor formaţiuni politice şi lupta lor pentru putere. limitarea mandatului pentru reprezentanţii poporului. executivă. modificarea anumitor reguli constituţionale etc. judiciară). politicieni “de carieră”. În societăţile occidentale cu democraţii stabile şi cu o economie de piaţă dezvoltată se pot evidenţia unele tendinţe relevante în dezvoltarea liderismului politic. adesea verificaţi de opoziţia politică şi societatea civilă. În acelaşi timp. este semnificativ faptul că funcţiile liderilor sînt limitate de instituţiile oficiale şi diversificările lor (legislativă. liderii sînt susţinuţi şi promovaţi de propriile lor formaţiuni politice sau. Cea de-a doua tendinţă în dezvoltarea liderismului ţine de profesionalizarea liderilor politici. referendumurile.

o vocaţie şi o profesie”. Liderii politici contemporani propun proiecte (programe. În condiţiile revoluţiei informaţionale. tendinţă determinată de faptul că creşterea bunăstării materiale a naţiunii se află într-o strînsă legătură cu locul şi rolul liderului politic în viaţa unei comunităţi (politicul determină economicul). problemele generalumane ale contemporaneităţii necesită din partea liderilor naţionali şi a celor mondiali. pentru prezentul şi viitorul popoarelor şi ţărilor guvernate. Mai punem în evidenţă o tendinţă a dezvoltării liderismului politic care constă în reducerea probabilităţii apariţiei în condiţiile actuale a liderilor-eroi (de genul lui Napoleon I. în cunoscuta sa lucrare “Politica. sublinia creşterea “transformării politicii într-o întreprindere”. căreia îi sînt necesare persoane cu anumite deprinderi de a lupta pentru putere şi cunoştinţe despre metodele acestei lupte1. liderii pot înainta proiecte majore de dezvoltare a societăţii lor naţionale numai dacă iau în considerare problemele globale ale umanităţii şi apreciază politica internă a unui stat ca fiind o parte componentă a procesului mondial de dezvoltare.) de dezvoltare a societăţii în strînsă legătură cu problemele globale ale omenirii. definită de Daniel Bell drept “societate postindustrială” şi de Zbigniew Brzezinski drept “societate tehnotronică”.23. Din această perspectivă. paradigme. în condiţiile impactului problemelor globale complexe.Weber. 101 . din partea întregii comunităţi internaţionale elaborarea şi implementarea unei strategii planetare de combatere a diverselor flageluri ale lumii contemporane. 1992. Fără a detaliza. împărat al francezilor în anii 1804-1815. Politica. formule etc. – Bucureşti. care a obţinut 1 Weber M. Este vorba de concentrarea activităţii liderilor asupra problemelor economico-sociale. vom enumera şi alte tendinţe ale dezvoltării liderismului politic nu mai puţin importante pentru destinul societăţilor la nivel naţional. p. Cea de-a treia tendinţă vizează sporirea responsabilităţii liderilor pentru soarta oamenilor. o vocaţie şi o profesie.

iar celelalte grupuri sociale erau socotite o masă amorfă. Marx l-a denumit 1 Vezi mai detaliat: Lăzărescu D. Rolul elitelor în istorie Preistoria şi istoria umană au produs societăţi ierarhice şi deci inegale. În toate celelalte societăţi asiatice. a rolului şi influenţei liderilor politici neformali.A.). inertă. 1995. de fapt. “şudra” sau “drojdia” societăţii. fiindu-le caracteristică voinţa şi 3) casta meşteşugarilor şi negustorilor. de pronosticarea şi prevenirea posibilelor mari crize economico-sociale şi flageluri ale lumii contemporane etc. TEMA X.30. de actele şi normele legislative naţionale. 102 . predomina şi predomină încă sistemul sociopolitic neierarhic1. p.4. nr. Aceste forţe în anumite societăţi s-au înfruntat pentru menţinerea sau pentru preluarea puterii. Aceste şi alte tendinţe în dezvoltarea liderismului politic relevă complexitatea vieţii politice contemporane şi constituie. avînd ca trăsătură principală sentimentul şi mîndria. cărora le era caracteristică înţelepciunea. ELITELE ŞI SOCIETATEA DEMOCRATICĂ 1. dezorganizată. de procedurile democratice. Aceste trei caste sau pături sociale erau privilegiate de necesităţi funcţionale. iar în altele au ajuns la o înţelegere mutuală. Liban şi Palestina). în acelaşi timp. cu excepţia Japoniei şi a ţărilor Levantului (Siria. //Polis. un mesaj al aşa-numitelor “limite ale liderismului politic” condiţionate de circumstanţele enunţate anterior (de principiul separării puterilor. capabili să conducă o bună parte din populaţia unei ţări şi să joace un rol important în dezvoltarea proceselor politice la nivel naţional (Andrei Saharov. pe care K. 2) casta nobilimii militare. Rolul elitelor în istorie. Societăţile indo-europene cunoşteau încă din preistorie divizarea funcţională a comunităţii în trei caste (straturi): 1) casta conducătorilor. iar criteriul inegalităţii a fost un amestec de forţă fizică şi de forţă intelectuală. numită “paria”.unanimitate de la elita politică şi economică pînă la masele populare) şi sporirea. cunoscut savant sovietic şi luptător pentru drepturile omului).

2) pe cale mecanică. implicînd selectarea cadrelor coloniale şi recrutarea cadrelor indigene pentru a coopera cu cadrele puterii coloniale la administraţia coloniei în cauză. de la un anumit stadiu de dezvoltare.П. a birocraţiei. o indivizibilitate a relaţiei “putere . Indusul şi Gangele pentru civilizaţia indiană.. a făcut cu putinţă procesul de decolonizare a multor ţări2. prin dominaţia economică şi politică. 3) pe cale colonială. Elitele conducătoare. Г. 1997. ci în cel sociologic) este caracteristică o identitate. brutală. biologică. ред.proprietate”1.F. puteau fi selectate pe trei căi mai importante şi anume: 1) pe cale organică. fie de către o altă societate. La drept vorbind. în sfîrşit.“modul de producţie asiatic”. – Ростов-на-Дону. /Ответств. p. aparatul de conducere. Istoria civilizaţiei umane demonstrează că cel de-al doilea 1 A se vedea: Политическая социология. acest tip de relaţii se caracterizează prin absenţa ca atare a proprietăţii private şi a garanţiilor ei. prin cucerirea unei societăţi. Hoang-Ho şi Yang-Tse pentru cea chineză) în vederea fertilizării solului. Sociologul rus N. un sociolog german. Tigrul şi Eufratul pentru civilizaţiile mesopotamiene. Marx. cînd procesul de recrutare a oligarhiei conducătoare este mai complex. pentru modul de producţie asiatic (nu în sens geografic. Karl Wittfogel. cit. Konovalova consideră că pentru despoţiile (tiraniile) asiatice.134-135. Acest proces de selecţie a cadrelor indigene.A. Acest autor ajunge la concluzia că este vorba de aşa-numitele civilizaţii hidraulice care au folosit capacitatea energetică hidraulică degajată de apele marilor fluvii (Nilul pentru Egipt.36. Op. menţionează istoricul român Dan Lăzărescu. După o sută de ani de la formularea conceptului de mod de producţie asiatic de către K. с. Сопов. încearcă să-l analizeze din perspectivă istorico-economică într-o lucrare publicată în anul 1957. 103 . adesea despotică. de un grup biologic provenind dintr-o altă societate şi. prin indivizibilitatea proprietăţii şi puterii administrative. prin selecţie naturală. 2 Lăzărescu D. mai frecvent. fie.

2. Acelaşi autor menţionat mai sus. XX în unele ţări occidentale se făceau tentative. dar a fost contrazis ulterior de cel mecanic de recrutare a cadrelor de conducere. Însă fiecare din acestea îşi păstrează unele caracteristici specifice în schimbarea elitelor sau le modifică la necesităţile timpului. elitele naţionale conducătoare1. Reagan şi G. Conflictul elitelor şi instabilitatea politică în evoluţia modernă şi contemporană a României. Chişinău. în Marea 1 Mai vezi: Madievschi S. //Polis.A. Bush. mai cu seamă în istoria modernă şi contemporană. 104 . Tibil G. este de reţinut că aceasta a condiţionat de mai multe ori constituirea unor elite aristocratice. în mare măsură. p. elitele militare (apoi cele politice şi administrative ale domnitorilor provenite. descrie problematica funcţionării elitelor în istoria românilor. în formarea unei societăţi elitare (spre exemplu. ca frecvenţă. nr. metoda colonială. nobilimea românească.4. în SUA în cadrul administraţiilor lui R. În a doua jumătate a sec. mecanismul fundamental al circulaţiei elitelor se poate reconstitui într-un anumit fel pentru aproape toate statele lumii.caz de selectare a cadrelor de conducere este cel mai frecvent. Desigur. subliniindu-se că reprezentanţii diferitelor curente de gîndire şi direcţii de abordare a elitarismului se pronunţă în favoarea unei ierarhii sociale riguroase care poate asigura o “ordine durabilă” şi nici o revoluţie socială nu poate zdruncina structura elitară a societăţii. Condiţiile şi factorii formării societăţii elitare În capitolele anterioare s-au analizat orientările politice şi teoretico-metodologice ale elitarismului contemporan. Dan Lăzărescu. 1995. cea de-a treia metodă de recrutare a cadrelor. 1993. din tovărăşii de luptă ai lor – cetnici). Cît priveşte calea organică de selectare a elitelor naţionale. Urmează. mai mult sau mai puţin reuşite. evidenţiind şi caracterizînd în acest sens elitele mioritice (apărute graţie îndeletnicirilor specifice ale spaţiului mioritic). Acest proces de selecţie biologică (naturală) a elitelor a apărut în antichitate. care au trecut în evoluţia lor mai multe etape de dezvoltare şi procese contradictorii. Elita politică a României (1866-1918).85-112.

mecanismele democraţiei contemporane. Putem deduce din cele relatate că societatea elitară semnifică o societate umană în care un grup de persoane neomogen şi diferenţiat ierarhic concentrează în mîinile sale toate funcţiile de putere. se află permanent sub controlul maselor şi poartă un caracter deschis pentru orice membru al societăţii care este disponibil să facă parte din structurile de putere. menţinerea iluziei privind accesul egal al cetăţenilor la putere distrage atenţia de la problemele selectării calitative a celor mai merituoase şi competente persoane. Evitarea rezolvării acestei probleme deschide posibilitatea preluării puterii de către aventurişti. Existenţa unei societăţi elitare se bazează pe anumite principii de funcţionare.).Britanie în perioada guvernării M. pretinde la reprezentativitatea poporului. inclusiv elita politică. În societatea elitară minoritatea dominantă posedă poziţii privilegiate. Dintre acestea fac parte principiile democraţiei (acestea evidenţiază procedurile democratice. Problema activităţii şi funcţionării acesteia din urmă este strîns legată şi de anumiţi factori obiectivi şi subiectivi. Totodată. astfel încît se micşorează posibilităţile controlului democratic asupra elitelor. tipurile şi formele 105 . liderii cărora se pronunţau pentru un “elitarism sănătos”. creează pericolul supunerii societăţii elitelor despotice. Practica social-istorică şi politică a societăţilor democratice contemporane demonstrează că organizarea şi conducerea lor este indisolubil legată de activitatea diferitor subiecţi politici. participă nemijlocit la exercitarea puterii sau influenţează asupra adoptării deciziilor de putere şi respectă regulile jocului politic. Thatcher etc. Negarea elitarismului maschează existenţa unei inegalităţi politice reale în orice societate. inclusiv de problema diviziunii sociale a muncii care determină existenţa structurii elitare a societăţii şi deci reliefarea unui grup special de oameni care guvernează societatea. ocupă poziţii superioare de conducere.

Autorul caută să demonstreze că o “guvernare poliarhică” constituie o soluţie la problemele cu care se confruntă viaţa politică. democraţie participativă. “paradoxurilor” democraţiei. – Chişinău. principiul suveranităţii poporului (potrivit căruia guvernarea poate fi legitimată doar prin voinţa celor guvernaţi) şi principiul separării puterilor (semnifică distribuirea puterii de stat între ramurile sau verigile guvernării). prezintă. datorită competenţei grupurilor de interese. termeni care într-un anumit fel au atribuţie la problema funcţionării unei societăţi elitare. După unii autori. indiferenţei şi slabei informări a publicului. respectiv ideea unei pluralităţi de centre de decizie. vom arăta că aşa-zisa “democraţie electronică”. democraţie modernă şi apariţia poliarhiei). opoziţiei politice de a se exprima şi acţiona împotriva forţelor ce deţin puterea.democraţiei – democraţie directă. nodul critic 1 2 A se vedea: Dahl R. 2000. În literatura politologică tot mai des pot fi întîlnite sintagmele “democraţie poliarhică” şi “guvernare poliarhică”. fiind asociată cu “democraţia” şi “pluralismul”. teorii. democraţie pluralistă. Poliarhiile. 106 . democraţie consociaţională – termen propus de politologul olandez Arend Lijphart. trebuie privită ca tip ideal şi nu ca o serie de principii constituţionale care deja se realizează într-o societate. Cît priveşte problema democraţiei poliarhice. Participare şi opoziţie. Trecînd la examinarea altui aspect al problemei puse în discuţie. conform opiniei politologului italian Domenico Fisichella2. “democraţie elecronică” şi “guvernare electronică” etc. teoria poliarhiei lui R.A. Fisichella D. Dahl. dominării vieţii politice de către o elită restrînsă. democraţie reprezentativă. – Iaşi.. p. Ştiinţa politică: probleme.157-161. concepţie. 2000. vom arăta că termenul a fost introdus în circuitul ştiinţific de politogul american Robert Dahl1 pentru caracterizarea evoluţiei politicii contemporane în direcţia stabilirii unui ansamblu diferenţiat de instituţii pentru practicarea democraţiei pe scară largă. în cazul regimurilor democratice contemporane.

cercetătorii americani de la Gartner Group definesc guvernarea electronică drept “continua optimizare a furnizării serviciilor. care. se pare. 2001. unii cercetători1 menţionează că e-government (guvernarea electronică) reprezintă furnizarea serviciilor guvernamentale prin intermediul internetului. avantajele revoluţiei teletronice (termenul aparţine lui D. contribuie la reducerea celor două obstacole legate de dimensiunile spaţiale şi demografice. 12 septembrie. 107 . scăderea birocraţiei şi alte avantaje oferite de e-government. a participării electoratului şi guvernării prin transformarea relaţiilor interne şi externe prin intermediul tehnologiei. Cît priveşte sintagma “guvernare electronică”. internetului şi noilor medii”. În multe societăţi occidentale guvernul deja beneficiază de pe urma utilizării tehnologiilor informaţionale prin îmbunătăţirea imaginii. //Făclia. angajaţii lor sau chiar guvernul însuşi.marcat prin generarea celor mai multe întrebări pentru viitor. iar în sens mai larg. Este vorba de raportul dintre democraţia directă şi democraţia reprezentativă. Guvernarea electronică. în condiţiile revoluţiei informaţionale şi ale societăţii informaţionale. Fisichella) şi deci a democraţiei electronice nu pot acoperi avantajele democraţiei directe sau reprezentative. care apare azi valorificat în termeni noi. Modelul de guvernare electronică poate varia ca valoare şi complexitate în funcţie de dezvoltarea economiei de 1 Ap. sînt realizările electronicii. Spre exemplu. este suportul tehnologic oferit de noile tehnologii informaţionale. de la cele destinate cetăţenilor pînă la cele care vizează întreprinderile. realizarea unui grad mai mare de transparenţă a activităţii structurilor de putere. Tradiţia politologică susţine că imposibilitatea funcţionării actuale la nivel statal a democraţiei directe e cauzată de amploarea de ordin teritorial şi demografic a comunităţilor politice şi a procesului economic cu toate problemele ce derivă de aici. Desigur. În favoarea unei modalităţi noi de participare democratică. Astăzi tehnologiile informaţionale au un potenţial pentru îmbunătăţirea sau chiar transformarea radicală a tuturor categoriilor de servicii guvernamentale.

de dezvoltarea sistemului economic luat în ansamblu şi de alţi factori nu mai puţin importanţi de ordin politic. Modul de selecţionare într-o democraţie elitară sporeşte posibilitatea ca reprezentanţii elitei valorice şi performante să ajungă în poziţii de conducere şi să deţină puterea. arată aceiaşi autori. Ei dezvoltă teoria unei societăţi structurate pe baza unor principii democratice şi fac propuneri asupra repartizării optimizate a puterii şi avuţiei în rîndul populaţiei.piaţă. În fine. aceasta reprezentînd o formă socială optimizată fără clase sau partide. Democraţia social-elitară. încearcă să argumenteze necesitatea unei democraţii socialelitare. fiind o formă socială optimizată. – Bucureşti. Combinarea democraţiei sociale cu cea elitară duce la democraţia social-elitară. cit. practic. Şocul viitorului. 2002. De aceea democraţia social-elitară trebuie să optimizeze egalitatea şanselor pentru toţi cetăţenii societăţii. Op. psihosocial şi cultural. în vreme ce în cazul avuţiei trebuie să intervină criterii sociale. vor fi aleşi pe baza abordării unui sistem de alegeri democratic-elitare. de nivelul dezvoltării tehnologiilor informaţionale. Toffler A. situată. 29 octombrie. de ponderea sectorului privat (considerat motorul evoluţiei societăţii elitare). precum ar fi Thea de Roh şi Ute Lienard1. Conducătorii şi deţinătorii puterii într-o democraţie elitară. democraţia social-elitară pare să posede şi o stabilitate optimală în comparaţie cu alte sisteme sociale. Ute Lienard. //Democraţia. în mod democratic-elitar. Numai astfel se va asigura o cît mai cuprinzătoare egalitate de şanse în rîndurile populaţiei. mai vezi: Toffler A. 108 . Organizaţii: viitoarea ad-hocraţie. presupune în locul claselor sau al partidelor doar caste profesionale şi educaţionale. dincolo de orice ideologie. după ei. iar repartizarea adecvată a puterii şi avuţiei va asigura bunăstarea optimală a tuturor membrilor societăţii. deşi toate formele sociale sînt potenţial instabile. Cunoscutul viitorolog american Alvin Toffler în una din lucrările sale2 sugerează un proiect asupra viitoarei societăţi 1 2 A se vedea mai detaliat: Thea de Roh. Unii autori. Puterea trebuie împărţită. întrucît pun în joc elemente esenţiale ale libertăţii umane. 1995.

Deoarece organizaţiile devin mai mari şi mai puternice pe zi ce trece. sociali şi sociologici. Asistăm la naşterea unui nou sistem organizaţional care va intra tot mai mult în conflict cu birocraţia (contemporană) şi în cele din urmă o va înlocui. analizei comparative a ţărilor şi oferirii de informaţii specifice naţionale şi globale în vederea elaborării şi ameliorării politicilor. În ştiinţele socioumane contemporane unii cercetători încearcă. un cîmp larg al folosirii principiilor şi mecanismelor democraţiei în societate prin amplificarea autonomiei locale şi a descentralizării etc. Toffler. inclusiv indicatori ai libertăţii şi dezvoltării umane. în timp ce în gîndirea politică din ţările occidentale se observă tendinţa îmbinării 109 . Precum se vede. unei societăţi elitare care de abia începe să se înfiripeze îi sînt specifice anumite trăsături caracteristice. nu fără succes. Dat fiind că organizaţia reprezintă o parte inevitabilă din viaţa noastră. să propună şi să argumenteze diferiţi indicatori demografici. nu la triumful. funcţionarea eficientă a unei multitudini de instituţii pentru exprimarea intereselor şi opiniilor cetăţenilor. Aceasta este organizaţia viitorului. subliniază viitorologul. cum ar fi un sistem de guvernare adecvat. 3. fără şira spinării şi fără faţă – „omul organizaţional”. în scopul examinării evoluţiei unei ţări. ameninţă să ne transforme pe toţi în creaturi de cea mai joasă speţă. Elitism şi democratism În gîndirea politică din ţările posttotalitare are loc o trecere de la paradigma egalitaristă la cea elitistă. ai democratizării etc. conform unor profeţii pesimiste alimentate de o echipă prestigioasă de autori şi tirajate de mass-media. Căci asistăm în prezent. viitorul. spune A. economici.. modurile de organizare pe care criticii le proiectează în chip necugetat în viitor. ci la prăbuşirea birocraţiei. sînt tocmai cele mai puţin apte să domine în condiţiile zilei de mîine.umane alcătuită din numeroase organizaţii. pe care autorul o numeşte “ad-hocraţie”.

O parte din elitişti (părtaşii elitismului.elitismului cu democraţia. stagnare. “elitismul democratic”. indiferent de aportul individual (diferenţiat) al cetăţenilor la realizarea produsului social. Paradigma elitistă prezintă o concepţie potrivit căreia guvernarea trebuie. motivînd necesitatea existenţei în societate a unei puteri de stat autonome şi tari care ar fi în stare să asigure conducerea calificată a societăţii fără contribuţia maselor dezinformate şi dezorganizate. o aplicare eronată a principiului egalităţii pe plan economic şi social. “pluralismul elitelor” etc. chiar din momentul apariţiei sale critică teoriile clasice ale democraţiei din mai multe puncte de vedere. la rîndul lor. Paradigma egalitaristă este o concepţie care preconizează nivelarea veniturilor cetăţenilor. În primul rînd. o astfel de trecere de la o paradigmă la alta reflectă starea de tranziţie a fostelor societăţi comuniste care se află în căutarea unei organizaţii politice optimale. concepţie care supralicitează rolul elitelor şi le opune majorităţii societăţii) critică democraţia şi principiile ei. crize sociale etc. iar acestea. fiindcă ignoră diferenţele naturale dintre oameni şi aportul fiecărui om la dezvoltarea societăţii. Împărţirea în mod egal a rezultatelor muncii sociale reprezintă. în rezultatul căreia se creează concepţii de “compromis” de genul “democraţia poliarhică”. de fapt. întotdeauna şi pretutindeni să fie încredinţată exclusiv elitelor. Desigur. Adepţii concepţiei elitismului democratic încearcă să demonstreze compatibilitatea elitei şi democraţiei numai în cazul în care însăşi elita poartă un caracter deschis. ceea ce condiţionează scăderea interesului şi responsabilităţii omului faţă de rezultatele muncii. capacităţi şi privilegii şi să se afle sub un control permanent al maselor. uniformizarea trebuinţelor şi a consumului. elitiştii reies în argumentările lor din inegalitatea oamenilor 110 . de fapt. Pentru elitişti democraţia este. trebuie să posede anumite calităţi. o problemă “insuportabilă”. în principiu. Elitismul. fiind o doctrină bine determinată şi reprezentînd anumite şcoli.

G. interesele poporului pot fi asigurate şi apărate de elite. În al doilea rînd. propunînd modernizarea democraţiei. Cele prezentate mai sus permit să evidenţiem trei etape în evoluţia elitismului. Mannheim (1893-1947) în lucrarea sa “Ideologie şi utopie” 111 . Michels. XX de către Joseph Schumpeter şi Karl Mannheim. performante. Cel de-al doilea stadiu al evoluţiei elitismului este legat de revizuirea radicală a doctrinei elitiste făcută în anii ’30-40 ai sec. poporul. În opinia sa. Trăsătura ei principală constă în concurenţa elitelor pentru putere şi caracterul lor deschis. în timp ce teoriile democraţiei proclamă egalitatea oamenilor (mai ales în plan politic). socialism şi democraţie” (1942) avansează ideea că democraţia este o “competiţie pentru liderchip-ul (conducerea) politic”. continuă prin Fr. concepţia elitistă porneşte de la faptul că subiectul real al puterii politice este elita. deoarece democraţia este un camuflaj pentru puterea minorităţii care apelează la demagogie în realizarea funcţiilor de putere. Spre exemplu. J. Nietzsche şi atinge apogeul la V. Pareto. din punct de vedere tehnic. a unei elite puternice. în timp ce elitiştii radicali consideră că democraţia contemporană înaintează în structurile de putere pe cei mediocri. elita conducătoare este o necesitate pentru orice societate. după elitiştii moderaţi. Mosca şi R. conducerea (directă) poporului şi de aceea el deleghează împuternicirile sale unui grup special de oameni (elitei). intelectuală. inclusiv pentru cea democratică. psihică. care nu trebuie identificată cu dreptul poporului. Prin urmare. opinează elitiştii. fază care îşi are începuturile sale la Platon. ceea ce înseamnă că guvernarea poate fi legitimată doar prin voinţa celor guvernaţi. este incompetent şi dezinformat şi chiar dacă ar conduce societatea. socială etc. în timp ce nucleul democraţiei este declarat de către exponenţii teoriilor democraţiei principiul suveranităţii poporului. elitiştii afirmă imposibilitatea de a realiza. În al patrulea rînd. care condiţionează erozia şi degradarea conducerii politice.(naturală. Schumpeter (1883-1950) în “Capitalism. şiar face numai rău.). Aceeaşi idee este expusă şi de K. În al treilea rînd. În prima fază se stipulează că elitismul devine “duşman” al democraţiei.

(1929), acesta însă abordează cu predilecţie dimensiunile sociale ale gîndirii contemporane lui. Cît priveşte cea de-a treia etapă, vom sublinia că ea semnifică concilierea dintre elitism şi democraţie, dar şi îmbinarea acestor două “ideologii” (“filosofii”) după cel de-al doilea război mondial şi apariţia teoriilor de compromis (“democraţia poliarhică”, “elitismul democratic” şi “pluralismul elitelor”). Concepţiile noi apărute, fiind o sinteză a teoriilor elitiste şi democratice, sînt, de fapt, doctrine neoelitiste care se bazează pe principiul elitarismului, pe transformarea (dizolvarea) valorilor democratice în valori elitare. La drept vorbind, diversele concepţii orientate în spiritul îmbinării elitismului şi democraţiei “jertfesc” unele principii fundamentale ale democraţiei (spre exemplu, ideea dreptului poporului este adesea negată ca una naivă, fiindcă principalele decizii în ţările democratice sînt adoptate de o minoritate neînsemnată a societăţii). Totodată, noile concepţii diminuează aspectul normativ şi valoric al teoriilor clasice ale democraţiei, încearcă să transfere atenţia de la problema poporului (maselor), ca subiect (real) al politicii, la caracteristica sistemului politic (spre exemplu, la concurenţa politică), văzînd în masele populare un pericol al democraţiei adevărate. Totuşi nu întîmplător adepţii teoriilor pluralismului politic şi ai celor neoelitiste îşi concentrează atenţia asupra elitei competente (tehnocratice, meritocratice) care s-ar inspira din valorile democraţiei, deoarece responsabilitatea pentru supravieţuirea democraţiei revine doar elitelor, democraţia fiind redusă la metoda adoptării deciziilor politice. Precum se vede, teoriile clasice ale democraţiei vedeau în mase (popor) un sprijin natural al democraţiei, în timp ce exponenţii teoriilor pluralismului politic (D. Truman, P. Bachrach, H. Lasswell, S.M. Lipset, D. Riesman, R. Dahl etc.) caută sprijinul real (în dezvoltarea societăţii contemporane) în elitele orientate democratic care poartă un caracter deschis pentru orice membru al societăţii. La rîndul lor, adepţii teoriilor neoelitiste (T. Dye, H. Zeigler, W.
112

Domhoff, R. Hamilton etc.) critică concepţiile pluralismului, respingînd în acest mod tratarea pluralistă a sistemelor politice ale ţărilor occidentale dezvoltate şi absolutizînd structura elitară a societăţilor drept legitate şi normativ al relaţiilor politice. Spre exemplu, ei pun la îndoială teza primară a pluralismului, precum că individul în societăţile apusene poate influenţa asupra politicii statului şi, chipurile, ar participa efectiv în grupuri (asociaţii) democratice organizate. În cel mai bun caz, opinează neoelitiştii, “democraţia pluralistă” este, de fapt, limitată la o democraţie orientată doar spre stratul superior al piramidei sociale. Deci, pentru ei, “democraţia pură” ca o societate a egalilor este numai un normativ (model, tip ideal), în timp ce “democraţia reală” este, de fapt, de tip elitar.

113

TEMA XI. ELITA GUVERNANTĂ ÎN SOCIETATEA DE TRANZIŢIE 1. Transformarea elitelor şi regimurile politice în tranziţie În literatura ştiinţifică există mai multe abordări ale conţinutului şi esenţei regimurilor politice, avînd în vedere faptul că definirea regimului politic constituie una dintre cele mai importante probleme teoretice cu puternice implicaţii practice. Noţiunea “regim politic” este analizată de mulţi autori în legătură cu dinamica politicului. Însă, tradiţional, prin expresia “regim politic” se înţeleg forma şi rolul statului, structura instituţiilor şi principiul legitimităţii puterii, sistemele partidiste şi sistemele electorale, exprimînd astfel un raport direct între organele de conducere din societate (guvernanţi, elită) şi cetăţeni (guvernaţi, conduşi). Drept urmare, regimul politic ar putea desemna ansamblul metodelor şi mijloacelor instituţionalizate, cu ajutorul cărora guvernează cei care deţin puterea politică. Regimurile politice pot fi democratice-pluraliste (întrunesc patru cerinţe principale – puterea politică este exercitată cu consimţămîntul şi în interesul cetăţenilor; instituţiile politice garantează un sistem de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti fundamentale; cele trei puteri în stat [legislativă, executivă şi judecătorească] funcţionează eficient; societatea politică asigură afirmarea şi funcţionarea societăţii civile) sau, dimpotrivă, nedemocratice-autoritare, totalitare, dictatoriale (nesocotesc cele patru cerinţe semnificative pentru un regim politic democratic-pluralist, sechestrează puterea politică şi o folosesc în promovarea şi apărarea unor anumite interese de grup sau personale). Tot aici vom specifica că diversitatea constituirii şi evoluţiei regimurilor politice este în strînsă legătură cu modul de accedere la putere a subiecţilor politici şi de exercitare a acesteia pe căi democratice sau nedemocratice, după cum anumiţi factori (variabile) sociali şi economici pot genera sau stimula un tip sau altul (democratic sau dictatorial) de regim politic. Astăzi însă evoluţia regimurilor politice cunoaşte un fapt inedit – tranziţia democratică în ţările ex-comuniste din Europa
114

Consensul sau procedura “fără obiecţii” presupune înţelegeri şi compromisuri din partea părţilor implicate în proces.. se disting patru tipuri (ideale) de regimuri democratice. Higley consideră că stabilirea unui consens substanţial procedural între elite constituie elementul central în consolidarea noilor regimuri democratice2. – Chişinău. În dependenţă de criteriul dat. Transformarea elitelor şi regimurilor democratice. Higley J. iar obiectivul acestei tranziţii îl constituie conversiunea sistemului politic la valorile democraţiei pluraliste. Gunther şi J. cu relativ puţine restricţii de participare la vot.Centrală şi de Sud-Est. 115 . 2 Vezi: Burton M. //Polis. Democraţiile consolidate cuprind elemente specifice elitelor şi masei: 1) toate grupurile importante de elite împărtăşesc un consens asupra regulilor şi codurilor conduitei politice. asupra meritului intrinsec al instituţiilor democratice şi sînt unificate structural şi 2) există o largă participare de masă în alegeri şi în 1 A se vedea: Saca V. iar toate grupurile semnificative politic acceptă instituţiile politice existente şi aderă la regulile democratice ale jocului (politic). Burton. inclusiv în structurile de putere ale societăţii. În noile condiţii istorice create au loc transformări radicale în toate structurile sociale. Democraţia consolidată întruneşte toate criteriile procedurale ale democraţiei (alegeri libere.. De aceea una din problemele constituirii şi supravieţuirii regimurilor democratice este stabilirea de către elite a unui consens substanţial în ceea ce priveşte regulile jocului politic democratic şi valoarea instituţiilor democratice. Cercetătorii americani M. Sub termenul de consens se subînţelege un acord unanim de voinţă întru rezolvarea unei probleme concrete. prosperitate economică. R.4. sistem de instituţii eficiente. Interese politice şi relaţii politice: dimensiuni tranzitorii. consens în societate1. 1995. Gunther R. competiţie politică autentică şi protecţia largă a libertăţilor civile). nr.53-84. 2001. p. tranziţia democratică nu totdeauna garantează stabilitate democratică. Desigur.

alegerile în parlament şi în alte corpuri deliberative sînt organizate regulat. Spania şi fenomenul separatismului basc) procesele de consolidare a democraţiei sînt încă incomplete. Cel de-al doilea tip de regim. cazurile apariţiei noilor state independente din ex-URSS). dar lipseşte un consens real al elitelor asupra regulilor jocului (democratic). Totodată. iar elitele sînt dezbinate (se suspectează reciproc şi nu există o circulaţie între ele).celelalte procese instituţionale care constituie democraţia procedurală. Pe scurt. există o stabilitate a regimului. caracterizează absenţa sau gradul foarte redus al caracteristicilor legate de masă şi elite specifice democraţiilor consolidate. al patrulea regim. însă o ţărănime pasivă formează un segment larg al populaţiei. Marea Britanie şi Suedia în sec. al XIX-lea. nu dispun de o manieră semnificativă. Orientul Mijlociu şi Asia ultimelor 30 de ani ai sec. Marea Britanie şi problema naţionaliştilor irlandezi. fiind vorba de regimuri monopartidiste stricte (ca exemplu pot servi “monarhiile prezidenţiale” din Africa. democraţia neconsolidată. Acest tip de regim. dar absenţa unei participări de masă substanţiale înseamnă că democraţia este limitată. dar în care elementele ce ţin de mase şi de elite. În comparaţie cu democraţiile consolidate. Democraţii consolidate sînt toate regimurile Europei de Vest şi Americii de Nord. iar în alte ţări (spre exemplu. este prezentă în multe regiuni care ţin regulat alegeri şi se proclamă a fi “democratice”. Australia şi Noua Zeelandă. adică cerinţele acesteia nu sînt împlinite (spre exemplu. XX). categorie oarecum reziduală a regimurilor democratice. cel de-al treilea regim democratic. în mod tipic. fiecăruia din 116 . asupra instituţiilor. Pseudodemocraţia. survine în urma colapsului sau a răsturnării neaşteptate a unui regim autoritar (spre exemplu. se caracterizează prin faptul că elitele împărtăşesc un consens substanţial şi dovedesc o unitate structurală. Mexicul începînd cu 1929). Democraţia limitată stabilă. împreună cu Japonia. specifice democraţiilor consolidate. există unele însemne ale democraţiei procedurale şi o substanţială participare democratică.

iar 106 state nici pe de parte nu pot fi clasificate ca fiind democratice. cît şi în opoziţie cu acesta (opoziţia adesea este neligitimată). precum şi acordul privitor la legitimitatea instituţiilor politice existente. perceptînd rezultatele politicii drept “un joc de sumă nulă”. deoarece. 117 . în care sînt implicate persoane. Cît priveşte societăţile de tranziţie. grupuri şi facţiuni ale elitei. precum şi printr-un consens axiologic fragil. fie participarea substanţială de masă în procesele şi instituţiile democratice sau amîndouă (în pseudodemocraţii). Conform unui raport prezentat de ONU. se pot deosebi trei tipuri fundamentale de elite naţionale. Primul tip de elită este elita dezbinată (dezintegrată). Elitele sînt implicate într-un război interminabil pentru dominaţie. în caz contrar. Toate grupurile de elite se află în transformare. elitele de opoziţie (contrelitele) nu vor fi capabile să formuleze şi să implementeze programul strategic de preluare şi menţinere a puterii politice. În funcţie de aceste dimensiuni. În structura şi funcţionarea elitelor persistă două dimensiuni fundamentale: 1)gradul de integrare structurală şi 2)extinderea consensului valoric. vom sublinia că elitele sînt localizate atît în interiorul regimului de tranziţie. 2002. 10 septembrie. iar acest fapt condiţionează 1 Democraţia. atunci consensul valoric implică acordul relativ dintre elite asupra regulilor şi codurilor formale şi informale care privesc conduita politică. nu există un acord asupra jocului politic şi asupra instituţiilor existente.celelalte tipuri de regim democratic îi lipseşte fie unitatea consensuală a elitei. unde s-ar respecta elementar libertatea cuvîntului şi un sistem judiciar independent1. caracterizată printr-un grad minim de integrare structurală. Unele din ele au nevoie de lideri cunoscuţi şi deci de coordonarea activităţii. Dacă integrarea structurală implică includerea relativă a reţelelor de comunicare şi influenţă. la nivel formal şi informal. doar 89 din 190 ţări ale lumii pot fi considerate ca totalmente democratice. În cadrul acestei elite lipsesc reţelele de comunicare şi influenţă între diverse grupuri. iar soarta lor depinde de mersul consolidării democraţiei.

elita unificată consensual şi elita unificată ideologic) sînt nişte modele ideale (pure). Astfel. partidului sau ai mişcării dominante. Concurenţa între aceste grupuri şi competiţia pentru audienţa publică nu le împiedică să accepte un set de reguli comune asupra comportamentului politic şi un acord asupra instituţiilor existente. America de Nord. într-o strînsă legătură cu specificul tipului de elită (politică) naţională se află şi tipul de regim (politic) democratic dintr-o ţară sau alta. Japonia. ale cărei conţinuturi şi implicaţii politice sînt oficial stabilite de către liderii facţiunii. În zona modelului de elită unificată consensual se plasează democraţiile occidentale (Europa de Vest. Astăzi. Grupurile care reprezintă acest tip de elită tind să perceapă politica “ca o negociere”. În al doilea rînd. iar rezultatele politicii drept “un joc cu sumă pozitivă”. Facţiunile elitei de acest tip nu fac public nici un dezacord ideologic sau politic. Astfel.regimuri instabile. îşi conformează declaraţiile publice unei ideologii unice şi explicite. toate trei tipuri de elite naţionale (elita dezbinată. regimul care se sprijină 118 . naziste. Australia şi Noua Zeelandă). reţelele de comunicare şi de influenţă între facţiuni funcţionează cu mai multă eficienţă. Orientul Mijlociu. În acest caz. iar elita unificată ideologic este caracteristică statelor cu regim totalitar/autoritar (comuniste. în care integrarea structurală şi consensul axiologic sînt relativ cuprinzătoare. Europa de Sud-Est şi din spaţiul ex-sovietic ţin de modelul elitei dezbinate. majoritatea ţărilor din Africa. Elita unificată ideologic se distinge printr-o integrare structurală şi un consens valoric aparent monolitic (luptele pentru putere se desfăşoară în culise). Asia. teocratice). În contextul celor menţionate mai sus (al elitelor naţionale şi al regimurilor democratice) vom reliefa următoarele trei aspecte principiale ale problemei tratate. În primul rînd. ba din contra. La nivelul următor se distinge elita unificată consensual. realităţile din fiecare ţară aparte se înscriu cu o anumită aproximaţie în aceste mostre de elite naţionale.

o reprezintă pseudodemocraţiile rezultate din elitele unificate ideologic. Spre deosebire de celelalte tipuri de democraţii care conţin într-o măsură sau alta o unitate consensuală a elitei. de regulă.). Columbiei. acest proces desfăşurîndu-se în momente cruciale ale societăţii. trecerea de la democraţia neconsolidată la democraţie consolidată. pactul. o participare de masă în instituţiile şi procesele democratice proprii democraţiilor consolidate. în urma prăbuşirii unui regim autoritar şi care poate fi oricînd deturnată prin ciocniri violente. războaie civile sau puternice lupte electorale. Tranzacţiile reprezintă. În ţările unde există o elită dezbinată se profilează şi o democraţie neconsolidată. pseudodemocraţiile nu întrunesc nici unul din aceste însemne. în linii mari. Spaniei şi Republicii Dominicane. Mexicului. respectiv. în lume se produc două varietăţi (genuri) de transformare a elitelor: 1) transformarea elitei unificate ideologic în cea unificată consensual şi. 1979-1980 etc. Transformarea elitelor de la un tip la altul. calea directă şi rapidă de 119 . aranjamentul) între elite. tranziţia de la un regim politic la altul are loc în baza a două forme evolutive. O altă categorie de regim politic. În al treilea rînd.pe o elită unificată consensual reprezintă o democraţie consolidată. eveniment petrecut rar în istorie (cazurile Angliei. Prima dintre acestea este tranzacţia (înţelegerea. 1809. Costa Ricăi. Suediei. 1958. oarecum aparte şi reziduală în raport cu tipurile de democraţii enumerate. 1929. trecerea de la pseudodemocraţie la democraţia neconsolidată şi 2) transformarea elitei dezbinate în elită unificată consensual şi. respectiv. dar unde participarea maselor este destul de redusă. în care atît grupurile importante de elită. 1957-1958. instaurată. 1948. care înregistrează un consens substanţial şi o unitate structurală a diverselor facţiuni de elite. Astăzi. 1688-1689. Venezuelei. Din acelaşi tip de elită unificată consensual îşi trage provenienţa şi democraţia limitată stabilă. cît şi masele în ansamblu nu sînt excluse de la procesul de participare politică. transformarea elitelor de la un tip de bază la altul este rară în istoria unei ţări.

o dată cu înfrîngerile electorale. Convergenţa (coaliţia) elitelor este al doilea tip de evoluţie de la elitele dezbinate la elitele unificate consensual. inclusiv prin tranzacţii şi convergenţe ca modalităţi de transformare a elitelor şi de tranziţie a unui regim politic la altul.). fiind vorba de o transformare fundamentală a democraţiei neconsolidate într-o democraţie veritabilă. Modelele de paradigmă ale dezvoltării societăţii şi elitele Radicalizarea reformelor economico-sociale. de regulă. a creştinilor democraţi şi comuniştilor în Italia. vom arăta că stabilirea şi supravieţuirea regimurilor democratice este stimulată de unitatea consensuală a elitelor atinsă prin diverse metode şi forme de colaborare şi conlucrare. Schimbarea paradigmei dezvoltării societăţii (a modelului sistemului de acţiuni) din comunistă în pluralistă (cu mai multe ideologii şi 120 . însă convergenţa elitelor se distruge. însă rolul principal atît în încheierea tranzacţiilor între elite. Rezumînd subiectul dat. Fenomenul convergenţei elitelor se observă în multe ţări din America Latină. cît şi în formarea coaliţiilor respective le revine liderilor politici experimentaţi. În cazul convergenţei elitele formează coaliţii electorale largi. iar ca manifestare contemporană a tranzacţiei poate servi modelul de “mese rotunde” între părţile implicate într-un anumit proces conflictual (Polonia.consolidare a democraţiei. consolidată. în timp ce elitele societăţii de tranziţie – paradigma modernizării ideologice. promovarea lor coerentă şi sistemică şi implementarea diverselor programe şi proiecte socioeconomice sînt strîns legate de orientarea transformărilor sociale şi politice ale unei societăţi. 2. Europa (cazul apropierii elitelor socialiste şi neosocialiste în Norvegia şi Danemarca. Republica Moldova şi alte ţări ex-comuniste). Estul Asiei. În perioada anterioară a societăţii (comunistă) elitele sovietice urmau paradigma modernizării societăţii. a grupurilor rivale ale elitelor de centru şi dreapta în Franţa etc.

socialdemocrat. Modelul orientat social presupune acelaşi rol al statului în protecţia juridică a activităţii de antreprenoriat şi în protecţia păturilor nevoiaşe şi altor grupuri marginale (de risc) ale populaţiei. //SocioAnaliză.deci cu mai multe formule politice) condiţionează în acelaşi timp şi transformarea activităţii tuturor subiecţilor sociali.49-58. p.1. între modelele economiei de piaţă şi reformele economico-sociale trasate şi implementate. un aşa-zis “scut social” pentru întreaga societate. Modelul liberal prevede că statul este dator să asigure protecţia juridică a activităţii de antreprenoriat. creînd. nr. a comportamentului politic al elitei conducătoare şi maselor. Practica mondială actuală cunoaşte şase modele ale economiei de piaţă1: 1) modelul de piaţă american sau liberal. 2) modelul orientat social (european. iar protecţia socială a populaţiei rămîne pe seama organizaţiilor de binefacere. astfel. în timp ce modelul paternalist stabileşte o dirijare excesivă a economiei naţionale de către stat şi protecţia tuturor păturilor populaţiei din partea statului. Aceste trei modele de paradigmă se deosebesc între ele după locul şi rolul statului în viaţa societăţii. japonez) şi 3) modelul paternalist (socialist. 121 . de al cărei rezultat depinde în mare măsură viitorul unei bune părţi a omenirii. 1996. Vom menţiona că între modelele de dezvoltare economicosocială se dă o luptă tacită de idei şi principii. comunist). Conţinutul principal al tuturor reformelor desfăşurate în societatea tranzitorie constă în schimbarea radicală a sistemului vechi de instituţii sociale. Civilizaţia umană cunoaşte trei modele de paradigmă (orientări sau vectori) a dezvoltării societăţii: 1) modelul liberal (american). Modelele economiei de piaţă şi statul. 1 Vezi mai pe larg: Varzari P. Practica economico-socială şi politică a societăţilor de tranziţie demonstrează că există o corelaţie între paradigma dezvoltării societăţii şi reformele promovate în societatea de tranziţie. a orientărilor acţiunii sociale.

proporţiile şi nivelul de dezvoltare a proprietăţii private. SUA. 1999. 3) modelul de piaţă englez sau european (keynesian).).). Taiwan. măsura libertăţii economice a producătorilor. Austria. 3) tipul economiei sociale de piaţă (este reprezentat de Germania. //Moldova Suverană. Emiratele Arabe Unite etc. Este însă cert faptul că două sînt principalele criterii de diferenţiere a modelelor economiei de piaţă: nivelul intervenţiei statului în problemele economice şi gradul de orientare socială a economiei naţionale. societatea moldovenească continuă să se confrunte cu o problemă de importanţă vitală: ce model de paradigmă (economico-politică) să aleagă pentru viitorul său? Care sistem economic de dezvoltare e cel mai acceptabil pentru societatea noastră? Fără îndoială. Tendinţele şi tipurile economiei de piaţă. Astăzi. Australia. fiecare ţară îşi alege sistemul economic 1 Vezi: Ustian I. Norvegia şi Danemarca) şi 5) tipul economiei de piaţă paternaliste (s-a cristalizat numai în Japonia). cel de-al doilea criteriu se află într-o legătură strînsă cu conceptul economiei sociale de piaţă. Printre acestea din urmă notăm raportul dintre diferite forme de proprietate.2) modelul de piaţă german sau neoliberal (rhinean). 4) tipul nordic (scandinav) al economiei de piaţă (este aplicat în Suedia. Cunoscutul cercetător Ion Ustian evidenţiază şi analizează cinci tipuri de economie de piaţă ce predomină în economia zilelor noastre1: 1) tipul anglo-saxon (este practicat în Anglia. Kuweit. Olanda). Noua Zeelandă etc. Canada. Hong Kong. 21 aprilie. 4) modelul de piaţă suedez. Dacă primul criteriu poate caracteriza într-un fel sau altul tipul de economie mixtă. 5) modelul de piaţă japonez şi 6) modelul de piaţă al ţărilor industrializate noi (Coreea de Sud. Singapore. 122 . 2) tipul vest-european (este utilizat în Franţa şi Italia). calitatea libertăţii muncii şi a libertăţii omului în societate. Aceste modele ale economiei de piaţă se deosebesc unul de altul prin anumite trăsături şi particularităţi specifice.

în articolul 126 (1) se menţionează că “economia Republicii Moldova este economie de piaţă. cu ideologia (politică) a partidului de guvernămînt. Abordînd problema modelului de dezvoltare economică acceptabil pentru viitorul republicii noastre. vom arăta că pot exista mai multe răspunsuri. Acest model de dezvoltare economică este unul de tip european şi pune accentul pe dezvoltarea economică durabilă. de orientare socială. adoptată la 29 iulie 1994.de dezvoltare în corespundere cu tradiţiile istorice şi naţionale. cu posibilităţile sale reale. antrenate în concurenţă liberă”. De altfel. fiind strîns legat de funcţionarea unui sistem eficient de protecţie socială a populaţiei. nici un model al economiei de piaţă existent în lume nu e acceptabil pentru societatea noastră în starea (forma) sa iniţială. În corespundere cu modelul 123 . De asemenea. de potenţialul economic şi de tradiţiile ei istorice şi naţionale. Prin urmare. bazată pe proprietatea privată şi pe proprietatea publică. 3. mutaţii substanţiale în refacerea societăţii pot fi realizate doar o dată cu afirmarea economiei mixte care. Elita puterii şi adaptarea populaţiei în condiţiile de tranziţie ale societăţii Modelele economico-politice ale dezvoltării societăţii descrise mai sus sînt preluate de elitele puterii ale unei sau altei societăţi în acţiunile lor politice. unei economii cu o orientare socială bine chibzuită şi ghidată. presupune formarea unei economii reglabile de piaţă. în Constituţia Republicii Moldova. Ţinînd seama de evoluţia societăţii moldoveneşti. în cadrul căruia omul este plasat în centrul atenţiei politicii economice şi politicii sociale. constituirea şi dezvoltarea noului model economico-social poate porni de la economia mixtă bazată pe pluralismul formelor de proprietate şi de la viitorul sistem de relaţii sociale. cu structurile economice şi politice existente şi. La drept vorbind. îmbinînd raţional şi eficient sectorul privat cu cel de stat. nu în ultimul rînd. nu este acceptabil nici vreun hibrid al modelelor cunoscute de dezvoltare economică.

şi elita ştiinţifică şi cea culturală. între diferite facţiuni ale elitei referitoare la priorităţile de dezvoltare ale sectoarelor economiei naţionale. în problema investiţiilor şi creditelor. În condiţiile drastice ale economiei de piaţă (de “junglă”. presupune apropierea scopurilor şi orientărilor valorice ale grupului social de cele ale mediului în care activează acesta din urmă. mijloacele şi mecanismele de realizare a unui sau altui program de acţiuni politice. fiind un proces psihosocial de acomodare a individului la condiţiile unui mediu social nou pentru a supravieţui.preferat şi cu ideologia partidului care le reprezintă. între diverse grupuri de elită privind elaborarea şi realizarea programelor sociale. “sălbatice”). Unii autori indică faptul că şi caracterul procesului de adaptare a individului (grupului social) este un criteriu important al derulării democratizării societăţii. între elita dominantă şi cea de opoziţie asupra conţinutului şi promovării programului de guvernare. toate grupurile şi facţiunile elitei guvernante îşi construiesc un program de acţiuni sociale şi îşi trasează o linie proprie a comportamentului politic. Adaptarea. Desigur. mulţimea sau gloata în viziunea unor curente sociologice din trecut. includerea lui plenară în îndeplinirea rolurilor sale funcţionale. asimilarea de către individ a principiilor şi normelor de convieţuire socială. între diferite tipuri ale elitei în ceea ce priveşte căile. pe de altă parte. de a găsi modalităţile 124 . se observă divergenţe între elita politică. adaptarea populaţiei (masele în accepţiunea teoreticienilor clasici ai elitelor. în condiţiile acumulării primitive a capitalului. caracterizează capacitatea şi posibilităţile grupului social de a se orienta în situaţii noi critice pentru individ. Spre exemplu. în procesul implementării programului politic de către elita conducătoare în societatea tranzitorie apar diverse contradicţii în ceea ce priveşte derularea reformelor promovate. ca proces. straturile în optica sociologilor şi politologilor contemporani) la condiţiile relaţiilor de piaţă decurge anevoios şi cu mari disensiuni sociale. pe de o parte. Adaptarea.

ci şi asupra altor aspecte ale vieţii cotidiene a individului (sporeşte criza motivaţiei de muncă. 5) contradicţia dintre scopurile umane declarate asupra reformării societăţii posttotalitare şi practica reală a promovării reformelor. faptul că acest proces are loc concomitent cu faza de criză (economică şi socială) a societăţii. inclusiv pretenţii (mai mult sau mai puţin adecvate) din partea populaţiei faţă de structurile de putere. care constă în coordonarea autoaprecierilor şi pretenţiilor individului cu posibilităţile sale reale şi cu realitatea economico-socială obiectivă a societăţii. Nesoluţionarea unor probleme legate de democratizarea societăţii tranzitorii. factorii care influenţează asupra adaptării neadecvate a populaţiei: 1) stratificarea socială nedezvoltată care se menţine din cauza disfuncţionalităţii mecanismelor relaţiilor de piaţă şi a polarizării crescînde a populaţiei. de asemenea.şi soluţiile rezolvării problemelor apărute. discreditînd elitele puterii. 3) erozia sistemului de valori şi de norme vechi şi implementarea dificilă a noului sistem. cu perioada de modificare a anumitor norme şi modele de comportament. De aici reiese criteriul principal al adaptării. în special. cresc formele de comportament distructiv etc. de implementarea neadecvată a 125 . principiile şi procedurile democraţiei contemporane. Vom evidenţia. reformele democratice. Vorbind despre particularităţile procesului de adaptare a populaţiei în noile condiţii politice şi socioeconomice ale societăţii de tranziţie. 4) lipsa unui program clar de acţiuni din partea elitei puterii care condiţionează un proces de tranziţie stihinic şi contradictoriu în promovarea anumitor reforme. de promovarea coerentă a reformelor economice şi sociale. vom sublinia. cu etapa de schimbare a mecanismelor reglementării sociale.). 2) prezenţa tensiunilor sociale care au la bază diferite motive. Aceştia şi alţi factori au un impact negativ nu numai asupra adaptării populaţiei. mecanismele.

elitele şi populaţia se adaptează la noile condiţii. de problema corelaţiei elită politică . ELITELE ŞI REFORMELE DEMOCRATICE 1. este strîns legată de problema corelaţiei politică .economie. Interconexiunea dintre elita politică şi elita economică Problematica dispersiei puterii. pe măsura democratizării societăţii. iar populaţia a adoptat diferite strategii de supravieţuire (menagerii sociale): 1) strategia “ariciului” (individul diminuează consumul în toate).mecanismelor şi mijloacelor în desfăşurarea reformelor preconizate (“terapia de şoc”. putere politică . să “latre” şi să “muşte”). În societăţile cu o economie de piaţă dezvoltată. puterea proprietarilor asupra mijloacelor de producţie şi altor bogăţii sociale. să traseze în comun acord (folosind mecanismele democraţiei) un program (concept. păstrînd vechile acţiuni) şi 4) varianta “cîine” (poate fi mai puţin iscusit ca “vulpile”. banii exercită o influenţă deosebită asupra desfăşurării campaniilor electorale şi rezultatelor alegerilor. în care aproape totul este supus banului. Cu timpul însă. TEMA XII. De aceea în societăţile occidentale atotputerea 126 .putere economică şi. model) de acţiuni sociale. Concentrarea puterii economice în mîinile marilor proprietari creează un pericol în instaurarea plutocraţiei. 2) strategia “vulpii” (dimpotrivă. politica monetară şi alte politici dure) au condus societatea moldovenească la o criză generală adîncă.elită economică. însă este capabil să “alerge”. el nu renunţă la nimic). Dahl şi pe care se bazează teoreticienii pluralismului politic. 3) varianta “broaştei ţestoase” (în activităţile sale el se “mişcă” încet. respectiv. încearcă să iniţieze un dialog social. este importantă în dezvoltarea unei societăţi democratice. Mai mulţi politologi consideră că puterea economică. ce reiese din modelul poliarhic al lui R.

127 . aflîndu-se sub influenţa şi chiar presiunea puterii economice. mecanismul tranzitoriu politică . cu elita economică. şi nu există necesarul concurenţei economice.marelui capital este îngrădită de concurenţa dintre proprietari. are o mare însemnătate în dezvoltarea societăţii. de influenţa clasei puternice de mijloc. Interconexiunea dintre elita politică şi elita economică. Astfel. Practica politică a diferitelor regimuri arată că elita politică interacţionează cu toate grupurile de elită. luată în plan general. este cunoscut faptul că formele şi nivelurile acestei interacţiuni se schimbă în mod radical în dependenţă de dominaţia regimului politic într-o societate sau alta. în sens că se resimte insuficienţa evidentă de rol economic. Unii cercetători îşi pun întrebarea dacă elita politică şi elita economică constituie două centre independente de putere sau poate elita economică este nucleul clasei dominante. p. Interacţiunea strînsă dintre elita politică şi cea economică în 1 A se vedea: Saca V. grupuri componente ale elitei guvernante şi. între rolurile politice şi rolurile economice. dăunător prin tendinţele sale de manifestare.economie este cuprins de un paradox: cu cît mai intense devin rolurile politice. La rîndul său. în primul rînd. de concurenţă politică (exces de rol politic). cu atît mai slabe. de organizarea democratică a statului contemporan. Op. De asemenea. O asemenea situaţie poate provoca unele discordanţe între diferite roluri politice. cit. în consolidarea stabilităţii politice şi în ridicarea bunăstării populaţiei. Au dreptate autorii1 care afirmă că în tranziţia de tipul Moldovei pînă în prezent există un surplus de luptă. poartă un caracter independent şi în anumite condiţii este capabilă să prevaleze asupra puterii economice şi s-o supună chiar scopurilor sale (cazul societăţilor totalitare şi autoritare). puterea politică..351-316. mai inconsecvente sînt rolurile economice. în timp ce elita politică reprezintă comitetul executiv al elitei economice dominante.

urmăreşte mai multe scopuri economice şi politice. a tuturor partidelor şi alianţelor electorale (în unele cazuri formînd nucleul acestora)1. acordînd susţinere financiară elitei politice. mult mai structurate şi dobîndind identitatea de sine. 1 Vezi mai detaliat: Oprunenco A. atunci în anul 1998 şi. pe de altă parte. elitele economice instituţionalizate au propus elitelor politice un program propriu de dezvoltare economico-socială şi de ieşire a societăţii din criza paralizantă şi continuă. Pe de o parte.6. Elite economice şi guvern de tehnocraţi. Mai mult decît atît. acest proces ia amploare. nr. practic. În cazul Republicii Moldova. Cu alte cuvinte. p. se observă o manifestare evidentă a interconexiunii dintre elita politică şi elita economică. deoarece noua elită economică tinde să îndrepte în direcţia dorită şi favorabilă ei viaţa economică şi politică a statului. Mecanismele realizării acestei interacţiuni sînt diverse.societăţile contemporane este determinată de anumiţi factori de ordin obiectiv şi subiectiv. Apelînd la practica tranziţiei postcomuniste în ţările Europei Centrale şi de Sud-Est. menţinerea şi exercitarea ei necesită mijloace financiare destul de impunătoare. promovînd reprezentanţii săi pe listele. economia de piaţă (cu posibilităţile limitate ale participării statului în treburile economice) presupune în mod obiectiv şi neapărat interese reciproce ale elitei economice şi elitei politice. //Arena politicii. aflate încă într-o stare embrionară şi dependentă aproape absolut de stat. Dacă în anul 1994 elitele politice au putut să neglijeze interesele elitei economice. ca ulterior prin metodele lor defectuoase de guvernare să creeze un decalaj abrupt între sfera politicii şi cea a economicului. 1998. elita economică. 128 . iar. îndeosebi. începînd cu crearea şi funcţionarea grupurilor de presiune şi terminînd cu participarea reprezentanţilor elitei economice în activitatea structurilor de putere. au dorit să se implice direct în cursa electorală parlamentară. cucerirea puterii politice.32. în anul 2001 elitele economice.

Reprezentanţii fostei nomenclaturi devin businessmeni. Pentru societăţile de tranziţie este specific fenomenul apropierii după conţinut a elitei economice şi elitei-business. care mai include. Pentru ţările din spaţiul postsovietic este caracteristică o trăsătură relevantă care constă în faptul că o bună parte din elitele economice ale acestor ţări este provenită din nomenclatura de partid a fostei URSS. directori) al întreprinderilor de stat. În măsura democratizării societăţii moldoveneşti elitele economice încearcă să încheie un pact cu elitele politice care susţin reformele economice (îndeosebi cu puterea executivă) şi chiar să le sugereze un plan multilateral de reformare a societăţii. şi corpul directorial (conducători. 129 . Constituirea elitei-business în economia de tranziţie Apariţia şi consolidarea elitei-business în viaţa societăţii de tranziţie a devenit nu numai un factor determinant în economia naţională. ci şi unul important în adoptarea deciziilor politice. Elita economică prezintă un grup de persoane care controlează structurile economico-financiare ale ţării indiferent de forma de proprietate. 2. Acest tip de elită se împarte în două subgrupuri principale: 1) conducătorii întreprinderilor de stat (directorii) şi 2) conducătorii structurilor (unităţilor) nestatale (proprietarii sau managerii) care constituie de facto elita-business.Neîncrederea noii elite economice în capacitatea vechilor elite politice de a propune o soluţie pentru depăşirea impasului politic şi social-economic în care se află societatea constituie principala motivaţie pentru implicarea directă a elitelor economice în procesul de adoptare a deciziilor politice şi de preluare a unei părţi a puterii de la elitele politice. Elita-business constituie un element structural al elitei economice. vom face cîteva delimitări terminologice. de asemenea. punînd în afacere capitalul acumulat prin diferite căi. Înainte de a evidenţia etapele formării elitei-business în Republica Moldova. Graniţele între aceste subgrupuri dispar treptat după principiul formal în legătură cu privatizarea şi acţionarea structurilor economice.

Reformele economice sînt axate pe procesul reformării economiei naţionale. Aceşti autori analizează elita-business drept „mari antreprenori” care activează alături de antreprenorii mici şi cei mijlocii. elita-business este numită pătura superioară a antreprenoriatului care face parte din componenţa elitei conducătoare. Формирование бизнес-элиты. influenţa căreia asupra politicii de stat este determinată de poziţia ei în cele mai importante ramuri ale economiei naţionale. Cea de-a doua etapă a formării elitei-business. are loc ridicarea restricţiilor referitoare la activitatea de antreprenoriat. depăşirii monopolului de stat. îndeosebi la începutul acesteia. Astfel. etapa privatizaţională (1991-1998). XX în fosta URSS) şi formarea unei noi pături sociale numită antreprenoriat (antreprenori)1. despre activitatea de muncă individuală etc. În această perioadă de timp în fosta URSS au fost adoptate mai multe acte şi norme legislative despre cooperaţie. aceasta este perioada formării mijloacelor şi surselor (legală şi ilegală) pentru iniţierea unei viitoare activităţi de antreprenoriat. Prima etapă poate fi numită convenţional etapa „romantică” (1986-1991) care coincide.12-23. с. este etapa prelungirii perioadei precedente.procesul transformării elitei-business în elită economică şi trecerii unei părţi a conducătorilor fostelor întreprinderi de stat în grupul elitei-business. Unii autori încearcă să determine şi să analizeze elitabusiness în legătură cu activitatea de antreprenoriat (apărută la mijlocul anilor ’80 ai sec. acumularea în mîinile cîtorva grupuri de persoane a capitalului iniţial. de mărimea capitalului controlat. Procesul constituirii elitei-business în ţara noastră cuprinde trei etape principale. deetatizării şi privatizării 1 Куколев И. în fond. Totodată. В. 1996. faza formării active a antreprenoriatului ca pătură socială şi faza apariţiei elitei-business ca grup de oameni care ocupă poziţii sociale importante în viaţa societăţii. 130 . //Общественные науки и современность. №2. În această perioadă de timp. cu aşazisa „restructurare” a societăţii sovietice.

131 . Etapa postprivatizaţională (1998 – continuă şi astăzi) este o prelungire a perioadei anterioare de formare a elitei-business şi se caracterizează. sociologul rus Igor V. avînd drept repere astfel de criterii ca provenienţa. Spre exemplu. deoarece izvoarele devenirii elitei1 Vezi: Куколев И. //Вестник Московского Университета. Legea cu privire la proprietate din 6 februarie 1991 etc. Tipologiile elitei-business şi caracteristicile lor evidenţiate şi de alţi autori sînt. Legea privind limitarea activităţii monopoliste şi dezvoltarea concurenţei din 29 februarie 1992. specifice aproape tuturor societăţilor de tranziţie din spaţiul postsovietic. În literatura ştiinţifică pot fi întîlnite mai multe tipologii ale elitei-business.12-21. В. precum şi Legea cu privire la gospodăria ţărănească din 3 ianuarie 1992. № 4. 1995-1996 şi 1997-1998. se dezvoltă unele grupări politico-financiare şi economico-mafiote care se folosesc de imperfecţiunea legislaţiei şi de momente de conjunctură. Социология и политология. Legea cu privire la privatizare din 4 iulie 1991. Desigur.patrimoniului naţional în baza bonurilor patrimoniale şi contra bani. „de junglă”. Серия 18. stilul vieţii şi alte variabile mai mult sau mai puţin semnificative 1. Dacă pentru etapa „romantică” izvorul principal al constituirii elitei-business a devenit alegerea liberă a activităţii în baza principiului „se permite totul ce nu este interzis de lege”. Kukolev propune cîteva clasificări ale elitei-business. prin continuarea procesului de privatizare a patrimoniului naţional contra bani. Современная бизнес-элита России. 1995. Totodată. comportamentul. cum ar fi Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova. existenţa în ţara noastră a unei economii „sălbatice”. atunci pentru următoarea etapă izvorul este reorganizarea structurilor de stat. Programele de Stat de privatizare pentru anii 1993-1994. Constituţia ţării. a economiei tenebre şi altor fenomene politico-economice negative nu favorizează procesul devenirii unei elite-business veritabile. în fond. Promovarea reformelor este desfăşurată în baza mai multor acte politico-juridice. с. în fond. în business rămîn tot mai puţini „romantici”.

sporind concomitent legăturile cu alte state străine în baza acordurilor interstatale. puterea şi influenţa categoriilor socio-profesionale diferite: de la ingineri la economişti.) care participă la conducerea societăţii în baza statutului său profesional şi deci constituie o parte componentă a clasei conducătoare într-o societate contemporană. Op. 3.business în ţările ex-comuniste rămîn aceleaşi în ţările CSI (structurile economice şi cele politice ale fostei URSS.163. Politologii englezi Patrick Dunleavy şi Brendan O’Leary subliniază: conceptul de tehnocraţie (analizat de noi în unul din capitolele anterioare) se foloseşte pentru a descrie elitele administrative care operează.. directori şi organizatori ai procesului de producţie etc.). O’Leary B. De atunci.. XX şi desemna iniţial specialiştii în materie de chimie şi fizică. cit. arată în continuare autorul. de fiecare dată. 132 . termenul în cauză a fost utilizat în literatură pentru a evoca. La rîndul său. procesele de privatizare a patrimoniului naţional iniţiate în noile ţări independente după destrămarea URSS etc. precum şi rolul acestora în procesul dezvoltării societăţii din epoca respectivă. de obicei. de la conducători ai proceselor de producţie la 1 Dunleavy P. Sigur că în Republica Moldova şi în alte ţări din spaţiul CSI are loc procesul formării elitei-business cu caracter naţional fără a întrerupe legăturile vechi cu elita economică din fosta URSS. în principal. în propriul lor interes sau în conformitate cu propriile lor norme profesionale. tehnicieni. matematicieni. mai degrabă ca tributari ai elitelor exterioare1. Elita tehnocratică şi elita intelectuală în societatea tranzitorie Prin elită tehnocratică se înţelege. p. politologul italian Domenico Fisichella (primul profesor fiindu-i Giovanni Sartori) notează că noţiunea de tehnocraţie a intrat în limbajul ştiinţific la începutul anilor ’30 ai sec. o pătură socială a purtătorilor de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice (economişti. structurile economiei tenebre.

industrie.) care sînt cunoscuţi şi apreciaţi de mediul lor profesional şi 2) implicarea (directă) în conducerea societăţii a specialiştilor consideraţi competenţi ai procesului de decizie. Tehnocraţii. tehnocraţii sînt „etatişti” şi consideră că politicile statului trebuie utilizate pentru a rezolva problemele sociale. În practica politică a statelor occidentale elita tehnocratică îşi exercită puterea prin două modalităţi: 1) conducerea societăţii este desfăşurată de un guvern format din specialişti în domeniul lor de activitate profesională (administraţie. În ambele variante eficienţa guvernării exercitată de către tehnocraţi nu poate fi asigurată doar prin mijloace tehnice. Convingerea unora că tehnica trebuie să înlocuiască politica îi face pe tehnocraţi sceptici şi chiar ostili faţă de politicieni şi de instituţiile politice. ci şi prin obiectivele promovate de oamenii de ştiinţă. justiţie. ceea ce este calitativ diferit de puterea tradiţională a elitelor administrative bazată pe cunoaşterea dreptului. de tehnicieni şi alţi specialişti. iar drept teoretician al acestui tip de putere este considerat economistul american James Burnham. înclinînd spre diverse soluţii în dependenţă de anumite circumstanţe (regimul politic.. exercită puterea bazată pe cunoştinţe ştiinţifice aplicate (din ştiinţele naturii sau socioumane). modelul economiei de piaţă etc. avîndu-se în vedere un mod de guvernare care acordă puterea reală unui mic grup de „tehnicieni” nelegaţi de lumea politicului. De obicei.146. de organizare şi de control. dezbateri politice asupra opţiunilor în sfera valorilor. cit. de la birocraţi la statele majore militare şi la consilierii ştiinţifici ai autorităţilor guvernamentale1. fiind deţinători ai kratos-ului.ciberneticieni. Desigur.). forma de guvernare. Acest fapt implică o alegere între diferite valori. Unii autori vorbesc chiar despre „mentalitatea tehnocratică” care cuprinde mai multe straturi. finanţe etc. 133 . iar mai apoi se trece la utilizarea celor mai eficace mijloace de realizare a scopurilor acţiunii sociale preconizate. Termenul „tehnocraţie” mai poartă şi o altă denumire – „sinarhie”. Op. aici apar o serie de probleme legate de 1 Fisichella D. p.

avocaţii. de cultura politică a tehnocraţilor şi alte probleme nu mai puţin importante ce ţin de guvernarea tehnocratică. ca atare. o elită spirituală chemată să genereze noi idei. problema fiind şi astăzi deschisă.însăşi competenţa specialiştilor (tehnocraţilor).). În ţara noastră la începutul anilor ’90 ai sec. ca pătură de persoane competente în sfera lor profesională)? Nerezolvarea acestor şi altor probleme îndepărtează şi mai mult instalarea unei guvernări tehnocratice adevărate. La drept vorbind.) şi 3) utilizatorii de cultură (medicii. profesionişti.). competenţi). mai capabile şi mai creatoare personalităţi care pot sugera decizii nestandarde la cele mai arzătoare probleme ale societăţii. Intelectualitatea. elita veritabilă este. XX nu o dată s-a declarat constituirea unui guvern de tehnocraţi (de specialişti. preoţii. În aceeaşi ordine de idei. intelectualitatea ştiinţifico134 . ea constituie facţiunea dominantă în structura elitelor funcţionale ale clasei conducătoare. Din perspectiva normativă şi cea valorică. jurnaliştii etc. vom arăta că ea cuprinde pe cei mai activi militanţi ai culturii şi reprezentanţi ai intelectualităţii creatoare. elita intelectuală se află în imediata apropiere de etimologia termenului „elită” care semnifică pe cele mai bune. vom arăta că intelectualitatea poate fi divizată în cîteva segmente: intelectualitatea tehnico-ştiinţifică. editorii. scriitorii. 2) distribuitorii de cultură (profesorii. o strategie politică proprie sau nu? De care elită tehnocratică are nevoie Republica Moldova (ca parte a fostei nomenclaturi. mai întîi de toate. să devină „motorul” dezvoltării societăţii. de necesitatea menţinerii unei deosebiri dintre sfera economico-tehnologică şi cea politică. cuprinde trei grupuri specifice de persoane: 1) creatorii de cultură (cercetătorii ştiinţifici. Din aceste motive. artiştii etc. Realizarea practică a ideii unui guvern de tehnocraţi se loveşte şi de alte probleme (în afară de cele despre care s-a vorbit mai sus): tehnocraţii trebuie să asigure o influenţă asupra proceselor politice în ţară sau nu? Trebuie să posede tehnocraţii o idee politică independentă. ca o categorie aparte a administratorilor. inginerii etc. Cît priveşte elita intelectuală (culturală sau spirituală).

Desigur. în care maestrul era rugat să fie liderul spiritual al ţării (vezi: Moldova Suverană. jurisprudenţei. 2002. dacă un grup de elită pierde puterea. ocrotirii sănătăţii. intelectualitatea administrativă şi de conducere. 2002. De altfel. Din motive bine cunoscute. are permanent nevoie de un grup de persoane bine instruite şi dotate cu cunoştinţe solide. Orice clasă guvernantă.umanitară. De asemenea. În pofida faptului că elita puterii în anumite perioade de timp se adresează după sfat şi „ajutor” la reprezentanţii intelectualităţii1. În rîndul trăsăturilor caracteristice intelectualităţii unei societăţi de tranziţie. în general. elita intelectuală în societatea de tranziţie are o influenţă minimă asupra adoptării deciziilor de către putere. în perioada exercitării oficiale a puterii. 22 ianuarie). este semnificativ şi Apelul Preşedintelui Vladimir Voronin către Ţară „Despre pactul social” (vezi: Moldova Suverană. tehnocraţii guvernanţi sînt cei care prezintă puterea elitei intelectuale. elita intelectuală nu deţine acel prestigiu şi autoritate pe care o merită. persoanele profesiilor libere (denumire propusă de M. au fost constituite totdeauna din membrii intelectualităţii. cu valenţe peiorative. şi cele politice. Elitele puterii. în particular. Weber). se înscrie discrepanţa dintre principiile morale înalte ale intelectualităţii şi acţiunile sociale neadecvate ale unor segmente ale ei. Aceste facţiuni ale intelectualităţii se deosebesc între ele după locul (poziţia socială ierarhică) şi rolul (funcţional) în societate. şi scrisoarea de răspuns al acestuia Preşedintelui statului (vezi: Săptămîna. lucrătorii învăţămîntului. 2002. literaturii şi artei etc. dar sînt unite prin faptul că fac parte din sfera muncii intelectuale. funcţionarii. membrii acestuia se dedică muncii intelectuale în diferitele sale forme şi genuri. 22 martie). 135 . Această contradicţie constă în faptul că unele facţiuni ale intelectualităţii au interesele lor pe care le realizează adesea neadecvat situaţiei 1 Este semnificativ în acest sens mesajul Preşedintelui Republicii Moldova Vladimir Voronin de la începutul anului 2002 către scriitorul Ion Druţă. 20 martie) care a trezit un interes neadecvat în mediul intelectualităţii.

pentru elitele ştiinţifice este specific fenomenul social negativ „exodul de creieri”. cît şi de ordin subiectiv. scade prestigiul ei pe arena internaţională etc. ocrotirii sănătăţii şi ştiinţei pot deveni nişte premise sigure în frînarea procesului „exodului de creieri” şi includerii active a tuturor grupurilor de intelectuali în viaţa social-utilă a comunităţii. În ultimă instanţă.create (reprezentanţii intelectualităţii trec în opoziţie. „exod al minţilor”) (engl. se frînează progresul economico-social al ţării. precizăm că migrarea cadrelor de intelectuali dintro ţară în alta comportă nu numai aspecte negative (scade nivelul potenţial intelectual şi ştiinţific al unei ţări. Termenul „exodul de creieri” („migraţie a competenţelor”. 136 .). Cauzele fenomenului dat sînt diverse. se stopează unele direcţii de cercetare tehnico-ştiinţifică. redresarea situaţiei economico-sociale a societăţii de tranziţie. învăţămîntului. în principal. îmbogăţirea cunoştinţelor de către migranţii intelectuali. Pentru elitele intelectuale din ţările posttotalitare şi.). De aceea autoaprecierea joasă a elitei intelectuale se apropie de fenomenul numit de psihologi “criza identităţii”. ci şi unele aspecte pozitive (are loc dezvoltarea legăturilor tehnico-ştiinţifice şi cultural-artistice între state. În acelaşi timp.). se aliniază forţelor sociale conservatoare etc. implicarea acestora în noi tehnologii etc. „brain drain”) a fost folosit pentru prima dată în mod oficial în 1962 de către Societatea Regală Britanică în legătură cu emigrarea savanţilor. fiind atît de ordin obiectiv. inginerilor şi tehnicienilor din Anglia în SUA. sporirea bruscă a finanţării din bugetul de stat a sferelor culturii.

Această elită nu constituia un grup politico-cultural nou.COMPARTIMENTUL V. Noua elită postcomunistă avea surse diverse de formare şi consolidare. Aceste şi alte particularităţi specifice ale formării primei generaţii a clasei politice moldoveneşti de la sfîrşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90 ai sec. iar practica politică confirmă. La sfîrşitul sec. reprezentanţii elitei politice vechi şi-au păstrat poziţiile lor privilegiate în noile structuri politice. FENOMENOLOGIA ELITELOR POLITICE TEMA XIII. deoarece în interiorul ei (ca. cit. 1 Vezi mai detaliat: Saca V. Mai mulţi analişti politici şi cercetători afirmă. XX – începutul sec. faptul că şansele de reuşită ale tranziţiilor spre democraţie sînt direct dependente de transformarea elitei dezbinate într-o elită unificată consensual. de altfel. comuniste. XXI clasa politică din Republica Moldova. proces conceput din două etape: tranziţia şi consolidarea1. a trecut în business şi în alte sectoare ale societăţii civile. p. XX. fiind aleasă la 25 februarie 1990. şi în alte societăţi postsovietice) a avut loc redistribuirea rolurilor politice provenite în mare parte din vechea elită managerială. în mod liber pentru prima dată în a doua jumătate a sec. O dată ce în majoritatea cazurilor la funcţiile de conducere au fost folosite chiar de la bun început cadrele vechi. XX au avut un impact aparte asupra democratizării întregii societăţi. 137 . ELITELE REPUBLICII MOLDOVA ÎN CĂUTAREA UNEI FORMULE POLITICE 1. Op. O bună parte din elitele vechi.. a alcătuit noile structuri ale puterii de stat şi a ado-ptat un set de documente politice şi acte normative de o mare valoare. Formarea noii clase politice şi particularităţile ei Noua clasă politică a Republicii Moldova. reprezentînd o democraţie neconsolidată.19-67. principala fiind reconversia unor grupuri ale elitei partidului unic (nomenclaturiste). set care a pus bazele dezvoltării tinerii democraţii.

au promovat ideea organizării 1 Despre etapele transformării elitelor moldoveneşti şi despre cultura lor politică vezi: Margarint A. //Republica Moldova la începutul mileniului III: realităţi şi perspective. Studii. Înseşi elitele politice naţionale. Sciziunea elitelor a devenit un simptom semnificativ al bolii „copilăriei clasei politice” moldoveneşti. negocierii şi compromisului ca boală „a copilăriei clasei politice” este depăşit prin diverse instrumente politice pentru crearea „Alianţei pentru Democraţie şi Reforme” (21 aprilie 1998 – sfîrşitul anului 1999) şi activitatea Mesei Rotunde cu Statut Permanent (începutul anului 2002). Transformarea elitei politice din Republica Moldova. p. E. Politica externă a Republicii Moldova. Ţurcanu I. dar neafişînd un proiect desluşit al înfăptuirii acestor deziderate. mărturii. /Coordonator V. sprijinite şi de unii reprezentanţi ai celor mai numeroase grupuri etnice tributare Moscovei. care au contribuit la adoptarea Declaraţiei de Independenţă. – Chişinău. 2 A se vedea: Cojocaru Gh. Republica Moldova independentă (1991-2001). – Chişinău.67-68. reflecţii. 110-123. Moşneaga. 213-227 etc. p. 2002. 2001. tulburate de perspectiva dispariţiei tînărului stat independent. după 27 august 1991 s-au scindat. Solomon C. – Chişinău. Un segment anumit al acestor elite. p. conduse de idealurile reunificării naţionale. 138 . 2001.93-99. 2001. O altă parte a elitelor. 33-34. optînd pentru modalităţi diferite de evoluţie a statului nostru independent 2. structură ce întruneşte opoziţia şi autorităţile privind susţinerea dialogului social1.întrunea toate elementele proprii unei elite politice dezintegrate. p. a înţeles independenţa ca una în raport doar faţă de Moscova nu şi faţă de Bucureşti. iar afirmarea independenţei ţării este o cale optimă pentru realizarea acestui obiectiv). – Chişinău. în cadrul acesteia distingîndu-se grupări radicale (cerînd proclamarea unirii cu România imediat) şi moderate (considerînd că unirea este un proces care trebuie pregătit cu luciditate. Mai apoi refuzul dialogului. care concepea politica în termenii neacceptării compromisului şi eliminării reciproce a facţiunilor rivale. Studii. Aspecte ale vieţii politice în Republica Moldova (1989-2002).

сare a agravat şi mai mult procesul tranziţiei democratice. 1990. a unirii tuturor forţelor sociale sănătoase în jurul acestui program şi asigurării consensului întregului popor) ar putea să dureze. printre altele. economice şi sociale) a căpătat un caracter neaşteptat şi chiar nedorit al schimbărilor economice şi sociale. dar într-un ritm (pe cît posibil) mai rapid. Vom aminti faptul că Concepţia tranziţiei la economia reglabilă de piaţă în ţara noastră a fost discutată şi adoptată în linii generale la 25 iulie 1990 în cadrul Sesiunii întîi a Sovietului Suprem (a Parlamentului) a R.S. 12 august. 139 . Rămîne incontestabil faptul că din motive obiective şi subiective procesul tranziţiei democratice (politice. Încercările primelor elite politice posttotalitare de autonomizare a tranziţiei democratice în ţara noastră (curs legat 1 Moldova Suverană.unui referendum în chestiunea independenţei tocmai pentru a pune punct oricăror tentative de a ignora necesitatea respectării întru totul a actului politic din 27 august 1991. a desfăşurării în mod consecvent şi perseverent a procesului de tranziţie democratică. că tranziţia economică (cu condiţia organizării ireproşabile şi competente. Scindarea clasei politice moldoveneşti s-a produs nu numai în sfera politicului. Autorii aceluiaşi program vedeau strategia optimă a tranziţiei la economia de piaţă în trecerea graduală. dar şi în cea a economicului. Această Concepţie prevedea. Respingînd diverse proiecte ale tranziţiei la economia de piaţă („varianta Cojocaru”. 2-3 ani din momentul aprobării programului guvernamental.).S. prima generaţie a clasei politice naţionale este nevoită să accepte aşa-numitul model „de şoc” (teoria „terapiei de şoc” a fost elaborată în anii 1989-1990 de către economistul american Jeffrey Sachs). în opinia reprezentanţilor primei generaţii ai clasei politice. Moldova cu însărcinarea de a definitiva şi de a pregăti un program mai concret al trecerii societăţii moldoveneşti la economia de piaţă1. „varianta Rugină”. „varianta Stolojan” etc. 4 octombrie.

să aprobăm printr-un referendum nişte lucruri. programe de restructurare şi renovare a sectoarelor economice şi sociale ale republicii.36. spune el. Problema ţine nu numai de existenţa unui set întreg de obstacole. nici o clasă politică. lipsa competenţei şi profesionalismului din partea structurilor de putere.17. În acelaşi timp.mai mult de procesele interne ale direcţionării tranziţiei economice şi sociale) nu prea au avut sorţi de izbîndă. În ciuda faptului că au fost elaborate mai multe proiecte de reformare a diferitelor sfere şi domenii de activitate socială. riscuri şi ameninţări care se pot transforma în factori defavorizanţi şi de eşec în democratizarea societăţii. XX. 13 septembrie. absenţa unei viziuni clare şi articulate asupra transformărilor sistematice în ţara noastră etc. consumîndu-şi energia doar în dispute (adesea sterile) pentru putere. nr. Vezi: Săptămîna. Ştiut este că lipsa unui concept propriu. La aceasta se mai adaugă o serie de motive obiective şi subiective care contribuie la blocarea tranziţiei democratice: ezitarea şi inconsecvenţa clasei politice în promovarea reformelor trasate. naţional. indiferent de cine va veni la putere”. 1 Liderul fracţiunii parlamentare „Alianţa Social-Democratică din Moldova” Dumitru Braghiş într-un interviu acordat revistei economico-social-politice „Săptămîna” subliniază că „boala patologică a Moldovei – lipsa de continuitate politică. n-a propus societăţii o concepţie concisă şi acceptabilă de acţiuni politice privind tranziţia democratică. nişte concepţii. care nu vor fi schimbate. instalată după alegerile parlamentare anticipate din 25 februarie 2001. de tranziţie democratică creează anumite dificultăţi şi riscuri în promovarea reformelor şi deci în derularea firească a democratizării societăţii moldoveneşti. 140 . Aceasta o confirmă crizele economice. Se pare însă că actuala putere politică. de la proclamarea independenţei Republicii Moldova. sociale şi de putere care s-au ţinut lanţ în ţara noastră de la începutul anilor ’90 ai sec. Trebuie. nici una din acestea n-a fost promovată şi implementată pînă la un bun sfîrşit. conştientizează necesitatea elaborării şi promovării unui model nou de dezvoltare a societăţii moldoveneşti1. 2002. p.

4. /Coordonatori S.După Gaetano Mosca. 1 Cit. concept considerat de analişti drept o strategie a tranziţiei democratice. transformarea societăţii. După cum constată mai mulţi analişti politici şi specialişti în ştiinţe politice3. 2 Vezi mai detaliat: Varzari P. fiecare clasă politică trebuie să se legitimeze printr-o anumită formulă politică1. Condiţiile actuale drastice ale vieţii economice şi sociale a republicii dictează imperios necesitatea elaborării. nr. un anumit grad de consens printre reprezentanţii clasei politice care acceptă. //Republica Moldova la începutul mileniului III . Buşcaneanu ş. Elite în căutarea unei formule politice. aceste condiţii în cazul Republicii Moldova nu au existat şi. p.113. 1995. 2002. 2. în principiu. în Republica Moldova observăm că procesul de democratizare a apărut în contextul unui „efect de domino” din fosta URSS. în procesul de reconstrucţie a societăţii posttotalitare2. strategii de dezvoltare democratică a societăţii noastre) poate servi drept fundament solid în acţiunile politice ale elitelor moldoveneşti. pe de altă parte. Partidele politice. Problemele care apar în acest sens ţin de relaţia pe care partidele politice o întreţin cu cetăţenii.5-6. a unei ideologii naţionale (de stat).. o înţelegere şi acceptare în linii mari a cursului spre reforme din partea majorităţii populaţiei.. din păcate. Sîntem tentaţi să afirmăm că numai adoptarea unui model (curs. nu există nici la momentul actual. 167-171.. //Polis. 141 . puterea şi elitele Experienţa perioadei de tranziţie sugerează că pentru un proces de tranziţie eficient ar fi trebuit să existe. cît şi la schimbări de substanţă în interiorul clasei politice. iar. p. – Chişinău. aprobării şi promovării unei formule politice. pe de o parte. Aşadar. 3 A se vedea: Tranziţia: retrospective şi perspective. Venirea la putere în societatea moldovenească a forţelor democratice a dus atît la transformări radicale în toate structurile puterii. după Kolankiewicz G. a. p. Elitele Republicii Moldova în căutarea unei formule politice.

a fost extrem de eterogenă. pentru guvernanţi şi opozanţi. partidele reformiste s-au arătat incapabile de a articula pe înţelesul cetăţenilor opţiunile în favoarea reformării societăţii. adevăratele motive şi principalele implicaţii ale adoptării respectivului act legislativ. Aceste partide şi unele grupări ale lor (parlamentare sau extraparlamentare) au tentaţia de a bloca sau de a revizui anumite iniţiative legislative. pe de altă parte. partidele care au contestat necesitatea reformelor în general au ştiut să exploateze la cote maxime atitudinile nostalgice ale cetăţenilor pentru stabilitatea relativă din cadrul unui sistem socioeconomic care s-a prăbuşit sub povara problemelor interne. prin exercitarea puterii politice sau prin influenţarea ei. identificată de cele mai multe ori cu liderii partidelor politice apărute o dată cu demararea reformelor democratice. În acest sens. o altă modalitate de activitate. iar. Pe de o parte. partidele politice reprezintă componente funcţionale esenţiale în sistemul politic al Republicii Moldova. urmărindu-se să se afle. partidele din opoziţie au funcţia de control şi de critică asupra puterii executive şi legislative. În ansamblu. La drept vorbind. rupte de realităţile existente. de asemenea. se recurge la practici ca interpelările. exercitarea guvernării (de la unităţile administrativteritoriale locale şi pînă la cele centrale) constituie scopul major al tuturor formaţiunilor politice de la putere. Compromisul. Ele.Se ştie. În acelaşi timp. că elita politică. deşi a provenit în exclusivitate dintr-un mediu social în care erau vehiculate aceleaşi principii unificatoare de percepere a fenomenelor socioeconomice şi politice. fapt care a condus mai tîrziu la destrămarea şi colapsul acestora. discuţiile şi informările de detaliu. reprezintă 142 . legitimează sistemul politic pluralist în ţara noastră. iar ulterior şi de promisiunile electorale iniţiale ale partidelor şi coaliţiilor politice care s-au perindat la guvernare de la mijlocul anilor ’90 ai secolului trecut. Acest lucru îl demonstrează conflictele care au apărut şi s-au dezvoltat în Republica Moldova. precum şi mesajele incoerente.

precum şi cultivarea regulilor de joc într-un sistem democratic. de căutarea unei noi viziuni asupra dialogului social dintre autorităţi şi opoziţie. care protejează opoziţia de eventualele abuzuri ale puterii. vom sublinia că crearea Mesei Rotunde cu Statut Permanent a fost impulsionată de situaţia din ţară. monitorizarea partidului de guvernămînt şi a celorlalte forţe politice. Partidul Socialiştilor etc. aveau loc în formula ce întrunea aproximativ 40 de organizaţii social-politice. etapa maturizării partidelor politice. septembrie 1991 – 1994.) a condus la funcţionarea Mesei Rotunde cu Statut Permanent. Relativul echilibru dintre intenţiile partidului de guvernămînt actual (PCRM) şi cerinţele opoziţiei (reprezentată iniţial de mai multe formaţiuni politice. vom sublinia că în activitatea partidelor politice pot fi depistate anumite trăsături comune. Partidul Reformei. Fără a detaliza. perioada constituirii propriu-zise a sistemului pluripartidist.una din practicile politice rare în societatea moldovenească. Uniunea Centristă din Moldova. precum ar fi componenţa lor diversificată şi specifică. 1988 – 1991. Distingînd trei etape succesive în crearea şi consolidarea sistemului pluripartidist în Republica Moldova (etapa primară sau faza “romantică”. Partidul Social-Liberal. Alianţa Independenţilor. Pentru a finaliza subiectul privind relaţia dintre autorităţi şi opoziţie. inclusiv Alianţa Social-Democratică. pînă în martie 2003. şedinţele Mesei Rotunde cu Statut Permanent se desfăşoară în formula propusă de Consiliul Europei ce întruneşte doar cinci formaţiuni politice şi doi reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale. Partidul Liberal. şedinţele căreia. Partidul Popular Creştin-Democrat. susţinerea din partea organizaţiilor 143 . Începînd cu aceeaşi lună. din 1994 pînă în prezent). vom arăta că la sfîrşitul anului 2001 – începutul anului 2002 organul legislativ a adoptată Legea cu privire la statutul deputatului. totodată au fost modificate şi alte acte normative ce legiferează activitatea opoziţiei politice. avînd drept scop identificarea soluţiilor adecvate pentru depăşirea crizei existente.

cînd orice politician se vede lider de partid şi chiar candidat la posturile superioare ale ţării. toate partidele au simpatizanţi şi duşmani. Ilaşciuc D. structurii. a accentuat şi mai mult opoziţia dintre tradiţionalişti şi modernişti la nivelul opţiunilor şi valorilor asumate. //Arena politicii. /Republica Moldova la începutul mileniului III .196-212. p. 80-83. 1995. implicit. Elitele partidelor politice în Republica Moldova: problemele formării. p. A se vedea: Ilaşciuc D. Ilaşciuc D. – Chişinău. Se vorbeşte şi despre elitele partidelor politice2 în cazul calităţii. 3 Josanu Iu.de binefacere sau filantropice. Partidele trebuie să promoveze o politică de compromis şi nu de excludere Vezi mai detaliat: Solomon C. Unul dintre factorii principali în dezvoltarea democratică a ţării îl constituie calitatea partidelor politice şi. – Chişinău.. p. a programelor constructive de acţiuni politice. 1999.21-34... în bună parte. Elitele partidelor politice în Republica Moldova: problemele formării şi activităţii. ca şi în alte state posttotalitare. cit. Fenomenul dat. nu fără succes. 97-102. lipsa. 144 1 2 . de rînd cu cele menţionate mai sus. În această ordine de idei. a 11-a. nr. trebuie pus şi analizat în legătură cu lupta (deschisă şi latentă) a partidelor politice pentru putere. a sistemului pluripartidist1. funcţionalităţii şi altor variabile ale formaţiunilor politice.13-14. P. subînţelegîndu-se modernizarea de „sus” a societăţii prin mijloace autoritare şi proceduri democratice. Op. unele partide au fost organizate de „sus” etc. p. P. 1997. //Moldoscopie (probleme de analiză politică).. Politologul Iurie Josanu încearcă. invidia politică a devenit boala „copilăriei partidelor politice”. p. Elitele formaţiunilor politice din Republica Moldova. 9. a 5-a. unii autori vorbesc despre bonapartismul clasei politice moldoveneşti. componenţei. Elitele politice: între tradiţie şi modernitate. nici unul din ele nu admite prin statutul său dreptul de a crea fracţiuni de partid. să analizeze partidele politice din Republica Moldova din perspectiva tradiţionalismului şi modernismului3. //Moldoscopie (probleme de analiză politică). subliniind că renaşterea naţionalismului în ţara noastră.

11. Moldova trebuie văzută nu atît ca o democraţie concurenţială în care liderii sînt preocupaţi de instaurarea unor instituţii pluraliste. Lucan A. 2002 etc. //Democraţia. îi lipsesc majoritatea calităţilor considerate de politologi ca fiind vitale pentru dezvoltarea democratică există un pluralism surprinzător în această ţară. neadecvat realităţii create şi chiar sfidător. nr. în Republica Moldova se caracterizează prin subiecţi politici dezbinaţi. Way. ceea ce va duce inevitabil la constituirea unui sistem multipartit din ţara noastră.reciprocă pentru menţinerea stabilităţii şi soluţionarea eficientă a diverselor probleme ale societăţii. Pluralismul. după Lucan A. Pluralismul reprezentării. o istorie democratică sau o societate civilă dinamică gradul de pluralism depinde de modul în care sînt dezbinate elitele şi durata acestor dezbinări1. Way menţionează că în ţările postsovietice în care lipseşte statul de drept. Elitele din Transnistria şi Găgăuzia şi comportamentul lor politic Trebuie de subliniat îndeosebi comportamentul politic al elitelor politice din Transnistria şi Găgăuzia (pînă la un anumit moment) ce poate fi caracterizat ca unul necivilizat. 2003. pluralismul prin omisiune. 2000. Cu toate că Republicii Moldova. administraţie fragmentată. Partide politice şi grupuri de presiune. ci mai curînd ca un caz de autoritarism eşuat sau ceea ce poate fi numit. mai vezi: McLennan G. Acest fenomen. În sprijinul acestei teze pot fi 1 A se vedea: Way L.2. arată acelaşi autor. – Bucureşti. 28 ianuarie. 3. A. – Iaşi. Profesorul de ştiinţe politice la Universitatea Temple şi cercetător la Academia de Studii Internaţionale şi Regionale de pe lîngă Universitatea Harvard. Nedelcu M. iar comportamentul politic al elitelor (din Transnistria şi Găgăuzia) are un caracter neadecvat etc. Pluralismul prin omisiune din Moldova. p. „pluralism prin omisiune” (pluralism by default) – o formă de competiţie specifică statelor slabe. SUA. 145 .

Pascaru A. Prima etapă coincide. – Кишинев. etapa a treia..21 iulie 1992). Politica externă a Republicii Moldova. 146 . după terminarea căruia poziţia elitei politice tiraspolene a devenit şi mai dură în soluţionarea problemei viitoarei zone de est a Republicii Moldova: „rmn” ca stat independent. Cea de-a doua etapă a semnalat declanşarea unui conflict armat pe malurile Nistrului (2 martie 1992 . – Киев. subiectul dreptului internaţional. Op.. 1997. Cojocaru Gh. Poziţia elitei politice transnistrene în chestiunea relaţiilor cu Moldova. E. la sfîrşitul anului 2002 Tiraspolul propune rezolvarea conflictului transnistrean după modelul Uniunii Serbia-Muntenegru (vom aminti doar în treacăt că la 4 februarie 2003 Parlamentul iugoslav a proclamat oficial naşterea noului stat Serbia-Muntenegru). – Chişinău. iar acest fapt a însemnat începutul crizelor. „rmn” în cadrul Federaţiei Ruse. 2001 etc. //Arena politicii.8. От этнополитического конфликта к межнациональному согласию в Молдове (материалы научно-практического семинара). „rmn” în cadrul Ucrainei. tensiunilor şi conflictelor politice (şi nu numai) între autorităţile politice centrale şi cele regionale (separatiste) privind sfera de exercitare a puterii politice.. Societatea între conciliere şi conflict (cazul Republicii Moldova). Республика Молдова в европейском контексте и в аспекте политики безопасности (материалы конференции).9. mai întîi însă trebuie reliefate cîteva etape semnificative în constituirea acestui tip de comportament politic specific elitelor tiraspolene aflate în căutarea unei formule de acţiuni1. 2000.aduse mai multe argumente. spre exemplu: Safonov A. în căutarea unei formule politice pentru părţile implicate în conflict şi deci modificarea comportamentului politic. Această fază semnifică intensificarea dialogului între părţile 1 Vezi. nr. Ţurcanu I. În fine.. „rmn” ca parte componentă a „federaţiei” sau a „confederaţiei” moldoveneşti. practic. cu producerea în 1990 a secesiunii teritoriale a Republicii Moldova (aşa-zisa „Republică Moldovenească Nistreană” a fost proclamată după ce la Chişinău Legislativul adoptă la 23 iunie 1990 Declaraţia cu privire la suveranitatea Republicii Moldova). cit. 1998. Vara anului 1995 a însemnat deja următoarea etapă. p.

a „Memorandumului privind principiile de normalizare a relaţiilor dintre Republica Moldova şi Transnistria” şi a „Declaraţiei comune a ţărilor garante”. iar administraţia publică centrală nu va accepta violarea Constituţiei Republicii Moldova. pur şi simplu. În timp ce autorităţile regionale (tiraspolene) optau pentru formarea unui „stat comun” cu Republica Moldova (în baza a doi subiecţi de drept internaţional). Federaţia Rusă şi Ucraina. prevede federalizarea Republicii Moldova. Nu mai puţin surprinzătoare devine şi iniţiativa Preşedintelui statului Vladimir Voronin din 10 februarie 2003 privind soluţionarea definitivă a problemei transnistrene – pregătirea şi adoptarea unei noi Constituţii a Republici Moldova. care (proiectul) este o 147 . În ziarul guvernamental „Moldova Suverană” din 9 iulie 2002 se publică integral proiectul de Acord dintre Republica Moldova şi Transnistria. despre federalizarea Republicii Moldova. Proiectul de statut al regiunii transnistrene. document elaborat de OSCE. propus de OSCE spre discuţie în cursul negocierilor de la Kiev în perioada 1-3 iulie 2002 în problema transnistreană. comparabil cu Uniunea Rusia-Belarusi. Cel mai surprinzător lucru. constatat pe marginea proiectului de acord între Chişinău şi Tiraspol propus de mediatori în dezbateri politice. este că aproape nu se mai discută despre vreun „statut special”. oficialităţile politice centrale (chişinăuene) excelau în ideea că Republica Moldova rămîne unicul subiect al dreptului internaţional. În acest context. Această iniţiativă a permis desfăşurarea în paralel a negocierilor pe marginea documentului de la Kiev şi a noii Legi Supreme a statului. la Moscova. a fost elaborat şi proiectul de Acord privind măsurile pentru soluţionarea definitivă a problemei transnistrene. Etapa a patra în căutarea unei formule politice din ambele părţi începe cu preluarea puterii politice de către PCRM în rezultatul alegerilor parlamentare anticipate din 25 februarie 2001. „stat comun” sau „autonomie” pentru Transnistria. soldat cu semnarea la 8 mai 1997.implicate în conflict. ci.

Georgia şi Moldova au creat aşa-numitele state “nestate”. care aplică standardele fundamentale democratice şi legate doar parţial sau deloc. negocierilor. În spiritul iniţiativei Preşedintelui ţării din februarie 2003. vom specifica un moment principial: dacă în Transnistria separatismul poartă un caracter politic (avînd la geneza sa şi dimensiunea naţională. compromisurilor şi eforturilor comune dintre părţile implicate în conflict. dezvoltă – în spatele justificării etnice sau politice – mai multe fenomene negative)1. care prevede soluţionarea definitivă a conflictului trasnistrean şi reintegrarea ţării în limitele hotarelor din 1 ianuarie 1990. în Găgăuzia el poartă un caracter naţional. practic. Totodată. se abordează diferite variante constituţionale ale problemei date. 11 septembrie. precum Carabahul de Munte în Azerbaidjan. 12 septembrie. 148 . Cît priveşte Găgăuzia. avînd un impact de lungă durată asupra întregii comunităţi internaţionale (ele se află în afara ordinii legale europene. În sfîrşit. Conflictul. se aplanează în urma dialogului. cele din Cipru. vom sublinia că elaborarea noii Constituţii va fi urmată de un referendum naţional şi se vor desfăşura alegeri parlamentare anticipate. separatismul începînd. De altfel. o dată cu adoptarea de către Parlamentul de la Chişinău la 23 decembrie 1994 a Legii privind 1 Moldova Suverană. 2003. luînd amploare în sudul ţării imediat după ce Republica Moldova dobîndeşte independenţa. geneza conflictului din sudul Republicii Moldova este bine cunoscut. în aceeaşi perioadă ca şi în Transnistria şi avînd aceeaşi „autori” şi „regizori”. inclusiv şi a mediatorilor internaţionali. substratul lingvistic).continuare a proiectului de acord propus de OSCE la Kiev. La lucrările ei s-a subliniat îndeosebi faptul că conflictele îngheţate din ţările-membre ale Cosiliului Europei. unele variante au fost dezbătute în cadrul Conferinţei Internaţionale “Conflicte îngheţate în Europa – dimensiunea securutăţii democratice: cazul transnistrean” (Chişinău. 11 – 12 septembrie 2003).

s-au strecurat şi unele deficienţe (sintagma „popor găgăuz”. TEMA XIV. dreptul la organizarea bugetului. consensului şi compromisului rezonabil. ceea ce înseamnă că o formulă politică poate fi găsită în comun de diferite elite politice. constituie o parte componentă a Republicii Moldova. parvenite de la majoritatea parlamentară (PCRM). în 149 . chiar dacă ele stau pe poziţii opuse. dreptul la autodeterminare externă. care prevede introducerea în Legea fundamentală a unor articole care vor garanta existenţa şi funcţionarea autonomiei găgăuze (dreptul Găgăuziei de a-şi soluţiona de sine stătător problemele politice şi economico-culturale. a fost dizolvată prin decizia guvernului de la Chişinău.statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri). fiind o formă de autoadministrare a găgăuzilor. Elitele politice din România Sfîrşitul anilor ’80 ai sec. partidele politice. Sensul Legii nominalizate derivă din faptul că Găgăuzia este o Unitate Teritorială Autonomă cu un statut special care. prezenţa a trei limbi de circulaţie. ştirbirea suveranităţii populaţiei autohtone etc. XX a intrat în istorie ca perioada prăbuşirii regimurilor comuniste din ţările Europei Centrale şi de Sud-Est. dreptul la iniţiativă legislativă. în baza dialogului. NOILE ELITE ŞI INSTITUŢII POLITICE DIN ROMÂNIA ŞI CSI 1. precum şi dreptul la autodeterminare în cazul pierderii independenţei Republicii Moldova. în care. Deja la mijlocul anilor ’90 ai sec. XX au început să activeze în mod legal elitele Găgăuziei. de altfel. După mai multe decenii de experienţă comunistă. Esenţa acestui act normativ. iar autonomiei regionale i se atribuie şi garanţii constituţionale). din motive bine cunoscute.). inclusiv Mişcarea „Gagauz Halkî” care în august 1990. La sfîrşitul anului 2002 Curtea Constituţională a Republicii Moldova a dat aviz pozitiv iniţiativei de revizuire a Constituţiei ţării. constă în atribuirea autonomiei pe criterii etnice unui grup social.

//Cultură şi societate. 1 2 Vom aminti că România nu a cunoscut ca alte state o “revoluţie de catifea”.1. În ciuda faptului că unele regimuri politice (comuniste) au fost menţinute şi exercitate direct (în Polonia. Revoluţia ca eşec. spre exemplu: Florian Al. Elite şi societate. – Iaşi. În literatura şi mass-media românească se vehiculează mai multe opinii asupra revoluţiei din decembrie 1989. a Revoluţiei Române a reprezentat-o „Comunicatul către ţară” din noaptea de 22 decembrie 1989. iar alţii împuşcau în mulţime la comanda “liderilor”. 1996 etc. Cehoslovacia şi Ungaria) sau indirect (în România. Însă revenirea acestor ţări la cursul normal al derulării vieţii sociale este posibilă prin radicalizarea şi amplificarea procesului de democratizare a societăţilor postcomuniste. spre exemplu) prin organisme suprastatale de integrare şi control al aşa-zisului lagăr socialist (CAER şi Tratatul de la Varşovia). 1998. revoluţie începută la 22 decembrie. nr. care au condus la prăbuşirea regimului comunist. Prima etapă se caracterizează prin caracterul spontan al revoluţiei populare care cere lideri politici şi militari capabili să controleze şi să continue demolarea sistemului comunist. Noua alternativă. Majoritatea analiştilor consideră însă că evenimentele din decembrie 1989. trebuie considerate drept o revoluţie1. vom arăta că anul 1989 marchează sfîrşitul regimului comunist (al lui N. din sînul cărora mulţi „revoluţionari” s-au făcut „eroi”. unanim acceptată. În literatura românească de specialitate se evidenţiază trei etape ale evoluţiei noii elite politice româneşti2. Referindu-ne concret la România. Tănase St. apar numeroase grupări revoluţionare spontane.3-6. faza incipientă a revoluţiei româneşti. A se vedea. care. ele se prăbuşesc. Elitele şi revoluţia. În această fază. p. Platforma-program. Ceauşescu) şi eliberarea societăţii româneşti de sub dominaţia URSS.această regiune s-a revenit la logica firească de funcţionare a societăţii. 150 . prin cele 10 puncte programatice. a constituit baza reconstrucţiei democratice a ţării. a redat încrederea şi speranţa oamenilor în noile elite şi instituţii politice.

însă pe toţi i-a unit anticomunismul şi anticeauşismul. vom trasa cele mai relevante trăsături specifice ale acestei elite: 1) bazele primei generaţii de conducători (lideri) politici ai tranziţiei la democraţie au fost puse de politicieni de profesie. şi chiar întreaga societate românească la începutul anilor ’90 ai secolului trecut. s-au împărţit în două tabere opuse în funcţie de poziţia lor faţă de putere. Petre Roman etc. luptelor de idei între conducătorii politici. 2) primele elite. celălalt pol (dreapta politică românească) formîndu-se treptat (în frunte cu Emil Constantinescu. Reieşind din etapele constituirii elitei politice româneşti. faţă de Frontul Salvării Naţionale condus de Ion Iliescu. Desigur. primele elite politice de factură nouă nu aveau încă o legitimitate politică deplină şi erau diversificate după orientările politice. Primele alegeri prezidenţiale (din 1990 şi 1992) şi cele ulterioare (1996 şi 2000) au consolidat elitele politice noi apărute şi le-au oferit acestora o coloratură politică specifică. cu disidenţi şi personalităţi culturale marcante şi se asociază (în primele zile ale revoluţiei româneşti din decembrie 1989) într-un organism politic central numit CFSN (Consiliul Frontului Salvării Naţionale). Însă nu după mult timp (la începutul anului 1992) această structură se divizează în cîteva grupări (partide) politice în frunte cu cunoscuţi lideri (Ion Iliescu.Pentru etapa a doua este specific faptul că noua elită se completează (în afară de “liderii străzii”) cu foşti activişti de partid (ai PCR) care aveau opţiuni reformatoare. primul grup sprijinind partidul de guvernămînt. Perioada a treia este perioada clarificării opţiunilor politice. sprijiniţi de lideri revoluţionari (liderii „străzii”). iar cel de-al doilea grup 151 . liderul recunoscut al Convenţiei Democratice din România care cîştigă alegerile prezidenţiale şi cele parlamentare din noiembrie 1996. de foştii activişti de partid reformatori care au constituit polul politic de centru-stînga (în frunte cu Ion Iliescu).). fiind vorba astfel despre etapa constituirii elitelor politice româneşti. le pierde însă în 2000).

2. №1. 2002. 13 august. PNL etc. 3) în România. Iliescu). nr. //Democraţia.9 etc. PUNR a lui V.51. PRM a lui C.V. elita politică se configurează în funcţie de sistemul partidelor politice. //Democraţia. 2 A se vedea: Новые элиты и политические институты в странах СНГ (семинар в Новгороде). Roman. 3 partide social-democratice (de altfel. inclusiv a clasei politice1. integrarea activă în structurile europene şi internaţionale. 2-3 partide creştine. inclusiv 5 partide liberale. nr.35. 2002. după 1989 fiind înregistrate peste 150 de partide şi alte formaţiuni politice. aderarea deplină şi definitivă la valorile lumii şi civilizaţiei democratice moderne. //Политические исследования.prezenta opoziţia (CDR în frunte cu Emil Constantinecu). 1996. de la fostul FSN s-au conturat 6 partide politice – FDSN şi PD a lui P. с. Elitele politice din Ucraina Înainte de a face o caracteristică a elitelor politice ucrainene. spre exemplu: Arun G. 152 . p. intrarea în NATO. Vosganean şi PDSR a lui I. Noua elită politică a României de azi îşi pune drept scop reformarea radicală a societăţii. asemenea ţărilor democratice dezvoltate. vom reliefa cîteva trăsături specifice comune noilor elite şi instituţii din ţările CSI2: 1) în ţările CSI a avut loc transformarea grupurilor de elită ale fostei URSS (ale nomenclaturii vechi) în grupuri de elită ale statelor 1 Vezi. Tabără. se identifica cu partidele istorice interbelice (PNŢCD. Arun G. Românii vor o reformă profundă a clasei politice. Totodată. Lideri uitaţi revin în scena politică.). “anticomunismul” etc. PNŢ creat în 1926. 3 decembrie. PSD şi alte formaţiuni politice). întărirea relaţiilor de bună vecinătate cu ţările din centrul şi răsăritul Europei. PSM a lui A.) şi excela prin mesajele sale politice („ei au confiscat revoluţia”. Tudor. Păunescu.181-186. PDAR a lui V. unele dintre care au avut o existenţă efemeră. p 8. pe scena politică românească au reînviat partidele din perioada anterşi interbelică (PNL fondat în 1875.

2002. cărora le aparţin noi viziuni asupra democratizării societăţii de tranziţie. avînd în vedere comportamentul tot mai independent al elitelor politice din unele ţări din Asia Centrală (Turkmenistan. 16. 3) aproape în toate ţările din spaţiul postsovietic are loc fenomenul „aparenţei consolidării democratice”. există mai multe viziuni privind perspectivele dezvoltării CSI şi deci a instituţiilor politice din cele 12 ţări componente ale acestei comunităţi. Totodată. nr. formate nu numai în baza birocraţiei de stat. precum şi printr-un comportament sfidător. nelegitimate).). din elite naţionale. Uzbekistan şi Kirghizstan)1. Perspectivele dezvoltării CSI. îndeosebi. ci şi în baza altor principii bazate pe diverse metode de influenţă asupra procesului politic (economice. ci şi prin averile lor acumulate în mod nelegitim şi agresiv. vom nota încă un aspect semnificativ: forţele politice de dreapta din Parlamentul ucrainean (ales în 1998) considerau că pregătirea şi încheierea 1 Boţan I. asupra elitelor. Spre exemplu. 4) noile elite ale statelor postsovietice sînt separate de restul populaţiei nu numai prin privilegii.10. În literatura ştiinţifică şi în mass-media din ţara noastră. unii analişti consideră că CSI poate avea o singură menire să rămînă zonă de influenţă a Rusiei. dar şi peste hotarele ei.45. psihologice. //Democraţia. 5) în multe ţări din acelaşi spaţiu are loc o sporire a dinamicii schimbării generaţiilor de politicieni. În aceeaşi ordine de idei. p. spre exemplu. al elitelor regionale (cum ar fi. 153 . a consolidării noilor elite „spre binele poporului”. 6) unul din factorii procesului politic din ţările CSI constă în apariţia grupurilor de presiune (de obicei. 2) în toate ţările CSI structurile de putere sînt formate din cadre naţionale. la summit-urile CSI conducătorii de vîrf ai unor ţări au lansat diferite idei privind integrarea graduală sau multivectorială bazată pe relaţii bilaterale. 22 octombrie.independente. cele din Transnistria sau Crimeea). 7) societatea civilă în noile state independente este deocamdată incapabilă să exercite un control efectiv asupra structurilor de putere. însă pînă la un anumit moment. fizice etc.

iar adversarii lui – în regiunile de centru şi vest ale ţării. Snegur. Op. îndeosebi. luată în ansamblu. A. subliniază politologul american Lucan A. La alegerile parlamentare în Rada Supremă a Ucrainei (din anii 1990. alături de alte grupuri etnice. în două aspecte ale vieţii politice. spirituală şi etnică se exprimă în diverse orientări politice ale elitelor ucrainene. confesional (pe teritoriul ţării activează trei biserici ortodoxe). aşa cum ei se autoidentifică. În primul rînd. Neomogenitatea 1 2 Vezi: Moldova Suverană. este foarte diversificată din punct de vedere economico-social (cele mai dezvoltate sînt regiunile din centrul şi estul ţării). În al treilea rînd. A se vedea: Way L. 18 decembrie. Comparînd Republica Moldova cu Ucraina.Tratatului dintre Federaţia Rusă şi Republica Belarus privind crearea Uniunii. unde predomină forţele naţional-democratice. În al doilea rînd. cît şi cel ucrainean L. locuiesc circa 600 mii români şi moldoveni. ameninţînd astfel suveranitatea Ucrainei1. Way2. cultural-lingvistic (aici. pierzînd în alegeri în faţa unui candidat cu o orientare mai prorusă (P. Kravciuk. că atît preşedintele moldovean M. Kucima – cu 2 ani mai înainte. cit. sau circa 1% din populaţia ţării). denotă interesele speciale ale Rusiei pe teritoriul CSI. 1998 şi reales în 2000) a avut susţinere covîrşitoare în regiunile de sud şi de est ale Ucrainei. fiind o formaţiune unitară teritorial-administrativă. pentru că Ucraina. Fiecare din aceşti doi preşedinţi avea afecţiuni naţionale şi a plătit un preţ pentru asta. în 1994). Lucinschi cîştigă alegerile prezidenţiale în 1996. Viaţa social-politică şi deci activitatea elitelor politice ale Ucrainei sînt condiţionate de unele particularităţi specifice. iar L. putem vedea. 1994. 1999. de obicei. Acest fapt important s-a manifestat. s-au confruntat cu problema guvernării unei ţări scindate între estul prorus şi vestul naţionalist. 154 . 1998 şi 2002) şi la cele prezidenţiale Preşedintele ţării Leonid Kucima (ales în 1994. polarizarea etnonaţională a ţării neutralizează. efectiv un stat de tip confederativ. ale regiunilor ţării şi ale societăţii. diferenţierea socioeconomică. eforturile autorităţilor de concentrare a puterii politice.

evidenţiindu-se Crimeea drept regiune specifică a Ucrainei. de hotărîrea luată la Kiev depinde mai mult sau mai puţin şi vectorul politicii moldoveneşti (ca exemplu clasic poate servi soluţionarea problemei transnistrene). inclusiv a opoziţiei politice parlamentare şi extraparlamentare. noua conjunctură politică internă din Ucraina va influenţa într-o mare măsură rolul ţării pe arena mondială. particularităţile ţării şi aspectele specifice ale vieţii politice ucrainene condiţionează structura. Blocul Iuliei Timoşenko şi Partidul Socialiştilor. clasa politică ucraineană va trebui să aleagă între apropierea de Rusia şi Uniunea Europeană. la sfîrşitul lunii noiembrie al aceluiaşi an în Rada Supremă (Parlamentul) a Ucrainei reprezentanţii a 9 partide de orientare centristă au constituit o majoritate parlamentară. După ultimele alegeri parlamentare din 14 aprilie 2002. În al patrulea rînd. În fond. În afara majorităţii au rămas fracţiunea „Naşa Ucraina”.В. constituind Partidul Liberal al Ucrainei1. Or. Kucima. № 6. с. Elitele politice ruseşti 1 Фесенко В. 155 . precum şi partidele de opoziţie – Partidul Comunist. Şi ultimul aspect al subiectului examinat: priorităţile pentru Ucraina şi noua strategie a ţării. componenţa şi tendinţele formării elitelor politice. 3. 87-94. //Политические исследования. suferă unele modificări şi concretizări. în care au intrat 226 din 449 deputaţi ai Legislativului. În al cincilea rînd. 1995. elitele şi instituţiile politice ucrainene păstrează trăsăturile elitelor cu interese locale orientate într-o anumită direcţie. Cu alte cuvinte. în 1998 şi 2000. respectiv. în strucutrile de putere ale societăţii ucrainene tot mai insistent se afirmă reprezentanţii antreprenoriatului. alias SUA.socioculturală şi orientarea politică diferită a regiunilor transformă elita politică a ţării într-un factor important al dezvoltării sistemului politic. lansate de Preşedintele L. Политическая элита Украины: противоречия формирования и развития. Astfel.

S. 2) elita sovietică. elita birocratică şi de partid. 145. 3) existenţa în fosta URSS (1917-1991) a unei formaţiuni relativ închise numită nomenclatură. generaţia lui I. a trecut în evoluţia sa prin patru generaţii („garda leninistă”. Deci termenul de clasă politică (clasă guvernantă) pentru societăţile tranzitorii. elita birocraţiei şi funcţionarilor de partid a lui N. Лицо тоталитаризма. Stalin.latifundari). 156 .Unii cercetători definesc elita politică rusă prin termenul „clasă politică”1.S. elita reformatorilor.S. Цит. iar Tabelul rangurilor al lui Petru cel Mare din 1722 a întărit statutul superior al clasei guvernante. Structura interioară a elitei (clasei) politice ruseşti are o veche tradiţie: 1) la începutul sec. Gorbaciov). труд. Джилас М. с. Hruşciov şi L. Номенклатура: господствующий класс Советского Союза. puterea şi privilegiile acesteia apar din posesia proprietăţii asupra mijloacelor de producţie. grupul de funcţionari – cinovnici şi proprietarii funciari . ca de altfel şi în alte state posttotalitare. Brejnev numită şi elita nomenclaturistă. – Москва. elita „restructurării” în frunte cu M. elita stagnării. în care nu sînt formate desluşit interesele socioeconomice de grup. poartă un caracter condiţional. ci faţă de putere. O dată cu preluarea de către regimul sovietic şi de alte 1 2 A se vedea: Мухаев Р.С. sistem introdus în Rusia ţaristă care consta din stabilirea unor liste de persoane demne de încredere din partea autorităţilor în vederea ocupării unor funcţii oficiale. În Rusia însă. „noua clasă” după M.I. 3 Восленский М. Djilas2 sau „clasa nomenclaturistă” după M. Voslenski3. există o situaţie de altă natură: prezenţa monopolului puterii asigură şi deţinerea proprietăţii naţionale. Conform viziunii (teoriilor) tradiţionale occidentale despre elită. Aici linia de demarcare între elită şi ne-elită este o atitudine nu faţă de proprietate. 1991. XVII clasa dominantă era compusă din trei grupuri sociale principale (corpul de ofiţeri. Т. elita gerontocraţilor. 1992. – Москва.V.

cuprinzînd numeroase persoane slab pregătite profesional şi politic. с. 1995. formaţiuni clientele organizate după anumite interese şi legături diversificate. Кравченко С. dimpotrivă. Cea de-a patra fază a transformării elitelor politice (1995-1997) rezidă în legitimarea elitelor constituţionale după adoptarea Legii Fundamentale la sfîrşitul anului 1993. труд. Unii politologi aduc argumente în favoarea tezei despre apariţia pe scena politică a ţării a unei elite democratice..foste state socialiste a sistemului dat. deoarece această fază este legată de schimbarea bruscă a elitei dominante ruseşti după puciul din august de la Moscova şi adoptarea Declaraţiei de Suveranitate şi a Declaraţiei de Independenţă a Rusiei. În continuare vom enumera cîteva particularităţi specifice ale elitelor ruseşti: 1) elitele politice poartă un caracter pluralist bine conturat care se manifestă prin prezenţa multor grupări opuse una alteia. //Polis. Thom Fr. Д. 4) 1 Vezi: Ашин Г. În cea de-a treia etapă.402456. К. А. avîndu-se în vedere influenţa diferenţiată a acestor elite asupra deciziilor politice. //Polis. Elitele ruseşti. inclusiv a celor ruseşti1. În procesul transformării elitelor politice ruseşti pot fi distinse cîteva etape importante. p. adică atragerea în sfera politicului a intereselor elitelor financiare şi antreprenoriale. 157 .. p. nr. The Role of Elite and Class in The Transition in Russia. 3) formarea pe scena politică a oligarhiei ruseşti. Лозанский Э. Цит.4. 1998. Lane D.4. Anul 1991 devine un jalon important în istoria politică a Rusiei.125-128. are loc lichidarea sistemului de soviete de deputaţi ai poporului şi implementarea noului sistem de administraţie publică. propun alte interpretări ale problemei schimbării elitelor postsovietice. 2) existenţa unor deosebiri între elitele de jure şi elitele de facto. nr. în 1993. Alţi analişti politici. Prima etapă (1987-1989) semnifică pierderea treptată de către PCUS a monopolului asupra puterii de stat. Mai mulţi cercetători îşi pun întrebarea dacă a avut loc schimbarea elitei ruseşti. s-a modificat profund procesul de selectare şi promovare a cadrelor care a dus la constituirea unei birocraţii de un tip deosebit.517 etc.

Cele spuse anterior permit să indicăm unele tendinţe în dezvoltarea elitelor ruseşti: 1) consolidarea nucleului noii elite politice regionale. în baza grupurilor sociale noi (reprezentanţilor marelui business. a etnocraţiei. administraţia prezidenţială. 4) administraţia prezidenţială. acest moment.. 5) formarea şi recrutarea elitei politice ruseşti are loc. pregătirea şi selectarea cărora nu determină deocamdată 158 . care susţin. 3) constituirea şi cimentarea elitei guvernamentale şi a contrelitei are loc pe o bază socială proprie. Consiliul Federaţiei şi Duma de Stat ale Adunării Federale – Parlamentul. 5) divizarea elitei conducătoare în patru mari centre de putere (Guvernul Federal. care este alcătuită din lideri intelectuali şi din sfera culturii. începînd cu preşedintele ţării şi terminînd cu personalul auxiliar) pune capăt recrutării spontane a elitelor ruseşti. fiecare centru de putere avînd interesele sale proprii. Guvernul Federal şi administraţia Moscovei încearcă să găsească „limbă comună” în diverse probleme-cheie. transformîndu-l în unul bipartid. senatorii Consiliului Federaţiei şi deputaţii Dumei de Stat ai Adunării Federale. iniţiat de preşedintele Vladimir Putin. din exponenţi ai conştiinţei naţionale. care ar urma să simplifice sistemul politic al Rusiei. 6) reliefarea conflictelor între elitele locale (regionale) şi elitele centrale pe diverse probleme legate de influenţa asupra adoptării deciziilor politice. 7) evidenţierea legăturilor dintre elitele noi ruseşti (centrale şi regionale) şi elita veche sovietică (nomenclaturistă).adoptarea Legii federale despre bazele serviciului de stat din 5 iulie 1995 (se evidenţiază trei categorii de funcţionari. de sfera de influenţă într-un anumit domeniu de activitate etc. La mijlocul anului 2003 în Rusia activau 52 de partide. alimentează şi propun reprezentanţii săi în componenţa elitelor. liderilor tineri şi energici ai formaţiunilor politice etc. dar şi altele.). 2) trecerea treptată de la grupuri şi facţiuni de elite pluraliste la cele monolite care se consolidează în jurul anumitor idei şi priorităţi. au determinat Parlamentul (Duma de Stat) să aprobe la 24 mai 2001 un proiect de lege controversat. administraţia Moscovei). Probabil. de regulă. Precum se ştie. elitele şi alte instituţii politice ruseşti nu pot activa în afara formaţiunilor politice.

iar eficacitatea deciziilor luate va spori o dată cu consolidarea interacţiunii dintre elita administrativă şi elita legislativă. ca. financiare şi tehnocratice postsovietice care rezultă din ponderea businessului rusesc în viaţa economico-socială şi politică a ţării. conducătorii diplomaţiei ruse). Fenomenul spiritual aici devine creatorul societăţii şi culturii ei. pronosticul politic şi elitologia În ştiinţele socioumane cercetătorii utilizează diverse abordări teoretice pentru analiza subiecţilor sociali. Dacă în prima paradigmă cauza finală a tuturor transformărilor sociale se 159 . reprezentanţii superiori ai puterii judecătoreşti. Modurile de abordare. calitativă) a elitelor politice regionale. În cazul în care pornim de la faptul că motivele şi scopurile societăţii umane sînt determinate de condiţiile existenţei sociale a indivizilor. corpul parlamentar sau membrii Adunării Federale. PRONOSTICAREA POLITICĂ ÎN ELITOLOGIE 1.schimbarea totală (radicală. În concluzie. conducătorii structurilor de forţă ale ţării. de altfel. şi alte societăţi postsovietice. 7) creşterea rolului elitei-business în structura elitelor economice. 6) centrele de adoptare a deciziilor politice importante devin structurile puterii executive ale elitei administrative (la Preşedinte şi administraţia lui. reprezintă astăzi o democraţie neconsolidată şi este guvernată de elite dezbinate determinate de starea social-economică şi politică precară pe care o parcurge această societate la începutul milenilui III. Federaţia Rusă. liderii principalelor partide politice. structura elitei politice ruseşti se află într-o conexiune cu structura puterii în ţară şi include mai multe componente importante (Preşedintele şi structurile prezidenţiale. atunci avem de-a face cu paradigma idealistă în interpretarea dezvoltării sociale. Dacă pornim de la faptul că motivele oamenilor sînt principiile şi cauzele finale ale activităţii lor. TEMA XV. la Prim-ministru şi Guvernul Federal). elita guvernamentală. atunci se vorbeşte de paradigma materialistă în tratarea evoluţiei societăţii.

– asupra sociumului.). J. XIX ca o totalitate de concepţii ce extind legile şi categoriile biologice asupra explicării fenomenelor sociale.).declară conştiinţa oamenilor sau spiritul mondial. funcţionarea şi dezvoltarea societăţii (Democrit. Ritter.a. tezele rasiste au fost fundamentate în a doua jumătate a sec. a. selecţia naturală ş. I.). Gumplowicz. XIX de Arthur de Gobineau. Herder etc. Ch. L. rasismul (teorie politică transformată în proiect de stat de către regimul hitlerist. existenţa socială care se interpretează drept bază a dezvoltării conştiinţei individuale şi sociale. Ammon. sociobiologia (teorie despre studierea bazelor 160 . avîndu-i ca reprezentanţi pe F. Montesquieu.. Ratzel etc. iar particularităţile rasiale ale oamenilor şi lupta dintre rase drept factorul determinant al procesului istoric şi social). grupurilor sociale şi al societăţii în întregime prin activitatea psihică inconştientă şi prin instincte). La aceste concepţii aderă darwinismul social (teoria lui Ch. malthusianismul (doctrină elaborată la sfîrşitul sec. de asemenea. Printre acestea se evidenţiază paradigma determinismului geografic. Actualmente absolutizarea factorului geografic duce la promovarea geopoliticii (K. conform căreia factorul geografic constituie cauza primordială şi determinantă în existenţa. Aristotel. însă. Lange.lupta pentru existenţă. din punct de vedere ideologic. freudismul (teorie care încearcă să explice comportamentul oamenilor. Fr. Bodin. Paradigma determinismului biologic apare în a doua jumătate a sec. apoi în paradigma materialistă o astfel de cauză devin condiţiile materiale ale vieţii umane. Robert Khox. Hyppolite Taine ş. Există. O. care admiteau inegalitatea biologică şi intelectuală a raselor umane. Vacher de Lapouge etc. XVIII de economistul englez Thomas Malthus cu privire la suprapopulaţia lumii ca fiind ultima cauză a dificultăţilor prin care trece societatea modernă). Darwin care încearcă să explice fenomenele sociale şi dezvoltarea societăţii prin extinderea mecanică a legilor biologice din lumea plantelor şi animalelor . un şir de paradigme care vizează interpretarea determinării procesului istoric şi social.A.

avîndu-l ca fondator pe E. se folosesc diverse moduri de abordare. XIX şi este reprezentată de sociologii L. oferă posibilitatea de a dezvălui mobilurile evoluţiei sociumului şi progresului social1. sistemică 1 Vezi mai detaliat: Ţîrdea T. care se pot explica prin intermediul determinismului socioeconomic şi tehnologic. analistul politic) selectează calea (metoda. 161 . modul) cea mai eficientă de atingere a obiectivului şi sarcinilor trasate. Orice investigaţie în domeniul ştiinţelor politice presupune un anumit scop şi cercetătorul (elitologul. Tard şi V. Reprezentanţii acestei teorii tind să explice fenomenele şi procesele sociale prin particularităţile psihice ale indivizilor şi ale grupurilor sociale şi de aceea psihologia individuală şi colectivă este cheia înţelegerii fenomenelor sociale.biologice ale comportamentului social al animalelor şi omului. cum ar fi cea formaţională. Au dreptate cercetătorii care consideră că paradigmele analizate. – Chişinău. În interpretarea procesului social-istoric şi evoluţiei speciei umane există şi alte paradigme. antropologică. istorică. Word. Pareto. culturologică etc. 2001. psihologică. Potrivit acestei paradigme. Wilson) şi alte concepţii. inclusiv în elitologie sînt următoarele: metoda sociologică. p. metode şi procedee de analiză care dau posibilitatea cunoaşterii obiectului ei profund şi multilateral. consideră necesităţile şi instinctele biologice drept forţe motrice ale activităţii umane. societatea nu poate fi concepută decît drept un fenomen psihologic.O. instituţională. civilizaţional-informaţională. Modurile de abordare (teoretică) utilizate de cercetător în ştiinţele politice.. G. completîndu-se una pe alta.N. ontologică. dar şi în alte ştiinţe politice. Paradigma determinismului psihologic apare la sfîrşitul sec. În elitologie. concepţie care practic neagă rolul relaţiilor sociale în activitatea şi comportamentul oamenilor. fiind o reacţie la determinismul geografic şi biologic în explicarea procesului social-istoric.15-31. Filosofie socială şi sociocognitologie.

pe experienţa de viaţă sau pe date ştiinţifice. Dar analistul politic şi omul politic au motivaţii diferite şi acţionează în moduri specifice în această privinţă. Pentru a diminua caracterul probabilităţii unei pronosticări cercetătorul (analistul politic) trebuie să îndeplinească mai multe condiţii. De obicei. behavoristă. normativ-valorică. previziunea se bazează pe credinţa religioasă. Putem afirma cu certitudine că pronosticarea politică bazată pe o argumentare ştiinţifică denotă prevederea mişcării (succesiunii) evenimentelor politice şi. Pronosticul politic poate fi definit drept o posibilitate de a prezice (prevedea) consecinţele ulterioare ale unor evenimente. respectiv. în baza cărora se poate prezice (presupune) aproximativ faptul (rezultatul) care poate avea loc după adoptarea unor decizii..(paradigma Easton-Parsons).efect. funcţională. deosebite 1. previziune) este legat de relaţiile cauză . din perspectiva activităţii. adoptarea unor decizii adecvate situaţiei posibile. neluînd în consideraţie calităţile şi neajunsurile fiecărea. procese şi fenomene politice. sinergetică. De prognozare politică sînt preocupate diferite instituţii şi organizaţii politice şi ştiinţifice 1 Mitran I. dialectico-critică etc. Capacitatea de a prevedea. Complexitatea vieţii politice în societatea contemporană determină folosirea metodelor în combinarea lor. Orice pronostic (prevedere. scopurile lor fiind. în principiu. În ultimii ani în ştiinţele politice sporeşte tot mai mult influenţa metodelor modelării şi prognozării proceselor politice. structural-funcţională. de complexitatea fenomenelor politice şi evitarea consecinţelor negative a deciziilor luate. utilizarea cărora este dictată de interdependenţa proceselor sociale şi necesitatea modelării unor situaţii politice posibile. Op. cit. 162 . reprezintă o cerinţă esenţială.93-94. o condiţie primordială a activităţii politice şi a cercetării ştiinţifice în acest domeniu. pe cunoştinţele astrologice. de a anticipa cursul evenimentelor şi al proceselor sociale. p. comparativă. adică predicţia.

ci şi unele modalităţi concrete de utilizare a metodelor şi mijloacelor de investigaţie. mai întîi de toate. economie. metoda aprecierii date de experţi. statistică şi alte ştiinţe.abilitate să o facă la anumite cerinţe. în principiu. Cu alte cuvinte. fiind 163 . duce la pierderea influenţei lor şi a încrederii din partea populaţiei. adică de operaţii pentru identificarea. Aceasta se referă. cibernetică. fiecare politician este preocupat de prognozarea politică şi de aceea el trebuie să posede anumite capacităţi de a prevedea consecinţele deciziilor luate şi ale acţiunilor sale politice. experimentul social). Fiecărei metode îi corespunde un set diversificat de tehnici aplicative. Oricare demers investigativ solicită nu numai un ansamblu de principii. Evaluarea metodelor şi procedeelor de cercetare a elitelor Analiza diverselor concepţii ale elitelor arată că. a liderilor politici şi a unor politicieni este că ei folosesc prea des metoda probelor şi greşelilor. în ultimă instanţă. colectarea şi prelucrarea datelor primare obţinute. observaţia. ceea ce. aplicativă). a cerinţelor şi necesităţilor populaţiei ţării. acţionează şi primesc decizii neadecvate. metoda biografică. matematică. La drept vorbind. Tragedia multor elite. metoda sociometrică etc. în elaborarea şi fundamentarea acestora se utilizează metode asemănătoare de cercetare. interviul. inclusiv în elitologie. în pofida diversităţilor. care nu reflectă direct specificul ştiinţelor politice şi. metoda monografică. nu posedă o viziune integră a intereselor statului. sînt împrumutate din sociologia concretă (empirică. sînt metoda de culegere a datelor empirice (anchetarea sau chestionarul. la recoltarea materialului factologic. Metodele de bază utilizate în ştiinţele politice. în afară de mijloacele de cunoaştere teoretică în elitologie şi alte ştiinţe politice se folosesc metode şi procedee empirice de cunoaştere a realităţii sociale. norme şi elemente teoreticoconceptuale diriguitoare. 2. metoda analizei de conţinut. metoda statistică.

. Procedeele însă se referă la aspectele particulare ce caracterizează modul concret şi varianta optimă a unei metode şi tehnici de cercetare. metoda statutară şi metoda analizei adoptării deciziilor (rezultatelor practice. Prin tehnică de cercetare. Iată de ce concurenţa politică. se înţelege un ansamblu de reguli. procedee şi instrumente necesare pentru desfăşurarea cercetării concrete pe teren (de exemplu. 2 A se vedea: Охотский Е. Concepte şi metode. 164 . La dezvoltarea elitologiei ca disciplină ştiinţifică a contribuit marketingul politic. с. adică „marfa” să aibă cît mai mulţi „cumpărători” (susţinători. Marketingul politic. Понеделков А.. simpatizanţi). de rînd cu metodele şi procedeele generale. К. El are o mare importanţă în viaţa politică a unei societăţi contemporane. cînd „firma” (partidul politic sau alt subiect electoral) doreşte să „vîndă” electoratului cît mai multă „marfă” (candidaţii partidului). 199-200 etc. constă în folosirea metodelor şi tehnicilor de studiere a pieţei politice şi de 1 Vezi mai pe larg: Iluţ P. Исак О. Игнатов В. 27. Социологическое исследование: организация и проведение (учебно-методическое пособие). Политическая элита: сущность. metoda reputaţională. Г. М. 1997. iar aspectele procedurale privind modalităţile concrete de folosire a diferitelor metode şi tehnici de cercetare împreună cu întregul sistem al metodelor şi instrumentelor de investigaţie alcătuiesc metodica concretă a investigaţiei ştiinţifice. într-un sens larg. tehnici statistice etc. Abordarea calitativă a socioumanului. – Iaşi. В. tehnici de elaborare şi utilizare a chestionarului. В.). elitologia utilizează metodele sale specifice de cercetare a elitei: metoda poziţională. с. îndeosebi în perioada campaniei electorale. prescripţii. luat în ansamblu. 2001 etc. структура. Цит. În opinia unor autori. проблемы становления. depăşirea unei situaţii nefavorabile şi pronosticarea unor rezultate posibile a condiţionat apariţia marketingului politic.. Ашин Г. Dicţionar de sociologie …. 1995. Старостин А.vorba de tehnici şi procedee (unitare cu termenii de metodologie şi metodă)1. – Кишинэу. tehnici de observaţie. – Москва. eficacităţii)2.. votanţi. труд.

opţiuni. 3. mentalităţile.) şi se pun în evidenţă dimensiuni ale comportamentului acestora (interesele. Prin intermediul unui complex de tehnici şi procedee se studiază subiecţii politici (elita politică. faţă de un anumit domeniu (cel politic. spre exemplu) de importanţă socială majoră. motivaţiile. modurile de percepere a unor situaţii etc. În 1938 Jean Stoetzel. atitudinile. Prin marketing politic se mai subînţelege explorarea preferinţelor cetăţenilor pentru o anumită orientare politică. profesor de psihologie socială. /Coordonator Bogdan Teodorescu. creîndu-se. Cel mai cunoscut institut de acest fel a fost şi rămîne Institutul Gallup Poll.)1. liderul politic. preferinţe. 165 . 2001. Rolul opiniei publice în studierea conştiinţei şi comportamentului elitei politice Termenul “opinie politică” a fost folosit pentru prima dată în gîndirea politică engleză din sec. partid sau personalitate. convingeri şi trăiri afective manifestate de membrii unui grup de oameni sau al unei comunităţi într-o problemă determinată şi la un moment dat. Se pot identifica manifestări şi orientări ale opiniei publice faţă de programe. precum şi studierea evoluţiei posibile în timp a acestor preferinţe. Termenul „opinie publică” prezintă o stare a conştiinţei sociale şi include în sine un ansamblu de păreri. fără a-şi pierde sensul general. XVIII. diverse instituţii de opinie publică. electoratul ca atare etc.publicitate comercială în cadrul unei campanii electorale. partide şi elite politice. o dată cu efectuarea sondajelor ştiinţifice de opinie în anii ’30 ai sec. aprecieri. personalităţi. XX. – Bucureşti. în acest scop. creează Institutul Francez de Opinie Publică. El a început să dobîndească o semnificaţie mai precisă. Opinia publică se exprimă în aprecieri analitice şi constructive în dependenţă de semnul exprimării – pozitiv sau 1 Vezi: Marketingul politic şi electoral. Pentru prima dată sondaje preelectorale au fost realizate în SUA în 1936.

pe calea rapoartelor administrative întocmite de autorităţi.negativ. De aceea opinia publică este numită şi „forţa a treia”. Democratizarea politică şi transformările economico-sociale ale unei comunităţi au determinat creşterea interesului pentru cunoaşterea opiniei publice. descrierea biografică a reprezentanţilor elitei. 2) analiza scrisorilor şi corespondenţei de la diferite structuri ale puterii de stat şi 3) analiza datelor sociologice obţinute în urma sondajelor efectuate. o variantă a metodei anchetei. sînt astăzi completate cu mijloace ştiinţifice de explorare a stării de spirit a populaţiei: 1) analiza opiniei publice exprimată în mass-media. a strategiilor de management etc. de aici. opinia publică devine un institut social al unei comunităţi umane. Astăzi cel mai frecvent instrument de investigare a opiniei publice este sondajul de opinie. Cercetările empirice privind rolul elitei politice în societate se pot diviza convenţional în trei grupuri: 1) cercetarea orientată spre evidenţierea locului elitei în structura socială şi politică a unei comunităţi. 2) sondaj direcţionat spre descrierea monografică a unui grup (facţiuni) al elitei (tratarea unei singure probleme din toate punctele de vedere şi ţinînd cont de toate aspectele sale). căile includerii acestora în elită. Cercetarea sociologică presupune parcurgerea drumului de la recoltarea datelor (prin metoda de chestionare sau anchetare. Scopul practic principal al sondajelor rezidă în raţionalizarea şi optimizarea acţiunilor şi deciziilor sociale.) la descrierea fenomenelor sau proceselor investigate şi. Mijloacele tradiţionale de cunoaştere a acestor opinii. fiind un element al democraţiei contemporane. prin interviu ca metodă de chestionare. prin metoda aprecierii date de experţi. Fiind un factor important al conducerii societăţii şi un element de bază al adoptării unor decizii la nivelul elitei politice. Publicul se scindează în materie de opinie publică. diferite segmente ale sale avînd opinii diferite despre un anumit subiect. evidenţierea rădăcinilor lor sociale. la explicarea teoretică a rezultatelor obţinute. 3) 166 . metode de intersecţie etc.

Op. inclusiv asupra conştiinţei şi comportamentului subiecţilor sociali. În ultimul timp. Iluţ P..174-175. 167 . Dicţionar de sociologie …. într-o societate sau alta liderii politici şi clasa conducătoare luată în ansamblu încearcă să influenţeze opinia publică în concordanţă cu interesele urmărite (din istoria politică a Republicii Moldova din ultimii ani pot fi aduse numeroase exemple). poziţiei şi atitudinilor acestora în diverse situaţii etc. Op. spre exemplu: Tămaş S. 1 Vezi. progresele înregistrate în sfera sondajelor de opinie au permis previziunea rezultatelor unor alegeri.. Opinia publică funcţionează ca factor de suport („publicul” susţine o anumită politică sau programe de acţiune).162-171 etc. Desigur. dar bine instruit în legătură cu diverse aspecte social-politice. În literatura ştiinţifică1 se distinge publicul larg mai puţin informat şi preocupat. cit. publicul atent la subiectele semnificative ale vieţii sociale şi publicul informat mai puţin numeros. p.402-404. iar acest fapt ridică rolul ştiinţelor socioumane în viaţa societăţii contemporane. p. îndeplineşte rolul orientativ („publicul” oferă liderilor politici informaţii pentru direcţionarea activităţii) şi constituie un factor ce permite stabilirea limitelor de toleranţă pentru diferite politici alternative. p.cercetarea orientată spre evidenţierea influenţei elitei politice asupra transformărilor care au loc în societate. cit.

cît şi a oricărei forme alternative de stat. adică despre ceea ce a fost numit „elită a puterii” (C. precum şi oponenţi care luptă pentru cucerirea puterii. conlucrării şi schimbării elitelor puterii determină în mare măsură înfăţişarea. neunite. concentrarea lor asupra caracterului tehnic al organizării statului şi a procesului politic. de regulă. partidul sau un grup restrîns de persoane) continuă să aibă o semnificaţie deosebită pentru înţelegerea politicii şi a politicului. Istoria politică şi practica social-politică curentă a multor societăţi contemporane demonstrează că nu se mai poate vorbi de o elită dominantă (clasă guvernantă) înţeleasă ca întreg. şi deci în orice sistem de stratificare politică. Caracterul formării. cuceresc şi menţin puterea. „elite statale” (D. dispersate. apare. Chagnollaud). fragmentate. Astăzi. adică de o pluralitate de segmente mai mult sau mai puţin influente în diverse sectoare de activitate ale societăţii. „elite strategice” (S. funcţionării. În orice societate umană. dezvoltării. crize. elitismul în teoria politică şi în practica conducerii politice este larg dezbătut din mai multe puncte de vedere. se dezvoltă. degradează şi dispar de pe arena social-politică a unei societăţi în toate direcţiile stratificării. Keller). Mills). „fizionomia” unei societăţi. trebuie să se ştie că ele se formează. degradări şi tensiuni în toate domeniile de activitate ale societăţii o consecinţă a acţiunii 168 . scepticismul lor în legătură cu eficienţa atît a structurilor liberal-democratice. Apelînd la practica tranziţiei posttotalitare a Republicii Moldova. pesimismul lor nedisimulat legat de perspectivele democraţiei etc. unită de aceleaşi interese. întrebarea: sînt oare multiplele dificultăţi. Problema calităţii guvernării a devenit actuală pentru toate societăţile din spaţiul postsovietic.) fac ca teoria elitelor să fie centrală în discuţiile despre statul democrat liberal. despre calitatea puterii. Evidenţiind grupurile de elite drept principalii subiecţi politici.ÎNCHEIERE Problema referitoare la faptul cine exercită în mod real puterea (poporul. liderul. ci de anumite grupuri conducătoare. există grupuri sociale care deţin şi exercită puterea. fireşte. Trăsăturile elitismului (realismul teoreticienilor.W.

Nu este deloc întîmplător faptul că în iulie 2002 Parlamentul ţării a aprobat Concepţia politicii de personal în serviciul public. Young). Şi. de calificare. precum şi atitudinea populaţiei faţă de clasa conducătoare. Într-adevăr. relansarii ei economice şi deci sporirii nivelului de trai al cetăţenilor. Însă pentru o apreciere mai amplă a calităţii elitei sînt importante şi criteriile subiective – nivelul de pregătire profesională. mai curînd. în fine. perioada de tranziţie a scos la iveală slăbiciunea puterii de stat şi cerinţele populaţiei ţării (drept dovadă servesc rezultatele alegerilor parlamentare din februarie 2001) de a rezolva satisfăcător problema democratizării societăţii noastre.Chişinău. putem spune că în societatea contemporană elita democratică nu poate fi o castă aristocratică închisă. cultural. trebuie să devină „elită meritocratică” (M. o elită a competenţei responsabilă deopotrivă pentru înălţarea şi decăderea poporului şi a omului însuşi (M. . BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ  ∗ Literatura ştiinţifică mai completă poate fi consultată în următoarele broşuri metodice ale autorului: Elitologie (Ghid metodic).factorilor obiectivi ce ţin de perioada tranziţiei democratice sau. Din momentul adoptării Legii cu privire la serviciul public (1995) şi Legii privind controlul public asupra activităţii de stat (2002) problema asigurării activităţii eficiente a organelor puterii publice este încă departe de a fi soluţionată. Astfel vom putea soluţiona şi problema legată de legitimarea guvernării elitei. al calităţii clasei conducătoare? Specialiştii în ştiinţe politice. Eminescu). Noua elită. XXI. analiştii politici şi alţi experţi în materie sînt de acord cu faptul că interacţiunea factorilor menţionaţi au condus la situaţia politică şi economico-socială în care se află societatea moldovenească la începutul sec. Despre calitatea elitei putem judeca şi după rezultatele activităţii ei de guvernare. 2003 şi 169 . fiind cointeresată în dezvoltarea umană durabilă şi stabilă a societăţii. în primul rînd. moral. un rezultat al acţiunii factorilor subiectivi şi. Despre rating-ul elitei politice din Republica Moldova mărturisesc numeroase sondaje de opinii. rezultatele cărora nu sînt totdeauna în favoarea reprezentanţilor puterii de stat.

Sociologia politică (Ghid metodic). Gunther R. . Birocraţia. 2003. 1998.. Democraţia. 2000. 1999. . . Bădescu I. ..Bucureşti.Iaşi. Элитология. . А.Bucureşti. Даль Р. . Старостин А.В..Arendt H. Istoria sociologiei. nr. . . Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei.Г. Bordeianu C. Понеделков А.Москва.Bucureşti.К. Masele şi puterea. Dahl R. 2000. 1995.. //Arena politicii. O tranzacţie între elite: remodelarea conduitei politice. 1992. 1995. Canetti E. Poliarhiile. Tompea D. Арон Р. Pareto . 1998. Ашин Г. Transformarea elitelor şi regimurile democratice. Москва. Putere şi contraputere. Основы политической элитологии. Bucureşti.Galaţi. Participare şi opoziţie. 2001. nr. Джилас М. . 2002.. . Социология политики.Москва.К.М. Этапы развития социологической мысли.Москва. Ашин Г. 1996. Cioabă A. O’Leary B. 1992. Игнатов В. Higley J.4. Кравченко С. Смена и рекрутирование элит. Сравнительный анализ российских и американских политических реалий. Лицо тоталитаризма. 2001.К. Contradicţia sociologiei lui V. Введение в теорию демократии. Democraţie şi totalitarism. Dascăl O..Chişinău. 1996. . Ашин Г. Cojocaru Gh.. 1992. Politica democraţiei liberale. 1999. Учебное пособие. Аron R.A. //Polis.. 1994. Москва. Teoria statului. Originile totalitarismului. 170 .Bucureşti.6.Chişinău. Dunleavy P. Лозанский Э.Bucureşti. Burton M.2. Beetham D. Д. Politica. . Aristotel. 1998. Brzezinski Zb. Москва. //Arena politicii. 1994. .Iaşi. nr. 1995. Consideraţii privind teoria elitelor.Oradea.metodă sau sistem? ..

Huntington S.. 1995. Elitele politice: între tradiţie şi modernitate. . 1997. Iaşi.6. //Polis. 2003. Миллс Р. Gorincioi. Сухарева Э. Политическая элита Украины: противоречия формирования и развития. //Arena politicii. .9. Gustav Le Bon.. nr. 2000. 1998.Bucureşti. Elită de masă în concepţia lui Ortega y Gaset. Rolul elitelor în istorie. Lazărescu D. Ordinea politică a societăţilor în schimbare. Elite în căutarea unei formule politice. 1997.Elita politică a Moldovei. /Autorul şi realizatorul ideii Vlad Pascaru. . Noua elită conducătoare din Europa de Est. 1997.Chişinău. Studii de sociologie politică. .. Chişinău. 1995. //Arena politicii.Townsley E.4.1. //Polis.6. Кратология – наука о власти.Москва. Abordarea calitativă a socioumanului (concepte şi metode). Eyal G. nr. //Polis. nr. Lane D.Chişinău. Концепция. //Полис. 2000. Capitalism fără capitalişti. The Power Elite.4. 1998. //Sociologie românească. nr. Marcu V. 1990. Властвующая элита. Fisichella D.Iaşi.Bucureşti. Bucureşti. № 6. Mosca G.V. . 171 .В. 1999. 1993. Ştiinţa politică (probleme. . 1998.Bucureşti.Ф. . teorii). Mills W. Либман Г. 1995. Elitele politice şi liderismul democratic în societăţile posttotalitare. Варбузов А.В. Machiavelli: şcoala puterii absolute. 2002. Hermet G. Халипов В. The Role of Elite and Class in the Transition in Russia. nr. Măgureanu V. Juc V. № 4. Poporul contra democraţiei.И.Москва. .. Psihologia mulţimilor. nr.A. concepte. 2001.4. //Arena politicii. nr. Clasa politică. Szelényi I. . Фесенко В. 1965. Iluţ P. Lucian C. . 1999. 1994.Iaşi. Kolankiewicz G. //Социально-политический журнал. 1997. Josanu Iu. O clasificare a elitelor. 1970.New York. Теория элит.О. / Coordonator R.

1998. 1998. Борцов. Политология. . nr. Новые элиты и политические институты в странах СНГ (семинар в Новгороде).Москва. Ю. . 2001. Eseu asupra reprezentării puterii. ред. Политология. .И. Аверьянов.В. 1998.. Republica. . . Analiza de clasă şi teoria elitelor în 172 . Методика и техника эмпирических политических исследований. 2000.Chişinău.Chişinău.D. /Coordonator Valeriu Moşneaga.6. Cazul liderilor.Ростов-на-Дону.Санкт-Петербург.Chişinău. Intelectualii şi elita politică. №10. . 1994. . Энциклопедичекий словарь. Stan L. //Arena politicii. Шкаратан О. 1996. 1997. Elite economice şi guvern de tehnocraţi. //Социс. Postmodernismul românesc şi circulaţia elitelor.В. nr.Chişinău.Chişinău. Timişoara. Aspecte ale vieţii politice în Republica Moldova (1989 . 1995. № 1. Şleahtiţchi M. и составитель Ю. Краткий энциклопедический словарь. 1998. Saca V. Rachieru A.Моска Г. 1996. Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării.И. . . /Отв. Introducere în teoria elitelor. Mendras H. Popa D. Suleiman E. 1993. Радаев В.С. 2002. . Interese politice şi relaţii politice: dimensiuni tranzitorii. Solomon C.6. Социальная стратификация. //Arena politicii.Bucureşti. Recrutarea elitelor în Europa. Platon. / Coordonator Valeriu Moşneaga.. Ştefan-Scalat L. Monografie.Москва. Попова О. //Arena politicii. Sociologia tranziţiei. nr. 2000.2002). Oprunenco A.6. . 2002.Chişinău.Bucureşti. . 1998. //Полис. 2001. /Общая ред. Republica Moldova la începutul mileniului III: realităţi şi perspective. Sandu D. 2000. Правящий класс. Elitism şi postmodernism.

1998. Ţurcanu I.Н. / Coordonatori S. 2002. . Номенклатура: господствующий класс Советского Союза. 1991.Iaşi. 2001. Elita politică şi societatea (material didactic). Tranziţia: retrospective şi perspective. 1997. . Смещение власти.a. Восленский М.Bucureşti.. 1995.interpretarea societăţilor socialiste. Conflictul elitelor şi instabilitatea politică în evoluţia modernă şi contemporană a României. Varzari P. Тоффлер Э. Вебер М. Republica Moldova independentă (1991-2001). Politica. Thea de Roh.Chişinău.. 173 . Элитисты и плюралисты в современной политической теории (историографический экскурс). Elite şi societate. Политика как призвание и профессия. nr. Ute Lienard. //Социс. Mărturii. //Полис. Toffler A. Powershift.Chişinău. 2000. .Chişinău.С. . Revoluţia ca eşec. Tănase S.ClujNapoca. Democraţia social-elitară. . Тарусина И. №7.Bucureşti. Studii. Tomozei T. Studiu în ştiinţa politicii. Politica de putere. Титов В.Москва. № 4. Политическая элита и проблема политики. //Polis. Puterea în mişcare.Chişinău. Buşcăneanu ş.Bucureşti. Weber M. 1998. Reflecţii. . Varzari P. 2001.. //Избранные произведения. 1992. 1997. . 1995. 1991. 1999.Москва. Tibil G. Zavtur A.Москва.. . . Wight M. o vocaţie şi o profesie.4. 1996. . 1990. . . Pîrţac Gr. Pîrţac Gr.Chişinău.Г. Zavtur A.. .

......... 2......................... COMPARTIMENTUL I. Abordarea civilizaţională a elitei ............. COMPARTIMENTUL III.... TEMA V............................... 1... TEMA II.............. STATUTUL EPISTEMOLOGIC ŞI PROBLEMELE METODOLOGICE ALE ELITOLOGIEI.............. STRUCTURA ŞI METODOLOGIA ELITOLOGIEI ............................ Mosca ....... 3 5 5 5 8 10 13 13 17 23 28 28 28 32 34 38 38 41 43 46 49 49 49 51 53 1...... 2... Fondatorii şi clasicii elitologiei (privire de ansamblu) ......................................... EVOLUŢIA ELITOLOGIEI ŞI SPECTRUL EI POLITIC ... 3..... 2.. necesitatea studierii şi conţinutul elitologiei .. Birocraţia ca elită .......... ORIENTĂRI POLITICE ŞI TEORETICO-METODOLOGICE ALE ELITISMULUI CONTEMPORAN .....................CUPRINS INTRODUCERE ............... TEMA III...................... TEMA IV.................. Elitologia în sistemul ştiinţelor politice .................... TEORIA CLASICĂ ŞI TEORIA MODERNĂ A ELITELOR ..................................................................................................... Tipologizarea elitarismului ..... Doctrina elitistă la Vilfredo Pareto ............... Rădăcini şi tradiţii în constituirea elitologiei .................... 1....... TEMA I............... PUTEREA ŞI EXPONENŢII SĂI .................................................. 1............................................................ 2.. 4.. TEORII ELITISTE CLASICE ..................................... Argumentarea psihologică a elitismului ............ 2.......... Stratificarea socială: grupurile sociale ca subiecţi ai politicii .......................... Funcţiile şi metodologia elitologiei ... Stratificarea politică a societăţii şi criteriile diferenţierii populaţiei ......... 174 .... 3.................................................................................... Puterea politică şi elitele ................ Orientări politice ale elitarismului contemporan ................ Determinismul tehnologic şi puterea ............... OBIECTUL........................................ 3...................... ORIENTĂRI TEORETICO-METODOLOGICE ALE ELITISMULUI ..... Teoria elitei a lui Gaetano 3.... 1.... 3.................... COMPARTIMENTUL II............... Actualitatea.......................

.................... recrutării şi schimbării elitei politice ........................................... Transformarea elitelor şi regimurile politice în tranziţie 175 ......... COMPARTIMENTUL IV....................................... Natura şi esenţa liderismului politic ............................ ELITA PUTERII ŞI SOCIETATEA CONTEMPORANĂ ................................. TEMA XI... ELITA POLITICĂ ŞI FENOMENUL LIDERISMULUI POLITIC ............... Rolul elitelor în istorie ....................... Condiţiile şi factorii formării societăţii elitare .................... 3......... Componentele elitei conducătoare şi caracteristica lor .............. TEMA VI...... ELITA GUVERNANTĂ ÎN SOCIETATEA DE TRANZIŢIE 1..................................................... TEMA X................ 3......................................... 3......... 1. 1...... Curente principale ale doctrinelor neoelitiste ............ Mecanismul formării............ Concepţia elitei la Roberto Michels .. Tipologia liderismului politic şi funcţiile lui ............................. 2... Definiţii şi abordări ale elitei ..... 56 59 59 65 68 71 71 71 74 78 80 80 85 88 91 91 94 99 10 2 10 2 10 4 10 9 11 3 11 3 TEORII ELITISTE CONTEMPORANE ..... TEMA IX...... ELITA POLITICĂ CONTEMPORANĂ: SURSELE PUTERII ŞI SISTEMUL SELECTĂRII .... 3............ Elitism şi democratism ............................................ 2..................... Raporturi dintre elite şi mase la Gustav Le Bon şi Ortega y Gasset ........ ELITELE ŞI SOCIETATEA DEMOCRATICĂ . TEMA VII....................................... TEMA VIII........................................................... 3....................... Concepţia politicii elitare a lui Max Weber .............. 1....................4...... 1... 1...... Structura şi funcţiile elitei politice ... Tendinţe actuale în dezvoltarea liderismului politic şi a elitei politice ................ Elita şi clasa guvernantă ........ 2..................... 2......................................... 2.. ELITA CONDUCĂTOARE: ACCEPŢIUNI ŞI MANIFESTĂRI .......... Elita ca actor politic ..................................................................

................. Modelele de paradigmă ale dezvoltării societăţii şi elitele ............ 3...................................... Elitele politice din Ucraina ...................... 2................ Rolul opiniei publice în studierea conţiinţei şi comportamentului elitei politice .................................... Formarea noii clase politice şi particularităţile ei ........... TEMA XIII................... 2............. 2........ Evaluarea metodelor şi procedeelor de cercetare a elitelor ............... 1........................................................ puterea şi elitele .................................................. Partidele politice........ Constituirea elitei-business în economia de tranziţie ...... TEMA XV..... pronosticul politic şi elitologia ................... 3..... TEMA XII............................ 3... PRONOSTICAREA POLITICĂ ÎN ELITOLOGIE ... ELITELE REPUBLICII MOLDOVA ÎN CĂUTAREA UNEI FORMULE POLITICE ................................ Elitele politice din România .............2................ FENOMENOLOGIA ELITELOR POLITICE .............. NOILE ELITE ŞI INSTITUŢII POLITICE DIN ROMÂNIA ŞI CSI ..................... Elitele din Transnistria şi Găgăuzia şi comportamentul lor politic ......................... 1....... Interconexiunea dintre elita politică şi elita economică ............... 1...................... 3..................... TEMA XIV........................... 2...... Elita puterii şi adaptarea populaţiei în condiţiile de tranziţie ale societăţii ................................. Elita tehnocratică şi elita intelectuală în societatea tranzitorie ......................... Modurile de abordare....................... 11 9 12 2 12 5 12 5 12 8 13 1 13 6 13 6 13 6 14 0 14 4 14 8 14 8 15 1 15 4 15 8 15 8 16 1 16 3 ELITELE ŞI REFORMELE DEMOCRATICE ................... 3............................... 1.... COMPARTIMENTUL V... Elitele politice ruseşti ........... 176 ......................................

.............................................................ÎNCHEIERE ....................................... 16 7 16 9 177 ........ BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ................

Coli de tipar 11. Centrul Editorial al USM str. MD 2009 178 .11.0. A. Chişinău.0.Pantelimon VARZARI INTRODUCERE ÎN ELITOLOGIE (Studiu) Machetare computerizată Inga ILAŞCU Coperta Dorin DIACONU Bun de tipar 14. 60.2003. Coli editoriale 10. Tirajul 100 ex. Formatul 60x84 1/16. Comanda 106 (180/03).Mateevici.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful