You are on page 1of 4

Romanul obiectiv, realist

Caracterizarea personajului Ion din romanul cu acelaşi nume de Liviu Rebreanu

Fundamentarea ipotezei Înscriindu-se în realism (curent literar apărut în secolul al


XIX-lea, a cărui trăsătură dominantă este redarea realităţii în mod veridic şi critic), romanul obiectiv
se defineşte ca o operă epică ce prezintă un spaţiu epic real, determinat geografic, şi un timp narativ
ce devine procedeu de disciplinare şi factor de structurare a materialului faptic. Acţiunea este
complexă, cu un fir narativ dezvoltat pe mai multe planuri, prezentând realitatea sub aspecte diferite
(social, politic, familial) în mod veridic. Tipologia este socială, personajele puternice (exponenţiale
sau liant), fiind create ca urmare a unei observări lucide a tipurilor umane caracteristice societăţii
vremii, ceea ce îndreptăţeşte încadrarea lor în seria personajelor tipice.Se observă detaşarea totală a
scriitorului (naratorul auctorial) de mediile prezentate, de faptele şi întâmplările privite imparţial,
atitudinea naratorului fiind echidistantă. Crearea impresie de verosimilitatese realizează prin
preluarea unor metode ale ştiinţelor exacte.Stilul este subru şi precis, în concordanţă cu realitatea
socială prezentată în roman, ca urmare a impersonalităţii naratorului.
Romanul Ion, publicat în 1920, a deschis calea prozei româneşti obiective, având în vedere
că, până la apariţia acestuia, specia romanului fusese notabil reprezentată de Nicolae Filimon,
Duiliu Zamfirescu şi Ioan Slavici, scriitori tributari fie idilismului, fie subiectivismului prezent în
„demonstraţii” etice.
Proza realist- obiectivă se realizează prin naraţiunea la persoana a III-a, nonfocalizată.
Viziunea „dindărăt” presupune un narator obiectiv, detaşat, care nu se implică în faptele prezentate,
lasă viaţa să curgă. Naratorul omniscient ştie mai mult decât personajele sale şi, omniprezent,
dirijează evoluţia lor ca regizor universal. El plăsmuieşte traiectoriile existenţei personajelor,
conform unui destin prestabilit, cunoscând de la început finalul. De aceea textul conţine semne
prevestitoare ale sfârşitului fiecărui personaj, care este o victimă a fatalităţii: nu poate ieşi din
destinul lui (roman al destinului). Naratorul înfăţişează realitatea plăsmuită nu ca pe o succesiune de
evenimente imprevizibile, accidentale, ci ca pe un proces logic, cu final explicabil şi previzibil.
Înlănţuite temporal şi cauzal, faptele sunt credibile, verosimile. Efectul asupra cititorului este de
iluzie a vieţii (veridicitate) şi de obiectivitate.
Rebreanu dezvoltă o temă socială tradiţională: viaţa satului, dar imprimă romanului său o
viziune realistă asupra acestuia. Satul Pripas oferă călătorului ce pătrunde în lumea rurală întâlnirea
cu o colectivitate umană măcinată de contradicţii puternice între bogaţi şi săraci, dezvălute chiar de
la început, la horă, unde – în mod normal – ar fi trebuit să fie doar voie bună.
Dar într-o societate sătească în care oamenii sunt respectaţi doar în funcţie de avere, de
loturile de pământ, de capetele de vite sau de case, armonia idilică este imposibilă, cât timp săracii
sunt umiliţi şi dispreţuiţi, în ciuda unor calităţi. Şi-atunci apare firesc ura, convertită într-o revoltă
aprigă, violentă, distrugătoare deopotrivă pentru revoltat şi pentru cel ce devine obiectul urii.
Este cazul lui Ion Pop al Glanetaşului, aflat în conflict puternic atât cu George Bulbuc, feciorul
bogat pretendent la mâna Anei, văzută de Ion ca pe singurul mod de a se îmbogăţi, cât şi cu Vasile
Baciu, chiaburul pentru care el este doar „sărăntocul”, „fleandura”, „tâlharul”.
Repere critice În articolul Cred, publicat în 1942, Liviu Rebreanu mărturisea concepţia sa
despre artă, în general, şi despre literatură, în special: „Pentru mine, arta – zic artă şi mă gândesc
mereu numai la literatură – înseamnă creaţie de viaţă şi de oameni. Astfel arta, întocmai ca şi creaţia
divină, devine cea mai minunată taină. Creând oameni vii, cu o viaţă proprie şi cu o lume proprie,
scriitorul se apropie de misterul eternităţii. Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă,
ci pulsaţia vieţii. Când ai reuşit să închizi în cuvinte câteva clipe de viaţă adevărată, ai realizat o
operă mai preţioasă decât toate frazele frumoase din lume” .
Respectându-şi concepţia, Liviu Rebreanu a creat opere durabile, detaşându-se de faptele
prezentate şi de personajele concepute cu forţă şi artă. Fiind omniscient, cunoscând tot şi relatând
tot despre acestea, în mod obiectiv, prozatorul este considerat „ctitorul” romanului realist obiectiv,
într-o perioadă în care literatura română îşi îmbogăţeşte universul tematic şi îşi diversifică formulele
literare. Între romanele rebreriene, Ion îşi are locul binemeritat, subliniat în epocă – dar şi după
aceea – de critica literară. Astfel, George Călinescu scrie că Ion „este opera unui poet epic care
cântă cu solemnitate condiţiile generale ale vieţii, naşterea, nunta, moartea. Romanul e făcut din
cânturi, vădit condensate în stilul marilor epopee”. Nicolae Balotă observă că „înapoia tuturor
întâmplărilor se varsă tragicul, într-o depărtare nedeterminată, fără orizont”.
Roman realist-obiectiv, Ion se constituie într-o monografie a satului ardelenesc, în care
trăieşte o colectivitate rurală în cultul pentru pământ, căci numărul loturilor le asigură ţăranilor o
poziţie respectabilă în ierarhia sătească. Conflictele dintre bogaţi şi săraci, dintre părinţi şi copii,
dintre intelectualii satului, dintre români şi unguri (deci sociale, politice şi etnice) li se adaugă cele
sufleteşti, ca în cazul personajului principal al romanului. Viziunea obiectivă asupra satului
trnaspare şi din felul în care au fost surprinse elementele etnografice: naşterea, hora, nunta ,
înmormântarea sunt descrise uneori, în detaliu, pentru că la ţară obiceiurile şi credinţele sunt
respectate ca şi legea, vorbind despre modul de existenţă a unui neam. Societatea prezentată de
prozator este vie, dinamică, dovedind calităţile de observator atent şi lucid ale acestuia , romanul
dezvăluind adevărata faţă a satului, departe de viziunea idilică sămănătoristă.
Statutul social al personajului În centrul acţiunii dezvoltate în opera amintită, se află Ion,
personaj principal, complex şi contradictoriu în unele situaţii, în jurul căruia se desfăşoară firul
narativ ce urmăreşte lumea satului Pripas. Însuşirirle şi defectele sunt ale unui ţăran sărac ce vrea să
ajungă bogat; nu e vorba, totuşi , de o evoluţie, căci Ion nu evoluează, ci se transformă sub obsesia
îmbogăţirii, transformare conservând tragismul existenţei sale. Pentru aceasta, pământul nu este un
obiect fără viaţa, ci o „fiinţă” de care are nevoie pentru a se împlini atât sufleteşte, cât şi social.
Patima sa pentru pământ îl face pe Eugen Lovinescu să scrie: „Ion e expresia instinctului de
stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită , o viclenie procedurală şi, mai
ales, o voinţă imensă; nimic nu-i rezistă; în faţa ogorului aurit de spice e cuprins de beţia unei înalte
emoţii şi vrea să-l aibă cu orice preţ”.
Preţul a fost nefericirea, căci – devenind bogat – nu se simte fericit, aşa cum îşi închipuise, iar
mulţumirea de moment – grav confundată cu fericirea – nu-i oferă decât o satisfacţie ce nu poate fi
considerată victorie, deşi eroul se consideră învingător şi se comporta ca atare: „. . .mândru şi
mulţumit ca orice învingător”.
Caracterizare directă –realizată de către narator Ion este prezentat direct de către
narator, la început, în scena – rămasă antologică – a horei: „Avea ceva straniu în privire, parcă
nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”, anticipându-se astfel, comportamentul de mai târziu al
personajului. Ştiind totul despre personajele sale, deci şi despre Ion, naratorul îi subliniază calităţile:
„Era iute şi harnic, ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila. Iar pământul îi era
drag ca o ibovnică” [s.n], altă dată precizându-se: „. . .iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil.
Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimaşă[. . .] De pe atunci
pământul i-a fost mai drag ca o mamă” [ s. n]. Cele două comparaţii sunt elecvente în sublinierea
sentimentului de dragoste pentru pământul ce i-ar fi adus o poziţie onorabilă în ierarhia socială şi
respectul tuturor sătenilor, într-o comunitate rurală în care averea era la mare cinste, iar pământul, o
condiţie sine-qua-non a existenţei ţărăneşti. Comparaţiile surprind prin prezenţa lexemelor mamă şi
ibovnică, femei ce joacă un rol deosebit în viaţa fiecărui bărbat.Astfel, pământul i-ar fi adus
sentimentul de ocrotire şi siguranţă, oferit de mamă, şi cel de extaz şi de fericire, datorat ibovnicei.
Realizată de către alte personaje Intrând în relaţii cu multe dintre personajele romanului,
este firesc să fie văzut în mod diferit de către acestea, fiecare apreciere sau sancţionare ducând la
întregirea chipului celui care se afirmă şi ca personaj exponenţial, diferit de toţi ceilalţi ţărani din
literatura română. Pentru Vasile Baciu, Ion este „hoţul”, „sărăntocul” şi „tâlharul”, în timp ce pentru
Ana este „Ionică, norocul meu”. Preotul Belciug îl numeşte „stricat şi-un bătăuş, ş-un om de nimic”,
un „obraznic” ce trebuie să primească „o lecţie”; dar după ce Ion lasă pământurile bisericii este
numit „mândru creştin”. Lipsa de respect, într-o anumită situaţie, faţă de familia învăţătorului, o va
face pe Maria Herdelea să-l califice drept „becisnic”, „fără de pereche în blăstămăţii”, „cu obraz
gros”. Judecătorul îl numeşte „câine ticălos”, „mişel şi netrebnic”, considerându-l şi „spaima
satului”. Pentru Titu Herdelea este „o canalie”. Până şi mama sa îl crede „proclet şi sălhui”. Se
conturează chipul unui bărbat dur, violent, egoist, furios pe toată lumea şi pe sine, fiindcă n-are
pământ.
Autocaracterizare Într-o încercare dramatică de a se lămuri în legătură cu ceea ce doreşte şi
simte, Ion oscilează între a se considera prost, în anumite situaţii, şi deştept, capabil să se descurce,
în altele. Astfel, vorbind cu sine, rosteşte: „. . .aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului”,
acuzându-se pentru momentele de slăbiciune când, văzând frumuseţea Floricăi, ar fi vrut să fugă cu
dânsa în lume, renunţând la Ana. Atunci când i se pare că nu a fost ajutat destul de învăţătorul
Herdelea, se sumeţeşte şi-i reproşează: „Bine m-ai sfătuit domnule învăţător! Mai bine nu mă
sfătuiai şi mă lăsai în pace să stau închis atunci două săptămâni, decât să stau amu două luni ori
poate şi doi ani!. . .Lasă că am aflat şi noi cum s-au întors lucrurile, că doar nu suntem tocmai aşa
de proşti[. . .]. Oi şti şi eu să mă feresc şi să umblu după capul meu” [s.n]. Nerecunoscătorul ţăran
afişează o fudulie arţăgoasă, conform temperamentului său.
Caracterizarea indirectă Încadrându-se în seria personajelor „rotunde” (după
clasificarea lui Forster), Ion apare în toată complexitatea sa prin procedeele caracterizării indirecte,
căci faptele, comportamentul, gesturile, relaţiile cu alte personaje sunt în măsură să-l prezinte în
existenţa sa tragică desfăşurată între cei doi trebuie: „Trebuie s-o iau pe fata lui Vasile Baciu, să am
pământ mult, domnişorule” (definind astfel, condiţia materială a existenţei sale) şi „tot a mea
trebuie să fii tu” va spune Ion, referindu-se la Florica (marcând, într-un fel, condiţia spirituală a
vieţii sale).
Sărac fiind, umilit şi batjocorit de cei bogaţi, realizând că nu poate scăpa de sărăcie, pentru că
n-avea ce să moştenească de la tatăl care i-a „prăduit” averea şi n-avea nici bani să cumpere pământ,
cum făceau alţii, Ion îşi fixează ca ţel al existenţei sale obţinerea pământului, şi singurul glas pe
care îl aude este al ogorului: „Porumbiştile, holdele de grâu şi de ovăz, cânepiştile, grădinile,
pădurile toate şuşoteau, fâşâiau, vorbind cu grai aspru. Glasul pîmântului pătrundea năvalnic în
sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l”.
Prin fapte Faptele săvârşite de ţăranul obsedat de ideea stăpânirii a cât mai mult pământ îl arată
pe acesta ca fiind ticălos (o batjocoreşte pe Ana şi o lasă de râsul satului), cinic (atunci când află că
tânăra este bătută crunt de tatăl ei pentru păcatul comis, rosteşte cu un „rânjet” răutăcios: „Lasă că
bine-i face!.Lasă s-o bată zdravăn, că i se cade”), violent (îşi bate nevasta, ridică mâna să-şi lovescă
mama, îşi înjură tatăl, se bate cu Simion Lungu pentru pământ, se încaieră cu socrul său – de la care
vrea toate pământurile – şi cu George), nerecunoscător (deşi învăţătorul îşi primejduieşte poziţia
socială pentru a-l ajuta, Ion îl dă în vileag şi îl înfruntă, cu toate că se ştie vinovat).
Prin comportament Degradarea umană a personajului, culminând cu dispreţul şi ura faţă de
Ana, supusă şi umilă, pe care o consideră vinovată pentru nefericirea lui şi pe care îşi varsă mânia,
este subliniată şi de comportamentul său. La început, prin felul în care se comportă la horă, poate
trezi simpatia flăcăilor, care îi ţin partea în conflictul cu Vasile Baciu şi George Bulbuc şi care îl
consideră un fel de conducător: „Ceilalţi flăcăi se strânseră în jurul lui Ion, privindu-l cu respect şi
aruncându-i câte o vorbă glumeaţă prin care voiau să-i arate prietenia şi admiraţia”. Lăsându-se
dominat de dorinţa pătimaşă de a avea mult pământ – şi anume toate loturile lui Vasile Baciu, care
fusese nevoit să-l accepte drept ginere – Ion devine ameninţător, rostind: „Îmi trebuie tot pământul,
socrule, ştii bine. . .Tot pământul!. . .” . Comportamentul faţă de Ana îi subliniază viclenia, căci o
face pe aceasta să-l iubească dându-i de înţeles că o place, alintând-o: „Hei, Anuţă, mult aleanu-i în
inima mea”, în timp ce cu luciditate îi analizează defectele: „Tare-i slăbuţă şi urâţică, săraca de ea. [.
. .] Uite pentru cine rabd ocări şi sudălmi!”. Când intră în posesia pământurilor, felul în care se
comportă acasă îi subliniază brutaliattea – verbală şi fizică - , arătând în acelaşi timp, în sat, mândria
şi siguranţa celor bogaţi: „Căuta să-şi arunce greutatea pe care i-o dădea sentimentul bogăţiei[. . .]
vorbea mai apăsat cu oamenii şi veşnic numai despre pământuri şi avere”.
Prin gesturi şi atitudini Există un limbaj gestual care poate fi, uneori, mai expresiv decât
cuvintele, comunicând despre individ mai mult decât acestea. Gesturile de o tandreţe primitivă în
prezenţa Floricăi surprind, pentru că ne arată un Ion umanizat, capabil să păstreze în suflet şi „glasul
iubirii”, până când acesta s-ar fi făcut auzit. Dar cele făcute în faţa pământului sunt de-a dreptul
neaşteptate şi sugestive în cel mai înalt grad pentru ilustrarea covârşitoarei iubiri a lui Ion pentru
pământul numit „lut negru şi lipicios”, „humă”, „lut cleios”. Atitudinea este aceea a unui bărbat
îndrăgostit ce-şi exteriorizează patima prin gesturi fierbinţi, necugetate. Este vorba întâi de gestul de
a lua în mâini un bulgăre şi de a-l sfărâma între degete „cu o plăcere înfricoşată”, apoi acela al
îngenuncherii cucernice în faţa ogorului, culminând cu sărutarea pământului ud, cu o voluptate ce i-
a trezit un fior rece, ameţitor. În mintea şi sufletul bolnav de patima pământului, aceasta capătă
atributele ibovnicei care îl ispiteşte, ceea ce trezeşte „o poftă sălbatică să îmbrăţişeze huma, să o
crâmpoţească în sărutări. [. . .] Mirosul acru, proaspăt şi roditor îi aprindea sângele”. Scena intră în
sfera patologicului, Ion depăşind limitele omenescului în dragostea nutrită pentru pământ.
El, care se considerase, sărac fiind, ca un vierme, ca o frunză vâltorită în faţa uriaşului numit
Pământ, trăieşte acum sentimentul triumfului, simţindu-se : „Mare şi puternic ca un uriaş din basme
care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori”. L-au ajutat voinţa şi tenacitatea, arme
redutabile în lupta pentru împlinirea unui scop.
Un alt gest, aparent neînsemnat, subliniază duritatea bărbatului – care şi-a ţesut planul de a
căpăta pământuri multe – şi indifernţa acestuia faţă de femeia vinovată doar că l-a iubit, victimă a
brutalităţii tatălui şi a soţului ales dintre sărăntoci, cu toată împotrivirea părintelui ei. Când Ana,
bătută şi alungată ca un câine, se duce la casa Glanetaşilor, Ion dovedeşte o nepăsare ucigătoare, o
indiferenţă totală, exprimată gestual, spre nedumerirea încremenită a femeii: „. . . liniştit, ca şi când
n-ar fi zărit-o, tăia cu briceagul o muşcătură de slănină, o potrivea pe o felie de mălai, o vâra în
gură, tăvălea prin sare ceapa crestată şi apoi îmbuca dintr-însa cu multă poftă.[. . .] molfăitul
flăcăului, în urechile Anei, răsuna batjocoritor”. Gestul primar de a-şi şterge briceagul „pe cioareci”,
cu mare băgare de seamă, este însoţit de o mimică grăitoare, căci privirea triumfătoare „cântări
burta” Anei, iar un surâs de mândrie pe buze e semn că planul său e pe cale să dea roade.
Caracterizare prin intermediul relaţiilor cu alte personaje Ţăran arţăgos,
deseori cu luciri de mânie în ochi, Ion, nemulţumit de condiţia sa socială, se află în relaţii
conflictuale cu cele mai multe personaje, ceea ce subliniază – o dată în plus – impulsivitatea şi
violenţa firii sale. Fie că ripostează insultelor aduse de Vasile Baciu, arătând un orgoliu exacerbat,
fie că se bate cu Simion Lungu, care, - pe bună dreptate – îl face hoţ, fie că îl umple de sânge pe
George, pentru a se „răcori”, la gândul că acesta i-ar putea-o lua pe Ana, „mijlocul” lui de
îmbogăţire, Ion se implică în relaţii încordate, ce deseori vădesc un egoism acerb, căci personajul
urmăreşte doar să-i fie lui bine. Când relaţia cu soţia sa se dovedeşte dezastruoasă, bărbatul, trădând
o nepăsare mai mult decât jignitoare sau o violenţă ce izbucneşte cu ură: „Da’ omoară-te dracului,
că poate aşa am să scap de tine”, revine la Florica, obligând-o într-un fel, să-l accepte, fără să se
gândească la răul pe care i l-ar fi putut face, dacă în sat s-ar fi aflat despre necredinţa ei: „Tot a mea
trebuie să fii tu! [. . .] Să ştiu bine că fac moarte de om şi tot a mea ai să fii”, nici la suferinţa lui
George, bărbatul înşelat.
Concluzie În Ion, instinctul de posesiune este deosebit de puternic, căci vrea să
aibă şi pământul , şi femeia iubită. Dacă le-ar fi avut pe amândouă, ar fi fost fericit şi poate viaţa lui
ar fi decurs firesc, cele două glasuri, al iubirii şi al pământului, vorbind în acelaşi timp. Dar Ion se
găseşte într-o situaţie limită, fiind obligat să opteze pentru pământ, asumându-şi riscul unei căsnicii
lipsite de dragoste, sau pentru iubire, rămânând sărac. Incapabil să asculte de un singur glas,
personajul, pus în faţa opţiunii, alege, fără să fie constant în alegerea făcută. Şi-a ascultat glasul
pământului, dar, întors spre sine, nu poate să nu asculte şi glasul iubirii. Moartea lui banală nu are
nimic tragic, pentru că este doar un accident; tragică este confuzia în care a trăit Ion, pentru că n-a
putut să facă deosebirea între mulţumirea de moment şi fericire. De aceea, deşi „mândru ca un
învingător, simţea totuşi un gol ciudat în suflet”, şi e prea târziu pentru el, când ajunge la concluzia
că degeaba ai pământ, dacă cine ţi-e drag nu e alături.
În final, Ion este pedepsit să moară ca un câine, pentru că s-a făcut vinovat atât de hybris, cât
şi de hamartia, păcătuind prin orgoliul exacerbat care a pus stăpânire pe faptele şi gândurile sale, şi
în faţa lui Dumnezeu, prin călcarea unora dintre cele zece porunci: a luat numele Domnului
Dumnezeului în deşert („Eu de nimeni nu mă tem, nici de Dumnezeu”), nu şi-a cinstit părinţii,
ridicând mâna să-şi lovească mama şi brutalizându-şi tatăl, a furat pământ din ogorul lui Simion
Lungu, a râvnit la bunurile aproapelui său, pământurile lui Vasile Baciu şi nevasta lui George
Bulbuc, este „ucigaşul” moral al Anei, pe care a îndemnat-o să se omoare. Făcându-se vinovat de
păcate capitale, trăind vina tragică, Ion s-a supus destinului ce a hotărât ca zbuciumul acestei fiinţe
„elementare, instinctuale”, a cărei viaţă a fost un eşec, să ia sfârşit.