Charisma totalitară.

O abordare comparativă: nazism versus comunism Cuprins:
Cap 1 Regimuri politice 1.1. Noţiunea de regim politic. Tipuri de regimuri politice 1.2. Regimul politic autoritar Cap 2 Charisma, instrument de exercitare politică 2.1. Autoritate şi legimitate politică 2.2. Charisma, definire, caracteristici, tipuri 2.3 Cultul personalităţii Cap 3 Regimurile totalitare: nazist şi comunist 3.1 Ideologia şi doctrina politică 3.2. Manipularea maselor în regimul totalitar 3.3. Comparaţie între regimurile nazist şi comunist Cap 4 Studiu de caz comparativ: nazism vs comunism 4.1. Totalitarismul nazist. Lider charismatic Adolf Hitler 4.2. Totalitarismul comunism. Lider charismatic Fidel Castro Cap 5 Concluzii Bibliografie

Introducere
1

Totalitarismul, fie de dreapta, fie de stânga, este un regim care neagă drepturile umane şi subordonează individul entităţii colective a partidului/stat. Cum a scris cândva Hannah Arendt, autoarea unei lucrări fundamentale despre totalitarism, „mişcările totalitare sunt organizaţii de masă formate din indivizi atomizaţi şi izolaţi. Comparate cu toate celelalte partide şi mişcări, caracteristica lor extremă cea mai evidentă este cererea lor de loialitate totală, nelimitată, necondiţionată şi inalterabilă în raport cu membrul individual”. Ceea ce s-a realizat a fost o nouă formă de sclavagism care a inclus, pe lângă controlul vieţii economice, politice şi sociale, şi condiţionarea mentală a subiecţilor statului totalitar. Un alt punct de vedere acreditează ideea că totalitarismul se prezintă şi ca accentuarea unor tendinţe care existau deja, ca împlinirea unor potenţialităţi. În acest caz, explicaţia constă în teoriile evidenţiate începând cu secolul XIX şi care au contribuit la cristalizarea ideologiilor comunismului şi naţional-socialismului. Alte cauze care au condus la apariţia totalitarismului sunt reprezentate de accentuarea caracterului total al economiei, precum şi de participarea maselor la politică, participare legată de marile catastrofe militare şi economice din secolul al XX-lea, care au antrenat atomizarea socială, manipularea politică şi pierderea simţului valorilor. La baza statului autoritar, stă liderul autoputernic, înnăscut cu charismă, cu putere de manipulare a maselor, ceea ce îi asigură locul de necontestat în fruntea regimului totalitar. Lucrarea de faţă propune ca temă, comparaţia a două dintre cele mai reprezentative regimuri totalitare, cel comunist şi cel nazist. Aparţinând fiecare tipologiei totalitariste, prezintă în acest sens anumite asemănări, dar şi deosebiri, date mai ales de faptul că aparţin celor două extreme, cea de dreapra şi cea de stânga, fiecare cu ideologia, doctrina şi manifestările proprii. În primul capitol, se face o descriere a regimurilor politice, în general, şi a regimului totalitar, în particular, în cel de-al doilea subcapitol. fiind prezentate teorii politologice care stau la baza conceptului de regim politic, tipologii ale regimurilor politice, caracteristici şi forme ale totalitarismului. Al doilea capitol prezintă conceptul de charismă, ca instrument folosit de către puterea politică. Cu caracter mai general, sunt prezentate aici noţiunile de autoritare şi legitimitate, corelaţia dintre puterea politică şi acestea. Charisma, văzută ca o
2

condiţie indispensabilă apariţiei cultului personalităţii, este un alt subiect atins în acest capitol. În capitolul trei, este detaliată comparaţia între cele două regimuri totalitare, prezentând asemănările şi deosebirile dintre acestea, atât din punctul de vedere al ideologiilor, cât şi al tezelor cele mai importante cuprinse în lucrările teoreticienilor acestor regimuri. Aceste aspecte sunt pregătite de primele două subcapitole, în care sunt caracterizate noţiunile de ideologie şi doctrină politică, precum şi de conceptul de manipulare a maselor. Studiul de caz este reprezentat de o paralelă între doi lideri charismatici care au marcat istoria prin acţiunile lor politice, Adolf Hitler, reprezentâd regimul comunist şi Fidel Castro, conducătorul Cubei comuniste. Sunt cuprinse în acest capitol biografiile celor doi lideri, caracterizări ale regimurilor nazist şi comunist sub conducerea acestora, precum şi aspecte legate de regimurile care au urmat. Am ales această temă deoarece sunt interesante aspectele legate de charisma liderilor, de influenţa acestei insuşiri asupra convingerilor poporului. Impunerea unei ideologii, manipularea maselor dusă la extrem, represariile suferite de cei care se opun regimului, sunt câteva dintre aspectele legate de cele două regimuri politice aflate în discuţie. Astfel, am incercat să pun în evidenţă şi aspectele negative care sunt cuprinse în noţiunea de lider politic charismatic, aceste aspecte, deşi nu sunt prezente în toate cazurile liderilor puternici, sunt, însă, destul de frecvente. Adolf Hitler şi Fidel Castro sunt două dintre cele mai puternice personalităţi care au marcat istoria, dar pe lângă alte însuşiri de care au dat dovadă, charisma ocupă un rol important în ceea ce priveşte ascensiunea lor politică şi consecinţele acesteia la nivel global.

Capitolul 1: Regimuri politice

3

Cap. 1-1.1 Tipuri de regimuri politice Într-un sens mai larg, regimurile politice sunt considerate moduri de ecercitare a puterii, dar după unele abordări teoretice, ele pot fi definite numai prin raportare la modul de organizare al statului. O teorie mai răspândită, susţine că, prin regim politic se poate înţelege modul concret de organizare şi funcţionare a sistemului politic, de constituire a organelor de conducere în societate în raport cu cetăţenii1. Problematica definirii regimului politic interesează în aceeaşi măsură pe jurişti, oameni politici, politologi, dar şi pe cetăţeni - fapt ce vine să probeze importanţa atât teoretică, dar mai ales practică ce se acordă acestui element al sistemului politic contemporan. O primă încercare de definire şi tipologizare a regimului politic a fost facută din perspectiva ştiinţei dreptului constituţional. O asemenea definire, dar mai ales tipologizare a regimurilor politice se bazează pe diferenţierea funcţiei legislative de cea executivă şi pe explicarea coabitaţiei dintre ele. Din acest unghi, se disting: ✔ regimul contopirii puterilor (monarhia absolută), ✔ regimul diviziunii puterilor (republica prezidenţială), ✔ regimul coabitării puterilor (republica parlamentară). În rândul politologilor, în definirea şi clasificarea regimurilor politice nu există un punct de vedere unitar. Toţi, însă, abordează definiţia respectivă, de pe poziţiile teoriei instituţiilor, dar concep şi folosesc această teorie în moduri diferite. O asemenea abordare a definirii regimului politic a generat în cadrul politologilor, două orientări distincte. A. Prima orientare are ca reprezentanţi pe politicienii M.Duverger şi G.Burdeau, care definesc în exclusivitate, pe baza teoriei instituţionale, regimul politic. În cadrul instituţiilor politice, ei iau ca element principal partidele politice. M. Duverger susţine că cel ce cunoaşte dreptul constituţional şi ignoră rolul partidelor politice are o imagine falsă despre regimurile politice contemporane. În acelaşi spirit, G. Burdeau spune că în zilele noastre, pentru a caracteriza regimul care funcţionează în stat, nu trebuie să ne mai intrebăm pe ce bază parlamentară sau prezidenţială - se înfăptuieşte diviziunea puterilor, ci trebuie mai
1 Ion Mitran, Politologia în faţa secolului XXI, editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1997, p. 51.

4

întâi lămurită calitatea partidelor. Alţi politologi. Pornind de la aceste aspecte. Burdeau. forma sa de exprimare în planul practicii sociale este rezultatul raportului de forţe dintre clase. grupuri sociale. • Natura regimului politic. ci el cuprinde. precum şi raporturile dintre acestea şi celelalte forme instituţionalizate ale sistemului politic. • Regimul politic nu poate şi nu trebuie identificat cu forma de guvernare. G. R. formaţiuni politice. cea mai elocventă este concepţia lui R. dintre cetăţeni. în special. regimul politic înseamnă materializarea expresă a unor operaţiuni axiologice. Aron considera că importante sunt nu numai legatura dintre instituţii şi modalităţile de funcţionare a lor. cu ajutorul cărora se înfăptuieşte conducerea oamenilor. caracteristicile şi principiile lor. dintre acestea şi societatea civilă şi politică. raporturile dintre ele şi celelalte organe ale statului. defineşte regimul politic prin totalitatea normelor. organizaţii. adoptate sau pur şi simplu practicate în ţara respectivă. În explicarea criteriilor definitorii ale regimului politic. deşi păstrează în definirea regimului politic elementele instituţionale. partide. Aron. cu cele ale formei de guvernământ sau ale 5 . Această nouă orientare. se pot trasa următoarele concluzii: • Regimul politic reprezintă forma concretă de organizare şi funcţionare a sistemului politic şi în consecinţă.contextul istoric în care acţionează regimul. ci şi formele interdependenţelor sale cu infrastructura. nu sunt de acord cu definirea regimurilor politice sub aspectul pur instituţionalist. structura lor şi scopurile lor. În schimb. instituţionalizare şi funcţionare a sistemului politic şi de exercitare a puterii politice de către o forţă social-politică în cadrul unei comunităţi sociale sau a unui istem social global. regimul politic nu se poate rezuma la acestea. a unei ierarhii specifice a valorilor. însă. Forma de guvernare desemnează modul concret de formare şi organizare a organelor puterii de stat. Pentru exprimarea unei asemenea orientări. rolul şi locul pe care-l ocupă administraţia în cadrul regimului. dând astfel o imagine mult mai complexă şi mai realistă despre natura şi rolul regimului politic în societate. prin regim politic se înţelege modul concret de organizare. în general. B. într-un cuvânt. organizaţional şi funcţional. a valorilor politice. intregul sistem politic. • Deşi în cadrul regimului politic instituţiile şi organele puterii de stat au rol important în constituirea şi în funcţionarea sa. aduce în sprijin şi alte componente. • Chiar dacă unele elemente ale regimului politic se suprapun într-o oarecare masură şi sub anumite aspecte.

clasificările propuse sunt extrem de diverse. Dintre criteriile care trebuiesc folosite în clasificarea regimurilor politice se evidenţiază: modul de constituire şi funcţionare a organelor puterii de stat (numire. Aron. Însă. în special a celor politice şi. dimpotrivă. a avut loc Congresul Internaţional de Ştiinţă Politică. ce a avut ca obiect al dezbaterii problema clasificării regimurilor politice. G. fapt ce nu anulează. însă. se pot trasa următoarele concluzii: la baza tipologizării regimurilor politice. Prelot şi Clasificările care depăşesc cadrul tradiţional. Burdeau. G. trebuie să stea o varietate de criterii. în special a celor politice. modul de alegere a conducătorilor. alegere directă sau indirectă a acestora). regimurile politice pot fi clasificate în: • • regimuri politice democratice. conţinutul şi sfera drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. unde se nasc regimuri dictatoriale. natura.structurii de stat. bi şi pluri partidism). M. deoarece numai acestea sunt în măsură să releve adevarata natură. a modului cum se regăsesc şi se materializează în practica vieţii social-politice. natura şi baza ideologică a regimului. Cu toate acestea. În anul 1967 la Bruxelles. marea diversitate de opţiuni: A. Duverger. La aceasta trebuie avut în vedere amplul fenomen de mobilitate la care sunt supuse regimurile politice. Vedel. calitatea distinctă de a fi laturi definitorii ale regimului politic. sistemul partidist (monopartidist. în ştiinţa politică contemporană. B. s-au constituit două mari orientări privind poziţiile tipologizării regimurilor politice. mai ales. regimuri politice dictatoriale sau totalitare. este astăzi o realitate şi este rezultatul unor modificări 6 . Cu excepţia monarhiilor absolute. Pornind de la aceste orientări. literatura de specialitate nu este în masură să prezinte o poziţie unitară. forma de guvernare nu poate decide natura regimului politic. este rezultatul raportului dintre aceasta şi cetăţeni. R. Trecerea de la o formă de regim politic la alta. reprezntanţi fiind M. practic a fiecărei societăţi. semnificaţie şi individualitatea lor. În cele din urmă. în cea mai mare masură. prin aceasta ele nu-şi dizolvă identitatea. o asemenea tipologizare a regimurilor politice nu poate fi rigidă şi nu poate epuiza marea varietate de forme şi manifestări pe care acestea le pot îmbrăca în viaţa politică reală. constituind în această orientare autori de referinţă. profunzimea şi amplitudinea relaţiilor sociale şi. ci ea. Clasificările care pornesc de la fundamentările tradiţionale. În funcţie de toate aceste aspecte.

dictatura se exercită prin continuă recurgere la mijloace violente de exercitare a puterii. dictatura apare drept prototipul. nefiind îngrădită de lege care devine o simplă ficţiune în raport cu puterea dictatorului. De regulă. Un exemplu elocvent îl constituie prăbuşirea regimurilor politice comuniste din Europa răsăriteană şi centrală şi angajarea lor spre regimuri democratice. Dictatura poate fi caracterizată prin concentrarea maximă a puterii în mâinile unui grup restrâns sau a unei singure persoane (dictatorul). Cap. prin restrângerea sau suspendarea activităţii instituţiilor democratice. prin evidenţierea în prim-planul sistemului de putere a instrumentelor de coerciţie şi a controlului strict exercitat de guvernanţi asupra societăţii civile. 1-1. Prin trăsăturile sale. având puteri nelimitate. a domina nelimitat o persoană sau un grup de persoane. o gamă variată de manifestări în funcţie de particularităţile istorice ale evoluţiei sistemelor şi culturilor politice. modelul comun al acestora. de la despotismele orientale antice până la autoritarismele europene. Sub această semnificaţie. discreţionare. în feudalism. care înseamnă a porunci. de combinaţii politice ce pot apărea în peisajul politic al unei societăţi.2 Regimurile politice autoritare Regimurile politice nedemocratice acoperă. s-a format şi cea de dictator (tot de la latinescul "dictator").în planul raportului de forţe. 7 . elementul de generalitate. aceste regimuri gravitează în jurul unui nucleu comun: acela de dictatură. ele însele nefiind decât cazuri particulare. În strânsă legătură cu aceasta noţiune. noţiunile de dictatură şi dictator s-au manifestat în sfera lumii antice şi sub forma monarhiei absolute. exprimând conducerea exercitată de o persoană nesupusă controlului statului sau a altei instituţii politice. Noţiunea de dictatură provine de la latinescul dictatura. în timp şi spaţiu. forme istorice şi speciale ale regimului politic dictatorial. De la paternalismele asiatice la absolutismele medievale. Autoritatea supremă este absolută şi arbitrară. precum şi printr-o drastică limitare (ori anulare) a drepturilor şi libertăţilor civice în raport cu instituţiile puterii. de condiţiile geo-politice şi de persistenţa unor tradiţii democratice. de la dictaturile contemporane până la totalitarismele secolului al XX-lea.

2 Raymond Claude Ferdinand Aron (14 martie 1905 . prin care se proclama pe sine “totalitar” şi a numit statul fascist italian lo stato totalitario. în noiembrie 1929. absolutism. ✔ inexistenţa unor organe reprezentative ale puterii de stat sau chiar dacă acestea sunt prezente în viaţa politică. fascist sau comunist. el este formal. în 1932. folosirea noţiunii de totalitarism era rară şi vagă. a respins cu fermitate ideologiile totalitare şi a căutat explicaţii pentru atracţia pe care comunismul a exercitat-o asupra intelectualităţii franceze. În această situaţie. caracterul absolut al autorităţii suverane. Denumirea a fost pusă în circulaţie de Benito Mussolini prin articolul publicat în Enciclopedia Italiana. îndeosebi cea politică. născut ca o reacţie la parlamentarism. care ezită în a considera regimul fascist ca fiind unul totalitar. sunt numite. a apărut pentru prima oară în “Times”. 8 . Politologul francez Raymond Aron2 susţine că aceste trăsături sunt reprezentate de monopolul unui singur partid. Richard Coudenhove-Kallergi făcea distincţia între fascism . ele subordonându-se total puterii. ✔ aplicarea puterii nu se realizează în baza principiului separării acesteia sau chiar dacă acest principiu se menţine. Această pretenţie a conducătorului italian este departe de a fi şi acceptată de istorici. formulă ce exprima mobilizarea generală în forma cea mai radicală.În politiologie. având un rol propagandistic. Francois Chatelet şi Evelyne Pisier afirmă că termenul de totalitar. Regimurile politice dictatoriale se individualizează prin următoarele trăsături: ✔ puterea de stat este deţinută şi exercitată în mod absolut de către o persoană sau un grup de persoane care concentrează în mâinile lor întreaga putere.o metodă şi bolşevism . atât câte există. cu referire la statul totalitar ca stat unitar.o religie. atribuţiile şi prerogativele lor sunt considerabil restrânse. desemnând în acelaşi timp fascismul şi comunismul. sociolog şi politolog evreu francez. nu se mai poate vorbi de existenţa statului de drept. În timpul Revoluţiei Franceze apare expresia de război total. Această formulă este asociată cu aceea de stat la Hegel. cu partidul unic. termenul de dictatură este identic cu cel de totalitarism.17 octombrie 1983) a fost un filosof. Încă din 1938. ideologia oficială de stat. Până la Mussolini. Organele puterii. deşi în literatura de specialitate există o diversitate de păreri cu privire la trăsăturile definitorii ale dictaturii. despotism sau autocraţie. monopolul statului asupra întregii puteri.

• Regimurile fasciste au apărut şi s-au manifestat în perioada interbelică. Kim Ir Sen etc. Spania. Stalin. Tito. Mao Tzedun. Ea va întemeia şi va promova interesele partidului. până la violenţa deschisă. când unele state ca Anglia. B. Singura ideologie admisă este ideologia partidului unic.U. Africa şi America de Sud. în consecinţă. în cele mai multe cazuri prin forţă şi violenţă. Mussolini. profund nedemocratice. Belgia. Aceste regimuri totalitare. Folosirea unora sau altora dintre aceste metode depinde de momentul concret istoric. politică şi spirituală a numeroaselor ţări şi popoare din Asia. V. În epoca modernă. o dictatură teroristă. În cadrul societăţii se instaurează dominaţia politică şi ideologică a unui singur partid. ✔ prin mijloacele propagandei şi ideologiei partidului. şi Germania şi-au creat adevarate imperii coloniale. impunându-se adeseori şi prin forţă. aceasta devenind ideologia oficială a puterii. Hitler. odată cu burghezia şi marea societate capitalismul.. dar mai ales după cel de-al doilea razboi mondial. Deşi fostele colonii au devenit independente politic. de forţa grupului aflat la putere etc. a celui aflat la putere. regimurile dictatoriale încep să fie înlocuite de regimurile democratice. 9 . Portugalia şi mai tarziu S. are loc crearea cultului personalităţii şefului partidului. În perioada interbelică. să rămână dependente economic de fostele metropole. În perioada contemporană. Ceausescu. au constat în subordonarea totală economică. cele mai reprezentative forme ale regimurilor dictatoriale au fost şi mai sunt regimurile coloniale. • Regimurile coloniale au apărut încă din perioada marilor descoperiri geografice (secolele XV-XVI) şi au cunoscut o maximă răspândire în perioada modernă. până la cele ilegale. ale grupului aflat la putere. reprezentând o soluţie politică de extremă dreaptă.A. Olanda. În antichitate şi în feudalism. acest tip de regim politic a dispărut. un regim politic totalitar. aşa cum s-a întâmplat în cazul lui A. de la manipularea "paşnică". I. a opoziţiei politice. regimurile fasciste. N.✔ lipsa pluripartidismului politic şi ideologic şi. odată cu destrâmarea şi prăbuşirea sistemului colonial. regimurile comuniste şi regimurile militare. B. multe din ele continuă sub forme mascate. regimurile dictatoriale s-au manifestat sub forma monarhiilor absolute. ✔ regimurile dictatoriale îşi au mijloacele şi metodele proprii de guvernare de la cele legale.

Oswald Spengler (1880-1936) în Declinul occidentului. ascensiunea acestuia la putere. sub presiunea armatei sovietice. pe fondul unei puternice crize a imperiului ţarist. comunismul se va instala într-o serie de ţări din centrul şi răsăritul Europei. Fascismul. • În comparaţie cu regimurile fasciste. Dintre gânditorii care au pregătit din punct de vedere ideologic ascensiunea regimurilor fasciste. În Europa. în Franţa. cu socialism şi naţionalism. Alfred Rosenber. China) şi America Latină (Cuba). a şefului acestuia sau a grupului din jurul său. mai precis. a pregătit şi el din punct de vedere ideologic fascismul. ca regim politic. franchismul în Spania (1936) sau. în unele ţări din Asia (Mongolia. sub diferite forme. Germania). Iugoslavia. comunismul este o dictatură care şi-a adus ca argument dictatura clasei muncitoare. România. Arthur Moeller van den Bruck (1876-1925). pledând pentru crearea unui partid naţionalist. fascismul înţeles ca regim politic a dispărut. Croaţia. Germania răsăriteană. Bulgaria. ca mişcare politică şi ideologie. al mareşalului Petein. Albania. fiind dictatura partidului comunist. a pregătit sub aspect ideologic ascensiunea lui Hitler. de regulă după numele conducătorului. regimul fascist a cunoscut diferite denumiri. Chiar dacă au fost cazuri când alături de partidul comunist au fost acceptate şi alte 10 . Polonia. s-a manifestat sub diferite variante politice în ţări europene şi Japonia. face apologia spiritului german de după primul razboi mondial şi. Primul regim politic comunist s-a instaurat în timpul primului razboi mondial în urma revoluţiei bolşevice. Coreea. dar cu acelaşi numitor comun . în Olanda. Astăzi. negând sistemul democratic şi făcând apologia totalitarismului. în lucrarea sa Al treilea Reich. Arthur Moeller van den Bruck. România. Vietnam. în fapt. el se mai manifestă sub forma neofascismului într-o serie de ţări din Europa sau America de Sud. evidenţiem pe Oswald Spengler. regimul de la Vichy. După 1945. dar. Cehoslovacia. poate fi explicat printr-un complex de factori. o combinaţie eclectică de filosofie a istoriei. ca salazarismul în Portugalia (1932).totalitarismul şi dictatorismul social-politic. Belgia. cauze şi conjuncturi specifice perioadei interbelice.Apariţia şi ascensiunea fascismului în formele sale clasice (Italia. dar şi a neînţelegerilor ivite între puterile învingătoare. Ca regim politic. Regimuri fasciste au mai fost instaurate. şi cu pangermanism. regimurile comuniste sunt regimuri politice de extremă stânga. În regimurile politice comuniste sistemul monopartidist a permis partidului comunist să-şi impună ideologia şi propria dictatură.

✔ asimilarea societăţii civile de către stat şi a puterii de stat de către partidul unic. 11 . măsuri de apărare a intereselor naţionale. societatea civilă. • Regimurile militare se încadrează în tipul regimurilor dictatoriale. ✔ respingerea democraţiei „burgheze”. În aceste regimuri are loc suspendarea constituţiei. considerată originea lipsei de eficienţă politică şi a unui sistem fals de legitimare. aceste regimuri pot îmbrăca forma dictatorială. de interesele şi orientarea acestuia. poliţienească sau personală. ✔ suprimarea diviziunii puterilor în stat. a drepturilor şi libertăţilor democratice. Statul totalitar dizolvă. Ceea ce s-a realizat în practică acolo unde s-a instaurat comunismul. care pretinde că deţine monopolul absolut al cunoaşterii şi că a descifrat sensul evoluţiei umanităţii. supunând controlului atât indivizii. statul fascist italian. din care ar rezulta caracterul inuman al societăţii capitaliste. În funcţie de natura grupului militar aflat la putere. bazele sistemului politic totalitar comunist au fost puse de Stalin. în fapt. Puterea politică este preluată şi exercitată de cadrele conducătoare ale armatei. deşi în istorie au fost şi câteva excepţii. cel naţional-socialist german şi cele comuniste prezintă o serie de elemente comune. ✔ rolul dominant al partidului unic structurat ierarhic şi format din „revoluţionari de profesie”. ci a fost stalinism sau neostalinism. În ciuda particularităţilor naţionale şi a structurilor sociale diferite. ✔ suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi a pluralismului. Au fost însă şi cazuri când unele regimuri militare s-au situat pe poziţii progresiste. cât şi grupurile şi structurile organizatorice ale acestora. care permit evidenţierea caracteristicilor statului totalitar din secolul al XXlea. Acestea sunt: ✔ ideologie unică. promovând unele reforme economice şi social-democratice. a activităţii partidelor politice. fie ca având doar un aspect formal. iar revoluţia bolşevică realizată de Lenin.grupuri politice. Deşi comunismul a fost teoretizat de Marx şi Engels. Guvernarea se face prin decrete-legi. universală şi exclusivistă. existenţa acestora era condiţionată de recunoaşterea rolului conducător al partidului comunist. apreciată. de aceea regimurile totalitare comuniste sunt cunoscute şi sub numele de regimuri staliniste. nu a avut nimic comun cu comunismul lui Marx. fie ca sursă de slăbiciune şi degenerare a corpului social.

şi anume: • • • • • • un partid unic (de masă). În Encyclopedie des sciences sociales. în lucrarea sa publicată. fără a fi perfect asemănătoare. participarea forţată. Karl Friederich. deoarece pretinde că va reface specia umană după propria sa imagine. aleşii obţin până la 100% din voturi. controlul partidului asupra economiei. la primul său Congres. despotismul. deosebindu-se de orice alt precedent cum ar fi dictatura.Totalitarismul este acea formă de regim politic caracterizată prin concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane şi prin controlul absolut al statului asupra societăţii civile în numele unei ideologii unice şi universale care pretinde că deţine monopolul cunoaşterii absolute. În studiile de istorie s-au conturat următoarele teorii ale totalitarismului: În 1940. un sistem de teroare poliţienească şi politică. violenţa militară şi paramilitară. considera că noţiunea de totalitarism prezintă câteva trăsături semnificative: • fenomenul apare ca fiind din punct de vedere istoric situat în secolul XX. Spiro consideră că există şase trăsături esenţiale ce caracterizează fenomenul totalitar: • • • • • universalismul. • în istoriografia de specialitate s-a căzut de acord în a nu desemna sub acest termen Italia lui Mussolini. Totalitarianism. monopolul mijloacelor de comunicare. • unicitatea scopului în opoziţie cu pluralismul regimurilor constituţionale. o ideologie oficială. în general condus de un lider charismatic. tirania. incertitudinea. întrucât voinţa personală face legea şi ea poate schimba fără încetare instituţiile pozitive. desfiinţarea organizaţiilor şi asociaţiilor neoficiale. monopolul mijloacelor de luptă. • acest fenomen desemnează două tipuri de regim politic. Apare astfel un sentiment de insecuritate care conduce la iraţionalism şi teroare. Uniunea Sovietică a lui Stalin şi Germania lui Hitler. desprindea şase aspecte caracteristice. 12 . au numeroase trăsături comune. imprevizibilitatea şi insecuritatea normelor. American Phylosophical Society. care. În 1954.

presă este dirijat. intitulat „Totalitarismul“ din volumul al II-lea al Tratatului de Ştiinţã Politică. culturii. artei şi le supune raţionalităţii sale sociale. 2. ea afirmă necesitatea punerii în practică prin voinţa activă a oamenilor. "convingere metafizică" sau "concepţie metafizică". pe baza unui Weltanschauung3 specific care. drept urmare. consideră că regimurile care sunt desemnate prin termenul de totalitarism au ceva comun în sensul că ele aparţin categoriei de regimuri revoluţionare. această raţionalitate se transformă în principiu de legitimare a proceselor de raţionalizare a realului. 211. pe lângă concepţia despre lume (singura viabilă) asimilează cele mai noi rezultate ale ştiinţei. profesori de ştiinţe politice la Universitatea din Lyon şi. Partidul monopolist este dotat sau înarmat cu o ideologie căreia îi conferă o autoritate absolută şi care. comandat de stat şi de cei care îl reprezintă. ea pune în teorie raţionalitatea perfectă a realului istoric. 13 . dar apoi. în capitolul al III-lea. totalitarismul pretinde că posedă cunoaştea legilor evoluţiei sociale. Termenul este utilizat ca sinonim pentru "părere despre lume şi viaţă". statul îşi rezervă. conform voinţei totalitare. La rândul ei. la Universitatea din Paris. p. Pentru răspândirea acestui adevăr oficial. de altminteri. Ansamblul mijloacelor de comunicare: radio. televiziune. 4 Nicolae Frigioiu. devine adevărul oficial al statului. Raymond Aron evidenţiază cinci caracteristici ale regimurilor totalitare: 1. 3. un dublu monopol: monopolul mjloacelor violente şi al mijloacelor persuasive. Esenţa ideologiei totalitare a fost definită adesea ca voinţă revoluţionară de unificare sau de transparenţă socială.Cu o ideologie unică şi universală. respectiv. ideologia totalitară cuprinde două componente: mai întâi. Ideea de totalitarism ar proceda astfel de la o reflecţie privind complementaritatea fascismului şi a comunismului. Fenomenul totalitar apare într-un regim care acordă unui partid monopolul activităţii politice. oricare ar fi. 3 Weltanschauung (literal "privire înspre lume") este un termen conscarat din filosofia germană care desemnează modul sistematic în care individul înţelege şi interpretează sensul lumii şi al vieţii. 2005. Bucureşti. complementaritate al cărei criteriu decisiv ţine de afirmarea unităţii sociale. la rândul său. După unii politologi. Luc-Ferry şi Evelyne Pisier-Kouchner. comună ambelor regimuri. editura Comunicare. importanţa atribuită diferenţelor în exprimarea însăşi a acestei voinţe revoluţionare4. a ceea ce este recunoscut ca adevăr în cadrul teoriei. Introducere în ştiinţele politice.

Din această perspectivă. iar în celălalt. După alţi autori. datorită revoluţiei tehnico-ştiinţifice (apariţiei societăţilor industriale). Democraţie şi totalitarism. 187. o greşeală de natură economică sau profesională devine automat o greşeală idelogică5. o teroare în acelaşi timp poliţienească şi ideologică. într-un anumit mod. Indiferent de prezenţa alegătorilor. 14 . 2001. p. o voinţă propriu-zis demonică de distrugere a unei pseudorase6. omogenizarea societăţilor moderne. Totul fiind activitate de stat şi orice activitate fiind subordonată ideologiei. Între tipurile principale de totalitarism. universalismul. regimul fascist. au coloratura adevărului oficial. ar duce la universalizarea scopului în sistemul totalitar. Diferenţa esenţială între ele este dată de faptul că. Bucureşti. Astfel încât. Încercând să delimiteze cât mai nuanţat diferitele forme istorice şi tipuri de totalitarism. candidaţii întrunesc maximum de sufragii. hitlerist şi stalinist. 2005. diferenţa este esenţială. 6 Nicolae Frigioiu. în concluzie. apare o politizare. editura All. participarea forţată pentru desemnarea aleşilor în instanţele puterii. Orice 5 Aron Raymond. totalitarismul se caracterizează prin următoarele trăsături principale. fiind ideologia. camera degazare. în final. oricare ar fi similitudinile. deşi cu regim unic. autorul atrage atenţia că trăsăturile de mai sus nu se verifică în acelaşi mod în toate cazurile.4. nu ar putea fi inclus în categoria regimurilor totalitare. indiferent de variaţiile în timp şi spaţiu. 5. editura Comunicare. Bucureşti. nici un fenomen totalitar compatibil cu marile epurări sovietice sau cu excesele din ultimele decenii ale regimului sovietic. cel mai important aspect. deoacere nu a cunoscut niciodată proliferarea ideologică. care pretinde să refacă specia umană după propria sa imagine. sfârşitul este lagărele de muncã. Introducere în ştiinţele politice. Cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale sunt supuse statului şi devin. o transfigurare ideologicã a tuturor greşelilor individuale posibile şi. într-un caz. 213. 2. Într-un caz acţionează voinţa de a construi un regim nou şi poate chiar un alt om. prin orice mijloace iar în celălalt. Regimurile devin totalitare pornind de la o intenţie originară – voinţa de a transforma fundamental ordinea existentă în funcţie de o ideologie. Întrucât statul este inseparabil de ideologia sa cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale. p. sau a formelor şi regimurilor din care se inspiră: 1. parte integrantă a acestuia.

Adorno (1903 – 1969). 3. caracterizează regimurile totalitare. asumându-le ca pe o parte importantă a domeniului său de cercetare. caracteristicile regimurilor totalitare sunt: mobilizarea totală. vasta operă a filosofului. monopolul economic: controlul statului asupra economiei. pentru Carl J. ca unică dimensiune a realităţii. incertitudinea. urmărirea unui scop unic (industrializare. 7 Serge Moscovici. imprevizibilitatea şi insecuritatea normelor: voinţa personală face legea şi ea poate schimba fără încetare instituţiile pozitive. că pot fi identificate anumite elemente din structura personalităţii care explică adeziunea la o ideologie totalitară de dreapta. Friedrich şi Carl W. monopolul mediatic: controlul statului asupra mijloacelor de comunicare. sistemele totalitare se caracterizează prin deţinerea a şase monopoluri: 1. Atfel. Moscovici: "psihologia socială este ştiinţa fenomenelor ideologice (cogniţii şi reprezentăril sociale) şi a fenomenelor de comunicare"7. omogenizare socială. nici o opoziţie. 8 Theodor W. 2. au trasat anumite trăsături ale regimurilor totalitare. p. monopolul politic: partidul unic. monopolul poliţist: puterea discretă a forţelor de coerciţie asupra populaţiei. 6. Alţi doi mari politologi. Formularea lui S. formarea omului nou). monopolul militar: controlul sistemului asupra forţelor armate. desfiinţarea organizaţiilor şi asociaţiilor neoficiale. Carl J.eschivare sau abţinere de la actul de a vota echivalează cu un atentat la legitimitatea regimului. Iaşi. dar şi în afara ei. După Carl W. 4. muzicologului şi componistului german a exercitat în perioada postbelică o influenţă uriaşă în Germania. unitatea de comandă şi eficienţa executării. Psihologia socială sau maşina de fabricat zei. vine să sublinieze acest lucru. nici un obstacol nefiind posibil. monopolul ideologic: milenarism oficial. cu alte cuvinte controlul absolut al statului asupra societăţii civile. Apare un sentiment de insecuritate care conduce la iraţionalism şi la teroare. 2007. Deutsch. Adorno8 a încercat să demonstreze prin cercetările sale asupra personalităţii autoritare. sociologului. editura Polirom. Psihologia socială a avut şi are un rol semnificativ în înţelegerea fenomenelor ideologice. nici alternativă. Friedrich. 5. unicitatea scopului. Deutsch. 12. reprezentant al Şcolii de la Frankfurt. 3. 6. 4. T. 15 .

trebuie să fie şi ele simple. Milton Rokeach şi colaboratorii săi urmăresc să explice adeziunea la orice tip de ideologie. Credinţa în simplitatea lumii înseamnă credinţa că orice fenomen poate fi redus la combinaţia câtorva elemente primare evidente. Este. inocularea unor credinţe cu rol de filtru cognitiv care să-i facă pe oameni să accepte realitatea în care trăiesc şi. în acelaşi timp. necesară o modelare a personalităţi. indiferent de conţinutul acesteia. Pentru a se impune însă. 16 . deci. uşor de descris. Rokeach ajunge la concluzia că cei care aderă într-o formă extremistă la o anumită ideologie. Ceea ce încearcă puterea totalitară este de a le constitui într-un sistem şi de a le utiliza pentru construcţia şi impunerea unei imagini despre lume care să-i consfiinţească şi să-i întărească dominaţia. Ele pot fi anterioare totalitarismului. Trebuie să existe o corespondenţă între imaginea despre lume impusă de către putere şi modul în care pot vedea lumea subiecţii sociali. incompetenţa. Pe baza acestor credinţe generale. Puterea totalitară propune şi face toate eforturile să impună o imagine despre lume care maschează realitatea cotidiană. fie de dreapta sau stânga. să vadă această realitate aşa cum puterea totalitară doreşte ca ei să o vadă. violenţa. decizii eronate. credinţa într-o lume imuabilă. Acţiunile pentru îmbunătăţirea. iar o mare parte a populaţiei le acceptă. nedreptăţile. această imagine trebuie să răspundă unor nevoi cognitive. Credinţele care fundamentează imaginea mitologică propusă de putere şi. sunt: ✔ ✔ credinţa într-o lume simplă. dar şi uşor de condus. uneori cu violenţa. comunişti. oamenii trebuie să-şi construiască sau să accepte reprezentări ale realităţii concrete favorabile puterii. psihologice ale subiecţilor individuali sau colectivi. sau schimbarea ei. credinţa într-o lume dreaptă. ✔ ✔ Aceste credinţe sunt impuse de putere. sau sunt întărite de către aceasta. la nivelul individului un filtru cognitiv care împiedică să vadă lumea aşa cum este ea. care constituie. imaginea deformată a acestei realităţi. credinţa într-o lume miraculoasă. Lumea simplă este uşor de descifrat. lipsurile. conservatori. au aceeaşi tendinţă de a-şi impune părerile.Totodată. Puterea ia. bazându-se pe această credinţă. uneori catastrofale. Cercetând un număr mare de subiecţi aparţinând unor grupuri sociale diferite (membrii ai unor partide politice din Anglia. liberali. studenţi din universităţi americane). de asemenea. au comportamente comparabile în ceea ce priveşte tratarea informaţiei.

legăturile cauzale pot fi încălcate. cu nişte forţe magice care-i fac capabili să realizeze aceste miracole. O altă credinţă impusă membrilor societăţii totalitare este credinţa într-o lume miraculoasă. interni sau externi. într-un anumit context social. sub presiunea anumitor factori. ci şi într-un anumit mod de a vedea şi de a interpreta. cunoaşterea ştiinţifică şi reprezentanţi ei. pe de o parte. totalitarismul este un regim politic în care puterea aparţine în mod total unei persoane sau unui grup de persoane. se referă la modul de gândire şi acţiune. ideologia oficială şi cunoscătorii ei cei mai autorizaţi. au capacitatea de a cunoaşte. iar pe de altă parte. 17 . Iaşi. care sunt cu mult sub ceea ce se promite. fie atribuite influenţei unor factori potrivnici. revoluţionari de profesie. în sensul că puterea întrupată de stat. au pretenţia de a-i orienta ideologic şi de a-i controla. mai ales când este vorba despre ştiinţele sociale. Ideologia nu mai este privită doar ca un produs fabricat şi manipulat de către deţinătorii puterii şi impus maselor. în regimurile totalitare distanţa între stat şi societate este practic anulată. sunt priviţi cu suspiciune.318. Imaginea lumii totalitare trebuie să rămână aceea a unei lumi în care miracolele se pot petrece aievea. ca structură care încadrează şi descifreză realitatea10. Sartori. Spre deosebire de sistemul politic de tip monarhie absolută sau dictatură. 10 G. Ideologia apare "ca foma mentis9. fie ascunse. cu o anumită neîncredere în utilitatea lor. de a înţelege sensurile profunde ale acestei realităţi. chiar dacă sunt obligaţi să recunoască utilitatea ştiinţei şi a reprezentaţilor ei. care înseamnă literalmente formă/idee/abordare a minţii. p. Dacă lumea este simplă. Rezultatele. ea poate fi înţeleasă uşor şi deci. Identificarea unor asemenea credinţe simple aflate la baza imaginii despre lume pe care şi-o formează indivizii şi grupurile. iar voinţa entuziastă poate face totul. editura Polirom. sunt fie mascate. Un sistem de credinţe nu constă numai în noţiuni. Aceştia. Teoria democraţiei reinterpretată. sau chiar la un obicei legat de o persoană. În concluzie. Aceasta este o expresie folosită în principal în filosofie şi psihologie. credinţe în anumite condiţii. trimit la o imagine mai complexă a ideologiei şi a adeziunii ideologice.pentru că posesorii unei asemenea credinţe nu sunt capabili să vadă fenomenele în toată complexitatea lor. 1999. Partidul totalitar şi liderul său sunt încărcaţi cu puteri miraculoase. prin 9 Expresie latină. intelectualii.

Cea mai mare parte a activităţii economice şi profesionale este supusă statului. 2. fizică sau simbolică. o dublă teroare: poliţienească şi ideologică. 18 . Legătura dintre putere. nazismul şi fascismul au fost regimuri totalitare. Bucureşti. În istoria recentă. Ideologia totalitaristă este opusă conceptului de societate deschisă. 2000. în concluzie. Statul îşi rezervă un dublu monopol: al forţei şi al mijloacelor de convingere. care presupun şi relaţia socială de comandă/dupunere11. instrument de exercitare politică Cap. de forţă şi de violenţă. Capitolul 2: Charisma. 13. a constituit şi constituie obiectul de cercetare al tuturor disciplinelor teoretice cu caracter politic. Conceptul de putere. 11 Gheorghe Teodorescu.partidul unic. pătrunde până şi în viaţa particulară a fiecărui cetaţean. Una dintre cele mai importante teorii ale totalitarismului (Aron Raymond) susţine că totalitarismul se caracterizează prin următoarele aspecte: • • • • Un partid are monopolul activităţii politice. • Politizarea şi transfigurarea ideologică a tuturor greşelilor posibile ale indivizilor şi. Cum statul este inseparabil de ideologie. Putere. în mod deosebit cel de putere politică.-2. p. Partidul unic este animat sau înarmat cu o ideologie căreia îi conferă o autoritate absolută şi care devine adevărul oficial de stat. cu toate că unii autori nu considerau că fascismul face parte din această categorie. autoritate şi legimitate politică Puterea este asociată în mod frecvent cu ideile de autoritate. autoritate şi comunicare politică. editura Nemira. comunismul. aceste activităţi sunt ideologizate.1.

de obiectul ei şi de mijloacele sau metodele întrebuinţate pentru realizarea puterii. resimţit ca presiune exterioară. În sens sociologic. se obiectivează. dar nici nu poate fi imaginat fără acest mare capitol referitor la puterea politică. nu numai că nu poate ocoli. El explică mijloacele la care recurge puterea pentru a se înfăptui. ale unei societăţi. istoria ideilor politice. ea nu este o simplă relaţie între om şi om. ✔ Autoritatea exprimă atât ideea de forţă.Dreptul constituţional. ca formă alienată a idealului social. adică de raportul existenţei între constrângere şi convingere. asumat de către cei asupra cărora se exercită puterea sau dimpotrivă. a puterii politice în general. El explică. cât şi cadrul instituţional prin care această idee se materializează. starea existentă în interiorul societăţii: complementaritatea dintre putere şi voinţa grupului sau neutralismul lor static şi potential exploziv. Foarte multe probleme referitoare la stat sunt analizate de alte ramuri ale ştiinţelor politice. exprimând autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o are asupra altora pentru realizarea unui scop comun. scopul puterii asigură stabilitatea raportului dintre guvernanţi şi guvernaţi sau. ✔ Scopul puterii poate fi deliberat. Numai că această ştiinţă nu cercetează întreaga problematică a statului. puterea de a comanda. între om şi un obiect sau fenomen. precum teoria generală a statului. ca stiinţă politică şi juridică în acelaşi timp. 19 . Asadar. O astfel de relaţie poate exprima. nu însă autoritatea lui în raport cu alţii. După caz. de asemenea. sociologia politică etc. puterea este o forţă care preexistă formelor de manifestare. cel mult. Această definiţie implică următoarele aspecte: ✔ Puterea nu este o simplă posibilitate a omului în raport cu lumea exterioară lui. dimpotrivă. unul impus. ea este o energie socială în stare latentă. determină sau întreţine tensionarea lui. puterea desemnează ansamblul sau sistemul relaţiilor de putere constituite într-o societate istoriceşte determinată. la modul în care aceasta ia naştere şi se realizează potrivit dispoziţiilor normative şi a tradiţiilor unui popor. putinţa omului de a întreprinde ceva în ambianţa sa. ✔ Puterea este un fenomen relaţional: dezvăluirea esenţei puterii nu este posibilă dacă facem abstracţie de subiectul puterii. filosofia politică. de a dispune şi de a impune. asumat de membrii colectivităţii sau impus acestora de către cei care exercită puterea.

dar suntem incapabili de a-i defini substanţa şi esenţa sa. 1998. de o minoritate formată din cei cu vechime în funcţii politice sau de grupuri cu interese birocratice şi de afaceri). a modului de coordonare a acţiunilor particulare.). fiind influenţate. între altele. puterea este mijlocul prin care se menţine ordinea. fenomenul puterii a reprezentat un interes constant. De asemenea. a reglementărilor tensiunilor sau conflictelor şi a organizării formale a relaţiilor de conducere-supunere. 1965): Unde se află puterea? Este greu a determina cu precizie. Puterea. 1957): Noi ştim sau credem că ştim ceea ce face puterea. de fenomenul de grup). nici unul dintre acestea nereuşind să-şi apropie recunoaşterea unanimă a comunităţii ştiinţifice13. dar nu neapărat decisiv. puterea se instituţionalizează mai întâi în familie. 29. Astfel. în mare măsură. presupune analiza metodică a elaborării hotărârilor de acţiune colectivă. 104-105. în societate (autorităţile puterii statale parlament-guvern etc. p. ea este şi în guvern12. într-o instituţie ori organizaţie (consilii de administraţie). Keith Dowding a făcut referire la existenţa unor curente de gândire. prin conceptul de putere se desemnează capacitatea de a impune propria voinţă ori de a o exercita faţă de alţii. De-a lungul timpului. 13 Keith Dowding. în presă. p. care abordează puterea. saloane. editura „Du Style”. partide. Astfel. Puterea politică. el presupune 12 Virgil Măgureanu.În general. în academii şi în laboratoare tehnice şi ştiinţifice. 20 . În acelaşi context. Julien Freund releva în "Esenţa politicului" (Paris. 1979. Bucureşti. pentru asigurarea binelui comun. şi a provocat îndelungi dezbateri şi controverse în rândul specialiştilor din domeniul ştiinţelor politice. editura Politică. asociaţii de toate felurile. Karl Loewenstein arăta în lucrarea "Puterea politică şi procesul guvernamental" (Chicago. Ca raport de dominaţie. Ea este în sindicate. fie pluralistă (potrivit căreia elitele au un rol important. pe măsura importanţei sale în societate. în ciuda structurilor democratice. materializate în abordări teoretice diverse. intervine pentru a respecta proporţiile sociale. fie într-o manieră elitistă (care considera că. în şcoală (profesorul). Studiul ştiinţific al puterii. În prefaţa la lucrarea sa intitulată "Puterea" (1996). în procesul decizional. în exercitarea puterii. în diferitele tipuri de comunitate socială. puterea este deţinuă. Bucureşti.

prestigiul în cazul grupurilor de status şi accesul la aparatul politico-administrativ în cazul partidelor. cunoaşterea. J. prestigiul conferit de status. Ceea ce funcţionează socialmente ca o resursă de putere depinde de tipul de societate: de exemplu. Rousseau: Cel care stăpâneşte nu este niciodată destul de puternic pentru a rămâne mereu stăpân dacă nu transformă forţa în drept şi supunerea în datorie. reţelele de influenţă şi de ascendenţă şi relaţiile de dominaresubordonare (forma alienată a puterii). venitul. acest lucru conducând la constituirea unei structuri spirituale comune. toţi oamenii fiind egali. Definiţia weberiană nu se referă în mod deliberat la resursele care pot face posibil exerciţiul puterii în ultimă instanţă.explicitarea sistemului ce rezultă din îmbinarea acestei structuri cu procesele de control social. particularizate prin controlul anumitor resurse de putere: cele economice în cazul claselor. în timp ce capitalul are o importanţă preponderentă în societăţile capitaliste moderne. orice conferă unei persoane sau unui grup un anumit control asupra a ceea ce alţii au nevoie şi doresc poate fi considerat ca o resursă de putere. Distincţia lui Weber între clase. Anumiţi cetăţeni ar 21 . Nu se poate afirma despre o persoană sau un grup că „are putere" fără a se specifica în relaţie cu cine şi ce anume îi conferă acest atribut. virtuţile magice. 1920). Oamenii se supun conducerii supreme ale unei voinţe generale. Weber. îndemânările deosebite şi rare. În cea mai importantă lucrare a sa în această privinţă. "Contractul social" (1762). Puterea este o dimensiune a anumitor relaţii de interdependenţă socială. charisma etc. nimeni nu este dezavantajat. Şi pentru că fiecare semnează acest pact în mod liber. Rousseau şi-a imaginat o ordine bazată pe un pact social. Toţi oamenii semnează un pact menit să le ofere siguranţă. în ciuda oricărei rezistenţe întîmpinate şi indiferent de factorii care determină această capacitate (M. în societăţile arhaice controlul ritualurilor magice poate constitui o sursă de putere. Cercetările sociologice au avut în vedere diferite asemenea resurse: capitalul. Un element important în acest proces de instituţionalizare îl constituie apariţia fenomenului legitimităţii. Distribuţia diferitelor resurse de putere tinde să fie organizată şi instituţionalizată în structuri de dominaţie relativ stabile pentru fiecare tip de societate. Weber susţinea că puterea reprezintă capacitatea cuiva de a-şi impune voinţa în cadrul unei relaţii sociale. ceea ce face din ea un concept relaţional. Puterea este mai degrabă un proces decât o entitate sau o structură fixă. Wirtschaft und Gessellschaft. cu antagonismele ce pot rezulta din acestea. a fost sesizată încă de J. grupuri de status şi partide se referă la tipuri diferite de grupuri sociale. Problematica legitimităţii. care va deveni centrală în conceptualizarea weberiană a puterii.

Despre democraţie în America. un sociolog de talia lui S. editura Humanitas. de îndată ce dispare liderul charismatic. În linii generale. două orientări fundamentale au marcat atât sociologia politică. patrimonialism şi feudalism au fost sisteme sociale în care a funcţionat predominant autoritatea tradiţiei. eroismul sau caracterul exemplar al unei persoane şi pe modelul normativ revelat sau impus de această persoană". Toqueville. editura Nemira. justificarea şi temeiul său ultim14. 1995) 22 . Pentru Tocqueville. iar statul trebuie să îi supună pe aceşti oameni la tot felul de constrângeri. exercitarea puterii într-un sistem democratic implică un echilibru între forţele conflictului şi cele ale consensului (Despre democraţie în America. p. iar ceea ce Weber denumeşte patriarhalism. 1835)15. Mai recent. 174. traducere de Magdalena Boiangiu şi Beatrice Staicu. bazată pe „credinţa în legalitatea reglementărilor impuse şi în dreptul celor plasaţi în poziţii de autoritate prin asemenea reguli de a emite ordine". întemeiată pe „sanctitatea. M. Weber distinge trei tipuri ideale de autoritate: • charismatică. autoritate şi comunicare politică. • tradiţională. Puterea acceptată ca legitimă de către cei asupra cărora este exercitată devine autoritate. Gheorghe Teodorescu susţine că legitimitatea reprezintă pentru puterea politică raţiunea de a exista. considerând că democraţia este un mecanism 14 Gheorghe Teodorescu. ba chiar să îi condamne la moarte. Lipset adopta o poziţie similară.putea însă exprima o voinţă particulară ce se opune voinţei generale: acest lucru se numeşte "reprezentarea unor interese speciale". Există şi o a treia tradiţie care a subliniat coexistenţa consensului şi a conflictului în manifestările puterii. dar care degenerează în mod inevitabil prin rutinizare. 15 Alexis D. • raţional-legală. Charisma este o forţă revoluţionară care a generat mişcări sociale de-a lungul istoriei. Birocraţia însumează tipul de autoritate raţional-legală. 2000. cât şi politologia în legătură cu bazele şi funcţionarea puterii: consensualismul şi conflictualismul. avînd la bază „credinţa înrădăcinată în supremaţia tradiţiilor imemoriale şi în acele persoane cărora aceste tradiţii le conferă legitimitate". pentru a oprima această voinţă particulară. Bucureşti. Putere.

există o cantitate limitată de putere. Nevoia acestei 23 . tipologii etc. de fenomene corelative. în condiţiile existenţei unor grupuri cu interese conflictuale. Lynd): într-o societate dată.. teoria marxistă clasică a subliniat funcţia principală de dominaţie de clasă a instituţiilor politice. C. prestigiu etc. Teoriile consensului au pus accent pe faptul că puterrea politică este cea care permite coordonarea activităţilor de interes general. dat fiind faptul că orice putere politică este un fapt social relaţional. Parsons) sau teza „caracterului limitat" al puterii (R. au capacitatea să evidenţieze bogăţia de conţinut şi importanţa indubitabilă a fenomenului în dinamica vieţii sociale. termenii de autoritate. impunerea sa de către grupurile dominante asupra celor dominate în scopul realizării propriilor interese. economice şi militare hotărăşte destinul unei întregi societăţi. Perspectivele analitice asupra puterii politice nu pot lăsa la o parte relaţia acesteia cu conceptele de autoritate. opacizarea legăturilor dintre conducători şi conduşi. în primul rând caracterul lor istoric. Semnificativă pentru concluzia că atât conceptul puterii. Mills a preluat ideea weberiană a legăturii dintre birocratizarea şi profesionalizarea aparatului politico-administrativ. sub care se mai prezintă sau în legătură cu care ea este abordată. asigurarea ordinii şi a continuităţii sociale. prestigiu. forme. legitimitate. forţă. influenţă. cât şi fenomenul concret pe care îl exprimă şi îl defineşte. Astfel. libertate. respectiv. Pe această linie. Sociologia marcată de această orientare a fost interesată de funcţionarea puterii (condiţii. influenţă. deteriorarea democraţiei şi formarea unei „elite a puterii" Acest cerc restrâns al vârfurilor decizionale din sectoarele politice. W.destinat adoptării deciziilor la nivel de societate cu minimum de forţă şi maximum de consens. Ceea ce pare să caracterizeze această orientare este „conceptul de sumă nulă" (T. forţă. Constatând fenomenul extinderii birocraţiei în societăţile industrializate. Concepţiile conflictualiste au scos în evidenţă caracterul coercitiv al puterii politice. desemnează dimensiuni esenţiale ale vieţii politice.S. este multitudinea de termeni corelativi. sub forma cărora este prezentat puterea. Exercitarea puterii reprezintă un instrument esenţial prin care oricare comunitate îşi gestionează supravieţuirea. libertate.) şi mai puţin de mecanismele erodării şi transformării sale. deşi nu trebuie priviţi neapărat ca sinonime ale acesteia. precum şt fundamentele economice ale distribuirii puterii în societate. criticând efectele nefaste ale acestei tendinţe: clivajul crescând dintre instituţii şi public. legitimitate. astfel că orice extindere a puterii unui grup se face în detrimentul altuia.

Durkheim şi G. încredere. iar 24 . de a-i conduce. Nici unul dintre cei doi nu foloseşte. mai ales datorită lipsei unui set de criterii referitoare la această problemă. termenul este folosit pentru a descrie puteri supranaturale. combinat de cele mai multe ori cu tehnici de persuasiune şi cu abilităţi de comunicare sofisticate. Pentru Max Weber. Marea schimbare va fi adusă de Max Weber. însă. tipuri Cuvântul charismă. În ciuda emoţiilor profunde pe care le produc celorlaţi. Simmel s-au numărat printre primii sociologi interesaţi de problema autorităţii. în mod explicit cuvântul charismă. determinându-i uneori să facă lucruri în numele acestui magnetism. deci. va da naştere conceptului sociologic de charismă. 2. persoanele charismatice creează o atmosferă de calm. Alţii cred că este un har înnăscut. din grecescul χάρισμα (kharisma). Unii autori sunt de părere că poate fi predată sau învăţată. care ţine de menţinerea ordinii şi de asigurarea cadrului instituţional necesar desfăşurării vieţii sociale.raportări vine şi din raţiunea de a fi a puterii politice. chiar dacă originea cuvântului duce clar la ideea de divinitate.-2. ar putea fi “învăţată”. E. inspira sau influenţa pe ceilalţi. Decriptarea mecanismelor autorităţii şi a punerii ei în practică constituie una dintre cele mai vechi preocupări ale sociologiei. vizionar de geniu. Cap. autenticitate şi concentrare. aceea de a exercita asupra celorlalţi un puternic magnetism. definire. viitorul regimurilor politice născute din modernitate rămâne încă incert şi nesigur. nu poate fi dobândită prin intermediul unei pregătiri teoretice şi practice. prin studiul sociologic al religiilor. cu un rol esenţial în formarea caracterului şi personalităţii. unde mâna omenească nu prea are cum să intervină. Încercarea de a da o definiţie exactă termenului este dificilă. dominanţă. dacă nu este un har înnăscut. cel care. Din această cauză. dar numai cu ajutorul hipnozei. de multe ori. s-ar traduce prin “dar” sau “favor divin” şi se referă la o calitate destul de rar întâlnită la anumite personalităţi. Acesta este unul dintre argumentele ideei că această calitate. considerînd-o un veritabil centru al vieţii sociale. cu scopul de a înţelege mai bine sensul schimbărilor sociale. Se referă mai ales la acele persoane care reuseşc cu uşurinţă să atragă atenţia şi admiraţia celor din jur. caracteristici. şi aproape întotdeauna sunt dotaţi cu abilităţi oratorice excelente.2 Charisma. Uneori charisma are conotaţii negative.

sociologii care au studiat fenomenul charismei nu au fost de acord cu Weber în două aspecte importante ale studiului său. ei nu considerau că liderul charismatic este neapărat o personalitate extraordinară. Conform unor autori. punându-se accentul pe aspectele psihologice ale acestui tip de autoritate. charisma. Astfel. În primul rând. sau cel puţin în afara vieţii cotidiene inaccesibile marii majorităţi a oamenilor obişnuiţi. 16 Mirel Bănică. estetic etc. Max Weber atrage însă atenţia asupra faptului că dominaţia exercitată de un lider charismatic este dificil de înţeles şi de analizat cu mijloace obiective. O astfel de abilitate îi ajută pe politicieni. În al doilea rând. comportamentul. în termenii folosiţi de Max Weber desemnează literar „darul graţiei” şi este folosit de către acesta pentru a caracteriza leaderii înnăscuţi pe care oamenii aflaţi în situaţii dificile îi urmează sau pe care aceştia simt nevoia să îi urmeze deoarece îi consideră extrem de pregătiţi pentru a conduce. 25 . calităţi denumite mai târziu categorii ale abilităţilor charismatice. Plecând de la această a doua afirmaţie. Rolul celui cel îl urmează pe leader este de a-şi înţelege propriul destin. la rândul lor îşi folosesc propria putere pentru a influenţa leader-ul. o demonstraţie a unui nivel înalt al persoanei de a juca după regulile arenei. mai degrabă. care combinau abilităţile. ei nu considerau charisma ca o simplă calitate. Definiţia weberiană a charismei este următoarea: numim charismă însuşirea extraordinară a unui personaj natural dotat cu trăsături supranaturale sau supraumane. Mai târziu. reprezentaţiile etc. autoritatea unei charisme autentice derivând tocmai din capacitatea subordonatului de a-şi recunoşte leaderul. de fapt. unii cercetători defineau charisma în termenii reali ai comportamentului liderului. sau care este perceput.personalităţile charismatice adaugă un plus de dificultate înţelegerii crizelor de legitimitate pe care le traversează societăţile moderne. politic. 2007. ca un efect al unei multitudini de cauze. 23 aprilie. ci. nr. Leader-ul charismatic îşi foloseşte puterea asupra celor ce îl urmează iar aceştia. fie ca un exemplu. explica atribuirea charismei la anumite personalităţi politice şi religioase ca o derivată a anumitor abilităţi şi calităţi anterior demonstrate de acestea. fie ca fiind trimis de Dumnezeu. Weber însuşi. Dilema Veche. o abilitate charismatică este. 167. în consecinţă considerat şef16. Ceea ce contează cu adevărat este de a şti cum o percep cei ce sunt dominaţi charismatic. din punct de vedere etic.

il/TamirSheafer/skills. talente. instinctivă. resursele politice mai sus menţionate. Charisma instituţională este atribuită şi membrilor instituţiilor. astfel compoziţia abilităţilor charismatice se schimbă de la o scenă la alta17. care se traduce prin distanţa instituţiei faţă de nucleul simbolic al naţiunii. Aceasta înseamnă că nivelul charismei instituţionale atribuit actorului este o sumă a centralităţii politice a instituţiei la care acesta este conectat şi locul politic al său în instituţie. la reducerea individului. Majoritatea cazurilor în care sunt prezentate persoane charismatice.huji. Charismatic Skill and Media Legitimacy. care sunt pertinente în arena principală în care activează actorul. Charisma combinată cu manipularea poate avea efecte negative dacă este greşit înţeleasă şi aplicată. respectiv resurse politice.politics. Prin însuşirea şi aplicarea constantă a tehnicilor de manipulare şi a persuasiunii. reprezentat de valorile centrale ale acesteia. centralitatea şi locul politic sunt resurse. fiecare arenă are cerinţe proprii. asupra modului său de gândire. Ca abilităţi charismatice. la transformarea lui într-un tip de cetăţean incapabil să ia decizii de unul singur. dacă anumiţi conducători fac abuz de ea şi depăşesc cu mult graniţa moralităţii. reguli diferite ale jocului. pe terenul ştiinţelor sociale şi politice pentru a 17 Tamir Sheafer. Aşadar. la debusolarea acestuia. www. totuşi. asupra comportamentului şi asupra sentimentelor sale. actorii se bazează pe două seturi generale de resurse. cu un control total asupra individului. care îi ajută pe actori în procesul de obţinere a legitimităţii în arenă.pdf 26 . de fapt. se ajunge de la conducerea maselor la dezumanizarea totală a lor. Lidershipul charismatic este privit ca reprezentând gradul până la care liderul este văzut charismatic de către cei care îl urmează. acestea sunt asociate. Deşi termenul de charismă poate fi prea des utilizat. iar puterea sa este o funcţie a poziţiei ierarhice în instituţie. acel magnetism caracteristic tipologiilor charismatice. Abilităţile charismatice sunt acele abilităţi.Weber scoate în evidenţă de asemenea un alt tip de charismă. este folosit. charisma instituţională sau rutinizată. altfel spus. performanţe demonstrate. Este vorba de o supunere necondiţionată.ac. în primul rând. în competiţia pentru legitimitate. Aceste aspecte ne duc cu gândul la sistemele totalitare. Liderul unor astfel de mase este o persoană charismatică: pentru a-i atrage pe indivizi trebuie să aibă.

viziunea sa despre leadership. cât şi de cei care îi urmează: un lider charismatic receptează o uriaşă componentă emoţională de devoţiune. Natura charismei nu este de origine pur raţională. „solicitând” astfel să supună. să se afle în fruntea unei organizaţii. leaderul nu este în măsură să-şi facă datoria. Aceasta acţionează între leaderi şi cei ce îi urmează pe leaderi şi. Fără charismă. leaderul trebuie să aibă charismă. acceptare şi credinţă oarbă din partea celor care îi urmează (Bass. Despre charismă. lidershipul charismatic este o caracteristică a lidershipului transformaţional (Bass. În timpul unei crize sau situaţii de agonie. leaderii sunt importanţi prin aceea că pot evoca. natura charismei este mai puţin raţională. „ darul graţiei” şi să îşi ducă acţiunile la bun sfârşit cu succes. Legimitatea charismei şi a leadership-ului charismatic este atribuită sociologic şi psihologic încrederii subordonaţilor şi mai puţin calităţilor leaderilor. 1985).descrie liderii care au efecte profunde şi extraordinare asupra celor care îi urmează. Astfel. Charisma are la baza aura calităţii excepţionale a leaderului şi se diferenţiază de alte calităţi comune. fiind aceea că leaderul trebuie să fie o persoană puternică. Charisma a fost examinată în termeni conceptuali în relaţie cu ştiinţele organizationale de către House. 27 . ci mai curând pe trăsăturile personale. un lider charismatic este văzut ca un salvator. De asemenea. în timp ce trăsăturile altruiste. cu o viziune sinceră de a „scruta” viitorul. Charisma acţionează pe o zonă între leaderi şi subordonaţii acestora şi se bazează pe autoritatea atribuită leaderului ca rezultat al unei experienţe sau a unor cunoştinţe ieşite din comun. din punct de vedere normativ. într-un mod „charismatic” acest sens al credinţei/încrederii. care a introdus charisma în teoria sa “cale-obiectiv”. Platon. întrucât esenţa sa este de origine divină. Totodată. capabile de sacrificiu pot avea drept rezultat consecinţe admirabile. aceasta este de natură mistică şi nu poate fi obţinută prin forţă sau prin exercitiu. şi anume. însă se bazează mai puţin pe caracteristicile persoanei. societate şi leadership a vorbit şi filosoful antichităţii. Charisma depinde atât de lideri. Egoismul sau narcisismul unui leader charismatic pot avea consecinţe nedorite. Legătura între lidershipul transformaţional şi charismatic este reprezentată de criza sau agonia într-o organizaţie. şi liderul transformaţional este cel mai eficient. nu se bazează numai pe autoritatea atribuită leaderilor datorită cunoştinţelor sau experienţei lor excepţionale. În ceea ce priveşte charisma. 1985). evident. Bass a examinat câteva caracteristici ale charismei şi felul cum acestea interacţionează cu stilul lidershipului transformaţional. În acest sens.

490.Mesajul abordărilor sceptice cu privire la leadership-ul charismatic este că această charismă. De asemenea. Cultul personalităţii caracterizează de obicei statele totalitare sau statele care au avut parte recent de revoluţii. Lozincile şi citatele din opera şefului 18 Dicţionar enciclopedic. dar a deschis drumul pentru cultul familiei imperiale în Imperiul Roman. 1993. dar fenomene asemănătoare existau cu mult timp înainte. alături de acceptarea ei de către subordonaţi pot „pregăti” terenul pentru apariţia unor forţe iraţionale în societate.-2. cultul personalităţii18 este desemnat ca atitudine sistematică de admiraţie. la fel ca şi statuile sau monumentele dedicate măreţiei şi înţelepciunii liderului. Nikita Hruşciov. ridică conducătorul la un nivel aproape divin. A–C. comune asupra naturii sale. Renumele unui singur lider. Portretul conducătorului apare peste tot. cât şi negative. I. Cap. considerat ca înzestrat cu calităţi deosebite de ordin intelectual. vizionar. leadership-ul charismatic poate avea atât consecinţe pozitive. 28 . 2. Bucureşti. studiate prin intermediul exemplelor oferite de istorie sau prin posibila adaptare a unei viziuni mai deschise. la scurtă vreme după moartea lui Stalin. provocată şi controlată cu privire la un conducător (personalitate). vol. Termenul a fost inventat de conducătorul Uniunii Sovietice. organizatoric.3 Cultul personalităţii Cultul personalităţii este un termen care defineşte venerarea execesivă a unui singur conducător aflat încă în viaţă. afectiv. În dicţionarul limbii române. Leadership-ul charismatic se produce în cadrul procesului ce se desfăşoară între lideri şi subordonaţi în care relaţia este intimă. Contextele organizationale care permit emoţionalitatea pot declanşa leadership-ul charismatic şi tendinţa de a urma leaderul în organizaţii. deseori caracterizat drept "liberator" sau "salvator" al poporului. p. etc. Cultul personalităţii din timpul vieţii lui Iulius Cezar a displăcut puternic patricienilor republicani. Editura Enciclopedică. Aceasta ar însemna spaţiu suficient pentru apariţia persuasiunii şi manipulării în exercitarea leadership-ului charismatic. Elementul care stă la baza leadership-ului charismatic este reprezentat de legatura emoţională dintre leaderi şi actul propriu-zis al conducerii. personalizată şi în care predomină încrederea reciprocă.

În plus. Alt exeplu este cel al liderului naţionalist chinez. conţineau citate din Mao Zedong. înclusiv publicaţiile ştiinţifice. în special. Cultul personalităţii tinde să prezinte liderul şi statul ca fiind contopiţi.acoperă pancarte uriaşe. ambii lideri apăreau ca nişte conducători omniprezenţi. Atât Stalin. taiwanezilor li s-a cerut să cânte cântecul memorial Chiang Kai-Shek. Ordinele guvernamentale cereau să se pună portretele 29 . pe timpul Revoluţiei Culturale. iar cărţile cuprinzând discursurile şi scrierile lui umplu librăriile şi rafturile bibliotecilor. ajută să justifice conducerea dură dictatorială. zidurile. devenind imposibil să înţelegi viaţa unuia fără celălalt. Nivelul linguşelii poate ajunge la cote care pot apărea absurde celor din afară. Crearea unui aşa de cuprinzător cult al personalităţii a dus deseori la critici aspre ale regimurilor lui Stalin şi. şi toate aceste citate erau tipărite cu litere îngroşate roşii. Când acesta a murit. În perioada de glorie a regimurilor lor. cât şi Mao Zedong au folosit cultul lor al personalităţii pentru a strivi oponenţii politici din partid sau din afara lui. Chiang Kai-Shek. toate tipăriturile chinezeşti. cultul personalităţii mai urmăreşte deseori să zădărnicească orice fel de opoziţie din interiorul elitei conducătoare. al lui Mao Zedong. De asemenea. care-l lăuda pe Chiang ca fiind "salvatorul naţiunii" şi "cea mai mare personalitate din toată lumea". destinaţi să conducă naţiunile lor pe veci. iar propaganda îi face pe cetăţeni să creadă că acţionează ca cei mai drepţi conducători. De exemplu.

deoarece acţiunile s-au petrecut după moartea sa). faptul că Lenin a fost glorificat în Uniunea Sovietică nu constituie un cult al personalităţii. dar omniprezent şi omnipotent. Câteva dintre cele mai opresive regimuri au aratat puţină veneraţie faţă de lider sau chiar de loc. Cultul personalităţii poate să se prăbuşească foarte repede după moartea liderului. În unele cazuri. Dalai Lama în Tibet. lipsa de manifestări ale cultului personalităţii par a fi parţial motivate de dorinţa de a proteja o imagine a statului fară chip. fostul lider subiect al cultului personalităţii ajunge să fie calomniat după moarte. În aceste cazuri. Pentru a justifica acest nivel al venerării. Ho Chi Minh – Vietnam. Stalin a folosit această scuză pentru a justifica campania masivă a Partidului Comunist de redenumire a diverselor locuri în onoarea sa. al cărui portret este expus cu respect în numeroase locuri publice. în fiecare clădire publică. dar convenţiile sau legile împiedică transformarea acestei forme de respect în putere politică reală. Imperiul Roman şi lumea Greciei Antice au avut multe caracteristici echivalente cultului personalităţii. Iosif Vissarionovici Stalin este considerat drept creatorul cultului modern al personalităţii. În Egiptul antic cult al personalităţii poate fi considerată practica de ridicare a faraonului la rangul de rege zeu.lor în fiecare casă. Guvernul Khmerilor Roşii şi guvernul teocratic taliban din Afganistan au evitat cultul personalităţii. autorităţile nu 30 . Tito – Iugoslavia. iar mulţi poeţi şi artişti erau instruiţi să producă lucrări care să-l glorifice pe lider. Nicolae Ceauşescu – România. ca în cazul Chinei post-Mao. Enver Hoxha – Albania. În particular. Kemal Atatürk – Turcia. aşa cum este regele Tailandei. În alte cazuri. (aşa precum sunt fondatorii naţiunilor – de exemplu. şi nici nu se referă la lideri onorifici. şefii acestor regimuri rămânând aproape necunoscuţi. care nu au o putere reală. Atât Stalin cât şi Mao au fost exemple valabile pentru această afirmaţie. Alte cazuri notabile ale cultului personalităţii mai sunt: Adolf Hitler – Germania Nazistă. atât Mao cât şi Stalin au încercat să se prezinte ca persoane umile şi modeste şi caracterizau deseori cultul personalităţii care-i viza ca pe o manifestare spontană a dragostei popoarelor lor. Un astfel de caz este cel care legat de monarhi. Cultul personalităţii nu apare în mod universal printre toate societăţile totalitare sau autoritariste. încercarea lui Siad Barre în Somalia şi Saddam Hussein – Irak. deseori făcându-se eforturi mari pentru redenumirea de localităţi şi demolarea statuilor. Este de remarcat că termenul „cultul personalităţii” nu se referă în general la respectul faţă de decedaţi.

Subiecţii cultului personalităţii sunt de regulă persoane cu predispoziţii spre manifestări charismatice în care sentimentele de admiraţie şi respect se combină cu adoraţia mistică. cu graţia divină. până în 2006. În ziua de azi unele ţări care suportă cultul personalităţii sunt Coreea de Nord a lui Kim Jong-il (care l-a urmat pe tatăl sau. cu viziunea fabuloasă. religioasă. 31 .agreează cultul personalităţii de frică să nu strice echilibrul politic de la vârful ierarhiei de partid. mitologia şi sacralitatea. combinaţii care au ca rezultat o reprezentare inconfundabilă. Kim Il Sung) şi. harul. nerepetabilă şi de cele mai multe ori denaturată despre natura umană. Turkmenistanul lui Saparmurat Niyazov.

cuprinde o problematică complexă referitoare „la puterea politică. Repertoriul tematic al unei doctrine. economice. principii etc. Acestea evoluează şi tind să orienteze realitatea politică în lumina unor valori care exprimă interese şi opţiuni sociale. La origini. principii. „doctrina Ceauşescu” etc.Duică – doctrinar al ţărănismului). potrivit profesorului Anton Carpinschi. sau. formaţiuni sau mişcări politice („doctrina liberală”. Era întrebuinţat şi în sens de educaţie. teorie sau ansamblu de principii morale. ideologice similare. specifice unui grup. fiind relaţionat unor personalităţi politice („doctrina Monroe”. G. „doctrină filosofică”. mai cuprind idei. călăuzite de un principiu unificator sau de un set de principii de transformare a societăţii. domenii distincte de activitate („doctrină militară”. „doctrina conservatoare“.). concepţii. îşi delimitează sfera de cuprindere. „doctrina evanghelică” – Ion Heliade Rădulescu. după cum apreciază unii specialişti. concepţii etc.-3.).). componente ale gândirii politice care.1 Doctrina şi ideologia politică Doctrina şi ideologia politică sunt. Cu timpul.Capitolul 3: Nazism versus comunism Cap. pe lângă acestea. „doctrină religioasă” etc. organizarea şi administrarea 32 . Bogdan. 3. unei categorii sociale sau unei clase sociale. „doctrina comunistă”. etc. care este generat de propria structură (teze. dar într-o altă formulare Ştefan Zeletin – doctrinar al „burgheziei româneşti”. doctrina (de la termenul similar din limba latină) avea prioritar accepţiunea de învăţătură. „doctrină economică”. contribuţiei unor oameni de ştiinţă sau de cultură („doctrina haretisă”.). cu acelaşi sens. „doctrina mişcărilor de eliberare naţională” etc. organic unite şi intercondiţionate. „doctrină socială”. Ştiinţele politice folosesc termenul de doctrină politică ca fiind un ansamblu de teze sau de cunoştinţe coerente. într-un anumit timp istoric. teorii. „doctrina Brejnev”. „doctrina românismului integral” – Nichifor Crainic etc.

conservatorismul. structura şi dinamica sistemului politic dintr-o societate dată. 33 . s-au confruntat şi se confruntă în spaţiul politic. p. socială. ✔doctrina comunistă de tip marxist-leninist. ✔doctrine politice conservatoare şi neoconservatoare. ✔doctrine politice social-democrate. În ceea ce priveşte tipologia doctrinelor politice. fie se depărtează de acestea.puterii în stat. 19 Anton Carpinschi. comunismul. 20 Anton Carpinschi. p. noua stângă. centrismul convergentist. Deschidere şi sens în gândirea politică. aceste tipuri de doctrine sunt plasate pe axa tradiţională stânga-centru-dreapta.. ✔doctrine politice rasiste. raporturile dintre stat şi societatea civilă. ✔doctrina democrat-creştină. Termenul de ideologie. ✔doctrine militariste. op. Deşi nu se specifică. noua dreaptă”20.reprezintă unul din conceptele cel mai mult disputate în secolul XX. spiritual-culturală. fiind oglinda modului în care un grup social sau altul percepe realitatea pe baza propriei experianţe social-istorice. În viziunea altor politologi. socialismul marxist. culturală etc”19. economică. Iaşi. Tipuri doctrinare sunt considerate: „liberalismul. • doctrina dictatorială: ✔doctrine politice fasciste. social-darwiniste. orientarea diverselor politici de ramură. elitiste. 48-49. socialismul reformist antimarxist. clasificările care. doctrinele se pot clasifica în raport cu modul de organizare şi conducere al societăţii: • doctrina democratică: ✔doctrine politice liberale şi neoliberale. cit. sistemul partidist şi al grupurilor de presiune. 73. fie reproduc sau sunt apropiate de cele utilizate în diferenţierea tipurilor de ideologii. 1995. dinamica politică. Ideologia politică se raportează la o anumită realitate social-economică. fascismul. conferindu-le distincţii. strategia politică internă şi externă. Institutul European.

la mijlocul sec. Deşi. ideologia ajunge să însemne virtual orice credinţă de tip republican sau revoluţionar. adică orice credinţă ostilă lui Napoleon însuşi. 1997. critica ideologilor liberali şi republicani era inevitabilă. Autorul formulează o explicaţie raţională a genezei ideilor. Astfel. dar nu într-o măsură suficientă pentru reabilitarea sa completă. o nouă ştiinţă. La câţiva ani de la lansarea conceptului. 211. în Ideologia germană. chiar cu încărcătura de ambiguităţi a sensurilor care se dau. în concepţia lui Napoleon el a căpătat sensuri peiorative. 33. în funcţie de diversitatea forţelor sociale ce acţionează în societate21. Pe măsură ce guvernarea sa evolua către un imperiu susţinut de către o religie stabilită. Raporturile sociale le apar ca deformate în funcţiile de 21 Ion Mitran. Oscilaţiile între conotaţiile pozitive şi negative vor fi caracteristice pentru întreaga istorie a conceptului de ideologie. care se estompează cu timpul. Bucureşti. Ideologia.De aceea. 1975. ci ideologii politice diferenţiate. Destutt de Tracy propunea. Aceştia din urmă constituiau o parte din cei pe care i-a învinuit Napoleon după retragerea de la Moscova. vor defini ideologia ca o falsă conştiinţă. care erau eliberate de prejudecăţi religioase şi metafizice22. o ştiinţă a ideilor – ideologia – care. p. Acest sens peiorativ va fi preluat de către fondatorii marxismului care. Pentru Marx şi Engels. Bucureşti. Politologia în faţa secolului XXI. nu există o ideologie politică în general. potrivit sugestiilor sale. Editura Politică. 22 Dicţionar politic. Indiferent însă de atribuirea paternităţii. 280. în epoca lui Napoleon. ci un ansamblu de teorii şi de valori produse de către subiecţii sociali şi care reflectă condiţiile vieţiilor materiale. în lucrarea Elements d’idéologie (1805). chiar dacă intenţia lui de Tracy de a crea o nouă ştiinţă nu se finalizează. conceptul de ideologie era considerat progresist. al XIX-lea. Autorul respinge conceptul de idei înnăscute şi apreciază că ideile au la bază senzaţii fizice. Majoritatea autorilor atribuie paternitatea acestuia francezului A. Destutt de Tracy. editira Fundaţiei România de Mâine. Însă. termenul de ideologie are o evoluţie şi circulaţie spectaculoase. la originea sa. în viziunea sa. presupunea critica ideilor. ideologia nu mai este o ştiinţă a ideilor. p. cu alte cuvinte analiza ştiinţifică a produselor gândirii umane. ar fi constituit fundamentul celorlalte ştiinţe socioumane. 34 . termenul primeşte conotaţii negative după lansarea lui. în timp ca alţi autori consideră că Marx este cel care introduce conceptul în gândirea politică.

definirea ei pe baza criteriului adevărului şi falsului. Abordarea ideologiei ca un sistem de credinţe permite reliefarea uneia dintre funcţiile ei majore în societăţile moderne. 23 Raymond Aron (1905-1983). Multe dintre ele pleacă de la criteriul adevărului şi falsului în definirea ideologiei. Aron. care au trădat ceea ce ar fi trebui să constituie raţiunea lor de a fi — căutarea adevărului. Este procesul de ideologizare a politicului devenit evident odată cu revoluţia franceză de la 1789. a scris L'Qpium des intellectuels în anul 1957. fie în afara lui. 35 .23 considera că în cadrul ideologiilor se amestecă propoziţii de fapt şi judecăţi de valoare care exprimă o perspectivă asupra lumii şi o voinţă îndreptată spre viitor şi care cad indirect. fie în cadrul marxismului. Este poziţia lui R. Unul dintre atributele puterii politice este acela de a asigura consensul şi ordinea socială. a fost redactor-şef al publicaţiei „La France Libre”. sociologice sau psihologice. de poziţia în sistemul de producţie. Marx surprinde faptul evident că indivizii elaboreză teorii menite să justifice situaţia şi conduitele lor. Problematica ideologiei a fost abordată şi de numeroase cercetări din afara marxismului. în sensul legitimării dominaţiei unei clase. O adevărată ruptură în definirea ideologiei va fi produsă de către Lenin. el surpinde rolul ideologiei de a susţine şi de a camufla raporturile de dominaţie existente în societate.interesele lor. în cazul său. sub alternativa adevărului şi falsului. Privite în contextul luptei de clasă. în 1955. pentru care ideologiile sunt sisteme de idei. ea recurgând la ideologie. ideologiile pot fi judecate doar după poziţia claselor căror le aparţin şi după modul în care aceste clase se situează în raport cu progresul istoric definit tot ideologic. fusese sesizat încă de Marx. Dezvoltările ulterioare ale marxismului nu sunt concordante în ceea ce priveşte această problematică. combativă a ideologiilor. de exemplu. din perspective politologice. Publicată la numai doi ani după moartea lui Stalin. Imaginea ideologiei ca falsă conştiinţă (Karl Marx). Pe de altă parte. referirea făcându-se la dominaţia de clasă. vor influenţa multe dintre abordările ulterioare ale ideologie. care în Opiumul intelectualilor (1955). Aron condamnă adeziunea colegilor săi intelectuali la o filozofie totalitară. Rolul politic al ideologiei. filosof şi sociolog francez. aceea de a justifica valorile pe care se bazează consensul şi ordinea socială. Criteriul adevărului sau falsului are mai puţină importanţă în raport cu utilitatea politică. de poziţia lor de clasă determinată la rândul ei. fie că este sau nu raportată la ştiintă. determinate de poziţia pe care o ocupă în cadrul structurii sociale. teorii pe care protagoniştii luptei de clasă le utilizează în lupta lor.

✔Creştin-democrate. care iau sau nu în considerare faptul că termenul de ideologie este un produs relativ recent al gândirii politice. • Centru: ✔Liberale. dar se pare că poziţia pe care o ocupă o grupare sau alta în spaţiul politic sau atitudinea acestora (grupurilor. inclusiv cu doctrina. Există deja numeroase clasificări. reformiste (susţin operarea unor schimbări graduale şi eşalonate în extremiste (sprijină schimbarea totală a ordinii existente prin violenţă. sunt mai bine luate în considerare. de extremă dreaptă şi de extremă stângă: • • Extrema dreaptă ✔ Fasciste.Tipurile de ideologii care s-au configurat în decursul timpului constituie un alt domeniu de inters al ştiinţelor socio-politice. stânga. se disting ideologii de centru.). revoluţionare (orientează acţiunea politică spre schimbarea în perspectivă a „ordinii politice”). partidelor etc. O clasificare în raport cu atitudinea exprimată faţă de schimbare împarte ideologiile politice în patru categorii: • • • • conservatoare (militează pentru păstrarea „ordinii” existente). timp). ✔Marxiste ortodoxe. ✔Neoliberale. Criteriile care stau la baza clasificărilor sunt diferite. dreapta. • Extrema stângă ✔ Comuniste.) faţă de schimbare. Clasificarea are un grad apreciabil de formalism. • Stânga: ✔Socialiste (marxiste). În raport de plasamentul unei ideologi. ✔Neoconservatoare. ✔Social-democrate (contemporană). Dreapta: ✔Conservatoare. în comparaţie cu altele. teroare etc. deoarece în schemă nu sunt cuprinse numeroasele variante ideologice care rezultă din combinaţiile celor patru 36 .

de perspectivele promiţătoare sub raport social. Se disting următoarele caracteristici definitorii ale doctrinelor politice: • • • Toate doctrinele politice au un caracter istoric.). Ideologia politică reprezintă unul dintre cele mai disputate concepte ale valori. Ambele dau sensul. în general. direcţia de acţiune politică a unui grup. socialismul democratic. mergând uneori Între diferitele doctrine există un transfer de teze sau de principii. religioase. le insuflă speranţe (împlinite sau nu). deşi uneori sunt complementare. a unei clase. Ele se constituie pe perioade mai scurte sau mai lungi de timp în factori care adună sub aceleaşi idealuri grupuri sociale.2. etnice.categorii (chevarismul. dar şi din configurarea unor noi zone de utilizare a construcţiilor ideologice (îndeosebi în condiţiile accentuării tendinţelor separatiste sau succesioniste pe criterii etnice. vechimea (ideologii „vechi”. în funcţie de ideologia de la care pornesc acestea. creează şi „gestionează” imagini (potenţial false sau reale) despre evoluţii politice şi sociale imediate sau în perspectivă. sunt componente ale gândirii politice. îi mobilizează. Diferitele ideologii politice. al orientării politice respective. ideologia. Cap. etc. euro-comunismul. apartenenţa la un grup social. pregătesc indivizii şi grupul pentru săvârşirea acţiunii politice. etc. Manipularea maselor în regimul totalitar 37 . clasă. În concluzie. le dinamizează demersurile. nici o Doctrinele politice nu sunt universale. până la denumiri sau variante diferite. ideologii noi). ideologii contemporane). doctrină nu este pură. Alte încercări de clasificare au ca obiect: timpul istoric (ideologia veacului al XVIII-lea. politice. a unei colectivităţi. reprezentări ideologice spontane).-3. fie de consolidare a sistemului politic. ceea ce impică polarizări ale forţelor sociale şi politice. educaţional etc. încearcă să convingă atât aderenţii cât şi indivizii neafiliaţi politic de caracterul „realist” al politicii. se află în conflict. culturale etc. „noua stângă” etc. ideologia germană etc. susţinând un anumit sistem de Aplicarea practică a doctrinelor politice cunosc diferenţieri. comunitate (ideologia burgheză. îi incită. fie de schimbare a acestuia. 3. gradul de coerenţă (ideologii sistematizate. ideologia clasei muncitoare.). ca şi doctrina. neocorporatismul. economic. • secolului XX. şi a apropierii grupurilor teroriste de sfere politice pentru a le conferi legitimitate).

38 . iar nu cu interesele sale. imagine sau sunet. persuasiunea. Mucchielli consideră influenţarea. manipularea este un instrument al artei politice. p. un grup. Până la apariţia Partidului Naţional Socialist German. se poate vorbi de manipulare atunci când o anumită situaţie e creată premeditat pentru a influenţa reacţiile manipulaţilor în sensul dorit de manipulator sau putem spune că este o metodă prin care ideile propagate sunt acceptate de receptor şi determină formarea unor convingeri noi şi reacţii conforme cu interesele celui care a pus în practică sistemul de propagandă. Persoanele şi grupurile ţintă nu conştientizează existenţa respectivei discrepanţe sau opoziţii. prin utilizarea tehnicilor de persuasiune care distorsionează intenţionat adevărul. Însă. Caracteristice conceptului de manipulare sunt următoarele aspecte: • • • • • • Influenţarea opiniilor. o colectivitate. iar 24 Septimui Chelcea. Scopul manipulatorului este de a schimba atitudinea şi comportamentul în direcţia dorită de el şi de a subjuga psihic. Orice acţiune de acest fel presupune utilizarea unor strategii şi tehnici de manipulare. Psihosociologie. Între scopurile îndepărtate ale celor care manipulează şi cele ale persoanelor manipulate există o discrepanţă. potrivit cărora. propaganda şi manipularea sunt unul şi acelaşi lucru24. Acest lucru s-a realizat. iar opoziţia încearcă să schimbe raportul de forţe. Urmărirea atingerii altor scopuri decât cele ale persoanelor manipulate. 2008. Expunerea la mesaje. lăsând impresia libertăţii de gândire şi decizie. prin controlul aproape integral al mijloacelor de comunicare în masă de către puterea politică. atitudinilor şi comportamnetelor. termenul De este unul Alex care stârneşte controverse că în rândul psihosociologilor. uneori chiar o opoziţie. nici un alt regim totalitar nu a reuşit performanţa de a perfecţiona şi extinde tehnicile de manipulare până la a controla tot ce înseamnă cuvânt scris sau vorbit. prin care puterea îşi consolidează poziţia. În termenii psihologiei sociale. Cei care manipulează nu utilizează constrângerea fizică pentru atingerea scopurilor lor. Totuşi. sunt şi opinii mult mai complexe. în scopul controlului total al individului. să gândească şi să acţioneze într-un mod compatibil cu interesele iniţiatorului. în principal.Manipularea reprezintă acţiunea de a determina o persoană. editura Polirom. 277. Iaşi. exemplu.

singurul capabil să conducă întreaga societate. Ulterior. 89. poporului sau chiar întregii lumi. cu naţiunea. fundamentale: ✔ ✔ ✔ ✔ ✔ Partidul unic şi liderul a cărui voinţă se prezintă drept voinţa oficială. Editura Nemira. se crează spectacole grandioase. şi cu ajutorul unui regim al terorii poliţieneşti. Violenţă. În regimurile totalitare. i se închină ode şi poezii. Tehnici de manipulare. 2004. Planificarea economică şi controlul puterii asupra iniţiativei economice26. 95. Bucureşti.rezultatul a fost legitimarea nazismului şi distrugerea a milioane de vieţi omeneşti în numele unei ideologii. puterea politică reuşeşte să impună socialului model de gândire şi să modifice sau să construiască percepţii colective. editura All. o binecuvântare a istoriei. Ediţia a V-a. dictatură Toate sau aceste tipuri au de regimuri politice nedemocratice. cu întreaga ţară. figura lui fiind identificată cu cea a partidului. comunismul a folosit aceelaşi mijloace. Acest fapt înseamnă manipulare tiranie. absolută. p. conducătorul reprezintă o figură mesianică. 26 Ştefan Stănciugelu. Pentru a-l venera. Existenţa unui aparat politienesc cu scopul precis de anihilare a oricărei deviaţii ori rezistenţe la opresiune. Monopolul partidului asupra mijloacelor de comunicare în masă. care exclude orice altă ideologie comunistă. În cadrul acestor caracteristici fundamentale ale regimurilor politice de tip totalitar. p. cea mai semnificativă sub aspectul gestionării emoţiilor psiho-afective este controlul absolut asupra mijloacelor de comunicare în masă. 39 . Existenţa unei ideologii oficiale. Biografia conducătorului este îmbunătăţită cu noi elemente care să demonstreze faptul că din copilărie acesta s-a dovedit a fi predestinat să conducă destinele ţării. învăţate de reprezentanţii acestei ideologii din „experienţa nazistă”25. mit şi revoluţie. 1998. Bucureşti. despotism câteva caracteristici 25 Bogdan Ficeac. chipul lui este imortalizat în picturi şi sculpturi. Caracteristica fundamentală a totalitarismelor se referă la o putere centralizată datorită controlului absolut asupra mijloacelor de comunicare în masă. deţinătorul adevărurilor absolute. Prin intermediul acestora.

Puterea. superior realizat prin disoluţia personalităţii sale. ca instanţă absolută. Conceptul de propagandă trebuie înţeles în contextul perioadei de afirmare a maselor.) propun construcţia omului nou. necesită ascultare absolută. ea reprezintă o bombardare persuasivă cu acelaşi tip de informaţii pentru inocularea unor idei care reprezintă o doctrină elaborată de manipulator pentru controlarea maselor. nazism etc. capabil să răspundă acestor cereri. p. propaganda fiind necesară liderilor revoluţionari pentru a declanşa şi apoi pentru a menţine spiritul şi energia psihică 27 Michel-Louis Rouquette. O altă caracteristică a regimurilor totalitare este faptul că acestea încearcă să nege existenţa conflictelor. 91. trecându-le sub tăcere deoarece nu au modalităţi de a le face faţă. precum şi adeziunii pe care o mobilizează. ignorând existenţa maselor. neglijează sistemul şi contextul propagandei. a mass-mediei şi. propaganda fiind cea mai răspândită formă de manipulare a populaţiei. universal. 40 . 2002. Însă. de aceea diferite regimuri totalitare (comunism. mai ales a revoluţiilor. propaganda este confundată cu publicitatea sau reclama. Jowett şi O’Donnell definesc propaganda ca fiind o acţiune deliberată şi sistematică de modelare şi de dirijare a comportamentului în vederea obţinerii unui răspuns care să satisfacă scopul propagandistului27. Despre cunoaşterea maselor. natura puterilor şi starea conflictelor. însă. Iaşi. Supravieţuirea regimului de tip totalitar este legată de frica pe care acesta o suscită. Noua societate are nevoie de acesta pentru a se afirma un om total. un tip biologic. Acţiunile propagandistice şi impactul lor asupra maselor sunt uriaşe. Această definiţie. De cele mai multe ori. editura Polirom.

credinţa că manipulatorii opiniei publice. În consecinţă. PR – concepţii şi teorii. era un admirator al lui Gustave Le Bon. după primul razboi mondial. Pe baza practicilor dovedite de aceste state. 145. legea unităţii mintale a maselor. haosul. a devenit conştient de importanţa înţelegerii comportamentului uman la nivel individual. Cronologic. Italia fascistă. cel care este considerat părintele relaţiilor publice. Germania nazistă şi Japonia militaristă. influenţat de psihanaliza lui Sigmund Freud.revoluţionară în rândul mulţimilor. 28 Kunczik Michael. mass-media epocii respective a fost principalul emiţător al mesajelor şi al revoluţiilor dinspre lideri spre mase. Bernays şi-a construit teoriile şi campaniile de relaţii publice pe trei principii ce au fost integral sau parţial preluate şi de propaganda naţional-socialistă germană: 1. 2003. Coreea de Nord. ridicând-o. publicată în 1895. au fost Rusia sovietică. pentru modelarea comportamentului social. Bucureşti. concepţia lui Bernays despre relaţii publice se putea sintetiza în ideea că indivizii inteligenţi păstrează stabilitatea societăţii şi împiedică. 2. trebuie să acţioneze pe ascuns şi pot şi trebuie să desfăşoare campanii PR abil concepute cu scopul de a mâna turmele umane în staulele potrivite28. p. Alături de discursurile publice. Obiectivul politic revoluţionar şi necesitatea diseminării mesajelor aferente acestuia au fost miezul şi respectiv motivaţia primelor demersuri propagandistice îndreptate asupra maselor cu ajutorul mass-media. freudianism din convingere. ateism. Edward Bernays. cel care formulase şi argumentase în "Psihologia mulţimilor". Vietnam sau Cuba. se pot diferenţia câteva caracteristici comune ale propagandei totalitare astfel: ✔ a avut un centru instituţional unic de comandă şi directivă politică. fără a stăpâni noţiunile de bază ale comunicării sociale din acea vreme. Bernays a recunoscut că. 41 . 3. statele totalitare care au dezvoltat şi instituţionalizat propaganda. la nivelul politicii de stat. acelaşi model propagandistic poate fi identificat şi în alte state conduse de regimuri totalitare comuniste precum cele din China. spre avantajul tuturor. După cel de-al doilea război mondial. Editura InterGraf. caracterizaţi prin conşiinţa responsabilităţii sociale. Potrivit lui Kunczik.

marxist-leniniste). adică a afectat toate sectoarele vieţii politice. la care s-au adăugat într-o măsură mai mare (Germania) sau mai mică (Rusia). Toate aceste caracteristici desprinse din practica propagandistică a statelor totalitare comuniste. naţionalsocialiste. Fidel Castro El lider Maximo). ✔ a fost impusă obligatoriu celor aflaţi sub autoritatea statului respectiv. manipularea era mult mai complexă şi se realiza la scară mult mai largă. ✔ efectele acestei propagande totalitare în afara graniţelor în care a fost creată. Dincolo de manifestările grandioase. Pictura. printr-un efort susţinut asupra întregii populaţii. toate au fost supuse unei cenzuri stricte pentru a fi utilizate în controlul gândurilor. ✔ a fost aplicată sistematic şi pe scară largă. fasciste sau naziste au determinat în bună măsură încadrarea conceptului de propagandă într-o percepţie definitorie. teatrul. muzica. ✔ a beneficiat de un puternic sistem de cenzură impus prin forţa autorităţilor statului.✔ a fost totală. radioul. aspecte de ordin rasial sau naţionalist. ✔ a fost susţinută în principal pe argumente ideologice (fasciste. 42 . emoţiilor şi comportamentului maselor. arhitectura. au fost reduse din considerente de credibilitate şi receptivitate. ziarele. Tătuca Stalin. ✔ s-a centrat pe cultul personalităţii liderului cu veleităţi mesianice (Führerul Hitler. Conducătorul Ceauşescu. sociale şi culturale ale statului respectiv. Toate mijloacele de exprimare erau atent supravegheate.

faptul că trebuie să fie în fiecare zi la şcoală. că minutele de întârziere îi vor aduce penalizări. la reuniunile de partid. gata de a fi remodelată pentru a da naştere unor supuşi perfecţi. văzând oamenii ca pe o masa amorfă. Pornind de la această idee a creeri de supuşi perfecţi. depersonalizată. autorităţilor statului.Adepţii regimurilor totalitare aveau un total dispreţ faţă de fiinţa umană. îşi va duce la îndeplinire sarcinile. notele. ✔ sistemul educaţional promovează spiritul de competiţie. toate acestea îl obişnuiesc cu programul de lucru de mai târziu şi cu respectarea lui. Viitorului adult îi va fi mai uşor să se supună pe linie ierarhică. îi crează viitorului adult obişnuinţa de a se 43 . sub presiunea celor din jur. ✔ elevul este obişnuit cu simţul responsabilităţii prin obligaţia de a-şi face temele. că pauzele au o durată bine stabilită. la serviciu. de a prezenta rezultatul studiilor sale la termenele stabilite. că anul este împărţit în vacanţe şi perioade de studiu. Şi aduce următorele argumente: ✔ şcoala îl obişnuieşte pe copil cu spiritul de subordonare faţă de autorităţi reprezentate de educatori. inspectori. premiile. Adultul se va integra uşor în sistemul social. Jean Piaget afirma că sistemul de învăţământ este instrument de manipulare majoră. profesori. ✔ necesitatea respectării unui program strict.

"Individul trebuie să accepte lipsa de importanţă a propriei persoane. sistem în care manipularea are rol determinant. Principalul scop al liderilor unui sistem totalitar nu este de a stăpâni prin forţă sau de a-şi distruge adversarii. spre trepte salariale superioare. clar şi mai ales constant. făcând mai uşoară disciplinarea şi manipularea individului. 44 . ignorându-şi astfel propriile convingeri. Chiar impunerea uniformei şcolare standard are menirea de a induce sentimentul de dezindividualizare. dar să nu folosească violenţa fizică. Credinţa în posibilitatea de a controla minţile oamenilor. încât să modeleze comportamentul şi gândirea viitorului adult în conformitate cu ideologia regimului aflat la putere. pentru prime şi onoruri care să-i aducă respectul celorlalţi şi să-i sporească respectul de sine. Forţa este folosită ca un auxiliar în cadrul unui întreg sistem de recreare a conştiinţelor. formându-se un "suflet colectiv" care prezintă trăsături distincte: ✔ între mebrii care o alcătuiesc are loc o uniformizare a reacţiilor. ✔ să respecte normele pe care oamenii le preţuiesc cel mai mult. personalitatea conştientă dispare. Deci.Hitler Mein Kampf-1933 Gustave Le Bon în "Psihologia mulţimilor" se referă la mase ca la o reuniune cât se poate de eterogenă. ✔ masele sunt foarte credule. trebuie să întrunească anumite caracteristici: ✔ să se bucure de un prestigiu larg. ✔ să aibe un mesaj simplu. Acest lider. ✔ să fie violent în limbaj. ci de a-şi determina supuşii să gândească sincer aşa cum o fac conducătorii.zbate pentru promovarea profesională. ✔ membrii grupului au un sentiment de siguranţă în interiorul maselor. anumite sentimente le pot fi foarte uşor induse. spune autorul. de a le stăpâni. care nu va fi greu de stăpânit şi dirijat. în opinia lui Gustave Le Bon. să se integreze unei puteri superioare şi să fie mândru că este parte din forţa şi gloria acestei puteri superioare" . este totală. ✔ un lider charismatic poate determina mulţimile să acţioneze hipnotic. sistemul de învăţământ este în aşa fel alcătuit. ✔ să fie defăimător. Într-o astfel de comunitate.

a existat o punere în pagină a celor două totalitarisme. nu a fost o întâmplare. Centrul de Cercetare al Imaginarului. au început să apară cercetări care demonstrau că cele două extremisme au mai multe puncte comune decât deosebiri.3 Comparaţie între regimurile nazist şi comunist Raymond Aron susţinea că unul din obstacolele majore în faţa comparării totalitarismelor nazist şi comunist este dat de faptul că. atâta timp cât regimul naţional-socialist nu a avut cum să se dezvolte precum cel sovietic. de la jumătatea secolului XX.Dintotdeauna oamenii au fost supuşi presiunilor de tot felul venite din partea semenilor lor. La sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI. 2007. 45 . 29 Gulag şi Holocaust – în conştiinţa românească. ci a subliniat tocmai afinităţile celor două regimuri si îngemanarea lor29. vol. Totuşi.-3. ClujNapoca. s-a susţinut şi demonstrat că Pactul Ribbentrop-Molotov. Acest pact a demonstrat o reflectare în oglindă a comunismului şi nazismului. În acest sens. Obsesia pentru puritate ideologică ori rasială şi soluţia lichidării adversarilor vizau şi într-un caz şi în celălalt confecţionarea unui om nou pe care atât comunismul cât şi nazismul râvneau să-l obţină. după care cel de-al doilea război mondial i-a adus prăbuşirea. Holocaustul a fost proclamat a fi oroarea secolului. n-a beneficiat decât de şase ani de pace. paralela între comunism şi nazism este binevenită pentru a înţelege sistemul totalitar şi consecinţele sale. între Germania nazistă şi imperiul sovietic stalinist. 13. Cap. Sistemele totalitare nu oferă individului posibilitatea de a se exprima şi de a acţiona conform propriului mod de gândire. După încheierea celui de-al doilea razboi mondial. Acest regim nu are o istorie care să poată permite înţelegerea fazelor succesive ca în cazul celui sovietic. apoi. paralelismul între Gulag şi Holocaust fiind considerat inadecvat. 3.

Imaginea 46 . ferm şi charismatic în fruntea statului. Lideri care.Consider că secolul al XX-lea a fost unul al marelor dezastre. adică a armatei germane ce ar fi capabilă să poarte un război mondial. idei ce presupuneau făurirea unei societăţi uniformizate. cu datorii imense şi cu o societate disperată. prin pârghiile imense de care dispuneau. ei readuc încrederea în forţele proprii acestui popor. după lovitura de stat din 1917. „Mein Kampf”. declanşând astfel cel de-al doilea război mondial. în 1929-1933 a fost colectivizată forţat agricultura. cu membri nediferenţiaţi ca avuţie. Esenţa ideii comuniste consta în traducerea ideilor lui Marx. masacre. Dictatura unei clase sociale s-a transformat treptat în dictatura unui singur om – Iosif Stalin. în care banii nu şi-ar mai fi avut rostul. genociduri. Totuşi. Germania atacă Polonia. duceau o politică cruntă prin ideea ce o promovau. Kronştadt). toate au făcut acest secol cel mai sângeros. a unei politici agresive de expansiune la nivel mondial şi deci a dominării lumii. bolşevicii au instituit „Noua Politică Economică”. iar mai apoi şi Lenin. La cele două extremităţi ideologice se aflau nazismul şi comunismul. ce prevedea anularea constrângerilor economice şi iniţierea unor stimulente în acest domeniu. Conflicte militare dar şi ideologice. Aceasta idee trebuia să fie tradusă în viaţă prin lupta de clasă. bolşevicii instaurează un regim totalitar de reprimare şi dictatură. Mai tarziu. achitarea pagubelor de război. Engels. Lumea a fost dominată de lideri ce stăteau în fruntea unor regimuri totalitare. a antisemitismului şi deci a exterminării tuturor evreilor din Europa. S-a reuşit în mod miraculos ridicarea economiei germane din ruine. Astfel. Ţara însă era complet ruinată. prin ocuparea Zonei Renane în 1936. Prin promovarea intensă a ideei superiortăţii rasei germane. Aceste scopuri şi idei au apărut în cartea celui ce avea să devină lider al Germaniei. Esenţa ideii naziste consta în promovarea idelor superiorităţii rasei germane şi a xenofobismului. demarează punerea în aplicare a planurilor sale expansioniste. Autorităţile au luat măsuri prompte pentru a înăbuşi aceste fenomene. populaţia demoralizată. un element indispensabil în preluarea puterii de catre mase. Elementul comun esenţial al acestor două dictaturi a fost prezenţa unui lider puternic. Naziştii vin la putere în Germania pe fondul unei Germanii distruse de primul război mondial. din câte a avut a le trăi omenirea. La 1 septembrie 1939. Deja în 1935 Hitler introduce serviciul militar obligatoriu şi începe construcţia Wehrmachtului. Adolf Hitler. Acest lider simboliza statul. ceea ce a condus la nemulţumiri sociale ce au derivat până la răscoale răzleţe (Tambov. În Rusia.

dar şi prin hotărârea şi cruzimea de care dădeau dovadă aceşti lideri. Însă atât regimului nazist. Aceşti oameni erau în marea lor majoritate deportaţi în lagăre de concentrare. era îndreptăţit să elimine pe cei ce nu acceptau acest fapt sau pe cei care ar fi putut sta în calea unui viitor luminos. desigur. îi erau caracteristice represiuni nemiloase îndreptate asupra celor care erau consideraţi drept periculoşi pentru mersul programat al lucrurilor. S-ar părea că întregul popor îi susţinea în întregime. ajungându-se la denunţări din interiorul unei singure familii. regimului nazist îi erau de asemenea caracteristice represaliile de masă. Pe această cale erau intimidaţi şi oamenii incomozi. De exemplu. cât şi celui comunist. încât individul nu mai apela deloc la personalitate. Aceste măsuri au fost înterprinse atât pe teritoriile originare. După cum am menţionat. O psihologie de masă puternică a fost comună ambelor regimuri. unde erau supuşi unor munci inumane până la epuizare şi moarte. Conducătorul statului însemna totul pentru fiecare şi. rezultatul benefic al cărora întârzia să apară.i-a fost creată cu ajutorul maşinilor propagandistice ale acestor state. ceea ce avea un caracter relativ populist. locul ei fiind luat de „gândirea” de masă. însă spre deosebire de cel comunist. „pentru binele poporului”. Surse imense din bugetele acestor ţări au fost alocate armatei pentru perfecţionarea ei pentru pregătirea de o eventuală confruntare militară puternică. Înscenările comise de oamenii fideli puterii pentru a demonstra vinovăţia unui ins incomod deveniseră foarte frecvente. Mai grav este faptul că această psihologie de masă a pătruns tot mai adânc în toate păturile poporului. Ideea de stat era atât de puternică. epurările din interior erau mai puţin frecvente. cât şi pe cele ocupate. cultul personalităţii a dat roade. Nici un individ nu mai era sigur pe ziua de mâine. Aşa se simţeau germanii după un război pierdut şi ruşii după nişte schimbări sociale majore. Întreaga industrie era şi ea pusă pe picior de război. marea majoritate a producţiei industriale fiind destinată armatei. în cazul comunismului. Ambele regimuri au conştientizat necesitatea recurgerii la militarizare pentru aşi atinge scopurile. Individul nu mai realizează ceva important în sine. Prin implicarea forţei de muncă în aceste ramuri s-a reuşit reducerea şomajului. căutarea „duşmanilor poporului” a devenit politică de stat. Pe fondul acestor predispuneri psihologice. el are 47 . Consider că un popor se lasă condus de un regim autoritar şi de un tiran atunci când individul ce face parte din acest popor se simte slab. ele fiind îndreptate mai ales asupra evreilor şi ale teritoriilor noucucerite.

valoare doar în grup. Termenii Gulag şi Holocaust au devenit astăzi emblematici pentru ideea de extremism de stânga şi de dreapta. Holocaustul are drept specific metoda de exterminare în special a evreilor prin intermediul camerelor de gazare30. Paradele de masă demonstrează perfect acest fenomen: mii de oameni executând gesturi în unison. trebuie analizat şi alt aspect al similitudinii lor în pregătirea pentru un război de talie mondială. Astfel. Hannah Arendt a reliefat structura comunismului şi nazismului prin 30 De aici. propunerea. întrucât evreii nu s-au sacrificat singuri. a fost cel dintâi cercetător care a făcut paralela între comunism şi nazism. deportare). colonii de muncă. Totuşi. prin care se convenea la o păstrare a păcii între aceste două state. venită din partea unor istorici după care termenul Holocaust însemnând Sacrificiu este inadecvat. Gulagul (termenul este preluat din limba rusă şi semnifică Direcţia Generală de Muncă a Lagărelor din URSS) este utilizat pentru a desemna spaţiul prototipal al detenţiei comuniste sub toate formele ei (lagăr de muncă. Pe lângă violenţa criminală. una dintre figurile marcante ale gândirii socio-politice contemporane. Adevăratele cruzimi ale acestor regimuri au avut loc. la 22 iunie 1941. închisoare. Manipularea societăţii avea un efect miraculos. Uniunea Sovietică este luată prin suprindere de forţele germane care o invadează. scopul scuza orice mijloace. Hannah Arendt31. considerând că acestea au depins decisiv de panslavism. a abordat în lucrările sale cele două mari şi dificile teme ale epocii postbelice: totalitarismul şi antisemitismul. 31 Hannah Arendt. 48 . în timpul celui de-al doilea război mondial. care înseamnă Catastrofă. oricât de crude ar fi fost ele. în Originile totalitarismului (1951). însă. Miza era enormă pentru ambele părţi. pregătirile de război demarează din plin în ambele tabere. dar şi la o împărţire a zonelor de influenţă. respectiv de pangermanism. ca respectivul termen să fie înlocuit cu cel de Shoah. Deşi la 23 august 1939 Uniunea Sovietică şi Germania semnează pactul Ribbentrop-Molotov. ca trăsătură similară esenţială a acestor două regimuri. Holocaustul (termenul provine din ebraică şi înseamnă Sacrificiu) este utilizat pentru a desemna spaţiul şi timpul (dar şi metoda) în care au fost exterminaţi în principal evreii odată cu instaurarea regimurilor de tip nazist. conţinutul lor amplificându-se faţă de accepţia originară. Dacă în cazul Gulagului s-au folosit metode variate. împinşi de puterea înfricoşătoare a acestui regim. ci au fost sacrificaţi. înainte şi în timpul celui de-al doilea razboi mondial. teoretician politic german. între Gulag şi Holocaust.

sub forma unui dialog polemic între doi istorici. 49 . În 1996. factorii comuni ai celor două regimuri fiind concentrarea victimelor în spaţii aparte. Alain Besancon a fost interesat în analiza sa comparativă de o paralelă amanunţită între comunism şi nazism la nivel de represiune. cu precădere. francezi. dar şi o criză politică. în condiţiile unei "rivalităţi complementare" sau "complicităţi beligerante"32. funcţionarea propagandei. despre sfârşitul iluziei comuniste. execuţia judiciară. cât şi de nazismul de tip hitlerist). tehnica masacrului (promovată atât de comunismul de tip leniniststalinist. Francois Furet. a editat un alt volum de referinţă. prin cinci stadii: ✔ Comunitatea primitivă. operaţiunile mobile de ucidere. existenţa Conducătorului ca lider totalitar. • Teza celor cinci stadii susţine că societăţile trec. Editura Grup Editorial ART. Revoluţia presupune o criză economică datorată decalajului între evoluţia forţelor de producţie şi menţinerea vechilor relaţii. cât şi interdependenţa lor în timp. datorată exacerbării luptelor dintre exploatatori şi exploataţi. înainte de comunism. Ea pune în lumină atât originea comună a celor două tipuri de extremism şi totalitarism. teroarea. 54. în timp ce aceea a comunismului a fost deficitară. nazism şi unicitatea Shoahului. 32 Francois Furet. Fascism şi comunism. existenţa Partidului Unic. s-au constituit următoarele teze: Marx şi Engels. mentală şi sufletească a victimelor. Alain Besancon. În ceea ce priveşte lucrările teoreticienilor ideologiei comuniste. Colecţia Demonul teoriei. existenţa Poliţiei politice şi funcţionarea sistemului concentraţionar. Despre comunism. care au trasat următoarele aspecte: • • Revoluţia este posibilă numai prin răsturnarea violentă a oricărei ordini sociale. anonimatul impus victimelor şi reducerea acestoră la condiţia de cifră. distrugerea morală. Bucureşti 2007. Este o carte edificatoare despre cele două mari orori ale secolului al XX-lea. intitulat Fascism şi comunism. în Nenorocirea secolului. care au exercitat o anumită influenţă asupra mulţimilor şi intelectualilor.intermediul câtorva coeficienţi precum existenţa maselor atomizate. Francois Furet şi Ernst Nolte. deportarea. p. a evidenţiat faptul că deconstrucţia nazismului a beneficiat de o bibliografie impresionantă la nivel internaţional. unul francez şi un german. în care proprietatea privată nu există.

Rosa Luxemburg • Munca omenească abstractă descoperită de Marx nu este altceva decât banul într-o formă dezvoltată. destrămarea ei e doar o problemă de timp. modurile de organizare preconizate sunt profund antidemocratice: nu sunt admise nici publicitatea. Troţki 50 . • • Spre deosebire de Troţki susţine ideea alianţei dintre muncitori şi ţărani în cadrul unei revoluţii democratice. caracterizat deopotrivă de o proprietate funciară şi de un avânt important al forţelor de producţie. nici electivitatea funcţiilor. Karl Kautski: • Societatea capitalistă este falimentară. În manifestul său. a cărui ultimă fază nu poate fi decât comunismul. caracterizat prin proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. “Ce-i de făcut ?”. ✔ Regimul capitalist.✔ Regimul sclavagist. ✔ Regimul feudal. în timp ce. în care. ✔ Regimul socialist. în ţări ca Rusia. Lenin • • • Imperialismul constituie începutul perioadei asaltului “necesar”al revoluţiei împotriva capitalismului ajuns la maturitate. se impune o disciplină de fier şi o riguroasă selecţie a membrilor. apare exploatarea omului de către om. Considera ca “reacţionară” ideea de a “căuta salvarea clasei muncitoare în afara dezvoltării capitalismului. odată cu proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. Edificarea unei noi forme de societate în locul societăţii actuale nu mai e doar o dorinţă ci a devenit un lucru inevitabil. Nikolai Buharin • Evocă posibilitatea unei treceri de la capitalismul de stat ca o formă de adaptare a capitalismului la faza imperialistă şi deci de stabilizare relativă pentru o lungă perioadă de timp. clasa muncitoare suferă nu atât din pricina capitalismului. Imperialismul reanimează creşterea economică şi pare să aducă o soluţie contradicţiilor interne ale capitalismului în măsura în care acestea sunt compensate în mod aparent prin extinderea câmpului exterior al producţiei şi deci al consumului. cât din pricina insuficientei dezvoltări a acestuia”.

de oameni de excepţie care cristalizează în ei forţele obscure. Insistă asupra rolului decisiv al unui Partid construit pe baza unui “centralism strict şi autoritar”. unul care cumulează prestigiul şefului de bandă. 51 . Însumarea acestor componente ale prestigiului favorizată de perioadele de criză. • • • • Nu renunţă la ideea că existenţa statelor socialiste exacerbează concurenţa imperialistă. Încearcă integrarea progresivă a ţăranilor prin sistemul cooperativelor şi al industrializării agriculturii. În ceea ce priveşte ideologia nazistă. Johan Gottlieb Fichte (1762-1814). Respinge teza “capitalismului de stat”. • Ferdinand Lassale (1825-1864) se numără printre personalităţile marcante ale culturii germane care au inoculat germanilor ideea venerării statului. • Max Weber (1864-1920) . în amintirea zilelor glorioase ale Sfântului Imperiu germanic. Stalin • Teza “crizei generale a capitalismului”. Wilhelm Friederich Hegel (1770-1831). latente ale unui grup uman. Nu are încredere în capacitatea revoluţionară a ţăranilor. Consideră că proletariatul poate realiza un salt calitativ. asigură postura de salvatori a acestor lideri. ei au reclamat necesitatea unui dictator. Teoria socialismului într-o singură ţară este completată cu un proiect de industrializare rapidă care impune necesitatea lichidării chiaburilor. Totodată.• • • • • Susţine teoria Revoluţiei permanente. Critică tezele lui Lenin. Proclamă apariţia societăţii fără clase. Anii 1928-1929 marchează o cotitură în constituirea stalinismului. cel al magicianului şi cel al profetului. aceasta este cuprinsă în tezele • următorilor teoreticieni: • • • Imanuel Kant (1724-1804). acum fiind consumată ruptura cu “dreapta” lui Buharin. Industrializarea şi puterea crescândă a URSS îngustează geografic şi economic piaţa mondială a economiei capitaliste şi accelerează prăbuşirea ei. prestigiul comandantului militar.proclama necesitatea supunerii faţă de un şef charismatic.

Extrema dreapta se baza pe exacerbarea sentimentului naţional şi a xenofobiei. şi comunismul. Gotfried Feder (1883. Ideile de bază cuprinse în această temă sunt: ✔ enunţa pericolul votului universal.creată în 1894. sub semnul svasticii. ✔ aprecia şi propaga ideea că forţa statului rezidă într-o ţărănime sănătoasă şi fecundă. • Liga Pangermanică . ✔ preconiza instalarea unei noi ordini care să permită refacerea purităţii rasei germane şi refacerea forţei statului german. ea a evoluat însă tot din extrema stângă. În opera sa capitală. aparţinând extremei de dreapta. fals istoric cunoscut sub numele de “Protocoalele Înţelepţilor Sionului”. În concluzie.1941) .opunea cultura germană celei Alfred Rosenberg (1893-1946) – a editat în germană celebrul stau într-un conducător ieşit din popor. • Friedrich Meinecke (1862-1954) . după o perioadă de lungă somnolenţă. indicând şi teritoriile care trebuiau incluse în acest spaţiu. Iniţial. 52 . cu titlul “Mitul secolului al XX-lea. declanşează revoluţia mondială. invoca necesitatea unui Führer. strategia şi finalitatea. va pune capăt haosului rasial. Evaluarea conflictelor spiritual-intelectuale ale timpului nostru” . Este una din lucrările celebre. şi anume cele franceze. având comune cu aceasta programul. După 1912. exprima puncte de vedere oficiale din timpul lui Wilhelm al II-lea şi folosea în acest sens termenul de popor.denunţa existenţa în spiritul german a unei tendinţe irezistibile de a trece de la o realitate la o lume metafizică în care găseşte o mântuire. • Dietrich Eckart (1868-1923). extrem de căutate după “Mein Kampf”.sugera că salvarea Germaniei Thomas Mann (1875-1955) . văzând în război un eveniment providenţial. deosebirile cele mai importante dintre cele două regimuri pornesc de la faptul că aparţin de două ideologii diferite: fascismul şi implicit nazismul german. aparţinând extremei de stânga. Este trezirea sufletului rasei care. autorul dădea explicaţia pentru titlul ales astfel: Mitul este mitul sângelui care. ✔ preconiza rezolvarea problemelor sociale ale Germaniei prin lărgirea spaţiului vital.• • • occidentale.

această voinţă este inspirată de un scop “umanitar”.un fel de religii răsturnate. Metodele aplicate de Lenin şi sistematizate de Stalin sunt anterioare metodelor nazise. o “nouă ordine” nazistă sau comunistă. Mecanismele de segregare şi excludere ale “totalitarismului de clasă” seamănă cu cele ale “totalitarismului de rasă”. o greşeală comisă în domeniul economic şi profesional este în acelaşi timp o greşeală ideologică. se pot trasa următoarele aspecte: • Ambele regimuri apar dintr-o voinţă revoluţionară. În cazul comunismului. Viitoarea societate nazistă trebuie construită în jurul unei “rase pure”. voinţa revoluţionară tinde spre refacerea unităţii morale a Germaniei şi la lărgirea spaţiului vital al poporului german. crearea unui regim în care totţi oamenii ar fi avut acces la umanitate. Partidul unic este armat cu o ideologie care tinde să devină adevărul oficial de stat.care răspund nevoii umane de a crede şi promit raiul de pe pamânt. 53 .În ceea ce priveşte asemănările dintre cele două regimuri. Ambele ideologii sunt mesianice . manifestând dispreţ şi neîncredere faţă de regimurile democratice. iar societatea comunistă viitoare în jurul unui popor proletar purificat de orice rămăşiţă burgheză. • Existenţa monopolului puterii în mâna unui partid unic. • • Personalităţi puternice în fruntea celor două regimuri. În cazul celui nazist. • • • • Deoarece activităţile se desfăşoară într-o subordonare faţă de stat şi de ideologia lui oficială.

Un exemplu notabil a fost în ziua de 31 martie 1937.Capitolul 4: Studiu de caz Cap. 4. în timp ce la la expoziţia oficială. a venit doar un grup mic de persoane lipsite de entuziasm.-4. Arta abstractă şi arta de avantgardă au fost scoase din muzee şi expuse în manifestări speciale ca „Artă degenerată” („entartete Kunst”). 54 . unde erau pe simeze 900 de lucrări aprobate personal de Adolf Hitler. Lider charismatic Adolf Hitler Regimul nazist Regimul nazist a fost caracterizat prin controlulul politic al fiecărui aspect al societăţii cu scopul atingerii purităţii rasiale. a Nordicului. sociale şi culturale a Arianului. fiind ridiculizate. Însă mulţimile care vizitau aceste expoziţii de „artă decadentă” eclipsau de multe ori pe cei care se duceau la expoziţiile de artă oficială. când o mulţime uriaşă a stat la rând să vadă o expoziţie specială de „artă degenerată” în München.1 Totalitarismul nazist.

în timpul desfăşurării căruia au fost ucişi zeci de mii de germani handicapaţi şi bolnavi incurabili. au fost supuse sterilizării obligatorii. Această măsură inumană a fost luată în cadrul eforturilor de „menţinere a purităţii rasei superioare germane” (în limba germană: Herrenvolk). Cei mai mulţi evrei germani angajaţi şi-au pierdut slujbele. spre sfârşitul războiului. evreilor li s-a anulat cetăţenia germană şi li s-a interzis să mai ocupe funcţii în instituţiile statului. 55 . Până în septembrie 1939. de sprijinul populaţiei.000 de persoane considerate ca având defecte genetice. naziştii s-au dedat la un pogrom împotriva evreilor. S-a folosit acest nume deoarece numeroasele geamuri şi vitrine sparte făceau ca străzile să pară acoperite cu cristal. locurile lor de muncă fiind luate de şomerii consideraţi corespunzători din punct de vedere etnic-rasial („arieni”). La 9 noiembrie 1938. Ca urmare a legilor din 1933. o gamă care acoperea de la boli mintale până la alcoolism. peste 400. proprietăţile fiindu-le confiscate de statul nazist. peste 200. pricipalele ţinte fiind evreii.Naziştii şi-au atins scopurile prin persecutarea şi uciderea celor consideraţi impuri. Este vorba de programul de eutanasie T-4. în principal datorită programelor de asitenţă socială. Tehnicile de asasinare în masă experimentate în timpul acestei perioade au fost folosite mai târziu şi în holocaust. Cercetări de dată recentă au arătat că naziştii s-au bucurat până târziu.000 de evrei au fost nevoiţi să părăsească Germania. Prin legile de la Nürnberg din 1935. romii. după cum spuneau propagandiştii nazişti. martorii lui Iehova şi homosexualii. Naziştii au iniţiat programe de exterminare a membrilor „slabi” sau „nepotriviţi” din populaţia germană. acţiunea organizată pe plan naţional fiind cunoscută cu denumirea Kristallnacht („Noaptea de cristal”).

în acelaşi timp. Aceste manevre financiare complicate au fost folosite pentru ascunderea cheltuielilor militare care încălcau Tratatul de la Versailles. În mod normal. Situaţia a fost rezolvată prin crearea unor companii-fantomă care plăteau pentru bunuri cu obligaţiuni.5%. Hjalmar Schacht. Guvernul a început să crească masa monetară prin creşterea masivă a deficitului bugetar. în acest fel prăbuşirea fondurilor a fost amânată până după prăbuşirea Reichului. Unele dintre primele măsuri luate a fost desfiinţarea sindicatelor şi impunerea controlului salariilor. Sub conducerea sa a fost schiţată o nouă politică economică pentru ridicarea naţiunii. creând o acumulare masivă în fonduri de împrumut.*Marca germană a căpătat o mare valoare în timpul celui de-al treilea Reich Atunci când naziştii au ajuns la putere. efectele controlului preţurilor combinat cu o mare creştere a 56 . iar obligaţiunile folosite ca monedă au devenit cunoscute drept „chitanţe mefo”. Însă. Cea mai faimoasă dintre acestea a fost compania MEFO. Conducerea economică a statului a fost dată pentru început unui bancher foarte respectat. guvernul a impus o rată a dobânzii de maxim 4. cea mai presantă problemă era rata şomajului foarte ridicată. (peste 40%). Deşi s-a promis că aceste obligaţiuni vor putea fi schimbate pe bani reali.

masei monetare ar fi trebuit să ducă la dezvoltarea pieţei negre. rivalizând cu New Deal-ul. volatilitatea scăzută. cea mai importantă realizare fiind reţeaua de autostrăzi. iar interesul pentru afaceri a rămas în continuare motivat de obţinerea profiturilor. Toate aceste reglementări erau hotărâte de comitete administrative compuse din funcţionari ai statului şi reprezentanţi ai sectorului privat. Acestea s-au dovedit soluţii salvatoare în scăderea hotărâtoare a şomajului. Măsurile represive au ţinut. Industria a rămas în cea mai mare parte nenaţionalizată. atât în scop. fiecare comitet administrativ având ca membru şi o bancă care finanţa întreaga organizaţie. dar. care a condus efectiv economia şi problemele producţiei. din acest moment. S-au făcut naţionalizări selective ale întreprinderilor care refuzau să se supună noilor reglementări. la 18 octombrie 1936. de asemenea. Noua politică economică a redus importurile pentru bunurile de larg consum şi s-a concentrat pe producţia de export. Sub conducerea lui Fritz Todt s-a derulat un proiect masiv de lucrări publice. ducând la supraevaluarea mărcii germane. uriaşa 57 . Comerţul exterior a fost redus până la aproximativ o treime din nivelul atins în 1929 pe toată durata perioadei naziste. Planul cincinal s-a terminat din punct de vedere teoretic în 1940. Odată ce a fost pusă pe picioare. Hermann Göring şi-a făcut o importantă bază a puterii din prerogativa sa de „conducător al planului cincinal”. Reichstag-ul a anunţat începerea unui plan cincinal pentru a pune economia germană pe o bază necesară producţiei de război. cât şi în amploare. Controlul asupra valutelor străine a fost extins. dar pedepsele foarte aspre (infractorii fiind trimişi în lagăre de concentrare sau împuşcaţi pe loc) au împiedicat apariţia fenomenului. Concurenţa era limitată atâta vreme cât marile companii erau organizate în comitetele administrative susnumite în carteluri. reducând presiunea inflaţionistă. Economia germană a trecut mai târziu sub conducerea lui Hermann Göring când. Industria a fost însă obligată să folosească strict cote de aprovizionare şi resurse materiale locale. Băncile care fuseseră naţionalizate în „Republica de la Weimar” au fost retrocedate foştilor proprietari.

58 .organizaţie pe care a creat-o Todt a fost folosită pentru construirea de buncăre. Părerile istoricilor converg asupra ideii că binomul teroare-propagandă este văzut de Hitler ca mijloc eficient de fanatizare şi isterizare a maselor. având ca scop creşterea armatei de la un efectiv de 100. va realiza participarea muncitorilor la beneficii. interzicerea grevelor. Propaganda nazistă conţinea adesea promisiuni ademenitoare. exterminarea evreilor. a obţinut al doilea loc în Parlament (Reichstag) după social-democraţi. minciună. Hitler declara că va suprima orice venit obţinut fără muncă. duplicitate. va introduce Munca obligatorie generală şi va găsi de lucru pentru şomeri. va pedepsi pe îmbogăţiţii de război. receptate mai ales de mica burghezie. Pentru a ascunde înfăţişarea reală a regimului. Partidul Social-Democrat). Regimul nazist s-a bazat pe crimă. desfiinţarea sindicatelor. când Partidul NaţionalSocialist al Muncitorilor Germani. să scadă drastic şomajul. O altă latură a noii economii germane a reprezentat-o producţia pentru o reînarmare masivă. A reuşit să câştige încrederea poporului demonstrând că poate să salveze ţara de la declin. În 1942. şi de către studenţi. extinderea graniţelor Germaniei. a avut loc ca urmare a alegerilor din anul 1930. Numirea lui Hitler în calitate de cancelar al Germaniei la data de 30 ianuarie 1933. demagogie. teroare. adăposturi subterane şi tranşee în toată Europa. sub controlul lui Albert Speer. căutând să menţină totuşi aparenţele legale. Acţionând cu abilitate în sensul preluării controlului total. Hitler s-a folosit de propagandă. contribuind la sporirea bunăstării populaţiei. teroarea fiind percepută nu ca un scop în sine. pe cultivarea “binefacerilor războiului”. teroare. anticomunismul. Alte obiective ale regimului nazist au fost: scoaterea în afara legii a partidelor din opoziţie (Partidul Comunist. ci ca un mijloc pentru a îndeplini obiective politice.000 soldaţi până la câteva milioane. cheltuielile de război sporite şi moartea lui Todt au dus la trecerea la completa economie de comandă. antidemocraţia. Hitler a insistat în discursurile sale pe elemente care puteau avea un efect deosebit asupra auditoriului: “diktatul” de la Versailles.

care au căutat să sublinieze similitudinile dintre statele cu orientare unică. fiind puternic marcat de moartea sa. nazismul nu poate fi comparat numai cu regimurile contemporane lui – fascismul italian. Explicarea nazismului ca fiind doar o formă a fascismului implică numeroase idei care depăsesc analiza istorică. dreptul poporului german de a stăpâni lumea. În şcoala primară a fost un elev bun. Adolf Hitler – biografie Adolf Hitler s-a născut la 20 aprilie 1889. Alois Schicklgruber. Conform acestei opinii.antisemitismul. însă la gimnaziu. fiind bătut şi lovit fără milă de tatăl său. pe care l-a făcut în Linz. franchismul spaniol si comunismul sovietic – ci si cu republicile populare din Europa de Est de după al doilea război mondial. pentru a explica apariţia sistemelor fasciste. reuşind în felul acesta să fanatizeze masele şi să le transforme în instrumente ale ţelului său fundamental. Existenţa celui de-al Treilea Reich a coincis cu cea a altor regimuri etichetate drept fasciste sau totalitare. 59 . care subliniază importanţa covârşitoare a forţelor economice si a delimitărilor de clasă din cadrul capitalismului. aplicarea termenului ‚totalitarist’ în cazul celui de-al Treilea Reich a fost preferată de către istoricii liberali. Copilăria viitorului dictator nu a fost uşoară.cucerirea lumii prin intermediul războiului. cu atât mai puţin exclusiv hitleriste. La fel. Apare astfel posibilitatea ca nazismul să nu fi fost un fenomen istoric rezultat dintr-un complex de împrejurări unic şi să nu fi avut rădăcini neapărat germanice. Lucrul acesta i-a făcut pe unii istorici şi în special pe specialiştii în ştiinţe politice. aproape de Braunau. rasa superioară germană. să descrie nazismul ca fiind exemplificarea de tip german a acestui gen de mişcare caracteristică secolului XX. în partea de vest a Imperiului Austro-Ungar. deseori mama sa intervenind între cei doi. Tatăl său. în orăşelul Braunau am Inn. era funcţionar vamal şi lucra la frontiera dintre Germania şi Austria. fie de dreapta. deseori Hitler a afirmat că mama sa a fost singura femeie pe care a iubit-o. Analiştii de stânga au susţinut în mod tradiţional interpretarea generică a fascismului. De-a lungul vieţii. fie de stânga.

A fost decisă totodată adoptarea unui nume nou: Partidului Muncitoresc Naţional-Socialist German (Nationalsozialistische Deutsche 60 . La Viena a aflat de concepţiile pe care avea să le pună în aplicare după ce a devenit cancelar al Germaniei. autori ai unor teorii şi discursuri şovine. În 1919. a formulat programul politic. la München. Anton Drexler. ocultist Jörg Lanz von Liebenfels. Timp de şase ani a dus o viaţă mizeră în cele mai sărace cartiere ale oraşului. antisemitist şi anticapitalist. Pe front a fost decorat cu Crucea de Fier clasa I pentru capturarea unor soldaţi englezi. adică o gândire bazată pe un antisemitism feroce şi o concepţie rasistă despre societate şi valorilor ei. După război. o grupare politică naţionalist-şovină. În anul 1920. liderul „Mişcării Pangermane” (Alldeutsche Bewegung sau Alldeutscher Verband). Hitler şi-a schiţat în minte ceea ce urma să devină naţionalsocialismul. După moartea părinţilor. rasist. nu de stânga. s-a înrolat voluntar în armata germană (în Austria nu fusese acceptat pentru satisfacerea stagiului militar pe motiv de debilitate fizică). fondatorul unui partid creştin de orientare virulent antisemită. şi primarul Vienei. a devenit agent al departamentului politic al armatei bavareze. unde a încercat să se înscrie la Academia de Arte Frumoase. alături de fondatorul partidului. dar nu a reuşit să treacă examenele de admitere. ci de extremă dreapta. s-a mutat în 1907 la Viena. a plecat în mai 1914 în Germania. pe care îl considera cu adevărat german. ultranaţionalist. singura sursă de venit fiindu-i ilustratele cu diferite clădiri din Viena. Printre precursorii ideologici. Karl Lueger. în ciuda numelui. Partidul era.nu s-a remarcat.DAP). rasiste care l-au influenţat au fost ideologul antisemit. După izbucnirea Primului Război Mondial. pe care le picta şi vindea în cafenele. Partidul Muncitoresc German (Deutsche Arbeiterpartei . din însărcinarea căruia a intrat în contact cu o formaţiune politică radicală. Hitler s-a înregimentat politic. devenind după câteva zile membru al comitetului executiv. antisemite. Exasperat că Viena reprezintă o babilonie de rase. cavalerul Georg Ritter von Schönerer.

naziştii au preluat toate funcţiile de conducere. cât şi în economie. la aranjamentul din culise. Astfel sa deschis drumul ascensiunii spre putere al lui Hitler. pentru a înlatura puterea. care participase împreună cu generalul Kurt von Schleicher. mărşăluind spre capitala Bavariei însoţit de 2000 de membrii ai Cămăşilor Negre. La data de 31 octombrie 1923. Nu a fost în prizonierat decat 9 luni. În scurt timp. acuza guvernul Bavarian ca fiind extremist Revolta a fost. Hitler s-a hotărât să propună noului parlament Legea de împuternicire 61 . acceptat de preşedintele republicii. abreviat NSDAP). La 30 ianuarie 1933 Hitler a fost numit în funcţia de cancelar.Arbeiterpartei. atât în parlamentul central (Reichstag) şi cele regionale. pentru însărcinarea lui Hitler cu formarea guvernului. înăbuşită. cancelar între 1 iunie şi 17 noiembrie 1932. În martie 1933. în acest timp scriind cartea "Mein Kampf. mareşalul Paul von Hindenburg. însă. cancelar între 4 decembrie 1932 şi 28 ianuarie 1933. Din noul guvern făcea parte şi Franz von Papen. Este vorba despre o lucrare autobiografică. cuprinzând. printre alte aspecte. şi propaganda împotriva evreilor. Hitler fiind arestat şi condamnat la 5 ani de închisoare. precum şi zwastica ca simbol al partidului.

cei care s-au opus fiind demişi. în timpul căreia Hitler şi-a expus ideile referitoare la cucerirea lumii. de asemeni. Danemarca. În 1938 ordona anexarea Austriei şi a Sudetenlandului la Germania. La 15 septembrie 1935 au fost adoptate primele legi rasiale. În anul 1939 au fost cucerite Belgia.(Ermächtigungsgesetz). i se aliază. Aceste legi prevedeau că cetăţenia germană putea fi deţintă numai persoanele de origine germană. prin asumarea de prerogative dictatoriale. a fost impusă interdicţia căsătoriilor mixte dintre evrei şi etnicii germani precum cea a relaţiilor extraconjugale mixte. 62 . În 1937 a avut loc Conferinţa Fuhrer-ului. cunoscute ca Legile de la Nürnberg. iar Italia condusă de Mussolini. invadând Polonia pe 1 septembrie 1939. Olanda şi alte ţări Europene. Anglia şi Franţa declară razboi Germaniei. care prevedea înlăturarea procedurilor şi legislaţiei parlamentare şi transferul puterii depline cancelarului şi guvernului său.

înainte de invadarea Uniunii Sovietice 63 .*Germania. în 1941.

statele împărţindu-se în mod firesc în cele învingătoare şi cele învinse. se pot trasa următoarele concluzii ca rezultat al Celui de-al 64 . USA se aliează cu Anglia. În acest sens. Înfrângerile succesive de la Moscova (decembrie 1941) şi de la Stalingrad (1942-1943). Hitler şi Stalin încheie un tratat de neagresiune.*Cuceririle naziste în Europa pe durata celui de-al doilea război mondial. precum şi de contextul mondial prezent la acel moment. Eva Braun. în ciuda acestuia. Însă. Germania după moartea lui Adolf Hitler Evoluţia Germaniei după înfrângerea din Cel de-al Doilea Război Mondial a depins în mare măsură de statutul acesteia de naţiune învinsă. precum şi înfrângerea aramatei a 6-a. Pentru a asigura pacea cu Rusia. Germania atacă URSS iî 1941. conduc la retragerea naziştilor. de aici pornind şi avantajele unora în faţa celorlalte. Spre sfârşitul razboiului. Franţa şi alte teritorii europene fiind eliberate Pe data de 30 aprilie 1945 Hitler se sinucide împreună cu soţia sa.

de 50%. moneda nu s-a depreciat. ➢ SUA nu a suferit pierderi materale pe teritoriul propriu. SUA deţinea 2/3 din rezerva mondială de aur. ➢ toate au condus la accentuarea inflaţiei. creşterea fiscalităţii şi credite interne şi externe. După înfrângerea Germaniei în al doilea război mondial şi declanşarea războiului rece. capacităţile de producţie. Lovită de o catastrofă fără precedent în istoria sa. ➢ statele au acordat numeroase despăgubiri familiilor afectate.Doilea Război Mondial: ➢ în război au fost implicate 61 de state. au fost înregistrate tot în URSS. ţara a fost împărţită între cele două blocuri politico-militare concurente – blocul răsăritean şi blocul occidental. ceea ce a condus la formarea unor deficite grave ale bugetului de stat. De-abia în 1990 Germania a fost reunificată. capacităţile de producţie au crescut şi s-a consolidat puterea financiară. ➢ populaţia activă avea o structură necorespunzătoare. ➢ pentru acoperirea acestor deficite s-a recurs la emisiune monetară. căile de transport şi fondul de locuinţe au fost grav afectate. ➢ peste 50% din pierderile umane au fost suportate de URSS. ➢ repartizarea teritorială a fost afectată de numărul mare de deportaţi şi refugiaţi. ➢ reducerea populaţiei a însemnat şi o reducere semnificativă a cererii de bunuri şi servicii. ➢ s-a produs un deficit cronic de forţă de muncă în toate domeniile. 65 . ➢ cele mai mari pierderi în aceste domenii. ➢ a scăzut drastic natalitatea şi speranţa de viaţă în toate ţările. ➢ pierderile materiale mari. ➢ la sfârşitul războiului.

cu marile oraşe distruse. cu o industrie parţial salvată de bombardamente. lipsită de bani şi subiect de troc. Republica Federală. iar celălalt. dar paralizată din cauza lipsei mijloacelor şi căilor de transport. de la Washington (aprilie 1949). Republica Democrată. guvernele militare au fost înlocuite cu o Înaltă Comisie aliată tripartidă. Germania nu mai În virtutea Acordurilor era decât “obiectul” politicii mondiale. ocupată de armatele a patru puteri. cuprindea trei sferturi din populaţia germană (61 milioane din 78) şi se dorea a fi un stat de drept (Rechtstaat). care trebuia să înceapă să funcţioneze odată cu formarea guvernului german. s-a înfăptuit ruptura dintre cele două state. dintre care unul. ancorat în Occident. evolua pe orbita republicilor populare: 66 . Din acel monent.

ulterior. este primul care prezintă în timpul Adunării Naţionale din 1789 un poiect de reformă socială. sunt consideraţi a fi anarhiştii. Proiectul este respins. Alţii.1 Totalitarismul comunist. cunoscut ca Gracchus Babeuf. Joseph Proudhon (1809-1865). după D. Alţi reprezentanţi ai doctrinei anarhiste (J. dacă o raportăm la reflecţiile lui Boissel. cum este şi profesorul Dimitrie Gusti.re prezentau reflexia a două concepţii politice şi morale care. Mihail Bakunin (1814-1876). pe nume real Kaspar Schmid (1806-1856). după unele estimări. Unii autori plasează originile comunismului încă din antichitate. fiindcă concepe o nouă metodă de luptă politică: „printr-o lovitură bruscă şi rapidă. le apropie revoluţiei franceze de la 1789.1 ianuarie 1881). M. Kropotkin) o nuanţează. Metoda violentă de realizare a unui ideal social este preluată şi aplicată în luptele politice din Franţa de către Louis Blanqui (1805-1881)34. Babeuf este important. dar este omorât în cele din urmă. Deşi cuvintele socialist şi comunist nu se foloseau în timpul vieţii acestuia. Potrivit acestuia. totuşi. Gândirea sa nu relevă nimic nou. Rousseau. 4. astfel că libertatea poate fi interpretată în dublu sens: pozitiv (libertate pozitivă = autoguvernare) şi negativ (libertate negativă = absenţa obstacolelor în calea împlinirii aspiraţiilor individuale). prin lupte de stradă se poate realiza idealul social”.-4. a fost socotit ca fiind comunist.J. G. Babeuf (1760-1797) este însă fascinat de lucrarea lui Boissel şi devine „comunist”. Succesori ai blanchiştilor. revoluţionar socialist francez. erau circa 17 mii de adepţi). 67 . Cap. 33 François-Noël Babeuf (23 November 1760 . datorită ideilor sale. 34 Louis Auguste Blanqui (1 februarie 1805 . Doctrina pucistă a lui Babeuf33 are numeroşi adepţi în epoca revoluţiei (numai la Paris. a fost un politician şi jurnalist francez. păreau a-şi împărţi lumea. Lider charismatic Fidel Castro Descrierea regimului comunist. Crowder. şi-a dedicat întreaga viaţă idealului eliberării clasei muncitoare. dintre care cei mai reprezentativi sunt Max Stirner.27 May 1797). la acea dată. Boissel. Gusti şi alţi gânditori sociali şi politici. iar autorul Catechismului ignorat. autor al lucrării Catechisme du genre humain.

ceea ce a dus. membru al grupurilor comuniste. fenomen întâlnit şi în România (în 1920. conducătorul partidului bosevic. în sala Senatului. Deşi prof. un guvern burghez de orientare liberală. pentru antrenarea unor mari mase umane în acţiunea violentă de răsturnare a puterii. este foarte adevărat. Ca experienţă istorică. Max Goldstein. condusă de Vladimir Ilici Ulianov-Lenin (1870-1924). Talentul politic l-a ajutat pe Lenin să profite de criza internă a imperiului ţarist şi de nevoia de schimbare resimţită în societatea rusească (mai ales la nivelul elitelor). care este cunoscut şi sub denumirea de comunism. Comuniştii primului val (bolşevicii). în urma căreia a fost instaurat guvernul Kerensky. Acestui tip de anarhism profesorul Gusti îi atribuie nuanţe comuniste. prin simplul fapt că îi plasează între blanchişti şi bolşevici. regimul comunismul a început să se manifeste o dată cu revoluţia bolsevică din 1917. resping anarhismul. dar. acestea îşi găsesc alte interpretări şi mai ales concretizări în acţiunea politică. acest eveniment a fost într-adevar unul "epocal". deşi sunt adepţii schimbării ordinii sociale prin violenţă. Unii vor să-şi împlinească idealul social prin acţiuni individuale (anarhiştii). Aceast aspect reprezintă deosebirea de esenţă între anarhism şi comunism . percepţia curentului politic pe care îl reprezintă este de la început negativă. după „marii calsici”. imagine care se perpetuează şi în prezent. el a profitat la maxim de înfrângerile armatei ruse în primul razboi mondial. Unele concepte. în sensul că a deschis o nouă epocă în istoria modernă: apariţia unui sistem de organizare socială anticapitalist şi polarizarea lumii în două tabere aproximativ egale. degenerează în mişcare pucistă sau teroristă. după al doilea război mondial.La anarhiştii „clasici”. de dezorientarea soldaţilor (în marea lor majoritate – ţărani). Gusti îi defineşte corect. care doreau 68 . Doctrina comunistă îşi revendică originile în socialismul revoluţionar marxist.întrucât concep „lupta de clasă” ca teren pregătitor pentru revoluţie. plasează o bombă artizanală care explodează. ucigând un ministru şi alţi demnitari). Denumit propagandistic Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie (MRSO). alţii prin utilizarea forţei masei sociale (bolşevicii). teze şi principii sunt împrumutate din arsenalul teoretic şi metodologic al socialismului marxist. cu toate că nu sunt anarhici. concretizată în revoluţia burgezo-democratică din februarie 1917. Anarhismul. ca şi cei din valurile următoare. De asemenea. la aşa-numitul "război rece" (o formă specifică de organizare a relaţiilor internaţionale şi a raportului de putere în plan mondial). cu timpul. sugerează că erau adepţi ai schimbării ordinii politice prin formule „neortodoxe”.

ci teoria lui Lenin. Stalin a impus "modelul sovietic de socialism". şi pe Lenin. iar teoria care s-a aplicat în "revoluţia şi construcţia socialistă" nu a fost teoria lui Marx. Marxism-leninismul. deşi în propagandă se făcea apel la "învăţătura leninistă". pe care Lenin îl denumise. la Yalta. După moartea lui V. Principala formă de dominare politică a noilor ţări cucerite a fost declararea acestora "democraţii populare". sub forma sovietelor. prin conexarea marxismului revoluţionar cu leninismul. nu modelul marxian al socialismului. stalinism. pentru a fi cât mai credibil. în 1922. nu socialism. precum şi iesirea Rusiei din razboi. Stalin i-a tradat şi pe Marx. De fapt. în care scopul principal era întărirea şi extinderea noului imperiu rus. pe scurt. Acelaşi talent politic l-a ajutat să facă alianţe profitabile cu o gamă foarte variată de mişcări politice (de la social-democraţi. aducându-i corecţii esenţiale. Stalinismul avea prea puţin de-a face cu "leninismul". la anarhisti). El a dus o politică de tip imperialist. el împarte cu Aliaţii (SUA şi Marea Britanie) continentul european. Cel de-al doilea război mondial a fost un prilej excelent pentru Stalin de a-şi întări puterea în interior şi a extinde graniţele imperiului sovietic. Se poate. În aceste ţări. Uniunea Sovietică. În timpul războiului.terminarea războiului şi întoarcerea acasă. cum a fost denumită doctrina comunistă. trage o concluzie: ceea ce s-a aplicat în "ţările socialiste" din Europa a fost.I. de fapt. prin care înţelegea un regim politic autoritar. astfel. Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) sau. ţăranilor şi soldaţilor" putere politică. mai puţin Albania şi Iugoslavia. Totalitatea acestor modificări şi denaturări s-a numit "învăţătura leninistă". Iosif Vissarionovici Djugasvili-Stalin va numi această teorie "marxismleninism". El a promis "muncitorilor. între marxism şi leninism apare o linie de demarcaţie. în condiţiile accederii la putere a bolşevicilor (noiembrie 1917). care se conturează înainte de primul război mondial şi se adânceşte până la despărţire spre finalul acestuia. A înlocuit teorii precum “cucerirea democraţiei" de la Marx cu "dictatura proletariatului". proprietatea asupra fabricilor şi a pământului. ci modelul sovietic: 69 . Stalin a transformat această dictatură în totalitarism – cel mai sângeros regim politic cunoscut în istoria modernă. o continuare a luptei de clasă după cucerirea puterii de către proletariat. Dar prin politica lui reală. adică ţări socialiste. vrea să exprime continuitatea uneia şi aceleiaşi ideologii şi doctrine. Lenin a modificat teoria lui Marx. care era. Partidul Comunist (bolşevic) Rus devine exponentul doctrinei bolşevice şi deopotrivă instrumentul politic care o exersează în planul vieţii politice.Lenin. iar după război ocupă cu Armata Roşie toate viitoarele "ţări socialiste".

dar bogăţia a fost foarte prost distribuită. Departamentul pentru Securitatea Statului (DSE). măsuri care au provocat un intens fenomen de părăsire a ţării. care susţinuseră revoluţia. întrunul dintre atacurile studenţilor de la cazarma de la Moncada. închiderea ziarelor independente. ales preşedinte al republicii în 1940. aproape 50. În 1957. el înrudindu-se cu cel dezvoltat de statele fasciste sau de orientare fascistă din perioada interbelică. interzicerea mişcărilor sindicale. avocaţi. Alte măsuri luate în această perioadă au fost: preluarea controlului ţării de către armată. creându-se un dezechilibru accentuat. profesori a afectat negativ multă vreme societatea cubaneză. unde a organizat o mişcare de gherilă. s-au autoexilat. Prima sa decizie politică a fost anularea proiectului de organizare a unor alegeri libere. acesta şi-a declanşat prima campanie în perioada 1959-1962. care avea alt nivel de dezvltare decât ţările occidentale pentru care Marx proiectase revoluţia socialistă. după care a plecat în Mexic. Naţionalismul cultivat de regimul comunist cubanez nu este original în modul sau de exprimare. care aveau alte tradiţii istorice decât Rusia. insula cea mai importantă a Caraibilor a dus o viaţă politică frământată. pentru ca. Castro acordând un interviu în New York Times. un grup militar condus de sergentul Fulgencio Batista y Zaldivar a răsturnat dictatura lui Gerardo Machado. marcată de mişcări democratice şi sociale. În calitate de conducător ("lider maximo").• • el nu era valabil pentru celelalte ţări. Lipsa de medici. A fost eliberat la scurt timp. Cuba a cunoscut un avânt economic evident în timpul guvernării lui Batista. în 1959. să preia controlul statului deţinând funcţia de primministru. Batista a promulgat o constituţie liberală. Fidel Castro a fost arestat şi condamnat la 15 ani de închisoare în 1953. După victorie vreau să mă întorc în satul meu şi să-mi reiau activitatea de avocat”. În anul 1933. cu misiunea de a distruge mişcările care se opuneau regimului castrist. Castro s-a bazat pe un serviciu de informaţii foarte eficient. Regimul comunist din Cuba Încă de la începutul secolului XX. 70 . el nu fusese valabil nici măcar pentru Rusia. renegând astfel unul din punctele principale ale programului revoluţionar anti-Batista. Numit de cubanezi “Gestapoul roşu”. declara că: “Nu mă interesează puterea. marginalizarea instituţiilor religioase.000 de persoane provenind din clasele mijlocii.

până la apogeu. perioada a unor "intuiţii avangardiste". "Fidel şi poporul . ✔ perioada marxist-leninistă începând din 1961. ✔ perioada democrat-burgeză (1959-1960). În cadrul politicii lui Fidel Castro se disting mai multe etape: ✔ perioada anarhistă (1925-1958). A ţinut discursuri ore intregi unor mulţimi imense care îl aplaudau şi îi scandau numele." Dar această imagine nu corespunde în totalitate realităţii.şeful statului este singurul capabil de interpretări si adaptări la circumstanţe ale vulgatei comuniste.încep să vibreze într-un dialog de intensitate crescândă. echităţii şi simplităţii. Fidel Castro stabilind relaţii directe cu poporul. 71 . mult mai puţin între 1962 şi 1968. mai intâi foarte aproape de URSS. Gulagul cubanez Conducătorul cubanez era perceput ca intruchipare a înţelepciunii. caracterizându-se în special prin represiuni sângeroase împotriva celor ce se declarau opozanţii regimului. acesta fiind celebrat prin strigătul nostru de lupta şi victorie. ✔ începând din 1968.explica în 1965 Che Guevara . Armata se conturează ca stâlp esenţial al acestui regim.

Ruperea relaţiilor cu S.U.A. a reprezentat un moment de cotitură pentru politica externă cubaneză, fiind urmat la scurt timp de întărirea alianţei cu U.R.S.S. care a încercat să folosească teritoriul Cubei drept bază de atac împotriva Statelor Unite. Această încercare a culminat cu momentul crizei rachetelor, din 1962. Descoperirea de către americani a rachetelor cu rază medie de acţiune (1890 km) instalate de U.R.S.S. în Cuba la cererea lui Castro, a fost urmată de o blocadă instituită împotriva acestei ţări. Momentul, cel mai critic din cadrul războiului rece, a fost soluţionat printr-un acord la care au ajuns cei doi conducători de state, Kennedy (S.U.A.) şi Nikita Hrusciov (U.R.S.S.). În opinia lui Fidel Castro, Cuba trebuia să rămână ultimul bastion al comunismului mondial. Revoluţia comunistă începută de Fidel Castro a alimentat unul dintre cele mai îndelungate şi mai marcante conflicte geopolitice, dintre Cuba şi SUA. Astfel, retragerea lui Fidel Castro din funcţia de preşedinte al Cubei, a atras reacţii diferite din partea liderilor politici din întreaga lume. Şefii de stat din ţările aliate Cubei îl consideră pe Castro un mare om politic. Astfel, ţări ca şi China, Venezuela, sau Brazilia şi-au exprimat admiraţia faţă de conducătorul revoluţionar de la Havana, vorbindu-se despre o nouă etapă în revoluţia cubaneză. Pe de altă parte, Spania şi-a exprimat speranţa că retragerea lui Castro va duce la adoptarea unor reforme democratice în Cuba. În acelaşi timp, preşedintele american din acea perioadă, George W. Bush susţinea că Havana poate spera într-o nouă eră, după ieşirea definitivă din scenă a liderului cubanez. În acelaşi sens, Suedia susţinea faptul că retragerea lui Castro va contura pentru Cuba drumul spre democraţie.
72

Din punct de vedere al politicii economice, Castro şi-a consolidat controlul asupra ţării măsuri legate de naţionalizarea industriei, exproprierea proprietăţii private, colectivizarea agriculturii şi impunerea de politici despre care el credea că vor folosi populaţiei. Din cauza embargoului din partea SUA, Cuba a devenit apoi din ce în ce mai dependentă de Uniunea Sovietică şi alte ţări din blocul comunist, al căror ajutor economic (estimat la un sfert din produsul naţional brut al insulei) era vital pentru menţinerea condiţiilor de viaţă cubaneze. Dizolvarea URSS în 1991 a avut reprecusiuni negative asupra politicii economice. Majoritatea susţinătorilor lui Castro susţin că embargoul american reprezenta sursa majorităţii problemelor economice ale Cubei. În ultimii ani ai preşedenţiei sale, Fidel Castro a investit în biotehnologie pentru a susţine economia cubaneză şi pentru a găsi înlocuitori pentru importul de medicină străină. Educaţia şi îngrijirea medicală au devenit unele dintre priorităţile lui Castro, statiscile UNESCO aratând că Cuba are cea mai mică rată de analfabetism din America Latină, iar rata mortalităţii infantile e cea mai mică din regiune. Totodată, aproximativ 20.000 doctori au fost trimişi de Cuba în jurul lumii pentru a trimite ajutor medical la aproximativ 60 din tarile lumii a treia. Fidel Castro, lider charismatic Fidel Castro s-a născut pe 13 august 1926 (după alte surse 1927), la o fermă în Mayari, din provincia Oriente. A urmat cursurile unor renumite şcoli catolice în Santiago de Cuba şi Havana. În 1942, Fidel Castro se înscrie la "Belen High School", liceu condus de iezuiţi. Ca licean, Fidel Castro se remarcă prin ţinuta sa atletică, prin memoria vizuală şi prin interminabila logoree cu care îşi exaspera colegii. Belen High School are drept mentor spiritual pe părintele Albert de Castro (nici o legătură de rudenie), un preot mare admirator al dictatorului spaniol Francisco Franco, ce nutrea totodată puternice sentimente anti-americane35. La "Belen High School", preotul Alberto de Castro întemeiase o societate secretă de tip elitist, numită "Convivio", în care i-a atras pe adolescenţii care manifestau "talente politice". "Convivio" reprezinta un moment important pentru formarea intelectuală şi politică a adolescentului Fidel Castro. "Convivio" milita pentru o Americă Latină hispanică, unită, opusă anglosaxonilor şi "Noii Ordini Mondiale".
35 Jules Dubois, Fidel Castro, New York, Bobbs-Merrill, 1959, p. 14.

73

În 1945 s-a înscris la Universitatea din Havana, pe care o absolveşte în 1950, cu o diploma în drept. Tot în acest an, câstigă un post superior în avocatură în Havana, unde lucrează cu doi asociaţi. Ca avocat, Fidel Castro se dedică săracilor. S-a însurat cu Mirta Diaz-Balart în 1948, însă a divorţat în 1954. Fiul lor, Fidel Castro Diaz-Balart, născut în 1949, a lucrat ca şef al comisiei pentru energie atomică din Cuba. În anul 1952, Castro urmărea să candideze la un loc în Parlament, în acelaşi an, însă, generalul Fulgencio Batista a răsturnat guvernul preşedintelui Carlos Prio Socarras printr-o lovitura de stat şi alegerile au fost anulate. Membru al partidului social-democrat Ortodoxo la sfârşitul anilor 40 şi începutul anilor 50, Castro a fost printre primii oponenţi vădiţi ai dictaturii lui Fulgencio Batista. La 26 iulie 1953, Fidel Castro a condus un atac asupra barăcilor armatei din Monada, atac care a eşuat, dar i-a adus notorietate naţională. La acel moment, ideile sale politice erau naţionaliste, antiimperialiste şi reformiste, nefiind al partidului comunist. După atacul de la Moncada, Castro a fost judecat şi condamnat la 15 ani de închisoare, dar a fost graţiat în 1955. Astfel, la 15 mai 1955, este eliberat printr-o amnisţie generală. A pleacat în Mexic, unde îl cunoaste pe Ernesto Che Guevara şi unde organizează pe exilaţii cubanezi într-o altă mişcare, numită Mişcarea Revoluţionară din 26 iulie.

Fidel Castro împreună cu Membrii al Mişcării 26 Iulie

Fidel Castro cu Che Guevara

În decembrie 1956, împreună cu 81 de persoane, printre care Che Guevara, Castro a revenit în Cuba, avansând înspre Sierra Maestra, de unde au lansat numeroase atacuri de gherilă încununate de succes. Castro şi-a demonstrat calităţile de lider puternic şi indemanarea politică, convins fiind că este datoria lui
74

istorică să schimbe caracterul societăţii cubaneze. Vazându-şi armata în colaps, şi neputându-se baza pe susţinere din partea SUA, Batista a fugit la 1 ianuarie 1959, asigurând, astfel ascensiunea politică a lui Fidel Castro. În luna februarie a acestui an, Castro îşi asumă poziţia de primministru. Însă, la scurt timp, apar neînţelegeri între Castro şi SUA, atunci când noua formă de guvernământ începe să confişte proprietăţile americane deţinute în Cuba. Într-o fază incipientă, regimul revoluţionar al lui Casto a inclus politicieni moderaţi şi democraţi, treptat, însă, hotărârile lui au devenit radicale. Castro a rămas un lider de necontestat, iar masele l-au susţinut în acţiunile sale. În iulie 2006, Fidel Castro a delegat atributele puterii fratelui său Raul, însă şia păstrat titlul de preşedinte al Republicii, iar, după demisia din februarie 2007, a rămas prim secretar al partidului comunist. Fidel Castro, prin regimul său, a practicat manipularea maselor folosindu-se de aceleaşi pârghii: presa, televiziunea, radioul, erau total subordonate puterii; în acelaşi timp, accesul la informaţiile venite din exterior era drastic limitat, fiind erau cenzurate si deformate. Instituţiile de învăţmânt erau politizate. Întreaga populaţie trebuia cuprinsă în una sau mai multe forme de organizare cu reguli stricte, eventual cu uniforme specifice care sa creeze sentimentul supunerii faţă de autorităţi. Omul nu trebuia să aibă timp de reflecţie pentru ajunge la vreo opinie proprie sau la manifestări personale. În acelaşi timp, cultul personalităţii s-a manifestat pregnant şi în cazul lui Fidel Castro. Influenţa fostului conducător continuă să se manifeste asupra poporului cubanez şi după ce aceasta a predat puterea. O mare parte din această autoritate este atribuită controlului lui Castro asupra mediei, incluzând aici televiziunea, radioul, presei scrise, precum şi altor publicaţii. Discursul este o altă formă de propagandă folosită în mod eficient de către Fidel Castro, prin intermediul căruia, guvernul cubanez informa populaţia şi menţinea poporul unit. Totodată, fidel castro considera că propaganda reprezintă una din cele mai puternice arme din arsenalul său în ceea ce priveşte politica externă. Agenţia de presă cubaneză transmite ştirile în patru limbi, având acces la ele atât Occidentul, cât şi ţările din lumea a treia. Institutul Cubanez de Prietenie între Popoare (ICAP), fondat la 30 decembrie 1960, menţine legături cu peste 2000 de organizaţii din 146 de ţări, în timp ce alte instituţii, cum ar fi Casa de las Americas au făcut cunoscute idealurile Revoluţiei din Cuba.

75

Raul Castro a promis reforme structurale. el a realizat şi reforme istorice. Retragerea lui Fidel Castro a fost urmată de accederea la putere a fratelui său. între care preşedintele venezuelean Hugo Chavez şi cel bolivian. Fidel Castro. Raul Castro acesta fiind ales de către Adunarea Naţională de la Havana. Cuba a fost lovită de trei uragane ce au cauzat pagube de 10 miliarde de dolari. şi a condamnat la închisoare adversarii săi politici. ministrul de Externe Felipe Perez Roque a anunţat că se vor semna două documente privind drepturile omului şi se va permite unui organism al ONU să monitorizeze respectarea acestora. În 2008. făcând mari progrese în domeniile sănătăţii şi educaţiei. Jose Ramon Machado. care au ridicat ţara insulară la nivelul statelor occidentale. Havana a transmis un prim semnal de deschidere spre tema drepturilor omului. cu retragerea lui Fidel Castro.Cuba după Fidel Castro În timpul preşedinţiei sale. După numire. pe 11 decembrie 2007. mai recent. În timpul conducerii interimare a lui Raul Castro. cei 11 milioane de cubanezi s-au confruntat cu embargoul american. fiind un reprezentant al regimului lui Fidel. Fidel Castro a expropriat companiile străine. desprinzându-se întrucâtva de politica fratelui său şi a membrilor de frunte ai vechii gărzi comuniste. Astfel. Pe parcursul a cinci decenii. locul lui Raul Castro la conducerea Ministerului Apărării fiind luat de către generalul Julio Casas. a fost numit prim vicepreşedinte. Totuşi. 76 . a devenit un model pentru o nouă generaţie de lideri de stânga din America Latină. Evo Morales. cu colapsul economic care a urmat destrămării URSS în 1991 şi. din acest punct de vedere. Raul Castro a fost timp de aproape jumătate de secol ministru al Apărării. După ce a ţinut piept la de 10 preşedinţi ai SUA. echivalentul a 20% din PIB-ul Cubei. astfel s-au luat măsuri care dau un control mai mare al Guvernului asupra veniturilor şi reguli mai stricte pentru agricultură. trimiţând în exil câteva milioane de cubanezi. după ce acesta s-a îmbolnăvit grav în iulie 2006. dar schimbările au trecut pe plan secundar faţă de criza economică globală. el a cerut Adunării permisiunea de a-l consulta pe fratele său în deciziile importante pentru viitorul ţării.

profunzimea şi amplitudinea relaţiilor sociale şi.Concluzii Scopul acestei lucrări este de a pune faţă în faţă două dintre cele mai importante regimuri politice din istorie. datorită personalităţii unice ale liderilor care au avut un rol deosebit în dezvoltarea şi evoluţia acestor regimuri. regimurile politice pot fi clasificate se divid în regimuri politice democratice şi regimuri politice dictatoriale sau totalitare. mai ales. pătrunde până şi în viaţa particulară a fiecărui cetaţean. Totalitarismul este un regim politic în care puterea aparţine în mod total unei persoane sau unui grup de persoane. bi şi pluri partidism). fiecare dintre acestea cu particularităţile sale. Pornind de la aceste orientări. alegere directă sau indirectă a acestora). cât şi cel comunist. cât. Ideologia totalitaristă este 77 . mai ales. rezultate atât din caracteristicile regimurilor din care fac parte. în special a celor politice. în special a celor politice şi. având aspecte unice. Dintre criteriile care trebuiesc folosite în clasificarea regimurilor politice se evidenţiază: modul de constituire şi funcţionare a organelor puterii de stat (numire. Totalitarismul nazist. care au influenţat şi încă influenţează societatea prin caracteristice lor ieşite din comun. este necesară o tipologizare a regimurilor politice. conţinutul şi sfera drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. prin partidul unic. natura. sunt totuşi distincte. în sensul că puterea întrupată de stat. caracterizate print-o serie de elemente comune. punându-se accent pe caracteristicile definitorii ale fiecăruia dintre ele. Pentru a realiza o descriere a regimurilor totalitare. a modului cum se regăsesc şi se materializează în practica vieţii social-politice. sistemul partidist (monopartidist. dar de aici se desprind o serie de multe alte subdiviziuni. în regimurile totalitare distanţa între stat şi societate este practic anulată. natura şi baza ideologică a regimului. modul de alegere a conducătorilor. în general. Spre deosebire de sistemul politic de tip monarhie absolută sau dictatură.

în general. deseori caracterizat drept "liberator" sau "salvator" al poporului. propaganda fiind cea mai răspândită formă de manipulare a populaţiei. o legătură directă între legitimitate şi autoritate politică. fără legimitate. De multe ori. regimurile comuniste şi regimurile militare. încă de pe timpul Romei Antice. Conceptul de legimitate. în principal. a validităţii unui regim sau a unui sistem de legi. asupra comportamentului şi 78 . Acest lucru s-a realizat. Legitimarea politică derivă din acceptarea. cu un control total asupra individului. În ştiinţa politică. legimitatea este considerată a fi fundamentul unui regim politic. din ştiinţă politică. dar şi ca fundamentul funcţionării unei instituţii politice în particular. Termenul a fost inventat de conducătorul Uniunii Sovietice Nikita Hruşciov la scurtă vreme după moartea lui Stalin. un demers firesc al oricărui regim şi al oricărei puteri politice.opusă conceptului de societate deschisă. Acţiunile propagandistice şi impactul lor asupra maselor sunt uriaşe. Practic. sunt necesare precizări legate de noţiunile de putere. imagine sau sunet. de către populaţie. asupra modului său de gândire. Cele mai reprezentative forme ale regimurilor dictatoriale au fost şi mai sunt regimurile coloniale. Căutarea legimităţii devine. la fel ca şi statuile sau monumentele dedicate măreţiei şi înţelepciunii liderului. un guvernământ se blochează şi moare. prin controlul aproape integral al mijloacelor de comunicare în masă de către puterea politică. evident. Cultul personalităţii este un termen care defineşte venerarea execesivă a unui singur conducător aflat încă în viaţă. care sunt o condiţie esenţială a manifestării unui lider charismatic. sau cultul personalităţii. Cultul personaliăţii caracterizează de obicei statele totalitare sau statele care au avut parte recent de revoluţii. Până la apariţia Partidului Naţional Socialist German. Pentru a descrie fenomene ca manipulare a maselor. Renumele unui singur lider. dar fenomene asemănătoare existau cu mult timp înainte. regimurile fasciste. autoritate şi legimitate politică. de fapt. persoanele charismatice sunt asociate. nici un alt regim totalitar nu a reuşit performanţa de a perfecţiona şi extinde tehnicile de manipulare până la a controla tot ce înseamnă cuvânt scris sau vorbit. Portretul conducătorului apare peste tot. a fost aplicat foarte des şi în alte sfere de activitate. în consecinţă. cel puţin minimală. ridică conducătorul la un nivel aproape divin. Există. în scopul controlului total al individului. Charisma liderilor politici de foarte multe ori se prezintă sub forme negative.

asupra sentimentelor sale. au reuşit să controleze populaţia prin personalitatea deosebită şi prin charisma care-i caracteriza. instinctivă. la debusolarea acestuia. Toate acestea ne duc cu gândul la sistemele totalitare. sunt caracteristici comune ale celor două regimuri prezentate în această lucrare. la reducerea individului. la transformarea lui într-un tip de cetăţean incapabil să ia decizii de unul singur. în primul rând. Adolf Hitler şi Fidel Castro. fiecare dintre acestea cu particularităţile sale distincte. „Stăpânul” unor astfel de mase este o persoană charismatică. Aceste aspecte legate de puterea de manipulare a maselor şi de controlul absolut asupra mijloacelor de propagandă. deşi reprezentanţi ai două regimuri diferite. acel magnetism caracteristic tipologiilor charismatice. pentru a-i atrage pe indivizi trebuie să aibă. Este vorba de o supunere necondiţionată. Cei doi lideri. 79 .

2008. 2000. 1998. 2007. Bucuresti. 2008. 80 . Bucuresti. Bucureşti. Timisoara. Cuza".org. Sartori G.europafm. editura Polirom. Bocancea Cristian. Magureanu Virgil. Editura Amarcord. Traducere de Ion Dur şi Mircea Ivănescu Ediţia a II-a. editura Polirom. Dorna Alexandre. accesat la 21. Iaşi. Iaşi. 1999. Editura Albatros. Mihail Andreesecu. 2004 Dowding Keith. editura Nemira. 2007. Iaşi. Mitran Ion. accesat la 3. Bucuresti. 2002. Tratat. Introducere in sociologia politica. Originile totalitarismului. 15. 2006. autoritate şi comunicare politică. edutura Polirom. 2006.12. editura Polirom. Dogan Matei.ro. 2007. 1997. I. Editura Politică. accesat la 21. Carpinschi Anton. Puterea. Rouquette Michel-Louis. Fundamentele psihologiei politice. Bucuresti. Iaşi. Despre cunoaşterea maselor. Psihosociologie.10. Moscovici Serge. www.ro. Editura Corint. Bucureşti. Istoria ilustrată a nazismului.2008. Hitler şi nazismul. Editura Humanitas. 2002. Bolintineanu". www. 20. Sociologie politica.dilemaveche. Prahova. Editura Du Style. Septemiu Chelcea. Gueguen Nicolas. Editura Fundatiei Culturale "D. Frigioiu Nicolae.12. Colecţia Demonul teoriei. Bucureşti. vol. Putere. 2005.. 15. 2000. editura Fundaţiei România de Mâine.ro/stiri/dosare/interne/tableta-politica. Bucureşti 2007. Editura comunicare. Claude David. Charisma liderului. Studii de sociologie politica. 1997. Iasi.Bibliografie: Arăvădoaice Gheorghe. Editura Grup Editorial ART. 1999. Bucureşti. Fascism şi comunism. 1975. editura Polirom. Introducere în ştiinţele politice. 1999. Floriani Flavio.01. Iaşi. Editura Alternative. Teodorescu Gheorghe. Psihologia manipulării şi a supunerii. Editura Antet. Stiinta politicului. Bucureşti. Psihologia socială sau maşina de fabricat zei.2009. www.45. Regimuri totalitare din Europa.wikipedia. Teoria democraţiei reinterpretată. editura Comunicare. Dicţionar politic. Hannah Arendt. Politologia în faţa secolului XXI. Bucureşti. Bucureşti. Opere alese. Francois Furet. 1998. Editura RAO. I. Editura Universitatii "Al. Bucureşti.15. Baudoin Jean.

totalitarism. 81 . 15. 14.didactic.2008.www. accesat la 15.24.2008. www.ro. accesat la 15.11.30.11.ro/files/formare/lider_charismatic.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful