You are on page 1of 2

[în Bărăganul Ortodox, revista Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, nr.

29, octombrie 2005]

Conţinut vs ambalaj sau Împărăţia este înăuntrul vostru
Trăim într-o lume în care contează foarte mult aspectul exterior, adică ambalajul şi mai puţin conţinutul, o lume a ceea ce se vede, palpabilă, frumoasă la exterior, plăcută la gust, dar greu de digerat când e vorba de conţinut (interior). Sigur, dintr-o perspectivă teologică, toată această construcţie artificială are şi un nume: „paradisul pământesc”. Este o lume contradictorie, iar expresia „paradisul pământesc” poartă şi ea o doză de contradicţie, la fel cum poartă şi definiţia lumii de mai sus (ambalaj vs conţinut). Încercarea omului de a-şi construi aici, pe pământ, un simulacru paradisiac este de fapt reflectarea lipsei unui micro-paradis interior, un paradis în care ar trebui să sălăşluiască însuşi Hristos. Pe de altă parte, firescul nostalgic al paradisului interior – împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru (Luca 17, 21) – este pervertit prin îngurgitarea unui tip de misticism ezoteric sau ocult, la modă astăzi în lume, construit din acelaşi material din care este făcut ambalajul. Bineînţeles, această modalitate de a „mânca” lumea nu ne va duce niciodată spre împărăţia lui Hristos, ci ne va îndrepta privirea doar spre ambalajul acestei lumi, doar spre „obroc”, lumina oprind-o să strălucească. A te hrăni doar din ceea ce cade sub incidenţa ludicului înseamnă a perverti ordinea firească a lucrurilor, adică a-ţi trage seva din cele ale lumii, nu din Dumnezeu, creatorul acesteia. Pe de altă parte, îndreptarea privirii spre conţinut nu înseamnă a blama sau a trece la disturgerea lucrurilor care există, a trupului, adică a ambalajului, ci la trasfigurarea lui, printr-o viaţă asemenea sfinţilor. Dar drumul către o astfel de viaţă nu începe decât printr-o inspecţie a interiolului, introspecţie. Din nefericire, este foarte greu să vorbeşti astăzi de aşa ceva, într-o proximitate ce nu duce lipsă de mijloace care să-ţi consume timpul şi să-ţi distragă atenţia de la lucrurile cu adevărat importante. De aceea, fobia de introspecţie este caracteristică omului post-modern, căci întoarcerea privirii spre interior nu-i conferă o privelişte prea prietenoasă, ci, din contră una înspăimântătoare. Paradoxul este că interiorul nu va fi niciodată unul amabil, deoarece atmosfera de aici este mereu una de luptă, aşa după cum ne spune însuşi Hristos („nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie” Matei 10, 34). Însă nu existenţa luptei interioare trebuie să ne dea fiori ci, mai degrabă, lipsa acesteia. Din păcate, absenţa luptei este des întâlnită în „conţinutul” multor contemporani, ea fiind de fapt un vid spiritual, un „frig metafizic” (termen folosit de Konrad Lorenz, în Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate), un fel de pace hrănită din preaplinul autonomiei sale, dintr-o supraevaluare a ambalajului.

Tentaţia unei raportări exterioare la lume nu este o condiţie nouă a omului contemporan, rădăcinile ei sunt de la căderea omului. Însă „înfrumuseţarea” acesteia şi modul de trăire după „chipul” lui sunt, poate astăzi, mult mai sofisticate, devenind din ce în ce mai opac, ceea ce perimite ca drumul către conţinut să fie din ce în ce mai greu, uneori pănă la uitarea existenţei unui interior cu posibilităţi îndumnezeitoare.
O astfel de evaluarea unilaterală a ambalajului în detrimentul conţinutului, face ca şi relaţiile interumane să se măsoare tot după frumuseţea exterioară, totul desfăşurându-se la nivel superficial, patronat de sintagma „not to get emotionally involved” (nu te implica emoţional), iar dragostea, liantul esenţial al relaţiilor umane fiind golit de conţinutul său profund, prostituându-i sensul. Sau, în cel mai bun caz, dar tot superficializând relaţiile dintre semeni, se promovează un fel de respect civic (necesar, de altfel) derivat din puterea legii şi nu din dragostea dumnezeiască. Bineînţeles, la această problemă, chiar dacă va fi considerată ca anacronică, Biserica va avea o singură soluţie: Hristos. Lumea, semenii şi propria persoană trebuie privite dintr-un unghi diferit decât cel cu care ne-am obişnuit, adică cel din care vedem doar ambalajul. Totul trebuie privit prin fereastra Duhului lui Hristos, a nemuririi, adică „neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd

sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice” (2 Cor. 4, 18), după cum ne spune apostolul Pavel, cel ce a început să vadă conţinutul, după ce a fost orbit pe drumul Damascului. Ion Nedelcu