Oblomov de I. A.

Goncearov
Roman în patru părţi

Biblioteca pentru toţi Editura pentru Literatura 1964 Traducere revăzută de: Ştefana Velisar Teodoreanu şi Tatiana Berindei Prefaţă şi Tabel cronologic de Mihai Novicov Redactor responsabil: Nicolae Teică Tehnoredactor: Ion Tudor И. А. Гончаров Собрание сочинений В воeьми томах Том четвертый Обломов Государственное издательство Художeстветиой литературы Москва 1953 Prefaţa şi tabelul biografic se găsesc la sfârşit.

Partea întâia
I În locuinţa sa din strada Gorohovaia, într-una din acele clădiri mari, cu locuitori câţi ar încăpea numai bine într-o capitală de judeţ, stătea într-o dimineaţă, culcat în pat, Ilia Ilici Oblomov. Era un om de vreo treizeci şi doi-treizeci şi trei de ani, de statură mijlocie, cu o înfăţişare plăcută şi ochii de un cenuşiu închis, dar fără nici o expresie hotărâtă, fără nici o urmă de adâncă gândire întipărită în trăsături. Gândul îi rătăcea în voie pe faţă, ca pasărea în văzduh, îi flutura în ochi, se oprea o clipă pe buzele întredeschise, se ascundea în creţurile frunţii, apoi pierea cu desăvârşire, şi atunci tot chipul i se lumina, învăluit de o molcomă nepăsare. Această nepăsare trecea apoi din obraz în tot trupul, până şi în cutele halatului. Uneori, o umbră de oboseală ori de urât îi întuneca privirea, dar nici urâtul, nici oboseala nu izbuteau săi alunge nici o clipă de pe faţă blândeţea ce-i caracteriza nu numai chipul, ci tot sufletul – un suflet luminos şi deschis, care se străvedea în ochii şi în zâmbetul său, în orice mişcare a capului, a mâinii... Un observator superficial şi rece, aruncând numai în treacăt o privire asupra lui Oblomov, ar fi spus: "Ce om bun şi simplu trebuie să fie!" Dimpotrivă, unul mai profund şi mai înţelegător l-ar fi privit mai îndelung şi s-ar fi îndepărtat cu un zâmbet pe buze, cufundat în cugetări. Ilia Ilici nu era smead, nici rumen, nici palid la faţă; obrazul lui avea o culoare nedefinită – sau, poate, părea astfel fiind cam buged pentru vârsta lui – din pricina lipsei de mişcare, ori de aer, sau de amândouă la un loc. Judecând însă după culoarea prea albă, mată, a gâtului său, a mâinilor lui mici şi grăsune, a umerilor molatici, trupul său părea în totul mult prea gingaş pentru un bărbat. Mişcările lui de asemeni – chiar când Oblomov era tulburat – erau domolite de o blândeţe şi un fel de lene care nu era lipsită de oarecare graţie. Uneori, când din adâncul sufletului său se ridica un nor de îngrijorare care-i umbrea faţa, privirea i se înceţoşa, pe frunte se iveau cute, iar chipul lui oglindea pe rând îndoiala, tristeţea, spaima; dar această frământare lăuntrică arareori izbutea să se închege într-un gând desluşit şi mai rar încă ajungea sa fie începutul unei hotărâri îndeobşte, totul se încheia printr-un oftat şi se pierdea în apatie sau într-o somnolenţă. Cât de bine se potrivea haina de casă a lui Oblomov cu expresia potolită a trăsăturilor şi cu trupul său molatic! Purta un halat persan, un autentic halat oriental, fără nici un fel de concesie modei europene, fără ciucuri, fără catifea, fără talie, şi atât de încăpător, încât Oblomov putea să şi-l petreacă de două ori în jurul trupului. După neschimbata modă asiatică, mânecile mergeau lărgindu-se tot mai mult de la degete spre umăr. Cu toate că halatul îşi cam pierduse din prospeţimea culorilor şi, pe alocuri, luciul firesc al stofei fusese înlocuit cu lustrul căpătat cu timpul, el îşi mai păstra totuşi şi acum tonurile vii, orientale şi trăinicia ţesăturii. În ochii lui Oblomov, halatul acesta avea o sumedenie de calităţi de nepreţuit: era moale şi suplu, nici nu simţeai că-1 porţi; se supunea ca un sclav celei mai neînsemnate mişcări a trupului. Acasă, Oblomov nu purta nici cravată, nici vestă, fiindcă îi plăcea să se simtă uşor şi comod. Avea nişte papuci mari, largi şi moi; când se dădea jos din pat, nimerea de-a dreptul în ei, fără să se uite. Pentru Ilia Ilici, a sta culcat nu era o necesitate, ca pentru un bolnav sau pentru un om care vrea să doarmă, nici ceva întâmplător, ca pentru unul obosit, dar nici o plăcere, ca pentru un leneş; era o poziţie normală. Când era acasă – şi era mai întotdeauna acasă – stătea tot timpul culcat în aceeaşi odaie unde l-am găsit şi care-i servea în aceiaşi timp de iatac, de birou şi de salon. Mai avea încă trei odăi, dar intra rar în ele, numai câteodată dimineaţa, şi nu în fiecare zi, ci numai când servitorul mătura în birou, ceea ce nu se întâmpla zilnic. În încăperile acestea, perdelele erau trase şi mobilele acoperite cu învelitori de pânză. Odaia în care stătea culcat Ilia Ilici părea, la prima vedere, foarte elegant mobilată: avea un birou de mahon, două canapele îmbrăcate în mătase, un paravan frumos pe care erau brodate păsări şi fructe cum nici nu există în natură, perdele de mătase, covoare, tablouri, statuete de bronz, porţelanuri şi o mulţime de nimicuri încântătoare. Dar ochiul experimentat al unui om de gust dintr-o singură privire ar fi surprins în aceste lucruri numai dorinţa de a păstra, de bine de rău, şi numai de-a scăpării, decorul cerut de convenienţe. Aceasta fusese desigur unica preocupare a lui Oblomov când îşi mobilase biroul. Un om cu gustul mai rafinat nu s-ar fi mulţumit cu aceste scaune greoaie de mahon şi cu nişte etajere şubrede. Speteaza uneia din canapele se lăsase în jos, iar lemnul era pe alocuri descleiat. Şi tablourile, şi vasele de flori, şi toate acele nimicuri frumoase purtau aceeaşi pecete. De altminteri, însuşi stăpânul casei privea mobilele din biroul său, distrat şi rece, de parcă s-ar fi întrebat: "Cine o fi îngrămădit aici toate astea?" Din pricina acestei nepăsări a lui Oblomov faţă de lucrurile lui şi a nepăsării, poate şi mai mari, a servitorului său, Zahar, aspectul biroului, văzut mai de aproape, te mira prin

neglijenţa şi starea de delăsare în care se afla. Pe pereţi, în jurul tablourilor, atârnau dantele de aţe de păianjen, îmbâcsite de colb; oglinzile, în loc să răsfrângă obiectele, mai curând ar fi putut sluji de table ca să însemni pe praful aşternut pe ele câte ceva de ţinut minte. Covoarele erau pline de pete. Pe canapea sta trântit câte un prosop; pe masă, rar se întâmpla să nu găseşti, dimineaţa, o farfurie, solniţa, vreun os rămas de la cina din ajun şi firimituri de pâine. De n-ar fi fost această farfurie, ciubucul lăsat din mână şi rezemat de pat şi însuşi stăpânul casei tolănit în aşternut, s-ar fi putut crede că aici nu locuieşte nimeni, atât de prăfuit, decolorat şi lipsit de orice urmă de viaţă era totul. Ce e drept pe etajeră se aflau două-trei cărţi deschise şi câte un ziar aruncat, iar pe birou chiar o călimară, cu pene de scris alături; dar paginile cărţilor deschise erau acoperite de praf şi îngălbenite de vreme, se cunoştea că sunt părăsite de mult, ziarul era de acum un an, iar dacă te-ai fi încumetat să înmoi o pană în călimară, cel mult din ea ar fi zburat, bâzâind, o muscă speriată. În ziua aceea, Ilia Ilici se trezise, împotriva obiceiului său, foarte devreme, pe la opt dimineaţa. Era cât se poate de îngrijorat. Pe faţa lui se ivea când şi când o umbră de teamă, de tristeţe, de necaz – nimeni n-ar fi putut spune ce anume. Se vedea că e stăpânit de o puternică frământare lăuntrică, iar mintea încă nu-i venise în ajutor. Frământarea aceasta era pricinuită de faptul ca Oblomov primise în ajun de la ţară, din partea vechilului său, o scrisoare cam neplăcută. Se ştie despre ce fel de lucruri neplăcute poate să scrie un vechil: recoltă proastă, dări neplătite de ţărani, scăderea veniturilor şi altele de felul ăsta. Cu toate că vechilul mai trimisese boierului asemenea scrisori şi anul trecut, şi acum doi ani, totuşi aceasta din urmă făcuse asupra lui Oblomov puternica impresie a unei surprize neplăcute. Era puţin lucru? Acum trebuia să se gândească la măsurile ce erau de luat. Se cuvine de altfel să fim drepţi şi să-i recunoaştem lui Ilia Ilici grija pe care o avea pentru treburile lui. După cea dintâi scrisoare neplăcută de la vechilul său, primită cu câţiva ani în urmă, începuse de îndată să-şi facă în minte un plan de felurite schimbări şi îmbunătăţiri în administrarea moşiei sale. După acest plan, trebuiau luate tot felul de noi măsuri economice, de ordin administrativ şi altele. Dar planul nu fusese încă nici pe departe studiat în întregime, iar scrisorile neplăcute ale vechilului se urmau an de an, îndemnându-l pe Oblomov la acţiune, deci tulburându-i liniştea. Recunoştea că, până la desăvârşirea planului, trebuia neapărat să ia unele hotărâri. Cum se trezi, fu cuprins de dorinţa de a se scula, de a se spăla, iar apoi, după ce-şi va fi luat ceaiul, să gândească bine lucrul, să facă oarecari însemnări şi, în general, să se ocupe serios de această chestiune. Mai stătu culcat încă vreo jumătate de oră, frământat de aceste gânduri, apoi îşi spuse că mai avea timp să se apuce de treabă şi după ceai, iar ceaiul se putea lua şi în pat, ca de obicei, mai ales că nimic nu te împiedică să gândeşti şi stând culcat. Ceea ce şi făcu. După ceai, era cât p-aci să se scoale. Se şi ridicase oarecum de pe pernă; mai mult chiar, uitându-se de sus la papucii săi, începuse să coboare spre ei un picior, dar îndată îl şi trăsese înapoi. Când ceasul bătu nouă şi jumătate, Ilia Ilici tresări deodată. – Ce-i cu mine, frate? spuse el înciudat, cu glas tare. Nu mai merge, e timpul să mă apuc de treabă! Cum te laşi puţin pe tânjeală, gata... Zahar! strigă el. Din odaia despărţită de biroul lui Ilia Ilici numai printr-o săliţă, se auzi dintâi un soi de mârâit de câine de pază, apoi zgomotul unei sărituri, de undeva, de sus, pe duşumea. Era Zahar, care sărise de pe cuptorul sobei, unde-şi petrecea veacul moţăind. În odaie intră un om mai în vârstă, îmbrăcat cu un surtuc cenuşiu, rupt la subţiori, pe unde ieşea un colţ de cămaşă, şi cu o jiletcă, tot cenuşie, cu nasturi de alamă: era chel de tot şi purta nişte favoriţi blonzi, împănaţi cu fire sure, atât de bogaţi şi stufoşi, încât s-ar fi putut face trei bărbi din ei. Zahar nu se ostenea să-şi schimbe înfăţişarea pe care i-o dăduse Dumnezeu şi nici straiele cu care se purtase în sat la el. Chiar şi cele noi i se făceau de obicei după modelul adus de la ţară. Surtucul şi jiletca cenuşie îi mai plăceau şi din pricina că vedea în aceste haine, oarecum de uniformă, o slabă amintire a livrelei pe care o purtase cândva, petrecându-şi răposaţii stăpâni la biserică sau în vizită; această livrea întruchipa pentru el ultima rămăşiţă a strălucirii casei Oblomovilor. Nimic altceva nu-i mai amintea bătrânului de traiul tihnit şi îmbelşugat pe care-l duseseră stăpânii săi în colţişorul lor pierdut de ţară. Boierii cei bătrâni muriseră, în casă rămăseseră numai portretele vechi de familie care, pesemne, zăceau acum undeva, într-un pod; tradiţiile vieţii de altădată şi însemnătatea familiei se stingeau treptat sau mai trăiau încă numai în amintirea puţinilor bătrâni rămaşi la ţară. Tocmai de aceea îi era drag lui Zahar surtucul său cenuşiu. Bătrânul servitor mai vedea în acest surtuc slabe urme ale vechilor măriri, cum regăsea oarecare asemănare cu părinţii în chipul şi în apucăturile boierului celui tânăr, chiar şi în toanele lui, împotriva cărora bombănea şi în gând, şi cu glas tare, dar pe care le respecta în sufletul lui, ca pe un semn al

voinţei de stăpân, al dreptului boieresc. De n-ar fi fost aceste toane, Zahar nici n-ar fi simţit că are stăpân; nimic nu i-ar mai fi amintit de tinereţea lui, de satul părăsit demult şi de tradiţiile legate de această familie boierească de viţă veche, al cărei letopiseţ era ţinut şi transmis din gură în gură, din tată în fiu numai de slugile bătrâne, doici şi dădace. Neamul Oblomovilor fusese odată bogat şi vestit prin părţile lor, dar apoi, Dumnezeu ştie de ce, a scăpătat şi, în cele din urmă, s-a pierdut pe nesimţite printre alte familii de boieri de nu prea îndelungă vechime. Numai slugile cărunte ale casei mai păstrau cu sfinţenie şi-şi treceau una alteia amintirea credincioasă a celor trecute şi apuse. Iată de ce îşi iubea atât de mult Zahar surtucul cenuşiu. Poate că şi la favoriţii săi ţinea fiindcă văzuse în copilărie multe slugi bătrâne cu această podoabă aristocratică de pe vremuri. Cufundat în gânduri, Ilia Ilici nu-l luă mult timp în seamă pe Zahar. Acesta aştepta în tăcere în faţa lui. În cele din urmă tuşi încetişor. – Ce-i cu tine? întrebă Ilia Ilici. – Păi nu m-aţi chemat? – Te-am chemat? De ce te-oi fi chemat? Am uitat! răspunse acesta întinzându-se. Du-te deocamdată la tine! O să-mi aduc eu aminte. Zahar plecă, iar Ilia Ilici rămase mai departe culcat, cu gândul la afurisita de scrisoare. Mai trecu încă vreun sfert de ceas. – Destul cu statul în pat! îşi zise el. Trebuie să mă scol... Dar ia să mai citesc încă o dată, cu atenţie, scrisoarea vechilului; pe urmă, mă scol. Zahar! Se auzi din nou aceeaşi săritură, apoi un bombănit, de data asta mai tare. Zahar intră în odaie, iar Oblomov căzu din nou pe gânduri. Bătrânul servitor rămase în picioare vreo două minute, posomorât, privind pieziş spre stăpânul său; în cele din urmă, porni spre uşă. – Unde te duci? întrebă deodată Oblomov. – Ce să stau aici de pomană, dacă tot nu spuneţi nimic? mormăi Zahar răguşit. Nu putea vorbi altfel; zicea că şi-a pierdut glasul pe timpuri, când l-a însoţit odată pe boierul cel bătrân la o goană de vânătoare şi i-a suflat un vânt puternic drept în gâtlej. Acum stătea în mijlocul odăii, pe jumătate întors spre Oblomov; uitându-se la el cam dintr-o parte. – Ce, eşti beteag de picioare, de nu mai poţi sta? Nu vezi că sunt îngrijorat, mai aşteaptă şi tu un pic! Nu te-ai săturat încă de stat culcat? Caută scrisoarea pe care am primit-o ieri de la vechil! Unde ai băgat-o? – Ce scrisoare? N-am văzut nici o scrisoare, spuse Zahar. – Doar tu ai primit-o de la poştaş; era un plic cam murdar! – De un' să ştiu eu unde aţi pus-o dumneavoastră? zise Zahar, pocnind la întâmplare cu palma peste hârtii şi alte lucruri de pe masă. – Niciodată nu ştii nimic. Caută în coşul de hârtii! Sau poate o fi căzut în dosul canapelei? Uite, vezi, nici până acum nu s-a dres speteaza canapelei! N-ai putea să chemi un tâmplar? Doar tu ai rupt-o. Niciodată nu ai grijă de nimic! – N-am rupt-o eu, răspunse Zahar. S-a rupt singură. Nu era să ţină cât lumea, odată şi odată trebuia să se strice. Ilia Ilici nu găsi de cuviinţă să-i dovedească contrariul, întrebă doar: – Ei, ai găsit-o? – Aicea-s ceva scrisori. – Nu sunt astea. – Altele nu mai sunt, zise Zahar. – Bine, du-te! îşi pierdu răbdarea Ilia Ilici. Mă scol şi o găsesc eu singur. Zahar trecu în odaia lui, dar abia apucă să se proptească cu mâinile de colţul sobei ca să se urce pe cuptor, când se auzi din nou strigat nerăbdător pe nume: – Zahar, Zahar! – Of, Doamne, Dumnezeule! bombăni Zahar, îndreptându-se iar spre birou. Ce chin! De m-ar strânge odată moartea! Ce doriţi? întrebă el, cu o mână pe uşa biroului, uitându-se la Oblomov, în semn de supărare, întors cu totul de profil, încât nu-şi mai zărea boierul decât cu coada ochiului, iar acesta vedea doar un singur favorit uriaş, din care te aşteptai parcă să vezi zburând două-trei păsărele. – Repede, batista! Puteai să te gândeşti şi tu! Nu pricepi? îl dojeni Ilia Ilici. Auzind porunca şi dojana boierului, Zahar nu arătă nici un fel de nemulţumire sau de mirare; găsea pe semne şi una şi alta cât se poate de fireşti. – Cine ştie unde o mai fi şi batista aceea? bombănea el, umblând prin odaie şi pipăind fiecare scaun,

deşi se vedea prea bine că pe scaune nu se afla nimic. Toate cele le pierdeţi! urmă el, deschizând uşa care dădea în salon, să vadă dacă n-o fi cumva acolo. – Un' te duci? Caută aici! N-am mai intrat acolo de trei zile. Dar hai mai repede! spuse Ilia Ilici. – Unde-i batista? Nu-i batista! vorbea singur Zahar, dând din mâini şi uitându-se prin toate colţurile. Uite-o colea, hârâi el deodată supărat, sub dumneavoastră! Se vede un colţ. Staţi pe ea şi mai întrebaţi unde o fi! Fără să aştepte vreun răspuns, dădu să iasă din odaie. Puţin cam ruşinat de greşeala lui, Oblomov îi găsi pe dată lui Zahar o altă vină: – la te uită ce curăţenie e aici: un praf şi o murdărie, să ferească Dumnezeu! Uită-te bine, ia, colea, prin colţuri! Nimic nu faci! – Dacă nici eu nu fac nimic... Începu Zahar cu obidă în glas. Îmi dau toată silinţa, nu-mi cruţ nici viaţa! Şi praful îl şterg, şi de măturat mătur aproape în fiecare zi... Arătă mijlocul duşumelei şi masa pe care Oblomov îşi lua de obicei prânzul. – Poftiţi de vă uitaţi! urmă Zahar. Totul e măturat spilcă, rânduit ca de nuntă... Ce mai vreţi? – Dar asta ce-i? îi tăie vorba Ilia Ilici, arătând pereţii şi tavanul. Dar asta? Şi asta? Şi îi arătă prosopul, nestrâns încă din ajun şi farfuria cu o felie de pâine, uitată pe masă. – Ei, astea pot să le ridic, la o adică, catadicsi Zahar, luând farfuria de pe masă. – De-ar fi numai atât! Dar praful de pe pereţi, dar aţele de păianjen? urmă Oblomov, arătând pereţii. – Ei, astea... În săptămâna mare: tot atunci curăţ şi icoanele, mătur şi păianjenii... – Dar praful de pe cărţi şi de pe tablouri? – Cărţile şi tablourile le scutur înainte de Crăciun, împreună cu Anisia; om rândui atuncea şi prin dulapuri. Dar aşa, cum să scuturăm? Dumneavoastră staţi mereu acasă. – Mă mai duc uneori la teatru, în vizită; s-ar putea atunci... – Ce fel de scuturat o mai fi şi acela – noaptea? Oblomov se uită la el cu mustrare, clătină din cap şi oftă, iar Zahar aruncă o privire nepăsătoare spre fereastră şi oftă şi el. Boierul părea că-şi zice în gând: "Tu, frate, eşti mai Oblomov decât mine însumi". Iar Zahar, pesemne, gândea: "Ia, mofturi şi vorbe de clacă! Te pricepi la vorbe goale şi umflate; încolo, mult îţi pasă ţie de praf şi de păienjeniş!" – Nu înţelegi, spuse Ilia Ilici, moliile se prăsesc din pricina prafului! Uneori se întâmplă să zăresc şi câte o ploşniţă pe pereţi. – La mine sunt şi purici! răspunse netulburat Zahar. – Şi zici că-i bine? E scârbos! spuse Oblomov. Zahar zâmbi larg, cu gura până la urechi. Zâmbetul îi cuprinse obrajii, sprâncenele şi favoriţii, care se traseră în părţi, şi toată faţa, până la frunte, se lăţi ca o pată mare, roşie. – Cu ce-s vinovat eu că sunt ploşniţe pe lumea asta? întrebă el cu mirare naivă. Eu le-am născocit? – Ploşniţele se fac din pricina murdăriei! i-o reteză scurt Oblomov. Ce tot trăncăneşti! – Nici murdăria n-am născocit-o eu! – Noaptea aud cum umblă şoarecii la tine, acolo. – Nici şoarecii nu i-am născocit eu. Dihănii d-astea – şoareci, pisici, ploşniţe – sunt destule peste tot locul. – Dar cum se face că la alţii nu-s nici molii, nici ploşniţe? Pe faţa lui Zahar se zugrăvi neîncrederea sau, mai bine zis, convingerea senină că aşa ceva nici nu s-a pomenit. – Eu am de toate, spuse el cu îndărătnicie. Nu poţi nici aşa, să pândeşti orice ploşniţă, nici să te vâri prin toate crăpăturile după ea. Îşi zicea, pesemne, în sinea lui: "Şi-apoi, ce somn o mai fi ăla, fără ploşniţe?" – Dacă mături cumsecade şi scoţi gunoiul de prin colţuri, scapi de toate astea, îl dăscăli Oblomov. – Azi cureţi bine şi mâine, gata, s-a şi făcut gunoiul la loc. – Nu se face! îl întrerupse boierul. Nu trebuie să se facă! – Ştiu eu că se face, boierule! stăruia servitorul. – Şi dacă se face, îl mături iar. – Cum vine asta? Adică, să mătur în fieştecare zi prin toate colţurile? întrebă Zahar. Apoi viaţă mai e asta? Mai bine m-ar strânge Dumnezeu! – Da la alţii de ce e curat? îi dădea înainte Oblomov. Ia du-te de vezi peste drum, la acordor: e o plăcere să te uiţi – şi n-are decât o singură fată în casă... – Păi din ce să se adune la neamţ gunoi? răspunse Zahar. Uitaţi-vă numai în ce hal trăiesc! Toata casa roade o săptămână încheiată la câte un os. Un surtuc trece de la tată la fecior, şi de la fecior iar la tată. Nevasta

. dar chiar dumneavoastră nu mă lăsaţi.. să vedeţi atunci deretecanie! – Ţi-ai şi găsit: să plec! Du-te mai bine în odaia ta! – Zău aşa! stărui Zahar. Zahar scuipă printre dinţi. du-te. ori de câte ori îi cereai să şteargă praful. pe nesimţite. Măcar că nu cred s-o scoatem la capăt numai noi doi: ar mai trebui să luăm ceva muieri cu ziua şi să spălăm totul. – De mult! răspunse Zahar. – Care trei săptămâni! Administratorul zice că peste două săptămâni vin lucrătorii ca să dărâme tot. – Uf! spuse cu năduf Oblomov. Iar Zahar. când să mai fac şi eu curăţenie? Ia să plecaţi o zi întreagă de acasă. ca gâştele. spuse Zahar. du-te. Zahar plecă.... – Spune că ne mutăm. Zahar plecă. – Am uitat să vă spun. şi ce? Dacă are nevoie. zarzavagiului. ca la noi.. O să ne mutăm noi şi singuri. Ce mă tot baţi la cap cu chestia asta? Mi-ai mai spus-o de trei ori până acum. – Măcelarului. – Ei. Zahar! – Uf. începea îndată să arate că e neapărată nevoie să întoarcă toate în casă cu susul în jos. să zacă câte un vraf de haine vechi ani în şir prin dulapuri sau să se umple peste iarnă un ungher cu coji de pâine. să nu îndrăzneşti nici să aduci vorba despre casă. Ţi-am mai spus o dată şi tu iar începi. Alte griji! Ce mai stai? Pune-le pe masă! Mă scol eu îndată. că vin şi eu îndată! Am de lucru. se pornea pe discuţii nesfârşite. – Ei. – Dacă tot scrieţi. În curând e ora unsprezece şi eu nici nu m-am sculat. scris din scoarţă în scoarţă şi cu nişte fiţuici în mână. de te umflă râsul: de aia tot strâng picioarele pe sub ele. are nevoie de casă. De unde să se adune la ei gunoi? La ăştia nu se pomeneşte. urmat de cunoscuta săritură. Ia vezi! . Cică o să dea de ştire la poliţie. a venit rândaşul trimis de administrator: cică trebuie negreşit să ne mutăm.. începu Zahar. îndată? Iar tu. plin de dispreţ. adăugă el. – Ia lasă vorba! îl opri Ilia Ilici. ceasul bătu din nou jumătatea.. cu Anisia. Şi Ilia Ilici începu să se ridice în capul oaselor gemând. de ce nu-mi dai socotelile pe rând. La dânşii nu se pierde nici o coajă de pâine: le fac posmagi şi apoi îi mănâncă cu bere! Numai gândindu-se la un asemenea trai de zgârie-brânză. ca să se nască tot soiul de belele. aş scutura totul. Iaca. – Dumnealor zic: "Ne-aţi făgăduit de o lună de zile şi tot nu vă mutaţi". Mai bine ai face curat în casă! – Aş face eu şi curat uneori. – Ce socoteli? Ce bani? întrebă nemulţumit Ilia Ilici. – Numai de bani le arde! bombănea Ilia Ilici. Azi e zi-ntâi. spălătoresei. Lui Oblomov i-ar fi plăcut să fie curat în casă.. Şi tu. – Lasă-i să dea de ştire! spuse hotărât Oblomov. – Păi şi pe mine mă bat la cap. faceţi bunătate de vă uitaţi şi la socoteli: trebuie să plătim banii. mă apuc de scris. şi acum nu poţi lăsa pe mâine? – Nu se poate! Prea mă bat la cap cu toţii şi apoi nu vor să mai dea pe datorie. să spele pe jos şi alte asemenea lucruri. când mai dormeaţi încă. peste vreo trei săptămâni. – Ce-i asta? spuse Ilia Ilici aproape cu spaimă. dacă se mai încălzeşte puţin vremea. cu gândul să se dea jos din pat. du-te! spuse Ilia Ilici.. dar peste o clipă se întoarse cu un caiet soios. zicând: "Las-o pe mâine. De ce nu vă sculaţi? – Şi de ce nu spui că-i gata? De când m-aş fi sculat! Hai. Poate că vrea să ne mutăm chiar acum.. adineauri. dar ar fi vrut ca aceasta să se facă cumva de la sine. zice." – Ei! ce atâta zor? Asta ne-ar mai lipsi. în loc sa vii cu toate buluc odată? – Doar dumneavoastră m-aţi tot alungat. "Mutaţi-vă. Doamne! Ce mai e? se auzi din tindă glasul lui Zahar. acum. brutarului: toţi cer bani. eu te împiedic! – Fireşte! Păi dacă dumneavoastră staţi toată ziua acasă... nici nu m-am spălat încă? Zahar. – Iar ai început? Cu alte cuvinte. una câte una. mă spăl şi apoi le văd. Uitase că era de ajuns să atingi subiectul acesta delicat. mâine sau poimâine. – Ei." – Ei.şi fetele poartă rochii scurtuţe. iar Oblomov se cufundă în meditaţie. o să ne mutăm bineînţeles. asta-i acum! Altă treabă n-ai decât să chemi muieri! Hai. Îi părea rău acum că stârnise această discuţie. Peste câteva minute. Ai zis că e gata de spălat? – Gata! spuse Zahar. dacă aţi pleca azi.. – Gata de spălat? întrebă Oblomov. ştiind prea bine că numai gândul acesta îl umplea pe boierul său de spaimă.

ce mai faci? – Eu? Mulţumesc! Sănătos tun." – Le-am spus. Tot el mă mai întreabă! Nu vreau să ştiu nimic. peste pălăria lucioasă şi cizmele de lac. Nu ştia însă la ce anume să se gândească: la scrisoarea ce urma s-o scrie vechilului. cu o mulţime de brelocuri. şi dumnealor? – Ce să zică? O ţin una şi bună: "Să vă mutaţi. dumneata erai. Scoase din buzunar o batistă de olandă. Dar dumneata. cică. din frig! spuse Oblomov. conaşule. Poate că atunci ne-or mai lăsa în pace şi or porunci dintâi să dărâme locuinţa cealaltă.. – Nu e capot. a noastră. – Uf. cu glasul lui răguşit. – Minunat. Oblomov! răspunse domnul cel elegant. rămase în picioare. ce vreţi să fac? începu domol Zahar. a rufăriei. se auzeau numai exclamaţii fără şir: – Of. cu mare plăcere. eu mă mai gândesc puţin. Vor să facă din locuinţa doctorului şi din asta. apoi. Tot nu te-ai sculat încă? Şi ce-i cu capotul ăsta al dumitale? Nu se mai poarta de mult aşa ceva. Nu poate să facă nici atâta lucru pentru stăpânul lui! – Păi bine. îi respiră parfumul "Aromele Orientului". – Cum să nu? Am comandat fracul anume pentru ziua de azi. îşi desfăcu pulpanele fracului ca să se aşeze. – Bună ziua.. una singură. celebri prin luxul în care trăiau. . căutând unde să-şi lase pălăria. II În odaie intră un tânăr de vreo douăzeci şi cinci de ani. – N-am putea cumva să ne înţelegem? Să le spunem că: "Locuim aici de mult. apoi şi-o trecu nepăsător peste obraz. încolo. răsucindu-se în faţa lui Oblomov. Du-te la tine. rămase în pat. – Ei. sau la mutarea din casă. – Să nu mai vorbim de sănătate! spuse căscând Oblomov. în obraji şi în ochi. perpelindu-se de pe o parte pe alta. se uită cu curiozitate spre uşă. eu trebuie să am grijă şi de toate fleacurile astea! Zahar plecă. n-o mai puse nicăieri. e frumos fracul? spuse el. plătim regulat. E croit cu mult gust. – Aşa va să zică! Nu ştiam că faci şi călărie. strălucind de sănătate. spuse Ilia Ilici. Văzând însă că pretutindeni e praf. scriu eu după ce mă scol. apropiindu-se de el. te rog. împreună cu 1 De la grecescul sybarites – locuitori ai oraşului Sybaris (colonie grecească din sudul Italiei). Doamne. de o fineţe rară. Te prindea jindul uitându-te la el. O duc prost. mare – că se-nsoară băiatul lor. E-ntâi mai. Volkov! zise Ilia Ilici. fără a se clinti din pat. – Bine.. Nu se ştie cât timp ar mai fi rămas el în această stare de nehotărâre dacă nu s-ar fi auzit sunând la uşa din faţă. – Răsfăţatule. Nu eşti bun de nimic. Pieptănat frumos şi spilcuit. Mă ia mereu cu năduf. zise Zahar. Ori să se apuce de socoteli? Copleşit de grijile vieţii. ci halat. – Ce să faci? Auzi vorbă la el! zise Ilia Ilici. – Bună ziua. fă cum ştii. Mai sunt pe lume şi dobitoci care se însoară! şi se întoarse cu faţa în sus. dar. spre dreapta. La jiletcă purta un lănţişor elegant. – Poftim. a şi venit cineva! spuse Oblomov.. bine dispus. sibaritule1! zise Volkov. conaşule. Ce zici.. Din timp în timp. Un singur lucru: de ce-i aşa de larg în spate? – E făcut anume pentru călărie. îţi lua ochii cu prospeţimea feţei sale. – Cum o mai duci cu sănătatea? întrebă Volkov. înfăşurându-se cu plăcere în halatul său larg. Doamne! Ce ţi-e şi cu necazurile astea! Nicăieri nu scapi de ele. a mănuşilor şi a fracului. – N-ar fi rău să-i scrieţi proprietarului. Pe mine să nu mă plictiseşti. iar Oblomov începu să se gândească. nu te apropia! Vii de afară. îl dojeni el pe Oblomov. adăugă el. Casa nu-i a mea. spuse Oblomov. după o privire aruncată fotoliului. Şi eu nici nu m-am sculat încă – mai mare ruşinea! Cine să fie aşa devreme? Şi.– Păi ce să fac? răspunse Zahar. spuse Zahar. – Nu te apropia. înfăşurându-se în halat. Doamne! spuse cu năduf Oblomov. mă duc. – De la croitor. numai să nu ne mutăm. Şi Zahar arătă cu mâna undeva. un zâmbet îi juca pe buze. fiindcă trebuie să dărâmăm nişte pereţi în odăile astea". – De unde vii aşa devreme? întrebă Oblomov.. Şi cum să nu te muţi dintr-o casă străină dacă te dă afară? Dacă ar fi casa mea. chiar foarte bine dispus! adăugă însufleţit tânărul.

" Începu el să cânte. – Tocmai asta-i plictiseala. – Unde pleci? Lasă asta. – Fie.Goriunov. – Nu pot. ca şi cum ar fi vorbit singur.. uneori chiar şi o sută. Leonardo da Vinci. – Ah. să caut camelii pentru buchetul lui Misa. nu-i încă obişnuit. – Nu pot. nu? – Nu cred. Au revoir! – Atunci vino deseară. – Doamne fereşte! Cred că trebuie să fie o plictiseală infernală! – Cum se poate una ca asta? Auzi. ce să fac eu acolo? – Sau poate vrei să-ţi dea Misa şi dumitale un cal? – Ferească Dumnezeu. iau masa la prinţul Tiumenev.. Trebuie să-l introduc: e timid băiatul... Ilia Ilici? se minună Volkov. ce-ţi mai trece prin cap! spuse Oblomov. Mi-au căzut pe cap două necazuri mari. tablouri vivante.. – Aşa va să zică! spuse Oblomov. ce casă! În iarna asta n-a fost miercuri să nu se adune la ei câte cincizeci de persoane şi mai bine. spuse Volkov. spuse Oblomov. – Misa are un cal roib.. dar eu. spuse Oblomov. Oblomov? Auzi. – Să nu mergi de-ntâi mai la Ekaterinhof! Cum se poate una ca asta. Se ducea şi Lidia pe acolo. la un ceai! Ai să-mi povesteşti cum a fost.. deloc. are să-i arunce un buchet de flori. Dar mai sunt destule case! Toată lumea arc acum o zi de primire: la Savinovi se . nici n-am băgat-o în seamă şi apoi. – Sunt. Dar îndată sări în sus şi începu să-şi scuture hainele de praf.. după balet. De ce nu te mai duci deloc pe la prinţ? Ce bine se petrece în casa lui! Şi pe ce picior trăieşte! Iar vila e numai flori! Au mai clădit şi o galerie în stil gothique. eu nu încap pe bancheta. dar trebuie să plec. la ei se duce jumătate din oraş! Cum ce să faci acolo? E o casă în care se vorbeşte despre toate. Ah! Poate nu ştii? Misa Goriunov a fost înaintat în grad – sărbătorim evenimentul. Acolo se vorbeşte numai despre artă. Bach. – Nu. aprinzându-se la faţă. – Bravo! De mult? E drăguţă. – De trei săptămâni! spuse Volkov cu un suspin adânc. la Ekaterinhof. "În van mă străduiesc să-mi uit iubirea Şi patima cu mintea s-o înfrâng.. N-auzi decât: Şcoala veneţiană. Ai putea să vii şi dumneata. Dar dumneata cum te duci: pe jos sau cu trăsura? – Eu nu mă duc.. ea. Ah! Trebuie să mă duc să fac rost de ceva camelii.. ce plictiseală! Mereu acelaşi lucru! Trebuie să fie nişte pedanţi! spuse Oblomov cu un căscat. Are să fie toată lumea acolo. aşezându-se pe canapea lângă Oblomov... Ai să vii şi dumneata. şopti Volkov. cu atât se petrece mai bine. deodată. Şi apoi. sunt îndrăgostit de Lidia. plictiseală! Dar cu cât e mai multă lume. iar eu am unul negru. dintâi. Se vorbeşte că vara o să se organizeze acolo dansuri. O să fie acolo toţi Goriunovii şi ea. să n-o ştie pe Daşenka! Tot oraşul e nebun după ea: dansează nemaipomenit! Astăzi mă duc cu Misa la balet.. să mai stăm de vorbă. – Ei... Beethoven. toţi caii sunt roibi. vino mai bine să luăm masa împreună. – Eşti prea dificil... Am făgăduit să mă duc la familia Mussinski: e ziua lor de primire. dragul meu Ilia Ilici! Sofia Nikolaevna şi cu Lidia merg numai ele două cu trăsura şi bancheta din faţă rămâne liberă. Vrei să-ţi spun? – Spune! – Îmi dai cuvântul de onoare că nu spui la nimeni? urmă Volkov. – Ei. – Ce praf e peste tot la dumneata! spuse el. Vino şi dumneata! Vrei să te prezint? – Ce să fac acolo? – La Mussinski? Dar bine. aşezându-se pe fotoliu. – Să vii şi dumneata. mi se pare. În regimentul lor.. – Atunci frecventează-i pe Mezdrovi! îi tăie vorba Volkov. toată lumea! Nu chiar toată lumea! spuse alene Oblomov. adăugă încântat Volkov. – Care Daşenka? – Ce-i cu dumneata.. îl pofti Oblomov. Lidinka! adăugă el în şoaptă. urmă Volkov.. – Vai. – Zahar e de vină! se plânse Oblomov. Iar Misa e îndrăgostit de Daşenka. Da ce ai cu Goriunovii? – Ah! rosti Volkov..

Vino. Dar trebuie să plec. Eşti şef de serviciu. cu nasturi de uniformă. Începe vara. adu-mi! spuse Oblomov. plec cu el pe o lună la ţară. te duceai pe la zece. ci cu trăsura. – Înainte vreme. nu te apropia. Vrei să-ţi aduc şi dumitale o pereche. întorcându-se pe spate şi bucurându-se la gândul că el nu are astfel de dorinţi şi gânduri deşarte. că nu se vântură de colo-colo. alegând unul din nenumăratele lui brelocuri.. – Bună ziua. Lui Misa i s-a promis un concediu. La revedere! spuse el. . de asemeni obosită. ai venit şi tu la vechiul tău coleg de serviciu! Nu te apropia. să te plimbi cu trăsura. dar ştii şi tu ce serviciu infernal avem. în toate zilele? – Cum lehamite? De ce să-mi fie lehamite? E cât se poate de plăcut.. 1 2 La curent (fr. să ştiu noutăţile. – Nu pot să citesc ce scrie aici. Purta un frac verde. închis. – Mai stai puţin. Mi l-a dat de Paşte. O să mă plimb cu Lidia prin crâng. Şi el apăsă pe ultimul cuvânt. fiindcă trebuie să fiu au courant1 cu toate. în loc de "ou roşu". răspunse Volkov. la Viaznikovi – duminica.. dar să te duci în zece locuri. – Nu. Acum sunt îndrăgostit. Ochii lui aveau o expresie obosită. apoi fac vizite prin casele pe unde n-am mai fost de mult. 3 Şireturi (fr. nu-i rău să te mai duci şi pe la teatru.. încercând zadarnic să se vadă din faţă şi din spate în oglinda prăfuită. Acum. la Maklaşmi – vinerea. Dimineaţa citesc câte ceva. iau masa la general. altă dată! N-ai poftă să mănânci cu mine nişte stridii? O să-mi povesteşti atunci totul. mai apare câte o actriţă nouă. spuse Volkov. arătându-şi mâna pe care mănuşa stătea ca turnată. de încercare? – Bine. nenorocitul! gândea Oblomov. dar plină de calm şi de conştiinţa propriei sale valori. să vină într-o goană încoace. E drăguţă. Ce mai rămâne din om? Pentru ce se fărâmiţează astfel şi se împarte în zece locuri? Desigur. – Abia acum te duci la serviciu? De ce aşa de târziu? întrebă Oblomov. faţa. la prinţul Tiumenev – miercurea. O carte de vizită cu colţul îndoit.: lacets). Slavă Domnului. ca să mai schimb puţin aerul. la ţară. Aş vrea să-ţi vorbesc despre nişte treburi. răspunse grăbit Volkov. căuta să-l reţină Oblomov. ce frumoasă e viaţa! Şi dispăru. la revedere! Volkov porni spre uşă. Doamne. îmi iau un abonament. Au nişte vecini minunaţi. păstrându-şi liniştea şi demnitatea de om. Trec pe la birou numai de două ori pe săptămână. E frumos să culegi flori cu ea. Pe urmă. În sfârşit. spuse Oblomov. ne tratează Misa. Şi asta se cheamă viaţă! Ridică din umeri. Dar la revedere. care dau des bals champêtres2. numele lui Tiumenev n-a mai încăput. – Pardon. – Ai văzut? întrebă el. Înainte vreme. Acolo ne ducem la vânătoare. şi gata. te rog! Vii din frig. În odaie intră un alt vizitator. – Uită-te şi la ăsta! Nu-i aşa că e foarte drăguţ? urmă Volkov. favoriţii negri îi încadrau frumos obrazul foarte bine ras. e altceva: mă duc la douăsprezece. Ia priveşte! Duc la raport un geamantan întreg. Soneria de la scară îi întrerupse din nou meditaţia. Ilia Ilici! spuse musafirul... Am lăsat vorbă curierului: daca o fi nevoie de ceva. Eu am toate zilele date! încheie Volkov cu ochi strălucitori.primeşte joia. ci stă culcat aici. am o slujbă care nu mă ţine legat. n-am timp. – Şi nu ţi-e lehamite să te vânturi atâta... = Michel. Baluri în aer liber. Nu dispun de mine nici o clipă. Ah! şi Volkov făcu o piruetă de bucurie. ce tot spui?! spuse Oblomov. aşa era.).. "În zece locuri în aceeaşi zi. ori cu barca. în aceeaşi zi. – Pr. – Bună ziua.. De mult? Sudbinski dădu din cap cu un aer plin de importanţă. = prince. Abia acum le-am primit de la Paris. dar se întoarse din drum. – Atunci.). nenorocitul!" încheie Oblomov. bine dispus. au revoir! Trebuie să mă mai duc încă în zece locuri. să te îndrăgosteşti de vreo Lidie. Când s-o deschide opera. M. cu un zâmbet gânditor. Voiam de mult să trec pe la tine. Sudbinski! îl salută voios Oblomov. şi încă nu pe jos. – A! Nişte laseuri3 noi! Vezi cât de bine se strâng? Nu te mai chinuieşti două ore eu încheiatul nasturilor: ai tras de şireţel. chermese (fr. – Aha! Am priceput. o să culegem flori. – Ce-i asta? întrebă nedumerit Oblomov. la teatrul rusesc sau la cel franţuzesc.

.. Era ceva important: "Despre sancţiuni". şef de serviciu. – Tu cât primeşti? – Păi cât să fie: o mie două sute ruble leafă. – Noutăţi sunt destule: în adrese nu se mai pune "al dumneavoastră supus". lăsânduşi ochii în jos. de chirie – şase sute. Bineînţeles. n-are reputaţia mea.. ci "primiţi asigurarea".. nu de ale tale. să bem în cinstea înaintării tale! spuse Oblomov.– Din săptămâna mare. – Dar ce credeai? Sper totuşi să scap mai devreme şi să apuc să fac o plimbare măcar până la Ekaterinhof. – Hm. Svinkin e un zăpăcit. Curat ca un tenor italian celebru! Ai cumva voce frumoasă? – Asta nu-i nimic! Să-l vezi pe Peresvetov ce de sporuri primeşte. nu pot! – Păcat! spuse Sudbinski. de la douăsprezece la cinci şi pe urmă încă şi acasă! Groaznic! Clătină din cap. Când îţi face un bilanţ. Însă ceva de felul ăsta nu face el. spuse el. Nu mai ajung să văd pe nimeni. deplasările – încă cinci sute şi gratificaţii până la o mie de ruble.. mă frământ mereu. – Sigur că nu! Îl bănuieşte degeaba. munceşti mereu! spuse Oblomov. – Ei.. spuse Oblomov. De curând. – Dar dacă n-aş avea serviciu ce aş face? întrebă Sudbinski. Până la anul. iar treabă face mult mai puţină ca mine şi nici nu se pricepe. E vorba să se mai adauge la noi încă trei birouri şi doi funcţionari cu însărcinări speciale. parcă te văd consilier de stat... Atâta numai că... că l-a rătăcit dinadins. Nu. ajutor – nouă sute. o diurnă de vreo trei ruble pe zi. spuse Oblomov cu o strâmbătură. plin de importanţă. dar acum. – Ce să-i faci? O dată ce primeşti bani. – În schimb. iar cui nu i-a venit încă timpul să fie înaintat în grad sau să fie decorat.. Felicitările mele! De-ăştia-mi erai? Şi când mă gândesc că am fost colegi de birou. răspunse Sudbinski. – Nu poate oricine să fie scriitor. un fluşturatec... Lucrez la un plan nou. nu-i uită nici pe cei care nu fac nimic. Azi iau masa la subdirector. mai lucrez şi seara. Mă zbat. nici tu nu scrii nimic. – Păi eu şi acum nu fac decât să citesc şi să scriu. astăzi. adăugă Sudbinski. s-au dat dispoziţii să nu mai prezentăm statele de serviciu în două exemplare. – Cu alte cuvinte. e o plăcere să lucrezi cu un om de felul lui Foma Fomici.. Svinkin a rătăcit un dosar. Credeam că o să mă propună la înaintare pentru merite. – Asta-i cu totul altceva.. Şi-apoi. această veste îl înspăimântă. – Ce vorbeşti! Anul acesta de-abia trebuie să primesc decoraţia. după ce luăm masa. – Câte nu sunt de făcut! Ai citi. spuse oftând Oblomov. să lucrezi de la opt la douăsprezece. întări Sudbinski cu un aer protector. de la douăsprezece la cinci – la birou. şi o sa primesc speze de deplasare pentru cinci cai. am grija moşiei. Dar câtă treabă. – Cum? Şi după masă lucraţi? întrebă neîncrezător Oblomov. Trebuie să pregătesc pentru joi un raport. nu. încurcă toate informaţiile. cu tot felul de îmbunătăţiri.. E o zi frumoasă. – Vino la mine la masă. – Grozav de mult! Bineînţeles. adăugă el modest. drace! spuse Oblomov. Trebuiesc verificate. Aşa că. trebuie să lucrezi. ne apucăm amândoi de treabă. Nu. Fonia Fomici e aşa de ciudat: toate vrea să le facă singur. Iar tu te ţii de treburile altora. nu se poate până peste doi ani. Directorul crede.. sărind din pat. e alandala totul.. va să zică! spuse Oblomov. Eu sunt foarte apreciat. Cum ţi s-a împlinit termenul. – Nu se poate! spuse Oblomov. Comisia noastră s-a desfiinţat. că ocup o funcţiune nouă. ceva îngrozitor! De la opt la douăsprezece lucrez acasă. – Nu pot.. spor de masă – şapte sute cincizeci ruble. apoi o gratificaţie.. Multe! – Dar foştii noştri colegi ce mai fac? – Deocamdată nimic. La gratificaţii nu te trece cu vederea. – Nu pot: nu prea mă simt bine. – Adevărat? Şi directorul ce a spus? întrebă Oblomov cu tremur în glas. nu e în stare de aşa ceva! Dosarul s-a rătăcit pe undeva: o să se găsească mai târziu.. îi face rost de o primă în bani. Ai fi putut să publici... Mi-a scos peri albi. ai scrie. Aducându-şi aminte de anii de serviciu. – A dat dispoziţii să nu i se dea nici o gratificaţie până la găsirea dosarului. O să mă odihnesc la vară: Fonia Fomici mi-a făgăduit să găsească o misiune specială pentru mine.. îndată te şi propune pentru merite. Tocmai venisem să te întreb dacă nu vrei să vii şi tu? Aş putea să trec să te iau. – Bravo ţie! spuse Oblomov. . Sper să răsuflu puţin măcar astăzi. Iată. – Ce mai e nou pe la voi? întrebă Oblomov.. o muncă infernală! Nu pot să mă bizui pe listele de înaintări primite de la gubernii... am o mulţime de treburi. ministrul s-a exprimat despre mine că aş fi "podoaba Ministerului"..

. asta se cheamă să faci carieră! Şi cât de puţin i se cere omului pentru asta! Ce nevoie este de inteligenţă.. bine. şi îndată a şi trântit un raport. – Rămâi cu bine! spuse funcţionarul. Filozofând astfel. M-am luat cu vorba şi poate că acolo au nevoie de mine. – Da. cu vremea. – În schimb. nenorocitul!" Încercă un sentiment de senină bucurie la gândul că el. Şi zi. – Chiar foarte bun. că poate să-şi dea frâu liber sentimentelor şi imaginaţiei.. să scap ceva din vedere ori să trec în memoriu o părere sau o lege greşită. Dacă vrei. Ilia Ilici! – Bună ziua. o să învârtească. nu-mi aduc aminte. spuse Sudbinski. în afară de slujba lui. nu! Mai bine trec iar zilele astea. Semion Semionîci al nostru nu s-a schimbat deloc. Dar Kuzneţov.. de voinţă.. îi dă fetei zece mii de ruble zestre.– Bună chiverniseală! spuse cu jind Oblomov. de pus pe lângă clădirile aparţinând administraţiei noastre. Ai rămas acelaşi leneş incorigibil. era mândru de faptul că nu este nevoit să se prezinte la raport. – Da. Stau aici şi mă frământ. cu treizeci de copeici mai ieftin.. să ţi-o ia înainte. – Şi atât de serviabil.. spuse Oblomov. să le pună piedică. căută să-l reţină Oblomov. – Sigur că se poate! Şi încă cum! Bravo. din frig. adăugă Sudbinski. Am să-ţi arăt îndată scrisoarea vechilului meu. Nu mai vede nimic din câte se petrec în lume. – Nu. pe canapeaua lui. se învioră Oblomov. Aş vrea să-ţi cer un sfat. mi-au căzut pe cap două necazuri. ca şi încălzitul şi luminatul. Sudbinski! adăugă cu oarecare invidie Oblomov. adăugă Sudbinski. Tatăl ei e consilier de stat activ. spunea altcuiva s-o refacă. să întocmească hârtii. săptămâna viitoare. mustăţi şi cioc. Vasiliev. Dar o să ajungă om mare. Merită. pentru paza averii statului. O iau pe Muraşina. nu ştiu unde. Penkin! Dar nu te apropia. repetă Oblomov. – E un băiat bun. Mahov ocupă vechiul meu post. La noi. da.. Şi lucrează de la douăsprezece la cinci la birou şi de la opt la douăsprezece acasă. apoi oftă şi căzu pe gânduri. . – Cum nu. Când ai luat o dată ceaiul la mine. cu faţa năpădită de păr: favoriţi. spuse Sudbinski şi plecă. Oblomov se codi: – Da. de la nouă la trei şi de la opt seara la nouă dimineaţa.. Ai citit articolul meu? – Nu. Face tot ce poate. Oleşkin e acum excelenţă. nu păţeam nimic.. afaceri importante şi o să se ridice sus în grad. e o partidă bună? – Da. "Te-ai cam împotmolit în treburi. Oblomov nici nu băgă de seamă că alături de patul său stătea acum un domn foarte slab. – E un băiat bun. Nu-mi sunt încă gata hainele. Atâta ştie: să-arunce praf în ochi. e drăguţă. Îţi mai aduci aminte? Erau vecini cu mine. Era îmbrăcat cu o neglijenţă voită. a făcut un deviz foarte modest. de sentiment? Astea sunt lux! Şi are să trăiască astfel toată viaţa şi multe. nu te apropia. Ivan Petrovici a fost decorat cu ordinul sfântului Vladimir. Mahov ce mai fac? – Kuzneţov s-a însurat de mult.. – Bună ziua. iar Vasiliev a fost transferat în Polonia.. – Ce spui? Adevărat? Cu cine? întrebă Oblomov plin de interes.. are un caracter blând. – Te-aş ruga să-mi fii cavaler de onoare la nuntă. – Am nevoie de bani: mă-nsor la toamnă. negricios. – E un om minunat! Când se întâmpla să încurc ceva într-o hârtie. Nouă ne lasă o aripă întreagă. – Nu. negreşit! spuse Oblomov. Şi nu-i din cei care să se linguşească sau să sape pe alţii. un om priceput şi cinstit.. mergem să luăm masa la ei. – Mai stai puţin. Arhitectul nostru. Se auzi din nou sunând la uşă. răspunse Oblomov. Se poate trăi.. A găsit. multe lucruri vor rămâne moarte pentru el. spuse Sudbinski. – Ce om ciudat eşti! spuse acesta. echilibrat.. petrecându-l cu privirea.. Dar de unde vii? – De la librărie: am fost să mă interesez de reviste. douăsprezece camere. dragă prietene! îşi spuse în gând Oblomov. locuieşte într-un imobil al statului.. la vilă. – Vorbesc serios. şi dumneata zici că n-am griji. Ilia Ilici! Te rog. – Ţi-l trimit să-l citeşti. numai că. Oblomov. Un om admirabil! încheie Oblomov. Ştii ce a făcut deunăzi? Se primise de la gubernie o circulară în privinţa unor cuşti pentru câini. te rog! Vii de afară. mi se pare că ai văzut-o. Mobila o are tot de la stat. fără griji! – Fără griji! îngână Oblomov. – Săptămâna viitoare. poate să stea culcat acasă la el. E drăguţă? întrebă Oblomov. Lui însă i s-a părut prea scump şi atunci s-a apucat să culeagă informaţii asupra costului unei cuşti pentru câini.

săltându-se puţin în pat. că sunt cu toţii atât de imorali. am reuşit să arăt şi samavolniciile poliţaiului. spuse Oblomov. ori plângeţi amar de mila lui. funcţionar.... Autorul a chemat aici. un poem splendid. dacă 1 Destin (lat. ofiţer sau gardian – e leit ca în viaţă. ceea ce la voi se cheamă umanitate. Dar. Prezint o idee care ştiu că e şi nouă. şi pe demnitarul slab şi vicios. – Cu alte cuvinte.. bătaia pe care le-o trage poliţaiul apare în povestirea dumitale întocmai ca fatum1-ul din tragediile antice? spuse Oblomov.. E şi asta o ocupaţie. în genere. reuşesc să-l redea leit? Numai că din toate astea lipseşte viaţa.. chiar dumneata ai spus-o: această ură clocotitoare.. – Nu-i aşa? sări bucuros literatul. . cuprinde totul. Poţi să zugrăveşti un hoţ. o femeie pierdută. clocoteşte de viaţă. Penkin tăcu deodată. încât bătaia nu e pentru ei decât o pedeapsă meritată. Cu prilejul acesta. Un călător. nu! Gândirea devine fecundă prin iubire. Adevărate portrete prinse pe viu. un prost înşelat. finlandeze. Funcţionarul s-a apucat atunci să cerceteze pe de lături şi i s-a spus că aceşti târgoveţi sunt nişte pungaşi care vând marfă stricată. a fost martor al acestor fapte şi. – De ce nu? A făcut vâlvă mare. – Întocmai! zise Penkin. Nu pot să-ţi spun cine e autorul: este încă un secret. – Despre comerţ. umblă cu ocaua mică. Pe care cum îl ia la rând – fie el negustor. mai mult ca pentru orice.. Sunt atinse toate resorturile. se vorbeşte despre el.). Ar trebui să scrii. – Şi ce mai vrei? E foarte bine.... De ce or mai fi scriind? Aşa.. Funcţionarul i-a convocat pe târgoveţi. Şi ce crezi? Târgoveţii au început sa se ploconească şi să se mire. – Să se distreze? Să vezi numai cât adevăr cuprinde. – Ai mult de lucru? întrebă Oblomov. ci numai râsul brutal izbucnind pe faţă. toate treptele stării sociale. am mai scris şi o nuvelă. Nu-i aşa că e o idee. dar nu trebuie să uiţi omul. această biciuire aprigă a viciului.. din vorbă în vorbă.. şi corupţia moravurilor în sânul vulgului. şi proasta organizare a activităţii funcţionarilor subalterni. franţuzoaice.. Am ascultat câteva fragmente din poem – e un mare scriitor! În opera lui răsună când glasul lui Dante. despre frumoasele zile de aprilie de care avem parte şi despre un preparat nou împotriva incendiilor. răutatea... nişte recenzii literare. – Destul. profitând de o întâlnire cu guvernatorul. nu prea văd cărţi la dumneata! spuse Penkin.. Unde-i iubirea de om? Voi vreţi să scrieţi numai cu capul! aproape că şuiera Oblomov. pentru satisfacţia de a vedea că. Ai mult bun simţ. în trecere prin oraşul respectiv. după părerea mea: "Dragostea unui mitarnic pentru o femeie pierdută". totul este redat cu o exactitate izbitoare. simpatia. o femeie pierdută. i s-a plâns de poliţai. ridicându-l pe poliţai în slava cerului. emanciparea femeilor.. această batjocorire plină de dispreţ a omului decăzut. Câte două articole pe săptămână pentru ziar. nu cuprinde totul! spuse... – Citeşte singur şi ai să vezi. ca la judecată. aici se vede o tendinţă realistă. când al lui Shakespeare. sunt analizate toate categoriile de femei pierdute. – Lasă-i să vorbească! Altă treabă n-au. înşeală chiar şi vistieria statului. E numai vanitate. de data aceasta fără prea mult entuziasm.. – Ce exagerare! spuse uimit Oblomov. de actualitate. i-a întrebat şi despre poliţai. lupt pentru tendinţa realistă în literatură. înflăcărându-se deodată Oblomov.. – Şi ce are atât de deosebit acest poem? – În el se dezvăluie în culori poetice întregul mecanism al societăţii noastre. Penkin. Guvernatorul a dat dispoziţii unui funcţionar care se ducea acolo într-o anchetă să se convingă în treacăt şi de acest lucru şi. văzând că într-adevăr cam exagerase. Cum se face ca nu citeşti? Doar e vorba de viaţa noastră de toate zilele. luate la rând. Dar te implor să citeşti o scriere care se pregăteşte pentru tipar.. În povestirile lor nu se simt "lacrimi ascunse". Zugrăvesc un hoţ. Credeţi că pentru a gândi nu e nevoie şi de inimă? Ei bine. – Nu. Ilia Ilici. – Într-adevăr. mai cu seamă pentru mine. să adune informaţii asupra persoanei şi purtărilor poliţaiului. Citesc aşa de puţin.. – Într-adevăr. şi totul. nemţoaice. pe oricine ar înfăţişa ei. e extraordinar! Atinge comicul. sub pretext că vrea să se informeze asupra felului cum merge comerţul şi. ca să se distreze.. şi o puzderie de mitarnici care-l înşală. – Nu.. spuse Oblomov. întindeţi o mână de ajutor omului căzut ca să-l ridicaţi. dar legale. şi îndrăzneaţă. – Citeşte măcar de curiozitate! – La ce bun? spuse Oblomov. lipseşte înţelegerea ei. adăugă el. ca şi cum i-ar prinde pe stradă şi i-ar duce la închisoare.– Despre ce scrii? întrebă Oblomov printre căscaturi.. n-am să citesc aşa ceva.. şi necesitatea unor măsuri severe. – De ce s-or mai fi ostenind atât? Pentru plăcerea lor. nouă? – Da.. absolut. – Despre ce? – Despre un poliţai care-i bate pe târgoveţi.

din milostivirea lui Dumnezeu? aproape că strigă el. să-ţi iroseşti gândirea şi sufletul pentru lucruri mărunte. ai să-l citeşti? Aş putea să ţi-l aduc. am o trăsură. nu uitaţi să vă recunoaşteţi şi pe voi în ei şi purtaţi-vă cu el ca şi cu voi înşivă – atunci vă voi citi operele şi mă voi pleca în faţa voastră. Se auzi din nou sunând la intrare. în voie. adică semenul dumitale. nu era nici frumos. iar alţii – Ivan Mihalîci.. vă rog! – Şi ce ai vrea dumneata. Dar ai putea dumneata să vii azi la mine la masă. unul din acei oameni cărora nu ştii câţi ani să le dai. – Nu mă simt prea bine. – Şi dumneata ce citeşti? întrebă Penkin. nici în bine.. Iubiţi omul.. culcându-se din nou. şi mâine. spuse Penkin. Tăcură amândoi un timp. Oblomov clătină clin cap. – Atunci. Noaptea trebuie să scriu şi. din sânul naturii. dar omul îl uitaţi sau nu ştiţi să-l zugrăviţi. Hai. nici urât. mereu! Când să se mai oprească. ai putea să-mi spui dumneata. În odaie intră un om de o vârstă nedefinită. – Să iubim un cămătar. Multă lume îi zicea Ivan Ivanîci... este totuşi om. spuse Oblomov cu o strâmbătură. Mi-au căzut pe cap două necazuri. un funcţionar care fură sau un imbecil? Auzi vorbă! Cum poţi să spui una ca asta? Se vede că nu te ocupi de literatură! se înflăcără Penkin. pământul nu s-a zvântat încă. femeia pierdută. nu vinde nimic. se gândea Oblomov. şi vara. nici scund. La revedere! – La revedere. să fierbi şi să arzi. adăugă el. Oblomov văzu că şi el ajunsese cam departe şi tăcu deodată.. – Eu? Mai mult călătorii. omul! urmă Oblomov.. o privighetoare sau o dimineaţă geroasă de iarnă. apoi căscă şi se întinse încet pe divan. să trimit articolul la tipografie. Mai rămase puţin în picioare. dar de dormit când mai doarme? Cred însă că o fi câştigând vreo cinci mii pe an. pe aceştia trebuie să-i osândim. Georges1. şi simţi o bucurie la gândul că el stă culcat aici.. nici brun.. – E timpul să plec la tipografie! spuse Penkin. – Să-ţi trimit nuvela mea? Oblomov dădu din cap în semn că consimte. să-ţi calci pe inimă. aş vrea să stăm de vorbă. dacă eu aş scăpa ceva din vedere. "Dar scrisoarea vechilului. cu ochii în flăcări. ca o maşină. Natura nu-l înzestrase cu nici o trăsătură deosebită. vino!. câte unii – Ivan Vasilici. unde cerneala se uscase în călimară şi nu se vedea nici o pană. Mâine trebuie să scriu un articol despre serbare. Şi să scrii.nu mai e nimic de făcut pentru el. – Să-i scoateţi din mijlocul cetăţenilor! spuse deodată însufleţit Oblomov. E ceva! dar să scrii despre orice. – Ce exagerare! făcu la rându-i Penkin.. Zugrăviţi hoţul.. Mă tem de umezeală. în timp ce în jur totul clocoteşte. Ar fi şi mai vesel în doi. în zori de zi. Ce fel de artă o mai fi şi asta? Ce fel de culori poetice aţi găsit? Puteţi să daţi în vileag corupţia. – Omul. Nu. totul se mişcă? Noi avem nevoie de fiziologia nudă a societăţii. alţii Vasiliev sau 1 Restaurant de lux din Petersburg. Îi dădeau de asemeni felurite nume de familie: unii spuneau că-l cheamă Ivanov. Ştii de ce am venit la dumneata? Am vrut să-ţi propun să vii cu mine la Ekaterinhof. şi poimâine. un bigot. am putea observa totul împreună şi. nici înalt. iar de acolo plecăm la serbare. să-i aruncăm afară din societate... – Nu. Tăcură din nou. să te frămânţi. . pe divan. fără nici o grijă. când o ieşi poemul. şi în zi de sărbătoare. azi toată redacţia noastră e la St. ca o roată. cu o faţă ştearsă. trăgându-şi pătura peste el. sculându-se în picioare drept în faţa lui Penkin. să se mai odihnească puţin? Nenorocitul!" Întoarse capul spre masă. – Ce-i azi la mine? Parc-ar fi recepţie! spuse Oblomov şi aşteptă să vadă cine vine. unde totul era neatins. dar apartamentul?" îşi aduse el deodată aminte şi căzu pe gânduri. nu ne arde acum de cântece. murdăria – fără pretenţii de poezie. să-ţi schimbi convingerile. însă.. să scrii într-una. urmă el.. să n-ai o clipă de linişte. că omul acesta. Penkin! "Să scrie noaptea. să-ţi vinzi mintea şi imaginaţia.. nici în rău. foarte mirat.. ca un prunc nou-născut. Aceasta înseamnă să uiţi că acest vas netrebnic a conţinut odată o esenţă superioară. să zugrăvim natura? Trandafirii. "Să-l aruncăm afară!" Dar cum poţi dumneata să-l arunci afară din mijlocul omenirii.. să-i scoatem din mijlocul cetăţenilor. să alergi mereu în toate părţile. dar nu-l batjocoriţi! Iubiţi-l. deşi corupt.. că nu se împarte în zece. nici blond..

fiindcă sunt atâţia alţii pe lume mult mai săraci decât el. era întotdeauna încurcat când îi venea rândul şi lui. nimeni nu va observa când va dispărea. purtările sau firea acestuia. se va grăbi chiar să ajungă în capul convoiului. Nu l-ai putea numi bogat. Niciodată nu se vede pe faţa lui vreo umbră de îngrijorare sau o expresie visătoare care să arate că. Prezenţa lui nu adăuga nimic într-o societate. alungat sau batjocorit. ci o mulţime de cunoscuţi. nu ieşise niciodată afară din Petersburgul său natal. Sunt acolo Matvei Andreici Alianov.. îşi face treaba în aşa fel. . nici să împrumute de la el un ban nu i-ar trece cuiva prin minte. dar în cele din urmă se lăsa păgubaş. încât şeful său rămâne întotdeauna încurcat. ca să întrebe de numele răposatului. – Care frig? N-aveam de gând să trec azi pe la dumneata. poate că un alt trecător. nu împrumută bani de la nimeni dar. Prea puţini îl luau în seamă în cursul vieţii lui şi. dimpreună cu ceilalţi.. închinându-se adânc în faţa acestei persoane anonime. la plimbare. nu izbuteşti să trezeşti vreun sentiment de duşmănie.Andreev. se pricepea de minune să-i încondeieze pe toţi musafirii care veneau la stăpânul său. Un străin care-l vedea pentru întâia oară. Dacă se întâlneşte pe stradă cu un cunoscut şi acesta îl întreabă: "Încotro?" îi răspunde: "Mă duc la slujbă" sau "la prăvălie" sau încă "În vizită la cineva". îl va înjura şi batjocori şi el. şi onorând-o cu întâiul semn de respect pe care îl va fi primit în astă lume. spuse Alexeev. – De ce s-au adunat acolo şi ce vor cu mine? – Ovcinin te pofteşte la masă. ei tot frumos răspund. în clipa aceea. Putea fi simpatic un asemenea om? Iubea? Ura? Suferea? S-ar crede că da. nimeni nu lua în seamă ce spunea el. Ar fi de mirare ca. cu o leafă mică. Dacă de faţă cu un asemenea om. îi spune cunoscutul: "la poştă sau la croitor". Nu duce lipsă de nimic. e aproximativ aşa cum trebuie". nici un Dumnezeu". ori "hai să ne plimbăm!" El îl urmează.. se duce la croitor. curios din fire. Are un venit al lui de vreo trei sute de ruble pe an şi. e mai degrabă sărac. de fapt însă ei nu iubesc pe nimeni şi sunt buni numai pentru că nu sunt răi. din frig. după cum absenţa lui nu lăsa nici un gol. nu te apropia! Nu-ţi dau mâna. Şi cu toate că despre asemenea oameni se spune că iubesc pe toată lumea şi că sunt buni. Sunt pe lume oameni dintre aceştia în inima cărora. Se gândea îndelung. un ecou surd. în afară de asta. Şi nici mintea lui n-avea vreo însuşire deosebită. la ce poate fi folosit. Andreev sau cum vreţi să-i ziceţi. "Vino mai bine cu mine". spune numai atât: "Lasă c-o văd eu mai târziu. fiindcă nici colegii şi nici şefii săi nu s-au dumerit la ce se pricepe el mai bine şi la ce mai prost. Dar nici sărac nu-l poţi numi. în cu totul altă parte decât unde o pornise. la masa omenească. – Dumneata eşti. dar nici nu se va bucura de moartea lui. să fi ţinut cineva seamă de venirea lui pe lume. dar el nu fusese nicăieri. Bună ziua. dacă ar fi s-o măsori în grade. Până şi Zahar care. îl uita îndată. Poate că numai convoiul său va atrage atenţia trecătorului. aşa că ce văzuse şi auzise erau numai lucruri ştiute de toţi. chiar dacă i se spunea numele lui. – Unde? – Să mergem la Ovcinin. de răzbunare sau ceva asemănător.. La slujbă n-are vreo ocupaţie hotărâtă. că vii de afară. un reflex neclar al ei. Poate că ar fi fost în stare să povestească ce a văzut şi ce a auzit. pentru că nu este. Vasili Sevastianîci Kolîmiaghin. niciodată nu ajunge la gradul de fierbere. niciodată nu se întâmplă să-l găseşti cu privirea aţintită cercetător asupra vreunui obiect dinafară. desigur. care-şi va scoate pălăria. nici prieteni. orice ai face. da. la poştă. Iar el iubea pa toată lumea. stă de vorbă cu el însuşi. deoarece n-are nici duşmani. De altfel. dar m-am întâlnit cu Ovcinin şi m-a luat în trăsură până la el. Kazimir Albertîci Phailo. Oricum te-ai purta. Am venit să te iau. Când i se dă ceva de făcut. nimeni nu va întreba de el. neştiind ce părere să aibă despre lucrarea lui. care să-i deştepte interesul. cineva dă de pomană unui cerşetor. trebuie să spunem că dragostea lor. o citeşte. iar câte unii credeau că se numeşte Alexeev. pe de altă parte. încheind cam aşa: "Ăsta n-are nici un chichirez. are să-i arunce şi el un ban. Vasiliev. de asemeni. Acest Alexeev. o slujbă neînsemnată. incompletă. Ilia Ilici. să-i zicem Alexeev. nu-l va plânge. era cu totul lipsită de originalitate sau duh. până la urmă. în convorbirile deschise cu cei cu care se întâlnea la poartă sau la băcănie. întrucât nici un om nu e scutit de asemenea sentimente. ca să fim drepţi. este un fel de aluzie impersonală. în afară de maică-sa. iar dacă săracul va fi înjurat. Alexeev? îl întâmpină Oblomov. ca şi faţa lui de altminteri. Se uită ce se uită. căutând să prindă vreo trăsătură mai deosebită din înfăţişarea. pe care îl va şi uita numaidecât. distrându-i pe ceilalţi măcar în felul acesta. De unde vii? Nu te apropia. o reciteşte şi.

.. – Pe urmă vor să se ducă cu toţii la Ekaterinhof. Ai zis că mergi. spuse Alexeev. Şi apoi. – Ei. Toate acestea le făcea ca să nu-l împiedice pe Oblomov de a se scula şi de a se spăla. nici nu pot să plec. hm! La masă.. îngână plictisit Oblomov. .. se opri în faţa unui tablou pe care-l mai văzuse de o mie de ori. – Cum prea devreme? Ne-au poftit la ora douăsprezece. la dumneata pare întuneric pentru că nu s-au mai spălat geamurile de cine ştie când! Doamne. – Chiar două belele! Nici nu ştiu ce să mă fac. apoi îl puse la loc şi porni din nou să se plimbe. îl privi. iar Alexeev începu să bată toba cu degetele pe masa lângă care stătea. Se pierd şi se strică o grămadă de lucruri. spuse Alexeev. – Atunci spală-te! Alexeev începu să se plimbe în lung şi în lat prin odaie. cum rămâne? Ce facem? Te îmbraci sau rămâi aşa? întrebă el peste câteva clipe. s-a înnourat. – Nu-i nici un noruleţ pe cer şi dumneata vorbeşti de ploaie! Aici. că-ţi aduce îndată femei la scuturat şi te alungă de-a-casă pe o zi întreagă. chiar trebuie să mă scol? – Desigur! Ne aşteaptă. iar deseară. Cu alte cuvinte. la dumneata mă simt totdeauna bine. am şi uitat....– Hm... luă un obiect de pe etajeră. prin odaie. – Păi bine. – Ce-ai zis? – Cu Ekaterinhoful. răsucindu-l pe toate feţele... pe la două.. spuse Alexeev. de te grăbeşti aşa să pleci? – Nu. căutând să se arate speriat. o singură dată s-a întâmplat un furt. – Aşteaptă puţin! E prea devreme.. ce ai de gând? îl întrebă deodată Alexeev pe Ilia Ilici. Ilia Ilici. mare bătaie de cap. spuse alene Oblomov. aruncă o privire spre fereastră. Trebuie să ne grăbim deci! Să spun să-ţi aducă hainele? – Da de unde! Nici nu m-am spălat încă.. că murdare sunt! Nu se mai vede deloc prin ele. S-ar părea că tavanul n-ar fi prea solid: s-a cam scorojit tencuiala. – Ştii dumneata de ce am rămas în pat până acum? Am stat şi m-am gândit cum să scap de o belea.. Luăm masa ceva mai devreme. – Atunci de ce să te mai duci în altă parte? Rămâi mai bine la mine toată ziua. spuse Oblomov.. unul din storuri e lăsat de tot în jos. – Unde să merg? N-am zis că merg. călduroasă. – Să ies pe umezeala asta? Ce să caut acolo? De altfel. – Stai jos! Să ne mai gândim. – Dacă e aşa. Şi mai ales aşa. Închipuieşte-ţi. Trecură astfel vreo zece minute. du-te sănătos!. fie cum zici dumneata. liniştită. Oblomov căzu pe gânduri. Vine Tarantiev la mine la masă: azi e sâmbătă... la repezeală? Casă uscată. trebuie să mă mut! Când mă gândesc numai la tot balamucul ăsta. vine ploaia. ar fi timpul să te-mbraci. nu ştiai? E întâi mai. – Dar scoală-te. Nu poţi să rămâi aici? E frig sau miroase urât în odaie. plimbându-şi distrat ochii pe pereţi şi pe tavan. – Dar despre treburile mele ţi-am vorbit? întrebă Oblomov cu vioiciune. Mare plictiseală! Şi e un apartament atât de bun.. Plăteşti scump? – Unde să găsesc altul la fel? se văită Oblomov. atunci eu. nu ne-am înţeles noi adineauri să mergem amândoi la masă la Ovcinin. dar nu pică încă. Şi acum proprietarul mi-a făcut figura: "Mutaţivă cât mai repede!" aşa mi-a spus. Da. dacă pofteşti. – Şi ce să fac acolo? – Păi bine! Azi e mare petrecere. cum rămâne? – Ce ţi-a venit şi dumitale cu Ekaterinhoful ăsta! Zău aşa! răspunse înciudat Oblomov. făcând ochii mari. iar apoi la Ekaterinhof?. Foarte neplăcut să te muţi. – Şi încă repede! E grăbit. spuse Alexeev. fluierând.. apoi plecăm la serbare. ziceau ca să închiriezi dumneata o trăsură. – Care treburi? Nu ştiu. – Ce să am? – Tot nu te-ai sculat încă? – Da ce. – Atunci. – Poftim de-i pomeneşte de aşa ceva lui Zahar. – Ce fel de belele? – Mai întâi: mă dă afară din casă. luăm masa împreună. are nevoie de casă. mă apucă groaza! De opt ani stau în casa asta. – Ce fel de belea? întrebă Alexeev.

care sări jos de pe corlată. cercetând camera de sus şi până jos. dar unde o fi? Zahar. Să vezi dumneata ce-mi scrie vechilul! îţi arăt îndată scrisoarea. M-am dus pe la ispravnic şi dânsul mi-a zis: «Să scrii jalbă şi o să se facă toate celea ca să-i întoarcem pe ţărani la vatra lor!» Afară de asta. o fi aici. Las' să crăpăm cu toţii! Iar în ajun de sfântul Ion au mai fugit trei ţărani: Laptev. – Tot nu mi-ai găsit scrisoarea? – Cum s-o găsesc? De unde să ştiu de ce scrisoare aveţi trebuinţă? Eu nu ştiu carte. Poate că s-o îndura Prea Milostivul de Domnia-Ta. Ia vezi! Scutură pătura. "Prea milostive stăpâne. n-avem pe cine: toată lumea a plecat la Volga. să lucreze la şlepuri.. părintele nostru Ilia Ilici! Ăstan. zicea. spuse Alexeev. nu mă mut? spuse gânditor Oblomov. Ici-colo. Doar n-oi fi înghiţit-o! Îmi aduc chiar foarte bine aminte că ai luat-o de la mine şi ai pus-o pe undeva. S-a dus pe acolo un cumătru de-al meu din Verbliov – l-a trimis administratorul. Nici nu vreau să mă gândesc la asta. am atârnat un lacăt la uscătorie şi la albitorie şi l-am pus pe Sîciug să le păzească zi şi noapte.. nu cu cerneală. în linii piezişe. Alţii beau peste măsură şi se tot cer să treacă de la boieresc la obroc. – Aţi citit aseară o scrisoare. iar pe-alocuri. prea- . ce ai de gând? întrebă Alexeev după o clipă de gândire. din colţul de sus spre cel de jos." Urmau asigurări de deplin devotament şi semnătura care suna astfel: "Vechilul Domniei-Tale. Ilia Ilici. se aşterneau într-o procesiune solemnă. sunt zi şi noapte cu ochii pe el. dar după aceea n-am mai văzut-o. Am mai arat noi încă o dată tarlalele pentru semănăturile de primăvară. nu pot să sufăr nici un fel de schimbări. binefăcătorul nostru. clătinând din cap. parcă cu borş. iar dumnealui striga cât îl ţinea gura: «Pleacă. dar nu ţin minte de când. Pe cele de toamnă. numai că a cam expirat. du-te! Oblomov şi Zahar strigau în acelaşi timp. – Ei. Oblomov sări câteva salutări şi urări de sănătate şi urmă cu citirea mai pe la mijlocul scrisorii: "Aduc la cunoştinţa Măriei-Tale că la moşie totul merge bine. – Oricum. Balociov şi încă feciorul fierarului Vaska. spuse Oblomov. hai. – Cum aş putea să fac ca să. De patru săptămâni şi mal bine n-a mai plouat: se vede treaba că l-am mâniat pe bunul Dumnezeu de nu ne mai dă strop de ploaie. vedeţi? Aşa le puneţi toate pe socoteala mea! – Bine. Zahar! – Doamne. Bătrânii noştri zic că n-au mai pomenit aşa secetă. pleacă! Ţi-am mai spus că o să se facă. În ultimul timp. dar nici muierile nu s-au mai întors şi am auzit că s-ar fi aşezat cu casă la Ciolki. Zahar ieşi. Sau. semănăturile de primăvară-s pârjolite. iar Oblomov începu să citească scrisoarea. din cutele căreia căzu jos scrisoarea. ca de foc. bruma. – Ai contract? întrebă Alexeev. Dările nu izbutim a le strânge pe toate.. Eu i-am poruncit cumătrului să afle despre ţăranii cei fugari.. Eu le-am mânat după ei pe nevestele lor. pealocuri le-au prăpădit viermii. maică precistă! se auzi glasul răguşit al lui Zahar. – Şi ce s-a făcut? se răsti înciudat la el Ilia Ilici. urmă Oblomov.– Ia te uită! spuse Alexeev. o să-ţi trimitem Domniei-Tale. Când o să mă strângă odată Dumnezeu de pe lumea asta? Intră în odaie şi ridică spre boierul său o privire tulbure. E om de treabă şi n-are obicei să bea. că noi ţi-am trimite Domniei-Tale. caut-o! spuse Oblomov. De tocmit la lucru.. unul. S-a prostit rău lumea de pe aici. Te muţi sau rămâi pe loc? – N-am de gând nimic. Buchiile. hai. procesiunea era întreruptă de câte o pată mare de cerneală spălăcită. – Da. nemăsurat de mari şi de spălăcite. – Şi atunci. despre care lucru ţi-am şi scris. – Sunt unii oameni cărora le place să se mute... numai să-naintezi jalba!» Dar eu jalbă n-am mai făcut. Pentru ei cea mai mare plăcere e să schimbe locuinţa. începu sa citească Oblomov.. iar ca să nu fure ceva din averea boierului. că la noi nu ne mai gândim. Era scrisă pe o hârtie cenuşie.. ca la vreo două miişoare de ruble mai puţin venit ca anul trecut. fără să se atingă între ele. măi. n-o să avem pânză de dus la târg. n-a mai spus nimic şi atunci am căzut în genunchi înaintea lui şi m-am rugat de dânsul cu lacrimi în ochi. Dar chestia cu casa încă n-ar fi nimic. am plătit lunar. dar nu se ştie dacă o ieşi ceva. poate. şi sigilată cu ceară cafenie. părintele şi susţinătorul nostru. Treaba lui Zahar: să născocească el ceva. Luminăţia voastră. ăst-an. Cică s-ar fi adus un plug de prin străinătăţi şi atunci administratorul l-a trimis pe cumătru la Ciolki ca să vadă acel plug.. Numai de nu ne-ar aduce seceta chiar de tot la sapă de lemn. spuse Zahar. – N-au decât să se mute! Eu.

lat în umeri. îngândurat. N-ar fi trebuit. Oblomov se uită la sfârşitul scrisorii. plin de o dulce speranţă că acesta ar putea găsi vreun mijloc de a-l linişti.. e o pagubă mare. Şi el acu s-a trezit! Rămase pe gânduri. sigur de el şi aproape totdeauna supărat. – Ce zici? urmă el.. Alexeev tăcu. – Trebuie să ne gândim. iar Zahar sări în grabă de pe laviţa lui. ca şi cum ar fi fost un om de caracter. chiar şi faţă de prietenii săi. – Bine. cu tot dinadinsul parcă! Şi aşa an de an! Vezi acum de ce nu sunt în apele mele! "Ca la vreo două miişoare mai puţin!" – Da. În sfârşit. gândindu-se şi el la ceva... Oblomov şi Alexeev tresăriră. ţi se părea că auzi zgomotul unor căruţe goale care trec hodorogind peste un pod. Nu se poate găsi îndată răspunsul. trebuie neapărat să-l întreb. Chiar de la prima vedere. Îmi scrie că o să vină curând şi. În odaie intră un om de vreo patruzeci de ani. în chip de semnătură pusese o cruce. nepriceput de alţii. Ilia Ilici nu răspunse şi rămase pe gânduri. ca şi cum ar fi vrut să le dea a înţelege că le face o mare cinste stând de vorbă cu ei şi primind să ia . într-adevăr. căreia nu i se supunea de bunăvoie. – Cum o veni Stolz. Două mii de ruble. – Dar n-ai auzit ce scrie? Nu-i în stare să-mi trimită ceva bani. Ilia Ilici! spuse Alexeev. Ce rău e să nu notezi! Acum vrea să mă treacă la şase mii! Păi aşa. frământat de gânduri sâcâitoare. pare-mi-se.. Cum să mai trăiesc? – De ce te frămânţi atâta. ochii bulbucaţi şi buzele groase. Căzu din nou pe gânduri. cu un fel de dispreţ vădit faţă de lumea înconjurătoare.) "Scris-a această scrisoare. ascultându-l de la oarecare depărtare. Nu mai c timp de pierdut. Iată. Rău m-a mai supărat şi vechilul ăsta! De ce să-mi facă el sânge rău dinainte. Vreo şapte. Acesta era Mihei Andreevici Tarantiev. Oblomov făcu scrisoarea ghem. În timpul acesta. jignit pe nedrept. vorbea tare. uitându-se la Alexeev. Nu ţiam spus cumva atunci? Alexeev ridică ochii în tavan şi rămase astfel. un concetăţean de-al lui Oblomov. era totdeauna grosolan faţă de oricine.. dar nici nu se jeluia. El privea totul cu un aer morocănos. o să mor de foame!. Dar poţi să te aştepţi la atâta delicateţe din partea unui ţăran? Oamenii ăştia nu înţeleg nimic. În primul rând.. prigonit de soartă. – Pe cine aveţi acolo guvernator? întrebă Alexeev. coatele pe genunchi şi rămase astfel câteva minute. – Ce-ar fi să-i scriu guvernatorului? spuse gânditor Ilia Ilici. începu Alexeev. gata oricând să-i înjure pe toţi şi toate.. îşi propti capul în palme. nici anul. al său cumnat Diomka Krivoi". şi nici de îmbrăcămintea lui nu se prea sinchisea: îşi purta hainele cu un fel de cinică demnitate. numai neplăceri îmi face. – Nu pune nici luna. Nu se sinchisea de nimeni şi găsea oricând răspuns la toate. după spusele vechilului. a pus al său deget spre semnare" (întrucât vechilul nu ştia carte. – Un' să fie la ceasul ăsta? răspunse şi mai răstit Zahar. Scrisoarea asta o fi zăcând la el de anul trecut: e vorba aici şi de sfântul Ion şi de secetă. înalt şi zdravăn. spuse Alexeei. urmă Oblomov. – Măcar de s-ar întoarce mai repede Stolz! spuse el. nu e glumă. cu trăsăturile feţei mari. îţi producea o impresie de vulgaritate şi neglijenţă. se spune că şi Alexei Loghinîci o să capete anul acesta numai douăsprezece mii în loc de şaptesprezece! – Dar bine. se auzi sunând cu desperare la scară. când colo. chiar dacă într-adevăr o să fie recoltă proastă şi secetă? Ce nevoie are el să-mi fac eu sânge rău de pe acum? – Da. Avea mişcări îndrăzneţe şi largi. III – Acasă-i boierul? întrebă un glas răstit în antreu. spuse el. Nu trebuie niciodată să te laşi pradă deznădejdii: totul se drege de la sine. opt mii. – Iată ce trebuie să fac! spuse el hotărât şi era cât p-aci să se scoale din pat. Tăcură amândoi mult timp. Cum ţi se pare dumitale? Îmi dă de ştire ca are să trimită "ca la vreo două miişoare mai puţin"! Ce-mi mai rămâne atunci? Cât oi fi primit eu anul trecut? întrebă el. dracu ştie pe unde tot umblă! El ar descurca totul. gâtul scurt şi puternic. Ilia Ilici? spuse Alexeev.. dar ce-ai face dumneata în locul meu? întrebă Oblomov. Oblomov se dezmetici cel dintâi..smeritul rob Prokofi Vîteaguşkin. una e douăsprezece mii şi alta-i şase! îi tăie vorba Oblomov. Şi trebuie s-o fac cât mai iute. să-mi aducă şi mie vreo mângâiere. Se vedea că nu-l preocupă câtuşi de puţin ţinuta sa: umbla deseori neras. cu un cap mare. uitându-se la Alexeev.

fie că lăsa baltă treaba începută. cerea din partea tuturor o stimă pe care n-o merita. în lipsa celor oficiale. ba că nu-i vine la îndemână. ca orice tânăr. stricând totul în aşa măsură. din gură ştia să rezolve totul uşor şi bine. dar la care nu putuse ajunge. care îi găsi un loc de copist într-un departament. până la sfârşit. când tatăl său hotărî că ajunge atâta carte. în lipsă de procese şi de clientelă. nu 1 Istoric roman (circa 95 – circa 28 î. simţea în el o energie adormită. tânărul nu mai apucă să intre la judecătorie. cusutul dosarelor şi celelalte. să se urnească din loc. să-i facă cinste. Băiatul. mic impiegat de provincie de pe vremuri. în aşteptarea cinstei de a lua parte la şedinţe într-o judecătorie rurală sau la un tribunal judeţean. nu-i mai rămânea decât s-o pună în practică. Aşa încât l-a trimis timp de trei ani la un popă. apoi tot el se mai supăra. în sfârşit. precum şi succesiunea carierei sale.). între ziduri strâmte şi vrăjite. Taică-său murind însă. Mihei îşi însuşise toată teoria prinsă din convorbirile tatălui său. n-a vrut ca fiul său să rămână în urma vremurilor. cu vreo douăzeci şi cinci de ani în urmă. Tatăl său. iar ca încheiere trântea aproape totdeauna o grosolănie celor care-i cereau sfatul. Cât despre el. ba că i s-a iscat vreo altă treabă. construia îndată un plan de acţiune şi ştia să aducă argumente iscusite. în mijlocul convorbirilor libere. Astfel. îl silea. avea în sânge năravul mitei. Era un om deştept şi şmecher. duşmănos. Mihei nu fusese sortit să ajungă om de afaceri şi chiţibuşar. Mihei. Atunci nu mai era bun de nimic: ba zicea că se simte prost. în această şcoală. pe lângă greul şi iscusitul meşteşug de a alerga pentru afacerile altora. încheiată cu succes şi dibăcie în serviciul statului. dacă băiatul o vrea să intre în vreo slujbă a statului. Crescut în aceste principii. Aceasta era singura înlocuire mai acătării a carierei pentru care-l pregătise tată-său. într-un cuvânt să-şi pună teoriile în aplicare. să înveţe latineşte. Dar toate acestea n-au dus la nimic. aşa cum în basme sunt închise. înzestrat din fire cum era. izbutea să ia mită de la colegii lui de birou. ba prin vicleşug. pe care tot n-o făcea. veşnic supărat şi gata oricând de ceartă. nici celorlalţi nu le trecea prin minte că ar putea să înainteze în grad. neavând ce face cu latineasca lui. asista deocamdată la toate chefurile lui taică-său şi. De fapt. ori întârzia. cărora le-a fost luată puterea de a dăuna. şi apoi îl uită cu desăvârşire. închisă pe veci de împrejurări vitrege. nimeni nu ştia mai bine ca el să descurce o afacere curentă sau o chestiune juridică încâlcită. principiile de viaţă şi activitate – teoria luării de mită şi a vicleşugurilor – moştenite de-a gata de la tatăl său şi lipsite de un câmp de activitate prielnic în provincie. Privea cu amărăciune şi dispreţ îndeletnicirile sale din prezent: copierea hârtiilor. Tatăl. În schimb. storcându-le bani te miri în ce chip şi pentru ce. cu toată strădania tatălui său care. Era ca un copil: pierdea ceva din vedere. dar era îngrijorat în zilele când n-avea în perspectivă o masă îmbelşugată cu o cantitate serioasă de vin şi de rachiu. cunoştinţele căpătate până atunci asigurându-i o superioritate destul de mare asupra celor din vechea generaţie şi că. că nu se mai putea îndrepta nimic. În slujba lui de la Petersburg n-avea ce face cu latineasca şi cu ştiinţa iscusită de a lega şi dezlega. Lesne impresionabil. ci fu dus la Petersburg de un binefăcător. Tarantiev era mojic în purtări. care latră la oricine. a mântuit în trei ani gramatica şi sintaxa latinească şi începuse să se descurce de bine de rău în operele lui Cornelius Nepos1. Poate că tocmai din pricină că era conştient de această putere nefolosită pe care o purta în el. ci a dorit să-l înveţe şi altceva. să dea dovada de energie şi de repeziciune – era cu totul alt om. De fapt. Şi nici lui. fără nădejde să iasă la lumină. Tarantiev a rămas pe viaţă un teoretician şi nimic mai mult. care împlinise şaisprezece ani.e. voise să-i lase fiului său moştenire meşteşugul şi priceperea sa de a descurca afacerile altora. conţopist la o cancelarie – şi acolo a rămas până i-au cărunţit tâmplele. fie că se apuca de ea de-a-ndoaselea. Nu se ruşina deloc de hainele lui ponosite. dar de îndată ce trebuia să mişte măcar un deget. erau acum puse în aplicare de el. de la prieteni.n. asculta cele povestite de tatăl său şi de colegii acestuia despre fel de fel de procese civile şi penale şi despre cazuri neobişnuite care trecuseră prin mâinile tuturor acestor slujbaşi de modă veche. duhurile rele. în cercul cunoştinţelor sale juca rolul unui dulău de pază. Nu-i mai rămăsese decât o singură şi ultimă nădejde de viitor: să treacă cu serviciul la regia monopolurilor.masa în casa lor. Tarantiev era mare meşter numai cu vorba. după bunul său plac. tot felul de afaceri drepte şi nedrepte. îi scăpa vreun fleac oarecare. cu toate acestea. Din pricina aceasta. intrase. căuta ceartă tuturor. ba prin stăruinţe. începuse chiar s-o uite în casa părintească. pe care cum îl prindea. în toate amănuntele existenţei sale mizere de la Petersburg şi se strecurau în toate raporturile sale de prietenie. Soarta însă hotărâse altfel. în ambele cazuri. mintea tânărului se dezvoltă şi ajunse iscusită. desigur. ar fi fost încununată de succes dacă soarta n-ar fi dat peste cap toate planurile bătrânului. mai ales pentru alţii. ieşea te miri ce. care învăţase pe vremuri carte rusească plătită cu gologani de alamă. mai multă învăţătură ar putea chiar să-i strice. . iar dacă se apuca s-o facă. În aşteptarea acestui lucru însă.

ca un poştaş! adăugă el. Dacă Oblomov voia să trăiască în felul său. să bea şi să fumeze ţigări bune. nici braţe pentru vreo treabă mănoasă. să discute sau să-şi exteriorizeze emoţiile. Ce murdărie ai făcut aici cu picioarele. emoţiile şi felul de a gândi.lasă pe nimeni să se mişte. Pesemne că din acelaşi motiv din care. pentru ca apoi să amuţească iar. învăţase şi locuise împreună – şi acesta era Andrei Ivanovici Stolz. dar. De ce veneau la el aceşti doi indivizi? Ştiau ei prea bine pentru ce o fac: ca să mănânce. Ceilalţi vizitatori treceau rar. Un singur om îi era pe plac. le este urât să naibă mereu un om la îndemână. moţăia şi el sau se uita prin vreo carte. să citească. Vizitele lui Alexeev le răbda dintr-un alt motiv. n-avea încredere decât în el. Cât despre Oblomov. ca să-i ajute să adoarmă? Pe un asemenea individ îl poţi trimite uneori la târg după cumpărături sau îl poţi pune să-ţi ajute în ale gospodăriei. dar Oblomov aştepta din ceas în ceas să se reîntoarcă. dădea un fel de reprezentaţie. lucru care nu-i plăcea. IV – Bună ziua. aşa cum nu voia s-o înţeleagă Oblomov. să moţăie sau să se plimbe prin odaie. – Ei. să ia parte la ceea ce îi interesa pe ei. şi încercau să-l facă şi pe el să ia parte la această viaţă. din frig! spuse Oblomov. Zahar! Unde eşti. adică să stea culcat în linişte. cui să povestească un vis rău şi să ceară să i-i tălmăcească? Cine să le citească o carte la culcare. se adună în orice casă mai cu dare de mână din depărtatele noastre sate de felul Oblomovkăi. Alexeev aproape că nu mai sufla: tăcea mâlc. Afară de asta. deşi binevoitor faţă de toată lumea. aşteaptă să ai un Zahar al dumitale şi apoi răsteşte-te la el! începu Zahar intrând în odaie şi uitându-se cu ură la Tarantiev. îl respingea şi nu intra în vederile lui. dar într-un fel mai adânc. poate şi fiindcă crescuse. şi o primire. era încă destul de naiv ca să creadă că Tarantiev era într-adevăr în stare să-i dea un sfat bun. fiecare înţelegea viaţa în felul lui. fără să se întrebe dincotro îi e azvârlită. oricare ar fi fost acesta. lăsându-şi repede în jos picioarele şi nimerind de-a dreptul în papuci. mulţumindu-se cu atât. dă-mi odată mâna! E ziua-n amiaza mare şi el tot în pat stă! Voi să-l tragă pe Oblomov din pat. să asculte şi să privească fiinţa aceasta neastâmpărată care gesticula şi vorbea în faţa lui. dar acesta i-o luă înainte. Acum era plecat. să se îmbrace! – Dintâi. În odaia aceasta. scutindu-l pe leneşul boier de a mai vorbi şi de a se mişca. în acelaşi timp. Dacă însă Oblomov se sătura de singurătate şi simţea nevoia să vadă un om. . concetăţene! spuse repezit Tarantiev. ci numai un stomac care digeră bine şi. lumina şi ştiinţa. – Ştiu eu cum te scoli! Ai fi în stare să stai în pat până la masă. mai întotdeauna. asta-i! Din frig! vocifera Tarantiev. Acestora trebuia să le răspundă. Cine să le dea tabachera rătăcită pe undeva sau să le ridice batista căzută pe jos? Cui să se plângă de durere de cap. haide. Mai sunt încă sibariţi dintr-acei care au neapărată nevoie de asemenea ciraci în viaţă. te rog! Vii de afară. Ce zaci până la ora asta ca un buştean? – Nu te apropia. Oblomov putea. Tarantiev aducea viaţă. doar n-o să te canoneşti singur! Tarantiev era foarte gălăgios şi-l scotea pe Oblomov din starea lui obişnuită de inerţie şi de plictiseală. gata să împartă cu el deopotrivă tăcerea ca şi conversaţia. nu-l iubea cu adevărat decât pe omul acesta. în care domnea somnul şi liniştea. câte un roi întreg de asemenea persoane de ambele sexe. legăturile vii cu ei se destrămau din ce în ce mai mult. discuta. hai. Măi. mai sincer. Ei. aşteptând compătimire. lua parte la o conversaţie de cinci minute. Oblomov se interesa uneori de câte o noutate. Aceştia trăiau în marea mulţime de oameni. uneori chiar şi noutăţi dinafară. cum făcuseră primii trei musafiri. până îi dădeau lacrimile. Putea să petreacă astfel şi trei zile în şir. nici acesta nu-l lăsa în pace: şi acestuia îi plăcea tot ce e nou. Ţipa. întinzându-i lui Oblomov o mână păroasă. dobitoc bătrân? Adu-i boierului mai repede hainele. cel puţin blajin nepăsătoare. până şi în ziua de astăzi. care n-au bucata lor de pâine. nu mai puţin important. privea pozele sau mărunţişurile din odaie. liniştit. iubea viaţa. – Tocmai voiam să mă scol. Şi Oblomov. să vorbească. nici el nu ştia prea bine pentru ce anume îi primea. La el găseau oricând un adăpost cald. Aceşti doi oameni erau musafirii obişnuiţi ai lui Oblomov. nu te apropia. fără să mişte un deget. câte un titlu sau un grad. căscând alene. care asculta orice. nici meserie. De fapt. spuse el căscând. e gata oricând să prindă din zbor o bucată de carne. dacă nu chiar bucuroasă. mişcare. învelindu-se cu pătura. pentru "un minut". găsea întotdeauna la îndemână un auditor supus.

în timp ce Zahar îl pieptăna pe Oblomov. De ce nu-i de cel franţuzesc? adăugă el sever. Seamănă cu dumneata. – Din cel luat de la neamţ? Nu! Te rog să binevoieşti să cumperi de la magazinul englezesc! . în cutiuţă.. Numai că e un mare porc.. se strecură pe lângă el. Nici nu te-am văzut. într-adevăr. spuse Oblomov cu un căscat.. acum vreo doi ani. – Care rudă? N-am nici un fel de rudă. Zahar. spuse Alexeev. aproape fără să-l asculte. Mihei Andreici. cum îl cheamă. să-i dau din leafă! L-am batjocorit în faţa tuturor de n-a ştiut cum să iasă pe uşă. să-i dau cincizeci de ruble odată! Ia dă-mi. poate? – Nu. cincizeci de ruble! Cine mai ţine minte aşa ceva? Ei bine. De obicei. răspunse Oblomov. – Nu ţi-am spus să cumperi de celelalte. – Ei. Cred că avem ceva vin în casă. uitându-se cu coada ochiului la Tarantiev. şi să mă întrebe: "Dar cu datoria aceea ce facem?" M-a plictisit! Mai mult decât atât: a venit ieri pe la noi la departament: "Cred că aţi luat leafa. măcar că eşti moşier! Ce fel de boier eşti şi tu? Trăieşti ca un mic-burghez: nici nu ştii să primeşti un prieten! Maderă s-a cumpărat? – Nu ştiu. zice. iar altul trăgându-l în piept. se lăsă în el şi rămase nemişcat. mângâindu-le uşor. tot de acelea. pieptenul şi peria. acesta se opri şi se întoarse la el. – Lasă-l în pace. şi apoi n-am nici o rudă. Crezi că nu ştiu că ţi-e rudă? Sigur că este. nu l-am văzut niciodată. după ce priză tutunul. scoţând o ţigară şi uitându-se la Oblomov. am spus-o numai aşa. nu mai calc pe-aici cine ştie câtă vreme! Sunt tare proaste! urmă el aprinzând o ţigară şi suflând un noruleţ de fum în aer. spuse Alexeev. urmă Tarantiev. om fără astâmpăr ce eşti! Ce ai cu el? spuse Oblomov. – Ai venit devreme astăzi. dar se întoarse foarte repede spunând: – Ascultă. Te rog. când îl vezi! – Nu-l cunosc. Îşi privea cu plăcere mâinile mici şi albe." Ca şi cum eu n-aş avea nevoie! M-a şi găsit bogătaş. ci Alexeev. nici să asculte ce se vorbeşte.. – Am venit înadins mai devreme ca să aflu ce-mi dai la masă. în atitudinea lui obişnuită de lene nu lipsită de graţie. răspunse Oblomov.– Nu face gură. fără să bage în seamă ceea ce se petrece în jurul lui. aşa că vreau să ştiu ce ai poruncit să se gătească astăzi. – Ei. Tarantiev ieşi din odaie. Mihei Andreici. răspunse Oblomov. – Du-te de-ntreabă la bucătărie! spuse Oblomov. – Pe mine nu mă cheamă Afanasiev. zice. Afanasiev. iar acuma abia a trecut de amiază. concetăţene. "Sunt om sărac. – Vreţi să vă spălaţi acum? întrebă el. vii de-a dreptul la masă. holbându-şi mirat ochii ia Tarantiev. ridicând piciorul să-i tragă una în spate lui Zahar. totuna e. Te rog să i-o spui. apoi îi netezi bine părul cu peria. sâmbăta viitoare să găsesc negreşit ţigări străine că. Oblomov se ridică în silă din pat şi tot atât de în silă se duse până la un fotoliu mare. care tocmai trecea pe lângă el. tu nu ştii să trăieşti. îl unse pe cap cu pomadă. ce-i asta?! Carne de vacă şi de viţel! Măi. frate Oblomov. Treabă-i asta? Acu plec. am nevoie şi eu. pornind îndărăt spre uşă. – Dă-mi puţin tutun! spuse Tarantiev. Da. Nici nu le poţi fuma. Du-te! – A! eşti şi dumneata aici? spuse deodată Tarantiev către Alexeev. – Ei şi ce? Te-ai săturat de mine. Mare lucru. ca un om foarte obosit. cu gândul în altă parte. răspunse sfios Alexeev. turbat de mânie. cincizeci de ruble. S-a şi găsit. străine? Vezi cum eşti? Nici nu ţii minte ce ţi se spune. – Cum să nu-ţi fie rudă? E tot aşa de spălăcit ca dumneata şi-l cheamă tot Vasili Nikolaici. pocitanie! spuse Tarantiev. asta e! Ăla care face serviciu acolo. Zahar luă de pe măsuţă pomăda.. o ţigară de foi! – Sunt dincolo. – Ehei! Văd că-s tot de acelea! spuse sever Tarantiev. zborşindu-se: – Poftim de mă atinge! mârâi el răguşit. Întreabă-l pe Zahar! răspunse Oblomov. nu-i de cel franţuzesc? Chiar aşa! spuse el. – Pe cuvântul meu că nu mi-e rudă! Pe mine mă cheamă Ivan Alexeici.. – Da. adă-mi ce-mi trebuie! Zahar se întoarse şi. n-am văzut porc mai mare ca ruda aceea a dumitale. Sprijinindu-se de el. Dar e de cel obişnuit parcă. Stătea pe gânduri în fotoliu. spuse el. deschizându-şi tabachera. Îmi dai mereu nişte porcării. îi făcu cărarea. oriunde oi fi. arătând spre etajeră. şi acum puteţi să-mi plătiţi". Ce cauţi aici? Ce-i cu ruda aceea a dumitale? E un porc! De mult voiam să-ţi spun. altfel. – Mai stau puţin. el n-a uitat! Nu trece luna să nu mă prindă. Am luat de la el odată cu împrumut. Hai.

– Ei. frate. luându-şi pălăria. sau pe ruda lui! – Ei. scoţându-şi pălăria şi aşezându-se pe scaun. gândindu-se la ale lui. să asculţi ce-ţi spun! – Nu mă mut! spuse hotărât Oblomov. iar când te plictiseşti. Aici ai zece.. Nu mă mut acolo. dă-mi voie să te întreb? – Cum ce-mi trebuie? N-am destule motive? – Ei. nu-i nimeni. Şi se mai spune că eşti boier. Ilia Ilici: n-ai vrea să închiriezi o trăsură ca să mergi la Ekaterinhof? Ai putea să mă iei şi pe mine. Trebuie să mai trec pe undeva: mi s-a făgăduit un loc la un debit de băuturi şi mi s-a spus să mai dau pe acolo. arătându-l cu degetul pe Alexeev. Ce mai vrei? Şi să vezi ce avantajos este! Cât plăteşti aici? – O mie cinci sute de ruble. nu-i asta: vor să transforme apartamentul. Voiam să te mai întreb ceva.. şi de cunoştinţe. – Nu-mi închipui nimic... o dată ce mi-ai cerut sfatul. nu ţipa. poţi să te joci cu ei cât îţi pofteşte inima. haide. Te rog. să te ia dracu! răspunse Tarantiev. linişte. nu meriţi sfatul meu. E o femeie nobilă. nici zarvă. din cele care circulau atunci. – Se întâmplă câteodată să se abată vreunul pe acolo.. Oblomov clătină negativ din cap.. nu-ţi fie frică! Smulse din mâna lui Oblomov bancnota şi o vârî grăbit în buzunar. vin din insule. ai să locuieşti la cumătra-mea. cu doi copii... spune să mă mut peste o săptămână.. în cartierul Vîborg. – Mă duc.. om deştept. – Asta mai vedem noi.. – Atunci. Oblomov scotoci în sertar şi scoase o hârtie roşie de zece ruble. Ei. Ai vrea să te sfătuiesc pe degeaba? Poftim. – Ei. – Cum aşa? întrebă Oblomov. şi porunceşte să ne dea şampanie la masă! Afacerea ta e ca şi rezolvată.. Se întoarse însă din drum şi spuse: Ciudat om mai eşti! De ce ţi-o fi plăcând atât de mult aici? – Ce vorbă-i asta? Aici sunt aproape de toate. – Ce idee! în cartierul Vîborg! Păi acolo se spune că iarna vin lupii.. – Vezi că mi-au căzut pe cap două belele deodată.. – Îmi dai şampanie? – Poate că da. dând să plece. Nu vezi? Aici trăieşti ca într-un han. asta-i! Eu plătesc întotdeauna înainte. Sunt acolo şi doi copilaşi. Nimeni n-o să te supere.. Degeaba îţi închipui. Nu. – Se vede că eşti rău platnic.. Trebuie să mă mai sfătuiesc cu tine într-o chestiune.. Ne face marţ pe amândoi! – Dar ce-mi pasă mie de toate astea? spuse nerăbdător Oblomov. Afară de mine. spus Oblomov. are casa ei. Mihei Andreici! îi tăie vorba Oblomov. tot trebuie să mă mai duc într-un loc. spuse el arătându-l cu degetul pe Alexeev. dar stai puţin! Unde pleci? Învaţă-mă ce să fac! Proprietarul mă zoreşte. Dar ce-ţi pasă ţie? – Mi-ar fi urât: e pustiu.. lasă astea şi spune odată! se rugă de el Oblomov. – Uite! Chiar mâine să faci bine să te muţi. întreabă-l pe dumnealui. nici zgomot.. mi-e la îndemână. – Dă-le-ncoace! O să dea ei rest. dacă te muţi ori ba. spuse Oblomov. spuse el. – Asta-i acum! Trebuie să-ţi mai fiu şi sfetnic?.. Tu eşti un om practic. Chiar mâine te muţi la o cumătră de a mea.. Ce să mai trimitem? – Stai puţin! Dă-ncoace banii! Trec eu să-l cumpăr. . n-o să mai vină nimeni la tine. Tarantiev nu-l mai asculta. – Ce-o mai fi şi asta? Hai spune repede! Sunt grăbit. înfundându-şi pălăria pe cap şi pornind spre uşă.. – Stai puţin şi nu-mi tăia vorba! strigă Tarantiev. Dar ia spune-mi mie. – Ţi-e lene ori îţi pare rău de bani? Nătăfleţule! spuse Tarantiev. găseşti cu cine să stai de vorbă. – Fleacuri! Acolo stă cumătră-mea. şi mă-ntorc la cinci. – Cum ai zis? îl întrerupse Tarantiev. nu face gălăgie. şi de teatru. Mă dă afară din casă. nu ştii nici tu! Iar acolo. pace. la revedere.. spuse Oblomov. moşier! Acolo ai curăţenie. burlac. gândeşte-te.. Aşa-ţi trebuie! spuse Tarantiev. şi de prăvălii. cu grădină mare de zarzavat. nu ca ăsta care sade colea în colţ. văduvă. dacă sfatul face parale. – Ba vezi. Nu. deocamdată. ci mai bine gândeşte-te ce e de făcut.. de câtă vreme n-ai mai ieşit din casă? De când n-ai mai fost la teatru? La prieteni te mai duci? Ce-ţi trebuie ţie centru. totul e curat şi ordonat.– Ajunge cel care-l avem. treacă de la mine! Să-mi mulţumeşti. spuse Oblomov. Împreună cu ea stă şi un frate al ei. adăugă el. vezi. o femeie nobilă: linişte.. – Stai puţin. e centrul oraşului. – Madera costă şapte ruble... spuse Tarantiev. tu nu faci parale. – Poftim! Păi asta o ştiam şi fără tine.

liniştit – de aceea te-am şi ales. Oblomov mai scoase o rublă şl i-o întinse.. Spui şi tu că ţi se fură rufele. Dădu să plece. Îi trăsneşte deodată din senin să mă mut în cartierul Vîborg. Ohta e alături. pe moşia lui Şumilov.. Iar acolo o să vadă de gospodăria ta o femeie: nici tu. plin de ciudă. Doamne! Vechilul scrie că venitul se micşorează cu "vreo două miişoare". poftim. recoltă proastă. cică a fost secetă şi recoltă proastă. având aproape întreaga casă! Şi ce odăi luminoase.. Ce mai vrei? – Şampania mi-o dai pentru că ţi-am găsit casă. minte cu neruşinare! Am auzit că prin părţile noastre. ceva de speriat. nici tu praf. n-o să mai aveţi nici o bătaie de cap: toate o să le aveţi de-a gata. – Bine. au scos acum un an o recoltă de şiau plătit toate datoriile. dacă sunt. spuse Alexeev. bine. urmă Tarantiev.. – Da. stai puţin! Unde pleci? îl opri Oblomov. Secetă. Satul Şumilovskoie e numai la 50 . Mare scofală! Mai bine ai născoci ceva să rămân aici.– Acolo. – Of. măi. Ce zici? Ce să fac? întrebă el. – Îţi mai rămâne doar un rest de la zece ruble! – Dar birja până-n cartierul Vîborg? întrebă Tarantiev. Minte. ţi-au fugit ţărani.. şi peste tot e un praf. zise şi Oblomov şi începu să citească cu glas tare.. în strada Gorohovaia. mai şi discuţi cu mine: eşti un ingrat! Ia să-ţi fi căutat singur casă! Şi parcă-i vorba numai de casă! Cei mai important este că o să fii liniştit acolo. nici Zahar. nu-i de mirare că nu vreau s-o schimb. după ce isprăvi de citit. – S-a terminat! Te muţi! Mă duc îndată la cumătră.. Nu vezi ce-ţi îndrugă aici? Secetă. că de mutat tot te muţi! spuse Tarantiev. hodoronc-tronc. ce om! spuse Oblomov. începu Tarantiev. oamenii nu plătesc. îl întrerupse Oblomov. – Eşti un om pierdut. nici dobitocul ăsta de Zahar al tău. sau o cârpă? – Unde o fi scrisoarea aceea? Zahar.. Acum îi e şi scârbă omului să stea la masă la tine! Cauţi piper – nu-i. eu o să dan pe-acolo în fiecare zi. n-o să te mai fure nici bucătăreasa. urmă Tarantiev. iar tu nici nu recunoşti. atunci spune-mi ce să fac? – Şi ce-mi dai? – Ţi-am mai spus că-ţi dau şampanie. Acum e vară şi acolo eşti cum ar fi la băi. – Vezi cum eşti? spuse Tarantiev. – Atunci rămâi cu bine! spuse Tarantiev. dacă mai adaugi şi ceva porto la masă. cuţitele nu-s curăţate.. întinzându-i scrisoarea mototolită. – De ce să fiu pierdut? – Cum să nu fii? – Ei.. – Să-ţi spun ceva: vechilul tău e un pungaş ordinar. grădină de zarzavat proprie. – Aici e scrisoarea vechilului. Doamne. în semn că e de altă părere. Are doi copii.. Zahar! Iar a prăpădit-o pe undeva! spuse Oblomov. De pe sală se auzi un mormăit. Nimic nu ştii să faci singur.câinele ăsta bătrân. iar la tine. – Ce om.. punându-şi din nou pălăria. Chestia cu slujba mea o las pe altă dată. hai. Îţi place să mucegăieşti aici. ştergându-şi faţa asudată. iar tu mai ceri şi porto! Ei bine.. asta e. Te-am copleşit cu binefacerile. şi gata socoteala!. – Greu de cap mai eşti! spuse Tarantiev. – Acum mai vrei şi porto! Nu-ţi ajunge.. dar spune-mi mai bine ce să mă fac cu vechilul? – Îţi spun. Mormăitul de pe sală se înteţi. ca la o soră bună. Eu trebuie să le rezolv pe toate.. şi tu îl crezi pe cuvânt. lipsă de bani. în toiul verii? Dincolo ai grădina Bezborodkin. cumpără porto! – Mai dă-mi bani! spuse Tarantiev.. Neva la doi paşi. scapi cu o mie de ruble. Oblomov clătină distrat din cap. nici zăpuşeală! Nu mai sta pe gânduri! Mă reped îndată după masă până la cumătră – îmi dai tu bani de trăsură – şi chiar mâine te muţi. Ce mai stai pe gânduri? Mută-te... băgând rubla în buzunar.. – Cum vine asta? Să mă mut aşa. Gândeşte-te şi tu că o să te coste de două ori mai ieftin! Numai la chirie câştigi cinci sute de ruble. plăcute sunt în casa aceea! De mult a vrut cumătră să aibă un chiriaş aşezat. tocmai în cartierul Vîborg.... Apoi ai să ai o masă mai bună şi mai curat gătită. oţet – nu se găseşte-n casă.. pierdut cu desăvârşire! spuse Tarantiev. Mai e o chestiune şi mai importantă. Citeşte numai scrisoarea pe care am primit-o de la vechil şi vezi ce-i de făcut. – Nu da din cap. – O să ai mai multa ordine în casă.. – Stai. un frate burlac. Nu eşti bun de nimic! Bărbat eşti tu. Stau în casa asta de opt ani. – .

de verste depărtare de voi.. acela da. te pricepi foarte bine. Eşti un om pierdut! Ia să fi avut vechilul de-a face cu mine: iaş fi arătat eu lui! Când pleacă poşta într-acolo? – Poimâine. dimpreună cu nevastă-mea şi cu cei doisprezece copilaşi micuţi. Fac eu tot ce trebuie ca să fie gata până atunci. vechilul tău e o bestie. de ce n-au suferit şi acolo semănăturile de secetă? A mai scornit că nu plătesc ţăranii dările! Dar el ce păzeşte? De ce-i lasă? Şi de ce nu pot plăti: n-au de lucru. – De unde să scot atâţia plozi.. pe la moşie. administratorul tău? răspunse cu trufie Tarantiev. îl vedeam destul de des. excelenţa voastră. du-ţi până la capăt "binefacerile"! Sunt gata să mai adaug la masă un peşte sau o pasăre. răspunse Ilia Ilici. – Schimbă-l numaidecât! – Şi pe cine să pun în loc? De unde să-i cunosc eu pe ţărani? Poate cu altul să fie şi mai rău decât cu el. Mihei Andreici? spuse el deodată. În locul tău. – Să-i scrii ispravnicului şi să-l întrebi dacă vechilul i-a vorbit despre ţăranii cei fugari. – Să-i scrii şi lui. Dar ascultămă. vezi. apoi scrie-i şi guvernatorului.. ai putea să faci o ipotecă pe casă şi să-ţi cumperi alta. să termin planul de prefaceri pe care am de gând să le înfăptuiesc la moşie. Adaugă la scrisoare vreun cadou din capitală.. Pomeneşte chiar în scrisoare şi de răspunsul ispravnicului. Ce măsuri extreme propui! spuse nemulţumit Oblomov... – Atunci stai jos şi scrie! – Dacă nu pleacă decât poimâine de ce să scriu acum? spuse Oblomov. iar la toamnă te întorci de-a dreptul în casa nouă. spuse Oblomov. încercând să-şi ascundă zâmbetul. şi să meargă treburile bine. Ia te uită cât de bine a potrivit totul: "Ca să-i întoarcem pe ţărani la vatra lor".. Pe cine ai acolo? – Dobrînin stă pe aproape. Stai acolo toată vara. aşa trebuie să faci! Dar tu nu te pricepi la nimic. nu-i chip. În loc să eviţi extremele şi să găseşti calea de mijloc. tocmai prin faptul că ţi-a scris cu dibăcie. să scrii. vecin şi prieten". aşa scrie. Apoi. ci ai găsi mijlocul să nu mă mut din casă.. cercetări n-o să facă nimeni.. nici să plec la ţară. să mă duc la ţară eu. N-am mai dat pe acolo de doisprezece ani. – Stai jos şi scrie! Ce înseamnă pentru tine trei scrisori? Le faci numaidecât... ce-i de făcut? spuse gânditor Oblomov. nimic nu înţelegi! D-apăi toţi pungaşii scriu foarte "firesc". ori nu-i vânzare prin părţile voastre? E un tâlhar! Ia să fi încăput pe mâna mea! Iar ţăranii fug de pe moşie. dacă-mi cere să-i arăt? întrebă el. Uite. Om de treabă. Acum e la ţară. de pildă.. şi atât de firesc că. care e un porc şi o bestie. – Să mă mut în casă nouă. "Luaţi.." Oblomov izbucni în râs. Ştii ceva... adăugă el. Când era aici. iar Ivan Alexeici ar putea să le transcrie. îl sfătui Tarantiev.. . n-ai de gând să te urneşti odată din loc? zise Tarantiev. Roagă-te de el să treacă pe la tine. spuse Oblomov. – Scrie acolo: "Dimpreună cu cei doisprezece copilaşi!" O să le intre pe o ureche şi o să iasă pe alta.. la ăsta de aici! urmă el... într-un loc bun: face cât moşia ta. Ce ar fi să te duci tu? De priceput. – Mai. Ia să încapă moşia ta pe mâna mea şi să vezi dacă nu mi s-ar duce vestea! – Mai bine nu te-ai lăuda. Şi nici tu n-ai şti să scrii firesc! Aşadar. – Nu e drept. arătându-l cu mâna pe Alexeev. Ştii să expui lucrurile atât de "firesc". – Dar ce sunt eu. la ţară! – Nu e încă momentul să mă duc acum. cere-i să-i pună în vedere ispravnicului să-i raporteze despre purtarea vechilului. cunoşti şi locurile: nu m-aş da înapoi de la cheltuială. pentru că tot el i-o fi jumulit de bani şi apoi i-a lăsat să-şi ia lumea în cap şi nici nu s-a gândit măcar să se plângă ispravnicului. spuse Oblomov. – Ei. spuse Oblomov. o să sune "firesc". în consideraţie. care mă duce la ruină totală. scrie el vreodată aşa firesc? Niciodată! În schimb ruda lui. dragă Ilia Ilici. niscai ţigări de foi. ascultă-mă pe mine! Priveşte. frate. omule. Pot scrie şi mâine. mai înainte. – Ce mai vrei? întrebă Tarantiev. Trebuie. Ai putea să te rogi şi de vecini. din pricina faptelor nelegiuite ale vechilului meu. dar ia să vedem. – Atunci. iar tu îi vei scrie în acelaşi timp şi lui – bineînţeles punându-le în plic cele de cuviinţă – şi secretarul o să dea dispoziţii.. Apoi am şi pierdut obiceiul să mă port cu ţăranii. lăsaţi fără apărare şi fără pâine. atât de firesc. Mihei Andreici. demult mi-aş fi ipotecat moşia şi mi-aş fi cumpărat alta sau chiar şi o casă aici. blând ca mielul. Uită-te numai la tine! La ce eşti bun? Ce folos are patria de la tine? Nu eşti în stare nici să te duci la tine. – Du-te în persoană la ţară! Altfel. rugându-te frumos: "Îmi veţi face prin aceasta un mare serviciu şi mă veţi îndatora ca un bun creştin. – Bine. ca un bun părinte. Guvernatorul are să dea scrisoarea secretarului. fără putinţă de scăpare. – Şi ce e de făcut cu el? întrebă Oblomov. necazul meu şi priviţi cu ochiul îndurării groaznica nenorocire ce mă ameninţa... Zău că nu ştiu. în schimb. e rău de tine.

Mare leneş mai eşti! Păcat de tine. "şmecher". nici nu mai calc pe la tine! Îşi puse pălăria şi porni spre uşă. un rus sadea. nu se ştie cum a făcut! Nu-i lucru curat! Eu unul i-aş da pe de-alde ăştia pe mina judecătorului! Acum. iar se plimbă dracu ştie pe unde! urmă Tarantiev. iar aici a venit ca să umble cu nasul pe sus. cuvintele "francez".. – Ar trebui să-l respecţi pentru că mi-e prieten şi să vorbeşti mai frumos despre el. Dar unde i-oi fi pus? Am uitat cu totul unde am băgat afurisiţii ăia de bani! Scoase din buzunar o hârtiuţă slinoasă.. poate face aşa ceva? Un rus îşi alege un singur lucru din toate şi apoi o ia încetişor. iaţi banii înapoi!. pe un vagabond. şi fiul.. se vede că m-o fi tras vreun curent.. tatăl n-are nici o vină. asta-i tot ce-ţi cer. pişicherul ăla! Tarantiev avea un fel de repulsie instinctivă faţă de străini. Pentru el. deodată i-a lăsat fiului său o moştenire. "englez" erau sinonime cu "escroc". Iar când îmi aplec capul.. îmi vine ameţeală. şi n-o să îngădui obrăznicii. fără să-mi ceară nici porto. Mi se pare că nu e prea mult. spuse Oblomov. Oblomov se îmblânzi îndată. nu ca ăsta! Să fi luat vreo concesie. spuse el. De ce o fi hoinărind prin ţări străine? – Vrea să înveţe.. Nu făcea nici o deosebire între naţii: în ochii lui. în Saxoma lui. începu Oblomov.. răspunse morocănos Tarantiev. un rus de al tău. de-ar veni Andrei mai repede! spuse Oblomov. te rog numai să vorbeşti mai frumos despre un om la care ţin şi care a făcut atât de mult pentru mine. se ţine de călătorii! Cine poate oase roade! Parcă un om de-al nostru. Eu să scriu? N-am mai scris nimic de două zile nici la serviciu: cum mă aşez la masă.. pe când aşa. o să-ţi facă el şi mai multe... nici şampanie. să vadă de toate. iar restul l-a câştigat dând lecţii la copii şi administrând o moşie. – Un om la care ţii! spuse cu duşmănie Tarantiev. – Aşa? Dacă eşti gata să mă dai pe un neamţ.. Minei Andreici! începu sever Oblomov. "pişicher". – Ce mi-a făcut? În primul rând a sosit în gubernia noastră aşa cum era... fără grabă. Ştia babacul de ce mă sfătuia să mă feresc de nemţii ăştia. – Pentru că numai după ce neamţul tău te-o jupui de tot. ai să înveţi tu minte să dai un concetăţean.– I-auzi! Ai şi găsit! răspunse Tarantiev... de mult m-ar fi scăpat de orice griji. "neamţ". – Ce te legi şi de morţi? Ce-i de vină taică-său? – Amândoi sunt de vină: şi tatăl. începe să-mi lăcrimeze ochiul stâng. Câte ceva căpătase ca zestre de la nevastă-sa. – Îmi e mai aproape ca orice rudă: am fost crescuţi şi am învăţat împreună. în surtuc şi-n pantofi – şi asta în septembrie – iar la moarte. şi doar văzuse destui oameni în viaţa lui! – Dar spune-mi: ce ţi-a făcut bătrânul Stolz? întrebă Ilia Ilici. a făcut trei sute de mii capital. – Mult a mai făcut! îl întrerupse mânios Tarantiev. Atunci ce vină are fiul? – Bun băiat. Afurisitul cela de neamţ. – Ascultă-mă. spuse el. toate erau deopotrivă. scrisă de sus până jos. Te-am mai rugat să-ţi alegi expresiile mai ales când e vorba de un om la care ţin. – Nu-i asta! spuse el.. Se căută prin toate buzunarele. Acum. – Aha! Acum îmi scoţi ochii cu asta! Atunci du-te dracului cu porto-ul şi şampania ta cu tot! Poftim. – Mare lucru! Ce importanţă are cu cine ai învăţat? – Să fi fost el aici. e şi om cu carte. – Să respect un neamţ? spuse Tarantiev cu un dispreţ suveran. Ascultă-l numai! – De ce-mi spui asta? întrebă Oblomov. După câte vezi. Nu-ţi fac reproşuri. avea o leafă bună. "bandit".. taică-său nici n-a ştiut ce-i aia pâine. n-am ce zice! Din cele patruzeci de mii ale tatălui. iar la slujba lui a izbutit să se ridice la rangul de consilier de curte. El le-ar descurca pe toate. am răbdat destule de la tine! Numai Dumnezeu ştie câte supărări mi-ai făcut! Cred că acolo. Ce crezi că înseamnă asta? – Nu i-a lăsat moştenire decât vreo patruzeci de mii. – N-am ce asculta! Am auzit destule. să ştie tot. Mihei Andreici. Doar nu ţi-e rudă nici de departe! E un neamţ şi atâta tot... Tarantiev se învineţi de furie. Aşteaptă puţin.. Unde i-oi fi pus?.. Pentru ce anume? – Ţi-am mai spus: dacă n-ar fi decât pentru faptul că am crescut şi am învăţat împreună. mai zic şi eu – atunci s-ar fi înţeles cum de s-a pricopsit.. dragă Ilia Ilici! O să ajungi ca vai de om. – Ai şi găsit omul! îi tăie vorba Tarantiev. – Of. . – Ascultă. – Nu te mai osteni să-i cauţi! spuse Oblomov.

Îşi strânsese picioarele sub el. – Nu dau fracul! spuse hotărât Zahar. Zahar mormăi ceva ca un urs. – Ascute-o şi apoi du-te şi dumneata de te mai plimbă pe undeva! spuse Oblomov. Iar la cinci să găsesc supa pe masă! De ce n-ai poruncit să facă şi o plăcintă cu carne? Dar Oblomov tăcea: de mult nu-l mai asculta pe Tarantiev. începu el pe un ton moale de tot. de olandă.– Să înveţe! Parcă n-a învăţat destul? Şi ce să înveţe? Să nu-l crezi. – Cum de nu? îl întrerupse Tarantiev. sunt la dumnealui acasă de patru luni şi mai bine. să bag bătrânul la ospiciu! spuse Oblomov. urmă Tarantiev. – Trăsni-v-ar! se auzi de pe sală. o linişte netulburată de nimic. La început. oftă. la revedere! Să vă ia dracul! spuse supărat Tarantiev. şi luate au fost. V Coborâtor dintr-un neam de nobili. ca pe un copil mic. Nu mai ţii minte. în două camere. – De ce n-ai scrie? întrebă încet Alexeev. dar nu se mişcă.) Ruda lui învaţă? Care om de treabă mai învaţă azi? Crezi că stă la şcoala nemţească şi toceşte? Minte! Am auzit că s-a dus acolo ca să se uite la o maşină şi s-o comande. poate. se cufundă într-un fel de aromeală sau. şi vezi să nu uiţi să-i spui guvernatorului cum că ai o duzină de copii... dusese un trai mai modest. acţiunile astea! Ţi se face şi lehamite! Oblomov izbucni în râs. – Adu-mi încoa fracul meu cel negru! îi porunci Ilia Ilici. Aud de nişte acţiuni. fără să se fi clintit vreodată din acest oraş. o dată cu zgomotul cunoscutei sărituri. Ilia Ilici? – Asta ar mai lipsi. La revedere. ai? strigă Tarantiev. mai ales. Dar după moartea tatălui şi a mamei sale. foarte amărât. de pe sală: – Uitasem cu totul! Pornisem la tine. Parcă oamenii mari învaţă ceva? I-auzi vorbă! Ţi-ai şi găsit ca un consilier de curte să înveţe carte! Şi tu ai învăţat odată la şcoală. Oblomov avea gradul de secretar de colegiu şi locuia de doisprezece ani la Petersburg.. răspunse Alexeev. dar se întoarse din drum. Ilia Ilici! Ce om e şi ăsta! se plânse Tarantiev. Întâi să aducă înapoi jiletca şi cămaşa dumneavoastră. şi gata socoteala! – Atunci. pentru o onomastică. că minte. – Să lăsăm astea! îl întrerupse Ilia Ilici. şi de ameninţarea mutării din casă şi. meditaţie.. – Ce te hlizeşti la mine? Nu e adevărat ce spun? spuse Tarantiev.. iar cămaşa e din cea fină. Ilia Ilici. – Bine. ţi-am încercat odată haina şi cade pe mine ca turnată. Fracul meu nu ţi se potriveşte. adresându-i-se lui Tarantiev. Împrumută-mi fracul tău! Al meu. costă douăşcinci de ruble. Eu unul l-aş trimite la închisoare. bine! răspunse nerăbdător Oblomov. Mă duc deocamdată să spun să nu ne aştepte la Ekaterinhof.. ameninţându-l pe Zahar cu pumnul. rămăsese . Of.. În cele din urmă. mulţumindu-se cu un singur servitor adus de la ţară. te minte pe faţă. – Ei.. Ilia Ilici! Dar Ilia Ilici nu-l mai asculta. Zahar.. tot trebuie să-l fac. De ce nu-l bagi la ospiciu. Hai. pe când părinţii săi erau încă în viaţă. Tarantiev porni spre ieşire. jiletca e de catifea. – Zahar! îl strigă Oblomov.. Zahar! Ia vino încoa. Zahar. vită bătrână! strigă Tarantiev. – Ia cheamă-l. încruntându-se la această nouă cerere. nu te încăpăţâna! – Nu-l dau! răspunse rece Zahar. – Foarte bine. după cum vezi. Oblomov era necăjit şi de scrisoarea vechilului. obosit.. auzi? adăugă el.. să ştii că-ţi închiriez locuinţa. Le-a luat o dată tot aşa. cu o treabă. de pildă. Nu dau fracul. numai ca să scape de el. Cu ochii închişi.. o fi vreo presă de făcut bani ruseşti. După plecarea lui Tarantiev.. de trăncăneala lui Tarantiev. Ţi-aş ascuţi o pană. de dimineaţă. unul mai mic decât altul. e cam jerpelit. timp de vreo zece minute. O să mă ocup singur de treaba asta. Sunt poftit mâine la o nuntă: se însoară Rokotov. – Tu să scrii tot ce trebuie. cuibărindu-se în fotoliu şi. dar acum parcă mai înveţi ceva? Sau să-l luăm.. Zahar. în odaie domni. adu fracul. Du-te cu Dumnezeu unde voiai să te duci. Vrea să-l încerce Mihei Andreici: mâine are o nuntă. ce mai vreţi? întrebă el. iar dumneata îmi transcrii scrisoarea după masă. – Cum îndrăzneşti să nu asculţi de porunca boierului. iar Ivan Alexeici şi cu mine o să scriem toate aceste scrisori şi totodată o să caut să aştern cât mai repede pe hârtie planul meu. Într-adevăr. pe dumnealui! (Arătând spre Alexeev.. se gândea la cu totul altceva. să nu te deranjez. e mai bine să plec. – Cum aşa? spuse Oblomov.

Din pricina aceasta. fără îndoială. Se mai gândise şi la rolul său în societate şi. odihna şi bucuria paşnică. lăsate moştenire. Se pregătea însă mereu să-şi înceapă viaţa. iar după ce terminau cu ea. dacă nu se putea spune că era vioi din cale-afară. astfel încât începuse să trăiască pe picior mai mare. fără sfârşit! De vreo două ori s-a întâmplat să fie sculat noaptea din somn şi pus să scrie "note". părul începuse să-i cadă cu nemiluita. dar chiar sârguinţă şi uneori capacitate în serviciu. pentru el. trecând timp de douăzeci de ani din braţele unor neamuri. din păcate. îşi zugrăvea în minte imaginea viitorului său. sau poate chiar şi o simplă indispoziţie. fără să fi făcut nici un pas înainte. care n-are altă grijă decât să-şi propună subalternii – pe merit sau fără merit – pentru înaintări şi gratificaţii. iar la Petersburg. primele tuleie se prefăcuseră într-o barba aspră. foarte urgent. în sfârşit. aşa cum făcuse şi tatăl său. acesta . Şi mai mult i-au dat de gândit lui Oblomov numeroasele plicuri cu menţiunea "important" şi "foarte important". care-i treceau pe dinaintea ochilor. Crescut în fundul provinciei. se fâstâceau cu toţii. dădeau unii peste alţii. încât să-l întrebe cu solicitudine cum a dormit noaptea. era totuşi. ceva mai departe. într-o gubernie îndepărtată. se pregătea pentru o carieră. era încă plin de năzuinţe. munca şi plictiseala – care. că venirea la serviciu nu era nicidecum o obligaţie de care trebuia să se ţină zilnic seamă şi că noroiul sau căldura de afară. în acelaşi loc unde era cu zece ani în urmă. să răscolească prin dosare. parcă în derâdere. Şi-l închipuia ca un fel de al doilea tată. nimeni nu zăbovea asupra nici unei chestiuni. Despre şeful său auzise vorbindu-se la el acasă ca de un părinte al subalternilor săi şi de aceea îşi făcuse despre el o imagine cât se poate de zâmbitoare. în moravurile şi obiceiurile duioase şi blânde ale ţării. preocupată necontenit de liniştea şi plăcerea fiecăruia. iar câte unii îşi potriveau mereu hainele. undeva. o uitau şi se repezeau la o a treia. Închiriase o locuinţă mai încăpătoare. razele ochilor fuseseră înlocuite prin două puncte fără strălucire. denumirea de "note". ca şi faptul că era silit să caute fel de fel de informaţii. pentru un rol pe care avea să-l joace – în primul rând – în slujba care fusese chiar scopul venirii sale la Petersburg. viaţa era împărţită în două: de o parte. şi tot aşa. dar cu fiecare an ce trecea în zbor pe deasupra capului său. puteau întotdeauna fi luate ca pretexte justificate pentru a lipsi de la birou. Fu însă foarte neplăcut surprins văzând că era nevoie de cel puţin un cutremur de pământ ca un funcţionar sănătos să poată lipsi de la slujbă. să mai dea la o parte câte un amănunt din această viziune. adăugase un bucătar la personalul casei şi făcuse chiar rost de o pereche de cai. când tinereţea se îmbină cu maturitatea. primea acum un venit de şapte până la zece mii. dar şi aşa ceva se întâmplă destul de rar. de câteva ori s-a pomenit cu câte un curier. era nevoit să mai schimbe câte ceva. şi de la el însuşi. strâns legată. venind să-l cheme de la cineva unde era în vizită. încât până şi serviciul său viitor şi-l închipuia ca un fel de îndeletnicire familială cum ar fi. ca şi cum aceasta ar fi fost cea mai importantă. mai vioi decât acum. un om bun şi cu purtări plăcute. de apropiată. Toate acestea îl umpleau de nelinişte şi de o plictiseală fără margini. fusese dezamăgit chiar din prima zi a slujbei sale: o dată cu sosirea şefului. trupul se împlinise. stând tot în pragul arenei vieţii. Îşi închipuise că funcţionarii unei instituţii alcătuiesc o familie unită. fusese în aşa chip pătruns de principiile vieţii de familie. Pe vremea aceea era încă tânăr şi. să aşterni alene în caietul de venituri şi cheltuieli diferite cifre. – Când să mai trăiască omul? Când să trăiască? se întreba el mereu. Pentru el. erau sinonime – de altă parte. aproape în Asia. şi care se gândeşte mereu nu numai la nevoile. să umple cu scrisul lui caiete groase de două degete care purtau. de pildă. Ilia Ilici se aştepta ca şeful său să se intereseze atât de aproape de orice subaltern al lui. de-abia isprăveau cu o problemă. toată lumea se grăbea. Dar zilele treceau una după alta şi anii după ani. şi o inundaţie ar fi putut fi o piedică.singurul stăpân a trei sute cincizeci de suflete. nu prea sunt cutremure. câmpul de activitate principal – slujba – îi prilejui de la început o dezamăgire. tot din pricina aceloraşi "note". închipuirea lui zugrăvea tabloul atrăgător al fericirii conjugale. să se agite. Ilia Ilici n-avea pentru ce să se teamă în halul acesta de şeful său. de ce are ochii tulburi şi dacă nu cumva îl doare capul? Când colo. Şi toate acestea erau cerute urgent. că se şi repezeau cu furie asupra alteia. Aceasta se explica – după cum îşi dădu seama Oblomov ceva mai târziu – prin faptul că unii din şefi vedeau în figura speriată până la tâmpire a unui subaltern care le iese înainte nu numai un semn de respect faţă de dânşii. dar şi la plăcerile lor. toată lumea începea să alerge. să scoată notiţe. prieteni şi cunoştinţe în braţele altora. mai avea nădejdi şi se mai aştepta încă la ceva de la soartă. În loc de cinci mii de ruble. temându-se că nu se prezintă destul de bine în faţa superiorului. Oblomov împlinise treizeci de ani.

Dar propria lui conştiinţă era mult mai aspră decât mustrarea şefului. Fără să-şi mai aştepte pedeapsa meritată. fără să se mai reînnoiască vreodată. strălucea în ei lumina. ca toată lumea. nici măcar un adorator statornic. Cu şi mai multă rezervă încă. Se frământa şi el ca toată lumea. Arareori îi scosese în cale soarta o femeie din societate după care să se aprindă câtva timp şi să se creadă îndrăgostit. a expediat o hârtie importantă la Arhanghelsk. subţirel şi dezgustător. uneori. Nimeni nu auzise din partea lui niciodată o vorbă neplăcută. nădejdea. după toate probabilităţile. Într-o zi. Câte unii îşi închipuiau că n-o să răspundă deloc. chiar şi la o întrebare a lui plină de bunăvoinţă răspundeau cu o voce schimbată. îşi luase Ilia Ilici rămas bun de la numeroşii săi prieteni. din pricina fricii şi a plictiselii. spunând că viaţa lor e blestemată şi. prin nevinovăţia. poate pentru simplul motiv că apropierea de o femeie presupune multe complicaţii. intrigile sale amoroase nu ajungeau niciodată până la romane: se curmau de obicei chiar la început: şi. un sprijin. în loc de Astrahan. în genere. calm şi rece. când intra şeful în biroul lui. Din pricina aceasta. tresar deodată. dar cu anii se vede că încetase de a mai aştepta. cu vai rămase în serviciu vreo doi-trei ani. poate că dorea şi el o dragoste. fecioare care cunosc suferinţe şi bucurii neîmpărtăşite de nimeni. o băgase pe mânecă şi Ilia Ilici. începuse chiar să-şi piardă glasul obişnuit şi să capete un altul. În certificat se spunea: "Subsemnatul adeveresc prin semnătura şi sigiliul propriu că secretarul de colegiu Ilia Oblomov suferă de o îngroşare a inimii. apoi ridică privirea spre cer. dar odată trebuia să se însănătoşească şi atunci îl aştepta din nou mersul zilnic la serviciu. trăsăturile liniştite ale feţei sale se înviorau mai des. Oblomov se mărginea mai curând să le admire de departe. În societate avu mai mult succes. ci te ruga numai: te ruga să-i faci o treabă. dureroase până la lacrimi. Pentru preîntâmpinarea repetirii şi a intensificării crizelor. în ochi îi ardea mai statornic flacăra vieţii. deşi ştia şi el. dacă el e cel "care a trimis hârtia la Arhanghelsk". lucru pe care unii izbutesc chiar să-l facă şi. cad leşinate. De altfel nu se lăsase niciodată subjugat de femei. simplitatea şi curăţia lor semănau cu poveştile de dragoste ale fetelor de pension. şi tot din pricina nimicurilor suferea. până la înaintarea în grad. încercând să-şi închipuie cu ce glas o să-i răspundă Ilia Ilici. Mult a suferit Ilia Ilici la serviciu.nu făcuse niciodată nici un rău nimănui: subalternii lui erau cât se poate de mulţumiţi de ei şi nu-şi doreau un şef mai bun. de vreo două-trei sărutări întâmplătoare şi de încă mai multe strângeri prieteneşti de mână. Ocolea cu teamă asemenea fecioare. aştepta o patimă răscolitoare. fără să ştie de ce. prescriu o abţinere de la ocupaţii intelectuale şi de la orice activitate. Dar aceasta fusese de mult. izbucnesc pe neaşteptate în lacrimi. toţi subalternii săi îşi pierdeau cumpătul în faţa lui. se îndrăgosteşte aproape de orice femeie şi fiecăreia este gata să-i ceară mâna şi să-şi dea inima. Văzându-i pe ceilalţi atât de speriaţi. Toţi erau curioşi să vadă cum o să-l cheme şeful pe Oblomov şi cum o să-l întrebe. ori de câte ori îi vorbea şeful. nu-ţi cerea niciodată nimic. activitatea sa în slujba statului. în anii săi de tinereţe. care au totdeauna un secret imaginar de povestit. Sufletul său era încă curat. cu mărirea ventriculului sting (hypertrophia cordis cum dilatatione ejus ventriculi sinistri). îl privesc lung în ochi. a cărei dezvoltare ameninţă sănătatea şi viaţa bolnavului. nu fusese niciodată sclavul lor. neatins. crizele fiind provocate. Nu tutuia niciodată pe nimeni. iar când încep să-l povestească. când omul vede în oricine un prieten sincer. Şi totuşi. aspru şi exigent! Cu chiu. nu se ştie de ce. Oblomov se duse acasă şi trimise la serviciu un certificat medical. se bucura de orice nimicuri. În primii ani de şedere la Petersburg. strigăte sau gălăgie." Asta îl scotea din încurcătură pentru un timp. În acei ani fericiţi avusese şi Ilia Ilici parte de multe priviri mângâioase. deşi avea un şef atât de bun şi îngăduitor! Dumnezeu ştie ce ar fi păţit dacă ar fi încăput pe mâna unui alt şef. catifelate şi chiar pătimaşe aruncate din mulţimea de femei frumoase. dacă o întâmplare nu l-ar fi silit să-şi părăsească slujba mai devreme. de mersul zilnic la serviciu. în care ardea flacăra "zilelor zbuciumate şi a nopţilor tulburate de doruri". la vârsta aceea plină de prospeţime. că o să rămână fără glas. de cele mai multe ori cu ochi negri. Oblomov nu se putea împăca cu acest gând şi-şi dădu demisia. care nu semăna cu vocea lor obişnuită. cât şi de zâmbete pline de făgăduinţe. îşi încolăcesc braţele pe după gâtul prietenului. spunea totdeauna "dumneavoastră" – fie că se adresa unui singur funcţionar sau tuturor laolaltă. Îndată după . se căiesc apoi amarnic până la capătul vieţii. te ruga de asemeni să vii la el în vizită sau să faci o zi sau două de arest. de multe ori. nădăjduia. Lucrul s-a aflat şi s-a început căutarea vinovatului. Fugea mai cu seamă de fecioarele palide şi triste. Astfel se curmă. pierzând orice nădejde. socot necesar ca domnul Oblomov să-şi întrerupă pentru un timp serviciul şi. precum şi o durere cronică la ficat (hetitis). de la o distanţă respectuoasă. că şeful se va mărgini la o simplă observaţie. puterea. Poate că ar mai fi stat încă un an. Oblomov se simţea şi el cuprins de sfială.

nu-i trecea prin cap că aerul închis din odaie şi atâta stat în casă erau poate mai dăunătoare pentru sănătatea lui decât umezeala nopţii. când colo. Dacă-i cădea în mână vreo carte. apoi bătrânii Oblomovi după o luptă îndelungată se hotărâseră să-l trimită pe Iliuşa al lor la Moscova unde. două. chiar şi la bătrâneţe. Iar când prietenul său Stolz îi aducea cărţi. care fac să bată mai repede inima unor oameni. iar cea de seară îi dăunează. şi dacă i se aducea îndată. Uneori îl apuca o frică nervoasă: liniştea din jurul său îl umplea de teamă şi fără să ştie nici el de ce. vreo gazetă. cu zgomotul. şi ar fi pătruns în miezul problemei. cu mulţimea. că a-şi încărca zilnic. nu punea întrebări. VI Şi acasă ce făcea el? Citea? Scria? Învăţa? Da. ieşind cu totul din rândul întâmplărilor zilnice. Nu mai era deprins cu mişcarea. el nu era deloc speriat. o citea. urmare firească a pierderii de legătură cu întâmplările vieţii dinafară. o caută şi o cerea pe la cunoscuţi. Cu toate aceste ciudăţenii. a trebuit să-şi ducă studiile până la capăt. Afară de asta. pe care ar fi trebuit să le citească pe lângă cele de învăţătură. mai ales la burlaci. Uneori se uita speriat într-un colţ întunecos al odăii. . prietenul său Stolz mai izbutea încă să-l scoată în lume. În clasă era nevoit să se ţină drept în bancă şi să asculte ce spuneau profesorii. Citise undeva că numai umezeala de dimineaţă este prielnică pentru sănătate. Dintâi a început să găsească oarecum greu să stea toată ziua îmbrăcat. se aştepta mereu să se sperie caii şi să facă trăsura praf. lângă el.primirea celei dintâi scrisori a vechilului său. îl treceau deodată fiorii. vrândnevrând. pe urmă să-i fie lene să meargă la masă la prieteni. Acesta era rolul pe care-l avea în societate. cu acestea toate însă se obişnuise şi nu se temea de ele. bucătarul. să se descheie la jiletcă şi chiar să se "trântească pe pat" sau să doarmă un ceas. fiindcă era obişnuit cu ea. Renunţase. peste măsură. prindea tot mai trainic rădăcini în locuinţa sa. arătând până unde merge lecţia. aşteptându-se ca. în tăcere. Stolz era însă deseori plecat din Petersburg – la Moscova. să răsară acolo vreo apariţie supranaturală. Dacă. nu cerea lămuriri. Firea lui sfioasă şi lipsită de energie îl împiedicase să-şi dea pe faţă lenea. pline de duioşie şi de tristeţe. de veşnică aşteptare a unei primejdii. începu prin a înlocui pe întâiul său prieten. Dacă auzea vorbindu-se despre vreo operă de seamă. înaintând în vârstă. printr-o bucătăreasă. la toate nădejdile anilor de tinereţe carel înşelaseră sau fuseseră înşelate de el. Încă puţin. Oblomov nu se mai întorcea niciodată la cartea lăsată din mână. în afară de cei foarte intimi. din lene. cu ochii în tavan şi cu privirea apatică. cu chiu. a vreunui rău ce i-ar fi putut veni de la tot ce nu intra în sfera traiului său obişnuit. era foarte mulţumit. cu viaţa. În copilărie învăţase şi el. neînţeleasă. Se mulţumea cu ce era scris în caiet şi nu arăta curiozitate. Oblomov se cufunda până peste cap în singurătatea şi izolarea sa. daca se urca într-o barcă. la Nijni-Novgorod. care-i înştiinţa că ţăranii rămân în urmă cu plata dărilor şi că recolta e proastă. până la vârsta de cincisprezece ani urmase la un pension. apoi îşi vându caii şi. apoi. Aproape nimic nu-l mai atrăgea afară din casă şi. în cele din urmă. să facă nazuri printre străini. socotind toate acestea ca o pedeapsă de la Dumnezeu pentru păcatele noastre. printr-un joc al închipuirii. cu vai. să-şi facă o idee despre ea. stomacul. la toate amintirile luminoase. simţea dorinţa s-o cunoască. chiar dacă nu înţelegea bine ce asculta şi ce avea de învăţat. din care numai nişte evenimente neobişnuite. adică la o şcoala unde nu se admiteau excepţii pentru copiii prea alintaţi. se îndoia că va ajunge cu bine la celălalt mal. iar cartea zăcea neisprăvită. de istorie sau de economie politică. simţea că se înăbuşă.. Plictiseala învingea repede înflăcărarea de la început.. unde putea să-şi scoată cravata. pe zi ce trecea. Astfel. În curând au început să-l plictisească şi seratele: trebuia să se îmbrace în frac. să zicem. Nu se uita niciodată în carte mai departe de rândul sub care profesorul trăgea cu unghia o linie. îşi învăţa lecţiile. îl găseai culcat. să se radă în fiecare zi. l-ar fi putut scoate: dar nu se întâmpla nimic de acest fel şi nici pentru viitor nu se întrevedea ceva. pentru că nu putea face altfel. în Crimeea. Oblomov se uita lung la el. se despărţi şi de ceilalţi "prieteni" ai săi. În mulţime. iar când mergea cu trăsura. cu mare greutate şi suspinând. începea s-o citească. apoi chiar şi în străinătate – iar în lipsa lui. ca toată lumea. ceea ce-l făcuse să evite plimbările pe înserat. e un fel de lentă sinucidere. de crăpătura din tavanul iatacului său. izbutea să citească din scoarţă în scoarţă vreo carte de statistică. în Oblomov se redeşteptase un fel de sfială copilărească.

o îngrămădire de fapte. făcându-l să privească spre viitor. Oricât de interesant ar fi fost pasajul la care se oprea. fără entuziasm. O asemenea lectură îi părea o exagerare. iar încep munca. două domenii cu totul deosebite. n-ai nici o nevoie în viaţă? Aşa. socotelile le făcea vechilul. risipa asta de hârtie şi cerneală? La ce bun atâtea cărţi de învăţătură? La ce bun şase-şapte ani de stat închis între ziduri. al năzuinţei spre bine. nelegate între ele prin nimic. când însă. în circulaţie acest capital de cunoştinţe. iar dacă i se aducea volumul doi. între ştiinţă şi viaţă era o prăpastie adâncă. Marcus Iunius Brutus (85–42 î. al nădejdilor. Înflăcărarea tinerească a lui Stolz îl molipsi şi pe Oblomov care ardea acum de dorinţa de a munci. îşi adună puterile. mai citea din când în când câte o carte.e. în clipa când a fost ucis cu pumnalele de conjuraţi (anul 44 î. chiar dacă. Punându-şi semnătura pe diploma lui. La ce bun toate aceste caiete care-ţi luau atâta timp. urmărea prin citirea poeţilor şi alte ţeluri decât plăcerea. Viaţa şi ştiinţa alcătuiau. Astfel şi-a încheiat Oblomov activitatea în domeniul învăţăturii.). a luat o coală de hârtie şi un condei. teze etc. . Cea mai mare parte a timpului şi-o petrecea cu cotul pe masă şi cu capul culcat pe mână. Trăiau amândoi clipe de înduioşare. eşti împotriva mea! spunea el cu un oftat. Venise şi pentru el acel moment fericit al vieţii. epoca în care inima bate mai puternic. de care. Lectura serioasă îl obosea pe Oblomov. în sfârşit. de pildă. Brutus1.). sângele curge mai viu în vine şi te simţi cuprins de o dulce frământare. personalităţi. Stolz îi ajutase să prelungească această clipă cât a fost cu putinţă pentru o fire ca a prietenului său.n. a lacrimilor duioase. poeţii îl mişcau adânc: era şi el un tânăr ca toţi ceilalţi. Dar floarea vieţii s-a trecut şi n-a dat roade. frământările. urmase şi un curs de procedură judiciară. directorul şcolii superioare pe care o urmase Oblomov trăsese o linie asemenea celei pe care. Folosind avântul înflăcărat ai visurilor tinereşti. vreme de un an şi jumătate izbuti să-l menţină într-o atmosferă de gândire şi de studiu.. Mintea lui era ca un fel de arhivă complicată. care nu înşală pe nimeni şi zâmbeşte tuturora – momentul înfloririi puterilor. Mai târziu. Când colo. ajunse să nu isprăvească nici un volum. Iar când aceste zile senine au sosit. sta cu capul pe cartea pe care Stolz îl îndemnase s-o citească. în mare parte. cu nasul în carte şi opreliştea de a alerga. din pricină că era ceasul mesei ori al somnului. după îndemnul lui Stolz. făcând incursiuni în domeniul culturii. a fost nevoit să scrie o reclamaţie către poliţie. plângeau şi-şi făceau unul altuia jurăminte solemne de a păşi pe o cale luminoasă şi înţeleaptă. Studiile i-au dat lui Ilia Ilici o mentalitate ciudată: pentru el. o făcea fără grabă. se frământă. s-a gândit mult şi bine – apoi a trimis după un conţopist. dacă totul nu se sfârşeşte aici? "Când să mai trăieşti? îşi punea el întrebarea. iar se adună norii. îl citea încetul cu încetul. munceşte. Profitând de dragostea lui Oblomov pentru poezie. ce o să fac eu la Oblomovka cu economia politică. epoci. năzuia spre un ţel îndepărtat şi plin de farmec. epoca discursurilor înflăcărate. În schimb. dezvăluindu-i lui Oblomov perspectivele vieţii care-l aştepta pe fiecare din ei. cum omul. întorcea cartea deschisă cu filele în jos şi se ducea la masă sau stingea lumânarea şi se culca. de adevăruri politico-economice. o trăgea cu unghia profesorul pe carte şi dincolo de care eroul nostru nu mai credea de cuviinţă să-şi extindă aspiraţiile. mereu frământări şi iar frământări. cu atâtea îngrădiri şi pedepse. iar se prăbuşeşte ce s-a clădit. după părerea lui. Era ca un fel de bibliotecă alcătuită din volume răzleţe din diferite domenii de cunoştinţe. Filozofii nu izbuteau să trezească în el setea de adevăruri abstracte. lovit de soartă. ai crede că însăşi istoria ar trebui să se odihnească. parcurgându-i alene rândurile. Ziua ultimei prelegeri la care a asistat poate fi socotită şi data apogeului studiilor sale. matematice şi altele. date şi religii moarte. în loc de mână. şi viaţa merge. apucându-se de citit. printre care se afla si fiul sau adoptiv.– Şi tu. spre vitejie şi activitate. Dacă i se dădea volumul întâi al unei cărţi. de probleme. pe care nici nu încerca s-o treacă. în sufletul său se trezi dorinţa de activitate. de a zburda şi de a petrece. rabdă din răsputeri şi lucrează în vederea unor zile mai senine. câteodată. algebra sau geometria?" Chiar şi istoria nu face decât să te umple de jale: stai şi înveţi cum a venit anul cumplitelor încercări.n. cu ani în urmă. Studiase tot felul de jurisprudenţe în vigoare sau perimate de mult. trec în zbor.e. 1 Exclamaţie a lui Iulius Caesar. Zilele senine nu stau în loc. merge mereu înainte. Când să pui. Inima şi mintea i se luminară: Oblomov ieşi din starea lui de somnolenţă. Oblomov s-a dezmeticit din visările lui şi acum. La ţară. ceva anevoios şi nefiresc.. după ce-l sfârşea nu cerea urmarea. cu prilejul unui furt în casă. "Ce să caute aici ştiinţa?" îşi zicea Oblomov nedumerit.

Bătrânul Oblomov lăsase fiului moşia. şunci şi jimble. Însă acum auzise că nu se mai călătoreşte aşa. nu umbla după inovaţii. O să ne-o trăim şi noi şi. tot cu lacrimi în ochi: – Aşa a vrut Dumnezeu! Cu el nu te poţi certa. dar amâna mereu plecarea. că datoria oricărui cetăţean este de a sprijini bunăstarea obştească prin muncă cinstită. Înţelese că era sortit să întemeieze un cămin fericit şi să îngrijească de moşie. şi când stătea culcat. reconstituia în memorie ideile găsite în ajun şi uitate peste noapte. în locul lui. ci era el însuşi creatorul şi executorul ideilor sale. vedea în aceasta o binecuvântare a cerului. proiect nou şi potrivit cu cerinţele vremii. la elaborarea acestui proiect. începea să se gândească. Avea de mult în cap ideea fundamentală a proiectului. ci. fără a-şi bate prea mult capul. Desigur. Dacă administratorul îi aducea numai două mii de ruble. Cu toate că-şi petrecuse toată viaţa la ţară. descoperi că ţelul activităţii şi al vieţii lui se afla în el însuşi. înţelegea că faptul de a-ţi spori avutul e departe de a fi un păcat. care caută să descopere metode noi de a mări productivitatea pământului sau le extind şi le intensifică pe cele vechi. Păstrase întocmai felul de a lucra pământul. Îl completa. dimpotrivă. Trebuie să-i mulţumim Domnului şi pentru atât! Cu moartea bătrânilor. atunci gândirea se înflăcăra şi intra în acţiune. obiecta: – Părinţii şi bunicii noştri n-au fost mai proşti decât noi. se înrăutăţiră. atâta înţelepciune şi poezie. trăise în societate şi aceasta îl făcea să se gândească într-un fel care le fusese cu totul străin acestora. treburile de la ţară nu numai că nu se îmbunătăţiră. Drept răspuns la sfaturile pe care le găsea dăunătoare. schimba ba un capitol. neobosit. ar fi trebuit ca Ilia Ilici să se ducă singur acolo şi să cerceteze pe loc pricina scăderii treptate a veniturilor. socotelile şi cifrele. Renunţând la slujbă şi la societate. Acesta fusese singurul său drum de la moşie la Moscova. Învăţase carte. bătrânul Oblomov îşi făcea semnul crucii şi spunea. Din pricina aceasta. dădea vina pe piatră. cu capul sprijinit într-o mână. El nu era ca tatăl sau ca bunicul său. Lucra de câţiva ani. meschin. împrejmuit de perne. rămâneau de pus la punct numai amănuntele. întocmai în starea în care o primise de la tatăl său. lădiţe şi geamantane. şi când se afla între oameni. ci trebuie să mergi într-o goană nebună. mai potrivită pentru destindere şi visare. dimpreună cu familia lui şi cu tot felul de musafiri. de tot felul de cărnuri şi păsări fripte sau fierte. nici nu-şi cunoscuse prea bine treburile moşiei. o bună parte din imaginea vieţii pe care ei şi-o schiţa în singurătatea lui era alcătuită dintr-un proiect de reorganizare administrativă a moşiei sale şi a vieţii ţăranilor. schema lui. Ilia Ilici îşi mai amâna plecarea şi din pricină că nu era încă pregătit ca să se ocupe cum trebuie de afacerile sale. se şi lungea pe divan şi. în bună parte pentru că o călătorie însemna pentru el o faptă eroică. Nu făcuse în viaţa lui decât o singură călătorie. cu caii de poştă. ba altul. şi-au trăit viaţa şi au fost fericiţi. Până atunci. prin minte îi fulgera câte o idee nouă. de a face semănături. îndată după ceai. pe care le folosise şi bunicul sau. luată de-a gata. părţile lui principale. al unei idei străine. Uneori. nu fără oarecare temei. fără să-şi cruţe puterile. nu-şi întocmise niciodată vreun buget. Numai că nu-i plăcea să se zbată şi să-şi dea osteneală.Şi astfel se întoarse în singurătatea lui. până când sfârşea prin a-şi obosi capul de atâta muncă şi conştiinţa îi şoptea: "Ajunge! Destul ai făcut azi pentru binele obştesc!" Numai atunci se hotăra să se odihnească de ostenelile zilei şi să-şi schimbe poziţia într-una mai puţin încordată şi severă. şi el rămăsese încredinţat că orice călătorie se petrece la fel. de ele vedea uneori Stolz. nici cheltuielile. câtă nu afli niciodată în cărţi sau în ştiinţă. Bătrânul era foarte mulţumit când o recoltă bună sau urcarea preţurilor îi aduceau un venit mai mare decât cel din anul trecut. Voia chiar s-o facă. după cum se vedea din scrisoarea vechilului. Nu era un executant oarecare. Şi în această ocupaţie găsea. căuta să dezlege în alt chip problema existenţei. şi însoţit de câteva slugi. Nu-şi cunoştea prea bine nici veniturile. atâta venit cât îi trebuia ca să mănânce cu prisosinţă la prânz şi seara. se gândea la el şi când umbla. Dar atunci cu ce se ocupa? Continua să schiţeze în minte imaginea vieţii sale. în cele din urmă. ca şi căile de desfacere ale produselor agricole. cugetând asupra menirii lui şi. De cum se scula dimineaţa din pat. cu ajutorul lui Dumnezeu. fără un bagaj de cunoştinţe cu ajutorul cărora ar fi putut da o îndrumare gândirii lui care sau rătăcea fără rost sau se pierdea într-o lâncezeală somnolentă. ceva cu totul nou şi necunoscut. neaşteptată. băgând-o pe a treia în buzunarul lui şi. n-o să rămânem flămânzi. nu-şi spărgea capul să născocească ceva nou. secetă. aşa cum fac moşierii de astăzi. îi mulţumea lui Dumnezeu şi socotea că ar fi fost un păcat să vrea să adune mai mult câştig. Luând de la moşia lui. recolta slabă. ca să câştige mai mulţi bani. cu lacrimi în ochi. .

se ridica pe jumătate din pat. Asta era părerea oamenilor despre el. nu era străin de marile dureri ale umanităţii. cavaleri fără frică şi fără prihană ai tagmei slugilor. întindea mâna şi se uita inspirat în jurul lui. dimpotrivă. trece Oblomov.. care-şi puseseră amândouă pecetea pe 1 2 Erou legendar al creaţiei epice populare ruse. Numai Zahar. Oblomov îşi schimba poziţia de două-trei ori în acelaşi minut. puterile obosite ale lui Oblomov tindeau spre odihnă: furtunile. Nu era un urmaş drept al Calebilor2 ruşi. poate în lumea aceea spre care îl târâse o dată Stolz. că mai mult decât atât nu te puteai aştepta de la el. exclamând: – Priviţi. care-şi petrecuse toată viaţa pe lângă stăpânul său.. cu ochi strălucitori.. cu mare râvnă. şi atunci. simţea un dor de a pleca undeva departe.După ce scăpa de grija treburilor. Caleb – personajul principal din romanul Caleb Williams de scriitorul englez William Godwin (1756–1836). activitatea această vulcanică a minţii sale înflăcărate şi a inimii lui generoase nu le ştia decât Stolz. priviţi. mulţimea se ţinea după el. Capacităţile lui. capul se dezmeticea. sub imperiul acestui aflux de putere. Îl petrecea iarăşi cu privirea-i gânditoare şi zâmbetul trist. hotărând soarta popoarelor. o dată cu ea. Cavalerul acesta era şi cu frică şi cu prihană. marile frământări ale sufletului se domoleau. cunoştea şi mai în amănunt felul lui de a fi. pe spate şi. săvârşea măreţe fapte de vitejie şi bunătate. deplângea amarnic. Lacrimi de înduioşare i se prelingeau atunci pe obraji.. iar el culegea lauri. Toată lumea se închina în faţa lui. la ce urmări binefăcătoare te puteai aştepta de la o încordare atât de nobilă a puterilor!. petrecea melancolic din ochi soarele care apunea plin de strălucire după zidurile unei case cu trei etaje. În sufletul lui aveau răsunet ideile sublime. Nimeni nu vedea. un cuceritor.. cuprins de dispreţ faţă de viciile omeneşti. trecea prin suferinţe necunoscute. . se liniştea până la nepăsare faţă de tot şi de toate: putea să vină orice furtună! Astfel îşi întrebuinţa el forţele morale. venea seara şi. apoi adormea liniştit.. gândurile răscolite începeau să se zbuciume şi să se frământe în capul lui ca valurile mării. gânditor. când soarele începea să coboare. trezindu-se cu un oftat adânc dintr-un vis fermecător. dar Stolz nu era aproape niciodată la Petersburg. ilustrul nostru Ilia Ilici! În clipe de grea cumpănă se frământa amarnic. fără nume. implorând cerul să înlăture furtuna care-l ameninţa. Doamne! – la ce minuni. sângele curgea mai potolit prin vine. lui Oblomov îi plăcea să se cufunde în lumea lăuntrică pe care şi-o crease. covârşit de griji. Apoi. Zahar era însă convins că boierul său şi cu el duc o viaţă foarte normală şi fac destulă treabă. tăind şi spânzurând ori. se răsucea de pe o parte pe cealaltă. spre cer. Câteodată.. de răutatea lumii. nimicind oraşele. Toată lumea credea că Oblomov nu face decât să stea culcat şi să mănânce pe săturate. lăsându-şi soarta în mâinile Celui-de-sus. Alteori. oameni devotaţi până la jertfă stăpânilor lor. de pildă. Uneori. atunci se aşeza în genunchi pe pat şi începea să se roage fierbinte.. simţea chiar dorinţa de a-i arăta omului racilele lui. după zidirile casei cu patru etaje. îndreptându-şi privirea întristată asupra ferestrei. De câte ori n-a petrecut el astfel cu privirea apusul soarelui! Iar a doua zi începea iar viaţa cu frământări şi visuri! Îi plăcea uneori să-şi închipuie că este un neînvins conducător de oşti. arătându-şi mărinimia. nimeni nu cunoştea această viaţă lăuntrică a lui Ilia Ilici.. Părea că hotărârile sunt pe punctul de a se înfăptui. creşteau până în pragul hotărârii. Ţinea de două epoci. sau alungând chinuitoarele griji tocmai spre seară. o năvălire a popoarelor din Africa în Europa – sau pornea într-o nouă cruciadă şi lupta. năzuinţele se preschimbau în hotărâri. Dar dimineaţa trecea ca un vis. că nu era în stare să închege şi să urmărească un gând în capul lui. că altfel nici nu se cuvine să trăieşti. de minciună şi calomnie. în adâncul sufletului. înzestraţi cu toate virtuţile şi lipsiţi de orice viciu. de a da naştere la fapte eroice.. VII Zahar trecuse de cincizeci de ani. se culca cu faţa în jos. îşi alegea rolul unui mare gânditor sau artist. se simţea pierdut cu totul. vinele îi zvâcneau. astfel se frământa uneori zile întregi. Născocea pricini şi războaie ca. despovărat de griji şi emoţii. ca un imens glob strălucitor. nenorocirile care se abat asupra omenirii. şi uneori. Oblomov se întorcea încet. şi atunci – o. faţă de care faima lui Napoleon şi chiar a lui Eruslan Lazarevici1 păleau. înfierbântându-i sângele din vine: muşchii i se încordau.

Aşa. se apleca totdeauna de vreo trei ori. de la cealaltă însă – o epocă mai târzie – gusturi subţiri şi corupţia moravurilor. de altfel. Sume mai mari nu fura. decât să se atingă de ele. iar Zahar. ci se lovea cu umărul de celălalt canat. Un fecior din vechime se îngrijea mereu ca boierul să mănânce cât mai mult şi-şi făcea sânge rău când acesta numai frunzărea mâncarea. Ferească Dumnezeu să-l apuce deodată hărnicia. Zahar mai avea şi gură rea. Toate acestea se trăgeau desigur din faptul că Zahar nu fusese crescut şi strunit în strâmtoarea şi . În biroul lui Oblomov. fie cu şoldul o masă sau un scaun. să vrea să-i facă boierului pe plac. De asemeni. nu făcea vreo deosebire în mânuirea lor. mâinile lui. Dintâi cădea unul. mai ales cele mărunte. nimic nu era adevărat: Ilia Ilici nici gând să meargă la vreo văduvă. la iuţeală! Spărgea şi strica cât n-ar fi stricat un soldat duşman năpustindu-se într-o casă. agăţa fie cu piciorul. Când se ducea la baia de aburi. dacă se spăla pe mâini şi pe obraz. arunca şi ultimul lucru care-i mai rămânea în ramă. de pildă. Zahar însă găsea prilej să mănânce şi să bea chiar şi bunătăţile ce nu-i erau date în seamă. Din fericire. zgârcit şi arţăgos. dacă i se poruncea să cureţe fitilul lumânării sau să toarne apă în pahar. Începea să trântească. uita şi Zahar să i-l dea. să răstoarne scaunele. să cureţe şi să rânduiască toate prin casă. sau neavând ce mai vorbi. se necăjea când stăpânul său nu mai lăsa nimic în farfurie. Trecând prin odaie. datorită lui Zahar. La bucătărie. în tot cazul. sau ca să rămână ascultătorii cu gura căscată la spusele lui. care cer să umbli mai gingaş cu ele. dacă nu-i scăpa din nou jos.el. ci din deprinderea luată de la bunic şi de la tată de a-l ocărî pe boier ori de câte ori se ivea prilejul. iar Zahar căuta să-i ciupească stăpânului la orice cumpărătură măcar zece parale şi-i şterpelea negreşit vreun gologan lăsat pe masă. dacă nu pleca singur înjurând şi blestemând. că noapte de noapte stă la cărţi şi nu se mai trezeşte din beţie. se făceau roşii pe vreo două ceasuri şi apoi iar se înnegreau la loc. Credincios din suflet stăpânului său. pe câtă vreme Zahar însuşi era bucuros să chefuiască dimpreună cu prietenii săi pe socoteala boierului. Rar de se bărbierea şi. poate fiindcă la atât se ridicau nevoile lui sau poate pentru că se temea să nu fie prins cu mâţa-n sac. Slugile cele vechi păstrau banii boierului mai abitir ca orice cufăr. nici din dorinţa de a-şi ponegri boierul. în cele din urmă. Zahar mai era şi murdar. încercând prea târziu şi zadarnic a-l prinde din zbor. un servitor din vechime era cast ca un eunuc. până să deschidă un canat. chiar de la primul pas cele de sus porneau să lunece. Nu putea să ridice dintr-o dată de jos o batistă sau orice alt lucru. Zahar. Ieri. Felul său de a umbla cu lucrurile era unul şi acelaşi pentru toate. înjurându-le cu acest prilej pe amândouă. aproape toate lucrurile. Era cât se poate de neîndemânatic: dacă se apuca să deschidă o uşă sau o poartă. că un stăpân mai rău ca al lui nici că s-a văzut. N-o făcea din răutate. se văita în fiecare zi că nu mai e de trăit. asemenea năstruşnică hărnicie îl apuca foarte rar. din negre. rareori lăsa totuşi să treacă ziua fără să-l înşele într-un fel sau altul. ca un câine de vânătoare bine dresat. Pe lângă toate. nici nu-l puteai curăţi. până când. Când colo. nici una nici două. pe cărţi nu punea mâna şi dormea cuminte toată noaptea. mai trântea încă două. Sau spunea deodată că boierul lui e un cartofor şi un beţiv cum nu s-a mai pomenit. nu dintr-un prisos de cinste. dacă Ilia Ilici uita să-i ceară restul. Apoi se uita cu gura căscată la lucrurile care cădeau. dimpotrivă. De la una moştenise devotamentul nemărginit faţă de casa Oblomovilor. pe lângă merindele încredinţate lui. o făcea mai mult de ochii lumii. şi izbutea să-l ridice cel mult a patra oară. să spargă vasele. erau rupte sau sparte. cu blesteme şi înjurături. la băcănie şi la întrunirile de la poartă. oricât săpun ai fi stricat pe el. şi nu la cele pe care le mai ţinea în mână. iar până să se repeadă la cel dintâi. de obicei nu nimerea de-a dreptul prin jumătatea deschisă a uşii. O slugă de pe timpuri îl mai frâna adesea pe boierul său de la risipă şi necumpătare. apoi îl înjura pe proprietarul casei sau pe tâmplarul care a făcut uşa. să rupă toate. Un Caleb din vechime mai degrabă ar fi murit de foame. întrebuinţa în acest scop tot atâta putere câtă i-ar fi trebuit ca să deschidă o poartă. trebuia să-l dai afară din odaie. aşa fel că uneori ajungea în capătul celălalt al odăii cu un singur păhăruţ sau o farfurie. – Al meu a început să se ducă mereu pe la văduva aceea. Când trecea prin odaie cu un teanc de vase sau de alte lucruri în braţe. de plictiseală. se închidea celălalt. că-i năzuros. că nu ştii cum să-i intri în voie – într-un cuvânt că mai bine ar muri decât să mai slujească la el. Uneori. scornea deodată cine ştie ce trăsnaie pe seama boierului său. al doilea se închidea. spunea el în taină cu glasul său răguşit. i-a scris un răvaş. se repezea la o cumătră cam deocheată. iar uneori. din care pricină ţinea tava strâmb şi obiectele nu încetau de a cădea. iar Zahar. ca şi cum ar fi dat să prindă obiectul scăpat.

erau una cu trupul şi sângele lui. Trebuia să-i porunceşti acelaşi lucru şi a doua şi a treia zi şi să ai mereu cu el discuţii neplăcute. peste care nu trecea niciodată de bunăvoie. întâlnindu-se în pădure cu o fiară sălbatică. Apoi se socotea îndreptăţit să moţăie pe corlata lui sau să trăncănească cu Anisia la bucătărie şi cu rândaşii la poartă. I s-ar fi părut un lucru firesc. . – Vai! spunea el uneori. Pe urmă mătura – nu în fiecare zi de altminteri – în mijlocul odăii. fraţi şi de la slugile de la curtea boierească. mai bine zis. după cum s-a mai spus înainte. ci la ţară. Dacă ar fi trebuit să se arunce pentru el în foc sau în apă. cu multă mirare. puteai să mai discuţi cu el. un transparent sau un presse-papier care stăteau de trei-patru ani la locul lor. o lampă. ci-l punea pe furiş. Se prea poate ca acest sentiment să nu se fi împăcat cu părerea lui Zahar despre Oblomov. aşa cum unei pisici îi e drag podul casei. Nu i-ar fi dat prin minte să-şi analizeze sentimentele faţă de Ilia Ilici sau legăturile dintre ei. n-avea teorii. dar când se înarma cu argumentul din urmă. adică tot ce-i era scump şi adânc sădit în inima lui Zahar. înfruntând de-a dreptul moartea. Ar fi fost gata să moară pentru boierul său. în mijlocul cărora se născuse şi crescuse. în aer liber. Nu le născocise el. Ia priviţi. de pildă. că strica şi spărgea lucrurile. În schimb. scoabe de fier şi scaune pe care abia le poţi urni din loc.penumbra birourilor şi budoarelor luxoase. era absolut cu neputinţă să obţii de la el. se supăra foc pentru orice fleac şi chiar îl bârfea la poartă. fără să păţească nimic. cât mai repede. fără doar şi poate. nestingherit de nimeni. dacă ar fi fost nevoie. boierule. să ducă sau să aducă ceva. Aşa. Oblomovka îi era dragă lui Zahar. fără să socotească aceasta drept o faptă eroică. De aceea. unui cal grajdul şi unui câine cuşca în care s-a născut şi a crescut. bunic. dar ca să mai facă acel lucru şi în zilele următoare. Toate acestea nu făceau însă decât să umbrească doar pe câtva timp. după cum am văzut la începutul povestirii noastre. ca de obicei. Dacă i se poruncea să cureţe sau să spele vreun lucru. ar fi făcut-o fără să mai judece. să rămână treaz o noapte întreagă la căpătâiul boierului şi dacă de aceasta ar fi atârnat sănătatea sau chiar viaţa acestuia. tot cu lucruri greoaie. diferenţiate într-o oarecare măsură. la loc şi apoi îl asigura pe boier că dumnealui l-a stricat. Zahar ar fi adormit. le moştenise de la tată. în care dracu ştie câte lucruri sunt şi cu câte pretenţii aşezate. fără să-i mai pese de nimic. poate nu neapărat faţă de Ilia Ilici. Alteori se dezvinovăţea. de pildă. curăţa cizmele şi hainele pe care le cerea boierul – niciodată însă cele pe care nu le cerea. Dacă i se cerea să mai facă vreo treabă peste cele hotărâte. nici nu şi-ar fi pus întrebarea. suprem. sau neputinţa de a-l îndeplini. era de prisos să-l mai contrazici: dreptatea rămânea definitiv de partea lui. în asemenea cazuri. pe vizitiul din Oblomovka îl iubea mai mult decât pe bucătar. socotind aceasta drept o datorie firească şi de neînlăturat. n-ar fi putut face altfel. lui Oblomov. Zahar îşi fixase o dată pentru totdeauna un cerc bine hotărnicit al activităţii sale. Nu-l puteai sili cu nici un preţ să introducă vreun capitol nou. că era leneş – era totuşi adânc credincios boierului său. spunând că orice lucru – fie el şi de fier – trebuie să se strice odată: doar n-are să ţină cât lumea! În primele două cazuri. întocmai ca un câine care. Acest ataşament al lui Zahar cuprindea însă şi elemente mai personale. n-ar fi pregetat s-o facă. sau chiar fără să se gândească. după îndelungi târguieli şi argumentări despre inutilitatea acelui lucru. lărgime şi tihnă. era cam grosolan şi familiar cu el. chiar de ar fi rămas în cuier şi zece ani. vrednică de admiraţie sau de răsplată. Iar dacă cineva ar fi încercat să-i arate lui Zahar cât de devotat îi este el lui Ilia Ilici. adică deşi lui Zahar îi plăcea să bea şi să trăncănească vrute şi nevrute pe socoteala lui Oblomov. cu de la sine putere. îndeplinea porunca bombănind. cum ar fi o cazma sau o lopată. cu toate că-i şterpelea gologani de cinci şi zece parale. cunoaşterea amănunţită a caracterului stăpânului său poate să-i fi inspirat lui Zahar şi alte sentimente. În privinţa aceasta. se repede la ea. Cu toate acestea. de cum punea Zahar mâna pe un sfeşnic. fără să ajungă prin colţuri şi ştergea praful numai de pe masa pe care nu era nimic – ca să nu ridice lucrurile. Dimineaţa punea samovarul. poate că bătrânul servitor ar fi încercat să dezmintă acest lucru. mânuia mai cu seamă unelte trainice şi grele. permanent. iar nicidecum să micşoreze sentimentul înnăscut de credinţă. odată te pomeneai că s-au şi stricat. Acolo se obişnuise să trebăluiască fără a-şi stăpâni mişcările. sau. ce minunăţie! Abia am pus mâna pe drăcovenia asta şi s-a şi fărâmat! Sau nu mai spunea nimic. ci faţă de toţi cei care purtau numele de Oblomov. îndeplinea porunca în silă. dimpotrivă. nu se arăta slugarnic. fără sa se mai întrebe de ce trebuie s-o facă el şi nu stăpânul său. în cercul ocupaţiilor stabilit de el. În purtările sale faţă de boier.

Cu Oblomov se purta familiar şi grosolan. iar pe Ilia Ilici. îl mai scapă din mână. multă experienţă a vieţii. nu mai făcea nimic altceva toată ziua. caracteristic slugilor din vechime. relaţiile dintre Oblomov şi Zahar păreau mai totdeauna încărcate de duşmănie. nici să măture prin casă. sau o trecere mare la stăpânire.pe îngrijitoarea de vite. nu se ostenea nici să pună un samovar. bucătarul din Oblomovka era pentru el cel mai bun dintre toţi bucătarii din lume. Ilia Ilici. să cureţe hainele. la rândul său. poate chiar că-l şi izbeşte uneori cu năduf. deşi preţuia devotamentul lui Zahar. se făcu şi mai leneş. cultul spiritelor (rele) răspândit odinioară în Asia de sud şi centrală. fără să-i sară în ochi numai cusururile. iar dacă însuşirile boierului său nu-i păreau destule la număr pentru fala lui. în fundul sufletului său. privind în jurul lui. arţăgos şi grosolan. Ilia Ilici recunoştea singura mare calitate a lui Zahar – devotamentul nemărginit pentru boierul lui – dar obişnuit cu aceasta. şi chiar cu asprime. să măture. mai mult decât pe cei doi laolaltă. pe care-l mai şterge de praf. . după un asemenea trai. bombănind ori de câte ori glasul stăpânului îl silea să se scoale de pe cuptorul lui. înţelegere şi bunătate. cu braţele încrucişate pe piept. începea deodată să-l laude fără măsură pe Ilia Ilici prin băcănii şi la întrunirile de la poartă. Când nu voia să-i primească. mai presus de toţi boierii. Pe feciorul Taraska nu putea să-l sufere. înconjurat de o droaie de copii. Să vezi ce păţeşti!" O autoritate mai mare nici nu exista pentru el pe lume. Îi plăcea chiar să-şi petreacă timpul în mijlocul copiilor. nu mai avea pentru el acel sentiment de afecţiune. menit să menţină strălucirea şi demnitatea străvechii familii. Când voia să bage în sperieţi pe rândaş. dărnicia şi bunătatea lui. punea la cale jocuri sau stătea numai aşa în mijlocul lor. Zahar avea o inimă destul de bună. pe administratorul casei sau chiar pe proprietar. America şi Africa. Orice prilej. aproape ca pentru un membru al familiei. din pricina slujbei sale uşoare de fecior. Şi. Îi împăca sau îi necăjea. Iar Zahar. după ce învăţase a sluji la casa boierească. De aceea nu mai ştia să preţuiască destul această calitate şi – cu toată nepăsarea lui faţă de cele din jur – abia mai putea răbda nenumăratele mici cusururi ale lui Zahar. Cu toată înfăţişarea lui morocănoasă şi aspră. Convieţuirea prea strânsă şi îndelungată între oameni nu e uşoară. De aceea. Făcea pe grozavul faţa de ceilalţi servitori. Aşa cum se arătau însă. Puteai să-l vezi adesea în curte. N-ar fi spus niciodată că un alt boier este – nu zic mai presus. Zahar îi privea oarecum de sus şi-i servea cu ceai sau cu altele. se săturaseră unui de altul. iar pe la spate un alt ştrengar îi cuprindea gâtul cu braţele sau se juca cu favoriţii lui. iar nicidecum un obiect de utilitate. ridicându-l în slava cerului. Leneş din fire. deşi păstra în fundul sufletului acel nemărginit devotament faţă de boierul lui. mai împrumuta şi de pe la alţii: spiţă de mai înaltă boierie. trezea acest sentiment în fundul sufletului lui Zahar şi-l făcea să-şi privească boierul cu evlavie. blândeţea. un fel de atribut aristocratic al casei. sentiment pe care-l aveau vechii boieri faţă de slugile lor. într-o îngândurare somnoroasă. să facă comisioane! Din pricina aceasta ajunsese atât de morocănos. alteori stătea degeaba cu ceasurile la poartă. Se apuca deodată să înşire toate meritele boierului lui: deşteptăciunea. Uneori. în loc de bârfeli şi flecăreală. răspundea cam grosolan: – Boierul doarme! şi-l măsura cu aroganţă pe musafir din cap până-n picioare. fusese înaintat fecior pe lângă Ilia Ilici şi de atunci se credea un soi de obiect de lux. Varvara. şi de o parte şi de cealaltă. numai pentru faptul că Taraska era de felul lui din Oblomovka. ca să recunoască fiecare meritele celuilalt. cât de mic. Stând sub acelaşi acoperământ. bogăţie. Îşi îngăduia uneori să-l certe. în afară de faptul că-l îmbrăca pe conaşul Ilia dimineaţa şi-l dezbrăca seara. întocmai aşa cum se poartă un şaman1 cu idolul său. socotea şi el că aşa se cade şi că nici nu s-ar putea să fie altfel. iar Ilia Ilici. Oceania. ca şi cum ar fi vrut să-i facă să simtă marea cinste de care se bucurau aflându-se în vizită la boierul său. lângă poartă. pomenea totdeauna de boier: "Las' că te spun boierului! spunea el ameninţător. păstrează necontenit conştiinţa superiorităţii acestui idol asupra lui însuşi. uneori chiar să se înduioşeze până la lacrimi. dar nici măcar de o seamă cu boierul său – ferească Sfântul! Şi vai de capul acelora care s-ar fi încumetat s-o facă! Pe toţi ceilalţi boieri şi musafiri care veneau pe la Oblomov. 1 Slujitor al şamanismului. iar astăzi la unele triburi din Indonezia. totuşi. mai puţin decât pe toţi aceştia. deodată i-a căzut pe umeri greaua sarcină de a face toate treburile într-o casă! Trebuia să-şi servească boierul. bun de folosit. nu fără oarecare condescendenţă. Îşi petrecea timpul moţăind în antreu sau pălăvrăgind în odaia servitorilor ori la bucătărie. dar nu l-ar fi dat pe omul cel mai cumsecade din lume. totuşi. Îl plictisea şi el destul pe Zahar. cu câte un puşti pe fiecare genunchi. Acesta. se deosebea totuşi de acestea prin cusururile timpurilor noi. se cere.

sub acoperământul de frunze. rumenind iazul neted ca oglinda. râsete. Nimic n-ar fi putut zdruncina legătura veche dintre ei. visurile la urmă. soarele asfinţeşte în dosul păduricii de mesteceni bine cunoscută. O clipă. la băcănie sau la poartă. lenea şi veşnica nevoie de a mesteca ceva în gură îl trăgeau mereu pe Zahar la cumătră. se gândi şi la un parc. pe terasa casei. să-l mintă. După aceea orândui aşezarea corpurilor secundare ale casei. născoci o măsură nouă. Du-te. şi în locul lor să sădească salcâmi. Închipuirea îi era atât de vie. locuinţelor pentru slugi şi al altor acareturi. Culcat pe spate. Îi răsări în minte viziunea ademenitoare a viitoarelor recolte de fructe. – Când a avut timpul să se culce iar? bombăni Zahar. În depărtare se zăresc lanurile aurii. cerându-i mereu diferite servicii şi obligându-l să stea pe lângă el. ţăranii se întorc. cu capul sprijinit pe mână şi cu o carte în faţă.. nepătruns de soare. întinzându-şi picioarele sau îndoindu-le din genunchi. – Lasă-mă-n pace. sărind peste câţiva ani. Se opri câteva clipe la împărţirea odăilor. într-o seară de vară.. Îşi îndreptă ochii spre cer.Aşadar. Fetele . şi nici că ar putea să facă altceva în viaţă decât să-l îmbrace şi să-l hrănească pe Oblomov. îndemânatic. hotărî lungimea şi lăţimea sufrageriei şi a sălii de biliard. în minte. Zahar se uită printr-o crăpătură a uşii. Ilia Ilici începu să se gândească la proiectul de administrare al moşiei sale. Tare-i sprinten! Oblomov izbuti totuşi să ajungă la sfârşitul paginii îngălbenite de vreme. precum şi locul grajdurilor. un amestec de glasuri omeneşti şi neomeneşti: cântecul unor cântăreţi rătăcitori acompaniat de lătratul câinilor. "Nu. să-i răspundă obraznic. încât deodată. spuse Ilia Ilici dezmeticindu-se. aşteptând să-l cheme boierul. Şi ce-i văzură ochii? Ilia Ilici stătea întins pe divan. Se vedea stând. După cum Ilia Ilici nu putea să se scoale. dar nu se mai sui pe cuptor. întâi să ne vedem de treburi. apei trecu la organizarea propriului său trai la ţară. privind obrocul şi aratul. urcându-se pe cuptor. împotriva trândăviei şi vagabondajului ţăranilor. dar acesta era tocmai la zenit şi scălda cu strălucirea-i orbitoare zidul văruit al casei după care Oblomov îl vedea apunând în fiecare seară. toţi teii şi stejarii bătrân. la masa de ceai. spre casă. Oblomov nu-i dădea pace lui Zahar. se şi văzu la ţară. iar merii şi perii să-i scoată. Îl bătea mereu gândul să construiască un conac nou. Mă mai gândesc. Aburi uşori se ridică de pe câmp. amurgeşte. În cele din urmă. – Într-adevăr ar fi timpul. câteva articole mai importante. zvon de balalaică. să se pieptene ori să se încalţe. covoarele. dimineaţa trecuse de mult. căutând astrul său iubit. La poartă s-au adunat slugile care n-au de lucru. amânând acest detaliu pe altă dată. se face răcoare. apoi gândul i se întoarse din nou la cele "două nenorociri". se gândi şi către ce privelişte să dea ferestrele biroului sau. pe moşia organizată după planul său. trecu la grădina de fiori şi la sere. nu uită mobila. – Iar v-aţi culcat? întrebă el. Mă scol îndată. Din curte ajungea până la urechile lui Ilia Ilici o larmă ciudată.. Unii din ei veneau să arate vreo dihanie nemaivăzută. veni rândul grădinii. Zahar îl purtase pe micuţul Oblomov în braţe. Zahar deschise uşa. tot astfel Zahar nu putea să-şi închipuie un alt stăpân în afară de Ilia Ilici. alţii aduceau şi ofereau spre vânzare. în vreme ce inima. să-l înşele. fel de fel de mărfuri." La ţară. gândi el cu severitate. nici să-şi ia masa fără ajutorul lui Zahar. Hotărî să lase pe loc. Ar fi dorit să se lase în voia lenei şi să viseze. şi la Petersburg era pe sfârşite. de liniştea şi răcoarea din jur. mâncăcios şi şmecher. Demult se cunoşteau şi stăteau împreună. Consultă grăbit. aşa cum erau. trăgând alene dintr-un ciubuc lung şi. stărui Zahar. în pâlcuri. magaziilor. să se culce. În biroul lui Oblomov era însă o linişte de mormăit. iar el instalat definitiv acolo. dar – după ce cumpăni cam ce cheltuieli ar trebui făcute – găsi ca e prea scump şi. la care îşi întrerupsese lectura cu o lună înainte. Puse cartea la loc şi căscă. la bucătărie. firea sociabilă.. bucurându-se de priveliştea ce se deschide îndărătul copacilor. pe toate glasurile. socotind în gând cam câţi musafiri avea să adăpostească. şi totodată să-l venereze din adâncul sufletului. – Ce plictiseală! şoptea el din când în când. cu mâinile sub cap. Nu vezi că citesc? spuse Oblomov. – Ar fi timpul să vă spălaţi şi să vă apucaţi de scris. fiindcă-l auzise spunând că are de gând să se aşeze la scris. mai aspră. iar acesta îl ţinea minte flăcău tânăr. dus pe gânduri. Se aud glasuri voioase. VIII Zahar închise uşa în urma lui Tarantiev şi Alexeev.

departe. – Ba a fost! spuse Ilia Ilici. Apoi se duc la culcare. Zahar! strigă el cu glas tare. Dumnezeule! rosti el. – Sunt acolo nişte bani mărunţi.. de la precupeţ! – V-a dat restul în faţa mea.. de rai! Când o să ajung să trăiesc în mijlocul câmpiilor şi al crângurilor iubite? se gândea el. Se întinse şi căscă. – Zahar! strigă iar Ilia Ilici gânditor. în picioare.... Când o să vină odată timpul acesta?.se joacă de-a prinselea.. Faţa îi strălucea. – Daţi-mi bani. zise el alene. Zahar.. când o furculiţă. c-un zăngănit uşor. fără zbârcituri. O vară nesfârşită. încât Oblomov se răsuci într-o clipă şi-şi îngropă obrazul în pernă. mâncare bună şi lene dulce... şi fără a sfârşi vorba căzu iar pe gânduri. Îmi amintesc chiar foarte bine: era uite aşa o bucată. – Parcă a mai rămas acolo. adu şi nişte maderă: să gust ceva.. ieri. – N-am văzut! spuse Zahar. . zâmbitoare. nişte brânză.. fără a-şi lua ochii de la masă. încet. – Cum să nu fi rămas? îi tăie vorba Ilia Ilici... de fericire. Îşi închipuia cum se vor întruni în fiecare zi când la unii. credinciosul său prieten Stolz şi alţii. se aşterne masa mare. – Atunci cumpără... În jurul lui Oblomov zburdă copilaşii lui. Îşi întinse încet. N-a rămas nimic. "Dar planul? Dar vechilul? Dar casa?" îi trecu deodată prin minte.. vreo două minute. oftând cu multa amărăciune. "Cum de mă mai ţin picioarele?" adăugă Zahar în şoaptă răguşită. cu mare mulţumire. cu aşezări prin sătuleţe şi ferme. fără griji. când la alţii. strigând pe cinci glasuri: "Cartofi! Nisip! Cine cumpără nisip? Cărbuni. Este aici şi tovarăşul său din copilărie. vreo slujnicuţă cu obrajii rumeni. Începu el. i se atârnă de gât. apoi se sculă de-a binelea şi mai stătu pe gânduri. zeiţa lui. ia-i. cu soţie şi copii. până la masă mai e mult. – N-a fost. Acum era furat de un gând ce-i era drag. Îndată! Numaidecât! Se ridică iute în coate. întinzându-se mereu. numai figuri cunoscute. Se aşază cu toţii în jurul mesei îmbelşugate.. ori la dans. Se auzi un: "Ce mai vreţi?" urmat de cunoscuta săritură. apoi se întoarse din nou. – Da n-a fost nici o bucată! îi dădea înainte Zahar. apoi lăsă picioarele în jos şi nimeri de-a dreptul în papuci. – Unde ziceţi că a rămas? răspunse Zahar. rotunde.. apoi prânzul. Din curte se auzea. Şireata! Stă cu ochii în pământ şi zâmbeşte. copleşit de atâta fericire şi se dezmetici din vis. cu guşuliţe şi zdravănă poftă de mâncare. numărând păsărelele care se aşază pe ramuri. arătând spre călimară... pe spate. – Zahar. se aşeză în capul oaselor. iar mie îmi trebuie o rublă şaizeci. Banii de argint au fost şi sunt. rotunjoare şi moi. feţe senine. cu neistovită veselie. răsuna zgomotul topoarelor şi larma muncitorilor. genunchii i se îndoiră.. milostivi boieri.. şi cu gâtul ars de soare. mobilată s-au aprins lumini prietenoase. Simţi deodată o dorinţă nelămurită de dragoste. trăgând cu ochiul spre masă şi călimară. de o casă a lui. se gândea la mica colonie de prieteni ce-o va înfăptui. sub un copac. cu favoriţii cărunţi de tot.. luminată de un sentiment blând şi mişcător: era fericit. îi veni un dor de câmpiile şi dealurile locului natal. – Doamne. – Ah! făcu Ilia Ilici. răspunse iar Zahar.. regina acestei lumi.. la masa de prânz sau de seară. şi tacâmurile de argint. şi să privesc soarele printre crengi. am văzut că v-a dat mărunţiş. Daţi cât vă lasă inima. pentru înălţarea sfântului lăcaş!" Iar de prin vecini. din care pricină pantalonii i se traseră puţin cam sus: Oblomov însă nu băgă în seamă această mică neorânduială în ţinuta lui. Faţa lui Ilia Ilici se îmbujora toată de fericire: visul era atât de limpede. unde se clădea o casă. dar de aramă n-au fost! – Ba au fost: i-am luat chiar eu. Ce viaţă! Ce mizerie şi cu zgomotul ăsta al capitalei! Când o să înceapă oare viaţa aceea mult visată. cu braţele goale. – E numai o rublă şi patruzeci de copeici. în viitor.. Şi să-mi aducă acolo o gustare. spuse Zahar. – Da. Mâinile i se ridicară în sus. cărbuni!. o femeie! Soţia lui! În sufrageria frumos. pune masa. Vedea în închipuire numai zile senine. schimbându-se de pe un picior pe altul. rotundă. da! spuse grăbit Ilia Ilici. picioarele. dar bani de aramă nu erau. frate dragă. Rămase astfel vreo cinci minute cu obrazul în pernă. dar sobru. Ce bine ar fi să fiu acum culcat în iarbă. cu mâna mea. Uite ce-i. înaintat la gradul de majordom. atât de viu şi de poetic. – Mai erau nişte bănuţi de aramă. lângă samovar stă. scăpând mereu din mână când un pahar. i se caţără pe genunchi. rumene. la depărtare de cincisprezece-douăzeci de verste în jurul satului său. aşază paharele de cristal. rămase astfel un timp. căci visul plăcut îl purta uşor şi cu avânt.

Ilia Ilici se făcu că nu aude.. Zahar se aplecă sa ridice pâinea. Zahar! spuse Oblomov cu năduf. n-am nici cerneală! Cum să scriu? – Torn eu îndată niţel cvas. am multă bătaie de cap. pac. spuse Zahar. spuse el. – Ei. spuse sever Ilia Ilici.. dar n-o nimeri. Dar Oblomov îşi luă gustarea fără să-l bage în seamă. spuse după o clipă de tăcere Zahar şi mai încet de rândul acesta. dar numai după ce se lăsă pe vine. voi s-o închidă cu piciorul. ce om! Nu mai e de trăit cu el! Şi mai zici că nu eşti otravă? spuse el lui Zahar care tocmai intra pe uşă. altceva de mâncare ce ai acolo? întrebă el. adăugă el gânditor. spuse Zahar şi. Iar Ilia Ilici se plimba încet. Zahar deschise uşa cu tava pe care o ţinea cu amândouă mâinile. cum ai tăia lemne? Ţac. prin biroul său. Ilia Ilici? Sunt creştin. – Da. dintr-o dată. Şi totuşi mai rămăsese ceva brânză. Hai. o să-i scriu. S-a mai pomenit una ca asta? Gustare chiar înaintea mesei? Aşeză tava pe masă. Chiar că nu-i! Uf. – Iar a trimis vorbă administratorul. dădu pe alături. Dar cum se poate să nu fie nimic? – Iaca se poate! spuse Zahar şi plecă. iar Zahar rămase în picioare la câţiva paşi de stăpânul său. învârtind pana uscată în călimară. luând călimara. cufundat în gânduri. ridic-o! spuse batjocoritor Ilia Ilici. – Atunci de ce nu-mi dai pace cu apartamentul? – D-apăi ce să fac? – Dar eu ce să fac? – Aţi spus că-i scrieţi proprietarului! – Ei bine. chiar adineaurea. şi gata?! Uite. ridică ce ai trântit! Ce stai şi caşti ochii? Fără a lăsa tava din mână. ridică de jos lucrurile căzute. – Ilia Ilici. – Nu eşti otravă? zise Ilia Ilici. sculându-se şi apropiindu-se de Zahar. – Ar fi bine să scrieţi chiar acuma. – Nu poţi să faci un pas fără să trânteşti ceva! spuse Ilia Ilici. – Te pomeneşti că n-am nici hârtie! spunea el. în timp ce Oblomov se apucă să caute hârtie. Pentru reparaţiile acelea. poate să fi rămas ceva şuncă de ieri.. – Hai. N-ai grijă de nimic! Nici hârtie n-avem în casă! – Se poate una ca asta. Zahar se simţi jignit. Ilia Ilici mânca fără să răspundă o vorbă. – N-am nimic. Ilia Ilici? întrebă Zahar aproape în şoaptă. Să vă aduc? – Adu ce ai. Nu vezi? Îmi otrăveşti viaţa! – Nu sunt otravă! se apără Zahar. Tu crezi că asta se face cu una cu două. Nu. începu în cele din urmă Zahar cu oarecare sfială. mormăi Zahar. să-i spună ceva. acuma sunt şi otravă! Ce fel de otravă oi fi? Că doar n-am omorât pe nimeni. paharul căzu. după el urmă dopul de la carafă şi pâinea albă. – Te-am oprit să-mi vorbeşti despre asta. Acesta se trase înapoi. porni grăbit spre antreu. trăgând cu coada ochiului spre el: se pregătea pasămite. Ce stai? – Fire-aţi voi blestemate să fiţi. Ilia Ilici începu să mănânce. Peste un sfert de ceas. Cică a venit la el antreprenorul şi-ntreabă dacă nu poate să vadă apartamentul nostru. el ar fi luat şi mărunţişul de argint". – Ce otravă eşti şi tu. – Iaca. – Ei asta-i."Nu i-o fi luat cumva Tarantiev? se gândi cu oarecare îndoială Ilia Ilici. să-mi ziceţi mie "otravă"! Vorbă e asta: "otravă"! M-am . spuse Oblomov. spuse el încetişor. văzu că nare mâinile slobode şi n-o poate lua de jos. poftim. afurisitelor! se porni să înjure mânios Zahar lucrurile scăpate pe jos. Mai stai puţin. – Ce ne facem.. a mâncat-o Zahar şi spune că n-a fost nimic! Şi banii ăştia de aramă ce s-or fi făcut? îşi zicea el. – Cere să ne mutăm săptămâna viitoare. Zahar tuşi de vreo două ori. Nu se poate aşa. Oblomov nici nu se uită la el. acuma! Am eu treburi mai importante decât asta. Oblomov bău un păhăruţ de vin şi rămase mai departe tăcut. Dacă n-ar fi decât cu planurile mele: mai am o groază de lucru!. căutând cu mâna pe masă. S-o întreb pe Anisia. după ce intră în odaie. suflă pe pâine şi o puse pe masă. cotrobăind în sertar şi căutând pe masă.

dând cu ciudă la o parte caietele soioase de socoteli. – Cum să scriu pe aşa ceva? întrebă Oblomov. – Ce naiba: de fiecare dată îmi iese altfel! spuse Oblomov. ridicând bucăţelele de hârtie de pe jos. aşa n-ai să sfârşeşti niciodată. poftiţi. de rumegi atâta verdeaţă?.. vreo otravă. vă rog. spuse el... – Am văzut. Opt de zece şi cu zece de zece face optsprezece şi cu douăzeci.născut şi am crescut pe lângă boierul cel bătrân. spuse Ilia Ilici. Zahar! Rupse scrisoarea în patru şi o aruncă pe jos. Zahar socotea şi el la rândul său. spune odată. Şi apoi. dar vorbe ca asta n-am mai auzit. – Mă ruinezi! E o nebunie! strigă Oblomov. fac dintâi o ciornă. Şopti ceva. – Ei. . Du-te la tine. ai grijă de hârtie şi cerneală. Ilia Ilici ridică mâinile spre cer. vacă. în care dumneavoastră v-aţi propus să faceţi oarecari transformări... Na. întorcându-şi cu totul capul de la boierul său. aruncând hârtia.. măcelarului trebuie să-i daţi optzeci şi şase de ruble şi cincizeci şi patru de copeici. – Nu pot să scap cu nici un preţ de al doilea că! spuse el.. apoi schimbă locul cuvintelor: acum cuvântul care părea că se referă la etaj – şl iar nu era bine. de aceea s-a strâns atâta! Iată. Ilia Ilici se aşeză la masă şi scrise repede: "Stimate Domn!". – Mai aveţi să daţi o sută douăzeci şi una de ruble şi optsprezece copeici brutarului şi zarzavagiului. fă socoteala. începând şi el să adune... dar sau schimba sensul frazei. şi să-ţi faci treaba mai bine! Se gândi o clipă şi începu să scrie: "Apartamentul pe care-l ocup la etajul întâi al casei. Banii. – Ce cerneală proastă! spuse Oblomov. ca să nu cază în apă ceva. că i-aţi poruncit să-mi aducă la cunoştinţă că apartamentul pe care-l ocup. – Hai. – Doamne. Dă-o încoace. vezi.. corespunde cu totul felului meu de viaţă şi obiceiurilor ce mi le-am făcut în urma îndelungii mele şederi în susnumita casă. răspunse Zahar. pe degete. aici aveţi totul scris. uitaţi-vă! Şi Zahar îi vârî sub nas socotelile. El vrea să dăm totul deodată. acuşi e ceasul trei. să mă laşi în pace cu apartamentul! Acolo ce mai ai? – Ce să fie? Socoteala. Dar. Zahar Trofimov. sau nimerea alături de-un alt că. mă întreb? Măcar dacă ţi-ar prii! – N-am mâncat-o eu! se răsti Zahar. – Ai văzut? întrebă el. socoteala ar fi mai mică! adăuga el.. – Ai înnebunit? Numai măcelarului atâta bănet? – Nu l-am plătit de vreo trei luni. se întâmpla să-mi zică "ţânc" ori să mă tragă de urechi. cum să nu-ţi zic eu otravă? zise Oblomov. Ai cheltuit o groază de bani pe carne de vacă! Unde intră atâta în tine. Dacă nu l-aţi primi în casă pe Mihei Andreici. iar Alexeev mi-o scrie pe curat. cât e acolo! – Apoi. Aici se repetă de două ori că. – Nu prea e bine. iar dincolo de două ori care. Ce oameni! – Două sute cinci ruble şi şaptezeci şi două copeici. – Nu! Eu sunt otravă! răspunse cu amărăciune Zahar. nu s-a pomenit! Păcatele mele! Iaca şi hârtie. – Dacă ai văzut. Se apucă să taie. De desperare. Cu asta îmi acopăr paharul noaptea. spuse Zahar.. iar socoteala să mi-o dai mâine. uite. nu-i nimic. – Aşa? N-ai mâncat? – Ce-mi tot scoateţi ochii cu pâinea pe care o mănânc? Iaca. pierzându-şi cumpătul. închizând ochii şi mormăind.. – Cui îi mai datorez? urmă Ilia Ilici. Dar ce eşti tu. Zahar. Dumnezeule! Mult o să mă mai chinuieşti! Hai. sfârşindu-şi socoteala. Zahar se întoarse şi privi ţintă peretele. Îl mută de vreo trei ori. Mai îndreptă ce îndreptă şi începu să se gândească cum să evite repetarea lui că. Luă de pe o etajeră şi-i întinse lui Oblomov o jumătate de coală de hârtie cenuşie. apoi să pună iar la loc acest cuvânt. Altă dată să ai mai multă grija." Oblomov se opri şi reciti cele scrise.. lăsaţi-mă să adun! zicea Zahar. Dracu s-o ia de scrisoare! Să-mi sparg eu capul pentru asemenea fleacuri! Am pierdut obiceiul de a scrie scrisori de afaceri. – Ei. doar nu s-a furat nimic! – Ei. Aflând prin servitorul meu. O groază de parale! I-am spus să plătească puţin câte puţin... cât face cu totul? spuse Ilia Ilici. cuprins de nerăbdare. Cât ai tu acolo? Două sute? – Staţi puţin.

– Să ţi-i dau pe loc! Mai stai puţin: controlez eu mâine. – Voia dumneavoastră, Ilia Ilici, dar dânşii cer... – Hai, lasă-mă odată! Ţi-am spus, mâine! Du-te, am de lucru: am treburi mult mai importante. Ilia Ilici se aşeză pe scaun, cu picioarele strânse sub el; dar nici nu apucă să-şi adune gândurile, că se şi auzi sunând la scară. În odaie intră un om mic de statură, cu burticică, alb şi rumen la faţă, cu o chelie împrejmuită la ceafă ca de nişte franjuri de păr negru şi des. Chelia rotundă şi curată lucea de-ai fi zis că era de fildeş. Faţa musafirului se deosebea prin expresia plină de grijă şi de interes pentru orice lucru la care se uita, prin discreţia privirii şi a zâmbetului, şi o bună-cuviinţă plină de rezervă, oarecum oficială. Purta un frac croit din larg, care se deschidea ca o poartă, la orice mişcare. Cămaşa-i strălucea de albeaţă, nu mai prejos de luciul cheliei. Pe arătătorul mâinii drepte purta un inel masiv, cu o piatră de culoare închisă. – Doctore! Ce vânt vă aduce? exclamă Oblomov, întinzând o mână musafirului, iar cu cealaltă împingând spre el un scaun. – Mi s-a urât să te tot ştiu sănătos şi, fiindcă, dumneata nu m-ai chemat, am trecut eu singur, răspunse doctorul, glumeţ. Nu, adăugă el, apoi, serios, am fost sus, la vecinul dumitale şi am venit să-ţi fac o vizită. – Mulţumesc. Cum îi merge vecinului? – Cum să-i meargă: o s-o mai ducă aşa trei-patru săptămâni, poate ajunge la toamnă. Pe urmă... are apă la plămâni: sfârşitul se ştie. Dar dumneata, ce mai faci? Oblomov dădu cu tristeţe din cap. – Cam prost, doctore. Tocmai mă gândeam să te consult. Nu ştiu ce să fac. Digestia aproape că nu merge, simt un fel de greutate la inimă, arsuri la stomac, respir greu... spuse Oblomov, cu o mutră jalnică. – Dă-mi mâna, spuse doctorul, îi luă pulsul şi închise o clipă ochii. Dar de tuşit, tuşeşti? întrebă el. – Noaptea, mai cu seamă când mănânc înainte de culcare. – Hm! Hm! Bătăi de inimă ai? Capul te doare? Doctorul mai puse câteva întrebări de acelaşi fel, apoi îşi aplecă chelia şi rămase pe gânduri. Peste vreo două minute, ridică din nou capul şi spuse foarte hotărât: – Dacă mai trăieşti doi-trei ani în condiţiile astea, stând mereu culcat şi mâncând lucruri grele şi grase, ai să mori de dambla. Oblomov tresări. – Dar ce să fac? Învaţă-mă, pentru Dumnezeu! întrebă el. – Ce fac şi alţii: pleacă în străinătate. – În străinătate! îngână uimit Oblomov. – Da. De ce te miri? – Cum aşa, domnule doctor! În străinătate? Cum se poate? – De ce să nu se poată? Oblomov îl privi în tăcere, cu nedumerire, apoi îşi roti privirea în jurul biroului său şi repetă ca un automat: – În străinătate! – Ce te-ar împiedica s-o faci? – Ce m-ar împiedica? Totul... – Totul? Nu cumva n-ai bani? – Da, da, într-adevăr, nu prea am bani, se învioră deodată Oblomov, bucuros de această piedică firească, în spatele căreia putea să se ascundă cu cap cu tot. Ia citeşte ce-mi scrie vechilul meu... Unde o fi scrisoarea, unde am băgat-o? Zahar! – Să lăsăm asta, spuse doctorul. Nu e treaba mea. Eu am numai datoria să-ţi spun că trebuie să-ţi schimbi felul de viaţă, localitatea, aerul şi ocupaţia, într-un cuvânt, totul. – Bine, o să mă mai gândesc, răspunse Oblomov. Dar unde să mă duc şi ce să fac? întrebă el. – Du-te la Kissingen sau la Ems, începu doctorul, stai acolo în iunie şi în iulie, faci o cură de ape minerale, apoi te duci în Elveţia sau în Tirol, ca să faci o cură de struguri. Rămâi acolo toată luna septembrie şi octombrie... – Ce naiba, tocmai în Tirol? şopti încet de tot Ilia Ilici. – De acolo te duci într-un loc cu clima uscată, de pildă în Egipt... "Şi mai ce!" se gândi Oblomov. – Te fereşti de griji şi de supărări... – Uşor de spus, făcu Oblomov, se vede că dumneata nu primeşti scrisori de la vechil, cum primesc eu...

– Trebuie de asemeni evitate gândurile, urma doctorul. – Gândurile? – Da, orice efort intelectual. – Dar cu proiectul de organizare al moşiei cum rămâne? Doar n-oi sta ca un lemn?... – Asta te priveşte personal. Datoria mea este să te previn. Trebuie de asemeni să eviţi orice pasiuni: sunt dăunătoare sănătăţii. Trebuie sa cauţi să te distrezi călărind, dansând, făcând mişcare în aer liber – desigur nu prea multă – ca şi prin conversaţii plăcute, mai ales cu doamnele, pentru ca inima dumitale să bată ceva mai repede şi numai din pricina senzaţiilor plăcute. Oblomov îl asculta cu capul in piept. – Şi pe urmă? întrebă el. – Pe urmă: să te fereşti de lectură şi de scris. Să închiriezi o vilă cu ferestrele spre sud şi cu cât mai multe flori împrejur, să fie acolo muzică şi femei... – Şi ce am voie să mănânc? – Eviţi cărnurile şi, în genere, produsele animale, ca şi făinoasele şi aspicurile. Poţi mânca supe uşoare, zarzavaturi, să fii însă cu băgare de seamă, întrucât holera este cât se poate de răspândită astăzi... De umblat, poţi să umbli circa opt ore pe zi. Fă-ţi rost de o puşcă... – Doamne! gemu Oblomov. – În sfârşit, încheie doctorul, la iarnă să te duci la Paris şi acolo lasă-te dus de vârtejul vieţii şi al petrecerilor, treci de la teatru la bal mascat, fă vizite în afară de oraş, înconjoară-te de prieteni, veselie, râsete... – N-ar mai trebui şi altceva? întrebă Oblomov cu o ciudă abia ascunsă. Doctorul se gândi o clipă. – Ai putea să profiţi de aerul marin, îmbarcă-te pe un vapor în Anglia şi fă o călătorie până în America... Doctorul se scula ca să-şi ia rămas bun. – Dacă te ţii de toate acestea întocmai... zise el. – Bine, bine, voi face întocmai, negreşit, răspunse caustic Oblomov, petrecându-l până la uşă. Doctorul plecă, lăsându-l pe Oblomov într-o stare din cele mai jalnice. Închise ochii, se apucă cu mâinile de cap, se ghemui pe scaun şi rămase astfel, cu ochii închişi, aproape în nesimţire. Se auzi un strigăt sfios din spate. – Ilia Ilici! – Ei! răspunse el. – Ce să-i spun administratorului? – Despre ce? – Apoi despre mutarea noastră! – Iar începi? întrebă mirat Oblomov. – Ce să fac, Ilia Ilici? Gândiţi-vă şi dumneavoastră: şi aşa-i vai şi amar de viaţa mea, stau cu un picior în groapă... – Nu tu! Pe mine văd că vrei să mă bagi în mormânt cu mutarea ta, spuse Oblomov. Să fi auzit numai ce a spus doctorul... Neştiind ce să mai răspundă, Zahar oftă atât de amarnic, încât capetele basmalei din jurul gâtului îi săltară pe piept. – Ţi-ai pus în gând să mă bagi în groapă, aşa-i? întrebă din nou Oblomov. Te-ai săturat de mine, hai? Spune! – Ferească sfântul! Dumnezeu să vă dea sănătate şi zile multe. Cine să vă poarte gând rău? mormăia Zahar, cu totul buimăcit de dramatica întorsătură pe care începuse s-o ia convorbirea. – Tu! spuse Ilia Ilici. Te-am oprit să pomeneşti despre mutare, şi nu e zi de la dumnezeu să nu-mi vorbeşti de ea de câte cinci ori! Înţelege o dată că asta mă amărăşte. Şi aşa stau rău de tot cu sănătatea. – M-am gândit, conaşule că... m-am gândit că, la o adică, de ce nu ne-am muta? începu Zahar cu glasul tremurând de nelinişte. – De ce nu ne-am muta! Uşor îţi vine să vorbeşti aşa! spuse Oblomov, întorcându-se cu fotoliu cu tot spre Zahar. Te-ai gândit tu bine ce înseamnă o mutare, ai? Sunt sigur că nu te-ai gândit! – Chiar că nu m-am gândit! răspunse smerit Zahar, gata să fie în toate de aceeaşi părere cu stăpânul său, numai să nu ajungă la scenele acelea patetice care erau pentru el mai rele ca orice. – Ei, dacă nu te-ai gândit, atunci ascultă şi judecă şi tu dacă putem sau nu să ne mutăm. Ştii ce va să zică o mutare? înseamnă ca boierul să plece de acasă pe toată ziua şi să umble aşa, îmbrăcat, de dimineaţă... – Ei, şi chiar dacă ar pleca? zise Zahar. De ce să nu lipsiţi şi dumneavoastră o zi de acasă? Nici nu e sănătos să staţi mereu în casă. Ce prost arătaţi acum la faţă. Înainte eraţi ca un pepenaş, iar acum, că staţi mereu

închis în casă, arătaţi ca o altă aia. Aţi putea să vă plimbaţi pe stradă, să vă uitaţi la lume sau la altceva... – Lasă prostiile astea şi ascultă mai bine! spuse Oblomov. Auzi: să mă plimb pe stradă! – Chiar aşa, urmă Zahar cu însufleţire. Iacă, zice lumea că s-ar fi adus în oraş o dihanie nemaivăzută. Ce ar fi să mergeţi s-o vedeţi? Ori să vă duceţi la un tiatru, sau la bal mascat, iar noi ne-am muta de-aici fără dumneavoastră. – Nu mai vorbi prostii! N-am ce zice, mult îţi pasă de liniştea stăpânului tău! După tine, m-ai lăsa sa rătăcesc pe străzi toată ziulica; ce-ţi pasă ţie dac-oi mânca cine ştie pe unde şi n-oi avea unde mă culca după masă? Să vă mutaţi fără mine! Dacă n-oi fi eu cu ochii în patru, toate cele o să ajungă cioburi. Ştiu eu, urmă el din ce în ce mai convingător, ştiu ce-nseamnă o mutare! Înseamnă stricăciuni, zarvă, toate lucrurile trântite claie peste grămadă pe jos, şi geamantanul, şi speteaza divanului, şi tablourile, şi lulelele, şi cărţile, şi tot felul de sticluţe pe care altă dată nici nu le vezi nicăieri, iar acum te miri de unde au răsărit. Trebuie să bagi de seamă să nu se piardă şi să nu se strice nimic... O parte din lucruri aici, alta în căruţă sau în locuinţa nouă, dacă-ţi vine să fumezi, pui mâna pe lulea, iar tutunul a şi fost dus dincolo... Vrei să te aşezi, n-ai pe ce; de orice te-ai atinge, te murdăreşti; totul e plin de praf şi nici n-ai cu ce să te speli, şi umbli mereu cu mâini ca ale tale. – Eu am mâinile curate, se apără Zahar, arătând un fel de tălpi în loc de mâini. – Te rog numai să nu mi le arăţi! spuse Ilia Ilici întorcându-şi capul. Dacă ţi-e sete, urmă el, pui nuna pe carafa, dar nu găseşti pahar... – S-ar putea bea şi de-a dreptul din carafă, adăugă blajin Zahar. – La voi aşa merge totul: s-ar putea nici să nu se măture, nici să se şteargă praful, nici să se bată covoarele. Iar în casa cea nouă, urmă Ilia Ilici, înfierbântându-se în descrierea tabloului mutării, nu te descurci nici după trei zile. Nimic nu e la locul lui; tablourile stau grămădite lângă perete, galoşii pe pat, cizmele în aceeaşi legătură cu ceaiul şi cu pomăda. Când te uiţi, s-a rupt un picior la fotoliu, s-a spart geamul de la tablou, sau s-a pătat divanul. De orice lucru ai întreba, nu-i; nimeni nu ştie unde-i; ori s-a pierdut, ori a rămas uitat în casa cea veche. Trebuie să alergi într-acolo... – Se întâmplă să alergi şi de zece ori, dus şi întors, întrerupse Zahar. – Ei, vezi! urmă Oblomov. Iar când te scoli dimineaţa în casa cea nouă, mai mare jalea! Nici tu apă, nici tu cărbuni, iarna mai stai şi în frig, odăile reci, lemne nu-s. Poftim, du-te de împrumută... – Atârnă şi de ce vecini ai parte, zise iar Zahar. Câte unii nu ţi-ar da în ruptul capului un lemn, ori o cofă cu apă... – Tocmai! spuse Ilia Ilici. O dată mutat, către seară, ai crede că s-a sfârşit cu balamucul. Aş! De unde! Mai ţine încă vreo două săptămâni! Ai crede că toate sunt puse la locul lor... când colo, a mai rămas ceva; trebuie să pui perdelele, să atârni tablourile. Eşti sătul de toate în aşa hal, că te apucă lehamitea de viaţă... De cheltuială, nici nu mai vorbesc... – Ultima oară, acu opt ani, ne-a venit la vreo două sute de ruble. Mai ţin minte şi acum, întări Zahar. – Aşa că nu-i o glumă! spuse Ilia Ilici. Şi ce greu îţi vine la început într-o casă nouă! Cât timp trebuie până te deprinzi! Eu unul nu pot să dorm vreo cinci nopţi de-a rândul într-un loc nou. Mor de urât dacă mă scol şi văd altceva în locul firmei aceleia a strungarului de peste drum, sau dacă, înainte de masă, bătrâna aceea tunsă nu-şi scoate capul pe fereastră... Vezi acuma şi tu în ce belea ai vrut să-ţi bagi stăpânul, ai? întrebă cu dojană Ilia Ilici. – Văd, şopti smerit Zahar. – Atunci de ce m-ai îndemnat să mă mut? Pot eu să-ndur toate astea? – M-am gândit cum că mai sunt şi alţii, care nu-s mai prejos decât noi, şi se mută, aşa că am putea şi noi... spuse Zahar. – Cum? Cum? întrebă deodată Ilia Ilici, atât de uimit, încât se săltă din fotoliul său. Cum ai zis? Zahar se fâstâci de tot, neputând pricepe prin ce stârnise strigătul şi mişcarea de nedumerire grozavă a stăpânului său. Rămase tăcut. – Alţii nu-s mai prejos decât noi! repetă Ilia Ilici, cu un tremur de groază în glas. Vezi ce ai ajuns să spui! Bine că ştiu că pentru tine ori eu ori "altul", totuna-i! Oblomov se înclină ironic în faţa lui Zahar, cu o expresie de cea mai adâncă jignire. – Vai de mine, Ilia Ilici, parcă v-am asemuit cu altcineva? – Piei din ochii mei! spuse poruncitor Oblomov arătând cu mâna spre uşă. Nu mai pot să te văd. A! "Alţii?" Bine! Cu un oftat adânc, Zahar ieşi din odaie. – Ce viaţă, când te gândeşti, bombănea el, urcându-se pe cuptor. – Of, Doamne! gemea Oblomov. Iată, hotărâsem să-mi închin dimineaţa treburilor folositoare şi, când colo, m-a indispus pe toată ziua! Şi cine, când te gândeşti? Propriul meu servitor, om devotat şi încercat...

Poftim ce mi-a spus! Cum de i-a venit? Nu se putu linişti mult timp; se culca, se scula din nou, umbla prin odaie şi iar se culca. În faptul că fusese coborât de către Zahar până la treapta "altora", vedea o încălcare a dreptului său la precăderea pe care Zahar trebuia s-o acorde în exclusivitate stăpânului său, asupra tuturor, oricine ar fi fost ei. Analizând adânc sensul acestei comparaţii, cât şi ceea ce erau acei "alţii" faţă de el, judeca în ce măsură era cu putinţă şi justificată asemuirea făcută şi cât de gravă era insulta ce-i adusese Zahar. Căuta să stabilească de asemeni dacă Zahar îl insultase în mod conştient, adică dacă credea că Ilia Ilici era la fel cu "alţii", sau dacă numai îl luase gura pe dinainte, fără să judece. Toate acestea jigniseră amorul propriu al lui Oblomov, care hotărî să-i arate lui Zahar ce deosebire era între stăpânul său şi cei pe care îi numise "alţii", făcându-l totodată pe bătrânul servitor să simtă toată josnicia faptei sale. – Zahar! strigă el prelung şi solemn. Auzind chemarea, Zahar nu sări ca de obicei de pe cuptor bocănind din picioare, nici nu bombăni, ci coborî încetişor şi porni spre uşă – ciocnindu-se în drum de toate lucrurile – încet, în silă, ca un câine care a simţit după vocea stăpânului că boroboaţa făcută a fost descoperită şi acum urmează răfuiala. Deschise pe jumătate uşa, dar fără să îndrăznească să intre. – Intră! porunci Ilia Ilici. Cu toate că uşa se deschidea uşor, Zahar o împingea, ca şi cum n-ar fi putut să treacă, şi rămase înţepenit în prag, fără să intre. Oblomov şedea pe marginea patului. – Vino-ncoace! porunci el. Zahar se urni cu greu din uşă, pe care o şi închise îndată în urma lui, proptindu-se de nădejde cu spatele în ea. – Vino-ncoace! repetă Ilia Ilici, arătând cu degetul un loc din faţa lui. Zahar făcu un pas mic şi se opri la vreo doi stânjeni de locul arătat. – Mai aproape! porunci Oblomov. Zahar se făcu că se apropie cu un pas, de fapt însă se clătină numai, bătu din picior şi rămase pe ioc. Văzând că n-o să izbutească să-l aducă pe Zahar mai aproape, Ilia Ilici îl lăsă pe locul lui şi se mulţumi să-l privească câtva timp în tăcere, cu ochii plini de mustrare. Stânjenit de această lungă privire tăcută, Zahar se făcea că n-o vede, rămânând întors mai de profil ca oricând, fără să tragă măcar cu coada ochiului spre Ilia Ilici. Se uita cu îndărătnicie în altă parte, spre stânga, unde zări ceva ce-i era prea bine cunoscut: dantela de aţă de păianjen din jurul tablourilor, şi în aceste aţe de păianjen îi părea că vede o vie mustrare pentru lipsa lui de grijă faţă de casă. – Zahar! rosti încet şi cu multă demnitate Ilia Ilici. Zahar nu-i răspunse. Părea să gândească: "Ei, şi ce vrei? Un alt Zahar poate? Iacă, sunt aici". Îşi mută privirea de la stânga spre dreapta, ocolindu-l pe boierul său. Dar şi acolo oglinda acoperită cu un văl gros de colb îi aduse aminte tot de el: prin acest văl îl privea, ca printr-o ceaţă, pe sub sprâncenele încruntate, propriul său chip, urât şi morocănos. Întoarse nemulţumit privirea de la acest lucru trist, prea bine cunoscut lui, şi se încumetă s-o oprească o clipă asupra lui Ilia Ilici. Privirile lor se încrucişară. Nefiind în stare să îndure dojana din ochii stăpânului său, Zahar îşi lăsă ochii în pământ; dar şi aici, pe covorul plin de praf şi de pete, găsi o tristă mărturie a osârdiei sale în slujba boierului. – Zahar! repetă Ilia Ilici cu mult sentiment. – Ce poftiţi? îngână abia auzit Zahar şi tresări uşor, presimţind un discurs patetic. – Adu-mi nişte cvas! spuse Ilia Ilici. Lui Zahar i se ridică o piatră de pe inimă. De bucurie, se repezi, sprinten ca un flăcău, la bufet, de unde aduse cvas. – Ei, cum te mai simţi? întrebă cu blândeţe Ilia Ilici, după ce sorbi din cvas, cu paharul în mână. Nu-i aşa că nu te simţi prea bine? Expresia de sălbăticiune posomorâtă de pe chipul lui Zahar fu luminată într-o clipă de o rază de remuşcare, primul semn al valului de adorare ce se trezea în pieptul lui Zahar pentru boierul sau, cuprinzându-i toată inima şi dându-i puterea să-l privească drept în ochi. – Înţelegi acum ce-ai comis? întrebă Ilia Ilici. "Ce-o fi aia «comis»? gândi cu amărăciune Zahar. Trebuie să fie ceva de jale; vrei nu vrei, te apuca plânsul când stă să te mustre astfel." – Bine, Ilia Ilici, începu Zahar pe cea mai joasă notă a glasului său, n-am zis nimic afară că... la o

adică... – Stai puţin! îi curmă vorba Oblomov. Înţelegi sau nu ce ai făcut? Hai, pune paharul pe masă şi răspunde! Zahar nu răspunse nimic, nepricepând câtuşi de puţin ce făcuse. Aceasta nu-l împiedica însă să-l privească cu evlavie pe stăpânul sau; îşi lăsă chiar uşor capul în jos, în semn că-şi recunoaşte vina. – Şi să nu zic că eşti otravă? spuse Oblomov. Zahar tăcea înainte; clipi numai de vreo trei ori apăsat din ochi. – L-ai mâhnit pe stăpânul tău! rosti rar Ilia Ilici şi-l privi lung pe Zahar, mulţumit de frământarea acestuia. Lui Zahar îi venea să intre în pământ. – Aşa-i că l-ai mâhnit? întrebă Ilia Ilici. – L-am mâhnit! şopti Zahar, pierzându-şi cu desăvârşire cumpătul din pricina acestui nou cuvânt jalnic. Îşi mută privirea în dreapta, în stânga, drept înainte, căutând o scăpare; şi iarăşi îi trecură pe dinaintea ochilor aţele de păianjen, praful, propriul său chip din oglindă şi faţa boierului. "De-aş putea măcar intra în pământ! Of! De m-ar lua odată moartea!" gândea el văzând că, orice ar face, nu-i chip să scape de scena patetică. Simţea că clipeşte din ce în ce mai des şi că lacrimile sunt gata să-l podidească. În cele din urmă, îi răspunse boierului prin cuvintele unui cântec cunoscut, rostite însă în proză. – Şi prin ce v-am mâhnit eu, Ilia Ilici? spuse el aproape plângând. – Prin ce? repetă Oblomov. Dar te-ai gândit tu oare ce înseamnă un "altul"? Se opri, cu ochii ţintă la Zahar: Să-ţi spun eu ce-nseamnă? Zahar se răsuci în loc, ca un urs în bârlogul lui, şi scoase un oftat care se auzi în toată odaia. – Un "altul" – cel la care te gândeşti tu – este un biet coate-goale, un nespălat, un necioplit care trăieşte în mizerie şi murdărie într-un pod de casă; e în stare să doarmă chiar şi pe un ţol, undeva, în curte. Ce poate să păţească un om ca ăsta? Nimic, înfulecă numai cartofi şi scrumbii. Nevoia îl mână de colo-colo; aleargă cât e ziua de lungă. Un om ca ăsta chiar că nu-i greu să se mute într-un apartament nou. Unul ca Leagaiev, de pilda, îşi ia rigla la subţioară şi două cămăşi legate într-o batistă şi o porneşte... "Unde te duci?" "Mă mut", zice el... Asta-nseamnă un "altul"! Şi spune, după tine sunt şi eu un "altul" – ai? Zahar se uită la stăpânul său, se schimbă de pe un picior pe altul, dar tăcu mai departe. – Ce este un "altul"? urmă Oblomov. Un "altul" este un om care îşi lustruieşte singur cizmele, se îmbracă singur şi, cu toate că uneori arată ca un boier, se face numai, pentru că nici nu ştie ce-i aceea să ai o slugă; neavând pe cine trimite, se duce singur să caute ce-i trebuie, îşi bagă singur lemne în sobă, uneori chiar şterge şi praful... – Printre nemţi sunt destui din ăştia, zise mohorât Zahar. – Ei vezi? Dar eu? Ce crezi: sunt eu la fel cu "altul"? – Sunteţi cu totul altfel! spuse Zahar cu un glas jalnic, neputând să priceapă încă unde vrea să ajungă boierul. Dumnezeu să ştie ce v-a apucat pe dumneavoastră... – Sunt cu totul altfel, ai? Stai puţin, să vezi ce ai spus! Ia gândeşte-te, cum trăieşte acel "altul"? Lucrează zi şi noapte, aleargă şi se frământă, urmă Oblomov, iar dacă nu munceşte, rămâne şi nemâncat. Un "altul" se ploconeşte, cere, se înjoseşte... dar eu? Ia gândeşte-te: ce crezi? Sunt eu un "altul", ai? – Nu-mi mai rupeţi sufletul, conaşule, cu vorbele dumneavoastră jalnice! se rugă Zahar. Of, Doamne, Dumnezeule! – Eu să fiu un "altul"! Dar oare eu mă zbat, muncesc? Ori poate nu mănânc pe săturate? Sunt slab ori arăt ca vai de om? Poate că-mi lipseşte ceva? S-ar părea că are cine să mă servească, să-mi facă cele trebuitoare! De când sunt, nu mi-am tras niciodată singur un ciorap în picior! Slavă Domnului! Face oare să mă ostenesc? Pentru ce? Şi cui îi spun eu asta? Nu m-ai îngrijit tu din fragedă copilărie? Ştii toate astea. Ai văzut că am fost crescut gingaş, că n-am răbdat nici de frig, nici de foame, că n-am ştiut ce-i nevoia, nu mi-am câştigat pâinea şi, în genere, n-am făcut muncă grea. Cum de ai fost atunci în stare să mă asemuieşti cu alţii? Am eu sănătate, pot să fac şi să îndur toate astea ca aceşti "alţii"? Zahar pierduse cu desăvârşire orice putinţă de a pricepe cuvintele lui Oblomov. Buzele i se umflaseră din pricina încordării lăuntrice; scena cea patetică era ca un nor plin de trăsnete deasupra capului său. Tăcea. – Zahar! repetă Ilia Ilici. – Ce poftiţi? îngăimă Zahar în şoapta-i răguşită. – Mai adu-mi cvas. Zahar aduse cvas şi, îndată ce Ilia Ilici goli paharul, porni grăbit spre colţul său. – Nu, nu, mai stai! spuse Oblomov. Te-ntreb: cum de ai putut să-l jigneşti atât de amarnic pe stăpânul

tău. – Am greşit. Simbrie! Dacă nu şterpelesc ceva mărunţiş. – Iar ţie.. Nici unul nu mai înţelegea ce spunea celălalt. când mă vezi cu plapuma trasă peste cap. Neştiind prea bine ce făcuse. Poftim de le înfruntă! La drept vorbind însă. Ai fi putut să-ţi dai seama şi tu că ţi-a răguşit stăpânul! Numai din pricina ta! Sper că ai înţeles ce ai făcut. din prostie. Nerecunoscătorilor! încheie Oblomov cu amară mustrare. uneori. şi grădina de zarzavat. decât poate prin gongul chinezesc sau tam-tamul indian.. – Du-te acum cu Dumnezeu! îi spuse el lui Zahar. care începu să se smiorcăie şi să suspine: răsuflarea zgomotoasă şi răguşeala lui obişnuită se contopeau într-o singură notă ce n-ar fi putut fi redată de nici un instrument. descurcă-te într-un fel cu proprietarul. apoi se duse în cămăruţa lui. cu tonul unui om jignit şi care nu este preţuit la justa lui valoare. stai puţin. – De-ai crăpa odată. ştergându-şi urma lacrimilor de pe obraz şi suindu-se pe cuptor. aşadar şi pentru tine.. Fie şi aşa. – Conaşule! Ilia Ilici! se rugă el. să nu jinduiască la traiul altora. n-am nici de tutun. oi amâna scrisoarea până la poşta viitoare. adică. Şi am o groază de treburi. aici o să crap! spunea el. Zahar nu ştia cu ce verb anume să-şi încheie fraza. cu atât îl întristau mai mult. cu grădină de zarzavat. ci să se roage pentru sănătatea mea.. aceste două nenorociri. pentru voi mi-am dat demisia şi stau acum închis în casă. să nu se plângă de mine în faţa bunului Dumnezeu la judecata cea înfricoşată. urmă Oblomov. Poate că.. nu mai vorbiţi aşa! Câte spuneţi! Mamădoamne! Ce nenorocire a căzut pe capul meu. ca să nu fiu nevoit să mă mut. un tain de grâne şi o simbrie! Tu să-mi fii administrator şi majordom. Ilia Ilici. ca ţăranii să nu ducă lipsă de nimic.. zău că numai din prostie am. astfel încât ultimele cuvinte de dojană le rostise cu tremur în glas şi lacrimi în ochi. Nu vine odată moartea! Ilia Ilici se întinse pe spate.. se pătrunsese adânc de conştiinţa binefacerilor hărăzite de el ţăranilor. Ilia Ilici era şi el mişcat. Mustrându-l pe Zahar. muncesc uneori de-mi arde capul ca de foc. cu glas împăciuitor. – Cum de ai putut să spui una ca asta? urmă Ilia Ilici. Cu cât pricepea mai puţin pateticele cuvinte ale lui Ilia Ilici. trase storurile. s-au făcut ceasurile trei! N-au rămas decât două ceasuri până la masă. Trage perdelele şi închide uşa mai bine. în odaie. nici de o cinste cumetrei! Fir-ar al dracului să fie!. Ei. Aici e şi căsuţa mea. Acum. şi omul meu ele încredere! Ţăranii să se ploconească în faţa ta: Zahar Trofimîci în sus. Acum. eu care mă frământ zi şi noapte. fără să-l asculte. Zahar începu a-şi cetlui boierul în biroul său: îl înveli bine. ca să-ţi îndrepţi vina.. aşa. mai adu-mi cvas! Mi s-a uscat de tot gâtlejul. Ultimele lui cuvinte jalnice îl dădură gata pe Zahar. ţie ar fi trebuit să-ţi fie ruşine să rosteşti asemenea cuvinte! Ce şarpe am încălzit la sânul meu! – Şarpe! îngăimă Zahar. Şi eu care în planul meu ţi-am hărăzit o căsuţă deoparte. şi mi se strânge inima. dar nu adormi îndată. poate tot mai prind un ceas de somn. plesnind din palme şi izbucnind într-un plâns de parcă vreo douăzeci de bărzăuni ar fi năvălit deodată. mă culc puţin: sunt mort de oboseală. bâzâind. şi până la urmă nu mai ştia nici ce vrea să spună el însuşi. ca din senin. încetaseră de a-l mai chinui pe Oblomov şi trecuseră de pe acum în rândul amintirilor . Pentru numele lui Dumnezeu. trăgându-şi plapuma peste cap.. băgând plapuma sub el. Zahar Trofimîci în jos! Iar el tot nu-i mulţumit. E mare meşter la vorbe de-astea jalnice: parcă-ţi vâră un cuţit în inimă. ca să nu mă tulbure nimeni. dar treacă de la mine! Poftim. Şi pe cine crezi că ai păgubit? Tot pe tine. afurisitule! bombănea el. pocnind cu năduf cu pumnul în cuptor. gândind mereu cum aş putea să fac mai bine. Nici în vis n-am visat asemenea spurcăciune. Aşa ţii tu la liniştea stăpânului: m-ai adus într-un hal fără hal. păgubindu-mă de cine ştie ce idee nouă şi folositoare. începu el cu o căinţă adâncă în glasul său răguşit. binevoieşte să-mi spună vorbe de astea. iar la patru jumătate. ţăranii. – Şi eu. ca "altul"! Poftim răsplată! Frumos ştie să vorbească boierului! Zahar plângea mai departe. pe care l-ai purtat în braţe. simbrie! zicea Zahar care pricepuse numai ultimele cuvinte. Îl frământau gândurile nu se putea linişti. Curat afurisit! Căsuţă deoparte. care nu dorm toată noaptea şi mă răsucesc în pat. trezeşte-mă.. adăugă Ilia Ilici după ce Zahar îi aduse cvasul. Ce se poate face în două ceasuri? Nimic. Vouă mi-am închinat eu viaţa. crezi că dorm buştean! Nu.. iar schiţa planului oi face-o mâine. Şi pentru cine? Pentru cine? Pentru voi. urmă Oblomov. Cuvântul binefacerile îl răscoli adânc! Începu să clipească din ochi din ce în ce mai des.. adică scrisoarea prevestitoare de rău a vechilului şi mutarea din casă. – Două nenorociri deodată! spunea el. încuie cu grijă toate uşile. ci mă gândesc mereu. şi că de acum înainte n-o să-ţi mai asemuieşti stăpânul cu alţii. din răsputeri. nu dorm. pe care-l serveşti de o viaţă întreagă şi care te copleşeşte cu binefacerile lui? Zahar nu se mai putu stăpâni... pomenindu-mă cu vorbe bune. grădină de zarzavat. Când să fi pomenit eu de şarpe? spunea el printre hohote de plâns.

îngropat ca într-un mormânt. fără pâine. "Ce-i asta? Dar un altul? Ar fi făcut ci toate aceste lucruri? îi trecu prin cap. Dar eu. scrisoarea către proprietar am început-o şi n-am isprăvit-o. Tot gândind. mai adăugă el la caracteristica acestui personaj. «un altul» şi Oblomov căscă. asemenea celei ce învăluie faţa apelor la primele îngheţuri sfioase. nici bani n-am dat. se interesează de orice. e cel puţin cald. că altele au fost abia dezmorţite. mai e timp. se duce pretutindeni. Era una din clipele lucide.. una după alta – zburând speriate ca nişte păsări deşteptate de o rază de soare pătrunsă în umbra ruinelor adormite – problemele esenţiale ale vieţii... Te pomeneşti că proprietarul îşi schimbă gândul! Amână până la vara viitoare. te pomeneşti. aşa că nu face să mă sperii dinainte. când deodată Ilia Ilici se dezmetici şi deschise ochii. Se simţi îndurerat şi cuprins de tristeţe pentru lâncezeala în care se complăcea. în curând o să fie gata şi planul. s-ar fi dus la ţară. Un altul... gândea el. "Până la toate relele cu care mă ameninţă vechilul. şi în aceeaşi clipă izbuti să se pună la adăpost de cele două nenorociri. în timp ce pe cărarea strâmtă şi mizeră a vieţii sale parcă s-ar fi prăvălit o stâncă. vechilul să strângă o parte din dările neplătite. şi ţăranii cei fugari să fie «aduşi la vatra lor». vag. pentru inerţia sa. Ce om sunt şi eu. chiar dacă e duhoare. Aveam de gând să-mi aştern planul pe hârtie şi n-am făcut-o. un altul. Te pomeneşti că au pornit la drum în toiul nopţii... mi-am pierdut toată dimineaţa! Căzu pe gânduri. care poate a şi murit sau zace ca aurul în măruntaiele muntelui. când întrevăzu o clipă cât de departe de această menire era viaţa sa. Doar nu m-o face să mă mut!" Astfel se frământa şi se liniştea rând pe rând Ilia Ilici şi.. Şi totodată simţea dureros de limpede că în adâncul fiinţei sale stă ascuns. – un izvor nesecat de speranţe şi mângâieri. ajunse să-şi facă o părere cu totul opusă celei pe care i-o înfăţişase lui Zahar despre acei alţii. sub tot felul de gunoaie aduse dinafară. ceva bun şi luminos. socotelile nu le-am revăzut.. Îl rodea invidia la ghidul că alţii duc o viaţă plină.. ci lucruri mult mai grele! De ce să nu mai fiu acum în stare? Dar parcă o mutare e cine ştie ce greutate? E de ajuns să vrei să te muţi! «Un altul» nu stă niciodată în halat. Ce spaimă îl apucă deodată. nici guvernatorului. sau renunţă de tot la transformări. când în mintea lui se treziră. pentru stagnarea dezvoltării puterilor sale sufleteşti. să scriu. scriam nu numai scrisori. «un altul» aproape că nici nu doarme. o să facă el cumva. Fu nevoit să recunoască că "un altul" ar fi izbutit să scrie toate scrisorile. pe vremuri. ca strămoşii noştri în corabia făgăduinţei. S-ar putea ca ploile să îmbunătăţească recolta. "un altul" s-ar fi mutat într-o casă nouă. iar până atunci multe se mai pot schimba. Îşi scoase chiar capul de sub plapumă. Dar comoara aceasta era îngropată adânc. Totuşi. doar sunt în stare. îşi zicea el. În sufletul său sfios creştea treptat conştiinţa chinuitoare că multe laturi ale fiinţei sale nu s-au trezit niciodată la viaţă. "Doar aş putea şi eu să fac toate astea..... se bucură de viaţă. răsărită mai de curând. fie şi numai pe o săptămână. în aşa fel încât care sau că să nu se ciocnească între ei. cumva. conştiente din viaţa lui Oblomov. amâna în gând acest eveniment tulburător din viaţa sa.. chiar şi acest fapt luneca în domeniul trecutului. şi că de mult ar fi fost timpul ca acest aur să se preschimbe în monedă şi să circule.. care stătea în calea oricărei înfăptuiri. adâncindu-se într-o analiză mai mult sentimentală a acestei împrejurări." "Unde-or fi plecat toţi ţăranii ăştia? se gândea Ilia Ilici. că mutatul era de neînlăturat. Era o nenorocire mai proaspătă. O toropeală uşoară şi plăcută îi cuprinse pe nesimţite trupul. şi conştiinţa lui s-ar fi pierdut cine ştie unde. pe cât se pare. în starea de spirit liniştitoare în care se afla Oblomov.. dar nici una nu s-a dezvoltat până la capăt." Gândul mutării îl neliniştea ceva mai mult. bogată.neplăcute. pe umezeală. în cele din urmă. încă o clipă. n-am scris ispravnicului. învăluindu-i treptat toate simţurile într-o ceaţă diafană de vis. Parcă-i furase cineva . după cum scrie şi el. găsi ca întotdeauna.. Şi unde se vor fi culcat? Să fie cu putinţă să doarmă în pădure? De ce nu stau şi ei locului? În casă la ei. nu sunt ca «alţii»!" adăugă el cu tristeţe şi se cufundă într-o meditaţie adâncă. Deşi presimţea. cu atât mai mult cu cât se amestecase în treabă şi Tarantiev. dar ce însemnează un altul!" Medita asupra deosebirii dintre el şi acel "altul".. şi-ar fi adus planul la îndeplinire. îşi zise el în şoaptă.. când în sufletul său răsări imaginea limpede şi vie a soartei omului şi a menirii lui.. vede toate. eu.. – Dar nu m-am spălat încă! Cum asta? Şi n-am făcut nimic." "De ce să mă frământ? îşi zicea el mai departe. în cuvintele liniştitoare şi împăciuitoare – poate că. tot însemna că a câştigat o săptămână întreagă de linişte! "Dar poate că Zahar o să-şi dea osteneala să împace cumva lucrurile în aşa fel încât să nu fie nevoie să ne mutăm.

îţi vine să plângi.. apoi răsuflarea liniştită a omului care doarme un somn fără griji.. Şi-i părea că n-avea să mai iasă niciodată din acele desişuri sălbatice. . în capitolul ce vine. Dar împotriva cui? – Numai din pricina lui.. care izbuteau doar o clipă să trezească puterile lui adormite... Da. şi să îndrepte asupra acestuia ascuţişul lor. că. şi însuşi omul.. vârându-şi din nou capul sub plapumă. – Aş vrea şi eu. şi nu-l găsea. În faţa acestui muget al firii. ca de nişte valuri. Evenimentele din viaţa lui erau tot mai mărunte.. aşa cum trăiesc "alţii". Un vrăjmaş ascuns pusese pe umărul său o mână grea. reducându-se la dimensiuni microscopice. Somnul curmase curgerea domoală.. neschimbat de la facerea lumii. rămase cu gura întredeschisă. În loc de cuvânt. n-aş putea să mă plâng. Pesemne că. pe cărarea cea dreaptă. îndată. Suspinele şi gemetele lui ajunseră până şi la urechile lui Zahar. şi se trezi pe jumătate. "Şi dacă mă auzea cineva?. "De ce-oi fi eu oare aşa? se întreba. după câteva clipe.. să arunce vina pe altcineva. Vuietul şi plescăitul sălbatic al valurilor nu desfată slabul nostru auz: mereu aceiaşi cântec. toropeala începu din nou să-i cuprindă încetul cu încetul simţurile. nici glasul omului. Ochii i se închideau de tot. aproape cu lacrimi în ochi. Această tainică spovedanie faţă de sine însuşi îl umplea de amărăciune.. nici codri de nepătruns... dar nu izbuti. nimic măreţ. cărarea năpădită de bălării se făcea de nepătruns. alte locuri. ceva. se pierde cu totul printre măruntele amănunte ale nemărginitei privelişti! Poate că tocmai din pricina aceasta e cuprins de întristare când priveşte marea. nu l-ar crede nimeni. Trecea de la starea de frământare la starea sa de spirit normală. Ca la vreo două miişoare mai puţin venit. Dar îşi aminti în toate amănuntele scena de adineauri cu Zahar şi obrajii i se învăpăiară de ruşine. Slavă Domnului.. unde îl vom urma şi noi. e din pricină. şi nici acestora nu le mai putea ţine piept. căuta un vinovat. sălbatic. întunecat şi neînţeles. leneşă. scoţându-l din făgaşul adevăratei sale meniri. simţind că la acest gând îngheaţă... Dar ce nevoie avem noi de privelişti măreţe şi sălbatice? De pildă: de mare? Lăsaţi-o în plata Domnului! Nu face decât să umple sufletul de tristeţe. Urmă un suspin împăcat. împreună cu cititorul. Zadarnicele păreri de rău ale trecutului.. Ce pot să fac?. Slavă Domnului!" Ofta. nici munţi înalţi cu stânci şi prăpăstii. învins de somn.. mereu acelaşi geamăt.. mic şi slab. mohorât. istovită de mereu aceeaşi privelişte fără sfârşit. trec de-a lungul malului şi se rotesc deasupra apei.. – Ia te uită cum îl mai lucrează cvasul pe dinlăuntru! bombăni acesta cu năduf.. îşi zise el. Oare. acelaşi vaier al unui monstru sortit chinurilor. mereu aceleaşi urlete lugubre şi sfâşietoare. nu trecea de la unul la altul. poate chiar pentru totdeauna. spuse el din nou în şoaptă.. să zboare înainte. Şi chiar dacă ar spune. de ce-oi fi eu. Zahar ăsta! şopti el. Mintea şi voinţa îi erau de mult paralizate. tot mai întunecoasă. clipind cu greu. Ceva îl împiedica să se avânte pe tărâmul vieţii. limba şi buzele încremeniră la mijlocul cuvântului. oftă şi închise ochii. privind-o. acolo mare nu-i. Îndată. Nu ajunse să găsească pricina. ceva aşa... avea din ce în ce mai rar sclipiri de conştiinţă. de ce oare?.. de ce?" După ce căută zadarnic pricina răului care-l împiedica să trăiască cum trebuie. cu alţi oameni. Oblomov.. Păsările nu ciripesc în jur: doar pescăruşii tăcuţi. – Se vede că aşa mi-a fost soarta. Şi totuşi.. se auzi un oftat.. nu era în stare să se împotrivească unora din ele. cuprinsă de sfială. purtându-l într-o clipă în alte vremuri. şi i le ascunsese toate în fundul sufletului său. trişti ca nişte osândiţi. aşa?. Zahar nu-i în stare să spună nimănui. natura să fi fost atât de nedreaptă cu mine. IX Visul lui Oblomov Unde ne aflăm? În ce colţişor binecuvântat al pământului ne-a dus visul lui Oblomov? Minunate locuri! Ce-i drept. spuse el deodată tare. căuta din răsputeri să se descarce de povara apăsătoare a acestor mustrări. aş fi curios să aflu.. pe aripile minţii şi ale voinţei.. a gândiri sale. în jurul lui şi în sufletul lui pădurea creştea tot mai deasă. mustrările usturătoare îl puneau pe frigare. dar nu... chiar la începutul căii sale. ca într-o aiurare...comorile pe care i le dăruise lumea şi viaţa. n-are pe ce se odihni.. dându-l la o parte... stai puţin. în faţa întinderii nemărginite a apelor.. îşi blestema zilele.. încercă el să spună... într-adevăr. la linişte şi apatie. Inima se înfioară. slavă Domnului. abia mai şopti el. zicea el... iar privirea. dar nici nu era atras de altele. se răsucea de pe o parte pe alta.. urletul fiarei n-are putere. ci se lăsa dus de ele.

nici nu te face să înduri geruri năprasnice. că mă usucă soarele". ca în braţele somnului. nu de lămâi sau lauri. O dată ce a început vremea frumoasă. rece şi mândră. în martie vine primăvara. Crugul anului îşi împlineşte acolo netulburat rostul. Munţii de acolo sunt departe de a semăna cu munţii aceia înspăimântători care se înalţă undeva. era alcătuit dintr-un şir de vederi plăcute. pe o întindere de cincisprezece-douăzeci de verste jur împrejur. zburdalnic şi jucăuş. zice el. Malurile nisipoase şi line ale râuleţului limpede. deasupra stâncilor şi a prăpăstiilor. Nici munţii cu prăpăstiile n-au fost zidiţi spre veselirea omului. Colţişorul acesta. nu dintr-o dată. furtunile nu aduc stricăciuni. plin de miresme. făcând să ţâşnească de o parte şi de alta zburdalnice pâraie. După cum scrie la calendar. strângând cu plăcere din umeri. apoi trage căruţa răsturnată cu fundul în sus. Ţăranul se bucură de ploaie. Acolo să cauţi zile senine. se aşterne atât de jos deasupra capului. zâmbind iarăşi de fericire. se întoarce negreşit cu barba căruntă de promoroacă. Ca o femeie frumoasă. când se domoleşte. ea nu trezeşte în suflet un sentiment de bucurie. Ameninţători şi crunţi. statornicită de legile naturii. zâmbitoare. care zace trândav sub şopron în aşteptarea muncilor obişnuite. până la albirea părului. dimpotrivă. iar apoi se depărtează. îngrozind închipuirea. tot ţinutul îi răspunde. serile sunt calde. al pinilor şi al mălinilor în floare. până la o moarte în care să te cufunzi pe nesimţite. săltând vesel ca nişte lacrimi de bucurie mari şi calde. Până şi numărul şi tăria trăsnetelor parcă rămân aceleaşi an de an. atât de sus. să acopere câmpul şi să frângă pomii sub povara zăpezii. ci cu părere de rău. nu ademeneşte lumea prin neaşteptate dezgheţuri. ca şi cum vistieria ar fi hotărât pentru acel ţinut o . care uneori îşi bate joc atât de cumplit de voinţa lui trufaşă şi-i îngroapă în adânc îndrăzneţele sale năzuinţe. totul părea anume potrivit ca de penelul unui pictor. ţăranul îşi leapădă cojocul. De cum se opreşte. "Las' să mă ude până la piele. Râul curge voios. iarna domneşte până soseşte sorocul zilelor calde. Aerul e uscat şi proaspăt. deşi adormită. punânduşi mâna streaşină la ochi. priveşte lung soarele. pare atât de depărtat. Acolo. e o ploaie binefăcătoare de vară. ci binefaceri. soarele luminează strălucitor şi cald aproape câte o jumătate de an. pe umeri şi pe spate. când se avântă drept înainte ca un fir întins de aţă. ci de mirosul pelinului. Cu totul altfel este colţişorul paşnic în care s-a pomenit deodată eroul nostru. Cade voios. apoi de alta. izbindu-l cu piciorul. apoi ţine câte trei şi patru săptămâni. şi abia dacă se mai târăşte printre pietricele. Ele vin totdeauna la zilele hotărâte. ca acoperişul sigur al casei părinteşti. închipuind un iaz mare. Când se revarsă. tufişurile ce coborau din deal spre apă. cu zâmbet senin şi plin de dragoste. fără să uite aproape niciodată sărbătoarea sfântului Ilie. nopţile pline de zăduf şi stelele sclipesc din cer prietenos şi îmbietor. dar nu dogoritoare. dacă iese o clipă din casă. pornesc a curge de pe dealuri pâraie tulburi. în clipocitul cărora e atât de plăcut să aţipeşti. stând cu plăcere în bătaia ploii calde. Chiar şi cerul. încât ţăranul. care cresc într-atât până la bobotează. mai drăgăstos. cerul pare că vrea să fie cât mai aproape de pământ şi nu ca să arunce cu mai multă putere săgeţile sale asupra lui. soarele a şi ieşit din nori şi. de parcă ar fi căzut pe gânduri. Acolo. privind gânditor un apus de soare. Orice suflet istovit de prea mult zbucium ori cu totul străin de frământările vieţii ar dori să se ascundă aici. osârdia şi truda lui. din belşug. ori cercetează de aproape plugul de lemn. În noiembrie vin zăpada şi gerurile. vâlceaua cotită cu un pârâiaş la fund şi crângul de mesteceni. vrând parcă să întărească credinţa bine cunoscută în popor. luminează şi zvântă ogoarele şi dealurile. de acolo. parcă se mai întoarce din mers o dată şi încă o dată ca să privească locul acesta iubit şi să-i mai dăruiască şi toamnei. raze de soare calde. cea cu vreme umedă şi rece. de privelişti voioase. Totul merge după rânduiala firească. De se porneşte ploaia. întâi de o hulubă. Sunt nişte dealuri domoale. Aici nu se întâmplă primăvara să se întoarcă pe neaşteptate viscolele. ci numai spre a-l îmbrăţişa mai strâns. ei ne amintesc prea viu cât de plăpândă ne este fiinţa şi ne umplu de teamă şi neîncredere.Să lăsăm dar marea în plata Domnului! Nici chiar când se întinde liniştită şi nemişcată. în colţişorul acesta uitat şi să trăiască o fericire necunoscută de nimeni. Dar mai frumoasă şi mai îmbătătoare este acolo vara. Iar în februarie a şi început să se simtă în aer adierea dulce a primăverii ce se apropie. în freamătul uşor al masei de apă. ce-i şiruie pe obraji. de parcă s-ar fi lepădat de oameni. Totul făgăduieşte aici o viaţă lungă şi tihnită. câte o zi senină şi caldă. omul simte mereu aceeaşi putere uriaşă. iese în curte numai în cămaşă şi. spre a feri parcă colţişorul acesta ales de orice năpastă. şi un cer senin aproape trei luni de zile. Acolo. pe care ţi-ar place să te dai de-a dura sau să şezi. aburi calzi se ridică de pe pământul dezgheţat. ca ghearele şi colţii unei fiare sălbatice care pândeşte să se repeadă la el.

băieţii le prindeau cu mâinile. nici alte năpaste. oi care behăie şi găini care cotcodăcesc. pereţii caselor şi dealurile nisipoase – totul pare să ardă într-o lumină de flăcări. iar cea de a doua o roză roşie. Zadarnic s-ar fi străduit un poet s-o privească cu ochi plini de extaz: ea s-ar fi uitat la el naiv şi blajin. nici trandafiri. pe jumătate atârnată în aer şi proptită cu trei pari. O altă casă stătea lipită de deal. un bărbat voinic. trebuia să te apuci cu o mână de iarbă şi cu cealaltă de acoperiş. În sat era linişte. când colo într-însa locuia. desigur. Rar se întâmpla ca într-o casă sa răspundă la chemare un geamăt de durere sau o tuse înăbuşită de bătrână care îşi 1 Nume dat războiului civil din Anglia (1455–1485). lăcustele nu se abat niciodată pe acele locuri. prima. când toată firea – pădurea şi apele. aşa cum se uită o ţărăncuţă frumoasă şi rotundă în obraz. fiindcă nu sunt păduri. prepeliţa era o pasăre care nu se cuvenea să fie mâncată. priveşte tainic printre crengi sau aruncă mănunchiuri de raze argintii în ochii admiratorilor ei. doar să se fi rugat de ea ca să-şi întoarcă spatele spre pădure şi faţa spre el2. Moravurile locuitorilor acestor ţinuturi nu erau încă atât de pervertite. aşa au rămas şi până în ziua de azi. însoţind pe drumul nisipos şi şerpuitor o lady în plimbare spre nişte ruine sumbre sau grăbind spre o cetate întărită în care-i aşteaptă un episod din războiul celor Două Roze1. Părea că până şi o găină s-ar fi temut să stea în asemenea casă. totul părea adormit. zadarnic ai fi strigat cu glas tare: singurul răspuns ar fi fost o tăcere de mormânt. Cerdacul era deasupra râpei şi. Prepeliţa era menită să desfete cu cântecul ei auzul omului: de aceea. Onisim Suslov. Nici privighetori nu s-au pomenit prin părţile locului. Nu. Nu orice om ar fi ştiut să intre în casa lui Onisim. . să nască dintr-o dată patru prunci. care nici nu prea putea să se îndrepte din şale în locuinţa sa. Într-un loc nimeriseră trei case laolaltă. nimeni n-avea habar de aşa ceva – îi ziceau lună şi gata socoteala. aproape la fiecare casă atârna sub streaşină câte o colivie împletită cu un pitpalac în ea. 2 Formulă magică din basmele ruseşti cu ajutorul căreia eroii puteau pătrunde în cocioaba Babei Cloanţa.anumită cantitate de electricitate pe an. Prin locurile acelea nu s-au pomenit furtuni pustiitoare. Vara. întocmai ca un cuib de rândunică. o roză albă. între familiile de York şi Lancaster. Şi totuşi. nici stâlp de foc. în jur nu se zărea ţipenie de om. prepeliţe erau din belşug. Le place o lună cochetă. şerpi otrăvitori nu se află. Dumnezeu n-a trimis drept pedeapsă asupra acestor locuri plăgi egiptene. Căci. cu ochii larg deschişi şi semăna întocmai cu o tavă de aramă bine lustruită. ca apoi să păşeşti drept în cerdac. Cât de adormit şi lin se scurgea viaţa în cele trei-patru sătuleţe care alcătuiesc acest colţişor! Aşezate la mică depărtare unul de altul. iar alte două se pitiseră chiar în fundul vâlcelei. nu se văd nici lei. tablouri cu care pana lui Walter Scott ne-a obişnuit închipuirea. Pe câmp şi prin sate rătăcesc numai vaci care rumegă. în timpul secerişului. N-ar fi avut cum să vadă acolo vreo înserare în stil elveţian sau scoţian. nici nu se mai ştie de când. în vârstă de 28 ani. nici altele. blând. nici tigri. povestit de un moşneag. Să nu se creadă însă că prepeliţa era socotită o bucăţică aleasă pentru desfătarea gurii. Nimănui nu i s-a întâmplat să citească prin ziare ceva de felul acesta despre acel colţişor binecuvântat de Domnul. pentru ei. la un craidon de la oraş care-i aruncă priviri pătimaşe. poate din pricină că nu erau nici crânguri umbroase. O casă care a nimerit pe coasta povârnită a râpei acolo a rămas. împreună cu nevasta. Şi nici nu s-ar fi scris niciodată nimic şi nimeni n-ar fi auzit de el. dacă nu s-ar fi apucat într-o zi o vădană. iar pe fondul acesta de purpură se desprinde limpede o cavalcadă de bărbaţi. Şi luna de aici privea ogoarele şi satele în felul ei. care purtau pe armele lor. Nimeni din cei de pe aici n-a văzut şi n-a pomenit vreun semn ceresc înfricoşător. Acolo. pline de înţeles. Intrând în casă. ca să ajungi la el. o capră sălbatică drept cină şi o baladă cântată de o tânără miss în sunetele lăutei. nici beznă căzând deodată pe pământ. acestor domni le place să stea cu ochii la lună şi să asculte cântecul privighetorilor. nimic din toate acestea nu se afla în colţişorul nostru de ţară. Marina Kulkova. păreau aruncate acolo din întâmplare de o mână uriaşă. nu-s nici măcar urşi sau lupi. Prin părţile astea. Un poet sau un visător nu s-ar fi mulţumit. În schimb. nu se aude răcnet de fiară. Casele tăcute stăteau cu uşa deschisă de perete. doar nori de muşte zburând şi bâzâind în zăduful zilei. obişnuite. trei-patru generaţii de oameni au trăit în tihnă şi fericite în ea. nici cu înfăţişarea generală a acestor locuri modeste şi fără pretenţie. fapt care chiar că n-a putut fi trecut cu vederea. Nu se ştie dacă un poet sau un visător s-ar fi mulţumit cu natura din acest colţişor paşnic. care se învăluie în nori străvezii. după cum se ştie. şi aşa cum au fost I împrăştiate ici-colo.

După aceea urma întunericul şi. desculţ şi numai în cămăşuţă. Aceşti oameni fericiţi erau încredinţaţi că nici nu poate fi altfel. adăugând că se luase chiar după ei şi era cât p-aci să-l mănânce pe Kuzka! Cei mai îndrăzneţi dintre ţărani se înarmară cu furci şi topoare şi porniră în ceată spre şanţ. că toată lumea trăieşte întocmai ca ci şi că a duce un altfel de trai e chiar păcat. Dintre delicte. nici patimi puternice. nici năzuinţe îndrăzneţe nu-i tulburau. Dar puţini dintre ei s-au dus vreodată până acolo. cuprins de sfială. pământul era plat. de după o despărţituri de lemn. considerată de cei din antichitate drept capătul lumii. Alte legături nu mai aveau cu nimeni. în tăcere. în şanţul de lângă pod. ţări necunoscute unde trăiau nişte monştri. nu ştiau dacă trăiesc bine ori rău. Vechea denumire a strâmtorii Gibraltar. omoruri. îngroziţi. zăcea un ţăran. cu care grecii antici întreţineau legături de comerţ. într-o zi. Aceeaşi linişte şi pace adâncă se aşternea şi peste câmpii. nici alte spăimântătoare întâmplări. întâmplarea răscoli tot satul şi fu pusă de toţi pe seama cărăuşilor de vase de lemn care trecuseră în ajun spre târg. câte un plugar aplecat pe coarnele plugului trudea ca o furnică. În ultimii cinci ani. la cel intrat în casă. mai răspândit era unul singur şi anume: furtul mazării. pesemne vreun lucrător în drum spre oraş. începură să strige dihania în fel şi chip. cu plete lungi. ca şi pentru cei din antichitate. un sac şi un băţ cu două perechi de opinci de tei legate de un capăt. că dincolo de Petersburg locuiesc franţujii sau nemţii. În şanţ. Neprimind răspuns. dar nici măcar de moarte bună. seceră ori vând într-altfel ca ei. apoi să se ascundă din nou. cu capul pe un mal. o lume care se pierdea în negură. nici dacă ar avea de ce să râvnească la ce au alţii. seamănă. Nu se îngrijeau decât de interesele lor. care nu se întâlneau şi nu se ciocneau cu interesele altora. Încolo. scăldat în sudoare sub arşiţa soarelui. 1 2 Regiune de pe litoralul răsăritean al Mării Negre. Ce patimi şi frământări se puteau deci naşte în ei? Aveau şi ei. ca o farfurie. toate se încheiau cu acel peşte care ţine în spinare pământul3. de a trebuit lumea să-l ude cu apă rece ca să-şi vină în fire. a fost găsit un om culcat. Să le fi spus că alţii ară pământul. morcovilor şi napilor de prin grădinile de zarzavat. Cu toate acestea. 3 Conform vechii cosmogonii populare ruseşti. Ori poate vi s-a urât cu viaţa? Altă treabă n-aveţi? Doar nu vă mână nimeni de la spate! Dar ţăranii porniră şi. locuiau numai la vreo douăzeci de verste de sat şi nu ştiau nici ei mai mult. fierarul Taras era să moară în bordei din pricina unei băi de aburi prea fierbinţi. care era pentru ei şi Colhida1 şi Stâlpii lui Hercule2. în sfârşit. aşezaţi la lândul lor pe spinarea unei balene uriaşe. unii din ei se mai duceau şi la iarmaroc o dată pe an. nici n-aveau de unde să afle ce se petrece în lumea largă. Cei dintâi îl văzuseră băieţii care. Acolo nu s-au pomenit jafuri. rare erau aici întâmplările de orice fel. dar ei nu-şi făceau mult sânge rău. şi se sprijinea pe nişte stâlpi. ajungând la vreo cincizeci de stânjeni de locul cu pricina. lenea şi somnul. doar ici-colo. veniră într-un suflet să vestească satul că în şanţ stă culcat un zmeu sau un vârcolac înspăimântător. Iar dacă se întâmpla ca cineva să adoarmă pe veci – fie de bătrâneţe. adică reşedinţa gubernială. negustorii de vase de lemn. de pildă. o dată s-a întâmplat chiar să se fure doi purcei şi o găină. erau la douăzeci şi cinci-treizeci de verste depărtare. cu carele. O linişte de netulburat domnea şi în moravurile oamenilor de prin părţile locului. în marginea satului. Şi fiindcă prin locurile acestea depărtate nu prea trecea lume. din cele câteva sute de suflete nu murise nimeni. La anumite zile sorocite ale anului. ori să apară câte-odată. să se uite lung.încheie veacul zăcând pe cuptor. lângă el. nici nu te-ar fi crezut. ca şi capitala de judeţ. Ştiau că la optzeci de verste depărtare se afla "gubernia". nu numai de moarte năprasnică. – Unde vă împinge dracul? căutau să-i ţină bătrânii. fireşte. fie din pricina vreunei boli necăutate – apoi lumea se mira încă mult timp după aceea de o asemenea întâmplare neobişnuită. ca toţi oamenii. fiecare om îşi vedea de ale lui. Şi totuşi nu li se păruse deloc de mirare când. grijile şi slăbiciunile lor: birurile şi dările. pe ogorul negru. Locuitorii acestui colţişor trăiau departe de alţi oameni: cele mai apropiate sate. Şi ce fel de patimi sau îndrăzneţe năzuinţe ar fi putut să-i tulbure? Acolo. un copilaş de vreo trei ani. care se rătăcise de artelul său. se opriră. care veneau. . auziseră că mai sunt oraşe ca Moscova şi Petersburg. ţăranii îşi duceau grânele la cel mai apropiat chei de pe Volga. Aşa că n-aveau cum să-şi judece felul de viaţă. nu-şi stricau liniştea pentru atâta lucru. oameni cu două capete şi uriaşi. Apoi ştiau că ceva mai departe e Saratovul sau Nijni-Novgorod. dacă sunt bogaţi ori săraci. apoi înaintară din nou. iar mai încolo începea pentru ei.

copleşindu-l cu mângâieri şi laude: băiatul abia dovedea să şteargă urmele atâtor sărutări nedorite. – Dacă-i străin. puţin cam ţicnit. fără să-şi ia ochii de la icoană. reşedinţa boierilor. dă din picioare. dar mai cu seamă să nu se apropie cumva de râpă. Dădaca l-a aşteptat să se trezească. moale. Cum îţi zice? N-auzi. îi şoptea cuvintele rugăciunii. dar mama îşi punea în ele tot sufletul.. – Lasă-l. nici să plece departe de casă. locul cel mai temut prin părţile acelea şi cu faimă rea. pe unde pătrundeau în odaie răcoarea şi mireasma liliacului înflorit. lăsaţi-l în pace! spuseră bătrânii. Lăsaţi-l în pace. nimic nu grăieşte şi nici nu se ştie ce-o fi cu el. Cekmenev. cerea socoteală dădacei dacă copilul a dormit liniştit. Oblomov întâlnea o mătuşă bătrână. nu s-a trezit cumva noaptea. Chiar şi acum. După aceea. care fusese cândva tot al familiei Oblomov.. Acolo. care în spate. moartă demult. punându-se în genunchi. chiar dacă vreun ştrengar ar vrea să şi-i umfle. care ţineau de acelaşi sat. . nu s-a zbătut în somn ori n-a avut călduri. aşezaţi pe prispă cu coatele pe genunchi. Apoi se duceau la tata şi după aceea la ceai. Cât e de drăgălaş. în vizită la ei... Oblomov fu cuprins de un freamăt de bucurie şi caldă iubire. La Sosnovka era conacul. Şi astfel se întoarseră cu toţii îndărăt în sat şi le povestiră bătrânilor cum că acolo zace un străin de prin alte locuri.. De un' să ştim ce fel de om îi? Nu vedeţi că nu zice nimica? Poate că o fi cine ştie cum. două lacrimi fierbinţi îi lunecară încet pe sub gene. prin curte sau pe pajişte. E fericit şi vesel. Stăpânul satului era un moşier bogat.. clătinând din cap de bătrâneţe. grăbindu-se să isprăvească sfânta rugăciune. oameni buni! – Să mergem! spuneau unii dintre ei. mă? Ce cauţi aici? Străinul făcu o mişcare. Mai erau şi trei fete bătrâne. Băiatul spunea după ea cuvintele. dar trecuse de mult în mâinii străine. În cele din urmă a izbutit să-l scoale din pat. aşezat la numai o verstă depărtare. nici să-l atingă. îl piaptănă şi-l duce la maică-sa. Dădaca îl prinde şi amândoi râd în hohote. împrăştiate ici-colo. cu braţul petrecut pe după umerii lui. – Măicuţă. sufleţelule! răspundea ea. Acolo a fost găsit o dată un câine socotit turbat numai pentru faptul că a fugit de oameni când aceştia au tăbărât pe el cu furci şi topoare. tu de colo! strigau ei pe rând.. stăpân peste şapte suflete. Începe acum să-i tragă ciorapii. mai erau şi câteva case. şi lupii. încât. îl cerceta de n-are cumva ochişorii tulburi. să mergem! Ce avem noi cu el? Doar nu ni-i rudă! Ne mai găsim vreo belea cu ăsta. La vreo cinci verste de Sosnovka se afla Verhliovo. Amândouă alcătuiau moşia Oblomovilor şi erau cunoscute sub numele de Oblomovka. să fie ca el. n-ar izbuti. să nu-i dea voie să se ducă la cai. şi încă alţi bătrâni şi bătrâne. şi un moşier. Unul din cele trei sau patru sate împrăştiate acolo se chema Sosnovka. de care vedea un administrator neamţ.. să nu lase copilul singur. cu ochii la fereastră. Are numai şapte ani. se spunea că acolo se adăposteau şi tâlharii. îl spală. apoi a dispărut undeva. dând să ridice capul. începeau să-l îndoape cu franzeluţe. îl întreba dacă-l doare ceva. maică-sa îl mai mângâia o dată şi-l trimitea să se plimbe în grădină. plini de grijă. cu ochi lacomi. pesmeciori şi frişcă. Zău aşa. copilul nu se lasă. amintind încă o dată dădacei. la câini sau la ţap. scărpinându-se care după ceafă. Apoi îl lua de mână şi-l ducea la icoane. Aceasta e toată geografia acestui colţişor de ţară. şi tot soiul de alte fiinţe. Unul dintre ei îl pipăi cu furca. revăzând-o în vis pe mama lui.Ilia Ilici s-a trezit de dimineaţă în pătucul său. rude îndepărtate ale tatălui său. care n-au existat niciodată prin partea . Mama îl acoperea cu sărutări pătimaşe. un cumnat al mamei sale. Tot acest stat major al casei Oblomov se repezea la Ilia Ilici ca să-l îmbrăţişeze. durduliu şi rumen la faţă! Are obrăjiorii atât de rotunzi. – Măi. care nu dădea niciodată pe la moşia lui. pe după deal. altul Vavilovka. – Mergem. cu toată severitatea. Se vede că era bolnav sau obosit. care stătea la ei şi o bombănea tot timpul pe jupâneasa ei care o servea de la spatele scaunului. de optzeci de ani.Ţăranii nu se încumetau să se apropie. Băiatul le repeta distrat. Lăsaţi-l în plata Domnului! N-aveţi ce căuta pe acolo! Aşa era colţişorul de ţară în care se transportase în vis Oblomov. azi mergem Ia plimbare? întreba el deodată în mijlocul rugăciunii. lasă-l! strigară mai multe glasuri. se joacă. Pe urmă. În râpă se aruncau toate mortăciunile. apoi. La masa de ceai. dar nu putu.

din toate colţurile aleargă spre ea. fără cuvinte. În grădină şi în curte. tocmai dincolo de deal. Băiatul n-a mai stat să asculte sfaturile mamei: era de mult în curte. mintea lui fragedă se pătrunde de pildele vii şi-şi urzeşte pe neştiute izvodul vieţii sale. cu gândul să se caţăre acolo pe scara cu trepte înalte şi drepte. Arde de dorinţa de a se urca în cerdacul care împrejmuieşte toată casa. Numai câmpul de secară ardea în depărtare ca un lan de flăcări. dând prietenos din coadă şi lingându-se pe bot. copacii. de teama că va cădea copilaşul şi se va lovi la nas. băiatul se îndreaptă spre acele trepte ademenitoare. adică toate zilele şi toate nopţile dădacei erau pline de alergături şi zbucium. pe care creşte muşchiul fraged şi verde. care-l prinde cu chiu. prinzând cu privirea-i ageră şi deschisă tot ce fac cei mari. Fără a ţine seamă de opreliştile mamei. Dumnezeule. ori de înduioşare când primea alintările lui neprefăcute de copil sau încă de o nelămurită frică pentru viitorul său îndepărtat. Mintea lui de copil înregistra fenomenele vieţii din preajma lui. Până în sat se auzea zgomotul cuţitelor care hăcuiau zarzavaturile şi carnea la bucătărie. răsfăţatule! bombănea încetişor dădaca. – Vezi că soarele merge să întâmpine luna. Fuge de ea spre podul grajdului. poate. ce copil! N-ai pic de astâmpăr! Nu mai stai locului un pic. porumbarul. Copilul nu era însă totdeauna zburdalnic. Şi astfel toată ziua. . încât era greu de spus dacă plânge sau îngână un cântec de jale. în cerdac se arată dădaca. bucătarul aruncă deodată apă pe fereastră. ducându-l de mână în cerdac.locului şi nici pe lume. stropindu-l pe Arapka. din casă se aude glasul mamei: – Dădacă. O porneşte spre poartă. drăguţule. sacaua e mare cât casa. femeile şi vizitiii. dar deodată. umbra ajunge peste pajişte. îl apucă greaţa şi n-o să mai mănânce! Dacă-l laşi aşa. cum îşi petrec dimineaţa. vede păşind un alt Antip. dacă n-o vede. Nici un amănunt. că e nevoită acum să-l oprească de a se sui în porumbar. iar umbra calului acoperă toată pajiştea. după tiparul vieţii înconjurătoare. Dădaca abia apucă să ajungă la podul grajdului. de a pătrunde la grajduri sau încă – Doamne fereşte – de a se apropia de râpă. iar boierii nu călcau pe el. care toată dimineaţa a stat sub geam. atunci se aşeza lângă dădacă şi privea cu luare-aminte cele din jur. domnişorule? Ruşine! spunea dădaca. Ar vrea să se ducă până acolo. de chin. şi ar fi ajuns şi el dincolo de deal. cu vai. – Dădacă. O bătrână duce din hambar spre bucătărie o strachină cu făină şi nişte ouă. Îl vede pe Antip ducându-se cu sacaua la apă. iar râul scânteia la soare de-ţi lua ochii. Cerdacul era însă foarte vechi şi foarte şubred. pe când Antip nici n-a apucat încă să iasă din curte. în sufletul lui va rămâne neştearsă icoana traiului de acasă. cu poarta lăsată într-o rână şi acoperişul de şindrilă înfundat pe la mijloc. urmărind de aproape tot ce se petrecea în curte. aşa încât n-aveau voie să treacă pe acolo decât "oamenii". atât de încet. de parcă o vede pentru întâia oară. De cum s-a întors Antip cu sacaua. nici o trăsătură cât de măruntă nu-i scăpa copilului însetat de cunoştinţe. Nici bătrânul Oblomov nu stătea degeaba. Din doi paşi. apoi ajunge şi în râpă! – Uf. deodată. Îşi petrecea dimineaţa la fereastră. se încruntă. Nu se poate spune că dimineaţa se irosea pe degeaba în casa Oblomovilor. nu vezi că a ieşit copilul la soare? Du-l la umbră. Copilul se uită în jurul lui. Copilul face şi el doi paşi. – Doamne. alături de ei. balconul aruncau departe umbre lungi. înviorând oarecum în ea viaţa aţipită care. iar de cum o zăreşte de departe. cu ochii în sus. Dar. Inima ei nu bătea decât pentru el şi aceste frământări îi încălzeau în vine sângele bătrân. Din odaia slugilor se auzea sfârâind fusul şi un glas subţire de femeie. ca sa privească de acolo râul. care-i pătrundeau adânc în suflet. se întâmpla uneori să se cuminţească deodată. Era o dimineaţă minunată. se şi luminează îndată. Încă unul. Priveşte cu o mirare plină de bucurie la casa părintească. ca să vadă ce s-a făcut calul. de bucurie. cu găleţi. Soarele nu se înălţase încă mult pe cer şi aerul era răcoros. se îmbolnăveşte. iar acolo lumină? O să fie şi aici lumină? întreba copilul. cu cerdacul şubred. de zece ori mai mare decât cel adevărat. de ce aici e întuneric. Copilul cădea pe gânduri şi se tot uita în jurul lui. şi. că dacă-l bate tare soarele în cap. fără ele s-ar fi stins de mult. mulţime de locuri umbroase te îmbiau la visare şi somn. copai şi căni. creşteau şi se dezvoltau o dată cu el. cu tot felul de acareturi în jur şi grădina părăginită. Casa. apoi aleargă prin curtea conacului. iar pe pământ.

Grija mâncării era cea dintâi şi cea mai de seamă la Oblomovka. Ignaşka! Ce duci acolo. se aude zburând şi zbârnâind o gâză şi în iarba deasă. aceştia se târăsc în patru labe prin curte şi se joacă în nisip. venea amiaza şi prânzul. bucurându-se mai mult la gândul că-i plăcintă boierească decât de bunătatea ei. moleşit de căldură şi de masa îmbelşugată. Aici. acoperindu-şi faţa cu o batistă. – Hai. în fân sau în grădină. până la amiazi era mare forfotă şi însufleţire. iar vizitiul doarme în grajd. La amiaza. oprea în loc o femeie: Ei. Erau mereu trimise la bucătărie când Nastasia Petrovna. Copilul vede că tatăl şi mama lui. oprindu-se şi privind spre fereastră de sub streaşină mâinii. după ce-şi făcea semnul crucii. ce îngrijire cerea creşterea lor! Curcile şi puii sortiţi tăierii de zilele onomastice şi alte zile mari erau îndopaţi numai cu nuci. Până şi câinii s-au băgat în fundul coteţelor. . ca să aducă aminte bucătarului ce să adauge sau să lase deoparte. ca să le arate fiecăreia câtă dantelă are de împletit pe zi. un glas de om răsună până hăt departe. du-te. un sforăit uşor. ca de om adânc adormit. tăiţei sau tocană de măruntaie cu sos roşu sau cu sos alb. Pe urmă. Vedea cum. du-te! răspundea boierul. însemna singură tăietura cu tibişir şi urmărea ca Averka să nu fure din postav. Nici freamăt de frunze. murături şi prăjituri de tot felul se adunau acolo! Ce hidromel şi ce cvas se făcea! Ce plăcinte se coceau la Oblomovka! Şi aşa. Orice sfat era luat în seamă. când resturile erau trimise în odaia fetelor. conaşule! spunea ea. o linişte adâncă învăluie satul şi câmpul. răspundea acesta. când câte o bucată uscată de tot şi fără pic de umplutură ajungea în mâinile lui Antip. Hai. neghiobule? îl întreba el pe omul care trecea prin curte. În pustiul acesta. Nici o mişcare în văzduhul înalt şi neclintit deasupra pământului. du-te îndărăt. femeie! Unde ai fost? – La beci. La douăzeci de stânjeni depărtare. la o plimbare prin grădină. mătuşa cea bătrână şi întreaga suită s-au retras fiecare în colţişorul său. Pe urmă trecea în odaia fetelor din casă. În casă domneşte o tăcere de moarte. arşiţa e dogoritoare. Se cocea o plăcintă uriaşă. apoi o chema pe Nastasia Ivanovna. totul trăia o adevărată viaţă de furnicar. lua de îndată măsuri severe împotriva acestei nereguli. E ceasul odihnei de după masă. pentru marile sărbători ale anului! Ce păsări se creşteau! Câtă chibzuinţă. Acesta. unul caută răcoare în tindă. ca să scape de muşte. care avea ultimul cuvânt. pe jos şi în tindă. Cine nu-şi are colţul lui. bătrânul avea cel dintâi grijă să fie duse la adăpat. activă şi plină. să taie din uscături colea. Soarele în cruci stă nemişcat. Totul pare mort în jur. cu o cantitate îndoită de făină şi de ouă. dacă vedea pe fereastră că vreun câine fugăreşte o găină. Câte dulceţuri. miere sau vin şi să urmărească ca tot ce a fost trimis să fie pus într-adevăr în mâncare. a treia şi a patra zi. Aceste harnice furnici nu se potoleau nici în zilele de duminică sau de sărbătoare. iar în curtea de păsări se înteţeau cârâiturile şi vărsările de sânge. apoi primit ori respins. Mă dusei să aduc niscai lapte la masă. du-le! Dar vezi să le ascută bine. Zgomotul cuţitelor de la bucătărie se auzea atunci şi mai tare. Iar copilul se uita la toate acestea şi nimic nu-i scăpa minţii sale agere. de n-o fi căzut pe jos vreun măr copt de ieri. toată lumea s-a culcat claie peste grămadă. Îţi dau eu ţie alergătură! E a treia oară că te prind fugind. Fiecare venea să propună câte un fel: ciorbă de potroace. astfel. slujnica făcea de mai multe ori drumul de la hambar la bucătărie. neîncetat. când Stepanida Ivanovna. plăcinta ajungea până vineri. după o dimineaţă petrecută cu folos şi osteneală. aţipeşte chiar acolo unde-l picneşte somnul. pe laviţe. Ce viţei se îngrăşau acolo. pe Stepanida Agapovna sau pe altcineva din suita sa. se duce în podul grajdului. lăsând copiii de capul lor. după cum hotăra stăpâna casei. şi aşa mai departe. pârjolind iarba. de bine ce n-au la cine lătra. iar altul. nici clipocit de apă. câtă bătaie de cap. atârnate în saci cu câteva zile înainte de sărbătoare. erau ţinute în nemişcare. întocmai ca un arheolog care se desfată bând un vin prost din ciobul unui vas de o vechime milenară. În privinţa aceasta se ţinea un adevărat sfat cu toţi cei din casă: era poftită să ia parte la el chiar şi mătuşa cea bătrână. discutat pe larg.– Măi. ştrengarule. Când se întorceau vacile de la păscut. în antreu! Şi Zaharka se ducea iar să moţăie în antreu. Dar vezi să nu verşi laptele! Dar tu. Pe cer nu se zăreşte nici un nouraş. Grija de căpetenie însă era bucătăria şi masa. toată lumea avea treabă. alături de săpăliga lui. Zaharka. Soţia lui era de asemeni foarte ocupată: discuta câte trei ceasuri la şir cu croitorul Averka cum să croiască dintr-o flanelă de a soţului ei o hăinuţă pentru Iliuşa. Grădinarul s-a lungit sub o tufă din grădină. să mai ducă ceva zahăr. se punea vitejeşte să macine cu trosnet această parascovenie împietrită. unde alergi iar? striga el. pentru ca gâştele să fie cu adevărat grase. să altoiască ici. – Bine. fără să se uite la boier. – Duc cuţitele la ascuţit. Ilia Ilici trece pe la odaia slugilor. cu scop practic: să vadă cum se coc merele. din care boierii mai mâncau şi a doua.

la rândul ei. toate poveştile scornite pe seama acestei râpe. nelăsându-l să se depărteze şi bombănindu-l pentru ştrengăriile lui. dând din cap. Pe urmă se băga în şanţ. pe toate tonurile. un somn vecin cu moartea. să nu aţâţe ţapul. I-ar fi plăcut să meargă în păduricea de mesteacăn care îi părea atât de aproape. oftau. se duce la râpă. închidea ochii. Scârţâi o uşă. Îi părea că lumea e numai a lui. pornea să sforăie încetişor. Lumea începu să se adune la ceai. ci de-a dreptul peste şanţ. Ţinându-şi suflarea. tâlhari şi fiare sălbatice. La început. şi mai rău. apoi se uita spre ferestrele conacului şi împingea cu degete tremurătoare una într-alta andrelele din ciorapul de pe genunchi.Puteai să te plimbi în voie prin toată casa. care nu putea fi înfrânt prin nimic. În curte se auziră paşi. începeau deodată să se foiască în speranţa unei îmbunătăţiri a soartei lor – îşi uda gâtlejul. Copilul se apropia de marginea râpei.. încovoiat sub povara unui samovar uriaş. Se temea însă. pe drum. se uita cu mirare. câte unul ridica deodată capul încă adormit. vârând sub ea cu degetul şuviţele de păr cărunte şi. scormonea în el căutând rădăcini. Până la urmă. Bătrâna sărea din somn. totul se mai înviorase puţin. Fugea în vârful picioarelor de lângă dădacă şi se ducea să se uite la cei care dormeau prin diferite colţuri. Mai pe urmă. Setea le ardea gâtlejul: sorbeau până la douăsprezece ceşti de ceai fiecare. din pricina prânzului prea săţios şi a somnului. Ieşea şi pe poartă afară. se desfăta urmărind câte un păianjen care sugea sângele unei muşte prinse. Iar băiatul aştepta cu nerăbdare această clipă. puteai să furi ce pofteşti şi să scoţi lucrurile din curte cu carul. Se oprea în loc şi se uita cu mare băgare de seamă cum se trezeşte câte unul. Între timp. peste gardul de nuiele şi gropi. nimeni nu li s-ar fi împotrivit. cu inima bătând de frică. în dreapta şi în stânga. nici dădaca nu putea să lupte cu somnul. sau. Unii aveau obrazul boţit şi ochii înlăcrimaţi. căuta pe tulburătorii liniştii şi-i prindea. unde asculta câte o gâză bâzâind şi-i urmărea din ochi zborul prin văzduh. Cu toţii suflau zgomotos. numai că de prin toate colţurile se auzea sforăind în fel şi chip. îl privea bănuitor pe Iliuşa.. dar nu le folosea la nimic. fără să dai de nimeni. nici să se suie în porumbar sau pe cerdac.. şi-l cuprindea spaima. vioaie. se urca în cerdac. pe când biata victimă se zbătea şi bâzâia în strânsoarea lui. apuca o libelulă. fără de veste. În curând. de parcă s-ar fi temut să piardă o clipă preţioasă. Îngrozit. alţii câte o pată roşie pe obraji şi pe tâmple. scuipa somnoros. să fi fost pe-acolo hoţi. Cât despre ea. Cădea şi ea. căutau . Era un somn atoatecuprinzător. După masă. fugea înapoi şi. Când şi când. apoi cădea iar pe pat. Auzea ţârâind în iarbă. încetul cu încetul. ca răpus de un glonte. încât ar putea ajunge până acolo în cinci minute. căldura începuse să scadă. se scărpinau în cap.. în pragul beciului sau de-a dreptul pe iarbă – cu gândul să împletească la ciorap şi să vegheze asupra copilului. simţind semnele bolii care o învingea. Soarele scăpăta spre pădure. se suia în porumbar. Totul părea mort. apoi. I-ar fi plăcut să se repeadă şi până la râpa care nu era mai departe de cincizeci de stânjeni de livadă. Şi în casă. Iar copilul toate le observa şi le băga la cap. dinspre bucătărie trecu grăbit un om. plescăia din buze sau bombănea ceva pe sub mustaţă şi adormea din nou. nu pe ocolite. se aşeza undeva la răcoare – în cerdac. copilul omora şi victima şi călăul. tremurând de frică. Se auzeau văicăreli şi gemete.. abia dacă-l mai putea dojeni alene. fiindcă lumea zicea că acolo sunt duhuri rele. Dar cu toate poruncile severe ale cucoanei şi în ciuda propriei sale voinţe. fugea în jurul casei pe scândurile care se îndoiau scârţâind.. victima molimei care bântuia la Oblomovka. ieşea din nou la aer. îi rupea aripile şi aştepta să vadă ce se întâmplă. În curând însă. fără măcar a deschide ochii. căscaţi. prefăcându-se că n-a dormit deloc.. sau o străpungea cu un firicel de iarbă şi-i urmărea zborul cu acest adaos. "Te pomeneşti că neastâmpăratul ăsta o să se caţere pe cerdac. dar deodată în minte îi răsăreau toate spusele. le curăţa şi le mânca pe săturate. apoi se pregătea să privească înlăuntrul ei. apoi se întorcea pe cea parte sau. cu gura întredeschisă. sufla peste muştele care înotau în el ca să le împingă spre capătul celălalt al cănii – din care pricină muştele. Îi chinuia o sete nestinsă. de-a dreptul în picioare. scuipă sau mârâie ceva prin somn. pe care o trezea numaidecât. liniştea începea să se destrame. îşi zicea ea moţăind. se repezea la bătrâna lui dădacă. găsindu-le mai bune decât merele şi dulceaţa cu care-l îndopa maică-sa.. când începea pentru el viaţa de libertate. îl pierdea pe copil din vedere şi." Capul bătrânei se apleca spre genunchi. buimăcit. ca în craterul unui vulcan. împreună cu dădaca lui. Un altul sărea deodată din culcuşul său. ciorapul îi cădea din mână. îl supraveghea pe copil. câte unul vorbea răguşit după somn. apuca o cană cu cvas. în podul grajdului strănuta cineva. care până atunci stătuseră nemişcate. se întindeau. se ducea până în fundul grădinii. îşi potrivea basmaua pe cap. începea să se roage de el să nu iasă pe poartă.

scăldând în aur viu vârfurile pinilor. unul potolit şi blând – cu alte cuvinte un leneş de care îşi bate joc toată lumea – apoi îl fericeşte. Slugile se adunau la poarta. răceşti la picioruşe. doar se plimbă cât e ziulica de lungă. vreo Militrisa Kirbitievna. unde nu e nici noapte. mai ciripea încă în mijlocul liniştii din jur. Pădurea se făcuse spăimântătoare: se auzea deodată câte un scârţâit. şi apa încremeni ca oprită în loc. se îmbracă în haine bogate şi apoi se însoară cu o frumoasă din poveşti. cea din urmă mai zăbovea un timp. parcă în ciuda tuturor. la pătuţul lui. Doamne! Oblomov retrăieşte în vis şi alte amintiri. de la soare te poţi uita. Îi plăcea să-i privească şi orice fleac pe care-l spuneau îi stârnea curiozitatea. până când mai arunca un ultim fluierat stins şi slab. Dar iată că începea să se întunece. când în inimă arde mai aprig flacăra patimii sau când dorul o încinge mai dureros. Copilul se ţinea pe lângă mămica lui. cu capul atârnând pe umăr. se mai foia o dată mişcând uşor frunzişul din jurul ei. când la stânga. Numai greierii ţârâiau pe întrecute. Copilul se ghemuieşte speriat lângă dădacă. ca ochiul unei fiinţe vii. – Mamă. închinându-se şi gemând. împingând cu piciorul în apă câte o pietricică. de parcă una din arătări ar fi trecut dintr-un loc într-altul. aşa adormit cum e. făurită de închipuirea ei. fiecare îşi găsea câte o treabă: unii se duceau la râu şi se plimbau încet pe mal. câte unii în cvas. iar alţii chiar şi în doctorii adevărate. de unde se auzeau râsete şi zvon de balalaică.. se frământau şi tânjeau ca o caravană de călători de prin deşertul Arabiei. Atunci vine dădaca. nu mergem la plimbare? întreabă Iliuşa. încet şi cu întreruperi. Lucrurile îşi pierdeau înfăţişarea. Din bucătărie se auzea din nou trosnind tocul şi cuţitele hăcuind mărunt şi ritmic: se pregătea cina.. Iar soarele asfinţea din dosul pădurii. A trecut cu bine. iar copilul o ascultă. frumoase. O seară lungă de iarnă. Pe cer sclipi luminos. în cele din urmă. doar le-o astâmpăra seceta din gât. iar în ferestrele casei prinseră a alerga luminiţe. E umed. mai arunca vreo câteva raze călduţe care străbăteau pădurea ca o dâră de foc. asculta vorba lor somnoroasă. într-un târziu se mai auzi un ultim clipocit. – Bogdaproste. totul se contopea într-o masă cenuşie. Totul tăcea acum. Iar Nastasia Ivanovna şi Stepanida Tihonovna chemau asupra lui toate fericirile. la Oblomovka lumea doarme adânc şi paşnic. îl ia de pe genunchii mamei şi-l duce. Unii se jucau de-a prinselea. apoi se stingea şi ea. curg râuri de miere şi de lapte. Copilul ascultă basmul cu nesaţ: e numai ochi şi urechi. făcând să-i trosnească sub picior crăcile uscate. răsucindu-se când la dreapta. şi adormea şi ea. pe care îl zugrăvea ca pe un erou al unei epopei strălucite. nitamnisam. unde se petrec minuni. Cântările păsărelelor se domoleau treptat. vorbea cu ele despre viitorul lui Iliuşa. apoi neagră. străpungând cu suliţa ei desişul crengilor. urmărind din ochi orice trecător. . – Vai de mine. Adia o boare umedă şi răcoroasă. – Şi unde-i duce? Cum arată? Unde stă? întreabă copilul. din ce în ce mai rar.. aşternându-se. E şi urât: în pădure umblă acum duhul cel rău care fură copiii mici. afară de una îndărătnică. clipa când mintea creatoare lucrează mai viu. Mama îl culca pe Iliuşa cu capul în poala ei şi începea să-i pieptene încetişor părul. se uita cercetător la feţele ciudate din jurul său. care n-a găsit nicăieri izvor de apă. Cercau cu toţii să scape de sete ca de o pedeapsă dumnezeiască. peste râu şi peste pajişte. nici frig. care se arată uneori în chip de ştiucă şi alege câte un băiat pe placul ei. stau toată ziua la geam. iar aceasta îi povesteşte în şoaptă despre o ţară necunoscută. Copacii păreau laolaltă o adunare de ciudate arătări. alţii se aşezau la fereastră şi urmăreau din ochi tot ce se petrecea afară: dacă trecea prin curte vreo pisică ori o stăncuţă în zbor. După ceai. iar el stă şi mănâncă. Să dea Dumnezeu să fie şi mâine tot aşa! Slavă ţie. În ţara aceea trăieşte o zână bună. admirându-i moliciunea de mătase şi cerând şi Nastasiei Ivanovna şi Stepanidei Tihonovna să-l admire. până când.leacul în siropuri de merişor şi de pere. Un abur uşor se ridica de pe faţa pământului. ce vorbeşti! Acum la plimbare? îi răspunde ea. Se întuneca din ce în ce mai mult. alb. dar la ele – ba. Venise clipa când toată firea păstrează o tăcere solemnă. care. Şi acolo sunt numai feţi-frumoşi de seama lui Ilia Ilici sau consânzene. când într-un suflet întunecat se coace fără îndurare şi amarnic sămânţa unui gând criminal şi când. Se liniştea şi râul. îl biruie somnul. dăruindu-i tot felul de răsfăţuri. cu capul în bătaia soarelui. cea dintâi steluţă. închizând şi deschizând ochii. Mama dă drumul fanteziei sale fără frâu. observatorul le petrecea din ochi şi chiar cu vârful nasului. gândurile poetice clocotesc mai fierbinte.. Apoi razele se stingeau una câte una. Aşa fac câteodată câinii de casă. în curând amuţeau cu totul. a trecut şi ziua de azi! spuneau cei din Oblomovka când se suiau în pat. şi unde nimeni nu face nimic tot anul.

Iar mai înainte să i se întâmple lucrul acesta. mai bine zis. câinele care urla era bătut şi alungat în curte. îmbâcsite de născociri. când răsăreau minuni la tot pasul în văzduh. acea satiră necruţătoare şi vicleană la adresa strămoşilor noştri şi. monştri şi vârcolaci. poate. pentru care nu e nevoie să muncească. despre oraşe şi oameni împietriţi. la morţi. pe Militrisa Kirbitievna. Căci basmul se confunda în mintea lui cu realitatea şi el regreta uneori. fără să-şi dea seama de acest lucru. căutând să le afle pricinile. uneori chiar . Dădaca povestea cu înflăcărare. deasupra unui mormânt proaspăt juca o flacără. iar prin pădure umbla parcă cineva cu un felinar. actuală încă şi pentru noi. altul cădea jos. se arăta deodată vreun semn ceresc: stâlpi sau bulgări de foc. Şi în ziua de azi omului nostru îi place. în pădure şi în câmpie. transmise neschimbate din bătrâni. cum înfrângeau nenumărate oşti păgâne. când omul nu ştia încă cum să lupte cu primejdiile şi tainele naturii şi ale vieţii. uneori. copilul. ascultaseră în copilărie aceleaşi basme. Sărmanii noştri străbuni trăiau orbecăind. de-a lungul veacurilor şi generaţiilor. cântase găina ca cocoşul. în mijlocul lumii reale. de-o măsură cu Ahile sau Ulise. o lume a lui. Ce plină de spaime şi lipsită de siguranţă era pe atunci viaţa omului! Primejdia începea pentru el de cum trecea pragul casei: în orice clipă putea fi sfâşiat de o fiară. Alioşa Popovici. un om murea din pricină că vreun alt mort fusese scos afară din casă cu capul înainte şi nu cu picioarele. în apă. Cu o simplitate şi o voie bună demne de Homer. despre Polkan viteazul sau Calicul rătăcitor – cum cutreierau ei pământul Rusiei. hohotind înspăimântător şi scăpărând din ochi prin întuneric. cu patimă. O visa. să creadă în ademenitoarele poveşti din bătrâni şi poate mult timp va trece încă până să se lase de aceste credinţe. începea deodată să vorbească lucruri fără înţeles. prădat de un tătar hain ori putea să piară fără veste şi fără urmă. într-un stil colorat. înjunghiat de un tâlhar. prins de zvârcoliri. cum se întreceau în a goli pe nerăsuflate şi fără a clipi câte o cupă uriaşă de vin. dar scânteile făclioarei care ardea în casă le lăsau să cadă în voie în crăpăturile podelei putrede. în cele din urmă ajungea şi la demonologia noastră. nitam-nisam. se ferea cu atâta grijă de realităţile vieţii. Sau poate că lâncezeala. un foc izbucnea. ei nu ştiau nici să-şi îmboldească voinţa. căuta cu închipuirea o cheie a tainelor firii înconjurătoare şi a vieţii sale. şi apoi se minunau copilăreşte sau se speriau de necazuri şi de rele. în mijlocul realităţii aspre.Dădaca sau. imaginară. Dădaca povestea cu multă voie buna basmul despre Emelea prostănacul. Tocmai de aceea aveau grijă ca mortul să fie scos pe uşă afară cu picioarele înainte. Dobrînia Nikitici. şi de a mânca pe socoteala zânei celei bune. nici supărări. din gură în gură. ea întipărea în mintea şi închipuirea copilului Iliada vieţii ruseşti. creată de homerizii noştri din neguroasele vremuri trecute. cu aceeaşi exactitate în amănunt şi relief puternic al imaginilor. Îi vorbea apoi despre tâlhari fioroşi. Îi povestea isprăvile eroilor din epopeile noastre populare. rămăsese pe viaţă cu dorinţa de a sta culcat pe cuptor. îl făceau pe om să-şi plăsmuiască. iar pe acoperiş croncănise un corb. fără să păţească nimic. Ajuns om în toată firea. dar de mâncat mâncau la fel şi tot atât de mult ca până atunci şi dormeau tot atât de liniştit. în care să-şi dea frâu liber închipuirii şi în care gândul trândav să găsească o dezlegare a înlănţuirii de pricini şi desfăşurării fireşti a faptelor şi lucrurilor vieţii. Şi bătrânul Oblomov. O poveste urma după alta. încât închipuirea şi mintea. când se îmbărbăta închipuindu-şi că el este eroul care săvârşea acele isprăvi minunate de-l treceau fiorii. să zbiere ca din gură de şarpe ori să umble noaptea prin somn. ca şi bunicul lui Ilia Ilici. nici zâne bune. ducea dorul ţării în care lumea nu ştia decât de plimbare. basmul. pe iarbă. Uneori. când tremura de frica unui vârcolac sau duh rău al pădurii şi căuta scăpare pe lângă un Alioşa Popovici. fapte. lipsită de orice fantezie. Ilia Ilici. privea cu spaimă în jurul lui. tălmăcind semnele mute şi misterioase ale firii. despre vitejia lui Ilia Muromeţ. în afara acestor fapte şi lucruri. când suferea de înfrângerile îndrăzneţului voinic. Ascultând basmele dădacei despre lâna cea de aur a noastră – "Pasărea de foc" – despre capcanele şi tainiţele din castelul fermecat. că basmul nu e viaţă şi viaţa nu-i un basm. un om care trăise până atunci liniştit şi bine. unde nu sunt nici griji. grozăvii şi primejdii adevărate. de a se îmbrăca cu haine primite de-a gata. zâmbetul acesta însă parcă nu era sincer: îl însoţea un tainic oftat. Iar dădaca ştia multe feluri de poveşti. liniştea necurmată a vieţii molcome. rămâneau robite de ele până la bătrâneţe. deşi zâmbea amintindu-şi de povestirile dădacei. ca şi lipsa de mişcare şi de întâmplări. nici s-o strunească. Omul slab şi bicisnic se pierdea cu totul. Câte lucruri ciudate i se puteau întâmpla omului! Uneori. cu care hrănea închipuirea copilului. Pentru ei. despre prinţese adormite. fiindcă un câine urlase trei nopţi de-a rândul sub geam. de dădacele şi moşii care vedeau de copii. deşi ştia acum că nu există pe lume râuri de miere şi de lapte. fără să vrea.

Şi cine poate şti cât de timpuriu începe să încolţească sâmburele gândirii într-o minte de copil? Cine poate urmări naşterea celor dintâi noţiuni şi impresii în sufletul .inspirat. părul i se făcea măciucă în cap de spaimă.. Dimineaţa râdea de temerile lui. ci o nălucă. fiindcă nu stătea la bunicii săi. Deşi acum ştia că nu de la căpcăuni ne vin relele. râdea în hohote de bucurie că nu se afla în ghearele fiarei. în acelaşi timp. tata şi mama îl siliseră pe ştrengarul de Iliuşa să se apuce de carte. iar Marfa a ajuns vrăjitoare. alături de dădacă. fiindcă pe jumătate credea şi ea în ce spunea. se arunca în braţele dădacei. În cele din urmă însă. nici să-i facă prăjitura care-i plăcea lui mai mult. În mintea şi inima copilului se întipăriseră imaginile. Stolz avea şi el un băiat. dar şi pe oamenii în toată firea. copilul se lipea de ea. unde nu sunt nici griji. În ochii bătrânei scăpărau scântei. ţinute în robie de câte un căpcăun sau de ursul cel cu picior de lemn. unde trăieşte Militrisa Kirbitievna. iar nervii îi zbârnâiau ca strunele prea întinse. ca şi la Oblomovka. în sufletul lui se dădea o luptă chinuitoare şi dulce totodată. eu prin sate am umblat. toate femeile dorm. iar în noaptea de Paşti. ori că vreo Marfa sau Stepanida e vrăjitoare. aceeaşi simplitate a moravurilor. ca mai toţi nemţii. lucru care se făcu cu preţul multor lacrimi. ci pe laviţă. gata să o înhaţe pe cea care-i furase piciorul. În noaptea de bobotează. aşezat la vreo cinci verste de Oblomovka. când orice copac se prefăcea pentru ei în uriaş. În afară de aceşti trei copii. care rătăceşte din sat în sat. copilul nu se mai putea stăpâni: tremurând şi ţipând. că uriaşii. Când dădaca rostea cu glas îngroşat cuvintele ursului: "Scârţa-scârţ. până la sfârşitul vieţii lor. începeau să se teamă şi de berbec. printre nişte oameni răi. totuşi nu se dumerea de unde ni se trag. oricine s-ar fi temut să se ducă în grajd unde putea să dea peste spiriduşul casei. întâmplările şi obiceiurile acestui fel de viaţă. teama şi tristeţea i se cuibăriseră în suflet pe mult timp.. şade pe blăniţa mea. avea să rămână totuşi cu o urmă de teamă şi de neînţeleasă tristeţe. Dacă rămânea singur într-o odaie întunecoasă sau vedea un mort. se înfiora de o groază strecurată în sufletul său încă din copilărie. cu mult mai înainte ca el să fi ţinut în mână prima carte. la închisoare. la fiecare pas se aştepta la ceva înspăimântător şi-i era frică. Cuprins de o neînţeleasă spaimă. care mai mult suferea de bube dulci decât învăţa carte şi aproape toată copilăria sa a umblat legat la ochi sau la urechi şi a plâns mereu pe ascuns. împărtăşea acolo aceeaşi lene străveche. căutându-şi laba tăiată. Stolz era un om cu scaun la cap şi sever. Andrei. Ilia Ilici se visă apoi deodată la vârsta de treisprezece-paisprezece ani. Dacă li se povestea ca o căpiţă de fân a luat-o razna peste câmp. dar chiar după ce avea să-şi piardă credinţa în arătări. atât de puternică era credinţa în minuni şi vrăjitorii la Oblomovka. şi tâlharii. capul i se clătina de emoţie. la administratorul de acolo. Stolz. n-ar fi ieşit unul singur pe poartă afară după ceasul zece. care înfiinţase un mic pension pentru copiii moşierilor din vecinătate. Din ochi îi ţâşneau lacrimi de spaimă şi. una singură nu doarme. aceeaşi linişte şi nemişcare. Dimpotrivă. La Oblomovka lumea credea în toate. visa într-una la ţara aceea fermecată. prin cătune am umblat. toarce lânica mea" şi aşa mai departe. ci în casă străină. Pe vremea aceea învăţa în satul Verhliovo. Un oblon izbit de perete sau urletul vântului prin hogeag îi făcea să pălească. Dar cum putea el să înveţe. Închipuirea lui era plină de vedenii ciudate. Poate că Iliuşa ar fi ajuns să înveţe la ei ceva mai temeinic. fierbe cărniţa mea. unde n-avea cine să-l alinte. dacă Oblomovka ar fi fost la o depărtare de cel puţin cinci sute de verste de Verhliovo. când fierbea în clocote. şi în vârcolaci. seara însă îngălbenea iar de frică. de victime nevinovate. ţipete şi mofturi. cu ochii plini de lacrimi. poate pe toată viaţa. un neamţ. iar închipuirea lui de copil când îngheţa. şi nici prin gând nu le trecea să se întrebe de ce oare berbecul a încetat de a mai fi berbec. unde poţi să mănânci atât de bine şi să te îmbraci pe degeaba. Toţi cei din casă şi din sat – începând de la însuşi boierul şi soţia lui şi sfârşind cu fierarul – voinicul Taras – tremurau de frică în întunericul nopţii. nu se îndoiau o clipă de acest lucru. nici necazuri. aproape de o vârstă cu Oblomov. Când era vorba de morţi care ies în miez de noapte din morminte. Basmul îi ţinea sub puterea lui nu numai pe copiii din Oblomovka. ar fi sărit în capul oricui ar fi îndrăznit să se îndoiască de acest lucru. alţi elevi nu erau deocamdată la pension. când ursul pătrundea. de cum se ivesc. picior de tei. şi de Marfa. dacă cineva răspândea zvonul că berbecul nu-i berbec. în cele din urmă. şi orice tufa într-o vizuină de tâlhari. în casă. îl duseră la învăţătură. în afară de casa lui Stolz. Neavând încotro. Căta trist în jurul lui şi nu vedea în viaţă decât tot soiul de năpaste şi de rele. şi în strigoi. Ilia Ilici avea să vadă mai târziu că lumea e întocmită mult mai simplu. când farmecul traiului şi al obiceiurilor de la Oblomovka se răspândea şi asupra Verhliovului? Doar şi acest sat făcuse cândva parte din Oblomovka şi totul. că morţii nu ies din morminte. îndată sunt duşi la moşi. glasul se ridica până la note neobişnuit de înalte. I se încredinţase de asemeni creşterea încă a unui băiat.

nimeni nu se grăbea să tălmăcească unui copil înţelesul vieţii. fără cea mai mică scăpare. înainte vreme. serbările de familie. ca. să-l pregătească pentru viaţă ca pentru un lucru greu şi foarte serios. Poate că Iliuşa băgase de mult de seamă şi pricepuse ce se vorbea şi se făcea în jurul lui: că tatăl său. împovăraţi de griji mistuitoare. ci. înmormântarea. ca nişte tablouri vii. înainte vreme. o pagubă bănească. chinuitoare. vesele şi triste. vreo ceartă şi. Apoi. sufletul celor din Oblomovka se lăfăia netulburat în moliciunea trupului lor. dar n-o puteau iubi şi căutau să scape de ea oricând aveau prilejul. care se înfăţişau pe rând înaintea lor. o boală. să tragă tabac şi să-şi sufle apoi nasul. ca focul zeiţei Vesta. numai că nu ştia s-o spună. o primiseră tot aşa. nimeni şi niciodată nu făcea vreo greşeală cât de mică. nici lui. aşa cum trăiesc aciuiţii din jurul său. cât şi în casele rudelor şi cunoscuţilor: naşterea. zilele onomastice. de neînlăturat. mureau pe tăcute. Pe vremea tatălui lui Ilia Ilici. la rândul lor. . să ia? Şi cum anume trăiau adulţii de la Oblomovka? Şi-or fi pus ei oare întrebarea pentru ce le-a fost dat să trăiască? Cine ştie? Şi dacă şi-or fi pus-o. nu făcea toată ziua decât să se plimbe dintr-un colţ într-altul cu mâinile la spate. salutările şi felicitările. prin faţa lui se perindă alaiul împestriţat al actelor mai mici. nu le scurma feţele prin lovituri sau suferinţe morale nimicitoare. care aveau loc atât în familia lui. gata întocmită. ospeţele zgomotoase. fără să bage nimeni de seamă. Nu-şi tulburau niciodată mintea cu probleme încâlcite. Revedea în gând până şi chipurile cunoscute. iar maică-sa trecea de la cafea la ceai şi de la ceai la masă. La Oblomovka. între altele. erau plini de voie bună şi trăiau atât de mult. oamenii erau mai zdraveni. atunci cum răspundeau la ea? Pesemne că nu răspundeau deloc. erau în stare să le ducă la capăt după toate rânduielile cerute. ale vieţii: botezurile. în timp ce în alte locuri. dacă nu i se dădea destul de repede o batistă ca să-şi sufle nasul. ori în privinţa respectării datinilor. orice nuntă sau onomastică cât de solemnă le-ai fi încredinţat. în schimb. sufletesc. Se temeau ca de foc de orice patimă şi. Şi iată că Ilia Ilici vedea acum în somn. Atunci. La patruzeci de ani bărbaţii arătau ca nişte flăcăi. lacrimile şi zâmbetele cuvenite. Într-adevăr. Viaţa nu-i însemna ea pe ceilalţi oameni cu zbârcituri prea timpurii. atât de limpede şi de firesc li se părea acest lucru. Ei nici nu auziseră vreodată despre aşa-zisa viaţă de muncă şi trudă. mă rog. dându-şi sufletul pe nesimţite. copilul să fi văzut şi intuit rostul şi legătura dintre fenomenele din mediul înconjurător. lăsata secului şi câşlegile. nu le rămânea decât să stea pe malul acestei ape şi să privească mersul şi cotiturile ei fireşti. În concepţia acestor oameni buni idealul vieţii era liniştea şi trândăvia. Cu greu se împăcau cei din Oblomovka cu gândul unor frământări sufleteşti. Munca o îndurau ca o pedeapsă care le fusese dată încă străbunilor noştri. Legea vieţii le fusese dată de-a gata de părinţi care. trupul oamenilor era mistuit în scurt timp de opera vulcanică a unui foc lăuntric. ci se uita numai în jurul lui cu privirea aceea stăruitoare şi mută de copil. iar bătrânii nu aveau de înfruntat o moarte grea. de la bunici. Poate că în mintea lui de copil hotărâse de mult că aşa trebuie să trăiască şi nu altfel. Orice peţit cât de delicat. adunările de familie. nici nu umbla încă. nesfârşite. pe când abia îngăima câteva cuvinte sau poate nici nu le îngăima. expresiile lor de la diferite ceremonii. îmbrăcat cu pantaloni de catifea şi cu o scurtă vătuită de postav cafeniu. la ce s-ar fi putut ei gândi? Ce frământări să-i tulbure? Spre ce ţeluri să năzuiască? N-aveau nevoie de nimic: viaţa curgea pe lângă ei ca o apă lină. grav şi solemn. după ce trăiau până la capătul puterilor. nici celorlalţi.lui? Se prea poate ca. despre oameni frământaţi. intelectuale sau morale. iar bunicii de la străbunici. De aceea aveau o sănătate înfloritoare. cele trei acte de seamă ale vieţii. tulburate numai din când în când de câte o neplăcere întâmplătoare. socotind lucrul acesta nu numai firesc. care rătăcesc de colo-colo. totul se făcea întocmai ca în anii vieţii părinţilor şi bunicilor săi şi aşa se mai face poate şi acum la Oblomovka. Şi ce altă hotărâre ar fi putut el. dar chiar o datorie a lor. alături de cine să stea în trăsură cutare sau cutare la o ceremonie. ce şi cum trebuia să se servească. căci acestea rod mintea şi sufletul şi scurtează viaţa omului. atunci când era vorba unde să fie aşezat cineva. că tatălui său nici nu i-ar fi trecut prin minte să controleze câte căpiţe au fost cosite sau secerate şi să ceară socoteală cuiva. se şi spune că. Totul se îndeplinea întocmai cum trebuie. pe care cei mari o socot prostuţă. cu porunca de a o păstra neştirbită şi nestinsă. forfota şi grija lor. cununia. vârtejul veşnicelor năzuinţe spre un ţel oarecare nu era viaţă. De aceea. şi puţină muncă. pentru ei. începea să ţipe că e dezordine şi întorcea casa cu susul în jos. dintr-un colţ într-altul al pământului sau îşi închină viaţa unei munci neîncetate. nimeni nu-l silea să stea aplecat asupra cărţilor care stârnesc în minte o sumedenie de probleme. de pildă.

să ducă scândurile căzute şi parmaclâcul lângă magazie. iar un al treilea chiar să pună mâna să repare. masă ori ceremonie. ospeţele. o nuntă. cu mare. că nici nu vor să ştie de ea. Veniră cu toţii. te pomeneşti că o să se prăbuşească iar. că. îi spuse bătrânul soţiei sale. în urma căreia s-a decis să se proptească deocamdată cu dărâmăturile cele vechi partea rămasă din cerdac. Cu ţipete de mirare şi de groază. Parcă ar fi stâlpii de la casa mareşalului nobilimii! E bine aşa. îngropând sub dărâmături o cloşcă cu pui. care stătuse înainte cu vârtelniţa sub acest cerdac. unul să aducă aminte. ar fi putut să se plimbe pe aici însăşi coniţa cu Ilia Ilici. ca să nu stea în drum. până în clipa când o înmormântare schimba decorul. Tocmai de aceea alungau ei orice altă grijă şi supărare şi nu cunoşteau alte bucurii. de deochi şi de orice altă năpastă. de a-l feri de răceli. altminteri. să se dreagă şi poarta. li se porunci lui Andriuşka. a văzut că colţurile s-au depărtat de tot de perete. Priveşte cât de frumos a aşezat Fedot bârnele. Mama punea în faţa ei. De cum se năştea un copil. se căsătoreau. Lucrurile au rămas aşa. cea dintâi grijă a părinţilor era să îndeplinească întocmai şi fără cea mai mică scăpare tot ritualul cerut de buna-cuviinţă. după cum. copiii ajungeau tineri buni de însurătoare. apoi se duseră fiecare la locurile lor. Ce-i drept. de pildă. ceea ce s-a şi făcut către sfârşitul lunii. în locul cloştii cu pui. Ţineau mai mult ca la orice ca copiii să fie grăsuţi. Îşi dădeau multă osteneală pentru ca copilul să fie totdeauna. Motka. Îndată ce flăcăuaşul ajungea să se ţină singur pe picioarele lui. şi scara din faţă. datinile. în ajun. Cei din Oblomovka le întâmpinau însă de cele mai multe ori cu o stoică neclintire. Axinia. adică să dea un ospăţ straşnic după botez. care dădeau hrană nesecată minţii şi sufletului lor. toată ştiinţa. nu pentru multe timp însă: locul chipurilor vechi îi luau altele noi. toate durerile şi bucuriile lor. sarcina de a creşte un copil sănătos şi voinic. cu mic. s-a suit pe ce a mai rămas din cerdac. Viaţa lor se orânduia numai şi numai în jurul acestor evenimente însemnate şi de neînlăturat. În casă se făcu zarvă mare. se duc mai departe. se învinovăţiră unul pe altul cum că ar fi putut de mult să se gândească. când înceta să mai aibă nevoie de dădacă. Apoi venea iar rândul datinilor. iar apoi – după ce botezau. De câte ori le vedea pe fereastră. Apoi. treceau înainte ca nişte păsări care au ajuns în dreptul unui zid neted şi. spunând: – Du-te. astfel încât grijile. Ar fi însemnat că se leapădă de primăvară. bine dispus şi să mănânce mult. tocmai se dusese după nişte fuioare. lucrurile începeau să se repete: veneau iar naşterile copiilor. până când. după stilul vechi. printre 1 La 9 martie. După aceea îi dădea drumul. bătrânul Oblomov începea să se gândească la reparaţii: îl chema la el pe tâmplar şi se sfătuia cu el cum ar fi mai bine de făcut: să construiască un cerdac nou. Petruşka şi Vaska. Apoi începea îngrijirea pruncului. pe el cu soarta lui cu tot. care pe nesimţite se destrăma la marginea mormântului.Cum să nu ştie ei să crească un copil? Era de ajuns să vezi ce amoraşi trandafirii şi durdulii purtau în braţe şi plimbau de mână mamele de la Oblomovka ca să te încredinţezi de acest lucru. mai aveau câteodată şi alte griji. ar fi putut s-o păţească la fel şi nevasta lui Antip. după ce fâlfâie un timp zadarnic din aripi pe lângă piatra cea tare. altul să poruncească să se facă reparaţii. ospeţelor şi nunţilor. într-o bună zi. n-ar fi copt nişte "ciocârlii"1. în Rusia se obişnuia să se coacă nişte pâinişoare în formă de păsărele care simbolizau "venirea ciocârliilor". vesel. Cum să nu ştie de această datină şi să n-o îndeplinească? De aceste datini erau legate toată viaţa. dacă. Aşa. ia te uită! Ţine cerdacul ca unul nou. şi se cufundau în apatia lor obişnuită. cât mai sănătoasă şi mai rumenă la faţă.. Cineva îi aminti boierului că n-ar fi rău. După aceea. Şi acolo rămaseră până în primăvară. cu prilejul acesta. . ca şi în faţa dădacei. Vaska ori Motka i-a raportat boierului cum că azi dimineaţă. peste vreo trei săptămâni. din care nu-i scotea decât o altă întâmplare de acelaşi fel. se minunaseră că mai ţine încă de atâta amar de vreme! Se porniră pe discuţii şi socoteli. Cu inima plină de emoţie aşteptau săvârşirea vreunui ritual.. – Ehei. neschimbată. în inima mamei încolţea tainica dorinţă de a-i găsi o tovarăşă de viaţă. interzicând cu toată străşnicia lui Ilia Ilici să se apropie de cerdac. Mai ţine mult timp. albi la faţă şi sănătoşi. când el. cum s-ar putea drege. arătară unele păreri de rău pentru cloşca cu pui. în ele era cuprins tot înţelesul vieţii. la începutul ei. într-o bună zi. cununau sau înmormântau pe cineva – îl uitau cu desăvârşire. negăsind loc unde să se aşeze. data echinocţiului de primăvară. o parte din cerdacul dintr-o aripă a casei se prăbuşi deodată. Atunci tâmplarul fu chemat la o consfătuire hotărâtoare. după ce se roteau pe deasupra capetelor lor. dădeau naştere la odrasle după chipul şi asemănarea lor – şi astfel viaţa se desfăşura ca o pânză necurmată. îngroziţi la gândul că. Se minunau acum cu toţii că cerdacul s-a prăbuşit. sau să dărâme şi ce a mai rămas. Din fericire însă. că mă mai gândesc eu. o onomastică.

ar fi tăiat oricând cel mai bun curcan sau o duzină de pui pentru un musafir. apoi. răspunse Ilia Ivanovici. Trebuie însă să recunoaştem adevărul: uneori. Zicând acestea.trepte. fie pentru Iliuşa. ba chiar se înfierbântau şi-şi ieşeau din fire. decât rugămintea de a gusta din ea. atât de iute a urmat ordinul ca gardul să fie înţepenit cum trebuie în pământ şi chiar înconjurat de un şanţ. stau Nastasia Ivanovna şi Pelagheia Ignatievna. îşi reîncepe plimbarea. Nu.. În lunile de vară. şi cu un fotoliu mare de piele. pe lumină. încât. O seară lungă de iarnă. uneori se mai aşază în fotoliu. Odaia e slab luminată de o singură lumânare de seu. cu o canapea uriaşă. scara se clatină şi în ziua de azi şi tot nu s-a dărâmat încă. îndată după ce Antip s-a prăbuşit de pe ea în şanţ. spuse el. îşi suflă nasul şi iar trage tabac. Dumnezeu să-l ierte! Cei de astăzi nu mai sunt în stare să facă aşa ceva. o parte din gard era la pământ. cos de zor o haină de sărbătoare. Nici vacile sau caprele nu s-au ales cu mare lucru după ce a căzut din nou gardul din livadă: au apucat să mănânce numai tufele de coacăze şi să jupoaie cel de al zecelea tei. da. şi i-a poruncit grădinarului să-l proptească cât mai repede cu două prăjini. a ridicat cu mâna lui. În cele din urmă s-a ajuns până acolo încât şi la podişcă s-au pus trei blăni noi. fiindcă. visul îl duce pe Ilia Ilici în salonul cel mare şi întunecos din casa părintească. vreun om pierdut în ochii lumii. Şi atunci nu vorbeau decât cum să repare podişca de peste şanţ ori să se îngrădească într-un loc livada. Alături de ea. cu saca şi cal cu tot. surprinşi de o supărare sau un necaz. căscând şi scărpinându-se când şi când cu andreaua în cap. Cei din Oblomovka erau grozav de zgârciţi pentru orice lucru ce nu era făcut în casă. ca vitele să nu mai strice pomii... pe bani şi – ca şi orice lucru cumpărat – erau ţinute sub cheie de către stăpâna casei. Nu pentru orice musafir se aprindeau în casă două lumânări. Şi ce bătaie au mâncat cele două vaci şi capre prinse asupra faptului! Le-au bătut de le-au spetit. fie pentru tatăl său sau chiar pentru ele. asemenea destrăbălare aproape că nu se vedea pe acolo: aşa ceva putea să facă doar vreun coate-goale. măcar că n-a dres-o nimeni timp de şaisprezece ani. fără să fi avut timpul să ajungă la meri. oricât de necesar era lucrul ce trebuia cumpărat şi numai dacă cheltuiala nu era prea mare. Dar nu s-a dărâmat. după ce stă puţin. Ilia Ivanovici a mers cu grija chiar până acolo. Mama stă pe canapea cu picioarele strânse sub ea şi împleteşte alene un ciorap de copil. gemete şi ceartă. Datorită acestei măsuri gospodăreşti a lui Oblomov. Ştia prea bine că o singură pofteală însemna mai curând rugămintea de a refuza mâncarea ori vinul oferit. pot trece în pivniţă nu numai pisicile. Trage tabac pe nări. ascultând sunetul paşilor săi.. Aşa tâmplar. "Cum se poate. spuse cineva. Îndeobşte. ca pe un leagăn de copil. parte din economie. plimbându-se într-o zi prin livadă. lux admis numai în serile de toamnă şi de iarnă. musafir ca acesta nici nu trebuia primit în casă. Acestea se cumpărau de la oraş. cu nasul în lucru. întoarse capul în altă parte. n-ar fi rău. Şi. ci cumpărat din târg. Se vede treaba că Luka acela fusese în adevăr un tâmplar straşnic. veşnic acoperit cu învelitori de pânză. . stăpânii casei se arătau tare îngrijoraţi. mai înainte de a fi fost poftit de trei ori. cu jilţuri bătrâneşti din lemn de frasin. O cheltuială mare era totdeauna însoţită de ţipete. n-ar fi pus însă o stafidă mai mult în mâncare şi se îngălbeneau la faţă dacă acelaşi musafir se încumeta să-şi toarne cu de la sine putere încă un pahar de vin. îmbrăcată în stofă albastră ieşită de soare şi plină de pete. – Chiar că s-a şubrezit de tot. Mucurile se numărau cu grijă şi se puneau bine. tare şi greoaie. – Ei şi ce dacă s-a clătinat? răspunse Oblomov. gardul rămase astfel toată vara şi tocmai iarna a fost dărâmat din nou de zăpadă. Aceasta o făceau parte din obicei. ca un gospodar grijuliu şi se duse îndată să inspecteze scara. Podişca a fost reparată chiar mai înainte s-apuce Antip să se înzdrăvenească după căzătură. oftând şi gemând. – Aşa s-a clătinat ea de la început. toată lumea caută să se ducă la culcare şi să se scoale fără lumânare. – Da. Acum. Bine a mai făcut-o Luka. să se lase lucrurile în halul acesta?" Trebuiau neîntârziat luate măsuri. Primitori cum erau. acolo domneau alte moravuri! Acolo musafirul nu s-ar fi atins – Doamne fereşte! – de ceva. De altminteri. dar şi porcii. lumii de acolo nu-i plăcea să cheltuiască bani: îi dădeau întotdeauna cu mare durere. în locul acela. clătinând-o cu piciorul. zic şi eu. după cât se aude. cu mâinile la spate şi cu o faţă deplin mulţumită. ziceau ei. Tata se plimbă în lung şi în lat prin odaie. gardul.

că "asemenea tânăr ar trebui băgat la închisoare". ca la poruncă. Tocmai de aceea canapeaua din salon era de mult plină de pete. în diferite poziţii. – Cine să fie? zice stăpâna casei. ca să vorbeşti. Apoi amuţesc din nou. şi tot a murit! Avea sănătate să tot trăiască o sută de ani. de pildă. după ce şi-n făcut semnul crucii în dreptul gurii: "Doamne. – Da. aceasta li se părea aproape o sinucidere. cei din Oblomovka mai bine răbdau orice lipsuri. ori aţa ruptă cu mâna sau muşcată cu dinţii de Pelagheia Ignatievna sau Nastasia Ivanovna. bătrânul Oblomov îşi făcu semnul crucii şi spuse repede. Uneori adormea chiar de-a binelea. Astfel se scurge uneori câte o jumătate de ora. cineva se apucă să rupă mucul lumânării şi deodată o stinge. cu o expresie de spaimă în obraz. iar fotoliul lui Ilia Ivanovici se chema numai că e de piele. – Vorbeşti de Maria Onisimovna: ei îi plac plăcintele cu ciuperci. Ilia Ivanovici! N-a stat să aştepte nici postul lui sân Petru. toţi ceilalţi încurcau şi numele lunilor şi ordinea datelor.. după diferite întâmplări din casă şi din familie. Uneori. fie el chiar şi cel mai trebuincios. e întotdeauna întuneric: s-au lungit serile. Ilia Ivanovici se apropie de fereastră. deodată. Pare-mi-se că după sfântu Ilie. scara şubredă.. fiindcă-i plac. nu le intrau în cap adevărurile economiei politice. Tocmai de aceea şi toate porţile erau strâmbe. N-o fi Nastasia Fadeevna? De-ar da Dumnezeu! Nu cred însă. două. Ilia Ivanovici tăcea şi toată societatea se cufunda din nou în toropeală. priveşte afară şi spune cu oarecare mirare: – E abia cinci. după el un altul deschide gura încet. – Ce spui? Totdeauna le încurci. Dar ia să-i întrebaţi pentru ce le trebuiesc aceste zile lungi şi o să vedeţi că nici ei nu ştiu prea bine. şi la liturghie. trei sau cinci sute de ruble. Aşa-i voia lui Dumnezeu! adaugă Pelagheia Ignatievna cu un suspin. şi nici la şaizeci n-a ajuns! – Toţi om muri când ne-o suna ceasul. Dumnezeu să-l ierte. răposatul Vasili Fomici. Linişte. cei ai casei şi oaspeţii lor obişnuiţi. ca. îi răspunde careva. şi afară s-a şi întunecat! – Da. suflând zgomotos pe nas. Doar când şi când se aud bocănind cizmele grele.. schimbul de mărfuri. Iar primăvara. iar restul se făcuse praf şi se jupuise de vreo cinci ani. Uneori. pe spetează. tot astfel se minunează şt se bucură că s-au lungit zilele. – Când a plecat ea oare de la noi? întreabă Ilia Ivanovici. Lumea moare. Auzind o dată că un tânăr moşier din vecinătate s-a dus la Moscova şi a plătit acolo trei sute de ruble pe o duzină de cămăşi. Cel mult dacă mai cască cineva. Dar nici nu pot să mă ţin după dânsa! Cu toate că-s mai tânără. nu pot să stau atâta la biserică. au cercetat împreună şi secătuit tot sacul lor de cunoştinţe. Culcat în spatele mamei. bătaia surdă a ceasului din perete. multora le dau chiar lacrimile. – Vezi cum eşti? îl dojeneşte nevasta. Atunci tresar cu toţii. zice soţia.. La vremea asta. Socoteala timpului o ţineau după sărbători. ce bărbat voinic era. Nu vine ea înainte de sărbători. necesitatea unei circulaţii rapide şi vii a capitalurilor sau o productivitate intensă. În simplicitatea lor. Te faci de fâs numai aşa. pe tema aceasta se înfiripă o conversaţie. rostind apoi. iar noutăţi dinafară sunt puţine şi rare. nu înţelegeau şi nu puneau în aplicare decât un singur fel de întrebuinţare a capitalurilor şi anume: păstrarea lor în fundul cufărului. de fabricaţie casnică ale lui Ilia Ivanovici. Pe jilţurile din salon stau aşezaţi. după anotimpuri. al .. se întâmpla să spună câte unul din musafiri cu un oftat adânc. jocul molipsitor al aerului şi al plămânilor îi cuprinde pe toţi. iar la Hlopov nu mai prididesc cu botezurile: se zice că iar a născut Anna Andreevna. – Un musafir neaşteptat! spune negreşit careva.Decât să cheltuiască bani. iartă-mă!" Pe urmă cască vecinul. douăzeci şi cinci de ruble pe cizme şi patruzeci de ruble pe o jiletcă. Învins. – Cum să nu fi fost ea de sân Petru? Nu ţii minte că făceam mereu plăcinte cu ciuperci. În genere. între ei domneşte o adâncă tăcere: se văd zilnic. soţul Mariei Onisimovna. Se prea poate că aceasta se întâmpla în bună parte din pricină că. fără să ţină seamă niciodată de luni şi de date.. Şi cât m-aş bucura să vină! Cum ne-am săruta şi am plânge amândouă! Ne-am duce împreună şi la utrenie. Dar să plăteşti pentru vreun lucru.. – Ba mi se pare-că a fost şi de sân Petru. dar de fapt era mai mult de câlţi şi sfoară: din piele nu mai rămăsese decât o singură bucată. Cum de nu ţii tu minte aşa ceva?! Şi nici Maria Onisimovna n-a stat până la sfântu Ilie. Uneori. se învăţaseră chiar să nu le bage în seamă.. De cele mai multe ori. răspunde Ilia Ivanovici. pentru nunta lui. şi aşa mai departe. ci numai până la sfinţii Prohor şi Nikanor. moţăia şi Iliuşa. în afară de bătrânul Oblomov.

Dar hohotele de râs nu-l lasă să sfârşească vorba. trasă de ac.. Când stai să te gândeşti. În cele din urmă.şaselea copil. Când hohotele încep să se mai domolească. Urmează o ultimă. săniuţa aceea? abia dacă poate îngâna. Cineva oftează. nici n-aş. apoi totul se cufundă în tăcere. hai! spune Ilia Ivanovici. şi eu. Astea-s născociri de-ale lui Alexei Naumîci. iese noaptea la portiţă. Cum să nu fi fost nimic? Dar noi unde eram? Te dă de gol fruntea... asta-i! izbucneşte toată lumea în cor.. ne vin prietenii. Şi acum se mai văd semnele. Cum asta – semn de moarte că te mănâncă vârful nasului? . Doamne! Mă-neacă tusea. că abia aşteaptă. – Trebuie să ne rugăm mai mult lui Dumnezeu şi să nu ne gândim la nimic! spune stăpâna casei cu severitate.... – Iată. se potolesc.. se mai potolesc. Şi iar se pornesc pe râs. – Ce-o mai fi şi asta? Ia te uită! zice el. printre râsete.. Tăcerea se aşterne din nou pe mult timp. Să-i spunem că Luka Savici e mare amator. – Să nu-i poruncesc lui Antipa să ne facă. o să aibă şi mai multe griji! Cei mici cresc.. s-a făcut întuneric afară. cu poalele hainei desfăcute.. Veselă femeie.. Deodată. pe toate fetele mi le scoate din minţi. te apucă jalea. iar noi îmbătrânim cu toţii. un al treilea tuşeşte de zor.. ajungem la sfintele sărbători. alţii se însoară. Toată lumea îşi aduce aminte de întâmplarea cea hazlie şi râde îndelung. de vină e Vaska.. şi şi-a despicat o sprânceană. Toată lumea râde. cu mare greutate. Unii mor. nu se mai aude decât zgomotul uşor al aţei. Luka Savici. de aţă muşcat.. Unul îşi şterge lacrimile. spuneam că.. – Ei. iar logodnici de unde să iei? În ziua de azi. după o scurtă tăcere. fetele trebuie măritate. apoi totul amuţeşte. om petrece bine şi nici n-om băga de seamă cum trec serile. zău aşa! Păcatele mele! Cum a căzut el atunci pe spate. altul îţi suflă nasul. supremă şi cea mai straşnică izbucnire de râsete. Negreşit moare cineva: mă mănâncă vârful nasului. se răspândeşte pe sală şi în odaia fetelor.. – Cum s-a întâmplat. El mi-a dat o săniuţă veche. Şi i se repetă cele vorbite. alţii se nasc. dar acum începe iar să se plimbe prin odaie. – Cei bătrâni îmbătrânesc. vine vremea căsătoriei. căruia îi venise chef să facă puţină filozofie.. spune ea.. e o femeie de viaţă! spune unul din cei de faţă. Ilia Ivanovici. Luka Savici? Ia povesteşte-ne. – Ce tot râdeţi? încercă să spună printre hohote de râs Luka Savici. iar ieri... pe încetul. Toată lumea se înviorează deodată. rosteşte câteva vorbe.. – Ce zici.. – Da.. lumea umblă după zestre. stăpâna casei rupe tăcerea. – Ai dreptate. cineva se porneşte din nou pe râs şi iar se încinge veselia. se uită la Luka Savici şi izbucneşte în râs. Hohotele de râs îi acoperă glasul. S-a făcut bucăţi.. De-ar veni Malania Petrovna. Când o fi să se însoare fratele ei şi să vină copiii.. întocmai ca şi mâine!. altcineva cască tare. – Doamne fereşte! sare scandalizată soţia lui. – Şi parcă numai Anna Andreevna! zice stăpâna casei. Râd astfel mult timp.. Din nou nu se mai aude decât legănarea pendulului.. Scorneşte fel de fel de jocuri. cuprinde toată casa. bocănitul cizmelor lui Oblomov şi trosnetul uşor al firului... – Despre ce vorbiţi? întrebă Ilia Ivanovici. iar cei tineri cresc! se aude un glas somnoros dintr-un colţ. Acum trei ani i s-a năzărit să se dea cu săniuţa pe derdeluş. atunci când s-a lovit Luka Savici la frunte. aşa cum râdeau zeii din Olimp.. darmite anii între ei! De ce o fi aşa? Ce bine era să fie azi la fel ca ieri. Şi iar râsete.. un derdeluş? zice iar Oblomov. – Oare o mai fi întreagă.. Degeaba încearcă el să ducă la capăt povestea cu căderea lui! Râsul pune stăpânire pe întreaga societate.. ai dreptate! încuviinţează speriat Ilia Ivanovici. N-a fost nimic. scuipând şi spunând din greu: – Of. câte şotii ar mai face! Câte nu pune ea la cale! Topeşte plumb şi ceară. tăvălindu-se de râs. tâlharul. Iliuşa se trezeşte şi râde şi el. în timpul postului. Eu. – Asta-i viaţa! rosteşte sfătos Ilia Ivanovici. apropiindu-se de ei. atâta am râs. mai cu seamă după bani. Şi iar se dezlănţuie râsul şi ţine vreo zece minute. În cele din urmă. unul dintre cei de faţă. în cor. – Ce să mai povestesc? spune ruşinat Luka Savici. Uneori. Şi nu-i o zi să semene cu alta.. Ilia Ivanovici se opreşte în mijlocul odăii cu faţa îngrijorată şi cu mâna la nas. n-am ce zice! – Da. Cu voia lui Dumnezeu.. nespus de tare. te mai dai cu săniuţa şi anul ăsta de sărbători? întreabă.

– De ce nu daţi la masă? spune Oblomov cu mirare şi ciudă de data asta. la ceafă. e a ploaie. când aveau musafiri – boston. Într-un cuvânt să te mişti – ce. Iar dacă ar fi putut să şi-l închipuie. dacă e în partea dreaptă. ghiceau în cărţi cu popa de roşu sau dama de ghindă. – Când te mănâncă într-o parte. chiar dacă-i cu folos. cotul. făceau pasienţe. cu gândul la cine ştie ce. horbotele de casă. îi judecau şi-i făceau de două parale. botezurile. Ar fi fost nemângâiaţi. nici n-am băgat de seamă cum a trecut vremea! Ei. buzele. fruntea. spune îndată Pelagheia Ivanovna. Sau. că o să te-nchini. Vaska. drăguţa mea. fire de tort. Se pregăteşte o nouă izbucnire de râsete. luni şi ani întregi de zile şi de seri petrecute astfel. naşterile. la întâmplare. prevestind dragoste cu temei. Motka! În prag se ivesc trei mutre adormite.. Şi tu de colo. nu vor să ştie de nimic. adunându-se laolaltă. mustăţile. gata să se încaiere: pendula din perete. Alţii trăiască cum vor! Căci orice întâmplare. pe la sprâncene. dar chiar şi în gândurile şi intenţiile cele mai ascunse ale oamenilor. bătaie de cap. semn de lacrimi. dacă ziua de mâine n-ar fi semănat cu cea de azi şi cea de poimâine cu cea de mâine. după cum prevestea ceva trist sau îmbucurător. se grăbeşte să-l lămurească Pelagheia Ivanovna. ţărăneşti sau. Uneori. paltoanele. cei din Oblomovka. – Of. aduce cu ea frământare. care nu era o povară pentru cei din Oblomovka. o să beţi votcă.. Stăteau mult timp uitându-se una la alta. se sărutau între ei. mai cu seamă pe soţii necredincioşi.. Vanka. de schimbare. Doamne fereşte! Te pomeneşti că spui vreodată o prostie ca asta în faţa lumii şi te faci de ruşine. una din ele începea să plângă. cine a fost poftit şi cine lăsat pe dinafară. Dacă visul era urât. mănânci lucru de dar. unii din bărbaţi zâmbesc. – Halal. tălpile. apoi pomeneau. Ilia Ivanovici. a sărutat. Dacă visul cerea respectarea vreunei superstiţii. Să nu mai ai astâmpăr. se vârau în sufletul lor. Doamnele încep să râdă şi să şoptească între ele. Pelagheia Ivanovna. s-a şi făcut ceasul nouă! zice cu bucuroasă mirare Ilia Ivanovici. îşi făceau unul altuia semnul crucii. După ce se saturau de bârfeală. altă dată ai mâncărime la sprâncene. dacă era profetic.. Mai jucau şi cărţi – popa prostul sau concilia – iar în zilele de sărbătoare. Bătrânele îi luau întâi la rând pe toţi vecinii: care cum trăieşte şi ce face. grozav le mai ştii pe toate! spune Ilia Ivanovici. alergătură. asta-i glumă?! De zeci de ani. Stăpâna casei se lăuda cu unele pânzeturi. se luau îndată măsuri active în consecinţă. Nu doreau să ducă altfel de viaţă şi nici n-ar fi putut să le placă. De te mănâncă urechile. să târguieşti sau să scrii. când e să se ieftinească untul. Când isprăveau şi cu asta. oftând din când în când din greu. rochiile. moţăie şi cască. ceaiuri şi dulceţuri. – Ce-i cu tine. Pătrundeau nu numai în viaţa de familie. Uneori venea vreo Natalia Fadeevna să petreacă la ei o săptămână. După masă. netulburate de griji. serios îngrijoraţi. treceau la cafeluţe. – Hei. Nu vă gândiţi deloc la stăpânii voştri? Hai. Şi cum să le mai ţin minte? O dată te mănâncă nasul într-o parte. o dată la vârf. iar ei. – Faci chef. porneşti la drum.Semn e când te mănâncă la rădăcina nasului. desigur că şi-ar fi întors cu groază faţa de la el. că moare cineva. Ilia Ilici revedea în vis nu numai o seară-două de felul-acesta. onomasticile. e semn de veste. cădeau cu toţii pe gânduri. L-am mâniat pe domnul . îşi povestesc ce au visat noaptea.. maică? întreba îngrijorată cealaltă. de neprevăzut. cere grijă. două. aducându-şi aminte ce anume s-a servit la masă. Cum le mai încurci tu pe toate. dormi în loc nou. nişte votcă! – Vedeţi acum de ce-l mânca vârful nasului. Ce nevoie aveau ei de varietate. ei tot fosăie pe nas. ci săptămâni. după care umblă alţii? Să se descurce alţii în toate acestea. în culisele fiecărei case. în faţa unei femei. iar în partea stângă. faceţi chef. – Dar ce înseamnă când te mănâncă vârful nasului? întreabă ruşinat Ilia Ivanovici. tare tristă mă simt! răspundea musafira cu un oftat adânc. dar în acea clipă se aude în odaie un soi de mârâit de câine şi de stuchit de mâţă. Nimic nu venea să tulbure neschimbata rânduială a acestei vieţi. Ia te uită. de vreme ce ei nici nu-şi puteau închipui un alt fel de trai. pare-mi-se.. te mănâncă. Apoi venea tăcerea. râd din inimă de glumele lor mucalite. Le-ar fi părut rău ca împrejurările să aducă cea mai mică schimbare în traiul lor. începeau să-şi arate lucrurile cu care s-au înnoit de când nu s-au văzut. chiar şi fustele şi ciorapii. ce mai staţi? Repede. se bucurau sau se întristau. apoi toată lumea se ducea la culcare şi somnul punea stăpânire pe minţile lor. în faţa unui bărbat. Auzi vorbă! – Mereu le-ncurc! zise Ilia Ivanovici.

şi totul trecea ca prin farmec. aşa e! urma musafira. cu chiu cu vai. cum să îndrăznesc? Daţi-mi pace. şi atunci?. A mai venit o dată. vreo pacoste. Stăpâna casei se schimbase chiar puţin la faţă. scumpa mea! Nu-mi veni cu grozăvii din astea! îi tăie vorba gazda. doar dacă cineva nimerea pe întuneric într-un par. a sosit deodată de la oraş un ţăran din Oblomovka. De alte boli aproape că nici nu se auzea. Da m-a văzut dascălul de la Verhliovo şi m-a spus. Începură a da cu presupusul: de la cine o fi şi despre ce o fi scriind în ea? În cele din urmă. – Apăi. dezmeticindu-se în cele din urmă. când. – Mai bine n-o luai! spuse supărată cucoana. n-o deschide! îl opri soţia cu teamă. nici în sat. Apoi îi puse şi era cât pe ce să deschidă scrisoarea. – Da. Ce ne trebuie nouă scrisoare. de n-ar fi fost ceva din cale-afară de neobişnuit şi n-ar fi tulburat întratât sufletele din Oblomovka. Nu te puteai atinge cu mâna de nici o sobă sau vreo corlată: erau încinse de ţi se ridica îndată o băşică pe piele. se auzeau văicăreli şi gemete. Şi când a venit. iar alţii zăceau în nesimţire pe jos. Traiul acesta tihnit era arareori tulburat de câte o întâmplare neprevăzută. fiindcă nu se îndurau să lase să se piardă degeaba căldura din sobe şi le astupau pe când mai jucau încă flăcările. ori picurau zeamă de boabe de răchitele în urechi şi miroseau hrean. rânduiala neschimbată a vieţii lor a fost tulburată printr-o întâmplare în adevăr neaşteptată. nedumerit. şi poimâine. s-a tot căutat în sân omul până ce. cucoana. Nimic n-o îndreptăţea pe Natalia Fadeevna să ajungă la asemenea încheiere: nimeni nu se ridicase împotriva altcuiva. sau încă dacă vreo scândură de pe acoperiş cădea în capul cuiva. Într-o zi. Ilia Ivanovici porunci să i se aducă ochelarii. La ceai şi a doua zi nu se vorbea decât de scrisoare. răspunse ţăranul. în urma unui prânz îmbelşugat. m-a ocărât. nimeni n-a mai ştiut ce să zică. – Ce faci. adunându-se cu toţii laolaltă. o deschiseră cu multă emoţie. ca. Am întrebat ce să fac cu ea. S-a schimbat lumea în ziua de azi! Mai e zi şi mâine. zic. – De la cine să fie? se întrebă Oblomov. după odihna de amiază. scrisoarea fu pusă bine. A venit vremea cea de apoi: ridica-se-va un popor asupra altuia şi o împărăţie împotriva altei împărăţii. Căutarea lor ţinu ca la un ceas şi jumătate. Ilia Ivanîci. – De unde ai luat-o? întrebă el pe ţăran. erau cât pe ce să piară înăbuşiţi din pricina fumului de la sobă. de la mic la mare. – Păi că n-am vrut s-o iau. uitându-se gânditor la adresă. . unii ieşeau numai în cămaşă pe ger. O singură dată. a scos de acolo un plic mototolit pe numele lui Ilia Ivanîci Oblomov. Pare un scris cunoscut.. Oblomov luă scrisoarea şi o răsuci pe toate părţile.Dumnezeul nostru. Şi astfel scrisoarea ar fi putut să rămână acolo ani de zile. nu se arătase în acel an nici măcar o cometă pe cer. afară. Au venit de două ori de la poştă să întrebe de n-a venit vreun om de la Oblomovka: cică. Aşadar. n-avem nevoie de ea. În cele din urmă. din curtea unde am tras la oraş. un' s-o duc? Apăi mi-a poruncit să vi-o dau domniei-voastre. dar femeilor bătrâne li se întâmplă uneori să aibă presimţiri negre. N-avem poruncă să luăm scrisori. Atunci stăteau cu toţii claie peste grămadă prin paturi. Cine ştie ce o fi scriind în ea? O fi vreo grozăvie.. Aceasta se întâmpla însă rar şi împotriva unor asemenea întâmplări neprevăzute erau leacuri casnice încercate: locul lovit se freca cu foi de pătlagină sau leuştean sălbatic. mi-a dat scrisoarea şi mi-a luat cinci copeici.. când toţi dintr-o casă. şi toată lumea se aşeză la ceai. – Mare minune! De la cine să fie? rosti. ori se rostogolea din podul grajdului. nici în casă la ei. că doar nu fuge scrisoarea asta. eu m-am pitit şi soldatul a plecat cu scrisoarea. Ce era să fac? Am luat-o! – Neghiobule! spuse cucoana. a patra zi. blestematele de noi! Nu-i a bine! – Ah. Ochii şi nasurile tuturor se îndreptară spre scrisoare. Cine ţi-a dat-o? – Apăi. n-au mai avut răbdare şi.. toată lumea se adunase la ceai. cu scrisoarea voastră! Numai că s-a supărat rău de tot soldatul şi a început a mă ocărî. Oblomov se uită la iscălitură. au scrisoare pentru boier. Apoi îţi dădea să bei agheasmă sau se şoptea vreun descântec. Asta se întâmpla regulat o dată sau de două ori pe lună. A zis că mă pârăşte la mai marii lui. neştiind ce să facă cu ea. Îşi puneau felii de castraveţi la cap şi se legau cu un prosop. din mână în mână. ca în Robert diavolul. nu mă mai speria. Toată lumea a înlemnit de uimire. zic. de pildă. Se întâmpla cam des să le vină rău din pricina gazelor din sobă. – Ei. Vine sfârşitul lumii! rostea în cele din urmă Natalia Fadeevna şi amândouă se porneau pe un plâns amarnic. în cele din urmă. împreună cu ochelarii. dintru început. Scrisoarea trecu.

. nobilimea. ci. – Aa! E-ei! De la dânsul era! se auzea din toate părţile. spunea el sau. – Patruzeci de copeici. li se porunci slugilor să nu bocănească. citea orice cu aceeaşi plăcere. Nu apucă însă Oblomov să scrie decât "Prea stimate domn". ce-i cădea în mână. – Să i-o trimitem. Mai bine ar fi să aşteptăm vreo ocazie de la oraş care să meargă într-acolo. spuse el în încheiere. – Demult n-am mai citit o carte. fără a alege. Aflară că Filip Matveici îi roagă să-i trimită reţeta de făcut bere. citea el mai departe. ca să audă toată lumea. spuse ea. Ilia Ivanovici lua în mână câte o carte. socotea un autor de scrieri drept un pierde-vară. până la urmă. spunea el. vreun mic moşier. "Conaşul scrie!" spunea toată lumea.. cu rama tremurătoare şi cu atâta grijă de parcă ar fi făcut ceva primejdios. Dacă nimerea o scriere de Golikov. luase chiar faţă de scriitori acea atitudine aproape dispreţuitoare pe care o aveau pentru ei oamenii de pe timpuri. băiat de viaţă. Luni dimineaţa. de care puteai să te lipseşti uşor. Filip Matveevici a primit sau nu reţeta. Se întâmpla uneori să citească cu glas tare. bun de distrat oamenii.. spunând acestea. că au fost traduse în limba rusă operele doamnei de Genlis1. – Auzi? Să arunci în vânt patruzeci de copeici? spuse soţia. răspunse el. răspunse Ilia Ivanovici. Mai e timp. se trezea din somn foarte trist şi abătut. Ar trebui să mai căutăm şi în dulapul din dormitor. – Dar cât o fi costând până acolo? Oblomov scoase un calendar vechi şi căută în el. Auzea glasul ascuţit al lui Vaska. îi era totuna care anume. după care o făceau aşa de bună la Oblomovka. mai schimba introducerea: "Ia să citesc şi eu o carte!" sau nici atât. – Scrie aici. unde o fi? răspundea aceasta. să i-o trimitem negreşit! ziseră cu toţii într-un glas. strigând din capul scării: 1 Madame de Genlis (1746–1830) – scriitoare franceza. autoarea unor romane sentimentale şi moralizatoare. spunând când şi când: – Ia te uită ce a mai născocit! Mare şmecher! Bată-l norocul! Acestea le spunea pe seama autorilor. scrisorile sale de acreditare. na murit încă! Slavă Domnului! Ce-o fi scriind? Oblomov începu să citească cu glas tare. o privea ca pe un lucru menit să distreze omul când n-avea ce face şi se plictisea. zărind întâmplător cele câteva cărţi rămase de la fratele său. – Trebuie. – Chiar că ar fi mai bine s-o trimitem cu vreo ocazie. niciodată de respect în ochii bătrânului Oblomov. răspunse Ilia Ivanovici. Cartea cea mai nouă de vise. Şi nu se ştie dacă. Iar sărmanul Iliuşa bătea drumurile acum să înveţe carte la Stolz. Rossiada lui Heraskov sau tragediile lui Sumarokov sau încă Analele vechi de trei ani. – Iar aici scrie. uneori.– "Radişcev".. Ca şi mulţi alţi contemporani de ai lui. nu-i nici un zor. de la Haga. o vârî în călimară şi-şi scoase ochelarii. Ilia Ivanovici se pregăti chiar s-o scrie. după ce încercă de câteva ori peniţa pe lemnul mesei. intră în birou soţia lui. la Viena. poţi să te duci sau să nu te duci la plimbare. Apoi. domnule. Şi cum o să trimitem scrisoarea? – Cu poşta. citi el. Trebuie s-o căutăm. sau să le comunice ştiri din ziare vechi de trei ani. îşi puse ochelarii şi se aşeză la masă. La vremea sărbătorilor. întocmai după cum poţi să ai sau să nu ai tablouri pe pereţi. – Te pomeneşti că traducerile astea se fac ca să stoarcă bani de la de-alde noi. – Chiar că e mai bine. iar a venit vorba de scrisoare. Unde o fi reţeta aceea? – Chiar aşa. zicea câte unul din auditorii săi. dar nu găsesc reţeta. încet şi strâmb. isprăvim cu postul şi atunci îi scrii. Şi de aceea îi era indiferent ce fel de carte era. să nu facă zgomot. se uita prin ochelari la toţi auditorii. trebuie negreşit să-i răspundem! spunea mereu soţiei sale Ilia Ivanovici. cu glasul acela plin de sfială şi respect cu care se vorbeşte când ai în casă un mort. Mai e timp. Se făcu mare linişte în casă. lua. o socotea drept un lux. Spune-le oamenilor din sat să întrebe. Sau: – Cutare ambasador a înmânat. că maiestatea-sa regele a binevoit să se întoarcă sănătos la palat dintr-o scurtă călătorie. chefliu. Ehei! E de la Filip Matveici. Şi. Trebuie să-i răspundem! Mai trecură vreo două săptămâni. cred. – Am căutat o grămadă. când. – Bine zici! îi scriu mai bine de sărbători. profesie care nu s-a bucurat. un fel de măscărici. spuse Ilia Ivanovici. Nici nu bănuia că lectura ar putea împlini o nevoie lăuntrică. Cum de mai trăieşte încă? Ia te uită. Se închise în biroul său. deodată. Uneori. . Dar de ce atâta grabă? Mai stai puţin! Aşteaptă să vină sărbătorile.

nu se mai auzise pe la ei. iar vara se odihnea şi neamţul. – Acolo nu poţi să mănânci pe săturate. Lui Iliuşa i se strângea inima de jale.. răsfăţatule! Nu te mai cari odată la neamţul tău? Altădată. Toate acestea se trimiteau cu gândul că. De nu s-ar întâmpla vreun bucluc – să se împotmolească ori să se răstoarne trăsura. chiar şi de alte provizii. În dimineţile acelea. îl încărcau cu tot felul de murături. înfăţişarea lui Antipka dădea de gândit: nu că ar fi fost beat. aşa că mai bine era să lase învăţătura până la toamnă. luni dimineaţa. nu se mănâncă prea bine. la ceai. a venit la Oblomovka Maria Savişna. 2 1 . de la învăţătură ca de la spital: s-a topit toată cărniţa de pe el. în afara sărbătorilor. Aşa fiind. Şi aşa. Se ducea trist la mămica lui. că bătrânii conţopişti. o duceau cam prost. apoi nu mai era mult până la săptămâna patimilor. Şi ce mult creştea în timpul ăsta! Ce bine se îngraşă! Ce minunat dormea! Cei din casă se bucurau privindu-l şi. pentru trei zile. mama să se uite cu luare-aminte la el şi să spună: – Ai ochii tulburi. Îi făceau cozonaci şi covrigei. îţi dă o supă şi friptură cu cartofi. Vedeau că toată lumea începe să-şi facă situaţii. când nu auzea glasul lui Vaska strigând să se pună calul la trăsură şi când maică-sa îl întâmpina la ceai cu zâmbet şi o veste plăcută: – Astăzi nu pleci: joi e o sărbătoare mare şi nu face să te pui pe atâta drum. Câteodată. Aşa că. Până la vară mai rămâneau vreo două săptămâni şi nu făcea să se mai ducă. Vremurile Prostakovilor şi Skotininilor2 trecuseră demult. uneori mai şi ploua. sărăcuţul. tăcea însă. nu ştiau cu ce să-l mai îndoape. Mai e şi ştrengar: o clipă nu stă locului! – Da. piedica erau noroaiele. Numai câte un servitor sau o fată din casă. în şurubării şi chiţibuşuri. care. Şi toată lumea din casă era adânc încredinţată că învăţătura şi lăsata secului sunt lucruri care se bat cap în cap sau că o sărbătoare care cade într-o joi e o piedică de neînlăturat în calea învăţăturii de peste săptămână. vara. Proverbul: "Ai carte. Vine. Personaje negative – întruchipare a parazitismului. pe la mijlocul sau chiar la începutul săptămânii. care căpătaseră un perdaf din pricina domnişorului. despre care. în limba germană. dar mai cu seamă în ochii lui Stolz. duioşii părinţi căutau toate prilejurile ca să-şi oprească băiatul acasă. răbdări prăjite. Te simţi bine? Şi clătina îngrijorată din cap. ca. oameni de afaceri ruginiţi în serviciu. dar parcă se uita cam ciudat. căldura prea mare. Aceasta ştia prea bine ce-l durea şi căuta să-l încânte. că în săptămâna după duminica Tomei nu se învaţă. – Ferească sfântul să i se întâmple ceva! spuneau tatăl şi mama. se găseau prilejuri berechet: iarna era prea frig. apoi venea şi Pastele. cu învăţătura nu-i de glumit: îi vine de hac oricui. O să facem blinele. adică să capete ranguri. iar toamna. Se mai întâmpla şi aşa. se manifestă ciuda. nu se ştie de ce. spuneau cei de la Oblomovka. E drept că stăpânii Oblomovkăi căutau să dea acestor pretexte cât mai mult temei. sănătatea e mai scumpă decât orice în viaţă. chiar în propriii lor ochi. Ilia Ilici visa mai cu seamă acele zile de luni. prăjituri şi dulceţuri. dimpotrivă. dar şi alte ştiinţe. însă numai pe cele exterioare. Şi. dus şi întors.– Antipka! Pune calul bălţat la trăsură! Pleacă domnişorul la neamţ. la neamţ. Nu ne mai arde de învăţătură. unt. Pe urmă. mai bombăneau uneori cu năduf: – Uf. s-a jigărit rău. până atunci. îmbătrâniţi în obiceiurile lor învechite. băgau cu toţii de seamă ca copilul a slăbit şi e palid la faţă. iar la cină. Între consilierul titular şi asesorul de colegiu se Expresie prin care. Venea să-l ia pe Ilia Ilici.. o dată cu cărţile pe care le aduceau vânzătorii de cărţi. iar pe urmă cineva din familie hotăra deodată. la gândul că se desparte de el pe o săptămână întreagă. – Ia să mai stai tu săptămâna asta acasă. Şmecherul de băiat era sănătos tun. Ilia Ilici petrecea uneori în vacanţă câte o jumătate de an. în sinea ei. poftiţi acasă! Şi Iliuşa petrecea acasă vreo trei săptămâni. ce-o mai da Dumnezeu. Învăţătura nu fuge. Începuseră să se răspândească zvonuri neliniştitoare despre nevoia de a învăţa nu numai carte. Bătrânii înţelegeau foloasele culturii. nu-şi cruţa "Donnerwetter"1-ii pentru asemenea răsfăţ. iar sănătatea n-o poţi cumpăra. nemulţumirea sau mirarea. făcea pe atunci ocolul satelor şi cătunelor. – Cică. ai parte". Natalia Fadeevna sau familia Kuzovkov cu copiii. Antipka apărea pe neaşteptate la neamţ. când se întorcea sâmbăta de la neamţ. marmelade şi alte bunătăţi uscate şi zemoase. decoraţii şi bani numai cu ajutorul învăţăturii. ignoranţei şi brutalităţii moşierimii reacţionare ruse din cea de a doua jumătate a secolului XVIII – din comedia Neisprăvitul de Fonvizin (1745–1794). zicea tatăl. cu binecunoscutul cal bălţat. Sau deodată îl anunţa: – Am intrat în săptămâna brânzei. şi de faţă şi în lipsa lor. dar suferea. La prânz. spunea mania.

fie suflându-i la lecţie. lua câte un bulgăre de zăpadă în fiecare mână şi alerga spre gloata de băieţi. cei mai fericiţi erau aceia care. ocolind pe ascuns pietrele şi piedicile presărate în calea învăţăturii. deodată." Şi amărât. Vanka. vreau ailaltă! Fugi. fie făcând. băiat de paisprezece ani. dar atunci tatăl şi mama. dar numai partea mănoasă a ei. când altul. traducerile. iar începeau strigătele: "Vai. Începuseră să dispară slujbaşii cei vechi. fără să-şi piardă pentru aceasta grăsimea prielnică din anii copilăriei. Puterile care căutau să se afirme rămâneau închise în el şi se ofileau. în locul lui. să ajungă din trei sărituri în fundul râpei sau să se ia după alţi băieţi. Pe urmă. apoi pe câmpie. să-i aducă ceva sau sa fugă după altceva. trecând braţele lui Ilia Ilici prin mâneci cu multă băgare de seamă. Era de ajuns ca Ilia Ilici să dorească ceva. ba să încalece pe murg şi să pornească în galop spre pajiştea unde se coseşte fânul. îl îmbrăca cu haina. dimpreună cu trei mătuşi. Iliuşa rămânea în casă. unde te duci.. iar Iliuşa.. adică. are să-şi spargă capul. dar în cele din urmă nu-l mai răbda inima. vai! Opriţi-l. îngrijit ca o floare exotică într-o seră şi ca şi aceasta creştea încet şi fără vlagă. de parcă ar fi intrat întrînsul vreun drăcuşor. fii ai rutinei. de aceea doreau deocamdată să-i asigure lui Iliuşa al lor câţiva sorţi de izbândă. cu alte cuvinte. Stai. Poate că stăruinţa germană ar fi biruit îndărătnicia şi lenea celor de la Oblomovka. ţineţi-l! Are să cadă. zburdă în el. Nu se ştie cine ar fi ieşit învingător din această luptă. iar maică-sa îl vedea chiar şi guvernator. crescuţi în spirit de luare de mită. trei sau patru slugi să se repeadă să-i îndeplinească dorinţa. recurgând la şiretlicurile mai sus pomenite ca şi la multe altele. victoria. lovituri directe şi făţişe. simţind că ceva clocoteşte. de cum se trezea. fără a-şi trudi prea mult mintea şi trupul. Dar toate acestea ei ar fi vrut să le cucerească cumva mai uşor. ca să nu se întindă până la el. Drăcuşorul din el îl aţâţa mereu.căscase o prăpastie. ori să se urce pe gard sau să asmută câinii din sat. îl încălţa. începeau să strige cu toţii: – Încotro? La ce? Dar Vaska. cu care se pricopsiseră în timpul slujbei. fără să-şi dea osteneală să treacă peste ele.. adu-ncoace! Uneori era sătul şi de grija şi dragostea părinţilor. o să răceşti. Mulţi din cei care nu apucaseră să moară fuseseră daţi afară ca nefiind oameni de nădejde. şi astfel nici una din părţi nu repurta. Dacă Zaharka era nemulţumit şi îndrăznea să se plângă. despre nevoia lăuntrică de a învăţa aveau încă o idee slabă şi nebuloasă. Lui Ilia Ilici i se înfăţişează limpede în minte traiul de la el de acasă şi de la Stolz. iar dacă ceva nu era tocmai pe placul lui. să înveţe mai puţintel. aceştia căutau să le evite. să-şi măsoare puterile cu ei. lângă patul lui răsărea Zaharka. ajuns mai târziu faimosul său fecior.. dacă neamţul n-ar fi întâmpinat greutăţi chiar în tabăra sa. sărea cu capul gol de pe scară în curte. în urma lui se auzeau deodată zece glasuri speriate: "Vai.. Zaharka îl pieptăna. Ca şi dădaca de pe vremuri. peste care singura punte era o diplomă. gură-cască ce sunteţi? Vă arăt eu vouă! Şi astfel Ilia Ilici nu ajungea niciodată să facă ceva singur. Vaska! Vanka! Zaharka! Ce păziţi. una după alta. Dacă alerga pe scară sau prin curte. se retrăseseră la timp pe la cuiburile lor. Mai târziu a ajuns şi el să creadă că e mai bine aşa şi a învăţat să strige la rândul său: – Hei. ci numai atât cât să facă faţă formelor cerute şi să capete vreo diplomă în care să se spună că Iliuşa a studiat toate ştiinţele şi artele. amintindu-i totodată că trebuie să mai facă acum cutare sau cutare lucru: să se spele la sculare şi aşa mai departe. Vaska! Vanka! Adu cutare! Dă-mi cutare! Nu vreau asta. lehămetisiţi de rânduielile cele noi. sprinten şi vesel. nu te duce. Zahar îi trăgea în picioare ciorapii. să ridice un lucru scăpat pe jos. Zahar Trofimîci. băiat vioi. ca. nu deschide! Ai să te loveşti. ca să nu-l supere prea mult. Uneori îi venea s-o ia la fugă prin sat. de acolo se repezea spre poartă. cum se poate? Nu alerga.. Stolz le dădea adversarilor săi. trimişi în faţa justiţiei. care-l împinge mereu ba să se caţere pe acoperiş. peste hârtoape şi prin mestecăniş. Băiatul se ţinea cât se ţinea. în toiul iernii. Uneori se trezea vioi. . îl şi lovea pe Zaharka cu piciorul drept în nas. cu felurite şiretlicuri. şi-l închipuiau consilier de cameră. Zaharka ce treabă au? Hei. ca să se bată cu zăpadă. Visau pentru el o uniformă cu fireturi de aur. în cele din urmă. Acest sistem de educaţie oblomovian întâmpina o puternică opoziţie din partea sistemului lui Stolz. Oblomovii vedeau aceste lucruri şi înţelegeau foloasele învăţăturii. mai căpăta o chelfăneală şi de la cei mart. De ambele părţi se ducea o luptă crâncenă. la un semn al său. stai!. Uneori. nu făcea decât să-i întindă când un picior. Secretul era că fiul lui Stolz îl răsfăţa pe Oblomov." Dacă pe timp de iarnă îi venea să iasă afară în cerdac sau să deschidă gemuleţul de la fereastră. iar alţii. Ilia Ilici ar fi vrut să se repeadă şi să facă totul singur. Acasă.

acasă. Pe urmă îl înhăţau pe domnişor. dintr-o parte. numai dumnealui e totdeauna ultimul. în acelaşi timp. – Vine cam des pe la dumneavoastră. se simţea atât de vesel şi. Cum de rabdă boierii una ca asta pe lângă ei?. Dar să vadă cineva ce fuste şi ce ciorapi poartă. de zmeură. – Cum aşa? întrebă vizitiul. nu pot privi cu nepăsare un om care aleargă. după cum se ştie. o fi vrând să stau de dragul lui să păzesc intrarea! – Mare dobitoc. – Ei aş! N-are nici pe dracu! S-a pilit! spuse Zahar cu un aer foarte convins. a dispărut! Ţipete. Tatiana Ivanovna. ieşi în vârful degetelor în săliţă. – Da. Mă sâcâie în fiecare noapte. În urma lor fugeau. În cele din urmă dădeau de băieţi şi atunci începea.. fudulă. răspunse morocănos Zahar. – Da ce i-a venit azi? întrebă una din femei. are de gând dumneaei să iasă pe undeva astăzi? întrebă vizitiul. care nici nu mai nădăjduiau să-l găsească în viaţă." Râseră cu toţii. văzându-l acum viu şi nevătămat. gălăgie. feciorilor de casă. apoi îi dădeau băiatului să bea ceai de izmă şi de soc. ale femeilor şi băieţilor adunaţi lângă poartă. – Bravo. Altul ca el nu mai găseşti. În casă era zarvă mare: unde-i Iliuşa... căci nu era deprins. pe braţe. M-a trimis fandosită mea: cică-i prea largă! Dar numai Duniaşa şi cu mine ştim cât îi de largă. după obiceiul său. răfuiala: pe unii îi trăgeau de păr. Tatiana Ivanovna. mă împinge păcatul şi-i zic în gând: "Vai de capul tău! Mai bine te-ai lega cu o basma la cap şi te-ai duce să tenchini la mânăstire. ţipând şi râzând în hohote. – Halal! spuse cu jind vizitiul. pe aproape. Zahar Trofimîci. Iată şi băieţii! Arunca în ei cu zăpadă. dar pe obraz se sulimeneşte. şi nu nimerea: n-avea destulă îndemânare. pe seară! .. dar deodată se pomenea cu un bulgăre. iar pe deasupra cu două pături. îl înfofoleau într-un cojoc. Parcă ar fi cam devreme la ceasul ăsta. în urma lui Vaska.Vântul rece şi tăios îl bătea în faţă. gerul îi ciupea urechile. pe când lui nu i-ar fi trebuit decât o singură doctorie: să fie lăsat să se joace în zăpadă. îl cam durea.. şi în piept îi creştea bucuria. cu lacrimi în ochi. În curte ieşea Zaharka. Ei. şi astfel îl aduceau în triumf. spuse portarul. Cei de acasă. – Un' să se ducă? răspunse Tatiana. lătrând.. Câte-odată.. zăpăciţi prin curte. – Ce face al dumitale? A plecat de acasă? întrebă portarul. mai mare ruşinea! Nu se spală pe gât câte două săptămâni. erau ameninţaţi şi părinţii lor. Tatiana Ivanovna! spuse şi vizitiul. Să vă spun.. Se apleca să mai ia zăpadă. – Trage la aghioase. râdea în hohote. pe alţii de urechi ori le dădeau câte una pe după ceafă. uitându-se la ea. Ţie-e şi silă să vorbeşti! – Ca şi cucoana mea! suspină femeia. care a fost să vie. X De îndată ce sforăitul lui Ilia Ilici ajunse la urechile lui Zahar. răspunse Zahar. chiar aşa! urmă Tatiana. iar câinii. Mitka. de pe cuptor. îi mulţumeau bunului Dumnezeu. apucându-i de picioare.. se bucurau nespus. pleacă. fraţilor! spuse Tatiana. pe gât.. Ce ai în legătură? – Duc o rochie la croitoreasă. – A. Câte şi mai câte nu-i aduce dânşii! Iar ea se împopoţonează curat ca o păuniţă şi se poartă aşa. fără zgomot. cât toată ziua în obraz. acesta sări binişor. Vanka alergau cu toţii. Aş avea şi eu o trebşoară pe aici. Şade în casă cu iubitul ei şi nu se mai satură amândoi să se uite unul la altul. două căni de cvas şi acu s-a aşternut pe somn. Şi mai poftim pe la noi. Tatiana Ivanovna. fugea cât îl ţineau picioarele. doi câini. că bine mai zici! îi ţinură hangul câteva glasuri. iar pe seară. bine ai venit! De mult nu te-ai mai arătat! se auziră glasurile vizitiilor. când începem să-i strângem cărnurile în corset ne rupem mâinile şi trei zile nu mai suntem bune de nimic. – Ce zici. care. blăstămatul! Toată lumea se linişteşte: care a fost să plece.. pesemne. îi intra pe gură. afară de Zahar. Oamenii alergau prin sat ţipând şi zbierând. – Încotro te duceai? o întreba careva. – Umblă sănătoasă. – Nu-i numai azi. n-aveţi să credeţi: a băut singur o sticlă şi jumătate de madera. şi-l ţineau câte trei zile în pat. mă duc! Rămâneţi cu bine! – Umblă sănătoasă! spuseră unii dintre ei. vine.. ba încă se mai supără dacă găseşte uşa din faţă încuiată. dar. Nu mai e bun de nimica. Nu i-o fi bine. apoi cu şuba tatălui său. Cădea. îl încuie pe stăpânul său în casă şi porni spre poartă.

nevoie mare! Nu poţi să-i intri în voie: ba că nu ştii să umbli. Las' că pun eu mâna pe tine şi-ţi potrivesc urechile. iar portarul zise: – Arţăgos boier. "împieliţat". de mă-ntreb cum de mai pot răbda! – Ce are a face? Dacă înjură mereu. Apoi. să te- . – La revedere! răspunse ea din drum.. răspunseră toţi ceilalţi. – Cum îţi zice. înseamnă că e boier bun! spuse un fecior. eu-s stăpânul? Aşa am primit şi eu poruncă. îţi dădeam o chelfăneală mai straşnică. – E mai sănătos dacă-njură. întorcându-se către vizitiu. – Ce te hlizeşti la mine? hârâi mânios Zahar. Prea eşti ţânc să faci pe grozavul! Măcar că eşti din casa gheneralului. "Tot din pricina ta îndur eu necaz". n-am ce zice: nu-ţi iartă nimic! – Dacă înjură numai. Cusurgiu. iar el se uită ce se uită la tine. mai mare ruşinea! Şi pentru ce? Rămăsese o bucăţică de brânză din cea săptămână. rămâneţi sănătoşi! – Du-te sănătoasă.. nici acuma nu i s-a vindecat piciorul. oameni buni? Deunăzi. cu scârţâit. deschizându-şi încet. ce a mai răcnit! De nu m-aş fi tras la o parte. Ce. Pune mereu alifie. Da lasă-l în plata Domnului! – Abraş boier! spuse portarul. să strănute şi să scuipe. – Ei şi ce face? Face gură? întrebă un vizitiu. spuse Zahar. nu-i nimic. E câte unul de nu zice nimic. Iar azi a născocit ceva nou: "Otravă". Dacă-njură.. poate nu.. – Vezi-ţi de nasul tău! spuse el apoi cu muşcătoare ironie. aşa mi-a zis! Cum de-i vine să rostească asemenea cuvinte? – Asta nu-i nimic! o ţinea într-una feciorul. Începură cu toţii să tragă tabac pe nas. adică din pricina casei... – Ca întotdeauna. să te trag în ţeapă ar trebui". Întâi m-a întrebat: "Va să zică nu-i?" Şi apoi dă-i şi dă-i. ei. şi-i mai rău: se uită ce se uită la tine şi odată – haţ! – te-a şi înşfăcat de păr. nici la câini nu ţi-ar fi venit s-o arunci. Mai-mai să mă ia la bătaie. bălăbănindu-şi picioarele şi uitându-se mohorât şi distrat la trecători şi trăsuri. Dinspre partea mea. În afară de Zahar. odată te apuc de ciuf! Şterge-o la locul tău! Băiatul se dădu înapoi cu vreo doi paşi.. nu ştiu cum s-a întâmplat. urmă: – Te batjocoreşte nitam-nisam şi nici nu-i pasă! – E cusurgiu? întrebă portarul.. Ce credeţi voi.. După plecarea ei. ba că nu te pricepi la servit.. – Ei. – La revedere. nu mă scoate. să fi fost eu în locul lui. E mai rău să tacă într-una. – Aşa-ţi trebuie.. Zahar aşteptă cu o mutră plină de dispreţ să-şi sfârşească feciorul vorba. – Ferească sfântul! urmă Zahar. nu ştie ce să mai scornească. Zahar parcă-şi aştepta rândul la cuvânt. mănânci prea mult.. de-aş fi eu stăpân aici! Dar vezi că nu sunt. că l-am opărit la un picior cu nişte apă fiartă.. închizând din ochi. Vizitiul clătină din cap. ar trebui să te bag în smoală clocotită şi să rup carnea de pe tine cu un cleşte încins. îi răspunse Zahar. zău aşa! Pentru orice fleac. Căuta să mă atingă! Chiar că m-ar fi izbit. mă izbea cu pumnul în piept. darmite s-o mănânce omul. poate să stea toată viaţa. unul. Aşa era boierul meu. Eu. – La revedere. din ăla "împieliţat". Se aşeză pe stâlpuleţul de tuci de lângă poartă. lua-l-ar naiba! Azi s-a legat de mine. Zahar Trofimîci? întrebă un băiat de casă de vreo cincisprezece ani.. ptiu. Tatiana Ivanovna. fără să ţină seama de spusele feciorului. văleu. aşa zicea. Zahar Trofimîci? întrebă portarul.. am fost tocmit la un boier care nici nu ştiai ce ai greşit. – Dar cu ce-s eu vinovat? răspunse portarul. – Tiii! făcu răguşit Zahar cu mult înţeles.. tu treci pe lângă el. Are să mă omoare într-o zi.. ce-ţi mai face boierul. cu cât înjură mai dihai. e boier de treabă! spuse iar netulburat acelaşi fecior de mai înainte.. cică: "Eşti bun de spânzurat... mai înainte să-ţi dai seama pentru ce anume! – Curat de pomană. poate viu. şi cu bine! adăugă ea plecând.. toată lumea întinse mâinile spre ea. furi. se opri şi-l privi zâmbind pe Zahar.. şi odată te-nşfacă.. O fi vrând să zică "dracu-mpieliţat"? Zahar se întoarse încet spre el şi-l privi lung cu ochii tulburi... îi mai strigă o dată din urmă vizitiul. Ei. E supărat foc. urmă Zahar. să zici bogdaproste şi să-i dea Dumnezeu sănătate. urmă feciorul. tabachera rotundă.. că te şi înhăţa de păr. – Zbiară. Iar dacă înjură.– Nu ştiu dacă oi putea. nu vrea nici în ruptul capului să se mute. ca le spargi pe toate. Nu i-aş mai pomeni numele.. nu ţii curat în casă.. cu atât e mai bine: cel puţin nu te bate. supărat că-l tot întrerupe.

.. spuse batjocoritor vizitiul. apucându-l cu o mână de păr. Dintâi făceţi-vă rost de un vizitiu al vostru. Zahar Trofimîci! căuta portarul să-l împace. ce mi-a făcut: mi-a rupt haina! – Ei. De unde l-ai mai scos şi tu pe unul ca ăsta? Şi izbucniră în râs cu toţii: vizitiul. râdeţi. fără grabă şi cu măsură. începu acelaşi fecior care ii tot tăiase vorba lui Zahar. apoi. îi arse o palmă şi-l făcu "prost". bărbierul. îi aplecă capul şi-i dădu trei pumni la ceafă. Şi când colo. numai ridichi negre cu cvas mâncaţi. – Râdeţi voi. ai o chică grozavă! Dar pe Zahar Trofimîci de ce ar putea să-l apuce? Că doar are capul luciu ca dovleacul. – Ce v-am făcut. plin de fioroasă bucurie. am trai bun şi liniştit. şi atunci să-l trageţi de barbă cât vreţi. întorcându-se spre portar.. o găsi el de ce să te tragă: ţi-o netezi el barba. dădu din cap şi se repezi spre scară.. ce să zic. – Dacă şi ăsta mai e boier. lasă. pungaşule? se răsti la el Zahar. fraţilor. ce faci? Las' că te spun boierului şi pe tine. clipind repede din ochi. – Da. Haina de pe tine e numai găuri! Trebuie să adăugăm aici că haina vizitiului n-avea nici o găurică. metodic. Lasă. Apoi către vizitiu: Tu nici n-ai visat aşa boier: bun. Se vede treaba că te-o fi scărmănat boierul. Iar la ţară am o casă a mea. În timpul acesta din casă ieşi grăbit un fecior de statură uriaşă. Matvei Moseici! Să trăieşti! Prea e isteţ băiatul. trage-i la moacă! Dă-i. portarul. căutând să-i despartă. Dacă vrei să ştii. rupi hainele de pe mine! strigă Zahar. Se apropie de băiat. Ce ţi-a făcut? – Cum de-ndrăzneşte să vorbească aşa de boierul meu? sări Zahar arătându-l cu mâna pe vizitiu. asta-i! spuse vizitiul băgând-o oarecum pe mânecă. Zahar triumfa. Ei. Ce ştie el cine-i boierul meu! adăugă. să vezi ce păţeşti! – Ei. nu eşti bun nici de înhămat la trăsura boierului meu. o mârţoagă nemâncată! Mai mare ruşinea să vă vadă omul ieşind din curte cu iapa voastră murgă: parc-aţi fi nişte cerşetori! Iar de mâncat. Matvei Moseici. – Aha! Mai şi vorbeşti. Prea vă grozăviţi! – Ai vrea poate să te ia pe tine de vizitiu. văzuşi ce-i aia "dracul împieliţat"? Îţi mai faci râs de mine? Slugile râdeau în cor.. o grădină de zarzavat numai pentru mine şi tainul de grâu. chiar că ar avea de ce să tragă! Toată lumea izbucni în râs. îi arăt eu asta boierului! Ia uitaţi-vă. trăgându-şi cămaşa şi mai tare în afară. – Uite-aşa. Doar de bărbile astea două de pe fălci să-l înhaţe. începu el cu glasul său răguşit. – Aşa. ţinând cu feciorul care-l bătuse pe băiat şi cu Zahar care se bucura de răul altuia. Dacă înjură. nu te lăsa! zicea el..nvăţ minte. – Conaşul te-a sunat de cinci ori. adăugă el în chip de morală. – Un boier ca al meu! răspunse Zahar. Iar tu. Alerg după tine prin toată casa şi tu stai aici la taifas! Şi. plin de patimă. cu mâna la falcă. feciorul şi apărătorul sistemului de înjurături. nu m-a făcut niciodată prost. că vă spun boierului! se necăjea Zahar. Numai cu băiatul nu ţinea nimeni. îi tăie vorba vizitiul şi trase repede afară colţul de cămaşă care-i ieşea lui Zahar prin gaura de la subţiori: – Hai. văzând că nu se poate aştepta de la el decât cel mult să înceapă iar povestea de adineaori.. deştept şi frumos! Iar al tău. – Las' că te spun eu boierului. adăugă el. lasă. E toată plină de ţurţuri. aruncă o privire feciorului.. plin de nedumerire. întocmai aşa se întâmpla cu boierul meu dinainte. îi răspunse feciorul. ţăranii se ploconesc în faţa mea! Eu sunt şi administrator şi . altul ca boierul tău chiar că nu se mai găseşte.. Zahar era năucit de purtarea vizitiului. nu să râzi. Păi dânsul e pâinea lui Dumnezeu: are un suflet! Să-i dea Cel de sus sănătate! Trăiesc la el ca în sânul lui Avraam: de nevoie nu ştiu. ruşinat şi buimăcit. – Grozav boier mai ai şi tu! Se vede că altă treabă n-are decât să tragă de barbă vizitii străini. Şi eu să-nghit ceartă pentru un ţânc ca tine! Hai!. singurul om cu care vorbise până mai adineaori prieteneşte. uite-aşa cum l-a înhăţat adineaori Matvei Moseici pe Andriuşka. Şi arătă poruncitor spre scară. – Dă-i. Matvei Moseici? De ce mă bateţi? întrebă băiatul. Nu l-ai croit destul! Halal. iar dânsul parcă-mi ghicise gândul: trecea pe lângă mine şi odată mă înhăţa. n-are nimic! Mare lucru că ţi-a spus "dracul împieliţat"! – Pe tine te-ar fi înşfăcat poate şi boierul dânsului.. clipi de vreo două ori din ochi. Pentru ce ai fost pus aici? Să ţii ordine. Uneori mi se-ntâmpla să mă gândesc numai la o petrecere. ar fi trebuit să-i potoleşti pe toţi tâlharii ăştia. lăsaţi cearta! spuse portarul. îmbrăcat cu livrea cu fireturi şi pantofi de lac. Asta-i!. mănânc de la masa lui şi mă plimb după pofta inimii. Băiatul stătu o clipă locului. îi răspunse vizitiul cu un semn spre Zahar.

altul nişte vin de Xeres. Las' că o să te învăţăm noi să mai rupi hainele altora! Mă duc să te spun boierului! adăugă el şi o porni spre casă. are un boier bun. dus pe gânduri şi netulburat. conţi şi prinţi. – Ilia Ilici! striga mereu Zahar. făcându-le un semn şi mai mânios cu mâna să-l urmeze dispăru după uşă. slava Domnului! E boier de viţă veche. – Bine mai doarme! spuse Zahar. furios cum era. Ilia Ilici mormăi doar ceva prin somn. fără să se uite la celelalte slugi. aruncând asupra tuturor o privire piezişă. al meu. aşa de rufoşi erau. mai mare jalea să te uiţi la ei! Şi mă-sa tot la hala de vechituri vindea haine vechi. şi arătă cu toată puterea devotamentul său pentru boier. uşa din faţă şi se strecură în vârful picioarelor în odaia lui. începu Zahar... – Haide. fără zgomot. Şi nici nu primeşte pe orice conte: pe câte unul îl lasă să aştepte în antreu. Apoi. Ilia Ilici! E ruşinos! spuse Zahar ridicându-şi glasul. – Ce fel de scriitori. Buştean. lăsaţi asta. – Sculaţi-vă odată. – Ilia Ilici! Ilia Ilici! începu el încet. porni şi mai repede spre stradă. Aseară. Ceilalţi se împrăştiară: unii spre berărie. trăgându-l de mânecă.majurdon! Iar voi veniţi cu ale voastre. – Cine-i? întrebă el răguşit. aşezându-se la căpătâiul lui Oblomov. Zahar deschise încet. voi.. spunea Zahar. Era gata să împroaşte cu fiere nu numai pe adversarul său.. – Ai să vezi tu ce-ai să păţeşti pentru haina asta. Tot un fel de conţopişti trebuie să fie. Să mergem la berărie. alţii spre casă. Nu primi însă nici un răspuns. dar se opri. îl lămuri Zahar. în pălăvrăgelile lor despre boieri. deşi ar fi vrut să-şi strivească definitiv adversarul. – Nu. Oblomov întoarse uşor spre el capul şi deschise alene un ochi cu o privire de paralitic. n-o să facă decât să înjure.. Şi parcă-i mare lucru dacă înjură?! Altul se uită ce se uită.. îşi lipi de ea urechea. – Şi ce fac la voi? întrebă portarul. La noi vin toţi scriitorii. Îşi drese glasul şi pătrunse în birou. ar cam fi timpul să-l trezesc: acuşi e patru şi jumătate. frăţioare? întrebă portarul vrând să curme cearta. rosti el în cele din urmă.. nu mai putea nici să vorbească. Repetă cu o uimitoare exactitate de amănunte toate clevetirile şi bârfelile pe care le auzise mai înainte de la vizitiu. hai. dar şi pe stăpânul acestuia. să mergem. . – Vino-ţi în fire. la hala de vechituri. Se simţea atins în cele mai bune sentimente ale lui. De mânios ce era. spuse el în şoaptă. Drept răspuns. fără să se trezească. deşi nu le cunoştea şi nici nu ştia dacă are. Parcă nu ştiu eu cine v-a fost bunicul: un vânzător de haine vechi.. Se apropie de uşa biroului. – Tu şi cu boierul tău sunteţi nişte coate-goale afurisite. – Ce să facă? Unul cere o lulea. Din birou se auzea un sforăit ritmic. mă-ntrebam de nu cumva v-au călcat casa nişte tâlhari. nu găsi nimic. nişte boieri care stau şi născocesc ce le trece lor prin cap. ăştia.. spuse el repede. Se opri o clipă ca să-şi adune puterile şi să caute o vorbă mai usturătoare... stai puţin! îl strigă din urmă portarul. Ajunse astfel fără să se întoarcă până la uşa berăriei de peste drum. şi odată te înşfacă de păr. – Eu.. – Doarme. – Da. ca şi pe toate cunoştinţele lui. nişte jidovi. te rog eu. se răsuci în loc şi. şi încă de furat. deschizându-şi încet tabachera. în schimb. când au plecat musafirii de la voi. mai rău ca nemţii! spunea el. Acesta sforăia înainte.. sunteţi cu toţii nişte netrebnici.. pe urmă se lăsă pe vine şi se uită prin gaura cheii. După cum se vede. Ilia Ilici! Îl atinse încet pe mânecă. – Sculaţi-vă: e ceasul patru jumătate. Să mai pofteşti şi altă dată să rupi haine. căuta să-i împace portarul. – Ei şi ce dacă are să-i spună boierului? vorbi el de unul singur.. iar prietenii lui sunt toţi ghenerali.. În el se treziseră deodată amorul propriu şi ambiţia. văzând că aproape toţi cei din jurul lui zâmbesc zeflemitor. Zahar se opri din drum. dar. XI Nu mult după ora patru. Zahar Trofimîci. cu toate neamurile lui. aci se întoarse spre cei din curte. În curte nu mai rămase decât feciorul. le aruncă o privire întunecată şi. Sculaţi-vă.

Zău că aţi visat. pe urmă tot dumneavoastră va supăraţi că nu v-am trezit.. numai o clipă! Ştiu doar şi eu. – Stai că te învăţ eu minte să-l mai trezeşti pe boierul tău când vrea să se odihnească! spuse el. Iar Oblomov. Oblomov sări în picioare şi se repezi la Zahar. Doamne. Ţi-ai făcut datoria. Zahar îl trase de pulpana hainei. – Stolz! Stolz! strigă cu bucurie Oblomov. – La dormit te pricepi! se supără Zahar. aud tot.. se porni iar pe sforăit. Stolz râdea mai departe: asistase la toată scena.. – Nu plec... se auzea acum un fluierat nazal.. – Sculaţi-vă. se dezmetici şi începu să se întindă şi să caşte. dar acum îmi schimb porunca. – Crezi că dorm? Nu dorm. când oi vrea eu. deschizând ochii. Deodată. – Poftim. Şi adormi iar. Eu ţi-am poruncit să mă trezeşti. În loc de sforăit. nişte cvas. – Nu. sculaţi-vă! începu el să zbiere cât îl ţinea gura. dar nu se poate! Şi-l scutură pe boier. vârându-şi faţa în perne. – Andrei Ivanîci! zise Zahar cu un rânjet voios. Ilia Ilici. dar se culcă iar cu un oftat adânc. Ilia Ilici! Ia uitaţi-vă ce e în jurul dumneavoastră. spuse Zahar. ridicându-şi capul de pe pernă. sculaţi-vă! începu el deodată speriat. îngăimă el printre căscaturi. începu ei să răcnească. n-ai zis aşa... v-aş lăsa eu bucuros. răpus de somn. – Nu se poate. sigur că boierul nu-l aude. trăgându-l pe Oblomov cu amândouă mâinile de poalele şi mâneca halatului. Zahar îl lăsa în pace. se uită în jurul lui. lasă-mă-n pace! căuta să-l convingă Oblomov. – Am zis că. spuse Zahar. Deodată. ca acum. după doi paşi.. ţinea morţiş să-l scoale şi îşi ajungea scopul. Şi deodată tăcu. spunând: – Dacă-i pe aşa. vai de capul tău. – Nu pune mâna! se rugă blând Ilia Ilici şi. nu se lăsa. amărâtule! Stai aici ca un buştean! Ţi-e şi scârbă să te uiţi la el.. acum ieşi afară! Restul mă priveşte. sforăie înainte. deschizând deodată amândoi ochii. plin de deznădejde. Ia te uită: doarme ca un buştean! De ce te-ai mai născut şi tu pe lumea asta. – Mi-aţi poruncit să vă trezesc.. Zahar o luă la sănătoasa. Doamne! Ce om! zise Oblomov. – Pentru numele lui Dumnezeu..– Ieşi afară! mormăi Ilia Ilici şi se cufundă din nou într-un somn adânc... Ia priviţi-l. hai? Cum îndrăzneşti? – Ce să fie? – Să-mi vorbeşti aşa de urât? – Aţi visat.. – Dacă vă las în pace. – Ştiu. Lasă-mă numai o clipă să mai dorm. – Ce vrei? se răsti mânios Oblomov. lua-te-ar dracu! Alteori. Oblomov ridică repede capul. când îţi spun. Ptiu! Sculaţi-vă.... – Lasă-mă-n pace! spuse el deodată cu severitate. – Adu-mi. oameni buni!. Cum ai zis. Amândoi întoarseră capul. nenorocitule?! Ci scoală-te odată. trăgându-l de mânecă. Câteodată.. tot zicea Zahar. de ce nu vă sculaţi? răspunse blând Zahar.. boierule. . – Cum ai zis? Cum? spuse ameninţător Oblomov. Ai auzit? O să mă trezesc singur.. – Of. din spatele lui Zahar izbucni un hohot de râs. repezindu-se spre oaspe..

răspundea liniştit tatăl. după tată. cântând din Herz5. din stradă. 3 Aventurile lui Telemac – roman moralizator al scriitorului francez Fénelon (1651–1715). îi dădea alte haine. – Ce s-a-ntâmplat? întreba mama. tot atât de bine ca şi ea. Mama izbucnea în plâns. cu hainele sfâşiate. ea ar fi fost mai bucuroasă. speriată. Ţinea de legea ortodoxă. Ivan Bogdanîci. îl primenea. Mama era foarte îngrijorată când Andriuşa dispărea de acasă câte o zi întreagă. dormind pe năvoade. iar tatălui puţin îi păsa: se plimba prin grădină şi fuma. învăţa pe de rost fabulele lui Krîlov şi buchisea din Telemac3. Mama plângea ce plângea. 5 Henri Herz (1803–18S8) – compozitor şi pianist. din buzunarul lui se auzea un piuit de pui de stăncuţă. dar. Doamne. într-adevăr. Limba germană o ştia de la tatăl său şi din cărţi. de n-ar fi fost porunca tatălui de a-l lăsa pe băiat în voia lui. Dar iată că se întorcea Andriuşa sau îl aducea cineva. – Nu. – Dacă ar fi dispărut băiatul lui Oblomov. foarte bun! spunea el câteodată. cu poliţia judeţeană cu tot. uneori chiar şi dimineaţa. altă dată venea cu pescarii. se jeluia mama. iar apoi se aşeza la pian să-şi mai uite de necaz. răspunse el la îndemnul soţiei sale de a porni în căutarea lui Andrei. las' că vine el singur. alerga împreună cu alţi băieţi să prade cuiburi de păsări şi. a trăit la Paris. de multe ori. în timpul lecţiei sau la rugăciune. ca şi versete biblice. – O să iasă din el un Bursch4 bun. Straşnic băiat! A doua zi îl găsiră pe Andrei dormind liniştit în aşternutul său. încât o făcea şi pe ea să râdă. Christoph Martin Wieland (1733–1813) – scriitor german. o zi întreagă Andriuşa umbla curăţel şi cuminte ca un băiat bine crescut. Crescuse şi învăţase în satul Verhliovo. iar mama împletea vreo flanelă sau broda pe canava. lacrimile îi picau una câte una pe clape. – Unde mi-ai umblat? De unde-ai luat puşca? îl copleşi cu întrebări maică-sa. în jocurile cu băieţii de la ţară. Tatăl îl întrebă atât: dacă a făcut traducerea din Cornelius Nepos în limba germană. în barcă. femei şi copii. se auzeau ţipete. şi făcuse adunarea la socotelile stângace ale ţăranilor. Îl spăla. târgoveţilor şi muncitorilor de la fabrică. iar sub pat o puşcă – cine ştie a cui! – şi un funt de praf de puşcă şi de alice. Deodată. citise silabisind vorbă cu vorbă scrieri de-ale lui Herder1 şi Wieland2. De la vârsta de opt ani studiase harta geografică sub îndrumarea tatălui său. Îl aduceau.Partea a doua I Stolz era german numai pe jumătate. autorul poemului fantastic Oberon. Când lăsa cartea. . Maică-sa nu mai contenea cu plânsul. să-l ţină pe lângă dânsa. pe seară însă. murdar şi ciufulit. pe Andrei. 4 Băiat. flăcău (germ. fie al unui alt băiat. Prin porţile larg deschise dădeau buzna în grădină ţărani. De ce taci? – Aşa! fu singurul răspuns. fireşte. ba încă râdea. – Ai mai văzut copil să nu-şi fi stâlcit niciodată nasul sau să nu-l fi stâlcit pe-al altuia? spunea râzând tatăl. Mamă-sa era rusoaică. Uneori tatăl său se aşeza după amiază sub un pom din grădină şi trăgea din lulea. unde tatăl său era administrator de moşie. – Vai de mine. Vorbea ruseşte încă din copilărie. cu maică-sa citea din sfânta scriptură. dar tatăl nu zicea nimic. Iar deunăzi s-a întors cu nasul însângerat. – L-or fi aducând iar pe Andrei. totdeauna era vorba şi de un nas stâlcit. cu atâta haz. O dată a lipsit de-acasă o săptămână întreagă. Cât despre Andrei. 1 2 Johann Gottfried Herder (1744–1803) – filozof. rusa o deprinsese de la maică-sa şi din cărţi. în sălile universităţii. celebru pe la 1830. Uneori îl aduceau ţăranii pe un car cu fân. vorbind cu părinţii lor şi în târgurile Moscovei. Era atât de ager la minte! Curând începu să-l citească pe Telemac în franţuzeşte. de nul mai cunoşteai. Începea să povestească atât de viu. gălăgie şi năvăleau în curte o grămadă de oameni. nu e zi de la Dumnezeu să nu-mi vină acasă plin de vânătăi. răspunse băiatul. aş fi sculat în picioare tot satul. se pomeneau că-l aduce cineva acasă. critic literar şi scriitor german.). şi să cânte cu maică-sa la pian la patru mâini. fie al lui. în ce hal! Fără cizme.

ce şi-au băgat în cap – fiind gata să spargă şi pereţii cu capul. iar pentru maică-ta să înveţi pe de rost rolul din comedia franţuzească pe care ţi l-a dat. – Întoarce-te de unde ai venit. deoarece Andriuşa învăţa foarte bine. cântece despre flori şi despre poezia vieţii. cu mâinile murdare. în brişcă sau călare. şi grosolani la vorbă. nimic din trăsăturile acelea care fac viaţa atât de plăcută în lumea bună şi care-ţi permit să ocoleşti unele reguli. Orăşean. de ofiţeri cu mutre cazone. pentru ea. de felul celor din rândul cărora ieşise tatăl lui. Mâinile acestea aspre par să fi fost anume făcute ca să ţină o sculă sau. îi puse şapca în cap şi-i dădu un picior la spate. atribute grosolane ale vieţii lui de muncă. visa. cu mâinile mari şi bătătorite. să-i coasă guleraşe şi plastroane elegante. La vârsta de patrusprezece-cincisprezece ani. Mama stătea mult după aceea să-l spele pe Andriuşa de funingine. "Oricum ai îmbrăca un neamţ. îi comanda hăinuţe la oraş. în oraş. Până atunci. capabili numai de muncă brută. de ordine anostă. cu obraji rumeni de târgoveţi. trăgându-se dintr-un tată burghez. împreună cu el.. Uneori. Nu. îl scoase afară pe poartă. independenţa şi trufia cu care masa germanilor îşi afirma pretutindeni drepturile milenare de Bürger. Se temea că fiul ei are să ajungă un Bürger2 german. Nu se întâmpla niciodată să uite sau să încurce ceva. fără să şi le poată ascunde la nevoie. de viaţă plicticos de regulată şi de îndeplinirea pedantă a îndatoririlor. îl învăţa să asculte acordurile melancolice ale lui Herz. să-i încreţească părul. 1 2 Foarte bine. Erau cu toţii nişte Bürgeri stângaci în purtări. care fumau pipe scurte şi scuipau printre dinţi. să nu te văd! Andrei se întoarse peste o săptămână cu traducerea făcută şi cu rolul învăţat. dar." În fiul ei însă întrezărea un ideal de boier. un băieţaş alb la piele. îi vorbea în şoaptă despre strălucita vocaţie de militar sau de scriitor. scumpul meu băiat (germ. de delicateţe sau îngăduinţă. meseriaşi şi negustori. târgoveţ (germ. bineînţeles. după care îi dădea şi băiatului să miroasă şi-i explica totodată ce fel de lut e şi la ce e bun. tot are să pară din topor. de-l trânti jos. cu diferite însărcinări din partea tatălui său. se gândea ea. neghiobii aceştia o luau razna. din manşetele albe o să-i iasă mâinile aspre şi roşii. sa calci vreun obicei general. cum se topeşte seul. mein lieber Junge1! spunea tatăl său. ori să vadă vreun soi de lut pe care-l încerca pipăindu-l cu degetul. să scape ceva din vedere sau să facă vreo greşeală.). de luptă anevoioasă pentru bani. şi să-mi vii cu traducerea făcută. . după importanţa însărcinării primite. nu la nemţi. întreaga naţiune germană nu era decât o adunătură de micburghezi. Nu era prea încântată de această educaţie. un băiat de felul acelora pe care i-a văzut prin casele bogate ruseşti sau în străinătate. Cutreierase toată Germania şi. destinul înalt de care au parte unii oameni. tatăl său îl făcuse repetitor în micul său pension. fie şi cam parvenit.. nu-i plăcea grosolănia.Tatăl îl apucă cu o mână de guler. se duceau să vadă cum se fabrică potasa sau catranul. să nu te supui unui cod. cu mâini şi picioare mici. îi punea hăţurile în mână şi-i poruncea să-l ducă la fabrică. rămânea totuşi copilul unei nobile ruse. Când se făcu mai mare. îl bătea cu palma lui lată peste umăr şi-i dădea două-trei ruble. la diferiţi negustori şi la autorităţi. după ce-i asculta raportul. roşii şi aspre. cu trupul frumos şi fin croit.). lut şi seu. iar haina elegantă nu va putea ascunde firea lui de brutar sau de cârciumar. a descifrării chitanţelor soioase semnate de nişte ţărani şi a frecventării muncitorilor de la fabrică! Prinsese ură chiar şi pe trăsurica aceea cu care Andriuşa se ducea la oraş. nemţii nu erau decât o gloată de vânzători de prăvălie. apoi la câmp. băiatul ei avea să urnească din loc pietre de moară. chiar dacă s-ar încălţa cu cizme de lac sau ar pune mănuşi galbene de piele. – Recht gut. adăugă el. Unde mai pui că. privirea limpede şi vioaie. şi o poftă de mâncare ca de lup! Se apuca atunci să-i taie lui Andriuşa unghiile. chiar două capitole în loc de unul. cu geanta la oblâncul şeii. Fusese guvernantă într-o casă bogată şi avusese prilejul să se plimbe prin străinătăţi. băiatul se ducea deseori la oraş singur. După părerea ei. băţoşi de parcă ar fi înghiţit un par. Nu găsea în caracterul nemţilor nici un fel de duioşie. Şi toate perspectivele acestea să se năruie din pricina ţăcănitului de abac. întocmai aşa cum îşi poartă vaca în văzul tuturor coarnele. să se întoarcă acasă de la fabrici şi de pe câmp întocmai ca şi tatăl său – plin de bălegar şi de unsoare. un arcuş într-o orchestră. în toată naţiunea germană nu exista şi nici nu putea să existe vreun gentleman. numai ca să-şi respecte regulile lor. Când colo. tatăl său îl lua cu el în brişcă. Pentru ea. oricât de fină şi de albă ar fi cămaşa. pe pelerina de muşama dăruită de tatăl lui şi pe mănuşile verzi de piele de căprioară. nu ştiau decât una şi bună – ce au învăţat. mirosindu-l sau chiar luându-l în gură. faţa curată. sau de funcţionari cu chipuri şterse. cel mult. noroi.

în galeriile cele lungi ardeau atunci toată noaptea luminile. cu părul pudrat. Toate acestea umpleau casa şi satul de larmă. Îl culca câteodată cu capul în poala ei şi-i punea părul pe moaţe. niciodată. care nu vorbeau cu nimeni. petrecută între cartofi şi ridichi. nu se ducea nicăieri. ca unui lucrător. pe lângă roţi şi arcuri unse cu unsoare. Veneau prinţul şi prinţesa cu familia. acolo. În apropiere este Oblomovka. ci rămânea mereu în odaia verde din fundul casei.. în brocart. şi. În schimb. nici chiar însuşi prinţul. în casa aceea mai era o lume întreagă. când în pântec. Nu urmase mai departe cu studiile. portrete întunecate pe pereţi. şi pe ruseşte. se întorsese acasă la tatăl său. nu stătea cu nimeni de vorbă. iar la universitatea dintr-un oraş apropiat simţi trezindu-se în el vocaţia de a preda obiectele pe care cei patruzeci de învăţaţi de acolo izbutiseră într-o oarecare măsură să i le bage în cap. n-ar fi îndrăznit să se apropie de ea s-o îmbrăţişeze. ca să nu te faci de râs. tehnolog şi pedagog. palatul acesta se umplea deodată de lume. Cam o dată la trei ani. năltuţe şi mlădioase. între grădina de zarzavat şi târg. dar îi dădea şi leafă. Acolo învăţa în imagini istoria timpurilor.Şi asta încă n-ar fi fost nimic. De o parte Oblomovka. tabacheră de aur. cel dintâi îl învăţă îndată pe Andriuşa cum se sună deşteptarea la cavalerie şi la infanterie. bătăliilor şi a numelor glorioase. nu dădeau nimănui bună ziua şi se temeau de ţărani. cu ochi albaştri şi cu priviri galeşe. m-lle Ernestine. cu viaţa ei de veşnică sărbătoare! Acolo. trăgând din pipă şi scuipând când şi când. Chiar şi la Verhliovo este o casă – ce-i drept încuiată şi goală mai tot anul – unde ştrengarul de băiat pătrundea adeseori şi vedea săli şi galerii lungi. despre viaţa din Saxonia. prin galeria acoperită din grădină. Părea să fie mai presus de lumea spre care catadicsea să se coboare. Tatăl lui Andriuşa era agronom. ce culoare de cai are fiecare regiment şi unde trebuie negreşit să te angajezi după terminarea studiilor. încât Andriuşa privea cu ochii săi verzi de copii şi pătrundea fără să-şi dea seama deodată în trei sau patru sfere deosebite. apoi îl apuca cu mâinile sale albe de obraji şi-l săruta cu multă duioşie. îmbrăcate elegant. hotărând că trebuie să se apuce de treburi. nici măcar un filistin. unde se aşeza pe un scaun ascuns de un paravan. nici s-o sărute. frunte mare şi pleşuvă. de parcă nimeni. pieptul bombat. lumea se scutură de muncă ca de un jug. o dată la trei ani. cu totul alta decât cea pe care i-o povestise de o sută de ori tatăl său. Prinţul era un bătrân cărunt. Peste vreo trei zile. strigăte. şi pe urmă îi spuse că aşa se bat englezii.. Andrei. tehnologia o studiase în fabricile saxone. nici nu se plimbă prin fabrici. mamă bună! Fiul tău a crescut pe pământ rusesc. sau se ducea pe jos. exact după moda nemţească: căpăta zece ruble pe lună şi trebuia să semneze de primire într-o condică! Dar mângâie-te. fără altă învăţătură. îndărătnic cum era. Tatăl îi dăduse o sută de taleri. Mai erau acolo şi două prinţese. De la tatăl său. Prinţesa era o femeie atât de impunătoare prin frumuseţea. Stolz-tatăl luase lecţii practice de agronomie. şi încă o droaie de jupânese şi o puzderie de câini şi căţeluşe. nesăţioasă. două fetiţe de unsprezece şi doisprezece ani. şi începu să facă nişte mişcări năstruşnice cu pumnii. cu mâini bune de pus în mişcare pietre de moară. care era fermier. apoi profesorul de muzică. ci. care venea la mama lui Andriuşa să ia cafeaua şi o învăţase să-i facă băiatului bucle. ceea ce îi câştigă stima celor doi prinţi. gălăgie şi muzică. îl aşeză în faţa lui. ca vaca de coarne. baston cu măciulie de pietre preţioase şi cizme de catifea. de viaţă. de la prima cunoştinţă cu Andriuşa. răsucindu-i-l strâns. Cel de al doilea. Michel. cu chipuri lipsite de acea supărătoare sănătate a feţelor. pe lângă prinţ şi prinţesă. . Era şi guvernanta lor. ce săbii şi pinteni poartă husarii şi dragonii. mâini delicate cu vinişoare albastre în manşete foşnitoare. puse cu mândrie pe garda spadei. catifea şi dantele. o desagă nouă şi-l lăsase să plece sănătos în lumea largă. împreună cu trei bătrânele. bizuindu-se numai pe voinicia lui de băiat crescut la ţară şi pe ajutorul braţelor sale vânjoase. până la biserică. în poziţie. citea povestea trecutului. obrajii albi şi fini. care se îmbăta de duminică până duminica cealaltă. până la durere. Erau aici prinţul Pierre şi prinţul Michel. statura şi volumul său. nu într-o gloată cenuşie de Bürgeri plini de ei şi mândri. nimerindu-l pe Andriuşa când în nas. bocănit. de cealaltă palatul princiar cu viaţa boierească plină de petreceri se întâlniseră cu elementul german. din pricina aceasta. cu trei stele pe piept. urmărind cu mintea lui ageră. care s-au perindat prin viaţă în desfătare. cu toate că aveau împreună cinci copii. boierii nu se scoală în zori de zi. ochi bulbucaţi şi tulburi. atât de veselă şi plină de viaţă. din Andrei n-a ieşit nici un Bursch acătării. Mai era şi neamţul care lucra la strung tabachere şi nasturi. de un vârtej de serbări şi baluri. cu faţa uscată ca de pergament. îl atinse pe prinţul Michel la nas şi pe englezeşte. tipurile acestei mulţimi amestecate ca nişte apariţii colorate de la un bal mascat. vedea un şir de generaţii nobile şi inutile. fără mâini mari şi aspre.

– O să văd eu. care se uitau cu gura căscată la despărţirea administratorului de fiul său. iar de acolo până la Petersburg încă şaptezeci şi cinci.. ţâncul: n-a avut o lacrimă! spuneau vecinii. Fiindcă umblase la universitate. În ziua plecării. Andrei sări pe cal. O! adăugă. galeria şi buduarul din palatul princiar vor preschimba acest făgaş îngust. tatăl său l-a trimis în lume. ţi-e deschisă orice carieră. nemţesc. Dar să nu te bizui pe el înainte de moartea mea. Ivan Bogdanovici nu-şi mai văzuse nici patria. hotărî că şi fiul său trebuie să meargă la universitate.. şi trăsese o linie dreaptă până la viitorul său nepot. şi era pe deplin liniştit. Are o casă cu trei etaje. ce-l împiedica să rămână la Verhliovo şi să-i ajute tatălui său în administrarea moşiei. – Nu mi-o da. nu-mi trebuie. erau lucruri despre care bătrânul nici nu se întreba. Atâta numai că n-ar fi ştiut să-şi îndrumeze fiul pe o altă cale de viaţă.. Ţinea minte numai atât: că. Mama trecuse în lumea drepţilor şi navea cine să i se împotrivească. – Dar de păgânul cel bătrân ce ziceţi? spuse o mamă. nu ştiu încă ce ai să alegi. răspunse Andrei. Între timp se adunaseră câţiva vecini curioşi. aşa că ştii că am oarecare capital. visurile şi povestirile mamei. Am venit împreună cu el din Saxonia. tatăl său i-a spus că nu mai are ce căuta la Verhliovo. Iar deocamdată mă descurc şi fără el. Drumul până la Moscova o sa te coste vreo patruzeci de ruble.. nu vedeţi cele două ciori de pe gard? Cârâie de zor. spre ce anume o să te tragă inima. luând ca punct de plecare făgaşul de viaţă al bunicului său. lasă. Candela mai arde încă bine şi are destul ulei în ea. că până şi Oblomov a fost trimis la Petersburg şi deci ar fi timpul să plece şi el. care pleca în lume. un palton păros. să faci comerţ. Dacă nu-l găseşti. De şa erau legaţi doi desagi: într-unul din ei era mantaua de muşama. o să se ţină în curând târg şi oricine îţi dă pe el patru sute de ruble. Ai primit o educaţie bună. să şi scrii poate. nici tatăl său.. Tatăl izbucni în râs şi-şi bătu fiul pe umăr cu o putere care ar fi dărâmat şi un cal.. mă voi duce pe la el când voi avea şi eu o casă cu trei etaje. e. – Mergi călare până la reşedinţa gubernială. – Gata! răspunse fiul. Făcuse aceasta într-un chip foarte simplu. Nu-şi bătea prea mult capul cu acest lucru. ridicând în sus un deget şi dând din cap Reinhold e un. Tatăl şi fiul îşi strânseră mâinile. ci o instituţie rusească şi avea să aducă în viaţa fiului său o adâncă prefacere. Mi-ai ajutat în treburile mele. Unuia de-al nostru nu i-ar fi mers. îşi trimitea şi el fiul. spuse el. Aşadar. – Gata? întrebă tatăl. acolo vei primi de la Kalinnikov trei sute cincizeci de ruble.. menind a rău! – Ce-i pasă lui de ciori? Ăsta e în stare să umble singur prin pădure şi în noaptea de sânziene... De-alde ăştia nu păţesc nimic. n-o să fii în stare să-ţi găseşti îndată drumul şi vei avea nevoie de un sfat sau un ajutor. vinde-ţi calul. după ce şi-a isprăvit el studiile. vrând parcă să se pătrundă unul pe altul cu privirea. Pe urmă.. – Ia te uită. descurcă-te cum ştii. – Ei! spuse tatăl. în amintirea sfaturilor mamei. Ivan Bogdanovici îi dădu fiului său o sută de ruble în bancnote.. nici măcar el însuşi. nici tatăl. Vreo şase ani rătăci prin Elveţia şi prin Austria şi de douăzeci de ani trăia în Rusia.De atunci. nebănuind că variaţiunile lui Herz. Poţi să intri într-o slujbă. (voia să spună o vorbă de laudă. o duzină de cămăşi fine şi o pereche de pantofi comandaţi la Moscova. un frac elegant de postav fin. îţi mai rămâne destul. Tatăl îl bătu iar pe umăr. nişte cizme groase cu cuie la tălpi şi câteva cămăşi de pânză de casă făcută la Verhliovo – lucruri cumpărate şi luate după stăruinţele tatălui. Se uitară unul la altul în tăcere. L-a zvârlit în stradă ca pe un pui de pisică: nici nu l-a îmbrăţişat.. dar nu găsea cuvântul). iar calul îl vei lăsa la el. Îţi dau adresa lui. poate că le fac pe toate. în cealaltă. deşi nu mai era una germană. Andrei nu se clinti însă. Andrei porni în pasul întins al calului. aruncându-l departe de făgaşul pe care tatăl său i-l croise în gând. dacă nu mi-o pica vreo cărămidă în cap. treci pe la Reinhold: te învaţă el.. şi cu e probabil să mai trăiesc vreo douăzeci de ani. De altminteri nu era riguros în această privinţă şi n-ar fi insistat prea mult în aplicarea principiilor sale. aşa cum se obişnuia în Germania. Dar lasă. – Dar dacă cumva n-ai să te pricepi. nici n-a bocit măcar! . binecuvântându-şi soarta. Când fiul său s-a întors de la universitate şi a stat vreo trei luni acasă. – Ei! spuse şi fiul. într-un drum larg cum nu visaseră nici bunicul. spuse Andrei. De ce trebuia Andrei numaidecât să plece la Petersburg.

– Las' că ajung la Samşevka şi o potrivesc acolo. această tovarăşă de drum cu două feţe. în urmă lui. i se păru că vede chipul ei duios. cum de izbutea să le facă pe toate. n-are cine să te blagoslovească la drum. a energiilor sufleteşti şi sentimentelor cheltuite. Uscăţiv. O mai strânse o dată pe femeie în braţe. nu mai am timp de pierdut. "Să trăieşti simplu. a muncii. Doamne. aproape fără obraji. el înţelegea întreaga greutate a sarcinii ce-şi asuma şi era mândru şi fericit ori de câte ori reuşea să observe la timp vreo abatere din drum şi să-şi îndrepte din nou paşii pe calea cea buna. iar când vorbea. ziceau vecinii. II Stolz era de aceeaşi vârstă cu Oblomov: trecuse şi el de treizeci de ani. una de prieten şi alta de duşman. Dacă societatea avea nevoie să trimită un agent în Belgia sau în Anglia. Şi după cum în organismul său nu era nimic de prisos. smead. trebuie să ajung pe lumină. orice început de încâlcire a firului vieţii. Şi astfel cele două laturi mergeau la el paralel.. iată care era preocuparea lui permanentă. Dacă şedea. cu mândrie. Tot timpul era pe drum..– Stai! Stai puţin. Era numai oase. – Ce-i? întrebă Andrei. Apoi voi să pornească mai departe. Se temea de orice fel de visări. păstrând clipa de clipă un control neadormit asupra timpului. se repeziră din două părţi trei javre. îl podidi şi pe el plânsul. – S-a cam slăbit chinga. aşa cum îşi stăpânea mişcările mâinilor sau ale paşilor săi. de nedezlegat. hotărât şi voios. numai el ştia. ori le primea cum ar fi primit vremea bună sau rea. foarte expresivi. răbda numai fiindcă pricina oricărei suferinţe şi-o atribuia lui însuşi şi nu căuta s-o atârne ca pe o haină în cuiul altuia. păstra o atitudine calmă. ajungând într-adevăr să-şi facă o casă şi să pună deoparte ceva bani. lătrând cu străşnicie. – Aha! Va să zică tot i s-a muiat inima! se auzi din mulţime. legănat de şoaptele ei dulci. ca un pursânge englez. în timp ce ea îl închina şi-l săruta. Se temea mai mult ca de orice de imaginaţie. Să te binecuvântez barem eu. căutând să folosească fiecare zi şi fiece rublă. drăguţule! Andrei se apropie de bătrână. Iar de fericire se bucura ca de o floare ruptă în treacăt până în clipa când i se vestejea în mână. Sărmanul de tine! Nu mai ai mamă. Era asociat la o firmă de export. ar trebui strânsă. Şi urmărind neîncetat să se menţină pe linia acestei atitudini. – Ei! zise şi fiul dând din cap şi aplecându-se puţin în şa să dea pinteni calului. – Of. fără însă să se încâlcească niciodată în noduri complicate. muşchi şi nervi. – Ia te uită: parcă-s câini. iar când i se întâmpla să pătrundă în acest domeniu. intra aşa cum intri . Părea ca până şi bucuriile şi necazurile le stăpânea. avea un ten neted. iar dacă era nevoie să se întocmească vreun proiect sau să se pună în aplicare vreo idee nouă. fără pic de roşeaţă. În cuvintele ei calde i se păruse că aude glasul mamei sale şi. e lucru greu şi complicat!" spunea el adesea. Găsea totuşi timp să iasă în lume şi să citească. voinicul maichii! se bocea ea. Deodată se auzi un bocet în mulţime: una din femei nu se mai putuse stăpâni. îşi şterse în grabă lacrimile şi sări pe cal. Avusese o slujbă. Nu-şi irosea energia în mişcări de prisos. tot astfel şi în viaţa lui sufletească căuta un echilibru între latura practică şi cerinţele subtile ale spiritului. Lovindu-l cu călcâiele. prietenă în măsura în care o crezi mai puţin. – Ei! spuse tatăl făcându-i un semn cu mâna. zău aşa! Parcă-ar fi străini. dar deodată. apoi îşi dăduse demisia şi se ocupase cu afaceri. Andrei! strigă bătrânul. fără rotunjimi. dispăru într-un nor de praf. ştergându-şi ochii cu un colţ al basmalei. Mergea înainte. încrucişându-se şi împletindu-se uneori în drum. şi duşmancă atunci când aţipeşti încrezător. ci mai mult cu ciudă. Trăia după un buget bine stabilit. folosea întocmai atâta mimică cât se cerea. adică suferea atâta vreme cât ţinea necazul. el era acela care pleca. Andrei îşi opri calul. realistă faţă de viaţă. Cât ploua. tot pe el îl alegeau. căutând mereu să prindă cu mintea-i ageră orice abatere de la linia dreaptă. adică deschisă. O atitudine simplă. o clipă. adică numai osatură şi muşchi. nu însă cu supunerea sfioasă a omului resemnat. şi ochi verzui. ţinea umbrela deschisă. descăleca şi o îmbrăţişă. fără a goli niciodată cupa plăcerii până la acea picătură de amărăciune pe care o găseşti la sfârşitul oricărei fericiri.

Se vedea că nimic nu-l roade la inimă. îndărătnic. ci se apropia de ele ca de nişte vechi cunoştinţe. oricâtă poezie ar cuprinde ele. înainta mereu. încăpăţânându-se să vadă idealul vieţii şi al năzuinţelor omeneşti într-o concepţie severă asupra vieţii. privind undeva în depărtare. nu trecea dincolo de hotarul care desparte lumea afecţiunilor de cea a minciunii şi a sentimentalismului. din grămada de chei care-i atârnă la brâu. Cu aceeaşi prudenţă şi delicateţe cu care-şi controla închipuirea. nu cădea pe terenul sterp şi nisipos al asprimii. asta chiar cu preţul de a nu cunoaşte unele arzătoare bucurii. – Aceştia sunt cu adevărat oameni! spunea Stolz. tocmai cheia care se potriveşte la o anumită uşă. al adevărului concret. ci aşteptând pur şi simplu apariţia legii. Nu cârtea atunci când – înşelat de minciuna iscusit împodobită cu flori – se poticnea numai. Cu cât îl combăteau mai mult.). sau dacă. nici nu se pierdea niciodată în împrejurări noi. Se socotea fericit şi pentru atât. în egoismul dumitale. la nevoie. da. odihna mea (fr. dacă sudoarea rece nu-i brobonea fruntea şi dacă peste viaţa lui nu se aşternea o umbră lungă pe mult timp. Şi rămânea mai departe tot atât de neîncrezător în poezia pasiunilor. fără să manifeste nici credulitatea unui copil. E de prisos să adăugăm că el însuşi urmărea fără şovăială ţelul ales. Chiar atunci când era stăpânit de o pasiune. dar nu sângera. cel puţin în discuţie. făcând adesea în acest domeniu câte-un pas greşit. pe un altul care se arunca dintr-un salt în mocirlă. ca şi cum ar fi trăit pentru a doua oară viaţa şi acum trecea din nou prin locuri cunoscute. în ochii lui aceasta era o dovadă a voinţei şi se simţea totdeauna plin de respect pentru oamenii înzestraţi cu această calitate. pasiunile justifică totul. Totuşi.într-o grotă pe care scrie: "ma solitude". În schimb. Spunea că menirea firească a omului este să treacă prin cele patru anotimpuri. Lucrurile ce nu cădeau sub controlul experienţei. Orice i se întâmpla. Nu se lăsa orbit de frumuseţe şi de aceea nu-şi uita şi nu-şi înjosea demnitatea de bărbat. îşi păstrase întreaga putere sufletească şi trupească. încât lumea îl socotea egoist şi nesimţitor. şi nu renunţa să-şi atingă scopul decât dacă în calea lui se ridica un zid sau se căsca o prăpastie de 1 2 Singurătatea mea. cu atât stăruia mai mult în îndărătnicia lui. fără să verse zadarnic nici o picătură din ea. al pedantismului şi neîncrederii. ajungând până la un fanatism de puritan. Să vedem pentru cine o păstrezi? – O păstrez. să nu-şi iasă din fire. cu toată îndărătnicia. că izbutea să se menţină la acelaşi nivel. îşi cerceta şi inima. adică prin cele patru vârste. o austeră mândrie. ca o chelăriţă care alege îndată. în sfârşit. faptul că ştia să-şi înfrâneze pornirile. Se simţea adânc recunoscător soartei. dar că nu speră să izbutească. dând îndărăt. că. când în domeniul acesta necunoscut izbutea să deosebească la timp minciuna sulemenită de palidul adevăr. Se oprea. Din firea lui nu era un diletant căruia să-i placă incursiunile în domeniul fantasticului sau donquichotismul pe tărâmul ipotezelor şi descoperirilor cu o mie de ani înainte. adăuga că el ar fi fericit să-şi poată justifica convingerea prin propriul său exemplu. dacă inima îi bătea mai puternic. Era plin de o prospeţime şi o putere care intimida vrând-nevrând şi pe femeile cele mai puţin sfioase. N-avea idoli. pe drumul ales de el. în timp ce justifica. Preţuia mai presus de toate stăruinţa în urmărirea unui scop. fără salturi şi să ducă cupa vieţii până la ceasul din urmă. întrucât este un lucru foarte greu. fără să cadă. în pragul necunoscutului. răspundea el gânditor. al meschinăriei şi al uscăciunii sufleteşti. nu-şi pierdea pământul de sub picioare şi păstra în el destulă putere ca. În încheiere. "mon repos"1. şi că o ardere egală şi potolită a focului face mai mult decât incendiile violente. lumea adevărului de cea a ridicolului. "mon ermitage". uneori. o răsfrângere a razelor şi culorilor pe retina ochiului. iar apoi şi a cheii ei. – Pasiunile. Lumea condamna cu invidie şi mirare stăpânirea lui de sine. grele şi complicate. găsea îndată mijlocul care trebuia folosit în acea împrejurare.). ai grijă numai de propria dumitale persoană. enigmele. distrugând dintr-o dată viaţa lui şi a altora. pentru cineva. . Pământ necunoscut (lat. un fapt care n-a ajuns încă să fie verificat prin experienţă. nu se lăsa impresionat de manifestările lor furtunoase şi de urmările lor distrugătoare. spunea lumea din jurul lui. cunoscând dinainte ceasul şi clipa când vei ieşi de acolo. călcând cu îndrăzneală peste toate piedicile. să nu încalce hotarul libertăţii sale sufleteşti. iar dumneata. Între timp. era silit să recunoască că această sferă a sentimentelor era încă pentru el o "terra incognito"2. nu era sclavul "culcat la picioarele" femeilor frumoase. frământat de vreo problemă chinuitoare. mai înfrigurat. oricât de puţin însemnat le-ar fi fost ţelul. nici îndoielile unui încrezut. purtat pe aripile sentimentului. Cunoştea preţul acestor rare şi preţioase însuşiri ale lui şi le cheltuia cu atâta cumpătare. nu erau în ochii săi decât o iluzie optică. sihăstria mea. În sufletul lui nu-şi găseau loc visările. să se smulgă şi să-şi recapete iar libertatea. misterele. că nu suferea sufleteşte. N-a fost niciodată văzut cufundat în gânduri negre.

dacă împrejurările împiedicau o apropiere. părăsind frumuseţile naturii meridionale. că altfel e rău de mine: s-ar putea să am un atac de apoplexie. că acum se şi pregăteşte altul. Mai erau şi răsfăţurile generoase. dacă arunca o privire întâmplătoare sau voită asupra acestui suflet luminos de copil. privind în jurul lor cu ochii pe jumătate închişi – pe mecanismul maşinii vieţii obşteşti şi o împingeau. nu putea să-i refuze simpatia şi. pătruns de adâncă simpatie faţă de orice lucru bun. cum îţi merg treburile? Ce mai e pe la Oblomovka? – Ah! făcu Oblomov dând deznădăjduit din mână. Câţi oameni de felul lui Stolz nu răsar sub diferite nume ruseşti! Cum putea un astfel de om să fie prieten cu Oblomov. se retrăgea fără să-i pese de ce va spune lumea. de care avusese din plin parte în familia Oblomov micul german. La noi. lăsându-şi treburile sau viaţa mondenă. dacă nu vedea un mijloc sigur de a învinge aceste piedici. Dar iată că ochii s-au trezit din piroteală. ai început şi tu! Până acum te ştiam om cuminte. – Ce s-a întâmplat? – Ce să fie: viaţa nu-mi dă pace! – Zi bogdaproste! spuse Stolz. Mă bucur mult că te văd! Ei. de la un bal. de multă vreme personalităţile se turnau în cinci-şase tipare stereotipe. Stolz începu să râdă. – Mă supără urcioarele. că aşa i-a făcut Dumnezeu. – Şi ce ai de gând? – Nu plec. prost. nevoie de acele elemente amestecate din care era alcătuit Stolz. Andrei venea de la o serată. abia am scăpat săptămâna trecută de cel de pe ochiul drept. era mai cu seamă faptul că. pe făgaşul cel obişnuit. – Parcă cine ştie ce ispravă grozavă ar fi să te urci într-o trăsură sau pe vapor. rămânea cel puţin cu o bună şi neştearsă amintire. măsura prăpastia şi zidul şi.. eşti bolnav? întrebă îngrijorat Stolz. să respiri aer curat. cum se credea mai înainte. dragă Andrei. faţă de orice răspundea şi se deschidea la chemarea inimii lui simple. ca să-şi odihnească şi să-şi liniştească sufletul zbuciumat sau obosit. iar în America în trei. III – Bună ziua. în sfârşit. să plec în Egipt sau în America. Şi totdeauna avea sentimentul liniştitor al omului care se întoarce din săli fastuoase sub modestul său acoperiş. dar văd că şi tu ai înnebunit. luminos şi curat. sau se aruncă la noroc asupra zidului. – Ei. . păşind pe urmele lăsate de predecesorii lor. dar ele nici nu se resping. – Asta-i tot? întrebă el. de altfel nici n-au unde să stea la ei acasă. căci dacă extremele opuse nu se atrag neapărat. În Egipt ajungi în două săptămâni. moţăind. obiceiuri străine. fie şi un om ursuz şi răutăcios. Să fi auzit ce-mi spunea doctorul adineauri! Zice că trebuie să mă duc în străinătate. toate minunăţiile. pline de căldură. dragă Andrei. Asta ţi se trage din prea mult somn. Oricine. aceştia puneau apoi mâna – alene. Pe lângă aceasta mai erau legaţi şi prin copilăria lor şi prin studiile lor comune. Vai de sănătatea mea! – Ce ai. – Şi de ce nu te-ai duce? spuse liniştit Stolz. două ancore puternice. se aşeza pe divanul încăpător al lui Oblomov şi stătea alene la taifas cu el. şi glasuri vii. – De ce? – Nici vorbă! Să fi auzit numai câte mi-a ordonat: să mă duc să stau undeva la munte. Cine se mai duce în America şi în Egipt? Poate că englezii. să vezi ţări şi oraşe.. la temelia firii lui Oblomov stătea un principiu bun. De multe ori.netrecut. mari. fiece pas şi întreaga existenţă ale acestuia erau un strigător protest împotriva felului de viaţă al lui Stolz? Această întrebare pare să-şi fi găsit de mult răspunsul.. când fiecare trăsătură. Ilia. Dar de la noi cine se duce? Poate vreun împuşcă-n lună căruia i s-a urât cu viaţa. Măi. El n-avea însă îndrăzneala celor care sar peste prăpastie cu ochii închişi.. poate. apoi şi rolul celui mai puternic pe care-l juca Stolz pe lângă Oblomov din punct de vedere fizic şi moral şi.. măi! Ia spune-mi. se întoarce în crângul de mesteceni în care s-a plimbat în anii copilăriei lui. Pentru formarea unui asemenea caracter fusese. sau. ce mai faci! Cum o duci cu sănătatea? întrebă Stolz. pline de încredere şi lipsită de vicleşug.. – Of. singurul. – Cum "tot"? Mă dau gata şi arsurile. se aud paşi energici. spuse Oblomov cu un oftat.

Zahar se dădu jos de pe cuptor şi intră în odaie. Doamne! spuse Oblomov. cuminte. şi gata.. Oblomov începu să scotocească prin sertare. socoteli de făcut. – Cum să nu fie o nenorocire? urmă Oblomov. drum mare! Ţăranii o să se deprindă să meargă la oraş.. nu-ţi convine nici ţie: la ce bun să-l mai ţii? – Cum poţi vorbi aşa? zise Ilia Ilici. de la birou.. – Nu-i prea devreme? spuse Oblomov.. zece. .. cu totul la o parte. La Verhliovo e vorba să se facă un chei şi să se construiască o şosea. Cei care-s mulţumiţi nu pleacă. Cartea nu prea-i prieşte ţăranului: dac-o şti să citească. – Uite aici.... mai sunt douăzeci. te pomeneşti că n-o să mai vrea să are pământul. Dar fiindcă a venit vorba de bani: cum stai cu fondurile? Dă-mi vreo cinci sute de ruble: trebuie să-i trimit chiar acum. o să poarte pantaloni de catifea.. Zahar! Cu săritura-i obişnuită. Unde-o fi scrisoarea? Zahar! Zahar găsi scrisoarea. şi colo.. răspunse Oblomov cu sfială. Şi mai vine şi mutarea! Cheltuiesc o groază de bani. – N-ai nevoie de nici un plan! spuse Stolz. dacă o fi aşa.. aşa că Oblomovka are să fie în apropiere de drumul mare... nici prea răi. iar la oraş o să fie târg. – Două nenorociri. – Lasă-i să plece! spuse nepăsător Stolz. îşi vedeau de treabă şi nu râvneau la nimic. De când tot moşmondeşti la planul tău. Asta ne mai lipsea! Oblomovka se afla într-un colţ atât de tihnit. – Ce fel?! – M-am ruinat de tot. legaţi de casă. iar dacă nu-i convine omului. Zahar. nu ştiu nici eu pe ce! Mâine. – Stai puţin! Să mă gândesc.. – Of... – Eşti răsfăţat rău: să-ţi vină chiar atât de greu să te muţi din casă! rosti mirat Stolz. n-o să se aleagă nimic bun. ba alta. – Unde sunt cele douăzeci de copeici care erau pe masă? Le-am pus eu ieri.. pesemne din pricina stilului în care era scrisă. Am mai avut şi ceva gologani de aramă. ce să caute ei pe drumuri? – Tu nici nu ştii. om ciudat ce eşti! Dar să lăsăm gluma la o parte: anul acesta trebuie să te duci negreşit la ţară.. Suntem pierduţi! E o nenorocire! Stolz râse. ai să vezi pe loc ce-i de făcut. proprietarul ţine morţiş să plec din casă. Dar ia să deschizi în sat o şcoală. spuse Stolz. o să cumpere armonici. – Păi aşa te pomeneşti că o să vrea să plece toţi. Totul e să te duci acolo: o dată ajuns. iar acum o să fie târg... poimâine. Numai că planul meu nu e încă.. Uf. cizme văcsuite. – Ce potlogar şi vechilul ăsta! spuse el. ba se repezeau la el să-i toarne nisip în cap. Până acum ţăranii au fost cum au fost. Dar ce s-a întâmplat? îl întrebă Stolz. stai puţin. bani de plătit şi colo. au să înceapă a umbla pe la noi negustori. Toate sunt pe capul meu: ba una. I-a scăpat pe ţărani din mână şi pe urmă tot el se plânge! Mai bine i-ar fi lăsat să plece fiecare unde vrea. Nu se alege nimic bun din toate astea! – Sigur. – Cum te dă afară? – Uite aşa.. De curând mi-au trimis de la ţară o mie de ruble.. douăzeci.. – Cum aşa? – Stai să-ţi citesc ce-mi scrie vechilul. Acum o să se strice de tot! O să poftească la ceaiuri şi cafele.. nu mai pot! – Las' că şi tu prea eşti. răsucindu-mă mereu în pat de atâtea griji. şi tot nu-i gata? Dar până acum ce ai făcut? – Ah. nici prea buni. frate dragă! Crezi că numai cu moşia am treabă? Dar cealaltă nenorocire? – Care anume? – Mă dă afară din casă. aşa cum se legau pe vremuri la şcoală băieţii bătăuşi de câte un elev cuminte: ba îl ciupeau pe ascuns. te pomeneşti că rămân fără o leţcaie.. dar se leagă de mine. – Ei şi ce? – Cum: şi ce? Mi-am ros spinarea şi şoldurile. – Ce vă tot legaţi de ale douăzeci de copeici.. iar acum a rămas.. Mâine iau de la mine.. – Dar ţăranii o să citească tocmai despre felul cum trebuie să are mai bine. Ilia Ilici? V-am mai spus că n-au fost nici un fel de bani pe masă. Stolz o parcurse şi izbucni în râs. îl întrerupse Stolz. adevărat. doua sute de ruble.... Ţăranii noştri din Oblomovka sunt oameni aşezaţi.– Cum bogdaproste? Şi dacă cel puţin m-ar mângâia. – Da. se împotrivi Oblomov.

dar nu găsi nici un colţ de hârtie. parcă-i mână cineva de la spate! Să ne mai chibzuim. pe care s-o înaintezi chiar mâine. – Parcă-i vorba de primit? se amestecă Zahar. O călătorie în Africa. Noroc de Tarantiev că s-a oferit să-mi caute ceva. arătând cu mâna cartea de pe masă. – Dă-mi o coală de hârtie.. Oblomov se întoarse repede spre Stolz: Am şi uitat.. Citeşti vreodată ziarele? – Nu. spuse Oblomov. câţi bani i-aţi dat lui Mihei Andreevici? aminti Zahar. – Dar deunăzi. – Iartă-mă. sufletul meu nu cunoaşte avântul. Tarantiev. spuse Stolz. – De ce-l mai primeşti pe individul ăsta bestial? întrebă Stolz.. Ai nevoie de gimnastică.. – Poate că viu. Adineauri a trecut şi doctorul. răspunse trist Oblomov. Nici ziare nu văd. Stolz începu să râdă. – Ce ţi-e şi cu ăştia din Oblomovka! spuse el mustrător.– Cum să nu fi fost! Era restul de la portocale. iar mintea doarme liniştită. O duc cam prost cu sănătatea. atunci va pieri şi somnolenţa sufletului.... Tiparul e prea mărunt. Zahar. Stolz clătină din cap.. pe urmă. de greutatea trupului. strică ochii. Ca o plăcintă. – Şi crezi că a recunoaşte înseamnă a te justifica? – Nu mă justific. apoi deodată începu să râdă. – Asta nu te priveşte. – Nu. – Mi se parc că ţi-e lene şi să trăieşti. Ilia! spuse Stolz. – Dar trebuie să ieşi din toropeala asta. Nu-i decât un răspuns la cuvintele tale.. – Zahar. Dar să lăsăm asta. toate astea m-ar obosi prea mult.. Sudbinski. – I-aţi dat cuiva şi aţi uitat.. – Chiar aşa: mi-e lene... aruncându-i lui Oblomov o privire mirată... fără să-şi dea osteneală să intre în odaie. iar acum. – Păi n-avem! N-aţi căutat chiar astăzi? răspunse Zahar de pe sală.. A mai venit şi povestea cu mutatul. Ce grăbiţi sunt oamenii ăştia.. luându-şi seama. – Uite şi o carte! răspunse Oblomov. du-te la tine! spuse sever Oblomov.. Au fost Penkin. toată ziua n-auzi vorbindu-se decât despre asta. – Ei. te mai duci pe undeva? Pe cine vezi? – Unde să mă duc! Nu merg nicăieri.. răspunse Oblomov oftând. Stolz se uită la Oblomov care stătea culcat. aruncând o privire asupra cărţii. taică. Mai bine lasă-mă-n pace. – Dă-mi o bucăţică.... Andrei. Oblomov se uită la Stolz. da.. mi-a mai cerut şi Tarantiev zece ruble. – Mai vine cineva la tine în vizită? – Vine. du-te singur. – A. de care o fi! nu se lăsa Stolz. îi trebuie lui Andrei Ivanîci. Spune-mi mai bine de unde vii acum? – De la Kiev. asta-i! Chiar mâine?! începu Oblomov. spuse Stolz. iar în străinătate după aceea. iar Oblomov oftă.. – Atunci stai jos şi scrie o cerere. mai mult stau acasă: mă frământ mereu pe chestia planului. plec în străinătate. – Ce-i cu tine? întrebă ironic Stolz. spuse Zahar pornind spre uşă. încheie el cu o umbră de amărăciune. să stăm de vorbă. ceru Stolz. să scriu un bilet.. Andrei Ivanîci. puţin la locul lui. Nici nu ştiu câţi bani au în buzunar.. – Ce-i asta? întrebă Stolz. A luat o cămaşă şi o jiletcă de a boierului... trupească şi sufletească.. Andrei! Andrei se gândea cum să-l atingă la coarda sensibilă şi care e acea coardă. te rog. La ce bun? Nimic nu mă îndeamnă. cică. – Nu prea văd nici cărţi la tine. Oblomov căută pe masă. ce nevoie? Dacă e ceva nou... Şi-apoi. Vino şi tu. Vine ca la el acasă sau ca la cârciumă. Şi mai ai de gând să te ocupi de treburi? Să faci un plan? Ia spunemi. Volkov. Peste vreo două săptămâni. Dar pagina la care te-ai oprit s-a decolorat. – De ce: după aceea? Nu ţi-a prescris doctorul? Trebuie să te descotoroseşti întâi de grăsime. – Nu mai am demult cărţi de vizită.. Puneţi-l măcar dumneavoastră. . Andrei. – Dă-mi cel puţin o carte de vizită. porunci Oblomov. adu nişte hârtie. – Am mai încercat eu înainte şi n-am reuşit. Alexeev. îl privi un timp în tăcere. cum o da Dumnezeu! Poate că ar fi mai bine să mă duc dintâi la ţară. hotărî Oblomov. şi luate au fost! Mai adineauri venise să ceară fracul: "Împrumută-mi-l". Dar ce faci tu tot timpii!? Stai ca o plăcintă? – Chiar aşa.

că nu luăm masa acasă.. Ilia! spuse Stolz.. cu un genunchi în pământ. fără viclenie. Te bărbiereşti pe drum: te duc eu. le-am curăţat eu încă de săptămâna trecută. de la birou. aşa deodată? Stai puţin.– Cum se face că ai un ciorap de aţă.. – Ştii ce plăcut şi ce ordine e la el în casă? Are nişte odăi mici şi divane moi: te cufunzi în ele cu cap cu tot. fără să-l asculte. arătând cu ochii spre picioarele lui Oblomov.. gata s-o tragă în picior şi aşteptând numai să termine Oblomov cu încheiatul.. puţin cam ruşinat. apoi Stolz pofti la masă şi pe un proprietar de mine de aur. hai mai repede! îl zorea Stolz. În case necunoscute? Ce ţi-a trăsnit! Mă duc mai bine la Ivan Gherasimovici. adăugă el către Zahar. fără nici o grijă. Ce să caut eu acolo? M-am dezvăţat. unde găsiră . răspunse Zahar. boierule.. ţinând în mână o cizmă necurăţată. Deseară am să-ţi aduc la cunoştinţă planul meu.. cu toate amănuntele în ceea ce te priveşte pe tine şi pe mine. la vila acestuia. – Cum vine asta.. ridicând din umeri. mai repede! – Unde vrei să mergem. Deocamdată îmbracă-te. Lasă-mă să mă gândesc. răspunse Zahar. Lasă că te pun eu în mişcare.. Stai acolo. iar la toamnă va avea foarte multă treabă. – Chiar aşa.... – Cine mai e şi Ivan Gherasimovici? – Un coleg de-al meu... în timp ce Oblomov şedea melancolic pe pat. în schimb bun şi primitor. Peste o săptămână n-o să te mai recunoşti pe tine însuţi. încheindu-şi încet cămaşa pe piept şi căznindu-se să nimerească nasturele în butonieră. Pe urmă. Şi cămaşa ţi-ai pus-o pe dos! Oblomov se uită la picioarele lui. de nu te mai vede nimeni. nu pot să-i cer nimic! – Ah. Luăm masa undeva în grabă. Nu-ţi mai vine să pleci de la el.. – A! Intendentul acela cărunt! Ce-ai găsit la el? Cum îţi vine să-ţi pierzi timpul cu un dobitoc ca ăsta? – Ce aspru judeci uneori oamenii. Ei. Peste vreo zece minute Stolz se întoarse în odaie. ne întindem şi picioarele pe el. Să-mi duci geamantanul în salon: trag la voi. IV Cu toate că era cam târziu. Mă îmbrac îndată. fără pretenţii şi care nu te vorbeşte de rău în spate! – Şi ce faceţi? – Ce să facem? Ne aşezăm faţă în faţă pe câte un divan. îmbracă-te mai repede. Adu hainele lui Ilia Ilici! – Unde vrei să plec? Ce te-a apucat? O să vină îndată Tarantiev şi Alexeev la masă.. adu-i să se îmbrace. cam simpluţ. dânsul fumează. n-am nici o poftă. Hai. Pe urmă voiam să. Zahar! strigă el. n-am mai fost de vreo trei zile. Andrei! Doamne fereşte! Să ştii că-i un om foarte cumsecade... – Lăsaţi că-i spun eu negreşit. haide. – Cum vine asta? La ora cinci după amiază cizmele încă nu sunt curăţate? – De curăţat. că Ilia Ilici n-o să mai ia masa acasă toată vara. – Am înţeles.. numai că nu poartă cămăşi de olandă. – Şi unde mergem în vizită? exclamă cu jale Oblomov. plin de bunăvoinţă. – Tarantiev. Marfa aduce samovarul. numai să curăţ cizmele. În faţa lui. avură totuşi timpul să treacă într-un loc pentru nişte treburi. spuse Stolz.. Ilia. Ce ţi-e şi cu Zahar al meu. – N-are nici un rost să stai să te gândeşti şi să te scarpini la ceafă. – Adu-le aşa cum sunt.. – Zahar. ştii că alături de tine este un om. – Hai. stătea Zahar.. fără să te gândeşti la nimic. iar celălalt de bumbac? întrebă el. – Ce faci la el? Despre ce vorbiţi? întrebă Stolz. după care se duseră împreună la ceai. nici gând să-i împărtăşeşti vreo idee. – Nu te-ai încălţat încă? spuse mirat Stolz. – Şi tu? – Fumez şi eu. Gravurile de pe pereţi reprezintă numai scene de familie. Ilia. recunoscu el. e obraznic.. ascult cum cântă canarii. Să fii şi tu gata. n-o să uit nimic. – Îndată. Dar cu mâncarea ce să fac? – S-o mănânci sănătos cu cine vei pofti. Ilia. pieptănat şi ras. îmbrăcat.. Iar lui Tarantiev să-i spui când o veni. o adevărată pacoste! Nici nu ştii cum m-am săturat de el! Trăncăneşte mereu. Andrei Ivanîci. apoi la cămaşă.. Ivan Gherasimîci! spuse Stolz. grăbeşte-te. apoi facem două-trei vizite şi. sunt nebărbierit. îl grăbi el pe Oblomov. pentru ce? se jelea Oblomov. desigur. întocmai ca pe un blid cu mâncare. dar boierul n-a ieşit deloc şi şi-au pierdut lustrul. aşa că n-o să poată fi văzut. Să ştii însă că nu te las aşa. Ferestrele sunt cu totul acoperite de iederă şi de cactuşi.. are peste o duzină de canari şi trei câini foarte blânzi! Pe masă găseşti oricând o gustare.

trebuie doar să aibă ceva care s-o preocupe. privirile care te cercetează din cap până-n picioare. adormiţi. astfel încât nici nu băgară de seamă cum a trecut săptămâna. la masă. întocmai ca la serviciu. fără bunătate sufletească ori simpatie. Şi aceştia sunt oameni vii. Se adună laolaltă. De altfel. Când colo.. întorcându-se de undeva destul de târziu. urmă Oblomov. – Şi ce anume nu-ţi place în ea? – Nimic nu-mi place: nici veşnica alergătură. Într-o seară. "A venit la mine cutare. nu vezi o scânteie de simpatie! Se bat pe titluri. nu există nimic adânc. era însă luat pe sus şi-l întovărăşea pretutindeni pe prietenul său. Nam ce zice. de ce se mai adună? De ce îşi strâng atât de cordial mâinile? N-auzi un râs sincer. protestă deosebit de energic împotriva acestei vieţi frământate. cu toate că nu alergi deloc. Şi în timp ce vorbeau. nenorociţii. e bine şi asta: cel puţin stai să judeci în loc să dormi. înţepăturile reciproce. fără căldură.. pe Nevski Prospekt sau când dansează? Zi după zi pierdută. Numi place viaţa asta a voastră din Petersburg! urmă el lungindu-se pe canapea. se pomeni pe negândite între o mulţime de oameni. – Nimeni n-are o privire limpede. Ei. nici veşnicul joc al patimilor mărunte. Pe toţi îi dădeau în tărbacă. cât de cuminte şi grav stau pe locurile lor la cărţi. când au început să-i sfâşie pe cei absenţi: "Cutare e un prost. străduinţa de a o lua înaintea altuia. se uitau unul la altul cu ochi în care parcă citeai: "Ia să ieşi numai pe uşă. Mă şi mănâncă picioarele. dar mai ales poftele hrăpăreţe. spuse Stolz. "Ăsta şi-a pierdut aseară toată averea la club. nu pătrunde oricine. Şi măcar dacă acel ceva ar fi adevărul. Când stai să asculţi despre ce se vorbeşte.. fără să fie bucuroşi de oaspeţi.. cutare a obţinut o arendă". se îmbată şi se încaieră ca nişte bezmetici. – Lumea. Judeci ca un filozof din antichitate. Acasă se întoarseră tocmai noaptea târziu. mergem la baluri la prinţul N. că sunt mai presus de gloată: "Unde lucrăm noi.. – Dar ce fel de viaţă îţi place? întrebă Stolz. pe jos sau cu trăsura. că îndată o păţeşti şi tu la fel". Iar cel de colo a câştigat trei sute de mii!" Ce plictiseală!. din societate. pentru ei şi pentru alţii. fără să mă năucesc cu treiuri şi valeţi? – Adevăruri străvechi s-au mai spus de o mie de ori. care stau culcat la mine acasă.alţi mulţi invitaţi. ci se agită zi de zi şi umblă de colo-colo. Ceva mai nou nu ştii? – Dar tineretul nostru de aur cu ce se ocupă? Oare nu doarme şi el. Iar când se întâlnesc. societatea! Cred ca mă trimiţi cu tot dinadinsul în această lume şi societate. se văicărea şi discuta. ca să-mi tai orice poftă să mă mai duc acolo. Se adună la un dineu sau la o serată. Viaţa! Dacă şi asta mai e viaţă! Ce poţi găsi acolo? Hrană pentru minte sau suflet? Ia caută puţin centrul în jurul căruia gravitează toate acestea: nu există. caută aprig. se molipsesc unul de la altul de griji şi frământări chinuitoare. sănătoasă.. sau să-şi pună piedici. Ce fel de viaţă e şi asta? Nu mi-o doresc. mai rău ca mine! După ce se conduc în viaţă? Ce folos că ei nu stau culcaţi. frumos scop al vieţii! Minunată pildă pentru o minte însetată de mişcare! Şi vrei să spui că oamenii aceştia nu sunt morţi? Că nu dorm. cum de se pierde în noianul acesta de nimicuri? – Lumea. ci mai mult stai culcat. fiecare îşi are interesele lui.. unul e hoţ. iar apoi să-şi bată joc pe din dos unii de alţii. binele. întocmai aşa scria în cărţile cele vechi. am fost în vizită la cutare". procesul ţine de patru ani şi mai bine şi partea adversă e pe cale să învingă. Dacă sunt aşa. stăm în fotolii de rangul întâi. sunt morţi. – Să stau toată ziua cu cizmele. Şi de cinci ani n-are . aşa se laudă... Alaltăieri. cutare e un laş. Oblomov protesta.. din singurătatea lui desăvârşită. – Ce să mai spun? Priveşte: nu vezi în jurul tău nici o faţă proaspătă. numai ca să se laude cu bucătarul sau cu salonul lor. fără nici un rost! Dar să vezi cu câtă trufie şi nespusă demnitate. n-auzi decât: "Cutare a căpătat ceva. Oamenii aceştia din lume. bolnăvicios. nimic care să-ţi meargă la inimă. ameţeşti. îl întrerupse Stolz. neadormiţi? Dar nu-i numai tineretul: uită-te la cei mai în vârstă. bombănea Oblomov. societatea. Şi Oblomov. ca muştele? Intrând într-un salon admiri cât de simetric sunt aşezaţi musafirii. altul ridicol". bârfelile şi flecărelile. Dar ei râvnesc la succesele altora. unde numai noi suntem primiţi". punându-şi halatul. îmi venea să mă ascund sub masă. După înfăţişare. fără voie bună. spuse Stolz. Ce să învăţ acolo. s-ar părea că sunt oameni deştepţi. caută mereu ceva. ce mai spui? Continuă. Povestea se repetă întocmai a doua şi a treia zi. care n-are nume sau titluri ca ale lor. "Pentru care merit.. şezând astfel pe loc toată viaţa? Nu văd prin ce sunt mai rău eu. în timp ce se plimbă. iată şi tu ai o faţă cam boţită. Dar unde-i omul? Ce a rămas din el? Unde se ascunde. Aşa e viaţa. nu ştiam în ce parte să mă uit. cu ce să mă aleg? – Ştii ceva. pe nume răsunătoare. Îşi închipuie. mă-ntreb?" strigă unul. te apucă capul. Ilia? spuse Stolz. – Aşa e clima. liniştită. – Alta decât cea de aici. Cutare se frământă mereu: mâine trebuie să se ducă la tribunal. cu ce privire dispreţuitoare se uită ei la orice om care nu e îmbrăcat ca dânşii. se ospătează unii pe alţii.

ce ai face? întrebă Stolz cu o curiozitate vie. ci denaturarea ei. dar. Stau şi discută. pe care natura îl pune în faţa omului drept scop. provoacă un război civil pe care îl pierde în 1840 si se refugiază în Franţa.. Oblomov tăcu deodată. Şi toate ţipetele acestea nu ascund decât o gândire stearpă! Toate le sunt străine. a idealului de viaţă. doi inşi? – Dar când or veni copiii? – Pe copii să-i creşti astfel încât să-şi facă singuri un rost în viaţă. nici nu caut nimic. – Dar noi doi nu ne-am împrăştiat. Don Carlos3 a suferit un eşec. Şi cum ai putea. Ilia! spuse Stolz. îţi vin în casă fel de fel de muieri. Apoi. dar chiar dacă nu locuiesc în aceeaşi casă vin zi de zi să-şi ia cafeaua. – Vai de mine! Dar Oblomovka? Ai doar trei sute de suflete! – Ei. Acolo se sapă un canal. fie chiar şi a noastră? 1 2 Rege al Franţei între 1830–1848.. de împrumut. nu este viaţă. – N-are rost să faci din nobili nişte meseriaşi! îl întrerupse cu răceală Oblomov. se vede că aşa mi-a fost scris! spuse Oblomov cu un suspin. judecă aşa şi pe dincolo. Să te uiţi la orice familie: neamuri or fi. Nu-mi permite starea materială. şi? Cum aş trăi din asta cu soţia? – N-aţi avea din ce trăi.. te rog. Să zicem că ai mai căpăta pe alături încă trei sute de mii de ruble. Şi adăugă cu năduf: Dar să-i lăsăm în plata Domnului! N-am nimic de împărţit cu ei. Dar chiar şi fără copii. numai tu n-ai nevoie de nimic! – Ştii. 3 Charles de Bourbon (1788–1855) – infant al Spaniei.decât un singur gând. acel scop al vieţii? Oblomov nu răspunse.. să ţii o asemenea pensiune? – Ei bine. acolo trec prea neobservaţi. n-aş pleca singur. revendicând tronul regelui Ferdinand al VII-lea. Pe urmă s-a ţinut de capul meu ca să-i răspund ce părere am despre plecarea ministrului Franţei de la Roma? Cum? Să te condamni pe viaţă ca. se plictisesc de moarte... Paşă turc (1827–1878) de origine germană (Karl Detroit). Ilia. – Atunci spune-mi cum ţi-ai schiţat tu linia vieţii? îl iscodi mai departe Stolz. nu le serveşte la nimic aerul lor de atotştiutori. nu te mai ia nimeni. se împrăştie. – Cum? spuse Oblomov.. de îndată ce te-ai însurat. nici n-au cui să arunce praf în ochi. zi de zi. de parcă acea armată a pornit chiar împotriva lui. Să baţi timp de cinci ani pragurile.. lipsa de simpatie pentru ceva! Li se pare prea plicticos. – Şi care e acel ideal. pe căderea aceluia. – Şi ce te împiedică s-o faci? – Nu mi-am terminat încă planul. să ştii numai să-i îndrumezi aşa fel încât. să fie într-un ceas bun! Dar ce mai aştepţi? Peste vreo trei-patru ani. Unde este atunci cărarea noastră modestă de muncă? întrebă Stolz. Neavând nici o preocupare a lor proprie. crezi că am fi numai noi doi? Se spune numai că eşti tu şi cu nevasta. s-o urmeze. să vorbeşti toată săptămâna până răguşeşti? Astăzi. având numai trei sute de suflete. . sau străine.. ci cu soţia mea. M-a întrebat dacă am citit discursul nu ştiu cărui deputat şi a făcut ochi mari când i-am răspuns că nu citesc ziare. Unul e nenorocit că trebuie să meargă în fiecare zi la serviciu şi să rămână acolo până la ora cinci. edificiul bunăstării lui. o singură dorinţă: să-l doboare pe celălalt şi să-şi clădească. împotriva nepoatei sale. domnul acela galben la faţă. Apoi a început să vorbească despre Ludovic-Filip1. Isabella (1833). Toată lumea aleargă şi se frământă. dincolo au fost trimise în Orient nişte trupe.. de ziceai că e taică-său. Foc! Arde casa! Se-ngălbeneşte. spuse el. – Mi-am schiţat-o. searbăd sa-şi aleagă o cărare modestă.. Sub această dorinţă de a îmbrăţişa totul. – Aha! Va să zică aşa! Ei. de fapt. – Ai avea cam puţine dobânzi. să stai şi să oftezi în sălile de aşteptare. – Eşti un filozof... s-a legat deunăzi de mine. nu-şi îndreaptă sforţările în nici o direcţie anume. Nu... răsturnându-se pe spate şi privind în tavan. Mehmet-Ali2 a trimis un vas la Constantinopole. iar dânsul e foarte tulburat. ţipă. urmă Oblomov. – Stai să-mi termin. aleargă. Cum să fie? Aş pleca la ţară. să mănânce. de fapt însă. – Ce să-i faci. să-ţi încarci capul cu noutăţi de prin lume. – Şi cum e? Spune-mi.. – I-aş vărsa imediat la casa de depuneri şi aş trăi din dobânzi. în timp ce altul oftează că n-are asemenea noroc. să sape o brazdă adâncă. iar omul meu stă să-şi spargă capul întrebându-se: de ce oare? A doua zi. de muncă. se ascunde vidul. atâta numai că nu pot găsi că viaţa lor e o viaţă firească.. cu ochelari. De ce nu vrei să intri undeva într-o societate. planul. iată pentru el idealul şi scopul vieţii.

de pildă.. cu braţul petrecut după mijlocul soţiei. – Da.. – Cin' să fie? Parcă nu vedeţi? – Nu văd. negustori. E o vreme minunată.– Nu. spicele freamătă în adierea vântului.. – Cine e dumnealui din pat? întrebă Stolz. tu nu poţi să stai locului. – Nu văd diferenţa. spunea el. spuse Oblomov. e cald. s-ar putea să trec şi pe la seră. Stolz îndeplini întocmai dorinţa lui. – Un gentleman este un boier care-şi trage singur ciorapii în picioare şi-şi scoate singur cizmele. cum ai fi tu. iar faţada. – Bine. un gentleman. m-aş întoarce – balconul e deschis. pe când un rus. funcţionari. începu Oblomov punându-şi mâinile sub ceafă. Merg aşa.. dintr-o parte. – Nu. spuse Stolz. ies spre râu. Mai departe? Cum ai vrea să-ţi petreci zilele? – M-aş scula dimineaţa. Zahar se deşteptă deodată. îmbrăcat cu un surtuc larg sau cu vreo haină oarecare.. Ilia. – Boierul! repetă Stolz şi izbucni în râs. pornesc împreună cu ea pe o alee nesfârşită. aş tăia tufele şi crăcile pomilor. pe mine nu mă păcăleşti. Nu că nu m-aş încrede în tine. în jurul meu aş avea numai vecini buni. – Pe urmă? – Pe urmă. Ilia! îl întrerupse Stolz. sau să mă scald în râu. bine amenajată. – Hai.. şi se uită bănuitor. englezul face treaba asta singur. fără să se oprească... pe gânduri. încet. în câmp. Ilia Ilici. spre sat. Nu e mai sigur la bancă? – Ei bine. îmi spune ea. frişcă.. Scotea din închipuirea lui imagini demult zugrăvite şi tocmai de aceea vorbea cu însufleţire. Mă aşteaptă.. Andrei. aş stropi împreună cu el florile. ridică agale vâsla. Râul clipoceşte încet. du-te. numărând clipele de fericire ca bătăile pulsului.. Adică nu. unt proaspăt. Apoi m-aş duce la baie. – Ei. spuse Stolz. gata să-i zboare de pe cap. spre livadă şi câmp.. îmbătându-se singur cu idealul de fericire pe care-l zugrăvea. nu! Eşti un boier! râdea înainte Stolz. de ce se mai zbate atâta lumea să construiască pretutindeni căi ferate. zugrăveşte-mi mai departe idealul tău de viaţă.. urmă Oblomov. fiindcă nu prea are slugi. un cer albastru. – Se găsesc ei alţii! Nu sunt destui administratori. oameni fără căpătâi? Să călătorească ei! – Dar tu cine eşti oare? Oblomov nu răspunse. dar cine ştie ce se poate întâmpla: te pomeneşti că daţi faliment şi ajung în sapă de lemn. Ce sărutare! Ce ceai! Ce fotoliu comod! Mă aşez lângă masă. – Zahar! strigă el. mi-aş pune halatul şi aş ieşi în grădină să respir aerul răcoros al dimineţii. vânzători. că noi tot n-o să călătorim. Ai spus că vrei să ai prieteni buni în jurul tău. îl corectă supărat Oblomov. vapoare? Hai. fiindcă viaţa e poezie. dacă idealul vieţii e să rămâi mereu pe loc. – Dar tu poţi să rămâi mereu pe acelaşi loc? N-ai pleca nicăieri? – Pentru nimic în lume! – Dar atunci. Şi zâmbi. Un gentleman e tot un boier. să înaintăm noi doi un proiect ca totul să se oprească.. în faţa mea am pesmeciori. Zahar intră în odaie cu ochii cârpiţi de somn. – Mare minunăţie! E boierul.. Mă aşez în barcă. Şi apoi ce-ai mai face? – M-aş duce să stau într-o casă nouă.. Aş face un buchet pentru nevastă-mea. tăcând sau depănându-mi gândul cu glas tare. pe nesimţite. Pe faţa lui se zugrăvi o linişte adâncă: se şi vedea în gând la ţară. caut în natură înţelegere. umbroasă. Numai că oamenii o strică! Pe urmă. nevastă-mea cârmeşte. soţia mea e îmbrăcată cu o bluză şi o boneţică uşoară. – Din ce categorie socială faci parte? – Întreabă-l pe Zahar.. sunt un poet al vieţii. ascult cum bate şi cum se opreşte în piept inima. casa mea din plan are cerdacul orientat spre răsărit. dintâi la Stolz.. acolo l-aş găsi pe grădinar. . spuse Oblomov. fără un nouraş. călători care n-au ce face.. "Ceaiul e gata". – Cum? N-ai avea încredere nici în mine? – Pentru nimic în lume. apoi la Oblomov. Până să se trezească nevastă-mea. – Eşti poet. – Da..

– Ei. te întinzi pe o canapea. caii tresar şi bat din picioare. o cafea neagră. nici calul. Sşşşt. până la moarte. de dări de seamă.. Şi nimeni din jurul ei nu ştie nimic... nu-l pofteşti să împartă cu tine pâinea şi sarea. să vezi cum se fac piroştile. ai uitat de bursă şi de acţiuni.. dar e încântată. bucătarul. lipsit de răutate.). de pildă tu... Totul va fi plăcut! Privirile şi cuvintele vor exprima sincer sentimentele! După masă. fiecare se duce unde vrea: unii pescuiesc. aproape jignit. . pian. Ai? Ce zici de o astfel de viaţă? – Şi aşa mereu? întrebă Stolz. ceva zmeură. Am să te prezint. Povesteşte mai departe. prin diferite corpuri de clădiri.. nu ţi-ar place să trăieşti aşa? întrebă Oblomov.. – Fără nimic în mână? întrebă Stolz. Ne mai oprim. Olga Ilinskaia o cântă admirabil. – Pe câmp se lasă răcoare. se fac glume sau se aşterne deodată o tăcere elocventă. să nu vadă nevasta! Doamne fereşte! Oblomov şi Stolz pufnesc în râs. să te uiţi. de ochii lumii. Dar să lăsăm digresiunile. Ţăranii se întorc de la câmp cu coasa la spinare. Ce plin de lacrimi e cântecul acestei femei! Câtă tristeţe răsună în el!. N-ai să auzi aici o filipică rostită cu spume la gură împotriva vreunui absent. Reluăm convorbirea de ieri. Taina ei o apasă. de mângâierea boierului. – Şi pe urmă? – Pe urmă.. Musafirii se retrag în apartamentele lor. soţia îţi citeşte cu glas tare o carte nouă. încheie Oblomov. Dar iată că ne vin musafirii. Între timp.. trece un car cu fân.. cu şorţ alb ca zăpada pe dinainte şi o bonetă în cap. În vremea asta... mobilă elegantă? – Dar tu? – Nici eu n-aş citi ziare de anul trecut. n-ai să prinzi în priviri făgăduiala că o păţeşti şi tu la fel de îndată ce vei ieşi pe uşă. Spune drept.. Ce plăcut e să treci. cineva învârteşte la o şerbetieră. degeaba. se apără doar un pic.. ce minunat cântă! Şi. întinde o cocă. în glumele lor va răsuna un râs sincer.. După mine asta-i viaţa. am trimite o căruţă cu samovarul şi prăjiturile în crângul de mesteacăn sau pe o fâneaţă cosită. nici o îngrijorare. după ce va fi scăzut căldura.. cu gâtul ars de soare şi braţele goale. – Ce să aibă? Ei hai. începutul ariei Normei din opera Norma de compozitorul Bellini (1801–1835). în general. – Nu. cu nevasta.... cine nu-i om bun. În casă s-au şi aprins luminile. – Ba deloc. nevastă-mea primeşte un bileţel de la vreo Maria Petrovna. plin de nu mai vezi nici carul. răspunse Oblomov. cuţitele toacă într-una. Pe urmă. să ridici capacul de pe o oală.. după ce cântă începutul cavatinei. cărţi. spunea el.. cineva ne trimite în dar un ananas sau poate chiar la noi în seră s-a copt vreun pepene uriaş. I-au zărit pe boieri. spuse el..– Să mă duc să-mi văd piersicile. scoate alta. nu m-aş plimba cu rădvanul. înainte de masă.. 1 Casta diva (Fecioara neprihănită) (ital. Una din ele.. ceaţa se întinde ca o pânză argintie deasupra lanului de secară.. o havană fumată pe terasă. discutăm puţin. cu ochi de ştrengăriţă plecaţi sfios.. Iar a doua zi.. se apropie o ceată de femei desculţe cu seceri.. Muzică. – Îţi place această arie? Îmi pare bine. apoi să mă-ntorc..... se hăcuieşte zarzavatul. e în plină activitate: pune o oală pe foc. la bucătărie e fierbere mare. Să vezi ce voce are. Mai încolo. Suntem gânditori. poate că nu judec obiectiv: eu am o adevărată slăbiciune pentru ea. mereu aceleaşi figuri bine cunoscute. să comand ce anume să ne servească la masă. să iau o uşoară gustare şi să aştept musafiri.. nu-i deloc la fel! Crezi că nevastă-mea ar sta sa facă dulceţuri şi marinată de ciuperci? Să numere fuioarele şi să aleagă izvoade pentru pânza de casă? Să-şi pălmuiască fetele din casă? N-ai auzit ce am spus: note. aruncă apa afară. Am cam terminat!. – Îmi zugrăveşti întocmai viaţa părinţilor şi bunicilor noştri. poftim. se întunecă. E timpul să ne întoarcem... îl trimit unui prieten pentru prânzul de mâine şi mă duc şi eu acolo. nişte cotlete. cântând de răsună până în zare.. rămânem pe gânduri. se înclină adânc. alţii îşi iau puşca la spinare.. ce să-ţi mai spun? urmă Oblomov. n-aş mânca tăiţei şi gâscă.. ci mi-aş trimite bucătarul să înveţe să gătească la un club englezesc sau la un ambasador. în vârful clăii se zăreşte doar o şapcă de ţăran împodobită cu flori şi cu un căpşor de copil. E singură.. recepţii la ministru.. – Până la bătrâneţe. cum se bate frişca.. nu din pricina vreunui post pierdut sau a unui proces la casaţie. strugurii.. o carte. începe să cânte Oblomov. dacă ai şti ce fată încântătoare e! Adică. mă însori şi pe mine? – Negreşit! Mai vin doi-trei prieteni. o încredinţează lunii. au tăcut. mai sunt şi din cei care stau aşa.. – Va să zică. prin pavilioane. "Casta diva"1. o batistă. pe la bucătărie. ci din pricina mulţumirii pe care ţi-o dau dorinţele împlinite. am aşterne covoare printre căpiţe şi ne-am desfăta acolo până în seara. fiindcă ne simţim bine. la bucătărie se aud tocând cinci cuţite deodată: o tigaie de ciuperci. asta nu e viaţă! – Cum să nu fie? Ce-i lipseşte? Gândeşte-te numai că n-ai mai vedea nici o faţă palidă de om necăjit. amestecă cu lingura într-o cratiţă. Nu pot să mă gândesc fără emoţie la Casta diva. să miroşi. nici un proces la casaţie. adăugă Stolz. nişte note. În ochii comesenilor vei vedea simpatie. Cine nu ţi-e drag.

– N-o să mă las niciodată.. amintindu-şi trecutul. dacă ţelul tău e altul decât să te asiguri pe viaţă. iar apoi să te retragi şi să te odihneşti?. Unde sunt cărţile tale? Traducerile tale? – Le-o fi pus pe undeva Zahar. Sigur că da.... ale lui Apollo din Belvedere: "Doamne! Oare niciodată nu voi avea parte să le văd în original. la ce bun să te zbaţi. după lecturi. aspectul ei estetic. în ce colţ zac toate acestea la tine? – Da. neîncetată însă. O-blo-mo-vism! Se uită la Stolz cu o insistenţă ciudată. nu toată lumea. chiar aşa. să rămân ţintuit de emoţie la ghidul că stau în faţa unei opere a lui Michelangelo. Andrei. căutând o denumire pentru această viaţă. trebuie să fie undeva. (Stolz se gândi o clipă. ale "Nopţii" lui Correggio. Pentru ce m-aş lăsa? – Când îţi vei dubla capitalul. Şi pe urmă. 1 Say.înaintări şi sporuri de hrană. gândindu-se la trecut. desfăşurată în umbră. mirţi şi portocali decât în sere şi nu în patria lor? Să nu respir aerul Italiei. tot nu mă las. că am păşit pe pământul Romei? Sunt oare osândit să nu văd toată viaţa chiparoşi. . să ne frigem tălpile pe Vezuviu. Erlangen.. Voi fi oricând alături de tine!" Şi acestea sunt de asemeni cuvinte de-ale tale. spuse Stolz. înseamnă să trăieşti o viaţă de artist. al comerţului şi al politicii nu este el oare o continuă căutare de pace. al jocului pasiunilor. da. se învioră el deodată. după părerea ta? – Este.. să cutreierăm pe jos Elveţia. iar a te odihni înseamnă să trăieşti un alt aspect al vieţii. voiai. al războaielor. urmărind cu nelinişte fiecare cuvânt al lui Stolz.. gândeşte-te puţin. noi doi am vrut să străbatem dintâi în lung şi în lat întreaga Europă. se apără Oblomov. – Dar ce este atunci. îmi aduc aminte că.. Jean-Baptiste (1757–1832) – economist burghez francez. – Într-un colţ! spuse cu dojană în glas Stolz. Dar scopul final al alergăturii voastre.. Am păstrat până acum acea traducere. – Toată lumea caută liniştea şi pacea. Şi gândurile acestea tot Zahar le-a pus într-un colţ? Îţi mai aduci aminte. pentru că Rusia are nevoie de braţe şi de minţi care să-i valorifice nesecatele sale bogăţii (sunt cuvintele tale). – Odată şi odată o să te laşi de muncă. cum ai sărit în picioare. Crezi că nu tinde toată lumea spre lucrurile visate de mine? Dar dă-mi voie! adăugă el ceva mai îndrăzneţ. Şi cum te închideai tu cu profesorul de matematică. Ai fost totdeauna puţin cam cabotin.." Şi unde. oblomovism.. într-un colţ. să poţi muri cu conştiinţa că ţi-ai îndeplinit misiunea. apoi am ajuns să cunosc Europa întocmai ca pe-o moşie a mea. intime! Şi când te gândeşti numai că n-ai fi nevoit să te muţi niciodată din casă. fără să ajungi s-o afli! Începuseşi să înveţi englezeşte. spuse Oblomov. după o clipă de tăcere. Dar când mi-am făcut planul de călătorie în străinătate şi te invitam să vii cu mine la universităţile din Germania. muncesc. şi am stat.. răspunse Oblomov. Dar Rusia? Am colindat-o în lung şi în lat. mi se pare că." – Mi-aduc aminte. m-ai îmbrăţişat şi mi-ai întins solemn mâna: "Sunt al tău. pierzându-şi toată însufleţirea. – Nu. – O-blo-mo-vism! silabisi încet Ilia Ilici. Eram nebuni! Ce prostii! – Prostii?! repetă Stolz cu mustrare.. În acelaşi colţ stau uitate şi gândurile tale: "Să lucrezi atâta timp cât vei avea puteri.. foarte cuminte pe băncile universităţilor din Bonn.. că mi-ai adus o dată o traducere din Say1 cu o dedicaţie pentru ziua mea onomastică. spuse Oblomov. şi te-ai lăsat!. privind reproducerile madonelor lui Rafael.) Un fel de. da. frumos.. – Dar unde-i atunci. Jena. idealul vieţii? Ce nu este oblomovism? întrebă el deodată sfios. – Adu-ţi aminte. să coborâm la Herculanum. dar te-ai lăsat la jumătate de drum. Numai convorbiri plăcute. după tine.... să cutreieri ţări străine. urmă Oblomov. de poet". să nu mă-mbăt de azurul cerului?" Şi câte alte splendide focuri de artificii nu ţâşneau din creierul tău! Prostii?! – Da. Ilia? Eu am fost de două ori în străinătate. o muncă anonimă. cu lacrimi în ochi. spuse Oblomov. Şi asta spui tu că nu e viaţă? – Asta nu e viaţă! repetă îndărătnic Stolz. vrând negreşit să afli pentru ce trebuie să cunoşti toate aceste cercuri şi pătrate.. minunându-se de acest cuvânt ciudat.. urmă Stolz. ca să cunoşti mai bine şi să iubeşti mai mult ţara ta? "Viaţa este gândire şi muncă. – Dar ce căutam eu atunci? întrebă nedumerit Oblomov. îmi amintesc! spuse Oblomov. o năzuinţă spre idealul acesta al paradisului pierdut? – Chiar şi utopia ta tot oblomovistă este. a lui Tizian. îndreptându-se cu gândul spre trecut. Dar să zicem că o călătorie e un lux şi că nu oricine poate să folosească acest mijloc.. Da. – Chiar şi dacă mi-l împătresc. Dar nu erai tu acela care-mi spuneai. – Dar atunci. să lucrezi ca să te poţi odihni mai din plin... după aceste înţelepte planuri ale noastre. spuse el în cele din urmă. Tu m-ai luat de mână şi mi-ai spus: "Să ne legăm deci prin făgăduinţă să nu murim înainte de a vedea toate acestea. Nici măcar tu acum vreo zece ani nu căutai acest lucru în viaţă. spuneai tu pe atunci.

ca un eventual logodnic. către seară. – Dar atunci când să te bucuri de viaţă? întrebă Oblomov. Andrei. cum făceai pe grozavul.. nici eu nu ştiu de ce! Suspină. înţeleg totul. a verii prin plimbări. Îţi mai aduci aminte de cele două surori? îţi mai aduci aminte de cărţile lui Rousseau. care se ducea în fiecare zi de la Precistenka la Kudrinn. acolo. iar ceva mai bun n-am cunoscut.. Nu. voind să şlefuieşti gustul surorilor? Oblomov sări din pat. – Cum. n-am văzut niciodată şi nimeni nu mi-a arătat. mă stingeam plimbându-mă trist şi alene pe Nevski Prospekt. n-ai mai fi avut inima sa mă dojeneşti.– Oblomovism rustic! spuse Stolz. pe ce mi-o risipeam? Comandându-mi hainele la un croitor la modă? Căutând să fiu invitat într-o casă cunoscută? Ori să-mi strângă mâna prinţul P. care apoi se preface în zi. maimuţăreli. Iacă. petrecând în mijlocul prietenilor. odihna binemeritată?. şi de ce? Nu pot să pricep! Doar n-am trecut în viaţă nici prin furtuni. o văpaie. Nimic nu-mi apasă conştiinţa: e limpede ca cristalul.. Da. dragul meu Andrei: renunţasem să mă trezesc. Tu apăreai şi dispăreai ca un meteor rapid şi luminos. ai să ajungi rău de tot.. trăind toată viaţa într-un fel de toropeală leneşă şi comodă. Pare ciudat. şi arde. Părea că prietenul lui i-a întins o oglindă şi el s-a speriat. Schiller. Îl asculta şi tăcea posomorât. într-o tihnă onorabilă. Sunt şi eu frământat de acelaşi lucru. tu ai alungat munca din viaţa ta. mutându-mă din oraş la vilă şi de la vilă în strada Gorohovaia. sădeam în sufletul lor nădejdi de viitor. fără scop şi fără simpatie. Dă-mi şi mie din voinţa şi mintea ta. nici distrugătoare. Aşadar.. la serate şi recepţii. gânduri şi. ci pentru că timp de doisprezece ani. apoi am simţit că mă sting citind din cărţi adevăruri pe care nu ştiam să le aplic în viaţă. îşi pierde culorile şi se stinge. Începusem să mă sting scriind hârtii la serviciu. ponosită.. plictisit de obiecţiile lui Stolz. dar singur nu mă pot urni din loc. fără a izbuti să iasă din ea. de Genlis. ascultând bârfeli şi palavre. printre blănuri de raton şi gulere de castor. şi în cele din urma s-a stins. luând de la ele romanele doamnelor Cottin. Chiar şi ambiţia. nici prin zguduiri mari. ca la alţii. neluând în seamă – ca şi ceilalţi – venirea primăverii decât prin apariţia stridiilor şi homarilor. Nici o lovitură a soartei n-a ucis în mine amorul propriu. dar n-am nici putere..? Şi ştiu doar că ambiţia e sarea vieţii! Ce s-a făcut această ambiţie? Îmi vine a crede că ori n-am înţeles nimic din viaţa asta. mă stingeam şi-mi iroseam pe mărunţişuri viaţa şi mintea. mai bine ai face să mă ajuţi într-adevăr! începu el suspinând. ai dreptate. închis în suflet. au trecut doisprezece ani. nici mântuitoare. urmă Oblomov. Stolz nu mai răspundea spuselor lui Oblomov prin uşoare ironii. de ce n-ai fugit undeva? De ce ai stat să te mistui aşa. viaţa mea a început dintr-o dată printr-o stingere. Ea n-a avut o dimineaţă care răsfrânge treptat culori vii. am purtat.. elementul şi scopul vieţii. unde eram primit cu bucurie. Eu te mai ţiu încă minte băiat vioi.. clocoteşte şi se desfăşoară într-o lumină scânteietoare. Ai dreptate: "Acum ori niciodată!" Încă un an şi va fi prea târziu! – Tu eşti acela.. într-o grădiniţă. recunoscându-şi chipul. şi apoi du-mă unde vrei. să-ţi asiguri un loc şi o situaţie în societate. cum îmi sap singur mormântul şi-mi plâng ursita. văzând prieteniile întreţinute prin adunări. Dar toate acestea au murit acolo. îţi mai aduci aminte de toate acestea. Byron. dar iată: totul s-a dus. destrămată. – Ori să-ţi faci o carieră. Şi dacă m-ai fi văzut şi m-ai fi auzit fie chiar şi astăzi. Munca este imaginea. pe ascuns de tine. nici a muncii. – Dar de ce n-ai evadat. o flecăreală rece şi răutăcioasă.. iar apoi se domoleşte pe încetul. – Ai spus adineauri că sunt boţit la faţă. lumină. un foc care căuta o ieşire. dar nu făcea decât să-şi pârjolească temniţa. şi nu s-au mai repetat niciodată! Dar unde or fi dispărut toate... desfăşuram planuri. pe care le duceai lor. conţinutul. iar eu uitam de toate acestea şi mă stingeam. Oblomov îl asculta. cel puţin al vieţii mele. – Ştii. N-am pierdut nimic. – Oblomovism petersburghez! spuse Stolz. are să-ţi fie silă de tine însuţi. ca apoi să guşti din plin. desigur şi sentimente. sunt ca o haină veche. treptat şi firesc. în viaţa mea n-a ars niciodată un foc. şi cu ce mai seamănă această viaţă? O să mai încerc – poate pentru ultima oară – să te ridic. privindu-l cu îngrijorare. Dar dacă şi după aceea vei rămâne mai departe să mucegăieşti aici cu de-alde Tarantiev şi Alexeev. ori chiar că nu e bună de nimic.. nici voinţă. văzând deşertăciunea din jurul meu. Pentru ce să te frămânţi o viaţă întreagă? – De dragul muncii ca atare şi nimic mai mult. Ilia? spuse Andrei. totuşi aşa e. Andrei? Cum să nu! Visam alături de ele. dar nu din pricina climei. am simţit că încep să mă sting. – Decât să mă cerţi. a toamnei şi iernii prin sărbători. ca să nu-ţi baţi joc de mine. Goethe. subţirel. Mă stingeam şi-mi iroseam puterile trăind cu Mina: cheltuiam cu ea mai mult din jumătatea veniturilor mele şi-mi închipuiam că o iubesc. Ştiu totul. Andrei. Acum ori niciodată! încheie el. Pe tine poate că te-aş urma. în tăcere? întrebă ne- . Chiar din prima clipă de când am fost conştient de existenţa mea.

să mă pregătesc. Ce trebuia să facă acum? Să meargă înainte... la un ospăţ. Oblomov se apropie de masa prăfuită. Mai încolo. – Cum vine asta. întâi în străinătate. – Du-te dracului! spuse supărat Oblomov. a văzut deodată cum pe un perete apăreau scrise cu litere de foc nişte cuvinte neînţelese (Mane.. Dus pe gânduri. – Oblomovism. – Chiar mâine începem demersurile pentru obţinerea paşaportului. dar nu găsi cerneală. – Dar tu cum ai fi vrut. ţine minte! adăugă el întorcându-se spre Oblomov. despre care legenda spune că. să 1 Ultimul rege al Babilonului. Ai auzit. Cuvântul acesta i se arătase noaptea în vis.. tâmpă. puse mâna pe toc şi scoase din colţ o carte. se uită la boierul său cu ochi tulburi. căzând parcă din nori. îţi trece ipohondria. – Unde să fug? – Unde? Fie şi la ţăranii tăi. dimineaţa. Alexeev. Spuse apoi cu un suspin: – Da.. Tekel. unul. să plecăm undeva! izbucni Oblomov. Semionov. muncă. luă în mână tocul şi-l muie în călimară. Ar trebui vreo caleaşcă. scris cu litere de foc pe perete. Ilia? – Toate le vrei mâine? obiectă Oblomov. apoi se uită la cele scrise: era cuvântul "oblomovism". Zahar nu venea: Stolz îl trimisese la poştă. nu era nici hârtie. scria ceva cu degetul în colbul mesei. – Da. aş fi plecat în Siberia. întocmai ca lui Balthazar1 la ospăţul său. Dar nu auzi cunoscuta săritură de pe cuptor. eroul dramei lui Shakespeare.. 2 Aluzie la întrebarea: "A fi sau a nu fi?" pe care şi-o pune Hamlet... Se sculă din pat.. Petrov. Fares). – Vreţi poate să vă culcaţi din nou? întrebă Zahar... şi în privirea lui mirată. – Ce caleaşcă! Până la graniţă vom călători într-o trăsură de poştă sau cu vaporul până la Lübeck. Zahar luă peria. oblomovism curat! spuse Stolz râzând. Văzând că Oblomov nu mai e în pat. profanând vasele sacre furate din templul de la Ierusalim. cât venin e în el!". nu numai de pe umeri. Crezi că sunt singurul de felul meu? Priveşte în jurul tău: Mihailov. însemna ca. Să ştii că nu mă las. – Zahar! strigă Oblomov. suntem nenumăraţi: numele nostru este legiune! Copleşit de această spovedanie. – Dar apartamentul. pe urmă la ţară. cântărea în gând această rămăşiţă jalnică şi se întreba unde-l va duce.. dar Zahar. Stolz tăcea. dar Oblomovka? Trebuie să iau unele măsuri. dar peste două săptămâni vom fi departe. la Sitha. – Adu-mi cerneală şi hârtie. Şi acolo e mai multă viaţă. înainte să închidă uşa. Acum ori niciodată. Apoi îşi luă lumânarea.răbdător Stolz. a trecut mult timp! Dar nu te las aşa: te scot de aici. se citea: "Oblomovism!" "Un singur cuvânt. Lăsaţi să vă aşez aşternutul.. Tălmăcitorii acestor cuvinte prevesteau pieirea apropiată a lui Balthazar. Lasă-mă să mă gândesc mai bine. scopuri. minunându-se căl găseşte în picioare. dar. Poate peste vreo trei luni. o dată cu colbul şi păienjenişul din colţuri. care a şi fost ucis în aceeaşi noapte. apoi facem pregătirile. dar şi de pe sufletul şi mintea sa. – Ce mijloace drastice prescrii! spuse trist Oblomov. se apăra Oblomov. V "Acum ori niciodată!" În mintea lui Oblomov. există interese. Să meargă înainte însemna să lepede halatul comod. Căută hârtie. azi e prea târziu. făcându-l să scape din mână peria. Îl şterse repede cu mâneca. în multe locuri sunt căi ferate. sau să rămână pe loc? Această întrebare pur oblomovistă era pentru el mai adâncă decât întrebarea lui Hamlet2. adaugă Stolz. dragă. îşi băgă capul în salon: Stolz stătea la masa şi scria. răspunse Oblomov. . nu scrisese şi nu gândise în decurs de zece ani. Ai să slăbeşti puţin. Eu. cum s-o întrebuinţeze. străbătu de vreo trei ori odaia. Conform obiceiului. pe Volga. Îi stăruiau în minte cuvintele: "Acum ori niciodată!" Ascultând această chemare deznădăjduită a minţii şi a energiei sale. voia să citească. peste două săptămâni? Aşa deodată? îşi reveni Oblomov. ca "treaba de azi să n-o lăsăm pe mâine"? Ce elan la tine! Ce e drept. iar Zahar nu scăpă prilejul de a lăsa şi pieptenul să cadă. Veni Zahar. se gândea Ilia Ilici. pieptenul şi prosopul şi dădu să-l pieptene pe Ilia Ilici. îi ură lui Oblomov noapte bună şi se duse la culcare. vedem noi cum o fi mai comod. Stepanov. să scrie şi să gândească într-o singură oră tot ce nu citise. se aşeză pe scaun.. După o frământare chinuitoare. cuvintele răsăriră ameninţătoare de cum se trezi.. iar pe urma găsim noi şi o treabă. îşi dădea seama că i-a mai rămas o brumă de voinţă.

– M-a pişcat vreo muscă.măture şi aţele de păianjen de pe ochi şi să-i deschidă mari. dimpreună cu alte lucruri. – Ce o să se facă el singur prin străinătăţi? spunea el la băcănie. la uzină.. nu pot. călimara era plină de cerneală. Leoarcă de năduşeală. dar nu primea nici un răspuns. de ce se întâmplă ca un ţăran să fie sărac sau bogat. "Acum ori niciodată!" "A fi sau a nu fi!" Oblomov vru să se scoale de pe fotoliu. în cartierul Vîborg." Asta are să-mi spună! Asta înseamnă să mergi înainte. iar cealaltă s-o pingelească numai. cu vaporul. era . să trimiţi un plan al lucrărilor de construcţie.. să mai cumperi pământ. şi fără Tarantiev. gulerul cămăşii răsfrânt peste cravată era alb ca zăpada. Cunoscuţii lui Oblomov începuseră chiar să spuie. o flanelă de lână. spuse el şi hotărî să aştepte alt vapor.. să te frămânţi. să-ţi împrospătezi sufletul cu aerul acela pe care-l visai cândva împreună cu prietenul tău. Aud că pe acolo boierii sunt slujiţi numai de nişte fete.. o trusă de voiaj. hârtie. pocnete.. să nu termini de citit cartea de călătorie in Africa.. Dar ce va spune? "Într-o săptămână să aşterni pe hârtie instrucţiuni amănunţite pentru un avocat şi să-l trimiţi la ţară să ipotecheze Oblomovka. Ilia Ilici avea paşaportul gata. dogoare. Ilia Ilici a ales cuvântul din urmă. căutând să afli de ce-or fi trimis englezii un vas al lor în Orient. dar vreo zece persoane îi spuseseră că în străinătate nu se mai călătoreşte cu proviziile după tine. Şi în acelaşi timp să citeşti ziare. Se scula la şapte dimineaţa. De ce? S-o fi uscat cerneala în călimară ori n-avea hârtie? Poate din pricină că în stilul lui Oblomov se întâlneau cam des cuvintele "care" şi "ce" sau pentru că din ameninţătoarea chemare "acum ori niciodată". nu pot s-o pornesc la drum cu asemenea buză. îmi spune el îndată. stilul lui era acum curgător. Zahar alerga pe la diferiţi meseriaşi şi prin prăvălii. unii cu neîncredere. peste noapte. să scoţi un paşaport şi să pleci pentru o jumătate de an în străinătate. Ba nu.. Căpătase chiar culori. Zahar îi dovedise cu multă înţelepciune că era de ajuns să-şi comande o singură pereche de cizme. alături. să mergi la alegeri. De altfel e şi Stolz aici. citea şi ducea pe undeva nişte cărţi. Ieşea îmbrăcat cu o haină frumos croită. Stolz plecă în Anglia. În ajunul plecării. La gât purta o legătură uşoară. pe alocuri chiar expresiv şi elocvent ca în "acele zile" când. în port. Pe urmă. îşi comandase chiar un palton de drum şi-şi cumpărase o şapcă. să îmbătrâneşti în tihnă în casa cumetrei lui Tarantiev. iar pe masă stăteau scrisori. nici peste trei. iar pe urmă.. i se umflase buza.. Care era primul pas de făcut? Cu ce să înceapă? Nu ştiu. Şi aşa toată viaţa! Adio. să te instalezi la Oblomovka. la mori. cărţi. Când mai trăieşti? Nu-i mai bine să stai locului? Să stai locului însemna să-ţi pui cămaşa pe dos. Pe faţa lui nu mai vedeai somnolenţa. Mă ascund după deget.. Cum o să-i tragă o fată cizmele din picioare? Cum o să-i pună ea boierului ciorapii pe picioarele goale? Zâmbi larg de i se zburliră favoriţii şi clătină clin cap. îmbrăcat cu o haină de casă. să umbli pe câmp. eşti veşnic între flăcări. ci un fel de atelier de fierărie. dar nu nimeri dintr-o dată cu piciorul în papuc şi se aşeză din nou. să-ţi pui singur ciorapii şi să-ţi scoţi cizmele. Tarantiev fu însărcinat să ducă mobilele şi celelalte lucruri la locuinţa cumetrei. Uitându-şi lenea.. ar fi vrut să-şi cumpere şi un sac pentru merinde. Scria pagini la şir fără ca cuvântul "care" să revină de două ori. împreună cu Stolz. Stolz era de mult la Paris şi-i scria scrisori disperate. Până acolo ajunseseră lucrurile. Citea o carte sau scria. şi pe toţi cei care au născocit călătoriile.. să călătoreşti aşa cum călătoresc toţi ceilalţi.. fără Zahar. şi încă toată de mâna lui Oblomov. să dormi numai noaptea.. să te gândeşti mai puţin la toate. chiar şi timbrată. să ştii ce-nseamnă o semănătură şi un treierat. ideal poetic al vieţii! Dar asta nu mai e viaţă. oboseala şi lehamitea. ştiu şi. să iei masa împreună cu Tarantiev. să dai jos grăsimea de prisos.. alţii râzând sau cu un fel de spaimă: "Pleacă! Închipuiţi-vă: Oblomov s-a urnit din loc!" Dar Oblomov nu plecă nici peste o lună. iar în ochi avea o strălucire nouă. să le încuie acolo în trei odăi şi să le păstreze până la întoarcerea lui Oblomov din străinătate. să trăieşti fără halat. Nu se mai culca niciodată în halat: îl dusese Tarantiev la cumătră.. Peste două săptămâni.. şi cu toate că pusese în buzunar destule monezi de câte zece şi cinci copeici – de la resturile primite prin prăvălii – totuşi îl blestema şi pe Andrei Ivanovici. făcându-l pe Oblomov să-i făgăduiască solemn că va veni de-a dreptul la Paris.. cu o pălărie elegantă.. Oblomov îşi cumpără o pătură.. Veni luna august. Oblomov scrisese şi ce ia cu el şi ce lasă acasă. să-ţi închiriezi apartamentul. zgomot. visase o viaţă de muncă şi călătorii. cu trenul. şi-ia pus mâinile sub cap şi Zahar se străduia zadarnic să-l deştepte? Nu. să-l auzi pe Zahar sărind jos de pe cuptor. să scazi în greutate. ceva ce semăna cu îndrăzneala sau cel puţin cu încrederea în sine.

pentru că din gura ei nu curgeau sentinţe savante despre viaţă şi dragoste.. Mă aşez la pian şi-mi arăt vârful piciorului.. S-a cununat cu ea. Stolz îl prezentase pe Oblomov Olgăi şi mătuşii acesteia. ca de obicei. în umbra brazilor înalţi. mătuşa avea musafiri. Arunc o privire speriată. simţindu-se alături de dânsul ca o fetiţă mică.. pe care o primise. nisipul de pe cărare scârţiie sub nişte paşi uşori. Stolz o admira de asemeni dezinteresat. Vorbea puţin. aceeaşi jiletcă cenuşie. încât amorul ei propriu suferea la gândul că nu e la înălţime. În ochii lui. mai bine ca orice cântăreaţă. în ciuda zicătoarei. . Aleargă spre portiţă. la puţine fete puteai întâlni o asemenea simplitate şi libertate firească în priviri. din instinct. şi mai siguri. fără savantlâcuri. Venirea lui Stolz o bucurase. sentimentele sau voinţa ei nu era nimic prefăcut. a buzelor sau a mâinilor. Şi totuşi Stolz stătea cu ea de vorbă mai des şi cu mai multă plăcere decât cu alte femei. şi-şi potrivea pasul după al lui? Oricum ar fi. oferă braţul unei femei fermecătoare şi dispare împreună cu ea în pădure. că între mintea şi între anii lor era o diferenţă prea mare. Dar Stolz n-o făcea numai să râdă. prea mărginită.. ea-l asculta cu interes.. nici judecăţi împrumutate din cărţi ori de la alţii asupra muzicii şi literaturii. fie pentru că a rupt-o cu cumătră. Numai Stolz vorbea cu ea întruna şi o făcea să râdă. ia repede buchetul şi aleargă la fereastră. încuie odaia şi se duce la bucătărie. Când în mintea ei se năştea vreo întrebare. aruncând neîncetat priviri spre cărarea din dosul unor tufişuri. ea nu era decât o copilă fermecătoare care făgăduieşte mult. de sincer şi de molipsitor. scot un ţipăt şi se adună lumea în jurul meu. luându-şi pălăria şi bastonul. spunând lucruri fără importanţă şi de aceea era ocolită de "cavalerii" cei deştepţi şi dezgheţaţi. ai "prietenului" său. neaşteptate şi îndrăzneţe. se gândea el..vesel. faţa i se luminase de o lumină blândă. De cum s-a aşezat Stolz lângă ea. În ochii ei nu puteai citi niciodată: "Acum voi face o guriţă mică şi voi cădea pe gânduri. exprimându-şi numai gândurile ei. o socoteau prea complicată şi se temeau puţintel de ea. calea cea simplă. liniştită. de aceea. în care avea încredere. atât de superior ei. de aceea stătea câteodată singură. Oblomov aruncă tocul. neştiind ce să-i spună şi cum. din credinţa că omul trebuie să fie însurat. incapabilă de gândire adâncă. dimpotrivă. nimic prefăcut sau de ochii lumii. Alături de el. nu s-a schimbat deloc. care stătea singură lângă o lampă. îndată! spune el.. – Dumneata eşti. ca pe o fiinţă drăgălaşă. fie aşa. când se dansa. a vieţii. Tocmai de aceea era apreciată aproape numai de Stolz. fără să-şi ascundă plictiseala. Oblomov se simţea prost. dar se şi sfia puţin. Cânta însă. ceva mai la o parte de masa de ceai. îndreptându-şi privirea plină de curiozitate spre Oblomov. Ieşind de după un colţ. din timp în timp. e cald în odaie. Olga Sergheevna? Vin îndată. Scrie ceva grăbit. Zahar e neschimbat.. încât oricine îl auzea începea să râdă negreşit şi el. apoi se grăbeşte iar cu scrisul. nici replici rapide. un buchet de flori. dar. aceeaşi haină ruptă. şi asta se străvedea în orice mişcare cât de neînsemnată a ochilor. nici un artificiu. nu îndrăznea să i-o spună îndată lui: era atât de deştept pe lângă ea. Îl socotea prieten." N-avea în ea pic de cochetărie. Îi era drag pentru că o făcea întotdeauna să râdă şi nu se plictisea cu el. Îi plăcea muzica. Cu toate că în ochii ei nu se aprinseră scântei. fără să ştie de ce. nici nu i se îmbujoraseră obrajii. Nu mai sunt învăţat!" Stolz se aşezase alături de Olga. cei mai puţin dezgheţaţi. – A plecat! spune el Anisiei. fiindcă va urma inconştient. Zahar îl petrece cu privirea. şi ea zâmbise. firească. cuvânt şi purtare.. după părerea lui Stolz. în gândurile. S-a însurat însă cu Anisia. chiar şi cei mai amabili tineri rămâneau cam tăcuţi. Aceiaşi favoriţi uriaşi şi barbă nerasă. că-mi şade bine. cu o minunată prospeţime a minţii şi a sentimentelor. fredona. Unii o socoteau prea simplă. Poate că mergea atât de sigur pe această cale tocmai din pricină că. – O prânzi acasă? – Cine ştie? răspunde somnoros Zahar. auzea alături de ea alţi paşi. rezemată de speteaza fotoliului şi foarte puţin atentă la cele ce se petreceau în jurul ei. a şi răsunat în odaie râsul ei atât de sonor. "Bine ar fi să pot scoate mănuşile. Deodată. Când îl adusese întâia oară în casă. uitându-se la ea. De ce oare? Iată-l la fereastra vilei sale (locuieşte acum într-o vilă la câteva verste de oraş). Peste o jumătate de oră. căruia îi venea să intre în pământ. mulţumită firii sale fericite şi a educaţiei sănătoase. vreo nelămurire. dar cânta mai mult pe ascuns sau numai lui Stolz ori unei prietene de la pension.

Dar. nu. Ilia Ilici se înclină în faţa ei şi traversă salonul. ar fi întruchipat graţia şi armonia.. nu era o frumuseţe. deci o primise. păşind uşor. Dar totul părea să fie în ordine. Zahar îi părea prost şi de nesuferit. nu putea să adoarmă cu nici un chip. îndată după pian şi paravan e uşa. Ceilalţi se uitară cu curiozitate la grămăjoara din farfuria lui. aceasta îl pofti a doua zi la masă. Olga se aşeză la celălalt capăt al mesei. aşteptând să vadă ce va face cu pesmeciorii. După cină. Zugrăvindu-şi în minte portretul ei. iar mărimii capului ovalul şi proporţiile figurii. Iată. în nădejdea că. mătăsoase. încât o fetiţă care şedea lângă el pufni în râs. fără să ridice ochii. se oprea o clipă în faţa acestei fiinţe armonioase. se uită şi ea! se gândi Oblomov. Se uită atunci la Olga şi întâlni aceeaşi privire. biscuiţii se topeau în gură. Capul Olgăi. poate. plămădită cu o artă atât de sobră şi totodată cu atâta migăloasă desăvârşire. Oblomov se servi cu atâţia biscuiţi. care rareori stăteau simetric: una din ele era ceva mai ridicată decât cealaltă şi de aceea deasupra sprâncenei se desena o cută uşoară în care părea că sălăşluieşte însuşi gândul. Staturii sale destul de înalte îi corespundea în totul mărimea capului. cărora nu le scăpa nimic. grăbit. dar mătuşa Olgăi îl chemă lângă ea la masă. Din clipa aceea privirea stăruitoare a Olgăi nu-i mai ieşi din cap. Nu-i mai rămăseseră decât doi pesmeciori. Nasul ei avea o linie graţioasă. nici mânuţe mici de copil de cinci ani cu degete în chip de boabe de struguri. îşi atinse cravata. crezând că. nici nu se rotunjeau deasupra ochilor ca două dunguliţe anume subţiate. I se păru chiar că zâmbeşte. Vrând să-şi învingă tulburarea şi să pară la îndemână. la rândul lor. "De ce s-o fi uitat aseară atât de stăruitor la mine? se gândea Oblomov. îi studia stăruitor înfăţişarea. şi se simţi ceva mai uşurat. era aşezat cu multă graţie şi nobleţe pe gâtul ei subţire şi mândru. lucru care i se întâmpla câteodată. dar mai ales din pricina invitaţiei la masă la care răspunsese printr-o înclinare a capului. rugându-l să transmită invitaţia şi lui Stolz.. mânca şi părea să nu-i dea nici o atenţie lui Oblomov. În schimb. erau două linii castanii. Dar ori de câte ori acesta îşi întorcea cu teamă ochii spre ea. Pe cât se părea. nici dinţi de mărgăritare.. chiar şi un om distrat. "Să-i mănânc mai repede". se gândi el şi se puse cu slujba pe ei. n-avea nici buze de mărgean. îi întâlnea îndată privirea. uşor aplecat înainte. plină de curiozitate şi de o mare blândeţe. "Tot se mai uită!" gândi el. care se uita la el cu multă curiozitate. şi-l urmărea din ochi. "Poate că i-o fi povestit Andrei că aseară am pus un ciorap de un fel şi altul de alt fel şi cămaşa întoarsă pe dos!" îşi spuse Oblomov şi plecă acasă. iar praful şi păienjenişul din odaie cu totul de neîndurat. Îşi trecu chiar batista peste obraz. Răsuflă uşurat şi se încumetă să privească în direcţia Olgăi. trăgând neliniştit spre ei cu coada ochiului. îndreptată asupra lui. "Dumnezeule. Oblomov se grăbi să-şi ia rămas bun de la mătuşă. aproape drepte. uşor curbată. iar Olga tot se mai uita la el. nu se uită la el. rezemată de soclu. nici foarte rumenă în obraz. se îmbinau armonios cu umerii şi cu întreaga ei făptură. dădu jos câteva pânze de păianjen. Se întoarse speriat spre Stolz. plină de curiozitate. La drept vorbind. din fericire.. Porunci să se scoată afară unele tablouri proaste pe care i le vârâse pe gât un protector oarecare ai artiştilor săraci. zadarnic încercase poziţiile cele mai lenevoase şi mai comode. examinându-şi stingherit hainele. nici ochii ei nu străluceau de un foc lăuntric. Andrei se jură pe toţi sfinţii că . să vadă dacă nu s-a dezlegat. Dar acesta nu mai era acolo. aproape fără zgomot. Oricine o întâlnea în drum. unde se găsi deodată sub focul privirilor încrucişate ale vizitatorilor. Dumnezeule! Stătea lângă un bust. foarte indispus din pricina acestei presupuneri. Îndrăzni să arunce o privire într-acolo: la pian stătea Olga.. poate. apoi se culcă pe o parte şi rămase astfel vreun ceas cu gândul la Olga. plecase din colţul ei anume ca să-l poată urmări în voie: nu-i scăpase stângăcia comisă de el.. vorbea. Fu cât p-aci să plece. Îi era scârbă şi de halatul său.."Ce o fi vorbind despre mine?" se gândea el. o chemă pe Anisia şi-i porunci să spele ferestrele. buzele erau subţiri şi adesea strânse. tot trupul ei se mişca lin. Toate acestea. pesmeciori şi covrigei.. Ce mă fac cu grămada asta?" Văzu cu coada ochiului că Olga s-a sculat de la locul ei şi a trecut într-un alt colţ al odăii. La cină. semn de gândire concentrată. preschimbată în statuie. s-a murdărit pe nas. adică nu era nici foarte albă. Zadarnic se întinse el în pat cât era de lung. Aceeaşi expresie de gândire o regăseai şi în privirea totdeauna vioaie a ochilor albaştri-cenuşii. Sprâncenele dădeau acestor ochi o deosebită frumuseţe: nu erau arcuite. Drese cu mâna lui storurile care nu se mai ridicau de mult. Feciorul îi aduse o ceaşcă de ceai şi tava cu prăjituri. fetiţa nu-şi lua ochii de la el.

. îl arde. îl tulbură. – Îţi pare bine că pleci? îl întrebă ea. Ei. pe urmă nu-mi mai calcă piciorul pe acolo". acelaşi chin ca şi în ajun: mânca sub ochii Olgăi. numai buzele rămâneau strânse ca întotdeauna. astfel încât Oblomov petrecu trei zile în şir aşa cum nu i se mai întâmplase de mult: fără pat. însă.. Ilia Ilici roşi. această inimă ar trebui să se strângă.. O închirie fără măcar s-o vadă. Într-o bună dimineaţă. – Dar nu pleci în străinătate? – Vreau să plec negreşit. Abia când au trecut pe balcon." se gândi Oblomov. Oblomov îi oferi un scaun şi fata se aşeză alături de el. – Ce-i drept. am de gând să mă duc să trăiesc la ţară şi mă pregătesc puţin câte puţin pentru acest lucru. Oblomov îndurase. Şi iar îl privi foarte stăruitor. curioasă. Eu sunt mai sfios.... Oblomov se uită atent la ea: îi râdea toată faţa. şi acum locuia acolo. foarte bine." Deodată Olga apăru în faţa lui. fără divan. dar îşi petrecea o bună parte din timp în casa Olgăi. ştia că. Îi era necaz că această fată izbutise atât de uşor.. Ai citit cumva. în timp ce ea. cum tot ce era bun în el se pierde din pricina nepăsării. – Da. – Leneş! răspunse ea cu o umbră de vicleşug. Oblomov nu mai avu curaj să mintă înainte. ci i-a vorbit numai despre prietenia noastră şi i-a povestit cum am crescut şi am învăţat împreună. "Ce-i asta? spunea el. împreună cu Stolz. "Ce nu poate să priceapă? se gândi el. cât de slab pâlpâie viaţa în el şi. negăsindu-şi locul.. Să-şi termine numai Andrei Ivanîci pregătirile. îi trimitea flori.. n-am citit! se grăbi el să spună.. Nu citesc romane.. fumul ţigării de foi îi dădu putinţa să se ascundă o clipă de această privire tăcută şi stăruitoare. să-l silească a-şi mărturisi lenea. Cum e cu putinţă? Un bărbat leneş e ceva care chiar nu pot pricepe. nu-i nimic. "Ce este ea pentru mine? Parcă m-aş teme de ea". în pragul balconului. Îi aruncă o privire: un zâmbet îi juca pe faţă. aproape fără să scoată un cuvânt. se gândi el.. – Nu. .nu i-a spus nimic despre ciorapi. şi între altele (a spus şi asta). răspunse el. spuse ea. Zilele treceau însă una după alta.. mă plictisesc. Cred că e foarte simplu".. Oblomov! Câte nu se întâmplă pe lume! Cum de a putut totuşi să se întâmple asta? Iată cum: În ziua când.. zgândărindu-i nervii. – Sunt puţin cam. aprinzându-i sângele în vine. – Şi ce cărţi îţi plac dumitale? întrebă ea. "Ehei! Este foarte... sau citeşti. spuse el. – E adevărat că dumneata totdeauna te plictiseşti? îl întrebă ea.. din lipsă de activitate. el. E un adevărat chin! Poate vrea să-şi bată joc de mine? La nimeni nu se uită aşa: nu îndrăzneşte. Am şi eu ocupaţiile mele.. Îşi petrecea alături de Olga toată ziua.. Dacă are măcar un pic de inimă. în tot timpul mesei. – N-ai ghicit. Am să-i vorbesc. trebuie să fii prudent cu ea. într-o ulicioară din cartierul Vîborg. – Da... luând masa la mătuşa Olgăi. cât de nenorocit e Oblomov.. – Ce anume? întrebă ea râzând.. speriat că are de gând să-l examineze. nici despre cămaşă... Voiam să te întreb despre note de călătorie. – în Africa? îl întrebă ea încet şi maliţios. tot ce era frumos. – Stau mai mult pe acasă şi tocmai de aceea Andrei mă crede. numai buzele nu-i zâmbeau. – Da. aprinzându-i lumini în ochi. îmi plac mai mult călătoriile. ori revărsându-se peste obraji. în timp ce vorbeşte. dar nu chiar totdeauna.." "Dar atunci de ce a zâmbit? îşi spunea mai departe Oblomov.. să sângereze de milă. Citeau împreună cărţi. zâmbească sănătoasă! Nu vreau să mă mai gândesc! Mă duc numai azi la ele la masă. poate de aceea.. Tarantiev îi mută toate lucrurile la cumătră lui. Râse şi Oblomov. – Dar atunci cred că scrii foarte mult. bănuind – şi nu fără oarecare îndreptăţire – că Olga ştie prea bine nu numai ce anume citeşte el. luase masa la mătuşa ei. iar Oblomov nu numai că mai călca pe acolo.. – Andrei Ivanovici mi-a spus că lucrezi la un plan. leneş. îşi zise el. privirea ei e ca soarele deasupra lui.. Descoperi deodată că peste drum de vila lor mai este o vilă neocupată. – Am crezut că vrei să mă întrebi de vreun roman. dar şi cum citeşte. şi să-i spun mai bine prin cuvinte ceea ce încearcă ea să scoată din mine cu privirea ei. se plimba pe lac şi pe dealuri..

– Eşti amator de muzică? întrebă ea. altele. de puteri care păreau să se fi ridicat din străfundul sufletului său. – Nu îndrăznesc. Era sleit de puteri. – E o trădare perfidă! spuse el încet. gata să săvârşească fapte măreţe. nu m-ar costa nimic să spun: "Ah! Aş fi foarte bucuros.. Îţi venea un dor de moarte. Olga Sergheevna. împiedicându-l să sfârşească. cânţi minunat. şi totodată-ţi năştea în inimă setea de viaţă. fiorii ce-i străbăteau. 1 Meyerbeer. era copleşit. Nu se auzea decât glasul ei dulce. îl întrerupse grăbit Oblomov. pentru faptul că dumneata n-ai găsit pentru mine nici un compliment. De mult nu se mai simţise plin ca acum de bucuria vieţii. dumneata nu eşti o actriţă. cu pesmeciorii.. întorcându-se spre el. – Cântaţi-ne ceva. atunci cânt pentru dumneata. Olga cântă Casta diva. aceasta mi-ar face cea mai mare plăcere. – De ce-mi atribui tot felul de lucruri? răspunse Oblomov.. care se roşi toată şi ar fi dat orice numai să nu fi spus asta. Între timp se înserase... Andrei. plin de freamătul simţirii. depinde de dispoziţie! Iar alteori îmi vine sămi astup urechile chiar când se cântă Mozart. crede-mă. Uneori mă emoţionează Meyerbeer1. o melodie oarecare care mi-a rămas în memorie. interveni Stolz. – Nu. să nu te mai trezeşti din vraja sunetelor. arătând spre Stolz. ca nişte ace... ." şi aşa mai departe.. Trăsăturile Olgăi şi tot chipul ei se pierdeau în întunericul care o învăluia ca un acoperământ străveziu. şi chiar dacă m-aş pricepe încă nu m-aş încumeta. Extazul. numai că nu mă pricep. altă dată plec la jumătatea unei opere. dar şi mai greu îi era să înăbuşe strigătul de bucurie gata să izbucnească din inima lui.. Scuză-mă. – Nu pot să doresc un lucru pe care nu-l cunosc. – E o întrebare la care e greu de răspuns... îi scăpă deodată Olgăi. de n-ar fi decât din curiozitate.. toate acestea îl copleşiseră pe Oblomov. Unele exprimau suferinţa şi un fel de presimţire nelămurită a fericirii.. răspunse Oblomov. sunetele. Se mai şi supără. el e cel care o doreşte. chiar şi cântecul vreunui barcagiu. Cuvintele. iar ochii străluceau. – De ce? – Şi dacă nu cântaţi bine? observă naiv Oblomov. – Poate că îl voi găsi după ce te voi asculta. Ar fi plecat chiar în acea clipă în străinătate – dacă nu i-ar mai fi rămas decât să se urce în tren şi să plece. Pe Oblomov îl treceau fiori. Iată ce-nseamnă să stai mereu culcat acasă şi să-ţi pui ciorapii. îi spuse ea lui Stolz. Casta diva. răspunse Oblomov. urmă el. pregăteşte-ţi complimentele. autorul operelor Robert Diavolul şi Hughenoţii. cel mult o mică răzbunare.... întorcându-se spre Olga. – Nu. Faţa-i era în umbră. Nu sunt deloc pasionat de muzică. La urmă. spuse el.. tot trupul. – Ei bine. desigur. asemenea razelor lunii. dar puternic. aş fi fericit. – Dar bine.. – Ilia. gândurile ce i se învârtejeau în cap. n-am vrut! adăugă ea. se rugă Stolz. – Dar dumneata? Oblomov clătină negativ din cap. – Eşti un bădăran.. – Dar dacă monsieur Oblomov este dispus acum să-şi astupe urechile? spuse ea. răspunse Oblomov. Oblomov nu se aşteptase deloc la aceasta şi se fistici de tot. – Ca aseară.. La rugămintea lui Stolz. Lumina lămpii străbătea prin perdeaua de iederă... simţeai însă în aceste sunete germenele durerii. Ilia. iar dânsul se grăbeşte să decepţioneze lumea! – Nu fac decât să mă lepăd de rolul de amator: e un rol dubios şi greu! – Şi ce gen de muzică îţi place mai mult? întrebă Olga. şi încă pe negândite. – Înseamnă că iubeşti cu adevărat muzica. Dar este oare nevoie de asta? – Dar ai fi putut cel puţin să doreşti acest lucru. îşi stăpânea cu greu lacrimile.. glasul acesta puternic şi curat de fată făceau să-ţi bată mai tare inima şi să-ţi vibreze nervii. Îl recomand ca pe un om cumsecade. Orice gen de muzică! Uneori îmi face plăcere să ascult o flaşnetă răguşită. – Ilia. – Ia uitaţi-vă la el! îl întrerupse Stolz. Giacomo (1791–1864) – compozitor francez. cântă mai multe arii şi romanţe.. – Aici s-ar cere să fac vreun compliment. În clipa aceea se apropie de ei Stolz. – Dar vrei să cânt? întrebă ea. M-aş simţi pe urmă foarte prost. umeziţi de lacrimi. i-am spus Olgăi Sergheevna că eşti pasionat de muzică şi am rugat-o să ne cânte ceva. dorind să-i risipească sfiala. bucuria.

prin urmare. Ilia: de când nu ţi s-a mai întâmplat aşa ceva? – Ar fi putut să i se întâmple şi azi dimineaţă. dar cu atâta bunătate. sfârşindu-şi cântecul. Stolz îşi luă rămas bun. Ia spune drept..– Eşti mulţumit de mine astăzi? îl întrebă deodată Olga pe Stolz. – Andrei! Andrei! se rugă de el Oblomov.. urmă ea. Nu mă mai uit ca ieri. Urmează acum partea a doua: ce trebuie să fac ca să nu te plictiseşti? El o privea drept în ochii ei albaştri-cenuşii şi buni. mai cu seamă dumneata. E prea devreme. aşa că poţi să te simţi plăcut şi bine.. în culmea emoţiei. Oblomov puse repede mâna pe pălărie.. se amestecă în vorbă Olga. spuse Stolz.. – .. în primul rând. Unde mi-e pălăria? – De ce să te stânjenească? întrebă ea blând şi expresia de curiozitate pieri din ochii ei. încât înţepătura sarcasmului era cu totul lipsită de venin. Peste trei zile se duse iar la Olga şi seara. acum dumneata te uiţi la mine cam ciudat. şi să nu mai pleci ca să. e o crimă mare.. se plimbă pe malul Nevei. privindu-l ca şi în ajun. Vreo crimă? adăugă ea râzând şi dându-se puţin înapoi.. dar e cu putinţă.. Nu putu să doarmă toată noaptea.. astăzi nu pot să rămân.. Voi să se retragă şi Oblomov. – Tocmai această privire mă stânjeneşte foarte mult. dar cu şi mai multă curiozitate şi blândeţe. Trist şi gânditor se plimba în lung şi în lat prin-odaie. se pomeni alături de ea. – Iartă-mă. iar tu te duci să te culci. gândindu-se cine ştie la ce. dar de îndată îi dădu drumul. – Dumneata doreşti să mă simt plăcut şi bine şi să nu mă plictisesc? repetă el... – Nu ştiu. pradă unor sentimente nelămurite. în zori de zi plecă de acasă. Olga-l privea cu o curiozitate sporită. Iartă-mă. să mă distrezi? întrebă Oblomov. lângă pian.din pricina prea marii sincerităţi a prietenului meu... El ţi-a spus? – M-a făcut să râd astăzi. spuse ea. – Nu ştiu cărui fapt să atribui felul minunat în care ai cântat astăzi. spuse ea cu sfiiciune.. – Nu e un motiv. . în calitatea dumitale de gazdă. "E ironică şi rea!" se gândi Oblomov.... Mi se pare numai că această privire descoperă în mine lucruri pe care n-aş vrea să le ştie alţii. – El nu şi-a scos încă geamurile duble: nu aude ce se petrece în afară.. iar dânsul e prietenul meu. pe străzi. plec! adăugă el şi plecă. Pe mătuşă o durea capul: stătea în birou cu flaconul de săruri la nas. plăcut şi bine. – Într-adevăr. – Dar de ce? Eşti prietenul lui Andrei Ivanîci.. Mă face totdeauna să râd. nu e nici un motiv să ştii despre mine tot ce ştie Andrei Ivanîci. Oblomov se uită mustrător la Stolz. dacă pe sub fereastra lui ar fi trecut o flaşnetă răguşită. Priveau acum blând şi prietenos. Degeaba! – De ce degeaba? Vreau să nu te plictiseşti. – Întreabă-l pe Oblomov. îngăimă el.. – Aceasta în primul rând. răspunse el cu un suspin. – Vrei să-ţi arăt colecţia de desene pe care mi-a adus-o Andrei Ivanîci de la Odesa? întrebă Olga. sărutându-i pe rând toate degetele.. Olga Sergheevna.. – Eu am treabă. nu mai fac.. O apucă pe Olga de mână. adăugă Olga. Acesta luă mâna Olgăi într-ale lui.. dar Stolz şi Olga îl opriră. – Uite. Nu. adăugă Stolz. nu mai fac şi o să-ncerc să mă uit altfel la dumneata. – Pentru aceasta trebuie. Şi ai spus că vrei să mă simt bine! N-o să-l mai iubesc pe Andrei. Oblomov se uită la ea cu dojană. povestindu-mi acest lucru. spuse Stolz. admirând totuşi fără să vrea orice mişcare a ei. N-ai cântat niciodată aşa. după ce ceilalţi musafiri se aşezară la cărţi.. să pui ciorapi desperecheaţi. stai culcat. – Ah! îi scăpă lui Oblomov.. încheie ei. Iată complimentul meu! spuse el. Făcu o mutră maliţioasă şi gravă în acelaşi timp. – Prin urmare. – Ai auzit? îi spuse Stolz Olgăi... aproape în şoaptă. cel puţin nu te-am auzit astfel demult. – Poate. Nu ţia arătat-o? – Mi se pare că vrei. te rog.. – Da. – Ai ceva de ascuns? întrebă Olga. să nu te uiţi la mine ca acum şi cum te-ai uitat deunăzi. să te simţi aici ca la dumneata acasă.. E un prost serviciu din partea lui!. atât de blând.. – E mai presus de puterile mele! spuse el.. răspunse ea.

Nu-şi sfârşi fraza. O. dacă el mă iubeşte mai mult decât pe alţii. – Nu te mai uita la mine atât de ciudat. Oblomov se linişti. de teatru şi noutăţi. şi fără voie. poate. – Am şi eu planuri începute şi neisprăvite.. cu o fiică. ochii întunecaţi ca un abis. dar parcă nu cu ochii. iar cu mine stă de vorbă cum ar vorbi cu o soră. Pieliţa aceasta albă. şi încă multă. spuse Olga. spuse el. – Nu mai fac. în dreptul inimii. roşeaţa din obraji. Iartă-mă.. se întâmplă chiar să mă facă să plâng. Andrei Ivanîci spune că ambiţia este aproape singurul motor al voinţei.. Simt aici ceva nou. mă simt şi eu prost. ci. urmă ea. o făcea însă fără să vrea. – Iată complimentul pe care l-am aşteptat. întocmai ca o floare ce se leagănă lin. nu numai pentru că mă face să râd. cu desfătare. cu uitare de sine. Nu degeaba se spune că nu te poţi încrede în femei. nu le spune nimic din suflet. – Cântă-mi! spuse ci. ca un hipnotizator. – Da. nu-l iubesc numai pentru că mă iubeşte. dar în lumea asta în toate găseşti ambiţie. iar în partea stângă.. Vezi unde se ascunde amorul propriu? – Îl iubeşti pe Andrei? o întrebă Oblomov. mai întreb o dată. trecându-şi mâna peste clapele pianului. Olga luă încet din mâinile lui pălăria şi se aşeză pe scaun... Oblomov nu auzea nimic. – Nu. dacă n-ai fi spus alaltăieri: "Ah!" după ce am cântat... în preajma inimii. mă iubeşte pe mine mai mult decât pe alţii.. repetă ea grăbit. poate chiar aş fi plâns. Pe ele nu le ceartă şi mi se pare că tocmai de aceea îl iubesc eu şi mai mult. Aluzia la proiectul său neterminat îl făcu pe Oblomov să se dezmeticească. şi pe Zinaida Mihailovna. dacă nu-l ascult sau nu sunt de aceeaşi părere cu el. Vrând să şteargă impresia făcută. – O iubeşte şi pe Anna Vasilievna. spune-mi ce trebuie să fac în al doilea rând ca să nu te plictiseşti? stărui ea. aproape cântă ea. pesemne sufletul ei! În zâmbetul ei poţi citi ca într-o carte. care zburau ca un stol de păsări. se grăbi ea să adauge. cât e de drăguţă! Când te gândeşti că sunt fiinţe ca acestea pe lume! cugeta el. întorcându-şi sfios capul. Doamne! Ce fericire s-o privesc! Mi se taie răsuflarea. simt că şi eu aflu ceva despre ea. Amorul propriu! adăugă ea gânditoare. Apoi urmă cu însufleţire: Ştii ceva.. cum priveşti zările necuprinse sau un abis fără fund. Cred că şi dumneata vrei să citeşti ceva în sufletul meu. privind-o intens. Olga evită răspunsul. ceva care parcă n-a mai fost înainte. desigur. Aici. urmă ea. simţea un fel de durere. un vârtej năprasnic. Olga rămase pe gânduri.. – Ce anume? întrebă el. "Doamne. şi tocmai din pricina aceasta. pentru că. răspunse ea gânditoare. Eşti răutăcioasă şi totuşi ai o privire plină de bunătate. – Da. nu le face să râdă. nu e în stare să stea câte două ceasuri la şir." "Da. dar nu aşa. – Atunci. apoi.. Oblomov se uita la ea în tăcere. O privea într-adevăr într-una. te rog. Îl iubesc pe Andrei Ivanîci. nefiind în stare să n-o privească. parcă s-ar revărsa ceva din ea în sufletul meu. răspunse ea grav.. dar în care străluceşte totuşi ceva. – Numai Andrei e de vină! rosti el cu dojană. plină de mireasmă.. cu atât mai mult îl iubesc eu pe el. dinţii aceştia şi tot capul ei. ci cu gândul. – Ah.. uneori. monsieur Oblomov. – Eşti ambiţioasă. urmărind în tăcere ceea ce se petrecea în el. aprinzându-se de bucurie la faţă. nu. zâmbet. – Ciudat lucru. nimic. nu mai fac. ea îi răspunse printr-o privire simplă şi tăcută. Curiozitatea era însă mai puternică şi ochii îi rămâneau aţintiţi asupra lui. chiar leşinuri. Lor le vorbeşte de afaceri. îl întrerupse ea. Dar nu .. de aceea pesemne. Cred că dumitale îţi lipseşte. şi în melodia acestei fraze se simţea freamătul sentimentului. cercetător în fundul ochilor. spuse ea. o privea într-una.. ele mint cu voie. răspunse ea. am o limbă nesuferită! Dar. – Nu ştiu nici eu. fără să-i asculte cuvintele. prin vorbă. chiar mă ceartă dacă nu înţeleg ceva de îndată.. desigur." În timp ce aceste gânduri i se învârtejeau prin cap. – Ce pot citi în sufletul dumitale? întrebă el aproape fără ştire. crede-mă. uneori. cât de dulce odihneşte pe umeri. – De ce? întrebă mirat Oblomov. Nu apuca să-şi stăpânească gândurile. o privea. cu întreaga lui voinţă.. prin priviri.. parcă mă încălzeşte şi mi se zbate ceva. cred că n-aş fi putut dormi toată noaptea. uitându-se la ea cu ochi aproape speriaţi. Duse mâna la cap: şi acolo era un freamăt. n-a fost o ironie!. acum dumneata te uiţi ciudat la mine! spuse ea..Într-adevăr.. Cu ele.

grăise adevărul. când te afli sub o impresie puternică. fără să se uite înapoi. aruncându-i lui Oblomov o privire emoţionată şi întrebătoare: ce avea să zică el? Pe faţa lui străluceau zorile unei fericiri trezite la viaţă din adâncul sufletului. cât în glasul ei. fără să-şi ia ochii de ia Olga. Doamne. cu ochii lăsaţi în jos. să mai cânt ceva. poate chiar niciodată. aproape că a trebuit să te silească s-o faci. schimbându-se la faţă.. da. Şi Olga înţelese că acest cuvânt îi scăpase fără să vrea. cu toate că dumneata voiai să le ascunzi. prin ea o privea nu Oblomov. îşi luă pălăria şi ieşi fugind din odaie. arătându-i zâmbind chipul din oglindă.. cred că m-aş fi îmbolnăvit. ochii îi străluciră. lenevind în voie. – . uneori. i se părea că trăieşte şi simte toate acestea. I-am spus acest lucru şi mi-a dat dreptate.. că fusese ceva mai presus de voinţa lui şi. Cântă mult timp. Deşi păreau nemişcaţi. Acum. – Am văzut lacrimi. fără să vrea. E şi acesta un fel de amor propriu.. umezită de lacrimi. se aprindea raza unei pasiuni atât de mari. mai cu seamă când e vorba de un sentiment.. greşit înţeles însă.. stai puţin.. În inima lui Oblomov fremăta aceeaşi viaţă. într-adevăr.. prin el. Dar dumneata? – Cum aş putea să nu-ţi dau dreptate. – Ce-i cu dumneata? întrebă ea. cât de puternic simţi muzica! – Nu. Cum te-ai schimbat la faţă! De ce? Ştia. în care glasul ei se stinse. Olga nu-l mai petrecu cu o privire plină de curiozitate. care îi înşală mai des. ea a fost aceea care l-a apucat. Banal! încheie Oblomov. ci. – Tocmai de acest lucru m-am temut când n-am vrut să te rog să cânţi. cu mâinile pe genunchi. în privinţa aceasta. Se opri.. deodată. Se opri deodată. privirea.. Ea îi lăsă de îndată mina. întorcându-se când şi când spre Oblomov şi întrebând copilăreşte: – Ajunge? Nu... neputând să găsească cuvântul. ardeau amândoi de acelaşi foc lăuntric.. era aţintită asupra ei.. izvorâte din acelaşi afund sufletesc. ai fi plecat fără un cuvânt.. avânturile către fericire. nu simt. – Încă un compliment! Şi încă ce. erau străbătuţi de aceiaşi fiori. Rămase mult timp în picioare lângă pian. numai pieptul i se ridica şi se lăsa ca un val. trebuie să spui ceva.. de această răsfrângere a puterii ei. se bucura de modestul triumf. spuse ea şi într-o clipă faţa i se îmbujora. dacă n-aş fi citit nimic pe faţa dumitale. o teamă nedesluşită de furtuni. de parcă ar fi retrăit acum. după aceasta.. privindu-te? spuse el. şi sincer totodată. am să mai cânt ceva.. câteodată. de fapt. aproape de nebun. de mână.. Îi întâlni privirea aţintită asupra ei... ochii le erau plini de lacrimi. Ochii îţi strălucesc de lacrimi.. Se aşeză pe scaun. în suflet. – Uită-te în oglindă! urmă ea. lucruri foarte măgulitoare. Mai bine le-ar fi ruşine. Obrajii şi urechile îi ardeau de emoţie.. raza aceasta trecătoare se stingea şi glasul suna din nou. nemişcată ca o statuie. Bărbaţii au în firea lor această trăsătură urâtă: se ruşinează de sentimentele lor. de gândurile lor.ştiu ce legătură are cu felul meu de a cânta. totuşi. Erau semnele acelor patimi ce trebuiau sa se aprindă odată în sufletul ei tânăr.. Oblomov se dezmetici. muzica.. argintiu şi limpede. câte lucruri se auzeau în cântecul ei! Speranţe. Mi s-au spus demult. Şi dacă. – Dar ce ai putut citi pe faţa mea? întrebă el. înlăuntrul ei. VI În timp ce sta tolănit pe divan. Un zâmbet al ei confirmă înţelesul cuvântului. ci de ani întregi. căci nu voi mai putea cânta la fel. şi toate astea se auzeau nu atât în cântec. apoi. E greu să fii şi deştept. deocamdată supus numai încercărilor trecătoare de izbucniri a puterilor vieţii încă adormite. Era o privire fixă. Olga îşi încheie cântecul printr-un acord prelung şi melodios. făcu două-trei acorduri puternice şi începu să cânte. asta-i amor propriu! încheie ea cu hotărâre. iubirea! spuse încet Oblomov.. ani mai de mult uitaţi. Ce poţi spune când auzi pe cineva cântând pentru prima oară? Şi. nu de un ceasdouă. ci însăşi pasiunea. Adică. cum a fost atunci... Chiar şi Andrei Ivanici se ruşinează de sentimentele lui. – E drept că atunci am cântat cum nu mai cântasem de mult.. în ceasurile de somnolenţă fără gând sau în clipele de . înseşi furtunile. prea bine de ce se schimbase la faţă şi.. şi cânta din nou. Doamne. Să nu-mi mai ceri să cânt. iar dumneata nici n-ai vrut să mă asculţi. pe chipul ei tânăr sclipeau fulgerele sentimentului.

iar apoi.. iată culmea progresului spre care tind toţi cei de felul lui Georges Sand1 – numai că nu izbutesc s-o atingă. N-avea nevoie nici de lună. Aşadar. ori de câte ori sentimentul nostru se schimbă. care să se preschimbe apoi în bucurie nebună. băi şi fel de fel de mofturi. ci doar mai gânditoare ca înainte. par fenomene excepţionale. ori păşind uşor pe covoare sau pe nisipul aleii. deodată. Adoarme. apoi s-ar dezmetici. nu era rece. victimele şi ucigaşii se duc împreună la masă. pasiunea trebuie îngrădită. în sfârşit. pe care caii se poticnesc. cu ce te alegi? Rămâi doar asurzit. Nu este oare aceasta cea mai înaltă concepţie de armonie a legăturilor dintre cele două sexe?" Să-i dai patimii un făgaş firesc.. stingheriţi. cu părul ars. . idealul meu este poate idealul tuturor? se gândea el. O visa cu zâmbetul pe buze. dar nu cu un zâmbet pătimaş. cu mers legănat. cu privirea senină şi mândră. dar nu-l evita. şi apoi. Stolz plecase şi fata se plictisea. La început. râzând de obiceiul lui de a sta culcat. şi suferim ori de câte ori ne abatem câtuşi de puţin de la ea. Dar să vedem ce fel de femeie era Olga! Mult timp după ce lui Oblomov îi scăpase mărturisirea dragostei sale. chiar dacă ţi se întâmplă o asemenea nenorocire – o pasiune – cazi în impasul unui călător care a nimerit pe un drum de munte prăpăstios şi greu.. cu o privire îngăduitoare numai pentru el şi rezervată. în urma lor rămâne doar fum şi duhoare grea. şi uneori ca amantă. nici să cunoască furtuni răscolitoare. seva vieţii veşnic proaspătă şi statornică sănătate morală. întocmai ca al unui râu pentru binele unui ţinut întreg – iată datoria omenirii. să tinzi în chip conştient către aceasta?... cu capul graţios aplecat spre umăr şi zâmbetul pe buze. mândră şi sfioasă. cu izbucniri neaşteptate de lacrimi. sub frunzişul boschetului. desigur că va regăsi. cu ochii sfioşi aplecaţi în jos şi. apoi la căpătâiul patului conjugal. văzându-şi fiul îmbrăcat caraghios. Pianul rămânea închis.. "Nu este oare aceasta năzuinţa tainică a oricărui bărbat şi a oricărei femei: de a găsi în tovarăşul său de viaţă aceeaşi neschimbată icoană a liniştii. nici de melancolie. iar nicidecum fericirea! Amintirile nu aduc decât ruşine şi smulgerea părului din cap. deci o viaţă veşnic plină.. înconjurată de copii. unde actorii se plimbă cu pelerine şi cuţite.. liniştea însăşi întrupată. Sunt pe lume pilde ale unor asemenea fericiri. un bărbat poate dormi fără grijă alături de o tovarăşă de viaţă calmă. Da. Poate că-i părea rău că s-a ivit ceva care s-o împiedice a-l mai chinui pe Oblomov cu privirea ei curioasă şi a-l necăji fără răutate. nici despărţiri. se spune.. şi doar binevoitor faţă de toţi ceilalţi. amândoi se simţeau încătuşaţi. cu ochii închişi. În visurile lui răsărea chipul unei femei înalte şi mlădioase. să-i îndrumezi cursul. ca mamă. cu patimă. Pasiunea! E foarte frumoasă în poezie şi pe scenă. Din păcate.. ci numai bătăile liniştite ale inimii calme şi fericite. explozia unui butoi cu pulbere. Femeia visată de el nu trebuia să pălească deodată la faţă şi să leşine. Bine ar fi dacă şi pasiunile s-ar sfârşi aşa. aceeaşi rază blândă şi senină de afecţiune în ochii ei. Oblomov se ascundea ca un şcolar de cum o zărea pe Olga. fiind sigur că. în ochii lumii. nu mai există nici trădări. Într-un cuvânt.avânturi înflăcărate ale minţii.. temperat însă de un sentiment matern. soţul ei. mai-mai să-l sugrume. Oblomov ar fi fugit îngrozit de o femeie care. Aceasta se schimbase faţă de el. să ieşi cât mai repede din locul cel primejdios. nu trebuie să-l pierzi din ochi. Dar nu cumva trebuie să te educi. ci cu un zâmbet plin de afecţiune pentru el.. – Asemenea femei au totdeauna amanţi. Oblomov visase întotdeauna femeia în primul rând ca soţie.. simbolul unei vieţi de paşnică bucurie şi tihnă. pentru alţii. Şi. Satul natal e pe aproape. Avea simţul umorului. istoviţi ca şi călăreţii. Nu dorise niciodată s-o vadă fremătând de patimă. în faţa altarului. îl aşteaptă aceeaşi privire blândă şi plină de afecţiune. în sfârşit. chiar severă. înecată în căsătorie.. După soluţionarea acestei probleme. şi l-ar strânge cu braţele de gât. înăbuşită. cu mâinile încrucişate liniştit pe piept. drept răspuns la privirea lui caldă. la deşteptare. spunea el. pentru că n-avea cui să cânte. sunt însă foarte rare şi. de lenea şi de stângăcia lui. pe urmă. e prea multă bătaie de cap cu ele: doctori. orbit. aceeaşi curgere lină a iubirii? Doar aceasta este dragostea firească. să asculte mărturisirea visurilor ei arzătoare. o vedea ori visătoare. l-ar fulgera cu privirea-i arzătoare sau i-ar cădea pe umăr gemând. era ca o mamă care nu-şi poate stăpâni zâmbetul. Şi aşa până la mormânt. Chiar şi peste douăzeci-treizeci de ani. doruri şi frământări. Şi. Nici nu te lasă să dormi liniştit! În schimb. o visa împodobită cu flori şi cu văl lung. 1 Romancieră franceză (1804–1876). nu se mai revăzură între patru ochi. ci să te grăbeşti. O asemenea femeie e un foc de artificiu. nici cu ochii umezi de dorinţă. Trebuie să fii născut pentru aşa ceva. un ideal.

se aştepta la priviri încărcate de fulgere. Da. după părerea lui. şi nu numai să doarmă: voia să nu-i permită nici să se lungească pe divan în timpul zilei. în închipuirea lui. în timp ce se înfunda tot mai mult într-o alee lăturalnică a parcului.Şi cât de bine mersese la început! Cât de simplu făcuseră cunoştinţă. nu va mai putea adormi. e adevărat. Nu îndrăzneşte să mi se mai arate." La început. Şi totuşi. Cele două imagini se suprapuneau şi se contopeau într-una singură: Olga. cu toate că n-o făcea să râdă ca acesta. că totul s-a stins în el. rugând-o să mai vadă de el. Oblomov va trăi. ce uşor se împrieteniseră! Oblomov era mai simplu decât Stolz şi mai bun decât el. că nu-l interesează nimic. Abia ne-am cunoscut. la o purtare rece şi distantă.. ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic sau să-i spună ceva? Dar ce anume să-i spună? Să se încrunte. dragostea vine în chip fulgerător. privind cum aleargă copiii şi viţeii. În el. pe care o făcuse. Doamne!" Astfel gândea el. dar nimeni altul nici n-ar simţi atât de repede iubirea. să scrie scrisori la ţară. Am stricat totul! Noroc că a plecat Stolz şi ea n-a mai avut timpul să-i povestească. iar Stolz n-o să-l mai recunoască la întoarcere.. cum se poate. "Cum de mi-a scăpat una ca asta!" se gândea el.. Când se întâmpla s-o revadă. de care până acum nu ascultase nimeni. Olga corespundea în totul idealului său. "Şi la el este un avânt.. ea îi va pune înainte un scop. iar ei îi fusese necaz şi ea. se şi înjghebase un plan amănunţit: îşi propunea să-l dezveţe pe Oblomov să doarmă după masă. umbla prin pădure sau se ducea în sat.. fără să se întrebe dacă ceea ce rostise era un adevăr sau fusese spus numai sub influenţa muzicii asupra nervilor. Îi e ruşine. "Doamne. răsărea lângă ea şi cealaltă imagine. se mutase în vilă şi. cum se bălăcesc raţele în iaz. iar când râdea de el. Stinghereala. rătăcea singur prin mlaştină şi viroage. uneori." Mai auzise şi mai citise ea că. nu exista decât o întrebare: cum se vor întâlni. secretarul. apoi să parcurgă zilnic ziarele şi să-i spună noutăţile. Îl şi făcuse. ca Oblomov să se fi schimbat cu totul. Şi. care nu începuse încă a trăi! Ea va fi pricina unei asemenea transformări! Chiar şi începuse: a fost de ajuns să cânte. tremura cum o vedea şi căuta s-o evite. toate acestea erau ameninţate să se sfârşească! Nu ştia ce trebuie să facă şi de aceea tăcea ori de câte ori se întâlnea cu Oblomov. aşa. se va pune în mişcare. toate sentimentele se învălătuciseră într-un singur ghem – de ruşine. În căpşorul ei frumos şi inteligent. îl împiedicau să-şi dea seama ce anume însemnase acest avânt şi. Îl va face să-şi dea cuvântul. Se roşi toată. acel ideal al vieţii fericite.. mai ales. îndată.. o pornire sufletească. Pe lângă aceasta. Stolz îi spusese că Oblomov e apatic. stăruise. îi ierta uşor ironiile. de ce să n-o spună?.. ci numai săi spună rece şi de sus că ea "nu s-ar fi aşteptat niciodată din partea lui la asemenea lucru. cum se va desfăşura acest eveniment: să tacă. să-şi isprăvească proiectul de organizare a moşiei şi să se pregătească de plecare în străinătate.. ce am făcut! îşi spunea el. Alături de vila lui era un lac. ea a . Numai Oblomov putea s-o facă. Nu mi-ar mai fi rămas decât să intru în pământ. ce era acest ghem de simţire pe care nu-l cunoscuse înainte. cea sfioasă şi tăcută. ca săşi permită atâta îndrăzneală?" Aşa i-a răspuns Sonicika unui locotenent de cavalerie. Nu mai stătea să analizeze ce îşi făcuse loc în inima lui. Acesta se frământa la gândul că a speriat-o sau a jignit-o. Nimeni altul n-ar fi făcut-o. Dragostea.. să-l privească mândru sau să nu-l privească deloc. care m-a silit să le cânt. lacrimile – sunt eu făcut pentru ele? Nici mătuşa Olgăi nu mai mă cheamă. un parc mare. simţul de ruşine pentru păţania sau "greşeala". "Dar unde-i îndrăzneala? se întreba ea. Şi toată această minune o va înfăptui ea. Vedea în gând cum "îl va îndemna să citească cărţile" pe care i le lăsase Stolz. Între timp. dar nu se plimba pe acolo.. Şi atunci. Tresărea. ce era pentru el Olga. în timpul unei mazurci. cuprinsă de un freamăt de bucurie şi de mândrie. văzând o femeie pentru a doua sau a treia oară. Dacă într-adevăr simte aşa.. Vedea în aceasta o menire care-i fusese hărăzită de sus. Pentru Olga. de teamă să n-o întâlnească pe Olga singură.. unde se oprea la câte o poartă de ţăran.. Stolz i-l încredinţase pe Oblomov la plecare. Atunci cine-i de vină? îşi zise ea. deodată. de vreo trei zile. nu mă pofteşte la ei! Se vede că i-o fi spus Olga. Într-un cuvânt. Oblomov nici nu voise s-o asculte.. Desigur că Andrei Ivanîci.. în gând... Deci n-a fost îndrăzneală. cu toate că îşi dăduse toată osteneala să-l zăpăcească. acea linişte întrupată. un suflet?.. să nu-l lase să stea acasă. ea încercase să-l scoată din apatia lui. Drept cine o ia. bibliotecarul ei. va binecuvânta viaţa şi o va binecuvânta pe ea. Să-l faci pe un om să renască la viaţă. ce glorie pentru medicul care salvează un bolnav osândit! Darmite să salvezi o minte sortită pieirii morale.. îl va face să îndrăgească din nou lucrurile de care se înstrăinase.

Uite.. ca în preajma unei nenorociri. are un miros prea dulceag. treacă-meargă. a crâng... Mă doare. – Bună ziua! îi răspunse ea. nici nu s-a uscat încă rouă de pe mărgăritarele! Îi oferi câteva fire.... – Nu-ţi place aici.» Ce ruşine! Nu-i adevărat! îşi zise.. – Bună ziua! spuse el... . îngăimă el. Sau. nu prea-mi plac florile. spuse ea.. deloc. Rupsese în treacăt o crenguţă de liliac şi o mirosea. răspunse ea... – Olga Sergheevna! spuse el.. – Da. Gunoi. nu-i bătuse atât de puternic inima ca acum. – Ba da. – Uite şi mărgăritarele! Stai puţin să culeg câteva fire.. pesemne că o durea foarte mult. aprinzându-se la faţă şi bătând din picior. când oi fi gata." se gândi Oblomov.... Voia să spună ceva. eu sunt de vină. Dar pentru ce? se întrebă ea. mâine.. aruncându-i o privire plină de curiozitate. – Şi ce scrie? – Mă cheamă la Paris.. Şi adaugă în gând: "Vai.." Din ziua aceea se simţea cam ciudat. "Ce a făcut acest Oblomov! O.vrut să vadă dacă într-adevăr totul se stinsese şi a cântat.. Cine va îndrăzni să creadă asta? Parcă am ştiut ce are să iasă? Dar dacă nu s-ar fi întâmplat nimic. puţină febră. spuse în şoaptă Oblomov. – Ilia Ilici! răspunse ea sfios şi se opriră amândoi. – Nu ştiu de ce. spunea doctorul.. Am să-i scriu. – Aşa. – De ce atât de repede? întrebă ea. aruncându-i o privire plină de viclenie.. Liliacul creşte mai mult pe lângă casă. Prea miroase tare. Olga tăcea. nici la vederea riglei profesorului. – Şi dumneata? – O să plec. fără s-o privească. făcea sforţări mari. – Să-i duci o scrisoare din partea mea. dar nu izbutea să scoată o vorbă. – Unde te duci? întrebă el. trandafirii. De ce atât de repede? Parcă te-ar alunga cineva de aici. aruncându-i o privire cercetătoare.. "O. – Când? – Azi.. spuse ea. pe obraji i se iveau două pete mici. tremurând ca varga. Am să-i cer iertare.. Mâine. acoperindu-şi cu ea obrazul şi nasul. În genere... Mă simt atât de prost. am încercat să te cuceresc. ce rea e!" – Te duci de-a dreptul la Paris? întrebă ea. spuse el. Niciodată în viaţa lui. Doamne! Eu sunt de vină... numai inima îi bătea năvalnic.. spune-mi. Stolz mă aşteaptă de mult. – N-ai primit nimic de la Andrei Ivanîci? îl întrebă ea. – Pot să vin cu dumneata? întrebă el deodată. nici la încruntarea directorului... mă mut la oraş. nestăpânit. – Te deranjez? – Nu. ca să nu se mai întâmple! Am să rog pe ma tante să nu-l mai primească. "Vine cineva. Atunci? Nu ştiu... Cum de a îndrăznit!" se gândea ea. ca niciodată.. Deodată se auziră paşi. a cântat. nu. Oblomov tăcea... simţi mai bine natura. îşi vâră ramurile pe fereastră. – Îţi place să fie curat în odăi? întrebă ea. Nu-mi place nici rezeda. – Mâine? întrebă ea.... – Nu. – Miroase şi dumneata! Ce parfum plăcut! spuse ea şi-i acoperi şi lui nasul.. aplecându-se deasupra ierbii. însă am un fecior. fără să ridice ochii de jos. în acest loc de odihnă?. trebuie să-i dau o lecţie. Miroase şi mai frumos: a câmpie. Pe câmp. dar în odaie – prea multă bătaie de cap. plimbându-se prin parc cu ochii înflăcăraţi. Mergeau în tăcere pe cărare. nici trandafirii. Şi se întâlniră faţă în faţă. de ce vrei să pleci? "Obraznicul! Mai vrea să şi plece!" se gândi ea... – O enervare.. Nu poţi suferi gunoiul? – Da. mă arde ceva. – Să mi-o dai astăzi. Simţea cum i se suie sângele la cap. Ce am să-i spun: «Monsieur Oblomov.. răspunse Oblomov. Nu trebuia să uite buna-cuviinţă. – Dar rezeda îţi place? întrebă ea. dacă nu i-ar fi scăpat mărturisirea?.

– Ce vrei? Ce mă rogi? răspunse ea emoţionată. adăugă el. să nu crezi că am vrut. că nu mi-aş permite niciodată un asemenea lucru?. – În semn că nu eşti supărată. iar ochii îşi pierdură strălucirea. şi tot aş fi spus-o.. spuse ea. în treacăt.. Nu.. – Crede-mă. «Nu e adevărat!» Poftim. Iată.. Vedea numai supărarea ei. Nici eu n-o să mai cânt niciodată! – Bine.. izbuti el să spună în cele din urmă. Olga Sergheevna. Sonicika! Cât de fericită eşti!" – Mă duc acasă! spuse ea deodată. Ochii i se deschiseră mari... dacă mi-ar fi căzut o piatră în cap. niciodată n-o să te mai ascult cântând. "Neghiob ce sunt! îşi spuse el cu tristeţe.. şi. Simţea ca un nod în gât şi-i era teamă să nu izbucnească în plâns. – Ruşinea? repetă ea fără să vrea. n-am ce-i face.. fără să-i înţeleagă pricina. – Nu e adevărat? repetă ea deodată.. trebuie să cer iertare.. Putem sta de vorbă şi glumi ca înainte. Doamne! îşi zicea ea.. Cum aş putea să te conving că n-am vorbit decât sub impresia momentului... Pentru Dumnezeu. Totul e bine... Doamne! Atunci. nu pot!" Oblomov încercă să-i vadă faţa. pentru Dumnezeu. ce se întâmplă? Ah.. – Nu-i adevărat? mai repetă ea o dată. – Dacă e adevărat că atunci. uită totul! Te asigur că am vorbit sub impresia momentului. grăbindu-şi pasul şi apucând pe altă alee.. dă-mi mâna! Fără să-l privească." – Da. Olga însă mirosea mărgăritarele şi liliacul.. – Cine anume? – Ruşinea... – Am uitat. "Acum. iar eu sunt atât de proastă! Nu mă pricep deloc.. răspunse el în şoaptă.. "Iată.... – Pentru Dumnezeu. slavă Domnului! Dar atunci. "Acum e momentul să-i spun: Monsieur Oblomov. nu m-am aşteptat.. Era mai presus de puterile mele. spuse Oblomov.." "Poate că-mi pare rău... – Lasă asigurările! N-am nevoie de ele. am uitat totul! rosti ea repede. aş fi dat orice ca să pot lua îndărăt acel cuvânt nesocotit... nu m-aş fi aşteptat niciodată ca dumneavoastră să vă fi permis. e mai aproape. fără strigătul meu de admiraţie stârnit de cântecul dumitale.. nu pleca aşa. Pot fi liniştită acum.. apoi aruncă crenguţa şi frunza pe cărare. spuse el. supărată. ar fi uitat. Ar fi trecut de la sine. O.. a fost fără voia mea. O clipă după aceea.. nu m-am putut stăpâni. Am uitat totul. fără să zâmbeşti. acum. acum e momentul!" Inima îi bătea puternic. Cele două pete trandafirii îi pieriră din obraz... îşi zicea ea.. că n-am apucat să-i spun: «Monsieur Oblomov.... cu atât mai mult cu cât nu e adevărat. numai. totul e acum în ordine. să afle ce gândeşte.– Mă şi alungă. – Nu! Tot mai eşti supărată! spuse el suspinând.. eu. Olga umbla cu capul plecat.. aproape cu ciudă. E groaznic!" se gândea ea. fie-ţi milă. o să mă îmbolnăvesc. prinzându-i cu încordare cuvintele. Sonicika.. ai fi plâns. prinzând treptat curaj. abia dacă mă mai ţin picioarele. neştiind ce să facă.. ce trebuie să spună ori să facă.» Dar mi-a luat-o el înainte.. din pricina muzicii. . Smuci cu putere. să uiţi tot ce am spus.. cred că eşti mirată.. Îmi tremură genunchii. ea îi întinse vârful degetelor.. Dacă m-ar fi lovit atunci un trăsnet.... "Ah! Sonicika ar fi găsit numaidecât.. fără să-mi întinzi prieteneşte mâna. tac. dacă pleci aşa. "O. a mai şi minţit! Cum a îndrăznit?" – E adevărat că ai uitat? întrebă el încet.. "Dar nu pot. aplecându-se spre ea.. grăbindu-se spre casă. Doamne.. şi nu ştia nici ea prea bine ce gândeşte. N-ar fi trebuit să-i aduc aminte. N-am deloc memorie! Oblomov tăcu.. că-mi rămâne o piatră pe inimă. rupse cu buzele o frunză. – Nu mai eşti supărată? Ai uitat? spunea Oblomov.." îşi zicea ea. mirosind florile. Acum. nu mai fi supărată. Explicaţie mi-a trebuit! Acum am supărat-o şi mai tare.. o crenguţă dintr-un copac. întorcându-şi faţa de la el.. se înţelege..... scena aceea parcă nici n-a fost. – Numai din pricina muzicii! Olga se schimbă la faţă. îi răspunse ea cu vioiciune... ridicând capul şi scăpând florile din mână. nu mai e nimic! Şi-a luat îndărăt cuvântul cel nesocotit şi nu trebuie să mai fiu supărată!.. – Am uitat de tot. începu Oblomov. Olga Sergheevna. – N-o lua pe acolo! Pe aici. plini de mirare. Ea îşi încetini pasul. – Te rog să uiţi... dar de îndată ce le atinse Oblomov îşi trase mâna îndărăt.

Nu mi-e ruşine de cuvântul meu.... de acum înainte.. spuse Oblomov.. – Vai. – Nu ştiu nici eu. Aştepta. – Simt. E o porcărie. nu te las! Şi aşa nu-mi dă pace Olga Sergheevna: "Vă place gunoiul". – Ce anume? întrebă ea... Dar Oblomov încremenise pe loc. Mi-e frică s-o spun.. adăugă ea blând. un zâmbet îi lumină faţa: Nu sunt supărată. ce praf! observă el.. păianjeni? Ei bine.. un ghem.. Vrei să fie şi aici aceeaşi dezordine. Porni apoi încet pe aceeaşi alee... îi aştepta răspunsul cu atâta încordare. – Aceeaşi muzică.?" se frământa el. îi întinse mâna. zău că nu pot să mă stăpânesc. Olga urca pe scări încet. – Un' te duci? Pune mâna şi fă curat! Nici n-ai unde să te aşezi aici. simţind că-i piere nodul din gât.. iartă-mă.. vârându-şi capul pe uşă.. – De ce să mătur? Am măturat azi. Ah.. – Ei? – Iar îmi vine să plâng uitându-mă la dumneata. Apoi.. Simţi din nou furnicături. plină de încordare.. deodată. – Vai. Simt din nou. Te iert. de unde e atâta praf? Uite aici. "Poftim! îşi zise el.... să nu te superi iar. – Spune! porunci ea. lăsându-l încremenit pe loc. . Treci la locul tău! – Unde s-a mai văzut dintâi să mături şi apoi să faci curat pe mese? De aceea se supără boierul. – Apoi.. geaba mături dumneata întâi pe jos şi apoi ştergi praful de pe mese. Îşi întorsese capul atât de graţios spre el.. căci Zahar stătea cu vizitiii la poarta de la stradă. oblomovism! Zahar se bosumflă. acelaşi. ajungând fără grabă până la jumătatea ei. Zahar Trofîmovici.. începu ea sever.. strălucind de bucurie. trăgându-l de mânecă. – Dumnealor le dă mâna să vorbească: au cinci servitori. nu mi-e ruşine de sentimentele mele.. Vezi. sen.– De ce? întrebă deodată Olga. îşi plimbă îndelung privirea peste tufiş. cu gura căscată. în urma ei. şi aici! Să nu mai văd asta! Şterge-l îndată! – Am măturat. anevoie parcă.. că se aşază iar.. pornind spre uşă.. nu. o pasăre zbură pe lângă el. – Ce e în el? întrebă ea nerăbdătoare. Mai bine ai face întâi. Oblomov tăcea.. – Dacă ai măturat. se grăbi să termine Oblomov şi se opri.. Privirea ei mângâietoare şi plină de curiozitate îl ardea din nou... – Aud mereu glasul dumitale. repeta îndărătnic Zahar. iar a scornit o vorbă de cele jalnice! Da parcă mi-i cunoscută!" – Hai..... n-am nici un fel de amor propriu. Zahar! Zahar! strigă el mult timp. Numai că. ceva străin în inima lui. – Ci du-te odată! îi şopti Anisia speriată.. răspunse morocănos Zahar. spuse Zahar.. unde găsi mărgăritărelul căzut din mâna Olgăi şi crenguţa de liliac pe care o rupsese şi apoi o azvârlise într-un moment de supărare.. praf.. ridicând mărgăritărelul şi liliacul şi pornind aproape în fugă pe alee. aceeaşi emoţie. Trecură nişte oameni străini. aşa-mi spune. privindu-l. De când te cheamă boierul! – Ce-i asta. nu poţi să pui mâna pe ceva. o ţărancă întrebă în treacăt dacă nu doreşte ceva zmeură... dezmeticindu-se din extazul său. Iartă-mă. Oblomov se întoarse acasă. căutând să-şi aducă aminte. ce aştepţi? spuse Oblomov. Zahar? spuse Ilia Ilici cu duhul blândeţii. cum zicea dădaca lui. "De ce le-o fi... – Nu. Acum nu-mi mai e ruşine. Se apropiaseră de casă. începu Anisia... – Monsieur Oblomov. să fie adevărat? Ce idee! Fericit. În clipa de faţă.. Olga îi apăsă mâna pe buze şi dispăru într-o clipă prin uşa de sticlă. pe masa prăfuită: "Olga". privindu-şi stăpânul cu coada ochiului. cu litere mari.. iar ea. mătură odată. nu era în stare să se supere pe nimeni. de parcă ar fi avut o "stea în frunte". I-am cerut iertare... suntem doar la câmp. N-oi sta acum să mătur de zece ori pe zi! Iar praful vine de pe uliţă. – Ia nu mă mai învăţa tu! se răsti la ea.. se aşeză într-un colţ al divanului şi scrise repede. VII Se uită mult timp cu ochii mari deschişi. ce prost sunt! spuse deodată cu glas tare. Mi se pare că în el. El o apucă şi-i sărută palma.. este. La ţară vine colb din uliţă... răguşit şi înfuriat Zahar. – Dar de ce să plângi? întrebă ea şi pe obrajii ei se iviră iar cele două pete trandafirii. Fără să se întoarcă.

în încheiere. Zahar nu pricepea încă prea bine ce este aici la mijloc şi punea toate acestea numai pe seama râvnei cu care-şi făcea Anisia slujba. iar tu mi le împrăştii prin toate colţurile! – Să nu prindă cumva ceaiul miros de săpun. te pomeneşti că mă trimite în Abisinia". fără un cuvânt. din colţ. Timp de cincizeci şi cinci de ani trăise pe lumea aceasta. ai? întrebă el ameninţător. răspundea ea încet.– Ia. alde muieri. îi spunea ea cu blândeţe. De douăzeci de ani fac aşa şi o să schimb acum. de dragul tău. după tine. – Fă. aşa trebuie să faci! adăugă ea încet. Anisia strânse. trântind paharele. Îi ajuta lui Zahar. s-a pomenit cu săpunul aşezat pe lavoar. Se culcă cu capul pe o pernă: brodată. şi iată din ce pricină: de cum se apucară să vadă de odăile boierului împreună. lămâia şi argintăria.. zicând că-l ceartă de pomană pentru gândacii de la bucătărie. din odăile boierului! Treci la bucătărie şi vezi-ţi de treaba ta muierească! Anisia zâmbi şi porni spre bucătărie. Mi le-am aşezat pe toate laolaltă ca să-mi fie la îndemână. iar ceaiul şi zahărul într-un sertar al scrinului. – Ce-mi răscoleşti toate lucrurile după capul tău. o dată pe săptămână. Zahar sparse două pahare şi începu să înjure. zahărul. duse mâna la inimă şi începu să-i asculte bătăile. se primeneşte şi.. Dar această fericire se sfârşi. parte de bunăvoie. periile şi săpunul. când faci focul: atuncea aerul se trage pe coş. Anisia îi dovedise că nu-i bun de nimic. Nu făcea nimic ca lumea. "Îmi face rău. muiere. că "doar nu i-a scornit el". După cununie însă. când spăla pe jos. de pe raft bucăţile şi firimiturile de pâine neagră adunate de cine ştie câtă vreme. – Dar. mătură prin casă. Îi smulse tava din mână. ducând într-o zi o tavă cu ceşti şi pahare. trebuie negreşit să scuture şi să perie hainele. şi deodată Zahar pricepu că Anisia e mai deşteaptă ca el. apoi zaharniţa şi pâinea. aşa cum se face faţă de copii sau de proşti. fiecare se ţinea de partea lui de gospodărie. apoi să se ajute cu cealaltă. Ce să mă fac? Dacă stau să-i cer sfatul doctorului. Îşi luase de altfel asupra e unele îndatoriri ale soţului. după aceea. gata să trântească jos toată tava. Anisia îi luă tava din mână. Când să deschid? – Apăi. îşi spuse el. parte fiindcă Zahar o încărcase cu ele în chip despotic. Altă dată. – Geaba închizi dintâi sobele şi pe urmă deschizi fereastra. Zahar o privi de sus. cum ar trebui să fac? întreba el. ce-mi tot faci pe deşteaptă? Ce crezi tu că la Oblomovka aveam o casă ca asta? Ehei! Şi eu singur diriguiam totul: numai feciori aveam cinsprezece la număr! cât despre voi. Altă dată. Zahar Trofimîci. orice făcea Zahar se dovedea a fi o prostie. se încălzeşte iar. cu mojicia unui soţ. după obiceiul său. urmărită de privirea piezişă şi mohorâtă a lui Zahar. periile şi crema de ghete pe fereastra de la bucătărie. spălă dulapurile şi vesela. cu tâmpă superioritate. Bată-te să te bată! – Am vrut să-ţi fac un bine. Zahar îi smulse din mână măturica şi fracul pe care-l luase ea şi le puse la loc. o dusese minunat vreme de o lună: în odăi era curat. Ori îi spunea: "Ai face bine să deretici prin lucrurile de colo. să-l bombăne pe boier. Câtă vreme Zahar şi Anisia nu fuseseră cununaţi. ţoapă ce eşti.. nu-i spunea "vorbe jalnice". ameninţând-o cu cotul. fără să se amestece în treburile celuilalt. nu vă ştiam nici pe nume. . – Ia vezi! ţipă răguşit Zahar. fără să se clintească pe ea nici măcar o linguriţă.. Dar. – Ia să-mi baţi covorul ăsta! îi poruncea el răguşit. te rog! strigă Zahar. şi o mai făcea cu un fel de bunăvoinţă jignitoare. Anisia îşi vedea de piaţă şi de bucătărie şi lua parte la scuturat numai o data pe an. îi arătă două-trei pişcături de molii pe haina boierului şi-i spuse că.. sigur fiind că orice ar face nici nu s-ar putea sa fie făcut altfel sau mai bine. iar tu de colo. plimbând tava în dreapta şi stânga. Dar iată că.. Mai şi zâmbea. laolaltă cu crema de ghete. Pe raftul din dulap Zahar ţinea ceaiul. uitându-se la el. aşa încât acum era mai curat prin odăi. şi gândacii dispărură aproape cu totul. îi arătă cum să apuce tava cu o mână. – Lasă-mă să le curăţ puţin cu măturica! spuse ea blând. şi de atunci n-a mai iertat-o niciodată. Zahar. pe urmă trecu de vreo două ori prin odaie. în două săptămâni. boierul nu-l bombănea. într-o bună zi. – Vezi. când Zahar începu. cu alte cuvinte. Se răcesc odăile iar. – Eşti o toantă! spunea el. iar el. începu Anisia. Anisia zâmbi şi se ascunse. Oblomov îi făcu semn şi lui Zahar să plece. puse pe ea alte pahare. Femeia zâmbea. după obiceiul său. accesul în odăile boierului era mai uşor pentru ea. Şi iată că acum. şi să mai duci la bucătărie cele de prisos!" Astfel. aşezând toate aşa fel încât nu se mişca nici o ceaşcă. nu făcea nimic. spuse ea cu blândeţe. Marş de aici. dând s-o lovească cu cotul în piept.

după ce a ascultat nepăsător sfatul soţiei şi a ridicat din umeri. punea la loc cizmele aruncate în mijlocul odăii sau pantalonii ce atârnau pe câte un fotoliu. Servitorul plecă. Alteori. Dar ea socotea acum că face parte din casa lui Oblomov.. la Londra.. un caraghios. în raiul de pe pământ. Ochiul ei de femeie şi mâna grijulie vegheau acum în încăperile lui neîngrijite. oameni de afaceri.. creioanele. Se simţea bine dispus şi vesel. cu privirea adormită şi obrajii veştezi! Îşi bate joc de mine!. Maria Mihailovna. casa şi persoana lui Ilia Ilici. Şi muzica a trezit în noi doi afecţiune reciprocă. penele. netezea patul mototolit. – Nu. deşi erai pe deplin lămurit în privinţa nasului. cu gâtul subţire. aşeza hârtiile. delicat. Nici ochii nu mai sunt atât de stinşi. în Italia.. îi cântă. încât. Şi totuşi... am o faţă mai sănătoasă ca în oraş. Deunăzi. apoi. e cu neputinţă! rosteşte el cu glas tare. spuse el. Zâmbi chiar. Olga. o umbră îi întunecă faţa. – Stai puţin! Poftim! Ţine. un dregător răspunde fluierând sau printr-o schimă de compătimire la cele spuse de soţia lui într-o afacere serioasă. spuse Oblomov. ca Zahar – cel mult nişte simple flori menite să împodobească viaţa lor de oameni gravi.. Iar el simte din plin viaţa. zeiţa cu dulce grai de copil. apoi arătându-i cu capul şi cu degetul cel mare spre biroul boierului. De altfel.. toată lumea se bucură de . auzind scârţâitul ghetelor lui Zahar. potrivea perdelele. abia catadicsind să le vorbească şi socotindu-le – dacă nu chiar muieri. Mai avea şi vârful ridicat în sus. – Vin. Era o muiere sprintenă şi vioaie. sub corturi de pânză. de vreo patruzeci şi şapte de ani. Ea păşeşte încet pe iarbă. cu un zâmbet grijuliu şi ochii alergând în toate părţile.Acesta suferea în mândria lui şi de aceea se purta morocănos cu nevasta.. scrie pe ascuns întocmai după cum l-a sfătuit ea. cuţitaşul. pe lacuri. Anisia ştergea praful de pe mese şi canapele... – Mi se pare că arăt mai bine. se plimbă împreună cu el în umbra mestecenilor. simţinduşl dorinţele împlinite şi fericirea deplină. cu faţa gingaşă şi albă. un diplomat.. se şi vedea în gând împreună cu ea în străinătate... să-l poftească la masă. dar a trecut. sau când se întâmpla vreo altă neorânduială în casă şi deasupra capului lui Zahar se adunau nori de furtună. Amiaza dogorea de mult cu razele ei aleile parcului. îndrepta pernele. Ţăranii n-au mai văzut niciodată ceva. chiar Zahar îi propunea lui Oblomov s-o cheme pe Anisia de îndată ce boierul începea să înşire "vorbe jalnice". împingea un scaun.. Pesemne din pricina aerului de aici. la Oblomovka. faţa Anisiei rămânea tot neobservată. Se opri în faţa oglinzii şi-şi cercetă îndelung înfăţişarea. numai dădacele cu copii se încumetau să se plimbe în grupuri sau stăteau pe iarbă în bătaia soarelui. dacă se întâmpla ca Ilia Ilici să întrebe de vreun lucru. Toată lumea se retrăsese la umbră. toate.. însoţiţi de "vorbe jalnice". cu gâtul şi pieptul vânjos.. curgerea ei lină. vezi ce pofteşte! Anisia intra şi furtuna se mărginea întotdeauna la o simplă explicaţie. împărtăşind firesc cu bărbatul ei legătura acestuia cu viaţa. strângea toate hainele. totul ar fi căzut din nou în părăsire în locuinţa lui Oblomov. Deodată. sau cu gondola. "Mă iubeşte! Se simte atrasă spre mine. iar apoi. De cum se depărta Zahar. Să fie cu putinţă? E cu gândul la mine. nu beau deloc vin. iar acesta lipsea ori fusese spart. zările ei fermecate.. Faţă aproape că nu avea. toţi oamenii sunt buni. Oblomov rămăsese mai departe culcat pe canapea. În inima lui strălucea viaţa. la început cu un ochi critic. aici! Şi-i dădu un bacşiş. părea că s-a desprins de obraz sau n-a fost niciodată bine prins pe el.. Mai arunca o privire grăbită prin odaie. Să mă iubească ea pe mine. şi mâinile roşii neobosite şi îndemânatice. Stă pierdut pe gânduri. undele ei cu dulce clipocit. Între timp veni un servitor din partea mătuşii Olgăi. nu stau culcat. deschidea fereastra. Nu mai e nevoie să mă duc în Egipt. ei cad cu faţa la pământ în faţa acestui înger." Era plin de mândrie. asemănător.. vin îndată. iar a doua zi raportează cu un aer important ministrului tocmai spusele ei de femeie. toate razele şi culorile care până mai adineauri lipseau. cu toate că nu era prea mare. în Elveţia. pe urmă se pierdeau în mulţime la Paris.. dădea să-mi iasă un urcior. strângea un şervet de pe masă şi dispărea iute în bucătărie. închidea un sertar pe jumătate tras al scrinului. Fac multă mişcare. De n-ar fi fost Anisia. Pentru mine a cântat ea cu atâta patimă. Domnii aceştia se poartă cu soţiile lor tot atât de morocănos sau de nepăsător. neştiind ce înţeles să dea convorbirii sale de dimineaţă cu Olga. Pe lumea asta sunt mulţi bărbaţi de felul lui Zahar: uneori. plimbându-se printre ruinele Romei. din care pricină nu mai băgai în seamă obrazul: era atât de tras şi de spălăcit.. făcea rânduială pe masă. ridicându-se de pe canapea şi plimbându-se prin odaie. îi poruncea în şoaptă: – Du-te tu la boier. apoi înseninându-se la faţă. şi toate acestea în câteva minute. Natura e atât de senină. Zahar îi făcea cu ochiul Anisiei. nu i se vedea decât nasul.

.. doar mi-a spus-o singură: ca pe un prieten.. pe feţele tuturor se citeşte fericirea. îşi zise el. E drept că Olga nu e o fată de rând. – Atunci voi cânta.. – Dar dacă-ţi cânt? – Atunci. a înţelegerii. – Ce fel de crenguţă? – Nu vezi? De liliac. Mai bine un motan: sunt blânzi şi torc". sau să fii un artist cu renume.. cuprins de spaimă.. Îmi place că dumneata.. Stolz e deştept.. Cred că visează feţi frumoşi cu plete negre. apoi alta. niciodată! – Despre ce vorbeşti? Trebuie să fie ceva îngrozitor.. făcu ea sa răsune chemarea Normei şi se opri deodată. spuse ea cu gândul la această întrebare.. Între un bărbat şi o femeie nu poate exista prietenie. Ele râd şi vorbesc piţigăiat.. să conducă pe alţii. de pildă. îndemânarea la mazurcă sau la călărie. – Pentru nimic în lume! – Te implor! Oblomov clătină din cap.. nu mi-a spus că mă iubeşte!. tot chipul i se lumină: pricepuse.. Iată.. un acoperiş. aşa de.. cu zâmbet mândru.... Dar de ce i-a fost ciudă?. Doamne.. Iată cum e!" îşi zise el deodată. se mai întâmplă ca fetele să nu iubească numai feţi frumoşi. ai aruncat-o de necaz. Porni grăbit la Olga.. nevinovată! Închipuirii ei i se deschide acum cel mai poetic domeniu al vieţii. se gândi el. Doamne!.. Iar eu? Nici pe Zahar nu-l pot struni. se gândi el. Oblomov şovăi câteva clipe.. deodată. şi deodată să scalde în lumină întreaga privelişte.. într-o clipă l-a şi cucerit. "Nu. ieşind din nori.. Casta diva. apoi ai aruncat-o. copleşit de îndoieli: "Dar dacă nu face decât să cocheteze? Dacă e numai. nu! spuse el şi mai hotărât ca înainte.. Nu era decât o părere a lui. dar atunci trebuie altceva. Pricepuse gândul lui Oblomov. Oriunde s-ar duce şi cu oricine s-ar întâlni. hotărî Oblomov.. nu râd atât de sincer.... înalţi şi mlădioşi. poate. gânditori şi plini de puteri ascunse.. să lumineze pe rând dintâi o tufă... Totuşi. soarta. cu pecetea vitejiei pe obraz. spune acum! porunci ea.. – Şi de ce ai ridicat-o? – Aşa. "Dacă e o perfidie. ce încurcătură!" – Ce ai în mână? întrebă ea. – Deci numai muzica are putere asupra dumitale? spuse ea încruntându-se... care sună ca o strună de metal.. pe faţa ei se citi treptat dezlegarea: raza gândirii. – De unde ai luat-o? N-avem liliac aici. plin de bucurie. Numai Zahar stă ursuz şi se uită pieziş la boierul său. De ce? – Nu spun. o inteligenţă. Pe unde ai trecut? – Dumneata ai rupt-o. Nici pe mine însumi. sau de un motan. Stolz e altceva. Ce m-a făcut să cred că mă iubeşte? Ea nu mi-a spus acest lucru. . demonul ambiţiei mi l-a şoptit! Andrei să fie?.. E adevărat? – Da.. Dar aceasta este o minciună. poate chiar inconştientă.. – O crenguţă. Dar eu ce sunt? Un Oblomov şi nimic mai mult. puternic... şi cu ochii aţintiţi asupra lui.. din nou pradă îndoielii... iar în ochi cu acea scânteie care se pierde şi freamătă în privire şi-ţi merge drept la inimă. ştie să se conducă pe el.viaţă.. să nu le placă numai vitejia scrisă pe faţă.. şi toată lumea." Umbla acum din ce în ce mai încet. – Hai. Pe el îl iubeşte. "Şi totuşi. se joacă cu el cum ar cânta dintr-un instrument... Pentru nimic în lume.. nu e cu putinţă! Ea e atât de.. Eu sunt un Oblomov! Stolz! O. atinse pe rând fiecare trăsătură a ei şi. un complot. – Spune-mi! Te rog. – Îţi place necazul? E o noutate. în schimb.. Casta di." Se opri de tot. – Nu. cu glas dulce. în faţa căreia femeia să se închine... muzica redată de dumneata.. Nu. Niciodată. Olga îi întinse mâna cu un zâmbet de bucurie... încremenind pe loc o clipă... Fiinţa aceasta tânără.. Femeile care mint nu se uită la tine atât de drăgăstos. Astfel se întâmplă uneori ca soarele. Apoi. "O să-mi fac rost de un câine. te rog frumos. căreia să-i poţi gâdila inima cu o mustăcioară şi auzul cu zăngănitul săbiei. ea nu e aşa.. nu e o mincinoasă. În sfârşit.. zărind-o pe Olga care venea întru întâmpinarea lui.. Olga mă iubeşte! se gândea el pe drum. tânăr. niciodată! Dacă nu-i adevărat? Dacă mi s-a părut numai?. Anisia zâmbeşte cu multă bunătate.

Ne aşteaptă ma tante. VIII Ziua aceasta nu-i aduse lui Oblomov decât dezamăgiri. ar fi răzbit la suprafaţă. Şi gurile rele se folosiseră de acest lucru ca să facă aluzii ia o prietenie de demult. De fapt. răspunse Olga. nu şedea picior peste picior şi-i condamna cu asprime pe acei tineri care-şi permit să stea în lume tolăniţi într-un fotoliu. ca să vadă dacă sunt bine ţesălaţi. oricât de ascunsă ar fi fost aceasta. îi vorbi numai ruseşte. orice cuvânt sau mişcare. dar se ţinea foarte bine. orice afecţiune. tactul şi prudenţa precedau orice gând. Nu-şi dezvăluia niciodată şi nimănui frământările ascunse ale inimii. Elementul ei era lumea. căci mătuşa se purta cu baronul întocmai ca şi cu ceilalţi: cu aceeaşi blândeţe şi bunăvoinţă şi tot atât de calm şi de egal. de a păstra echilibrul dintre gândire şi hotărâre. o bătrânică cu care să stea să şoptească la o ceaşcă de cafea. Umbla totdeauna în cupeu şi purta multă grijă cailor: înainte de a se urca în trăsură. şi rămăsese în această situaţie. în măsura în care le lasă loc iubirea. Se vedea din toate că orice sentiment. Avea aproape cincizeci de ani. când îi . Îşi păstra mănuşile şi în casă. nici nu făcea pe deşteaptă. apoi îl trimitea pe acelaşi funcţionar să le ducă pe la instituţii. Se îmbrăca după ultima modă şi purta la reverul fracului o mulţime de barete de decoraţii.. În conversaţie. te va întâmpina totdeauna cu o privire trează îndreptată asupra ta. atât numai că-şi cănea mustaţa şi şchiopăta puţin de un picior. uneori până la miezul nopţii. chiar de a doua zi. precădere ştiinţei de a trăi. Citea uneori. n-am să pot rosti niciodată acest lucru. ca şi cum ar fi ştiut numai ei ceva. în primul rând se ducea să cerceteze hamurile şi chiar copitele cailor. la alte femei. pe necunoscuţi – dintâi rece. Faptul acesta făcu să înceteze bârfelile şi lumea se obişnui să-l privească pe baron venind în casă ca o rudă. Dar atât şi nimic mai mult. scoţându-le numai când se aşeza la masă. să coasă. atârnat de un lănţuc. Îşi dăduse îndată seama că Oblomov nu se exprimă destul de uşor în limba franceză. – Cum aşa? Abia acum. pe care mintea nu căuta s-o depăşească. vezi îndată că dragostea e părtaşă la toate problemele vieţii – dacă nu în faptă. cu genunchii şi cizmele la înălţimea nasului. Ţinuta şi gesturile ei erau pline de demnitate. Purta un lornion de aur. Baronul avea tutelă asupra micii moşii a Olgăi. nu încredinţa nimănui tainele ei sufleteşti. mai mult tăceau. Se părea că-şi trasase o linie de hotar. dar încă proaspătă. fără să-l asculte. N-o puteai găsi niciodată nepregătită. Se ocupa de proces. le iscălea. Alături de ea nu vedeai vreo bună prietenă. la o călătorie a lor făcută cândva împreună în străinătate. Era de o politeţe desăvârşită. de a se conduce în viaţă. Numai cu baronul von Langvagen rămânea deseori singură seara. Trecu înainte. Pesemne că le place să-şi petreacă timpul împreună. adică societatea şi de aceea. nu se potrivea cu înfăţişarea ei impunătoare. în timp ce el însuşi îşi folosea relaţiile de lume pentru a asigura procesului o desfăşurare favorabilă. la ea. Până şi poruncile pe care le dădea slugilor le rostea cu un ton nepăsător. O petrecu cu mătuşa Olgăi.. scurt şi rece. stăpână pe ea. le citea prin lornionul său. N-o vedeai niciodată cu un lucru de mână ori să se aplece. Boneta era făcută de asemeni cu mult gust şi panglicile cochet potrivite cu faţa ei de femeie de aproape cincizeci de ani. nu i-ar fi stat bine. de altfel mai mult franţuzeşte. oricum. intrau sau intraseră în viaţa ei deopotrivă cu celelalte elemente. o femeie foarte deşteaptă şi cumsecade. Nici nu mă întreba. era ca un duşman vigilent care. cu o rochie de mătase nouă care-i şedea minunat. îmbrăcată totdeauna frumos. hotărâre şi îndeplinirea ei. însă tăceau într-un fel înţelept şi plin de înţeles. Dar în atitudinea ei faţă de el nu puteai prinde nici o umbră de afecţiune deosebită căci. vorbea frumos. să se ocupe de mărunţişuri – nu. Pe cunoscuţi îi saluta cu un zâmbet politicos şi plin de bunăvoinţă. cu guleraş elegant de dantelă. uneori scotea din buzunar o batistă albă şi-i freca pe grumaz sau pe spate.. cel puţin în vorbă – şi că toate celelalte încap doar pe alături. inclusiv dragostea. necunoscut celorlalţi. Drapată într-un şal bogat. – Nici nu te întreb. n-o puteai lua prin surprindere. astfel încât. în primul rând. nu era visătoare. Femeia aceasta dădea. repeta Oblomov. dar nu scria niciodată. adică punea pe un funcţionar să scrie hârtii. oricât l-ai pândi. lăsându-l singur cu mătuşa. se aşeza maiestos pe un divan ori îşi rezema graţios braţul pe o pernă brodată. asta era singura concluzie pe care o puteai trage privindu-i. de-a dreptul în odaia ei. care fusese ipotecată cu prilejul îndeplinirii unei comenzi.– Nu. Făgăduia să obţină o dezlegare grabnică şi fericită. nu.. în timp ce. nu fuma niciodată în faţa doamnelor. – Să mergem acasă! îi spuse ea serios. însă aproape totdeauna cu Olga de faţă.

zicea mătuşa. sau în faptul de a merge la teatrul francez sau la operă. Iar Olgăi nici prin cap nu i-ar fi trecut s-o citească. ma tante. Îşi exprima părerile în fraze limpezi şi bine închegate. – Da. nehotărâtă. al cărui verdict trebuie să fie lege. vorbea la fel de sigur despre virtute şi scumpetea traiului. nici să-şi manifeste supunerea. e a şasea oară că le pun pe cele "rose-thé". întreba pe baronul von Langvagen sau pe Stolz – când era de faţă – şi cartea era citită sau nu. nici o umbră de nemulţumire nu se strecurase vreodată între ele. nici întrebător. Iar Olga era liberă să vorbească ori nu cu tânărul. răspundea Olga. Şi atunci închiriau vila. – Vai de mine. Te saturi în cele din urmă. spunea Olga blând şi punea ce-i plăcea ei. sau dacă Olga era ascultătoare din fire. Relaţiile dintre ele erau atât de incolore. ma tante. Apariţia lui Oblomov în casa lor nu stârni nici un fel de întrebări. Îi cerea mătuşii sale sfaturi. încât nu-ţi puteai da seama dacă mătuşa are vreo pretenţie la ascultare sau la o afecţiune deosebită din partea Olgăi. Dacă Olga spunea însă: – Ah. În schimb. iar nepoata rămânea acasă. spunea mătuşa. Li se întâmpla uneori chiar să se certe puţin. – Da. în afecţiune nu depăşiseră. aş vrea să schimb rochia mea liliachie. – Ma chère Olga. Ai nevoie de ceva? întreba mătuşa. Iar mătuşa făcea acest lucru cu o rezervă care mergea până la răceală. – Nu. nici măcar o atenţie deosebită din partea mătuşii. Mătuşa o lua cu două degete de obraji şi o săruta pe frunte. Mătuşii nu-i trecea prin cap să-i ceară Olgăi vreun lucru care să fie împotriva dorinţelor tinerei fete. – Mă duc să fac cumpărături. ma tante. să nu-i urmeze sfatul. Până atunci. despre ştiinţă şi despre societate. Îi plăcea să vorbească despre orice. un zâmbet lua îndată locul răcelii şi cel prezentat putea să fie sigur că va avea oricând parte de acest zâmbet. fără s-o ascundă însă şi fără să ia masuri ca Olga să n-o citească. a baronului sau a lui Stolz. Aceasta pleca. împingând cartea la o parte. am fost de curând. dar în locul tău cu aş pune pe cele "pensée" sau "rose-thé". de a se purta altfel. mătuşă şi nimic mai mult. fără a se grăbi însă să-i facă pe plac. Mi s-a povestit ieri o istorie stupidă despre tânărul acela care stă de vorbă cu tine deseori când eşti la familia Zavadski. – Ma tante. ma tante. – Vrei să mergem la teatru. dar nici afirmativ. ca şi cum ar fi rostit sentinţe gata făcute. în parte lipsei totale de motive. dumneata ai citit această carte. Acesta din urmă dorea să-l introducă pe prietenul său într-o casă unde totul să fie oarecum simandicos. Sau: Nu. răspundea Olga şi atunci plecau împreună. sau dintr-o afecţiune deosebită faţă de mătuşa ei. ma tante. iar Olga nici prin vis nu s-a gândit vreodată să nu îndeplinească vreo dorinţă de-a mătuşii. ma chère. e foarte bine acolo. ci aşa cum ar fi cerut sfatul oricărei alte femei mai cu experienţă decât ea. – Cu plăcere. după verdictul lor. Şi atât. ce insanităţi! spunea mătuşa. dar unde . – Închiriem iar aceeaşi vilă. răspundea Olga. apoi clătina încet din cap: – Poţi să faci ce vrei. ci numai aşa. Olenka? întreba ea. iar Olga săruta mâna mătuşii. relaţiile dintre Olga şi mătuşa ei fuseseră foarte simple şi calme. Se vorbeşte de mult de această piesă. unde nu numai că nu i s-ar oferi să-şi facă siesta de după masă. Ia-le mai bine pe cele "rose-thé". Aceasta se datora în parte caracterului mătuşii Maria Mihailovna. nu te-ai săturat încă de această pădure şi de nisip? Ce ar fi să căutăm în altă parte? – Să vedem. Şi în ce se arătau aceste dorinţe? În alegerea unei rochii sau pieptănături. Olga era ascultătoare în măsura în care mătuşa exprima o dorinţă sau dădea vreun sfat. Cum e? întreba ea. – Ah. mai bine le pun pe astea. În cazul în care nici una din ele nu găsea un răspuns. ca şi cum ar sta singură pe gânduri. atâta cât îi permiteau drepturile ei de. de la prima vedere puteai să-ţi dai seama că ai în faţa ta o mătuşă şi o nepoată şi nu o mamă cu o fiică. crezi că te prind bine panglicile acestea verzi? întreba mătuşa. niciodată graniţele rezervei. nimic mai mult. – Ah. pentru amândouă. scrise într-un manual şi publicate pentru uzul tuturor. ma chère. spunea uneori mătuşa. – Atunci ia-le pe cele "penseé"! – Dar acestea-ţi plac? Mătuşa se uita atent.erau însă prezentaţi. nu ca unei persoane cu autoritate.

obligându-l să se mişte cât mai mult. E drept că nici atunci nu i-ar fi spus nimic. mătuşa îl mai auzise pe Stolz spunându-i Olgăi înainte de plecare să nu-l lase pe Oblomov să doarmă. să-l tiranizeze.. mai bine zis. Nimeni nu s-ar fi gândit de altfel la aşa ceva. să nu-l piardă din vedere. oglindind o întrebare. îi împinse chiar de două ori cu îndemânare scăunelul sub picioare. Ilia Ilici izbuti să stea de vorbă cu mătuşa. în cazul când n-ar pleca în străinătate. într-un cuvânt. poate chiar de neiertat. Olga coborî şi Oblomov rămase uluit văzând-o: cât p-aci să n-o recunoască. timp de două ore. într-un cuvânt. chiar şi vocea i se schimbase. fără să fi pus o dată un picior peste altul şi vorbind cuviincios despre toate. Timpul se tărăgăna încet. uşor şi delicat ca o păsărică pe ramură: un zgomot străin. mătuşa. nu-i mai juca pe buze. ajunseră până la pădure şi se întoarseră iar în balcon. a zburat. aproape de copil. să-l ia la plimbare. Stolz se mai gândise de asemeni că a introduce în viaţa somnolentă a lui Oblomov prezenţa unei femei tinere. ca şi cum l-ar fi cunoscut şi studiat demult şi n-ar fi reprezentat pentru ea nimic mai mult decât baronul.. feciorelnice. – Mi se pare că nu eşti dispusă să cânţi astăzi? Nici nu îndrăznesc să cer acest lucru. Iată tot rezultatul la care dorise să ajungă prezentându-l pe prietenul său Oâgăi. ce să afle.. o răceală neplăcută şi tristă. Se vedea că era hotărâtă să-şi dea toată osteneala ea să se poarte ca toată lumea. Aştepta cu înfiorare clipa când Olga va coborî la masă să vadă ce şi cum va vorbi. Ar fi fost cu totul altceva dacă s-ar fi plimbat cu un tânăr.. înveselind întreaga încăpere. de ce să se mire. Bănuia acum care trebuie să fie motivul acestei schimbări de purtare din partea Olgăi – schimbare care era pentru el şi mai greu de îndurat decât cea dinainte – nu ştia nici el de ce. ea a îmbătrânit cu un an. şi gata. o jignire. Privirea ei nu-l mai urmărea ca înainte. pe jos şi cu trăsura. . nu îe privea în nici un chip. între timp. unde nu poţi nici să te culci. nici să fii lasă-mă să te las şi unde tot timpul era o conversaţie vioaie. un fante. să-l chinuiască. i se părea că n-a mai văzut-o de un an şi că.. Nu prevăzuse că va provoca un foc de artificii. un foşnet. era ca şi cum ai aduce într-o odaie întunecoasă o lampă care va răspândi în toate colţurile umbrite o lumină egală şi câteva grade de căldură. Dar să se plimbe cu monsieur Oblomov. plină de actualitate. Şi chiar dacă a ghicit bine. Spune să-mi aducă umbrela! Se duseră deci cu toţii. într-adevăr. simpatice. însă cu tactul ei înnăscut ar fi potrivit lucrurile altfel: s-ar fi dus cu ei de vreo două-trei ori la plimbare sau ar fi trimis pe altcineva să-i însoţească. foarte ceremonios. către Petersburg. glumea şi chiar râdea. trebuia să fii întotdeauna bine îmbrăcat şi să ştii ce spui. Câtă vreme Oblomov a stat cu mătuşa. spontaneitatea ei de până acum. Severitatea. Oblomov se purta şi mai ceremonios şi toţi trei erau cât se poate de mulţumiţi unul de altul. întrebă Oblomov. Pa lângă asta. să-l cheme cât mai des pe la ele. ce are a face? Oblomov avea peste treizeci de ani: nu era deci să-i vorbească prostii. ne ducem la plimbare? – Dacă nu mergem prea departe. supărarea ei din ajun pieriseră cu totul. Olga o întrebă pe mătuşa ei: – Ce zici. privind în zare.. răspundea serios şi amănunţit la întrebările la care înainte n-ar fi răspuns nimic. ceea ce nu făcuse niciodată înainte. răspunse mătuşa. Începuseră săl treacă fiorii. O rugase şi pe ea. întrun cuvânt. Îi dăduse să înţeleagă că a ghicit dragostea ei pentru el. şi se lasă din zbor. să-i dea cine ştie ce cărţi. acum însă simţea un fel de apăsare pe inimă. o nedumerire sau curiozitate sinceră. cu ce ochi îl va privi. Oblomov se apropie de ea şi o întrebă dacă doreşte să meargă la plimbare. Convorbirile de prin colţuri şi plimbările lui Oblomov cu Olga. Sosi baronul. ca într-o zi umedă şi ploioasă. vioaie şi puţin ironice. Se plimbară alene. naiv. mătuşa le privea..nu se cădea nici măcar să stai picior peste picior. Unde dispăruseră oare? După masă. Se uita la el. dându-i fel de fel de însărcinări. Fără a-i răspunde. cu atât mai puţin prevăzuseră aceasta Olga şi Oblomov. astfel încât plimbările să ia sfârşit de la sine. cât de neîndemânatic a fost! Nu era desigur decât un încrezut! Poate că a speriat sentimentul care bate sfios la uşa unei inimi tinere. nu-l privi niciodată cu ochii larg deschişi. zâmbi politicos şi-i strânse binevoitor mâna. inteligente. să stea cu el într-un colţ al salonului sau pe balcon. Nu mai avea libertatea. Dar dacă a greşit în presupunerile sale? Era.. Prima lui greşeală îi lăsase în suflet numai teamă şi ruşine. Olga nu s-a arătat deloc. care-i îngăduise să spună tot ce-i trecea prin minte. Avea cu totul altă faţă. să dispună de el. Surâsul tineresc. ca şi cum n-ar mai fi avut despre ce să întrebe.

fără curiozitatea. o uşoară înfiorare a văzduhului. care trece în zbor. am să plec la Oblomovka. Baronul se sculă politicos şi-i salută. Nu mai era ea. cu gând s-o bată pe umăr. Din ce pricină oare pe faţa unei fete. într-un zâmbet. ci ceas de ceas. Aceste două ore şi cele trei-patru zile următoare. fata a dansat două mazurci şi câteva contradansuri. orice întâmplare cât de neînsemnată. Oblomov – întocmai ca acel cousin – de-abia o recunoscu pe Olga. – Nu-i nimic. vorbea cu plăcere. nici a cincea zi. o îndrumare. O să mă mut în cartierul Vîborg. Nu-şi mai punea sufletul în cântec şi nici un nerv nu tresărea în cei ce o ascultau. pe care abia o poţi prinde cu urechea. iar între timp şi-a isprăvit studiile. sunt prinse nemaipomenit de repede de o fată tânără. Şi pasul acesta o costase foarte puţin. o rază de sinceritate. să sară peste scaune şi canapele..). uneori chiar cu preţul pierderii parţiale a parfumului nevinovăţiei sale sufleteşti.. nici duioşia dinainte. Unde era glasul ei pătimaş dinainte? Cânta curat.. aşa cum cântă toate fetele tinere rugate să cânte în societate: fără sentiment. ca o pasăre. numai că i s-a adăugat ceva nou în expresie: priveşte altfel. ea le urmăreşte cu privirea zborul. am să citesc. la pension. nu mai râde în hohote. Olga îl salută din cap ca pe o veche cunoştinţă. iar când Oblomov ieşi din odaie. se iveşte deodată un gând grav? Ce fel de gând? Despre ce anume? S-ar părea că în el e cuprins totul... Pe cinstea mea. – Poftim mai des pe la noi. ci aşa cum îl priveau toţi ceilalţi. ea se întoarse spre geam şi privi nepăsător afară. Ce era oare aceasta: viclenie. aduseră mari prefaceri în ea.. toată rânduiala vieţii. aşa cum face toată lumea. se depărtează. ce simte acum? se frământa el. să vadă întorcându-se veselia ei. monsieur Oblomov. mai încolo trebuia să urce la deal. revăzând-o. nici dădaca sau fata din casă. dar duminica totdeauna vine câte cineva şi n-ai să te plictiseşti. ascultând paşii lui care se depărtau.. Apoi i-a trecut totul. şi acum. cel mult o săptămână. adică să priceapă că Olga păşise pragul vieţii conştiente. lipsită de griji şi de o naivitate de-ţi venea să şi râzi privind-o. Un cousin1 care mai ieri a lăsat-o fetiţă mică. deodată. care numai cu o săptămână înainte fusese atât de voioasă.). nu mănâncă câte o pară întreagă deodată. paradisul meu! Adio. aleargă vesel spre ea. Ce să fie? Fără să mai aştepte ceaiul. după ce a hoinărit prin lume. ca mai înainte... şi scapă atenţiei unui bărbat. a prospeţimii de gândire şi a părului. prefăcătorie ori supărare? Nu se putea ghici nimic. mătuşa mea (fr. însă întocmai aşa cum cânta. paşnic al vieţii! Nu se mai duse la ei nici a patra. o noutate de care să vorbească tot oraşul? Nimeni nu ştie nimic – nici maman. pe urmă a început s-o doară capul. Fără ea! Adio. în acelaşi timp. nu zi de zi. atât de. Părea că ascultă mersul vieţii.. n-a dormit noaptea. privea prietenos.. am să studiez. în cântecul ei. unchiul meu. în sfârşit. un învăţământ. unei fete îi ajunge o adiere de vânt. cu ajutorul a douăzeci şi cinci de profesori şi a mai multor biblioteci. hotărî Olga şi cântă o romanţă. porni într-o zi la plimbare. se simte cuprins de sfială. Acolo unde pentru un bărbat e nevoie de un stâlp indicator. dacă nu te plictiseşte. corect şi." Şi-a isprăvit şi ea studiile. ieşi pe drumul prăfos. În timpul săptămânii suntem mai mult singure. ţinându-se de mâini. spuse mătuşa. Singur! adăugă el apoi cu adâncă tristeţe. toată filozofia adâncă şi plină de experienţă a bărbatului. nu mai înţeleg nimic!" Şi cum ar fi putut să înţeleagă el că Olgăi i se întâmplase ceea ce unui bărbat i se întâmplă la douăzeci şi cinci de ani. nici nu mai povesteşte "cum a fost la ele. Şi orice oră de experienţă cât de mică. – E prea cald. de naivitate şi încredere. – E plictisitor şi penibil! încheie el. 1 2 Văr (fr. ama. pe când ea e acum femeie! Ce să fie? Ce s-a întâmplat? O tragedie? Vreun eveniment răsunător. înţelegând că el este încă un băieţandru. uitându-se mai bine la ea. ideal frumos. Numai femeile sunt capabile de o asemenea înflorire rapidă a tuturor laturilor sufleteşti.. făcând-o să progreseze foarte mult..dorind să se sfârşească odată cu această încordare. înclinând capul. să surprindă măcar într-un cuvânt. Oblomov asculta şi nu-i venea să-şi creadă urechilor. Nu citea nici nu scria nimic. am să încerc. Oblomov îşi luă pălăria şi dădu să plece. să se învârtească amândoi prin odaie. "Ce i s-o fi întâmplat? Ce gândeşte. şi-a pus epoleţi. . A doua şi a treia zi. toată logica. Nici n-a avut când să se întâmple. nici mon oncle sau ma tante2. Se uita la ea sfios în timp ce ca îl privea simplu. spuse mătuşa.. şi curba descrisă de acest zbor îi rămâne în amintire ca un semn de neşters.

. Ce să aibă. să facă nimic!. A doua zi. Anisia făcea zgomot cu farfuriile. – Dar cu astea ce să fac? Să le vând? întrebă el. şi? întrebă nerăbdător Oblomov. pe la ora nouă trecute. Luă masa şi se aşeză la fereastră. – Ce nevoie să adaugi părerile tale tâmpite? spuse Oblomov. – Ei?.. – Cum vine asta: ne mutăm de la o vilă la alta? răspunse Zahar. privind adormit afară. Dar şi cu pisoiul îi era urât. spuse Oblomov. apoi a mai întrebat: "De ce aşa de puţin?" – Mare tâmpit! repetă Oblomov. Vorba vine. A mâncat numai doi pui. – În cartierul Vîborg. am zis. găsi în faţa lui masa întinsă: ciorbă rece. Zahar ieşi din odaie. căscă şi se întoarse din drum. şniţele. – Poate că mă mut la oraş.. care? Domnişoara Ilinskaia. – Ei şi tu. "Ce să aibă!" De unde ştii tu ce am? Şi pe urmă? – M-a întrebat unde aţi luat masa de prânz ieri.. . – l-am spus că şi la prânz şi seara aţi mâncat acasă. Deşteptându-se. în străinătate! – Ce te miri aşa? Plec şi gata. Ce să căutaţi acolo? Ori vi s-a făcut dor de Mihei Andreici? – Aici n-am confort. – Şi a poruncit să vă duc complimente. ne-au trimis vecinii un pisoiaş. Olga Sergheevna. în odaia lui plină de praf. a întrebat dacă sunteţi sănătos şi ce faceţi.. – Şi ce i-ai spus? – Am spus că sunteţi sănătos. Ce plictisitor. – Iar să ne mutăm? Doamne fereşte! Şi aşa suntem morţi de oboseală. te pomeneşti că s-au pierdut de-a binelea.. servindu-i ceaiul... când Oblomov abia se trezise din somn. Zâmbetul îi zburli favoriţii şi sprâncenele. Şi dacă mai îndrăzneşti vreodată să vorbeşti pe seama mea asemenea prostii. – În străinătate! rosti cu un zâmbet strâmb Zahar. Bine.. strângându-şi tâmplele în pumni. zic. – Care domnişoară? întrebă Oblomov. dar se întoarse îndată cu un geamantan şi un sac de drum."Ce plăcere să-urci pe căldura asta!" îşi spuse el. apoi se întinse pe divan şi dormi un somn greu ca cel de pe vremuri din strada Gorohovaia. Ieşi afară! adăugă el ameninţător. conaşule. – Zahar! spuse el. rosti cu năduf Oblomov. – Ce poftiţi? răspunse în silă Zahar. spuse Oblomov. Nu doriţi să-l luaţi? Aţi întrebat ieri de unul. – Tâmpitule! rosti cu ciudă. cu storurile trase. nu face. răspunse Zahar. împingând geamantanul cu piciorul. poate vreţi să mint acu. spuse Anisia cu ghidul să-i alunge urâtul şi-i puse pisoiul pe genunchi. ai să vezi tu ce-ţi fac! Ce om! Adevărată otravă! – Dar ce. stă culcat.. Oblomov. – Ei. "Mănâncă şi seara?" a întrebat domnişoara. Pot să vă arăt şi oasele. Fetele? Ai? Păi. – Şi ce a mai întrebat? – Ce aţi făcut în zilele astea. ce i-ai răspuns? – Nimica. de nu le-o fi dus cumva Mihei Andreici dincolo. – Ah!. Zahar îi spuse. Zahar stătea lângă geam.. – Unde? N-aveţi casă. – Vorbeşti numai prostii! Scoate astea afară şi du-te! răspunse înciudat Oblomov. – Chiar că eşti tâmpit! repetă Oblomov. – Ia uitaţi-vă. Am şi paşaportul scos. dar dânsa ce a zis? – A zâmbit. spuse supărat Oblomov. Oblomov tăcea.. ce absurd e să fii mereu singur! Din nou nu-i venea să se ducă nicăieri. la bătrâneţe? cerca să se îndreptăţească Zahar. Începu să-l mângâie. – Ai înnebunit! Zilele astea plec în străinătate. că a fost la brutărie şi a întâlnit-o acolo pe domnişoara. Apoi nu găsesc două ceşti şi peria de măturat. – Ce mă faceţi tâmpit? N-am spus adevărat? întrebă Zahar. Avu nişte vise tulburi. – Dar cine o să vă tragă acolo cizmele din picioare? întrebă ironic Zahar. Să-i mai fi spus şi că-mi pun uneori cămaşa pe dos! – Nu i-am spus.. că nu m-a întrebat.. – Ei. o să muriţi acolo fără mine! Zâmbi din nou. răspunse Zahar. în odaia de alături. zic.

că fericirea pierdută se afla pe malul celălalt. că este oarecum mai presus de el. orice şiretlic de femeie sau cochetărie – armele Sonicikăi – erau aici de prisos. M-am gândit că trebuie să treci negreşit pe aici.e. iar când s-o întoarcă. – I-am spus că vreţi să vă mutaţi în cartierul Vîborg. hârtiile. Apoi aprinse o ţigară de foi. întrucât nu aveau să întâmpine nici o rezistenţă. de parcă s-ar fi retras în tainiţa sufletului ei. Oblomov ar fi trebuit să ia un cuţitaş de os. prin tot parcul. – Zahar. că trebuiau să-l treacă împreună. cum îi zice? Apoi în grădină.– Ieşi afară! repetă Ilia Ilici. cât se poate de pedant în materie de ordine. nu ştia însă deloc cum s-o facă. o expresie care-i dădea mult de gândit. căci clipa aceea de bucurie copilăroasă trecuse. – În parc. Zahar plecă. Lui Zahar puţin îi păsa de ocară. Trecerea lui (49 î. cu băgare de seamă. mai cu seamă în ceea ce priveşte cărţile.. vedea cum. prin stângăcia lui. Porni pe aleea în care avuseseră explicaţia dintre ei şi o găsi acolo.) de către Cezar cu armatele sale a constituit un act de mare curaj. că în faţa lor e Rubiconul1. Sorbi din ceaşcă şi. – Păi mi-aţi poruncit să ies afară. creioanele.. – De ce nu mi-ai spus de atunci. în aleea asta. mâncă numai o singură franzeluţă din vraful uriaş de franzeluţe şi colăcei. pe căi ocolite. răspunse el. era mai rezervat. – Te caut de mult.. fără învoirea Senatului. numai "vorbe jalnice" să nu-i spună boierul. se aşeză la masă. întreaga expresie a feţei – concentrată. Expresia feţei ei nu semăna deloc cu cea pe care o avusese când se plimbaseră pe aici. – Ştiam că mă vei căuta. – Credeam că nu mai vii. îi spuse ea prietenos. La el. Trebuia s-o reaprindă încet. Putea. în străfundul lui. Cică. că farmecul ascuns al relaţiilor dintre ei pierise. desigur. iar Oblomov începu să-şi bea ceaiul. că aluziile şi întrebările naive nu mai aveau rost între ei. ca deunăzi!" – Unde să mă duc? întrebă Oblomov. "Iar o să spună vreo vorbuliţă.n. tocmai de aceea m-am aşezat aici. – În ăsta... dacă are plăcere. Se foloseşte în sensul de: "a lua o hotărâre îndrăzneaţă". făcând pe marginea paginii festoane – şi era o carte străină. Chiar şi felul ei de a vorbi. se naşte sentimentul care freamătă şi răbufneşte în afară. "Te pomeneşti că iar începe cu ale lui!" gândea Zahar.. Citea în sufletul lui.. o să fiu şi eu acolo. aşa cred. dar nu-l avea. dar Olga nu era nicăieri. întorcându-şi spre stăpânul său favoritul stâng şi uitându-se pe perete. ştia că orice viclenie. căută prin boschete şi chioşcuri. să se plimbe. că îl apasă norul acesta de gravitate cu care s-a înconjurat ea. încheie el. a lui Stolz. orice mărunţiş trebuiau să rămână aşa cum le-a pus. cum îi zice. cum dă Dumnezeu. Văzu că nu era chip să se mai joace cu ea de-a ghicitul. nu m-aţi lăsat să sfârşesc. Simţea însă că cea mai mică aluzie ar stârni o privire mirată şi ar mai spori poate răceala din purtarea ei.. de acum două ceasuri? întrebă grăbit Oblomov. nu se mai încumetă s-o facă. Voi s-o întrebe: "De ce te-ai gândit aşa?" Dar după ce o privi. deschise o carte din care citi o pagină. fără explicaţii. Le sfâşie cu degetul. dar fără putinţă de întoarcere.. Oblomov tăcea.. că de acum încolo nu se vor mai putea întoarce la încrederea copilărească de mai înainte. pe bancă. . Cum s-o facă însă? Dar dacă-l va trece singur? Olga vedea mai limpede cele ce se petreceau în inima lui şi de aceea toate avantajele erau de partea ei. cu un oftat care răsună în tot antretul. pe care guvernatorul roman al Galiei Cisalpine nu-l putea trece cu trupele. să ceară un cuţit de masă. în apropierea locului unde rupsese şi aruncase atunci crenguţa. era aceeaşi ca şi ultima oară. descoperi că foile erau netăiate. Simţea nelămurit că Olga a mai crescut. făcând să piară cu totul şi acea scânteie de afecţiune pe care el. şi că nu ştie ce să facă. deşi prietenos.. Of! raportă el. dar preferă să pună cartea la locul ei şi să se îndrepte spre divan. mă omori! rosti patetic Oblomov. temându-se de o nouă indiscreţie a lui Zahar. când Zahar intră iar în odaie. – Hainele! Oblomov colindă tot parcul. o stinsese chiar de la început. – În parc? întrebă Oblomov. Multe lucruri care nu fuseseră încă spuse între ei şi de care s-ar fi putut apropia cu o întrebare glumeaţă fuseseră rezolvate fără cuvinte. De-abia apucă să se proptească cu mâna pe perna brodată ca să se aşeze mai bine.. – De ce nu te-ai mai arătat de atâta vreme? întrebă ea. – Pleacă de aici! urlă Oblomov. întocmai aşa. Ar fi vrut s-o facă să înţeleagă cumva. precisă. – Ştiţi că domnişoara v-a rugat să veniţi în ăsta... cum să se poarte faţă de ea. 1 Fluviu în nordul Italiei.

ridicând spre el ochii. Şi de ce aş fi bine dispus? Ce să fac pentru asta? . modelul e foarte drăguţ. "Puteam să-i spun că eram ocupat. de rază de lumină răspândită deasupra unui iaz adormit. de n-ar fi fost Zahar!" îi trecu ca un geamăt prin gând. eu însă nu pot.. Şi îşi sărbătorea în fel şi chip triumful în acest duel.Vedea chiar şi faptul ca. romane citesc foarte rar. brodând o fâşiuţă de canava. Da. la vreun gând întreprinzător. urmă ea. – Nu. în aleea asta. În comedia sau tragedia iubirii – după împrejurări – cei doi eroi apar aproape totdeauna în aceleaşi roluri: de călău şi de victimă. Şi. o străfulgerare de pasiune. mai ales pe spate. îşi potrivi cutele rochiei şi porni. şi să stai culcat vreo trei zile. Adevărat. ştiind că singur el nu este în stare să facă nici un pas şi va rămâne nemişcat în locul unde l-a lăsat. Olga. dar nicidecum la vreo mişcare a voinţei. "Ce-mi tot vorbeşte de urcioare?" se gândi Oblomov. Pe aici nu trece aproape nimeni. de cele mai multe ori. – Totdeauna aici? – Da. ne-am întâlnit aici întâmplător. – Nu ţi-am arătat-o eu! o întrerupse el. Pe mine m-a învăţat dădaca mea. adică rolul de călău. – Nu. – Nu ştiu. – Ce anume? Un roman? întrebă ea. Îi plăcea rolul acesta de stea călăuzitoare. Olga Sergheevna. ca pisica cu şoarecele. – La un cordon de sonerie. ca să vadă cum o să mintă. că din partea lui nu se putea aştepta decât la o impresie adâncă. – La ce lucrezi dumneata? întrebă el. uitându-se la ochiul lui drept.. Uneori. să pui comprese cu vin. Deschise umbrela. – Dacă te mănâncă ochiul. Am ales primul model care mi-a căzut sub mână. – În ruseşte? întrebă ea. E pentru baron. nu putea totuşi să renunţe la plăcerea de a se juca puţin cu el. la o supunere pătimaşă şi leneşă totodată. "Zahar!" Oblomov îşi înăbuşi în gât strigătul de furie. "Bine că am apucat chiar azi să citesc o pagină din această carte!" gândi ei. am citit ceva. fără să-şi ridice ochii de pe lucru. cel mai însemnat în această afecţiune dintre ei. – Şi să nu mănânci seara. foarte frumos. – Ai fost ocupat? întrebă ea. dacă nu pot scoate nimic de la ea! se gândea el. cu toate că o făcea desigur într-o măsură mai mică decât alte femei şi aproape inconştient. deşi ea era cea mai tânără.. Am citit Istoria descoperirilor şi invenţiilor. – Da. Ca orice femeie. am stat mereu pe-acasă. în englezeşte. Răspunse cât mai nepăsător: – Da. "E totuşi prea plicticos dacă lucrurile merg tot aşa. – Nu. strânse repede lucrul. având rolul de frunte. răspunse ea distrat. slavă Domnului! răspunse el. Îşi cântări într-o clipă puterea ce o avea asupra lui. Lucrez de obicei aici. ca un capriciu neaşteptat. şi care se răsfrânge în el. dar citesc. ei îi revenea totuşi rolul de frunte. Frumos? – Da. cercând iar să schimbe vorba. De ce eşti prost dispus azi? întrebă ea. – E destul să mănânci seara mai mult. ea trebuia să-l împingă înainte. "Tâmpitul!" răcni gândul lui Oblomov. urmă ea. – Să mergem până la pădurice! spuse ea. răspunse el foarte liniştit. îngăduindu-i să-i ducă coşuleţul. desfăcând sulul de canava şi arătându-i modelul. Oblomov roşi. – A trecut. roşindu-se puţin. în necurmată armonie cu orice bătaie a inimii ei. E o crenguţă de liliac? – Mi se pare. – Citeşti englezeşte? – Cu oarecare greutate. răspunse ea. adăugă ea serios. Olga se uita la el." Se încruntă şi privi adormit în jurul lui. Dacă ţi-aduci aminte. de pildă – s-ar fi priceput la asta. se închidea în ea.. Îmi place foarte mult aleea şi-ţi sunt recunoscătoare că mi-ai arătat-o. ca să te alegi negreşit cu un urcior. pe urmă se ascundea iar. Un altul – Stolz. atunci nu se mai fac urcioare. – Ţi-a trecut de tot urciorul? întrebă ea. Dar. Tăcură amândoi. Dar dumneata ce ai făcut? Ai fost prin oraş? întrebă el mai mult ca să schimbe vorba. în sufletul ei scăpăra. apoi îşi puse lucrul în coşuleţ. despre Zahar.

gândirea se puse în mişcare. n-au mai rămas decât ghimpii. ca şi cum nu l-ar crede şi ar şti că şi el are ceva în faţa lui. obrajii i se aprinseră. – Viaţa.. cu capul uşor plecat. năzuinţele? Floarea vieţii s-a ofilit. – Şi? repetă el întrebător. o jumătate numai... dar cu vioiciune şi voie bună. privindu-i intens. Ce să caut? încotro să-mi îndrept gândirea. râzând. El se opri în loc. Rupse în treacăt o crenguţă de liliac şi i-o întinse. – Cu alte cuvinte. ochii îi străluciră de dorinţă şi voinţă. Dar eu ce scop am? Nici unul. Umblau încet. – După cum vezi. O văd în ochi. îmbujorându-se de bucurie. că poţi uita în somn plictisitoarea întrebare: de ce ai trăit azi şi pentru ce vei trăi mâine? Ea îl asculta în tăcere. fără să se uite la el. Olga nu-şi sfârşi gândul.. Oblomov se uita pe furiş. – Nu mai ai nimic? repetă ea întrebător. se transfigura într-o clipă. la căpşorul ei. – Când nu ştii pentru ce trăieşti. – Totul... De pildă..– Ocupă-te cu ceva! Ieşi mai des în lume! – Să mă ocup cu ceva! Pentru asta trebuie să ai un scop. ochii i se deschiseră mari. în această crenguţă.. – Dar cealaltă? Ce mai urmează atunci? – Caută! – Pentru ce? – Ca să n-o pierzi pe cea dintâi. spuse ea. – Şi toate acestea îmi aparţin mie! Mie! repeta el zâmbitor şi nu-i venea să creadă! – Nu te mai muţi în cartierul Vîborg? îl întrebă ea la despărţire. în timp ce în mână strângea crenguţa de liliac. Olga mergea încet înainte.. cu o privire severă. Şi Olga citi în acest joc mut al feţei că Oblomov îşi regăsise întro clipă scopul vieţii. Ea îl asculta distrat. în "Casta diva". în gândul său.. la rândul ei. nu-l mai putea recunoaşte.. uitându-se la ea cu ochii larg deschişi. – De ce ai trăit! repetă ea.. Privirea ei era acum grăitoare şi plină de înţelegere. – Scopul de a trăi. lăsându-l să citească în voie pasajul dorit. iar Olga zâmbi. n-ai merita să-ţi trăieşti viaţa. în sprâncenele ei îmbinate se citea asprimea. – De liliac. pentru cine să trăiesc? spunea el. Se opri şi Olga. la trupu-i mlădios.. Suspină. pot să sper. – Ştiu.. Norul de nepătruns care o învăluise se risipi. Dar ce înseamnă? – Floarea vieţii şi. îşi sfârşi ea gândul. Oblomov râse şi nu-l mai făcu pe Zahar tâmpit. mergând în urma ei. Nu cred: te calomniezi. oricum. Poate fi existenţa cuiva inutilă? – Poate. plin de încântare. dar aşa este. spuse ea. Ea clătină din cap: – Nu. – Poţi să râzi.. te bucuri că ziua a trecut.. – Ce-i asta? întrebă el uluit. Zâmbetul ei spunea că ştie bine ce face. o crenguţă. IX . o duci aşa. drept în ochi.. – Jumătatea cea mai bună? – Poate. – Ciuda mea. existenţa mea. nu e totul. – Ce fel? spuse el. spuse el. – Şi nu ştii până acum care-i scopul vieţii dumitale? întrebă ea oprindu-se în loc.. îi întinse mâna şi amândoi porniră spre casă. Acum nici ea.. mi se deschide din nou viaţa! spunea el ca într-o aiurare. – Am trecut de locul unde trebuia să înceapă viaţa şi nu mai am nimic în faţa mea. Oblomov învie deodată. spuse el deodată. urmă el. iar pe buze şerpuia neîncrederea sau dispreţul. – Pentru ce. Părea să fi deschis într-adins o filă cunoscută din carte. în zâmbetul dumitale. Altminteri. Dar. de la o zi la alta. la bucle. înceţoşată.. faţa lui somnoroasă. totul e aici.

şi înainta încet. o avea mereu în faţa lui. Se ducea la teatrul francez: conţinutul piesei căpăta deodată o legătură cu viaţa ei. Păsările nu mai ciripeau ca înainte. Era liniştită şi blândă în purtări faţă de mătuşa ei şi în societate. fără să trezească atenţia celorlalţi. Legenda povesteşte că. 1 Celebru sculptor grec. Faţă de toţi ceilalţi. să n-o păţeşti cu mine!. că vine de la sine! o ameninţa el. Mătuşa? Dânsa trecea cu atâta uşurinţă şi îndemânare peste asemenea chestiuni. la autoritatea Sonicikăi. încât ea nu înţelegea nimic. vei vedea atunci lucruri pe care nu le vezi acum. deschidea fereastra şi îşi făcea vânt cu batista. din clipa când o auzise cântând pentru întâia oară. şi ziua şi noaptea. să-i răspundă. . orice oră de dimineaţă sau de seară.De atunci. sau dacă s-a dus el însuşi la Ivan Gherasimovici. de a-i trimite o carte ori de a-i face o surpriză. Pe măsură ce în faţa ei se deschideau fazele vieţii. orice manifestare a puterii noi ce se trezea în ea. în plină luptă a nervilor. Trăia însă în lumea ei nouă. – Nervi! repeta uneori. fie că se plimba. Iar convorbirile cu ea le prelungea singur acasă. Cât despre Oblomov. pe când ea are douăzeci de ani. în gând. Viaţa ei era acum plină. încă slabi faţă de puterile ce se trezeau. Galateea. Nu mai întreba pe nimeni ce are de făcut. adică ale sentimentului. Şi iată că timpul acesta venise. Ia vezi. Şi totul în jurul ei părea să-i grăiască. Îmbogăţea Istoria descoperirilor şi invenţiilor cu descoperiri noi în înfăţişarea sau caracterul Olgăi. nici noaptea. dar totul era altfel. fără frământări şi zbucium aparent. când îi părea că cineva se pleacă spre urechea ei şi-i spune ceva nelămurit şi de neînţeles. cercetând cu pătrundere. între rânduri.. nici nu mai recurgea. cum să se poarte. Acum. nu se mai observară schimbări neaşteptate la Olga. searbăd şi plictisitor. Acum înţelegea însă că Stolz avusese dreptate şi că viaţa abia începea pentru ea. asculta glasul instinctului sau şi-l controla cu ajutorul puţinelor observaţii şi experienţe avute. când îi era totuna dacă stă întins pe spate şi se uită pe pereţi. nici subjugată de freamătul frunzişului. mă! Rândul trecut. Iar Katia îi spunea dimineaţa că a auzit-o aiurind noaptea. iar mi-ai adus cizmele necurăţate. Nu se lăsa furată de visuri.. pândind cu luareaminte fiorii necunoscuţi. iar ei îi părea că-i aude suflarea gingaşă. Îşi pierduse însă tihna. Adormea cu gândul la ea. de vedeniile nocturne sau şoaptele tainice de la miezul nopţii. scânteieri din inteligenţa ei. Copacii din pădure erau aceiaşi. Îi povesteau ceva. astfel încât se întâmpla uneori ca Zahar să intre în odaie. Până şi visurile prinseseră o viaţă a lor: erau pline de vedenii. Îşi aduse aminte de prezicerile lui Stolz. însă şi vorbele ei erau nelămurite. cu chipuri cu care ea vorbea uneori cu glas tare.. nebănuită de nimeni. Nici n-avea cui să ceară sfat.. încât Olga n-a izbutit niciodată să desprindă din răspunsurile ei vreo maximă pe care să şi-o întipărească în minte. dar şi cu sfială. în chip discret. de cum se deştepta dimineaţa. în minte. născocea prilejul de a se întâlni cu ea "din întâmplare". – Ai să vezi: când în organismul dumitale se vor fi trezit toate puterile şi viaţa va prinde a fremăta în jurul dumitale. Se scula din pat. făcea exact aceleaşi lucruri ca şi mai înainte. iar Ilia Ilici să-i spună pe un ton nemaipomenit de blând şi de dulce. pe alocuri străbătea flacăra sentimentelor ei sau întâlnea cuvinte spuse de ea în ajun. Să-i ceară sfat lui Oblomov? Dar acesta era un fel de Galatee faţă de care ea trebuia să joace rolul de Pigmalion1. zâmbind printre lacrimi şi înfrângându-şi cu greu teama. la rugăminţile lui. îi răsărea în minte chipul Olgăi. dar atât de nedesluşit. care s-a îndrăgostit de una din statuile sale. îi repeta ea cuvintele. Se deschidea o floare. se străduia să le vorbească. – Trebuie să fie freamătul puterilor vieţii. vei prinde cu urechea cum creşte firul de iarbă. ca şi cum autorul ar fi pândit bătăile inimii ei. dar foşnetul lor avea acum un alt înţeles: între ei şi Olga se statornicea un fel de înţelegere vie. sau dacă a venit să-l vadă Alexeev. nici ziua. încercând cu piciorul terenul pe care trebuia să păşească. Aşteaptă. Stolz era plecat. ori mohorâtă şi incoloră.. vei auzi ce nu auzi încă: muzica nervilor. ci vorbeau ceva între ele. stând în picioare cu o crenguţă de liliac în mână. dar nu simţea că trăieşte. Acesta îi spusese de mai multe ori că ea n-a început încă să trăiască şi Olga se supărase chiar că o ia drept o fetiţă mică. simfonia sferelor. s-a trezit organismul. fie că citea. Afrodita a însufleţit statuia şi Pigmalion s-a căsătorit cu ea.. Citea o carte şi în ea găsea negreşit. păcătosule. nu te grăbi. aşa cum vorbea în gând cu Olga: – Mă. bea un pahar de apă. după cum era luminată de prezenţa Olgăi sau se scurgea fără ea. să întrebe. convorbiri nesfârşite. în zilele când nu aştepta pe nimeni şi nimic. Nu mai trăia viaţa de mai înainte. alungând visurile din ceasurile de somn şi de veghe. avea altă înfăţişare: ori era plină de radioasă strălucire. ea cerceta atent fenomenele. cu băgare de seamă. zi şi noapte. Ducea cu ea. nu gusta viaţa din plin decât atunci când era cu Oblomov.

Nu era deal. "Mi-a spus să viu la cinci şi jumătate" îşi zicea el. Mătuşa şi Olga.Toate acestea se răsfrângeau asupra fiinţei sale. Stătea nemişcat. stăpânindu-şi cu greu râsul. te supui singură la chinuri. va fi mulţumită sau nu? Aceste întrebări ajunseseră problemele esenţiale ale vieţii lui. Olga izbucni în râs. îi spunea mătuşa. nu mai ştia ce înseamnă să te culci ziua. ca şi cum aceasta ar fi fost cu neputinţă. – Olga Sergheevna! adăugă el cu glas tare. doar ochii lui. îi jucau în minte tot felul de ipoteze. În toată fiinţa lui era o intensă activitate: sângele curgea mai iute prin vine. aşa cum răsuflă un om înainte de execuţia capitală ori într-o clipă de supremă desfătare sufletească. presupuneri. Oblomov. "Ah. Am trecut pe la voi. Tăcere. încât răsufla adânc şi rar. pe distanţă de cinci verste în jurul staţiunii. visa el. viaţa nu te lasă în pace. eşti acolo! spuse el şi porni spre creasta dealului. Olga! o chemă într-o zi încet. presimţiri. dacă s-ar putea să nu simţi decât căldura dragostei. Olga îi cerea să-i povestească cuprinsul lor şi-l asculta cu nemaipomenită răbdare. ca aceasta să aibă loc negreşit. după cum se mişca mâna Olgăi.. aproape în şoaptă. afecţiunea dintre ei creştea. Şi atunci zâmbetele Olgăi nu se mai sfârşeau. Amuţise şi nici nu mai putea măcar să se mişte. Olga îi arunca din timp în timp câte o privire adâncă. Şi toate acestea cu atâta putere. înfigând acul în lucru şi trăgându-l iar. Nu-şi sfârşi fraza. îşi schimbase vechilul şi. Voia să-l facă să se caţere sus pe deal. umezi de înduioşare. când îl poftea la vreo plimbare. câte preocupări au putut să încapă deodată în ea! Dragostea este o şcoală grea a vieţii!" Citise până acum mai multe cărţi. de două săptămâni. numai privirea şi-o muta când la dreapta. de la poalele dealului unde îi dăduse ea întâlnire ca să meargă împreună la plimbare. ca o lupă în al cărei focar se adună căldura razelor. se dezvolta şi se manifesta după legile ei neclintite. a capului ei. am citit o revistă franţuzească. Olga era sus pe deal. – Nu. când la stânga. Olga înflorea o dată cu dragostea ei. dacă s-ar fi îndurat să plece de lângă Olga. îi auzea chemarea. Dar ascultă-mă. – Astăzi. intrase în legătură cu unul dintre vecinii săi.. – Olga. Nu. a felului cum mişca mâna înainte şi înapoi. Scrisese câteva scrisori la ţară. Olga! A. pulsul bătea de două ori mai tare. baronul şi Oblomov se duceau la diferite concerte care se dădeau afară din oraş. În două-trei săptămâni au cutreierat cu trăsura toate împrejurimile Petersburgului. rămâneau aţintiţi asupra ei. – Olga Sergheevna! chemă Oblomov. prin intermediul lui Stolz. ce mă va întreba. Între timp. . zi de zi şi clipă de clipă. Olga se îmbujora la faţă şi îşi punea capul pe umărul mătuşii. oriunde ai pleca. dar tăcea. Ca să mă chinuieşti pe mine. în vilegiatură. la serbări mari. Nici un răspuns. – De unde vii? De-a dreptul de acasă? întrebă ea. Olga. Cât despre Oblomov. – Uf! Ce idee şi pe dumneata să te ascunzi tocmai sus! zise el aşezându-se lângă ea. Nemaiputându-se stăpâni. dar Olga mereu născocea ba una. ce va face? Cum se va uita la mine. acolo. Îşi ţinea privirea asupra ei. – Nu. îl stăpânea un chin al necunoscutului din pricina întrebării: o văd sau nu o văd? Ce va spune. te arde cu focul ei! Câtă mişcare. Olga. – Te-ai certat cu Zahar? urmă ea. când în jos. Şi în zâmbetul baronului se citea acelaşi compliment. şi nu-şi mai putea lua ochii de la ea. mişcările mai graţioase. – Ce ai făcut azi? întrebă ea. pieptul i se împlinise atât de frumos şi se mişca într-un ritm mai viu. pe care el să nu-l fi urcat de câteva ori. citea limpede sentimentul zugrăvit pe faţa lui şi se gândea: "Doamne. privind acest om adus de ea la picioarele ei. cât de mult mă iubeşte! Câtă duioşie! Câtă delicateţe!" îl admira şi se simţea în acelaşi timp plină de mândrie. ba alta. ci se aşeză numai lângă ea şi se cufundă în contemplarea profilului. Ochii ei erau acum mai luminoşi. mi s-a spus că ai plecat. Nu mai mânca seara şi. Oblomov râse. Oblomov se uită la ceas. nu s-ar fi dus nicăieri mai departe de parc. Aceasta o bătea afectuos peste obraz. fără frământările ei. simţea ca un clocot în inimă. pe Imatra. – Te-ai făcut mai frumoasă de când suntem aici. Puseseră la cale o excursie în Finlanda. Şi era de ajuns ca el să şovăie puţin cu răspunsul. Ar fi fost în stare chiar să se ducă la ţară.. – Olga.. făcându-şi drum printre tufe până la jumătatea dealului şi privind în sus.

Dragostea se făcea tot mai severă. Dar o orientare spre viitor. trecu de la ironizarea vieţii lâncede. Ea urmărea necruţător orice umbră de somnolenţă cât de mică în trăsăturile lui. îi înfiera apatia mai adânc şi mai cu folos decât Stolz. scotocind prin cărţi şi citind.Momentul aluziilor simbolice. ca unui profesor. mirată şi plină de ardoare. când colinda librăriile în căutarea lucrărilor noi. Oblomov se înviora când băga de seamă că. Iar când i se întâmpla să mai surprindă în sufletul lui Oblomov vreo rămăşiţă din trăsăturile cele vechi. ea nu le punea în felul distrat al femeilor. Pe urmă. răpus de violenţa sentimentelor. lipsite de vlagă. că şi întâlnea privirea ei uimită. de teama de a fi greşit. citea. că i se loveau dinţii. dimpotrivă. să-i ajute să dezlege acel nod greu ori să-l taie eroic în două. când îşi împrospăta cunoştinţele. uneori se gândea să-şi scrie proiectul. a lui Oblomov. un răspuns pe deplin satisfăcător. fie că-i punea câte o problemă subtilă de viaţă pe care ea o cunoştea. tot din imprudenţă. după masă. a activităţii. iar dragostea clocotea ca un izvor puternic şi limpede. cu nesaţ. de o renaştere a energiei. admirându-l. posedă una din cele mai importante galerii de pictură din lume. ba s-au dus şi la Ermitaj2. "Cât de mult mă iubeşte!" îşi zicea ea în asemenea clipe. la manifestări despotice de voinţă: îi amintea cu îndrăzneală ţelul vieţii şi obligaţiile lui şi-i cerea cu severitate să se mişte. ea-l prindea îndată şi atunci nu mai era scăpare. Altă dată. 1 2 Herschel William (1733–Î822) – astronom englez. Activitatea lui era negativă: nu dormea. Se simţea atunci cuprins de frigurile vieţii. Olga făcea acest lucru destul de des. Ilia Ilici avu imprudenţa să-l citeze pe Herschel1 şi fu trimis la oraş să caute cartea acestuia. Parcă asta nu-i viaţă? Parcă dragostea nu-i o slujbă? Ia să-ncerce! Să faci zi de zi câte zece verste pe jos! Aseară am dormit în oraş la o cârciumă păcătoasă. îi puse lui Oblomov întrebări privind stelele duble. şi neînţelegerile. obosea şi ea. a doua zi. Dar mai adesea. Iar îşi făcuse de lucru pe o săptămână! Fu nevoit să citească şi să-i explice. Câteodată. de somnolenţă morală – şi Olga ştia atât de bine să citească în fundul acestui suflet! – îl copleşea cu mustrări. ca să-i poată explica Olgăi. o citi acolo toată. pe măsură ce erau mai intimi. când lui Oblomov îi venea să caşte. îşi uita chiar cu totul gândurile în privinţa lui Oblomov. uneori nu dormea nopţi de-a rândul. recurgea la tot felul de şiretlicuri. îşi punea mâna pe inimă şi-i asculta bătăile. se preschimba treptat într-un fel de datorie. dar şi ce are de gând să facă. holbându-şi ochii ca să nu adoarmă. Adesea. iar în cazul când Oblomov tăcea. îşi spărgea capul. Sărmanul Oblomov. din pricina oboselii lui. Olga îl mai înţepa încă din când în când cu sarcasme uşoare pentru anii irosiţi în lenevire. nicidecum din pedanterie. să poată răspunde – ca din întâmplare. Îşi deschideau unul altuia tot mai mult sufletul. umbla mult şi se plimba mult cu trăsura. Oblomov se culca la picioarele ei. Ermitaj – muzeu la Leningrad. pentru ca. iar acolo a trebuit să-i confirme cele citite prin exemple. îl întreba nu numai ce face. Şi toate astea de dragul comisioanelor ei! Cel mai chinuitor pentru el era s-o audă pe Olga punându-i vreo întrebare de specialitate şi cerându-i. era distrată şi rece. Mai mult chiar decât la mustrările ei. ca şi îndoielile. – Ce fel de viaţă şi de activitate mai caută Andrei? se întreba Oblomov. venea cu o întrebare despre ceva nelămurit pentru ea. închidea gura atât de repede. îl pedepsea printr-o privire lungă. o umbră de oboseală. Dacă-i răspundea ceva într-o doară. numai ca să nu decadă în ochii ei. solicitându-i mereu mintea. . al zâmbetelor semnificative şi al crenguţelor de liliac trecuse fără putinţă de întoarcere. mai rostea câte o condamnare severă. abia deschidea gura. ci numai din dorinţa de a şti despre ce e vorba. Toată tactica ei de femeie era pătrunsă de duioasă afecţiune. căutându-i reproduceri după cele mai bune tablouri. pomeni într-o convorbire cu baronul ceva despre şcolile de pictură. adevărata activitate. nici sub imperiul unui capriciu trecător – să afle un lucru ori altul – ci stăruitor. – De ce nu ne-or fi învăţând şi pe noi lucrurile acestea? spunea ea gânditoare şi mâhnită. se năşteau drepturi reciproce. fără să-şi ia de la Olga privirea nemişcată. atât o pasiona chestiunea în sine. cu cunoştinţele scoase din arhiva memoriei – la întrebarea din ajun. să-i poată satisface curiozitatea. piereau sau lăsau loc unor probleme mai serioase şi mai limpezi. îmbrăcat – numai cizmele mi le-am scos – şi fără Zahar. mai pretenţioasă. şi umbra dispărea din nou. Dar toate aceste preocupări nu ieşeau deocamdată din cercul magic al iubirii. Aceste întrebări. rostul propriu-zis al vieţii. ori. Mai apoi. Şi Oblomov se frământa. acestea se aflau încă în stadiul de simple năzuinţe. ascultând uneori cu aviditate frânturi dintr-o conversaţie pe o temă socotită îndeobşte fără interes "pentru femei". toate năzuinţele lui de a răspunde la îndemnurile minţii ei vădeau pasiunea lui. câte o săptămână trebuia să se plimbe prin prăvălii. ceva care depăşea cunoştinţele ei. întovărăşite uneori de remuşcări amare. Într-o zi.

. Zâmbea. Olga se uită la el cu un zâmbet de dojană.cercetătoare. Eu îţi duc dorul: îmi pare rău să mă despart de dumneata. dacă nu sunt. ca piatra de greu. aproape că te doare. – Ai dori să ştii? întrebă ea cu o umbră de viclenie. Cum poţi. ci numai îi lipi degetele de buzele lui. spuse el nerăbdător. ci îţi voi ura în gândi fericire. mâine. toată noaptea.. fie că eşti fericit. Nu trăiesc decât prin asta. cuvintele Cordeliei1". spuse ea cu oarecare şovăială. cum te simţi în mijlocul naturii.. viaţa. scurt timp şi sufăr când despărţirea e mai lungă. Chipul ei era scăldat de fericire. în afară de aceasta nu există adevărată dragoste: nu te îndrăgosteşti nici de tată.. cu gândul să le ţină aşa mai multă vreme.. – Eu iubesc altfel. cercând parcă să prindă ceea ce se petrecea în inima ei. bineînţeles! confirmă el.. iar dumneata. Olga încercă să-şi tragă binişor mâna. îmi vine şi greu să vorbesc. de ce taci? îl întrebă ea odată. ca şi cum ar fi vrut să-i verifice cuvintele. Nu-mi place asta. Pentru mine. da. cu nerăbdare. colectivă: "iubesc". am să port doliu toată viaţa şi niciodată no să mai zâmbesc. răspunse ea. să văd izbucnind din inima dumitale sentimentul... sunt îndrăgostit de dumneata şi afirm că.. Şi. Atâta ştiu că n-am iubit aşa nici pe tata. în organism se petrece acelaşi proces: respiri greu. Dacă te vei îndrăgosti de alta.. nu s-ar fi zis. nici n-am să rostesc blesteme. Uite aici. "Parcă ar fi. À propos. – Ce-i cu mine? întrebă gânditor Oblomov. uitându-se la Olga cu ochi plini de patimă. această dragoste este una cu. dar el o ţinea strâns. răspunse ea pe gânduri. – Halat? întrebă ea ironic. dă-mi mâna! Mă apasă ceva. – Şi care-i diferenţa? Simţi ceva mai deosebit? stăruia el. unde-i halatul dumitale? – Care halat? N-am avut nici un halat. – Lasă! Destul. cu o privire lăuntrică. întruchiparea simbolică a iubirii dezinteresate. Olga se uita la el în tăcere. iar viaţa. fie şi pentru. – Ah! rosti el. Îşi căută cuvintele. nu eşti îndrăgostită?.. din tragedia lui Sbakespeare Regele Lear. Se vedea bine că pe ea n-o apăsa nimic pe inimă. dumneata simţi nevoia să reîmprospătezi în fiecare zi rezerva dumitale de dragoste. azi... da! Cum se poate să nu simţi nevoia să-ţi exprimi sentimentele? – Dar de ce vrei să ştii? – Ca să trăiesc clipă de clipă cu acest gând. un tată. . n-am să cârtesc împotriva soartei. – De-ar fi. nici pe dădaca mea. Dar de iubit poţi sa iubeşti o mamă. – Ei vezi. ca trezindu-se dintr-un leşin.. Nu ştiu să iubesc mai mult şi mai bine. mulţumită de această verificare. S-ar crede că te plictiseşti. chiar dacă nu mi-ai repeta niciodată că mă iubeşti.. Eu aştept cu sufletul la gură. am văzut şi cred că mă iubeşti.. că se simţea bine. – Dar dumneata? întrebă el. luându-i mâna de pe lucru. 1 Cordelia – fiica cea mai mică a regelui Lear.. într-o asemenea dimineaţă liniştită. chiar şi un căţel: toate acestea se acoperă cu o noţiune generică... – Să-ţi spun? – Spune-mi! – Eşti îndrăgostit! – Da. o fericire calmă pe care părea că nimic n-o poate tulbura. şi-ţi vine să plângi! Dacă aş plânge. Iată deosebirea între un îndrăgostit şi un om care iubeşte. – Da. Olga! Da. – Ce este viaţa. o dădacă. Ştii.. şi sunt fericită. după dumneata? întrebă Oblomov.. răsturnându-se pe speteaza băncii cu privirea rătăcind printre norii care pluteau pe cer.. vrând parcă să se asigure că într-adevăr îl iubeşte. spuse ea. nici pe mama. poate că n-a venit încă momentul.. Eu. începu el. Am aflat.. Ce teamă îi era lui de asemenea priviri! – De ce nu spui nimic.. a credinţei şi a unei înalte concepţii despre datorie. Dumneata. – Dar e cu neputinţă să nu simţi ce se petrece în mine. – Dumneata?. – Îndrăgostită? Nu. nici de o dădacă. aşa cum se întâmplă la o durere mare... Eu te iubesc! spuse ea şi-l privi lung. lacrimile m-ar uşura. se gândi Oblomov. să le compare cu ceea ce era scris pe faţa lui. Nu ştiu dacă sunt îndrăgostită de dumneata. o dată pentru totdeauna.. până când ne revedem iar. Şi. spuse ea. să văd ce nume vei da acestor elanuri.. Ce mult te iubesc! – Adevărat? Dacă nu te întrebam. – Nu ştiu. ca la o durere. întocmai ca şi cu un vechi. – Iu-besc! îngână Oblomov. nici de mamă.. – Îmi vorbeşti de un halat vechi! spuse el.. ciudat lucru: fie că suferi.. dar n-o sărută. Pe ei îi iubeşti numai. să mori dumneata.

spuse ea şi izbucni în râs.. Dar când nu eşti lângă mine. Ştiu acest lucru. a încercării prin foc a ajuns ea la această concepţie simplă şi senină asupra vieţii şi a dragostei. sculându-se de pe bancă. că există? întrebă el.. Întâlnirile. adăugă ea vesel. . şi cred că am destulă putere ca să trăiesc şi să iubesc o viaţă întreagă. când eşti de faţă.. răspunse ea. Oare nu e aceasta o fericire. Şi eu aştept cu nerăbdare dimineaţa. ci numai ca să-ţi mai rostesc o dată numele. Iar acum. coborând dealul împreună cu ea. Doar nu pe calea experienţei. vor juca alte raze. atât de senină! Şi dacă trece o zi-două fără să te aud spunând "te iubesc" aici mi se dezlănţuie zbuciumul . Iartă-mi îndoielile: sunt din ce în ce mai sigur că mă iubeşti. nici un sfert de ceas singură. Ce ochi faci dumneata câteodată! Cred că ma tante a observat. – O. da! repetă el. voi cunoaşte aceleaşi avânturi ca şi dumneata.. de când te cunosc. strălucitoare. fie chiar numai cu o privire? Dar să te cunoască. aceasta e dragostea după părerea dumitale! adăugă el îngândurat. nu cred. conversaţiile. Nu te îndoi deci. de întrebări atât de chinuitoare. doar dacă mi s-ar lua cu forţa. Mă plictisea să stau de vorbă cu un bărbat... ai douăzeci de ani. trăim şi nădăjduim la fel. să nu-ţi plătească tributul admiraţiei... în timp ce eu. nu pentru o treabă. dacă nu cunoşti acele bucurii pe care le simt eu? – Ce fericire? Iată! spuse ea. încât nu mai e nevoie de cuvinte: pot să-ţi citesc în ochi. e ca şi cum aş fi citit. – Glumeşti mereu.. încât simt din nou nevoia să alerg la dumneata.. puţin câte puţin.. o întrerupse el. crezi. iar a doua zi uitau că în ajun auziseră un alt cântec. Mi se pare că însuşi Dumnezeu mi-a trimiso şi mi-a poruncit să iubesc. "Cine a putut să-i insufle aceste gânduri? se întreba Oblomov.. Ceea ce socotesc al meu. dar strălucirea luminii era aceeaşi. cu un gest larg al mâinii. nu mai dau niciodată îndărăt. spuse el cu un oftat. o obligaţie.. iar ochii îi străluceau tot mai mult. întâlnindu-te. Şi apoi. oare am trăit vreodată aşa? Înainte.. Şi n-are decât douăzeci şi unu de ani! Deci. aceeaşi lumină vie.. alunecând peste copaci şi iarbă. – Crezi că n-are să-mi pară rău când vei pleca? adăugă ea. Ştii ceva. altfel.. mă distrează chiar să şi tăcem în doi. – Te iubesc. apoi îi opri asupra lui. o carte groasă. numai razele ei se frângeau şi se despărţeau în mănunchiuri când trandafirii. aşadar şi dragostea este o datorie. nici pe mătuşa. când gălbui. în afară de Andrei Ivanîci. De ce o fi aşa? – Iar eu cred: de ce oare? întrebă ea." – Dar bucurii răscolitoare.– E o datorie. între aceşti copaci. – Şi cum ai putea să nu crezi? În faţa dumitale e un om nebun. Îşi plimbă ochii în jur. – Dar ce fericire îţi dă dragostea. nu le cunosc şi de aceea nu ştiu dacă există. tremurând în atmosfera înconjurătoare. va pieri. să te iubească. le prindeau din zbor şi se grăbeau să-şi cânte unul altuia ceea ce auziseră. Te uiţi la mine atât de grăitor. cred orice: privirea. toate alcătuiau unul şi acelaşi cântec. când verzi. – Da... n-aş fi stat aici. fără muzică. Nu-mi cere acest lucru! Acum. e destul pentru a scoate pe cineva din minţi! Iar dumneata eşti atât de calmă. nici. mă voi uita şi eu aşa la dumneata când ne vom întâlni şi n-are să-mi vină să cred că eşti într-adevăr în faţa mea. bolnav de patimă! Cred că în ochii mei te vezi ca într-o oglindă.. pe ea şi singurătatea din jurul lor. – Nici căţelul. glasul dumitale. să te văd – altfel.. o. fără carte. îi zâmbi şi–i întinse mâna. te iubesc. să te asculte. Oblomov înflorea din ce în ce la faţă. pasiuni. Uită-te la dumneata! Poate oare un bărbat.. mereu pe aceeaşi temă. Astfel se desfăşurau între ei convorbirile.. spuse ea cu siguranţă în glas. am stat să mă gândesc mult şi multe ara simţit. fiece ceas aduceau cu ele noi sunete. şi eu voi trimite mâine la dumneata. cu toate că sunt tânără. Şi pe mine mă plictiseşte noaptea. aşa cum nu i-ai iubit nici pe tatăl dumitale. Fiece zi. Că nu mă voi grăbi să mă culc ca să adorm şi să nu mai văd noaptea cea plicticoasă? Că n-am să trimit mâine dimineaţă la dumneata? Că.. a suferinţelor. răsuna mereu acelaşi cântec. totul îmi vorbeşte. începe un joc de îndoieli. şi Oblomov plecau urechea la aceste sunete. căci.. Noi doi gândim. Trebuie să fie tare caraghios. dar cu diferite variante. – Nu pot să nu mă îndoiesc. Nu ştiam despre ce să vorbesc şi mă gândeam mereu cum aş face să rămân singură. întrebă el... – Nu ştiu. însă. Şi Olga. Cu fiecare întrebare. Şi arătă cu mâna spre inimă. fără a bănui că mâine vor răsuna alte acorduri. să-i invidiez că au şi avut parte să te vadă. să aflu de la servitori vreun amănunt în legătură cu dumneata. noi raze. să te privească îndelung. de o lună de zile. ridicându-şi ochii spre cer. cuprinzându-l pe el. erau aceleaşi sunete. – Da. – Cordelia! rosti Oblomov. încheie ea... ce bine le înţeleg acum! – Poate că cu timpul voi simţi şi eu aceasta. Ai deci încredere în mine şi nu te frământa cu îndoieli deşarte asupra acestei fericiri. te iubesc! Poftim provizie pe trei zile! spuse ea. uitându-se la Olga aproape cu evlavie.

"Te iubesc. al unui bărbat pe care ea l-a trezit la viaţă. în lumina cea fermecătoare. Era posomorât. .. voia să-l trimită. semn care amintea de obiceiurile sale dinainte. a spus Olga. Pe faţă i se citeau urmele insomniei: fruntea îi era încreţită. clătina amărât din cap. e limpede: nu poţi trăi după cum vrei. căci cazi într-un haos de contradicţii pe care nici o minte omenească – oricât de adâncă. De unde să iau putere? Să rup! Mai este cu putinţă acum.» Să ne facem deci datoria. Trebuie să înaintezi pe dibuite. desfătându-se de ultimele impresii ale întâlnirii din ajun. răsuna încă în urechile lui. graba măsurată. desfătare? Nebuni ce sunt! «Viaţa este viaţă. astăzi râvneşti la el cu patimă.. Simţea în el o frământare – nu erau însă fiorii dragostei." Şi căzu pe gânduri. totul pierise. nu exprimau decât ceea ce le dicta inima. ofta din când în când. Nu se minţeau nici unul pe altul. De fapt lui Oblomov puţin îi păsa dacă Olga era ori nu o Cordelie.. mai dulce ca orice cântec al Olgăi. se propti totuşi cu cotul pe ea. Dar are să vină îndată servitorul ei. iar el să rămână credincios idealului ei de bărbat. Stătea culcat pe spate. grăbindu-se. "Da.. este o obligaţie. mai simţea încă stăruind asupra lui cele din urmă raze ale privirii ei adânci.. Citea în ea înţelesul. să nu îndrăzneşti să cârteşti dacă o pierzi – aşa e viaţa! Cine a mai scornit că viaţa este fericire." Oblomov suspină: – N-am s-o mai revăd pe Olga. nici fiecare pe sine însuşi. A doua zi dimineaţă. Oblomov credea şi mai mult în aceste sunete vrăjite. te iubesc". cu ochii pierduţi în zare.. un arabesc capricios al iubirii. te iubesc. Nu se aşteaptă deloc.. să-i dezvăluie întreaga strălucire şi putere a focului ce-i mistuia sufletul. citise acolo horoscopul lui şi al ei.. însă. dacă spui îndărătnic vreau. conştientă. dar chipul acesta plutea în depărtare. Avea în faţa lui chipul Olgăi. nu dorea decât să întreţină în el cu raza privirii şi cu zâmbetul ei flacăra vioiciunii. iar în ochi nu rămăsese nici urmă de foc sau dorinţe. să apară frumos împodobită în ochii prietenului său. X Oblomov era în starea de spirit a omului care tocmai a petrecut cu privirea asfinţitul soarelui de vară şi acum se bucură privind urmele lui roşietice. prefăcându-se într-o altă imagine. Îşi luă alene ceaiul. privirea veselă şi vioaie. nu dorea decât să se simtă fericit alături de ea. Iar mâine. când deodată. iar el să nu înceteze a vedea în ea scopul vieţii. oricât de îndrăzneaţă – nu le poate descurca! Ieri ai dorit un lucru.. măsura gradul iubirii ei şi începea să aţipească. n-o să mă căiesc mai târziu că nu m-am despărţit de ea.. iar poimâine roşeşti de cele ce ai dorit. să închizi ochii asupra multor lucruri şi să nu râvneşti la fericire. în imaginea fugară a Cordeliei. Oblomov îl privea cu ochi îndureraţi şi oftă. Ce se întâmplase? Ce vânt a suflat deodată în viaţa lui Oblomov? Ce nori a adus? Şi de ce lua acum în spinare un jug atât de greu? Doar mai ieri se uitase în sufletul Olgăi şi văzuse acolo o lume luminoasă şi o soartă senină. în schimb. "Să trăieşti precum îţi porunceşte Domnul şi nu aşa cum doreşti este o regulă înţeleaptă.Olga îşi înveşmânta confidenţele in culorile care străluceau în momentul acela în închipuirea ei şi le credea luate întocmai din natură. stins. Mândria. spunea el cu ochii spre cer. grăia în el un glas morocănos şi îndărătnic.. aprinse gânditor o ţigară şi se aşeză pe divan. acum însă se dezvăţase şi nici nu-l trăgea spre pernă. iar obligaţiile sunt câteodată grele. a mişcărilor unui om ocupat. de unde vine noaptea. dar alta. gândindu-se numai că mâine va fi iar cald şi lumină. aşa încât starea lui de spirit lirică a cedat locul unor spaime oarecare. străin parcă de el. nu dorea decât să-i apară în culorile şi razele strălucitoare cu care trăia în inima lui. dacă s-ar fi azvârlit de dragul ei în prăpastie. într-un fel de ceaţă. poate tot atât de frumoasă. Doamne! Tu mi-ai deschis ochii şi mi-ai arătat datoria. este datorie. De aceea. nu se rămăsese decât o clipă o adiere efemeră a dragostei. iată unde ajungi dacă păşeşti cu prea multă îndrăzneală şi fără frâu în viaţă. nu se aşeză la masă. Nici Olga nu dorea să ştie dacă pătimaşul ei adorator i-ar fi ridicat mănuşa aruncată în gura leului. Nu dorea decât să vadă semnele acestei pasiuni. apoi îţi blestemi zilele de ce ţi s-a împlinit dorinţa. în cochetăria ei nevinovată şi inconştientă. nu se atinse de nici o carte. o singură dimineaţă a ei. dar glasul inimii trecea prin închipuirea lor. deşi mă va durea mult. şi se grăbea sa apară în faţa Olgăi în plinătatea pasiunii. până la sleirea totală a puterilor. Înainte s-ar fi întins pe divan. Oblomov se sculă palid şi posomorât. fără a-şi întoarce capul înapoi spre locui.. ridica deodată din umeri. O. în focul patimii lui Oblomov. mâine va străluci o altă imagine. dacă era să rămână credincioasă acestui chip sau să pornească pe o cale nouă... Ce s-a întâmplat? Poate că s-a culcat cu stomacul plin sau întins pe spate.

că. şi va izbucni în râs!. clipă de clipă. se întâlniseră şi se cunoscuseră mai îndeaproape datorită unei întâmplări.. cu zâmbetul plin de încredere în victorie. Şi totuşi... în sfârşit. şi aceasta m-a împiedicat să mă dezmeticesc mai devreme. îl pune jos şi uită de el. o să-i pară ciudat că am dispărut deodată. ca ea să se dezmeticească şi să-şi înţeleagă cu spaimă greşeala. Ce era această triplă afirmare a Olgăi? "Te iubesc"? Iluzie. ca de obicei. primul care i-a ieşit întâmplător în cale mai potrivit. se adâncise în analiza fericirii sale – când deodată dădu peste un strop de amărăciune şi se otrăvi cu el. Oblomov îşi retrăi în gând întreaga viaţă şi se simţi cuprins. Nici n-a fost altceva! Inima ei era coaptă pentru iubire.. – Am înţeles. De data aceasta. dacă era activ. şoaptă vicleană a unei inimi încă neocupate. dacă ar fi mers voios tot înainte. Olga iubeşte acum întocmai aşa cum brodează: împlinindu-şi încet. e frig. apoi se întrebă ce este el şi cum poate Olga să-l iubească. modelul. Dar e destul să apară un altul.. în cale. ca un pârâiaş prin iarbă. Într-adevăr. bătăile inimii. "Ţi se va părea ciudat. pentru ce? "N-o fi cumva o greşeală?" îi fulgeră prin gând şi fulgerul acesta îi nimeri drept în inimă. cu pasul vioi şi glasul sonor. "Da. Şi deodată te trezeşti în răpăit de ploaie. Veninul lucra repede şi puternic.. cu un clipocit abia auzit. în loc să mă revezi pe mine.. Gemu. Adio. Ea nici nu l-ar fi observat.. – Zahar! strigă a doua zi dimineaţă. din greşeală.. m-am lăsat târât. Stolz a fost cel care i l-a arătat. cum îi va întoarce spatele! E îngrozitor!. că am plecat în oraş. cât de plină şi de bogată i-ar fi fost viaţa. Apoi se culcă şi îşi îngropă faţa în pernă. atâta voinţă. mai bine să-i scrie. Mă voi opri la timp. Oblomov îşi ascultase.. alene. Doamne. depinde de mine». Da.. gânditoare. îşi zise el. cu ochii stinşi. aşa cum le avea ea. ci numai presimţirea ei! Glasul ei va răsuna odată atât de puternic. şi fii fericită! încheie el. iar el este obiectul experienţei. Olga. rănind-o adânc. de parcă ne-am fi îmbolnăvit amândoi deodată.. Vedea în închipuire cum ar fi fost el acum.. ca să te poţi opri la marginea povârnişului şi să nu aluneci pe el? Şi mă gândeam în fiecare zi: «Nu mă las târât mai departe de sentiment. "Te iubesc. Se impune o explicaţie. care i-a molipsit inima ei tânără şi sensibilă cu afecţiunea pentru el. cu toate că ne vedem atât de des. nu dragostea însăşi. Ne-am îndrăgostit unul de altul atât de neaşteptat. încât va face să tresară o lume întreagă. Olga Sergheevna (scria el). Aşa este!" îşi zicea el. Nu. o aştepta. o experienţă. apoi îşi desfăşoară lucrul şi mai alene. să-l lase. ascultându-te. nu este decât un preludiu al dragostei.. Citeşte-o până la capăt şi vei vedea că nu puteam face altfel.. Încă de cu seară.. ceasuri întregi – cine ar vrea de bunăvoie să ia asupra lui greaua sarcină de a risipi farmecul? Unde să găseşti. vei primi această scrisoare.. în scrisoarea lui nu avu loc niciodată o întâlnire neplăcută dintre doi "care" sau doi "ce". Ne-ar fi cruţat amândurora multe remuşcări în viitor.De câte ori nu ţi se întâmplă să adormi într-o seară senină şi liniştită de vară. atâta înţelepciune. şi baronul. cu privirile umede. galben la faţă. cu totul altfel decât îi scrisese proprietarului casei. cu o scânteiere vie în ochi.. Altminteri. te iubesc!" răsună din nou în amintirea lui şi inima începu să i se încălzească. dar deodată simţi din nou fiori reci.. Se uită din nou în oglindă. însă puternice şi adânci. Şi apoi cine – privindu-te pe dumneata. pentru a mia oară. Dacă vine cumva servitorul doamnei Ilinskaia să mă poftească. pe urmă o pipăise cu mâna. asta era! spuse el înspăimântat. ca. Cum îl va privi ea atunci. iar acum vine momentul luptei în care îţi cer . dorinţa ambiţioasă de a alunga somnul din sufletul lui leneş. umezeală. la începutul lui mai.. – Va să zică. Vor afla şi mătuşa. gândindu-te cât de frumos are să fie mâine pe câmp în strălucirea dimineţii! Cât de plăcut are să fie să te afunzi în desişul pădurii. atât de repede. iar el i-a ieşit întâmplător. te iubesc. de remuşcări şi regrete tardive la gândul trecutului. sculându-se de pe pat şi aprinzând cu mâna tremurătoare lumânarea. Răpesc bunul altuia! Sunt un hoţ! Ce fac. şi ecoul acestei chemări se va auzi până departe! Şi sentimentul acela nu se va strecura încet. dar nici acum nui prea târziu. "O greşeală! Da. Revăzu în gând chipuri de tineri fericiţi. Ar fi trebuit să încep prin această scrisoare. apoi s-a născut în ea compătimirea pentru starea lui. cu foc. îl admiră. îi va arunca lui Oblomov o privire şi." Se aşeză la masa şi începu să scrie repede.. spune că nu sunt acasă. ca să te aperi de căldură!. cu cerul acoperit de nori cenuşii şi trişti. cu înfrigurare. controlând dacă nu cumva s-a mărit. ce fac? Cum am putut să fiu atât de orb? Se uită în oglindă: era palid. – Oameni ca mine nu pot fi iubiţi! îşi spuse. plină de stele.. pe urmă. Şi va veni odată clipa când va apărea umil dintre aceşti tineri: Olga se va îmbujora brusc la faţă.

. neînţelegând bunele mele intenţii. aş spune iar cu totul altceva şi. şi atunci te vei trezi. În faţa dumitale nu este omul pe care l-ai aşteptat. am priceput cit de repede alunecă picioarele mele. aşa cum îţi iei rămas bun de la un prieten scump. departe de dumneata. te iubesc!» mi-ai spus aseară. să te tulburi. în dumneata ca şi în mine. mă grăbesc să adaug. Ai început să fii nervoasă. zâmbitoare. Ar fi trebuit chiar de la început să-ţi spun cu severitate: «Te-ai înşelat. Dumneata n-ai cum să ştii.. dar. pe care-l laşi să plece la drum lung. şi am datoria să-i previn pe cei care n-au avut încă timpul s-o afle. am simţit semnele pasiunii. răspund eu hotărât. îmi spun. Daca ai fi fost mai încercată. bunele mele intenţii spulberându-se în vânt. serioasă. atunci când eu voi fi în fundul prăpastiei. Iată deci. şi atunci – adică abia acum – mam speriat şi am înţeles că sunt dator să mă opresc şi să-ţi arăt ce se întâmplă. în noaptea aceasta. să trezesc regrete. N-ai fi în stare să spui da. nu din egoism. să se întâmple acest lucru. Acum. ca să te fac să nu-i asculţi şi să nu-i crezi. dacă aş ţi fost mai sincer. sau pur şi simplu prin lacrimi şi accese de isterie. Dar timpul acestui joc a trecut. atunci mi-aş fi binecuvântat fericirea şi ţi-aş fi întins mâna pe vecie. Nu. Dar eu nu vreau să pozez în faţa dumitale. Simţi ce disonanţă? Nu simţi? Atunci o vei simţi mai târziu. când mă voi lega sufleteşte de ea. De obicei. gândeşte-te bine la viaţa mea: poţi oare să mă iubeşti? Mă iubeşti? «Te iubesc. dar eu pot şi sunt dator să văd unde-i adevărul şi unde-i rătăcirea. ci o necesitate. fără ocol: nu mă iubeşti şi nu mă poţi iubi. totul s-ar sfârşi cu făgăduiala de a ne revedea a doua zi. Ar fi prea târziu şi prea greu să fac aceasta peste trei săptămâni sau o lună: dragostea progresează într-un chip de necrezut. O să-ţi pară rău şi o să-ţi fie ruşine de această greşeală. în afecţiune. Vreau numai să-ţi dovedesc că sincerele dumitale cuvinte: te iubesc nu reprezintă dragostea de azi. iar eu scriu liniştit (mint): nu ne vom mai revedea niciodată (nu mint). când dragostea mi se va înfige în inimă (pesemne tocmai de aceea şi simt acolo ceva tare)? Cum să mă smulg atunci de lângă ea? O să pot oare rezista la această durere? Are să-mi fie foarte greu. dacă natura m-ar fi înzestrat cu o minte mai pătrunzătoare şi un suflet mai curajos. Un altul ar fi adăugat: îţi scriu cu ochii scăldaţi în lacrimi. ci socotesc doar în . de altfel. şi nu ştiu dacă vei voi să arunci în ea o privire. nici nu mă înşeli. nam crezut în ea. N-aş putea să îndur nici una. Nu este decât nevoia instinctivă de a iubi. mi-ai dat tot timpul de care dispuneai. te iubesc.ajutorul. dar îţi mai aduci aminte în ce fel? Cu teama ca nu care cumva să mă crezi. ca un înger curat. Numai astăzi. cel pe care l-ai visat. când faptul de a mă întâlni cu ea n-are să mai fie un lux al vieţii. ci pentru că atunci când eu voi sta în fundul acestei prăpăstii. câtă vreme ea răsuna în «Casta diva» şi plutea în mireasma crenguţei de liliac. Ţi-am şi spus-o. luând-o drept un joc al închipuirii şi şoaptă a amorului propriu. Mai aşteaptă puţin. Acum însă gândesc altfel. nu şi nu. care.» Iată ce ar fi trebuit să-ţi spun. De altfel. anapoda. nemărturisită ori într-o privire sfioasă. în sfârşit. mai în vârstă. fără să încălzească. am pierdut socoteala orelor şi a minutelor. m-am îmbolnăvit de dragoste. nu mă drapez în faldurile durerii mele. te-ai simţi jignită. Să zicem că a bătut greşit. Hârtia rabdă şi tace. şi m-am hotărât să mă opresc. toate aceste artificii ascund intenţia de a da sentimentului şi mai multă intensitate. dar tocmai aceasta m-a învăţat să deosebesc bătăile normale de cele întâmplătoare.. iar mie părerea aceasta de rău şi ruşinea îmi vor pricinui durere. nu mă minţi. dumneata ai să pluteşti înainte în înălţimi. Vorbesc numai despre mine. Dar de ce îţi scriu? De ce nu am venit singur să-ţi spun pe faţă că dorinţa de a te vedea creşte în mine pe zi ce trece – şi totuşi nu trebuie să ne mai revedem? Să-ţi spun aceasta în faţă? Judecă şi dumneata dacă aş avea atâta tărie! Uneori chiar vreau să-ţi spun ceva asemănător. Încrede-te în experienţa mea şi crede-mă deplin. în lipsa văpăii. ci numai cea de mâine. Chiar şi acum nu mă pot gândi la acest lucru fără spaimă. nici alta. Uită-te la mine. el va veni. sau pentru visătorii pătimaşi. şi se manifestă uneori la femei prin mângâieri exagerate date unui copil.. aruncă o privire îndărăt! Câtă vreme dragostea noastră apărea ca o nălucire uşoară. în lipsa unei hrane adevărate. e un fel de cangrenă a sufletului. e cu totul altfel: n-am înaintea mea blânzii dumitale ochi. pentru că nu vreau să-ţi măresc suferinţa. Poate că pe chipul dumitale s-ar zugrăvi tristeţea (dacă este adevărat că nu ţi-e urât cu mine) sau că. lacrimile sunt mai curând pentru seducătorii care caută să măgulească cu vorbe frumoase amorul propriu imprudent al femeii. Spuneam dinainte tot ce ar fi putut să spună alţii mai târziu. Ascultă-mă! Îţi spun simplu şi deschis. Dar ce o să fie. Chiar şi acum nu mai ştiu ce e cu mine. dar iese cu totul altceva. când în inima dumitale ar răsuna nu. Dar aşa. te previn: eşti pe calea rătăcirii. iar eu mă grăbeam să te revăd şi mă gândeam: «Cine ştie când o să vină acel altul! Deocamdată sunt fericit!» Iată logica dragostei şi a pasiunilor. Numai ieri am reuşit să arunc o privire mai adâncă în prăpastia spre care mă rostogolesc. arde cu o lumină artificială şi rece. Îţi spun aceasta. iar eu vreau să-l stârpesc în germene. frumoasa dumitale faţă plină de bunătate. Ţi-am spus că te iubesc şi mi-ai răspuns acelaşi lucru. Dumneata te-ai făcut gânditoare. Nu mă iubeşti. tristeţe. nu ştiu când răsare şi apune soarele. Căci inima mea a început să bată demult. unei alte femei. luându-mi de la dumneata rămas bun.

vrând să ştie dacă servitorul a şi venit. ca toate scrisorile de amor: îndrăgostiţii sunt grozav de prolicşi! "Ce ciudat! Nu mai sunt nici plictisit. Şi-o închipuia pe Olga primind scrisoarea.. – Ce cauţi aici? întrebă el răguşit. c-o dau eu. Anisia! strigă Oblomov. aşa cum se duce o păsărică speriată de pe ramura pe care s-a aşezat din greşeală – te du tot atât de uşoară. Anisia dădu să se apropie de ea. Auzi? – Am auzit. răspunse Zahar cu privirea într-o parte. ca şi ea. N-a fost nimeni: cum vine asta?" O voce tainică îi şoptea: "De ce te frămânţi? Doar voiai să nu mai fie nimic. Peste o jumătate de ceas îl chemă şi izbuti să-l aducă pe Zahar din curte. – Am venit numai să văd cum ai să. într-un suflet. Dar abia apucă să iasă în antreu. ameninţând-o cu cotul. înger curat! Te du mai repede în zbor. n-am văzut-o. Cu inima bătându-i mai repede în piept. că Zahar îi şi smulse scrisoarea din mână.. Trăia.gând: am văzut-o. mirându-se. Ia scrisoarea asta şi dă-o servitorului sau fetei din casă când o veni de la familia Ilinski. "Sunt aproape fericit. du-te.. Inima şi mintea lui erau în fierbere. i-ai dat-o? – Nu. înseamnă că sunt hotărât să rabd orice. ca şi cele neplăcute. mă mângâie puţin gândul că acest scurt episod din viaţa noastră îmi va lăsa pentru totdeauna o amintire atât de curată. aproape vesel. Scrisoarea ieşi foarte lungă. Dar în antreu nu se auzea nimic. – De ce ai spus aşa? întrebă el. A venit.. răspunse Zahar netulburat. obrajii îi ardeau. În mâhnirea mea adâncă. ci fata din casă. Oblomov deschise ochii mari. – Şi ce ai spus? – Că nu sunteţi acasă. n-am dat-o. – N-a fost nimeni? întrebă el. O reciti. Vezi-ţi de treabă! Anisia zâmbi şi se retrase. între timp. Ce faţă va avea citind-o? Şi ce o să se întâmple pe urmă? Gusta de pe acum perspectivele acestei zile. dar familiară mie. a venit. "Ce o fi însemnând asta? se întreba el neliniştit. dacă vine servitorul? – Păi n-a fost dânsul. – Am înţeles! spuse Zahar. iar dumitale îţi va servi drept călăuză în dragostea dumitale viitoare. scrisoarea s-o dau mai pe urmă. Toate acestea se potrivesc tinerilor care suportă uşor emoţiile plăcute. O dată ce sunt hotărât să nu te mai revăd. răspunse Zahar.. fata din casă de la Ilinski. se murdărise destul de tare. – Ia vezi! se răsti el. o voi vedea – n-o voi vedea. – Dar scrisoarea. m-am hotărât şi la aceasta. boierule. noutatea situaţiei. să rupi legăturile?" Oblomov căuta însă să înăbuşe acest glas. Se aşeză cu picioarele pe divan şi întrebă chiar dacă este ceva de mâncare. Oblomov se simţea. dar se uită din odaia de alături. fie chiar şi plictisitoare. – Eşti un. n-a venit. furtunilor n-aş putea să le fac faţă. din pricină că mi-am descărcat sufletul în această scrisoare". nici trist!" se gândea el. unde acesta stătea de vorbă cu un vizitiu. mie îmi prieşte liniştea. Rămâi deci cu bine. Zahar aduse scrisoarea care. O dau eu când o veni servitorul. – Ia priveşte ce face Zahar! i se plânse Oblomov. – Anisia. De ce oare? Pesemne. voioasă şi sprintenă. să-i dai scrisoarea asta pentru domnişoara. vrei să mă bagi în mormânt? Unde-i scrisoarea? Adu-o încoace! porunci Oblomov. Lăsaţi. arătându-i pata. – Zahar! chemă el. Doar mi-aţi poruncit dumneavoastră să spun dintâi că nu sunteţi acasă. Mulţi s-or mira de fapta mea. atât de înmiresmată. – Hai..... s-or întreba: «De ce fuge?» Alţii vor râde de mine. dacă Olga citeşte acum scrisoarea. să vadă dacă Zahar îndeplineşte porunca boierului.. de pe ramura pe care te-ai aşezat din întâmplare!" Oblomov scria cu însufleţire: pana lui zbura pe hârtie. încât va fi de ajuns s-o păstrez ca să nu mă cufund în vechiul somn al sufletului. că aţi plecat în oraş. Anisia îşi vârî capul pe uşă. dar Zahar îi aruncă o privire furioasă. are să vină. asculta zgomotul uşii. – Spală-te pe mâini! spuse mânios Oblomov. Fie. Zahar se duse să-i deschidă. Ce ţi-am spus eu să faci. Vezi-ţi de treburile tale muiereşti! În curând veni din nou. ochii îi străluceau. .. Când o veni servitorul. normală. adormitoare. Mâncă două ouă şi aprinse o ţigară.. – Sunt curate. fără să-ţi fi pricinuit vreun rău. într-adevăr. du-te! strigă el. S-o dea domnişoarei. o împături şi lipi plicul. N-a venit? – Ba da.

"Ah. pe iarbă. uitându-se la scrisoare. îi pândea paşii. "Nu. – M-a trimis domnişoara să întreb unde aţi plecat: când colo. Dar nu-l frigeau. totul era cufundat într-o linişte solemnă: pretutindeni clocotea o activitate nevăzută. Astea-s minciuni de-ale lui Zahar. Oblomov mergea alături de ea. să poftiţi în grădină. spuse Oblomov. ea e. – Olga. căutând să pătrundă în caliciul ei. aceeaşi frământare a norodului.. dar nu mai este în puterea dumitale să-mi opreşti lacrimile. Nu le mai putea stăpâni. Oblomov n-o văzuse încă niciodată pe Olga plângând. Olga deschise coşuleţul ei de lucru. iată.Auzind gălăgie. Până atunci. ieşi la uşă însuşi Ilia Ilici. Mă duc repede să-i spun. pătrunse prin capătul celălalt în aceeaşi alee şi. – Ce trebuie să fac ca să nu mai plângi? întreba el. Doi fluturi. se aşeză la pândă în tufiş. Poftim. Iarba mirosea tare. făcându-şi vânt cu batista. Nu eşti chiar atât de puternic. ea. în desiş." Nu se auzea încă nici un pas. – M-ai făcut să plâng. după o clipă de gândire. Porni repede în urma ei. zise ea. prinzând cu urechea orice zgomot mărunt al naturii. Pentru ce să-mi mai aţâţ sentimentele când totul trebuie să ia sfârşit?" se gândea Oblomov. ajungând până la jumătatea ei. trecu pe lângă deal.... porunceşte! Sunt gata la orice. Lasă-mă! spuse ea. – Plângi? întrebă el. Nu se auzea însă nimic. oftă Oblomov. pornind spre sat. du-i domnişoarei această scrisoare! – Bine. Ea tresări. privit din înălţime. Pleacă! La ce ai mai venit? Ştiu că nu trebuie să plâng. preocupate şi zorite. fără să mă zărească. scoase scrisoarea şi i-o întinse. – Nenorocita asta de scrisoare! rosti el. văd cum arată. făcându-i un semn din cap Katiei şi intrând în aleea parcului. cu toate că. dar ce văd? Plânge! Doamne!" Olga mergea încet. i-o duc! – Unde-i acum domnişoara? – A plecat în sat şi mi-a poruncit să vă spun că dacă aţi sfârşit cartea. Undeva. Oblomov se blestemă în gând. apoi. atent la această forfotă. ştergându-şi lacrimile cu batista. treceau ca prinşi în viitoarea unui vals pe lângă trunchiurile copacilor. mă uit la ea. aceleaşi grupuri.. voia să le ascundă chiar şi de copaci şi nu putea. Dar cum le ştergea. gândi el. îl încălzeau numai.. Aruncându-i o privire. Pentru ce să plâng? Ai dreptate. O văzu apoi pe Olga oprindu-se o clipă. le înghiţea. se uită la el cu mirare. aceeaşi îmbulzeală. după ceasul unu. – Sunt acasă. O apucă de mână.. o pasăre repeta mereu unul şi acelaşi sunet. totul se mişca. Ascunzându-şi faţa în batistă. se despărţeau în grabă. Olga! spuse el duios.. vrând să-i descopere obrazul. O zări de departe pe Olga plimbându-se pe deal şi pe Katia ajungând-o din urmă şi dându-i scrisoarea. Se ruşina de ele. apoi mă depărtez pentru totdeauna". Furnicile alergau în toate părţile. "Ce zarvă e aici! se gândea Oblomov. Părea un târg plin de lume.. În iarbă. Muştele se prindeau ciorchine pe o picătură de suc ieşită dintr-o crăpătură a teiului. . dând uşor la o parte crengile.. poate chemând o altă pasăre. "O să treacă pe aici. măruntă.. Fata din casă plecă. sunteţi acasă. din ea se auzea un ţârâit neadormit de greier. – Ce am făcut! şopti Oblomov înspăimântat. Spune-mi. nu se aşteptase să-i vadă lacrimile şi acestea îl ardeau la inimă. stând în genunchi în faţa ei. aruncă o privire în urmă. da. Lacrimile curgeau acum şi mai năvalnic. dănţuind unul în jurul altuia în aer.. Un bărzăune bâzâia lângă o floare. Katia? întrebă el. nici n-aţi plecat. dând să plece. se ciocneau. cum îi veneau altele. Natura trăia cu intensitate. Oblomov făcu un ocol. În sfârşit. Iar dinafară s-ar părea că totul e atât de liniştit!. foia şi se târa. în aparenţă. se poate întâmpla orice. – Ce este. păşind spre dânsa. apoi îşi întoarse capul şi porni mai departe. – Lasă-mă! spuse ea. Cu răsuflarea tăiată. plin de remuşcări.. izbucni în hohote de plâns şi se aşeză pe prima bancă.. nu mă duc.

. – Fericirea mea! spuse ea cu un suspin. Ia-o cu dumneata! Să nu mai plâng. adăugă ea. Nu.. făcându-şi vânt cu batista.. tocmai fiindcă mă gândesc la fericirea dumitale. – Vei recunoaşte cel puţin bunele mele intenţii... Poftim. "Ţine-te bine.. n-au nici un preţ.. poate. poate.. încât Oblomov se simţi prost. fiindcă n-am vrut să te văd chinuindu-te. Şi dacă n-aş fi plâns acum.. – Şi totuşi. – Ei şi ce? întrebă ea.. uimit şi întrebător totodată. – Ce logică! şopti el. Ilia Ilici! Eu cred că-ţi părea rău văzând fericirea mea atât de calmă şi te-ai grăbit s-o tulburi. Stătea lângă ea cu capul aplecat... – Da. nu crezi că mi-aş da acum o jumătate din viaţă ca să te aud râzând şi să nu-ţi mai văd lacrimile?. priveşte. Ieri n-am putut să vin aici. ducându-şi amândouă mâinile la inimă. urmă Olga. Nu. – S-o tulbur? Atunci n-ai citit scrisoarea mea. Ilia Ilici!" – Cum aşa "ei şi ce"? îngână el ca un automat. uitându-se neliniştit la ea.. ţi-e frică de o jignire viitoare... neputând să ghicească ce gând se încheagă acum în capul ei şi cum îşi va justifica ea acest "ei şi ce". Şi lacrimile începură să-i curgă din nou. Olga? întrebă el încet. atunci. când e vădit că. Să-ţi spun drept. spuse ea. vei dori să vezi cum mor. în buzunar. nici urmările ei nu pot avea nici o justificare.– Ia-o. Îţi pot repeta. clipind rar. ţi-e teamă "să cazi în fundul prăpastiei". – Olga. Olga: m-am frământat toată noaptea. Iar dumneata. dumneata te bucuri că plâng. Ele dovedesc cât de mult ţin la fericirea dumitale. Olga. Presupunerea Olgăi îl uimise. nu mă aşteptam. ai fi plecat în străinătate fără să mă revezi. nici o . "Ce-o fi vrând iar cu mine?!" se gândi el. Olga îi cerceta din cap până în picioare cu o privire sarcastică. priveşte şi bucură-te. iar mâine. – Iertare cer copiii sau cei care te calcă pe picioare la îmbulzeală. De aceea am şi venit. fără o vorbă. oprindu-se deodată din plâns şi răsucindu-se spre el. parcul şi mărturisirea mea "te iubesc". dar. dar mi-şi sfârşi vorba. Ieri ai avut nevoie de "te iubesc" al meu. încât se vedea că ştie bine ce vrea să spună. – Ce idee! începu el cu mustrare în glas. înseamnă că voi fi fericită! Iar dumneata spui că "prevăd dinainte fericirea dumitale şi sunt gata să-ţi jertfesc totul. – Dar când eu mă voi îndrăgosti de un altul. cu atâta siguranţă. începu el. când ai văzut o femeie plângând pentru dumneata. n-ai să poţi dormi la noapte. ai fi dormit prost şi la noapte. uitându-mă la ea. spuse ea. toate acestea nu valorează nimic. – Eu şi aşa am dormit prost... că nu mă frământ? Nu-i aşa? îi tăie ea vorba. că. dacă ai fi fost convins că trebuie să te desparţi de mine.. Nu-mi repeta nimic.. scuzele nu ajută.. Ştiam însă că vei fi îngrijorat aşteptându-mă zadarnic. astăzi. nici n-ai fi făcut asta. pentru care mă jertfesc pe mine însumi? Oare fac aceasta cu sânge rece? Şi nu mi se frânge inima? De ce o fac? – De ce? repetă ea. te temi că nu te voi mai iubi!. cum poţi să mă mâhneşti într-atât? Sau. – Şi ce trebuie să fac acum: să-ţi cer iertare? întrebă el cu supusă duioşie. întări ea. – N-am citit-o toată. de lacrimile mele. Îmi scrii: "Am să sufăr.. poate. Sunt încă proastă! Dar am ghicit restul.. – Dar parcă am ştiut? spuse Oblomov. – Ţi-e teamă. Dar dimineţile şi serile acestea. – Da. nu merită nici o jertfă.. îi spuse ea ironic. fiindcă îşi dăduse deodată seama că este adevărul curat. Olga se uita la el atât de conştient. Şi izbucni din nou în lacrimi. ca să nu mai plâng.. Eşti un om fără inimă. chiar şi viaţa". Oblomov o ascunse." Oblomov tot n-o înţelegea încă. Oblomov se uita ţintă la ea. – Şi ţi-a părut rău că eu am dormit bine. Pentru acelaşi motiv pentru care te-ai ascuns în tufiş ca să vezi dacă voi plânge şi cum voi plânge! Iată de ce! Dacă ai fi dorit sincer ceea ce ai scris în scrisoare. – Dar fericirea care te face să-ţi pierzi capul? urmă ea. Ea ştie ce vrea şi prevede dinainte ce se va întâmpla. Spui că n-ai vrut să mă faci să plâng. aruncându-i o privire pătrunzătoare atât de adâncă şi de ironică. pentru că lacrimile mi-au împăienjenit vederea.. dacă ar fi fost aşa. poate că acum. – Inima care iubeşte are un fel de inteligenţă a ei. – Oare nu renunţ la dumneata. fiindcă mi-au sosit pe neaşteptate musafiri. Aici. dacă această dragoste e o greşeală.. dacă acesta e adevărul? Dacă am avut dreptate şi dragostea dumitale nu-i decât o greşeală? Dacă te vei îndrăgosti de altul şi vei roşi văzându-mă.

ci în faţa mea însămi?. are să-mi pară rău de greşeala mea. fiindcă eu cred în mai bine..durere? "Ah. – Întinde-te iar pe spate.. iar eu cred câteodată că dumneata. vezi? Şi eu cred că-i aşa! adăugă ea. când mă cauţi căţărându-te pe dealuri. că "mă voi îndrăgosti de un altul". Să iubeşti de două-trei ori. Dar nu mi-e frică de lacrimi viitoare.. şi fii liniştit! Doar în aceasta ţi-ai pus fericirea! – Olga! Nu. ci. cel puţin simt.. ca şi dumitale. Mergea în urma ei încet şi gânditor. neîndrăznind să-şi ridice ochii asupra Olgăi. încheie Olga.. Iar dacă nu-i aşa. Poate că e o greşeală.. nu-ţi pasă de fericire. de grijuliu şi prudent faţă de persoana dumitale. – Iar dumneata vezi viitorul numai în negru. Rămâi cu bine. urmă ea. Ştiu sa preţuiesc clipa când prezenţa mea îţi aprinde în ochi o strălucire. Du-te unde ai vrut să mergi. vezi atât de departe în viitor!. de m-ar înghiţi pământul!" îşi zicea el. spuse ea încet. astfel. dar ce va fi peste un an. am fost! adăugă ea. clătinând cu o mână salcâmul de lângă el. fericirea învinge teama. fără să iubeşti pe altcineva. sculându-se în picioare. nu voi plânge pe degeaba: voi fi cumpărat ceva cu preţul lor. Cum de n-a putut el singur să vadă acest lucru. îi era însă ruşine s-o spună. dar apoi vine îndoiala. dacă te vei plictisi de această dragoste. nu mă alunga!. – Aş vrea să fii din nou! spuse rugător Oblomov. nu. Ilia Ilici. pe măsură ce gândul Olgăi îşi dezvăluia înţelesul. de slujbă. ci că aşa a vrut soarta.... depărtându-se de ea. După ce că m-am pedepsit singur prin recunoaşterea. eşti gata să-ţi jertfeşti jumătate din viaţă. dar eu nu-ţi sfâşii dumitale inima prin fel de fel de presupuneri privind viitorul.. aşa cum te-ai plictisit de cărţi. – În loc să fiu pur şi simplu fericit. Dar cu fiecare . Acest poate că îi frângea inima.... îngăimă el. în faţa lumii. scriind cu vârful umbrelei pe nisip. – Du-te. Spune! Doar ai mai multă experienţă decât mine. aici nu caut decât un singur lucru: fericirea. o noapte fără somn.. nu! Acum. nu poţi iubi decât o dată! repetă el. Nici eu. ca un şcolar care spune o frază învăţată pe de rost. nu mai e dragoste. – Olga! Nu eşti mărinimoasă! spuse el. Dar Oblomov nu dorea să întărească în ea această presupunere şi tăcea. privindu-l cu ochii larg deschişi. de lume? Dacă cu timpul. asta e cu neputinţă! o întrerupse el nemulţumit. câteodată. când văd că te fac să zâmbeşti. atunci poate că şi eu voi înceta să te iubesc. adăugă ea apoi. nu ştiu. Ce fericită. de dragul meu. – Dar dacă. E o ingratitudine. privea gânditoare în jos. nu pot dormi din pricina acestor gânduri.. – Egoism! sfârşi gândul ei Oblomov. şi glasul meu nu te va trezi? Dacă nu vei mai simţi acel ghem de la inimă? Dacă vei ţine mai mult decât la mine – nici măcar la o altă femeie – ci la halatul dumitale?.. – Să bei cvas: cu el nu rişti să te otrăveşti! ironiza ea. plin de remuşcări. Dar oare după o fericire urmează o a doua. La mine. din ce în ce mai chinuit.. şi deodată devii atât de duios.. nu. "nu vei cădea în prăpastie". la fel ca şi cea dintâi? îl întrebă ea. Oblomov se uită la ea. vei înceta să mă iubeşti. – Ei. Dacă mă înşel. Cuţitul era din nou îndreptat asupra lui. – Cum nu ştii? Nu simţi? întrebă el şi o umbră de îndoială îi trecu iar pe faţă. Şi atunci? Cum o să mă justific pentru cele ce fac eu acum? Şi nu în faţa oamenilor. întrebă ea cu patimă. vei adormi deodată alături de mine. o a treia fericire. că trezesc în dumneata dorul de viaţă. poate că ne vom despărţi.. când îţi uiţi lenea şi. te grăbeşti să te duci la oraş pe arşiţă pentru un buchet de flori sau pentru o carte. şi cred că am găsit-o. Eu nu aştept. te arunci în prăpastie.. Nu-ţi pot risipi îndoielile.. fără să am o rivală. – Da. se ruga el. pur şi simplu. Oblomov îi lăsă mâna. luând-o de mână. – Ce mai vrei de la mine? Te întrebi dacă dragostea mea pentru dumneata nu-i o greşeală. Ţi-am spus ieri ce simt. uite aici (îşi duse mâna la inimă). să spună ceva ori să-i ceară iertare. Dumneata spui că eu "mă înşel". Poate că şi mie. nu vreau să cred acest lucru! Oblomov suspină.. că n-a fost din vina mea. aşa a fost voia lui Dumnezeu.. – De ce să fie cu neputinţă? întrebă ea. nu vei greşi. pe care i l-a lămurit o femeie care-i abia în pragul vieţii? Şi cât de repede s-a copt ea! Mai deunăzi. Bănuieşti cumva? – Nu bănuiesc nimic. "Ce adevăr adânc şi totuşi cât de simplu!" se gândi Oblomov. când totul e din nou atât de limpede. întocmai ca pe divanul dumitale... – Nu. Nu mai plângea.. pentru Dumnezeu. dacă este adevărat că voi plânge din pricina greşelii mele. mi-am otrăvit existenţa şi ţi-am otrăvit-o şi pe a dumitale. părea încă o fetiţă! – Nu mai avem despre ce vorbi.. – Olga. aceasta n-o pot şti.. cu vorba te pedepseşti.

cade singură în groapa pe care a săpat-o altora. şi nu mă voi mai teme de greşeli. totul ar fi rămas ca ieri. ea vede bine numai la doi paşi.. Olga clătină negativ din cap. – Nu. fără glumă.. abia atingând mijlocul ei cu două degete. – Olga! Să rămână totul aşa cum a fost ieri. – Ce doreşti? – La toate mărturisirile mele. La vicleşuguri nu recurg decât femeile mai mult sau mai puţin mărginite. să-l uite? Doamne fereşte! Să-şi ia rămas bun. "Într-adevăr. era absolut necesară.. şi mâine.. pentru ce am scris dimineaţa? Iată. dacă Olga i-ar fi împărtăşit temerile şi s-ar fi speriat. simt acum din nou pace în suflet. pe mărunţiş. pentru ce n-am dormit cu o noapte întreagă. – Da? întrebă el sfios. de căpetenie. tot astfel poţi ascunde. de ce i-am mai scris această scrisoare?" se întrebă Oblomov. greşeala născocită de el în miez de noapte reprezenta un adevăr atât de depărtat. aţintindu-şi privirea mirată asupra spatelui ei. autorul romanului Misterele Parisului. (Ea se opri. împletindu-şi politica lor casnică întocmai ca o dantelă. – Necesară? repetă el încet. şi de aceea.. . – Care anume? – Scrisoarea aceasta era cu totul de prisos. – Dacă nu vrei să-mi răspunzi. denatura cu ajutorul vicleniei. s-a veştejit. "Atunci. Ce rost a avut această scrisoare. la Sue1. de toate zilele. cu ajutorul vicleşugurilor. Oblomov mergea în urma ei. aşa ar fi fost. uitându-ne unul la altul şi vorbind despre fericire. nici n-ar fi putut s-o îndure: ar fi venit să-i ceară s-o revadă iar. se rugă el. o femeie le spune unui bărbat. din ce în ce mai şterse. gândindu-se la scrisoarea lui. de greşeli." – Olga! spuse el. dar ea nu poate cuprinde orizonturi largi. Ea tăcea mai departe. de multe ori. am fi stat amândoi tot aici. pe alee.. să plece la oraş. văzând că-i trecuse cu totul somnolenţa şi ochii lui se deschiseseră mari de uimire. Dar nu văzu acolo decât cei doi ciucuri ai mantilei.. atunci când n-o să fie greşeală? Ce mi-a venit dar? Parcă aş fi orbit.. şi Oblomov văzuse bine acest lucru.... – Olga Sergheevna! spuse el. uitându-se la liliac. un mâine plictisitor. răspunse ea. Viclenia e mioapă.. dacă nu mă înşel. mândră în convingerea ei. ce însemnau aceste lacrimi.) Eşti mai deşteaptă ca mine.. El s-ar fi îmbolnăvit." Căscă cât îl ţinea gura.. acolo. cu singura deosebire că. o crenguţă de liliac. şi furtuni viitoare. Olga tăcea. Nu dorea despărţirea. dă-mi un semn oarecare. s-a trecut. Şi ar fi mers aşa şi azi... nu poţi trăi decât un ceas-două. Din lipsă de inteligenţă adevărată. răspunse ea cu ironie. – Nu-i adevărat. întorcându-se spre el. De ce te temi? Crezi oare. Şi dacă ar fi să respingem orice întâmplare ca fiind o greşeală. Alături de dumneata. nu poate dezvălui începutul şi sfârşitul unui eveniment mare. 1 Eugene Sue (1804–1857) – romancier francez.. Viclenia e asemenea banilor mărunţi cu care nu poţi cumpăra mare lucru. Nu-l vezi ce veşted este? – S-a trecut.. fără să-şi dea seama în ce chip se aştern în jurul lor liniile principale ale vieţii. "Doar nu numai dragostea – toată viaţa este astfel. Apoi îi trecu din nou prin cap ce s-ar fi întâmplat dacă scrisoarea lui şi-ar fi atins-scopul. (Căscă. reproşuri? Să fi fost un vicleşug?" Dar Olga nu era deloc vicleană.. nu era nimic din toate astea: ea n-ar fi plâns. îi trecu deodată prin cap.. hotărî ea.. un poimâine de neîndurat şi un şir de zile din ce în ce mai sterpe. înşela.. dacă ar fi ascultat de glasul aşazisei lui experienţe şi înţelepciuni şi ar fi consimţit să se despartă de el. desigur. văzându-i faţa. Şi după cum. trebuie să mai adaug încă una. Dar şi scrisoarea s-a trecut! spuse el deodată. Lui Oblomov îi năvăli tot sângele în obraz. că poţi să încetezi de a iubi pe cineva? întrebă ea. Se întoarse spre el şi izbucni în râs. – Liliacul.pas se simţea din ce în ce mai bine.. nu mai departe.) Ce somn îmi este! Iar dacă n-ar fi fost scrisoarea. la fericirea lor de ieri şi la liliacul veştejit.. îşi zicea el. sunt mai simplă şi mai curajoasă. nu mă înfricoşează destinul! – Am citit nu demult aceste cuvinte. "Atunci. ele ajung să mişte pârghiile vieţii mărunte. – Nu mă mai tem! spuse el înviorat.. liliacul se veştejeşte. încotro se îndreaptă şi unde se îmbină. Ea clătină din cap.. s-a veştejit! repetă el. ca şi el. în apartamentul cel nou! Apoi ar fi urmat o noapte lunga. Cum era cu putinţă? Dar aceasta însemna moarte! Şi totuşi.

ca într-o oglindă. nai dorit acest lucru – ci pentru că ţi-era teamă să mă înşeli. aplecându-se spre ea. el aruncase în inima ei această flacără.. toate lucrurile pe care mi le-a dezvăluit în firea dumitale Andrei Ivanîci şi pentru care te iubesc. spuse ea încet. această strălucire.. copleşit de emoţie. Olga se întoarse încet şi porni. Ceea ce a vorbit în dumneata e sentimentul de cinste. toată duioşia. – S-a veştejit. după ce i-ai bătut din picior. aproape cu spaimă... sentimentul. El îi întinse scrisoarea. Olga făcu pe dată un pas îndărăt. Vorbea. iertându-ţi lenea. izbuti cu greu să-şi stăpânească zâmbetul şi porni mai liniştit înainte. Vezi. ci o zeiţă adânc jignită.. furişând peste umăr către el o privire speriată. Vedea cu câtă sfinţenie respecta Oblomov opreliştea ei. mai calm. aproape ca într-o aiurare.. cea mai frumoasă clipă din viaţa mea.. toată grija dumitale pentru mine. teama pentru fericirea mea.. – Olga!. aşteptându-l. cu fulgere în ochi. Şi.. zeiţa mândriei şi a mâniei... de altfel. Eşti. Oblomov. Căuta un pretext ca să deschidă vorba.. dar ea nu-şi ridică fruntea. Acesta ar fi cel de al doilea motiv. ochii. Mergea din ce în ce mai încet.. tresărind doar din când în când. când pe altul. o sărutare. Ar fi vrut să-şi îndulcească puţin izbucnirea. când o femeie – un glas din cer – mi-a spus pentru întâia oară ce am eu bun în mine... ţi-ai deschis în ea toată inima: nu eşti un egoist. Oblomov se dezmetici de îndată: în faţa lui nu mai era Olga cea blândă. pierdut. orice culori dispăruseră din obrajii ei. Acum era veselă: îi părea bine că-l descumpănea la fiecare pas. ca şi scrisoarea. Pentru că. Ilia Ilici. Eu nu le-am născocit. "Am stricat totul! Iată greşeala cea adevărată! «Niciodată!» O. şi clipa aceasta. Doamne! Liliacul s-a veştejit. n-aş fi plâns din mândrie. eşti cea dintâi femeie din lume! spuse el în culmea însufleţirii şi-i întinse braţele. Pe urmă. s-a veştejit şi ea!. fulgerându-l cu privirea. Stătea pe loc.. întinzându-şi mâinile şi umbrela ca un scut între ei. Cât de uşor şi de limpede rezolvase ea chiar şi problema de astăzi – cum ar fi rezolvat. Pentru Dumnezeu.. Sunt şi eu egoistă! Acesta-i primul motiv.Olga era o fată deşteaptă. aceasta m-ar fi jignit şi n-aş fi plâns.. pentru că n-ai dormit toată noaptea şi ai scris toate acestea pentru mine. întinzându-i scrisoarea.. Aproape că tremura. uitându-se la ciorchinile de flori veştede.. – De ce? repetă ea şi se întoarse repede spre el. se însenina tot mai mult la faţă. . nu se depărta. – Niciodată! Niciodată! Nu te apropia! spuse ea. Cu cât înainta. pleoapele îi ascundeau cu totul. ci aşa cum am vrea noi – prietenul dumitale şi cu mine – să te vedem trăind. – Dă-mi scrisoarea!. În scrisoarea dumitale simţi că trăieşti un gând viu... apatia. Olga îşi grăbi doar puţin pasul dar. – Pentru că ai stat să-ţi născoceşti dumneata însuţi suferinţele.. conştiinţa dumitale curată." Îi aruncă o privire Olgăi. nu aşa cum trăieşti de obicei.. încât lui Oblomov tot sângele îi năvăli ca un val spre inimă şi cap. urmă ea apoi apăsat. în sfârşit. drept chezăşie a acestei fericiri de necrezut! şopti el. Viclenia e însă ca un şoarece: aleargă împrejur.. pe jumătate întoarsă spre el. Oblomov nu făcea nimic: umbla încet ca un câine care-şi târăşte coada. se ascunde.. Încremenise în loc. Orice urmă de strălucire senină. ştiu prea bine pentru ce te iubesc şi nu mă tem că fac vreo greşeală: nu mă înşel în privinţa dumitale. într-o atitudine ameninţătoare. de ce m-ai dojenit. Ochii îi scânteiau de triumful iubirii şi de conştiinţa puterii sale.. – Iartă-mă! îngăimă el ruşinat. văzându-i faţa. orice alta! Prindea îndată înţelesul nemijlocit ai unui fapt şi găsea drumul cel mai scurt spre înţelegerea lui. făcând loc părerii de rău. răsuflă din greu. cu buzele strânse. ţinându-şi răsuflarea. altminteri scrisoarea. au venit singure şi acum mă bucur că au trecut. n-ai scris deloc cu gândul să ajungem la despărţire – nu. Eşti un rău! Pentru asta te-am şi mustrat. era cel care provocase aceasta! Ascultând de imboldul sufletului său cinstit. cea mai minunată dintre femei. cuvântul "niciodată". şi mânia se domolea încetul cu încetul în sufletul ei. să vadă ce face. Atunci ce era? Ce se mai întâmplase? – De ce a fost necesară scrisoarea? întrebă el. se gândea el. speriată. Dar dumneata ai stat să ţi le pregăteşti şi te-ai desfătat cu ele dinainte. cel de al treilea. iar lui Oblomov i se părea că o vede înconjurată de o aureolă strălucitoare. dacă acum eşti de aceeaşi părere cu mine? o întrerupse Oblomov. răspunse el trist. ziua de ieri s-a veştejit.. răsufla mai potolit. Nu era în caracterul Olgăi. Fără să vrei. obrajii i se îmbujoraseră... – Atunci. pentru că în această scrisoare se răsfrânge.. Iar Olga îl privea drept în ochi: – În al treilea rând. îşi regăsea pasul măsurat. Olga se apropie de el şi îşi aplecă şi mai mult capul. Pete de roşeaţă îi apăreau când pe un obraz. cu ochii plecaţi în pământ. Şi el. Era acum atât de aproape de el. Ochii ei blânzi aruncau acum fulgere de mânie.. azinoapte şi dimineaţa ai trăit.

"Oare şi această clipă se va veşteji?" îşi zicea el aproape trist fără să ştie prea bine dacă merge sau stă locului. Olga! îngăimă el. mă apasă. şi asta-i toată treaba lor! Dar ce sunt eu. altul vânează lei sau prinde şerpi. iar eu îmi voi pierde banii! Trei mii de ruble e o sumă! De unde s-o iau? Nu. "Liliacul s-a trecut. ridicându-şi puţin faldurile din faţă ale rochiei. acum! repeta Oblomov. nu pot să mă ţin după dumneata. nu te mişca!" Atunci. Oblomov găsi o scrisoare de la Stolz. aproape că mă doare. îl îndemna să se ducă la ţară. prânzesc cu prieteni. ca un cal!" Şi pentru ce? Am ce mânca. odaia copiilor. munceşte într-una. mi-e cam frică! Şi mai scrie că ar fi cuminte să-i mut pe unii dintre ţărani pe pământurile nedesţelenite. – Iartă-mă. – Auzi cum bate? spuse ea.. era plină de mustrări pentru inerţia lui Oblomov.. M-ai speriat.. ca să vadă la faţa locului cum stau treburile. se duse chiar la un arhitect. "ca şi întreaga viaţă". Sau încă stau acasă într-o nobilă trândăvie: îşi iau dejunul. şi această clipă va trece. Doamne! Ce frumoasă-i viaţa! XI Acasă la el.– M-ai speriat. să cânt! repetă ea cu faţa îmbujorată.. În curând.. unde se pregătea să plece şi el. cum spune Stolz. Vecinul propune să trimită toate actele ne- . – Acum. – Se va veşteji. ca şi liliacul! Dar în timp ce noaptea de ieri trecea. a Olgăi. Cu toate acestea. totuşi poate şi el să se înşele.. acum. ce va fi mâine? se întrebă el neliniştit şi porni încet spre casă.. care începea şi sfârşea cu cuvintele: "Acum ori niciodată". iar la sfârşit îl ruga să vină negreşit în Elveţia.. îşi aminti el din nou. care să-i fi spus: "Opreşte-te în loc. Ziua de ieri a trecut. parcă ei lucrează tot timpul. Îi aruncă o privire ruşinoasă. Olga tăcea.." – Ce înseamnă asta? spuse el cu glas tare. Andrei nici nu ştie ce poem se desfăşoară acum în viaţa mea. "Adu-ţi aminte de învoiala noastră: acum ori niciodată!" Astfel îşi încheia Stolz scrisoarea. am eu ce mă îmbrăca. cu femei. O. Şi ea se mişcă mereu înainte. ca şi noaptea cea plină de vedenii şi de zăduf.. "Aici e odaia mea. aşa. deasupra capetelor celor îndrăgostiţi. se întoarse şi porni în fugă pe cărare. de plăcere: unul desenează într-un album sau dezgroapă antichităţi. Dacă e bine ori nu? Dacă nu mă înşală cumva. dus pe gânduri. Oblomov rămase pe loc. ca o amiază de vară. Dă-mi drumul! Şi. va trece şi ea? Şi eu care credeam că ea va pluti pururea. Trecând prin faţa ferestrelor Olgăi. cu două balcoane.. ocnaş? Asta-i o născocire de-a lui Andrei: "Munceşte. Dar dragostea. ţăranii – şi zâmbetul pierea. se gândea el zâmbind. auzi cum îşi descărca ea inima în acordurile lui Schubert. să-şi controleze veniturile şi să dea dispoziţiile necesare pentru construirea casei celei noi. Se apucă să scrie. – Lasă-mă! Vreau să cânt. uneori chiar prin Asia şi prin Africa. Iar dacă nu. nici o suflare nu va tulbura atmosfera ei.. despre englezi. o casă spaţioasă. – Acest "niciodată" mânios! spuse el trist şi suspină.. îmi cere trei mii de ruble. să se gândească. Vecinul scrie. Stolz îl cunoaşte. să mai îmbunătăţească viaţa ţăranilor lăsaţi în plata Domnului. urmărind-o lung cu privirea ca pe un înger în zbor.. dincoace iatacul. de rezultatele treieratului. Şi nu s-a născut încă acel Iisus Navi.. Dar de unde să ştiu dacă trebuie s-o fac?. şopti ea abia auzit. pierdut în gânduri. şi apoi în Italia. pe o măsuţă din odaia lui apăru un plan al casei şi al grădinii. – Unde fugi aşa? întrebă el. Toate cele trebuiesc făcute în grabă. iar fruntea i se încreţea de griji. ori sunt într-una cu gândul numai la afaceri! Se plimbă după pofta inimii prin toată Europa. plină de duioşie. intră în amănunte. apoi le lipi de inima ei. aprinzându-se la faţă. Da. vorbeşte de arat. că nimic nu se va clinti. le strânse cu putere. Mai e nevoie de alte treburi? Aş putea oare vreodată să fiu mai ocupat decât acum? Ia să încerce şi el! Citim mereu despre francezi. Simt ca un fel de greutate în piept. Olga iar m-a întrebat dacă am de gând să mă duc la Oblomovka. tot înainte. îi luă mâinile între ale ei. ar vrea să-mi ipotecheze Oblomovka. să cânt. fără să se mai uite la el.. care sunau ca un plâns de fericire. Dar ţăranii. adăugă ea blând.. începuse să înflorească dimineaţa de azi. şi cere răspuns cât mai grabnic. Casa era calculată ca pentru o familie. Nici dragostea însă nu cunoaşte tihnă. Să zicem că e un om cinstit.. Ce plictiseală! Mai şi propune să facem pe cheltuială comună un drum spre târgul cel mare şi un pod peste râu. Sunt obosit.

când limpede şi drept în curgere lină. Vara era în toi. Olga stătea de strajă ca un înger. În toate era o aluzie la dragoste.cesare pentru ipotecarea moşiei la Consiliu1. lucru pe care ştiu să-l facă multe femei. nu se va pierde. o conversaţie generală. În zilele senine era în parc. ori stătea la picioarele ei. Chiar dacă i se mai întâmpla uneori să aibă câte un vis urât şi îndoiala să-i bată la poarta inimii. Multe nici nu ştiu ce să dorească. se temea însă să se depărteze prea mult de casă. de rândul acesta pentru el. nepătrunse de ceilalţi: orice privire. "Desigur. în relaţiile ei cu toată lumea plină de blândeţe şi de binevoitoare atenţie.. Cât despre tribunal. Aceasta se manifesta acum. ca oricare femeie. îl privea drept în faţă. că nu-şi uită hotărârea. iar iubirea lor curgea lin. mânca cu poftă. printre pini. cum de ştie ce anume şi cum trebuie să facă.. încât oricine i s-ar fi oferit bucuros ca ţintă. întrebând-o: "Ce face Oblomov?" De altfel. nici dârzenia nu-i micşorau întru nimic feminitatea. din faptul că una dintre sprâncene nu şi-o ţine niciodată drept.. acolo. să repeadă pe un admirator stângaci. Între Oblomov şi Olga se statorniciseră legături tainice. era femeie. Iar între timp şi Olga îl întrebase dacă a fost la tribunal. în ce măsură îl interesează un fapt divers. cu ochii ei luminoşi. se dezvoltaseră în ea noi laturi ale inteligenţei. abia văzută. să uimească tot salonul prin agerimea minţii sale. cât şi Olgăi. Uneori. orice cuvânt neînsemnat spus în faţa altora avea pentru ei înţelesul lor. Oblomov aproape că nu se mai despărţea de Olga. ca un râu care răsfrânge faţa nouă a cerului. Privea cu mai multă siguranţă ca înainte în jurul ei. Era în ea un fel de dârzenie cu care înfrunta nu numai toate ameninţările soartei. Şi între ei domnea o vară senină. În dragoste era plină de duioşie. punându-se îndată la adăpostul autorităţii unei mătuşi sau verişoare. în orice împrejurare. atât lui. ci are să chibzuiască bine totul şi are să dobândească ceea ce doreşte. Dar mai ales urmărea dacă Oblomov nu scapă din vedere scopul principal al vieţii sale. o fac în silă. aşa cum sunt multe femei. afla ce are pe inimă. citindu-i. Era sănătoasă. îşi zicea el. se abătea din drum văzând un ţăran cu mutră suspectă. sprânceana nu stătea dreaptă. în legătură cu treburile prietenului său. de atâta blândeţe şi drăgălăşenie. nelăsându-se tulburată de făgăduinţele viitorului. şi nu-şi dau seama de ce anume fac aşa şi nu altfel.. nu se va lăsa de ea. nimic repezit în apucături sau porniri. în vorbele ei străbătea o scăpărare de sarcasm. dar însoţită de atâta graţie. când printr-un tumult plin de poezie şi adâncime. Erau aproape două săptămâni de când primise scrisoarea şi nu răspunsese la ea. Cu toată stăpânirea ei în purtări. firească. Olga se îmbujora la faţă ori de câte ori cineva istorisea la masă despre 1 E vorba de Consiliul de tutelă – instituţie de credit ipotecar-funciar în Rusia ţaristă. parcă se îndoiesc dacă trebuie sau nu să-l facă. să mă duc să i-o autentific la tribunal. dar chiar şi lenea şi apatia lui Oblomov. Oblomov nu putea pricepe de unde ia Olga această putere. Multe mai vrea! Şi eu care nici nu ştiu unde e tribunalul. N-avea însă manifestări exterioare ale puterii. Să-i trimit o procură. şi totul se potolea din nou. iar noaptea închidea fereastra ca să nu intre hoţii – toate acestea. noi trăsături de caracter. De curând îi scrisese şi Stolz. acest tact. dacă vine la ora hotărâtă în pădurice." Oricât de calmă şi de luminoasă era expresia feţei ei. Iar Olga broda acum o altă bucată de canava. Dar multe din ele nu ştiu ce să facă într-o împrejurare sau alta şi. s-a cuibărit toată dârzenia ei. în această cutişoară. iar deasupra ei se desenează o cutişoară fină. la ceasurile dogoritoare ale amiezii rătăcea împreună cu ea prin pădurice. luna iulie pe trecute şi o vreme minunată. dacă se duce bucuros oriunde. Concepţia Olgăi asupra vieţii. această cută mică nu se netezea niciodată. ci e totdeauna puţin ridicată. vedeai că e mereu cu gândul la el. şi nu păţea nimic. o ştiu doar din auzite şi învăţate. Nici stăruinţa în hotărâri. toată fiinţa ei intra în fierbere. O dată ce-şi punea ceva în minte. pesemne din pricină că au sprâncenele arcuite simetric. ca să audă pe cineva dintr-un colţ aprobând-o: "Bravo! Bravo!" Era chiar cam sfioasă din fire. Doar când şi când trecea câte un nor care pierea numaidecât. Nu ţinea să strălucească în lume. avea felurile ei preferate şi se pricepea să le gătească. nici pe ce uşă se intră acolo". Într-un cuvânt. E drept că nu era dintre acele care tremură când văd un şoricel ori leşină din pricina căderii unui scaun. l-a întrebat numai ca să-i poată răspunde ceva lui Stolz.. Şi apoi era atât de miloasă! Nu era greu să-i stârneşti lacrimile: porţile inimii îi erau deschise. nu se temea de curent. N-o auzeai vorbind decât despre acel lucru. Olga nu putea să urmărească activitatea prietenului său decât într-un mod superficial şi numai în domeniul care-i era accesibil ei: dacă are o privire voioasă. umbla uşor îmbrăcată în amurg. chiar dacă ştiu. În schimb. a dragostei şi asupra tuturor lucrurilor se limpezea şi se preciza tot mai mult. iar dacă se hotărăsc la un lucru. şi chiar dacă nu vorbea. fără nici o cutişoară pe frunte. ..

Oblomov simţea pe obraz răsuflarea ei fierbinte. Apoi deodată ofta. oarecum îngrijorătoare. încât se găsea negreşit cineva care să râdă de el. Nu te teme.. Îl strângea în tăcere de mână şi-l privea de aproape în fundul ochilor. în tăcere. de nepătruns. Oblomov îşi pierdea capul. ai pădurii. aici e mai răcoare. râsul şi stăpânirea de sine. stai puţin. numai cărările presărate cu nisip şerpuiau în dâre alburii. tresărind deodată.. ca sleită de puteri. privirea-i obosită şi nemişcată rămânea aţintită undeva. dar aceasta n-o uşura: simţea aceeaşi apăsare. Îi erau mâinile moi şi umede. Oricât de limpede ar fi fost însă mintea Olgăi şi oricât de conştient ar fi privit ea în jurul ei. Olga cântă mult timp. plimbându-se pe la amiazi. – Vine ploaia. se uita la el. – Mi-e frică! spuse ea. apoi se opri. Simţea uneori o nelinişte care o punea pe gânduri. Olga! se rugă el. – Nu pot. îl strângea de mână şi zâmbea. Nori grei învăluiau treptat cerul. zise el. cu toată sănătatea şi prospeţimea ei. O adiere caldă venea cu freamăt asurzit dinspre pădure. Iar Oblomov..vreo dragoste a cuiva. Dă-mi mâna. Astfel rătăciră un timp. Să ne plimbăm puţin prin grădină! Se plimbară îndelung.. îi spuse ea lui Oblomov. Ar trebui să te culci. îngândurată. – N-ar fi mai bine să mergem acasă? repeta îngrijorat Oblomov. – De ce? întrebă el. într-un colţ. îi făcea vânt cu o crenguţă. . mă înăbuş. – Să mergem acasă. spuse ea... să simţi cum bate. Intrară în parc.. în timp ce se ducea în parc. începuse să aibă nişte simptome noi. în timp ce-şi urmau drumul aproape pe dibuite pe o cărare îngustă. – Să mergem acasă. iar acesta anunţa acasă că pleacă la oraş. – Nu.. nu se vedea la doi paşi. – Mi-e frică şi de tine! spuse ea în şoaptă. apoi începu să plângă.. şalul de pe umeri.. Mai tare! spunea ea în şoaptă. Oblomov îşi pierdu capul.. spuse baronul şi plecă acasă. – Nu-i nimic. adăugă ea tulburată. Uneori. Dar îşi simţi şi el spinarea înfiorată. – Nu. şi îşi arătă pieptul. o grăbea Oblomov. Lipindu-se de Oblomov. iarăşi! Uită-te! Cine-i? Să ne aşezăm undeva pe o bancă. Oblomov găsi pe dibuite o bancă şi-i ajută Olgăi să se aşeze pe ea. se fâstâcea deodată şi se servea. între pereţii negri. acoperă-mi ochii cu ceva. Nu vezi nimic trecând în întuneric? Se strânse şi mai tare de el. Ar fi dorit să se întindă sub un copac şi să rămână culcată acolo ceasuri întregi. Nu te simţi bine. Iată. mână în mână. Uneori. cu o porţie atât de mare de pesmeţi. Olga nu-i spunea mătuşii sale că l-a văzut pe Oblomov. în tăcere. la ceai. sunt cu tine. uite! şopti ea tresărind şi apucându-l cu amândouă mâinile de umăr. o greutate supărătoare. Tresărea mereu şi se uita speriată în jur. – Nu.. prin alei. la braţ cu Oblomov. Şi cum toate poveştile de dragoste se aseamănă foarte mult între ele. Erau acum foarte grijulii şi băgători de seama. Ea îşi puse capul pe umărul lui. Fusese o zi fierbinte. abia auzită. dintâi încetişor. starea aceasta tulburătoare se manifestă la ea cu o deosebită putere. Dar e o frică plăcută. la inimă. Copacii şi tufişurile se contopeau într-o singură masă întunecată. apoi în hohote. ceva asemănător cu dragostea ei. se sprijinea alene de umărul lui şi mergea ca un automat. Olga căuta să străpungă întunericul cu privirea. Părea cuprinsă ca de o vrajă irezistibilă a dragostei şi Oblomov o văzu într-o lumină nouă. – Uite. nu. Parcă a trecut. pe căldură.. era nevoită să roşească destul de des. – Repede. la orice aluzie la acest lucru.. dar Olga îl oprea cu un gest de nerăbdare şi suferea mai departe. Îşi scotea mantila.. Îi atinse fruntea – ardea. Respira din greu şi căuta uşurare în suspine. Simţea uneori în piept un fel de apăsare. Mă arde aici. Mi se strânge inima. nu mă atinge. Vioiciunea ei pierea. Mătuşa se retrase în odaia ei. căci nu ştia cum să şi-o explice. Simt că mă apasă aici. la pian. Sunt desigur nervii. Olga. tăcând cu îndărătnicie. lasă-mă. regăsindu-şi voia bună. şi-i era lene s-o îndrepte într-altă parte. Se făcea din ce în ce mai întuneric.. Într-o seară. îmi trece. arunca în jurul ei o privire conştientă. Vorbea ea cu o voce moale. îmi tremură degetele.. înăbuşitoare..

Pe ascuns. Răspunsul fu: – Se simte bine. pe care era zugrăvită o femeie cu un zâmbet asemănător. Oblomov o aşeză pe canapea. simţea cât de convulsiv i-o strânge într-ale ei... gata să scoată un ţipăt. pe care părea că nu-l poate stăpâni. spuse ea moale. îi recunoştea puterea şi drepturile şi-i aducea jertfe. ci cu bărbăţie. poate. fără să poată hotărî nimic. care rezolvase demult toate problemele vieţii. – A fost o mică indispoziţie nervoasă. Unde mai văzuse acest zâmbet? Îşi aduse aminte de un tablou. Un altul ce ar fi făcut? Alţii te privesc cu atâta îndrăzneală. mi-a trecut. Se duse deci în persoană. De ce o rodea. Tresărea şi el. N-avea însă destulă tărie ca să mărturisească cu glas tare această credinţă în bine şi în respectul virtuţii. Nu-i venea să creadă. Tăcea. cu acelaşi zâmbet.. desigur nu Cordelia. respir mai în voie. iar deseară toată lumea se duce să privească focul de artificii la cinci verste depărtare. Plecă de la ea pe gânduri. Olga era proaspătă ca o floare: ochii îi străluceau de vioiciune. respiraţia ei era mai egală.. ţinându-şi răsuflarea. cu toate că răsuflarea ei fierbinte îi dogorea obrazul... Ma tante spune că trebuie să mă culc ceva mai devreme. fără falsă ruşine. dar pe faţă se alătura uneori corului de cinici care respingeau orice idee de castitate sau de respect faţă de nevinovăţie şi adăuga şi el un cuvânt uşuratic la corul lor destrăbălat. ca şi cum i-ar fi cerut îndurare. în timp ce pe obrazul ei plutea aceeaşi umbră de oboseală. Uneori i se părea însă că-l iubeşte pe Oblomov şi mai mult. pe alee. Iată. răspunse ea grăbit. de adevăr sau de puritate sufleteasca aruncat în puhoiul vorbirii omeneşti. A doua zi trimise la ea să întrebe cum se simte. se simte atrasă spre el cu o putere care-i aducea lacrimi în ochi... o ardea amintirea indispoziţiei din ajun? Părea să se ruşineze de ceva şi. Nu mişca nici un deget. – Olga! o chemă el în şoaptă. Mă simt mai bine. Nu căutase niciodată să aprofundeze greutatea pe care ar putea-o avea un cuvânt de bine.. ca şi cum între ei doi s-ar fi născut din ajun un fel de tainică înrudire. iar vocea suna atât de limpede! La apropierea lui Oblomov se tulbură. singură. Sonicika! îşi zicea ea cu ciudă.. simţea lacrimile ei fierbinţi picurându-i pe mână. Olga. Lasă-mă să plâng: lacrimile vor stinge focul din mine şi o să mă simt mai bine. cu un oftat.. inconştient. – Să mergem! răspunse ea cam nehotărât. – Nu-i nimic. Cu toate că Oblomov îşi petrecuse tinereţea în mijlocul unui tineret atoateştiutor. în sufletul lui mai păstra încă vie credinţa în prietenie. Nu-şi sfârşi fraza şi întoarse capul. oricât de des mai avea încă să se înşele şi să sufere.. acelaşi zâmbet cald. în iubire. Nervii sunt de vină. acum. Strângându-l de mână şi rezemându-se de umărul lui. – Ce e? îi răspunse ea tot în şoaptă. în acelaşi timp. Oblomov se gândea că poate a adormit şi nu îndrăznea să se mişte. temelia binelui şi a credinţei în bine nu se clintise niciodată în inima lui. ca în vis. şi se roşi toată. Nu se gândise că. Dragul meu! şopti ea apoi. Se întoarse spre ea din prag: îl urmărea cu privirea. obrajii erau ca doi bujori. adânc înduioşat. Ce fericită e! Ea ar şti să ia îndată o hotărâre".. dar nu îndrăznea să-i atingă obrazul cu buzele. mai adânc. când încruntată. De ce se tulburase însă. "Ah. Capul ei odihnea pe umărul lui şi răsuflarea îi frigea obrazul. lăsându-şi amândouă mâinile într-ale lui. pe Oblomov. Se înclina în adâncul sufletului său în faţa purităţii unei femei. Dar Oblomov? De ce rămăsese mut şi nemişcat aseară. în cinstea oamenilor. duios.. să mergem mai repede acasă! spunea el. rostit tare şi răspicat. să-i fie ciudă pe ea sau. Nu putuse să adoarmă mult timp.– Pentru Dumnezeu.. răspunse ea printre suspine. El îi auzea. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată. iar dimineaţa se plimbase îndelung. Oblomov se uită la ea: era sleită de puteri. care nu credea în nimic şi analiza orice cu o inteligenţă rece. În salon... răsuflarea adâncă. Vă pofteşte astăzi la masă. când îmbujorându-se iar la faţă şi zâmbind. că o adusese acasă aproape pe braţe şi auzise şoapta indiscretă a inimii ei?. cuprins de nelinişte.. Olga se liniştea treptat. zâmbea însă cu un zâmbet ciudat. se îmbăta de mireasma ei. că lacrimile ei calde îi picurau pe mână. din parc până acasă şi îndărăt.. prin întuneric. când acesta o întrebă cum se simte după starea de ieri.. Şi oricât de des s-ar fi înşelat el până acum în privinţa oamenilor. cuvântul acesta nu se va pierde în noianul strigătelor . ce urmă adâncă sapă acest cuvânt. gândindu-se mereu şi pierzându-se în presupuneri. ajunse cu paşi şovăitori până acasă. – Să mergem! spuse el. apoi îl petrecu din ochi până la uşă. Ea îl privea înainte. nu ştia nici ea. îngenunche în faţa ei şi-i sărută de câteva ori mâna.

unde se va găsi oricând o scoică pentru ei. Se spune că e imoral. chiar dacă ar fi vrut să fugă de această dragoste. prin credinţa lui curată în bine." Astfel făcea ea şcoala iubirii. datorită stăruinţelor Olgăi. De ce să se tulbure deci dacă el nu-i răspunde la orice privire cu o privire înţelegătoare? Dacă în glasul lui sună uneori altceva decât ceea ce ea a mai auzit odată în vis sau în stare de veghe?. adică era din nou la curent cu toate lucrurile pe care le uitase de mult: ştia de ce a plecat ministrul Franţei de la Roma. fără să bănuie că. Ce-i lipsea? De ce mai avea nevoie? Doar soarta hotărâse să-l iubească pe Oblomov şi dragostea ei era justificată şi prin marea lui blândeţe. Ceva rece. iar în trăsura era Sonicika cu soţul ei şi încă un domn şi o cucoană. nici nu luptă.. se întorceau de undeva amândoi agale. în timp ce rostesc cu îndrăzneală şi glas tare un cuvânt uşuratic. iar altul femeia. nu-şi autentificase procura la tribunal. i se strecura în inimă. de ce trimit englezii vase cu trupe în Orient. şi Olga îl ghicise. prin duioşia lui – o duioşie cum nu mai văzuse în ochii unui bărbat. şi lumea cea caldă. nici nu-i răspunsese lui Stolz la scrisoarea lui. Ea căuta să înţeleagă de ce fericirea ei nu este deplină. Se auziră strigăte: – Olga! Olga! Olga Sergheevna! . Restul se topea.. Şi dragostea n-o poţi lepăda după plac. prin afinitate. şi zâmbet.. când. cu ceasurile petrecute pe terasă şi meditaţiile izvorâte din plinătatea fericirii. Nu numai liliacul.dezmăţate ale satirilor mondeni. cele stricate caută să se apropie de ei ca să-şi mai primenească sufletul. Oblomov ajunsese din urmă viaţa. cinism care nu se înflăcărează. "Nu poţi iubi de două ori în viaţă. bune şi lipsite de griji. Oblomov era un om drept şi curat: nu avea pe conştiinţă nici o pată. Numai la drumul ce trebuia sa treacă prin Oblomovka spre satul cel mare nu se gândea deloc. spunând o vorbă bună. Vara era acum pe sfârşite. iar Oblomov întâmpina clocotul de viaţă şi exuberanţa ei numai printr-o privire mută de adorare. în sfera dragostei pure. ca un mărgăritar. Îşi însuşise numai subiectele care intrau în domeniul conversaţiilor de fiecare zi din casa Olgăi. şi de vreo două ori chiar adormise în pădure. îi întâmpină un nor de praf. trăia într-o dulce somnie acel vis pe care şi-l făurise odată cu ochii deschişi şi despre care-i vorbise lui Stolz. dacă această iubire îi mai lăsa răgaz şi un locuşor liber în inimă. se interesa când o să se facă în Germania sau în Franţa un drum nou. Oblomov şi Olga se vedeau în fiecare zi. Bărbaţii râd de asemenea originali. Oblomov nu făcea şcoala dragostei. Cu toate schimbările ce se petreceau în această atmosferă trandafirie. pentru el. dacă întrebările ei nu-şi găseau totdeauna în mintea lui un răspuns deplin. tăcea însă.. nervii ei. despre lupta ei lăuntrică.. ca o rochie.. în tăcere. de unde se naşte această nemulţumire. femeile însă îi înţeleg uşor. Nu o dată a suferit văzând că un bărbat şi-a pierdut demnitatea şi cinstea şi nu o dată a plâns aflând de căderea unei femei. În schimb. Ea însă nici nu-i pomenea lui Oblomov despre aceste gânduri.. deodată. fermecată. Dimineţile şi serile se făcuseră întunecoase şi umede. I se mai întâmpla şi acum să se lase furat de aceste gânduri. nesimţitor. uneori. ci va lăsa o urmă rea care. nu se mai şterge.. Dacă se întâmpla uneori ca Olga să-şi oprească gândul asupra lui Oblomov şi a dragostei ce o simţea pentru el. De ce să-i asculte şi să taie firul de păr în patru? Şi. în sfârşit. şi voinţa lui nu răspundea la chemarea voinţei ei. Lucrul acesta trebuia să-l ghiceşti. cercetând-o de aproape. lucrul de temei era seninătatea orizontului. gata făcut. în aşteptarea venirii ei. dar.. Numeroşi sunt cei care se bâlbâie şi roşesc de ruşine. şi care-l speria atât de tare pe Oblomov. deşi îi era cu totul străină. mai presus de toate. literatura străină curentă. pe cerul lui apăru un nor. căutând să-l înţeleagă. Aceasta aducea pe faţa ei acea expresie de concentrare. a iubirii se preschimba într-un fel de zi de toamnă. în faptele sale. Cele curate. sub care se ascundeau şi lacrimi. temându-se de gura lumii. ea cădea atunci pe gânduri şi se întrista. Când ajunseră la drumul cel mare. Nu-i plăcea să audă povestindu-se zilnic cum unul şi-a schimbat caii şi mobila. De vină era numai închipuirea. în apele adânci ale vieţii obşteşti. cinstite. şi ce cheltuieli au atras după sine aceste schimbări. nu-l puteai învinui de cinism rece. o dezmeticea din vis. dar şi floarea de tei se trecuse. care ascundea o trăsură venind în geana mare. care puteau fi citite în ziarele care soseau acolo şi urmărea destul de aproape. Uneori începea să creadă că viaţa e de-a pururi senină şi atunci visa iar Oblomovka plină de chipuri prietenoase. se gândea ea. din nefericire. Într-o zi. ca un şarpe. în care toate îţi apar într-o lumină cenuşie.. cum trecuse şi vremea fragilor. cum ar fi putut s-o facă? Era un fapt împlinit: iubea. ci se va cufunda.. şi orice pas nou îl întâmpina cu o lacrimă sau un zâmbet. îi iubesc. pe ascuns de Olga. nici acesta nu se va pierde în zadar..

Ar trebui să-mi fie ruşine că până acum am tăinuit aceste flori. prin toate acestea am trecut. Apoi mintea lui tulburată se limpezea pentru o clipă.. ţinând-o de mijloc ori stând într-un chioşc.. în conversaţiile despre lucrurile de toate zilele. N-ar fi fost nimic. iar unul dintre domni.. Apoi. mirosi câteva clipe sticluţa de săruri.... nici asta nu era nimic. Dar domnii şi cucoanele îşi mutau această privire ciudată de la el la Olga şi." Şi. Lacrimile şi zâmbetul. da. Oblomov se frământa. Faţa lui se făcu deodată gravă şi severă. ca să. mătuşa îi privi într-un fel oarecum prea pătrunzător. întâlnirile lor din pădure. şi nu cea mai mică! Până la ea sunt multe trepte: o strângere de mână. Toată dragostea lui era o crimă. Oblomov nu se simţea la îndemână. la aceste priviri ciudate îndreptate asupra ei. o mărturisire. uneori seara târziu. plângea ca un copil viaţa lui care-şi pierduse strălucirea de curcubeu. unde rămase gânditor şi mohorât. luminoasă ca o zi de sărbătoare. Se văzu umblând alături de Olga. Şi nimeni nu va îndrăzni să-i insulte printr-o privire..Trăsura se opri. Şi totuşi. dus pe gânduri. pe o alee lungă. Ah. între ei doi. apoi îşi lăsă în jos pleoapele mari.. din nou cuprins de spaimă. "Sunt un seducător. – Da! îşi zicea el. nu-l băgară în seamă pe Oblomov. "Da. Oblomov simţi că-i îngheaţă inima. ca să. Atunci ce fac eu? Cine sunt?" Şi gândurile acestea îl ciocăneau în cap. fu nevoit să invoce o durere de cap şi primi cu toată răbdarea să-i toarne pe cap o sticluţă întreagă de apă de colonie. mai ales pe el. după care va urma o convorbire lungă în şoaptă. deodată. întocmai tabloul pe care i-l zugrăvise el lui Stolz. o scrisoare. Nu îndrăznea să-i vorbească Olgăi de îndoielile sale. crenguţa de liliac. apoi.. Şi pentru ce. Aceasta este calea cea dreaptă. temându-se să n-o sperie. şi a neglijenţei cu care se îmbrăca. Înainte vreme toţi se uitau aşa la el.. unde am ajuns! Iată prăpastia! Iar Olga nu mai pluteşte sus. dar dintr-o privire Olga îl făcu să se întoarcă. norul dispăru şi în faţa lui se deschise Oblomovka.. deodată. A treia zi când s-au întors cam târziu acasă. Doamne. A doua zi. am căutat . lipsită de nori. urmară salutări şi îmbrăţişări. din pricina privirii sale adormite. iar aceasta reprezintă o crimă în codul moralităţii. îngândurată. voi primi o privire sfioasă de consimţământ. dar prin aceasta ar fi trebuit să încep! se gândea el.. va răzbate dragostea lor. cu ochii galeşi şi nasul roşu.. încât nu le putu îndura şi plecă acasă. La drept vorbind. tainicul consimţământ de a contopi două vieţi într-una. nestăpânită. ca un craidon bătrân şi dezgustător. singuri. pe jos.. Fu cuprins deodată de un fel de remuşcări atât de vii şi de chinuitoare. o pată pe conştiinţă. cu dealurile ei verzi şi râul argintiu. când îşi dădea seama că toate acestea au o soluţie legală: să-i întindă Olgăi mâna cu inelul de. ştiută numai de ei. calea unei fericiri nobile şi trainice. Drept răspuns. flecăreala drăgălaşă şi voioasa ghiduşie a Olgăi nu izbuti să-l înveselească. cuprins de freamătul bucuriei. o grabă fericită în mişcări. un crai! Mai lipsea ca eu. am plutit în mireasma dragostei ca un adolescent. ochii i se vor umple de lacrimi. da! îşi spuse el. pornită din suflet şi plină de încredere. ridicându-şi fruntea. mărturisirea. apoi bucuria vie. şi. şoapta aceea. dacă aceşti domni şi doamne nu s-ar fi uitat la el atât de ciudat... va zâmbi din toată inima. Acum. Se duseră cu toţii până acasă. pe terasă. – Cine e? întrebă încet Sonicika. repetat de trei ori. – Da.. În faţa ei oricine îşi pleacă capul... să-mi pun la butonieră trandafirul furat de la o femeie şi să-i şoptesc prietenului la ureche povestea victoriei mele. mâna întinsă în tăcere. «Te iubesc» al ei. cuprins de adoraţie. rămase mai în urmă şi era gata-gata să treacă peste un gard de nuiele şi s-o şteargă acasă printr-un lan de secară.. întrebarea era dacă întreaga lor iubire. – Ilia Ilici Oblomov! îl prezentă Olga.. o plângea pe Olga ca pe o biată victimă. deasupra ei. pentru ce?. un timp. Nu-mi va răspunde nimic. doar se va îmbujora la faţă. plină de strălucire şi de soare.. printr-o întrebare de o importanţă atât de mare. uşor umflate – dar ochii păreau să-l privească şi prin pleoape – şi. toate acestea sunt: chezăşia unei fericiri pe toată viaţa şi nu se mai repetă la o femeie cu sufletul curat. se temea şi pentru el. este în fundul prăpastie!. Domnii şi doamnele coborâră din ea şi o înconjurară pe Olga. căci nu voia să tulbure atmosfera aceasta senină. chiar şi lornionul său. dar tăcea. îşi zicea el mai departe. să n-o alarmeze. toată lumea îşi îndrepta spre el privirile." Se frământa. nu erau o greşeală? "Am încercat să-i fur o sărutare... plictisite. La întrebările ei stăruitoare. intenţiile mele sunt curate.. În orice amănunt de nimic. Eu. Vorbeau cu toţii. Nu se mai punea întrebarea dacă Olga s-a îndrăgostit de el din greşeală sau nu.. De altfel. se gândea el cu groază.

întâlniri, plimbări pe lună, am pândit bătăile inimii ei feciorelnice, freamătul visului ei... O, Doamne! Se înroşi până la urechi. "Chiar în seara asta, Olga va afla ce datorii severe impune dragostea. Astăzi va fi cea din urmă întâlnire a noastră între patru ochi. Astăzi..." Îşi duse mâna la inimă: bătea puternic, dar egal, aşa cum trebuie să bată inima tuturor oamenilor cinstiţi. Şi iar începu să se frământe la gândul cât de mâhnită va fi la început Olga când îi va spune că nu trebuie să se mai revadă. Pe urmă, îi va dezvălui sfios intenţia lui, însă întâi va căuta să afle felul ei de gândire, se va desfăta de tulburarea ei, iar apoi... Apoi visa consimţământul ei plin de sfială, zâmbetul şi lacrimile ei, mâna întinsă în tăcere, şoaptele tainice şi prelungi şi sărutările în văzul lumii întregi. XII Alergă s-o caute pe Olga. Acasă la ea i se spuse că a plecat; o căută prin sat, dar n-o găsi. O zări în depărtare, urcând pe deal ca un înger care se ridică în ceruri, atât de uşor păşea şi îşi mlădia mijlocelul. Porni în urma ei, dar ea abia dacă atingea iarba cu piciorul şi părea că într-adevăr zboară. Pe la jumătatea dealului, Oblomov începu s-o strige. Îl aştepta puţin, dar cum se apropia de ea la vreo doi stânjeni, o pornea din nou înainte, lăsând între ei o distanţă mare; apoi se oprea şi râdea. În cele din urmă, Oblomov se opri, sigur fiind că ea n-o să plece. Şi Olga coborî spre el în fugă, ii întinse mâna şi-l trase râzând după ea. Pătrunseră în pădurice. Oblomov îşi scoase pălăria, iar Olga îi şterse fruntea cu batista şi începu să-i facă vânt cu umbrela. Era mai vioaie, mai guralivă şi mai veselă ca oricând, dar, după ce se lăsa dusă de un avânt de duioşie, cădea deodată pe gânduri. – Ghici ce am făcut ieri? întrebă ea, după ce se aşezară la umbră. – Ai citit? Olga clătină din cap. – Ai scris? – Nu. – Ai cântat? – Nu. Am stat să-mi ghicească în cărţi, spuse ea. A fost la noi, ieri, menajera contesei; ştie să dea în cărţi şi am rugat-o să-mi spună şi mie. – Ei şi ce ţi-a ieşit? – Nimic. Mi-a ieşit drum, pe urma o mulţime de oameni şi pretutindeni un blond, pretutindeni... M-am roşit toată când mi-a spus deodată în faţa Katiei, că un crai de tobă e cu gândul la mine. Când a vrut să-mi spună la cine mă gândesc, am amestecat cărţile şi am fugit. Tu te gândeşti la mine? întrebă ea deodată. – Ah, spuse el, dacă aş putea să mă gândesc mai puţin! – Dar eu! spuse melancolică Olga. Am şi uitat cum se trăieşte altfel. Când, săptămâna trecută, te-ai bosumflat şi n-ai mai venit pe la noi două zile – îţi mai aduci aminte când te-ai supărat? – mă schimbasem de tot, mă făcusem chiar rea. Mă certam cu Katia, aşa cum te cerţi tu cu Zahar. O vedeam că plânge pe ascuns, dar mie nu-mi era milă deloc. Nu-i răspundeam lui ma tante, nu auzeam ce-mi spune, nu făceam, nu voiam nimic. Cum ai venit tu, m-am făcut cu totul alta. I-am dăruit Katiei rochia liliachie. – Asta-i dragostea! rosti el patetic. – Ce anume? Rochia liliachie? – Totul! îmi spui acestea şi parcă mă aud pe mine însumi. Nici eu nu pot trăi fără tine; în vis, văd mereu numai văi înflorite. Când te văd, sunt bun şi activ; când nu te văd, mă plictisesc, mi-e lene, îmi vine să mă culc şi să nu mă mai gândesc la nimic... Iubeşte-mă, nu te ruşina de dragostea ta!... Şi deodată tăcu. "Ce tot spun eu? Doar am venit cu alte gânduri!" îşi zise el şi începu să-şi dreagă glasul. Se încruntă chiar. – Dar dacă mor? întrebă ea deodată. – Ce idee! spuse el. – Da, urmă ea. Dacă răcesc, fac febră, vii aici, nu mă găseşti, te duci la noi şi ţi se spune: e bolnavă. Mâine, la fel; obloanele mele sunt trase, doctorul clatină din cap. Katia iese în întâmpinarea ta cu faţa scăldată în lacrimi, umblând în vârful picioarelor, şi-ţi spune în şoaptă: e bolnavă, moare... – Ah! spuse deodată Oblomov.

Olga izbucni în râs. – Ce te faci atunci? întrebă ea, privindu-l drept în faţă. – Ce mă fac? înnebunesc sau mă împuşc, iar tu te faci deodată bine. – Nu, nu, nu mai vorbi aşa! spuse ea speriată. Am ajuns să spunem tot soiul de prostii! Numai să nu vii la mine mort: mi-e frică de morţi... Oblomov râse; râse şi Olga. – Doamne fereşte, ce copii suntem! spuse ea, dezmeticindu-se. Oblomov tuşi iar: – Ascultă-mă... Voiam să-ţi spun... – Ce anume? întrebă ea, răsucindu-se deodată spre el. Oblomov tăcea, cuprins de teamă. – Hai, spune odată! stărui Olga, trăgându-l uşor de mânecă. – Nimic... spuse el intimidat. – Văd eu că ţi-ai pus ceva în gând. Oblomov tăcea. – Dacă e ceva de speriat, mai bine să nu-mi spui, urmă ea. Apoi adăugă numaidecât: Adică nu, spune! – Nu-i nimic. Prostii. – Nu, nu, văd eu că e ceva. Spune! stăruia Olga, ţinându-l strâns de reverele hainei. Era atât de aproape de el, încât era nevoit să-şi întoarcă faţa când spre dreapta, când spre stânga, ca să n-o sărute. Ar fi preferat, de fapt, să n-o întoarcă, dar în urechile lui mai răsuna încă ameninţător exclamaţia ei: "Niciodată!" – Hai, spune! stăruia Olga. – Nu pot. Nu trebuie... căuta sa scape Oblomov. – Atunci de ce îmi tot spui că "Încrederea este baza fericirii reciproce", "În inimă nu trebuie să existe nici un colţişor ascuns în care să nu poată pătrunde ochiul iubitului?" Cine spunea aceste cuvinte? – Voiam numai să-ţi spun, începu el încet, că te iubesc atât de mult, atât de mult, încât, dacă ar fi... Şovăi. – Ei? întrebă ea nerăbdător. – Dacă ar fi să te îndrăgosteşti acum de un altul, mai în stare decât mine să te facă fericită, eu... mi-aş ascunde durerea şi i-aş ceda locul. Olga îi dădu deodată drumul. – Pentru ce? întrebă ea mirată. Nu te înţeleg. Eu una nu te-aş ceda nimănui nu vreau să fii fericit cu alta. E mult prea complicat pentru mine. Nu înţeleg. Privirea ei gânditoare rătăcea prin frunziş. – Cu alte cuvinte, nu mă iubeşti? întrebă ea apoi. – Dimpotrivă: te iubesc până la abnegaţie, da vreme ce sunt gata să mă jertfesc pentru fericirea ta. – Dar pentru ce s-o faci? Cine te roagă? – Vorbesc numai în cazul când te-ai îndrăgosti de un altul. – Un altul? Ai înnebunit? Pentru ce aş face-o, dacă te iubesc pe tine? Parcă tu te-ai îndrăgosti de alta? – De ce mă asculţi? Îţi spun nerozii, iar tu mă crezi. Am vrut să-ţi spun cu totul altceva... – Ce ai vrut să spui? – Am vrut să spun că sunt vinovat faţă de tine şi chiar demult... – Prin ce? Cum? întrebă ea. Nu mă iubeşti? Poate că ai glumit? Spune repede! – Nu, nu, cu totul altceva, spuse el cu tristeţe. Să vezi... începu el şovăitor. Noi doi ne vedem... pe ascuns... – Pe ascuns? De ce pe ascuns? Aproape de fiecare dată ma tante ştie că te-am văzut, îi spun... – Chiar de fiecare .dată? întrebă el neliniştit. – Nu văd unde e răul! – E vina mea. Ar fi trebuit de mult să-ţi spun că asta... nu se face... – Mi-ai şi spus, răspunse ea. – Ţi-am spus? Ah, da, adevărat, am făcut... unele aluzii. Cu alte cuvinte, mi-am făcut datoria. Se înviorase şi era bucuros că Olga îl descarcă atât de uşor de greaua lui răspundere. – Mai e ceva? întrebă ea. – Altceva... nu. Atât, răspunse el. – Nu-i adevărat! spuse cu convingere Olga. Mai e ceva. Nu mi-ai spus totul. – Da, m-am gândit că... începu el, vrând să găsească un ton oarecum nepăsător, că...

Se opri. Olga aştepta. – Că ar trebui să ne vedem mai rar. Şi îi aruncă o privire sfioasă. Olga tăcea. – De ce? întrebă ea, după o clipă de gândire. – Mă roade, simt ca... un şarpe... conştiinţa mea... Stăm prea mult împreună, singuri. Sunt tulburat, inima mi se opreşte în loc... Şi tu eşti neliniştită... Mă tem că... îngăimă el cu greu. – Ce anume? – Eşti tânără şi nu cunoşti încă toate primejdiile, Olga. Uneori, omul nu mai este stăpân pe el, e cuprins de un fel de putere infernală, cugetul i se întunecă, în ochi îi scapără fulgere, mintea îşi pierde limpezimea. Respectul faţă de castitate, de nevinovăţie, totul e spulberat ca de un vârtej. Omul uită totul. Pasiunea îl orbeşte, îl face să piardă orice stăpânire de sine şi atunci, sub picioarele lui, se deschide prăpastia. Tresări chiar. – Ei, şi ce?! Să se deschidă! spuse ea, uitându-se la el cu ochii mari deschişi. Oblomov tăcea; de aici încolo nu avea să mai urmeze nimic, sau nu mai era nevoie de cuvinte... Olga se uită la el cu o privire lungă, ca şi cum ar fi citit în cutele de pe fruntea lui ca în carte, amintinduşi fiecare cuvânt, fiecare privire a lui, răsfoind în gând întreaga poveste a dragostei ei. Ajungând la seara cea întunecată din grădină, roşi deodată. – Spui prostii! rosti ea repede, uitându-se într-o parte. N-am văzut în ochii tăi nici un fel de fulgere... Te uiţi la mine, de cele mai multe ori, întocmai ca... dădaca mea Kuzminişna! adăugă ea râzând. – Olga! Glumeşti, iar eu nu vorbesc deloc în glumă... şi nu ţi-am spus încă totul. – Ce mai este? întrebă ea. Ce fel de prăpastie? Oblomov suspină: – Mai este, că nu trebuie să ne mai vedem singuri... – De ce? – Nu e bine... Olga rămase pe gânduri. – Da, se spune că n-ar fi bine, zise ea gânditoare. Dar de ce? – Ce are să zică lumea când va afla, când o să se afle... – Cine să zică? Eu n-am mamă. Numai ea singură ar fi putut să mă întrebe pentru ce mă întâlnesc cu tine şi numai în faţa ei lacrimile mele ar fi fost un răspuns grăitor; şi i-aş fi spus că nu fac nimic rău, cum nu faci nici tu. Ea m-ar fi crezut. Cine altul ar mai avea ceva de spus? întrebă ea. – Mătuşa, răspunse Oblomov. – Mătuşa? Olga clătină trist din cap. Ea n-o să întrebe niciodată. Dacă aş pleca de tot, ea nu s-ar duce să mă caute şi să mă întrebe, iar eu n-aş veni la ea să-i spun unde am fost şi ce am făcut. Cine ar mai fi? – Alţii! Toată lumea... Deunăzi, Sonicika se uita la mine şi la tine şi zâmbea, ca şi toţi domnii şi cucoanele acelea care erau cu ea. Îi povesti despre frământarea prin care trecuse de atunci. – Cât timp s-au uitat la mine, adăugă el, nu-mi păsa. Dar când aceeaşi privire căzu asupra ta, simţii că mi se taie mâinile şi picioarele. – Şi pe urmă? întrebă ea rece. – De atunci mă frământ zi şi noapte, îmi sparg capul căutând mijlocul de a opri gurile rele. N-aş fi vrut să te sperii... Voiam de mult să-ţi vorbesc. – Degeaba te-ai frământat! răspunse ea. Ştiam şi fără tine... – Cum aşa? întrebă el mirat. – Uite-aşa. Sonicika a vorbit cu mine, a încercat să mă descoasă, m-a ironizat, mi-a dat chiar sfaturi cum să mă port cu tine... – Şi nu mi-ai spus nici un cuvânt, Olga! o dojeni el. – Nici tu nu mi-ai vorbit până acum de frământările tale! – Şi ce i-ai răspuns? întrebă el. – Nimic. Ce puteam să-i răspund? Am roşit numai. – Doamne, unde am ajuns! Să roşeşti tu! spuse el îngrozit. Ce imprudenţi am fost! Ce are să iasă din asta? Îi aruncă o privire întrebătoare. – Nu ştiu, răspunse ea blând. Oblomov crezuse că se va linişti împărtăşindu-şi frământările Olgăi, ca va găsi în ochii ei şi în cuvintele

ei limpezi un izvor de putere. Neprimind însă un răspuns hotărât, îşi pierdu deodată cumpătul. Pe faţa lui se citea nehotărârea; privirea îi rătăcea tristă în jur. Simţea în el ca un fel de febră lăuntrică. Aproape că uitase de Olga. În mintea lui se perindau Sonicika cu soţul ei, diferiţi musafiri; le auzea bârfelile şi râsul. Olga, care totdeauna găsea repede un răspuns, se uita acum la el cu răceală şi spunea şi mai rece: "Nu ştiu". Iar el nici nu-şi dădea osteneala ori nu ştia să pătrundă în înţelesul tainic al acestor cuvinte. Tăcea şi el. Fără ajutor străin, nici un gând, nici o intenţie nu puteau să ajungă în mintea lui la maturitate, nici n-ar fi căzut vreodată de la sine, ca un măr copt de pe cracă. Trebuia o mână ca să-l culeagă. Olga se uită câteva clipe la el, apoi îşi puse mantila, îşi luă eşarfa de pe o creangă, o puse fără grabă pe cap şi-şi luă umbrela. – Încotro? E prea devreme! întrebă el, dezmeticindu-se deodată. – Nu, e târziu. Ai dreptate, spuse ea gânditoare şi tristă. Am ajuns prea departe şi n-avem altă soluţie: trebuie să ne despărţim cât mai repede şi să ştergem urmele trecutului. Rămâi cu bine! adăugă ea rece şi cu amărăciune şi porni pe cărare cu capul plecat. – Olga, pentru Dumnezeu, cum se poate! Cum să nu ne vedem! Dar eu... Olga! Fără să asculte, ea grăbi pasul; nisipul trosnea uscat sub paşii ei. – Olga Sergheevna! strigă el. Ea nu-l asculta şi îşi urma drumul. – Pentru Dumnezeu, întoarce-te! strigă el cu glasul plin de lacrimi. Până şi un criminal are dreptul să fie ascultat! O, Doamne, Dumnezeule, ce inimă! Aşa-s femeile! Se aşeză, acoperindu-şi ochii cu mâinile. Paşii nu se mai auzeau. – A plecat! spuse el aproape îngrozit, ridicându-şi capul. Olga era în faţa lui. Plin de bucurie, o apucă de mână. – N-ai plecat, nu pleci? spuse el. Nu pleca! Să ştii că, dacă pleci, sunt un om mort! – Iar dacă nu plec, sunt o criminală, ca şi tine. Să ştii acest lucru, Ilia! – Vai, nu... – Desigur. Dacă Sonicika şi soţul ei ne mai găsesc o dată împreună, sunt pierdută. Oblomov tresări. – Ascultă-mă! bâigui el grăbit. N-am spus tot... Şi se opri. Ceea ce i se păruse acasă atât de simplu, de firesc şi de necesar, ceea ce îi zâmbise şi-l făcuse fericit, acum îi părea deodată un fel de prăpastie. La gândul că va trebui să păşească peste ea, i se tăia suflarea. Trebuia să facă un pas hotărâtor, îndrăzneţ. – Vine cineva! spuse Olga. Pe o potecă lăturalnică se auziră paşi. – N-o fi Sonicika? întrebă Oblomov, cu ochii mari deschişi de spaimă. Trecură doi bărbaţi necunoscuţi şi o doamnă. Oblomov simţi că i se ia o piatră de pe inima. – Olga, începu, el grăbit, apucând-o de mână, să plecăm de aici! Uite, acolo, unde nu-i nimeni. Să ne aşezăm acolo. O făcu să se aşeze pe bancă, iar el se lăsă pe iarbă, alături de ea. – Te-ai supărat şi ai plecat, Olga, înainte ca eu să-ţi fi spus totul, rosti el. – Şi o să plec iar şi nu mă mai întorc, dacă ai să te joci cu mine, spuse ea. Ţi-au plăcut o dată lacrimile mele. Acum, poate că ai vrea să mă vezi la picioarele tale şi astfel, încetul cu încetul, să mă prefaci în sclava ta, să ai toane, să-mi faci morală, apoi să plângi, să te sperii, să mă sperii şi pe mine, ca să mă întrebi pe urmă: ce putem face? Să ştii, Ilia Ilici, adăugă ea deodată cu mândrie, sculându-se de pe bancă, că, de când te-am cunoscut pe dumneata, am crescut mult şi ştiu cum se cheamă jocul de-a care te joci... Dar n-ai să mai vezi lacrimi în ochii mei... – Pe cuvântul meu că nu mă joc! spuse el cu toată convingerea. – Cu atât mai rău pentru dumneata! rosti ea rece. La toate temerile, poveţele şi presupunerile dumitale, am să-ţi răspund un singur lucru: până la întâlnirea de astăzi, te-am iubit fără să ştiu ce am de făcut. Acuma însă ştiu, încheie ea hotărât, pregătindu-se să plece, şi n-am să-ţi cer sfatul dumitale. – Şi eu ştiu, spuse el, reţinând-o de mână şi făcând-o să se aşeze iar pe bancă. Tăcu o clipă, adunându-şi puterile. Închipuieşte-ţi, începu el, că inima mea e plină de o singură dorinţă, iar mintea de un singur gând, dar voinţa, limba nu mă ascultă: vreau să vorbesc şi nu ajung sa rostesc cuvintele. Şi totuşi cât de simplu e, cât de... Ajută-mă, Olga!

– Cum vrei să ştiu ce-i în mintea dumitale? – O, pentru Dumnezeu, fără acest dumneata! Privirea ta mândră mă ucide, fiecare cuvânt mă îngheaţă... Olga izbucni în râs. – Eşti nebun! spuse ea, punându-şi mâna pe capul lui. – Uite, vezi? Aşa recapăt din nou puterea gândului şi a cuvântului, Olga, spuse el, îngenunchind în faţa ei, primeşte să-mi fii soţie! Olga tăcea, cu capul întors de la el. – Olga, dă-mi mâna ta! urmă el. Olga rămase nemişcată. El îi luă singur mâna şi o lipi de buzele lui. Ea nu şi-o trase înapoi. Mâna ei era caldă, moale şi un pic umedă. Oblomov încercă s-o, privească în faţă, dar ea îşi întorcea din ce în ce mai mult capul. – Tăcere? spuse el neliniştit şi întrebător, sărutându-i mâna. . . – E semnul consimţământului, încheie ea încet, fără să-l privească încă. – Dar ce simţi acum? Ce gândeşti? întrebă el, amintindu-şi visul despre consimţământul ei ruşinat, despre lacrimi. – Acelaşi lucru ea şi tine, răspunse ea, privind mai departe undeva, spre pădure; numai mişcările pieptului ei arătau că se stăpâneşte cu greu. "Oare are lacrimi în ochi?" se întreba în gând Oblomov. Dar Olga nu-şi ridica privirea de jos. – Eşti indiferentă? Liniştită? întrebă el, încercând s-o atragă spre el. – Nu sunt indiferentă, sunt liniştită. – De ce? – Pentru că am prevăzut de mult acest lucru şi m-am învăţat cu gândul. – Demult! îngână el uimit. – Da. Chiar din clipa când ţi-am dat crenguţa de liliac... te-am numit în gândul meu... Nu-şi sfârşi gândul. – Chiar din clipa aceea! Oblomov îşi desfăcu larg braţele, s-o cuprindă în strânsoarea lor. – Se deschide prăpastia, scapără fulgere, bagă de seamă!... îl opri ea maliţios, scăpând de îmbrăţişarea lui şi îndepărtându-i mâna cu umbrela. Oblomov îşi aminti ameninţătorul ei "niciodată" şi se potoli. – Dar nu mi-ai spus-o până acum; n-ai arătat în nici un fel... spuse el. – Vezi că noi, fetele, nu ne mărităm singure: lumea ne mărită sau ne cere în căsătorie. – Chiar din clipa aceea... Să fie cu putinţă? repetă el gânditor. – Credeai că, dacă nu te-aş fi înţeles, aş fi venit să stau aici singură cu tine, să-mi petrec serile în chioşcul din grădină, că te-aş fi ascultat, că m-aş fi încrezut în tine? întrebă ea cu mândrie. – Dar atunci... începu el, schimbându-se la faţă şi lăsându-i mâna dintr-a lui. În mintea lui se născu un gând ciudat. Olga îl privea cu calmă mândrie, şi aştepta, sigură de ea; iar el ar fi dorit în clipa aceasta nu mândrie şi tărie de caracter, ci lacrimi, patimă, o fericire îmbătătoare, fie şi pentru o singură clipă, iar apoi – curgă liniştit viaţa de fericire netulburată! Când colo nu vedea nici izbucnire în lacrimi, din pricina neaşteptatei fericiri, nici consimţământ sfios! Cum trebuia s-o înţeleagă? În inima lui se trezi şarpele îndoielii... Îl iubeşte cu adevărat ori vrea numai să se mărite? – Dar mai există şi o altă cale spre fericire, spuse el. – Care? întrebă ea. – Uneori dragostea nu aşteaptă, nu rabdă, nu calculează... Femeia arde toată, ca în foc, tremură de chinul şi bucuria pe care... – Nu cunosc această cale. – O cale... când femeia îşi jertfeşte totul: liniştea, bunul ei nume, respectul, şi îşi găseşte răsplata în dragoste... Aceasta-i înlocuieşte totul. – E nevoie de această cale? – Nu. – Ai fi vrut să-ţi cauţi fericirea astfel, cu preţul liniştii mele, a pierderii dreptului la respect? – O, nu, nu! Îţi jur că n-aş fi vrut aceasta pentru nimic în lume! spuse el cu foc. – Atunci, de ce mi-ai vorbit de această cale? – Drept să-ţi spun... nici eu nu ştiu. – Dar eu ştiu. Ai fi vrut să vezi dacă eu ţi-aş fi jertfit liniştea mea, dacă aş fi pornit cu tine pe această cale, nu-i aşa?

– Închipuieşte-ţi că bărbaţii. Poţi să nu mergi pa calea aceasta şi să iubeşti şi mai tare. zugrăvit de el. întâlnindu-te. mai presus de ele. – Atunci. se îmbujoră toată. de fapt. mai târziu. – La intrarea ta în salon câteva bonete s-ar clătina de indignare. Oblomov. însă. chinurile îndurate clipă de clipă. Dar privirea Olgăi era veselă. şi privirea ei rămase tot atât de limpede. apoi se sculă. că Sonicika. nici să mor! Nu-i vorba de asta. Se uită întrebător la ea. Poate că nu moartea te-ar fi speriat. spuse ea. să iubească. alături de un bărbat. Oblomov rămase pe gânduri. vine totdeauna despărţirea. N-ai fi putut să le înduri şi te-ai fi prăpădit. nu-i aşa? Se uita mereu în ochii ei. spuse ea. De ce nu. ci sar uita la tine cu un zâmbet sfruntat şi viclean! Îi aruncă o privire. îşi încolăci. iar eu. Olga mişca înainte.. spuse el gânditor. n-ai avea destulă putere ca să priveşti ruşinea drept în ochi. s-ar preface că nu te vede! Olga zâmbi. voia jertfe din partea Olgăi. repede braţele pe după gâtul lui.. juca un zâmbet uşor. Pe buzele ei. căutând să vadă ce zice. spuse el. – Da. Mi se pare că ai ghicit.. o pietricică de pe cărare. Oblomov căzu în iarbă. totuşi.– Da. execuţia însăşi nu e chiar atât de îngrozitoare cât sunt pregătirile pentru ea. mânat de cerinţele amorului său propriu. Nu se vedea nimic: numai cutuliţa de deasupra sprâncenei se mişca uşor. nu şi-ar mai coborî privirea cu respect şi sfială. la picioarele ei. îl sărută cu foc... să mă despart de tine! Se opri. apropiindu-se de tine. nu o speriase.. privindu-l lung şi deodată. Ei? – Niciodată! Pentru nimic în lume! răspunse ea cu tărie. – Nu vreau nici să mă prăpădesc. îşi lipi faţa de pieptul lui şi adăugă încet: – Niciodată! Cu un strigăt de bucurie. unele din ele s-ar muta de lângă tine. care nu face nici cât degetul tău cel mic.. N-am să păşesc niciodată pe această cale. . dar faţa era liniştită. – Niciodată! repetă ea. de ce nu ai fi păşit pe ea? întrebă el stăruitor. – De ce-mi spui toate aceste grozăvii? întrebă ea liniştit. iar tu ţi-ai păstra mândria. – Da. – Niciodată? întrebă abătut Oblomov.... ţi-ai da limpede seama că eşti aceeaşi. dacă nu ţi-e frică? – Pentru că pe această cale. – Închipuieşte-ţi.. aruncând umbrela deoparte. aproape înciudat. să ştie că merge la pierzanie şi. cu vârful umbrelei. îi puse mâna pe umăr.. Tabloul înspăimântător. o izbândă îmbătătoare. e o cale groaznică şi trebuie multă dragoste ca o femeie să pornească pe ea.

Tarantiev părea să-l fi coborât într-o clipă din cer. – N-are nici un rost acum. şi eu să stau să te aştept! Scoate banii şi du-te sănătos! ... nu mă mut acolo.. Cu neamţul acela? Atâta rău că ai să pleci! – De ce să nu plec? Am scos şi paşaportul. Oblomov. I se părea că-i arde şi părul din cap. fără să se uite la el. chiar în ziua mutării sale la vilă. – Ce te priveşte? Am încasat o datorie veche.. Să vorbeşti cu fratele ei şi ai să vezi! – Ei bine. Trec pe acolo zilele astea şi subînchiriez apartamentul altcuiva. – N-am bani. – Cum aşa? – Aşa. adăugă el într-un târziu.. aşteptând să vadă ce va spune Tarantiev. voit nepăsător. – Bine.. cercând să-şi ascundă ciuda de a-l vedea pe Tarantiev tocmai într-o asemenea clipă. Mai bine ai face să plăteşti banii pe şase luni înainte.. – Scoate banii şi du-te dracului! – Ce bani? spuse nerăbdător Oblomov. fără s-o citească. L-ai închiriat şi nu te muţi? Dar contractul? – Ce contract? – Ai şi uitat? Ai semnat un contract pe un an de zile. nici măcar votcă nu mi-a dat. spuse Oblomov. – Dar tu de unde ai avut atâţia bani? întrebă Oblomov. – De care centru? Ce nevoie ai de centru? Ca să stai tolănit pe pat? – Nu. – Ce? îl întrerupse Tarantiev. ce am făcut!" se gândi el. Trec eu zilele astea pe acolo şi stau de vorbă cu proprietăreasa.. voiau să-l închirieze.. – Sigur. i-am dat eu de la mine. Şi dobitocul ăsta al tău bătrân nu-şi mai vede deloc de treabă: i-am cerut o gustare. Eu. N-avea decât o singură dorinţă: să scape de Tarantiev. – Nu mai pleci tu! repetă nepăsător Tarantiev. Au fost patru chiriaşi să-l vadă. Şi începu să-şi încheie haina. o să viu şi o să vorbesc. Eu. Vrei să ţi-i arăt? Mi-am cumpărat şi un geamantan. n-ai de gând să-ţi vezi apartamentul? întrebă Tarantiev. – În străinătate! îi reteză vorba Tarantiev. Nici nu l-ai văzut măcar. Dar Oblomov nu găsi de cuviinţă să-i răspundă de ce anume e departe. Tarantiev îi adusese o hârtie. pe care el a semnat-o în grabă. În minte-i stăruia întrebarea chinuitoare: de ce a venit Tarantiev. acum nu mai stau tolănit.Partea a treia I Oblomov se întoarse acasă strălucind de bucurie. răspunse. – Cu-um? Nu te muţi? răspunse ameninţător Tarantiev. Scoate opt sute de ruble în bancnote. Ivan Matveici. În starea aceasta intră la el în odaie. – Departe de centru. Sângele îi clocotea în vine. – Nu iau masa acasă. astăzi.. – Dar ce cusur îi găseşti? Mai bun ca ăsta nu găseşti în tot oraşul. – Ei. se dezvăţase de atmosfera ei înăbuşitoare. întinzându-i lui Oblomov mâna lui păroasă. nu ştie de glumă. – M-am plimbat pe aici. "Ah. şi atunci poţi pleca unde pofteşti. De altfel. chiar dacă ar fi să-l coste ceva bani. pe taţi i-am refuzat! Unul voia chiar să se mute pe trei ani. Tăcea mohorât. Fratele cumetrei. prin pădurice. – De ce? întrebă brutal Tarantiev. Apoi spuse: – Nici n-am nevoie de apartament: plec în străinătate. Îndată te reclamă la primărie şi o păţeşti. prietene. – Mult trebuie să te aştepte omul! Pe unde îmi tot umbli? întrebă el sever. Uitase cu totul de lumea aceea întunecoasă în care trăise atâta timp. Oblomov îşi aminti abia acum că. începu Oblomov. Ce să caut acolo? E prea departe. – Şi nici nu vreau să-l văd. – Care proprietăreasă? Cumătra? Ce ştie ea? E o muiere. în care stătea tolănit Tarantiev. Oblomov. cât o să stea? Îl chinuia mai cu seamă gândul că Tarantiev sar putea să rămână la masă şi atunci el. cică nu-i. şi deodată strălucirea pieri: ochii i se opriră cu neplăcută mirare asupra fotoliului său. Scoate banii! Pentru asta am şi venit. răspunse Oblomov. Deocamdată sunt grăbit. spuse Tarantiev. Mie trebuie să-mi plăteşti. cufundându-l din nou în mocirlă. – Fă rost de unde ştii. Doamne. nu va mai putea să meargă la familia Ilinski. iar ochii îi scânteiau.

nu ia masa acasă.. – Nu ţi le-am dat chiar ţie în mână.. Au cheltuit mai bine de o sută de ruble.. – Nu ne-aţi luat o perie de parchet şi două ceşti? întrebă din nou Zahar. I-am dat trei ruble. ţine! Scoase patru ruble. când îi aduceţi boierului cămaşa şi jiletca? – Ce cămaşă.– N-am bani. Tarantiev holbă nişte ochi mari. luându-şi pălăria.. nu ca pricopsitul acela de neamţ! Un funcţionar rus neaoş care.. Tarantiev le băgă în buzunar. Dar dumneavoastră. Ia te uită! . Na. că-ţi plătesc. Are bani. da. – Tarantiev! strigă Oblomov. ce jiletcă? căută să scape Tarantiev.. cu o privire întunecată spre Tarantiev. da. bine! Viu zilele astea. Mihei Andreici.. rosti grav şi întunecat Tarantiev. Poftim.. Zahar! îl întrerupse cu asprime Oblomov.. ce gură face? întrebă Zahar. – Poate că ţi-o mai trebui ceva în casa nouă. cuviincios. Dar Tarantiev tot nu pleca. să-l pici cu lumânarea: fracul ce-l poarta nu e mai curăţel ca al meu.. şi acum mi le ceri iară. E un băiat de aur. Să-mi dai şi de masă! – Care masă? – Nu mai am timp să ajung în oraş şi o să fiu nevoit să prânzesc în drum. – Atunci. – Bine. spuse Oblomov. – Dar ce sunt eu. Aici totul e scump. răspunse rece Zahar. – Du-te. Oblomov scoase în tăcere încă o rublă şi i-o aruncă. adăugă el şi ieşi din odaie.. Mare minune.. când v-aţi mutat? Le-ai băgat undeva. uitând chiar să se supere de faptul că a fost pus mai prejos de Stolz. stai.. Un om potolit de felul lui. uneltesc.. – Ce te-ai mai schimbat. cel puţin. Le-i fi băut şi acum îmi ceri mie. pe la tribunal: trebuie să autentificăm o procură. – Şi să nu uiţi să aduci banii! – Da. Le-am adus de mult. secretarul tău? întrebă Tarantiev. vor să mă piardă. cercevelele şi uşile. plăteşte-mi birja! se ţinea de el Tarantiev: trei ruble. – Unde ţi-i birjarul? Şi pentru ce i-ai dat trei ruble? – I-am dat drumul. Măi. îşi aduse deodată aminte Oblomov.. vino să-l vezi. – Îmi tocesc pingelele până acolo şi mă costă mai scump decât ce-mi dai tu. – Ce perii? tuna şi fulgera Tarantiev. – Doamne fereşte! Ce ruşine! Ilia Ilici aţi auzit? exclamă el către Oblomov. – Ajunge. adăugă el. Zahar încremeni. la vreo cârciumă. Cum pentru ce? Nici n-a vrut să mă aducă până aici. Nici nu se mai aşeză. "Prin nisip?" aşa-mi zicea. – Când a fost asta? întrebă Zahar.. – Da. frăţioare. nu hoinăreşte prin ţări străine. dar n-ar lua o birjă. aşteptând cu nerăbdare să plece Tarantiev. – Îţi mai dau ceva pentru masă. – Nu pot să mă duc la tribunal. de treizeci de ani. – Dă-i cu gura înainte! Cunoaştem noi cântecul! spuse Tarantiev. mi-au mai rămas douăzeci şi două! – Poţi lua de aici diligenţa cu cincizeci de copeici. o să mă coste vreo cinci ruble. Să treci. Trebuie să mă împrumut. N-avem gustare. dând cu pumnul în masă. fireşte! Dar acum e abia ora două. Nu vorbi despre lucruri pe care nu le pricepi! Surprins de această ieşire nemaipomenită din partea lui Oblomov. da. are să-ţi vadă de toate treburile Ivan Matveici.. Oblomov îi porunci lui Zahar să-i dea ceva de mâncare. Ce se aude. pezevenghi bătrân! Adu mai bine o gustare! – Îl auziţi. – N-am gătit nimic. bâigui el. spuse nerăbdător Oblomov. n-avem nici pâine în casă. Vezi că cei de acolo au vopsit. atunci mă duc singur. – Ei bine. de dragul tău. Ilia Ilici. – Mai îmi datorezi încă şapte ruble în bancnote. stă pe acelaşi scaun şi conduce întreaga instituţie. Ah. – În viaţa mea n-am băut nimic de-al boierului! protestă răguşit Zahar. – Porunceşte să-mi aducă o gustare! spuse el.. zău aşa! Oblomov se plimbă prin pădurice. – După ce te muţi. – Nu mi-ai spus că mănânci la o cârciumă? îl întrebă Oblomov.. – La masă. – De ce? – Am duşmani care-şi ascut împotriva mea dinţii.. iar Anisia e plecată. te rog. în vreo legătură. ca prietenul ăla al tău. tu. voiam să te rog ceva. duşumelele şi plafoanele. spuse Oblomov. Când vii să-ţi vezi apartamentul? Suntem doar în prag de toamnă. spuse Oblomov şi puse mâna pe pălărie. – Dar tu unde iei masa? întrebă Tarantiev. vorbeşte încet de tot. bine.

Ia vezi de vorbeşte cu Ivan Matveici şi încearcă să nu-i aduci banii! II Tarantiev plecă.. că ai şapcă. Şi lui Andrei îi place să trăiască astfel! Dar căsătoria. oricum. ea i se aruncă în braţe. ca să vorbească mai încet şi să nu-i audă mătuşa din odaia de alături. treieratul. iar ţăcănitul abacelor. se contopea cu întreaga viaţă. spuse el încet. Nu-i încă momentul! – Cum să nu fie când între noi totul e hotărât? întrebă el.. uitându-se ţintă la el. ascultarea proceselor de judecătorie. apoi la pălăria lui Oblomov care stătea pe o etajeră. O să vină şi Anisia şi o să-mi prindă mâna ca s-o sărute. se uită la ea. când însă Oblomov dădu să se ducă la mătuşă ca să-i anunţe vestea cea mare.. se înţelege. "Nu mai pot să gândesc.. simple. temeiul vieţii.. Prin mulţime trece o şoaptă de uimire. Acolo mă aşteaptă o lungă convorbire în şoapte. apoi în ochii ei strălucesc lacrimi. Văd că eşti cam. luând pălăria lui Oblomov şi încercând-o. Ce trebuie să facem acum? Cu ce să începem? stăruia el. dragă. Simţea că sărbătoarea luminoasă. apoi plecarea la Oblomovka. – Dracu să te ia! spuse Tarantiev. un gând tainic se iveşte în cutuliţa de deasupra sprâncenei. spuse el. Iubirea va fi. Dă-mi-o. şi iar administratorul. începea să facă parte din îndatoririle ei obişnuite şi să piardă treptat din culorile ei strălucitoare. nunta. apoi. după plecarea musafirilor. senină. Şi totuşi. socotelile. a dragostei trecuse. – Tocmai de aceea aş vrea să fac primul pas. Ce o să se mire el! Pe urmă... – Da.. apoi din nou va trebui să se ducă cu treburi la oraş." Se duse repede la Olga.. Acasă. întocmai ca astăzi.. sobră. îşi zicea el în gând. însă tainic. aşteptă ca Tarantiev să plece. câţi metri de postav a dat statului un altul. Olga se încruntă atât de tare. dintâi mătuşii... ţăcănitul abacelor. îi voi scrie şi lui Stolz. Îşi închipuia cum are s-o ducă pe Olga la altar.. va răsuna "Casta diva".. În cele din urmă. clădirea casei.. – Tot nu porţi tu pălărie. secerişul. Aceasta ascultă zâmbind aiurările lui. foarte indispus. împrumut.. Oblomov se însoară!» Acum. în fotoliu şi rămase astfel mult timp. îşi îndreptă pe îndelete cravata. ipotecarea moşiei la Consiliu. rămânând să încălzească viaţa în chip nevăzut.. Le voi spune tuturor. ea îi întinde mâna şi nu ştie prea bine cum să se uite la cei de faţă. manifestările ei vor fi obişnuite. Zâmbeşte. Şi de acum încolo. Doar n-o să stăm cu mâinile în sân. că dragostea se preschimba într-adevăr în datorie. iar de acum încolo n-are să mai lucească atât de viu. încât îl prinse frica. discutarea nesfârşită a diferitelor afaceri cu ţăranii. încep. – Două "niciodată". Poemul se va sfârşi şi va începe istoria. lumii întregi... Apoi. şi câtă deosebire între ele! Unul s-a şi veştejit. căutând să alunge această impresie urâtă. alegerile în adunarea nobililor.. să mă duc la mătuşa. strecurându-se stângaci pe uşă. legământul tainic de a ne contopi vieţile. pe vară. mă duc la Olga. să simt singur. Apoi căzu pe gânduri şi se cufundă tot mai adânc în ele. e floarea ei deschisă.Îşi netezi pălăria cu mâneca. nu ştiu cum astăzi. iar Oblomov se aşeză. puternic. vibrând de bucurie. apoi. – Nici o vorbă nimănui! spuse ea. – Acesta e cel din urmă pas. apoi baronului. Ruşinoasă. tot zâmbind şi căutând pe obrazul său urma sărutului fierbinte pe care i-l dăduse Olga. Ei îi dau zece ruble. severă: demersurile la tribunal. Un zâmbet se ivi pe faţa lui. Aceasta să fie viaţa pe care a visat-o el? Viaţă e asta?. între toate acestea. întocmirea muncilor. o sărutare grăbită. iar eu o să-i dau douăzeci şi cinci de ruble. Poate că azi dimineaţă a strălucit cea din urmă rază trandafirie a iubirii. viaţa cea serioasă. Viaţa va s-o absoarbă. îşi aminti de cele petrecute dimineaţa. construirea drumului. cu flori de lămâiţă în păr şi cu voal lung. îngână ea. şi urâcioasa apariţie a lui Tarantiev îi ieşi cu totul din cap.. Se opri în faţa oglinzii. îmbrăcată încă cu rochia ei minunată. cu capul mândru şi totodată graţios aplecat. Încep îndatoririle... – Şi care-i atunci primul? . Oblomov îi luă în tăcere pălăria de pe cap şi o puse la locul ei.. Doar când şi când. de bucurie voi striga aşa ca să mă audă lumea întreagă şi să spună cu toţii: «Oblomov e fericit. iar celălalt a înflorit atât de frumos. mutra îngrijorată a administratorului. plin de nerăbdare. e poezia vieţii. nu. Nici sosirea musafirilor nu-i va aduce mare bucurie: se vor apuca să discute cât alcool produce cutare la velniţa lui. ca şi cum tocmai aceasta ar fi viaţa. lumea trăieşte.. va străluci fugar o privire a Olgăi. lipindu-şi degetul de buze şi ameninţându-l. cu răsuflarea uşor tulburată.. încrucişându-şi mâinile pe piept. îi spun şi lui Zahar: o să-mi facă o plecăciune până la pământ şi o să strige de bucurie. Mă duc repede la Olga.

Mai trimise după încă un prieten. să te duci la tribunal. el însuşi nemaifiind de mult la curent cu asemenea treburi. negru. în casă era aceeaşi forfotă. într-un fund de curte. Oblomov izbuti să coboare din trăsură: câinele lătra şi mai amarnic. pe urmă trebuie să mergi la Oblomovka. care le spuse să caute pe strada de alături şi le arătă o uliţă fără case. întocmai ca Andrei! Parcă s-ar fi înţeles cu toţii să se grăbească a trăi!" A doua zi. În cele din urmă. se duse la oraş. iar altele chiar zburau. ca să-l întrebe cum să facă acest lucru. dintâi la tribunal. diferit. nici legământ tainic de a contopi cele două vieţi! Totul e altfel. Şi pe urmă? – Pe urmă. căscând şi uitându-se în dreapta şi în stânga. Ce ciudată e şi Olga! Nu se opreşte în loc. să-i spunem mătuşii. . înarmat cu o coală cu timbru sec. iarbă şi urme adânci în noroiul uscat al drumului. Se duse deci în cartierul Vîborg să-şi vadă noua locuinţă.. Oblomov stătea în trăsură.. găsiră un vardist. Cred că scara s-o fi şubrezit de tot. speriind o grămadă de găini. "Proprietatea văduvei secretarului de colegiu Pşeniţîn". – Şi pentru asta trebuie mers în oraş. – Pe cine căutaţi? întrebă ea. – Ar trebui să căutăm aici un apartament.. Nici convorbire îndelungată în şoaptă. se uitau la el cu multă curiozitate.. Era prea târziu ca Oblomov să mai meargă la tribunal. nu se pierde în dulci cugetări asupra clipei poetice. – Şi unde o să stăm? întrebă ea.. – Nu cumva vreţi să vorbiţi cu Ivan Matveici? întrebă ea. noi o să mergem împreună şi atunci. să fac o şcoală. gălbinele şi crăiţe.. Nu ştia prea bine unde-i tribunalul şi trecu pe la Ivan Gherasimîci să-l întrebe la ce anume departament trebuie să autentifice hârtia. Când la un geam. cu garduri. – Dar unde ne vom duce? Avem acolo o casă? – Nu. bătrâna lăsă capul în jos. apoi construcţia drumului. – Nu.. Colindă mult timp cu trăsura prin diferite ulicioare. treci să-ţi vezi apartamentul». aşa că fu nevoit să lase totul pe luni. Ivan Gherasimîci s-a bucurat să-l vadă şi n-a vrut să-l lase să plece înainte de a fi luat masa. când la altul. care se împrăştiară cotcodăcind în toate părţile: unele alergau cât le ţineau picioarele. Mă duc mâine. prin crăpătură se iviră felurite feţe. Pe scară se întâlni nas în nas cu o bătrână zbârcită. – Pe urmă. Iată deci cel de al doilea pas.. Andrei Ivanîci ţi-a scris doar ce trebuie să faci la ţară. Oblomov porni din nou. se mişcau nişte capete. – Fă dintâi cei doi paşi şi apoi. – Da. cea veche e cam dărăpănată. – O caut pe proprietăreasă.. începu să se smucească în lanţ... parcă era vorba de o clădire? întrebă ea. doi copii. privind urzicile de lângă garduri sau câte un sorb ieşind de după uluci. Între timp. azi e o zi atât de mare! Şi să plec de lângă tine. Olga? – Bine. spuse Oblomov. nu mai ajung niciodată să-i spun mătuşii! Zice că trebuie să pornesc clădirea casei. Oblomov aruncă o privire în urma lui. Olga. Doamne! spuse Oblomov. Un câine mare.. în dreapta şi în stânga. "Ce-i asta? se gândea trist Oblomov. Apoi.. Pornise în silă. Dumnealui nu e acasă. se arăta câte un cap. în spatele bătrânei. începu el. n-a venit încă de la slujbă. spuse ea.. – Pe proprietăreasă. Eu nu prea ştiu ce ai de făcut acolo. privindu-l drept în faţă. Trebuie doar să înaintezi o hârtie.– Primul.. ca şi cum n-ar şti ce-i visarea. citi Oblomov pe poartă şi porunci birjarului să intre în curte. Nedumerită. de-a lungul unor garduri lungi. dacă ar fi să-i ascult pe Stolz. instituţiile nu lucrau. În cele din urmă.. fie şi mâine. doamna Pşeniţîna. cineva crăpă puţin uşa. iar a doua zi era sâmbătă. un băiat şi o fetiţă. nici n-ar simţi nevoia să se cufunde în lumea ghidului! «Du-te îndată la tribunal.. vardistul îi arătă o căsuţă veche. în curte. apoi o închise la loc.. În sfârşit. Masa şi consfătuirea luară sfârşit pe la ora trei.. cu poalele sarafanului suflecate până la brâu. să-i scriem lui Stolz. – O. adăugând: – Chiar asta e. – De ce nu azi? – Azi. lătrând cu desperare şi căutând să ajungă boturile cailor. Pentru toate astea.. la înălţimea ferestrelor casei şi nu ştia cum să se dea jos. De după geamurile pline de ghivece cu rezeda. nu-ţi ajunge nici măcar o viaţă de om. aşa încât trăsura intră cu oiştea într-un colţ. Curtea nu era mai mare decât o odaie.

ca o pătură de cal. răspunse ea scurt. Oblomov vedea o grădină de zarzavat nesfârşită. îndată ce Oblomov făcea vreo mişcare sau calul bătea din copită. răspunse ea cu glas monoton.. – Şi unde are slujbă fratele dumitale? – La birou. că vreau să vorbesc cu ea. – Doriţi s-o vedeţi pe Agafia Matveevna? întrebă bătrâna. pietroşi. fără bonetă pe cap. dumnealui e cel care vede de toate treburile noastre. Acuma însă. plină de varză. hotărî îngăduitor Oblomov. chiar şi ascuns de rochie. Păşi în odaie cu sfială şi se opri. se uita alene da Oblomov şi la trăsură. saltelele şi vasele stăteau unele peste altele. răguşit şi scurt. . Deschise uşa. Pe după gardul din dreapta. Îl conduse pe Oblomov. să nu fi dereticat puţin? spuse el. uitându-se la capetele şalului ei. într-o odaie destul de mare şi-l rugă să aştepte. – Nu. – A mea e. cercetând din ochi odaia. mâinile le avea albe. "Are o figură simplă.De undeva apăru un ţăran somnoros. însă aspre. Deodată. când nu purta şal. Oblomov zări în treacăt o femeie destul de plinuţă. din pricina unor anumite împrejurări. puţin umflate parcă şi lucioase. Trebuie să fie o femeie foarte bună la suflet. cunoştinţa lui Mihei Andreici? Aşteptaţi puţin. un semn ameninţător cu capul şi fetiţa dispăru. Ochii cenuşii aveau o expresie naivă. ci numai două dungi. încât părea că roşeaţa nici nu poate străbate prin pieliţa obrajilor. pe dumneata doream să te văd. răspunse Oblomov. "Şi câinele tot mai latră". printre dulapuri. o fetiţă îşi vârî capul pe uşă. Poate că doriţi să vorbiţi cu frăţiorul meu? întrebă ea nehotărât. care o acoperea acum până jos. după ce gazda se aşeză pe divan cât mai departe de el. nu vine niciodată înainte de cinci. – Dar nu este casa dumitale? întrebă Oblomov. Cu mâna streaşină la ochi. – Ce fel? – Unde se înregistrează ţăranii. uitându-se pentru prima oară drept în faţa lui Oblomov. scaunele trântite grămadă peste pat. începu Oblomov. în spatele lui. se gândi Oblomov. – Poftiţi în casă! spuse bătrâna. cu noduri mari de vine albăstrii. Iar când Oblomov întrebase de ea. Din pricina aceasta. Pentru ce? – Spune-i stăpânei casei. printr-o săliţă mică. Aproape că n-avea sprâncene.. ca şi întreaga faţă. dinapoia căreia câteva capete se feriră în lături şi apoi dispărură prin odăi. Este la serviciu. – Am închiriat apartamentul. – Ce-i asta? Să nu fi aşezat nimic la loc. Mesele pline de praf. iar pe cap – boneta.. Era atât de albă şi de plină la faţă. Gazda îl ascultase aiurită şi rămase pe gânduri. nici măcar la o fustă mai largă care să-i mărească volumul şoldurilor. Rochia era strâns lipită pe trup: se vedea că nu recurge la nici un fel de artificiu. ca să-i ferească de soare. rochia părea veche şi ponosită. dar plăcută. – Va să zică sunteţi chiriaşul cel nou. îi spun îndată. cu gâtul şi braţele goale. În comparaţie cu şalul elegant şi boneta de zile mari. cu cojoc. fără a păcătui împotriva modestiei. răspunse ea în cele din urmă. privindu-l stingherită pe Oblomov. îşi pusese în grabă peste rochia de toate zilele şalul ei de duminică. ar fi putut servi unui sculptor drept model de sâni sănătoşi. Stăpâna casei vine îndată. privirea i se opri asupra unor obiecte cunoscute: odaia era ticsită cu lucruri de-ale lui. – Vedeţi că fratele meu lipseşte. iar după cel din stânga se zăreau câţiva copaci şi un chioşc verde de lemn. Nu se aşteptase la musafiri. apoi lăsându-şi din nou ochii în jos. Am închiriat aici o locuinţă. Agafia Matveevna îi făcu. Avea vreo treizeci de ani. cu firicele de păr blond. se auzi scârţâind uşa şi în odaie intră femeia cu gâtul şi braţele goale pe care o zărise adineauri. ca să facă să-i pară mijlocul mai subţire. Nu ştiu cum se numeşte. cu pielea albă. Mâinile şi le ţinea ascunse tot pe sub şal. adăugă ea. bustul ei." În timpul acesta.. care zâmbi ruşinată la gândul că fusese văzută de un străin şi o luă şi ea la fugă. Ce porcărie! Deodată. Câinele lătra mereu. Acesta se sculă şi se înclină în faţa ei: – Am plăcerea s-o văd pe doamna Pşeniţîna? – Da. răspunse ea. întorcându-se. – De aceea m-am gândit că poţi hotărî singură. sunt nevoit să-mi caut casă în altă parte o oraşului şi de aceea am venit să stăm de vorbă. începea iar să se zbată în lanţ şi nu mai contenea să latre. pe furiş. – Frăţiorul nu-i acasă.

cocoşul ăsta îl dăm băcanului? întrebă ea. Altminteri. faţa ei se înviora. Dăduse de fundul sacului de gânduri şi cuvinte pe care le avea. ne mai ducem uneori şi la crâng. ne-am dus până la Pulberărie. Câteodată mai vine cumnată-mea să mai stea la noi sau Mihei Andreici.. vindem ouă şi pui. – Aşa e cu gospodăria! spuse Oblomov." Se opri şi râse. Ăştia suntem. avem găini multe. Drept răspuns. Anul acesta a fost puţină lume. spuse Oblomov arătând cu mâna avutul său trântit claie peste grămadă. ascunse mâinile sub şal şi îşi lăsă ochii în jos. încă de pe când trăia soţul meu. În ziua de douăzeci şi patru iunie e onomastica frăţiorului meu – dăm o masă. ruşinată. – Nu. Copiii şi cu Akulina au fost în grădina contelui şi le-a dat grădinarul flori. căpăta o expresie serioasă. Deunăzi. dar nu ne lasă frăţiorul. răspunse ea. De n-ar lătra câinele. – Mihei Andreici vine des pe la voi? întrebă Oblomov. Când vorbea despre lucruri care-i erau familiare. Însă la orice întrebare care nu privea un lucru bine cunoscut ei. – Hai. vin mulţi. Iar muşcata şi cu aloesul sunt de mult aici. De dimineaţă a plouat. În odaie năvăli deodată Akulina. Lumea de aici. abia dacă mai umblă.. . – Aveţi flori. Vă plac? întrebă el. s-ar crede că nu-i nici o suflare de viaţă. Mai e şi bunica noastră. – Ce linişte e aici la voi! spuse Oblomov. la biserică. Sunt mereu împreună. înainte. Mai stau cu mine doi copii de-ai mei şi ai lui răposatu bărbatu meu: un băieţel de şapte ani şi fetiţa de cinci. du-te la bucătărie! repetă Agafia Matveevna. – Da. se mai pierde ceva şi pretinde de la noi. dar eu cu copiii numai pe la neamuri de-ale soţului meu ne ducem la masă.. iar noi. îşi fierb acolo ciorbă de peşte. începu Akulina. du-te! spuse gazda. vineri. dar de la sfântul Nicolae nu mai merge: au început să i se umfle picioarele. de prin vile şi din casa contelui numai de la noi cumpără. – Ieşi adesea din casă? întrebă Oblomov.Zâmbi naiv şi faţa ei recapătă într-o clipă expresia ei obişnuită. de pe strada noastră.. Fratele meu şi cu Mihei Andreici se mai duc la pescuit. Pşeniţîna zâmbi numai. – În vizită nu vă duceţi? – Frate-meu se mai duce. Zâmbetul era pentru ea mai mult un fel de a-şi ascunde nepriceperea. Nu vezi că am musafiri? – Am vrut numa' să-ntreb. îşi pierdea expresia aiurită. du-te. începu gazda ceva mai vorbăreţ. – Şi unde vă mai duceţi? – Nu prea ieşim noi. nu pe ăsta! adăugă ea grăbit şi. când nu ştia ce să spună sau ce să facă. – Nu. – Nu. prin sertare şi prin dulapuri. apucând cocoşul de picioare şi ţinându-i capul în jos. – Se mai întâmplă câteodată. spuse ea. Pe cel cenuşiu să-l dai. Spune că "cine ştie ce-o fi având dumnealui acolo. privindu-l acum pe Oblomov chiar îndrăzneţ de tot. – Chiar aşa? – Zău că nu vă mint! Anul trecut am fost o dată la Kolpino. îl întrerupse ea cu voiciune. – Am vrut noi s-o facem. mai mult pe acasă. – Agafia Matveevna. înainte de sfântul Ilie. în duminica Paştelui şi de Crăciun. un piept înalt şi plin ca perna divanului şi care nu părea să cunoască nici un zbucium. o bătrână bolnavă. Gazda zâmbi. – Uneori şade câte o lună: e prieten la cataramă cu frăţiorul meu. mai mult pe treaptă şade. – Ce prudent e fratele dumitale! spuse Oblomov. Tăcu. uitându-se mai îndrăzneţ la Oblomov. – Nu locuieşti aici singură cu fratele dumitale? întrebă Oblomov. se mai ducea la piaţă cu Akulina. în timpul verii. înviorându-se la faţă.. răspundea printr-un zâmbet şi prin tăcere. în mâinile ei se zbătea şi striga desperat un cocoş mare. Nu mai aveau despre ce vorbi. – Ce cauţi aici? Hai.. n-avem timp de flori. care se vedea pe sub şalul desfăcut. cu picăţele. Pşeniţîna zâmbi din nou şi îşi reluă expresia sa obişnuită. de ruşine. – Ar trebui puţin orânduite lucrurile astea. Şi. – Vine multă lume? întrebă Oblomov cu ochii la pieptul ei. dar mai târziu s-a făcut senin. nu merge decât la biserică. Ne dă şaptezeci de copeici. vin toţi funcţionarii de la dânsul de la birou.

– Nu pot să mai aştept! hotărî el. spuse Oblomov. răspunse Oblomov. te rog pe dumneata să-i spui. Umbla repede... – Pe vremea asta vine totdeauna. – Să-i transmiţi ceea ce te-am rugat eu: că din pricina împrejurărilor. – Ce să-i spun frăţiorului când o veni dumnealui? Când vă mutaţi? întrebă ea. – Cum aşa? Dar cu lucrurile cum rămâne? – Fii bună şi spune-i fratelui dumitale. Îi spun că doriţi să mai treceţi o dată. Mai bine să poftiţi mâine: e sâmbătă şi nu se duce la birou.. – Sunt foarte ocupat. – Atunci. îmbrăcat cu un palton vechi. în timp ce Oblomov lua loc în trăsură. – Da. repetă ea. Pe altă dată!" hotărî el. începură ploile... din pricina anumitor împrejurări.. iar mie mi-e foame şi cald! Apoi. din pricina unor anumite împrejurări. cu un pachet mare învelit în hârtie sub braţ. iar unde nu erau.. Văzându-l în prag. de aceea. n-am o clipă liberă. Îl cunosc după pas: strada e podită cu lemn şi se aude cine trece. În lătrăturile furioase ale câinelui. – În privinţa contractului. la o votcă şi gustare. – Atunci îi spun frăţiorului meu că aţi fost pe aici. Numai atâta te rog să-i spui că. mă aşteaptă şi Olga. înclinându-se şi dând să plece.. îi transmiţi ceea ce te-am rugat? repetă Oblomov. – Nici poimâine nu pot. toate vilele se goliră una câte una. nu pot păstra locuinţa şi o voi subînchiria altcuiva. P-aici trece el de obicei. – Mână mai repede! III Spre sfârşitul lui august. câinele începu să latre furios şi să se smucească în lanţ... căuta să scape Oblomov.. Dar de mutat. "Trebuie să fie frăţiorul! hotărî el. că din cauza împrejurărilor. o să trec zilele astea.. o ţinea ea una. stărui ea. cu ochii ţintă la pieptul ei. – Ce mult întârzie. Dar văd că nu-i! – Eu mă duc. prin dreptul geamului: se vede de-aici. sau să caute dânsul. începu Oblomov apăsat. Pe altă dată!" – Mână. La capătul ei se ivi un om de vârstă mijlocie. – Da. trăsura ieşi pe poartă şi porni să se legene peste noroiul frământat de roţi şi uscat al uliţei nepavate... ieşea fum.. vă rog să-l închiriaţi altcuiva. răspunse gazda cu o nelinişte neobişnuită pentru ea în glas. locuitorii se plimbau legaţi la fălci. Oblomov îl urmări cu privirea şi văzu că intră pe poarta casei Pşeniţînei. cu toate că era o zi uscată şi călduroasă.. – Atunci poimâine. – Adevărat că vine şi el? întrebă Oblomov. Şi se uită spre uliţă. stărui ea. la fereastră se arătară câteva capete. duminică: după liturghie. de vreme ce arvuna vă rămâne dumneavoastră.. găinile speriate se împrăştiară în toate părţile. În cele din urmă. privind gardurile din dreapta şi din stânga.. uitându-se la gardul dinspre stradă. – Peste o jumătate de oră se întoarce şi dumnealui. iar eu o să vă găsesc un chiriaş. ascultându-l distrat.. – Zău aşa! adăugă ea. căutând parcă să-l reţină astfel pe Oblomov. repeta ea. Dar ducă-se dracului! O să mă ţină de vorbă un ceas. cuprins de nerăbdare.. spuse gazda preocupată. nu se vede deloc. – Nu mă mut. Eu.– Ar fi cam mult să-i aştept venirea.. trase caii îndărăt. Îl asculta cu aerul ei aiurit. Poate că ai putea dumneata să-i transmiţi că. clipind din ochi. uitându-se în dreapta şi în stânga şi păşind atât de apăsat de parcă ar fi vrut să spargă cu piciorul podeaua de lemn a trotuarului.. acolo unde erau sobe. o să caut de asemenea un amator. răspunse ea monoton. Ar trebui să mă întorc în strada Morskaia sau Koniuşennaia. sculându-se de pe divan. – Atunci săptămâna cealaltă. care stătea proptit într-un cot. Umblă puţină lume pe aici. "Dar apartamentul celălalt n-ar trebui să-l văd? îşi aminti el deodată.. . şi să-i spui că. Vine şi Mihei Andreici.. nu mai am nevoie de apartament şi. Vizitiul. când vă mutaţi? Aş pune să spele pe jos şi să şteargă praful. – Mâine nu pot. – Vedeţi că nu-i acasă. spuse Oblomov.. căută să scape Oblomov. spuse Oblomov... din partea mea. birjar! spuse el. deschizând uşa. un baston gros şi galoşi. Pe coşurile vilelor. – Frate-meu nu-i acasă.. Nu ştiu de ce n-o fi venit.. – Mai bine să poftiţi mâine şi să vorbiţi cu dumnealui.

Îşi simţea inima plină de tristeţe. – Să-i spunem mătuşii. dădu s-o liniştească Oblomov. Trecu prin odăile ei goale. pe urmă. dar nu putu! A doua zi. Uneori. Dacă acesta punea cu bine tava pe-masă. Se duse astfel trei zile de-a rândul în oraş şi luă masa la Olga. să zicem. Dar serile de toamnă de la oraş nu mai semănau cu zilele lungi şi luminoase. Parcul! repetă ea cu mult sentiment. Anisia îşi trecu pe uşă capul. Katia nu mai putea să se repeadă până la el.. prinzând în ochii lui o rază de duioasă supunere. mă duc să mă plimb în grădina de vară şi poţi să vii şi tu acolo. adevărat. – Dar cu fratele gazdei ai vorbit? Ţi-ai găsit un apartament? îl mai întrebă ea. Drept răspuns. A şasea zi. ai dreptate. Ar fi vrut să cânte. încât îndată îi va descoperi minciuna. – Mâine voi vorbi negreşit cu fratele proprietăresei. să se desfăşoare mai alene. se apropie stângaci de masă. se duse în oraş. nu ştia totuşi unde va trage la noapte. iar seara trebuia să se întoarcă înapoi. răspunse Oblomov. Se întâlneau cu cunoştinţe de ale lui sau de ale ei care-i salutau. de asemeni. Mâine-i duminică şi nu se duce la serviciu. Oblomov îi sărută tăcut mâna şi îşi luă rămas bun până duminică. – Da. – Nu-i niciodată acasă dimineaţa. spuse el bucuros că ea şi-a luat asupra-i grija de a stabili felul în care să se vadă. asudând de frică. de tăcută fericire. Inima-i plângea. Ştia însă că Olga îl va privi atât de atent. Acum veni rândul Olgăi să ofteze. în ziua noastră de primire şi. sub pretext că nu şi-a rostuit încă lucrurile în casă. nu spuse însă nimic. oftă numai. se repezea . unde hotărâse să rămână deocamdată până îşi găseşte un alt apartament. Olga îi spuse să vină în cutare magazin. pe apucate. urmărind să vadă dacă Zahar o să ajungă cu ceştile până la masă. Oblomov era gata-gata să spună: "Am fost şi am făcut totul". într-o bună dimineaţă. Doamne. Aceasta ne va aminti parcul. hotărî ea. urmând ca trăsura să vină după ei. după ce dădu târcoale casei Ilinski.. sau ea îi arunca o privire fugară şi-i zâmbea. Numai din când în când. când parcul şi păduricea erau pustii. miercuri. ca şi cum. da. trecură prin faţa geamurilor lui şi mobilele familiei Ilinski. înfloritul poem de dragoste. nici pe Zahar nu-l putea trimite cu câte un răvaş cale de cinci verste. Îi trimise pe Zahar şi pe Anisia în cartierul Vîborg. Putem să ne mai vedem şi la teatru: ai să afli când mergem şi vii şi tu. cu mult peste clipa de faţă. – Până nu se aranjează toate acestea. – Of. Aici nu mai era chip s-o vadă de trei ori pe zi. tăceau câte o jumătate de ceas. tot ca de obicei.. iar seara sunt eu mereu aici. În spatele lui. bucuros că are o scuză valabilă.Oblomov nu se mai arătă prin oraş şi. să-ţi iei masa oriunde. clătinând ca de obicei tava cu cafea şi chifle. tresărea într-un avânt de pasiune. ca şi cum ar fi fost lipsit de miez. uitându-se adânc la Olga. nu putem să spunem nimic lui ma tante şi ar trebui să ne vedem mai rar. coborî dealul. singur. – Dar la tribunal ai fost? întrebă Olga. Şi tot acest poem de vară. că are să fie acolo şi. plângeau şi sunetele. porni cu un oftat spre casa lui. sau cu serile petrecute în parc ori în pădurice. încuviinţă Oblomov. mătuşa şi Olga nu şi-au luat prânzul acasă. apoi se aşeză la pian şi se cufundă în lumea sunetelor. spuse gânditoare Olga. stingherit de această situaţie neplăcută. prânzi la repezeală la o ospătărie. A cincea zi. părea să se fi oprit. ar fi durut-o capul. – Să iei masa la noi duminica. iar seara şi-o petrecu la Olga. – Când vremea-i frumoasă. îl privea cu ochii ei mari şi obosiţi şi îşi mirosea gânditoare sticluţa cu săruri. fără să-şi ridice ochii. apoi prin parc. câte unii se opreau chiar să stea de vorbă. Ea îl petrecu trist cu privirea. încheie ea. Olga se cufunda în lucrul ei. A patra zi i se făcu însă ruşine şi. Zahar. că săptămâna aceasta se va muta şi tocmai de aceea nu se instalează încă în apartamentul cel nou ca la el acasă.. – Dac-ai şti cât de greu este! spuse el. Oblomov se sculă şi se îmbrăcă în haina cenuşie pe care o purtase în vilegiatură. ce chin! spunea el. I se părea peste putinţă să mai rămână singur acolo... Deşi acum nu i se mai părea cine ştie ce faptă eroică să te muţi din casă. – Da. o poate conduce până acasă pe jos. socotind în gând pătrăţelele modelului. când obloanele de la ferestrele Olgăi erau închise. Toate acestea îşi aveau neajunsurile lor. ori să nu te culci deloc în timpul zilei. într-un acces de laşitate. iar când vreun lucru cădea de pe tavă. stăruia Oblomov. ea dispărea fără zgomot. Mătuşa. iar Oblomov se adâncea într-un haos de idei şi trăia în viitor. De halat se despărţise demult: poruncise să fie pus bine în dulap. Şi cât de departe era până la ele! Trei ceasuri îi trebuiau lui Oblomov ca să vină din cartierul Vîborg. Atunci voi putea rămâne la dumneavoastră de dimineaţă şi nimeni nu va avea nimic de zis. din pricina lui.

De şase zile. până acum. răspunse şi mai amabil Oblomov. dând s-o lovească cu cotul în piept. adică toată partea "curată" a casei. apoi se îndreaptă iar. În casă. În asemenea împrejurări. Îi spun îndată ce vine. – Ce cafea bună! Cine o face? întrebă Oblomov. – De ce o fi dând atât de repede din coate? întrebă el. Oblomov urmărea mişcările coatelor. se vedea în jos o fustă curată. neîncetată. ele amândouă. iar "frăţiorul" sus. Oblomov închiriase patru odăi. şi. Uşa fu închisă în grabă. se gândi Oblomov. am să încerc. Vedea cum spatele femeii se apleacă. dar coatele le are curat ca de contesă şi cu gropiţe". apoi pe nevastă-sa. abia acoperit cu şalul pe care îl mai văzuse: ţinea o farfurie cu o bucată uriaşă de plăcintă.. de la Oblomovka. – Vă mulţumesc mult! spuse el. cafeaua şi vasele.. trecea din nou. spuse Oblomov cu dojana în glas. în aşa-numita "odăiţă". – Cine tuşeşte aşa la dumneavoastră? Tuşea aceea seacă? întrebă Oblomov. "E de neam de funcţionari. turnându-şi a doua ceaşcă. În curând se întoarce şi frate-meu de la liturghie. spuse Oblomov. – Cine ştie! Îmi pare că netezeşte cu fierul nişte horboţele. tot numai dumneaei o face. arătând spre uşa crăpată. rosti glasul. nu-i simţeai prezenţa. Gazda zâmbi de după uşă. "Cât de simplă e. trecând în zori de zi prin dreptul gardului zăbrelit.. căutând să se uite pe uşă. Mă îmbrac îndată. nişte ciorapi curaţi şi picioarele rotunde. spuse Zahar. Până atunci nu avusese încă prilejul să facă cunoştinţă cu fratele proprietăresei. – Bine. Braţul gol se întinse iar prin deschizătura uşii cu o farfurie şi un păhăruţ de votcă. pe la ora cinci. Zahar veni să-l întrebe dacă nu doreşte să guste din plăcinte: le-a trimis proprietăreasa. prin faţa ferestrei şi dispărea la intrare. Dispărea în ulicioară. Şi totuşi se cunoştea că acolo locuiau oameni. Proprietăreasa cu familia ei locuiau în două odăi mai puţin bune. ar trebui să stau de vorbă cu el. – De ce nu mă laşi să te văd. spuse Zahar. toate te face numai proprietăreasa. din dosul peretelui ajungea la urechi plânsul copiilor sau tusea seacă. rândaşul spărgând lemne sau ducând o saca pe două roţi. nu obişnuiesc. – Bunica: tuşeşte de mai bine de şapte ani. – Nu doriţi votcă? întrebă glasul. cu frunză de coacăze. Are acolo un fel de bufet: acolo îşi vede de lucru şi tot acolo ţine ceaiul. Peste cinci minute. de pe care aburul cald se ridica fumegând. Zahar începea să înjure dintâi obiectele. Îl zărise doar când şi când din pat. Oblomov bău şi-i plăcu foarte mult. cu acelaşi pachet. Plăcinta a făcut-o dânsa şi cu Anisia.. Să-i mulţumeşti. Şi se poartă curat". – Îmi închipui ce fel de plăcinte! răspunse nepăsător Oblomov. lăsându-şi privirea să alunece dintâi spre uşă. – Ba nu-s mai prejos de ale noastre. – A. – Mulţumesc. plinuţe ale gazdei. prin care se vedea odaia de alături. – Azi e duminică şi dumnealor fac plăcinte. ceafa ei. – Nu sunt îmbrăcată. – À propos. Cu ceapă ori cu morcovi. Lăsaţi-mă pe mine!" – Bună cafea! repetă Oblomov. – Proprietăreasa în persoană. de fratele dumitale. apoi. O facem singuri. Cu umplutură de pui şi ciuperci proaspete. ca să le prindă şi pe celelalte. Şi uşa se închise iar. luând plăcinta şi. dar uşa se închise îndată. cu un pachet mare de hârtii la subţioară. Adu încoa! Dar cine le face? Bătrâna aceea murdară? – Da de unde! răspunse Zahar. – Mulţumesc. Dar de care aveţi? – De casă. Spune-i să treacă pe la mine.spre el. o parte din gâtul ei alb şi braţele goale. se gândi Oblomov. – Iacăt-o şi pe dumneaei în persoană! spuse Zahar. mulţumesc! spuse cu amabilitate Oblomov. totuşi. din odaia de alături se întinse spre. – N-am gustat niciodată. a bătrânei. are în ea ceva deosebit. La bucătărie. plin de dispreţ. îşi opri ochii la pieptul înalt şi umerii goi ai femeii. Când se apleca. cică: "Voi puneţi prea multă cicoare şi nici n-o fierbeţi destul. Pe la amiazi. am tot trebăluit prin bucătărie. mai cu seamă dimineaţa: la bucătărie tocau cuţitele. baba asta n-ar şti nici maiaua pentru aluat s-o facă. De n-ar fi proprietăreasa. să-ţi spun bună dimineaţa. trebuie să fie bune. pe fereastră se auzea femeia spălând ceva într-un colţ. . zahărul. Dacă îngăduiţi. Oblomov un braţ gol. Oblomov nu vedea decât spatele gazdei. răspunse ea.

nu asta mă supără. Una sută de ruble am primit arvună. nu le lua în seamă. pe dată. fie una în sân şi cealaltă la spate. La ferestrele salonaşului atârnau perdele de stambă ieşite de soare. răspunse Ivan Matveevici. începu el. – Cum? Vrei să-mi iei chiria pe un an întreg. să plec înainte de împlinirea sorocului din casă. De-a lungul pereţilor se înşirau nişte scaune simple. E o biată văduvă şi trăieşte numai din ce ia de pe casă. cu varză şi cartofi. furişându-şi privirile lui ciudate spre Oblomov. când n-am stat aici nici două săptămâni? îl întrerupse Oblomov. răspunse Ivan Matveici tuşind în palmă şi ascunzându-şi apoi repede mâna în mânecă. poate din pricină că avea degetele cam butucănoase şi roşii şi-i tremurau uşor şi de aceea i se părea că nu e tocmai cuviincios să le ţină prea des în văzul tuturor. spuse Ivan Matveevici. fie amândouă la spate. astfel încât nu îţi puteai da seama dacă poartă sau nu cămaşă: cravata era legată cu un nod simplu. Cu toate că Oblomov auzea zi de zi şi dis-de-dimineaţă sub geamurile sale cotcodăcitul grav al cloştei şi piuitul puilor. Nu de astea îi ardea lui! Avea mereu în faţa ochilor chipul Olgăi şi aproape că nu băga în seamă ce se petrece în jurul lui. sub oglindă – o masă de cărţi de joc. de o mărime mijlocie. Ivan Matveici se hotărî să se aşeze. – Din pricina anumitor împrejurări. Uniforma lui de funcţionar era încheiată la toţi nasturii. Te rog să iei loc! răspunse politicos Oblomov. dar nu erai acasă. Binevoiţi să citiţi. Sunt alte împrejurări care mă împiedică să rămân aici. – Cum să nu? răspunse cu blândeţe şi sfială Ivan Matveevici. Dacă aţi fi poftit pe la noi pe la sfârşitul verii. iar cu degetul mijlociu al mâinii celeilalte. scrie aici în contract. iar sus erau atârnate patru colivii cu scatii şi canari. Oblomov. De aceea aş vrea s-o cedez pe aceasta. Atunci venea să se intereseze multă lume. arăta discret vreun rând sau un cuvânt anume. spuse Oblomov. – Cum doriţi! răspunse Ivan Matveevici.Biroul şi iatacul lui Oblomov aveau ferestrele spre curte. arătând cu degetul mijlociu două rânduri şi ascunzându-şi-l apoi în pumn. aplecându-se cu tot trupul înainte şi ascunzându-şi mâinile în mânecile hainei. – Îi scoatem noi. pentru ca. Judecă şi dumneata: n-am stat aici nici două săptămâni! Cum vine asta? Pentru ce să plătesc atâta? – Iată. – Am fost pe aici. să-şi ascundă şi mâna aceasta la spate. După a doua pofteală. după aceea. – Să am iertare. dator sunt s-o predau . de imitaţie de lemn de nuc. Am vrut să vorbesc cu dumneata în privinţa locuinţei. Credeam că vorbiţi de canari: se pornesc pe ciripit dis-de-dimineaţă. era altceva. – E cam greu s-o subînchiriaţi acum. – Şi cât anume datorez? întrebă Oblomov. îl întrerupse Oblomov. salonaşul spre grădină. adăugă funcţionarul. spuse Oblomov. "Iar de ar fi ca eu. Aduse contractul şi un abac. poate mai scoate câte ceva pentru hăinuţele copilaşilor din vânzarea de pui şi ouă. spuse el. "Frăţiorul" intră în vârful degetelor şi răspunse la salutul lui Oblomov. Dar în privinţa locuinţei fiţi pe pace: o să vă simţiţi foarte bine aici. Dar dacă nu găsiţi un chiriaş. ce facem cu contractul? Ne plătiţi daunele? O să aveţi o pagubă. – Iată: chirie opt sute de ruble în bancnote. Când îi întindea şefului său vreo hârtie şi-i dădea lămuriri. ci furişau dintâi spre ele o privire şi numai a doua oară se opreau asupra lor. Părea că se ruşinează de mâinile lui. iar capetele ei ascunse. Ar însemna ca sora mea să piardă banii pe nedrept. Pe ferestre se înghesuiau ghivece cu muşcate şi crăiţe. rămân deci şapte sute. înclinându-se de trei ori. cu unghia în jos. începu Oblomov. sunt nevoit să-mi caut altă locuinţă. a-mi porunci să vin la dumneavoastră. pe care căuta să le ascundă când vorbea. – Da. – Aţi binevoit. – Nici asta nu mă supără. – Nu. Avea vreo patruzeci de ani şi purta părul pieptănat într-un moţ deasupra frunţii şi alte două moaţe de acelaşi fel atârnând în voie pe tâmple. Poate că vă deranjează păsările? – Care păsări? – Găinile. – Aduc îndată socoteala. iar salonul cel mare spre grădina cea mare de zarzavat. asemenea unor urechi de câine. ţinea o mână la spate. Ochii lui cenuşii nu priveau lucrurile de-a dreptul. dar nu pot. – Mi-a spus sora mea.

Dar să n-aveţi nici o grijă! O să vă simţiţi foarte bine aici. ieşi afară pe uşă. – Dar bine. – Zahar.. Contractul original îi aparţine surorii mele. – Mai aveţi pentru vopsitul tavanului şi al uşilor. dar nu-şi putu aminti decât de două sute cincizeci de ruble. – Scrie aici în contract. luând contractul în mână. spuse Oblomov. una sută cincizeci şi patru de ruble. în întregime chiria pe tot anul. Mai aveţi de plătit pentru grădina de zarzavat şi alimentele primite de acolo. Şi degetul său gros începu să tremure iar în dreptul iscăliturii. încheie el blând. încă una sută cincizeci ruble. "Unde s-au dus toţi banii?" se întreba el.. ascunzându-şi la spate mâinile şi contractul. Aţi auzit? – Am auzit.unei alte persoane în aceleaşi condiţii ori. să-şi aducă aminte de cheltuielile făcute. La începutul verii.. Iar pentru grajd şi magazie. – De unde să iau atâta bănet? N-am! protestă Oblomov. Zahar începu să se caute prin buzunare. în bancnote. şi astea tot pe socoteala mea s-au făcut? întrebă mirat Oblomov. pentru repararea ferestrelor de la bucătărie şi ziduri sparte pentru uşi noi. – Nu se poate. Reparaţiile se fac totdeauna pe socoteala proprietarului. mi-au trimis de la ţară o mie două sute de ruble şi. în bancnote. spuse Ivan Matveevici. De altfel. Şi fu cât p-aci să mai ţăcăne o dată din abac. citi Oblomov.. sculându-se în picioare. Oblomov scoase portofelul şi numără banii: avea cu totul trei sute cinci ruble. – Cum vine asta? spuse el. Ivan Matveevici se sculă la rândul său de pe scaun. din pricina anumitor împrejurări. – Vai de mine. după cum toată hârtia tremura în mâna lui. Ce nevoie am de napii şi de varza voastră! – Cum doriţi! adăugă încet Ivan Matveevici. după trei plecăciuni. făcând semn din cap că poate pleca. douăzeci şi opt de copeici. făcând un pas înapoi. arătă cu degetul Ivan Matveevici. – Aşa e după lege. – E cam greu. acum nu mai am decât trei sute!" Începu să socotească. alta de zece şi le puse pe masă. napi şi alte legume. douăzeci şi opt de copeici. Cât despre bani.. adică până la 1 iunie a anului viitor". – Cum. eu nu ţin cai. – Şapte sute de ruble. ca la vreo două sute cincizeci de ruble. Înlemni. "Ce-am făcut cu banii? se întrebă el mirat. – Scrie în contract. zise Ivan Matveevici. Zahar! – Ce poftiţi? – Ce-am făcut noi cu toţi banii? Nu mai avem.. Ce să fac cu grajdul şi magazia? protestă Oblomov. cum doriţi dumneavoastră! încheie Ivan Matveevici şi. citi Ivan Matveevici.. scoase o monedă de cincizeci de copeici. mai aşteaptă soră-mea. Poftiţi de vedeţi semnătura! Şi degetul apăru din nou sub semnătură. văduvei Pşeniţîna. – Bine.. plimbându-sc prin odaie. spuse el. Cum doriţi! răspunse supus Ivan Matveevici. în contract scrie că e pe socoteala dumneavoastră. sa plătesc dumneaei. – Ce-mi vii cu mărunţiş din ăsta? Spune mai bine ce s-au făcut opt sute de ruble? . Nu pot. – Care grădină? Ce fel de varză? N-am cunoştinţă de aşa ceva! protestă aproape ameninţător Oblomov. – Ce va să zică asta? Să dispuneţi fără mine de masa mea? Nu vreau nici varză. – Mihei Andreici minte! spuse cu năduf Oblomov. aproape cu spaimă. arătând de departe cu degetul locul unde erau scrise acestea. mai zise el. Mi-au rămas de la mutare. Mihei Andreici mi-a spus că cu gândul acesta închiriaţi. – Şi cât vine? întrebă Oblomov. socotit pe o singură persoană. spuse Ivan Matveevici. Mă voi gândi şi voi căuta să cedez locuinţa! spuse Oblomov. Dă-mi contractul! – Poftiţi! Aveţi aici o copie. ca să se ascundă apoi iar. socotind pe abac cu acelaşi deget şi îndoindu-l repede în pumn de fiecare dată. – Cât socoteşti dumneata cu totul? întrebă nerăbdător Oblomov. cum se poate s-o fi făcut fără voia dumneavoastră? Avem aici semnătura! protestă el. Mai ţăcăni o dată din bilele abacului. – Iată! Uitasem să vi le dau. Aţi iscălit chiar dumneavoastră în persoană. Cine se mută într-o locuinţă nereparată? – Iată. varză. în caz contrar. E nedrept. răspunse cu blândeţe Ivan Matveevici. Mihei Andreici mi-a spus că o să aveţi cai. nici napi. Aveţi în total de plătit una mie trei sute cincizeci şi patru de ruble.

zâmbi şi Oblomov şi tot cu zâmbetul pe buze îl rugă pe baron să-i facă rost de bilete. "De unde să iau bani? se frământa el. Nu cumva ne-au călcat hoţii? – Să fi fost hoţii. Nu. aşa de departe!" se gândi Oblomov. i-am dat birjarului treizeci de ruble şi.. "Seara. – Ce bine era să fi scris! îl dojeni Oblomov. acoperite de zâmbete. E drept că oamenii ăştia cu carte sunt cu toţii nişte destrăbălaţi: toată ziua prin cârciumi. cu armonica. Încetul cu încetul îi mai veni inima la loc. urmă Zahar. iar într-alta. astupându-şi urechile şi fugind din faţa portarilor miraţi. când văzu trecând prin faţa geamului său pachetul "frăţiorului". după ce-ţi vei fi terminat treburile. aducându-şi aminte de acest fapt. adăugă ea. Dar. pe ce s-au mai dus banii? întrebă el. să vadă dacă se bucură. "Doamne! se gândea el. Azi era ziua hotărâtă pentru masă. vioaie şi însufleţită. răspunse la zâmbetul ei printr-un surâs de consimţire. n-am dus-o mai rău ca alţii! răspunse Zahar. îşi grăbi numai pasul. iar Oblomov porni să caute un apartament în apropiere. nici nu mai avu curaj să facă totalul. Era timpul să pornească spre Olga." – Ei. cu ceaiuri. de îl treceau năduşelile. zic oamenii că Ilinski au avut unul cu carte. – Să-ţi iei abonament pentru un fotoliu.. vorbea cu musafirii. "Ei. într-o parte. Zâmbi din nou. i-aţi dat lui Mihei Andreici. ca să nu-l mai vadă trist şi cu ochii în pământ. O. că are speranţa să cedeze locuinţa chiar săptămâna aceasta. – E groaznic! Groaznic! repeta el. ci în inima lui totul să cânte şi să grăiască neîncetat. Oblomov se aşeză în fotoliu şi rămase pe gânduri. ca de nişte flori. uitându-se în ochii Olgăi. în clipa când Olga ridică puţin vălul făcându-l să întrevadă zările ispititoare. Adăugând la aceste sume mai bine de o mie de ruble pe care avea să le plătească văduvei Pşeniţîna. Şi-i zâmbi din toată inima. Intră în două case: într-una găsi un apartament de patru odăi la preţul de patru mii de ruble. îşi aduse aminte Oblomov. Numai Oblomov o asculta distrat. i se ceru şase mii. aşa cum zâmbea când era cu desăvârşire fericită. Aveau lume. – Iată. se bucură Oblomov. – Ce să ţină minte o toantă? Ce ştie muierea! spuse Zahar plin de dispreţ. Olga. Şi-l privea drept în ochi. adăugă Olga. – Deocamdată. O dată mi-aţi poruncit să-i dau treizeci de ruble. chiar că am cheltuit mult cu trăsura. n-a venit încă timpul să deschidem şcoli!. douăzeci şi cinci de ruble lui Tarantiev. plecând din odaie.. Până la masă. în timp ce ea vorbea şi cânta anume pentru el. pentru cinci odăi. Săptămâna viitoare soseşte familia Maevski şi ma tante i-a poftit la noi în lojă. îngândurat şi întrebător. "Are dreptate Stolz când zice că ar trebui să facem o şcoală la ţară!" se gândi Oblomov.. Şi eu care nam decât trei sute de ruble!" – Roagă-l pe baron. – N-o fi ştiind Anisia? întrebă Oblomov. Oblomov uită şi de bani. Nu mai ţii minte cât i-am dat birjarului cât am stat în vilă? – Cum să ţin minte? răspunse Zahar. Când o să-mi mai trimită de la ţară şi cât?" Se uită la ceas: ora două. Uitându-se la ea. mi se pare. de asemeni zâmbindu-i. plin de spaimă. Iar Zahar îl privea morocănos.. Şi mai ce? Se uita la Zahar. apăi. porunci să i se aducă o birjă şi porni spre strada Morskaia. alergând aproape la Olga. Va să zică. vei ocupa de drept locul din loja noastră. slavă Domnului.. A cântat şi a avut mare succes. – Nu-mi aduc aminte! spuse amărât Oblomov. Tare-i rău să nu ştii carte! – Am trăit eu o viaţă întreagă şi fără carte şi. pe noroi.. Numai a doua zi de dimineaţă. – Adevărat. ce adiere de fericire veni dintr-o dată spre el. îi spuse ea. poftim! se gândi cu spaimă Oblomov. le-a şterpelit argintăria din bufet. de la el. uitându-se la Zahar. IV Îi spuse Olgăi că a vorbit cu fratele proprietăresei şi adăugă grăbit.– De unde să ştiu? Parcă am cunoştinţă pe ce cheltuiţi? Ce daţi pe trăsuri şi birji? – Da. privind undeva. Olga se duse împreună cu mătuşa ei să facă o vizită. stai în fotoliu. Asta mi-aduc aminte. iar mai târziu. – De un' să ştiu? Iacă.. – Vino mâine la teatru! Avem o lojă. îi cunoaşte pe toţi la teatru şi poate chiar mâine să trimită să ia bilete. . îşi aduse aminte de procură şi-l rugă pe Ivan Matveevici să i-o autentifice la tribunal. Acesta îi făgădui. ar fi luat totul! spuse Zahar.

în care nu se mai făcuse foc de şase luni. piuitul puilor şi cântecul canarilor şi al scatiilor. veşnic pline de grijă. dacă două inimi înrudite se recunosc de departe. Anisia stătea în bucătăria proprietăresei şi. înarmându-se cu o cociorbă şi o cârpă. scotea de acolo cele trebuincioase şi-l închidea înainte ca Akulina să fi priceput măcar despre ce este vorba. de la primele mişcări şi cuvinte. şi-a greşit menirea şi că locul ei nu era la bucătăria lui Oblomov. până la primirea răspunsului. "Îmi amintesc de ţară. Iar când Oblomov mânca acasă. Doamne. Drept răsplată. lucrul acesta n-a fost niciodată demonstrat mai clar decât prin pilda simpatiei dintre Agafia Matveevna şi Anisia. iar banii datoraţi avea să-i plătească încetul cu încetul. cum împarte porunci: să se scoată. la rândul ei. aş putea locui şi aici. din prima dată când văzu felul în care Agafia Matveevna domneşte peste bucătărie. totul e foarte bine orânduit şi gospodăria merge de minune. Dar şi Anisia. cu vorba sau cu mâna. ca şi după îndemânarea cu care scosese într-o clipă cenuşa din sobă. găsi că are un punct neclar şi se oferi să-l lămurească. cu mânecile suflecate. băga sau scotea oalele din cuptor.Acesta citi procura. unde experienţa şi iscusita ei chibzuială erau înăbuşite de pizma posacă şi trufia grosolană a bărbatului ei. Oblomov îi anunţă triumfător acest lucru Olgăi şi se linişti pe multă vreme. să se pună. Şi. Dacă există pe lume o simpatie între suflete. Chiar de la prima vedere. sau de tăinuieli în şoaptă cu stăpâna. pereţi şi masă. dar prea e peste mână. să adauge la sos puţin vin roşu sau smântână. toată agonisita spiritului de observaţie şi experienţa de veacuri a gospodinelor care au ştiut să îmbunătăţească traiul casnic. După apucăturile Anisiei.. Anisia primea masa. Cele două femei se înţeleseră dintr-o dată şi erau nedespărţite. Din acea clipă. după mişcările largi şi avântate ale măturii pe care o plimba peste duşumea şi laviţe. Cu toate că Oblomov ducea gospodărie separată. În jur domnea o linişte ideală: pe stradă doar arar dacă trecea vreun soldat sau nişte ţărani cu toporişca în brâu. nu numai în ceea ce priveşte partea culinară. să fiarbă peştele într-un fel şi nu într-altul. al mănuşilor. uneori se tolănea cu cartea pe divan. cum. la haine. precum şi întrebuinţarea diferitelor leacuri de casă şi ierburi medicinale. îi dădu un loc de cinste în inima ei. autentificată şi în cele din urmă expediată prin poştă. Masa. ce de cunoştinţe îşi împărtăşiră ele în ale gospodăriei.. aveau drept scop numai să prindă din zbor o farfurie sau un pahar scăpate de Zahar. îndemânarea mişcărilor ei înfrigurate. aceste două femei se înţeleseseră şi începură să se preţuiască una pe alta. de dragul meşteşugului. Trecând într-o zi pe la bucătărie. veşnic grăbite. scoaterea petelor de pe tot felul de ţesături. Hârtia fu copiată din nou. vrând nevrând. deschidea aproape în aceeaşi clipă dulapul. pepeni de Astrahan!" până când. se gândea el. "De fapt. după cum mătură dintr-o dată cu peria tot praful de pe rafturi. să se încălzească ceva ori să se adauge sare. Câteodată venea pe la el fetiţa proprietăresei. se afla în treabă. În schimb. gazda îi ajuta Anisiei. sau încă . rostui şi curăţă în cinci minute bucătăria. care se oprea în faţa gardului şi striga vreo jumătate de ceas: "Mere. După aceea se apuca de citit cărţi începute încă în vilegiatură. nu era nevoit să mai caute alt apartament. ochiul gazdei supraveghea şi mâncarea lui. cum prinde dintr-o singură privire ageră a ochilor ei lipsiţi de sprâncene orice mişcare stângace a mototoalei de Akulina. Ilia Ilici se scula dimineaţa pe la vreo nouă. de Oblomovka". Agafia Matveevna înţelese ce fel de femeie e Anisia şi cât de bună ajutoare îi va fi în treburile sale gospodăreşti. apoi se aşeza la cafea. pe scurt. Aprindea apoi o ţigară de foi şi asculta cu luare-aminte cotcodăcitul grav al cloştii. Se bucura de faptul că. Ilia Ilici le găsi pe Agafia Matveevna şi pe Anisia aproape îmbrăţişându-se. îşi ridică cu uimire şi respectuoasă teamă ochii spre gazdă şi hotărî că ea. Anisia. În zilele când Oblomov nu lua masa acasă. vreo şase ceşti de cafea dimineaţa şi tot atâtea seara şi avea parte de convorbiri lungi. spusese el." Şi. Rar când se abătea pe acolo câte un negustor ambulant. din cocă de cozonac. de cât timp a fost prins peştele şi când au fost culeşi de pe răzor mărarul sau salata. la cusutul şi spălatul rufelor. ci şi privitor la pânzeturi şi aţe. curăţatul dantelelor de aţă şi de mătase. în piaţă. dacă era sau nu timpul să scoată friptura din cuptor. Nu lăsase să-i scoată canarii din apartamentul lui. după felul în care aceasta. ştie să hotărască fără greş câte luni are o găină. adică îi arăta. îl zărea uneori prin ostreţele gardului pe "frăţior" cu pachetul de hârtie subsuoară plecând la serviciu. dintr-o ochire şi cel mult dintr-o atingere a degetului. îi cumpărai ceva. cu caimac gros şi chifle fragede. trimisă de maică-sa să-i spună că a adus cineva nişte mânătărci sau râşcovi de vânzare şi să-l întrebe dacă nu vrea să cumpere şi el o donicioară. gospodăria mergea foarte bine. deschise. O cafea gustoasă. unde tot zorul ei. într-adevăr.

îşi spunea el. – Dar dumneata? – Când să mă duc? Cine să pregătească cina? întreabă ea. apoi se întorcea acasă. ca să-l întrebe ce-a învăţat. Şi să nu uit să trimit după scorţişoară. pisând ceva în piuliţă ori frecând. băieţelul gazdei.. Oblomov îi admira coatele rotunde. mă apuc de spart zahăr. răspunse ea. – Nu-i nimic. Zâmbea numai şi nu se oprea din lucru: pisa. adăugă Oblomov. – Când oi mântui de râşnit cafeaua. – Şi nu te odihneşti niciodată? – Niciodată. cu copii? răspunse ea şi îndată prinse a socoti ceva în minte. Cotul ei se rotea cu atâta repeziciune. ce voinică e încă această femeie! Şi ce gospodină bună! Zău aşa.. iar seara gătim cina. – Are frăţiorul. – Cartierul e frumos. să bată în . zărea gâtul gol. Într-o seară. Şi Vanicika al meu are multe cărţi. – Vorbesc serios. sunt învăţată. – Dar de citit. Dimineaţa pregătim prânzul. spuse ea. Femeia zâmbi. – Ai să oboseşti. Oblomov se retrase în odaia lui şi se apucă iar de citit. Şi la ce biserică vă duceţi? – A Naşterii Domnului. Bune de pictat. mergem seara la biserică.. ca şi cum ar fi vorbit singură. – E greu cu mânecile lungi. de acolo ţinem. – Cine? Akulina? întrebă ea mirată. Luăm de la cârciumă nişte ziare.. citeşti ceva? Femeia se uită la el încurcată şi tăcu. urmă el. Ea trebăluia tot timpul. Eşti o gospodină straşnică. să-l pună să citească sau să scrie ceva şi să vadă dacă ştie bine.. Pşeniţîna zâmbi şi se apucă să toarne cafeaua într-un borcan mare de sticlă. uitându-se la el cu oarecare sfială.. Uneori. Tăcea şi Oblomov. Olga. stătu aproape un ceas.. Găsea masa pusă. mâncarea gustoasă şi curat servită.. – Tot cu treaba? o întrebă el o dată.Oblomov îl chema la el pe Vanea. Îndată-ţi murdăreşti mânecile.. întorcându-se târziu de la teatru. Oblomov se apropia cu cartea în mână de uşă. Nimerea prin noroaie sau intra într-un conflict neplăcut cu nişte dulăi. durdulii. coatele veşnic în mişcare ori spatele proprietăresei. spuse ea gânditor.. – Cărţi aveţi? întrebă el. – Ce braţe frumoase ai! spuse deodată Oblomov.. învârtind mai departe la râşniţa. Cum se poate una ca asta? Cum s-ar descurca ea fără mine? N-ar fi gata nici până a doua zi. chiar când băga de seamă că Oblomov o vede prin crăpătura uşii. călcând. dar dumnealui nu prea citeşte.. – Şi când n-ai de lucru ce faci? – Cum să nu fie de lucru? Avem totdeauna treabă. Uneori. învârtind mai departe. spunea în şoaptă proprietăreasa. liniştit. încercă ea să justifice. – Ar trebui să te măriţi. – Cine mă ia.. Când era frumos afară. Femeia zâmbi. Oare le-o pune pe toate? Puse borcanul în dulap şi se repezi la bucătărie. la râşniţa de cafea. Şi apoi eu am toate cheile.. zău aşa! – Dar la teatru nu vă duceţi? – Se duce frăţiorul de sărbătorile Crăciunului. – Ar putea s-o facă bucătăreasa şi fără dumneata. uşor ruşinată. – Ce bine e. după masă avem de cusut. aşa că uneori citeşte dânsul câte ceva cu glas tare. încât părea că joacă în faţa ochilor lui Oblomov. Tăcu un timp. împreună cu birjarul. – Asta-i frumos! o lăudă Oblomov. în ziua de azi se poartă nişte rochii. ar trebui să se mărite. călca ori freca ceva pe masa cea mare. numai că e plictiseală mare! spunea Oblomov plecând la operă. Tăcere. Oblomov. îşi punea şapca şi colinda prin cartier. Douăzeci. şi gândul îi fugea la. Dacă se întâmpla ca copiii să nu închidă bine uşa în urma lor. spuse Oblomov. – Obişnuiţi să cinaţi? – Cum de nu! Fireşte! În ajun de sărbătoare. Acum nu se mai sfia de el şi nu-şi punea pe umeri şalul. cu o faţă grijulie. prin crăpătura uşii apărea un braţ gol cu o farfurie şi cu rugămintea de a gusta din plăcinta făcută de gazdă. se uita prin crăpătura ei şi intra în vorbă cu proprietăreasa.

în zilele când se vedeau. sunt pretutindeni şi toţi întreabă: "Cine e domnul care a intrat la Olga în lojă?. Iată-i şi aici şi colo... Şi ce face aici? – Dieu sait1. În zilele când n-o vedea pe Olga îi ducea dorul. atâta tot. Să ajungi... dacă eram însurat." În pauză. Arunca priviri speriate în jurul lui şi urmărea cunoscuţii din sală. sunt un oarecare! îşi zicea el. răspunse nepăsător acesta. – Şi cine te lasă? Nu cumva ai de gând să tragi un pui de somn? îl descosea ea. ce cavaleri şi ce doamne apar.. Un oarecare Oblomov.. Oblomov a îngheţat şi s-a supărat foc: a declarat chiar că se mută a doua zi. Pe măsură ce se apropiau de iarnă. mai-mai să înghită toată scena.. că. se uită la mine. ce fac – o iubesc pe Olga: sunt. de mult lătrat şi smucit de lanţ. citea uneori în ochii ei oboseală şi nerăbdare. încă şi încă. iar la plecare îmi ieşi înainte şi-mi oferi braţul până la trăsură. binoclul Olgăi era îndreptat asupra lui. indiferentă pentru alţii.. toate acestea nu-şi au oare preţul lor? Să faci bine să vii! adăugă ea poruncitor. apoi o săptămână întreagă. dar nu împreună în lojă. trăia din nou ca şi vara. Un prieten de al lui Stolz. orchestra cânta de zor. Şi totuşi. ca nişte ciocănele.. nu mă duceam azi la teatru: ascult opera asta pentru a şasea oară. Dumnezeule! Şi ea care nu-şi mai ia ochii de la mine! Ce-a găsit ea oare în persoana mea? Grozavă comoară. câinele îşi pierduse glasul de tot. – Ce are a face? Dar faptul că ne putem vedea. apoi la loja Olgăi". Doamne. "Cine era domnul?. un moşier. Avea o sprânceană ridicată mai sus ca cealaltă. Tinerii eleganţi din loja Olgăi erau şi ei acolo. fără să bat atâta drum până aici! se gândea el. Aruncă o privire spre lojă. – Dă-mi voie să plec acasă!.. abătut şi cuprins de sfială. răspunse interlocutorul său. puse mâna pe pălărie. Oblomov se plictisi chiar şi.. să faci pe tinerelul îndrăgostit. – De ce? întrebă ea. În schimb. – A! rosti celălalt cu înţeles. vii în loja noastră.. – Cum se poate? protestă energic Oblomov. – Un oarecare Oblomov.. La drept vorbind. din loja doamnelor Ilinski? întrebă unul din ei pe celălalt. făcându-şi cu greu loc între doi tineri eleganţi. . când stângul peste dreptul. Doamne! Ce să fac? Ar trebui să. "Uf.. după o vară ca cea pe care am petrecut-o noi. Toate aceste cuvinte îi băteau în cap. – Azi mergem la teatru. s-a scărpinat la ceafă. aceeaşi duioşie şi fericire. Lumea mă cunoaşte.. adâncă şi grăitoare pentru el. – Încotro? îl întrebă uimită Olga. Dieu sait". Să dorm în timpul zilei? M-am plictisit numai.. se vedeau din ce în ce mai rar între patru ochi. schimbându-şi când piciorul drept peste cel stâng. ţinându-şi cu greu ochii deschişi.. – Cine era domnul de adineauri. într-o zi. iată. Dar a trecut şi ziua aceea şi încă una." "Un oarecare Oblomov!" răspund cu toţii. să nu citească în ochii ei aceeaşi neschimbată dragoste. iar el nu auzea nimic. spuse ea. iată: tinerii cei eleganţi se uită întâi la mine. unde a căscat. Ce face aici?. De vreo două ori. o şterse tiptil de acolo şi se opri în mijlocul mulţimii.." Nu mai vedea ce se petrece pe scenă. "Un oarecare!" "Ce face aici?" Ce vorbă-i asta... O. de s-ar sfârşi mai repede! Să pot sta o dată alături de ea.. în antracte. Oblomov s-a dus la teatru.. Doamne!" 1 Dumnezeu ştie (fr. îndată după masă. o asculta cântând sau o privea în ochi. dar abia izbuti să ajungă până la ea. nu-l văzuseră însă pe Oblomov. Ce caut la Olga? «Dieu sait». pe culoarul dintre fotolii. Lumea îşi ocupa locurile. Tinerii-aceia râd. – Da. astfel încât Oblomov nu izbutea uneori zile de-a rândul să schimbe doua vorbe cu Olga.. Ce ai să faci acolo? – Nimic.. n-am ce zice! Mi se pare că acum arată înspre scenă. – Ce fel de om e? – Ia. îmi pare.. O lăsă să-i ia pălăria. Ah.. "Doamne.. privindu-l sever drept în ochi. răsărind alături de el şi luându-i pălăria. pe furiş. Se uita încruntat la orice musafir. Familia Ilinski primea tot mai multă lume. După cinci minute. spuse el. şi el tot nu s-a mutat. Actul începuse şi lumea se grăbea să-şi reia locurile. "Da.).. adăugă el cu un suspin.poartă. Când privirile lor se încrucişau. să te vezi pe apucate. se duse în loja Olgăi. lumea îşi pune întrebarea: ce face aici? Au băgat de seamă. fiindcă sunt prieten cu Stolz. De faţă cu străinii se mulţumea cu o privire de a ei.. un prieten de-al lui Stolz. Pe Oblomov îl impresionă mult această convorbire fără nici o importanţă. Ce înseamnă asta? Neavând încotro. îi venea tare greu să nu-i audă glasul.

plecă acasă.De emoţie începu iar să se scarpine la ceafă şi îşi schimbă un picior peste altul. În antreţel se auzea bătaia cadenţată a pendulului şi ciripitul canarilor. impresia aceasta se şterse. cununa fericirii. dar stăpânit. Apoi. mai-mai să-l înghită. Când rămânea singur cu Olga. – Nu încă. când nimic nu e încă hotărât. şi pe urmă. îl sâsâi Oblomov. după ce-l plimba puţin în dreapta şi în stânga şi-l scăpa jos. înaintând tot mai mult spre Zahar. Se vorbeşte prin oficii. Oblomov vedea acum faţa cealaltă a medaliei şi. se răsucea de pe o parte pe alta. nici zgomot de uşi trântite. Oblomov nu se putea dezmetici. paşnică.. ci o înviora numai plăcut. vasele. pe divan. nunta o lăsaţi pe după Crăciun? zise Zahar. pătrundea cu privirea. – Ce vrei? întrebă alene Oblomov. Ilia Ilici stătea tolănit pe divan. în care Olga va străluci ca un astru.. a vizitiilor. De faţă cu alţii o asculta cântând. – Da de ce sunt un nenorocit? Doamne. vai. Într-o zi. printre slugi! Aşa am ajuns! A cutezat chiar să mă întrebe pe când e nunta. – Ce spui. apoi îl sălta în sus şi. sărea în sus. să ajungă în gura slugilor. Nici huruit de trăsură. Şi mătuşa ei care nici nu bănuieşte încă nimic sau bănuieşte. atât în natură cât şi în casă domnea o linişte ideală. Căutând să pătrundă viitorul mult aşteptat. cu totul altceva. privind cu mare spaimă locul în care stătuse până mai adineauri Zahar. le făgăduise să mai cânte o dată cavatina şi-i ceruse şi lui Oblomov să vină. să le aşez? – Mai stai puţin. "Nu. încă astă-vară vorbeau slugile de la Ilinski. ci ca s-o viseze pe ea. . prin uşa întredeschisă de alături şi întrezărea coatele active ale gazdei.. De mult aş fi plecat. iartă-mă! spuse Zahar dând îndărăt spre uşă. astăzi nu mă duc în ruptul capului! Trebuie să luăm cât mai repede o hotărâre.. la bucătărie.. jucându-se cu un papuc: îl lăsa să cadă. nu dintr-o parte ca de obicei.. făcea trei paşi prin odaie şi se culca din nou. – Adicătelea. Zahar nu apucă însă nici să sfârşească vorba: Oblomov fu dintr-un salt lângă el. lucruri rele. uitându-se mirat la el. ce am făcut! spunea el. Începu să analizeze clipa cea poetică. logodindu-mă întâi cu Olga. Ah! Tot se mai uită la mine! Ce mă fac?!" Fără să mai aştepte sfârşitul spectacolului. răsucindu-se pe divan şi îngropându-şi obrazul în pernă. – Cu domnişoara Ilin. îşi puse mâinile în cap şi se aşeză pe fotoliu. Doară vă însuraţi! – Eu mă-nsor?! Cu cine? întrebă înspăimântat Oblomov. în frământarea sa. se-nţelege! răspunse Zahar apăsat.. spuse distrat Oblomov. Cununia! Clipa aceasta poetică din viaţa îndrăgostiţilor. Zahar intră în odaie şi se opri lângă uşă. nu însă ca să doarmă ori să zacă ca o buturugă neînsufleţită... – Ce nuntă? sări Oblomov. – Care să fie? A domniei-voastre. ridicând ameninţător un deget. reţinându-şi cu greu lacrimile de entuziasm. Zahar se retrase oftând de răsună toată casa. iar îl ridica cu piciorul. căscând la Zahar nişte ochi mari. Oblomov o sorbea iar din ochi vibrând de bucurie. poate. Ce ziceţi. cuferele: toate zac în cămară claie peste grămadă. vorbind ca de un lucru de mult hotărât. Vai. De ce nu-mi trimite oare vecinul răspunsul cerut de la ţară?. Ce s-a întâmplat? E gata plăcinta? – V-aţi găsit casă? întrebă la rândul său Zahar. acum. de vreme ce Zahar a apucat să vorbească despre ea. iar o dată întors acasă se lungea. când nu mi-a venit răspunsul de ia ţară. hăinăria. Încetul cu încetul însă. – Ssst. Nici o vorbă! – Parcă eu am scornit vorba asta? urmă Zahar. alteori intenţionat. Aştept răspuns de la ţară. Dar de ce mă-ntrebi? – N-am apucat încă să orânduiesc toate lucrurile.. ce ar putea să creadă! Dar eu? Dar Olga?" – Nenorocitul de mine. uneori fără să vrea. – Ei? întrebă Oblomov. Olga îi invitase pe cei doi tineri să vină după teatru să ia un ceai la ea acasă. făcând să strălucească.. privindu-l pe stăpânul său aproape din faţă. – Nici o vorbă! repetă Oblomov. nenorocitule? Cine ţi-a băgat în cap una ca asta? strigă el cu glas patetic. sculându-se deodată. să se joace în gând de-a fericirea şi să trăiască anticipat emoţiile unui viitor de viaţă familială. Cine mi-a băgat asta în cap? Păi. fără ştirea Olgăi.. Dar aceasta nu tulbura liniştea... totul în jurul său. dar aceasta îşi pierduse toată strălucirea ei. Zahar tăcea.. când portofelul mi-e gol şi nici nu mi-am găsit casă. "Lumea ştie! răsuna în capul lui. se culca pe spate. Rămase încremenit. uitându-se crunt la el şi-i arătă uşa.. în culmea desperării.

când îţi spun! rosti ameninţător Oblomov. prostii. – Vino-ncoa! spuse Ilia Ilici. Ei. – Vino. să înăbuş zvonurile. Apoi veneau alte imagini. spuse Oblomov.. n-am nici bani. nu cu Anisia. lovi cu atâta putere cu umărul pe celălalt. Ilia Ilici se schimbase la faţă într-un singur ceas. Parcă cine ştie ce lucru mare-i însurătoarea! Toată lumea se însoară. nespălat.. – Ilia Ilici. Ştiu că te pricepi de minune să mă pui în aceeaşi oală cu alţii. – Cu tine vreau să vorbesc. hotărî el. nici casă! Nu. – Să vă aduc ceva? Spuneţi şi vă aduc! răspunse acesta. Aşa ziceau oamenii de la Ilinski. Cum ai scornit o asemenea prostie? – N-am scornit nimic. dă Doamne bine! îşi zicea cu teamă Zahar în antreţelul lui. căutând însă să se strecoare pe un canat. Asta nu se poate! – De ce să nu se poată? îi curmă. Dar toate acestea sunt născociri. clipind rar din ochi şi aşteptând cu inima strânsă "vorbele jalnice". uitându-se pe fereastră la găinile ce rătăceau prin curte. auzi tu? Oblomov bătu cu pumnul în masă. să nu mai fie nici foc. Vasilisa Anisiei. în primul rând trebuie să scot din capul lui Zahar această idee.. răspunse Zahar. bădărănos. Nikita Vasilisei. iar slugile au şi pus totul la cale! Iată ce înseamnă întrevederile între patru ochi. dând să pătrundă în odaie. drept răspuns. iar Anisia – mie. Zahar şi făcu un pas spre uşă. încât uşa se deschise de perete cu mare zgomot. dar să şi spui una ca asta?. "Hait.. – Zahar! strigă poruncitor Oblomov. dar văzându-i ochii aţintiţi cu mânie asupra lui. Doamne! Ar trebui să alerg într-un suflet la mătuşa ei. ce o să vină!" îşi zicea Zahar. – Auzi. – Uf. uite-aici! spuse Oblomov cu glas solemn şi misterios. Zahar făcu un pas şi se opri în loc ca o stană de piatră. răspicat şi stăruitor.. – Doamne. vorba Zahar. daţi-mi voie s-o chem mai bine pe Anisia. dacă ar fi fost s-o facă întocmai. nu mă ia odată moartea! oftă răguşit Zahar. privindu-i cu curiozitate rece." – De unde ştiu ei? repeta Oblomov.. ca să creadă că e o gugumănie. Semion lui Nikita. florile de lămâiţă. – Dar lor cine le-a spus? – Eu de un' să ştiu! Katia i-a spus lui Semion. minciuni. – Vino-ncoace! rosti Oblomov. peria ţepoasă a unuia din favoriţii săi era acum întoarsă spre stăpânul său. nici fum. nu numai dumneavoastră.. dimpreună cu toată servitorimea familiei Ilinski. Nunta! Dar ce este o nuntă?" Dădu să zâmbească. amintindu-şi poeticul ideal al nunţii.. ce doriţi? întrebă el. Apucase chiar să deschidă uşa fără ca aceasta să scârţâie. nepăsător. încât. spunea Zahar. "Mamă. n-am primit răspunsul de la ţară. – Vino aici. eu nici nu îndrăzneam măcar să-mi rostesc cu glas tare gândurile.. auziţi-l! Ce este însurătoarea? Zahar îi aruncă o privire lui Oblomov.. Acesta se prefăcu că nu aude şi dădu să se furişeze tiptil spre bucătărie. În mulţime era şi Zahar. aproape că s-ar fi aşezat pe genunchii stăpânului său. Zahar? Cum de ţi-ai îngăduit nu numai să crezi.. cenuşii. trecând de la o mare încordare nervoasă la chinuitoare gânduri. s-o iau pe Olga de mână şi să spun: "Iată logodnica mea!" Dar nu este încă gata nimic. – Te întreb: cum ai putut să-ţi bagi în cap o asemenea gugumănie? repetă Oblomov. întunecându-se din ce în ce la faţă.. rămânând împotmolit în uşă. Dumnezeule! Toţi! rosti îngrozit Oblomov. cu toată lumea! Dar aceasta nu poate fi! Şi nici n-are să se întâmple! Zici că însurătoarea nu-i mare lucru? Ia. Doamne. Naiba m-a pus!.. arătându-i lui Zahar până unde să se apropie. ca să nu se mai întindă ca o flacără. şi-o mută îndată . Din pricina emoţiei. – Ce poftiţi? întrebă Zahar din antreu. – Cum ai putut să-i pui stăpânului tău o întrebare atât de neghioabă? întrebă Oblomov. abia după aceea poţi pluti pe nori trandafirii. înspăimântătoare. începe!" se gândi Zahar. Zahar tăcea. privirile pătimaşe şi cântecele fermecătoare! Ce ţi-e şi cu poemele astea de dragoste: nu se sfârşesc niciodată cu bine! Trebuie dintâi să-ţi pui pirostriile în cap. – Trebuie să-i scot ideea asta din cap lui Zahar. Da vă aud eu şi de acilea. atât de mult. zise. clevetiri. – Cum să vin taman colea? N-am loc acolo. poezia zorilor şi a amurgurilor. era parcă mai tras şi ochii îi jucau neliniştiţi în cap. O.. Olga n-a vorbit deloc.. şoaptele mulţimii."Acu. Peste un ceas îl strigă pe Zahar.. înţepenindu-se lângă uşă. căută să scape Zahar. Tabloul îşi pierduse însă din strălucire. – Toată lumea! spuse Oblomov. vălul lung al miresei.

tot felul de femei şi de copii. căci încă nu e casă. câtă alergătură au şi logodnicul şi mireasa. Apoi. şoaptele de uimire ale mulţimii. "Aţi auzit? Oblomov se însoară!" "Ce spui! Cu cine? Cum o cheamă? Pe când e nunta?" spuse Oblomov pe diferite glasuri. mai stai! îl opri deodată Oblomov. Însăşi cucoana se duce la piaţă! Vrei poate s-o facă şi Olga Sergheevna? – La piaţă m-aş putea duce şi eu. vrând să vadă ce impresie îi face lui Zahar această zugrăvire a neajunsurilor însurătoarei.. – Dumneavoastră mi-aţi poruncit să stau. – Cum de ai îndrăznit să răspândeşti pe socoteala mea asemenea scorneli fără nici o noimă? întrebă Oblomov în şoaptă. urmă Oblomov. uite. şcoli de construit. căutând să spună fiecare câte o prostie. ci oamenii de la casa Ilinski au zis că. cam cum e a ta în clipa de faţă (Zahar îşi mută repede privirea din nou spre curte). nici la teatru... aşa că acuma stai să afli de ce sunt mincinoase. încetul cu încetul. Alţii locuiesc în două. o să cad la pat numai din pricina asta. şi sufrageria.. cu copiii alături. Toată lumea din oraş o să prindă de veste. Şoptesc cu toţii: "Iată-l. "Se-nsoară. niciodată! Auzi? . – Pleacă! făcu Oblomov cu un gest de nerăbdare. Şi iatacul. – Şi ce cheltuieli! urma Oblomov. vor spune prin oficii. Mai ieri nu s-ar fi uitat nimeni la dânsul. Se îngrozise singur gândindu-se la aceste sumbre perspective zugrăvite de el. scoţând un oftat atât de adânc. De însurătoare îmi arde mie? De unde ai mai scos şi asta? Oblomov se opri. – Să n-o chem pe Anisia? întrebă acesta. stai! bombănea Zahar cu o mână pe uşciorul uşii. Trandafirii. dar pe dată se şi căi. iar acum se zgâiesc cu toţii la el. – De ce m-o fi pedepsit Dumnezeu azi? spuse în şoaptă Zahar. – Ascultă aici. într-un colţ al odăii. cu o mutră care de care mai tâmpită. Uite-aşa începe! Iar sărmanul logodnic trebuie să se ducă zi de zi. – Ce să aflu? spuse Zahar. În asemenea împrejurare. prăvălii şi pieţe oamenii care n-au de lucru. – Iar îmi vii cu "alţii"? Ia vezi! îl ameninţă el pe Zahar cu degetul. bucătarul. Şi tu de colo – nunta! Se uită din nou la Zahar. uitându-se pe pereţi. nici să bea ca omul. tapiţer? Poate tu? Singur n-o să prididesc la toate. – Pentru ce s-o chemi? Tu eşti acela care ţi-ai îngăduit să faci această nesocotită presupunere. cel mult trei odăi. – Când le-am răspândit. Nu-l slăbesc o clipă. mai stai! Eşti gata oricând să răspândeşti zvonuri mincinoase. întorcându-se spre uşa. ca un biet nenorocit. încă trei mii şi cât o mai fi pentru reparaţiile lui! Pe urmă. cu mănuşi galbene pe mână. se-nsoară". – Pleacă. totul îşi pierduse acum farmecul. trăsura. spuse Zahar. aruncă o privire în jurul său şi-l zări pe Zahar. strălucirea serbării acelei zile. ci să trăiască numai cu aer curat şi buchete de flori! Şi asta. – Nu.. cine o să alerge pe la croitori. – Sst!. – Pot să mă duc? întrebă Zahar. îşi reveni în fire. florile de lămâiţă.. să nu se arate plictisit. i se spune "logodnicul". îl sâsâi Oblomov. dis-de-dimineaţă la logodnica lui. iată. întreţinerea! De unde să-i iau? – Dar alţii. care au tot trei sute de suflete. – Ce mai vrei? îl întrebă el posac. Zahar păşi repede spre uşă. trei-patru luni! Ai văzut? Pot eu să trăiesc aşa? Oblomov se opri. toate-s la un loc. Au o singură fată la toate. răspunse acesta. Par banii. cică. parc-ar fi un hoţ de cai. nu ea. căci stăpânul său aproape că sări din fotoliul său. – Ştii tu ce venit primim noi de la Oblomovka? întrebă Oblomov. foarte îngrijorat. – Nu. un om nu se mai numeşte Ilia Ilici sau Piotr Petrovici. numai despre asta o să se vorbească! O să-mi scoată sufletul. nici pe stradă. încât îi săltară şi umerii. să nu mănânce.undeva spre dreapta. şi acolo n-am unde locui. una mai gogonată ca alta. de unde? Ai văzut câţi bani am? întrebă el aproape ameninţător. Se întunecă la faţă şi căzu pe gânduri. cum fac de se însoară? întrebă Zahar. vine logodnicul!" Şi câtă lume o să-l întâmpine zilnic. N-ai auzit ce-mi scrie vechilul? Că o să-mi trimită "ca la vreo două miişoare mai puţin"! Mai am şi drumuri de făcut. Nici o vorbă. Dar casa? Trebuie să plătesc aici o mie de ruble şi să închiriez alt apartament. Toată ziua. ameninţându-l cu mâna. – Ai uitat câtă bătaie de cap. Ilia Ilici? Vai de mine! N-am spus eu. cizmari. spilcuit îmbrăcat. boierul umblă în peţit. Unii chiar dorm într-o odaie. să-ţi explic eu. Dar pentru mine. Trebuie să mă duc la ţară.

. Să mă trăsnească Ăl de sus. – Ei. că ar putea chiar să se jure pe sfintele icoane şi că abia acum aude şi ea o vorbă ca asta. răspunse speriat Zahar. Marfa s-a dusă să trăncănească cu Nikita." – Ce dobitoc mai e şi Nikita ăsta! spuse Oblomov. Ar mai fi copilaşii. dac-ar fi umblat să se-nsoare? Încă mai deunăzi l-a văzut ea pe Samoilo şi Samoilo a râs chiar: "Ce fel de nuntă o mai fi şi asta? Nici nu seamănă. cu bătrâna nici atât. Cu slugile de pe la Ilinski n-am mai dat ochi de astă-primăvară. simţind că-i îngheaţă nu numai inima-n piept. Nikita Vasilisei. cu cine să vorbesc? Cu proprietăreasa vorbim doar de-ale gospodăriei. Semion i-a spus Marfei. spre uşă. ştia doar atât.. am şi uitat cum îi cheamă. lipindu-şi palmele una de alta. O. văzând că a nimerit din lac în puţ. domnişoara are o groază de ciorapi neţesuţi şi nu-i ţese nimeni.– Aud. Ce şubredă. ci pe nas. care nu pricepuse nici jumătate din vorbele spuse. retrăgându-se tiptil. Părea. În casă. Semion lui Nikita. intră în bucătărie. na fost niciodată şi nici nu poate fi vorba de aşa ceva!" adăugă Oblomov în şoaptă.. iar Vasilisei însăşi dădaca îi povestise cum că domnişoara nici gând nu are de măritiş.. nemaiavând pe ce s-o oprească. gata. se spunea cu totul altceva: anume că baronul ar fi umblat s-o peţească pe domnişoară. m-am minunat. îi spusese dânsa încă la sânta Maria mare. I-a spus-o numai Katia lui Semion. cum să fie cu putinţă ca boierul nostru să nu-şi fi găsit mai demult mireasă. Eu una nu stau de vorbă cu nimeni. Dar cu ei parcă poţi vorbi? Apoi. ştergându-se la nas cu degetul arătător al mâinii.. – Iar tu te-ai şi grăbit să le spui la toţi! Îţi arăt eu ţie! şuieră acum ameninţător Oblomov.. începu în şoaptă Zahar. Nici Vasilisa n-a crezut. doar cât e ziulica de mare. – Lasă-ţi tigăile şi marş la boier! spuse el Anisiei. spune îndată! Zahar dispăru într-o clipă pe uşă şi. iar rândaşul un beţivan. – Cum se poate să vorbim de ceva care nici nu este? îi zicea înainte Anisia. că-s "jalnice". ce nesigură eşti! Văl de mireasă. – Ia vezi. Şi nasul grăitor al Anisiei dispăru după uşă. tu să spui: "Mofturi. darmite să mai şi vorbesc. fericire. .. arătându-i cu degetul mare uşa. "Au amanetat argintăria? Va să zică o duc şi ele prost cu banii!" se gândi Oblomov. scoase poala suflecată a rochiei din brâu. că. – Katia i-a vorbit lui Semion. parc-ar dormi într-una. – Atunci. Chiar şi când merge la spatele trăsurii. de altfel. Mai curând ar aduce a înmormântare. – Curat dobitoc! întări Anisia. iar Nikita a zis că: "Bine ar fi ca boierul dumneavoastră. – Şi n-ai să mai repeţi niciodată gugumănia asta? – Nu. plimbându-şi speriat privirea pe pereţi şi oprind-o pe nasul Anisiei. Să răspândeşti clevetiri pe seama boierului tău. – Ce să flecăresc! Una ca asta nici prin gând nu-mi trece. Zahar clipea speriat din ochi. Ilia Ilici. gata! spuse Oblomov cu nerăbdare. am şi uitat cum arată domnişoara la faţă. dând să plece. de m-am cutremurat toată! Nuntă să fie? Da de unde! Nici nu s-a pomenit de aşa ceva.. Iar aici. se duse la boier. ai? – Ce-mi tot scoateţi sufletul cu vorbe de-astea jalnice? spuse Zahar. Îl linişti în cinci minute. dar şi mâinile. Ilia Ilici! răspunse Zahar.. să nu flecăreşti degeaba! spuse Oblomov.. dacă am mai auzit până azi vorba asta! Când mi-aţi spus-o domnia-voastră. – Cine ţi-a vorbit cel dintâi de acest lucru? îi ajunse din urmă întrebarea lui Oblomov. fericire! spuse el apoi sarcastic. au amanetat argintăria". că tot ce vorbeşte ea îi iese nu din gură. dimpotrivă. Nici nu se arată a fi aşa ceva. trăncănea într-una Anisia. De asta-mi arde mie când nu-mi văd capul de treabă? Doamne fereşte! Jur oricând pe sfintele icoane.. m-am spăimântat chiar atât de rău. dar câteva clipe se mai auzi şi de acolo sporovăială ei. – Şi astea-s mofturi şi gogoşi! se grăbi să-l asigure Anisia.. Şi-apăi. Că a vorbit Nikita? Păi parcă prostul ştie ce vorbeşte? Mie nici prin gând nu-mi trec asemenea prostii. făcându-i semn să plece odată. se netezi cu palmele peste coapse şi. tot la bucătărie stau. urmă ea pe nerăsuflate. – Va să zică aşa! Chiar şi Anisia zice: cum să fie cu putinţă? repeta în şoaptă Oblomov. spunându-i că nimeni nici n-a vorbit vreodată de însurătoare. Dânsa ştie tot. – Am înţeles. Mă duc s-o chem pe Anisia. încet de tot. – Cum aşa? Baronul? sări Ilia Ilici. îi răspunse Zahar tot în şoaptă. nici nu răsare. cu o repeziciune neobişnuită. bagă-ţi bine la cap: când o fi să auzi pe cineva vorbind de lucrul acesta. ameninţând-o cu degetul. – Ce să ştie? Spune. Oblomov se mai întoarse o dată spre el şi-l ameninţă cu degetul. Anisia trecu tigaia Akulinei. Iar săptămâna trecută. că dânsa tuşeşte într-una şi mai e şi fudulă de-o ureche! Akulina e o toantă cum nu s-a mai văzut. s-o ceară pe domnişoara noastră!. şi picioarele. că pe mătuşa o doare într-una capul. în vârful picioarelor. nici gând să pregătească cineva zestre. iar domnişoara plânge şi tace.

zări o femeie cu voaletă pe obraz.. cum se aştepta ca Zahar să scoată un strigăt de bucurie. trebuia să-l răscolească astfel tocmai acum! Ca să treacă mai uşor ziua aceasta nesuferită. la ora trei. scria Olga. Îşi aducea acum aminte cu câtă solemnitate voise să-i anunţe vestea. când e multă lume acolo şi n-au cum vorbi între patru ochi.. însoţită de mătuşă-sa sau de vreo alta doamnă. "A şi ales momentul: tocmai la prânz!" se gândea el. gândindu-se ce are să-i spună Olgăi. Se linişti însă. o dădacă cu doi copii vineţi la faţă de frig. Veni şi ziua de poimâine. din străfundul sufletului său se ridică neliniştea. nu se lăsă Zahar. care nu mai poate de dragul ei.. mânca puţin. – E de la domnişoara Ilinskaia. privea la toate distrat şi posomorât. cu ce faţă are s-o întâmpine. – Nu ştiu. Cu ele de faţă. Dar Oblomov.. iar Anisiei – zece. îşi puse în gând să se ducă la masă la Ivan Gherasimovici. Îşi aminti totul: freamătul de fericire din întreaga lui fiinţă. s-a trecut!" răsună deodată în sufletul lui. Rândaşul îl chemă pe Zahar. chiar şi cele mai tainice şi adânc ascunse în sufletul lui. de parcă ar fi plutit în loc să păşească. pe care-l dorea mulţumitor. căzându-i la picioare. visurile şi liniştea îl părăsiră pe Oblomov. de cântul ei. Luând această hotărâre. Dar îi era greu şi să tacă. Singură? Era cu neputinţă! N-ar fi îndrăznit niciodată.. de pildă. dar în acelaşi timp şi practic." Atât. de Maria Semionovna. două. nu pot. dar mai mult se speriase el singur. nădăjduia să-şi poată ascunde tulburarea şi se pregătea să fie vorbăreţ şi curtenitor. spuse el. – De unde ştii? întrebă supărat Oblomov. Un altul ar fi recunoscut-o după pălărie sau după rochie. ci să amâne revederea pe duminică. semăna la mers cu Olga: picioarele-i lunecau uşor şi lin. ca şi cum ar fi căutat din ochi ceva la picioarele ei. în grădina de vară. . care se ridică de pe bancă şi porni în întâmpinarea lui. ci femei. sărutul ei pătimaş. mâna Olgăi. se mai linişti puţin şi scrise o scrisoare la ţară vecinului pe care-l însărcinase cu afacerile sale. cerându-i stăruitor să se grăbească să-i dea un răspuns. nu era niciodată în stare să spună apoi ce rochie sau ce pălărie purta. văzând aspectul practic al însurătoarei şi înţelegând că aceasta este un pas poetic. iarăşi. implicând totdeodată şi o serie de serioase îndatoriri. "S-a veştejit. N-a avut Zahar de lucru. Ar trebui să-l întreb pe Stolz. avea destul timp să se pregătească. Începu apoi să se gândească cum ar putea folosi ziua nesuferit de lungă de poimâine. Şi totuşi. Cu totul altfel îşi închipuise Oblomov convorbirea aceasta cu Zahar. iar acesta îi aduse lui Oblomov o scrisoare de la poştă. bunul cel mai curat. cum i-ar fi dat douăzeci şi cinci de ruble. ţinea capul uşor aplecat înainte. Dormea prost. Un om intrase în curte şi întreba de cineva. către o realitate importantă. poate chiar că. Nici prin gând nu-i trecu că ar fi putut să fie Olga.. În grădină. încât te voi aştepta neapărat mâine. Oblomov se trezi în lătrăturile furioase ale dulăului care dădea să-şi rupă lanţul. nu ştia să se prefacă faţă de ea şi.. iar începu să se frământe. bunul firesc al omului! Din clipa aceea. zicea el. s-o tulbure zadarnic cu lucruri ce nu puteau fi îndreptate. întocmai ca ea. – Şi acum ce are să fie?. Olga tot avea să-i afle gândurile.. oficial. nici n-ar fi putut găsi vreun pretext ca să plece de acasă. Nu voia să-i repete flecărelile slugilor. nu doamne. "Să nu se fi îmbolnăvit cumva? Ce să fie?" îşi zicea Oblomov. Până duminică. Un domn în vârstă umbla grăbit... dragoste! Dar bani. îndreptându-se alene spre grădina de vară. până la urmă.. zicându-şi că Olga va veni. deschizând scrisoarea. Şi. ce-i va spune ea şi ce va răspunde el. chiar după ce petrecea cu Olga o dimineaţă întreagă. dragoste. i-o sosi şi răspunsul de la ţară. desigur. Voise să-l sperie pe Zahar. apoi. "Nu vreau să mai aştept până miercuri. făcându-şi pesemne plimbarea prescrisă de medic. de convorbirea nevăzută a sufletelor lor.cunună. nu era aproape nimeni. V Oblomov nu ştia cum să apară în faţa Olgăi. Încremeni.. de unde? Cu ce să trăieşti? Şi pe tine trebuie să te cumpăr iubire. gravă. poate. Mi-e atât de urât fără tine. De cum pătrunse pe aleea cea lungă. Vorbeşti şi tu ca să nu taci! – Vara ne veneau mereu plicuri din astea de la dumneaei. până atunci. se hotărî deci să nu se mai ducă la ea miercuri. care ar fi putut să fie atât de plină de prezenţa Olgăi.

– Cum se face că ai venit aici singură? repeta Oblomov îngrijorat. trăgându-l după ea. Doamne! se gândi Oblomov. când colo. – Vin pe toată ziua. la Hugo? Dincolo e soare. Îţi pare bine? Se uita drept în faţa lui." – Vin. Nu-i venea să-şi creadă ochilor. Să mergem. pe când acolo. mâine la noi.. bucurându-se atât de sincer de clipa furată soartei. – Cum ai ajuns aici? Cum ai făcut? întreba Oblomov zăpăcit. parcă ai dormi.. pot: de-aici nu vei pleca.. . Dar n-are a face. regretând că nu-i poate împărtăşi voioşia. încât Oblomov o invidia. – De dimineaţă. – Tu eşti? Cum asta? întrebă el apucând-o de mână.. dacă erai îmbrăcat mai gros. zâmbind şi uitându-se la el. – Nu te simţi bine? Ce ai? stăruia Olga. – Iar începi? Cum de nu te plictiseşti să mă tot întrebi aceleaşi lucruri? Ce voiam să spun. – Să-ţi spun cum? îl necăjea ea glumeaţă. fugeai desigur.. Credeam că nu mai vii! Începuse chiar să-mi fie teamă. cu un gest de dojană. destul de caldă. aruncând în jur priviri neliniştite. – De ce? începu el speriat. nu-ţi spun.. cu dumneata! Îl împinse uşurel la o parte. Oblomov se lăsa greu şi bombănea supărat. Îl strângea cu putere de mână şi se uita la el. – Ce spui? Doamne fereşte! Pe frigul ăsta.. ciorile croncăneau răguşit în copaci. Ieri.. – Lasă-mi mie această grijă! răspunse ea cu un gest de nerăbdare. oricât de îngrijorat era el.). – Să fi ştiut. ce bine-mi pare! repeta ea. – Ce anume? întrebă el cu spaimă.. pe toată ziua? Oblomov zăbovea cu răspunsul. îl întrerupse Olga jignită.. veselă şi senină. Trezeşte-te. Femeia cu voaletă se apropia tot mai mult. Ah. să ne plimbăm cu barca.. – Nu există şi nici nu poate exista! spuse Oblomov. Sunt bine şi fericit. – Atunci.. Eram numai îngrijorat la gândul că ai venit singură. nu ştiu de ce. Fu totuşi nevoit să ia loc în barcă şi să pornească. o să-mi aduc aminte mai târziu. de teamă să nu-i smulgă o taină ascunsă în fundul sufletului... fără a-i răspunde la întrebare. Acuma. – Ce bine-mi pare că ai venit! spuse ea. Neva. – Ce bine-mi pare! Ah. – Să vii.. De aceea ţi-am scris. "O. cum de-ai venit singură. Totuşi. Dar.. În clipa aceasta. Era mai bine să fi venit cu ma tante? – Mai bine Olga. să mergem! Fugea. – Poate să-mi explici cum ai ajuns aici? începu el.. – Lasă astea! Ce importanţă are? Pentru ce atâtea întrebări? Ce rost au? Am vrut să te văd şi am venit. o rugam să vină. – Şi eu sunt numai în rochie... când n-am pe mine decât un pardesiu... Credeam că nu te mai văd astăzi. luându-şi mâna dintr-a lui. răspunse el cu glas tare. – Vii mâine la noi? îl întrebă ea. se grăbi el să răspundă. în timp ce barca ajunse în mijlocul râului... – Să vezi. Te-am chemat azi ca să-ţi spun. Era cât se poate de drăgălaşă.. în fericire. Să mergem spre Neva. Nu-i nimic. faţa ei oglindea o copilăroasă încredere în soartă. în el. am vrut să spun ceva şi am uitat. nu putu să nu-şi uite pentru o clipă toate grijile.. – Ea e! spuse Oblomov şi se opri speriat.Frunzişul se scuturase. mi se făcuse tare dor. începu ea serios. – De ce eşti atât de posac astăzi? Nu-mi spui nimic? Nu te bucuri? Credeam că ai să fii nebun de fericire. ce bine-i aici! S-au scuturat toate frunzele – feuilles d'automne1 – ţii minte.. în loc să răspundă. Credeam că. atâta tot. 1 Frunze de toamnă (fr. pentru tine.. Ascultă-mă. îi apărea acum fără acea expresie de fermecătoare maturitate care îl intimidase de atâtea ori. văzându-i faţa liberă de acea expresie de concentrată gândire care juca de obicei în sprâncenele ei şi îşi găsea adăpost în cutuliţa de pe frunte.. Dar ziua era senină şi frumoasă. Prin crengile dezgolite se vedea departe. – Să nu ne pierdem vremea cu asta! Să vorbim mai bine de altceva! răspunse ea senină şi vioaie. domnule! Olga e aici. Ah. zise ea. nu există fericire mai mare decât să fim împreună. Parcă ar fi ghicit că nu vreau să vin. – Nimic.

gândindu-se la cu totul altceva. Datoria mea este să ţi-o spun. dacă barca se răstoarnă. – Servitorul trebuie să se fi întors. dacă strada Morskaia intră în pământ cu casa noastră cu tot. că m-am dus la un alt magazin şi. uitându-se în jur. iar ma tante m-a rugat să mă duc la giuvaergiu. ce bine e! Ce bucuroasă sunt! urmă ea. deschizând nişte ochi mari. – Nu... o faţă speriată. Şi pe urmă? – Atât.. lipindu-se de umărul lui şi privindu-l de aproape în faţă. – Smolnîi! răspunse nerăbdător Oblomov. Am plecat de acasă. cu un zâmbet languros. Stai puţin. zise el ştergându-se pe faţă. Olga.– Of. arătând ceva în depărtare. adăugă ea distrată. Am uitat înadins brăţara acasă. – Şi cum a rămas cu servitorul? cercetă mai departe Oblomov. stropindu-l din nou pe faţă. despre obligaţii. ... – Care? Aceea de colo? întrebă barcagiul.. arătând cu umbrela malul din faţă. – Lasă-l să vină! Nu ne-ntoarcem! Dar Oblomov îşi impuse voinţa şi porni grăbit cu ea prin grădină. tu acolo stai? – Da. Doamne! o întrerupse el nerăbdător. – Şi pe urmă? – Pe urmă. – I-am lăsat vorbă să mă aştepte. – Dar dacă te-ntreabă Maria Mihailovna la ce magazin ai mai fost? – O să-i spun că am fost la croitoreasă. – De la un magazin. i-o aruncă în faţă. Părea speriat. – S-a dus acasă... sprijinindu-se pe braţul lui. – Dar dacă se întoarce servitorul? întrebă el. dimpotrivă. Ne plimbăm şi mâine.... – Ascultă-mă.. să te aştepte. Ce biserică e asta? îl întrebă ea deodată pe barcagiu. Oblomov strânse din ochi şi tresări. El s-a dus acasă şi eu am venit aici. Doamne. abia dacă-i răspunse Olga cu ochii la clădirile de pe malul celălalt.. fie din nou drept în faţa lui. – Nu ţi-am spus? Ce ciudat! Am uitat. Ah. însoţită de un servitor şi m-am dus la un giuvaergiu. spuse ea liniştit. greoi şi plictisitor... – Vorbeşte serios. răspunse ea nepăsător. spuse Olga. Va să zică. L-am trimis după brăţară. Mergea şi mai încet. despre datorie. barcagiule. iar Olga izbucni în râs. ce brăţară am văzut! – Nu vorbim acum de brăţară! o întrerupse Oblomov. ai fost la un magazin. Olga! spuse el solemn în cele din urmă. – Ce rece-i apa! Mi-a îngheţat mâna.. – Uite aşa. dacă tu încetezi deodată de a mă mai iubi. între timp. Şi pe urmă? – Avea lucruri frumoase. lăsându-şi puţin capul pe umăr şi privind fie în jos. dar plecând de-a dreptul de acasă. – Ce magazin? – Cum nu ştii? Ţi-am spus încă din grădină... – De ce te grăbeşti? îi spunea ea. răspunse ea. – Dar tu? – Ce bine-i acolo! N-am putea să trecem dincolo şi noi? întrebă ea. – Dar acum n-ai venit de-a dreptul? De unde vii? întrebă el grăbit. Dar ce să mai vorbim de asta? Umplându-şi căuşul mâinii cu apă. – Şi unde-i servitorul? stărui Oblomov.. ca de-o ispravă mare. trebuie totuşi să-ţi spun neapărat că am ajuns prea departe. porneşte spre mal! – Nu.. iar el îi vorbea. Tu n-ai fi în stare să născoceşti aşa ceva! adăugă ea foarte mândră. repeta Oblomov. nu mi-ai spus. – Şi dacă o întreabă pe croitoreasă? – Şi dacă Neva se scurge deodată toată în mare. – Pe ce stradă? Arată-mi.. am venit încoace. Îl asculta distrată. Olga! Lasă glumele! – Nu glumesc deloc.. – La mal! Omul a venit cu siguranţă. privind cu luare-aminte împrejurimile. nu! porunci ea barcagiului. Nu-i aşa. Dar spune cum ai venit aici? – Aici? repetă ea distrat. păşea încet. de a-mi atrage mustrări din partea ta... Mai stai! Aş vrea să mai rămân cu tine. Cum am venit aici? Foarte simplu: am venit. – Cum ai putut? spuse Oblomov. în joacă. Hai.. Olga făcu şi ea. Oblomov era acum nerăbdător.. Cu riscul de a te supăra.

– Ştiu. pentru Dumnezeu. să mergem!. se apropie o trăsură. îi tremurau buzele.. îi spunem de îndată ce vei primi scrisoarea. – Asta mi-ai spus-o încă de astă-vară. duminică. te-aş fi înşelat. – Nu fricos. iar eu. este nevoie de el. tu să rămâi curată. acum două săptămâni. vreau ca toate privirile să se plece în faţa ta cu respect. – Da. M-am săturat! – Aluzii la mine? bâigui Oblomov. – Şi ai s-o vezi. îngândurată. din diferite consideraţii: trebuie doar să-i spunem mătuşii pe când va fi nunta.. – Iar acum a încetat de a mai fi un lucru nou ţi începe să te plictisească.. ca să ne putem vedea zilnic. dar atunci eram sub imperiul pasiunii: cu o mână te îndepărtam. Olga! Priveşte. – N-ai fost tu acela care. urmă el. – Înţelege pentru ce ţi-o spun: vei fi nenorocită şi toată răspunderea va cădea asupra mea. te-ai supărat chiar! – Ce să văd? Nu văd nimic. N-o fi cineva cunoscut? Ah! Mă trec mii de năduşeli. Tu aveai încredere în mine. eşti atât de curată la suflet. Mă plictisesc de moarte în zilele astea lungi.. aşa vor vorbi oamenii. vezi? N-ai vrut să mă asculţi atunci. dar nu eu sunt cel care vorbeşte astfel.. parcă. iubirea noastră era încă ceva nou. ştiu prea bine. uitând ruşinea şi buna creştere.. strângându-i mâinile într-ale lui.. iubirea ta e atât de pură. iar. Lumea va spune că am căutat să te seduc. Atunci.. – Şi de ce n-aş spune? rosti ea liniştit. să-şi calce datoria. te întâlneşti cu un bărbat. mă grăbeai să spun? întrebă ea. şi nu-ţi vor ierta niciodată acest lucru. uitându-se la el şi mai cu luare-aminte.. – Că facem foarte rău întâlnindu-ne pe ascuns. Olga! Eşti nedreaptă. lumea. şi apoi. lumea. că-ţi ascundeam intenţionat prăpastia care te pândea. nicidecum să se îndrepte spre tine cu îndrăzneală şi subînţelesuri. – Şi.. ci numai prudent. – Ce-i cu tine? întrebă ea. iar cu cealaltă te reţineam. Cu ea nu vom discuta despre amor. – Mă mai întrebi? Tu o înşeli pe mătuşa ta. în ochii lumii. privindu-l rece şi cu luare-aminte. Eşti curată şi calmă cu mine. – Da.. adăugă ea. spuse ea gânditoare. Olga rămase pe gânduri.. cât mai prudenţi.. Pentru Dumnezeu. ascultă! adaugă ea hotărâtă. Mie nu mi-e teamă de aluzii. dar atunci nu m-am gândit la pregătirile care sunt de făcut. toată lumea să ştie că suntem logodiţi. – Ei vezi.. Pe atunci. Îţi spun că era ceva nou pentru mine şi de aceea n-aveam timp. Olga! Pentru ce să ne grăbim aşa? adăugă el grăbit. – Vai. înţelege şi tu ce vreau! Vreau ca. Să mergem. ce facem noi? îl întrebă ea. nici buna creştere. – Da. spunea el speriat. doamnele repezindu-se pe uşă afară. oprindu-se în loc. nu. Vreau să te pot duce cu mândrie la braţ pe această alee. Încearcă numai să spui toate acestea de faţă cu musafirii. cum eşti într-adevăr. între timp. – Dar suntem doar logodiţi! răspunse ea. – Atunci. vreau ca în nici o minte să nu se nască bănuiala că o fată mândră ca tine ar putea să-şi piardă capul şi. – Nu mi-am uitat nici ruşinea.. la orice pas.. Oblomov se făcu alb la faţă. ca să ne binecuvânteze chiar mâine. nici datoria! răspunse ea cu mândrie. Olga umbla în tăcere.. îngerul meu nevinovat. să spunem totul lui ma tante. şi sunt multe! spuse el cu un oftat. era cu neputinţa să urmez sfatul raţiunii.. tocmai de aceea trebuie să fim cât mai severi cu noi înşine. iar nu pe ascuns. . – Ce idee! Nu. Să aşteptăm cel puţin scrisoarea de la ţară. dar vei putea oare să convingi lumea că aşa este? Cine te va crede? – Ai dreptate! spuse ea tresărind. pe mătuşa ta leşinând.– Ce să-mi spui? întrebă ea nerăbdătoare. Totuşi.. mulţumită Sonicikăi. în văzul tuturor. toţi mă plictisesc.. – Aşteaptă puţin.. Am remuşcări cumplite: eşti tânără. trăgându-şi mâna. dragă Olga. şi mai cu seamă a mea. iar bărbaţii uitânduse la tine cu îndrăzneală şi subînţelesuri. – Pentru ce s-o mai aşteptăm? Oare felul răspunsului ar putea să-ţi schimbe hotărârea? întrebă ea. fac aluzii la tine. molipsind-o şi pe ea cu temerile sale.. toată lumea a băgat de seamă. cunoşti prea puţin oamenii. afară doar că eşti un fricos. mă rog. Dar.. pleci pe ascuns de acasă. târâtă de pasiune.. neprihănită. Mi-e urât. încât nici nu-ţi trece prin cap cât de condamnabilă este purtarea noastră.. ci despre lucruri pentru care nu sunt încă pregătit deloc. Cred chiar c-o să spun.. să plecăm de aici. – Da. spuse Oblomov.

în afară de duminică – şi încă nu în fiecare duminică – are să ia prânzul acasă. uşurel. Anisia se repezi într-un suflet la piaţă să cumpere măruntaie pentru supa preferată a lui Oblomov. vineri sau sâmbătă. De aceea.. Azi spălăm: trebuie . Când se întâmpla să ceară un pahar de apă. Când colo. Le trase o ceartă. răspunse ea. aici sunt douăzeci de perechi proaste de tot. Toată ziua era în picioare. până atunci. nici cât venit va primi anul acesta de la ţară. cu o săptămână înainte. pe urmă stătu să asculte cântecul canarilor. iar Olga îşi ţinea capul plecat şi îşi ascunsese faţa cu voaleta. în timp ce Olga intra în magazin. Maşei îi linie caietul şi-i scrise nişte litere mari. de la familia Ilinski. – Cum să-i arunc? Pentru ce? Ăştia de-aici îi mai putem încăpută. ea-l întrebă de după uşă dacă n-ar vrea să îmbuce ceva: făcea tocmai nişte brânzoaice. Dumneavoastră n-are cine să vi-i aleagă. buştean.. Vă foarte mulţumesc. Nu se bărbieri. Porniră aproape fugind pe alee până la capătul grădinii. nici nu se îmbrăcă. bine. Semion se repezea mult prea grăbit să i-l aducă. Iată. cu înţeles. pe mâine! spuse ea. şi mai bine. Şi începu grăbit să pună deoparte o pereche de ciorapi după alta. Sunt cincizeci şi cinci de perechi. Şi aşa portarul îl întâmpina mereu într-un chip deosebit de prietenos. când uşa dinspre apartamentul proprietăresei se deschise şi intră Agafia Matveevna cu două grămezi mari de ciorapi în braţe. mă tot gândesc: poate că. spuse ea. până acum.. veşnic cu grijile casei. unde am ajuns! Ce piatră mi-a căzut deodată pe suflet! Ce mă fac acum? Sonicika! Zahar! Tinerii cei eleganţi!. că astea-s "clevetiri". nici nu ştiu cum a ajuns în pat şi adormi adânc. n-avea nici un ban în pungă. hotărî să nu se mai vadă cu Olga decât duminicile. ferindu-se de scaun.. sau. Halal logodnic! Până la primirea ştirilor îmbucurătoare de la ţară. – Nu. veşnic în mişcare.. de faţă cu lumea. fără să se uite din cinci în cinci minute la ceas. iar mie-mi face plăcere. vino totuşi la masă. logodnicul!" părea să citească el în ochii tuturor. ai auzit? – Da.. "Logodnicul. – Ce drăguţ din partea dumitale! spuse Oblomov apropiindu-se de ea şi apucând-o în glumă. Asta-i treaba noastră. biruit de somn. ca de obicei. Căzu într-un fel de toropeală. – Atunci. pentru dânsa. urmă ea. nu ştia când şi cât anume va putea să aibă. Nici casă măcar n-avea la moşie. când ajunseră în dreptul magazinului unde o aştepta servitorul. soseşte şi scrisoarea. Cum putea s-o facă? Îşi închipui deodată atât de viu cum se va uita toată lumea la el. iar Katia şi dădaca îl petreceau cu un zâmbet duios. – Ia loc. te rog! Ce să-ţi baţi dumneata capul cu rupturile astea! Pot să-mi cumpăr alţii. masa acasă. a gospodinelor. nici să se încrunte văzând că acele lui înaintează prea încet. Cu ghidul că boierul n-are să-şi ia. de coate. – De ce? – Să vezi. Ilia Ilici se mai linişti puţin. N-avem timp de stat. Olga. de acum înainte. Abia se întinsese după prânz pe divanul lui şi începuse să moţăie. dar aproape toţi vechi. – Nu. Zahar şi Anisia nici nu-l întrebară ce să gătească. Doamne. da. a luat totdeauna masa la Ivan Gherasimovici şi că. Îi trimise câteva brânzoaice calde şi un păhăruţ de rachiu de coacăze. Pe la ceasurile unu trecute. frunzărea alene ziare franţuzeşti pe care le împrumutase. din care nu mai ieşi până aproape de masă. Agafia Matveevna zâmbi..– Da. – V-am ales astăzi ciorapii. Oblomov arunca în dreapta şi-n stânga priviri neliniştite. privind prin uşa întredeschisă coatele proprietăresei. – De ce atâta osteneală? Îmi pare rău." VI Nu băgă de seamă că Zahar i-a servit prânzul rece de tot. Le aşeză pe două scaune.. Copiii gazdei veniră la el: verifică adunările şi scăderile făcute de Vanea şi găsi două greşeli.. "O. – Nu-i nimic. nici nu ceruse încă consimţământul mătuşii. – Fie! Dar mâine. – Aruncă-i pe toţi. mai bine pe poimâine. declarând că nu-i adevărat că mănâncă în fiecare miercuri la familia Ilinski. bine! adăugă el grăbit. în neîncetată mişcare.. răspunse el. căci. nici nu mai face să le cârpeşti. Nu voia însă să stea jos: nu intra în obiceiurile ei. fără a mai scoate vreo vorbă. a doua zi dimineaţa nu făcu nici o pregătire de mers la Olga. iar Oblomov sări de pe canapea şi-i oferi un al treilea. A doua zi se cutremură la gândul că trebuia să se ducă la Olga. să plecăm cât mai repede! spuse şi ea în şoaptă grăbită. te rog! De ce stai în picioare? o pofti el.

S-ar putea repara şi spăla: e o stofă aşa de bună! Îl mai puteţi purta multă vreme. Să vă încăputez ciorapii? Pot să comand aţă şi bumbac? Ne aduce o bătrână de la ţară. – Plânge! Nu doarme noaptea! Îngerul meu! exclamă Oblomov. iar veni Anisia. printre întâmplările liniştite. tot nu avem ce face şi atunci lucrăm. în cele din urmă. ca de un soi de vărsat. Numai că. O. Oblomov primi din nou. – Şi Maşa a început să împletească? întrebă Oblomov.. Asta-i treaba noastră. Mâine vine pe la noi cumnată-mea. – Nu face nimic. Chiar şi Maşa mea a început să împletească. – V-am scos şi halatul din cămăruţă. cum rămâne? întrebă ea. pe amândoi.. căzând pe scaunul pregătit pentru Agafia Matveevna. oi sta eu altă dată. Ziua de miercuri trecu. a fost nevoit să ia ceai fierbinte şi să stea acasă două zile. că nici n-a pomenit de aşa ceva în vorba cu dânsa. spuse Oblomov. spunea Oblomov. ale unei vieţi de familie paşnice şi pline. Aici nu face să cumperi: totul e putred. uitându-se la spinarea şi la braţele ei." Anisia mai spuse multe. scoţând suspine zgomotoase. – Ei.. la drept vorbind. a doua zi. – Mă rog. dacă vrei să fii atât de bună. e ca o boală. frământându-se în căutarea unei norme de viaţă. Poftiţi şi dumneavoastră pe la noi. – Nu-i nimic. – Vai de mine. Viaţă mai e asta. – Chiar şi dânsa ştie. un fel de friguri. Poate că-l îmbrăcaţi vreodată. Doamne! De ce mă iubeşte? De ce o iubesc? De ce ne-am întâlnit? Numai Andrei e de vină: el ne-a îmbolnăvit de dragoste. cu nasul ei şi spuse că ea "pentru cea dintâia oară o aude pe proprietăreasă vorbind de nuntă. Praf le face pe toate.. cu valuri frământate. în zi de sărbătoare. în contemplarea mută a naturii. Primi un răspuns în care Olga îl lăudă că se îngrijeşte. deci. Proprietăreasa zâmbi. Lăsaţi totuşi să-l spele. iar ceştialalţi îi dau bunicii. mai cu seamă faţă de Maşa: îi cumpăr nişte rochiţe de mătase. năvalnic. poate s-o fi gândit la altă mireasă. lăsaţi! Pentru ce să-mi mulţumiţi atât? Şi ce să facă Maşa cu rochiţe de mătase? La ea nu ţin nici cele de stambă. cu salturi peste stânci ascunse. cu inundaţii. Ilia Ilici începu să dea din mâini. cu mers încet şi tărăgănat. Iar când. acum însă e bine de tot şi speră s-o revadă duminică. Până la nuntă! spuse ea zâmbind şi închizând uşa în spatele ei. o îmbrac ca pe o păpuşă. şi ce nuntă să fie? Se poate una ca asta? O fi scornit-o ucigă-l crucea. – Degeaba! Nu-l mai port. ieşea chiar axară în stradă. O. – Ce-i de acolo n-au aflat încă nimic şi tu vrei să-i umpli de zvonuri? Stai acasă! adăugă ameninţător Oblomov. de nu ştiu pe unde să iasă mai repede.. Uitaţi-vă! Ăştia de-aici îi încăputez eu. se scula iar. prin poştă. Îi scrise Olgăi că a răcit puţin deunăzi în grădina de vară şi. seara. – Unde te grăbeşti aşa? întrebă el. îi sfătuia să rămână acasă chiar şi duminică dacă . Zahar se ceru să-i lase la casa cea veche.. Zahar! Şi o cascadă de "vorbe jalnice" porni iar să se reverse asupra lui Zahar. Se ridică şi luă ciorapii. cu atâtea emoţii şi griji? Când o să am odată parte de linişte. Lui Oblomov îi pieri deodată somnul. mi-e şi ruşine că-ţi dai atâta osteneală pentru mine. Îţi mulţumesc foarte mult şi n-o să rămân dator. să luaţi o cafeluţă! Acum avem de spălat: mă duc să văd ce face Akulina. Nu-i plăcea să-şi închipuie viaţa ca un râu larg. spuse Oblomov. picătură de picătură. mai cu seama ghetele. – O astfel de viaţă. Mai stai puţin! N-am nici o treabă. nu îndrăznesc să te reţin. numai că trage mereu andrelele afară: prea sunt mari pentru mânuţele ei. în vizită. Ciuli urechile şi holbă ocini. urmă ea. zi de zi. aşa cum o vedea Stolz.. cu ruperi de zăgazuri.. în strada Gorohovaia. – Zău aşa! – Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc! spuse Oblomov. – Ei bine. – Lăsaţi. lăsând să-i zăbovească privirea pe gâtul şi sânii femeii. dacă s-a apucat. de fericirea cea liniştită? Se lungea pe pat. a unei existenţe bogate în conţinut şi care totodată să curgă lin. Nu mai am nevoie de el. M-am dezvăţat. Zahar. o scrisoare din partea Olgăi. uitându-se la ea cu aceeaşi plăcere cu care se uitase dimineaţa la brânzoaica cea caldă.să strâng rufele. Oblomov îi dădu el "vizită". – Eşti o gospodină minunată! spuse el. ştie tot! spuse el. care-l întreba ce s-a întâmplat de n-a venit s-o vadă. S-o înghită pământul dacă n-o fi aşa! Şi proprietăreasa e gata să jure pe sfintele icoane că nici n-a auzit vreodată despre domnişoara Ilinski. atât de multe că. nu prididim cu cumpăratul. Îi scria că a plâns toată seara şi că aproape n-a dormit noaptea. s-o facă să tacă odată. joi.

se culcă din nou. chiar omul care. poate chiar să ia zilnic masa. cum se scula. Oblomov întâi şi întâi întreba. străinii care vin în casa Olgăi să mai uite puţin de el.va fi nevoie şi adăuga că preferă să se plictisească toată săptămâna. la Olga. E mai bine să sa liniştească bârfelile. de cum îi zărea coatele prin uşa crăpată. proptindu-se cu pumnul în perete. cu recomandarea din partea Olgăi să fie citite şi. era atât de drăgălaşă cum lucra cu mânuţele ei mici. Oblomov să-i spună dacă face să le citească şi ea. numai să-şi vadă el de sănătate. Acum însă. citea. Dimineaţa. cu faţa îngrijorată şi un suspin adânc. atunci are să asculte şi bunica. Aduse din partea domnişoarei şi nişte cărţi noi. schimbând o vorbă-două cu ea. se plimba pe stradă. mişcând încetişor din buze. întradevăr. vrând să-l întrebe ceva pe Nikita. Acesta a şi fost primul gând al lui Oblomov. şi atunci îşi petrecea ziua în pace. trebuie să mai stea câteva zile acasă. deschisă la pagina 105. Zahar ajunse cu greu înapoi acasă. nevoit să treacă peste podeţe. petrecându-l cu ochii până la portiţă. Oblomov se ascunse de Nikita şi trimise vorbă că are o mică umflătură în gât. peste Neva îngheţată fură aşternute podeţe de scânduri şi. Între timp. în curte. Citi vreo cincisprezece pagini. la rândul său. Ar fi avut un pretext minunat: l-a prins îngheţul pe malul celălalt şi n-a putut să se întoarcă. cu atâta râvnă. Îi cerea să răspundă cum o mai duce cu sănătatea. Într-o zi. întrebări asupra sănătăţii şi o carte. Răspunsul îl aduse Nikita. iar pe Anisia o ameninţă cu degetul. după câteva clipe de gândire. hârâitul râşniţei de cafea şi ciripitul canarilor. Temându-se să nu fie. când o fi să se revadă. şi cum venea tot mereu să-i arate fiece bucăţică tivită. A încercat să-i dea o carte să citească. n-are vreme de citit. să vadă cum îngheaţă râul. ca să-i mai treacă de urât. când l-o pune pe Vanea al ei s-o citească cu glas tare. Încercă să vorbească şi cu bunica. spunând că are să i-o ceară de sfintele sărbători. pe cale de a îngheţa. citi în gând titlul şi-i înapoie cartea. VII Astfel mai trecu o săptămână. Cea pe care o începuse sta pe masă de câteva zile. care dădu chiar repede să se scoale. iar pe la prânz îl trimise pe Zahar. ascultând bătăile pendulei. Puii nu mai piuiau demult sub fereastra lui: crescuseră. încet. Nu apucă să citească cărţile trimise de Olga. ar fi putut să se repeadă îndată pe malul celălalt. În schimb. ar fi fose cel mai vinovat de răspândirea zvonurilor. Desigur. ce face gazda: dacă cerne făină. Duminică se duse în vizită la proprietăreasă. pe malul celălalt. Maşenka îi tivi trei batiste. de îndată ce va putea trece pe malul celălalt. dar n-am încotro! adaugă el cu un oftat. în oraş. ce-i drept. să-l petreacă până în stradă. după mişcările lor. I se răspundea: "Nu încă". cu oarecare nelinişte. Se duse şi Oblomov şi se întoarse tocmai la ceai. destul de prost: în schimb. ca să se întremeze bine. toate principalele oraşe din Europa – încât Ilia Ilici îi făgădui să-i cumpere un mic glob pământesc. să aducă bomboane şi îngheţată pentru copii. după a treia lecţie. când aceasta îşi scoase nasul afară din bucătărie. Îi porunci cu străşnicie lui Zahar să nu care cumva să flecărească cu Nikita şi-l petrecu pe acesta din urmă cu privirea până la portiţă. Ajunsese chiar să recunoască. să stea câteva zile la Ivan Gherasimovici şi să se ducă în fiecare zi. apucându-se de cărţile trimise de Olga. se îndoia de şale şi se pornea pe tuşit. după spusele Anisiei. ca nu cumva să dea pe la bucătărie şi să repete acolo "clevetirile" şi nici Zahar să nu se ia după el. Apoi veni să-l cheme Maşa: se duceau cu toţii pe malul Nevei. Cu proprietăreasa intra mereu în vorbă. Gazda. Vanea era un băieţel atât de isteţ – ţinea minte. într-o bună zi. chiar îi măcină vreo trei funturi de cafea. dar aceasta nu putea niciodată sa ducă o conversaţie până la capăt: se oprea în mijlocul unei vorbe. pe malul celălalt. încât toată fruntea i se broboni de sudoare. Aşa se scurgeau zilele: Ilia Ilici se plictisea. Era bucuros de propunerea Olgăi de a-şi vedea de sănătate şi de a nu veni duminică şi-i scrise că. "Nu. Dar. luând o barcă: podurile fuseseră ridicate şi Neva. dacă podurile au fost refăcute. decât atunci când logodna lor va fi oficială"– Mi-e greu să aştept. Oblomov îi dădu singur scrisoarea lui Nikita şi-l însoţi până afară. râşneşte ceva sau calcă rufe. Oblomov nici nu putea să se gândească să meargă miercuri la Olga. să nu-l mai vadă acolo în fiecare zi. se făcuseră găini şi stăteau ascunse prin coteţe. unde i se oferi cafea şi plăcinte calde. După ce scrise răspunsul. lătratul desperat al câinelui ce se smucea în lanţ vesti o a doua venire a lui Nikita cu un bileţel. cu scoarţele în sus. se ocupa tot mai mult de copiii proprietăresei. nu îndrăzneşte încă să iasă la aer şi că "destinul cel crud îi mai răpeşte câteva zile fericirea de a o putea vedea pe scumpa lui Olga". ca pe o . iar acasă mai strecura când şi când o privire prin uşa proprietăresei.

se gândi ea cu grijă. demult aş fi dat o fugă. – Nu ştiu. cu ochii la lănţişorul ce-l purta la gât. se şi prăvălea asupra lui. Oblomov nici nu bănuia că întrebarea aceasta se repeta zi de zi. Trebuie să mă duc la Olga.. de unde să ia bani şi cu ce să trăiască pe urmă? "Să mai aştept puţin. îi aduse o bluză şi împinse spre ea nişte papuci mititei.. ca o piatră. Iar Olga trase sertarul măsuţei şi scoase din el ultimul răvaş primit de la Oblomov. împreună cu mătuşa ei. Toate acestea – săritura din pat. aşa încât să prelungească şi să desăvârşească nobleţea liniei trupului de la cap la umeri şi până la mijlocelul ei. să mergem mâine la liturghie la mănăstirea Smolnîi! se rugă ea. "Ah. iar când îl vor vinde. se gândi puţin. cum se va da un dineu oficial şi lumea va bea în sănătatea lui. cel mult. de nesiguranţă. – Niciodată nu ştii nimic din ce mă interesează! spuse nemulţumită Olga. Iar când. cât grâu e acolo şi câţi bani se vor putea realiza din vânzare. Dar îndată ce se simţea cuprins de freamătul iubirii. îl zărea cu pachetul cel mare sub braţ. apoi spuse: – Mergem dacă vrei tu. E singur. trecând prin faţa geamului. – Un cadou! îşi zise el cu spaimă şi izbucni într-un râs amar. cât să fi zăbovit vecinul şi câte zile îi trebuie răspunsului să vină. Într-o dimineaţă. şi aşa lua sfârşit orice convorbire. Un cadou! Şi el care n-avea decât două sute de ruble în buzunar! Chiar de ar fi să i se trimită bani de la ţară.. cu cât nu cred să ştie că podurile au fost refăcute. aceasta s-ar întâmpla tocmai pe la Crăciun. apoi. albaştri-cenuşii. domnişoară! N-am îndrăznit să plec. şi începuse să-şi bea cafeaua. bănuţul strecurat Katiei şi sărutul pe mâna domnişoarei – se petrecură într-o singură clipă. sărăcuţul.. Se afla însă exact în acelaşi punct de plecare. ca. ochii atât de deştepţi. din care i se părea cu neputinţă să se urnească. poate că scrisoarea are să-mi vină mâine sau poimâine"... Numai pe "frăţior" nu-l vedea deloc sau. nici pe rândaş. trezindu-se din somn. cel mult patru zile. Nu l-am văzut azi nici pe vizitiu. mâine e duminică. ca s-o iubească şi să fie fericit cu ea.. senin şi fără griji. îi va aduce logodnicei sale un cadou. sprâncenele ei dese. pentru sănătatea lui. s-au refăcut podurile? o întrebă. ascunzând sub dantelă brăţara primită de la el.. domnişoară. iar apoi s-o anunţ că am de gând să vorbesc cu mătuşa. să se sfârşească odată cu această stare de nehotărâre. cum a doua şi a treia zi vor veni tot felul de cucoane şi de bărbaţi. în toiul iernii? Olgăi îi venise acest gând numai pentru că biserica aceea i-o arătase Oblomov în ziua când s-au plimbat cu barca şi acum ar fi vrut să se roage acolo.. Zahar îl vesti deodată că podurile au fost refăcute. când o să. se nimereşte de minune! Are să vină!" se gândi Olga şi se îmbrăcă în grabă. expresive. Oblomov intră din întâmplare în odaia în care toată familia se strânsese la masă. în aceeaşi dimineaţă. Se îmbrăcă cu o rochie albă. la ceafă. mă gândeam că vă treziţi acuşi. după ce se va vinde grâul." Nu-şi sfârşi gândul. Sărmana Olga! Veni şi ziua de duminica. gândul cel apăsător: ce să facă.. când Oblomov abia se trezise. Uf. cum va deveni deodată obiectul curiozităţii generale. îmbujorată la faţă. Olga trase în grabă sertarul. închipuirea lui îi zugrăvea chipul frumos al Olgăi. Dar e atât de departe. "E bolnav. Şi Katia dispăru din odaie. scoase ceva şi-i strecură Katiei în palmă. Cu atât mai mult. Cu multă măiestrie.... altfel. prinzând-o în braţe pe domnişoara care sărise într-o clipă din pat. să mai amân până atunci vizita la Olga. într-o bună zi. Îşi închipuia foarte limpede cum are să fie declarat logodnic. prezenţa lui nici nu se simţea în casă. pe urmă gemea. hotărî el.. – S-au refăcut! S-au refăcut chiar în noaptea asta! spuse ea cu bucurie şi. Îşi luă ceaiul şi porni. "Trebuie să sosească în trei. cum să rezolve problema nunţii. stând în pat. iar Katia îi sărută mâna. conform drepturilor şi îndatoririlor unui logodnic. – Lăsaţi că aflu îndată. prin prăvălii. iar Nikita nu ştie. Ce ţi-a venit tocmai acum. Mătuşa strânse ochii. când Katia năvăli în odaie... – Şi mâine e duminică. pentru el. fratele proprietăresei se şterse în grabă pe gură şi se retrase în cămăruţa sa. căpşorul ei cu părul împletit şi strâns jos. se pieptănă aşa cum îi ." – Katia. Iar apoi. Oblomov simţi o strângere de inimă. se plictiseşte. să îndur toată ziua privirile curioase şi pline de înţeles ale străinilor. Ce era de făcut? Adio odihna cea de două săptămâni! În mijlocul tuturor acestor griji şi preocupări.muncă grea. toate acestea urma să i le lămurească scrisoarea care nu mai venea. Şi se apucă să calculeze cam când să fi sosit la ţară scrisoarea lui. Olga potrivi toată masa pe gustul lui Oblomov. Doamne. poate chiar şi mai târziu. Olga pe jupâneasa ei. – Ma tante. îşi zise el. ma chère.

alandala şi apoi va porni. Baronul o găsi aşteptând şi-i spuse că e din nou tot atât de frumoasă cum fusese vara. pentru nimic în lume n-are să-i spună! Lasă-l să se ducă acolo. E adevărat? – Tot atât de adevărat ca şi faptul că. iar dimineaţa încercă să cânte "Casta diva". "E bolnav. cum nu sunase încă niciodată în vacanţă.. – Dorinţa dumitale. o grădină şi un chioşc cu privelişte frumoasă. . să se pună în mişcare.. Ceilalţi nu ziceau nimic: nu băgaseră nimic de seamă." Visând astfel. poruncise să fie acordat pianul.. se duse repede la baron şi-l preveni cu multă dibăcie să nu comunice deocamdată vestea adusă nimănui. arăta palidă de tot. grădină. Încă din ajun." o străfulgeră gândul. îndărăt. "Nu.. Voia să urmărească până la urmă schimbarea pe care dragostea avea s-o producă în sufletul lui adormit.. deodată. la ora zece. căci este o casă. şi o casă gata de locuit. va da la Oblomovka dispoziţiile necesare. fiindcă veni vorba de ţară. pe rând. Dacă voia neapărat să se uite la Oblomov de faţă cu alţii. cu privelişte spre râu. de ce s-o spunem?! întări acesta. nici lui să nu-i spuneţi.. Olga răspunse nepăsător: – Nu. spuse el. Olga avea în firea ei şi un pic de viclenie. îşi închipuia cum vor alerga amândoi la mătuşa. dar e situată – o minune! O să rămâi mulţumită.. Glasul ei suna atât de plin. astăzi eşti de-a dreptul minunată! spuse el şi trecu la mătuşa.plăcea lui. Nu. voia să-l vadă cu desăvârşire dezbărat de jugul acesta apăsător. ori ca să mute notele dintr-un loc într-altul. e pentru mine lege. că au unde locui şi fără Oblomovka lui. cu chioşc. La început. pe capul lui Oblomov tot amarul inimii ei.. are o moşie. când o veni la ea îmbrăcat de drum. să depună la picioarele ei răspunsul bun primit de la ţară. să se trezească puţin din toropeala lui. apoi patru. Trecu şi ora mesei. Olga trăi mii de emoţii. în gând. Îi sărută mina de câteva ori. Câte combinaţii. cu grădină. aerul de la ţară. Nu e prea mare. – Da. Sub acest nimănui. – Ah. O vedere spre râu!. ea are să-i spună deodată că nu este nevoie să se mai ducă acolo până la vară. îl subînţelegea numai pe Oblomov. Poate. Mâncau liniştiţi felurile gătite pentru el şi vorbeau nepăsători şi veseli. iar apoi. frumoasă oricând. apoi de un frig ca de gheaţă. lui monsieur Oblomov. e singur. că trebuie să plece întâi acolo şi apoi la Oblomovka. ca să-şi ia rămas bun pe o lună. Şi ce casă! Ce grădină! Ai acolo un chioşc pe un deal. lăsând chiar o pată măruntă de la mustaţa lui cănită pe degetele ei. că atunci vor pleca împreună. Stăpânindu-se cu greu.. are să-ţi placă. căci aveai cinci ani când papa al dumitale a plecat de acolo. Apoi începu să aştepte. Până la zece. în aprilie. nu lui.. şi totul numai pentru Oblomov. frumuseţea ei începu să-şi piardă din strălucire: era ca o floare care se ofileşte şi când se aşezară cu toţii la masă. cam distrată. "E lucru hotărât. de ce să se despartă? Mai bine. uitând multe lucruri. – Da. ca să-şi dea seama dacă nu este cumva acordat prea sus. ci poate altcuiva. te vei putea duce să-ţi vezi moşia. luna viitoare se va termina procesul dumitale şi. vestindu-mi că la ţară totul e în neregulă. tot atât de repede. dar nu se hotăra să-i vorbească lui Oblomov de această veste bună... De câte ori au înflorit pe obrajii ei cei doi bujori! De câte ori n-a atins ea câte o clapă a pianului.. trist şi palid. de planurile ei viitoare.. îi răspunse ea gânditoare. luându-te cu dânsul. domnule baron? întrebă ea cu vioiciune. Nu poate nici măcar să-i scrie. revărsă. se uita mai întâi la alţi trei inşi. îşi simţi întreaga făptură cuprinsă de un val de căldură.. Dumneata nu mai ţii minte. trecând de la nădejde la teamă. la rândul ei. şi numai pe urmă la el. şi el tot nu venea! Pe la patru şi jumătate. se gândi ea. adăugă el. o ştii prea bine. Dar Oblomov zăbovea! Ce-o fi însemnând asta? Se făcu ora trei. da. Scumpa Olga Sergheevna.. casă.. se gândi ea. numai că a mai slăbit puţin. Apoi. visând la fericirea apropiată. cel mult. zburând. venind plin de bucurie. Da. n-a fost sarcasm. – À propos. Acolo ne vom duce noi doi. – Te-ai resimţit vădit de lipsa aerului de la ţară şi de viaţa ceva mai puţin regulată. n-a fost vorbă grea din vocabularul ei pe care să nu i-o fi aruncat în gând. nu doresc un răspuns bun de la ţară.. Se va repezi acolo într-un suflet. dumneata ai absolută nevoie de aerul câmpiilor de la ţară. Are să devină mândru şi nici n-o să se bucure aflând că am şi eu moşia mea. şi aici va afla deodată că nici nu era nevoie să se grăbească. în numele fericirii lor viitoare! Sau nu: de ce să-l trimită la ţară. da. că trebuie să se ducă acolo singur. răpit de fericirea apropiată. făcând totul pentru ea. veni seara – fără Oblomov. dar absolut nimănui. fără pricepere. dacă o veni vorba. Apoi. mai bine să vină la mine necăjit. adăugă curtenitor baronul." – Luna viitoare. Dar el nu trebuie să ştie mai înainte ca. ce bine o să-mi pară! spuse ea şi căzu pe gânduri. ea avea să-i spună deodată că şi ea. se retrase în odaia ei. cu o scrisoare neplăcută. Olga rămase pe locul ei.

Oblomov îşi legă cravata.. – De mine? Cu neputinţă! răspunse Oblomov... când stăpânul tău e bun cu tine şi te lasă să pleci.. În curând şi prânzul e gata. Nicicând nu mi s-a mai întâmplat una ca asta". – Să cumperi. du-te. totuşi liniştită şi plină de hotărâre. Şi plecă. spuse Zahar. Nu fi încăpăţânat. Dumneaei soseşte aici peste o jumătate de oră. uitându-se alene pe fereastră. la stânga.. du-te! stăruia Oblomov. în culmea emoţiei. Dumnezeule! Acum soseşte". adăugă el. Să-i dau drumul? Mai înainte ca Oblomov să fi luat o hotărâre. întâlnindu-se cu ea pe stradă. Cum se poate să vină dânsa aici? spuse Oblomov. sau pe malul celălalt. Luni dimineaţa. conaşule? Nici nu găsim aşa ceva pe aici. "Ce naiba? îşi zicea Zahar. – Katia! spuse mirat Oblomov. iar Oblomov o chemă pe Anisia.. îndată! îl grăbea Oblomov. ştergându-şi broboanele de sudoare de pe frunte. dincolo. du-te acum! îi spuse Oblomov plin de înfrigurare. iar de acolo să te-ntorci cât mai încet! Mai devreme de două ceasuri să nu te văd p-aici! – Mare minunăţie! îi spuse Zahar Anisiei. – Marş! răcni el şi Anisia fugi. Unde să mă duc pe un ger ca ăsta? Ori să stau la poartă dacă poftiţi. Mă trimite la plimbare. se pomeni cu Katia. – Hai. încât Anisia se fâstâci. Du-te la prietenii tăi! – Dă-i naibii de prieteni! – Nu vrei să-i mai vezi? – Sunt nişte ticăloşi. – Am târguit tot ce trebuie. se gândea Oblomov. "Of. Oblomov se schimbă la faţă.. înaintând ameninţător spre Zahar. – Du-te acum. – Du-te la piaţă. înfrigurată. Iha Ilici. dădu să răspundă nasul Anisiei. ţine aici douăzeci de copeici: să iei o bere cu un prieten. Mi-a poruncit să vă întreb.. te rog. Ce cauţi aici? De ce ai venit? – Domnişoara e aici. Astăzi rămân toată ziua acasă. cizmele şi-l strigă pe Zahar. – Nu.. Hai. Doreşte să vină încoace. – Mai bine mă duc duminică. iar duminică poate că mă duc.. şi târguieşte acolo pentru masă. Aţipi vreo două ceasuri. Doamne.. Unde este? – Aici. – Du-te şi tu să mai petreci puţin. aşa cum se vede la de-alde noi. Dumneaei vă crede bolnav. – Du-te atunci de te plimbă vreo două ore! Nu vezi că ţi s-a umflat şi mutra de atâta somn? Mai aeriseşte-te un pic! – Mutra o am ca tot omul. – Cine a mai pomenit vizite în zi de lucru? Nu mă duc! spuse îndărătnic Zahar. nu i-aş mai vedea! – Hai. M-a trimis să vă spun să-l trimiteţi undeva pe Zahar.. Cu o repeziciune neobişnuită. mai bine mai departe de poartă! sări Oblomov.. deşi foarte palidă. Trebuie să te duci! – Ce să caut de pomană tocmai la dracu-n praznic? cerca să scape Zahar. M-a trimis la plimbare şi mi-a dat douăzeci de copeici. – Hai. Nu e adevărat. du-te de te plimbă! Te rog frumos! Na. La revedere. spuse el. măcar sparanghel. aiurind în somn.. îi strigă el din urmă... – Nu mă duc! răspunse hotărât Zahar. alungându-i somnul. a tras la o ceainărie şi aşteaptă. Acesta dispăru pe uşă... A greşit şi a intrat prin uşa noastră. – Nu. Katia! Glumeşti? Nu mă mai chinui! – Zău aşa! A venit cu un cupeu de piaţă. – Taci din gură şi ascultă ce-ţi spun! strigă Oblomov atât de tare. Du-te pe o altă stradă! Uite. – Mai bine mă duc singur.Această convingere puse deplină stăpânire asupra ei. căznindu-se să născocească un pretext ca s-o trimită deacasă.. – Nu mai aveţi timp: te pomeneşti că o şi porneşte.. dar dimineaţa se sculă. îi răspunse ea în şoaptă. – De unde sparanghel pe vremea asta. – Ai să pleci odată? scrâşni Oblomov printre dinţi.. – Mai bine stau în cerdac. – Olga Sergheevna?! şopti el înspăimântat. fără să te uiţi înapoi. Proprietăreasa plecă. – Zahar! Parcă mi-ai cerut deunăzi voie să te duci pe malul celălalt. spre grădină. du-te odată! repeta mereu Oblomov. îşi puse vesta. simţind că i se urcă tot sângele la cap. proprietăreasa îşi trecu capul prin faţa biroului lui Oblomov şi-i spuse: – O fată întreabă de dumneavoastră. Să fugi într-un suflet. fug! Domnişoara e singurică şi mă aşteaptă.. Unde să mă plimb acum? . la prietenii tăi. în Gorohovaia. spunea nepăsător Zahar.

Oblomov le luă şi le puse pe canapea: – De bârfeli. fă-i şi tu cinste cu un ceai. că o să mă gândesc la cine ştie ce. Îi povesti tot ce auzise de la Zahar şi de la Anisia. – Olga. – Tu nici nu ştii. care cerca să se smulgă din lanţ.. o mustrare sau o aluzie vicleană la întâlnirile lor. spuse ea gânditoare. – Afurisită javră! scrâşni printre dinţi Oblomov. M-am temut. care era femeie deşteaptă.. Ştiu prea bine că n-o să mă-ntrebe despre dragostea mea. ajungând la cel dintâi colţ de stradă. în aceeaşi clipă. prinzând cu urechea orice zgomot: iată. – Am crezut că bârfelile lor te vor tulbura. ci despre moşie. – Dacă nu te-aş cunoaşte. Du-te şi tu pe la Artemi. aminti şi conversaţia surprinsă de el între cei doi tineri eleganţi şi încheie spunând că de atunci şi-a pierdut somnul. – Acum sunt mai bine. Katia o aştepta în trăsură. – De ce? întrebă ea.. arătându-şi inima şi capul. Pentru ce? – Am să-ţi explic totul. Oblomov aştepta. poate chiar să cad la pat? întreabă ea. – Să mergem! repetă Zahar. – Da. că el mereu te cinsteşte pe tine.. – Mare minunăţie. – Dar ne-am pus doar în gând să-i spunem tot lui ma tante săptămâna aceasta. uitându-se la el atât de cercetător. ce se petrece aici. – Atunci de ce n-ai venit ieri? întrebă ea. Era singură. El tăcea mereu. în şanţ.. învăluindu-l într-o privire cercetătoare. Ard ca în foc. cineva a pus mâna pe inelul de la poartă şi. – Dar nu ţi-a fost teamă că n-o să dorm toată noaptea. M-a trimis boierul la plimbare şi mi-a dat şi de-o bere.. să mă trimeată el la plimbare! zicea el răguşit. încât Oblomov nu mai ştia ce să spună. – Eşti sănătos? Nu stai în pat? Ce-i cu tine? întrebă ea grăbit. are să intre în amănunte. – N-am fost bolnav. fără a-şi scoate paltonul sau pălăria şi cercetându-l din cap până-n picioare. cine ştie ce mi-aş fi putut închipui. Să mergem! Îi făcu cu ochiul lui Zahar.– Treaba boierului. – N-ai cumva un urcior la ochi? întrebă ea. îi răspunse ea. zâmbind pe sub mustaţă. spuse ea nepăsător. – Nu eşti bolnav. de vorbe. D-aia ţi-a şi dat: ca să nu-ţi pară rău. – Ştiu demult ce vorbesc. se piti pe după un gard. mă frământ cumplit. Artemi! îi spuse Zahar vizitiului... spuse ea. să vadă ce se mai întâmplă. în apropiere de poartă. făcu Anisia. – Mare minunăţie. dădu cu presupusul Artemi. iar Anisia. răspunse Oblomov cu glasul unui şcolar prins asupra faptului. aşezându-se şi scoţându-şi pălăria şi paltonul. – M-ai înşelat! Olga îl privea cu mirare. izbucnesc lătrăturile furioase ale câinelui. Te-întreb: ce însemnează lipsa ta? Oblomov tăcea. până săptămâna aceasta. plin de spaimă. spuse el. . aproape de tot. arătând din cap spre aceeaşi ulicioară. Înţelegi tu ce faci? – Despre asta. Olga. spuse el. arătând cu capul spre o ulicioară. încruntându-se. Şi atunci toate aceste bârfeli vor înceta. vizitiul contelui. Nu ştii ce s-a întâmplat? – Ce s-a mai întâmplat? întrebă ea rece. până nu primesc scrisoarea de la împuternicitul meu. până primesc scrisoarea. căuta el să se justifice. de îndată ce ajunseră în biroul lui. Dumnezeu ştie ce vorbesc Katia. O deschise şi prinzând-o pe Olga aproape în braţe. ducându-şi mâna la beregată şi tuşind uşor. o duse până la scară.. Nu te-a durut deloc gâtul. Olga. Iar eu m-oi duce la piaţă. Ceva important m-a făcut să nu mai viu la tine de două săptămâni. cum de te-ai hotărât la o asemenea faptă? rosti el... Maria. dar nu ţi-a fost teamă să mă umpli de nelinişte! Nu te mai înţeleg. iar eu nu pot să-i explic nimic. – O fi vrând să se pilească şi el. Cei doi plecară. – Nu ştii cât de departe s-a ajuns cu zvonurile despre noi doi! N-am vrut să te tulbur şi m-am temut să dau ochii cu tine. Semion şi tâmpitul acela de Nikita. că în ochii oricui i se pare că citeşte o întrebare. Te-ai temut să mă tulburi cu flecărelile lacheilor... dar nu voiam să vorbesc cu mătuşa.. Olga oftă. apucându-şi şapca şi repezindu-se spre portiţă. vorbim mai târziu! îl întrerupse ea nerăbdător. mi-a trecut gâtul.

Cu Sonicika a fost la fel. să-mi scrii. ar fi trebuit să mă previi.. – N-ai citit! spuse ea.. Le-am mulţumit. Dar tu ştii cât de mult te iubesc! spuse el. adăugă el apoi. Ce însemnează toate acestea? Oblomov rămase pe gânduri. vin copiii proprietăresei. la dezordinea din odaie. idealul tău. Eşti atât de ciudat. iar inima mă durea atât de tare din pricina aşteptării.. Olga se uită la pernele brodate. la geamurile murdare. mintea mea atât de frământată de griji. Ia vino încoa şi spune-mi tot ce ai pe suflet. jumătate întrebător. când mi-ai jurat că eu sunt scopul vieţii tale. Unde sunt celelalte odăi? Vrând să evite întrebarea asupra ocupaţiilor sale din ultimele zile. când să mai citeşti? – Ai dormit după prânz. iar el – din nou jos. răspunse el. să zicem o săptămână. din prudenţă... – Ascultă-mă! spuse ea. după o clipă de şovăire. Numai că n-aş vrea să se afle despre întâlnirile noastre. cere o liniştire.. Pe urmă. te mai roagă să le controlezi o problemă şi a şi venit ora prânzului. nici n-ai scris. Oblomov răspunse încet: – Am dormit... – Pentru ce? – Ca să nu simt cum trece timpul: nu erai alături de mine.. Oblomov se repezi să-i arate apartamentul. îi sărută mâna şi oftă. speranţa mă părăseşte.. spuse ea atât de afirmativ. Puteai să nu fi venit la noi o zi. îngână Oblomov. de aceea mă tem. Olga îl privea sever. de calm. bâlbâindu-se. Olga. – Vii în fiecare zi la noi: e foarte firesc ca slugile să vorbească. – Te temi. Nu te-nţeleg deloc! Parcă ai vrea să mă răpeşti! Oblomov se simţea stingherit: Olga se uita la el atât de pătrunzător. – Sunt oare neîntemeiate? Nu-i adevărat ce se spune? – E adevărat. când te scoli. Tăcură amândoi. ce-ai făcut? repetă ea. te deranjează. Se opri. pe urmă. înlemneşte. e plictisitoare de moarte... Dimineaţa. m-au felicitat. în parc.– Cum aşa? – Foarte simplu: Katia şi dădaca mi-au spus demult.. n-o să ne mai înţelegem deloc şi atunci o să fie rău. şchioapătă ceva. – N-am prea avut timp... m-am gândit la tine. Nu-mi place la tine: ce odăi scunde! Ferestrele sunt mici. începu el. Şi tu ce-ai făcut? – Nimic. iar ea mi-a făgăduit să se ducă pe jos să se închine la icoana sfântului Serghie. când păreau să dispară. cercetând pentru prima oară din ochi odaia lui. spuse el.. – Ai citit cărţile mele? Ce părere ai? Le iau cu mine. încât tot organismul meu e zdruncinat. – Atunci.. pe covor. pe când eu. – Aşadar de acolo vin toate zvonurile? bâigui el. la picioarele ei. m-au întrebat de tine. Dădacei i-am dăruit o basma. jumătate afirmativ. totuşi. Aici e ceva la mijloc. Pe urmă. – Ce-ai făcut în aceste două săptămâni? stărui ea. îţi face odaia. Nu văd de ce lucrul acesta te sperie într-atât. să vezi ce cred eu. mişcă tocul în călimara uscată şi se uită cu mirare la Oblomov. Închipuirea mea a fost tot timpul din urmă atât de plină de spaimă pentru tine. fie şi vremelnică. – Nu.... Iar Katiei i-am promis s-o ajut să se căsătorească cu un cofetar: are şi ea idila ei. că simţi flacăra vieţii aprinzânduse în tine. – Te-au şi felicitat? întrebă el îngrozit. – Uite. tremuri ca un copil. iubeşti atât de senin. două. – Dar al meu de ce nu înlemneşte? Eu de ce nu caut liniştea decât alături de tine? – Tu eşti plină de puteri tinereşti. începe conversaţia despre masă. Îţi mai aduci aminte când mi-ai spus. încât. când m-ai luat de mână şi mi-ai spus că este . şi viaţa fără tine e de nesuferit. mototolite. din pricina speranţelor care când se împlineau. încât mă pierd în presupuneri. ştiu încă mult prea puţin.. După prânz.. – Şi ce-ai făcut în tot timpul acesta? întrebă ea. Olga se aşeza pe canapea. În curând. Da. Ştii prea bine că nu mai sunt un copil şi nu mă las chiar atât de uşor tulburată de orice fleac. căzând la picioarele ei şi sărutându-i mâinile! – Nu. Olga. – Ilia! începu ea serios.. Oblomov se uita la Olga cu ochi plini de spaimă şi uimire. într-adevăr. Era plină de praf. ai dreptate. luă în mână câteva file de hârtie pline de praf. Ei sunt cei dintâi care comentează de obicei faptele. la masa lui de lucru. Luă de pe masă cartea şi aruncă o privire pe pagina deschisă.. adăugă ea. mintea refuză sănţeleagă. – Am citit. tapetele vechi. am scris. N-ai citit.

nu ţi-o cere nimeni! Ce să fac eu cu viaţa ta? Mai bine fă ce trebuie. calmă... poate.. pentru a mi le face pe cele ce trebuiesc făcute. Tu nu eşti viclean. chiar şi odihna lor nu seamănă cu a ta: ei nu-şi lasă capul în jos.. te-ai speria. Ma tante a plecat pentru toată ziua. Petrece-mă! Îi întinse mâna şi. Te laşi iarăşi târât la fund.. o ştiu. Clătină cu îndoială din cap. Însă..a ta? Îţi aminteşti răspunsul meu? – Cum aş putea să uit? Oare aceste întâmplări nu mi-au schimbat întreaga mea viaţă? Nu vezi cât sunt de fericit? – Nu. străbătu curtea în .. Gânditoare şi gravă.. mi-aş ceda drepturile fără să murmur. Chiar şi acum. – Sunt gata să merg oriunde îmi ceri. să adorm după o asemenea trezire la viaţă. Vrând să-şi astâmpere frământarea. sărutându-i din nou mâinile. Asta nu-i dragoste. Ah.. răspunse ea rece. adorm şi cad la fund? Mi-e silă de orice. Lasă-mă să trăiesc azi cu acest sentiment. ce fericire! repeta el ca în delir. – Ascultă. tu!. în parc. fac ce fac şi nici nu ştiu ce anume. de zăpăceală. dacă prăpastia ar fi aici. Şi tu crezi că aş putea să te înşel. De ce te miri atunci că. să nu ajung un erou! O să vedeţi voi – şi tu şi Andrei! – urmă el. mă simt rău! spunea el. priveşte: oare n-am înviat. Nu mai putea să scoată nici un cuvânt. Sunt ca o maşină: umblu.. Când te uiţi la mine. nu văd. nu veghez ca o mamă ca nici un zvon să nu se atingă de tine?. tu. Din gura lui nu mai ieşeau vorbe pătimaşe. acesta este un subterfugiu al oamenilor vicleni. e duios.. spunea Oblomov.. – Trebuie să plec! spuse ea blând. dacă focul care mă arde acum ar arde în mine şi mâine.. sunt mereu în acţiune. privind cu neprefăcut dezgust în jurul său. Atunci de ce mă mai sperii cu lipsa ta de hotărâre. – Nu-i nevoie de toate astea. Olga! Eşti mai frumoasă ca orice pe lume! Eşti o femeie între femei. Ah. – Tu eşti. – Te-ndoieşti de dragostea mea? începu el cu aprindere. îţi repet. – Eşti aici? Doamne! La mine acasă? spuse el şi privirea lui inspirată se schimbă deodată într-o căutătură sperioasă. Numai tu! Oh. când vorbeşti ori cânţi. tu. Crezi. Totul clocoteşte în ei. mai cu seamă dacă Zahar ori Anisia ar începe să vorbească. Şi mai ai mult de mers: trebuie să ajungi mai sus ca mine. totul mă plictiseşte. de ce mă faci să mă-ndoiesc? Îmi spui că sunt scopul vieţii tale. aproape că nu dorm! Iar tu. "E plin de duioşie. adăugă ea cu un suspin. Şi rămase adânc îngândurată.. Mi se pare că. – Te-am înşelat? Cum poţi să spui asta? Îţi jur pe numele cel sfânt al lui Dumnezeu că sunt gata să mă arunc şi acum în prăpastie pentru tine! – Da. că eu sunt scopul vieţii tale.. nu gândesc şi nu simt decât prin tine. Mă înăbuş. Îşi lipi obrazul de mâna ei şi amuţi. mor numaidecât. că tărăgănesc. îmi pierd minţile! Nu respir. spuse el îngenunchind în faţa ei şi ridicându-şi fruntea... ca un zid. Olga! Cere-mi dovezi! Îţi repet că dacă ai putea să fii mai fericită cu altul. Ochii îi străluceau ca pe vremuri. la picioarele tale şi chiar în clipa de faţă! îl întrerupse ea. numai tu singură! Dacă n-o să mai fii alături de mine. ţi-ai schimba părerea. Cred în dragostea ta şi în puterea ce o am asupra ta. A. În ei ardeau din nou mândria şi voinţa. eşti ţelul suprem al vieţii mele. nu ca pe vremuri.. Olga asculta aceste declaraţii pătimaşe. cuprins de freamăt la picioarele ei. simt şi eu că trăiesc. fu cât pe aci să-i pună paltonul în cap. privind în juru-i cu ochi de inspirat. Aştept aceasta din partea ta! Am văzut oameni fericiţi.. De când te-am cunoscut pe tine. cad la pământ! Acum.. O să vedeţi până la ce înălţime îl ridică pe om dragostea unei femei ca tine! Priveşte-mă. iar dacă ar trebui să mor pentru tine. Dar dacă ar fi ca lucrul să fie amânat pe trei zile. apărându-ţi bunul tău nume. am înviat. prin tine şi pentru tine. atât de timid. în zilele când nu te văd. nu pare că dragostea. dar mergi spre acest scop atât de încet. nu privesc. numai dădaca şi Katia ştiu că am plecat.. Olga râse. şi totdeauna! Dar când tu nu eşti cu mine mă sting. foarte duios!" repeta în gând Olga.. gata să fac tot ce vrei tu. dar oftând. Ştiu cum iubesc ei. se uită în jurul lui.. ca trezită din somn. plină de conştiinţa mândră a nevinovăţiei sale. ochii lor rămân deschişi. nu trăiesc în clipa aceasta? Să plecăm de aici! Afară! Afară! Nu pot să mai rămân aici nici o clipă. strânse mâna ei la inimă. Să oferi jertfe de care nu e nevoie sau care nu pot fi aduse. Acasă. M-ai înşelat. aţinti asupra Olgăi privirea lui umedă şi pătimaşă şi rămase nemişcat. – Să nu-ţi fie teamă pentru mine! îl linişti ea. Olga. – Nu ştii cât mi-au mâncat din sănătate aceste spaime şi griji! urmă el. Oblomov se dezmetici deodată.. numai la tine mă gândesc.. aş muri cu bucurie! încheie el cu lacrimi în ochi. temându-mă pentru mine. fără teamă. Apucă în grabă pălăria şi paltonul ei şi... nu pentru tine? Că nu stau de strajă. Tu eşti focul şi puterea acestei maşini.. Doamne.. în parc. trăiesc din nou. Ilia! spuse ea..

privind în jurul său. încât Oblomov se simţi în adevăr un membru al acestei mici familii. de fiecare cuvânt rostit şi găsi că toate acestea îi erau mai scumpe acum chiar decât pe vremea când se bucura de ele. De ajuns cu singurătatea! Acuma are şi el un cuibuşor al lui. – Trebuie s-o fi uitat domnişoara Ilinskaia. într-adevăr! spuse el. cum e însăşi viaţa. Zahar găsi pe birou o mănuşă micuţă. Cum îndrăzneşti să scorneşti astfel de minciuni? – Ce diavol? Ce scorneli? Iacă. de după colţ. cu1 e instinct sigur se călăuzeşte! Cele două vieţi ale lor trebuie să se unească ca două râuri: el este îndrumătorul. Pierduse cu desăvârşire orice stăpânire asupra lui. lipindu-şi buzele de mănuşă. se ridică din şanţ capul Anisiei. Simţea în toată fiinţa lui un val de căldură. iar ochii îi erau umezi de fericire şi înduioşare. ce semn bun! O!. "Înainte. în câmpie. şi-a întemeiat bine viaţa: e luminoasă şi plină de căldură. se legă o convorbire atât de intimă şi de sinceră. ori să se ducă singur la portul Rîbinsk. Oblomov se plimbă mult timp prin odaie. ştie ce mult poate el şi aşteaptă. În sfârşit!" VIII A doua zi. Ce tot spui! Ce să caute aici domnişoara Ilinskaia? A fost lengereasa de la magazin să-mi încerce nişte cămăşi. aducându-şi aminte de orice copac. să-l spargă. între ei.. să se retragă în singurătatea biroului său şi să se adâncească în muncă. zâmbi cu tâlc şi o întinse lui Oblomov.. să plece undeva. atât de adâncă şi fină.. astăzi. a puterilor sale tinereşti. se va duce la ea. spunând că a colindat toată piaţa. chiar astăzi. despre care vorbeşte toată lumea. spre hotarul unde puterea duioşiei şi a graţiei îşi pierde drepturile şi unde începe împărăţia bărbatului!" Cu câtă limpezime priveşte ea viaţa! Cu câtă înţelepciune citeşte ea în această carte soarta ei. apoi la operă. Apoi se cufundă în amintirile de astă-vară. Ce bine e să trăieşti astfel! Noaptea. – O chezăşie! Mâna ei. în neştire. – Diavole! tună Ilia Ilici. a minţii ei. Anisia se întoarse. Şi îngerul acesta a coborât aici. parcă l-ar fi purtat cineva prin odaie. La geamurile gazdei se arătară nişte capete. făcu atâta tărăboi. sfinţind-o prin prezenţa ei! Plin de dragoste. glumea prietenos cu Anisia. să citească noua carte. orice tufă ori bancă. râdea de ea că nare copii şi-i făgădui chiar să-i boteze pruncul îndată ce se va naşte. fără teamă. abia apărută. se uită lung la ea. apoi Oblomov luă ceaiul la familia Ilinski unde. Nu simţea că păşeşte: i se părea că pluteşte deasupra podelei.. Strălucirea însufleţirii îi lumina acum din nou faţa. dar n-a găsit sparanghel. stăpânirea lui. să meargă la operă.. care nu se lasă uşor tulburată. nu dormi decât prea puţin. După ce amuţi scârţâitul pe zăpadă al roţilor trăsurii care luase cu ea viaţa. hotărâtă şi naturală. ca pe vremuri. Poate că i-ar face trebuinţă? Mulţumi cu răceală.. "Mâine trebuie să sosească scrisoarea de la ţară. îşi zise el şi inima îi bătea în piept. ca să nu-l mai împiedice pe chiriaş "de la treburile lui". acolo. baronul şi Olga. Prin uşă se arătă capul proprietăresei. cât mai departe: şi acolo. – Ce urât e aici. gemu el pătimaş. vorbesc şi cei de la proprietăreasă. Olga era foarte veselă. Jucându-se cu Maşa. ea a fost la el. se puse să citească cărţile trimise de Olga.. După ce trăsura coti pe o altă stradă. să construiască drumul. împreună cu Olga. de parca ar fi zburat. Şi iarăşi îl apucă dorul. nici nu se gândi să se uite la coatele ei şi se scuză că este foarte ocupat. încât proprietăreasa veni şi alungă fetiţa.lătrăturile desperate ale câinelui. citi un volum şi jumătate. de putere. dereticând prin odaie. la Stolz. – Ce vorbesc? întrebă Oblomov. Ce zi plină! Şi cât de uşor respiri. se urcă în trăsură şi plecă. . îi cântă. din dosul gardului. de voioşie. zărise o mănuşă mică. atât de vie! Umbla. Oblomov se mai linişti puţin. îşi ridică fruntea şi-şi îndreptă spinarea. trăind această viaţa în sfera Olgăi. revăzând în gând toate amănuntele. în luncă. conducătorul ei! Ea îi vede puterile şi aptitudinile. spuse el. şi la ţară. care-l întrebă dacă nu doreşte să vadă nişte pânză: au adus-o nişte oameni. înainte! spune Olga. Restul zilei spori nebunia.. fericirea lui. Cânta. lângă scaun. Mai sus. Da. tot mai sus. Zahar se înapoie după vreo trei ore şi apoi dormi ca un buştean o zi şi o noapte. merseră la operă. se uită la scaunul pe care stătuse ea şi deodată ochii lui prinseră a străluci: jos. Minunată Olgă! Fire simplă. pe urmă. supusă. smulgându-i mănuşa. pe urmă. mătuşa. în razele strălucirii ei feciorelnice. în mocirlă.

Le cheamă Lizaveta Nikolavna şi Maria Nikolavna. astfel încât Oblomovka rămâne cu mult la o parte. Grâul a rodit bine şi e la preţ şi. prin martie sau aprilie puteţi primi banii.... – Nu. conaşule! spuse ea. În ceea ce priveşte drumul prin Verhliovo şi podul. îmi spuneţi mie. Oblomov îl ameninţă pe Zahar cu pumnii strânşi. – Să mi le arătaţi. E de-a dreptul primejdios să mai rămână acolo".– Cică a fost pe aici domnişoara Ilinskaia. găsi pe masă scrisoarea de la ţara din partea vecinului pe care-l însărcinase cu afacerile lui. se îmbrăcă şi se duse la Olga. Fetele astea. O să ţin eu minte. Ei spun că ar fi venit o domnişoară. Cel mai bine ar fi să veniţi singur pe aici sau. bani lichizi nu sunt. Să vezi domnişoara despre care tot flecăreşte Zahar e mare şi mătăhăloasă şi vorbeşte cu glas gros. "Vă rog foarte mult să treceţi procura dumneavoastră asupra unei alte persoane (scria vecinul). nasturi şi bucăţi de blană. de care vorbesc. le-au adus să mi le arate. Nu ca astea care le purtaţi dumneavoastră. – Nu ţi-e ruşine. Drept încheiere. Venitul nu poate fi apreciat cu precizie. Pentru Dumnezeu. în jurul ei erau grămezi de cârpe. să lămuresc problema venitului. să nu crezi că a fost domnişoara. De unde să cunoască ei pe domnişoara Ilinskaia? Tot tu sau Anisia trebuie să fi trăncănit. bâigui Oblomov. Aceasta nu se poate face fără ca proprietarul să fie de faţă. am şi hotărât. Ţăranii s-au răsfăţat de tot. O să mă gândesc la asta. Am şi eu două fete: lucrează minunat.. să vă mutaţi la ţară. nu le da crezare! – N-am auzit nimic. În primul rând. Atunci. câte sunt de vânzare şi alte amănunte gospodăreşti de acelaşi fel. La scrisoare era anexată o notiţă. încă şi mai bine. neprimind din partea dumneavoastră mult timp nici un răspuns. la drept vorbind. Vorbesc de venitul de pe cereale căci. în care se spunea cât grâu s-a cules. începu Oblomov blând. – Te rog foarte mult să nu-i crezi: e curată calomnie! N-a fost nici o domnişoară: a venit doar lengereasa care-mi face cămăşi. – Bine. N-a vorbit nimeni şi nici nu ştie. vată. să vin în persoană..... dacă supravegheaţi singur vânzarea. repet rugămintea să veniţi aici cât mai curând: în vreo trei luni. Eu am atâtea treburi încât. cred că ai auzit ce glas subţirel are: o voce minunată. urmă Oblomov. citi scrisoarea şi simţi cum i se taie mâinile şi picioarele.. câte duble au ieşit la treierat şi sau depozitat în magazii. slabă nădejde: ar trebui luaţi mai din scurt şi descurcată chestiunea rămăşiţelor neplătite. i-am spus îngrijitoarei de păsări.. ca drumul să treacă de la mine spre Nelka. Este o moşie frumoasă. – Şi unde v-aţi comandat cămăşile? Cine vi le face? întrebă repede proprietăreasa. Lucrează pentru contele Metlinski: nici că se poate mai bine. dând s-o lovească cu cotul în piept. – Ascultă. iar pentru aceasta se cer vreo trei luni. – Ce mă priveşte cine vine la chiriaşi? Să fi fost şi o domnişoară. Întorcându-se seara acasă. – La magazinul franţuzesc.. Se repezi la lampă. pe când Oblomov ieşea din odaie. pentru Dumnezeu. Te rog să nu crezi. când vi le aduce. toate acestea îl împresurau pe Oblomov ca nişte vedenii groaznice. Ce te bagi tu unde nu-ţi fierbe oala? Anisia dispăru. – Ia vezi! se răsti la ea Zahar. – Foarte bine. apoi deschise repede uşa spre odăile proprietăresei.. "Bani lichizi nu sunt. Anisia îşi trecu deodată jumătatea de sus a trupului pe uşa din antreu. nu pot să supraveghez cum trebuie moşia dumneavoastră. Am văzut chiar eu. Se simţea ... pot să vă spun că. În starea actuală. Intră în odaia lui. bine. cu fata ei din casă. Să ştiţi că tocmai avem alegeri: nu doriţi să candidaţi pentru postul de judecător judeţean? Grăbiţi-vă! Casa e în stare foarte proastă (aceasta era adăugat la urmă). iar cel vechi e un şmecher fără pereche şi trebuie supravegheat de aproape. însă foarte părăsită.. – Doamne! rosti îngrozit Oblomov. din partea ţăranilor. când o fi să vă mai faceţi cămăşi. iar lengereasa care a rost. Numai.. Numai te rog să nu crezi. nu cred să primiţi mai mult de trei mii şi încă cu condiţia să fiţi acolo. dar tulburat. trei luni. – Ce ne priveşte pe noi? spuse gazda încă o dată.... spuse proprietăreasa. rochii vechi. Despre ce vorbesc? – Despre vizita de ieri. dimpreună cu Odonţov şi Belovodov. Zahar Trofimîci. să candidez la alegeri". – Ce ne priveşte cine vine pe la chiriaşii noştri? spuse proprietăreasa. Slugile mele vorbesc tot felul de prostii. nu! tăgăduia Oblomov. fac nişte cusături.. s-ar putea lămuri ce puteţi spera în privinţa veniturilor pe anul viilor. să vorbeşti prostii? Nu-l ascultaţi. fac nişte cusături de nu lentrece nici o franţuzoaică. nu-l ascultă deloc pe vechilul cel nou. Deocamdată. Agafia Matveevna şedea pe jos şi scotocea în nişte boccele scoase dintr-un cufăr vechi.. Mi le-a încercat ieri. sa nu uitaţi.. să descurc treburile cu ţăranii. Pe Dumnezeul meu!. vizitiului celui bătrân şi celor două bătrâne care stăteau acolo să se mute într-o casă ţărănească. boierescul şi dările trebuie mai bine distribuite. nici o leţcaie.

în această scrisoare. să afle că şi casa lui e încă în stare atât de bună. apoi. n-aş prea vrea. – Da. să hotărască cu arhitectul. Vreau să vorbesc cu el... – La nuntă nu mă pot gândi înainte de un an. să-şi cunoască puţin treburile de la moşie. Nu mai înainte de un an! Trebuie dintâi să-şi termine proiectul. se dezmetici însă îndată şi se sculă din nou.. se aşeză cu aceeaşi băgare de seamă pe scaun şi-şi ascunse mâinile în mânecile hainei. nici nu se lăsa răpit de visuri de fericire: trebuia să le amine pe trei luni. ridicându-se până la acea culme de pe care îi va întinde mâna şi o va conduce alături de el.. Oftă. spuse Ivan Matveevici. nu şia pus toată încrederea în puterile lui? Ea vrea să-l vadă înaintând mereu.ca noaptea în pădure. adio mândrie. cât mai mult. simţind o mână rece pe inima şi slăbiciune în toate încheieturile. dau din colţ în colţ. Mărturisesc că.. un strigoi sau o fiară. dar e cam greu s-o găsesc.. apropiindu-se de el şi apucându-l confidenţial de reverul hainei de uniformă.. După ce o citi. – Atunci. ar cam trebui. numele lui Oblomov. roagă-l să treacă mâine pe la mine! spuse Oblomov. căutând să se familiarizeze cu aceste arătări. patru mii de ruble. – E acasă. – Trebuie aflat. să zicem şase. la ţară. Acum nu mai plutea deasupra duşumelei. "Să fac un împrumut!" îi trecu prin cap. şi. Cum pot ei să mai doarmă liniştiţi. o datorie care nu iartă. o puse pe masă. Sunt înstăriţi ori săraci lipiţi pământului? Cu boierescul cum staţi? – Ascultă! spuse Oblomov. pe care nu-l poţi alunga cu nimic. apoi.. "Cum se poate? Dar dacă nu pot plăti la termen? Dacă treburile o să meargă prost şi mă dă în judecată? Atunci. împuternicitul său îi va trimite trei. într-un cuvânt. fie pierderea bunului nume. orice pom pare a fi un tâlhar. Ar fi ruşinos! repeta el. parcă ar fi intrat dracul în ei. cum se poate? Nici nu puteţi şti ce venit vi se cade. arătându-i calea. Tot la fel îmi scrie şi vecinul. o datorie este un demon. – Şi ce fel de ţărani aveţi? Cum trăiesc? întrebă Ivan Matveevici. Adică nu! În trei luni. întocmai ca un laş care se sileşte să privească prin pleoapele strânse vedeniile nopţii. aşteptând să vadă ce spune Ilia Ilici. Dar ce sperase Oblomov? Credea că în scrisoare va fi spus întocmai cât venit va primi şi. Da. nepătat până acum. nu glumea cu Anisia. – Ce crezi dumneata că ar fi de făcut? întrebă Oblomov. desigur. Altfel. Staţi puţin. Să-şi ipotecheze moşia? Dar oare aceasta nu este tot o datorie? Mai mult. repetă Oblomov. apoi deodată se plesni cu palma peste frunte şi se duse la proprietăreasă.. – Nu mă las înfrânt. să mănânce la masă... Poftim de o citeşte! Ivan Matveevici luă scrisoarea şi parcurse rândurile cu ochiul său de expert. va putea numai să-şi descurce afacerile. dar s-a culcat. dar cu ce să-nceapă? Se gândi ce se gândi. care nu poate fi cu nici un chip amânată. că. – Nu mai sunt obişnuit să călătoresc. ca de ocnaş. Numai că acum suntem în pragul iernii. trebuie s-o fi ascuns Zahar pe undeva. când orice tufă. da. Dar ce i-a spus Olga? Nu i-a vorbit oare ca unui bărbat de la care aşteaptă ajutor. în afară de bani! Sunt pe lume şi oameni din aceia care trăiesc toată viaţa pe socoteala altora.... apucă ce pot din dreapta şi din stânga şi puţin le pasă.. că. aşa neînvăţat cum sunt şi încă iarna mi-ar veni foarte greu. Trebuie să plăteşti în fiecare an. Îţi arăt eu mai târziu. dar respinse îndată acest gând. va găsi aceeaşi bucurie. – Da. – Am primit de la ţară o scrisoare foarte neplăcută ca răspuns la procura pe care am trimis-o. spuse el cu teamă. – Fratele dumitale e acasă? întrebă el. în sfârşit. zâmbet şi dragoste ca în răvaşele Olgăi." Doamne fereşte! Atunci. Mi se pare că vreo treizeci de ruble de gospodărie. da. iar nunta. adio linişte. "Frăţiorul" intră în odaie la fel ca şi prima oară. un drac. iar mâinile şi le ascunse la spate. pe urmă. Ei bine. Nu ştiu: n-am mai fost demult pe la ţară. curat. o mie două sute de verste nu e cine ştie ce depărtare! Peste o săptămână se aştern drumurile şi puteţi pleca foarte bine. muncesc. nu dorm noaptea. O datorie! Urmările ei sunt fie o muncă silnică. Da... Te pomeneşti că nici pentru trai nu-i mai ajunge! Să-şi mai amâne fericirea pe încă un an! Oblomov gemu de durere şi căzu pe pat. apoi. nu-i de-nţeles. am undeva o notiţă. Nu. dacă mai ţii minte? întrebă Oblomov. nu! Alţii se împrumută şi.. Da. – Şi cam câte dări credeţi că aveţi de primit? – Câte dări? Mi se pare.. scrisoarea tremura uşor în mâinile lui. . – Aveţi mulţi ţărani care vă plătesc dările? întrebă Ivan Matveevici. mi-ar fi tare urât singur. Mi-a făcut-o Stolz. şapte mii.. – Dumnealui vă sfătuieşte să vă duceţi acolo. încât s-ar mai putea locui în ea până să-şi clădească una nouă.

N-avea curajul şi simţea că nici nu trebuie să-şi despoaie sufletul cu desăvârşire în faţa acestui slujbaş. ci oftă numai. Dacă poţi. Să aveţi un secretar bun şi nici capul nu vă doare. – Şi pot să am încredere în el? – E de o cinste exemplară. Pretutindeni aveţi instrucţiuni. cu ajutorul economiei politice. numai să-i facă pe plac celui care-i dă procură. la un departament. ce înseamnă munca de la ţară. Da. Iar dumneata ţi-ai făcut meseria. E drept că am studiat şi algebra superioară şi economia politică şi dreptul. îi trecu prin gând. – Am început liceul.. Dar iată. faceţi serviciu la judecătoria judeţeană şi.. Nu ştiu ce înseamnă boieresc. adăugă smerit Ivan Matveevici. – Dar cum o să poată pleca. spuse în cele din urmă Ivan Matveevici. Nu ştiu dacă sunt bogat sau sărac. învaţă-mă. nu mi-am făcut o meserie. – Toate acestea s-ar putea încredinţa unui om priceput. poate la bătrâneţe. La noi în serviciu este de unsprezece ani şi ceva. M-am dus la ţară. venind aproape de tot de Ivan Matveevici.. mi s-a spus că de ştiinţă o să am nevoie cu timpul.. ce înseamnă un ţăran bogat sau sărac. Aţi făcut doar serviciu aici. – Nu ştiu cum se lucrează la departamente. – Ba se poate. iar Ivan Matveevici rămase pe locul lui. iar deocamdată trebuie să înaintez în grad. Ce bine ar fi! Vă duceţi să mai staţi pe acolo. – Dar eu nu ştiu. din clasa a şasea. urmă Ivan Matveevici. ceva gramatică. în scrisoare vă scrie.. dacă are serviciu? . m-am uitat şi am ascultat ce se petrecea în casa noastră. adăuga el sentenţios. adăugă Ivan Matveevici. Mi-am făcut şi eu o meserie şi acum. peste tot. Ascultă-mă! repetă el răspicat. să candidaţi la alegeri. când şi cum se vând.. – Aţi binevoit totuşi să vă ocupaţi cu ceva. nu ştiu ce este aceea o dublă de secară ori de ovăz. întări Oblomov cu un suspin. – Iertaţi-mă. mă descurc.. de bine de rău. nu ştiu cât venit am. Şi astfel nu mi-am făcut o meserie şi am rămas un boier şi nimic mai mult.. Şi cine sunt eu? Ce sunt? Du-te de-l întreabă pe Zahar şi are să-ţi răspundă: "Boierul". Dovada vie a acestui lucru sunt eu. dacă peste un an voi avea ce mânca sau dacă voi ajunge cerşetor! Nu ştiu nimic! încheie el abătut. fiţi pe pace! E în stare să dea de la el. aproape în şoaptă. Un moşier trebuie să-şi cunoască moşia. cu unghia întoarsă în jos. ca şi cum ar fi citit în gândul lui Oblomov răspunsul său cu privire la cititul cărţilor. în ce lună se seamănă şi se culeg cerealele. dar l-a concediat moşierul tocmai din pricină că se bâlbâie. nici nu se poate face vreo socoteală. totuşi. – Să căutăm. între timp. ca să ştie cum s-o administreze. şi. Ce carte am eu! Am învăţat să citesc. dar trebuie să ştim totuşi: altfel.Ivan Matveevici sări repede în sus. spuse Oblomov cu jumătate glas.. dar Oblomov îl făcu să se aşeze din nou. răspunse plictisit Oblomov. arătând cu degetul mijlociu.. crezând că. aritmetică şi atât. Începu să se plimbe prin odaie. Ivan Matveevici. Tăcură amândoi un timp. Ar trebui să cer sfatul unor oameni pricepuţi. adrese. De aceea ai învăţat carte. – Unde ai învăţat? întrebă Oblomov. spuse Ivan Matveevici cu un zâmbet supus. Aşadar. la moşie şi în jurul nostru. dar. sunt un boier şi nu ştiu să fac nimic! Fă dumneata. Am venit încoace. ce se face acolo şi ce fel de serviciu este. Nu se poate ca. De aceea a intrat la noi. cât costă. trecând procura asupra lui. întorcându-se de fiecare dată cu tot trupul spre colţul în care ajungea Oblomov. dar e un om priceput şi serios. vorbeşte-mi şi sfătuieşte-mă ca pe un copil. Vezi şi dumneata. procese-verbale.. ridicându-se de pe scaun şi punându-şi o mână ia spate. găseşte o soluţie. Cu dumneavoastră e altceva: aţi învăţat carte de adevărat. "Nici cărţile nu sunt domeniul meu". şi pentru aceasta e nevoie de o singură ştiinţă: să scriu hârtii. vă mai lămuriţi şi în privinţa moşiei. Isai Fomici Zatiortîi. – O să-nvăţaţi. – Da. oi izbuti să intru şi eu în rândul oamenilor. – Nici nu ştiu ce este o judecătorie judeţeană.. – Pesemne că aţi stat mereu să citiţi cărţi? făcu el cu acelaşi zâmbet supus. este aceeaşi numai formele sunt puţintel altfel.. poate. Dacă ştiţi cum se lucrează pe la departamente. ia-ţi ce vrei. tata m-a luat şi m-a băgat în administraţie. Treaba.. iar cealaltă în reverul hainei. oprindu-se în faţa lui Ivan Matveevici. dacă poţi. N-o să aveţi decât de iscălit hârtii. Se cam bâlbâie el puţin. aşteptând să vadă ce spune. Aşadar. iar pentru osteneală. Când colo. dându-i drumul lui Ivan Matveevici şi depărtându-se de el. Ivan Matveevici strecură spre Oblomov dubla lui privire şi tăcu o clipă. – Nici eu nu m-am ocupat cu asemenea lucruri. N-o spuse însă. să scriu. dacă ştii ce e de făcut şi ajută-mă. A administrat timp de trei ani o moşie mare. – Am un coleg de birou. trist. îngână cu amărăciune Oblomov şi tăcu. dar foarte limpede. – Cărţi. şi am văzut că drepturile sunt cu totul altele. pe pagina scrisorii. Oblomov se opri în faţa lui. cu toată algebra mea superioară. – Şi de unde să scoatem un astfel de om? întrebă Oblomov.

se dărâma casa şi n-aţi fi avut parte de un asemenea chiriaş. adăugă Tarantiev.. Ori te mai şi-ntreabă că de ce bei. îl răsplătiţi după înţelegere. dar nu mai e traiul de altădată! Să-i auzi pe bătrâni ce spun! Era altfel. Mare meşter mai eşti tu. fără Zahar. şi grajdurile. îmi lăcrămează ochii. Şi nici nu l-a citit: una. Chiar mâine vorbesc cu dânsul şi vi-l aduc. X În seara aceleiaşi zile.. – Chiar nimic! Auzi că habar n-are ce trebuie să facă la judecătoria judeţeană ori la un departament. . Şi. foarte mult! spuse Oblomov. – Aud că se însoară. auzindu-l!. trei birji goale. Pe masă. Fără mine. Ivan Matveevici. dacă reuşim cu afacerea noastră şi Zatiortîi pleacă la ţară. îşi ia el un concediu de vreo patru luni. să te-nsori cu o bogătaşă şi să-ţi creşti copiii ca pe nişte boieri. mai e de trăit pentru de-alde noi. Umblă cu fel de fel de schimonoseli. Ăştia ne strică socotelile! – Dar contractul a fost iscălit. citesc şi vorbesc franţuzeşte. îl întrerupse Ivan Matveevici. la întocmit hârţoage. spuse Oblomov.. Mare nătărău! Mă umfla râsul. nu trebuie să scrii aşa.. Ia şi tu. că se pricep. cumetre! – Recunoaşte şi tu că merit o cinste. – Şi la treabă nu-s buni de nimic. spuse Oblomov. căpăţână! Şi te mai crezi deştept! Unde vrei să plece? Nu mai scapi tu de el. nu se mai poate. Nu ştie nici ce fel de ţărani are pe moşie. murea de foame ori nimerea la închisoare. zău aşa! Îmi aduci aminte de răposatu tată-meu! Am fost şi cu priceput într-o vreme. nu pot sa mă plâng: mă ajung cu toate şi mâncare am din belşug! Dar ca să-ţi faci case pe Litemaia.. Ei. E altă creştere acu: ne-au luat-o înainte toţi mucoşii... Se duce el. spuse Tarantiev. ca să vorbim în linişte. Cât capital am strâns eu în douăzeci şi cinci de ani de slujba? E drept că în cartierul nostru. Auzi. şi magaziile! – Da. Cum ai zis că-l cheamă? – Isai Fomici Zatiortîi. răspunse Tarantiev. trăiesc omeneşte. nici să se culce nu poate. – Veniţi la mine. nici lacheii nu poartă cizme din astea şi-şi schimbă cămaşa în fiecare zi. că degetele ţi-s roşii. Îţi mulţumesc foarte. repetă Ivan Matveevici. Tarantiev izbucni în râs. cum să nu bei? Da se poate? Auzi că eşti mai rău ca un lacheu că. turnându-şi rom în pahar. – Ai dreptate. – Se-nsoară! Vrei să facem prinsoare că nu se-nsoară? spuse el. spuse Ivan Matveevici. – Dumneavoastră să-i hotărâţi banii de drum şi diurna cât i-o trebui acolo. nu-i în stare să dea un răspuns: e ageamiu de tot. se îndreptăţi Ivan Matveevici. după ce strânse o clipă mâna lui Oblomov. cumetre. la uşa căruia staţionau oricând două. iar când o termina cu totul. dar uite că mi-am pierdut meşteşugul. – Mă. Păi. în Vîborg. în timp ce birjarii se aflau înlăuntrul clădirii. da nici nu mai e astăzi ca-nainte.. şi-o ascunse îndată din nou în mânecă. iar eu vi-l aduc. şi-s prea multe scripte. – Fireşte că nu. – Dar contractul? Ce zici? Ce contract grozav am încheiat cu el! se lăudă Tarantiev. Toate i le-am descurcat eu! Nu se pricepe la nimic. două – iscălitura! Da şi tu ai băgat în el şi grădina de zarzavat. – Ba nu. Mereu ne ameninţă. şi tu zici că se-nsoară! Până acum. la catul de jos.. trebuie sa se tocmească omul cu tine. – E de Jamaica veritabil. Catul de sus era pentru "domnii" din cartierul Vîborg. care avea o faţada pe strada unde locuia Oblomov şi alta spre chei. la masă. am făcut eu pentru el cât am putut. se cheamă că nu ne-au stricat socotelile! spuse Tarantiev. în faţa lui Ivan Matveevici şt a lui Tarantiev. Dacă vine pe la el agentul de poliţie ori îl întreabă ceva proprietarul. erau două pahare cu ceai şi o sticlă de rom. Fără mine.– Nu-i nimic. frate dragă. Ba ţi se spune că n-ai mutră de aşa ceva. s-ar putea face mai repede. cumetre. Doar n-o să se ducă omul de pomană.. petrecându-l pe Ivan Matveevici până la uşă. atâta vreme cât în Rusia nu s-a stârpit încă neamul nătărăilor care iscălesc hârtii fără să le citească. Cică. Fiecare caută s-o facă cât mai simplu şi ne strică socotelile noastre... Numai să vă hotărâţi. Ei. într-una din odăile de sus ale unei case cu două caturi. să cumperi covoare. ăsta. Când mă apuc de scris. în ziua de azi. n-aveţi grijă! – Îţi rămân foarte îndatorat: mă scapi de mari plictiseli. ştergându-şi în grabă mâna cu manşeta celeilalte mâneci şi. sămi dea cincizeci de ruble pentru un chiriaş ca ăsta! – Mă tem că se mută. Ivan Matveevici şi Tarantiev stăteau de vorbă. dau un aldămaş! – Dar ştii că eşti cam hapsân. întinzându-i mâna. Era aşa-numitul "local". că se pierde vremea. sorbind ceai din farfurioarele ceştilor.

Ce rău îmi pare că nu-i aici Andrei! El ar fi dres totul! adaugă el cu tristeţe. Nu vine decât Maria Semionovna. Înţelegi cam a ce miroase asta! XI "Patru luni! Încă patru luni de chinuită aşteptare. Dumnezeule. Doar că se bâlbâie puţin.. – Unde e? O ai la tine? Oblomov îi întinse scrisoarea.. drept să spun. E atât de stăruitoare. – Dar fratele proprietăresei tale ce fel de om este? Îl cunoşti? – Nu. – Ce vorbeşti? spuse vesel Ivan Matveevici. nu-mi convine de ioc. de întâlniri pe ascuns. – Eşti singură? o întrebă el. Apoi. n-alege. să se descurce în treburile ţăranilor şi să supravegheze vânzarea grânelor....... Dar pare a fi un om de ispravă.. Ţine minte ce ţi-am spus. – Şi acum ce e de făcut? întrebă ea. Astăzi nu vei putea să-i vorbeşti mătuşii. spuse ea. – Crezi că-şi cunoaşte interesul? E o vacă.. Îl voi însărcina cu descurcarea tuturor acestor afaceri. după el. adăuga el în şoaptă. după ce-şi aruncă ochii pe hârtie. – Nu-nţeleg nimic. urmă Oblomov. Îl privi distrat. Oblomov îi luă scrisoarea din mână şi o citi cu glas tare.. o vacă încălţată. cufundată într-o carte... – M-am sfătuit chiar astăzi cu fratele proprietăresei. să fi fost altă femeie! Dar eu unul n-o slăbesc din ochi. tot n-aş face mare lucru. nici n-am plecat vreodată la drum. n-am să obţin nimic. priceput în afaceri. – Numai să taci din gură! Cum îţi spun." Ajunse până la apartamentul Olgăi. – Pe un om străin pe care nu-l cunoşti deloc? spuse mirată Olga. spuse el fără chef. neamuri de-a şaptea spiţă. mâine.. dezmeticindu-se cu greu. mai cu seamă iarna. C-o plesneşti ori o iei în braţe. – Altminteri. Uf. Nici că am visat aşa ceva! Dar dânsa ce zice? – Ce să zică? Parcă n-o cunoşti? Aşa e! Şi bătu cu degetul în masă. şi mi l-a recomandat ca mandatar pe unul Isai Fomici Zatiortîi. Olga surâse din colţul buzelor. – Ia uită-te! se minună Tarantiev. nici n-aş fi putut să te primesc. – Ai neplăceri? întrebă ea. nu şi din inimă.– Ei. că o să-l jumulească el cum ştie: să aibă parte.. Şi apoi locuiesc în casa lui. Să adune el dările. – Da. de feţe bănuitoare. adăugă ea zâmbind. Dar să ştii că se cam zgâieşte la soru-mea. – Nu-ţi fie frică. de neînduplecată! Greu am s-o conving. dar ochii păreau să mai citească în carte.. Începu să privească pe . Oblomov tăcea. şi. că lucrează în acelaşi birou cu el de doisprezece ani. cumetre! Lasă să-l trimită pe Zatiortîi la Oblomovka. – Ce vorbeşti! făcu mirat Tarantiev. Olga stătea în salonaşul ei din faţa iatacului. fără ea. de zâmbete! se gândea Oblomov. acolo era multă amărăciune. Vom fi la masă ca şi singuri. fără să fi întâlnit pe nimeni. după o clipă de tăcere. Ma tante a plecat la Ţarskoe Selo. – Am primit scrisoarea de la ţară. se rânjeşte ca o iapă la ovăz.. Mi-a propus să merg şi eu cu dânsa. vechilul va spune tot ce pofteşte şi eu voi fi nevoit să cred orice. – Numai de nuntă mă tem! spuse Ivan Matveevici. urmă Oblomov. ţinându-şi ochii plecaţi în jos.. moştenitorii. ce moştenitori are el? Doar veri de-al treilea. Ţăranii mă vor înşela. Olga nu-şi ridica de jos ochii şi mişca uşor din vârful ghetei. făcând-o să tresară. – Chiar aşa! întări Tarantiev. Bani o să-mi dea cât o crede el de cuviinţă. Ei. M-am dezvăţat de tot să călătoresc. O să-i fie ruşine să mă-nşele! Olga tăcea. urcând scara la casa Ilinski. ce plictiseală! În schimb. – Mi-a spus ca omul e de o cinste exemplară.. – Şi chiar dacă m-aş duce acolo.. ar trebui să mă duc singur. Ea îi întinse mâna cu un zâmbet. Apăru deodată în faţa ei. Ce-ai fi zis dacă plecam şi eu azi la Ţarskoie Selo? întrebă ea în glumă. acolo s-a isprăvit! Să bem. Olga rămase pe gânduri. răspunse Oblomov. nu se mai sfârşeşte odată? Iar Olga o să mă zorească în fiecare zi. ascultă-mă pe mine.

.... Ieri. el o să se îngrijească de cumpărarea materialelor pentru construirea casei... într-o linişte şi o nemişcare silită. am dormit prost astăzi. Oblomov trecu iar în salonaş. plec de-aici logodit". "Îi spunem totul chiar astăzi. Doamne. Toate acestea vor dura cam un an de zile. coborându-şi treptat glasul. în sfârşit. Până la urmă. apă! Alcool!. o să-i încredinţez proiectele mele. ca acolo. oprindu-se şi căutând să pătrundă noul înţeles ascuns în ochii. Multe gânduri îi trecură prin cap în această oră şi jumătate. iată fericirea cea adevărată! Cum de nu s-a gândit la toate astea?! Deodată se simţi uşurat şi vesel. M-am hotărât să plec chiar eu la ţară. Doamne. Repede. străbătu sala spre odaia jupâneselor şi o întrebă pe Katia: – Ce face domnişoara? – Nimic. împreună cu împuternicitul. Atunci.. Peste o jumătate de oră. Venindu-şi în fire... Cât mă bucur.. schimbă multe păreri şi luă alte noi hotărâri.. buzele strânse şi toate trăsăturile feţei sale vădeau o viaţă lăuntrică încordată. După ce se va limpezi totul. urmă el. va aduna dările şi. – Olga! Olga! Vreau să-ţi spun ceva! spuse el. spuse ea cu o voce slabă. pe când rostea cuvintele: "după ce totul va fi limpezit.. închizând puţin un ochi şi urmărind trăsurile care treceau pe stradă. Oblomov nu băgase de seamă că. pocnind chiar din degete... – O să-mi treacă.. n-o să mai fie despărţire. dar ochii îi străluceau. Katia. ca încătuşată de gheaţă. va veni apoi să pună Oblomovka la cale. spuse el.. În privirea ei citi o hotărâre – ce fel. voios.. – De altfel. Oblomov rămase singur. – Da. aproape bâlbâindu-se. nu prea mare.. Olga pălise la faţă şi nu mai auzi sfârşitul frazei. împreună cu împuternicitul meu. la ţară. Oblomov se uită la ea şi pierdu pe dată orice curaj: bucuria pieri ca dusă de o apă. Olga se ridică de pe fotoliu cu ajutorul Katiei şi al lui Oblomov şi se îndreptă. M-am răzgândit: lucrurile trebuie făcute cu totul altfel. – Domnişoarei i-a venit rău! o vesti el pe Katia venită în grabă. începu e! încet. scumpă Olga. i-a venit rău! spuse el şi trase de sonerie. Era hotărât să nu plece astăzi de la ea şi să o aştepte pe mătuşă. Olga părea îmbătrânită.. au început iar sa vorbească la mine. Capul îi căzuse într-o parte. îi va scrie lui Stolz. sărutându-i mâna. Nu mai trăise asemenea clipe în viaţa lui... – Olga. Moşierul l-a concediat numai pentru că se bâlbâie. şi. o să strângă dările. – Doamne! Şi ce veselă a fost toată dimineaţa. va deschide şcoli. şi nu vreau acest lucru. numai cât să poată face nunta. chiar şi în casa proprietăresei. buzele şi sprâncenele ei. îl va însărcina pe Ivan Gherasimovici să-i caute o locuinţă şi chiar să facă un împrumut. dar mai întâi o să ceară mătuşii mâna Olgăi. vom spune totul mătuşii. nu se auzea nimic.. Datoria o s-o poată plăti din vânzarea grâului. iar printre buzele vinete. fără tine. omul pe care am de gând să-i împuternicesc cu afacerile mele a administrat o moşie mare. Şi el va fi acolo cu Olga. . Uşa se deschise încet şi Olga apăru în prag. aducând de pe masa mătuşii sticluţa cu alcool şi un pahar de apă. Era palidă.. clătinându-se. De ce s-a mai amărât el atâta? Uite cât de uşor se poate schimba totul într-o clipă! Iar acolo. Nici nu ghiceşti. abia dacă mai îngăimă el. trebuie să ne vedem mai rar... o să vândă grâul. se uită iar prin uşă. va construi drumuri şi poduri. că. dar nu se auzea nici nu se vedea nimic. Eu o să-i dau o procură. închide uşa. o să-mi aducă banii şi atunci. Singur. iar dumneata aşteaptă-mă! Să-mi revin puţin şi mă-ntorc iar. Se aşeză din nou pe un scaun şi rămase pe gânduri. aşteptând să vadă ce urmează.. Răpit de bucurie şi de visuri. începu să se plimbe prin odaie.. o să se logodească chiar cu ea. mandatarul meu o să dea dispoziţii". i se zărea şiragul dinţilor. Bătu încetişor cu degetul în uşă.. spre iatacul ei. lipindu-şi buzele de uşă. căuta să vadă prin gaura cheii. răspunse Katia. privindu-l ţintă. mandatarul meu va da dispoziţii pentru începerea clădirii şi-mi va aduce banii. E ceva nervos. la ţară. Îşi lipi urechea de uşă. – Olga!... gata să strige de bucurie: se apropie de uşa Olgăi şi o cheamă încetişor. ca o arătare. ar fi groaznic! Numai că acum trebuie să fim cât se poate de prudenţi. în chipul acesta n-o să fiu nevoit să te părăsesc! N-aş fi suportat despărţirea. nu te mai uita aşa la mine! Mi-e frică! spuse el. se hotărî să plece şi el împreună cu împuternicitul său la ţară.fereastră. urmă el. Ce o fi cu dumneaei? spuse în şoaptă Katia. Inima însă îi zvâcni în piept cum nu i se mai întâmplase vreodată. S-a culcat şi mi-a spus să ies... Olga tăcea. nici un răspuns. Olga îl privea cu ochi mari. Acesta-i va da bani. Am mai intrat o dată: dumneaei şedea în fotoliu. Se uită la Olga: leşinase. nu ştia încă.

foarte încet. Şi dacă acum îmi vei spune. ai dreptate! – Atunci trebuie să ne despărţim. am aştepta amândoi sărbătorile Crăciunului. Dar ia seama. Mă-nţelegi. nu mă voi sătura niciodată de viaţă. Olga! se rugă de ea Oblomov cu tristeţe. Dacă-mi vei spune acum. şi se opri ca să răsufle. Era liniştea nefirească a unei fiinţe căreia o hotărâre de nezdruncinat sau inima rănită îi dau puterea să se stăpânească. Aceasta a fost greşeala mea. îmi schimb hotărârea". nu cea de care vorbeai tu.. Ilia. pentru ce să înduri atâta chin? – Sunt pedepsită pentru mândria mea. ca o statuie de piatră. nici frumuseţe. plină de milă. dorind ca ziua aceea să semene cu ziua de ieri. dar picioarele nul ascultau.. În inima lui se dădea o luptă. Apoi adăugă şovăitor: Dar. Oblomov tăcea.. – Ce mi-ai făcut? – Te-am iubit: e o jignire! Zâmbi.. că vei ajunge să trăieşti pentru mine.. definitiv mort. după o clipă de tăcere. urmă ea cu glas sfârşit. oare vei putea să rămâi la înălţime o viaţă întreagă? Vei fi pentru mine omul de care am nevoie? Mă cunoşti şi ştii ce vreau să spun. spuse ea. N-am prevăzut aceasta. tot mai adânc. – Eşti ori nu convins că nu ne rămâne nimic. – Ascultă. Olga plecă încet.. – N-ai să mă urăşti? o întrebă el. Îmi tremură genunchii. vei putea să pui ordine în treburile şi viaţa ta? întrebă Olga. spuse el limpede şi hotărât. nu-i aşa? Oblomov îşi plimba chinuit ochii pe tavan. aş trăi de pe o zi pe alta. apoi să moară. spunându-ţi că are să-ţi fie ruşine. şi iată! încheie ea cu greu. dar o merit. fără să ne mai gândim la nimic. ca un om cinstit. – Nu mă căiesc de nimic. ca să aibă puterea să spună tot ce are de spus. Tu. Ar fi vrut să se urnească din loc şi să fugă. ne-am duce seara la culcare. apoi lăsata secului. îi spuse ea. – Pentru că. toropit de un somn adânc. Oblomov nu se putea hotărî să plece. – Pentru toate câte ţi le-am făcut. sufăr mult. Oblomov păli şi rămase nemişcat în faţa ei.. mulţumindu-i lui Dumnezeu că am mai trecut cu bine o zi. Era ca un rănit care-şi apasă rana cu mâna. făcu o sforţare. suspinând adânc. Gândeşte-te! Oblomov oftă şi se lăsă dus de gânduri. – Nu aştept declaraţii de dragoste. însă. . apoi se aşeză pe scaun. Da. răspunse Oblomov. peste un an. lăsându-şi capul în jos. Alături de tine însă.. peste un an. Îi întinse mâna. Am stat acum şi am privit îndelung portretul mamei mele şi mi s-a părut că în privirea ei descopăr ce trebuie să fac. – Spune Ilia: am sau nu dreptate? – Ai dreptate. Acesta-i viitorul nostru. nu-i aşa? Dar eu? Mă vezi cum sunt? Eu nu voi îmbătrâni. Acum nu mai sunt în stare să fac nimic. N-am căutat la tine nici prima tinereţe. dar calmă şi nemişcată. ci un răspuns scurt! îi curmă vorba Olga. dar îşi simţea gura uscată şi nu putea scoate un sunet. poate. urmă el. iar dimineaţa neam scula. însă numai pentru o clipă. Poate mă vei ierta când îţi vei aduce aminte că te-am prevenit.. – Nu pot să stau în picioare. N-avea curaj să dea ultima lovitură fericirii sale. dar nu cuteză să întrebe: se temea să nu audă o hotărâre fatală. Cu toate că-i ghicise dinainte gândul. până şi o piatră ar fi înviat. căci m-am încrezut prea mult în puterile mele. nu mai suntem copii şi nu trebuie să glumim: e vorba de întreaga noastră viaţă! Cercetează-ţi conştiinţa cu toată severitatea. am sperat. Oblomov tăcea. răspunse el. aproape cu asprime. – Am înţeles bine? întrebă el cu glasul schimbat. Olga citi asta pe faţa lui. nici o nădejde? – Da. ne-am duce în vizită. capul în semn de confirmare. Ai să-mi aduci vreodată imputarea că m-am despărţit de tine din mândrie sau dintr-un capriciu? Oblomov clătină din cap. ai murit. nici un pas. În cele din urmă..... nici măcar până în grădina de vară nu am să mă mai duc. poate chiar fără apel. cu bărbăţie şi după matură gândire: "Da. şi eu te voi crede. Tăcu. îţi întind mâna şi pornim amândoi unde vrei tu – în străinătate. Voia să spună ceva. dar am crezut că te voi putea smulge din amorţire. Ilia? adaugă ea. dar tu eşti mort. ce s-ar întâmpla pe urmă? întrebă ea. – Dacă ai şti cât te iubesc.. – Pentru ce? îngână ea slab. apoi spune-mi. am dansa. că te vei căi. zi de zi. – Crezi oare că. – Nu mă chinui. chiar dacă te-ai căsători cu mine.Începea acum să bănuiască ce verdict îl aşteaptă.. – Te-ai lăsa.. După câte am făcut eu. la ţară sau chiar în cartierul Vîborg.. Îşi luă pălăria. Părea obosită. să nu te găsească lumea aici şi să nu vadă cât sunt de amărâtă. dar sufăr. – Eu sufăr şi mai mult... – Şi.. pentru că te-ai înşelat. aşa este. spuse ea.. Totul e zadarnic. căci te cunosc.. am tot aşteptat.

o găseşti la oricine! Oblomov simţi că i se taie picioarele.. ştergându-şi mâinile şi fruntea cu batista. Apoi îi luă mâna. Îţi mai aminteşti? Îmi pare rău de aleea noastră.. – Nu. Mă doare. Lacrimile nu curgeau acum ca un şuvoi fierbinte şi năvalnic.. dar nu-şi sfârşi vorba. ca o ploaie rece de toamnă ce se revarsă necontenit. ascultând îngrozit plânsul ei şi neîndrăznind să facă nimic... cum mă doare! Uite. Căzu în fotoliu. – Olga. dar nu izbuti...– Va să zică. Ia-mă aşa cum sunt.. îngerul meu.. nu mai plânge. – De ce să se fi năruit totul? întrebă ea deodată. Faţa i se schimonosi.. De ce alte fete. Ilia.. întrebători. nu ştiu nici eu! Eşti tu în stare să mă înveţi.. Şi acum. Şi plânsul începu din nou.. fără să i-o fi atins pe a lui.. nu.. Oblomov tăcea.. deştept. să nu ai nici o grijă. sleit de zbuciumul său lăuntric şi de durere.. să-mi dai aceasta. Nu-i era milă nici de ea.. Cuvintele Olgăi îl răniseră adânc: se simţi ars pe dinăuntru şi totodată atins de un vânt glacial dinafară.. îşi rezemă capul şi mâna de umărul lui şi izbucni în hohote de plâns. – Dar dacă durerea nu te mai lasă. cu zâmbetul acesta de neputinţă pe buze. plângând amarnic cu batista la ochi şi coatele pe masă. nici de el însuşi. Trecutul îmi este încă mult prea drag. Pentru ce-ţi sfâşii inima? Mă iubeşti şi nu vei putea îndura despărţirea.. Îşi legăna deznădăjduită capul şi suspina. După aceea.. dar. repetând: – O. ridicându-şi capul. şi nu mai vrei nimic. parcul.. Dar eu nu sunt ca tine şi nu mă mulţumesc cu atât. pe urmă. Olga se aruncă spre el: – Iartă-mă. îl întrerupse ea... rosti el în cele din urmă. dar era cu adevărat vrednic de plâns. N-am să rezist. adăugă el cu mâhnire... de pildă. şi. Rămase astfel. Cât despre duioşie. cât mă doare! – Dar dacă mori? spuse el deodată. Abia de curând am aflat că am iubit în tine ceea ce voiam sa fii.. îngrozit. dragul meu! spuse ea. vorbi el.. Ce-a fost şi "s-a veştejit. Vara... – Ba există. L-am iubit pe viitorul Oblomov.." Înţelegând deodată cât venin fusese în vorbele ei. plâng ce-a fost.. se întoarse deodată şi . Am o fire nenorocită.. vocea i se frânse. Nu mai era fata înţeleaptă dinainte. – Du-te! hotărî ea. – Nu. dacă-ţi pierzi sănătatea? Lacrimile acestea sunt ca otrava. Uită totul.. De mine.. Eşti blând şi cinstit. Nu mai ştiu ce spun: sunt nebună! Uită totul! Să fim ca mai înainte! Să rămână totul cum a fost.. sculându-se deodată în picioare şi oprind cu un gest hotărât cuvântul ei.. ca eu. începu el cu voce slabă. lasă-mă.. răspunse el încet de tot. căutând să-şi înăbuşe plânsul. – Adio. mergi spre pieirea ta! Care e cauza? Nu există oare numele acestui rău?. o apăsă numai cu putere pe buze şi lacrimi fierbinţi picurară peste degetele ei. vru s-o sărute. Voia să spună: "Adio!" dar. pe pământ. Olga îşi ridică spre el ochii înlăcrimaţi. de durerea mea.. Eu mă cunosc prea bine: o să-mi vărs tot amarul.. eşti gata să gângureşti o viaţă întreagă la adăpostul unei streşini. Privirea lui stinsă părea să spună: "Da.. lipsit de toate. dureros şi ruşinat.. îngână ea în cele din urmă.. mototolindu-şi mereu batista udă de lacrimi.. rosti ea cu greu. fără să-şi mai ridice capul. la jumătatea cuvântului. plâng amintirile!. Părea acum dezarmată.. Loveşte." Nu plâng eu. stârnite de o neaşteptată şi trecătoare durere. eşti duios ca un porumbel. Olga se lăsă să cadă în fotoliu. Gândeşte-te. Sonicika. Îi răspunse printr-un zâmbet jalnic. Şi din nou îşi ascunse faţa in batistă. dar şi aceasta căzu... Au prins rădăcini în inima mea şi mă doare să le smulg!. iară să-şi ridice fruntea. de ce anume. plină de duioşie. lasă-mă! Nu plâng cele ce puteau să fie. vai.. lucrurile nu mai pot fi ca înainte! Să nu-ţi pară rău că ai rostit adevărul.. ca un cerşetor mustrat pentru goliciunea lui. Îţi ascunzi capul sub aripă.. aici lângă inimă.. cu lacrimi în glas. fără să-şi arate faţa. ce mi-a arătat Stolz – rodul închipuirii noastre. Şi izbucni din nou în lacrimi.. – Sunt o visătoare. ci picurau deznădăjduit. cât mă doare. Am meritat acest lucru. – Nu. de liliacul nostru. Olga. nobil.. sunt un cerşetor nevolnic. Iubeşte ce e mai bun din mine. Cine te-a blestemat pe tine. Ilia? Ce ai făcut? Eşti bun. îngână ea printre suspine. – Oblomovismul! şopti el. trăiesc cu capul în nori! spuse Olga. să-mi spui ce-mi lipseşte.. – Nu! răspunse el.. am nevoie şi de altceva. ci doar o biată femeie fără apărare în faţa durerii.. n-o să mai plâng.. duios. Spuse doar din ochi: "Adio!" Olga ar fi vrut parcă să-i spună şi ea ceva. Pleacă.. sunt atât de fericite?. totuşi. în parc.. s-a trecut. ridicându-şi capul şi uitându-se la el printre lacrimi. ca atunci. loveşte în mine!. Olga clătină din cap. Nu. sună deodată fals.. fără milă. Îi întinse doar mâna. Olga. Nu! Mai stai puţin! Dumnezeu mă pedepseşte!. dar nu putu.

să rătăcească zile şi nopţi în şir. nici lătratul câinelui. uneori însă. Nu doriţi să gustaţi? Oblomov nu răspunse însă nimic: ardea de friguri. tuşea uscată a bătrânei. nici scârţâitul porţii nu izbutiseră să-l clintească din împietrirea lui. Cu toate acestea. Şedea rezemat într-un cot. se stinse în ea orice scânteie de viaţă. îşi greşi ţinta. Îi trezi din somn pe Anisia şi Zahar şi le spuse că li s-a întors stăpânul. privind ninsoarea. Dar unde-i boierul? Oblomov stătea în fotoliu. Zahar se uită la el cu gura căscată. totul se cufundă în somn şi în umbra nopţii. Proptind cu barba tava pe care o ţinea strâns în braţe. XII Numai Dumnezeu ştie pe unde a rătăcit şi ce a făcut Oblomov în ziua aceea! Nu se întoarse acasă decât noaptea târziu. nici oboseala. fără s-o audă. Proprietăreasa auzi cea dintâi bătăile în poartă şi câinele lătrând. la zahărul risipit pe covor. Ar fi putut să stea nemişcat. apoi se duse la geam. Oblomov nu mai ştia unde e şi nici ce face: privea în neştire înaintea lui şi nu-şi dădea seama că se crapă de ziuă. Încercă să prindă lucrurile din zbor. la cafeaua vărsată pe jos. . Se aşeză într-un fotoliu şi rămase nemişcat în el. după ceasurile nouă. În jurul lui. nu scăpă tava din mână: după o practică atât de îndelungată. Reîntoarcerea la viaţă şi rânduielile ei. – Ninge. Nici cocoşii. A acoperit tot! şopti el cu deznădejde. Nu izbuti să reţină pe tavă decât o linguriţă. legănând tava şi făcând să cadă altele. când să pună ceştile pe masa de lângă pat şi să-l trezească pe boier din somn. care acoperise cu un strat gros împrejmuirea curţii. Se auzi zgomot de ceşti aşezate pe masă: samovarul începu să şuiere. fără să audă bătaia ceasului. se făcea foarte încet. uitându-se la Anisia cum strângea de pe jos bucăţile de zahăr. Apoi se culcă şi adormi cotropit de un somn greu. Ilia Ilici aproape nu-şi dădu seama că Zahar l-a dezbrăcat. tot ca de obicei. când îl trezi scârţâitul uşii dinspre odăile gazdei: prin uşă apăru un braţ gol. Numai treptat şi cu greu ajunge omul să se supună soartei. urmată de zaharniţă. Ilia Ilici? întrebă el. la curgerea firească a năvalnicelor puteri grămădite în ea. Oblomov nu-şi mai simţea trupul. dar. În sfârşit. gardul de nuiele şi straturile grădinii de zarzavat. Era trecut de amiazi. Întrebă doar. ca de plumb. ajunse cu bine până la pat şi. o vedea. dădu s-o închidă. Oblomov întoarse încet capul spre el. Îi murise inima: un timp. adică să-l facă de ruşine. Zăpada se aşternea din belşug pe pământ. Ningea cu fulgi mari. fără s-o vadă. ninge! repeta pierdut Oblomov. Atârnă de om şi de durere. ce să vadă? Patul neatins şi boierul nicăieri! Tresări şi ceaşca îi căzu pe podea. pe proprietăreasă plecând împreună cu Akulina la piaţă şi pachetul "frăţiorului" trecând prin faţa gardului. spuse o voce blândă. – Dar de ce aţi stat toată noaptea în fotoliu şi nu v-aţi culcat. cu o farfurie pe care aburea o bucată de plăcintă caldă. nici o dorinţă. Încercarea fusese prea grea. învăţase s-o reţină şi apoi ştia că Anisia îl urmăreşte cu privirea din dosul uşii şi era destul să scape ceva jos ca ea să-i sară în ajutor. organismul îşi reia cu încetul funcţiunile. fără să-şi dea seama că stă pe întuneric. ca o piatră. înregistra. Acestea se învolburau ca norii pe cer. fără ţel. schimbat la faţă. halatul. ninge. Şi atunci. tot aşa auzea rândaşul spărgând lemne.plecă. cioburile ceştii. Mintea i se pierdea într-un haos de gânduri monstruoase. apoi zgomotele şi forfota din casă. mişcându-se ca un automat. văzând halatul: – Ce-i cu ăsta? – L-a adus astăzi proprietăreasa: vi l-a spălat şi l-a cârpit. durerea îl doboară pe om şi nu se mai poate ridica. Zahar împinse cu tava uşa biroului. – Dar tu de ce ai spart ceaşca? întrebă el. pe rând.. fără legătură între ele. pâinea. Am făcut plăcinte. cu piciorul. – Azi e duminică. informe. Oblomov nu putea prinde nici unul. ca de obicei. zile întregi şi la fel să umble.. i-a scos cizmele şi i-a pus. – Ce mai e şi asta? spunea el. se uită distrat la Zahar.

după cum se vor perinda şi în viitor. cantitatea trebuitoare de materiale şi-i lăsase vechilului ordin ca. le arăta copiilor ce să înveţe. Tot cam pe atunci era vorba să se adune şi dările de la ţărani. Câteodată. Veniră. De la începutul verii. o dată cu venirea primăverii. Asculta îndelung hârşâitul domol al râşniţei de cafea. lătratul câinelui smucindu-se în lanţ. parte au plecat prin alte ţinuturi şi nu se ştie unde se află. răsărea viaţa nouă. deşi zilele şi nopţile se scurgeau domol. într-altul răsărise unul nou. prin urmare. lustruitul cizmelor de către Zahar şi bătăile măsurate ale pendulei. nici nu băga de seamă că acesta scapă câte o ceaşcă jos ori uită să şteargă praful de pe masă. să înceapă căratul lemnului. cum se troieneşte zăpada prin curte şi pe stradă. locul durerii vii îl luase o nepăsare mută. caută să adune la faţa locului toate informaţiile necesare. Cât despre dijmă Zatiortîi scria că n-a putut strânge nimic.. aici. îi asculta cum citesc şi zâmbea apatic. Erau două date însemnate. în silă parcă. cum tot moare în jur. în vârful fiecărui stâlp. viaţa de altădată. coteţele de păsări. Nu mai era neapărat nevoie ca Ilia Ilici să meargă personal la ţară. şi Oblomov îşi relua şi el. împreună cu arhitectul judeţului. Ilia Ilici privea ceasuri de-a rândul cam ninge afară. avea obiceiul să spună: "Ah. fiindcă parte dintre ţărani au ajuns în sapă de lemn. avea din ce să-şi acopere cheltuielile. apoi toamna şi iarna. făcură "ciocârlii". cu el de faţă. grădiniţa de flori. Şi când Agafiei Matveevna i se întâmpla să cumpere ori să vândă în piaţă o friptură bună de viţel sau când plăcinta îi reuşea deosebit de bine. cenuşii şi serbede. dacă am găsi nişte carne de viţel ca . dincolo. totodată. una după alta. Proprietăreasa trecea pe la el. fel de fel de sărbători: Rusaliile. că oamenii sunt mai bucuroşi să urce dealul şi să coboare în râpă ca să ajungă la târg.. fără furtunoase şi neaşteptate schimbări în mersul vieţii. pe încetul. se dusese la ţară şi trimisese întreaga sumă de bani scoasă din vânzarea recoltei. Încetul cu încetul. în casa văduvei Pşeniţîna. Oblomov aştepta iar primăvara şi dorea să plece la ţară. începuseră să vorbească în casă despre cele două sărbători mari: naşterea sfântului Ion Botezătorul – onomastica "frăţiorului" – şi sfântul Ilie– ziua numelui lui Oblomov. Şi în cartierul Vîborg. însă. făcând să crească uscatul. ca nişte lăstare tinere. lumea descoperise o nouă taină a firii. îl găsea plângând. Trecu vara. într-un loc apusese un astru al omenirii. scoaseră geamurile duble şi îl vestiră că Neva a pornit şi se desprimăvărează. ca şi mai înainte. poruncise să se clădească o şură pentru cărămidă. straturile din grădina de zarzavat. împuternicitul său. În martie. Împuternicitul său luase măsuri şi pentru construirea casei: hotărâse. să se înceapă clăditul. Apoi se avea în vedere şi ipotecarea moşiei. viaţa însă nu se oprea în loc. veneau copiii ei. Ilia Ilici se însănătoşise. decât să muncească la construirea unui drum nou şi a câtorva poduri. dar cu încetineala cu care se petrec schimbările geologice ale planetei noastre: cum se macină încetul cu încetul munţii.Partea a patra I De la boala lui Ilia Ilici a trecut un an care a adus multe schimbări în diferite colţuri ale lumii: frământare într-un ţinut. scria că nu e chiar atâta grabă. ca şi mai înainte. ci se schimba în manifestările ei. veacuri de-a rândul şi se retrage. În privinţa drumului şi a podurilor. Unde se năruia vechea viaţă. în aprilie. pace într-altul. Dar muntele se macină încetul cu încetul. diurnă şi onorar pentru osteneală. deşi cele patru anotimpuri se perindau întocmai ca şi în anul dinainte. în zile de sărbătoare. Într-un cuvânt. Oblomov se plimba prin grădină. cum se aşază în piramidă. învelindu-se într-un giulgiu alb. cum depune marea nisipul pe ţărm. când venea proprietăreasa să-i aducă plăcintă. cuşca câinelui. După boală. atât informaţiile cât şi sumele primite erau mulţumitoare. iar el. El îi vorbea femeii. marea se retrage de la ţărm ori îl acoperă pe nesimţite. aşa că lui Oblomov nu-i mai rămânea decât să vină la primăvară şi. Zatiortîi. se alesese praf şi pulbere de aşezări şi generaţii de oameni. ca să-l întrebe dacă are nevoie de ceva din târg sau îmbiindu-l să guste ceva. Joia morţilor. le întâmpinară cu crengi de mesteceni şi cununi de flori. primind în schimb cuvenita răsplată: cheltuieli de drum. Ilia Ilici rămăsese mult timp posomorât. aşa încât era liniştit şi dinspre partea asta până la anul. uneori nici nu răspundea la întrebările lui Zahar. cu ajutorul lui Dumnezeu. Apoi începu semănatul şi răsăditul legumelor în grădina de zarzavat. Întâi mai. stătea ceasuri întregi pierdut pe gânduri. ascultând ciripitul lor nevinovat. acoperind stivele de lemne. se duseră chiar să petreacă ziua şi să-şi ia ceaiul în crâng. Zatiortîi. acolo. cu o indiferenţă binevoitoare.

Dar la mâncare nu făcea economie. merelor şi vişinilor murate. Schimbările de mai sus se vădiră abia mai târziu prin urmările lor nenumărate. ştergea praful. dar şi pentru că Ivan Matveevici Muhoiarov era un adevărat epicurian în ce priveşte latura gastronomică. toate aceste fenomene se petrecură mai ales în viaţa Agafiei Matveevna. sub pulpana hainei. aducea romul de acasă. a doua zi. când nişte nisetru gras. verdeaţă în supă. o găină îndopată ori să dea patru ruble pe o curcă. trăgea lucrurile de la locul lor. Se sfătui cu "frăţiorul" şi. examina totodată şi feţele de pernă. mai de-a dreptul cu mâna sau chiar şi cu nasul scutura. Oblomov lua acum masa împreună cu familia gazdei. Vinul îl cumpăra totdeauna singur din târg.restoran. – Potroacele nu mai sunt bune. Faţa femeii se lumină de bucurie. îl punea bine şi îl scotea cu mâna lui. În privinţa îmbrăcăminţii şi a rufăriei. dar cât de mare! Şi apoi. De ce oare. arunca o privire în dosul divanului şi pleca. îşi vărsa focul pe 1 O supă rece. mai cu şorţul. de se întâmpla aşa ceva. dar nimeni. iar acum. şi nu mă bârfeşte nimeni. dacă avea poftă. să se fărâme peştele din ciorbă sau să nu se pună. de cum ieşea Oblomov în grădină. Zahar. Agafia Matveevna părea să fi crescut. Ieri pentru două perechi de pui mici cereau şapte grivne. cizme galbene stârnesc fel de fel de vorbe". iar dacă nu venea nici ea. ca să aducă apoi acasă. a apărut somon proaspăt.. Pe sub fereastră se auzea din nou cloncănitul cloştii şi piuitul noii generaţii de pui. după ce sfârşeau ei. să ia asupra ei toată grija aprovizionării şi alimentaţiei lui. la masă. adulmecând ca un copoi. dădea fuga la bucătărie. dulceţurile. din greşeală. depunerea mâlului. Când pleca cu Tarantiev la pescuit. pentru că "dumnealui venea târziu de la serviciu". Ceaiul şi cafeaua nu i le mai servea Zahar. nu le ţinea aşezate cu grijă în cuier. ci le trântea claie peste grămadă în câte un colţ. bodogănind supărată. simpatia reciprocă dintre ea şi proprietăreasă se prefăcu într-o legătură pe viaţă – erau un suflet. uşoare erupţii vulcanice. le rânduia pe toate. gospodăria era deosebit de înfloritoare. Ce mult i se lărgea acum câmpul de activitate: în loc de o gospodărie. pe masa lor se găsea când o friptură de viţel de prima calitate. apoi ştergea geamurile. neaşteptate şi nesfârşite. Văzând cât interes punea Agafia Matveevna pentru treburile lui. galben ca chihlimbarul. avea totdeauna în buzunarul paltonului o sticlă de maderă de cea mai bună calitate. castraveciori muraţi de vară. dar un lanţ gros la ceas. vinul se bea numai sus. venea însăşi proprietăreasa să mai vadă ce mai este pe la el în odaie. atâta schimbare în Agafia Matveevna? De ce. mai mult la bucătărie. de plimbarea pe jos pe care obişnuiau s-o facă în fiece an la Pulberărie. când se întâmpla să se ardă o friptură. Uneori. iar dacă nu. un frac nou. se apuca să le scoată. măcinarea munţilor se petreceau în toate. era mai mult decât neglijent: purta ani de-a rândul aceleaşi haine şi nu se prea îndura să-şi cumpere altele noi. numai sâmbăta. ci Agafia Matveevna cu mâna ei. Aici se călăuzea până la un punct de o logică a lui personală. sărea de la masă. umfla cât un munte pernele. una singură. destul de greu de gătit. Ridicarea treptată a fundului mării. clătina din cap găsind ceva în neregulă şi. mai mult în glumă. dar. zâmbi chiar pe deplin conştient. când ierunci cu carnea albă. În casa Pşeniţînei. ea o certa aspru pe Akulina – fără a-şi pierde însă calmul şi demnitatea – şi apoi uita îndată. avea să conducă două sau. Oblomov îi propuse o dată. în schimb. Ivan Matveevici colinda chiar el prin piaţa sau prăvăliile lui Miliutin. argintăria şi vesela lui îşi luară locul în bufetul ei. şi dispărea. nu-şi dădea scama. De aceea. scăpându-l astfel de orice osteneală. Anisia apărea deodată ca o furtună şi. nu numai pentru că Agafia Matveevna era o gospodină cum rar se găseşte şi că asta era menirea ei pe lume. la ora trei şi numai "frăţiorul" mânca deoparte. mai înainte. măcinarea munţilor. în curând apărură fragile.ru/msk/news/masterclass_or_study/botvinia . Se primenea ca un salahor. totul fu mutat din bucătăria lui Oblomov în bucătăria Pşeniţînei. pregătirea castraveţilor. Anisia îşi desfăcu şi ea larg aripile şi viaţa începu să clocotească. mai bine zis. îşi şoptea că trebuie schimbate. să curgă ca un fluviu. formată încă de pe vremea când intrase în slujbă: "Ce am în burtă nu se vede. în odaia "frăţiorului". o mai avea acum şi pe Anisia. nimeni nu vedea vreodată decât o carafă de votcă cu frunze de coacăze. iar când se ducea să-şi ia ceaiul la "local".asta!" Sau: "Bine ar fi să ne reuşească plăcinta tot aşa şi de sfântul Ion ori de sfântul Ilie!" Se vorbea despre vinerea din preajma sfântului Ilie. Mai multe informaţii aici: http://en. iar Akulina fu coborâtă în grad: din bucătăreasă – îngrijitoare de păsări şi pusă să lucreze la grădina de zarzavat. îi spuse gazda lui Oblomov. chiar şi în Anisia. toate se făceau pe scară mare. de la o vreme. ceai şi alte provizii. Schimbări ca: scufundarea ori ridicarea treptată a fundului mării. din satul Kolpino. se făceau iar plăcinte cu pui şi ciuperci proaspete. şi ea mai puţin ca oricine. putem face botvinia1 chiar în fiecare zi. de serbarea de la cimitirul Smolenski. Acum trăiau pe picior mare: cumpărăturile de zahăr. sufla.

Agafia Matveevna a slăbit. nu mai venea niciodată în odaia ei. lua o linguriţă şi lăsa să curgă la lumină puţină cafea. acum însă. Vorbea nici prea încet.. ea stătea ca o stană de piatră – parcă nici nu auzea nimic.. plină de însufleţire. ridica de pe pernă capul. şi nici cu tunul nu o mai puteai scula până a doua zi. ridicând capacul.. a pus perdele groase la ferestre şi – aşa bună şi blândă cum era – se mânia grozav când Vanea sau Maşa scoteau câte un ţipăt ori izbucneau în râs? De ce nopţi întregi. se culca. ca nu care cumva să i-o servească cu zaţ. şi-i înflori iar pe buze zâmbetul lui blând. de le făcea toate în silă: râşnea cafeaua şi nu ştia ce face. încât până şi câinele se porneşte pe lătrat. făcea aceasta cu atâta foc. gusta. ea n-a mai lăsat pe nimeni să intre la ei în odaie. în altar. Înainte. se mişca de dimineaţă până seară ca o maşină bine întocmită. apoi punea mâna pe cratiţă şi o ţinea deasupra focului. o făcea parcă mai altfel ca înainte. Când pisa migdale sau bătea ouă pentru el. deschidea gemuleţul şi asculta: nu cumva vine el? Iar dacă cineva bătea în poartă. dacă e deretecat în odaie. iar ea nici nu simţea. se aşeza la cusut şi acul ei se mişca ritmic. dintr-o săritură era la bucătărie. ca să se roage pentru sănătatea lui Oblomov. acolo dădea hârtia preotului. spărgea căpăţâni de zahăr. din senin. apoi se scula fără grabă. deschidea dulapul ca să sconta ceva din el şi să ducă undeva. ca să deschidă. cu mersul lin şi regulat. Aproape că nu mai împletea la dantele. toată activitatea ei? Fie şi aşa. atunci când s-a întremat Oblomov şi a rămas o iarnă întreagă posomorât şi trist. parcă n-ar mai fi avut limbă. iar la nouă. de când Ilia Ilici intrase în familia ei. apoi începe să bată atât de tare din pisălog. apoi îşi punea în grabă haina. atunci. stătea liniştită pe loc. Înainte. deodată parcă adoarme. Dar acum. a aşternut pe jos pâsle şi covoare. trecea capul prin uşă şi o întreba în şoaptă pe Anisia: – Cum îi e? S-ar fi putut spune că nu era decât milă. nici nu mai glumea cu ea. la care se mai adaugă ceva nou însă. sentimente precumpănitoare în firea unei femei. vioaie. apoi încerca şi caimacul cât e de gros. mirosea. Fie şi aşa. cu piuliţa în poală. că bătăile în poartă i-ar putea scula. râşnea cafea. dacă coşurile sobelor sunt bine închise. şi începu s-o privească la fel ca mai înainte. încât o treceau năduşelile. mai înainte vreme. până în ceasul când la biserică începea utrenia. fie că pisa ori cernea ceva. cădea în genunchi şi rămânea mult timp cu fruntea lipită de podea. până la urmă. nimic nu scăpa ochiului ei ager. când abia dacă mai vorbea cu ea. nimeni n-o vedea niciodată gânditoare. închidea ochii – în zadar – nu-i venea somnul şi pace! Cum auzea vreun zgomot în stradă. apoi se retrăgea într-un colţ. când Oblomov a căzut la pat. se uita la toate cu ochii în patru să nu-i scape ceva. după ce-şi culca copiii şi mai trecea o dată să vadă dacă la bucătărie s-a stins focul. începea să pice de somn. copleşită deodată de un fel de moleşeală. nici prea tare. Dacă se pregătea vreun fel de mâncare care-i plăcea lui Oblomov. când pe alta. Dar de ce atunci.. S-ar fi putut spune că aceasta dovedeşte că este o gazdă grijulie. se oprea la jumătate drum spre bucătărie. ca arătătorul unui ceas. Înainte vreme. Uneori se apuca să coasă. la şase dimineaţă? Acum însă. Agafia Matveevna nu vedea în ele decât îndatoriri. nu se mai interesa ce face dânsa. scria cu litere mari pe un petic de hârtie "Ilia" şi se repezea la biserică. Fie şi aşa. deodată îl auzea pe Oblomov că-l strigă pe Zahar să-i aducă cafeaua. cernutul şi toate celelalte – aveau acum un rost nou: să-i asigure lui Ilia Ilici liniştea şi mulţumirea. ofta. uneori chiar sărea din pat. iar pe urmă pleca grăbită în piaţă şi se întorcea acasă plină de teamă. crezând că bate cineva în poartă. încât nu mai era bună de băut. iar a doua zi veghea singură ca verdeaţa să fie pusă în supă şi peştele fiert doar atâta cât trebuie? S-ar fi putut spune că-i era ruşine să se arate cu asemenea greşeli în faţa unui om străin şi tocmai pe tărâmul gospodăriei. Dar de ce. Când Akulina aducea peştele nefiert şi "frăţiorul" pleca bombănind de la masă. Dar de îndată ce se mai învioră puţin Oblomov. dacă Oblomov se ducea la teatru ori zăbovea ceva mai mult pe la Ivan Gherasimovici. fără să-şi ia ochii de la el. compătimire. se închina. în care-şi pusese toată ambiţia. cernea câte ceva prin sită. pe la ceasurile opt seara. până să audă şi să-i deschidă portarul beat. în sfârşit. ori punea în ea atâta cicoare. Agafia Matveevna se împlini iarăşi la trup şi trebăluia acum prin casă veselă. Dar atunci de ce oare.capul Akulinei şi tăbăra şi pe Anisia cu mustrări amare. a stat la căpătâiul bolnavului. să-şi treacă din nou capul prin uşa ei cu o vorbă prietenoasă ori o glumă. ea se uita în cratiţă. acum . copiii din somn. şi asta nici n-o prindea: umbla într-una forfota. Toate treburile ei gospodăreşti – pisatul şi călcatul. căreia nu-i place neorânduiala în casa ei şi nu vrea ca chiriaşul să aştepte noaptea în stradă. uite-aşa. ea nu putea să adoarmă şi se tot răsucea când pe o parte. să vadă dacă s-a fiert şi s-a limpezit de ajuns. şi toate acestea le făcea ca o maşină. îşi punea repede fusta şi se repezea la bucătărie să-l scoale pe Zahar şi pe Anisia. neîncrezându-se în Zahar şi Anisia.

Purta jugul acesta dulce fără gânduri şi socoteli. cum îi încătuşează. Începuse o viaţă după placul ei. o răzbise şi pe ea? Deşi se spune că dragostea este un sentiment capricios care scapă raţiunii şi vine peste om ca o boală. parcă atâta făcuse toată viaţa ei. peste noapte. atingerea lui era ca de catifea. îşi are totuşi şi ea legile şi pricinile ei. Daca se aşeza picior peste picior. cu paşii mărunţei şi grăbiţi ai omului de afaceri. deoarece pentru el lucrau alţii. fără să-i cerceteze dogmele. de ce se frământă atâta pentru el. Şi la vorbă se deosebea de fratele ei. dacă a dormit mai mult sau mai puţin. . cum dintr-o dată. cum dintâi i se întunecă vederea. când are să-i iasă un urcior la ochi. ea nu înţelegea multe din spusele lui. deşi foarte stânjenită de zelul nepotrivit al bucătăresei.. pune-mi şaua şi încalecă-mă!" Privea oamenii deschis şi îndrăzneţ. numărase toate găurile ciorapilor. nu tremura de frică la gândul că întârzie la slujbă. ci supunându-se orbeşte legilor ei. De ce. Obrazul lui nu era grosolan şi roşu: dimpotrivă. fără împotrivire. alb şi gingaş. dar simţea că ceea ce spune el e înţelept.. nici presimţiri nelămurite. din ce anume clipă începe să-i bată mai tare pulsul. să i-o fi spus cineva s-ar fi mirat desigur. Chiar dacă îi plăceau. deodată. Agafia Matveevna văzuse înainte puţini oameni de felul lui Oblomov şi pe aceştia numai de departe. călca uşor şi se mişca domol şi lin. cum puţin câte puţin dispare "eul" său propriu. Nici mâinile lui nu semănau cu ale "frăţiorului" – nu tremurau. nici nu erau roşii – ci albe şi mici. observată de el chiar de la prima lui vizită. De altfel. nici n-a fugit înainte. rufăria şi odăile lui. cum ar fi căpătat o răceală ori nişte friguri fără leac. pe când. devine neasemuit de vie. fără să se întrebe de ce şi ce este Oblomov pentru ea. ori îşi rezema bărbia în palmă. de Tarantiev ori de soţul ei. nu putea totuşi să-şi dea seama cât de adânci erau rădăcinile înrâuririi lui şi ce victorie neaşteptată a câştigat în inima proprietăresei. liniştit şi frumos. fără înfiorare. fără patimă. avea la porunca lui un Zahar şi încă alţi trei sute de felul lui Zahar!. nu vedea decât manifestarea trăsăturii esenţiale a caracterului ei. nu-şi dădea seama de ele. putea să nu facă nimic şi nici nu făcea. care căpăta acum de trei ori mai multe oase ca înainte. aceeaşi bunătate.. Oblomov le spunea altfel decât ceilalţi. aceasta se datorează faptului că unui îndrăgostit nu-i mai arde să urmărească cu ochi de savant cum i se furişează în inimă prima impresie. Dragostea venise peste ea pe nepusă masă: parcă ar fi nimerit sub o rupere de nori. un om luminat. altădată. Agafia Matveevna nu se gândea la toate acestea. sau pentru ce se îndrăgostise tocmai de el. cât mănâncă şi din ce fel de mâncare anume. neobişnuit. izbuti totuşi să-i spună să vândă băcanului cocoşul cenuşiu şi nu pe cel adus. desigur că din nou ar fi zâmbit şi ar fi răspuns afirmativ. dar ar fi dat acelaşi răspuns şi atunci când Oblomov nu locuia la ea în casă decât de o săptămână. Ilia Ilici ştia ce fapt însemnat era venirea lui în acest colţişor pentru toţi cei ce trăiau acolo. aceasta ar fi trebuit să fie explicaţia şi nu alta. ca în vis. frumos. capul se pleacă singur. În neobosita ei grijă şi osteneală pentru masa. S-o fi întrebat cineva dacă-l iubeşte. dimpotrivă. dorinţa de a se jertfi pe sine. o făcea în chip firesc. iar dacă îi atingea mâna. învăţase pe de rost cum arată fiecare cămaşă a lui. fără frământări şi nervi. de ce se măritase cândva fără să iubească şi trăise astfel până la treizeci de ani şi acum. era ca o lovitură! Şi în priviri şi în vorbă păstra aceeaşi blândeţe. sclipitor şi. fără să cerceteze ce fel de credinţă îmbrăţişează. dacă însă s-ar fi găsit cineva să urmărească şi să lămurească ce urmă a săpat ivirea lui Oblomov în viaţa ei. până şi lucrurile care erau pe înţelesul ei. era un bărbat plăcut şi foarte curat. se naşte credinţa până la mormânt. genunchii tremură. poate ar fi zâmbit ruşinată. Purta rufărie fină şi o schimba în fiecare zi. Se îndrăgostise de Oblomov în chipul cel mai simplu. se spăla cu săpun parfumat. iar stăpâna sa. iar voinţa se supune întru totul voinţei altuia. cum mintea se prosteşte sau.însă erau pentru ea o adevărată plăcere. apoi inima. când se întâmpla s-o atingă soţul. trăia din plin şi fiecare zi îi aducea ceva nou. şi nici nu s-a dat înapoi. se ivesc lacrimile şi vin frigurile dragostei.. simţurile. nici nu bănuia aceasta. pe deasupra. îşi curăţa unghiile. până azi. Ilia Ilici nu umbla ca răposatul ei soţ. dacă e vesel sau plictisit. când Akulina adusese pe neaşteptate în odaie un cocoş care se zbătea în mâinile ei. nu intrau în sfera ei de viaţă şi ea nu avusese niciodată prilejul să-i cunoască mai îndeaproape. cel mai firesc. înlocuit de "el" sau de "ea". Părea să fi trecut deodată la o altă credinţă. cerându-le parcă supunere. aceste legi au rămas atât de puţin cunoscute.. Nu ştia ce e: niciodată nu-şi punea întrebări. Şi dacă. nu se uita la oricine de parcă s-ar fi rugat: "Hai.. Era boier. începând cu "frăţiorul" şi sfârşind cu câinele din curte. secretarul de colegiu Pşeniţîn. Primise în tăcere să îndeplinească felurite îndatoriri faţă de Oblomov. mai era şi foarte bun. ştia cu ce picior se scoală din pat. nu scria neîncetat tot felul de hârtii.

nici lacrimi dulci şi totuşi amare. Atitudinea lui Oblomov faţă de Agafia Matveevna era cu mult mai simplă: pentru el. uneori îi spunea ceva. după masă. cu un zâmbet de adânc devotament. Agafia Matveevna! zise Oblomov. dar nici nu se gândea la iubire. ci vegetează. normală. altă dată tăcea şi se simţea atât de împăcat. că. Îi plăcea să-şi plimbe privirea pe gâtul ei plinuţ şi braţele rotunde când deschidea uşa de la odaia ei. Se apropia de Agafia Matveevna cum s-ar fi apropiat de un foc care împrăştie tot mai multă căldură. când aprindea la biserică o lumânare pentru sănătatea lui Oblomov. cum îl va primi. nu dorea să plece nicăieri. le dau de băut. dar pe care nu poţi spune că-l iubeşti. spuse ea mai mult pentru sine. Pe zi ce trecea. nu-şi dădea seama de acest lucru. rămânea mai departe o taină. ce va crede ea. – Cât de iute îţi umblă acul pe sub nas. uitase că acum câtva timp nu se petrecea nimic asemănător în viaţa ei. să-i arate prin ceva ce se petrece în ea. Veghea la căpătâiul lui numai noaptea şi pleca în faptul zilei. Nici nu-şi va da măcar osteneala să se gândească ce ar mai dori. că trândăveşte. două. cât şi pentru ea însăşi. mişcările coatelor ei active. totuşi. sub acoperământul casei părinteşti. firească. nu-l frământa niciodată gândul dacă o va vedea sau nu pe gazda lui. dimpreună cu toţi copiii şi nepoţii. Aşadar. ş-om sta la masă. nici rău. deoarece. nu simţea nici un fel de apăsare pe inimă. nici de mâinile murdare ale lui Zahar. n-a înfăptuit nimic. cum scoate ceştile şi toarnă cafeaua. parcă acolo s-ar fi aflat toate de câte avea el nevoie. Agafia Matveevna nu-i cerea nimic. Agafia Matveevna. undeva la umbră. vedea că în jurul lui şi pentru binele lui se mişcă ceva viu şi sprinten şi că. ca o plantă rară. Nisetru nu se mai găseşte pe nicăieri: am colindat toate prăvăliile. Dar nu-i era urât dacă dimineaţa trecea fără s-o vadă. dezinteresată. iubirea Pşeniţînei. ca de vărsat. îi încalţă şi-i culcă seara în pat. Dragostea ei era într-adevăr un sentiment dezinteresat. îi îmbracă. Lucrul de căpetenie era că totul se petrecea în linişte. după cum s-a mai spus. dar. departe de dogoarea soarelui. nu în silă şi cu grosolănie. nu-l îndemna la nimic. şi dragostea ei se arăta numai printr-un devotament nemărginit. Împungi atât de repede. iar vântul năprasnic să bată de la un capăt la celălalt al pământului. iar la moarte le vor închide ochii. a . de nişte mâini albe şi curate. Părea răsădit de o mână nevăzută. stăteau culcaţi ori tolăniţi prin jilţuri în lenevoasă linişte şi pace. iar când uşa întârzia să se deschidă. După ce-şi lua masa. – Şi ce mâncăm azi? întrebă el. după ce spală şi şterge cu deosebită grijă una din ceşti. Agafia Matveevna zâmbi. atotcuprinzătoarea ştiinţă a ei în ale bunei orânduiri a casei şi gospodăriei întruchipau acel ideal de linişte – netulburată şi nesfârşită ca oceanul – a cărei imagine i se întipărise în suflet încă din copilărie. de porniri. să-l ocrotească cu drag. orice dorinţă a lui va fi ghicită şi totul adus la nasul lui. de la bucătărie la cămară. şi. nimic din toate acestea! Alături de ea. i se va servi ceaiul. ştiind că în casă veghează veşnic în preajma lor un ochi grijuliu şi mâini care nu cunosc odihna. atât pentru Oblomov şi pentru cei din jurul ei. că i se irosesc puterile. de năzuinţe eroice ori chinuri sfâşietoare la gândul că timpul trece. nu-i mai trebuia nimic. până la moarte. nici nopţi de nesomn. – Să mântui numai cusătura asta. Şi mâna aceasta continua să-l îngrijească. o împingea încet cu piciorul şi stătea să glumească cu Agafia Matveevna şi să se joace cu copiii ei. privind-o cum rânduieşte argintăria în bufet. mai zăbovea cu plăcere la ea în odaie ca să-şi fumeze luleaua. iar apoi nici nu pomenea despre asta. iar el nici nu va şti cum s-au făcut toate acestea. până acum. se împrietenea tot mai mult cu gazda lui. tot astfel şi aici Oblomov. mai mult chiar. adică la iubirea aceea de care suferise de curând.Agafia Matveevna nu numai că n-ar fi fost în stare să cocheteze cu Oblomov. de-ar fi ca mâine să nu mai răsară soarele. ochii ei care se opreau cu grijă asupra tuturor lucrurilor din casă. de cum se va trezi. ce-i va spune ori ce va răspunde la întrebările ei. veşnicul ei umblet de la dulap la bucătărie. în sufletul lui nu se năşteau nici un fel de dorinţe ambiţioase. După cum acolo unde tatăl şi bunicul său. stând fără să se mişte pe divan. nici nu ştia. cum. în loc să rămână cu dânsa. adesea se ducea la el în odaie să doarmă un ceas. ci cu o privire voioasă şi blândă. nu cunoştea nici dor. că nu trăieşte. rufele lui vor fi curate şi călcate. chiar în clipa deşteptării. încât mă tem nu cumva să-ţi prinzi nasul de fustă. privind-o cum coase. îi hrănesc. tot cerul să fie învolburat de furtună. – Varză acră cu somon răspunse ea. pojar sau friguri şi a cărei amintire îl făcea să se cutremure. nici bun. o umple mai înainte de celelalte şi i-o întinde lui cel dintâi şi se uită dacă e mulţumit. dar era sigur că. iar de acolo în beci. la adăpost de ploaie. Stătea şi fuma. o făcea fără să ştie el şi nu se gândea decât la însănătoşirea lui. el tot îşi va avea supa şi friptura pe masă. păienjenişul măturat de prin colţuri. de nişte braţe goale. care cos pentru ei. Iar Oblomov nu pricepea încă adevăratul înţeles al sentimentelor ei faţă de el şi continua să creadă că aşa este felul ei de a fi.

În ajun. cinci zile în şir mâncam rămăşiţele. răspunse ea. privind în fundul piuliţei ca într-o prăpastie şi izbind vârtos cu pisălogul.. Agafia Matveevna. Aici ne-am născut şi am trăit o viaţă întreagă. Zahar însă a dormit şi pentru el. – Spune-mi. sărută-mă! – Să ajungem cu ajutorul Domnului la sfintele Paşti şi ne-om săruta. Pe când aici. II Ziua de sfântul Ioan fu sărbătorită cu multă solemnitate. Agafia Matveevna trăi numai cu cafea. Plimbându-se prin odaia lui şi întorcându-se când şi când spre uşa gazdei. fără să se mire. şi ciuperci. Ce mai faci acolo? – Iacă. Privea toate aceste pregătiri nepăsător. luând în mână poala halatului. Nu simţea în suflet nici un avânt spre înălţimi. Ivan Matveevici nu se mai duse la serviciu.. – Veşnic cu treaba! spuse el. că te-ai gândit la asta! Numai să nu fi uitat Anisia. spuse ea zâmbind. spre fapte eroice. spunea el celor doi bucătari ai contelui. – La ce? răspunse ea cu un suspin. – De ce să nu vă iubesc? Dumnezeu ne-a poruncit să iubim pe toţi oamenii. – Minunat! Ce drăguţă eşti. Mai avem friptură de viţel la tavă cu caşa. Pentru Ilia Ilici se găteau tot trei feluri de bucate. nu se găseşte nimic. la mine. şi curte de păsări. – Dar eu ce păzesc? Nu auziţi cum sfârâie? răspunse Pşeniţîna crăpând puţin uşa bucătăriei.. nici să se ruşineze ori să se sperie. aplecându-se spre ea. Iar noi.. scoţând alene halatul. anume tocmiţi pentru această ocazie. Isprăvind de cusut. Chiar ieri s-au uns balamalele. – Şi dacă te sărut? şopti el. Unde v-aţi murdărit oare? O fi picat din candelă. reteză cu dinţii firul. Mâine n-o să se mai vadă nimic. grajd de vite. îl servi pe Oblomov înainte de toţi ceilalţi şi nu voi nici în ruptul capului să-l servească pe un . mai mult cu dispreţ. Tot dumneavoastră n-o să aveţi prăjitură bună. Doar dacă s-o nimeri vreun nisetru viu – a comandat un negustor din târgul caretaşilor şi a făgăduit să ne dea şi nouă din el. se gătea aşa de orice sărbătoare. Obrazul îi era aproape de ceafa ei. răspunse ea. – Luaţi seama că vărs scorţişoara. Scoateţi-l şi daţi-mi-l numaidecât! V-o scot eu. iar ceilalţi mâncau pe apucate ce se găsea prin casă. la ţară! Să vezi acolo gospodărie! Sunt de toate: şi fragi. Ştii ce? Hai să mergem. Oblomov o sărută uşurel pe gât. aici se cade să şi murim. El o ţinea mereu prinsă de coate. iar sosurile nici nu le puteai număra! Boierii mâncau toată ziua. îi văzu coatele mişcându-se cu o vioiciune neobişnuită. pisez nişte scorţişoară. – Hai. – La noi. În ajun.. – Dar dumneata m-ai iubi? mai întrebă el. dar ochii nu-i ardeau nici nu se umezeau de lacrimi. – N-am ajuns încă în săptămâna Paştelui..căutat şi frăţiorul meu. Nu dorea decât să se aşeze pe divan şi să nu-şi mai ia ochii de la braţele ei. intrând în odaia ei. – Lăsaţi-mă. Trei zile. Răsuflarea lui fierbinte îi dogorea obrazul. – Buna mea Agafia Matveevna! spuse Oblomov. Aşadar. vă rog! Mai am de pisat zahărul şi de dat vin pentru budincă. îşi împături lucrul şi-l duse în iatac. – Nu ştiu unde m-am pricopsit. – Şi dacă nu te mai las? întrebă el. ce ar fi să mă îndrăgostesc de dumneata? Agafia Matveevna zâmbi. spuse ea. Se serveau câte cinci feluri de prăjituri. şi dulceţuri. apucând-o de coate ca s-o împiedice să-şi vadă de treabă. – Atâta pagubă! făcu el. Untdelemn să fie? Mirosi pata. la vară. Anisia nici nu s-a mai culcat. Abia le mântuiam şi iar veneau musafiri! Iar o luam de la început. chiar şi a doua zi. S-a şi pus la foc. – Poate că v-aţi atins de uşă? se lămuri deodată Agafia Matveevna. întorcându-se de fiecare dată acasă cu câte un pachet sau un coş. Oblomov se trăgea spre ea aşa cum se trage un om spre un foc bun şi într-o zi se apropie foarte mult. la Oblomovka. ci cutreieră tot oraşul cu trăsura. Oblomov o privea uşor tulburat. şi pentru ea. o dată pe an! La masă. dreaptă şi nemişcată ca un cal când i se pune hamul. – Ce-i asta? Iar aveţi o pată pe halat? spuse ea grijulie. cât pe-aci să se ardă sau să ia foc.

iar ăştia ce-s? Pe Tarantiev. cărţile pe care mi le-ai lăsat le-am citit aproape pe toate. Masa fusese pusă în grădină. pe după chioşc. Dă-mi să mănânc. se ciocni piept în piept cu Stolz. pui umpluţi. când deodată. Oblomov îl copleşi pe Stolz cu întrebările: – De unde vii? Cu ce prilej? Stai mult aici? Stolz venise de două săptămâni pentru nişte treburi.domn cu o cruce mare la gât... dar nici pe Ivan Matveevici. stridii înainte de supă. în cele din urmă. Va să zică "niciodată"? – Cum adică "niciodată"? întrebă Oblomov. Nu sunt acasă. care şedea la capătul de jos al mesei. după ce totul fu strâns. făcându-se că nu înţelege. Oblomov porunci să se lase în chioşc doar şampanie şi sifon şi rămase singur cu Stolz. – De ce n-ai plecat în străinătate? întrebă Stolz. lăudând gusturile alese ale stăpânului casei. spunând că. bineînţeles. vino. se vedea că-i era într-adevăr foame. ori îi trântea în farfurie cât şi ce găsea el de cuviinţă. ori nu-l servea deloc. friptură cu sos dulce. la cărţi. sărind de la locul lui. prepeliţe fripte. Tarantiev sări cel dintâi gardul în grădina de zarzavat. – V-am deranjat. nu şi-a cruţat leafa pe patru luni de zile! Spre ziuă. pe urmă la Kiev şi încă cine ştie pe unde.. Spre sfârşitul mesei. se aşezară. cu totul vreo treizeci de inşi. Rămaseră cu toţii cu gurile căscate. mulţumesc lui Dumnezeu. nu stau culcat pe o rână. – Al nostru e un boier adevărat. În ziua aceea. urma să plece apoi la ţară. Muhoiarov se închina şi le mulţumea tuturor. apoi pui cu papiote de hârtie la picioare şi cu trufe. Erau de faţă toţi colegii lui Ivan Matveevici. spuse Stolz. Oblomov nu numai că n-a vrut să rămână mai prejos de Ivan Matveevici. mâncau şi ei în tăcere. musafirii începuseră să se îmbrăţişeze. cu glasul lui răguşit. Ceilalţi. În mijlocul mesei trona un ananas uriaş. sunt puse la punct. În glastre erau flori naturale. . sunt abonat la două reviste. îl invitase pe Ilia Ilici la sărbătoarea de întâi mai. într-un chioşc. Oblomov avea numai doi invitaţi străini – pe Ivan Gherasimovici şi pe Alexeev – vizitatorul cel tăcut şi preasupus care. aşezându-l lângă el. La apariţia lui Stolz. – Ei. În curte intră o trăsură. că-s tare flămând. Ilia? rosti el în cele din urmă. dar mâncă mult. încât Oblomov îşi lăsă ochii în pământ şi nu răspunse nimic. de neam mare. spunea el.. – Unde plecaţi? De ce? Ivan Matveici! Mihei Andreici! strigă Oblomov. dar. Tăcură un timp. plin de mândrie. iar în jurul lui – piersici. Andrei. oaspeţii au pornit cu toţii spre casele lor cum au putut – care pe jos. În loc de plăcintă grasă cu carne de pasăre se serviră pateuri. după el şi Ivan Matveevici o şterse. Pe proprietareasă o sili să se aşeze la locul ei. îngheţată şi un vin minunat. vişine şi caise. – O fi unul dintre cunoscuţii mei de acum un an. După masă. La masă vorbi puţin. pe cărare. vino! Ia loc! spuse Oblomov. dar a căutat să strălucească printr-un rafinament al meniului. la începutul povestirii. Afacerile mele. am nimerit tocmai la masă! spuse Stolz. – Andrei Ivanovici! îngână el bucuros. cele mai fine legume şi supă englezească. nici pe Tarantiev n-a rost chip să-i aducă înapoi. dar atât de sever şi de întrebător. se auzi câinele lătrând şi zbătându-se nebuneşte în lanţ. necunoscut in această casă. pentru marea bucurie de a-i putea ospăta pe scumpii săi musafiri. – Ai şi uitat? "Acum ori niciodată"? – Nu mai sunt cel de altădată. spuse Oblomov. spuse el în cele din urmă. cineva întrebă de Oblomov. Da greu te-am mai găsit! – Hai. planul este aproape pe terminate. De-abia începuseră supa şi Tarantiev apucase doar să-l înjure pe bucătar pentru prosteasca lui idee de a umple pateurile cu vânat. – M-a împiedicat să plec. Agafia Matveevna se sculă şi ea. toate erau la înălţimea acestei sărbători. care şi-a adus aminte de onomastica mea. – Ce bine. care cu trăsura – şi din nou totul s-a liniştit în casă până la sfântul Ilie. – Andrei! strigă Oblomov şi se repezi să-l îmbrăţişeze. Un păstrăv uriaş. Spune-le că nu sunt acasă! porunci el în şoaptă lui Zahar. Stolz se uita lung şi atent la Oblomov. Zahar se repezi să spună că boierul nu-i acasă. în odăiţa lui.

Am linişte. şi numai pe urmă tu. – Slavă Domnului! îngână Oblomov cu lacrimi în ochi. apoi ea. ca şi acum doi ani. când te gândeai să pleci în străinătate. Lasă-mă să mă gândesc.. Să ştii că plecăm săptămâna viitoare. acum trebuie să-i descurc eu ce mai e de descurcat.. Spaima. – Iartă-mă. te paşte hidropizia ori un atac.. "săptămâna viitoare"? se apăra Oblomov. – Ce face acum? întrebă sfios Oblomov. uitându-se în jurul lui. – Cum se poate? Adevărat? Dar ea ce a zis? – Ce să zică? Bineînţeles.... să te ocupi de ţăranii tăi. să-ţi vezi de treburile de la moşie. – De la ce? – De la lucru. – Cum? Ai şi auzit?. Şi picioarele mi se cam umflă. n-o merit!. Andrei? strigă el. – Iar să te gândeşti? Las' că ştiu eu cum te gândeşti. nu sunt chiar atât de vinovat!. nu mai ascult numai de voinţa mea. Numai să nu mă zoreşti. când la un ochi.. Bine. Ei. spuse Stolz. dar n-am lăsat-o. Andrei. deodată... Iar. Ilia? Nu te mustră conştiinţa. Ilia! – La ţară. în sălbăticia asta? – Sunt bine aici. dar şi aici este tot un fel de Oblomovka. Tu eşti pe drum. Unde este? întrebă el grăbit. Cum s-o las aşa? Nu am nimic gata. Trebuie să mai fac ultimele demersuri la tribunal. întregi Stolz. împreună cu mătuşa ei.. Şi nu ţi-e ruşine. chiar fericită. să construieşti. dar eu trebuie să mă pregătesc. Dar trebuie să-ţi alegi un mic cerc de activitate. – Ascultă-mă. toate acestea le poţi face şi trebuie să le faci. – Am auzit că ar fi plecat în străinătate... nu mă chinui. – Nu te învinuiesc. – Ştiu tot. El a rămas foarte mâhnit şi a plecat. să-i cad la picioare şi să-i cer iertare!. dar tu? Ce faci? De ce te-ai vârât tocmai aici. Ilia. prieteneşte. – O duc cam prost cu sănătatea.. – Dar nici nu-ţi trebuie nimic. la ea. dar nu voia să mă creadă. îndată. Cu speranţele de viitor s-a sfârşit. E veselă.. gata să intre în pământ de ruşine. uitându-se la Stolz. sculându-se în picioare. să te interesezi de nevoile lor.. să plantezi.. groaza şi căinţa se zugrăviră pe rând pe faţa lui Oblomov. Stolz nu-i răspunse. curând după ce. Oblomov se aprinse la faţă. nu mă deranjează nimeni. Mi-a spus să-ţi transmit salutări.. Hai cu mine la ţară.. Spre toamnă se va duce cu mătuşa la moşia ei. Iar au început să-mi iasă urcioare. Aici am tot rostul meu. eu cu atât mai puţin o pot face... compătimirea. – Dar unde se află acum? – În Elveţia. Baronul nu şi-a terminat sarcina. Andrei! Dă-mi voie să te sărut şi să bem în sănătatea ei! Goliră câte o cupă de şampanie.. spuse el apoi. urmă Stolz cu blândeţe.. Săptămâna viitoare totul va fi în regulă. Ah.Şi se fâstâci. Ce fericit sunt.. Am citit scrisoarea ta. – Ce să facă? E tristă şi nemângâiată. spuse Stolz. Şi iată. – Ce spui. nu te doare. Dacă nici Olga – acest înger – n-a putut să te scoată pe aripile ei din mocirla ta. spunându-i că te va tulbura prea mult.. Altfel. Zău. – După ce şi-a dat seama de greşeala ei. Eu unul nu te mai las în pace. – Nu-mi aminti. auzi? Vrea să nu mori de tot... zise Oblomov. Şi încă vina ta e foarte mică. Vina cea mai mare o port eu. şi cu i-am promis să . Voia să-ţi scrie.. e dorinţa Olgăi. n-ai regrete?. poate să merg: acolo trebuie să înceapă în curând lucrările de construcţie. – Va să zică ştii. plânge mereu şi te blestemă.. dorm noaptea şi deodată parcă mă izbeşte cineva în cap sau pe spate de sar în sus.. Tocmai de aceea am şi venit aici. nu-mi mai vorbi de asta! îl întrerupse grăbit Oblomov. să nu te îngropi de viu. I s-a năzărit s-o ceară pe Olga în căsătorie. Acum.. îngăimă Oblomov. privindu-l cu înţeles.. Am zăcut de boală grea când am văzut prăpastia ce ne desparte şi m-am convins că nu sunt pentru ea.. – Şezi locului! îl întrerupse râzând Stolz. doar şi mai dezgustătoare... Ea vrea. l-a refuzat. Andrei! Dacă ţii la mine. – Cum aşa.. Mă supără năduful. vrând să-l pătrundă parcă până în fundul sufletului. – Olga? întrebă Stolz.. nu-mi aminti de ea! Eu i-am arătat demult ce greşeala face. toată gospodăria. Îl privea ţintă. Andrei. De ce poţi avea nevoie? Oblomov tăcea. Ilia! Îţi vorbesc foarte serios: trebuie neapărat să-ţi schimbi felul de viaţă. să mergem chiar acum... Să plecăm. Chiar şi povestea cu crenguţa de liliac. uneori. când la altul.

. să vii şi tu. – Ce să fie? – Nu te lasă în pace! M-aş culca şi aş dormi să nu mă mai scol niciodată! – Adică ai stinge lumina ca să rămâi pe întuneric! Frumos. – Dar unde-mi sunt aripile? vorbi Oblomov descurajat. printre doici şi dădace. Ilia! Mai bine ai face mai puţină filozofie. – Se prea poate să ai dreptate. iar eu pot să mă duc şi ceva mai târziu. spuse el. eu unul nu mă pricep la nimic!. De la trei sute de suflete să ia o mie cinci sute de ruble! Cine este acest împuternicit? Ce fel de om? – Ceva mai mult ca o mie cinci sute. Amar şi ruşine! răspunse Oblomov cu un suspin. nu văd. nu te supără urcioarele. anul acesta va strânge de la ţărani şi-i va trimite şi dările. printre mătuşile tale. Eşti făcut altfel. Nu mă pricep la nimic. încă nu! Lasă-mă să uit! Ah. la Oblomovka. Ai avut şi tu aripi.. Dar când nu e nevoie. îl întrerupse Stolz. Tu ţi-ai irosit priceperea încă din copilărie. n-am ce zice! Of. Totul a început cu nepriceperea de a-ţi trage singur ciorapii şi s-a sfârşit cu neştiinţa de a trăi. ai? Oblomov roşi.. de-aş putea trăi două-trei sute de ani! încheie el.. începe: "Nu mă pricep la nimic. Ascultă-mă pe mine: nu există om care să nu se priceapă la ceva. – Cât? – Nu mai ştiu. Stolz îşi puse mâinile în cap. Lasă asta.. adăugând că. Puse mâna la inimă. Am trimis un împuternicit de al meu. Plecăm chiar acum la ţară sau vii în urma mea. crede-mă! – Poftim. trebuie doar să porneşti zidirea casei. nici să faci o scrisoare către proprietarul casei în care stai. – Bine. Să ştii că mă ţin de capul tău. Ilia. numai că ţi le-ai lepădat. ba chiar să-şi poată schimba firea. – Ce ţi-e şi cu viaţa asta! spuse el... Andrei! Pentru numele lui Dumnezeu. ar crede că nu ştii nici să scrii o adresă la primărie. te fură ca în codru! spuse el. Şi începu să se laude în faţa lui Stolz cât de bine şi-a aranjat afacerile. – Ce să fie? Dragoste? întrebă Stolz. Tu ai aripi: nu trăieşti. Andrei. probabil. dau dispoziţiile de cuviinţă. Trec pe la tine. – Nu. – Nu. Pierzi un timp preţios. – Nu m-a uitat încă? Dar nu merit.. dar am pe undeva socoteala şi ţi-o arăt. Oblomov oftă. pierdut! încheie Stolz. pe urmă. Dar Olgăi cum ai ştiut să-i scrii? Şi fără să te împiedici de vreun "care" sau "că". Se afla şi acum la ţară. – Dacă ar sta cineva să te asculte. – Ai să primeşti de trei ori pe atât. ai ambiţie. Andrei. – Când a fost nevoie. aici tot mai am. – Ce vorbă-i asta?! Omul a fost făcut aşa fel încât singur să-şi facă un rost pe lumea asta.. corectă Oblomov.te scot din groapă. – Dar bine. dar să ştii că nu pot să rămân mult timp arendaşul tău. fără să se mişte din loc. Mergem la moşia ta. Dar el a lăsat să-i crească burta şi crede că i-a fost dată de natură. Ascultându-i povestea. nu ştiu nimic. îl făcu pe Oblomov s-o iscălească şi-i declară că ia Oblomovka în arendă până în ziua când Oblomov se va muta la ţară şi va fi învăţat să-şi administreze moşia. – Nu. nu eşti prea gras. Câtă treabă aş putea face! – Tu eşti altfel. cum împuternicitul său culege informaţii despre ţăranii fugiţi de pe moşie. dar. ci zbori! Ai talente. – Adică nu vrei să te pricepi. – Of. zău. văd că într-adevăr eşti un om mort... s-au găsit şi idei. Ilia. se apără Oblomov. S-a găsit pentru asta şi hârtie satinată. scrise o procură pe numele său. am şi eu treburile mele. Mă voi afla la moşia Olgăi: e la trei sute de verste de a ta... zău aşa! Viaţa trece ca o clipă. dar Stolz îl duse la el acasă aproape pe sus. Tot din banii scoşi din vânzarea recoltei i-am plătit şi pentru osteneala sa. va trebui să mergi şi la ea la ţară. şi stil: e bună de tipărit chiar şi într-un roman. Îmbracă-te şi hai la mine! Oblomov încercă să protesteze. nu mă ajută mâinile". îi fac vânt împuternicitului tău. Dar ce să-i faci? Nimic nu mai poate fi schimbat! spuse Ilia eu un . spuse Oblomov emoţionat. iar tu de colo: m-aş culca şi aş dormi! Lasă viaţa să ardă neîncetat! Ah. Acum e vară.. în vizită. încă nu. – Nu. şi cerneală de la magazinul englezesc. nu te-a uitat şi cred că nu te va uita niciodată: nu e în firea ei! Şi. şi o scriere avântată. cât de bine i-a vândut recolta şi i-a trimis o mie cinci sute de ruble. când mă voi fi pregătit şi voi fi chibzuit toate. să ştii.

apoi suspină. atunci să vezi!. Să ştii un lucru: scopul vieţii îl reprezintă însăşi viaţa şi munca. mult timp. – Ce sunt acţiunile astea. Ce. Ce prostie! Să mă asculţi pe mine şi să faci ce-ţi spun şi vei schimba totul! Dar. toate sunt bune uitate. când ospătarul îi servi ceai şi rom.. – Ei. Vezi că nouă. vezi că tot mai merge! se mângâia el singur. cumetre! spuse Ivan Matveevici. îi trebuie bani.. începu iar Tarantiev furios. – Dar dacă opreşte socotelile şi le arată apoi neamţului. cum ai băut. – Să nu-i pomeneşti de mine. că i se năzare unui pungaş să facă nişte case care să nu ia foc. ce canalie! Cică: "Dă-mi moşia în arendă". Îi voi spune că trăieşti cu amintirea ei. – Ce să-i spun Olgăi? întrebă Stolz. Tocmai aici a fost greşeala ce aţi făcut-o amândoi. asta-i acum! Prea te-ai făcut fricos. până la urmă. Pentru asta. şi se prinde să facă un oraş întreg. cumetre! Doar n-o fi prima oară când Zatiortîi bagă laba în buzunarul unui moşier.. înainte de plecare. de nu le mai găseşte nici dracu! Şi. urmă Tarantiev. o voi minţi. cu capul în piept. Bine că i-a lăsat Oblomov gospodăria pe mâna cumetrei! Şi arată pe ce s-a cheltuit suma asta. nu ne-a dat prin cap una ca asta! Treburile astea cam miros a ţară nemţească.. – Atunci spune-i că am murit. Oblomov tăcea. tot numai ferme şi arende sunt.. îl întrerupse supărat Stolz. le cumpără .. Iar când o veni Zatiortîi. să vină la toamnă. trist. te pomeneşti că ne dă în judecată.. – N-o să mă creadă. Acolo.. că s-a sfârşit cu mine. vom spune că el i-a adus banii strânşi de la ţărani. cumetre. sa zicem. va fi nemângâiată. nu femeia. venindu-i oarecum inima la loc.. aş! Le vâră el undeva. iar de primit le-am primit tot noi. destupă sticla şi-i dădu ospătarului să miroasă. dar că s-au şi cheltuit toţi. Hop şi tu cu "judecata"! – Oare?! spuse Muhoiarov.. Când o afla că dările s-au şi strâns. – Un ceai! comandă Ivan Matveevici posomorât şi. Uite. Ce mulţumită o să fie! Şi îşi luară rămas bun. ruşilor. – Ei bine. nu? Atunci scoate în vânzare nişte hârtiuţe. Se pricepe el să şteargă urmele. – Dracu l-a mai adus şi pe ăsta! se înfurie Tarantiev. cumetre? Stăm cam prost! spuse el. Stai să vezi că o să vină şi cu acţiuni. dom'le. Ce zici. mă tem să nu iasă cu bucluc. în cele din urmă.. hotărî Stolz. – Altă dată să nu ne mai bagi pe gât rom de-al vostru! îi spuse el. şi atâta tot. Păcat să strici cu ceai aşa bunătate. Spune-i că nu m-ai văzut. – Te uiţi şi zici că nu mai e de trăit pe lumea asta. – Tot o născocire nemţească! spuse mânios Tarantiev. Tarantiev şi Ivan Matveevici se întâlniră din nou la "local". şi urmăreşti un scop în viaţă: un scop serios şi greu. spre seară. pentru varză – ce crezi şi tu. făgăduindu-i. că n-ai auzit. să zicem aşa. spuse el. Să ticluieşti nişte socoteli pentru ce vrei – să zicem pentru lemne.. – Ei. să bem! Mai turnă rom şi în paharul său şi în al lui Tarantiev. – Va plânge şi. – Deocamdată. Mare bestie şi neamţul ăsta! Să rupă el procura şi să ia moşia în arendă! S-a mai auzit vreodată una ca asta? Ce-o să mai jupoaie el oiţa! – Dacă se pricepe în treburile astea. Stolz a plecat totuşi singur. – Ce vorbă-i asta: nu mai poate fi schimbat. ce-i drept. parcă le-a dat ţăranilor vreo semnătură de primire? Iar la plată n-o fi fost nimeni de faţă. o să ţipe. iar proştii tabără pe ele. – Oare?! Să bem. ascultă ce ai de făcut. de câte cinci sute de ruble fiecare. Miroase numai: trei ruble sticla! Ce zici. turnându-i în pahar.. Pentru ce s-o mâhnesc? Oblomov rămase pe gânduri. comandăm nişte varză cu carne? – Se poate – Pst! – Ce canalie. că nu mă pot dumeri prea bine? întrebă Ivan Matveevici. împinse supărat sticla cu rom: Rom e ăsta? O porcărie! scoase din buzunar romul adus. iar Oblomov a rămas pe loc. III A doua zi de sfântul Ilie. Atunci. tulburat. până să mai vină neamţul.oftat adânc. O să-i sară ţandăra neamţului. răspunse Stolz.. în sumă de. după plecarea ospătarului. cu ochii umezi de înduioşare. la ei.

. la club. zău aşa! – Haide. ori încă scris pe un petic de hârtie – şi deodată li se umflă. Ai un izvor sigur. Să bem. Viaţă-i asta? – În schimb. Numai eu i-am stat în cale. să numeri fiecare rublă. şi? îl zorea nerăbdător Tarantiev. mamă. nu alta! Uite-aşa aş vrea sa lucrez. cu una cu două. se duce totul dracului. cumetre. chiar că am dat de o comoară. – Ia ascultă aici! rosti el deodată. spus. iar de mâncat. este şi rai ca ăsta.. din ce în ce mai ameţit de băutură. gătiţi. că păcătuieşti! spuse Tarantiev beat. – De astă dată. două o viaţă întreagă.. uite-aşa buzunarul cât o pernă – să te culci pe ea şi să dormi. acum începe postul. şi-a pierdut capul. ascultă! Ştii că Ilia Ilici e cam fricos din fire şi habar n-are de cum se fac lucrurile. de ce mă laşi să mă perpelesc aşa? Haide. mi-e şi frică să-ţi spun! N-o scap eu aşa. iar dacă merge prost. Dar numai pentru că am nevoie de tine. cumetre! îi reteză vorba Ivan Matveevici. cumetre. copiii sunt pieptănaţi. cam afumat şi el. nu e glumă! – Mai încet. Şi-apoi.. Aici nu se mai poate amesteca nimeni.. Trei'ş'cinci. Altfel mi-ar fi peste poate. cu asta s-a cam isprăvit..şi le vând unul altuia. cumetre. încât aburii beţiei i se risipiră aproape cu totul. ba câteodată – mi-e şi ruşine să spun – eram nevoit să adun şi din ăi de alamă. zi odată! îl zorea Tarantiev. De-ai şti ce comoară de idee este.. să-ţi iei gândul de la romul de jamaica.. ca însângeraţi. cum mănâncă! Iarna cu tot dinadinsul gătesc numai pui. mai încet. Chiar ieri a zăbovit la dânsa până după . să tot iei de-acolo. Iar înainte. Când o să ajung la cincizeci? Păi. şi dumnealui a luat obiceiul să vină cam des pe la soră-mea. treacă de la mine. haide odată! îl îndemna Tarantiev. nici nu îndrăzneşte măcar să se apropie. nu vorbi cu păcat! Dar Ivan Matveevici nu-l asculta: era de mult cu gândul la ale lui. o să-ţi spun. Uite-aşa vine povestea cu acţiunile! O să-l încurce neamţul şi pe el. nevasta se poartă numai în dantele de mătase. Cum s-ar zice: dosarul s-a închis şi s-a trimis la arhivă. Bine. că i-am tot făcut numai bine amicului! – Da. sunt numai d-ăi cu stele sau decoraţii şi toţi îi strâng mâna. Dacă te căsătoreşti. Nu ştie nici măcar câte dări primeşte! Zicea chiar el: "Nu ştiu! Nu ştiu nimic!. cumetre! Ţine-ţi gura! Prea le spui toate în gura mare! – Cine naiba să ne-audă aici? Ori crezi poate că nu mai ştiu ce fac? răspunse înciudat Tarantiev. Păi asta e viaţă? Oof. nu joacă pe cinci copeici. cu ochii roşii. Ehei. iar inventatorul a şters-o cu bănuţii tăi cu tot". nu te pisează nimeni şi scapi basma curată: fără nici o pată. şi nici nu ştii cum bagi în buzunare vreo şapte ruble pe zi. aruncând căutături spre uşă.. – Ei.. Ne-am cam îndulcit noi cu dările de la Oblomovka. cumetre? E ca şi cum ţi-ai lega numele de o afacere mare de tot. Mă mir cum de nu l-a încurcat până acum. uşor ameţit de băutură. de colo două. Lumea care vine cu cereri mai că nu-l vede la faţă. Rămâi cu hârtii. – Ducă-se dracului. nici o bătaie de cap... cumetre. cumetre! Nu vorbi cu păcat! – N-or fi chiar douăzeci! răspunse Ivan Matveevici. cumetre! Să bem cât mai iute! – Ba nu beau nimic până nu-mi spui. Pe când dacă stai să-ţi legi numele de o afacere mai mare. au guvernantă. Când se aude că treaba merge bine. – Păi sunt douăzeci de ani de când tot strângi. Ai uitat? Mare porc mai eşti! – Vai. cumetre? Care izvor? Că strâng câte o rublă. dar cine are parte de el? Să bem! Uite că ne aduce şi mâncarea! – Nu te văicări. iar banii s-au dus. la cărţi. – Aşteaptă! Mai lasă-mă să mă gândesc. cumetre! Şi ce oameni norocoşi sunt pe lumea asta! Pentru un singur cuvinţel de-al lor. cumetre! Ai bani destui – să-i vânturi cu lopata! îl mângâie Tarantiev. nici nu a fost terminat. Adică nu. nu ştia de ce să se apuce mai întâi. Treizeci şi cinci de mii de ruble de argint. mănâncă fragi în aprilie! Acasă. Ştii. tot trei'ş'cinci rămâne. cumetre! De ici pică o rublă. la urechea altuia ori dictat. o idee ca asta. Nu zău. când i s-a trimis procura. se porni el pe visat. nici cu cincizeci nu eşti bun de rai.. răspunse Tarantiev. cumetre. cu limba împleticită. cumetre? Nu te-am slujit eu cu cinste de atâtea ori? Ţi-am fost şi martor şi atunci cu copiile acelea. Şi unde mai pui că nu se leagă nimeni de tine. întrebi: "Unde-i oraşul?" Şi ţi se răspunde: "A ars. Să nu fie asta. n-ai teamă. holbându-şi ochii atât de bucuros. uite-aşa. nu-mi spui odată!? – Faci cinste? Cât dai? – Ei. când cu contractul." – Ei.. numai bănuţi de câte zece-douăzeci de copeici găseam prin buzunare. – Hai. e după lege. ferindu-şi paharul. martor mi-e Dumnezeu că nu ţi-aş sufla o vorbă: o asemenea afacere nu e bine s-o ştie un altul! – D-apoi sunt eu pentru tine "un altul". Se urcă în caretă: "La club!" Iar acolo. Nu uita că nu sunt nici de zece ani secretar.. spuse Muhoiarov. trebuie să trăieşti cu socoteală. Hai să bem! – Ce tot vorbeşti. uneori toată viaţa nu mai ştii cum să scapi de belea. spune odată ce ai de spus! – Bine. – E o afacere grozavă. spuse în şoaptă Muhoiarov. cumetre. cresc şi hârtiile la preţ..

Atunci o să fie vai de noi. ce om eşti! Spune-i şi tu că vreau să fac o plângere împotriva lui. Acolo o să dăm de unele cunoştinţe ale cititorului. De făgăduit. Şi unde vezi tu folosul? Unde vezi ciubucul? – Uf. rosti încântat Tarantiev.. soră-mea o să-mi iscălească şi ea mie o scrisoare de împrumut pentru aceeaşi sumă: o fac eu să mi-o iscălească. frate dragă! Nu. Sora mea o să aibă pretenţii faţă de secretarul de colegiu Oblomov. Să bem.." – Dar unde-i folosul. Doamne fereşte! Ai să ne strici toate socotelile.miezul nopţii şi. repetă Tarantiev. s-a făcut că nu mă vede. frăţioare! Şi nici n-o să putem face nimic. iar eu faţă de văduva secretarului de colegiu Pşeniţîn. – Dar dacă n-o vrea? Dacă se încăpăţânează? – Cine? Soră-mea?! Ivan Matveevici râse subţirel şi cu chef. spuse Muhoiarov cam cu teamă. Tu caută de-i vorbeşte mai pe ocolite. ca un porc. Lui îi place mult rachiul de coacăze. lăsăm să treacă vreo doi ani şi mai punem la cale una la fel... – Iscăleşte ea. despre care Stolz nu ia povestit lui Oblomov chiar tot ce ştia. ba poate chiar o să pomenească şi de bătaie. fie pentru că Oblomov n-a întrebat nici el totul despre ele. O să zâmbească doar şi o să scrie "Agafia Pşeniţîna". – Ei. şi?! O să se sperie puţin. şi s-a răzgândit. . mai cerceteze cine-o vrea! O să-i fie ruşine unui boier de teapa lui să mărturisească una ca asta: că a iscălit. Afacere penală. o să se trântească pe pat şi o să se răsucească pe o parte şi pe alta. – El să scrie? Atâta rău că scrie! Poate peste vreo doi ani. când s-a ciocnit cu mine pe sală. Iscăleşte orice. – Ba asta să n-o faci. Aşa că noi o sa stăm puţintel să vedem cum merg lucrurile. cum a făcut atunci cu contractul. îi zic una. cumetre? Vezi că eu tot nu pricep: banii adicătelea să-i ia soră-ta şi cu copiii ei.. o făgădui el de frică măcar zece mii. că dânsa e văduvă.m.a. după ce scrisoarea o trece pe la un agent de schimb.. dacă înţelege să jertfească o mică sumă de bani. Hai să mai bem! – Să mai bem! Şi amândoi goliră din nou paharele. Iar când i s-o urca la cap.. E doar. – N-are decât! Să bem. răspunse Tarantiev. Iar de s-o-ncăpăţâna cumva.. departe de cartierul Vîborg.. El nici n-o să se uite măcar la sumă. cumetre! – Da! E o afacere legală.. Mai spune-i că a fost vorba s-o peţească un negustor bogat. pentru că-i vorba de-o văduvă. – Afacere legală! rosti Tarantiev. Să bem! – Iar după ce-om duce la bun sfârşit treaba asta.. dar ciubucul nostru? – Păi. iar eu o să am dinainte pregătită o scrisoare de împrumut. că unii au şi început să bârfească şi că acum n-o să mai poată să se mărite. cam într-o parte. ameţit de băutură. dar acum cică ar fi auzit de dânsul că întârzie seara în odaia ei. IV Să ne transportăm acum cu gândul ceva mai în urmă. – Tu fă-mi atunci un semn. asta nu merge! Uite ce s-ar putea face! Să luăm o gustare cu el şi să-i dăm de băut. fie din anume pricini. ş. spune-i că am putea să ne împăcăm. Neamţul n-are decât să facă zâmbre: afacerea e legală! spuse Ivan Matveevici. răspunse Tarantiev. înainte de venirea lui Stolz la ziua lui Oblomov. afacere legală. cu slove strâmbe.. ridicând în sus mâinile tremurătoare. – De un singur lucru mă tem: nu care cumva amicul tău să se încăpăţâneze şi să-i scrie neamţului mai înainte. E o afacere legală. cum că nu se cade să aducă necinste într-o casă de oameni. şi pe urmă. iar pe urmă.. n-are decât să încapă Oblomovka pe mâna moştenitorilor. Şi goliră din nou paharele.. n-ai grijă. şi în alt loc. oftând într-una. încuviinţând din cap şi ridicând paharul în cinstea acestei afaceri. cumetre! O să spună c-a fost silit. tu să-mi faci un semn şi atunci. până şi osânda ei la moarte. Vezi şi tu: noi doi o să rămânem în umbră. pesemne tot din anumite pricini.. cumetre! – În sănătatea proştilor! zise Ivan Matveevici. că l-am urmărit şi am martori. pe numele sorămi: "Subsemnatul Oblomov am luat cu împrumut de la văduva cutare zece mii de ruble până la. cumetre. hop şi eu cu scrisoarea de împrumut. şi n-o să ştie nicicând ce-a iscălit. – Afacere legală. – Şi atunci. fără măcar să întrebe ce-i. – Şi banii. şi atâta tot. de unde? întrebă Tarantiev. nu de o fată mare.. are să iscălească.d. – Şi? – Iar dacă-l vezi că se sperie de-a binelea...

. .. voit nepăsător. Apoi. – Era într-adevăr bolnav. ochii îi străluciră de lumina unei bucurii – nu năvalnice. Stolz se apropie de dânsa. luminos şi senin ca odinioară. – Cum de v-aţi hotărât deodată? Şi să nu-mi fi scris nici un cuvânt! le mustră el. Dumnezeule. străduindu-se să citească pe faţa ei jocul necunoscut al gândurilor.Într-o zi. ochii lui se opriră cu mirare asupra unor siluete. a dispărut. o umbră uşoară de tristeţe îi învăluia toată faţa. Stau cu spatele la geam. răspunse Olga. dar rămase locului. deodată. dar jocul acesta îi scăpa. ce schimbare! Era şi nu era ea! Trăsăturile feţei erau ale ei. fără să şi-o oprească nicăieri. Fruntea i se descreţi. Olga Sergheevna! Ai crescut. poate dureros. Olga îşi încruntă uşor sprâncenele. O privi cu mai multă stăruinţă. – Nici dumneata nu ştii mai multe despre el? întrebă îngrijorat Stolz. Odinioară. şi acum se-ntorcea acasă. ma tante. spuse şi mătuşa. Stolz se uită la Olga. te-ai maturizat. ghiceam dintr-o privire ce se petrece în sufletul ei. răspunse dânsa. cu ochii mari înfundaţi. "Nu! Nu se poate! îşi zise Stolz. Poţi să-ţi închipui că şi-a luat abonament la operă şi nu l-a folosit decât pe 1 1 A spus doar mătuşa (fr). – Te rog să-mi spui ce face Ilia al meu! stărui Stolz. sprâncenele i se destinseră simetric.. La auzul acestor vorbe mătuşa se întoarse spre ei şi începură să vorbească toţi trei odată. se ivea şi pierea ca fulgerul. la Paris. Nu primise de multă vreme scrisori din Rusia. Orice frate ar fi fost fericit dacă sora lui iubită l-ar fi întâmpinat astfel. urmărind trăsura cu aceeaşi luare-aminte prefăcută.. nu se putea ghici ce gând este. poate că Olga şi-ar fi dat în vileag. rosti el cu glas tare. căutând să descifreze pe Olga cea nouă pentru el. taina ei. îl privi o clipă mirată. – Dar Oblomov? întrebă deodată Stolz. – Mai cânţi? insista Stolz. care te pătrundea până în adâncul sufletului. fără naivitatea şi voioşia ei de altădată. Stolz mergea pe stradă. pleacă numaidecât. spuse Olga. şi Stolz o recunoscu pe Olga Ilinskaia. Îi era urât şi dor de ţară. apoi îl recunoscu. plimbându-şi privirea nepăsătoare peste oameni.. Stolz le făcea imputări că nu i-au scris. iar doamnele se dezvinovăţeau. De vreo două luni. Olga voia să-ţi facă o surpriză. E bine sănătos? Scrie? Aici. – Închipuieşte-ţi! spuse dânsa pe când ieşeau din magazin. fără zâmbetul ei copilăresc de totdeauna pe buze. – Doamne! Dumneata? spuse ea cu glasul plin de o negrăită bucurie. dar îndată îşi reluară privirea de mai înainte. fără să vrea. "Nu văd nimic. Nu mai privea deschis. întorcându-se spre Olga.. "Ce-i cu ea? se întrebă Stolz. Una din cele două doamne se întoarse spre lumină. peste firmele magazinelor. ci molcome. Deodată. – E îngrozitor de leneş. – N-am mai cântat demult. cercetând o stofă. Ce mi-ai făcut din el? De ce nu l-ai adus cu dumneata? – Mais ma tante vient de dire1. trecuse tocmai pe la poştă să pună la cutie încă trei scrisori. două doamne care veneau pe bulevard intrară într-un magazin. În clipa aceea. Sosiseră numai de trei zile şi-l căutau pretutindeni. La drept vorbind. iar ochii vorbeau despre multe lucruri pe care nu le ştiau şi nu le spuneau mai înainte. n-o recunoscu! Vru să se apropie de ea. nici de la Odesa. Un gând poate prea adânc. răspunse mătuşa. Am plecat deci fără să-l vedem. nici de la Kiev. dacă mătuşa nu i-ar fi venit grabnic în ajutor. nu sunt ele!" Se apropie totuşi de fereastra magazinului şi căută să le urmărească din ochi. Venea la noi în fiecare zi şi apoi. stăruia deasupra sprâncenelor ei. Dar la una dintre locuinţele sale li s-a spus că ar fi plecat la Lyon şi ele nu mai ştiau ce să facă. Faţa ei nu adeverea spusele mătuşii. Dar aceasta privea cu multă luare-aminte prin lornion o trăsură ce trecea pe lângă ei. dar era palidă. povesteşte-mi! – Nimic deosebit. ce schimbare!" – Ce mult te-ai schimbat. Uită-te. dar Olga părea de nepătruns. Ce idee! Aş fi ştiut. Nu. mi se pare că sunt cunoştinţele noastre din călătorie. încât n-am mai vrut să-ţi scriem. cu privirile pironite asupra ei. dar acum. răspunse Olga. Nu te mai recunosc! Şi doar nu e mai mult de un an de când nu ne-am văzut! Ce ai mai făcut de atunci? Ce ţi s-a mai întâmplat? Spune-mi. cu totul pe neaşteptate. izvorâtă din adânc." Intră şi el în magazin şi ceru ceva. Când ne-am hotărât să plecăm în străinătate. dar ni s-a răspuns că e bolnav şi nu primeşte pe nimeni. i-am trimis vorbă. – Toate s-au petrecut atât de repede. nici de la Petersburg. mai e şi un sălbatic fără pereche: cum se adună trei-patru musafiri la noi.

cu râsul ei cristalin de copil. Şi. ca să deştepte pe faţa Olgăi o rază de lumină care să-i însenineze chipul. la capătul unei astfel de zile. Atunci. pe care-l atingea rar şi în silă atunci când sta de vorbă cu femeile. plin de o tulburare nelămurită. la viaţa şi îndeletnicirile lui Stolz se alătura o altă viaţă. cu ce scop. Nu-i pria Petersburgul şi am plecat pe toată iarna. apoi cerceta cu grijă dacă în privirea ei n-a rămas cumva vreo întrebare nedezlegată. Foarte curând. uneori chiar şi viclenia. la o lămurire mai neglijentă. Olga îşi arăta dorinţa să vadă şi să cunoască ea însăşi tot ce a văzut şi a aflat el. ca să se aşeze lângă pian şi să se odihnească. vreo moşie-model sau să cunoască lumea. iar noaptea stătea până 1 Giovanii Battista Rubini (1795–1854) – tenor italian. Şi atunci Stolz lua de la început drumurile făcute: se ducea împreună cu ea să-i arate o clădire. dar pentru Stolz ea redeveni încetul cu încetul prietena de odinioară. în fiecare zi. iar sufletul ei – învăţăminte şi viaţă.. aruncate la întâmplare. cu multă băgare de seamă. Apoi se întorcea la dânsa. întrebările. Iar a doua zi. Dacă era aşa. ascultându-i glasul. "Doamne. şi că viaţa aceasta a început din ziua venirii Olgăi. cu toate că nu mai râdea ca în trecut. nu te alegi cu nimic! Doar n-o fi de la Ilia?!" Stolz nu putea înţelege. cu problemele ei. adesea întâmpinând greutăţi şi învingând numai cu ajutorul întregii sale inteligenţe şi a cunoaşterii vieţii. dar fericit când izbutea să iasă învingător. Uneori. dacă chipul ei e luminat de raza gândirii împăcate. Cât spirit. . cerinţele şi tot ce mai citea în trăsăturile Olgăi. aşa părea. câtă inteligenţă irosea Stolz numai ca privirea veşnic întrebătoare a Olgăi să se însenineze. într-o zi. Pe zi ce trecea. căutând să-i citească în ochi gândurile. fără să ştie nici el cum. fără să-şi dea seama. Stolz trebuia să cheme în ajutor toată isteţimea minţii lui. Stolz făcea cu glas tare aprecieri asupra comorii adunate împreună şi se mira de el şi de ea. începea să-i povestească. Stolz se afunda în labirintul gândurilor ei. urmând sfatul doctorului. să se liniştească şi să nu mai caute însetată ceva. timp de două-trei zile. îndoielile. încât Stolz se ruşina de vorbele lui goale. Ce tulburat era când. departe. încetul cu încetul. ori să citească întâmplări vechi pe ziduri ori pe pietre. Olga asculta câte o glumă fără să zâmbească şi-l privea înainte stăruitor. singurul lor tovarăş de vorbă şi de plimbări. a firii ei şi. – Am venit pentru ea. ca din nou. parcă-i era ciudă că nu poate să râdă. – Nu l-a auzit nici pe Rubini1! adăugă Olga. alteori. se deprinsese să-şi depene cu glas tare firul gândurilor şi al sentimentelor în faţa ei. dincolo de el. îl privea cu nerăbdare sau. note şi albume şi. de parcă l-ar fi dojenit că-i uşuratic. Uneori. dacă ochii Olgăi îl petrec ca pe un învingător. – Şi cum de v-aţi hotărât să veniţi aici? Staţi mult? Ce vânt vă aduce? tot întreba Stolz. ci în doi. ci zâmbea doar cu un zâmbet stăpânit. se grăbea s-o revadă. trecuse acum la o stare de linişte şi chiar de nepăsare. Cu lumina cunoaşterii vieţii. Treptat. privirea Olgăi se înăsprea. te-ai schimbat foarte mult! spuse gânditor Stolz cu ochii la Olga. Numai Dumnezeu ştia ce se petrece în sufletul ei. ca şi cum ar fi vorbit cu sine însuşi. Câteodată. Nu ne-am hotărât însă nici acum unde să ne ducem: la Nissa sau în Elveţia.. Uneori. şi tot nu dădea de fund. cercetând fiecare vinişoară de pe obrazul ei. Stolz clătină din cap şi oftă. Mătuşa şi nepoata rămaseră la Paris o jumătate de an şi. cu teamă chiar. zi de zi. citea în ochii ei dorinţa stăruitoare de a-i cunoaşte preocupările. descoperea şi studia trăsături şi fapte noi. din frazele lui elegante. încât Stolz se simţea dator să treacă dintr-o dată într-un alt domeniu. O înconjura pe Olga cu flori. cu totul pe nesimţite. toată căldura şi dibăcia lui în purtarea cu femeile. răspunse mătuşa cu un semn spre Olga. ce mult a evoluat! Cum s-a dezvoltat fetiţa asta! Cine i-a fost oare dascăl? De la cine a luat lecţii de viaţă? De la baron? Dar. pleca la treburile lui: se ducea să vadă vreo mină. Nu mai era gânditoare. îi punea o întrebare plină de tâlc. urmărea cu mirare şi îngrijorare cum mintea ei cere mereu hrană nouă. cărţi. în tot acest timp. să-i cerceteze faţa. – Da. ostenit. o localitate ori o maşină. însoţind-o de o căutătură atât de pătrunzătoare. Stolz a fost. până când. pe chipul ei se zugrăvea o oboseală lăuntrică atât de mare din pricina flecărelilor şi a forfotei zilnice din jur. când o înveselea Stolz. Stolz îşi dădu seama că nu trebuie să caute cu tot dinadinsul s-o înveselească: adesea. să se întâlnească cu oameni noi sau cu personalităţi de seamă. Olga se întrema văzând cu ochii. după ce-şi făcu un aspru examen. înţelese deodată că nu-şi mai trăieşte viaţa singur.jumătate. unde a umblat. dar adâncă. Stolz se înapoia acasă mândru. sprâncenele i se încruntau şi o umbră de nemulţumire mută. Dar pe faţa Olgăi găsea alte întrebări noi. Aproape inconştient. în loc de răspuns la o glumă a lui. liniştit la gândul că a umplut pe câtva timp ceasurile goale ale prietenei sale. cel puţin. îi întuneca chipul. privindu-l cu o sprânceană ridicată mai sus ca cealaltă şi o mică cută pe frunte. o undă de blândă împăcare în privire şi în zâmbet. tot ce a văzut. se făcea mai rece. se întorcea acasă istovit de luptă.

Se apropia de ea încet. dacă ar fi avut o minte limpede şi caracter. Pe când. ca să vadă de n-a rămas cumva vreo întrebare în ochii ei. Şi dacă. uneori chiar zile întregi. cu multă băgare de seamă. mai afectuoasă această privire. când Stolz. să-i fi ascuns cumva ceva mai greu de înţeles pentru ea. i s-a părut că întrezăreşte ceva asemănător şi că o umbră de durere i-ar fi întunecat chipul. Dar tot atât de mândru de acest lucru ar fi putut fi şi un om mult mai în vârstă. o privire. ci dădeau strălucire şi culori fiecărei zile. mâine. Stolz nu a putut niciodată prinde pe faţa ei vreo roşeaţă ivită fără vrere. orice pas alături de el era atât de liber şi de sincer şi totodată recunoscându-i parcă o autoritate netăgăduită asupra ei. vreun unchi înţelept şi umblat prin lume. numai pe el se poate bizui orbeşte. şi tocmai în această orbire şi nesocotinţă stă fericirea. pe el şi pe nimeni altul în lume. se întrebă: Olga poate să trăiască fără el? întrebare la care nu se putea răspunde uşor. ea îl scălda în razele privirii sale. că. aproape copilărească. Dar această autoritate era oare prestigiul omului iubit? Iată întrebarea! Cuprindea ea oare vreo fărâmă din fermecătoarea minciună. Şi farmecul s-a risipit dintr-o dată la auzul acestei dorinţe. o mişcare abia schiţată a sprâncenelor ei. taina va fi dezlegată: îl iubeşte! Pe faţa ei citea o încredere nemărginită. uneori chiar rece. pe deplin conştientă. Venirile lui. aduse artei lui de a povesti. sau acea bucurie care merge până la spaimă. lucruri noi. Nu! Olga i se supunea. ea. se grăbea să-i înfăţişeze. uneori. Lămurindu-se asupra acestui lucru. o vorbă. ceasurile petrecute împreună. Dar Olga se liniştea ca prin farmec.târziu să se pregătească pentru a doua zi. era din nou potolită. de-abia a apucat inima lui să se oprească de bucuria acestor clipe atât de rare şi nespus de scumpe când. se vedea îndată pentru ce s-a supărat. să nu-i fi lămurit gândul său întreg. Olga îi dădea de gândit cum nu mai gândise niciodată şi la nimic în viaţa lui. deodată. Stolz hotărâse că de acum înainte nu mai poate trăi fără Olga. din nou măsurată. cum s-ar fi uitat poate doar la maică-sa. de parcă le-aş fi văzut chiar eu.. Stolz. Olga se supăra. cu atât era mai caldă. Olga a adăugat copilăreşte. îşi ridica ochii. la auzul acestei laude banale. Şedea în fotoliu. observaţiile. Ce flacără însufleţea faţa palidă a Olgăi. fără ascunzişuri. un dar al inimii. când cu îndrăzneală. o să prindă vreun semn neîndoielnic. lucra şi-l asculta tăcută. când el i-a spus că peste câteva zile urmează să plece în Italia. îi arunca o privire curioasă şi .. plin de uimire. Cu cât mai înseninată şi mai întortocheată era problema. mărturisită pe faţă. totul s-a acoperit iarăşi de o negură uşoară. ţi se atribuie meritele orbeşte. cu nesocotinţă. avea de ce să fie mândru. vreun lucru pe care el să-l fi scăpat din vedere sau. înainta când pe dibuite. era tot. cu ochii mei. Iar când. ideile. Pe de altă parte. dar se vedea întotdeauna pentru ce. spunea chiar ea pricina. faptele nu se mai îngrămădeau pe tăcute şi la întâmplare în arhiva memoriei. dacă ar fi avut o mamă. din timp în timp.. cu tot focul şi puterea sufletului său.. plictiseală ori bucurie. Încă de pe când erau la Paris. plină de aceeaşi grijă. iar Olga întărea cu fiecare clipă convingerea lui: îi spunea că numai în el are încredere deplină. în dragoste. foarte curând. El. ochii ei scânteiau când Stolz desfăşura în faţa ei vreo idee sau îşi dezvăluia sufletul. nici vreo privire galeşă ori plină de foc. un oftat şi. Olga se uita uneori la el ca la nimeni altul. Alteori. amândoi se uitau cu luare-aminte unul la celălalt. Doamne fereşte. de-abia aduna dovezile cele mai mărunte. Îndeletnicirile cele mai plicticoase pe care trebuia să le îndeplinească nu i se păreau sterpe. sau chiar şi baronul.. ci o datorie. material nou. ea nu le socotea drept o dorinţă de ai face plăcere. de-abia izbutea să împletească horbota cea mai subţire cu putinţă şi nu-i mai rămânea decât un punct ca s-o întregească. fără îndoială.. cu o fermecătoare supunere. orice vorbă. din acea măgulitoare orbire a dragostei care poate să facă pe o femeie să se înşele amarnic şi. un prinos măgulitor al iubirii. cu atât mai multă luare-aminte i-o expunea şi cu atât mai îndelung şi mai stăruitor zăbovea asupra lui privirea ei recunoscătoare. mai adâncă. într-o zi. adunat pentru dânsa! Şi cât de fericit era când mintea ei. ca de obicei.. "Dar copila aceasta începe să mă întreacă!" îşi zicea el. ci numai neapărat trebuincioase: făceau acum mai adânc parte din ţesătura vieţii lui. obişnuite. plecară toţi trei în Elveţia. să fie fericită de greşeala ei?. cu grijă. Uneori. El îşi cunoştea această autoritate. tată sau chiar soţ. se grăbea să-i prindă orice privire. orice vorbă a ei. ca şi cum el i-ar fi fost frate. gândindu-se că nu mai e departe ţinta spre care merge. Dar asta era mult.. uite îndată. fără să se ascundă: – Ce păcat că nu pot să plec şi eu cu dumneata! Cât de mult aş fi dorit-o! Dar ştiu că ai să-mi povesteşti totul atât de bine. uite acum. încă o trăsătură neînsemnată. totuşi. fără să mai aştepte privirea ei întrebătoare şi însetată. Ce-i drept. întrebându-se dacă a mai rămas ceva nespus. Când se desprimăvără.

atât de supusă? Într-o zi. Şi. "I s-a plâns şi mătuşii! îşi zise Stolz. lângă ea. prăpăstiile şi căderile de apă. Mergea în spatele ei pe câte o cărăruie îngustă. era încredinţat de acest lucru. să-şi oprească roşeaţa nedorită ce-i năvăleşte în obraji. Dacă Olga s-ar fi speriat. dar. iar în ochi îi lucea scurt. Andrei Ivanîci pleacă! adăugă ea cu glas plângăreţ. Poftim de vezi! Olga. pe care o culegea drept din suflet. Stolz o urma pe Olga în plimbările ei pe munţi. Dar Olga se scula deodată istovită şi ochii ei. Iar când el se oprea. căci ochii ei întrebau necontenit. după ce ar fi clocotit năvalnic. de ce e atât de ascunsă şi se fereşte atât de mult? Dacă nu-l iubeşte. Ori i se făcea foame şi se apuca să mănânce cu multă poftă. se întorcea îndărăt şi născocea ceva. – Mă iubeşte ori nu? se întreba el. Ea îl asculta cât se poate de simplu şi-l credea. ori undeva departe. Dacă întorcea capul. fără să scape vreun amănunt. acasă. Nici gând să se îndoiască! Nici un zâmbet şăgalnic nu-i juca pe buze! "Îl iubeşte ori nu-l iubeşte?" iată întrebările care-i jucau într-una în minte. Pe ei – ori cel puţin pe Stolz – îl preocupa într-atât "problema lui". Dacă ar fi ştiut toate astea. mai înainte de toate. Parcă am rămas orfană. da. Ce i s-o fi întâmplat?" Şi se cufunda iar în gânduri. Se vedea limpede că uitase dacă el e acolo. era mulţumită. Ori încă se lăsa într-un fotoliu mare. îşi dădea seama că Olga îl urmăreşte cu o privire mirată. Atunci i se făcea ruşine. şi pretutindeni ea era în primul plan. vizitară împreună toate locurile unde se duc de obicei turiştii. «fetiţa»! Pe vremuri. oricare ar fi fost cadrul. doar cu o clipă înainte plini de întrebări. veşnic însetaţi. calda mulţumire pentru ajutorul ce i-l dădea. vorbea cu înflăcărare. cum îşi trage sufletul şi ce privire îi aruncă lui. depănând amintirea celor văzute. Olga îşi aţintea privirile asupra priveliştii şi rămânea aşa.. părea că-l ascultă mai departe. îl rugau acum să plece. ea îi vorbea numai lui. a primelor fierbinţeli. focul.. uneori scotea chiar un ţipăt. să sară deodată de pe locul lui şi să pornească spre uşă. cum nu o dorise nici Oblomov. ce-i storcea aproape sudori de . sau să întrerupă o lămurire pe care i-o dădea. cartea. Atâta îmi lipsea! Văd că-i pare rău. îi vorbea îndelung. Toate ar fi fost cum nu se poate mai bune. că a trecut de perioada când o fată nu ştie să se stăpânească. stând la fereastră ori pe balcon. privea. Îmi vine să plâng. neapărat lui. cuprins de o chinuitoare frământare. va să zică trăia clipa de faţă. dar din motive cu totul diferite. ar fi vrut ca dragostea să curgă ca un râu într-o matcă lină. până când isprăvea tot ce avea de spus. pentru o sumă de. cum se urcă pe câte un pisc. în trăsură. atâta şi atâta atenţie şi bunăvoinţă. înciudat. a semnelor de friguri ale dragostei. Îl asculta fără să se mişte. ca să se dezvinovăţească. iar apoi toată viaţa să-şi aducă aminte cum a izvorât şipotul fericirii. Aici era lumina. amintindu-i că şi el e acolo. perioada durerilor rău ascunse. Ma tante. Dacă îl iubeşte. Stolz îşi urma povestirea cu puteri noi. dacă s-ar fi schimbat la faţă. cu luare-aminte. cu o nouă înflăcărare. împreună cu ea.. Nu mă mai întorc.. şi el fericit! Dar ea s-a întristat doar puţin. într-un fel de somnolentă contemplaţie. la izvoarele ei. înţelesul vieţii ei. un cuvânt. urmărea pe ascuns. Dar mai ales şi mai cu drag se opreau în ţinuturi puţin umblate. oprindu-se uneori ca să caute un cuvânt şi prinzându-l din zbor pe cel pe care i-l propunea el. taina ar fi fost dezlegată. ca să-şi poată astâmpăra cu ea setea. îşi zicea el mâhnit. ca o rază trecătoare.. mai târziu.. poate mă iubeşte chiar. nu-i mai trebuia nimic. fără să-i fi vorbit nimic dinainte. dacă mai e pe lume. În schimb. în timp ce mătuşa îi aştepta jos. Toate ar fi fost bune: simţea în inimă căldură şi lumină. iar el nu mai însemna nimic pentru ca. – Ce urât o să-mi fie fără dumneata! rosti ea. încât călătoriile propriu-zise îl oboseau şi treceau pe al doilea plan. O mişcare cât de mică. de ce e atât de drăguţă cu el. fără să scoată un cuvânt. palidă de osteneală şi doar ochii ei neobosiţi. pierdută. juca cum îi cântam. ar fi aflat dacă nu chiar taina nedezlegată pentru el – îl iubeşte ori nu? – dar cel puţin ar fi înţeles pentru ce îi era acum atât de greu să citească în sufletul ei. îi spuneau că vrea să-l asculte într-una. Totuşi. Dar. şi Olga tresărea. El nu era un visător şi nu dorea o patimă clocotitoare.. deodată. cum se opreşte.întrebătoare – o privire dintre acelea care se interesează numai de problemă în sine – astfel încât i se întâmpla – şi nu o dată – să arunce cât colo. În Elveţia. Stolz era deznădăjduit. Ce-o fi cu dânsa? Stolz nu cunoştea un mic amănunt: că Olga a mai iubit o dată. Stolz s-a gândit să plece pe o săptămână la Paris şi la Londra şi a venit să io spună în ultima clipă.. dragostea de felul ăsta e ca marfa din târg: o poţi cumpăra într-un timp de. Îi tăiase tot avântul. i-a strâns mâna şi atât. simţindu-i rugămintea mută. Toate ar fi fost bune: simţea căldură şi lumină şi inima-i bătea în piept.

. dragostea ei dintâi?. dacă ar fi să se prelungească şi mai departe alte câteva luni de zile. inteligentă. o ridica şi o aşeza din nou pe piedestalul de pe care căzuse. auzise însă de la nişte cunoştinţe sosite din Rusia că această prietenă a ei era acum la cea de a treia iubire. atunci ce a fost cealaltă iubire a ei? Cochetărie. îl cuprindea ca o văpaie. Până şi Oblomov rostise astfel verdictul lui. în cele din urmă. nu numai a dragostei. Căută să-şi amintească spusele înţelepte ale feluritelor mătuşi. Nu! Ceea ce simte ea pentru Stolz nu este şi nu poate fi dragoste. ci a vieţii lui. în razele acestei străluciri. dar iubirea ei a murit şi o dată cu ea. Înţelesese în sfârşit un lucru care-i fusese străin până în ziua aceea şi anume: cât de mult se irosesc puterile unui om într-o astfel de luptă. încetul cu încetul.. n-avea dreptul s-o facă! Făcu apel la experienţa ei de viaţă.. îi încătuşa toate gândurile: era acum cea mai de seamă problemă. virtutea. această admiraţie era un balsam pentru mândria ei jignită. ori ceva şi mai rău? La ghidul acesta. vor ajunge la mărturisiri? Cum va putea numi acest trecut şi cum o să numească ceea ce simte acum pentru Stolz? Dacă îl iubeşte pe Stolz. Ce o să răspundă ea despre trecutul ei în ziua când. nici înşelătorie. Această întrebare îl stăpânea din ce în ce mai mult. să fie o nouă dragoste? La ghidul acesta. dovadă de uşurinţă.. pe prietenia lui faţă de ea.sânge şi lacrimi. atât de sănătos. îşi pierdea cumpătul: o a doua dragoste numai la şapte-opt luni după cea dintâi?! Cine are s-o creadă? Cum să vorbească despre această dragoste fără să stârnească mirare sau poate chiar. fete bătrâne ori dudui cu pretenţii la inteligenţă şi. îşi zicea ea. Nu mai simţea acum acea încredere. sinceritatea ei înnăscută şi lipsită de orice făţărnicie. O învinuire ca asta n-o să şi-o poată arunca ea singură! Dar dacă dragostea ei dinainte a fost cea dintâi iubire. nu mai glumea cu uşurinţă. Simţea că până şi organismul lui. renăştea. nu înţelegea limpede ce se petrece şi lupta din răsputeri cu toate aceste probleme şi cu ea însăşi. abătându-se asupra lui în această jumătate de an. – Nu mai merge! îşi zicea el mai departe. n-o să mai poată îndura această încordare a minţii. între care şi iubirea. La ghidul acesta. Dar nu se gândea ea oare unde are să ducă această admiraţie? Nu putea doar să se mărginească la veşnica luptă dintre dorinţa de a şti a lui Stolz şi tăcerea ei îndărătnică. o socoteală dibace de a-l atrage într-o căsătorie care să acopere purtarea ei uşuratică din trecut?.. chipul lui Oblomov.. Olga nu-şi dădea seama de nimic din toate astea. adică la Olga. gândindu-se ce ar spune ea despre o a doua iubire. o înşelăciune. Se putea crede doar un singur lucru şi anume: că-i făcea – în chip dezinteresat – plăcere. de la acest joc mut şi de la acest zbucium al sentimentelor ascunse în inimă. în puterile lui. cum se trece viaţa. mândria ei. Era mai presus de asemenea slăbiciune. atunci sentimentul ei pentru Stolz ce este? Iar un joc. ale scriitorilor "ce au cugetat asupra iubirii". . Ce era de făcut? Nu putea rămâne mai departe în starea asta de nehotărâre. Simţea că-l cuprinde frica. dar de la toţi părea că aude aceeaşi nemiloasă osândă: "O femeie iubeşte cu adevărat numai o dată în viaţă". deşi nu sângerează. ascunsă de ochii lumii – luptă ce se dă între suflet şi patimă – cum se deschid în inimă răni de nevindecat care. Dar Olga? Nu vedea ea oare starea lui ori nu-i păsa de el? Nu putea să nu vadă: până şi femei cu sufletul mult mai puţin simţitor decât al ei ştiu să deosebească o prietenie credincioasă şi dorinţa de a face plăcere. Nu presimţea ea oare că lupta aceasta nu e zadarnică şi că omul care a pus în ea atâta voinţă şi dârzenie va ieşi învingător? Zadarnic irosea Stolz atâta flacără şi strălucire? N-avea să se spulbere cândva. neştiind cum să iasă din acest haos. într-o zi. s-a dus drept la ţintă. dispreţ? Nu! Nici ghid. în sfârşit. pe atenţia şi încrederea ce îi arată.. Nici nu mai semăn a om. s-au scuturat şi florile vieţii! Pentru Stolz simte numai o prietenie. – Trebuie să pun capăt acestui chin! se gândea el. puţin trufaşă.. Cunoscând înaltele ei însuşiri sufleteşti. Iar dacă nu-i nici joc.. se simţea cutremurată de spaimă şi un val de roşeaţă îi năvălea în obraji.. o treceau fiorii şi se îngălbenea la faţă. Ea l-a iubit pe Oblomov. pasionată a unui om de felul lui Stolz. admiraţia necurmată. când auzea că sunt oameni care-şi pierd minţile şi tânjesc din diferite pricini. atunci. întemeiată pe însuşirile lui strălucitoare. era cu neputinţă s-o învinuieşti de cochetărie. Voi reuşi să citesc în sufletul ei ca înainte şi chiar mâine o să fiu fericit ori o să plec. de manifestările duioase ale unui alt sentiment. Îşi mai aminti şi de Sonicika.. se adunaseră laolaltă. nici socoteală.. toate chinurile dragostei de care se ferise cu atâta dibăcie în întâlnirile lui cu femeile. Nimic altceva nu mai încăpea în sufletul lui. Se înţelege că-i făcea plăcere. Şi. privindu-se în oglindă. dar nu găsi nici un fel de lămuriri privind o a doua iubire. Părea că toate frământările. Ajunge!. deşteaptă însă gemete şi. a voinţei şi a nervilor. cea curată.

ci şi de eroul ei. Dar dacă Olga izbutea să înăbuşe până şi şoaptele viclene şi măgulitoare ale inimii. Dacă trecutul ei l-ar fi aflat baronul sau altcineva. încurcată. fără îndoială că s-ar fi simţit stânjenită. ce o să-i spună şi ce o să gândească mai târziu despre ea.. pe care ea îl ferea cu toată străduinţa de cercetările şi judecata lui. nici putinţă de dezvoltare şi să plece cât mai repede. Olga vărsa şiroaie de lacrimi peste trecutul ei. îi era cu neputinţă să-şi stăpânească visurile minţii: adesea. Orice zi petrecută departe de el. Doamne.. nici că Olga ar fi cu totul nepăsătoare faţă de el. cu atât se legau mai trainic sufleteşte unul de celălalt şi rolul lui Stolz era mai însemnat: de la cel de observator al faptelor. ci şi a inimii lui. La început.. orice gând neîmpărtăşit şi nemărturisit lui.. îmi este de folos şi îmi place? Fără îndoială.. Poate că. amărăciuni şi mărturisirea unui trecut vrednic de milă. fără să vrea. îi venea în minte să-i mărturisească totul.. s-ar fi împăcat cu toate – cu ce nu se obişnuieşte omul! – dacă prietenia ei pentru Stolz ar fi fost străină de orice dorinţe şi gânduri interesate. fără să-mi ceară nimic şi fără să se gândească măcar că i-aş putea răspunde vreodată cu aceleaşi sentimente. Dar simţea că scăpase acea clipă: toate acestea s-au întâmplat de mult. ironic. Fără să ştie nici el cum. când credincios şi adânc observator al fenomenelor vieţii. nu numai că n-am dreptul să-l opresc. care învăluiau ca o pânză de păianjen toată viaţa Olgăi. când atâtea alte femei s-ar socoti fericite dacă. în cele din urmă. deveni mintea şi conştiinţa ei şi. spiritual.. ce se va zugrăvi pe chipul lui. Ceea ce era ciudat e că Olga nu-şi mai respecta trecutul ba. N-avea în faţă decât teama de a-l vedea dezamăgit şi de a îndura o despărţire veşnică. pentru nimic în lume! Începu să-şi supravegheze gândurile şi descoperi cu groază că se ruşinează nu numai de povestea de dragoste pe care a trăit-o. în afară de un colţişor neştiut de nimeni. Totuşi. Uneori. cum o să se uite la dânsa. trecu pe nesimţite la cel de interpret al vieţii. ce sunt eu? Dacă o să plece." Olga se frământa şi se gândea necontenit cum să iasă din acest impas. se născură drepturi noi. pentru că mi-e dor de el. nu-i rămânea decât o ieşire: de îndată ce ar întrezări la Stolz semnele unei iubiri ce abia se naşte. nu. mă distrează. Ce fericire să ai drepturi pe viaţă asupra unui om ca el. dar nu vedea nici o ieşire. În clipele acelea.. Ce o să se facă ea dacă rămâne dintr-o dată fără toate astea? De aceea. dar nu şi drepturi! Ce-i aduc eu în schimb? Dreptul de a-şi sătura privirile cu frumuseţea mea. dimpotrivă. să nu-i dea hrană. începuse să-i fie ruşine de el. de când se strânsese legătura de prietenie dintre ea şi Stolz. o fericire nespus de frumoasă. plăcere. prietenul. ci pe arena largă a unei vieţi bogate. îi apărea dorinţa de fericire. Primise această tutelă spirituală asupra minţii şi inimii ei. ca odinioară. n-ar fi izbutit să se smulgă de lângă el. dar nici să prindă din zbor o străfulgerare ori o scânteie de sentiment care să treacă măcar cât de cât peste hotarele prieteniei calde. Cum era să ia înapoi tot ce-i dăduse? Şi apoi. cu toata adâncimea. dar trebuie chiar să doresc această despărţire! Iar dacă aş vrea totuşi să-l opresc.Astfel. apoi de îndrumător. fericirea alături de Stolz. toate acestea ar putea fi motive. Dar cu cât se vedeau mai des. când glumeţ. se folosise doar de drepturile prieteniei şi căutase în Stolz. legături intime noi. trebuia să se gândească şi la faptul că sentimentul lui Stolz se putea preface în patimă. Olga respingea până şi gândul că l-ar putea iubi pe vechiul ei prieten. îşi pierdeau pentru Olga culorile şi însemnătatea lor.. ce bine era să-i fiu soră! se gândea ea. dar simţea că i se strânge inima numai la gândul de a o face. din clipa când acesta pusese stăpânire pe viaţa ei. Simţea pe deasupra o vie căinţă pentru că era atât de nerecunoscătoare faţă de marele devotament al fostului ei prieten. Iată pricinile care nu-i îngăduiau lui Stolz să zărească pe chipul ei ori să simtă în vorbele ei vreun semn. Ce slabă şi mică la suflet o să-i apară! Nu. Pe deasupra. fără să plăteşti această fericire prin jertfe grele. ca să pună odată capăt luptei sale şi a lui. dar totuşi numai ale unei prietenii. la gândul că toate acestea o să le afle Stolz. de aici. Îşi închipuia. dar nu s-ar fi chinuit aşa cum se chinuia acum. dar nu numai asupra minţii lui. de drept. Fiecare dintre ei dăduse celuilalt drepturi asupra sa şi Olga îngăduise acest schimb pe tăcute şi fără să-şi dea seama. simţind că are şi ea oarecare înrâurire asupra lui. varietate în viaţă. Aşa însă. s-ar fi obişnuit şi cu ruşinea. Se trezea din visare .. toate acestea aduceau atâta.. sufleteşte. vedea strălucirea acestei iubiri noi şi tot mai ademenitoare. plină de groază. dar nu cu Oblomov. "O. pentru că el mă călăuzeşte. Să zicem chiar că fuga ar fi fost întrucâtva cu putinţă. a tot ce li se întâmpla sau le trecea pe dinaintea ochilor. să te bucuri de prezenţa lui pe faţă. tot ceea ce îi interesa pe amândoi. ce aş putea să-i spun? Ce drept am eu să-l văd şi să-l ascult în fiecare clipă? Numai pentru că mi-e urât fără el. izvorâte din inimă. Îi era ruşine şi o durea. Şi apoi. cu toate bucuriile şi durerile ei. nu învăluită de o toropeală leneşă. dar nu-l putea spăla. când îi venea gândul să fugă. Ca să se sfârşească odată starea aceasta de lucruri. într-un cuvânt. Stolz nu era Oblomov: de Stolz nu puteai fugi. interes. îşi dădea seama că e prea târziu şi nu avea putere s-o facă..

Pe atunci. Poate cu anii şi pe încetul. la care pierduse dreptul.d. apoi ar fi găsit poate "o partidă convenabilă". O. Singura vinovată era ea! . era iar fermecătoare. în orice caz. Dar o asemenea purtare ar putea fi îndreptăţită numai de bărbatul Sonicikăi sau poate şi de mulţi alţii. dar nu putu găsi nimic. aşa cum fac toate fetele bătrâne." Dar ajutorul nu venea. Când chinul inimii era prea apăsător. până catadicsea să iasă din casă şi să se urce în trăsură ş. ca. cu un glas plin de încredere. domol. pe urmă. lipsite de adevăr.şi se ascundea şi mai cu grijă în dosul zidului de nepătruns al tăcerii. îi amintea încă o dată că viitorul e pierdut pentru ea. Toată lumea face astfel! Dar nu era vorba numai de ea singură. Că prietenia s-a înecat într-un noian de iubire. grijulie. s-ar fi apucat de opere de binefacere. visul oprit luă o înfăţişare ameninţătoare: din câteva vorbe rostite pe negândite de Stolz.. aşezându-se la fereastra care dădea spre lac. Citeai? – Nu! Am isprăvit cu cititul: nu se mai vede. împingând spre fereastră un alt fotoliu. iar acum. până în clipa când visul fericirii neîngăduite. Ar fi plâns o vreme această dragoste nefericită. şi ar fi devenit o soţie bună.. – Cu atât mai bine! Trebuie să-ţi vorbesc. i-a spus că-l ducea de nas. că doar nu e cu putinţă să iubeşti "un mototol ca el" şi că nimeni n-ar putea crede într-o asemenea dragoste.. Şi. că-l făcea dinadins s-o aştepte în ger afară. al indiferenţei prieteneşti. învingând ruşinea: în schimb. iar apoi. şi s-ar fi cufundat într-o resemnare rece sau. – Nu te-am deranjat? o întrebă Stolz. pentru asta. ca Stolz să-i vadă toată căinţa. se gândi şi se răzgândi ce trebuie să facă. nu! Mai bine să nu afle nimic încă multă vreme sau niciodată! Dar dacă n-o să-i dezvălui taina mea. prea nefireşti şi. ar fi îngropat în sufletul ei amintirea lui. încrezătoare. când o înăbuşeau lacrimile neplânse. spunând că n-a căutat decât să-l scape pe Oblomov din prăpastie şi. fără să întunece zilele senine şi pline de înţelepciune ale acestui om. că visurile trandafirii au rămas în urmă.. Doamne!.. să treacă prin viaţa lui ca o umbră palidă. prietenos. nu şi-ar fi trăit. Olga ar fi putut înfăţişa lucrurile într-o lumină mai frumoasă. când Oblomov voise să fugă.. Pe urmă însă. care-l chinuia atât de mult pe Stolz. se bucura iarăşi de prietenia lui Stolz. poate.. Ajută-mă. că nu era decât un băieţandru.. e ca şi cum l-aş fura. să fie la o sută . Se crezuse prea deşteaptă.. lăsându-se din nou furată. avea momente de hotărâre: ar fi vrut atunci să se arunce la pieptul lui Stolz şi. se lăsă în fotoliu. Ar fi o înşelăciune. nu ieşi toată ziua din odaie. Olga s-a ridicat senină de pe canapea.. ar fi pierdut obiceiul de a mai nădăjdui într-un viitor fericit. "Pentru ce. Olga s-ar fi împăcat cu situaţia ei. iar ea era încredinţată că. Îşi făcea numai aspre imputări că nu i-a povestit chiar de la început totul lui Stolz. toate se încâlciseră într-un nod cu neputinţă de dezlegat. Oricât farmec avea pentru ea prietenia lui Stolz. nu prin vorbe. Nu! Nu mai avea nici o scăpare! "Doamne. cartea vieţii ei se va închide pentru totdeauna. hotăra cu atâta îndrăzneală şi uşurinţă.. Să-i dezvălui totul?. ci şi de un alt om. o cerşire a bunăvoinţei lui. Dumnezeule! în ce vâltoare sunt! se zbuciuma Olga. iar acest altul îşi pusese în ea cele mai frumoase şi mai temeinice nădejdi ale vieţii. să se îndepărteze de el. fără să-şi dea seama ce face. că florile vieţii s-au scuturat. fără să-şi ridice ochii. îşi plecă uşor fruntea şi rămase astfel. dar nicidecum de Stolz. şi-ar fi jelit trecutul.. Era palidă în dimineaţa când descoperi acest lucru. ca o faţă de masă. Îşi închipuise că e de ajuns să vezi lucrurile simplu şi să urmezi calea cea dreaptă.. pentru ea. pierzându-şi graiul.Fără să bănuiască pentru ce a venit Stolz. să spună şi despre Oblomov că s-a jucat cu el ca să-i treacă vremea. prin patima ei neîngăduită. toate i se păreau atât de limpezi. drăguţă. Olga îşi dădu limpede seama că a pierdut prietenul şi a câştigat un adorator pătimaş. Apoi. dacă el o lasă. i-a mărturisit logodnicului ei despre sublocotenentul ei de cavalerie. deşteaptă. Te aşteptam! rosti ea blând. Olga tresări. se luptă împotriva ei însăşi. Ar fi vrut... acum trebuia să înfrunte groaza. că a vrut doar să aprindă din nou viaţa în sufletul unui om care se stingea. a pus la o parte cartea şi i-a ieşit înainte.. Auzise cum se poartă în asemenea împrejurări alte fete tinere. a recurs la aşa-zisa cochetărie prietenească. şi viaţa o să ţi se aştearnă la picioare.a. tresăriri şi leşinuri să-i povestească dragostea ei. de pildă.. totuşi ar fi vrut uneori să nu-l mai vadă. iar viaţa ei de dinainte ar fi socotit-o drept visuri de tinereţe.m. am mai iubit?" se frământa ea cu gândul la dimineaţa aceea din parc. răspunse el serios. problema dragostei şi a vieţii. Când colo. ci prin hohote de plâns. în clipa aceea. care este datoria ei. Dar într-o zi. se frământă. şi o mamă destoinică. nici măcar n-avea pe cine să arunce vina. că e un caraghios. Sonicika n-ar fi pregetat. desigur. într-o aşteptare chinuită. Dar toate astea ar fi fost mult prea căutate. ci şi-ar fi răbdat zilele. Sonicika.. cum sunt multe.

– De unde să ştiu? răspunse ea încetişor. sprâncenele încruntate şi buzele strânse. şi cât mai repede! Şi Stolz se ridică. – Dumitale? De ce? întrebă el cu voiciune. – Cred că bănuieşti despre ce vreau să-ţi vorbesc. Să umblu mereu pe un tăiş de cuţit? Asta-i prietenie? – Crezi că mie-mi vine mai uşor? îl întrerupse deodată Olga. pentru ca Stolz să nu desluşească urmele luptei. Olga Sergheevna. şi ce trebuie să-mi răspunzi. nici pătrunderea. purtării sale stăpânite. apucându-l de mână şi privindu-l cu spaimă şi rugă. nu iubeşti. Dar să ferească Dumnezeu să fie dintr-o parte prietenie şi din cealaltă dragoste. în gând. – Nu! Pentru numele lui Dumnezeu. – Am ştiut şi m-am chinuit! răspunse ea. Bine! atunci o să-ţi spun eu. dar nici nu poţi înţelege starea mea sufletească şi de aceea ţi s-a părut ciudată dorinţa mea de a fugi. prietenia dumitale. atunci pleacă! răspunse ea cu toată demnitatea unei jigniri înăbuşite şi totodată cu o durere adâncă. du-te cu Dumnezeu! şopti ea cu glas stins. "Clipa judecăţii a venit! Nu e îngăduit nimănui să se joace de-a viaţa. atunci când se întemeiază pe o dragoste reciprocă între un bărbat tânăr şi o femeie tânără sau între doi bătrâni care trăiesc cu amintirea iubirii lor. – Nu ştii? făcu el simplu. – O.. – Bine. Olga Sergheevna? spuse el. mai spuse el. – Să presupunem că rămân. Vezi. De ce acest "nu"? adăugă apoi cu tristeţe. rezemându-se de speteaza fotoliului. prin întrebarea: "De unde să ştiu?" voise numai să câştige o palmă de loc şi puţin timp. Nici n-am ce adăuga la asta: mi-ai spus totul! Îţi mulţumesc şi pentru atât! adăugă el cu un oftat adânc. Ce folos? urmă Stolz.. ale tulburării şi ale durerii care i se zugrăviseră pe chip. aceasta se datora nu puterii ei – cum se întâmpla în lupta cu Oblomov – ci numai tăcerii voite a lui Stolz. în timp ce pe chipul Olgăi cădea lumina ce pătrundea pe geam. tot trecutul îi răsări în minte. nici tăria de caracter. Omul ajunge uneori să fie egoist. Olga privea cu spaimă faţa lui trasă. fără îndoială. dar prietenia o am şi acum. Singura scăpare e să fug.. bineînţeles. Stolz îşi aduna pesemne gândurile. nici stăpânirea de sine pe care le avusese totdeauna faţă de Oblomov. – Dar eu te iubesc. Dumneata ai să-mi propui. cât mai grabnic amurgul în ajutor. dar nu spuse nimic. – Dacă ai ştiut că într-o zi o să-ţi vorbesc deschis. 1 Zeiţa răzbunării (în mitologia greacă). Prietenia e un lucru frumos. fără să vrea. Olga făcu la fel. n-am lămurit încă nimic şi ne-am şi certat. Într-o străfulgerare. În faţa acestui adversar primejdios nu mai avea nici voinţa. pe care se citea hotărârea.de verste de acolo. privind-o întrebător. De aceea. cu faţa întoarsă de la lumină şi chemând. nu! vorbi din nou Olga. amândoi au rămas tăcuţi. – Te-ai chinuit? E un cuvânt înspăimântător. repezindu-se spre el. dacă până acum izbutise să se ferească de ochiul ager al lui Stolz şi să iasă cu faţa curată din lupta ce se dădea între ei. E ca: "Lăsaţi orice speranţă" a lui Dante. Ai văzut ce s-a petrecut cu mine în această jumătate de an! Ce mai vrei? O izbândă deplină? Să mă usuc ori să-mi pierd mintea? Mulţumesc! Olga se schimbă la faţă. Eu ştiu că nu te plictiseşti cu mine. fără să vrea. în "câmp deschis". cel puţin. Stătea între ferestre şi peretele dintre ele îi umbrea faţa.. Ştiu că nu poţi să doreşti asta. peste un an sau doi tot o s-o am. Se pregăteau amândoi să se înfrunte. atunci ştii. – Vezi? Am bănuit că ştii! spuse el. pentru ca adversarul să-şi dea mai limpede în vileag gândurile. nu! izbucni ea. sorţii izbânzii erau de partea lui. cutremurându-se în suflet. Nu glumi cu ea! Ai s-o plăteşti scump!" Câteva clipe. Olga Sergheevna! rosti el aproape aspru. . Acum ştiu. pe care nu era în stare s-o ascundă. Apoi îi apucă mâna şi-l privi cu ochi care păreau să ceară îndurare. Stolz putea astfel să-i citească toate gândurile. – Iartă-mă! Am greşit! îşi ceru el iertare. Îţi mulţumesc că am ieşit din haos şi beznă. Dacă plec. spuse el aproape în şoaptă. – Să rămân? îşi urmă el gândurile cu voce tare. cum te-ai juca cu păpuşile! părea că-i spune un glas necunoscut. de parcă n-ar fi stat bine. Dar. Fie-ţi milă de mine! Ce-o să mă fac? Stolz se aşeză pe scaun. Olga tăcea. "Nemesis!"1 îşi zicea ea. Îşi dădea bine seama că. Olga îşi schimbă poziţia în fotoliu. ce am de făcut. Dumneata. dar te-ai întrebat vreodată cum mă simt eu alături de dumneata? – Dacă-i aşa.

– Oblomov! repetă el surprins. întorcându-şi de la el obrazul şi căutând să se învingă. parcă n-ar fi ştiut cu ce notă să înceapă.. îţi citeam pe faţă toate gândurile. să-i dezvăluie lui tot ce i se întâmplase ei şi cât a dorit să-i spună şi cât s-a temut de judecata lui! – Nici eu singură nu înţeleg. se simţi cuprins de groază. sare de pe un mal înalt sau se aruncă în flăcări. da. – Şi totuşi îl găseşti demn de prietenia dumitale. trebuie să se isprăvească într-un fel. surprins de vorbele ei şi de tonul adânc şi neprefăcut cu care le rostise. – Oblomov.– Nu ştiu! Îţi jur pe Dumnezeu că nu ştiu! Dar dacă dumneata. Dumneata ştii bine. ci printr-o minune.. că sunt într-o situaţie falsă. Stolz se înfiora de groază la auzul acestor cuvinte simple.. Tăcură amândoi vreo două minute. Era peste puterile ei! – Am să te ajut. am cochetat cu el. mai repetă o dată Stolz. "Doamne. ci altceva. Dar nu-mi intră în cap. Ar fi vrut să rostească un alt nume. – N-a fost dragoste. atât îl dureau aceste vorbe ale lui.. trăgându-şi fotoliul mai aproape de al ei. e chinuită! Ce i s-o fi întâmplat?" se gândea el. dacă viaţa mea de azi se schimbă într-un fel sau altul. Îşi închipuia lucruri îngrozitoare. Trebuie să fie ceva la mijloc: nu te-ai înţeles pe dumneata însăşi. cu ochii în pământ. tulburată de gândul mărturisirii care trebuia să vină. falsitatea situaţiei în care se găsea o sfâşiau. Crede-mă. ar putea să limpezească şi să pună bună rânduială în trecutul şi prezentul lor.. care nu se vedea prin întuneric. cum a putut Oblomov. Nemesis. sunt mai pierdută în haos. – Atunci. Se străduia să-i descifreze expresia feţei. dacă mi-e atât de ruşine!" se frământa ea. n-o mai putea trăda decât glasul.... . ce o să fie cu mine? adăugă ea trist. simţind cum îi tremură mâinile şi picioarele şi cum fruntea îi e udă de sudoare rece. fost îndrăgostită. o îndemnă el. Se vedea că luptă cu ea însăşi. să născocească o alta poveste. spuse ea. din nou. te rog. răspunse ea cu glas stins. abia putu să îngâne Stolz. Ar fi vrut ca Stolz să afle totul nu din gura ei. Dar pentru asta trebuia să treacă prăpastia. Acum eşti o enigmă pentru mine. Ea tăcea. e un secret? întrebă el din nou. Şovăi o clipă. în pieptul ei ardea dorinţa de a-l linişti. ca şi cum ar fi gândit cu glas tare. dar încă mai mult de tăcerea care urmă. "Doamne! Cât de vinovată trebuie să fiu. pentru Dumnezeu! spuse Stolz. Tăcerea ei îi întări bănuiala.. chinul amorului propriu. altădată.. dar cu ajutorul lui. dacă mă doare atât de mult. se simţea atât de tare şi de înţeleaptă! Şi iată că i-a venit şi ei rândul să tremure ca o fetiţă! Ruşine pentru trecutul ei. că le e greu din pricina asta şi că numai el sau chiar şi ea. acum. De ce să nu poată fi iubit? îl apăra ea pe Oblomov. Olga tăcea. şi tocmai de aceea nu se încumeta să vorbească.. crezi. dar n-avea încotro: ca un om care. de a lua înapoi cuvintele "m-am chinuit" sau de a le tălmăci altfel decât le-a înţeles Stolz. Făcu numai din nou o mişcare nervoasă. – Cum trebuie să înţeleg asta? Lămureşte-mă.. Nu. l-am nenorocit şi acum. Şi nu e mult de când hotăra cu atâta siguranţă de soarta ei şi a altora.. Ai. cu glas scăzut. Şi. Apoi. umbra îi învăluia obrazul. spuse ea. – Aşadar. Olga tăcea. e cu neputinţă! urmă el convins. simţea doar nelămurit că amândoi trăiesc sub apăsarea unei neînţelegeri fatale. în clipa unei mari primejdii. n-ai înţeles ce este dragostea. pe Oblomov sau. – Scumpă Olga Sergheevna! Nu te supăra. rosti deodată: – De Oblomov! Stolz înlemni. – Da. între timp. – De cine? Ori. poate... şi nu mai vorbi aşa! Asta nu seamănă cu dumneata. Vrei s-o faci? – Da. Nemesis!" îşi zicea ea. – Atunci spune-mi tot ce s-a petrecut de când ne-am despărţit. măcar că-i tremurau buzele. Aceasta o chinuia şi mai mult pe Olga. Dar dac-ai şti cât de greu îmi vine! adăugă ea. se mai întunecase. e absolut necesar. repetă el. în beznă. Tăcea. "O. că ţi-a venit şi dumitale rândul! rosti ea. Nici ea nu ştia cum s-o facă. Ştii bine că eu nu cred nimic din toate astea. plecându-şi capul. Olga tăcea. căutând să rostească ferm cuvintele. îl preţuieşti. adăugă hotărât: Nu-i adevărat! – Ba e adevărat! rosti ea liniştit. decât dumneata. stăpânindu-se cu greu şi în glasul ei tremurau din nou lacrimi de jignire. Olga Sergheevna. l-am dus de nas. cum aş avea în mama. spuse: – Îmi adun curajul. În cele din urmă. şi se auzi doar foşnetul rochiei ei de mătase. Cred că e singurul mijloc de a ne înţelege. Noroc că. nu înţeleg. poate. – Ascultă-mă. ai încredere în mine? întrebă Stolz luându-i mâna. desigur.. o încredere nemărginită.

Ascultă cu inima. nu te cruţa vreo jumătate de ceas şi povesteşte-mi absolut tot şi eu îţi voi spune dumitale ce a fost aceasta şi poate chiar ce are să fie. Andrei îi strânse cu putere amândouă mâinile. Ascultă acum. – Tot! răspunse ea. Olga îi aruncă lui Stolz o privire sfioasă. atunci pedepseşte-mă. Dar răspunsul fu o tăcere de mormânt. mai înainte.. ar fi cântărit totul. Iată de ce mă mir. Şi Olga se simţi deodată uşurată şi veselă.. puţin cam ironic. Ochii i se deschideau asupra multor lucruri şi. ceea ce. nu se auzea decât şoapta ei sfioasă. Adesea este chiar oarbă. Sfârşi de povestit şi rămase tăcută. Ah. povesteşte-mi totul. dar stângaciului meu prieten Ilia. de speranţele ei. – Doamne. – Dar scrisoarea lui? Olga scoase scrisoarea din geantă şi i-o întinse. Se simţi din nou cuprinsă de teamă. că eşti liberă. spuse ea încet.. glasul ei se auzea tot mai limpede şi mai slobod. Limpede şi desluşit. Andrei stătea cu braţele încrucişate şi o privea deschis. aşa cum nu se mai uitase demult. poate că ea mă va judeca mai drept. dacă e adevărat! adăugă el cu însufleţire. gata să izbucnească în plâns. dar. le sărută pe rând. pe el l-ar fi ales ea. spuse Stolz. ce nu poate fi definit. ar fi avut acum îndrăzneala să privească drept în faţă pe cel căruia îi vorbea. oare pricina ei era definitiv pierdută?. crescu de la şoaptă la jumătate de glas. de crenguţa de liliac şi de sărut. pe măsură ce vorbea. însetată. nu fuge de ea! Ce-i pasă ei de judecata lumii întregi! . dar nemărginit de bun pentru ea. ca şi cum ar fi fost povestea altcuiva. de transfigurarea şi de căderea lui Oblomov. În faţa ei era prietenul cel vechi. cu ochi nespus de blânzi. răsfrângerea gândului pe faţa lui. Ascultă-mă. dacă în odaie n-ar fi fost întuneric. bucuroasă să nu se mai simtă atât de încătuşată. o înduioşase. ori să pierd orice nădejde. luminară colţul lor. Nu iubeşti pentru anumite merite. răspunse ea cu încredere. am rămas singură. am să-ţi povestesc totul. trecând în mintea altuia tot ce o rodea de atâta timp şi o făcea să roşească. Dar dacă n-a fost decât uşurinţă. dacă aş fi ştiut că e vorba de Oblomov. Povesteşte. ca într-o pădure. Îi vorbi de plimbările lor din parc. că nu e vorba de dragoste. Uşa se deschise şi două lumânări. Dacă într-adevăr a fost o dragoste. cochetărie. ascultă. Muţenia aceasta stârni din nou în ea un val de îndoială. Şi întoarce-te mai târziu.. Aşa nu vom ajunge niciodată la un capăt şi nu ne vom putea înţelege. nu ştiu dacă trebuie să-mi fie ruşine de trecutul meu. – Bine. aşteptând verdictul. Vedea acum limpede că numai de Stolz îi fusese ruşine. Drept răspuns. nu mă cruţa. Nu te ruşina de amănunte. parcă nu mai era nimeni lângă ea. N-a trecut sub tăcere decât seara aceea înăbuşitoare din grădină. iar el n-o osândeşte. fiindcă nu am mamă. fugi cât mai departe şi uită-mă! Şi acum. Olga amuţi la rândul ei. şi tocmai aceasta îi lipseşte cu desăvârşire incomparabilului. Ce gândea Stolz? Nu se auzea un cuvânt. ascultă până la capăt. nici măcar răsuflarea lui. privind-o cu atâta bunătate şi încredere. Stolz se apropie de lumânare. urmă el cu vioiciune... dacă trebuie să-l regret. apoi căzu pe gânduri. dar nu cu mintea: mă tem de mintea dumitale. ca şi cum trecutul acela înspăimântător n-ar fi existat. să sper în viitor. gata s-o răsfeţe. El ar fi înţeles. întrebătoare. – Asta e tot? întrebă el încet. Şi spovedania Olgăi începu. desfătându-se cu priveliştea tulburării ei. când va vorbi numai prietenia.. în dosul căreia se desfăşura trecutul pe care până acum se temuse să-l privească făţiş. cu glas deodată scăzut. cuvânt cu cuvânt. Nu-i vedea pe faţă nici o umbră de suferinţă sau de îndoială. sigur pe el. aduse de jupâneasă. nu m-aş fi chinuit atât! spuse el. Mie tot mi se pare că aici este altceva. aşa este. dar şi cel mai îngăduitor judecător din lume? Toţi ceilalţi ar fi condamnat-o fără milă. uneori imponderabil. lungă şi amănunţită. Îi luă amândouă mâinile.. Dragostea e mai puţin pretenţioasă ca prietenia. îşi despovăra sufletul. fără să clipească. urmărind. Şi. Stolz se sculă. Ce însemna această tăcere? Ce sentinţă pregătea cel mai pătrunzător. apoi începu să vibreze adânc şi plin. citi scrisoarea şi o puse pe masă. Era fericită ca un copil care a fost iertat.. în folosul ei! Dar el tăcea. atunci pleacă! Se opri o clipă. Dar adăugă numaidecât: Nu. cât mai degrabă! încheie el cu glas liniştit. Olga îşi sfârşi spovedania liniştit. simt că înnebunesc. Deodată. într-o clipă. nici numit.– Ştiu. Se uita acum din nou la Olga cu expresia lui de altădată.. La început. Dacă ai şti cât de vrednică de milă sunt! Nu ştiu dacă sunt vinovată sau nu.. Inima ei se învioră. Olga suspină uşurată. Îi părea că în faţa ei se ridică o perdea. Mi-ai vorbit de chinurile dumitale şi nici nu bănuiai prin ce chin treceam eu. împăcat şi mângâiat. Singură. ca apoi s-o arunce într-o viitoare de îndoieli şi durere. pesemne pentru că nu se dumerise încă nici acum ce a fost. numai el ar fi putut să fie apărătorul ei. hotărând mai bine decât ea. îşi recăpăta îngăduinţa faţă de ea însăşi şi toată încrederea în el. Tăcerea se prelungea. o făcuse fericită. Dar pentru a iubi mai trebuie ceva. Dacă e vorba de Oblomov! De Oblomov şi nu de altcineva! Dar asta ar însemna că nu te leagă nimic de trecut. aproape vesel..

fără să scape nici cea mai mică eroare. desert. Unde e scrisoarea lui Oblomov." – Vezi cât de adevărat este? spuse el. ar putea să mi-o spună? Cine să mă pedepsească dacă o merit sau să mă ierte? adăugă ea. vrând parcă să-şi înăbuşe cuvintele rostite. relaţiile dintre voi s-ar fi schimbat în dragoste. pur şi simplu. şi atunci. Mai aşteaptă puţin. căută el să se justifice. Dar el era sub stăpânirea frumuseţii dumitale... s-ar fi schimbat. cu tot mai multă dragoste. se vede că nici n-aţi mai avut despre ce vorbi la ultimele voastre întâlniri. eram sinceră. rolul de salvatoare neizbutit. dar nu l-ai crezut. apăsând pe acest din urmă cuvânt): în faţa dumitale nu este omul pe care l-ai aşteptat. ai merita să fii lipsită de... apucându-l de mână şi silindu-l să se aşeze. să-i dau un nume? O ştii de mult. arde cu o lumină artificială şi rece. s-ar fi consolidat. plimbările noastre.. dorind să cerceteze toate laturile problemei. N-ai ce să mai adaugi la aceasta. Nu te frământa în zadar: nu-i vorba nici de pedeapsă. – Dar dacă el.. Îmi ziceam că inima nu se-nşală... – Vrei să nu dorm toată noaptea? întrebă ea. nici de iertare. asta e foarte grav! rosti el cu severitate hazlie... prin lacrimi şi accese de isterie!.. ci numai cea de mâine. unei alte femei. încât Andrei ghici mai curând decât auzi cuvintele ei. puţină obişnuinţă. care nu ne interesează pe noi. adăugă el. Mai vorbim şi mâine. iar pe dumneata te mişca.. la voi. sfârşi ea ruşinată. – Îngerul. niciodată! îi reteză ea vorba. aprinzându-se la faţă. – Nici n-aş fi glumit. Te-ai înşelat (citi Stolz. – Din cele ce mi-ai povestit. încât Stolz lăsă pălăria şi fu cât pe aci să se arunce la picioarele ei.. o greşeală? Îţi mai aminteşti: am fost. de cealaltă.. şi atunci te vei trezi.. fără îndoială. – Ascultă! Şi citi: "Te iubesc nu reprezintă dragostea de azi.. – Dar sărutul? şopti ea atât de încet. N-am de adăugat nimic la cele ce mi-ai povestit... au fost. Iată tot misterul. cel pe care l-ai visat. V-aţi depărtat unul de altul încă înainte de despărţire. Ce îndoieli mai poţi avea? Vrei să ştii ce a fost aceasta.. Odihneşte-te puţin! spuse el.. numai ca Stolz s-o apere cu şi mai multă înflăcărare şi să-şi dea seama din ce în ce mai mult cât e de nevinovată.. ţi-a părut şi rău de. Şi aţi rămas credincioşi nu dragostei. greşeala dumitale. Oare atunci nu l-aş fi iubit? Oare şi atunci ar fi fost tot o minciună.. vezi! întări Stolz. Nu este decât nevoia instinctivă de a iubi care.. o asemenea greşeală ar fi putut să ducă la o. că această rază palidă îţi va lumina numai o dată viaţa. Vedea că este achitată.. o greşeală? stărui ea. Şi te-ai temut că în viaţa dumitale nu va mai fi o altă sărbătoare. Căuta să se acuze singură. fără să încălzească şi se manifestă uneori la femei în mângâieri exagerate date unui copil. duioşia lui de porumbel! adăugă el cu o umbră de ironie.. ca orice acuzată.. – Un altul. ci numai nălucii ei. Oblomov avea dreptate. Ar fi trebuit să vă despărţiţi de atunci. slăbiciune. să cunoască verdictul.... şi uneori chiar în mod fatal! Dar. – Adică. s-ar fi trezit la viaţă. dă-mi voie să-ţi spun îngerul meu! începu el. nici nu era vorba de inimă. m-ar fi ascultat şi. cea mai mică nelămurire. Stolz puse mâna pe pălărie. Oare ele nu izvorau din inimă? Nu minţeam. dar pe Oblomov îl cunosc. În cazul acesta. dacă dădeai adevăratul nume faptei mele nesăbuite.. voia însă..Andrei era acum cu desăvârşire stăpân pe el şi vesel. în locul lui. – O glumă nu poate scuza o asemenea "greşeală"! răspunse ea sever. – Dar lacrimile mele? întrebă ea. Câte prilejuri de lacrimi! – Dar întrevederile. Aşa-zisa "dragoste" a voastră era lipsită chiar şi de conţinut: n-ar fi putut să meargă mai departe. în lipsa văpăii... Pentru asta... – Nu l-am crezut. Îl cunoşteam mai bine chiar decât dumneata. – Doamne! De câte nu plâng femeile! Nu mi-ai spus chiar dumneata că-ţi părea rău de un buchet de liliac... O să-ţi pară rău şi o să-ţi fie ruşine de această greşeală. cu alt erou. M-aş fi simţit mai bine dacă mă înfierai cu o vorbă aspră. De o parte era închipuire şi amor propriu. – Ba da. dacă ar fi fost vorba de altcineva decât Ilia. Luă scrisoarea de pe masă. a fost cu mine.. se înşală. iar apoi va veni o noapte fără sfârşit. – Eşti tulburată.. Vrei să pleci fără să-mi fi spus ce. dar aceasta nu era de ajuns pentru ea.. sau. Andrei Ivanovici! Cine altul. Dar atunci ar fi fost o altă poveste de dragoste. Ţi-a fost şi ruşine. Asta-i toată vina dumitale.. – O. .. afară de dumneata. la el. de o bancă pe care o îndrăgiseşi? Mai adaugă la aceasta şi amorul propriu înşelat.. – Unde pleci? întrebă ea. în lipsa unei hrane adevărate. el va veni. o să fie cu mine? Fie-ţi milă. dacă.. privindu-l cu atâta duioşie. O privea cu o duioşie din ce în ce mai mare. pe care tot numai voi o născociserăţi. ar fi fost un altul.. – Ei. ce sunt acum şi ce. jignită de indiferenţa lui şi de tonul cu care-i vorbise.... o întrerupse Stolz. nenorocire.

se trezi din această îngândurare grea. ci... Mă supun orbeşte! adăugă ea cu o supunere aproape pătimaşă. spuse el hotărât. la chipul ei sfios.. Câţi ani. tot ce a fost." Şi vei începe să iubeşti. Oare vor trece toate acestea? Voi uita această. – A fost ca un vis.. – Dar trecutul? şopti ea din nou. Dar se dezmetici parcă deodată. ce liniştit sunt acum şi. meriţi pe deplin? adăugă ea în şoaptă.. Desigur. mulţumit că a reuşit s-o pună în încurcătură. În schimb. – Se vede că aşa a fost să fie. n-o să mai fie greşeală. Şi un fior de bucurie îi străbătu tot trupul.. fără să-şi dezvăluie pe deplin gândul. Şi lui Stolz i se păru din nou că zăreşte în privirea ei acea scânteie vie. tulburată.. Tăcură amândoi. ochii i se înseninară. privind cu nesaţ lacrimile ce-i străluciră o clipă în ochi şi apoi pieiră. stingherită. Vei iubi. atrăgându-i capul spre el. să fi ştiut că eroul acestei poveşti de dragoste a fost Ilia! Cât timp pierdut zadarnic.. în aşteptarea venirii lui! – Nu îndrăznesc încă. înflorind parcă deodată.. fără să izbutească. pentru aceasta dragoste nu-ţi va ajunge nu numai un an. numai că nu ştiu. – Nu ştiu. în. privind cu ochi de îndrăgostit copacii. încât.Olga răsuflă uşurată. – Nu te grăbi. luând din nou scrisoarea lui Oblomov în mână: "În faţa dumitale nu este omul pe care l-ai aşteptat. Iau totul asupra mea. iar buzele căutau să stăpânească un zâmbet. şi tresări din nou de fericire. adaug eu. – Se va veşteji ca şi liliacul dumitale! încheie el.. ce fericit! adăugă el.. Am eu oare dreptul să spun. în ce calitate o fac? Olga tăcea. Şi întoarse spre Stolz o privire atât de adânc recunoscătoare. – Mărită-te cu mine. – Îmi dai voie să-ţi dau un sfat? – Spune. Fruntea i se netezi. minunându-se că renaşte deodată la viaţă. suprema . cu drag. încet de tot.. cel pe care l-ai visat. – Ah. Cel care se vindecă sunt eu! spuse el şi rămase o clipă pe gânduri. Nu mai este întrebarea de adineauri. şopti ea. adăugă el. dar fericită. ca la sânul unei mame. după convorbirea noastră de astăzi. adevăr? întrebă ea. faţa mea. de altfel. cerul. vom fi altfel unul faţă de altul: nu mai suntem cei de ieri. să te vindeci! rosti ea încet. încât lui Stolz i se păru că în ea s-a aprins acea scânteie pe care o pândise în zadar aproape un an de zile.. se gândea el. Să mergem la mătuşa! Stolz plecă acasă la el seara târziu. dacă aş putea spune. de economisirea forţelor sufleteşti! Ce mult am aşteptat! Şi iată. a venit timpul să te foloseşti de ea.. Chiar şi anul acesta din urmă mi-a dezvăluit ceva. Vreau să zic.. şi chiar ceaţa care se ridica de pe faţa apei. Iat-o.. nu! răspunse el grav.. – O.. Ah. din ce în ce mai încurcată. ea are acum cu totul alt înţeles: dacă rămân aici.. Iar acum hotărăşte un singur lucru: să plec sau.. aruncându-i o privire sfioasă. lăsându-şi capul pe pieptul lui.. ce fericire. sorbind-o din ochi. mi-am primit pe deplin răsplata. are să vină.... dar de sub pleoapele-i lăsate păreau să răzbească raze de lumină. Începe viaţa! Dăruieşte-mi viitorul dumitale şi nu te mai gândi la nimic. de parcă nu s-a petrecut nimic! spuse ea îngândurată. el va veni.. lacul. de răbdare. pe cine? sfârşi el. Ai să-mi spui ce merit atunci când se va sfârşi doliul inimii dumitale. – Vezi că nu cochetez? râse el. plină de o prietenie atât de caldă şi vie. un doliu convenţional. ce a fost cu dumneata şi chiar ce o să fie de acum încolo. o sărută pe cap şi se uită îndelung. "Mi-am găsit fericirea. Olga stătea cu ochii în jos şi buzele strânse. cum nu fusese încă niciodată până atunci.. ca şi cum i s-ar fi luat ultima piatră de pe inimă. să rămân? – Ascultă: vrei să cochetezi cu mine? spuse deodată vesel Olga. Ai smuls din inima mea nu numai ruşinea. încheie el. greşeală? – Cred că a şi trecut! spuse el. ceea ce dumneata doreşti şi ceea ce. râse până când în ochii ei străluciră lacrimi.. – Ţi-am spus. – Uite! Scrie aici. Stolz îi luă încet mâinile de pe faţă. plini de setea iubirii. şi atunci te vei trezi. A fost o lecţie. privind-o pentru prima oară cu ochii patimii şi fără să-i ascundă acest lucru. cât sânge rău mi-am făcut degeaba! Pentru ce? De ce am meritat asta? repeta el aproape cu ciudă. – Nu. căinţa.. spuse ea în şoaptă. ci nici o viaţă întreagă. Cum ai făcut? întrebă ea încet. dar şi amărăciunea. – De ce să nu-ndrăzneşti? întrebă el tot în şoaptă..... Am aşteptat destul. ameţit de bucurie.. Dar dumneata n-ai nimic de răspuns la întrebarea mea pe care nici nu m-ai lăsat s-o sfârşesc? – Dar ce pot eu să răspund? îngăimă ea. – Dar ceea ce. durerea.