Tehnologia tratării apei

1. Consideraţii generale Apa are un rol esenţial în existenţa vieţii; fără apă nu există viată. Apa este constituentul major al corpurilor vii. Apa este o substanţa chimică deosebită.

o
H
104o 5'

H

- polaritate ridicată → este un foarte bun dizolvant pentru numeroase substanţe: săruri, acizi, baze, alcooli, proteine; - mediu pentru foarte multe reacţii; - agent de spălare; -căldură specifică ridicată, este un bun purtător de căldură. Apa estesubstanţa cea mai răspândită de pe suprafaţă pământului, constituind hidrosfera. Volumul de apă dulce din fluvii, lacuri şi ape subterane reprezintă 0,7 % , apa mărilor şi a oceanelor reprezintă 97%, iar restul de aprox 2,3 % este apa înglobată în gheţari şi calote polare. Apa constitue mediul în care au loc reacţiile biochimice caracteristice vieţii. În ultimele decenii nevoia de apă a crescut considerabil atât pentru economie cât şi pentru populaţie, iar asigurarea necesarului de apă a devenit o problemă acută. Rezervele de apă dulce, destul de reduse şi limitate, se micşorează an de an, datorită poluarii apelor naturale prin deversarea în ele a unor ape reziduale neepurate sau insuficient epurate. Apa reprezintă aproximativ 25% din masa Pământului. În natură apa există în toate formele de agregare: vapori, lichidă şi solidă, urmând un circuit de la o stare la alta.

1

Circuitul apei in natura
Din evaporarea oceanelor,mărilor,lacurilor,râurilor, rezultă vapori de apă (mai uşori ca aerul) care ridicându-se în atmosferă se condensează ca nori sau ceaţă şi cad iaraşi pe pământ sub forma de ploaie,grindină, zăpadă. Apa meteorică ajunsă pe pământ poate străbate prin straturi permeabile (sol, nisip, pietriş si alte roci) până ajunge la o pătura impermeabila de argilă, formând deasupra acesteia o pânzâ de apă subterana (freatică) care reapare la suprafaţă prin izvoare, puţuri, sonde. În circuitul său în natură, apa vine în contact cu substanţe gazoase, lichide şi solide, impurificându-se. Vaporii de apă din atmosferă se condensează şi dizolvă gazele din atmosferă în cantităţi depinzând de temperatură şi de presiunile parţiale ale acestora. În apele de precipitaţii sunt dizolvate gaze in concentraţii de aproximativ: 63% N2, 35% O2, 1,75% CO2, deşi concentraţia acestor gaze in aer este de aproximativ: 79% N2, 20,9% O2, 0.003% CO2. Ajunsă în sol, apa continuă procesul de absorbţie a CO2 ( existent în straturile superioare ale solului datorită procesului de descompunere a substanţelor organice), devenind foarte „agresivă” şi putând acţiona ( prin reacţii chimice şi procese de dizolvare ) asupra majorităţii combinaţiilor din sol. Apa dizolvă săruri întâlnite în roci (cloruri alcaline, clorura de magneziu ). În apa imbogăţită în cloruri, solubilitatea sulfaţilor şi a fosfaţilor de calciu este mai mare. Dizolvarea carbonaţilor depinde de concentraţia de CO2 dizolvat în apă. De fapt este o solubilizare însoţită de o reacţie chimică, deoarece carbonaţii trec în bicarbonaţi.
2

CaCO2 + CO2 +H2O→ Ca(HCO3)2 Uneori, unele izvoare dizolvă, din rocile întâlnite substanţe gazoase sau solide în cantităţi anormal de mari formând ape minerale (acide, alcaline, carbonice, sărate, amare, sulfuroase, feruginoase, iodurate, radioactive, etc.) cu importante efecte curative 1. Clasificarea apelor naturale În natură, apa se găseşte în hidrosferă, în atmosferă şi în litosferă. Există următoarele categorii de ape:  ape meteorice  ape subterane  ape de suprafaţă -râuri -lacuri -mări şi oceane 1.1 Apa meteorică Apa meteorică provine din evaporarea apelor de pe suprafaţa Pământului şi condensarea în straturile înalte ale atmosferei, de unde ajunge înapoi pe suprafaţa Pământului sub formă de ploi şi de zăpada. Apa meteorică este pură, dar în drum spre pământ, absoarbe O2, CO2, iar în atmosfera zonelor industriale şi SO2, SO3, oxizi ai azotului, substanţe organice aflate în atmosfera zonelor industriale. 1.2. Apa subterană Apele subterane provin din infiltrarea apelor meteorice prin straturile permeabile ale pământului, acumulându-se în bazine sau râuri subterane. Compoziţia lor este foarte variată, fiind legată de compoziţia solului şi a rocilor minerale prin care au trecut. Clasificarea apelor subterane se poate face după mai multe criterii: o a. După mineralizare: -ape subterane dulci ; reziduu < 1g/l -ape subterane minerale ; reziduu > 1g/l o b. După compoziţia chimică -ape bicarbonatate şi carbonatate, -ape sulfatate, -ape clorurate o c. După poziţia stratului de apă -ape din pânza freatică de mică adâncime (până la 20 m) cantonate în roci granulare sau fisurate - ape din pânza de mare adâncime (100-500 m) cantonate în roci granulare sau fisurate care sunt alimentate din diferite bazine hidrologice. Apele de izvor se încadrează tot în categoria apelor subterane, întrucât ieşirea lor la suprafaţă se datorează unor condiţii geologice locale. Apa de izvor şi în general apa subterană este limpede şi sterilă având calităţile corespunzătoare pentru apa potabilă. Calităţile apelor subterane se explică prin faptul că în timpul trecerii apei de infiltraţie, care poate fi încărcată cu microorganisme şi suspensii, are loc filtrarea acestora, iar
3

folosită pentru băut. transparentă. fără gust. 1. Folosirea noţiunii de “apa sanogenă şi curată” are ca suport cerinţa generală de calitate şi anume ca ea să nu conţină nici un fel microorganisme sau paraziţi şi orice altă substanţă care. din rezervor sau este comercializată în sticle sau alte recipiente. În timpul trecerii prin straturile de roci. apa naturală. spălat ) cît şi cea necesară pentru tehnologia de fabricaţie în industria alimentară. o toate tipurile de apa folosită ca sursă în industria alimentară pentru fabricarea. este în prezent definită de termenii “apa sanogenă şi curată”. la preparare hranei sau pentru alte scopuri casnice. să fie incoloră. lacurilor. În acest scop ea trebuie sa îndeplineasca următoarele conditii principale: Sa aibă o temperatura între 7 si 12o C. Apa mărilor şi a oceanelor conţine o cantitate mare de săruri : NaCl . Apa de suprafaţă Apele de suprafaţă sunt formate din apele râurilor. subterană sau de suprafată. procesarea. Potabilitatea apei depinde de proprietăţile sale fizice şi chimice (culoare . numeric sau în concentraţie.microorganismele sunt reţinute de asemenea în sol. care pot provoca îmbolnăvirea oamenilor sau a animalelor. fără miros. mărilor şi a oceanelor. calitatea ei fiind dependentă de calitatea acesteia. sulfaţi şi în cantităţi mici aproape toate elementele cunoscute. conţinut în diferite substanţe. indiferent de originea ei şi indiferent dacă este furnizată prin reţea de distribuţie.3 APA POTABILĂ Apa potabilă prin care se înţelegea. conservarea sau comercializarea produselor sau substanţelor destinate pentru consumul uman. plumb. preparat mâncare .este bună de băut. cu excepţia cazului în care autorităţile competente aprobă folosirea apei şi sunt convinse că apa nu afectează calitatea şi salubritatea produsului alimentar în forma lui finită. substantele otrăvitoare (compusi de cupru. Prin apă potabilă se înţelege: o orice tip de apă în stare naturală sau după tratare. “apa consumată cu plăcere şi care odată consumată nu are efecte nocive asupra sănătăţii”. miros . apa se imbogăţeşte în diferite săruri solubile. Apa potabilă este destinată pentru consum menajer (băut . depinzând de anotimp. să nu contină suspensii minerale sau organice. arsen etc.) şi nici microbi. Condiţiile de calitate pentru apa potabilă sunt stabilite prin standarde şi reglementări . În apa potabilă trebuie să fie absente substanţele toxice şi organismele patogene. Aceste condiţii de calitate se referă la următoarele caracteristici ale apei : o organoleptice o fizice o chimice 4 .). Apa potabilă. în anii ’70. de natura solului. săruri solubile în cantitate mai mare decât un gram la litru. turbiditate . KCL . etc. să constituie un pericol pentru sănătate Ea este considerată un “mediu protejat” al resursei de apă. fluviilor.Compoziţia apelor de suprafaţă se caracterizează printr-o mare diversitate. de condiţiile climaterice. gătit.

Ms . Procentul pe care îl reprezintă suspensiile gravimetrice din suspensiile totale este un indicator care conduce la dimensionarea şi exploatarea desnisipatoarelor sau predecantoarelor. după intensitate: fără miros . Mm .În funcţie de dimensiuni şi greutate specifică. la 25o C.ape cu gust mineral sărat . fără gust.917 g/cm3. Determinarea mirosului apei trebuie să se facă la temperatura de 15-200C şi la 600C. ceea ce face posibila viaţa acvatică. într-o încăpere care să fie lipsită de miros. Omologi ai apei. sunt substante gazoase în conditii obişnuite. Apa potabilă nu trebuie să aibă gust sau miros particular. Op . al poluării cu substanţe chimice sau cu ape reziduale. nisip fin. Ov ape cu gust organic vazos . H2Se. Caracteristicile organoleptice sunt: mirosul. Suspensiile şi substanţele 5 . Mirosul apelor este clasificat în şase categorii. Om . fierbe la temperatura de 100o C. inodoră. Într-o definiţie generală se consideră că suspensiile totale reprezintă ansamblul componentelor solide insolubile prezente într-o cantitate determinată de apă şi care se pot separa prin metode de laborator (filtrare.  mirosul şi gustul apei se datoresc prezenţei în apă a unor săruri solubile.radioactive o biologice o Proprietăţile fizice ale apei Apa este un lichid incolor. Mg . instalaţii destinate reţinerii acestora. a unor microorganisme vii. ca rezultat al încărcării cu substanţe organice în descompunere. deoarece sub stratul de gheată se găseste un strat de apă. cu miros perceptibil unui consumator . gustul.centrifugare. cu miros perceptibil unui specialist .ape cu gust organic pământos . a vegetaţiei acvatice. insipidă.ape cu gust organic hidrocarbonat . Mirosul apei provine de la substanţele volatile pe care le conţine. după care se micşorează(apa îsi măreste volumul la solidificare). turbiditatea şi culoarea. gaze. substanţe organice. densitatea este de 0.cum ar fi : Mb . Turbiditatea se exprimă în grade de turbiditate .sedimentare). fără miros. substanţe minerale sau organice în descompunere. care pot sedimenta. plancton. H2Te.997 g/cm3. Oh . Se măsoară cu aparate numite turbidimetre. Suspensiile gravimetrice reprezintă totalitatea materiilor solide insolubile.ape cu gust organic medical farmaceutic . in mod natural într-o anumită perioadă limitată de timp.ape cu gust mineral metalic .Se exprimă gravimetric în mg/L sau volumetric în mL/L.ape cu gust mineral magnezic . nămol. etc ) şi care nu sedimentează în timp. particulele se separă sub formă de depuneri(sedimentabile) sau plutesc pe suprafaţa apei(plutitoare). Valoarea suspensiilor totale este deosebit de important pentru caracterizarea apelor naturale. densitatea gheti este de 0.  Turbiditatea apei (tulbureala apei) se datorează prezenţei substanţelor în suspensie ( argilă. cu miros neperceptibil . Gheaţa pluteste pe apă. îngheată la temperatura de 0 o C. dar nici să fie lipsită de gust.ape cu gust mineral bicarbonato-sodic .până la temperatura de +4 oC îsi măreste constant densitatea 1 g/cm3 . al dezvoltării planctonului. Un grad de turbiditate reprezintă tulbureala produsă de 1 mg caolin (silice) într-un litru de apă distilată. H2S. cu miros puternic şi cu miros foarte puternic Gustul se clasifică utilizindu-se denumiri convenţionale .

Pentru aceeaşi sursă de apă.  Conductibilitatea electrică Conductivitatea apelor constituie unul dintre indicatorii cei mai utilizaţi în aprecierea gradului de mineralizare a apelor cel puţin din următoarele considerente:  6 . iar calitatea ei s-a modificat. iar pentru cele de suprafaţă variază între 0oC –iarna şi 27 oC .30 oC vara.se încadrează între 8-12oC. Culoarea apelor naturale şi a celor poluate poate fi o culoare aparentă care se datorează suspensiilor solide uşor de filtrat prin depunere şi filtrare Coloraţia apei se exprimă în grade de culoare.K2 P + Cl4 . culoarea brună închisă o au apele de la fabricile de celuloză. Deci.[ P + Cl4]2→culoare roşu închis Temperatura apei variază în funcţie de provenienţă şi de anotimp. Prin reziduurile activităţii antropice.  Culoarea apei Apa pură este incoloră. putem conchide că atunci când întâlnim ape de diferite culori. Culoarea este dată de originea materialelor transparente. Culoarea apei naturale este determinată de prezenţa compuşilor coloidali ai fierului . Ionii de Fe dau apei culoarea galbenă. intensitatea culorii este legată direct de cantitatea substanţei colorante. având diametrul particulelor între 1 şi 10 µm. Eliminarea substanţelor coloidale din apă a impus tratarea chimică cu reactivi de destabilizare în vederea coagulării şi precipitării acestora. exemplu: 2K+[ P + Cl4]2. Apele bogate în Fe de la tăbăcării au culoarea verde închis sau neagră. Apele de culoare brună provin de la distileriile de cărbune. cei de Cu o colorează în albastru. Gradul de culoare este coloraţia produsă de o soluţie care conţine 1mg platină la 1 l de apă sub formă de ion cloroplatinat. iar pentru studii mai detaliate se impun determinări de laborator. care le face practic nesedimentabile în mod natural O apă tulbure prezintă pericol epidemiologic deoarece particulele în suspensie pot constitui un suport pentru germenii patogeni. coeficientul de fineţe variază în limite bine determinate în cadrul unui ciclu hidrologic anual. se poate schimba culoarea apelor. Caracterizate prin proprietăţi electrice de suprafaţă.coloidale din ape reprezintă totalitatea substanţelor dispersate în apă. Culoarea apei potabile se determină prin compararea vizuală a probei de apă pusă într-o eprubetă cu o scară colorimetrică platin-cobalt sau bicromatcobalt. beta sau gama. prezintă un grad mare de stabilitate. Culoarea reală a apelor se datorează substanţelor dizolvate în apă şi se determină în comparaţie cu etaloane preparate în laborator.  Radioactivitatea -este proprietatea apei de a emite radiaţii permanente alfa . a substanţelor humice sau a unor substanţe rezultate din descompunerea plantelor acvatice. Pentru apele sbuterane . Relaţia dintre substanţele în suspensie (proprietate gravimetrică) şi turbiditate (proprietate optică) determină aşa-numitul “coeficient de fineţe” al suspensiilor.

cele mai importante fiind:  Să fie” sigură” din punct de vedere sanitar (legat de cerinţele consumatorului) şi al furnizorului de apă (să fie transportabilă). Fiecare ţară sau regiune dintr-o ţară are propriile norme de calitate. sau dezvoltării de bacterii şi să se poată transporta uşor. Conductibilitatea se măsoară în Ω-1cm-1 = Siemens S . cum sunt Directiva 98/83/EC privind calitatea apei destinate consumului uman. Pentru ca o apa să fie declarată potabilă. . se numeşte poluare a apei. care permit încadrarea probei într-o anumită categorie . Din valoarea conductibilităţii se pot face aprecieri asupra concentraţiei electroliţilor şi asupra variaţiei gradului de mineralizare a apei. Totuşi pe plan mondial se tinde spre o bază comună.. μS Condiţii de calitate pentru apa potabilă Calitatea apei se poate defini ca un ansamblu convenţional de caracteristici fizice. etc. Apa. bacterii. În acest sens Organizaţia Mondială a Sănătăţii a emis şi reeditează periodic "Directivele pentru calitatea apei potabile" iar organisme internaţionale precum Uniunea Europeană promovează şi ele norme comune detaliat sau cel puţin orientative. chimice.elimină erorile datorate transformării speciilor de carbonaţi/bicarbonaţi prin evaporare la 105o C (conform metodologiei de determinare gravitaţională a reziduului fix. în cazul bicarbonaţilor pierderile sunt de circa 30%). ea căpătând astfel însuşirea de a servi unui anumit scop . datorită depunerilor sau a agresivităţii calciului.  Să fie incoloră şi cu gust plăcut. spori. chimică sau bacteriologică a apei peste o limită admisibilă stabilită. 7 . din multitudinea caracteristicilor fizice. să fie lipsită de risc de contaminare (să nu existe viruşi . biologice şi bacteriologice. mS .  Concentraţia substanţelor indezirabile sau toxice să fie foarte scăzută.). se constituie într-un important indicator al aprecierii gradului de civilizaţie şi al posibilităţilor de dezvoltare pe care o localitate le oferă locuitorilor săi. chişti. chimice şi biologice care pot fi stabilite prin analize de laborator se utilizează practic un număr limitat. nu trebuie să provoace deteriorări calitative ale conductelor în timpul transportului. rezultată din experienţa şi necesităţile tuturor. Din punct de vedere al furnizorului de apă. element indispensabil vieţii şi activităţii omului. inclusiv depăşirea nivelului natural de radioactivitate produsă direct sau indirect. protozoare.  Să nu conţină agenţi patogeni sau microorganisme patogene. cu activităţi umane care o fac improprie pentru o folosire normală. Orice alterare fizică. considerate mai semnificative.măsurătorile de conductivitate (rezistivitate) a apei permit determinarea conţinutului total de săruri dizolvate în apă . exprimate valoric. Pentru stabilirea calităţii apei. ea trebuie să îndeplinească mai multe condiţii.au avantajul diferenţierii dintre săruri anorganice şi organice (ponderal) pe baza mobilităţilor ionice specifice. .

Noua lege însă are nevoie de numeroase norme de punere în aplicare şi conformarea la noile standarde se prevede a se eşalona pe o perioadă lungă. respectiv să se încadreze în limitele impuse de 54 de indicatori (preluaţi la recomandările Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii). NU se referă la apele minerale. 458 / 8 iulie 2002 privind calitatea apei potabile. cu completările din Legea 311/28iunie 2004 . nr. Apa potabilă trebuie să corespundă standardului de calitate nr. chimici (35). publicată în Monitorul Oficial al României. Unii parametri din noua listă sunt identici cu cei din STAS 1342-91 alţii diferă. în ultimul deceniu.în care sunt înscrişi parametrii indicatori de calitate ai apei potabile. 552 din 29 iulie 2002. Oricum ea trebuie să fie pe viitor baza de lucru în materie de 8 .Substanţe întâlnite în apele naturale Surse de apariţie Din solul mineral şi roci Suspensii -nămol -nisip -alte substanţe anorganice Coloizi argila SiO2 Fe2O3 Al2O MnO2 Gaze CO2 Substanţe neionizate şi dipoli Ioni pozitivi Ca2+ Mg2+ Na+ K+ Fe2+ Mn2+ Zn2+ Ioni negativi HCO-3 ClSO2+4 NO-3 CO2-3 HSiO-3 H2BO-3 H PO2-4 H2PO -4 OHFHCO-3 SO2-4 Din atmosferă N2 O2 CO2 SO2 -sol organic -resturi organice -materii vegetale organice -resturi organice CO2 NH3 O2 N2 H2S CH4 H2 -materii vegetale colorate -resturi organice H+ Din descompunerea materiei organice Na+ NH+4 H+ ClHCO-3 NO-2 NO3 OH HS radicali organici Organisme vii -peşti -alge -diatomee -organisme minuscule -viruşi -bacterii -alge -diatomee În România. norma de calitate pentru apa potabilă . Acest standard de stat se referă la apa potabilă furnizată de instalaţiile centrale sau sursele locale de alimentare apă. radioactivi (2). Acest STAS s-a aplicat până când a intrat în vigoare Legea nr. Partea I. şi anume: organoleptici (2).1342/91. Anexa I la noua lege indică o altă listă de parametri de calitate a apei potabile ce trebuie îndepliniţi şi pe viitor va putea fi modificată prin Hotărâri ale Guvernului. de rezervoarele de înmagazinare transportabile. precum şi la cea folosită pentru apă caldă menajeră (baie şi bucătărie). dincolo de anul 2010. fizici (4). a fost STAS 1342/91 APĂ POTABILĂ.

prin număr sau concentraţie. 1.calitate a apei potabile. Valorile stabilite trebuie să respecte condiţiile prevăzute la art. 1. . 458 din 8 iulie 2002 privind calitatea apei potabile -EXTRASCAPITOLUL II Condiţii de calitate Art. respectiv a municipiului Bucureşti. . instituţii socioculturale şi cantine. (2) Ministerul Sănătăţii şi Familiei aprobă valori pentru parametrii suplimentari. unităţi de asistenţă medicală. d) în punctul din care apa este preluată în procesul de producţie. (3) În cazul constatării situaţiei prevăzute la alin. la deteriorarea calităţii reale a apei potabile. 1. . direct sau indirect. 8. care să afecteze sănătatea umană. respectiv distribuitorului. (1) lit. şi care sunt măsurile suplimentare necesare pentru prevenirea îmbolnăvirii. la propunerea autorităţii de sănătate publică judeţene. respectiv a sistemului de distribuţie interioară. Reproducem în extras în continuare principalele prevederi referitoare la condiţiile de calitate : Legea nr. (1) lit. (2) autoritatea de sănătate publică judeţeană. c) în punctul în care apa se pune în sticle sau în alte recipiente. 4 alin. În privinţa parametrilor prevăzuţi în tabelul 3 din anexa nr. 1B şi 2 din anexa nr. b) să întrunească cerinţele minime prevăzute în tabelele 1A. Art.(1) Calitatea apei potabile este corespunzătoare când valorile stabilite pentru parametri sunt în conformitate cu anexa nr. 4. cu excepţia situaţiei în care apa este furnizată direct publicului.(1) Calitatea apei potabile destinate consumului uman trebuie să corespundă valorilor stabilite pentru parametrii prevăzuţi în anexa nr. îndeplinind următoarele condiţii: a) să fie lipsită de microorganisme. 1. se informează prin notificare scrisă să ia măsurile corespunzătoare de remediere şi întreţinere a reţelei de distribuţie. distribuitorii şi consumatorii. 6. b) la punctul de curgere a apei din cisternă. în cazul apei utilizate în industria alimentară. care nu sunt incluşi în anexa nr. precum: unităţi de învăţământ. în cazul apei potabile îmbuteliate. Ea dă şi importante definiţii oficiale şi desemnează autorităţi responsabile.(1) Apa potabilă trebuie să fie sanogenă şi curată. în cazul apei potabile furnizate prin reţeaua de distribuţie. Art. în cazul apei potabile furnizate în acest mod. 1. acolo unde măsurile de protecţie a sănătăţii publice pe teritoriul unui judeţ sau al municipiului Bucureşti ori pe o parte din teritoriul acestora o impun. c) să respecte prevederile art. a). ori la creşterea gradului de poluare a apelor utilizate pentru obţinerea apei potabile. valorile lor sunt stabilite în scopul evaluării calităţii apei potabile în programele de monitorizare şi în vederea îndeplinirii obligaţiilor prevăzute la art. 5-8 şi 10. 9 . pot constitui un pericol potenţial pentru sănătatea umană. în conformitate cu anexa nr. 5. 1. paraziţi sau substanţe care. în următoarele puncte de prelevare a probelor: a) la robinetul consumatorului şi la punctul de intrare în clădire. din cauza sistemului de distribuţie interioară sau a modului de întreţinere a acestuia se consideră că au fost îndeplinite obligaţiile ce revin producătorului. respectiv a municipiului Bucureşti. producătorii. (2) Măsurile de aplicare a prezentei legi nu trebuie să conducă. a) se constată că valorile parametrilor nu se încadrează în valorile stabilite pentru parametri. (2) Dacă în situaţia prevăzută la alin. după caz.

. turbiditate ) 3.criterii de calitate a apei . sodiu.parametri indicatori ai poluării persistente : cadmiu.parametri opţionali : carbon organic total ( COT ). conductivitate electrică. miros ) 2. Indicatori chimici : o generali-se referă compoziţia naturală a apei. . .parametri de calitate ai apei – sunt valori şi exprimări numerice ale indicatorilor de calitate a unei ape . uleiuri totale. compuşi organo halogenaţi şi uleiuri minerale . streptococi .(condiţii) sunt transpuse în indicatori (parametrii caracteristici) care reprezintă parametrii apei potabile.reprezentaţi de caracteristici nominalizate pentru o determinare precisă a calităţii apelor . pentru caracterizarea calităţii şi gradului de poluare a unei ape se utilizează indicatorii de calitate. după cum Clasificare după natura indicatorilor de calitate: 1. Aceştia se pot clasifica după natura lor şi după natura şi efectele pe care le au asupra apei . conductivitate.indicatori de calitate ai apei .reprezintă valori ale indicatorilor de calitate a apelor care limitează un domeniu convenţional de valori acceptabile pentru o anumitã folosinţă a ape Parametri de calitate sunt microbiologici. oxigen dizolvat.parametri de bază : temperatură. bor. cianuri . consum biochimic de oxigen ( CBO) detergenţi anionici. . mercur. Pentru precizarea caracteristicilor de calitate a apei se utilizează următoarea terminologie : . Valorile concentraţiilor maxime admise pentru parametrii de calitate ai apei potabile sunt cele prevăzute în tabelele din “Legea nr. colibacili . metale grele. pH. arsen. 458 din 8 iulie 2002 privind calitatea apei potabile” Aşa cum s-a arătat deja.totalitatea indicatorilor de calitate a apei care se utilizează pentru aprecierea acesteia în raport cu măsura în care satisface un anumit domeniu de folosinţă sau pe baza cărora se poate elabora o decizie asupra gradului în care calitatea apei corespunde cu necesităţile de protecţie a mediului înconjurator . culoare. Sistemul mondial de supraveghere a mediului înconjurător prevede urmărirea calităţii apelor prin trei categorii de parametrii: . Indicatori organoleptici (gust.Toate aceste cerinţe . o toxici – se referă la prezenţa compuşilor poluanţi toxici. 10 . Indicatori fizici ( pH.a căror prezenţă induce un factor de risc pentru sănătatea consumatorilor. . chimici şi indicatori.valori standardizate ale calităţii apei .

N.duritate.consumul chimic de oxigen (CCO Cr şi CCO Mn) . plumb.chimici selectivi . 11 .detergenţi . CN.cianuri . .activitate specifică admisă a fiecărui radionuclid -indicatori biologici care reflectă gradul de saprobitate a apei.trihalometani ..carbon organic total (COT) .indicatori fizico-chimici generali: . cadmiu. sulfaţi . etc.cloruri. poate determina cresterea încărcăturii interne a organismului ce conduce la cresterea dozelor efective rezultate prin ingestie si implicit a riscului aparitiei efectelor negative asupra sanatatii. magneziu. Cd2+ .) .uraniu natural .Indicatori de radioactivitate-Consumul de către om al alimentelelor si apei potabile cu un continut radioactiv crescut.indicatorii gradului de mineralizare : . NO3 .temperatura . alcalinitate .arsen . Hg .indicatorii regimului de oxigen .pH .Indicatori bacteriologici –prezenţa organismelor animale sau vegetale 5.indicatori fizico .consumul biochimic de oxigen (CBO5) . fosfaţi .indicatori fizico . Clasificare după natura şi efectul pe care îl au asupra apei: .oxigen dizolvat (OD) .hidrocarburi aromatice mono şi polinucleare . Cr3 .indicatori radioactivi .activitate globală α şi β .fenoli . fier. etc.azot Kjeldhal şi azot total.Indicatori biologici6. în principal prin determinarea numărului de bacterii coliforme totale şi de bacterii coliforme fecale. zinc.reziduul fix . cobalt. . -pesticide -trihalometani 4. prin analiza speciilor de organisme care populează mediul acvatic.pesticide .calciu. sodiu.indicatori bacteriologici care măsoară nivelul de poluare bacteriană.chimici specifici ( toxici): .-amine aromatice= Ar-NH2 : C6H5-NH2 (fenilamina sau anilina) -As .metale grele ( mercur.

dăunătoare sănătăţii precum chisturi de giardia.05 mg/dm3 0. Fe . Organismele biologice indicatoare de poluare.1 micrograme/dm3 2. Dintre substanţele dizolvate . Pb Prezenţa ionilor de calciu şi magneziu în apă îi confer acesteia duritate.1-0. compuşii azotului .2 mg/dm3 0.5 mg/dm3 0.3 mg/dm3 300/cm3 10/100cm3 2/100cm3 2/100cm3 Caracteristicile biologice Apa potabilă nu trebuie să conţină organisme animale şi vegetale vizibile cu ochiul liber.1mg/dm3 0. SiO2 . ionul Cr6+.3 mg/dm3 50-80 mg/dm3 0. Al .3 mg/dm3 200-400mg/dm3 5-7 mg/dm3 Amine aromatice azotaţi Cianuri libere fluor Mercur Plumb Total cloroform Pesticide CCO (consumul chimic de oxigen) Amoniac Nitriţi Germeni mezofili Germeni coliformi totali Germeni coliformi fecali Streptococi fecali 0 mg/dm3 45mg/dm3 0. K . unele sunt necesare: O2 . Iar altele sunt inadmisibile: H2S . Ea conţine dizolvate gaze şi o serie de substanţe minerale şi organice care îi conferă caracterul de potabilitate. SO2-4 .3 mg/dm3 0 – 0. aciditatea şi alcalinitatea apei Valoarea pH-ului ( concentraţia ionilor de hidrogen) apei determină în mare măsură: -procesele biologice şi chimice care au loc în apa natural. Mn . 12 .nici ouă sau larve de paraziţi. Proprietăţile chimice ale apei Apa potabilă nu este şi nu trebuie să fie pură.05-0. pH-ul. nu se admit. Tabel nr.5-3 mg/dm3 0 -0.01 mg/dm3 1. As .001mg/dm3 0. Apa cu duritate mare are o întrebuinţare limitată în industrie şi în scopuri gospodăreşti.1 Indicatori de potabilitate si valorile maxim admise Gust si miros temperatura pH turbiditate culoare conductivitate Duritatea apei Calciu Cloruri Cupru Fier Magneziu Mangan Sulfaţi Zinc 2 grade 7-15 grade C 6-8 5-10 grade 15-30 grade 1000-3000S/cm 20-30 grade germane 100-180 mg/dm3 250-400 mg/dm3 0. Cl . CO2 .05-0. Numărul organismelor animale microscopice nu trebuie să depăşească 20 în 1 dm3 de apă. dar în anumite limite. ai fosforului . protozoare intestinale patogene etc. Ca2+ altele sunt admisibile: MgO .În tabelul de mai jos sunt redate valorile admise şi excepţional admise ale indicatorilor de potabilitate.

Ca2+ .5. valoarea produsului ionic este P H O = 10-14 . la dizolvarea în apă a unor baze sau săruri cu hidroliză bazică. atât excesul cât şi deficitul de protoni Apele cu pH scăzut au acţiune corozivă puternică asupra materialelor de construcţie (de tipul armături pentru betoane) . datorită capacităţii de tamponare de care dispun îndeosebi apele naturale. concentraţia ionilor hidroniu creşte peste 10-7 iar cea a ionilor OH. În consecinţă soluţiile pot fi: . Apele cu pH alcalin spumează. deci la temperatura mediului ambiant. O apă chimic pură este neutră . concentraţia ionilor hidroniu scade sub 10-7 .8 . Reacţia este reversibilă şi deplasată mult spre stânga. Mg2+ jucând un rol esenţial în acest sens.5 Apa este o substanţă amfoteră. pH-ul şi capacitatea de tamponare a acestuia constituie una din proprietăţile esenţiale ale apelor de suprafaţă şi subterane. Creşterea alcalinităţii sau acidităţii nu sunt însoţite şi de variaţii corespunzătoare ale pHului. conform reacţiei: 2H2O <==> H3O+ + OHAceastă reacţie de ionizare se datoreşte polarităţii puternice care produce polarizaţia moleculelor de apă.5 – 8. respectiv cu sedimentele.scade proporţional. dar şi pentru cele de la interfaţa cu materiile în suspensie. pe această cale asigurându-se un grad de suportabilitate natural faţă de impactul cu acizi sau baze. sau săruri cu hidroliză acidă.bazice pentru pH > 7 . sărurile de Na+ .] = 10-7 Această valoare corespunde stării neutre din punct de vedere chimic.creşte proporţional.-caracterul coroziv al apei.5-8. În funcţie de pH-ul apei se stabilesc unele din procesele de tratare ale acesteia. iar cea a ionilor OH. De subliniat că această capacitate de tamponare a pH–ului este deosebit de importantă nu numai pentru echilibrele din faza apoasă. Concentraţia ionilor de hidrogen din apă. cu care intră în contact . adică are pH-ul= 7. fiind în acelaşi timp şi acid şi bază. agresivitatea acesteia. pentru care pH-ul apei are valori cuprinse între 6. capacitatea apei de a constitui medii pentru dezvoltarea diferitelor organisme etc.5 . Apa pură este puţin disociată. in pH. Prin dizolvarea în apă a unor acizi. Principalul sistem tampon al apelor naturale îl reprezintă sistemul acid carbonic dizolvat/carbonaţi. de unde se poate deduce că: [ H3O + ] = [ OH . Procesele biochimice se desfăşoară normal într-o apă al cărei pH este cuprins între 6. Invers. La 22°C. pH-ul apelor naturale este cuprins între 6. abaterea de la aceste valori dând indicaţii asupra poluării cu compuşi anorganici .neutre pentru pH = 7 . 13 . reprezintă un factor important care determină capacitatea de reactivitate a apei. Între valoarea pH-ului apei şi aciditatea sau alcalinitatea acesteia nu există o identitate. K+ . Deoarece variaţiile acestor concentraţii sunt de cele mai multe ori foarte mari şi sunt greu de reprezentat grafic sau exprimat numeric.acide pentru pH < 7 Prin pH se poate exprima deci.

52 + log[ CO2]bic . HCO3− . Aciditatea mai este determinată de apariţia acizilor humici.52 –este o constantă reprezentând logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de acid carbonic disociat. chiar după fierbere. NO-3 .Acest tip de duritate rămâne în mod permanent în apă.log[ CO2 ]liber CO2]bic [ CO2]bic = concentraţia CO2 din carbonaţii acizi [ CO2 ]liber = concentraţia CO2 liber existent în apă Rezultă că aciditatea apelor natural este cauzată în principal de CO2 liber.duritatea temporară reprezintă conţinutul ionilor de Ca2+ şi Mg2+ legaţi de anionul HCO-3 . fiind atribuită ionilor de Ca2+ şi Mg2 legaţi de anionii Cl. 14 . Dintre aceştia un rol important il au sistemele tampon: H 2 CO3 . de acizi organici sau de acizi minerali aduşi cu apele uzate sau formaţi prin hidroliza sărurilor aflate în apă. Între concentraţia CO2 liber (CO2 aq) şi acidul carbonic există un raport constant. dar mult cu schimbarea acestui raport. duritatea temporară a apei este egală cu alcalinitatea totală . SO2-4 . existenţi în mod natural sau proveniţi din ape reziduale neepurate . în apele naturale obişnuite. Se deosebesc următoarele tipuri de duritate: . unde [ H ] = K [[H CO ]] HCO + 2 3 − 3 Din această relaţie rezultă efectul tampon al unui asemenea sistem. astfel că.pH –ul apelor naturale este influienţat de unii compuşi dizolvaţi în apă.duritatea totală reprezintă totalitatea sărurilor de Ca2+ şi Mg2+ prezente în apă.duritatea permanentă reprezintă diferenţa dintre duritatea totală şi duritatea temporară. Alcalinitatea poate apărea şi în cazul deversării de ape reziduale puternic bazice. Cea mai mare parte a CO2 existent în apă este dizolvat fizic. Alcalinitatea apelor naturale –se datorează ionilor de bicarbonat şi în mai mică măsură fosfaţilor. care prin fierberea apei se poate înlătura deoarece dicarbonaţii se descompun în CO2 şi în carbonaţi care precipită. . În apele reziduale valoarea pH-ului depinde însă şi de conţinutul de CO2 liber. Practic alcalinitatea totală se datorează bicarbonaţilor de calciu şi magneziu. Valoarea pH-ului unei ape se poate determina cu relaţia: pH = 6. . Acidul carbonic disociază conform reacţiei: H 2C O 3 ⇔ H + + O C − 3 . Duritatea apei a fost inclusă la capacitatea de tamponare a apei datorită ponderii carbonaţilor de calciu şi magneziu în apele naturale.. 6. potrivit căruia pH-ul variază puţin cu diluţia.

. Cea mai mare parte a CO2 se găseşte dizolvat fizic. În acest echilibru apar toate formele de dioxid de carbon : -CO2 liber. respectiv: o la pH ≤ 4 .care este capabil să transforme noi cantităţi de carbonaţi în bicarbonaţi.0 slab dură 4 200 . [ CO2 ]liber = [CO2 ]aferent +[ CO2 ]agresiv La scăderea cantităţii de dioxid de carbon sub limita necesară menţinerii bicarbonaţilor în soluţie are loc precipitarea unei cantităţi corespunzătoare de carbonaţi. 15 (1) . . Mg2+ . CO2 este prezent sub formă de CO2 liber. 1 mg/l m val/l Caracterizarea apei CLASA DE DURITATE 2 3 56 – 100 1.1 moale 101 – 200 2. Dioxidul de carbon se poate gasi in apă sub trei forme : liber . Cantitatea de CO2 care depăşeşte această limită se numeşte CO2 agresiv . Formele sub care se găseşte CO2 în apă por fi prezentate prin schema din figura următoare. numai o mică parte reacţionează cu apa şi se formează acidul carbonic.M. rezultă că pentru menţinerea bicarbonaţilor în soluţie. Existenţa uneia sau alteia dintre formele sub care se poate găsi CO 2 în apă este în funcţie de pH-ul apei.0 moderat dură Conţinutul de dioxid de carbon al apei Conţinutul de dioxid de carbon este o caracteristică foarte importantă a apei.0 . este necesară o anumită cantitate de CO2 liber numit “dioxid de carbon aferent”.1 – 2. CO2+HOH <==> H2CO3 Între H2 CO3 şi sărurile acidului carbonic se stabileşte următorul echilibru: MCO3 + CO2 + H2O <==> M(HCO3)2 M –cation de metal divalent ( Ca2+ .agresiv si legat sub forma de bicarbonati si carbonaţi. Pb2+ )etc. Cu2+ .CO2 semilegat în bicarbonaţi.CO2 legat în carbonaţi Din echilibrul ( 1 ) .4 . o la pH = 8. Conţinutul de CO2 determină aşa numitul echilibru carbonic al apei.500 4.0 – 4. CO2 este prezent sub formă de HCO-3 .*Clasificarea apelor după duritate: U.10 foarte dură 0 – 55 0 – 1.

CO2 total CO2 liber CO2 agresiv CO2aferent CO2semilegat HCO-3 CO2legat CO32- Figura nr 1.în apele subterane şi este mai mică în apa mărilor şi a oceanelor . Dar CO2 agresiv poate face apa nepotabilă.. Mg2+ .o la pH ≥ 10. K+ . se găseşte sub forma unui strat subţire pe pereţii conductelor şi se formează sub acţiunea bicarbonaţilor de Ca şi Mg din apă. Datorită gradului de diluţie ridicat.5 . CO2 este prezent sub formă de carbonaţi. ClAlături de aceşti ioni se mai găsesc : Fe2+ . CO2 trebuie să lipsească deoarece produce o puternică coroziune chimică a tolelor cazanelor. NO-3 . deoarece poate dizolva PbCO 3 format pe pereţii conductelor de plumb prin care se transportă apa. SiO2-3 . Na+ . Carbonatul de plumb. Al3+ . HCO -3 . aceste săruri sunt total disociate . În sursele de apă din diferite zone pot să predomine anumiţi ioni care conferă apei un anumit caracter. se găsesc ioni de Ca2+ . Formele de CO2 din apă CO2 nu dăunează calităţii apei potabile. F. astfel încât în apă se găsesc ioni : Ca2+ . Duritatea apelor Apele naturale conţin cantităţi variabile de săruri dizolvate din rocile cu care vin în contact. iar dintre anioni. concentraţia anionilor SO2-4 este mai mare decât a celor de Cl. Ba2+ . PbCO 3. Astfel pot exista ape: o magneziene o sulfatice o clorurate o feruginoase o iodurate o sulfuroase o carbogazoase 16 . NO-2 .. ci îi conferă gust plăcut şi prospeţime. unde predomină ionul Cl. Fe3+ . În apa de alimentare a cazanelor de abur. SO2-4 . Săruri dizolvate în apă. PO3-4 În cantitatea cea mai mare dintre ionii menţionaţi . în mod obişnuit .

iar cele de suprafaţă au durităţi mici. dp . 17 . apele dure nu prezintă pericol. o ape moi . atunci când apa ajunge la suprafaţă se elimină cea mai mare parte a durităţii temporare deoarece scade presiunea parţială şi se degajă o bună parte din CO2 aferent 2. în special de cloruri şi de sulfaţi. STAS 1342-91 admite pentru apa potabilă 200d.0 – 4 0d. dtp . apele natural se pot clasifica în : o ape foarte moi . De obicei apele subterane sunt mai dure. În funcţie de duritatea lor. o anumită duritate confer apei un gust plăcut şi prospeţime. se deosebesc:  duritate temporară. stabile termic. care este suma celor două durităţi dtot = dtp + dp Duritatea se exprimă în mval/l sau în unităţi convenţionale numite grade de duritate.4 – 8 0d.8 = 0. o ape dure -18 – 30 0d. prin diluarea apelor de suprafaţă cu apa din precipitaţii Din punct de vedere fiziologic. trebuie să prezinte o duritate temporară minimă de 20d. 1mval = 2. Apele folosite ca apă potabilă sau în industrie.357 mval În România se foloseşte gradul german de duritate . dtot . Duritatea apei potabile trebuie să fie de maxim 200d.care este dată de suma bicarbonaţilor de calciu şi magneziu din apă. o ape moderat dure -12 – 18 0d. 0d .8 0d 1 0d = 1:2. când bicarbonaţii se descompun conform reacţiilor: Ca ( HCO3)2 = Ca CO3 + CO2 ↑+H2O Mg ( HCO3)2 = Mg CO3 + CO2 + H2O  duritate permanentă .  duritate totală .Duritatea apelor Sărurile de calciu şi magneziu solubile conferă apei o proprietate denumită duritate. Apa de băut trebuie să se încadreze în intervalul de duritate minim 20d – maxim 200d. Duritatea temporară se elimină la încălzire. Aceasta se explică astfel: 1. În funcţie de anionii de care sunt legaţi cationii de calciu şi magneziu. o ape foarte dure d > 30 0d. pentru formarea stratului protector pe conducte – Ca (O3 FeO3). care este determinată de celelalte săruri de calciu şi magneziu. care corespunde la un conţinut de 10mg CaO /dm3 apă Gradul german de duritate reprezintă duritatea conferită apei de ionii de calciu şi de magneziu a căror concentraţie este echivalentă cu prezenţa în apă a 10 mg CaO / 1 dm3 de apă.

Oxigenul şi substanţele organice dizolvate în apă
Oxigenul se găseşte dizolvat în apele naturale aproape de limita de saturaţie determinată de presiunea sa parţială şi temperatură. Oxigenul participă la reacţii chimice şi biochimice cu substanţele dizolvate în apă. Ca urmare, în apele subterane, în special în cele cu fier, conţinutul de O2 este foarte scăzut. În apele de suprafaţă , conţinutul de O2 depinde de presiune şi de temperatură, precum şi de numeroasele procese fizice, chimice, biologice care însoţesc ciclul vieţii biologice ( asimilaţie , respiraţie , degradări ) . Ca urmare a consumării oxigenului , în aceste procese apare un deficit de oxigen care poate provoca dispariţia completă a vieţii aerobe. Prin deficit de oxigen se înţelege diferenţa dintre cantitatea de oxigen care saturează apa la presiunea şi temperatura dată şi conţinutul real de oxigen. Între conţinutul de O2 şi substanţele organice din apă se poate stabili o corelaţie directă. Substanţele organice din apele naturale provin din: o terenurile din bazinul hidrografic, substanţele humice; o din descompunerea organismelor vii din apă; o din deversarea de ape uzate, menajere sau industriale. Conţinutul de substanţe organice din apă Este un indicator de calitate foarte important deoarece substanţele organice servesc ca suport nutritiv pentru bacterii, viruşi şi alte organisme vii. Întotdeauna o mare cantitate de bacterii sau plancton este asociată cu o mare concentraţie de substanţe organice. Determinarea analitică individuală a substanţelor organice din apele naturale este dificil de realizat deoarece presupune o aparatură de laborator de înaltă tehnicitate. Din acest motiv de obicei se recurge la o apreciere globală a cantităţii de substanţe organice din apă prin determinarea “oxidabilităţii”. Oxidarea substanţelor organice din apă se poate face chimic sau biochimic. Determinarea “oxidabilităţii”pe cale chimică constă în stabilirea cantităţii de substanţă oxidantă ( KMnO4 , K2Cr2O7 ) consumată, necesară pentru oxidarea substanţelor organice conţinute într-un anumit volum de apă. Această analiză chimică se numeşte determinarea consumului chimic de oxigen şi se notează: CCO - Mn CCO - Cr Consumul Chimic de Oxigen (CCO) este un parametru important în analiza apelor reziduale , a apelor de suprafată şi a plantelor. Această determinare dă informaţii asupra gradului de poluare al apei cu materie organică. Consumul biochimic de oxigen CBO Este un indicator de calitate pentru apă care dă informaţii despre conţinutul de substanţe organice din apă degradabile pe cale biologică.
18

CBO reprezintă cantitatea de oxigen care se consumă pentru degradarea oxidativă de către microorganisme a substanţelor organice conţinute într-un dm3 de apă. Convenţional s-a stabilit ca determinarea consumului biochimic de oxigen să se efectueze pentru o perioadă de incubare de mai multe zile, - (CBO )n , unde „n” reprezintă numărul de zile de incubare, a cărui valoare optimă este de 5 zile. (CBO )5 rezultă din diferenţa între concentraţia oxigenului dizolvat în proba supusă analizei la începutul şi la sfârşitul perioadei de incubaţie. Incubarea probelor de apă se realizează la temperatura de 20 ±1 0C, la întuneric. Determinarea (CBO )5 în probe de apă nediluată se aplică la probele de apă care au un CCO de 10-15 mg/L . Peste această valoare este necesară diluarea probelor de apă , deoarece au un conţinut mare de substanţe organice. Prezenţa O2 în apa potabilă a minim 4 – 6 mg/L este necesară deoarece conferă apei un gust plăcut şi prospeţime. Prezenţa substanţelor organice în apa potabilă nu este admisă din următoarelor motive: o datorită caracterului toxic direct; o indică o eventuală infectare a apei STAS 1342-91, admite pentru conţinutul de substanţe organice în apa potabilă limita de 10 mg KMnO4/L apă. Oxigenul dizolvat în apă favorizează deferizarea şi demanganizarea apei bazată pe fenomenul de oxidare. În prezenţa a 5 – 6 mg O2/dm3 în apă şi a unei durităţi temporare de minim 20d are loc coroziunea fierului conform reacţiei: 4 Fe + 3 O2 + 6 H2O = 4 Fe(OH)3 ↓ concomitent cu absorbţia unei părţi pe precipitat din CO2 aferent, ceea ce duce la reacţia: Ca ( HCO3)2 = CaCO3 + CO2 H2O Datorită acestor reacţii se formează un strat de Fe(OH)3 →hidroxid feric şi carbonat de calciu, care aderă la peretele conductei întrerupând coroziunea. În apa de alimentare a cazanelor de abur, oxigenul chiar în concentraţii reduse , favorizează coroziunea.

19

1. Principii de tratare a apelor
Tratarea apelor are ca scop corectarea unor caracteristici ale apei brute; astfel încât după tratare apa să corespundă din punct de vedere calitativ unor anumite cerinţe, în funcţie de utilizarea ei ca apă potabilă sau apă industrială. Aceste tratamente sunt cu atât mai necesare , cu cât se folosesc tot mai mult apele de suprafată, de obicei puternic impurificate. Datorită faptului că apele naturale au o compoziţie foarte variată, nu există o tehnologie tip de tratare a apelor , ci de la caz la caz se aplică anumite operaţii de tratare a apei. Pentru stabilirea unui proces tehnologic eficient de tratare a unor ape ,într-un caz concret, se face în prealabil un studiu experimental în laborator sau în staţii pilot.

Instalatii de tratare a apei ( filtrare apa)

20

exemplu : apa potabilă. apă pentru producere de abur  3.Instalatii de tratare a apei. în funcţie de destinaţia apei industriale şi de proprietăţile (caracteristicile ) fizico-chimice necesare în anumite utilizări industriale. 2. Purificarea apelor care cuprinde. Corectarea calităţii apelor care se aplică în special pentru apele industriale. operaţiile: o eliminarea uleiurilor o decarbonatarea (eliminarea CO2 ) o desilicierea ( eliminarea SiO2 ) 2+ 2+ o dedurizarea (eliminarea sărurilor Ca . Acest proces cuprinde. Procese de tratare a apei Cele mai importante procese de tratare a apei sunt:  1. Mg ) o demineralizarea (eliminarea tuturor componenţilor minerali ) o electrodializă o osmoză inversă o nanofiltrare Se efectuează toate aceste operaţii sau doar unele. ap pentru irigaţii. în principal.în linii mari. Rezervoare pentru preapararea substantelor utilizate la limpezirea apei  2. operaţii de: o eliminare a suspensiilor o deferizare şi demanganizare o sterilizarea sau dezinfecţia (elimanarea bacteriilor şi a virusurilor) Purificarea apelor se aplică în cazul apelor naturale care se vor folosi ca ape potabile sau în scopuri industriale când sunt necesare ape cu grad înalt de puritate.Epurarea apelor reziduale 21 .

nesedimentabile.2. 2.5 m/s ). d>10-3 mm . Deznisipatoarele pot fi . orizontale (figura nr. Deznisipare (presedimentare) Se aplică atunci când apa brută conţine cantităţi mari de nisip sau alte substanţe grele de natură minerală.1.1÷0.separabile prin simplă sedimentare . Deznisiparea reprezintă prima treaptă în procesul de limpezire a apei.1 Purificarea apelor naturale Înainte de a se elimina suspensiile . cu viteze foarte reduse.2 mm care au o viteză de depunere destul de mare. Eliminarea suspensiilor se face cu ajutorul următoarelor operaţii principale: o –deznisiparea o -decantarea o -filtrarea o –coagularea Aceste operaţii se aplică independent sau combinat.1. Eliminarea suspensiilor Apele curgătoare de suprafaţă conţin cantităţi variabile de substanţe aflate în stare de suspensie. care se pot depune ulterior pe canale.1. Suspensiile prezente în apă pot fi clasificate în trei categorii. 2. de ordinul a câteva minute.3 ): Deznisiparea poate fi considerată şi presedimentare. Acesta este format din particule cu un diametru > 0. după direcţia de curgere a apei. c) Suspensii coloidale cu dimensiuni de 1 ÷ 200 mμ . În deznisipatoare se elimină nisipul din apă. 22 . şi anume: a) Suspensii gravitaţionale cu diametrul peste 10-3 mm. Timpul de staţionare a apei în deznisipator este mic. conducte sau uzează prin abraziune pompele sau alte utilaje folosite la tratarea apei. iar viteza de trecere a apei este mare ( 0. are reţinerea impurităţilor mari pe grătare şi site. b) Suspensii fine neîncărcate electric –cu dimensiuni mai mici de 10-3 mm . sau care se decantează greu.1. practic nesedimentabile . Deznisipatoarele sunt plasate înaintea decantoarelor.2 ) şi verticale (figura nr. Presedimentarea (deznisiparea ) se aplică în cazul în care apa naturală conţine cantităţi mari de nisip sau alte particule minerale grele.1.

Cameră de liniştire a apei 2. Grătare (pentru reţinerea suspensiilor plutitoare. 2. grosiere) 3.1 Apa bruta 4 4 1 APA DEZNISIPATĂ 5 Figura nr. Dispozitiv de evacuare a nisipului 23 . Camera de sedimentare 4. stăvilare 5. –DEZNISIPATOR ORIZONTAL unde: 1. Praguri.

astfel că se obţine apa limpezită şi suspensiile: 24 . 2. Pentru debite foarte mari de apă se folosesc decantoarele radiale. Prin operaţia de decantare se realizează îndepărtarea gravitaţional a nămolurilor şi a suspensiilor coagulate. Timpul de şedere a apei în deznisipator este de 30÷100 s. DEZNISIPATOR VERTICAL unde: 1*-Zona centrală 2*Evacuare nisip 3*Conductă de alimentare cu apă brută 4*Conductă de evacuare a apei deznisipate Deznisipatoarele verticale se folosesc acolo unde se impune economie de spaţiu şi unde nu sunt necesare lucrări dificile şi excavări costisitoare. 3. în care apa brută circulă cu o viteză redusă. Operaţia se realizează în bazine de sedimentare denumite decantoare .1.1. Decantarea apei este un proces de separare a particulelor solide cu dimensiuni mai mari de 10-3 mm . Apoi apa este evacuată pe la partea superioară prin conducta (4*). Apa introdusă prin conducta (3*) circulă de sus în jos prin zona centrală (1*) a deznisipatorului şi de jos în sus prin compartimentul exterior cu o viteză mai mică decât viteza de depunere a nisipului ( 2 – 5 m/s ). prin acţiunea forţelor gravitaţionale. Decantarea Decantarea reprezintă operaţia de eliminare a suspensiilor din apă. iar particulele aflate în suspensie se depun gravitaţional. Nisipul se depune la partea inferioară şi este evacuat prin conducta (2*) .1* 4* Apă deznisipată 3* Apă brută 2* Figura nr. Cele mai uzuale sunt decantoarele statice (orizontale) .2. aflate în suspensie.

Decantoarele sunt bazine de dimensiuni mari. să nu depăşească 1cm /s. În decursul timpului s-au propus mai multe tipuri de decantoare. acesta trebuie să asigure următoarele operaţii şi să cuprindă: . Această operaţie se realizează în bazine de sedimentare numite decantoare. Prin această operaţie se elimină din apă suspensiile gravitaţionale şi suspensiile coagulate în proporţie de 40÷80 % din cele iniţiale. Suspensiile depuse în decantoare formează nămoluri.spaţiul pentru curăţarea şi evacuarea nămolului din decantor. mecanice. .Apă brută .spaţiul de decantare. care se îndepărtează continuu sau discontinuu. . 4 Schiţa decantare Pentru procesul de eliminare gravitaţională a suspensiilor din apă se utilizează şi termeni ca sedimentarea apei sau limpezirea apei. Particulele solide se depun datorită greutăţii proprii sau îngreunării artificiale. hidraulice . o densitatea particulelor. în care apa brută este în repaus sau circulă cu viteză foarte mică. Decantoarele pot fi circulare ( cu Ø = 15 – 60 m ) . astfel încât viteza de sedimentare să fie mai mare decât viteza de deplasare a apei. o temperatura. pătrate .cu l = 20 – 25 m . Ø. o regimul de curgere a fluidului. Viteza de sedimentare este funcţie de: o diametrul particulelor solide . .eventual plus reactivi de coagulare DECANTARE Apă limpezită Suspensii (nămol) Figura nr. aici are loc depunerea suspensiilor. 25 . o acceleraţia gravitaţională. în care apa are o viteză de circulaţie foarte redusă. Viteza de curgere a apei trebuie să fie mică. Se pot folosi procedee manuale .sistemul de colectare a apei limpezite. o densitatea mediului (apei ). dreptunghiulare . asigurânduse o staţionare relativă de 1 – 21/24 ore .sistem de introducerea şi distribuirea apei brute amestecată în prealabil cu reactivi de coagulare. Indiferent de tipul decantorului. cu L = 30 – 100 m şi l = 5 – 10 m.

condiţii optime de sedimentare şi anume: .viteza de curgere a apei să nu depăşească 1 cm/s. pentru a nu produce depuneri. .să nu existe variaţii ale densitaţii apei datorate variaţiei de temperatură.cantitatea de substanţe în suspensie să nu fie prea mare. au formă dreptunghiulară : 1 8 (p) 2 3 5 Apa brută 6 4 apa decantată 7 Figura nr. 26 .alimentarea şi evacuarea uniformă a apei în decantor. pentru ca viteza de sedimentare a particulelor solide să fie mai mare decât viteza de deplasare a apei. viteza de deplasare a apei este mică ( 1 – 2 mm/s ) până la maxim 5 mm/s .Decantoarele orizontale longitudinale sunt construite din beton armat. . deoarece particulele se deranjează între ele în timpul sedimentării. . Viteza de circulaţie a apei în această cameră trebuie să fie mai mare ( ≈ 0. Decantor orizontal longitudinal unde : 1. Pricipiul este acelaşi pentru decantoarele radiale şi verticale. 7.sedimentarea este îngreunată. 3. 4. cameră de liniştire şi distribuţie a apei cameră de decantare a apei cameră de colectare a apei decantate cameră de colectare şi evacuare a nămolului conducta de intrare a apei brute conducta de golire a apei limpezi conductă de evacuare a nămolului perete pentru evacuarea uniformă a apei (p) Camera de liniştire şi distribuţie a apei are rolul de a primi apa brută şi de a o distribui în spaţiul de decantare. 8.5 m/s ) decât viteza de sedimentare.regimul de curgere al apei să fie laminar. În spaţiul de decantare. . când substanţele în suspensie se află în cantitate de peste 1g/dm3 . Evacuarea apei decantate se face printr-un deversor pe toată lăţimea bazinului de decantare. S-au determinat . 5. 2. 5. 6. experimental.

4. denumită viteză de sedimentare. expresiile celor 2 forţe sunt: Fg = ( ρp – ρl ) · g · Vp (1) v2 Fr = CD · ρl ·  · Ap (2) 2 în care: ρℓ = densitatea lichidului. cu o viteză constantă. m2. d = diametrul particulei solide . m/s2 . sedimentarea particulelor discrete. CD = coeficient de rezistenţă (frecare) . πd 3 Vp = 6 (3) iar πd 2 Ap = 4 (4) Prin egalizarea celor 2 forţe opuse . g = acceleraţia gravitaţională . Pentru particulele sferice. v = viteza de cădere a particulei . mişcarea corpului devine uniformă . dimensiunile şi greutatea şi a căror comportare în câmp gravitaţional nu este influienţată de prezenţa altor particule (concentraţia în solide în suspensie este mică ). m/s. sedimentarea particulelor floculante. După o perioadă iniţială de accelerare. Pentru particule sferice. 3. ρp = densitatea particulei solide . sedimentare şi compresie a masei solide depuse Sedimentarea particulelor discrete Particulele „discrete” sunt particulele care nu îşi modifică forma. Ap = aria proiecţiei particulelei pe un plan perpendicular pe direcţia mişcării . sedimentarea stânjenită. vs: Fr = Fg (5) 27 . Vp = volumul particulei .După tipul particulelor solide şi natura interacţiunilor dintre acestea. în kg/m3 . corespunzătoare echilibrului dintre greutatea aparentă a particulei ( Fg) şi forţa de rezistenţă a mediului ( Fr ). deplasarea acestor particule sub acţiunea câmpului gravitaţional se realizează cu o viteză constantă . kg/m3. 2. se pot deosebi 4 mecanisme de sedimentare: 1. m3 . m .

când Re<1 relaţia: CD = 24 Re (9) se ridică la patrat şi se înlocuieşte CD din expresiile (9) şi (8) . vs = (10) Ecuaţia (10) este numită relaţia Stokes 28 . se obţine ecuaţia (6) : 2 vs πd 2 πd 3 CD ⋅ ρl ⋅ = ⋅ g ⋅ ( ρ p − ρl ) 4 2 6 (6) Viteza de sedimentare se exprima din ecuaţia (6): vs = ρ − ρl 4 g ⋅d ⋅ p 3 CD ρl (7) Valoarea coeficientului CD depinde de regimul de curgere descris de numărul Reynolds care este definit de relaţia (8): Re = v ⋅ d ⋅ ρl ηl (8) În care ηl este vâscozitatea dinamică a apei în [Ns/m2] coeficientul de rezistenţă CD se caluculează cu În cazul curgerii laminare. obţinând : Relaţia (7) vs2 = ρ − ρl 4 g vs dρl ⋅ d⋅ p 3 24 ηl ρl g ⋅ ( ρ p − ρl ) ⋅ d 2 18ηl Se obţine astfel valoarea vitezei de sedimentare pentru particulele sferice. conform ecuaţiilor (1) şi ( 2) în care s-a exprimat volumul particulei Vp şi aria proiecţiei particului Ap în funcţie de diametrul particulelor sferice.Înlocuind în ecuaţia (5) expresiile lui Fr şi Fg .

. care de obicei nu sedimentează în bazin. Zone ale bazinului de sedimentare În graficul din figura nr 6 „Zone ale bazinului de sedimentare” sunt prezentate traiectoriile de sedimentare ale particulelor într-un bazin ideal rectangular: - curba (1) reprezintă traiectoria particulelor discrete cu viteza de sedimentre vs = ho/ to curba (2) reprezintă traiectoria particulelor care floculează în timpul sedimentării.me. 6.IV –zona de evacuare a apei limpezite –care conţine unele particule care nu sedimentează (coloizi ).III –zona de nămol – în care se acumulează sedimente.edu/courses/env110/lesson5.II –zona de sedimentare –în care particulele se deplasează în sens descendent prin masa de apă . aflată în curgere orizontală. http://techalive.I –zona de admisie -în care amestecul apă-suspensii este distribuit pe secţiunea transversală a bazinului. - Bazinul de sedimentare se poate împărţi în 4 zone : .htm http://water. curba (4) reprezintă traiectoria particulelor cu viteza v< vs . .I II 4 IV ho 1 2 3 III t= 0 Va t = to Figura nr.htm 29 .mtu. . cu o viteză constantă. curba (3) reprezintă traiectoria particulelor cu sedimentare stânjenită.edu/meec/module03/Demand. va .vccs.

Filtrele lente au fost înlocuite. Acest fenomen este numit colmatarea filtrului. Reţinerea de către materialul filtrant a particulelor în suspensie duce la o micşorare progresivă a spaţiilor (interstiţiilor ) dintre granulele materialului filtrant. marmura . în special microorganismele. În partea superioară a filtrului sunt reţinute microorganismele vii. vata minerală. Filtrele rapide se utilizează în special pentru filtrarea apelor tratate cu coagulanţi. Se prezintă în continuare. în figurile numărul 7 şi numărul 8 . creşte pierderea de presiune din filtru şi scade viteza de filtrare.1.1. fomând o membrană gelatinoasă numită membrană biologică. În cazul filtrelor rapide. Primele filtre utilizate la tratarea apei au fost filtrele lente . Materialul filtrant cel mai frecvent utilizat este nisipul cuarţos cu minim 98 % silice şi maxim 2 % substanţe organice. În anumite cazuri se foloseşte ca material filtrant antracitul foarte dur . parţial. în scopul reţinerii particulelor aflate în suspensie. Apa circulă cu viteză redusă.schema de funcţionare a unui filtru rapid deschis şi a unui filtru rapid închis: 30 . de filtrele rapide . Pe măsură ce filtrul se colmatează. Aceasta are un rol important în eficacitatea filtrului deoarece reţine cele mai fine suspensii. Dezavantajul filtrelor lente este volumul lor mare .2. Filtrare Filtrarea apei se realizează prin trecerea ei printr-un strat poros cu compoziţie granulometrică adecvată. datorită vitezei de filtrare reduse. pentru care viteza de filtrare este mai mare şi au un volum mai redus.3. cărbunele activ . nu se mai formează membrana biologică şi de aceea este necesară ulterior operaţia de dezinfecţie a apei.

conductă de golire pentru apa de spălare a filtrelor 7. Filtru rapid deschis unde: 1. prin intermediul unor jgheaburi pe toată suprafaţa filtrului. intră în filtru. străbate suprafaţa filtrului. filtrul trebuie spălat. conductă de evacuare a apei filtrate 5. conductă de alimentare cu apă brută 2. apoi se evacuează prin conducta de golire (6) . conductă de alimentare cu apă pentru spălarea filtrului 6. apa de spălare a filtrelor 3 2 7 5 apă de spălare apă filtrată 4 Figura nr. Apa circulă prin stratul de nisip de sus în jos . 31 . strat de nisip filtrant 4. strat drenant care susţine stratul de nisip 3. Apa de spălare se introduce în filtru prin conducta de spălare (5) . 7. expandează apoi stratul de nisip. menţinând granulele de nisip în suspensie. După colmatare. (2) şi ajunge în camera de apă filtrată de unde se evacuează prin intermediul conductei (4) .Schema de funcţionare a unui filtru rapid deschis 1 nisip apă brută 6 conductă de golire ptr. camera de apă filtrată (pentru colectarea apei filtrate) Apa decantată se introduce prin conducta (1) şi este repartizată. trece prin drenajul filtrului. Impurităţile reţinute la suprafaţa granulelor şi se desprind şi sunt antrenate de curentul de apă în jgheaburile de colectare de la partea superioară.

în aceste cazuri se recurge la utilizarea unor reactivi care provoacă flocularea dispersiilor coloidale din apă.4. 2 5 apă filtrată apă de spălare 9 Figura nr. Coloizii din apă sunt formaţi din două faze: . îl expandează şi antrenează impurităţile prin conducta(4) în conducta laterală (8) . 6. filtrul se spală introducând apă prin conducta (5) şi insuflare de aer comprimat prin ştuţul (6) . Apa decantată intră prin conducta (4) . numiţi reactivi de coagulare sau coagulanţi. format din apă 32 . 7. 2. 3. formată din particule coloidale cu dimensiuni de 1 – 200 mμ . străbate stratul filtrant de sus în jos şi iese prin conducta (5).Schema de funcţionare a unui filtru rapid închis apă brută 4 1 8 apă de spălare a filtrului 3 6 aer comprimat 7 unde: 1. 5.1. 8.faza dispersă. Dacă stratul filtrant s-a colmatat. Din acest motiv. 2.1. Conducta (9) serveşte pentru golirea completă a filtrului. Apa şi aerul străbat stratul filtrant de jos în sus. 4. distribuit uniform prin conducta perforată (7) . Filtru rapid închis rezervor din tablă de oţel strat drenant care susţine stratul de nisip filtrant nisip filtrant conducta de alimentare conducta de evacuare apă filtrată ştuţ pentru aer comprimat conductă perforată pentru distribuire aer conductă laterală pentru evacuarea apei de spălare a filtrului conducta de golire a filtrului Filtrul rapid se compune dint-un rezervor din tablă de oţel (1) prevăzut cu stratul drenant (2) care susţine stratul de nisip filtrant (3) . 9. 8. Coagulare Sedimentarea naturală a suspensiilor din apă nu este întotdeauna suficientă pentru a îndepărta complet substanţele aflate în suspensie.mediul de dispersie.

particulele coloidale au o suprafaţă foarte mare. Aceştia anulează sarcina negativă a particulelor coloidale din apă .FeCl3: FeCl3 + 3 H2O Fe(OH)3 ↓ + 3HCl În ultimii ani se folosesc coagulanţi polielectrolitici şi coagulanţi pe bază de polimeri (poliacrilamidă . Principalii reactivi de coagulare sunt: a) sărurile de aluminiu : Al2(SO4)3·18H2O . coagularea particulelor în mediul natural.). deci o energie mare superficială şi capacitate de adsorbţie mare. Al3+ etc. poliacetat de vinil ). între care are loc respingere electrostatică. Datorită acestei capacităţi de adsorbţie. particulele coloidale. Coagularea se produce în timp (procesul decurge în camere de amestec). adsorb din mediul exterior o parte din ionii existenţi în apă şi se încarcă negativ. Sulfatul feros reacţionează cu bicarbonaţii de Ca şi Mg formând . care are loc datorită oxigenului din apă: 2Fe(OH)2 + 1/2O2 + H2O 2Fe(OH)3 Dintre sărurile ferice se foloseşte sulfatul feric. Agenţii de coagulare sunt în general săruri ale unor metale polivalente ( Fe3+ . AlCl3·6 H2O Hidroliza sărurilor de aluminiu este favorizată de prezenţa ionilor bicarbonat. în apă se introduce lapte de var. în prima etapă. Fe2(SO4)3 şi clorura ferică.Datorită gradului înalt de dispersie. 33 . alaun de aluminiu şi potasiu : KAl(SO4)2·12 H2O . bicarbonat de fier care se descompune apoi lent în Fe(OH) 2 rezultând hidroxid feros. ) care prin hidrokiză sau disociere pun în libertate ionii metalici. Pentru a accentua faza a doua a procesului. producând coagularea fazei disperse şi sedimentarea rapidă. Procesul decurge conform următoarelor reacţii: FeSO4 + Ca(HCO3)2 Fe(HCO3)2 + CaSO4 Fe(HCO3)2 + Ca(OH)2 Ca(HCO3)2 + Fe(OH)2 Capacitatea de coagulare creşte prin oxidarea Fe2+ la Fe3+ . fiind necesară reducerea potenţialului electrocinetic al sistemului şi anularea forţelor de repulsie. În aceste condiţii nu este posibilă flocularea (aglomerarea ). Al2(SO4)3 + 3Ca(HCO3)2 3CaSO4 + 2Al(OH)3 +6CO2 În urma procesului de coagulare are loc scăderea durităţii temporare concomitent cu creşterea durităţii permanente sulfatice (dată de CaSO4) b) sărurile de fier Se utilizează atît săruri feroase Fe SO4 ·7 H2O cât şi săruri ferice. Astfel sistemul dispers are un potenţial electrocinetic în care toate particulele sunt încărcate cu sarcini electrice de acelaşi semn ( .

îndepartarea turbiditatii. 34 . intrare apă . nu pot sa asigure. Cameră de reacţie şicane verticale . filtrarea. ieşire apă . în unele cazuri chiar se poate produce colmatarea conductelor datorita depunerii suspensiilor.1. dar aceasta nu este folosita datorita randamentului scazut. dar si datorita faptului ca fie altereaza proprietatile organoleptice ale apei.Pentru a se forma flocoanele.9.3. fie sunt toxice pentru organismul uman. Cameră de reacţie cu pereţi şicanaţi(cu şicane orizontale) 1 2 p 3 Figura nr. staţiile de tratare sunt prevăzute cu camere de reacţie (camere de reacţie cu pereţi şicanaţi). Cel mai utilizat process este cel de coagulare–floculare. care faciliteaza eliminarea particulelor coloidale din apele brute.2. respectiv. Floculare Substantele aflate în suspensie sau în stare coloidala trebuie eliminate din apa potabila nu numai din motive estetice. aglomerarea particulelor coloidale si. în conditii economice.4 m/s . Procesele de coagulare si floculare sunt metode de tratare a apelor. separarea lor ulterioara prin sedimentare. intrare apă ieşire apă golire Figura nr. Singura metoda fizica eficienta este filtrarea lenta.timpul de staţionare este de 15 – 30 minute . S-a dovedit ca metodele fizice ca deznisiparea. prin adaugarea de agenti chimici. 10. Conducta de golire a camerei de reacţie Intensitatea de amestecare este determinată de numărul de şicane şi de distanţa dintre ele.viteza apei este de 0.2 – 0. sedimentarea.

respective. în jurul acestora se formeaza pelicule cu sarcini electrice de acelasi sens.flotatie cu aer dizolvat. provenind din limba latina. gustul.floculare conduce la o reducere a conţinutului de substanţe organice exprimate în CBO5 de cca. 35 . Procesul de coagulare – floculare este unul foarte vechi în tehnica tratarii apelor. în cazul de faţă. Laptele de var care se adaugă odată cu sulfatul feros are rolul de accelera procesul de formare al flocoanelor şi de decantare al precipitatului format.floculare este ionul de Fe 3+ care se obţine prin oxidarea sulfatului feros cu hipoclorit de sodiu.coagulare”. care au proprietatea de a forma ioni comuni cu substanţa organica existentă în apă şi de a se aglomera în flocoane mari capabile să decanteze sub formă de precipitat. mai ales pentru apele de suprafata sau pentru apele uzate si nu se aplica pentru apele subterane. Substantele coloidale au greutate specifica foarte apropiata de aceea a apei..floculare constă în tratarea apelor reziduale cu reactivi chimici. Semnificatia cuvântului .. este . sulfat feros clorurat şi apă de var. Procesul de coagulare . prin coagulare se reduce partial coloratia. care fac ca particulele sa se respinga reciproc. Epurarea chimică prin coagulare . Aceasta stabilitate a particulelor coloidale este data de faptul ca într-o solutie apoasa. Agentul principal în procesul de coagulare . iar agentii de coagulare utilizati au fost dintre cei mai diferiti. Coagularea . Reacţia de oxidare a FeSO4 şi de precipitare a Fe(OH)3 este următoarea: 2FeSO4+3Ca(OH)2+Cl2=2Fe(OH)3+2CaSO4+CaCl2 Îndepărtarea prin decantare a flocoanelor formate este necesară întrucât acestea ar putea împiedica desfăşurarea proceselor de oxidare biochimică prin blocarea suprafeţelor de schimb metabolic a biocenozei. mirosul. În afara de eliminarea coloizilor si reducerea turbiditatii din apele de suprafata.a merge împreuna”. care au un continut scazut de coloizi. prin care se îndepărtează o parte din conţinutul impurificator al apelor reziduale. continutul de microorganisme. si în mod practic ele ramân în suspensie timp îndelungat. 20 -30 % permiţând evitarea încărcării excesive a nămolului activ cu substanţă organică. filtrare.flocularea se aplica. Treapta de epurare chimică are un rol bine determinat în procesul tehnologic.

conţin compuşi solubili ai fierului şi manganului. Aceste substanţe sunt cunoscute sub denumirea de adjuvanţi . cationici . sub formă de pudră sau emulsie . În scopul îmbunătăţirii procesului de coagulare – floculare . în tratarea apei se utilizează diferite substanţe cu efect de mărire a flocoanelor şi a vitezei de sedimentare.1. cu încărcări ionice cuprinse între 0 – 100% şi mase moleculare 2 – 40 milioane. 36 . neionici . sau de origine organică. Adjuvanţii utilizaţi în coagulare – floculare sunt de origine minerală. g.Mecanismul prin care actioneaza coagulantii polimerici asupra particulelor in suspensie Floculanţii sunt substanţe organice care au capacitatea de a aglomera solidele în suspensie sau particulele coloidale permiţând îndepărtarea uşoară şi rapidă a acestora din apă prin sedimentare. Flocoane care plutesc pe suprafata unui bazin 2. datorită diferenţei de densitate dintre cele două faze.de flocurare rezultă în funcţie de epurarea apelor reziduale municipale sau industriale. Floculanţii pot fi anionici .2 Deferizare şi demanganizare Apele subterane şi uneori şi cele de suprafaţă. Unghiul . tratare ape staţie.

Concentraţia maximă admisă a fierului în apa potabilă este de 0.1 Procedee de deferizare Eliminare excesului de fier din apă se face prin: o . precum şi sub formă coloidală complexat cu substanţe organice.Fierul se găseşte în apă sub formă feroasă.2.1.1. Permanganatul de potasiu nu este utilizat decât pentru proprietăţile sale auxiliare în procesul decolorării. Conţinutul de oxigen al apei depinde de gradul de pulverizare şi distanţa de la care se pulverizează. ozon. în hidroxid feros. Ele oxideaza fierul din feros în feric şi îl depozitează într-o masă gelatinoasă cu care se înconjoară.1.eliminarea prin schimb ionic cu cationit 2. Oxidarea cu reactivi chimici Oxidarea cu reactivi chimici se aplică în cazul apelor care conţin concentraţi mari de FeSO4 sau compuşi ai fierului şi manganului. În exces. Sulfatul feros se transformă cu lapte de var . în suspensie şi complexat.1. 2. 37 .05 mg /ℓ. imprimă apei un gust metalic .2. Conţinutul maxim admis de mangan în apa potabilă este de 0. al demanganizării şi. fierul se găseşte sub formă de săruri ferice solubile şi compuşi ferici insolubili (hidroxidul feric ).2. Clorul este utilizat pentru potabilizarea apelor şi pentru tratarea apelor uzate. Anumite bacterii se hrănesc cu fier. Aceste formaţiuni gelatinoase sunt periculoase pentru ca pot bloca valvele şi mediile de filtrare. uneori. Oxidarea cu aer Oxidarea cu aer se realizează prin pulverizarea apei prin duze şi căderera sub formă de ploaie de la o anumită înălţime. În prezenţa compuşilor cu mangan şi a substanţelor organice este favorizată dezvoltarea microorganismelor. se foloseşte drept coagulant. Sărurile de fier hidrolizează: Fe2+ + 2H2O Fe(OH)2 + 2H+ 2Fe(OH)2 + 1/2 O2 + H2O 2Fe(OH)3 Îndepărtarea precipitatului se face prin decantare şi filtrare. Fierul din apă favorizează dezvoltarea ferobacteriilor care obturează conductele de transport a apei. sau silicaţi. De asemenea .1 mg /ℓ . Manganul se găseşte în apă .2.oxidarea cu aer o . solubil ca bicarbonaţi [ Fe (CO3H)2 ] şi mai puţin ca sulfaţi . fosfaţi . clor .oxidarea cu reactivi chimici o . o culoare roşietică. 2. Se găseşte sub formă solubilă .1.1. care apoi se oxidează la hidroxid feric: FeSO4 + Ca(OH)2 Fe(OH)2 + CaSO4 2Fe(OH)2 + 1/2 O2 + H2O 2Fe(OH)3 Oxidarea compuşilor organici ai fierului şi manganului se realizează cu agenţi oxidanţi puternici ca : permanganat de potasiu . hidrogenului sulfurat. în general în cantitate mică şi adesea însoţeşte fierul. În cazul apelor uzate clorul e folosit pentru oxidarea cianurilor.

1. 38 . 2. astfel ca manganul din cationit să fie adus la un grad de oxidare avansat . şi de prezenta altor minerale în special Fe).amioniacului şi unele substanţe organice. Deferizarea totală se obţine la trecerea apei peste schimbători de cationi cationiţi . deoarece sărurile solubile ale manganului sunt mult mai stabile decât cele de fier şi oxigenul atmosferic nu le poate oxida. pentru ameliorarea gustului. care să asigure oxidarea fierului şi manganului sub formă de oxihidraţi uşor separabili. când manganul precipită sub formă de hidroxid. aderând la suprafaţa granulelor de schimbător de ioni. trecând în forma de R – Mn: R – Na2 + MnCl2 R2 –Mn + 2NaCl Cationiţii R2 –Mn se activează prin tratare cu permanganat de potasiu sau calciu . regenerare R – Mn + Ca(MnO4)2 R – Ca + oxizi superiori de Mn –insolubili Oxizii superiori de mangan se descompun în masa coloanei cu schimbător de ioni . de timpul de contact şi de conţinutul de compuşi organici din apa de tratat.+ 4 H + 5MnO2 + 4 H + Cantitatea de oxidant introdusă depinde de pH . KMnO4 sau Ca(MnO4)2 . Este greu de tratat datorită condiţiilor care trebuie a fi indeplinite (PH. se lucrează cu exces de oxidanti.+ 2H2O MnO2 + O2 + 2 H + MnO2 + 2 O2 + 2 Cl.2. de forma R – Na: R – Na2 + Fe2+ R – Fe + 2Na+ Procedee de demanganizare Eliminarea manganului se realizează mai greu. Precipitarea manganului sub formă de dioxid de mangan filtrabil se poate realiza cu oxidanţi energici ca: ozon .5-10 ori mai mari decât cea de Mn. R – Ca + MnCl2 R – Mn + CaCl2 . permanganat de potasiu : Mn2+ + O3 + H2O Mn2+ + 2ClO2 + H2O Mn2+ + 2MnO4 . concenteraţiile de oxidanţi fiind de 1. sau plante acvatice care folosesc fierul şi manganul în metabolismul lor.1. Clorul are dezavantajul că prin reacţia cu unele substanţe organice din apă formează compuşi halogenaţi a căror nocivitate este recunoscută. raportul bicarbonaţi/carbonaţi. dioxid de clor. decât la un pH mai mare de 9 . mirosului şi culorii. Ozonul are avantajul de a acţiona complementar pentru eliminarea multor micropoluanţi. Există procedee de deferizare şi demanganizare în care se utilizează alge care oxidează manganul la compuşi insolubili. În practică.3 Eliminarea prin schimb ionic cu cationit Demanganizarea cu cationiţi Se utilizează cationiti de sodiu care se tratează cu clorură de mangan .

fabrici de conserve. reacţionează cu aceasta formând acidul hipocloros. alge. Dezinfecţia apei se poate realiza prin: 1. bioxid de clor. industrie fermentativă. iar preţul de cost este redus. Mecanismul dezinfecţiei cuprinde două faze: pătrunderea dezinfectantului prin peretele celular pe de o parte şi denaturarea materiilor proteice din protoplasmă.2. pe de altă parte. Agenţii chimici (ozon. Acţiunea bactericidă a clorului se bazează pe proprietăţile oxidante ale clorului . Aplicarea procesului este oportună în cazul apelor uzate industriale care conţin astfel de microorganisme (tăbăcării. care în funcţie de pHul apei se descompune în oxigen atomic sau ion hipoclorit : Cl2 + H2O HClO + HCl 2. se poate aplica atât pentru debite mici cât şi pentru debite mari de apă. când hipocloritul acţionează sub forma de acid hipocloros slab disociat. Clorul activ este un dezinfectant obişnuit pentru ape . Radiaţiile UV se obţin cu ajutorul lămpilor în care se realizează descărcări electrice în vapori de mercur. iod.). Operaţia de dezinfecţie se aplică după filtrare. clorul fiind folosit pentru dezinfecţia apei încă din 1896. Efectul bactericid al clorului este cunoscut de mult timp. care acţionează sub formă de ion de hipoclorit. substanţe clorigene .3 Dezinfecţia si sterilizarea apei Dezinfecţiea apei are ca scop eliminarea microorganismelor şi a germenilor patogeni din apă. abatoare. Efectul bactericid se manifestă pe o rază de 25 cm de la lampă. radiaţiile UV . efectele sunt mai pronunţate la valori mici ale pH.1 39 .1. virusuri etc. Procedee chimice Procedeele chimice de dezinfecţie a apei folosesc acţiunea antiseptică a diferiţilor reactivi chimici: clorul . în timp ce dezinfecţia nu distruge toate microorganismele. în timp ce metodele fizice induc modificări chimice ale acesteia. permanganatul de potasiu. Amoniacul prezent în apă reacţionează cu clorul activ dând naştere (în funcţie de raportul clor activ-amoniac) la mono. inclusiv a enzimelor. radiaţiile ionizante a. 2. Lămpile sunt montate în conducte prin care curge apa. Trebuie să se facă distincţie între dezinfecţie şi sterilizare. ozonul . care la rândul său poate fi oxidată de un exces de clor la azot molecular.1. etc. spori. dezinfecţia apei cu raze ultraviolete – se bazează pe proprietăţile bactericide puternice ale acestora.). unităţi de creştere a animalelor.şi tricloramină.3. Dezinfecţia este procesul de îndepărtare din apele uzate a microorganismelor patogene. Dezinfecţiea apei cu clor şi compuşi clorigeni Dezinfecţiea apei cu clor este metoda cea mai răspândită . Procedee fizice Procedeele fizice folosesc acţiunea unor agenţi fizici care distrug microorganismele din apă: căldura . care în contact cu apa . deoarece se utilizează aparatură relativ simplă. dacă apa este limpede.) pot degrada materia celulară reacţionând direct cu aceasta. brom. etc. Sterilizarea presupune distrugerea tuturor microorganismelor (bacterii. clor. procedeul termic –fierberea apei – se aplică pentru cantităţi mici de apă b. di.

La doze sporite de clor. O R C CH3 O R C CCl3 O + 3HClO R C CCl3 O + 3 H2O + HO- R C O- + CHCl3 În acest fel se formează următorii compuşi: CHCl3.HClO HClO ClO.4 Cloraminele au de asemenea efect bactericid. Cloraminele exercită efecte dezinfectante datorită clorului activ pe care îl conţin. care trebuie să fie de 0.6 există HOCl nedisociat. În schimb ele prezintă următoarele avantaje: . Clorul rezidual . Clorul reacţionează cu grupările cetonice ale acizilor fulvici şi humici prezenţi în apele naturale fromând compuşi organo-cloruraţi. Această reacţie depinde de pH: HOCl + NH3 NH2Cl + H2O .05÷ 0. asigurând o protecţie împotriva reinfectării apei. nedoriţi deoarece au efect cancerigen şi mutagen. precum şi clorul rezidual. După oxidarea lor totală (punctul de "rupere") concentraţia clorului începe să crească din nou. inclusiv bacteriile şi germenii. ceea ce determină scăderea clorului activ remanent în soluţie.nu reacţionează cu compuşii organici aromatici (clorul reacţionează cu compuşii organici aromatici ). În prezenţa amoniacului are loc formarea cloraminelor. Formarea trihalometanilor este principalul dezavantaj al clorinării. acestea sunt oxidate la azot molecular. CHCl2Br.se menţin timp mai îndelungat în apă . HClO se află în stare disociată sub formă de ion ClO-.5 la pH acid . Necesarul de clor pentru dezinfectarea apei se determină experimental în laborator şi reprezintă clorul consumat de substanţele organice şi reducătoare din apă.pH < 4. .5 HOCl + NH2Cl NHCl2 + H2O . dar mai scăzut decât al clorului.pH = 4. evită reinfectarea apei. la pH alcalin >9 .5 mg /L. CHClBr2. cloraminele sunt oxidate la azot molecular.4 ÷ 5 HOCl + NHCl2 NCl3 + H2O . Oxigenul atomic (oxigenul în stare născândă) oxidează substanţele organice din apă . trihalometani. pH > 8.+ H+ HCl + O pH optim – 7 – 7. La doze sporite de clor. 4 – 5. CHBr3 40 .

După un timp de funcţionare. Cărbunele se regenerează prin tratare cu abur. conferă apei corozivitate : atacă ţevile de plumb rezultând PbCl2 care provoacă saturnismul.Tema: Denumiti acesti compusi şi arătaţi cum se poate minimiza cantitatea de trihalometani formaţi în apă. cărbunele activ se saturează şi îşi pierde capacitatea de a adsorbi. ceea ce impune fabricarea sa la faţa locului.1. Soluţie de Cl2 dozare apă reducere presiune (reductor presiune) Cl2 butelii apă dezinfectată vas de amestec timp de contact 30 minute Schema instalaţiei de clorinare a apei 2. Dioxidul de clor se obţine din clorat de sodiu sau din clorit de sodiu: 2NaClO3 + H2SO4 + SO2 2ClO2 + 2NaHSO4 (SO2 pentru a reduce excesul de oxigen) 5NaClO2 + 4HCl 4ClO2 + 5NaCl + 2H2O 2ClO2 + 2NaOH NaClO2 + NaClO3 + H2O (ClO2 este anhidrida mixtă a acizilor cloros şi cloric ) 41 . Excesul de clor trebuie îndepărtat. sau prin adsorbţie pe cărbune activ. datorită instabilităţii chimice a dioxidului de clor.2. respectiv. ClO2.3. Dar procesul nu poate fi realizat decât la staţii mari. eliminând astfel gustul neplăcut al fenolilor şi a clorfenolilor. Apa cu clor în exces este trecută prin filtre cu cărbume activ care funcţionează sub presiune. Excesul de clor se poate îndepărta cu amoniac. eficacitatea procesului nu depinde de pH-ul mediului .Dezinfecţia cu dioxid de clor . care fixează clorul sub formă de cloramine. ClO2 Dezinfecţia apei se poate realiza şi cu dioxid de clor. ClO2 distruge nucleul aromatic . deoarece este periculos. În cazul ClO2 .

distruge sporii .Dezinfecţia cu ozon Ozonul este un oxidant energic care se utilizează în dezinfecţia apei . oxigenul asigură un gust deosebit apei poatabile. O3 = O2 + O . în care sub acţiunea unui câmp de descărcări electrice de înaltă tensiune se formează ozonul. explodează violent : ClO2 1/2 Cl2 + O2 2. reacţia decurge uşor deoarece O3 este instabil la temperatura ambiantă .1.3. apă pentru sterilizat 380 V 10kV 6. Ozonul se obţine din aer sau din oxigen sub acţiunea descărcărilor electrice de înaltă tensiune. 42 . în comparaţie cu oxigenul din atmosferă care are doar doi atomi. Ozonul reprezinta o molecula cu trei atomi de oxigen. Astfel dizolvat. Pentru dezinfectarea unui litru de apă se consumă 0.3.ca urmare acesta se descompune în molecule de O2. Aerul purificat şi uscat este trecut printr-o cameră (baterie ) de ionizare . aer ozonizat în exces 5. Ozonul este puţin solubil în apă.5 – 2 mg O3 .ClO2 este foarte reactiv. viruşii . 7. în funcţie de conţinutul de impurităţi al apei. O2 2O 2O + 2O2 2O3 3O2 2O3 Aerul ozonizat este introdus în contracurent cu apa de dezinfectat într-un turn de absorbţie. deoarece distruge enzimele . proprietăţile celor două tipuri de molecule sunt foarte diferite: ozonul este un oxidant foarte puternic astfel că are un rol decisiv în distrugerea patogenilor. bacteriile şi este mai eficient decât clorul în îndepărtarea microplantelor acvatice şi a protozoarelor. de aceea este necesar să se asigure un contact intim cu apa.

pentru expunere continuă concentraţia în aer fiind limitată la circa 0. 6. Acesta este suficient pentru a distruge patogenii care pot coabita în interiorul recipienţilor de apă. 5.8. Tema: Comparaţi procedeele de dezinfecţie a apei studiate aratând avantajele si dezavantajele fiecăruia. Corectarea calităţii apelor se aplică în special pentru apele industriale. descărcător pentru eliminarea excesului de O3 8. 2.). mirosului şi culorii apei.1 mg/m3. rezervor 1 2 3 4 Figura nr. cianuri etc. rezervor Prin tratarea apei cu ozon se realizează concomitent eliminarea (oxidarea ) fenolului . Cost de intretinere şi de operare al instalaţiei de ozonificare este redus. 2.4 sau 0.2 Corectarea calităţii apelor Apele naturale trebuie supuse unor procedee adaptate scopului pentru care urmează să fie folosită apa respectivă. nitrilii şi alţi derivaţi organici. un conţinut optim rezidual este de 0. Desigur. Drept urmare ozonificarea este o metodă foarte eficientă de sterlizarea a apei. 43 . ozonul este folosit pentru decolorare. dezinfecţie. oxidarea parţială a unor substanţe nocive (fenoli. Ozonul oxidează H2S . decolorarea apei. filtru uscător suflantă de aer cameră (baterie ) de ionizare transformator de tensiune elecrică turn de contact pentru ozonificarea apei 7. detergenţi. Pentru cele mai comune aplicaţii. Printre cei mai importanţi patogeni distruşi de ozon se numără: E-Coli. Aceste tratamente sunt cu atât mai necesare. Este cel mai recomandat procedeu de dezinfecţie a apei care urmează să fie îmbuteliată. Instalaţie pentru dezinfecţie cu ozon unde: 1. În epurarea apelor uzate. dar efectul rezidual este gustul şi efectul cancerigen. există şi posibilitatea introducerii de chlorină. 11. Alimentările cu apă constituie pentru centrele populate şi pentru industrie dotări indispensabile. cu cât se face apel din ce în ce mai mult la apele de suprafaţă. 4. îmbunătăţirea gustului şi a mirosului apei. şi nu apar modificări neplăcute ale gustului. Sistemele dezvoltate au capacitati începând de la 7 litri/min până la 100 litri/min. de obicei puternic impurificate.5 ppm (părţi per milion) ozon . 3. Tratarea apei cu UV nu asigură însă şi sterilizarea recipientilor pentru depozitarea apei. Este de subliniat că ozonul are o toxicitate ridicată.Holera. Coliform. asta însemnând că orice urmă de spori sau bacterii care se află în aceşti recipienţi se pot multiplica după umplere.

Prin fierbere se formează carbonaţii corespunzători care se depun sub formă de precipitate: Ca (HCO3)2 = CaCO3 ↓ + CO2 + H2O Mg (HCO3)2 =MgCO3 ↓ + CO2 + H2O .duritate totală dT.Apa industrială În industrie . . Aceasta trebuie să fie lipsită de suspensii.apă de răcire.duritate permanentă dp (necarbonatică) .8 od germane În funcţie de comportarea la fierbere a sărurilor care compun duritatea totală. să aibă un conţinut redus de săruri. Apa tehnologică este utilizată direct în procesul tehnologic. Apa de alimentare a generatoarelor de aburi trebuie să îndeplinească anumite condiţii speciale de puritate . sau mval/ℓ. Duritatea apei este conferită de prezenţa în apă a ionilor de calciu şi de magneziu. uleiuri. să nu conţină gaze (O2 . 1 od german corespunde la 10 mg CaO la 1ℓ de apă. compuşi agresivi. ( O probă de apă are 1 od . Condiţiile de calitate ce se impun sunt specifice diverselor scopuri şi ramuri industriale. dT = d t + dp Duritatea temporară . 44 . od. piese. dt este determinată de prezenţa în apă a bicarbonaţilor de calciu şi magneziu. 1 od francez 10 mg CaCO3 / L o 1 d german = 10 / 56 = 0.apă tehnologică.duritate temporară dt (carbonatică) . Duritatea se măsoară în grade de duritate.357 mval Ca2+ 1 mval Ca2+ = 2.se impun apelor utilizate în industria alimentară.357 mval/L CaO 1 od = 0. În România. dar deoarece ionii de calciu şi magneziu sunt cei mai des înţâlniţi şi în cantităţi mai mari . CO2 ) dizolvate. . duritatea apei este dată de prezenţa tuturor cationilor cu excepţia celor alcalini. valoare cât mai scăzută a durităţii. se disting: . se foloseşte mai mult exprimarea durităţii în grade germane. apa se utilizează în diferite scopuri: . Apa de spălare este folosită pentru spălarea diferitelor utilaje.se aproximează că duritatea apei este conferită numai de prezenţa acestor ioni. Condiţii de puritate avansată . dacă într-un litru de apă sunt prezenţi ioni de Ca2+ şi Mg2+ în cantitate echivalentă cu ionii de calciu dintr-un litru de soluţie în care au fost dizolvaţi 10 mg CaO). în industria textilă.178 mmoli/L CaO = 0. Apa de răcire nu trebuie să conţină substanţe corozive (pentru a nu coroda instalaţiile şi a produce deranjamente în funcţionarea lor). . pentru obţinerea diverselor produse.apă de alimentare a cazanelor de aburi.apă de spălare. Apa de răcire este utilizată drept agent termic de răcire a diferitelor utilaje sau părţi ale acestora. Mai exact.

cruste.1 Dedurizarea apei Eliminarea durităţii apei se poate realiza prin:  metode termice  metode chimice  cu schimbători de ioni 45 . După duritatea lor se disting următoarele tipuri de ape : Nr Crt.MgCO3 + H2O = Mg(OH)2 +CO2 + H2O Duritatea permanentă.demineralizarea (eliminarea tuturor componenţilor minerali ) 1. Operaţiile de corectare a calităţii apelor cuprind: . Aceste depuneri duc la : o supraîncălziri locale – deoarece depunerile au conductibilitate termică redusă o consum sporit de combustibil o împurificarea aburului CO2 şi O2 determină coroziunea instalaţiilor: Fe + H2O2 + 2CO2 + H2O = Fe(HCO3)2 (1) 2Fe(HCO3)2 + H2O2 + H2O = 2Fe(OH)3 + 4CO2 (2) CO2.demanganizarea . va acţiona după reacţia (2). Corectarea calităţii apelor industriale Apa necesară în diferite procese tehnologice trebuie să îndeplinească anumite condiţii de calitate caracteristice fiecărui domeniu de utilizare. dacă în apă mai există O2 . rezultând cloruri . Mg2+ ) .deferizarea .1. pe pereţii cazanelor de abur. (reprezintă conţinutul în ioni de calciu şi magneziu corespunzător altor săruri: cloruri .desilicierea ( eliminarea SiO2 ) . azotaţi ) este determinată de prezenţa în apă a altor săruri solubile de Ca sau Mg. filtrarea . tratarea cu coagulanţi.dp . o d 1 2 3 4 5 TIP Foarte moi Moi Semidure Dure Foarte dure 0-4 4–8 8 – 15 15 – 30 > 30 Apele care au duritate determină formarea de depuneri . azotaţi.sulfaţi. sulfaţi .degazarea (eliminarea gazelor dizolvate) .decantarea. iar după reacţia (1).dedurizarea (eliminarea sărurilor Ca2+ .

2. Mg )CO3 ↓ + Na2SO4 ( Ca. (3) . Mg )Cl2 + Na2CO3 MgCO3 + Ca(OH)2 (Ca. şi a durităţii permanente conform următoarelor reacţii: ( Ca.2. Metodele termice de dedurizare se bazează pe încălzirea apei la 103 – 105 oC .1.conform reacţiilor (1) . (2) .1. Mg )SO4 + Na2CO3 ( Ca.1. Mg(OH)2 : Ca(HCO3)2 Mg(HCO3)2 MgCO3 + H2O CaCO3 + CO2 + H2O MgCO3 + CO2 + H2O Mg(OH)2 + CO2 2. conform reacţiilor : Ca(HCO3)2 + Ca(OH)2 2CaCO3 + 2H2O Mg(HCO3)2 + 2Ca(OH)2 2CaCO3 + Mg(OH)2 + 2H2O CO2 + Ca(OH)2 CaCO3 + H2O (1) (2) (3) Procedeul cu hidroxid de sodiu Se bazează pe următoarele reacţii principale: Ca(HCO3)2 + 2NaOH CaCO3 ↓+ Na2CO3 + 2H2O Mg(HCO3)2 + 4NaOH Mg(OH)2 ↓ + 2Na2CO3 + 4 H2O CO2 + 2NaOH Na2CO3 + H2O *observaţie: MgCO3 este partial solubil (4) (5) (6) Procedeul cu var şi sodă calcinată realizează eliminarea durităţii temporare prin acţiunea varului . conform reacţiilor: 46 . rezultând CaCO3 .2. când se elimină duritatea temporară datorită descompunerii bicarbonaţilor de calciu şi magneziu. Mg )CO3 ↓+ 2NaCl Mg(OH)2 ↓ + CaCO3 (7) (8) (9) Procedeul cu fosfat trisodic realizează eliminarea durităţii totale a apei prin formarea de precipitate greu solubile. Reactivii chimici cei mai utilizaţi sunt: o hidroxidul de calciu Ca(OH) 2 o NaOH o Carbonatul de sodiu o Fosfatul trisodic Procedeul cu var utilizează ca reactiv laptele de var care îndepărtează duritatea temporară şi neutralizează CO2 liber .2. Metode chimice de dedurizare Sărurile de calciu şi magneziu din apă sunt tratate cu reactivi care duc la formarea de compuşi insolubili ai calciului şi magneziului şi îndepărtarea lor prin filtrare.

în special. Cantităţile de reactivi se stabilesc prin calcul stoechiometric . fosfatul trisodic se utilizează . distribuitor pentru apă brută . Mg )3 (PO4)2 + 3Na2SO4 (11) ( Ca. în funcţie de duritatea permanentă şi temporară a apei. ca adaos la sodă şi hidroxid de sodiu. Mg )3(PO4)2 + 6NaHCO3 (10) ( Ca. Operaţia de dedurizare se realizează într-o instalaţie formată din 2 reactoare . Mg )Cl2 + 2Na3PO4 ( Ca. Mg )(HCO3)2 + 2Na3 PO4 3( Ca.3( Ca. Mg )SO4 + 2Na3PO4 3( Ca. filtru pentru reţinerea suspensiilor: 47 . Mg )3(PO4)2 + 6NaCl (12) Din considerente economice.

distribuitor pentru apă brută distribuitor pentru sodă rezervor pentru sodă reactor reactor filtre în interiorul reactoarelor filtre dispozitiv pentru procesarea laptelui de var Laptele de var se prepară în dispozitivul (8) şi trece cu apa brută în reactorul (4) . Precipitatele sunt evacuate din reactoare cu ajutorul pompelor. Apa dedurizată trece apoi prin filtrele (6) şi (7) . eliberată de duritatea temporară .apă brută 1 8 2 3 5 6 4 apă dedurizată 7 Figura nr. de a absorbi din soluţie anioni sau cationi şi de a ceda în schimb alţii. Ionii schimbători sunt acizi sau baze insolubile. unde se adaugă soluţia de Na2CO3 . 3. trece prin filtrul (6) în reactorul (5) . Aceste schimbări au loc fără alte modificări fizice în materialul schimbător de ioni. 2. 4. Materialele schimbătoare de ioni sunt subsţante insolubile conţinând ioni cu putere slabă care sunt capabili să fie schimbati cu alţi ioni din soluţiile cu care vin în contact. care formează la rândul lor săruri insolubile.1. şi 48 . Apa . 5. Instalaţie de dedurizare a apei cu var şi sodă calcinată unde: 1. 12.3 Procedeul de dedurizare cu schimbători de ioni Acest procedeu se bazează pe capacitatea unor substanţe solide . 6.2. greu solubile . 7. 8. 2.

răşini microporoase . care sunt schimbători de anioni Schimbătorii de ioni se clasifică după mai multe criterii: 1) după originea lor: . Multe substante naturale ca proteinele. şi particulele de impurităţi demonstrează proprietăţile ionilor schimbători care joacă un rol important în funcţia lor în natură.răşini macroporoase 4) după tipul ionului schimbat: . Ba . Formula generală a unui zeolit este: ( R+ . permutiţi ) . Câţiva ani mai târziu au fost dezvoltate răsinile constând din polistiren cu grupe sulfonat pentru a forma schimbători cationici sau grupe aminice pentru a forma schimbători anionici.aceasta îi face capabili să schimbe ioni incarcăti pozitivi (schimbători de cationi) sau încărcaţi negativ (schimbători de anioni). K .de sinteză: -permutiţi -răşini schimbătoare de ioni 2) după natura lor: .naturali (zeoliţi) .anorganici ( zeoliţi. Materialele schimbatoare de ioni sintetice bazate pe cărbune şi răşini fenolice au fost primele utilizate la nivel industrial în 1930. schimbătorii de ioni se numesc cationiţi . din punct de vedere chimic fac parte din categoria alumino-silicaţilor naturali ai metalelor alcaline şi alcalino-pământoase. Mg Zeoliţii sunt schimbători de ioni naturali . unde Z este un rest macromolecular. ei sunt silicaţi hidrataţi care conţin ioni de aluminiu şi ioni ai metalelor alcaline. celuloza.cationiţi . 49 . 1.amfoteri ( pot schimba atât anioni cât şi cationi ) Zeoliţii Zeoliţii se notează Z-Na.anioniţi . Clasificarea schimbătorilor de ioni În funcţie de sarcina ionului absorbit .5R2+ )x [ Alx Siy O2(x + y) ]ZH2O x≤y R+ = Na . Li R2+ = Ca .organici –răşini schimbătoare de ioni 3) după structura reticulară a compuşilor organici de sinteză: . Structura cristalină a zeoliţilor este de tip reţea tridimensională care conţine cationi angajaţi în legături la nivelul reţelei şi cationi mobili care pot fi angajaţi în procesul de schimb ionic. Sr . elementele galvanice. care sunt schimbători de cationic şi anioniţi .

inclusiv H+ cu cationi din soluţiile cu care vin în contact.Structura zeolitilor Permutiţii Permutiţii. Aceste răşini sunt cation-active şi se numesc cationiţi. 50 . se notează P-Na unde P este un rest macromolecular. În reacţiile de schimb ele se simbolizează R-H respectiv R-Na . (Cat) – Na. obţinuţi prin topirea cuarţului cu caolin. ei sunt silicaţi dubli de aluminiu şi sodiu. cu carbonat de sodiu sau cu sulfură de sodiu şi cărbune Cationiţi Răşinile acide şi sărurile lor cu metale alcaline (uzual cu sodiu) au proprietatea de a schimba cationii pe care îi conţin.

În România. reţinând ioni de calciu . Alte sortimente de răşini schimbătoare de ioni. Wolfatite. -COOH.NH2 . Sephadex. Anioniţii Răşinile cu caracter bazic sunt anion-active. După caracterul bazic . R. 51 - .NH2 capabile să fixeze anionii minerali sau organici şi să îi schimbe cu ionul HO. refăcându-se capacitatea de schimb ionic. RN+ H2 . Regenerarea cationiţilor se realizează prin tratarea acestora cu soluţia de clorură de sodiu sau carbonat de sodiu.SO3H sau .COOH sau . Dowex. au în moleculă gruparea aminică . respectiv clorură). sulfonice. În reacţiile de schimb ionic se simbolizează R-OH sau R-Cl funcţie de anionul ce poate fi schimbat (hidroxid. anioniţii pot fi :  anioniţi slab bazici. sunt regeneraţi mai uşor  anioniţi puternic bazici conţin gruparea de amoniu cuaternar (sunt săruri cuaternare de amoniu ) R – N+R3 HOaceste răşini pot schimba ionii acizilor foarte slabi în funcţie de matricea polimerului pot fi: -răşini polistirenice -răşini poliacrilice Răşinile sintetice. răşinile schimbătoare de ioni se fabrică la VIROLITE Oraşul Victoria. din soluţie şi cedând în schimb ioni de Na+ sau K+ . Pe acesta se află grefate grupe active acide (carboxil.SO3Na capabile să fixeze cationi minerali şi organici şi să schimbe cu ionul de hidrogen sau de sodiu.COONa . sau amine N-substituite). nu schimbă ionii acizilor foarte slabi. Ca2+ şi magneziu Mg2+ . -NH2. conţin un rest organic. -SO3H sau fenolice -OH) sau bazice (amine.. Anioniţii au în moleculă grupări funcţionale bazice . care este un produs reticulat de copolimerizare.R –OH sau (An) –OH. sunt un amestec de amine cu schelet molecular alifatic sau aromatic.. HO. de tip stiren-divinilbenzen. Duolite etc. se numesc anioniţi şi au proprietatea de a reţine anionii din soluţiile cu care vin în contact.Cationiţii conţin în molecula lor grupări acide de tipul: . fabricate în lume sunt de tip Amberlite. Primele substanţe folosite la dedurizarea apei prin schimb ionic au fost zeoliţii . Cationiţii sunt utilizaţi pentru reducerea durităţii apei .

soluţie NaCl 52 . asemănătoare cu un figure de miere .schimbători de cationi – răsini sintetice ce conţin grupe anionice ( de obicei –SO3. numiţi permutite. care trec în soluţie sub formă de cloruri ( CaCl 2 .Mg ) + 2NaCl 2R – Na + ( Ca . DEDURIZAREA APEI -se realizează cu un schimbător cationic puternic acid de forma R –Na. Ionul Na+ deplasează ionii Ca2+ şi Mg2+ . rigide. acesta se regenerează prin reacţia inversă . Când apa dură trece prin zeoliţi .1 mval/ℓ .Mg ) + 2NaHCO3 2R – Na + ( Ca . locul lor fiind luat de ionii de calciu şi de magneziu. trecând o soluţie de clorură de sodiu prin zeolit. se obţine un efluent care conţine numai săruri de sodiu: 2R – Na + ( Ca .Zeoliţii sunt aluminosilicaţi naturali cu structuri macromoleculare tridimensionale .Mg ) + Na2SO4 La regenerare are loc reacţia: R2( Ca .Mg )Cl2 R2( Ca . care se obţin prin topirea cuarţului cu caolin şi Na2CO3. Prin reţinerea ionilor de Ca2+ şi Mg2+ . MgCl2 ). ionii de sodiu ies din aceste goluri şi trec în soluţie . RH sau ROH ( R de la “răşină” ).Mg )SO4 R2( Ca . în ale cărui goluri se găsesc ioni de sodiu care se pot deplasa cu uşurinţă.) .schimbători de anioni –care conţin grupe cationice (de exemplu grupa ( CH3 )3 NSchimbătorul de ioni se notează cu R – Na . dar duritatea scade până la o valoare reziduală de 0 -0. În prezent se fabrică schimbători de ioni organici care ppot fi : .Mg ) Cl2 Apa dedurizată va avea aceeaşi mineralizare ( conţinut de săruri ) . Se fabrică şi aluminosilicaţi sintetici . După înlocuirea aproape totală a ionilor de sodiu din zeolit .Mg ) + 2NaCl 2R – Na + ( Ca .Mg ) (HCO3)2 R2 ( Ca .

Filtru cu cationit pentru dedurizarea apei În prezent se utilizează mult schimbători de ioni organici . schimbul ionic care duce la dedurizarea apei poate fi reprezentat prin ecuaţiile: Z-Na + (CaCl2.apă brută cationit apă dedurizată apa de la regenererarea cationitului CaCl2 . Dacă se consideră că duritatea este imprimată de prezenţa CaCl2. 2.nH2O) → Z2Ca + (nH2O + 2NaCl) P-Na + (CaCl2. MgCl2 Figura nr. Schimbul ionic se realizează de obicei în două coloane – una de cationit.14. grupe anionice ( de obicei -SO3.nH2O) → P2Ca + (nH2O + 2NaCl) apă dedurizată 53 . schimbătorii de ioni sunt încărcaţi în coloane de dimensiuni corespunzătoare cu debitul de apă care se tratează. grupe cationice Pentru dedurizarea apei. cealaltă de anionit – care funcţionează în paralel cu alte două coloane în care se face regenerarea schimbătorilor uzaţi.Aceştia pot fi răşini sintetice care conţin : 1.) şi realizează schimb de cationi.

un schimbător de cationi . Regenerarea cationiţilor se realizează prin tratarea cu soluţii de HCl 7%.si se obţine apă. soluţii concentrate de acizi (de obicei HCl 4n) respectiv soluţii concentrate de hidroxide de sodiu sau soluţii de concentraţii medii de carbonat de sodiu: Demineralizarea apei se obţine prin tratarea apei succesiv cu: a. fiind numită apă demineraliazată. care cu protonii ( H3O +) formează apa Instalaţiile de demineralizare sunt alcătuite din mai multe coloane legate în serie .de tip R – H . Prin trecerea apei acide rezultate peste un anionit de forma R-OH. de forma R – OH . Regenerarea anioniţilor se realizează prin tratarea cu soluţii diluate de hidroxid de sodiu (NaOH 4% ). cu schimbători de ioni sau prin osmoza inversă. Pentru regenerarea schimbătorilor de ioni se folosesc soluţii concentrate de clorură de sodiu (saramură). anionii sunt inlocuiti cu anionul OH– . În acest fel se consumă mai puţini reactivi de regenerare. în care ionii metalici sunt înlocuiţi cu ioni de hidrogen iar sărurile neutre din apă sunt transformate în acizi liberi. b. un schimbător de anioni (anionit ) . Acestă operaţie se poate realiza prin următaorele metode: termic (prin distilare). Demineralizarea apei cu schimbători de ioni Reacţiile care au loc la trecerea peste un cationit sintetic in forma R-H conduc la obţinerea de apă dedurizată. eliberându-se ioni hidroxil . în care se reţin anionii acizilor . Ionii H+ reactioneaza cu anionul OH.DEMINERALIZAREA APEI Demineralizarea apei este operaţia prin care se indepărtează aproape complet atât cationii cât şi anionii aflaţi în apă. cu caracter acid. 54 . în apa rezultată nu se mai găsesc nici un fel de ioni străini. Deci.

prin insuflarea de aer . sulfuric.15. Apa trece apoi în coloana 4 de degazare unde are loc eliminarea CO2 . În coloana 2 conţine cationit puternic acid . care contine cationit slab acid se retin cationii legati de anionul HCO3.Mg ) (HCO3)2 R2( Ca . 3. până la un conţinut residual de cca 10 mg CO2/ dm3 .Mg ) + 2HCl 2R – H + MgSiO3 R2Mg + H2SiO3 3. Coloana 5 conţine anionit puternic bazic . coloană cu cationit slab acid – slab acid. In coloana 3 se retine acidul sulfuric şi clorhidric format: 2R – OH + H2 SO4 R2SO4 + 2H2O R – OH + HCl RCl + H2O 1. elimină dt coloană cu cationit puternic acid – se elimina dp coloană cu anionit slab bazic – se elimină acizi tari ( HCl . 4. sulfat. se reţin cationii legaţi de anionii clorură. silicic) : 2R – H + ( Ca . 55 .Mg ) + H2SO4 2R – H + ( Ca .: 2R – H + ( Ca . 2.Mg ) + 2H2CO3 H2CO3 H2O + CO2 2.Mg )SO4 R2 ( Ca . care elimină acidul silicic şi restul de CO2 : 4. H2SO4 ) coloană de degazare – se elimină CO2 prin insuflare de aer coloană cu anionit puternic bazic – se elimină acidul silicic şi CO2 În coloana 1. 5. Schema unei instalaţii de demineralizare totală a apei unde: 1.apă brută HCl 7% NaOH 4% 1 2 3 4 5 coloana de degazare R -COOH apă deionizată demineralizată R –SO3H Figura nr. 5. silicat ( sărurile acidului clorhidric. Coloana 3 conţine un anionit slab basic.Mg ) Cl2 R2 ( Ca .

. iar cationitul în forma R – H . 3. Dar răşina slab acidă nu poate reţine cationii din sărurile acizilor tari ( HCl . În coloanele 1 şi 2 au loc reacţii de substituţie . Afânarea stratului de schimbători de ioni se face prin trecerea unui curent de apă de jos în sus ( în sens invers faţă de apa de spălare ) . se poate obţine o apă cu duritatea reziduală 0 0d . In mod natural apa pură difuzează prin membrana semi-permeabilă din celula cu concentratie mai mică în celula cu concentraţie mai mare. 2. este substituit din bicarbonaţi chiar şi de o răşină slab acidă.regenerarea anionitului se face cu o soluţie 4 % NaOH . iar anionitul până la liber de OH-. Instalaţia de demineralizare pote fi prin schimb ionic în suspensie . . Spălarea schimbătorului de ioni regenerat se face pentru îndepărtarea excesului de soluţie folosită la regenerare. Bulele de aer constitue rezistenţe locale şi împiedică scurgerea normală a apei. Cationitul se spală până la liber de Cl. deoarece anioniţii puternic bazici reţin anionitul H2CO3 . H 2SO4 respectiv NaCl .005 ÷ 5 mg /dm3 . Se lucrează cu exces de soluţie de regenerare. fiind un acid slab . de stabilire a echilibrului.2R – OH + H2SiO3 R2 – SiO3 + 2H2O 2R – OH + H2CO3 R2 – CO3 + 2H2O Prin alegerea optimă a treptelor de demineralizare şi a nivelului de regenerare . săruri reziduale 0. deoarece eliminarea CO2 prin insuflare de aer este mai economică decât reţinerea prin schimbători de ioni. Regenerarea schimbătorului de ioni Este etapa în care anionitul este adus în forma R – OH . Demineralizare prin osmoză inversă Fenomenul de osmoză se produce când două soluţii apoase de concentraţii diferite sunt situate în două celule despărţite printr-o membrană semi-permeabilă. având tendinţa de egalizare a concentraţiilor în ambele celule şi deci. Acidul carbonic . conform reacţiei: H2CO3 + 2R – OH R2CO3 + 2H2O Utilizarea degazorului de CO2 este necesară în cazul apelor brute cu conţinut ridicat de bicarbonaţi . Spălarea se face cu apă demineralizată . în care regenerarea se face în contracurent. pentru a expanda stratul de schimbători de ioni care în timpul spălării se tasează. Nu este obligatorie montarea degazoarelor de CO2 . în acest scop fiind necesar un cationit puternic acid. Prin afânare se îndepărtează bulele de aer din strat şi de pe conducte.5 au loc reacţii de neutralizare Acizii tari reacţionează cu bazele slabe cu valenţe apreciabile . iar în coloanele 3 . CaSO4 ). *Observaţii : 1. dar acizii slabi reacţionează cu bazele slabe cu valenţe mici ( proces de hidroliză) deci trebuie baze tari pentru a neutraliza acizii slabi. 56 . şi mineralizare m = 0 .regenerarea cationitului se face cu o soluţie HCl 7% Necesarul de soluţie de regenerare se stabileşte în funcţie de cantitatea de schimbători de ioni şi de capacitatea de schimb ionic.

trecerea moleculelor de apă se face în sens invers de cum se produce natural la osmoza. în final obtinandu-se apa pură. Calciu. apă pură. cloruri. 57 . 0. Acest lucru se va realiza prin aplicarea unei forţe asupra coloanei cu soluţie concentrată care va învinge presiunea osmotică şi va determina trecerea apei în celula cu soluţie diluată.) şi impurităţi biologice de tipul virusurilor. adică prin osmoza inversă. Sodiu. nitriţi. etc. deci obţinem performanţe superioare oricărui alt procedeu de filtrare clasică. Cu ajutorul fenomenului de osmoză inversă se pot filtra elemente chimice nedorite (Fier. Sistemele cu osmoza inversă pentru uz casnic se bazează pe un proces ce se desfaşoară în mai multe trepte de filtrare a apei pentru a furniza în final o apa potabilă de cea mai bună calitate.). Filtrarea pe principiul osmozei inverse se realizeaza prin intermediul unor module compuse dintr-un vas sub presiune în care se introduc membranele filtrante. sulfaţi.Pe principiul fenomenului invers celui prezentat anterior. se obţine o soluţie din ce în ce mai slab concentrată. prin osmoză inversă se blochează trecerea tuturor impurităţilor cu dimensiuni mai mari decit microorificiile membranei osmotice. Se obţine deci. Pentru realizarea procesului este necesară o sursa de presiune de minimum 3 bari. Magneziu. bacteriilor şi chisturilor. pesticide. Membrana osmotică se consideră semipermeabilă deoarece microorificiile pe care le are sunt cu un diametru foarte mic (aprox. apa pura va trece prin membrana semi-permeabilă din soluţia concentrată în cea diluată. Dacă asupra membranei semipermeabile (numită membrană osmotică) se aplică o presiune ce depăşeşte o anumită valoare (prag de presiune osmotică). Clor. etc.0001 microni). Astfel. Siliciu. azotaţi. ierbicide. ajungându-se la obţinerea de molecule de apă fără nici o altă impuritate fizico-chimică în preajmă. Potasiu. Mercur. Zinc. Ca urmare. compuşi chimici organici şi anorganici (hidrocarburi.

se poate spune că a devenit un procedeu de eliminare a impurităţilor la îndemâna tuturor 3 . Dacă în urmă cu mai mulţi ani. rămânând apă dulce numai 2.Osmoza inversă este cel mai adecvat procedeu de producere a apei pure. în comparaţie cu distilarea. acoperită în proporţie de 70% de apă. APE REZIDUALE Este greu de crezut că pe planeta noastră. graţie dezvoltării continue a tehnicilor mecanico-chimice. iar din acestea peste jumătate sunt gheţari şi calotă glaciară. în zilele noastre. 97. 58 . Din toată apa care acoperă globul. numai 1% din totalul resurselor de apă este disponibil pentru folosinţă oamenilor. concurând cu distilarea pentru obţinerea aceluiaşi grad foarte înalt de puritate.5% este apă sărată .5% . Avantajul net al osmozei inverse este cantitatea aproape neglijabilă de energie consumată. osmoza inversă era considerată un procedeu de purificare scump de înaltă tehnicitate.

respectiv îmbunătăţirea caracteristicilor fizico-chimice şi biologice a apelor. 1. Galaţi. Mai mult de 1 milion de oameni mor anual de malarie în Africa şi cel mai tragic este că cei mai mulţi sunt copii sub 5 ani.suferă : . în ultimul deceniu au murit mai mulţi oameni decât în toate războaiele din 1945 până în prezent.procese fizice ( sedimentare . în lume. Poluarea apelor reprezintă procesul de alterare a calităţilor fizice . Deşi trăim în secolul 21. apele din precipitaţii sau alte surse . Prevenirea şi combaterea fenomenului de poluare presupune cumoaşterea naturii poluanţilor şi a surselor care îi generează . data de 22 martie este din 1993 declarată şi sărbătorită ca Ziua Mondială a Apei pe glob. dar ceea ce poate duce direct la îmbolnăviri individuale sau în masă este folosirea necorespunzătoare şi neatentă a surselor de apă.Iată de ce apa este o continuă preocupare pe planeta noastră atât pentru cercetători. Ele sunt cunoscute sub denumirea de ape reziduale sau ape uzate.1 miliarde de oameni (reprezentând 18% din populaţia globului) duc lipsă de apă potabilă. Anul 2008 a fost plasat de către Organizaţia Naţiunilor Unite sub tema IGIENA. biologice sau fizice . iar decada anilor 2005-2015 este perioada acţiunii “APĂ PENTRU VIAŢĂ” Iată cum arată ROMÂNIA anului 2008: -Numai 52% din populaţia ţării beneficiază de servicii de apă curentă şi canalizare -16% din populaţie are numai alimentare cu apă (nu are canalizare) -32% DIN POPULAŢIE NU ARE NICI APĂ CURENTĂ NICI CANALIZARE ! -47de localităţi deversează apele uzate direct în receptorii naturali FĂRĂ O PREALABILĂ EPURARE. din cauza igienei precare. evaporare etc. Ca urmare. Lipsa condiţiilor de igienă se datorează în primul rând lipsei de apă potabilă. Ca o dovadă a preocupării intense a oamenilor de ştiinţă. Protecţia calităţii apelor constitue parte integrantă a protecţiei mediului. chimice şi biologice ale acestora produsă direct sau indirect de activităţi umane care fac ca apele să devină improprii pentru folosirea normală care era posibilă înainte de alterare Apele rezultate din activităţile industriale . Drobeta Turnu Severin. Lipsa acestor minime utilităţi este cu siguranţă o cauză a îmbolnăvirii populaţiei. Craiova. Substanţele poluante ajunse în emisar . Brăila. provenite din activităţile sociale şi economice. Protecţia calităţii apelor are ca scop păstrarea .procese chimice (hidroliză şi oxidare ) 59 . care fără să fi făcut obiectul unei folosiri. Printre aceste localităţi sunt: Bucureşti. agricole sau menajere rămân după utilizare cu o încărcătură din substanţele prelucrate. s-au încărcat cu substanţe străine . ) . Apele reziduale sunt apele cărora prin utilizare li s-au modificat calităţile chimice . dar mai cu seamă pentru cei ce suferă din cauza lipsei de apă. Tulcea.

fauna şi posibilităţile de folosintă ulterioară a apei. putrescibili . baze şi săruri hidrolizabile ( modifică pH-ul ) o microorganisme ( bacili . greu de prelucrat. fermentabili . datorită diluării lor într-un volum mare de apă . Depăşirea capacităţii de autoepurare a emisarului pune în pericol flora . baze . După provenienţă – apele reziduale pot fi: . e. care provin din ape menajere . vopsitorii .în timp . De aceea tratarea apelor reziduale în scopul eliminării poluanţilor trebuie să se facă la sursa de poluare. În funcţie de compoziţie . Ape reziduale cu componenţi micşti . provenite din industria organică de sinteză . c. sunt practic imposibil de eliminat . printr-un proces complex numit autoepurare. se deosebesc : a. Zn . coli şi germeni patogeni ) - De exemplu. Efectul toxic al mercurului 60 . oceane . Ape reziduale cu compuşi organici .procese biologice – care au loc în mod natural . Ape reziduale cu compuşi anorganici ( Hg . a hârtiei. acizi . Ape reziduale cu componenţi organici toxici . din industria alimentară . Pb ). mica industrie ) . respectiv protecţia acestora împotriva impurificării se realizează în principal prin instalaţii de epurare. provenite din industria chimică anorganică . şi anume:  1. etc b. ceramică . Ape calde Componentele apelor reziduale care constitue principalele substanţe impurificatoare cu efect nociv sunt: o substanţe aflate în suspensii sau emulsie o produse petroliere o detergenţi o substanţe organice toxice: fenoli . Substanţele poluante . lacuri . metalurgică . Hg . a pigmenţilor . Cu . Ape reziduale radioactive f. provenite de la combinate chimice cu profil mixt. săruri o substanţe radioactive o acizi . minerit d. Cd . Împiedicarea alterării calităţii apelor . Clasificarea apelor reziduale se poate face în funcţie de diferite criterii. mări . râuri .industriale  2. a pesticidelor . din activităţile umane rezultă substanţe cu un efect negativ asupra calităţii apelor: o mercurul – efluienţii cu Hg rezultă de la fabricarea produselor farmaceutice. odată ajunse în reţeaua hidrologică .orăşeneşti ( hoteluri . din industrii fermentative . pesticide . intreprinderi textile. fenoli .fecaloid – menajere . pesticide o substanţe anorganice toxice : Pb . maselor plastice . de la uzine cocsochimice . pânza freatică . din spălătorii .

lacuri. inclusiv a tuturor membrilor unei specii din zona poluată. executat în prealabil în laborator şi eventual în instalaţii pilot. Aceste tratamente sunt cu atât mai necesare. agricultură. Toxicitatea depinde de mai mulţi factori : temperatură . Hg . păsări şi alte animale. ajungând în final la om. păşuni şi ferme contribuie cu dejecţii animale. Având în vedere marea varietate a compoziţiei apelor naturale. crescând varietatea poluanţilor în zonele municipale. întreprinderile elimină poluanţii în canalizarea oraşelor. 61 . oraşe.1 Epurarea apelor menajere Uzina de tratare a apei cuprinde instalaţiile aferente procedeelor de corectare a proprietăţilor apei. 3. Cd . Poluanţii proveniţi din agricultură. Poluarea apei din râuri.se agravează prin concentrare în lanţurile metabolice ale faunei şi florei acvatice. rezultă dintr-un studiu experimental temeinic. o Influienţa metalelor asupra CBO5 : Hg2+ > Ag+ > Cu2+ > Cd2+ > Pb2+ > Mo6+ > Fe2+ > V5+ > Ba2+ Efectul metalelor grele poate fi bine observat în cazul peştilor. pH . Ele se acumulează în organisme şi sunt vehiculate prin lanţul alimentar de la o specie la alta Plantele şi animalele au nevoie de apă moderat pură şi nu pot supravieţui dacă apa e contaminată de substanţe toxice sau cu microorganisme periculoase. compoziţia apei . iar la o expunere mai îndelungată pot dezvolta diferite forme de cancer sau se pot naşte copii cu defecte la naştere. îngrăşăminte şi sedimente provenite din eroziune . ci de la caz la caz. a apei subterane. cu cât se face apel din ce în ce mai mult la apele de suprafaţă. Ag . ceea ce face să nu existe două ape identice. a căror combinare într-un proces tehnologic eficient. trebuie aplicate anumite operaţiuni de tratare a apei. de obicei puternic impurificate. perturbă procesul de respiraţie . Poluanţii din apă rezultă din numeroase activităţi antropice: industrie. nu există nici o tehnologie sau schemă şablon de tratare a apelor. Uneori. Oamenii care beau apă poluată se pot îmbolnăvi. Apele naturale trebuie supuse unor procedee adaptate scopului pentru care urmează să fie folosită apa respectivă. Oraşele şi alte comunităţi rezidenţiale contribuie în principal cu ape combinate cu chimicale folosite în gospodărie. golfuri sau oceane cu substanţe dăunătoare fiinţelor vii poate omorî un număr mare de peşti. tractul gastrointestinal . Ni . Cu . Zn . cum ar fi gospodării. Sărurile de Pb . Poluanţii care provin din surse industriale pot curge din ţevile unor fabrici sau se pot scurge din rezervoare de depozitare subterane. Alimentările cu apă constituie pentru centrele populate şi pentru industrie dotări indispensabile. sistemul nervos central. prezenţa altor metale care pot manifesta efecte sinergetice sau antagonice.

Nămolul rezultat din procesele de epurare este colectat şi prelucrat pentru a avea un volum redus şi a putea fi transportat şi utilizat ca îngrăşământ agricol. a impurităţilor care se depun şi a celor care plutesc. rezervoare de fermentare şi deshidratare). cu producere de gaze în special metan. Schema de funcţionare a unei staţii de epurare mecanică este prezentată în Figura nr. Tratarea nămolurilor se realizează prin fermentare sau deshidratare. apoi grătare fine ) după care se trec prin deznisipatoare. ele completându-se reciproc. Apele se trec prin grătare ( rare . care poate fi captat şi utilizat.Epurarea apelor menajere se poate realize prin procedee:  Mecanice  Chimice  Biologice De obicei se folosesc toate aceste tipuri de procedee. Apă reziduală Grătare 62 Separatoare Ape decantate grăsimi de Deznisipatoare Platforme de uscare . 16. filtre centrifuge. Fermentarea nămolului se realizează în bazine speciale.1. În staţia de epurare mecanică se reţin din apele uzate substanţe aflate în stare de suspensie sau emulsie. prin filtrare cu ajutorul a diferite tipuri de filtre: filtre presă . filtre cu vid . În apă rămân suspensii fine care se separă în bazine de decantare în care apa curge foarte încet. Procedee mecanice de epurare Procedeele mecanice de epurare urmăresc înlăturarea din apă a corpurilor mari . Pentru nămol sunt prevăzute construcţii fermentare ( decantoare cu etaj . datorită activităţii bacteriilor anaerobe care transformă substanţele organice în substanţe minerale . pentru a evita fermentarea. 3.1. operaţie executată cu racloare sau pompe speciale. în absenţa aerului. Nămolurile nefermentabile se deshidratează prin urmatoarele metode: deshidratarea pe câmpuri de uscare. Depunerile (nămolul ) se colectează de câteva ori pe zi .

gaze care pot fi stripate). Schema staţiei de epurare mecanică 3. cu nocivitate mai scăzută sau mai susceptibile de a fi îndepărtate prin alte procese de epurare (de exemplu prin procese biologice).Site Centrala termică Rezervoare de gaze Decantoare primare orizontale Nămol Rezervoare de fermentare a nămolului Spre valorificare sau depozitare finală a nămolului Ape de drenaj RECE PTOR Figura nr.2. Procedee chimice de epurare Procesele chimice de epurare sunt acelea în care poluanţii sunt transformaţi în alte substanţe mai uşor de separat (precipitate insolubile. 16. Prin procedeele chimice de epurare se urmăreşte neutralizarea apelor acide sau alcaline cu lapte de var sau CO2 . 63 . precum şi separarea cu ajutorul coagulanţilor a impurităţilor şi a coloizilor.1.

Datorită proceselor de coagulare .Coagulanţii folosiţi sunt: sulfatul feric Fe(SO4) şi sulfatul de aluminiu. O parte din materiile organice utilizate de către microorganisme servesc la producerea energiei necesare pentru mişcare 64 .5-8. Schema epurării mecano .17. amplasate înaintea decantoarelor. după caz.17 este prezentată schema de epurare mecano – chimică. În figura nr.procesul prin care pH-ul unei ape uzate. iar apele alcaline se pot neutraliza cu substanţe ce conţin acizi sau oxizi acizi (de exemplu insuflarea de gaze cu CO2) .chimice Staţiile de epurare mecano – chimică conţin construcţii pentru coagularea suspensiilor coloidale din apă . Neutralizarea apei are ca efect şi micşorarea însuşirilor corozive ale apei care pot determina degradarea materialelor cu care vine în contact (conducte. sodă caustică sau carbonaţi cu caracter bazic.1. 3. având valori în afara intervalului favorabil dezvoltării florei şi faunei acvatice (aproximativ 6. respectiv drept sursă de carbon. Apele acide se pot neutraliza prin tratare cu lapte de var. construcţii şi instalaţii de transport sau de epurare). Ca(OH)2. este reglat prin adaos de acizi sau baze.3 Procedee biologice de epurare Substanţele organice pot fi îndepărtate din apă de către microorganismele care le utilizează ca hrană. se realizează o decantarea mai rapidă a suspensiilor. Procesele chimice folosite la epurarea apelor sunt:  Oxidarea  Coagularea şi flocularea  Schimbul ionic  Neutralizarea .5). Ape reziduale Instalaţia de coagulare a suspensiilor din apă Epurare mecanică Instalaţii de fermentare sau deshidratare a nămolului ape decantate RECE PTOR Figura nr.

mijlocite de enzime (catalizatori biologici generaţi de către celulele vii). 65 . Epurarea realizată cu ajutorul microorganismelor este numită biologică. Concomitent cu asimilarea substantelor organice care contin C si O. azotiţi şi azotaţi (nitrificare) şi în final în azot molecular (denitrificare). Procesele anaerobe au o mai mare răspândire decât cele aerobe datorită dezavantajelor pe care le prezintă acestea din urmă: spaţii mai mari. ca fază de post tratare anaerobă . În absenţa oxigenului dizolvat. necesarul de oxigen este acoperit de oxigenul molecular dizolvat în apă. În mod normal. producerea în exces de nămol. eficienţă de eliminare mai scăzută. consum energetic mai mare. Drept rezultat sunt sintetizate celule noi. Epurarea biologică se realizează pe baza unui transfer de materiale dinspre apă spre celulele vii şi dinspre acestea înapoi spre masa de apă. Ea este limitată de cantitatea de poluanţi care poate fi asimilată de unitatea de biomasă în unitatea de timp. apa. microorganismele acţionează şi asupra compuşilor organici ce contin azot. respectiv de reproducerea microorganismelor. cantitatea de poluanţi organici aplicată în unitatea de timp unităţii de biomasă este la rândul său limitată. Aceasta face mediul acvatic foarte sensibil la nevoile de oxigen ale microorganismelor. epurarea biologică aerobă se realizează prin urmatoarele variante de lucru: • în construcţii (bazine) în care biomasa este suspendată în apă sub formă de flocoane.sau pentru desfăşurarea altor reacţii consumatoare de energie. Capacitatea de epurare a unei instalaţii biologice depinde de masa de microorganisme pe care o conţine. separat sau în combinaţie cu procesele anaerobe. Microorganismele implicate în procesele aerobe necesită pentru metabolism oxigen. În prima fază. legate de sinteza de materie vie. azotul din substanţele organice este transformat treptat în amoniac. În ambele cazuri. prezent în proporţie foarte mică faţă de cea din aer. Substanţele de la interfaţă sunt adsorbite şi transformate în prezenţa enzimelor din celula vie. care este unul dintre produsele concentrate ale epurării biologice. impurităţile trec din apa uzată spre filmul. În practică. Atât în procesele aerobe cât şi în cele anaerobe înmulţirea microorganismelor determină formarea de biomasă nouă. Cei mai importanţi produşi de descompunere anaerobă sunt bioxidul de carbon şi metanul. de unde cei volatili se degajă în atmosferă . De aceea. Totuşi procesele aerobe sunt utilizate în practică. Principalele produse finale ale degradării aerobe sunt bioxidul de carbon. sistemele sunt aprovizionate cu oxigen aerand apa cu ajutorul unor aeratoare. Ea se desfăşoară prin reacţii de descompunere şi de sinteză. Astfel. • prin trecera apei peste un suport solid pe care este a carei suprafaţa este fixată o pelicula gelatinoasa ce contine microorganismele aerobe. După tipul microorganismelor care asigură îndepărtarea poluanţilor organici din apă se disting procesele aerobe şi cele anaerobe. în sensul că poate deveni cu uşurinţă deficitar în oxigen. iar locul lor este luat de organismele anaerobe sau facultativ anaerobe care folosesc oxigenul din materia organică sau din unele combinaţii anorganice. iar produşii finali de descompunere trec înapoi în apă. nitraţii. emisii poluante în mediul înconjurător. organismele aerobe pier. floconul sau alte forme sub care apare masa de microorganisme (biomasă) prin contactul interfacial şi prin procese de adsorbţie-desorbţie.

prin aceasta se evită cheltuielile legate de evacuarea finală a unor astfel de nămoluri. Epurarea anaerobă a apelor uzate poate fi intensificată prin ridicarea temperaturii în bazinul de fermentare la valori de 20-400C sau mai mari. Pe de altă parte. 66 . precum pH-ul. suspensia din bazinul de aerare trece într-un decantor secundar. ceea ce duce la scăderea cheltuielilor de investiţii.În linii mari. dar cea mai mare parte este readusă în bazinul de aerare. Ca material filtrant se folosesc. bucăţi de rocă concasată. iar apa epurată este evacuată din sistem. toxicitatea compuşilor şi supraîncărcarea cu poluanţii ce trebuie eliminaţi. Un dezavantaj al proceselor anaerobe este durata mai mare de timp în care se desfăşoară reacţiile. de 45-600C . se realizează în incinte închise ferite de accesul oxigenului care inhibă activitatea microorganismelor anaerobe. industria textilă şi a pielăriei. corespunzătoare vitezei de înmulţire a microorganismelor. epurarea anaerobă poate asigura în multe cazuri îndepărtarea înaintată a substanţelor organice fără a mai fi necesară asocierea unei trepte finale de epurare biologică aerobă. dar poate avea loc şi la temperaturi de 10-200C . Debitul oxigenului introdus depinde de cantitatea de biomasă din sistem şi de debitul poluanţilor organici care trebuie degradaţi. este eliminată. întrucât treapta de aerare. precum şi anumitor ape uzate din industria chimică . O parte din biomasa sedimentată. După un anumit timp de la începerea alimentării cu apă uzată. pe suprafaţa materialului filtrant se formează o peliculă gelatinoasă de microorganisme care elimină poluanţii organici din apă utilizând pentru respiraţie oxigenul din aer . unde biomasa este separată prin decantare. industria alimentară. În acest fel. deoarece viteza de creştere a bacteriilor este mai lentă şi este condiţionată de o serie de parametri. Epurarea anaerobă a apelor uzate. de exemplu. iar din descompunerea poluanţilor organici rezultă gaze de fermentare combustibile care pot servi la acoperirea unor nevoi de energie din staţia de epurare. Experienţa a demonstrat că procesele de epurare anaerobă pot fi aplicate şi apelor uzate cu conţinut relativ scăzut de poluanţi organici. producţia de nămol excedentar este nulă sau neînsemnată. spre deosebire de cea aerobă. dintre care cea mai uzuală o constituie filtrele biologice. Epurarea biologică aerobă în sisteme cu biomasa fixată sub formă de peliculă pe un suport solid se realizează. Prin procesele anaerobe pot fi obţinute grade de îndepărtare din apă a poluanţilor organici cuprinse între 50-90% la încărcări organice care uneori pot să le depăşească pe cele realizate la instalaţiile de epurare aerobă. Pe măsura admisiei de apă uzată. în mai multe variante. ceramică sau materiale filtrante din alte materiale (mai ales din mase plastice). de asemenea. apa uzată este introdusă într-un bazin de aerare care conţine o suspensie de flocoane biologice şi în care se administrează oxigenul necesar respiraţiei. mare consumatoare de energie electrică. Procesele anaerobe se aplică pentru apurarea apelor uzate din zootehnie. Epurarea anerobă a apelor uzate prezintă faţă de cea aerobă avantaje mai ales din punct de vedere energetic. este eliminată din sistem.

Epurarea biologică artificială are ca scop oxidarea substanţelor organice şi transformarea lor în substanţe stabile de către microorganismele aerobe. să fie transformate substanţele organice în substanţe minerale şi să se realizeze o epurare avansată a apelor reziduale.  biofiltre . 18 şi nr. 19) 67 .Procedeele biologice de epurare urmăresc ca prin activitatea unor specii de microorganisme. Epurarea biologică este precedată de epurarea mecanică şi de cea chimică. bazine de aerare cu nămol activ în care are loc epurarea biologică artificială. apoi dezinfectarea cu clor sau clorură de var şi evacuarea în ape curgătoare (vezi figura nr. iazuri biologice –în care se realizează epurarea biologică naturală folosindu-se capacitatea naturală de autoepurare a solului şi a apelor. După epurarea biologică urmează decantarea apei . Se realizează în două categorii de construcţii şi instalaţii:  câmpuri de irigaţie. cîmpuri de infiltraţie .

18.Ape reziduale Epurare mecanică Instalaţii de fermentare sau deshidratare a nămolului Bazin de înmagazinare Câmpuri de irigare Ape de drenaj RECE PTOR Figura nr. Schema epurării mecano – biologice 68 .

Grătare Site Rezervor de gaze Deznisipatoare Separatoare de grăsimi Nămol în exces Rezervor de fermentat nămol Nămol de recirculare Decantoare primare Bazine cu nămol activ NĂMOL Nămol fermentat Decantoare secundare Platforme de uscare Staţie de clorinare Ape de drenaj Spre valorificare sau depozitare finală a nămolului deshidratat Bazin de contact RECE PTOR Figura nr.Ape reziduale Centrala termică C.19. Schema epurării mecano.T.biologice artificiale 69 .

Decantoarele secundare sunt necesare pentru reţinerea suspensiilor în timpul funcţionării .Se utilizează filtrele biologice sau bazinele cu nămol activ.iwawaterwiki.org/xwiki/bin/view/Articles/WastewaterDisinfection_0 70 . http://www. sau a nămolului activ antrenat din bazinul cu nămol activ.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful