P. 1
Neagu, Fanus - Ingerul a Strigat

Neagu, Fanus - Ingerul a Strigat

4.0

|Views: 848|Likes:
Published by Victor Ploscaru

More info:

Published by: Victor Ploscaru on May 02, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as RTF, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

09/28/2013

pdf

text

original

FĂNUŞ NEAGU ÎNGERUL A STRIGAT

FĂNUŞ NEAGU ÎNGERUL A STRIGAT CRONOLOGIE 1932 La 5 aprilie, în Grădiştea de Sus, din judeţul Brăila, se naşte Ştefan (Fănuş) Neagu. Copilăria şi-o petrece în localitatea natală, unde urmează şi ciclul primar. 1944-l948 Urmează cursul secundar la liceele militare din Iaşi şi Câmpulung-Muscel. 1948-l950 Frecventează şcolile pedagogice din Bucureşti şi Galaţi. 1951-1952 Este cursant al Şcolii de Literatură „Mihai Eminescu” din Bucureşti, de unde e eliminat, fiind acuzat că l-a vizitat pe Ionel Teodoreanu, neagreat, la vremea aceea, de regimul comunist. Despre „Şcoala de literatură”, amintirile scriitorului nu sunt prea plăcute: „Şcoala… era un fel de căruţă pe patru roţi, împinsă de mulţi nechemaţi, în capul căruţei nu era nimic, în inima ei se mai afla puţină carne, dar

Aşa cum l-au cunoscut întâii săi colegi de scris… Şi aceea numai pentru nişte tingiri foarte bine învârtite de oameni de paie puşi să crească scriitori tineri şi devotaţi ideii de schematism şi noncultură. Şcoala… a reuşit totuşi un singur lucru bun. Ne-a adunat cu câţiva ani mai devreme pe cei care orisicum aveam să ne adunăm mai târziu. Revin: ne-a adunat ca să ne dea afară. Mie Şcoala de literatură îmi datorează leafa de învăţător pe un an şi jumătate şi, fiindcă m-a dat afară în ziua banchetului, îmi datorează banii de banchet. Eu datorez Şcolii… faptul că m-am întâlnit la timp cu mulţi colegi de scris şi cu foarte

multe pisici negre. Şcoala de literatură nu era grotescă şi absurdă. Era o excrescenţă firească a unei gândiri pe atunci fără cap şi a unei trăiri fără aer. Era în afara lumii, o cazarmă a creioanelor, în Şcoala de literatură n-am scris niciun rând. Îmi era silă să mă aliniez condeielor complet lipsite de grafie. În timpul şcolii apărea o revistă. N-am publicat niciun rând în ea. Spuneam că n-am talent. Propriu-zis, îmi era lene să fiu de acord cu talentaţii" (Fânuş Neagu, intervievat de Ion Papuc, „Vatra", anul II, nr. 2, 20febr. 1972; OMOLOGIE Reprodus în Romanul românesc în interviuri, antologie, text îngrijit, sinteze bibliografice şi indici de Aurel Sasu şi Mariana Vartic, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, vol. II, p.556) 1953 Funcţionează ca profesor suplinitor, în Bărăgan, la şcoala generală din comuna Largu. 1954-l957 E student la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, secţia fără frecvenţă; nu o absolvă, în 1954, debutează, în revista „Tânărul scriitor”, cu proza Duşman cu lumea. Între 1954 şi 1956, a fost redactor la „Scânteia tineretului”. 1959 Debutează editorial cu antologia de proză scurtă (Editura Tineretului, Bucureşti). 1960 I se publică volumul Somnul de la amiază (Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti). 1962 Îi apare volumul Dincolo de nisipuri (Editura pentru Literatură, Bucureşti). 1964 Îi este publicată antologia de povestiri Cantonulpărăsit (Editura pentru literatură, Bucureşti). Volumul distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor reunea proze mai vechi. 1965-l968 Îndeplineşte funcţia de redactor-şef adjunct al revistelor „Amfiteatru” şi „Luceafărul”. Este secretar adjunct al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. 1967 Îi apare volumul de proze Vară, buimaca (Editura pentru literatură, Bucureşti). 1968 Fănuş Neagu debutează în roman Cu (Editura pentru literatură, Bucureşti), carte anunţată, cu ani în urmă, din care apăruseră fragmente în presă, încă din 1963. Pentru acest roman, autorul primeşte, a doua oară, Premiul Uniunii Scriitorilor. Romanul s-a decantat lent, copieşitor, aşa cum mărturisea, într-un interviu, scriitorul: „[…] azi mi se pare una din cele mai frumoase aventuri pe care le-am trăit. Munca pe care am depus-o pentru scrierea romanului a fost totuşi chinuitoare;

chinuitoare a fost şi îndepărtarea a nenumărate pagini scrise care ar fi putut să facă încă cel puţin şase volume. Sunt douăzeci sau treizeci de ani de întâmplări din viaţa Dunării de Jos şi a trebuit, îţi imaginezi, să renunţ la o sumedenie de fapte pe care le trăisem şi le adunasem în minte. Mă despărţeam greu de ele, pentru că aveau un ochi de Dunăre al lor, aparte. Materialul care s-a pierdut nu-l voi mai folosi probabil niciodată, pentru că aparţine unei vremi stinse; or, romane despre perioada dinainte de război nu voi mai scrie. Nu-mi pare rău, dar ştiu că de câteva ori am aruncat romanul, în două rânduri l-am cam ars pe la colţuri. A fost prima mea mare aventură." (Fănuş Neagu, intervievat de Florin Mugur, „Argeş", anul VII, nr. 6, iun. 1972; reprodus în ibidem, p. 567.) 1971 Apare volumul în văpaia lunii (Editura Minerva, Bucureşti), cuprinzând proze din precedentul Vară buima. Şi texte inedite. 1974 Apare volumul de proze Fântâna (Editura Scrisul Românesc, Craiova), de asemenea, adunând texte mai vechi cu altele noi. 1976 Publică romanul Frumoşii nebuni ai marilor oraşe (Editura Eminescu, Bucureşti), distins şi acesta cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Ce intenţiona prin această scriere ne-o mărturiseşte autorul însuşi: „Fiind fascinat de istoria Bucureştilor, am găsit în mine, într-o bună dimineaţă ningea afară-dorinţa de a scrie un alt Craii de CurteaVeche, cu nişte întâmplări din zilele noastre. Nu atât ca să-i dau o replică lui Mateiu (I.Caragiale-n. Red), ci din pofta, care avea să mă coste, de a mă măsura cu el. E şi o ambiţie, e şi un joc cu mine însumi, e şi o îndrăzneală: vreau ca romanul să aibă un număr egal de pagini cu Craii…; sunt şi alte asemănări, multe. Dacă e să pici într-o asemenea încercare destul de temerară, zic eusă pici măcar de pe piedestalul unde ai crezut că stai o clipă cu Mateiu." (Fănuş Neagu, intervievat de Florin Mugur, ibidem; reprodus în ibidem, p. 560.)

1979 Publică volumul de portrete despre congenerii săi scriitori Cartea cu prieteni.

Poeme răsărite-n iarbă (Editura Sportturism, Bucureşti). 1982 I se publică volumul Pierdut în Balcania (Editura Sportturism, Bucureşti), alcătuit pe schema aceleiaşi combinaţii între materiale mai vechi şi texte inedite. 1985 Apare A doua carte cu prieteni. Poeme răsărite-n iarbă (Editura Sportturism, Bucureşti). 1987 I se publică romanul Scaunul singurătăţii (Editura Cartea Românească, Bucureşti). 1989 Îi apar Povestiri din drumul Brăilei (Editura Eminescu, Bucureşti), conţinând şi o reeditare a volumului Pierdut în Balcania. 1990 Conduce săptămânalul „Ţara” 1991 Romanele Îngerul a strigat, Frumoşii nebuni ai marilor oraşe şi Scaunul zzsunt publicate într-o ediţie definitivă, sub forma trilogiei Ţara. Hoţilor de cai (Editura Eminescu, Bucureşti).

La ann deplinei consacrări. Fânuş Neagu rămâne acelaşi împătimit... Cioplitor al cuvântului Este director al revistei „Literatorul”, alături de Eugen Simion, Marin Sorescu, Gheorghe Tomozei şi Valeriu Cristea. 1993-1996 Este director al Teatrului Naţional „I. L. Caragiale” din Bucureşti. 1995 Îi este publicat volumul de proze Partida de pocher (Editura Eminescu, Bucureşti). 1997 Îi apar volumele de proză O corabie spre Bethleem (Editura Cartea Românească, Bucureşti) şi Zeul ploii (Editura Litera, Chişinău). 2000 Este ales membru titular al Academiei Române (era membru corespondent din 1993). 2001 Îi apare romanul Amantul Marii Doamne Dracula (Editura Semne, Bucureşti).

Bucureşti). a tradus (în colaborare) din Armando Lopez Salina." (Fănuş Neagu. răsărit de Asia şi. eseuri şi faimoase cronici sportive (incluse în Cronici de carnaval. Casa care se leagănă). al unor scenarii de film şi de televiziune. cu florile.R. scriitorul a făcut. 558. A avea caracter. nu o dată. înseamnă a răbda ca toţi prietenii tăi să fie lipsiţi de dragoste câteodată faţă de tine. cu zăpada. Jurnal cu faţa ascunsă. ordine între paradoxuri. Cronici afurisite sau Poeme cântate aiurea. reprodus în ibidem. sunt înfrăţit cu pământul.2002 Publică Punţi prăbuşite (Editura Semne. cu nucii. scriitorul Fănuş Neagu răspundea. în schimb. A mai scris literatură pentru copii (Caii albi din oraşul Bucureşti. De asemenea. Pavlo Zahrebelnâi şi William Faulkner. Georges Rodenbach. ibidem. intervievat de Ion Papuc. sunt intelectuali şi ’telectuali. mi se pare mie. Fănuş Neagu este şi autorul unor piese de teatru (Echipa de zgomote. şi cu orice om căruia îi place să fie prieten cu altul. dumneavoastră sunteţi un pătimaş al epicului şi un calofil în acelaşi timp. Cel mai laş lucru pe Între confraţii Mirceamicu şi D. Gheorghi Markov. mai ales. nu are voluptatea faptelor epice. 2004 Îi este publicat romanul Asfinţit de Europa. e obişnuit să vorbească despre durere. A. prin creştere. plus alea urâtele. Popescu Lumea asta este ca să-ţi pasezi tot zbuciumul şi toată mizeria ta în poarta unui adversar cel mai adesea imaginar. Cum explicaţi acest paradox? — Prima parte a întrebării e tâmpită. Intelectualul român. În România. Orice scriitor iubeşte viaţa mult mai mult decât ideea de moarte. Cu francheţea caracteristică. Scoica de lemn ş. prin temperament.). dar despre durerea altuia. Jurnalul romanului „Asfinţit de Europa. cu toate femeile frumoase.) Chestionat în legătură cu mai noile formule de proză şi roman. de asemenea. în 1972: „[…] mi-e drag până în adâncul sufletului să mă . scriitorul artist şi dumneavoastră sunteţi şi aşa ceva exclude viaţa. p. Eu. al unor antologii de publicistică. răsărit de Asia" (Editurii Semne. Bucureşti). întâmplări aiurea şi călătorii oranj). Mie mi se pare că uneori dar numai uneori-scriu aşa cum trăiesc: simplu şi deschis. Iată-l în exerciţiul funcţiunii: „De obicei.

îl preced sau îi urmează. toţi tinerii scriitori. întoarsă la modelele de dinaintea realismului socialist. L-ar plăcea să se culce toamna pe frunze şi nu ar intra în oraş decât cu pălăria trasă pe ochi şi foarte rar. Tomozei. se pregăteşte astfel să schimbe mesajul şi stilul literaturii. adăugându-le altele noi de aceeaşi factură. I-am făcut. Nu mă enervează nicio încercare. să-i sară băiatului nasturii. amânând câţiva ani debutul editorial (Singur printre poeţi. cele fără talent mă odihnesc. să strângă o tufă de mărăcini în braţe şi să o sărute ca pe o floare de cireş. intervievat de Florin Mugur. reprodus în ibidem. Fumând mult şi în scârbă. cu un an mai tânăr (n. Nichita Stănescu. Cu coarne ca de bivol pus pe fapte mari. 1933). creanga. pentru că e o oboseală să urci pe munţi. dar şi cu modul lui incomod de a fi. Rebreanu. plimbându-se pe lângă aeroport. au dreptul. Va reuşi. p. cele făcute cu talent mă câştigă. altădată.) PREFAŢĂ Înainte de-a fi autorul unei opere inconfundabile. 1960). Un tip necuviincios prin însăşi existenţa lui” (Fănuş Neagu. Deschizând întotdeauna uşa cu umărul. 1964) care l-a impus numaidecât în atenţia generală prin lirismul lui fantezist şi ironic. Bătăios. Nicolae Labiş. Camil Petrescu etc. Gib Mihăescu. p. Velea. îmi acordă şansa să mă cred mai deştept şi mai tânăr” (ibidem. chiar şi obligaţia. Din când în când. însoţiţi de tinerii critici literari. chiar şi cei fără talent. nu cu mâna. Cam scârbos. ci pe al „dracului” care i-a fost repartizat: „Ar arăta cam aşa: foarte ciolănos.consider purtătorul înaltei tradiţii de cultură a cronicarilor şi mai târziu a marilor prozatori: Sadoveanu. Sau cu genunchiul. Ar mirosi foarte mult a cramă. iar peste un an reia aceste proze colorate şi seducătoare prin poezia şi violenţa conflictelor în Somnul de la amiază. Ana Blandiana. 557. cu nişte copite d-alea de cal de regiment. Mai mult n-ar urca. publicase primele poeme în „Tribuna” (1957) şi îşi pregătea prima carte de poezie (Sensuliubirii. Ştefan Bănulescu). Mergând spre cârciumă la braţ cu dracul lui Nichita şi cu dracul lui Tomozei. când a împlinit 60 de ani. iar Marin Sorescu tipărise deja epigrame şi parodii în „Flacăra laşului”. dar dând din coate în aşa fel încât să le rupă nasul. 576. A debutat în 1954 în revista „Tânărul scriitor” cu povestirea Duşman cu lumea şi editorial în 1959 cu volumul Ningea în Bărăgan. Fănuş Neagu participă la această bătălie care va da roade într-o literatură ce părea îngheţată în schemele metodei unice de creaţie… Cu opera. numai pe ploaie. O generaţie nouă de scriitori. „Viaţa studenţeasca” şi „Tribuna” (1957-l961). Ele i-au adus numaidecât notorietate în generaţia care tocmai se pregătea să intre pe scena literară după ce poetul care se anunţase a fi liderul ei. Florin Mugur. Fănuş Neagu a ezitat: nu-l va face pe al său. să-şi facă singur portretul. Pe de altă parte. Fănuş Neagu este un personaj inconfundabil în lumea românească. Alţii (Cezar Baltag. Ar sta foarte mult pe Dunăre. beneficiind nu numai de talentul ei. N. dispăruse brusc la 21 de ani. dar şi de circumstanţele mai favorabile ale vieţii politice din România. Dând din coate când trece pe lângă ţipi simandicoşi. Adrian Păunescu. iar în oraş e răcoare.) Rugat. Nicolae Breban. să plesnească pe rumân. Imposibil să ne imaginăm viaţa literară din ultimele cinci decenii fără el. Foarte amic cu stewardesele. coborând spre Rucăr ajungând până la Braşov. ibidem. un portret la care am puţine lucruri de adăugat .

Adevărul este că Ningea În Bărăgan. femei iubeţe şi răzbunătoare. Din generaţia lui. ştie toată lumea. Fănuş sau nea Fane – cum îi zicea amicul şi comilitonele* său. iau judecat naraţiunile în raport cu Sadoveanu. Aceştia nu există decât în închipuirea unui stilist. imprevizibil în atitudini. Fănuş Neagu vine. Vară buimacă. în sensul înalt al termenului. repet. prin extensie. fabulosul şi.azi. mâine „rău”. certăreţ. schimbându-şi doar într-o oarecare măsură stilul de existenţă. romancierii sud-americani etc. smârcurile limbii şi pictează. Victima este un pretext pentru desene fantastice şi. atunci. fără voia lui. El adună. prozatorul se dezlănţuie în pamflete vitriolante ca acelea ale lui Arghezi. împotriva cărora Fănuş Neagu are totdeauna un dinte necruţător. De aceea. Scaunul singurătăţii şi toate celelalte scrieri cultivă magicul. Fănuş Neagu şi-a creat un stil. din câmpia Brăilei şi a făcut din ea în prozele sale o ţară imaginară într-o Balcanic utopică. se iubeau atât de mult şi se certau aşa de des. dar că din această tensiune iese o proză originală mi se pare. cum zic minţile cârtitoare. negru pe negru. poezia comunicării lor. poate. Note: * De la „comiliton” (italienism) coleg de studii universitare. plină de întâmplări năpraznice şi dominată de oameni curioşi. de idei (n. Prozatorul le narează pe toate într-o limbă dinamitată de metafore care adună la un loc gingăşiile şi mizeriile lumii într-o logodnă aproape mistică. spectaculosul din lumea realului într-o epocă în care proza europeană merge spre alte surse şi alte formule. dacă le reciteşti după o vreme. Voiculescu. lirici… Aceştia trec prin întâmplări stranii şi fac fapte care incendiază mintea cititorului. un simptom de metaforită. Cu trupul mare. când erau foarte tineri. tot aşa. o personalitate fermecătoare. azi tandru şi îndatoritor ca un frate bun. Frumoşii nebuni ai marilor oraşe. în genere. Mai direct spus. Nu-i o nepotrivire? Nu-i un abuz de caligrafie sau. în ultimii ani. Criticii literari. Ion Băieşu – are prieteni peste tot şi duşmani pretutindeni. Este o contradicţie pe care mulţi au observat-o şi puţini au înţeles-o cu adevărat.) Panait Istrati. care priveşte lumea prin fantasmele sale. de ordinul . tovarăş de luptă. tensiunea dintre violenţa faptelor din naraţiune şi ceremonia. Red. vezi că individul real a dispărut şi în naraţiune nu rămâne decât un memorabil personaj de literatură neagră. îngerul a strigat. Când cei din urmă fac imprudenţa să-l atace. tablouri apocaliptice în combinaţii aiuritoare. Poate doar faptul că. inconfundabil şi stilul lui încearcă să împace o divergenţă fundamentală: aceea dintre limbaj şi obiectul limbajului. mânios că soarele răsare în fiecare dimineaţă şi intolerant pentru că luna îşi permite să apună. construit din materii ciclopice. Somnul de la. se luptă cu o boală perfidă fără a-şi pierde firea. numai Nichita Stănescu mai dădea în viaţa de toate zilele un spectacol atât de strălucitor. indiscutabil. Autorul are. întâmplările din proza lui Fănuş Neagu sunt crude şi uimitoare iar tipologia lui coboară dintr-o halima dunăreană: bărbaţi iuţi şi lunatici. Amiază. boala spiritelor lirice rătăcite în proză? Că este o contradicţie este evidenţa însăşi. popi haiduci şi hoţi de baltă sentimentali.

Voiam să spun ceva despre prozatorul pe care îl citesc şi-l comentez de multe decenii şi. dar legile sunt flexibile şi. în altă însemnare. dintre acelea care se spun vinerea într-o zi ploioasă sau în timpul iernii bucureştene când. lumea arde şi tu piepteni literatura?” „Altceva nu ştiu să fac”. desigur. un antrenor celebru pe vremuri. ramura de zarzăr înflorit… Acesta-i scriitorul năzdrăvan. I-a trecut pe toţi în cronicile lui carnavaleşti şi a făcut din ei veritabile personaje într-o epică jurnalistică în care metafora (metafora januşiana) delirează şi himerele se ţin de mână. Ca mai toţi din generaţia lui. Romanul are. la fotbal. Fănuş Neagu a trecut la roman. îţi place? E bine. bogăţiile interioare şi forţa ei combinatorie ca în naraţiunile acestui prozator venit din câmpia Brăilei. împăcată şi.evidenţei. în Ciuleşti este un mit. Angelo şi alţi eroi ai fotbalului românesc sunt reabilitaţi. răsărit de Asia. Cu aceste două arme întâmpină el vidul paginii albe. când este vorba de trecerea dintr-o clasă epică în alta. îmi răspunde invariabil că tocmai a început o povestire sau că este pe punctul de a încheia o povestire. Mă sună aproape în fiecare dimineaţă între şapte şi opt. Scaunul singurătăţii (1987) şi. creator de fantasme şi pictor de năluci. cu vocea lui bună. zbârlit ca un mistreţ pornit să doboare adversităţile inepuizabile ale istoriei. mai strălucitor. risipitor. evident. numaidecât. „Cum. iar în alta o ramură de zarzăr înflorit. este trecut Dunărea tot cu vorbe gingaşe. cu gura mare. se pricepe. m-am obişnuit: acum melancolic şi înduioşat ca o cadână din povestirile lui drăcoase. fac ce fac şi ajung la personajul pe care-l văd în ultimii ani mai des decât înainte. iată. peste bravul Tamango înfăşurat în şaluri de imagini şi răstignit printre desene chagaliene. azi aproape uitat. bănuitoare. Cum? Este secretul acestui scriitor care într-o mână ţine un iatagan turcesc. Iataganul încovoiat este pus la păstrare şi în pagina de literatură pătrunde. îmi răspunde el suspect de serios. cu o imaginaţie în fierbere şi o limbă care. Amantul Doamnei Dracula (2001) şi Asfinţit de Europa. Ştie şi altele. Primul este îngerul a strigat (1968). Opera îl urmează sau. o carte de cronici sportive şi dau. de atâta căldură în casă. Opera unui povestitor înnăscut. nu şi-a desfăşurat în proza românească. legile lui. fotbaliştii din mai multe generaţii îl salută cu afecţiune („Trăiţi. Războinicul din el este mereu învins de omul sentimental şi duios. unul. cu excepţia lui Nicolae Velea. maiestuos. în anii din urmă. de pilda. Critica literară românească a fost şi a rămas. de-ale lui. Mai dau o foaie şi ochii se opresc pe un fragment în care Angelo Niculescu. la întâmplare. cu imaginaţia nebună. încovoiat şi bătut cu pietre preţioase. este cunoscut ca un cal breaz pe toate stadioanele. ieşit dintr-un Orient sclipitor şi exploziv. dacă îl întreb ce face. odobesciană) numit Frumoşii nebuni ai marilor oraşe. dacă ne uităm ce s-a petrecut în secolul al XX-lea cu romanul. Deschid. ca un „naş" mafiot într-o Sicilie balcanică îi înjură cu umor şi-i bate tandru pe umăr. în stilul pe care îl cunoaştem şi cu care eu. ne dăm seama că romanul a devenit ceea ce cu un secol înainte promitea să nu fie . am impresia. zic eu cu o falsă mirare. opera o ia înaintea cuvântului. Nu-ţi place? El îşi vede. în continuare. Nea Fane") şi el. peste un timp fioros. ca să parafrazez un mare filosof. urmat în 1976 de „un fals tratat despre iubire” (parafrază. de la Sadoveanu încoace. dinţii îţi clănţăne în gură… Furia nu ţine însă o eternitate şi.

romanul a devenit în postmodernitate „aventura unui roman”. actori şi totodată spectatori. Sunt. povestea lui. pentru a nu strica cheful cu amicii. Le place să povestească într-un stil mai repezit şi mai colorat decât acela al eroilor din Hanul Ancuţei. fabuloasă. teoreticienii literaturii susţineau că. în proza lui Fănuş Neagu. un mod de a privi universul. de la povestire la eseu. apoi. însă ce e acolo fantezie şi superstiţie e. dacă e cazul. repet. felurite datini păgâne prezentate în modul dinainte. Adică la povestire. îngerul a strigat este. nedreptăţim. puse sub semnul unui simbol tragic. iar Gică Dună are noroc în viaţă pentru că a sărutat o mână de mort. analiza caracterelor… Proces în plină desfăşurare. O istorie. dar nu termină bine ce are de zis pentru a face loc altei întâmplări.niciodată: o naraţiune care sparge toate structurile şi primeşte totul. şi acest fapt e remarcabil. Procedeul e acela al lui Galaction din În pădurea Cotoşmani şi Moara lui Călifar. foarte modernă prin limbajul. Personajele sale au. în care se îmbulzesc alte istorii spuse de narator sau de personajele din interiorul naraţiunii. strămutat din Plătărăşti în Dobrogea. proza lui Fănuş Neagu. Nae Caramet. deoarece şterge orice urmă de artificiu. din „romanul unei aventuri”. ca şi autorul lor. Caragiale. Este cazul să spunem că metaromanul n-a reuşit să cucerească publicul şi. aici. Eroii din îngerul a strigat şi Frumoşii nebuni ai marilor oraşe sunt grăbiţi. Personajele devin. naraţiunea îşi păstrează ritmul şi tonul. Fiecare personaj din îngerul a strigat are o poveste a lui şi pe aceasta o spune prozatorul sau alt personaj. după oarecare vreme. de pildă. Fănuş Neagu este. Pe Pavel Berechet îl strigă noaptea peştii. Trebuie observat însă că în scrierile romaneşti ale lui Fănuş Neagu se află. indiscutabil. odată paranteza închisă. povestea unor „strămutaţi” duşi de colo-colo de apele unei istorii tragice. Repovesti. Vasile Predescu îşi spune. . adică un metaroman. în fond. cum era în epoca lui Balzac. de pildă. având. dincolo de liziera verosimilului. o naraţiune autoreferenţială. totul să reintre în albia naraţiunii iniţiale. un povestitor din ramura muntenească şi romanul lui este de cele mai multe ori o naraţiune care cuprinde un număr mare de istorii (povestiri) carnavaleşti. De spunem însă numai atât. dar. spre încântarea cititorului însetat de epic. Ea îşi depăşeşte formula şi altfel. vede într-o noapte cum ies la suprafaţa apei corăbii cu morţi ce aruncă la mal lucruri scumpe pentru a ispiti pe localnici. în îngerul a strigat. acum. în anii ’60. Acolo indivizii au timp şi limbajul lor este încet şi mătăsos. formula cărţii: o adiţiune de episoade. cu alte vorbe. fără protocol. prin proiecţia faptului în mit. darul vorbirii. Cartea e străbătută de asemenea pârtii ce se interferează. ca personajele lui L L. nu mai puţin senzaţională decât prima. o aităpoveste ca. tipologie. un chip de inserţie a fabulosului în viaţa de toate zilele. întrerupând. un roman care vorbeşte despre felul în care se construieşte pe sine. o istorie morală şi socială mai dramatică. Aceasta e. se unesc şi se despart la tot pasul. pictură socială. romancierul s-a întors la condiţia omului şi la aventura lui în istorie. întârzie trei zile povestind sau ascultând întâmplări senzaţionale. ritmul iute şi acuitatea senzaţiilor. de la documentul istoric la viziunile onirice. prin trecerea. dincolo de plăcerea povestirii. vor să ajungă la Cameră pentru a susţine o lege. Chiar şi pe aceste câmpii imaginare. ca erou pe colonelul Grigorescu.

lasă umbre tragice. sceptic. în Dobrogea. Ca şi tatăl său. Ca să nu intre boleşniţa în casă. la început. Terenul tare al cărţii e altul şi principiul ce îl domină e. strigă de trei ori şi în două rânduri el anunţă un sfârşit. familiile strâmutaţilor nu depăşesc numărul. personajul emblematic al cărţii. trei evenimente mai de seamă s-au petrecut în câmpia Brăilei!” …). iar boul să aibă coarne”. Ion Mohreanu moare. Romanul se deschide şi se închide cu moartea tatălui şi a fiului. violenţi şi sarcastici. sunt în număr de 33. de proză iniţiatică în genul misterioasei Crengi de aur a lui Sadoveanu. şi aceasta e pieirea lumii fabuloase de dinainte. Ion. căci. Mitul răzbate de la un punct. împăratule negru […]. astfel. lumea bălţilor.fără ostentaţia prozatorilor etnografi. iar de scădem pe Nicolae Mohreanu. după un ritual. Prinderea şi aducerea porcilor din baltă se desfăşoară. numărul ţăranilor în drum spre pământurile Dobrogei rămâne 39. fiul lui. zice el. mirajul pământului îi stăpâneşte. fel de pământ al făgăduinţei. nici plăcerea de a face simbolologie. administratorul prinţului Şuţu (Buric). cu aceste vorbe de groază: „Satan. Calitate foarte rară. El e un tip nastratinesc (formula s-a mai folosit). în fine. profund laic. trei („în primăvara aia. Cel dintâi atins de aripa îngerului negru spre a vorbi în limbajul cărţii e Nicolae Mohreanu. o veritabilă tragedie omenească. unde gesturile acestor indivizi năzdrăvani. iar de Bobotează şi de Paşti oamenii îşi iartă unii altora păcatele. iar ultimul. nici vorbă. într-un. în cartea lui Fănuş Neagu. după cum eşti stăpânul meu. prevestitor. chipul mai întâi al şiretului Doancă. şi şiret cu înţelepciune. s-a văzut. Sunt şi alte semne ce dau impresia. la lectură. în fiecare seară. în îngerul a strigat e. dintr-o biografie banala el creează un destin. în alt fel de tărâmuri. Plăteşte-le cu avere şi te vor sluji pe pământ. Cum nu avem însuşiri şi. Che Andrei. el moare dintr-o eroare. Acesta pentru a construi un aeroport. „omul e dator să fie om. ţăranii ard o cruce. Fatalitatea ia în cazul ţăranilor din Plătărăşti. ciclul fatalităţii oarbe. Îngerul strigă de trei ori în cartea lui. sunt tot aşa. mai întâi. Omul cu bentiţă neagră trasă peste scorbura goală a ochiului e un individ cu imaginaţia debordantă. de 13. înţelegem şi din alte detalii că îngerul a strigat ascunde. iar hoţii ce îşi încearcă norocul. iar îngerul negru. dar e şi o mare plăcere pentru formulele oraculare. într-un lighean cu gândaci!’ E. dincolo de perdelele de fum ale legendei. totodată. Oamenii fac planuri. la vârsta de 30 de ani etc. fii stăpânul lor. evenimentele ce zguduie. Altă convingere a lui e că nimeni nu învaţă din experienţa altuia şi că soarta rea a . ne limităm a semnala preferinţa lui Fânuş Neagu pentru simetrii numerice cu valori (cine poate şti?) divinatorii. Ca să oprească valurile de nisip. Nae Caramet invocă pe Satan. mort chiar la începutul acestei migraţiuni. oamenii lui Tulea Fălcosu săvârşesc trei spargeri. multă ironie în aceste propoziţii spuse pentru a înfricoşa sufletele slabe de felul lui Magaie. fireşte. de pildă. deposedează de pământ 13 familii şi le expediază dincolo de Dunăre. de Bobotează. orice încercare de a le trezi neîncrederea e inutilă. atinsă de vraja unui blestem. cu o judecată sănătoasă. Dă-le avere şi ei îşi vor spăla picioarele. numai prozatorii cu adevărat excepţionali citesc în palma unui individ comun linia unui destin ce iese din serie. încheind. până acum. Fănuş Neagu e un spirit pătrunzător.

Confesiunea e. aduce în casă şi pe-a treia. Vezi. El ţine două neveste şi. oglinda acestei lumi cuprinse de o febră ciudată. aici. cu scaun la cap. această înţelepciune bătrânească e tradusă în chipul ce urmează: „Fiecare nătărău. nu? La început. Che Andrei se urcă pe un divan cu rotile şi pune pe administratorul Doancă şi câteva slujnice să-l tragă. S-a liniştit treaba. îndur eu. dau şi în cealaltă. Intenţia sa e de a se căpătui. vrea să-l răstignească el. el devine un născocitor productiv. dintr-un sceptic inteligent. „în viaţa lui n-a zis o vorbă de bine despre cineva”. fragmentată şi bănuim că prozatorul nu spune tot ce ştie. domnule. deformate şi fantastice. dar. vere Ionică. Ei. dar mă răcoresc din partea care mă arde. Tânăr. moare vestind naşterea. că Gică pune toroipanul şi pe Măria. simpatică şi clevetitoare. rău. Pân-am prins fasoanele. Să mai transcriem şi această remarcă. Povestea corăbiilor cu morţi la cârmă o relatează chiar el. oarecare semnificaţie. Anicuţa a prins de veste că dacă dau în una. că-şi face seama. cu reliefurile şi spiritualitatea ei) figura lui Gică Dună. Spirit malign. legal sunt însurat numai cu Anica. Când castelul prinţului Şuţu e devastat. Acum nu mai e niciun fel de râcă. pe Isus Cristos. Che Andrei este. omul n-are pereche de tâmpit pe lume”. uneori. din această scriere ce nu are propriu-zis un personaj central (personajul ce domină cartea e lumea din câmpia Brăilei. Un om lucid. ca să se convingă că Isus a trecut prin lume cu adevărat”. totuşi. un veritabil Mitică de câmpie. că pleacă.individului e de a lua totul de la capăt. singur. atunci. Bea. fusese prizonier în Anatolia şi acolo ştersese de praf în fiecare zi 2 123 de căpăţâni. Burta pe duşumele şi dă-i bătaie. Şi dă-i şi celeilalte. Drept. lăsând cititorul să reconstituie. că am grădină la fel de întinsă ca 3 artilerie Franţa. spre a-şi împlini soarta. haiduceşte şi manifestă. păstorind în chip justiţiar peste toate: „Eu. Darul lui este: a trăi cârtind şi „a vedea viaţa cum e”. apoi. El e acela ce ascultă strigările îngerului. Ion Mohreanu trece şi… prin acest (al treilea!) cerc al suferinţei şi moare . în limbajul lui aforistic. Şi-a început să strice. De destinul lui prozatorul leagă. socotea ea. da’ nu mai vin odată?” Ion Mohreanu e mai palid. Reţinem. ne-am iubit şi am adus-o în casă. Dar Che Andrei nu rămâne totdeauna aşa: fantezia lui trece frontiera de care vorbeam şi. bună de pus sub ochii firilor sentimentale: „Că-n primul an de-nsurătoare. cu mâinile lui. rămâne o haimana bătrână. cu un cuvânt. ocăra. Anica. înjura. căci îl întâlnim în toate momentele cheie ale evocării. dramele altor strămutaţi. într-o lume năzdrăvană ce vede corăbii cu morţi ieşiţi din adâncurile apei şi oameni de lemn plutind pe valuri. se înţelege. după o oarecare vreme. Măria a fost lucrătoare cu ziua în grădina mea de zarzavat. din mozaicul amănuntelor. le băteam pe-amândouă. gusturi exotice. spre a-şi respecta destinul de înţelept rătăcitor şi sărac. dar când această oglindă se întoarce spre sine. cum ar fi acela de a culege via cu ţigănci tinere. într-o clipă în care imaginaţia o ia înaintea raţiunii. totul ca să le iau de păr. cum spune despre el alt personaj. la un muzeu. rolul lui în roman fiind mai ales acela de a înfăţişa pe alţii. Che Andrei ia totul în râs şi. Egal. esteticeşte. Greşea una. iar la cea de a treia. să fărâme. lucrurile apar. să ologească o vită.

Femeile. Fănuş Neagu este din altă clasă şi vine din altă tradiţie. o deconstrucţie anunţată etc. Aş mai pune de la mine: simte. când se trezeşte. în sensul că face literatură sau transformă în literatură tot ceea ce atinge. „Simt apa cuvintelor”. Visează noaptea frânturi de fraze şi.împuşcat. Cercul destinului se închide. Nu le ocoleşte (citeşte: le inventează. evită să-l citească pe Sadoveanu. variante ale proletcultiştilor de ieri. în sensul că literatura va învinge valurile de ură care se abat azi asupra ei… „Voi fi înjurat cumplit? Cred că da: şi? Scriu despre întâmplări petrecute. o istorie gravidă de fapte senzaţionale. autorul îngerului a strigat vede şi judecă lumea. nu numai prin brutalităţile ei. aş zice că prozatorul acesta cu gura rea şi inima bună poate face o crimă pentru o metafora frumoasă. Un roman. ca miticul personaj. Din acest punct de vedere. odată cu romanul Asfinţit de Europa. răsărit de Asia. Bişca. a scrie este a găsi cuvintele miraculoase. Ipocriţii mă vor citi şi mă vor insulta. încearcă să şi le amintească. în timp. am observat. în aceste povestiri. Pentru el. ca un fântânar vrăjitor. împreună. un scenariu complicat. Este îngrijorat de cei care tind să „desacralizeze scrisul românesc” şi. limba. carnavalesc. ruşinate. Nu prea reuşeşte şi atunci le reinventează. Ca să exagerez puţin lucrurile. Umblă cu o nuieluşă în mână şi încearcă să descopere rezervele de frumuseţe ale limbajului profan… E limpede. în cazul de faţă. Este un scriitor de stânga şi în Jurnal încearcă să justifice de ce nu-i iubeşte pe „elitiştii” de azi. cu nume ciudate (Netina. gustul aventurii şi al pierzaniei… Remarcabilă este. Indivizii trec prin iubiri devastatoare. pe nedrept. O literatură. când treci prin aceste pagini bogate şi strălucitoare ca o pădure de candelabre în seara de Crăciun. ca eroinele lui Panait Istrati. le caută şi le notează cu neascunsă satisfacţie) nici în jurnalul în care nu-şi propune să facă în chip expres literatură. freamătul de poezie şi culoare din adâncurile cuvântului. peste o lume a patimei şi violenţei. Dar vor . ele asigură ceea ce am putea numi senzualitatea stilului fănuşian. seducătoare. a fanteziei şi suferinţei. beau vin cu oala şi povestesc iubiri năprasnice. Fănuş Neagu a publicat. Boca) sunt aprige şi au. este că prozatorul scrie uşor şi că scrisul este pentru el o bucurie imensă. Convingerea sa este că va câştiga. are de ce. hoţul celebru al bălţilor. „Fără muzicalitate sau o idee scăpărătoare pagina se sinucide” notează el. Nu reuşeşte. „Scriu zice Fănuş Neagu pentru că iubesc viaţa”. trebuie să recunoaştem. O senzualitate şi o vocaţie din ce în ce mai rară în epoca postmodernă când scrisul a devenit altceva: o tehnică. modelul său epic. Când scrie. o naraţiune în care personajele se trag din Terente. dar şi prin splendorile care se retrag. cum am spus deja. sub suspiciunea de trădare. un jurnal (Jurnalul cu faţa ascunsă} din care putem deduce că bucuriile se asociază cu chinurile scrisului şi că. din faţa violenţei moderne. Iată o fantasmă a lunii (bătrânul astru romantic) în varianta scriitorului născut în Grădiştea Brăilei: „luna sângera ca o vulpe jupuită” sau „luna ca o ploscă de vin roşu în marea desfrâului” … Fănuş Neagu este neîntrecut în asemenea combinaţii. zice el. dar. computerizat. Impresia pe care o ai. astfel. o înregistrează în carnetul pe care. îl are totdeauna la îndemână. Când o prinde. confesivă bună. haiducul sau prădătorul. în fine.

Tata trăise cu ea trei ani şi o gonise de la el pentru că o prinsese tăvălindu-se aproape goală. cu el în braţe. de la culoarea feţei. acoperind plescăitul valurilor. coapte în foc. Alungată. care îndoia şi fiare la circ. şuierătoare. trase fierul peste gura unui crap şi. taică-su şi încă vreo douăzeci de oameni se certau. scotea din luntrea de la picioare. Unchiu Petrea Dună. în faţa casei lemnarului. Eugen SIMION ÎNGERUL A STRIGAT În marginea Dunării se legănau ancorate douăsprezece luntri. dar nemişcarea lui era ca a sălbăticiunilor ieşite la pradă. zicea. aşa suntem! Roma veche trăieşte în noi»” … Frumos zis. străbătu scândura dea-ndăratelea. atârnau cu gurile prinse într-un covrig de sârmă din vârful catargului de la prora bărcii din care fura băiatul. toate simţurile-i şedeau la pândă. De dincolo de Dunăre. unchiul Petrea Dună. Ei sunt nişte cinici mărunţi. s-a încurcat cu un hamal din Atârnaţi. ca şi cum i-ar fi scârţâit în piept o scândură udă. în critica literară. un peşte şi-l arunca fulgerător în luntrea lui taicăsu. mama s-a dus la Brăila. care era lemnar. Nenorocirile mele nau rădăcini. Băiatul părea adormit. Semăn cu tata. vârându-i două degete în urechi. cu mişcări iuţi. ar fi dat orice să-l lungească pe tata pe gard şi să-l bată în cuie. oricât v-ar părea de ciudat. prostovoale şi plase ude. ţinând sub braţ două păpuşi de lut. greu este. să-ţi învingi resentimentele şi să recunoşti adevărul creaţiei. Nenorocirea Iu tata s-a tras. ştirb. băiatul se ridica. intră în luntrea lui taică-su şi-l ascunse în tureatca unei cizme de cauciuc. unde se bălăceau turme de porci. lungi ca pe picior. vântul aducea miros de nămol. Mătăhălos. la soare. Doar tot unu din branşa mea l-a ţintuit pe cruce pe Domnu nostru lisus Christos. pietrificate. Pe botul lor se uscau ave. nesănătoasă. Peste ani. cu ochii aţintiţi spre mal. Când gălăgia creştea. — Aş face un lucru de toată frumuseţea. Atent.trebui să recunoască: «Omul ăsta nu minte. pe un covor de pâslă de pe vasu unui grec din Brăila. nu-i interesează adevărul. spunea că asta e culoarea feţei înecaţilor. băieţi de prăvălie. cu icneala şi respiraţia greoaie. Deasupra peretelui de piatră. se frângea de trunchi. Erau cumnaţi. luptându-se să găsească rizomul stufului în apele murdare. când e să ponegrească pe cineva inventează te miri ce. încalecă sprinten catargul alunecos. bătăuş şi beţiv. Patru crapi cu burţi aurii. băiatul avea să spună: — Faţa mea are culoarea albă. întinsese o scândură ca un podeţ pe marginea a două luntri şi se lungise cu faţa la soare. care venea şi cumpăra pepeni de la noi din Plătărăşti. într-o seară au intrat amândoi în Dunăre . Motivu duşmăniei dintre ei era mama. el desfăcu briceagul de la curea. Nu-i greu să batjocoreşti o mare operă. povestindu-şi viaţa învăţătorului Eugen Fulga. din baltă. care-l ura pe tata. strigau să fie lăsaţi să intre într-o remiză de căruţe vechi. ca nişte mici monştri. dar nu sunt sigur că răuvoitorii lui Fănuş Neagu vor recunoaşte acest fapt. Un băiat cu şapcă ponosită. cu flaneaua veche înverzită în coate avea obiceiul să se târască prin ierburi după ouă de pasăre şi cu pantalonii suflecaţi pe fluierul piciorului.

— E alb. Fuga pretorului dădu naştere la o serie de procese între moştenitori. zicea unchiu Petrea Dună. devenită peste câtva timp cântăreaţă într-un local de noapte celebru. că mama stă undeva pe un pat de brădiş. unchiu Petrea Dună a prezis. marcă începutul unei bătălii surde. Armăsarul lui Lupescu fusese. El se scutura. pe Dorobanţi. Îl găsiră pe Tulea în curtea hanului ţinut de fraţii Şoroagă. Era joi. cu vânzări jandarmilor. o mândreţe de cal. moartea tatei… Deocamdată. cu mustaţă neagră ca o lipitoare sătulă şi bătură palma. intri în ea şi te faci alb cum e caşu. trei evenimente mai de seamă s-au petrecut în câmpia Brăilei: hoţul de cai Costică Gurafoii din judeţul Ialomiţa a furat armăsarul senatorului Horia Lupescu şi l-a vândut grajdului de curse Marghiloman. cu o învăţătoare de sat. mai ales că. între hoţii din cele două judeţe: Ialomiţa şi Brăila. la capătul dinspre strada Galaţi. după moartea mamei. mare cât să încapă în pumn. cu pieptul păros. însă. iar tata coboară la ea şi fac dragoste. îşi îndoia ceafa groasă şi un argat îi turna apă cu găleata pe grumaji. Da cu timpu. Tulea se spăla la cişmeaua din curte. sunând zgomotos pe nări. pretorul plăşii Movila Miresei a fugit în Austria. apărat de doi oameni de încredere. băiatul avea zece ani. în primu an. pesemne. poreclit Buric. începu să creadă că ceea ce vede în somn se petrece şi în fapt. Se făcea. se scula furios şi azvârlea cu bolovani în Dunăre. Şi mereu în acelaşi fel. Costică Gurafoii veni la Brăila. voinic. În scrânteala lui. pe un şlep care transporta grâne. cum spunea el.să se scalde şi n-au mai ieşit niciodată. Ca să-l împace. o fată de optsprezece ani. Tânăr. cum sunt înecaţii. tata slăbise şi căpătase culoarea aia nesănătoasă a feţei. Tulea Fălcosu. îi atârna de curea pe şold. cu părul negru de turcoaică şi pielea ca laptele în care-ai vărsat câteva picături de vin roşu. Visu îl îngreţoşa. aducând-o cu el şi pe sor-sa. iar furtul săvârşit de Costică Gurafoii. cu care încheiase un acord verbal de neîncălcare. care lua foc sub picioarele călăreţului. O ghiulea de plumb. e apa înecaţilor. construi lângă conacul lui din Plătărăşti un aerodrom. care ţinuse mult la sor-sa. să le ascundă. . Hoţii se priviră scurt Costică era mic şi vânjos. iar prinţul Alexandru Şuţu. Tulea şi o ceată de opt inşi pătrunseră noaptea în satele de dincolo de apa Călmăţuiului şi spintecară cu cuţitul burţile mânjilor pe care Costică Gurafoii îi aştepta să împlinească doi ani ca să le arunce arcanul pe după gât. apa e rece ca gheaţa. în săptămâna dinaintea Paştelui. pentru că Tulea Fălcosu împinse răzbunarea mai departe: dădu pe faţă vadurile de la Dunăre prin care Costică Gurafoii trecea hergheliile în bălţi. o visa des. La început. În primăvara aia. Unchiu Petrea Dună. ţinea în podul palmei un melc cu corniţe vâscoase şi ardea de nerăbdare să plece la Dobrogea cu alţi treizeci şi nouă de oameni din Plătărăşti. clădit pe fundu apelor. de altfel. tuns scurt. pe teritoriul de acţiune al altui hoţ vestit. mirosea a ciorbă de peşte şi a ştevie prăjită. Acolo unde se văd ei. e alb fiindcă se tăvăleşte pe fundul apelor cu sor-mea.

din coasta târgului Urziceni. râgâie broaştele de te bagă-n răcori. încolţit de inginer. şi-l puse să jure la icoana Sfinţilor Arhangheli ca va face cununie cu sor-sa. prinţul pleacă cu logodnica la Londra să ia lecţii de pilotaj şi telegrafie în ţară să-i construiască un aerodrom la conacul moşiei din Plătărăşti. parcă veşnic tăiată de crivăţ. cu faţa stacojie. o aşeză în găleata smulsă din mâinile argatului şi o purtă pe sus în prăvălie. Dar Marin Doancă. A treia întâmplare îşi are începutul într-o staţiune de iarnă din Elveţia. Voi ghitare din Madrid. de Anul Nou 1934. au ieşit în curte. Doamne. rămăşiţe de la împroprietărirea de după Primul Război Mondial. dispuse să se taie păduricea din plopi canadieni de pe terasa din stânga curţii. Inginerul sosit din Bucureşti să efectueze măsurătorile şi să indice unghiul de înclinare al pistei. cu vedere spre Dunăre. şi au dat gata câte un butoiaş de bere. Ana. Tulea s-a făcut topor de oase. r-meen! Caar-meen! În jur. cu frâul lat. focos. hoţii s-au oprit să-şi mai spele gâtul cu câte-o oală de vin şi au cântat un cântec despre trei cai legaţi în cheutorile de fier din peretele cârciumii: Trei cai murgi. Erau treisprezece familii care stăpâneau acolo vreo patruzeci de pogoane. de şaisprezece ani. pătrat şi o bărbuţă de culoarea nisipului îi împodobea obrazul fleşcăit în care . Era un om de cincizeci de ani. s-au întins pe spate. din spiţa domnitorilor fanarioţi. Îl vroia lângă aripa nouă a conacului. un crâmpei dintr-un cântec ascultat într-o grădină cu mititei şi ţuică galbenă de pe Calea Griviţei din Bucureşti: Hai. Fetei îi plăcu hoţul din Brăila. o ridică de subsuori. unde se întinseră la băutură. cu gurile sub canea.— Ce-i cu voi. Caa. Doancă avu o idee salvatoare: se gândi să pună mâna pe pământul ţăranilor din hotar cu curtea prinţului. aţi venit să daţi cu nasu prin beciurile Brăilei? Nu-i de trăit acolo. cu fata. unei uzine din Anglia. la ceasul când în om coboară liniştea amestecată cu spaimă clopotele de la toate bisericile băteau încins peste oraş Costică Gurafoii se duse cu Tulea la biserica din spatele Pieţei Sărace. pentru nuntă. râse Tulea. administratorul de la Plătărăşti. — Am venit cu sor-mea să îngenunchem diseară la ale douăşpe evanghelii. unde. Înainte de asfinţitul soarelui. care ameninţa şi înjura. se logodi cu o prinţesă Ştirbei. Întorcându-se la cârciumă. câmpia mirosea a primăvară şi un vânt călduţ cioplea ridicaturile de pământ de pe întinderea ei nesfârşită. Alexandru Şuţu (Buric). două avioane. În Valea Plopului. nu vru să bage toporul în ea. la rugămintea căreia comandă. Doancă veni cu docarul. unde se mai aflau şi două mori de vânt pentru înfrumuseţarea decorului. cântaţi. Avea pieptul lat. într-o cameră ferită. au scos trei cai din grajduri şi până în zori au fost înapoi la malul lalomiţei. gras. Plopii îi aminteau de o vâlcea din Argeş. Costică Gurafoii şi oamenii lui l-au suit în pat. locul lui de naştere. Logofeţii îi strânseră pe ţărani la primărie. Tulea. Tulea se întoarse spre sora hoţului din Ialomiţa şi ochii i se aprinseră în fundul capului. În martie. cântaţi splendid. ca nu i-am furat… Şi ca refren. luă apă în pumn şi i-o aruncă în faţă.

n-are nimic! Cine se scoală de la masă cu firimitura-n barbă nu se leagă boala de el. Semnăm actu la notar şi în cinci zile. mă. Ţăranii îl priviră din urmă. acolo o să aveţi câte douăşpe pogoane. Să faceţi schimb. — Aşa-i. Actu e la notar. semnaţi-l şi să fie într-un ceas bun. vinde. Ţăranii se temeau de el. Avem la Aguleşti case pentru zilieri. dar totodată ameţiţi de mirajul pământului care-i aştepta. Zi că n-ai noroc. zise Căpălău. iar de Ignat îi plăcea să înjunghie porci. atât la el acasă. anunţă el coborând. Aici aveţi câte trei. — De ce să nu fie. ţăranu e fără mâini şi fără picioare. — Prinţul tunde oaia. — V-aţi adunat. O să mă pomeniţi în neam pentru binele ăsta. înfricoşaţi. — Oi fi având noroc. de când apăruse Terente hoţul. Taică-su slujise ca împărţitor de cărţi la masa de joc a prinţului bătrân. — Dar cu casele? — M-am gândit şi la asta. îl costă ceva pe Dumnezeu? Se urcă în docar şi plecă. neliniştiţi. nici Titi Şorici. Cei treisprezece ţărani îi întâmpinară pe treptele primăriei. peşte. Pe ţărani. Măicuţă Doamne! . E o treabă. la doi paşi de sat. unu cu faţa ca de înecat. — În Anglia. — Gratis? Întrebă Şorici. Marin Doancă o jupoaie. — Douăşpe pogoane. — Păi dacă vindem şi pogoanele alea. De când cu hoţu din Carcaliu vă cântă toate păsările. — Sănătos? — Slavă Domnului. din care pricină femeile se trăgeau în lături din calea lui. nea Barbule. cumetrii lui Terente? Întrebă el râzând. Fără pământ. nu? Şi aveţi şi marea. Veniţi la rotărie şi alegeţi una din alea vechi. îi scoatem şi intraţi voi în ele. mă. putem să ne băgăm cu gâtu-n laţ. — Şi dacă n-o fi? Se îndoi Şorici. face schimb şi cu casa. împărat peste bălţile Brăilei. bea cu cine nimerea. Mirosea în permanenţă a usturoi. Marin Doancă îi moştenise toate tertipurile de măsluitor. Adică. Prinţu are o moşie şi în Dobrogea. dă patru pogoane în Dobrogea. Prinţu vrea să vă cumpere pământu. plecarea. cât şi la alţi oameni din sat. — Să zicem că daţi şi voi acolo două oi. nea Barbule. E ca şi gratis. la Aguleşti. frământându-se în ei. Eu zic să nu vindeţi. ăla care vrea. spuneau ei. Pentru un pogon aici. se spunea că în cafenelele Brăilei trişori renumiţi ieşiseră cu buzunarele scuturate de la întâlnirile cu el. Intra des în cârciuma lui Panică Măxineanu. Mânca din pomana porcului şi primea bucuros cele câteva kilograme de carne cu care e plătit măcelarul. Nici eu. căcălău. Prinţu… — Unde e prinţu? Întrebă Barbu Căpălău.ochii mici sticleau vesel. da n-am căruţă. îi numea „cumetrii lui Terente”. Cine vrea. să nu vindeţi. cumătru lui Terente?! Îl scutură el de umăr pe Neculai Mohreanu. — Vă dau una de la curte.

Ceilalţi n-avură timp să mai zică nimic. bătând cu pumnii şi ciomegele în porţi. a rămas doi ani la rând repetent. ca un cerc de cofă. şi Che Andrei. Nevasta îi murise. lucra la Brăila. Din vălmăşagul milogilor. mânjită pe faţă cu funingine. iar în ceata ţăranilor. lângă Ierusalim. Pe băiat. dar nu se considera hagiu din pricină că fusese dus acolo cu forţa. ţigancă sadea de neamul ei. Gicu Catâru. cu faţa ca un bot de vulpe. Ochiul i se scursese. Che Andrei curn îl strigau oamenii pe scurt trăia singur. treceau dintr-un sat în altul. Stan Vrăjitoru). Se apropiau în cârd. o ceată de milogi în zdrenţe. unde a prins doi măgari lăsaţi la păşune şi i-a jugănit. înfiorându-ţi carnea. o parte din Noian şi băcănie). lovit de o schijă de obuz. pe Gicu. Mărunţel. ca într-o chemare voluptoasă spre prăbuşire. pe care o înjura şi în somn. Luat prizonier. la Ierusalim. cerşind. petrecută pe după cap. să lucreze. factor poştal. În amurg. dărâmaţi de chef. dracu să-l ia. o turcoaică. iar ăştia. care se îngroşa mereu. Iar boierii. în docare şi-i ducea să se joace de-a schilozii prin satele de la Dunăre. iar în urma lor se ţâra o altă ceată. urlând. A ţinut mult să-l facă învăţător şi l-a dat la Şcoala Normală din Galaţi. scălâmbându-se şi răcnind. spuse Barbu Căpălău. Cei treisprezece uitară de pământul de la Dobrogea şi se amestecară şi ei în grupurile ieşite la porţi. el îl poreclise Catâru. spre partea de jos a satului. Muierea cea înaltă. o muiere înaltă. — Măi.Ispita li se strecura în suflet cu atât mai mult cu cât pe uliţe se răsucea un pui de vânt cu miros de pelin abia răsărit. se strânseră cu toţii acasă la Costache Andrei. îl lecuise de această patimă. Che Andrei purta tot timpul. Dar Gicu. nevastă de negustor pricopsit. care-i ascundea golul ochiului drept. de ţărani. cale de 50 km. să fie miluiţi. dimineaţa îi îmbrăca în haine luate de la argaţi. trăgea cu un băţ pe scândura din garduri. băgă tăvaluguri de piatră pe pământul celor treisprezece ţărani. o dată zicea de turcoaică. în Bărăgan (Foţi Tomescu avea cincisprezece hectare de vie. dândui să înghită o zeamă de buruieni descântate (încurca lucrurile. îi urca. striga în cârciuma lui Fănică Măxineanu: . într-o casă la câţiva metri deasupra Noianului. trăise doi ani în Anatolia se jura că în Asia nu creşte altceva decât alior şi ajunsese până la mormântul Domnului. o bentiţă de postav negru. în Războiul Balcanic. ci boieri din Bucureşti. În captivitate mâncase carne numai de două ori. parcă se stârnise anume să-ti fure minţile. în amintirea celor două animale care-l hrăniseră pe săturate. cu şalul fleandură şi rochia ruptă pe şold. Marin Doancă. mai mult ca o demonstraţie de forţă. fără să se fi vorbit dinainte. singurul lui copil. Cu două zile în urmă. Dinspre coada Noimanului o groapă cu câteva mii de hectare. altă dată de unul. femeile îşi făceau cruce. în nări. ca să privească cerşetorii cum înaintau. care se îmbăta acum numai cu vin. aceiaşi milogi mai străbătuseră o dată Plătărăştii şi ţăranii aflaseră uimiţi că nu erau milogi. parcă m-a secerat de la genunchi. ridicând toţi câinii în picioare. în tinereţea lui băuse rachiu cu vadra. veniţi să petreacă Pastele la Foţi Tomescu din Lacovişte. Vântul îţi intra în haine. în păr. parcă spre a-şi întări porecla. care se întinde de-a lungul satelor din marginea fluviului şi e acoperită tot anul cu apă din revărsările Dunării se auzi un bocet prelung şi pe uliţă năvăli. despletită. Se jelea cu voce ascuţită.

nea Barbule. Tu poate că vrei să zaci într-o plapumă de nămol. aşezat pe vine între cei doi feciori ai lui. scuipând între picioare. se adresă el numai lui Barbu Căpălău. vrei mergi. Nu bătea el cu barosu. pune dumneata două pogoane cu pepeni. Până-n martie. oaia nu pute. imediat ce ajunge în Dobrogea. — Poate să fie cum zice Jinga. sleieşti o pereche de cai buni numai să tragi o brazdă de plug de jur-împrejuru lor. te faci om într-un an. îl repezi Barbu Căpălău. caporalu Vasilescu T. colea-n toiu verii. da sunt douăşpe pogoane. — Dacă nu ştii. Şi de ce n-a adus el încoace o căruţă de var să-l vândă? Ce crezi. fierari ai văzut p-acolo? — Era unu la Medgidia. Spre deosebire de toţi ăilalţi. lângă Obor. camarade. da avea o mână de gumă. aprobă Barbu Căpălău. ca să scap de corvezi. fraţilor. cică în Dobrogea pământul e var. Şuţu-Buric ţine în Dobrogea o moşie care-i numa var? Măi. când îi crapă buza orăşeanului de sete şi când forfotesc boierii la băi ca viermii şi să-l bagi în mă-sa pe cine te minte dacă nu umpli o saltea cu bani. ori Gicu al meu la Şcoala Normală. — Zău?! Se strâmbă Che Andrei. Neculaii Ia gândeşte-te. a mâncat numai carne de pasăre. am făcut armata de recrut la Medgidia. când tai o oaie şi o pui în tigaie. te priveşte. spuse Titi Şorici. lângă altar. când i se prinde poleiu de aripi. Fost şi el prin Dobrogea. Fie şi singur. de două ori cât a ta. Ideea lui Marin Doancă îl câştigase pe Che Andrei din primul moment. la plug. — Dacă locu e un bolovan de var. aşa cum suntem noi faţă de Brăila. măi. cruce. eu mă mut. tot mă mut. Eu ştiu ce-i lumea şi cine-i stăpânu ei. Avea un talan de muiere. — Neculai Mohreanu. var adevărat. camaradu de care zic. nu mai zboară. îmi spunea că pe la ei geme pământu de dropii.— Ori eu la Ierusalim. Peste tot. Juma de an am cântat în biserica mare a târgului. — Am stat de vorbă cu Gheorghe Jinga. se aprinse Che Andrei. spuse Mohreanu. degeaba. dropia e pasăre grea. şi să deschidă o cârciumă. Îl retrase pe băiat de la Normală şi-l băgă la o prăvălie. Un camarad de pluton din comuna Pantelimonu-de-jos. că eu n-am de unde să ştiu ce-i în Dobrogea. bătea nevastă-sa. care mirosea puternic a fum de tizic. du-i la Constanţa. — Oameni buni. Dobrogea asta e ţară românească şi nu este. . te-nfundă el Marin Doancă într-o bulboană. — Se poate. pentru că creşte o iarbă specială acolo. care-i pe la vreo patruzeci de kilometri de Constanţa. el îşi făcuse socoteala să vândă alea douăşpe pogoane. Dumitru. Douăşpe pogoane. a prins într-o iarnă optşpe dropii. O făceam pe dascălu. se interesă Ouleaţă-ţiganul. Da. În Dobrogea. nu te-amesteca. — Che Andrei. domnule. apoi la poştă. da eu nu vreau. opt cu a brânzei nouă. mâncând boaşe de măgar. în Dobrogea. tenfundă şi te scoate cu nămol în gură. pute a seu de te dă cu crăcii în sus. dacă ai devia. nu vrei nu mergi. îi anunţă el pe ţăranii strânşi în tinda casei lui. cum înghiţiţi voi toate prostiile! — Eu v-am spus ce zicea ăla. Cunosc Dobrogea. amândoi băieţi de însurat. Jinga a. în Brăila. tu. Dintr-un pumn te lungea în şanţ.

pentru că ei îl hrăneau. cu actul de schimb în faţă. trase şi covrigii se rostogoliră pe duşumea. Notarul râse. taică. Şi în Munţii Măcinilor. zise sublocotenentul. Singurii săraci din neamul Căpălău. notarule. Cârciumarul nu mai găsi covrigi în raft. cumpărase de la nişte ţigani şătrari un urs. — Nu e niciun fel de var. merg şi eu. domnule. — De pomană. Che Andrei. Băieţii purtau. Aşa vine vorba. care bea cu un sublocotenent de la legiunea de jandarmi. parcă se bat căpcăunii la gura lui! . că nu-s chior. Gheorghe Jinga e prost. îngenunche şi începu să tragă cu mâinile bucăţile de covrigi. Da zic că trebuia să trimitem întâi un om acolo să vadă ce şi cum. Apoi. un şir agăţat într-un cârlig al tavanului. altfel nu se poate. Spuneţi. Şeful de post. Ieşi în pragu casei şi uită-te în Munţii Măcinului. zise Barbu Căpălău. ca paznici de vite. Plecăm. — Dobrogea e Dobrogea peste tot. Şi începu să cânte: Treceţi batalioane române Carpaţii… Seara târziu. Ne-a căzut mană cerească şi noi stăm şi facem fiţe ca muierea paciaură. şi dincolo de ei. mănâncă. şi ceru să i se umple din nou cinzeaca. mătăhălos. mai târziu îl ciomăgiseră ei. câte un ciomag din lemn de frasin fiert. tremurând. îţi trec totu în cont. Dobrogea aia e mult mai departe. mai avea. ţipă Măxineanu. vârât pe mâneca flanelei. Sprijini ţeava pistolului de braţul stâng. ochi. Hai. se întoarse Căpălău către feciorii lui. Cel mai tânăr. Cât fuseseră mici îi ciomăgise fără milă. Deschise uşa spre curte şi strigă să i se aducă scara. care se întinde pe două uliţe. îl înhăma la sanie şi se plimba prin sat cu Alexandru.— De mers. nea Barbule. — Păi sigur. cu gura spuzită de bube dulci. Ca de Sâmbăta Morţilor. — Domnule Dudescu. notarul Toto Dudescu. Se sculă. Dobrogea asta de care zici dumneata. zise el. înnebunind lumea. Domnule. să ştii. însă. coada batalului atârnă singură patru ocale. în Macin. Nu-i Dobrogea aia unde trebuie să ne ducem noi. vorbi Dumitru. Bătrânul Căpălău se temea de ei. — Pune şi doi covrigi de gâtu ei. voi aţi fost în Macin anu trecut. scuturară din capetele mari şi somnoroase: nu este. ce mai tura-vura. şi se obişnuiseră să vorbească puţin. Dobrogea e dincolo de Dunăre. — I-am văzut. — Lasă-l în pace. şi rămâne satul gol. i-o luă înainte. că eşti dumneata chior. un râs de om fricos şi beat. dom’ Măxineanu. cei doi trăiseră mult în baltă. — Te bag în mă-ta. ce vă latru eu aici de-un ceas?! Spuse Che Andrei. îndreptându-şi bentiţa pe frunte. — Încă o nebunie ca asta. mergem cu toţii. Alexandru şi Dumitru. Dumitru. de Crăciun şi de Bobotează îi înfăşură labele în cârpe. nea Barbule. făcu numărătoarea semnăturilor: treisprezece. — N-am zis chior. subţire. este var acolo? Este sau nu este? Cei doi fraţi Căpălău. Aia e Dobrogea. zise Che Andrei. e ceva extraordinar cum înghite. care se instalase încă de la prânz în cârciumă la Fănică Măxineanu. e altă Dobroge.

Dudescu. de hotărârea celor treisprezece familii de a se strămuta la Dobrogea. că grâu ia foc singur şi se mistuie-n cenuşă. aburite. — Da. Şi către jandarmi: — Domnule sublocotenent. spune-i Iu domn sublocotenent Eugen Bulinaru cum ştergeai căpăţânile alea de praf. Cumpără urs când n-au vacă. întări plutonierul către sublocotenentul care se zbârlise. e veteran de război. Dădu cu ochii de Neculai Mohreanu şi strigă. nu vă uitaţi că n-are decât cinzeci. ursul ieşise să se tăvălească pe bătătură. în Bucovina. la un muzeu. . Oiţele mele strămutate. iar acum pleacă în Dobrogea. frecându-şi gâlmele de pe gât cu o bucăţică de gheaţă desprinsă cu călcâiul din şanţ şi-i înjura pe Căpălăi. soarele arde atât de rău. uimit. În Dobrogea. atunci pleacă la Gura Humorului. — Dudescule. Erau două mii una sută douăzeci şi trei de căpăţâni înşirate pe rafturi. Peste noapte. Erau numai os. de nemţi. Ştii tu ce-i Dobrogea? Dobrogea e o muiere cheală. Pe alea care se spărseseră le lipiseră cu ceară roşie. Che Andrei îl apucă de subsuori şi-l ridică pe un scaun. bohotit de beţie. Măxineanu Panică. cu Ouleaţă-ţiganul. De turci. şi taurii îi sfâşiaseră burta cu coarnele. vânturând din mâini: — Vino să smulgi un smoc de păr de urs. Che Andrei. tot satul află. patru chile de la beci. cu o jumătate de covrig în dinţi. Dudescu. Ne-am vândut casele lui Pavel Berechet. cineva dădu de veste că ursul Căpălăilor a fost găsit mort în oborul de gloabă al primăriei. Che Andrei întrerupse povestirea şi strigă vesel: — Camara/i. fost prizonier în Anatolia. să-ţi iei nevastă. Iată ce-a fost: Dimineaţa. sta pe trepte. îl corectă Che Andrei. Cică erau două mii. Fă acte şi pe urmă te-nvăţ eu cum se boceşte. umflaţi marmida! În zori. — Două mii una sută douăzeci şi trei. Fănică Măxineanu apăru cu vadra de vin din beci. sentoarse el spre cârciumar. Peste tot. — Unde? — În Turcia. în Dobrogea numai tătarii rezistă. Dar o întâmplare petrecută cu Toto Dudescu le tăie tuturor pofta de a se amesteca în treburi care nu-i priveau.În acest timp. să-ţi descânţi de sperietură la Dobrogea. am onoarea: Che Andrei. Trei luni le-am şters cu cârpa în fiecare dimineaţă. ameţit de mirosul sălciu al primăverii. Neculai. de aici pătrunsese în oborul de gloabă unde sunt închişi taurii. os gol. cu Titi Şorici şi Neculai Mohreanu. Mohreanule. S-au adunat cu mic cu mare să vadă cum târăsc gardiştii cu căngile ursul mort. în cârciumă intră Che Andrei. scoate plaivazul şi scrie. îşi vărsă cinzeaca în creştetul chel şi începu să strige: — Mieii! Iuda le-a tăiat gâtu. ca-n cimitir. Îşi fac casele sub pământ şi de sărbătorile lor necreştineşti mănâncă tizic şi beau pişălău de mânz. de toate neamurile. oprit în patru labe. Dacă vrei să pleci undeva. care nu erau de faţă: — Neam de tâmpiţi.

le daţi brânci în apă. Răcni la ţărani să se împrăştie şi sui să-l scoată pe notar din clopotniţă. Trăia cu nevasta lui Dudescu şi-şi închipui că Dudescu aţâţa satul ca să se răzbune. De frică . Muieri găseşti oriunde. şi ele în genunchi. urcă în clopotniţa bisericii şi se agăţă cu mâinile de funiile clopotelor. Opri doi argaţi tineri. zanga-zanga. mărginit de şanţuri largi Doancă trecu pe capră. ca să le dea Dumnezeu bărbat. Mergeau în genunchi şi se izbeau cu capu de pietre. din Moldova. De Sfântu Ilie. clopotele bang-bang. apoi trecu drumul. Bălăceşte-te ca porcii şi plecă. Aproape de Plătărăşti. din toată ţara. Şeful de post îl cară prin spatele bisericii până în ograda morii şi-l azvârli pe rampa unde se descarcă sacii pentru cântărit. Somat să dea drumul funiilor. Iar muierile. oamenii îi vedeau trupul bălăbănindu-se ciudat între funii. încep cu cădelniţa. din ţinutul lui. Dudescu ţipa şi lovea cu pumnii. Dudescu îl izbi cu picioarele în burtă. Dudescu ţâşni pe lângă cumnatu-su şi sări în şanţul plin de noroi şi bălegar. fiind pe câmp. acolo. Şeful postului de jandarmi. îmi aduceţi cozile lor. domnu Dudescu. am fost la hramu mănăstirii din Gura Humorului. altul spre moara lui Alecu Branga. sau poate două mii. cu patrafirele alea cât un polog fiecare. treceţi în baltă şi ologiţi cu păru scroafele lui Dudescu. Acolo să te duci să-ţi alegi o muiere. cu tunica descheiată. Plutonierul îl apucă de gât. Popii băteau cădelniţa. Sălta încet şi cădea. muieri. unde drumul se desface în două braţe unul spre şoseaua naţională. rânjind. care-i era cumnat. — Luaţi bacu. Bătaia clopotelor acoperi ca un val tot satul. Iar de jur-împrejur. straniu şi prelung.Muieri. Ca să ştiu dacă. Şase popi cădelniţau şi unu trăgea clopotele. ’ Fi se ridica păru măciucă. îşi înfundă palmele în mâzga cleioasă şi aruncă în el. De jos. — Mă duc în Dobrogea. unde supraveghea lucrul argaţilor care bătătoreau pământul strămutaţilor la Dobrogea cu opt perechi de cai înhămaţi la lăvăluguri de piatră. Argaţii dispărură. Veniseră din Maramureş. Marin Doancă auzi isprava lui Dudescu. da pământ numai la Dobrogea e pentru toată lumea. Se opresc clopotele şi popii. aduşi de la Argeş. Iţi făcut treabă. Doancă se urcă în docar şi goni spre sat. — Eşti un dobitoc. băgă docarul în şanţ şi mână mai departe prin noroiul gros care atingea butucul roţii. prin deschizătura zidului. după ei. Dudescu buşi cu gheata în căpăţâna ursului mort şi se apropie de Mohreanu. în juru mănăstirii. o mie. Mohreanu rămase neclintit. apăru în fugă. iar clopotele sunau mereu. Dudescu îl văzu când era la o sută de metri şi spaima îi încleşta fălcile. din Muscel. — Idiot! Scrâşni plutonierul. Adunându-şi puterile. După ce le ologiţi. îl aruncă mototol pe umăr şi coborî cu el în curtea bisericii. De trei ori s-au învârtit. Dudescu îl privi dintr-o parte. Când plutonierul se apropie să-l scoată. clătinându-se. lângă conac. acum zece ani. Dudescu bătea ca de moarte. luă hăţurile. câtă apă pe Dunăre.

Furios că Dudescu îi scăpase. punând mâna pe o stinghie. mă târâţi în şanţ! Şi trăgea să le rupă gura cu zăbalele. A treia zi. îşi făcură apariţia şi doi marinari de pe o şalupă acostată la pontonul cel mare al Plătărăştilor. care nu mai avea niciun fir de nutreţ şi-şi hrănea caii cu nuiele de salcie. cunoscători ai ascunzătorilor bălţii. Marin Doancă veni la mesele lor. de teamă să nu le rămână nearate pământurile de la Dobrogea. strămutaţii care făcuseră schimb şi cu casele nimeni nu trecuse în învoială grajdurile şi salcâmii din jurul curţii începură să desfacă pereţii coşarelor şi să taie salcâmii. În forfota aia. dulapi. Fraţii Căpălău. care-i cel mai frumos din armata română. Doancă se opri dintr-odată şi se întoarse spre Alecu Branga: — Tu de ce nu cureţi şanţu. Titi Sorici dărui o claie de paie de orz unuia din marginea Noianului. garduri. încrucişându-şi braţul. caii se trăgeau îndărăt. iar slujnica popii prinse puii de curcă ai lui Ouleaţă-ţiganul şi fugi cu ei în poală să-i amestece în cârdul stăpânei. cu al lui Dudescu. mă? Treci prin el şi pute ca o privată. Neamurile se înghesuiau să dea o mână de ajutor. semănând a refugiu din faţa unei armate invadatoare. dar mai mult să şterpelească. cei treisprezece fură lăsaţi să viseze în linişte la pământul care îi aştepta la Dobrogea. Fraţii Căpălău. Alexandru puse capcane pentru iepuri şi-i dădu copiilor când ieşeau de la şcoală. până la Hârşova. grinzi. dezvăluiră vânătorilor locurile în care foiesc puii de vulpe. Hotărâţi să pună repede convoiul în mişcare. tot ce n-avea rost să fie îngrămădit în căruţele pe care aşezaseră drugii ce se pun numai la căratul snopilor. să mute gardul din stânga livezii cu doi metri peste hotarul din bătrâni. Şi porniră pe rând să-şi încheie toate socotelile care-i mai legau de baştină strămoşească. a?! După asta. cu mustăţile pleoştite şi cu buza ruptă. cu noroiul curgând de pe el. doi inşi se bătură cu pumnii şi picioarele pentru un colac de fântână. spunând că sunt gata să transporte cu hârbul lor. se târî pe mal în coate şi o rupse la fugă. măritară. citite de preot. în ograda morii. seara în pat. mancă şi glumi şi bău vin. Doancă suci hăţurile.se trezi. îl lăsară pe Gheorghe Jinga. Che Andrei şi Neculai Mohreanu făcură pomeni. Apoi. pentru că lucrurile pe care puneau mâna dispăreau fără urmă. gândind că va obţine un dulău iute de picior. ceea ce-l făcu pe şeful de post să-i spună nevestei. Opri pentru el un pui sperios. pe care-l hrănea cu lapte şi-i cânta din fluier. mulţi se încăierară. Vroia să-l împreuneze cu o căţeluşă motoloagă. că fundul sor-sii trebuie să fie mai frumos chiar decât galonul de plutonier. frăţeşte. căptuşit cu pluş albastru. Ce se întâmplă dacă o dată cade un om beat în şanţ? Se îneacă în pişălău. femeile şi copiii . îi lovi cu picioarele în burtă. fără să ţină cu dinţii de preţ. El sări pe pământ şi începu să-i izbească în cap cu codiriştea biciului. Într-o curte. pentru odihna morţilor. caii graşi făcură un salt şi scoaseră docarul. — Dumnezeii voştri. Înnebuniţi. o făcu ciosvârte pe boturile lor. în schimbul unei piei de capră. Barbu Căpălău. Apucându-i de dârlogi. coşul docarului se frânse de zidul morii şi o roată zbură din osie. cu care nu vorbeau de cinci ani. Din lăcomie. salcâmi.

Spre seară. atent. că n-am avut minte şi i-am dat act pe locu de casă. Acolo le luară la cercetat. în cele din urmă. care se desemnaseră singuri în şefi ai convoiului. — Te tăvăleşti prin cenuşă ca o găină proastă. zise Che Andrei. că m-ai luzit. smucind mereu de bentiţa neagră. pământu aşteaptă ca să băgăm plugu în el şi tu urli ca nebuna. Petrea Dună veni lângă Mohreanu şi-i arătă un stâlp de manej. Dumnezeule. cu mersul lui nervos. lemnarul. mirosind în jur cu nările umflate. care venea la doi paşi în urmă. şi duşmanu nu mă aude. că eu o duc la bine şi ea se dă cu noada de pământ. cum m-a scos din cuibu meu să mă ducă prin străini. În Vadul lui Topciu se întâlniră cu Şorici şi Mohreanu şi Ouleaţă. — Mori şi te-ngrop cu şaişpe lăutari. Căpălău. traseră de şinele de fier. aleseră o căruţă uşoară. că dă să se urce pe celălalt ca pe o scară. scoaseră bucşele să vadă dacă nu-s roase şi. mânca-l-ar viermii ăi neadormiţi! — Anafura mă-tii. sau să se arunce cu capu-n puţ. mă nene. Căpălău se înfurie. trecură de pe o uliţă pe alta. Văzându-l şi pe Mohreanu în grup. Doamne. săriră gardul şi deschiseră poarta. — Unde ne ducem. trecu să-i ducă la remiză. se trântiră cu fundul pe osii. vezi-l. şi el mă duce în lumea rea. să se bage cu dosu în jaru ăla din cuptor. Taci odată. — Arde cămaşa pe mine. turna catran peste nişte bărci cu chila în sus. . începu să bocească. nevasta lui Ouleaţă. Căpălău şi Che Andrei strânseră ceata şi porniră la curte să aleagă o căruţă pentru Şorici. lung şi noduros. care fuseseră pe baltă. iar Che Andrei. — Nu te ţine cureaua ca să vii cu el în spinare până în Dobrogea. Barbu Căpălău şi Che Andrei. Izbiră cu picioarele în roţi. Mohreanu şi Ouleaţă. nea Barbule şi nea Costache?! Oameni bătrâni şi v-aţi pierdut minţile. sprijinindu-se în ele. Lăsaţi-o şi voi. nu vroi să-i lase înăuntru. Dună n-avu încotro. Fraţii Căpâlău scoaseră două găleţi de apă din fântână şi le aruncară pe roţi. Fraţii Căpălău scoaseră ciomegele şi. cu doi porumbei zugrăviţi pe fondatoarea dindărăt. cu o luntre împrumutată de la Gheorghe Jinga. Bun! Ia dă să rup o felie. Vorbele i se înecau în respiraţia şuierătoare de astmatic. care repara căruţa Căpălăilor. — Aţi copt pâine pentru drum. scuipară şi plecară înjurând. Şoava. — Am să mă lungesc să mor aici. oameni buni. Ei se strecurară printre câteva rânduri de docare şi săltară cu umerii patru căruţe pe care le aduseră pe arie. — Din stâlpu ăla m-am jurat să-ţi fac cruce. mergea în faţă. În curtea lui Ouleaţă se opriră. silindu-i pe oameni să împacheteze mai repede. Nu-i angaja nimeni. începu Şoava să-l blesteme pe Ouleaţă. La Dobrogea noastră. care urmau să facă drumul împreună. ca să facă rost de peşte pentru tot convoiul.sau sacii cu grâu şi porumb. Doamne. părea. Petrea Dună. o înjură Ouleaţă. cu neobosită răbdare.

din două bătăi de vâslă.— Vine. — Che Andrei. Smulseră priponul. în asfinţit se rupeau felii de foc. i se păru că semnele alea seamănă cu două capace de cremă şi-i veni să întindă mâna să râcâie cu unghia pielea pe care el o credea arsă. domol ca o gârlă de câmpie. pământul se aşternea întunecat spre fundul câmpiei. cu capul gol. Dunărea era tulbure. împărăteşti tu lumea?! — Moare. — Du-te-n mă-ta. apoi Şorici. băiatul lui Mohreanu. ca să apară din nou. spuse Ouâeaţă. cu guşile albastre. Mohreanu. scuturându-şi creştetul. un vapor de pasageri trecea spre Brăila. strigă Dumitru Căpălău de la fântână. moare. camarade. în parcul conacului. Erau semnele ventuzelor pe care ie pusese cu o zi în urmă. Barbu Căpălău se supără: — Şi dacă moare. Două raţe. mă. Mohreanu. năpădită de stuf şi papură. copilul fluiera după cucuvelile ieşite din scorburile malurilor. Un stol de porumbei se rotea în umbra pădurii de plopi canadieni. Dincolo de Noian. repetă lemnarul. în faţa luntrii care înainta încet spre vadul din stânga Noianului. îndărăt. furau. Petrea Dună. lungind gâtul. făcu Barbu Căpălău. Şorici şi Ouâeaţă coborâră la Dunăre. Petreo. Tu nu vezi că-i curge untura pe nări? — Îţi fac cruce şi scriu pe ea cu un cui: Mort ca prostu. ceilalţi plecară pe drum. Gândindu-se că pleacă pentru totdeauna din aceste locuri. în groapa asta. cerul sclipea înfăşurat într-un abur de negură. Lui Ion. să-i zici Iu taica ziua bună pe lumea ailaltă. împingând de căruţă. şi intrară. sub coama nescărmănată. pe un braţ al fluviului. cele două mori de vânt aţipiseră. Tăceau. lăsând-o să plutească încet la vale. începu să se hâţâne înainte şi înapoi şi să strige: — Mortu! Împreunaţi-i palmele pe piept. — Mă. fuma. mirosea a plop şi a salcie. Ieşiră pe mal. două cercuri vinete. Mă. o să-ţi fierb un ceaun de colivă şi aduc trei căţele fătate să le mulg colastra. se întindea satul. se zice că nebunii. alături de Ouâeaţă. ce. E prost ăsta dacă nu ţi-o arunca la noapte o oală cu jar în stuful casei. Lui Ouleată i se vedeau pe ceafă. Stă scris în cartea ta că o să mori pe drum. ţinând coama Dunării. Trecură de o insulă îngustă. o să vezi. aşezat turceşte în muchia malului. scoase luntrea în sfoara curentului. Grotele despre care se ştia că servesc ca adăpost hoţilor de cai vărsau suluri de . Singur. Soarele atârna deasupra lui ca o căpăţână de zahăr cuprinsă de flăcări. spuse Che Andrei. pe mal. câte o gură de aer şi se cufundau. pe stinghia de la pupa. ce-ai zice să-l jugănim ca pe măgarii ăia de la Ierusalim? Lemnarul înjură şi se întoarse iar spre Mohreanu: — N-ajungi la Dobrogea. da tu eşti mai prost şi decât porumbeii care se spurcă numa pe acoperişuri. Neculai Mohreanu se simţea colindat de o tristeţe apăsătoare. Mohreanule. — Ferească Dumnezeu! Spuse Barbu Căpălău. vine că-i gras. — Nu-l fereşte. sunt păsările lui Dumnezeu. la fel de tăcuţi.

Grasă. ia-mă cu binişoru! Era seara. În clipa când luntrea se opri la debarcaderul făcut din scânduri bătute pe ţăruşi. Un lipovean îl ridică şi-l aruncă pe cântar: — Bine. mai rău ca Terente. dar pentru că bătea vântul din coastă. Diculeasa făcu împărţeala. i-a strigat Mohreanu. — Mă. vere. ca date cu ulei. la Dobrogea joacă păpuşi de turtă dulce pe toate drumurile. luntrea da mereu să ia apă. Pe fundul lor gâlgâiau izvoare. sora lui Gheorghe Jinga. sus. zise Ouleaţă. că te uzi la fundatoare. Ioane neică. . strigă Ouleaţă vesel. Vetina i-a aruncat frânghia priponului. Pentru că n-a-ncăput. la tine n-a-ncăput nici muierea cu cununie. Crapul furat din luntrea cu catarg înalt se rostogoli în nămol. se întoarse el spre copil. Băiatul lui Mohreanu o văzu pe Diculeasa cum apucă cizmele de gumă să le scuture şi încremeni. când vine primăvara. Poate că ăsta al tău. zbătându-se. lângă plopul cu frunză plângătoare. parcă-i păcat. mă. vorbi şi copilul. ca şi acum. Neculai. flăcăii veneau călări şi furau curcile care se urcau să doarmă în crăcile lui. — Tată.aburi. să mor. să te muţi de-aici! La noi. vâslea bărbăteşte. Ia uite la el. — Sus. o văzură pe Diculeasa. — Mie-mi place la Dobrogea. Vetina venea cu luntrea cu lemne pe Noian. ea a ieşit pe mal şi s-au iubit pe iarba rară dintre tufele a doi scoruşi. căruia Mohreanu. apoi se urcă în luntre să vadă dacă alde Mohreanu n-au ascuns ceva. Nea Dumitru Căpălău zice că la Dobrogea nu pute a peşte ca la noi. plecăm mâine la Dobrogea? — O să plecăm. Prostule. Acolo s-a îmbrăţişat Mohreanu prima oară cu Vetina. Toţi Căpălăii. Lipovenii cumpărau peşte de la [inga şi-l vindeau în satele câmpiei. se strângeau oamenii la vorbă. Duminica şi de alte sărbători. na. Vetina. — Se ştie. doar cioturile alea de vâslă din mâna lui Şorici mi-nfloresc. se scandaliza Diculeasa. — El l-a furat. Ouleată şi Sorici îi vânduseră casele. Ţiganul se jură pe viaţa lui şi pe sufletul copiilor că nu ştie nimic. Cică e aer acolo. Mohreanu. s-a dus pe vaporu grecului. Gheorghe Jinga avea vad în fundul livezii. sunt nişte capsomani. — Ei şi ce? Crezi c-o să vin pe cuptoru tău să mă usuc? — Păi nu-ncapi. Noaptea. cu pulpele lucioase. zise Ouleaţă. şi doi lipoveni. vere! Iote. dacă vrei să te capeţi cu ceva. Gheorghe al meu vă dă luntrea să vă serviţi de ea şi voi aveţi obrazu ăla să ne furaţi?! Mohreanu şi Şorici se uitară spre Ouleaţă. el a târât luntrea până-n vadul din dreptul plopului. Che Andrei. — O zic şi p-a mai rea. Intre timp sosise şi Barbu Căpălău. Ouleaţă şi Şorici scoaseră pe mal trei coşuri cu peşte. aşezaţi pe crucile căruţelor cu coviltir. — Sigur. de dincolo de căsuţa lui Che Andrei. e strâmt la mine. să mă facă Dumnezeu bucă de drac dacă ştiu ceva. nevasta lui Jinga. măritată pentru avere cu Pavel Berechet. Băiatul îşi frecă nasul jupuit de vânt.

spărgea cu călcâiul băşicile scoase din burta peştilor. cu dosul mare. Ouleaţă! Acolo. aplecat asupra păpuşilor lui de lut. Era lac de sudoare şi-l dureau braţele. mă! Cheam-o aici şi înghesui-o colo. între şoproane. — Ce dracu să faci cu el? — Vreau să am berze în bătătură. — Îţi dau. — Na. Mă. ne dă ăla al tău nişte ţuică? — Dacă plătiţi. De sus se vedeau tot satul. la Aguleşti. mama mă-sii. Gheorghe Jinga. Băiatul îşi înghiţi lacrimile şi o porni spre uliţă. călcând cu spatele la scară. Mai dă-ne o bărdaca. vă dă. unde sor-sa Vetina îi măsura nişte lapte fetei din curtea popii. într-un sac şi-l dădură lui Barbu Căpălău. — Gratis nu dau. dacă-mi dai cuibu ăla de barză din salcâmu tău. — De ce? — Uite-aşa. Era trăsnit. Noi plecăm. o fată dolofană. Cuibul era umed. partea lor. Eu trebuie să-mi cumpăr cai la Constanţa. La poartă îi întâmpină. o să ne facem şi noi câte o gospodărie ca a Iu Jinga. Băiatul lui Mohreanu era la Căpălăi. Cinstea ta. strigă. Îl zărise pe taică-su căţărat în vârful salcâmului şi dăduse fuga să vadă ce se întâmplă. Hei. îţi mai dau două.vere. — Mohreanule. . Gheorghe |inga apucă de o spiţă a roţii şi ieşiră în uliţă. fetiţa lui nenea Gheorghe… — Tiţa. banii ne trebuie. Noianul şi Dunărea până la cotul spre Brăila. îl împinse pe Şorici cu cotul în burtă. Luară scara şi plecară. Ion. ca să se mire proştii. să-l spintece şi să-l săreze. cum ţi-a dat dracu în gând să-l bagi în cizmă? Aoleu. zise băiatul. fugi. se întrista. Jos. spre curtea vecină. vino cu mine. spuse Mohreanu. plină de pistrui. strigă Ouleaţă la Diculeasa. şi dacă guiţi. cum e oul de vrabie. tăcut. de ce nu-i faci tu felu ăsteia. Faţa lui mică. zise taică-su. Tuieşte-o! Mohreanu îl prinse pe băiat de ceafă şi-i cârpi două palme de-i scăpărară fălcile. — Rupe din partea pentru căpestre. ne cărăm la mare. avea chef de glume. Nouă. Noroc. noroc. Titi. Ia scara mare şi adă-l. — I-am dat cuibu ăsta Iu nenea Gheorghe. — Fă. Gheorghe. că te răcoreşte tac-tu. O chem? — Stai cuminte. Mohreanu desprinse roata de căruţă pe care berzele clădiseră cuibul şi coborî cu ea. — Bine. şi-i făcu semn cu capul. — Hai sictir. fiind de-un leat cu cei trei aveau în jur de treizeci de ani le umplu bărdaca până-n buze. Vărsară peştele. Mohreanu fixă scara pe trunchiul salcâmului şi se urcă la cuib. fugi. — Lasă că nu sărăceşti.

— Mi se pare că ăia-s dobrogenii noştri. — Găsesc ele. Nu-i era nimănui sete. viu mai târziu să te iau de-acolo. De pe întinderea câmpiei. cu tropotul învălmăşit al copitelor. iar bărbatu-su să rămână acasă. să n-o înşele negustorii. Vetina le dădu cărăuşilor două sticle de rachiu. Le tocmise cu chirie Pavel Berechet. După vreo zece paşi. să cureţe pomii din livadă. Cică vrea să vadă cum vin berzele la ei. i deschidă fierărie iar Che Andrei. spunând că are obiceiul să şterpelească lucruri din casă şi să le mărite pe te miri ce. îngrămădiţi în nouă căruţe. Mort de beat să fiu şi tot îl simt. primăvara. iar când ieşiră în drumul Brăilei opriră cu toţii caii.— Da. un flăcăiandru care trăia pe lângă masa ei şi pe care Gheorghe Jinga îl alungase de la el. Învârtise treburile ca să meargă ea să vândă. dimineaţa. La popasul de prânz. a pământ şi a pelin. totuşi bărbaţii scoaseră o găleată cu apă din fântâna săpată la răspântie şi băură. spuse Mohreanu. Se îmbrăţişară cu toate rudele. ţinându-i pe loc până în clipa când convoiul strămutaţilor se arătă în zare. întrucât Ouleaţă îşi pusese de gând s. Merindele şi rogojina pentru dormit le pusese în căruţa Căpălăilor. Cu un ceas înaintea zorilor. şi o porni cu Jinga. — Ce prostie e asta? — Nu vin pentru că n-au şerpi pe care să-i mănânce. — La Dobrogea o să facem alt cuib. — În caz că se gândeşte vreunu să mă prade. Convoiul părăsi satul. Încolo nu mai avea decât hainele de pe el şi banii pe care-i cususe dedesubtul cămăşii. Îl luase să-i facă socoteala la bani. care-i lăsase lui Gicu Catâru l oate lucrurile şi jumătate din banii de casă. Tiţa. Dar băiatul nu se clinti. dădu gură la cai. să mai privească o dată satul. spuse ea atunci. sufla rece vântul de la începutul lui martie. câţiva se închinară ca lipovenii. hotărât cum era să-şi vândă cele douăsprezece pogoane. întoarse capul. Mirosea a frunze putrede. şi daţi-i . format din şase care încărcate cu orz. îl pusese să destupe groapa cu orz şi să trimită la vânzare în oborul Brăilei şaizeci de saci. Hai. Şorici. răspunse băiatul. spuse taică-su. Nae Caramet. — La Dobrogea nu vin berzele. Erau patruzeci de inşi cu copii cu tot. o să vezi. Nu vroia să vadă salcâmul cel mare fără e u ibul de barză. Opt din cele treisprezece l amilii aveau fiecare căruţa ei. făcea drumul la Dobrogea pe jos. omul din fruntea convoiului. sub motiv că după ce cumpăraseră casele strămutaţilor rămăseseră fără bani. Băiatul şedea în poartă şi-i privea tăcut. şi scârţâitul osiilor se uni cu scrâşnetul pietrişului. îl luase ajutor pe frate-su mai mic. un alt convoi. pornise tot pe acelaşi drum spre Brăila. Pe urmă se întoarseră la căruţe. Bând. muierile bociră. pe care Vetina. rămase din anul trecut. sus. tăcut. trebuie să mă dezbrace la piele. Ouleaţă şi Mohreanu se înghesuiseră în una singură la Aguleşti urmau să se folosească de ea doar Şorici şi Mohreanu. Ceva i se zvârcolea în inimă şi-i venea să plângă. — Du-te la Căpălăi. care ţin la credinţa veche. îţi pare rău? Băiatul clătină din cap. clătinând buruienile uscate.

Faţa lui albă. Şi când ajunse să-şi ia rămas bun şi de la Mohreanu. Damigeana de două vedre fu răsturnată în cofe şi în oale. mă! Oftă ea şi în ochi i se sparse o lacrimă. se furişă în drum cu . Asculta şi se usca inima în ea. cu ciucuri lungi. Neculai? El dădu numele unui sat. •ullet strămutaţii cotiră la stânga. spre mijlocul convoiului. că de-acum n-am să te mai văd. Vetina şi căruţaşii ei se apropiară. Vinul îi învioră pe bărbaţi. ţăţică. Neculai. pantofi negri. îi scoase lui Mohreanu un geamăt înăbuşit. La popasul de noapte. o să-mi fie dor de voi! Să vă amintiţi de mine. fură primiţi în curtea unei cârciumi. Potriviră mai bine păturile pe cai şi şezură să-i aştepte pe strămutaţi. pe unde se trece cu podul în Dobrogea. Era nor şi aşternură rogojinile sub un şopron. ca de înecat. Gătită pentru oraş. zău! Zi ceva. muierilor. — Tu să stai treaz. exact cum gândise ea. Cărăuşii însă nu vrură s-o asculte. îl întrebă. Unit. — Să vezi iar chelălăială pe muieri. pentru tine mi-am făcut cale la Brăila.bătaie. cine are fată mare. cu braţul pe după braţul lui. scoate damigeana aia din coş şi ad-o-ncoa. zise Vetina. Che Andrei începu să-njure. diseară trebuie să fim în oboru Brăilei. Mare supărare are… Vetina se rezemase uşor de Mohreanu. tuşi şi începu să cânte. împletiţi cu bob de mărgean. le scutură de umeri pe nevestele lui Şorici şi Ouleaţă. privind pe sub sprâncenele dese spre Mohreanu. Descoperindu-şi consătenii. Cântecul lui Ouleaţă. Vetina se ameslecă între muieri. cu căruţa. când erau la vreo zece kilometri de Brăila. Cântă-l p-ăla cu… Cine are fată mare. se rezemă de scoarţa căruţei. pe un drum de ţară. ferindu-se s-o audă cineva: — În noaptea asta unde înnoptezi. Neicule. ca din întâmplare. gălăgioasă. cu cupolele lucind ca poleite cu aur. ochii ascuţiţi. o îngrămădire de acoperişuri de zinc. înaintea serii. Ouleaţă. clătinând capul amarnic. după ce trase câteva înghiţituri zdravene. cojocel cu găitane şi broboadă de lânicii. să iasă în şoseaua ce duce la Făurei şi mai departe la Feteşti şi la Vadul Oii. mama lor! Strămutaţii opriră să îmbuce din merindele îndesate în traiste. şi să-l aştepţi pe frate-miu Neicu. călător pe două beţe. Să ştiţi că rămâne satu urât fără voi. răvăşindu-ţi sufletul şi trezindu-ţi gânduri de sălbăticie. ca în nopţile când era flăcău: Hai. Mohreanu îi simţi trupul greoi. vechi ca adâncul lumii. Eu. — Mă. Ouleaţă. Copiii se ridicară în picioare în căruţe. rochie tic barchet. — Măi. cu privirea întunecată se legănau în ochii Vetinei. Oraşul se vedea în dreapta. larg şi aspru. mirosind tulburător a fiinţă iubită. Sosiră. lângă căruţa lui Şorici. Vetina se sărută cu toată lumea. coşuri de fabrici şi turnuri de biserici. pătrunzători. plătind câţiva lei de căruţă. convoiul porni iarăşi pe drumul măturat de vântul câmpiei. strigă ea la frate-su. Mohreanu îşi dădu copilul în grija nevestei lui Ouleaţă. şi în cele din urmă se opri. tulburaţi de vraja oraşului în care nu pătrunseseră niciodată şi pe lângă care treceau acum într-o atingere ireală şi fantastică.

A venit la mine şi cică: „împleteşte-mi cozile astea. în centrul Brăilei. Pe cărăuşii ei i-am văzut aseară în obor şi-i cunosc. Vetina strălucea ca un ou de Paşti. două băniţi . După ce dau orzu. lipoveni beţi. Altfel te prinde ziua pe drum. unde Neicu aştepta cu caii pregătiţi. — Cărăuş. Departe de Dunăre. tot la distanţă de două sate. Omul simţi că muierea îl dorea cu aprindere nedomolită. un amestec haotic peste care trona tejghetarul cu ceafă îndesată. Un plop uriaş. unde mânau şi nişte găzari. Urcă pe leagăn. râse Tulea şi-l întrebă pe Mohreanu cine e. fraţii Şoroagă. spuse Tulea. or să vină oamenii. — E dintr-un convoi care pleacă la Dobrogea. Mirosea a păcură de la căruţele găzarilor. Odaia lor e alături de a noastră. mic cât un pod de palmă. Vetina privea în cerul negru şi ronţăia roşcove. Cică hoţu are iarba-fiarelor şi două deşte de mort descântate. Cumpărase de la Brăila o baniţă de roşcove. hoţi. dădică”. pe strada Dorobanţi. Neicu şuieră scurt şi caii porniră în trap. săltând pe genunchi o puiculiţă oacheşă. în Bărăgan. — Ăla e Tulea Fălcosu. Muierea lui Tulea m-a pus aseară să-i împletesc cozile. lângă o piatră kilometrică strâmbă. Vetina îşi aruncă un şal pe umeri şi-l scoase pe Mohreanu în curte. ţărani. duceţi-vă. ia-o pe ceair. hoţu de cai. zise Neicu. — Trei zile pot să fac tot ce-mi pofteşte rânza. — Înseamnă că ăştia. În prag se izbiră de Tulea Fălcosu. frumos şi bine legat. primăvara era de-abia la început şi era friguroasă. — Tăţică. se clătina în întuneric. Mohreanu înţelese că primise preţ bun pe orz. Când auzi bătaia căruţei lui Berechet. la marginea satului. La poarta hanului. semănând cu ăla de lângă căsuţa lui Che Andrei. vagabonzi. — Se poate. — E scurt somnu ibovnicilor. ei se culcară în coşul căruţei. îi spuse Vetina lui Mohreanu. În prăvălie foiau geambaşi. sunt gazde de hoţi. am venit să-ţi spun… — Minţi! Îl întrerupse Tulea. — Şi ăla de acasă? Întrebă Mohreanu. La căderea nopţii se întâlniră din nou la o cârciumă de ţară. da. Nevastă-sa e tot din neam de hoţi. şi un bărbat de vreo treizeci de ani. spre interiorul prăvăliei. un val de căldură îi inundă trupul. Aproape de zori. Pe urmă o să mă-ntorc la Berechet.ciomagul subsuoară şi se trânti în şanţ. Pe Neicu îl puseră să doarmă în grajd. alături de Neicu. mă sui cu Neicu în căruţă şi vă iau urma. Hoţu Tulea o mănâncă din ochi de dragă ce-i e. Neculai. zise Vetina. care bea bere. şi diseară ne găsim iar. — Dacă vrei să le-ajungi repede. O să mă ţiu după voi. le lipeşte pe uşă şi uşa sare singură din ţâţâni. Da astea trei zile nu vreau să mă gândesc că există pe lume. spre Făurei. Cântecele lăutarilor pătrundeau desluşit până la ei. Era cu un picior în cizmă şi cu altul desculţ. Vetina luă palma lui Mohreanu şi o lipi de ţâţele ei care ardeau. — Da. — Du-te. cineva râcâi uşor cu unghia în tăblia uşii. lângă cai. Căruţele lor sunt încolo. şi peste două ceasuri se întâlni cu Vetina la hanul fraţilor Şoroagă. Vetina luase o odaie care da cu geamul.

Mergem acasă la noi. se sculă de pe pat. cu botul în vânt. undeva. da tot ea mă trage îndărăt. ca să-şi ferească faţa de bătaia ploii. îl făcu s-o căineze. M-am învăţat la trai bun. El îi simţi răsuflarea fierbinte şi orice gând îi pieri din cap. întunericul îl făcea pe băiat să-i fie frică şi vorbea cu caii. Era mai mult o bură. Cântau cocoşii. da de mers n-o să merg. când Neicu. tăcută. tulbure şi necăcioasă. A fluierat şi nu i-a răspuns nimeni. Cât mancă Neicu. Băiatul văzu lacrimi în ochii ei şi-i păru rău că la Brăila îi trecuse prin cap s-o lege. ce zici. nu l-a mai găsit. Necuiai opri calul de data asta Neicu nu mai înhămase. S-a terminat. — Mergem. „Săraca inima •ullet ei!”. Vineri ziua când Neculai Mohreanu trebuia să se vadă pentru ultima oară cu . cu capu pe pernă moale. De-acuma sunt iar nevasta lui Pavel Berechet. ca viermele în untură. Vetina tăcea. A treia seară. ce l-aş da dracului pe Berechet! Ai. Neicu suci căruţa şi se-ntoarse la sor-sa. înspăimânut. Afară începuse să plouă. ca să se liniştească. Neicu. albastre şi mici. când se întoarse spre ea. spuse ea. călări aveau să străbată drumul de două ori mai repede şi o privi pe Vetina. cu bărbia în piept. printre nori se zăreau stelele. Vetina îşi înfundă capătul broboadei în gură. ea şezu într-un colţ. îşi spuse băiatul. Mohreanu nu apăru nici de data asta. cu privirile rătăcindu-i fără sens pe peretele odăii străine în care se afla. Ea îmbrăcase paltonul cu blană al lui Berechet şi sta cu bărbia pe loitra căruţei. Odată. că-şi descheiase bluza la piept şi ploaia măruntă cădea pe ţâţele d goale. Neicu sta pe leagăn. Mi-e silă de Berechet. un sentiment nedesluşit. şi se răsuci spre cai. să le dea copilului. s-o întrebe dacă a adormit. Totuşi. Atunci a pişcat armăsarul din dreapta cu biciul într-un loc anume şi armăsarul a nechezat prelung. şi fiindcă vântul se înăsprise. şi nici pe tine nu te las. — Necuiai. să-i pună căluş în gură şi s-o ducă cu forţa acasă. Şi omul se înfiora. că-i schilav şi mă târăsc ca o căţea după tine. sătul. a scos din paner două tulpane pe care le cumpărase la Brăila şi i le-a înfăşurat la gât. o văzu. mestecând leneş o bucăţică de covrig. „Târfă şi dezmăţată!” o înjură el în gând. Necuiai? — Zic să mergi. — Eu de convoiu lor nu mă apropii. La despărţire. A fost ultima oară când s-au văzut. Necuiai.de orez şi un butoiaş de ulei de măsline. iar Vetina în coşul căruţei. de milă şi amărăciune. — Taci. Necuiai. Azvârli roşcova şi-şi înlănţui braţele pe după gâtul lui. şopti ea. — Nu pot. Sub gardul de nuiele. tare aş merge şi eu cu tine la Dobrogea! Of. ca să nu ţipe. mă întorc la averea mea. ţăţică. Inima-mi zice să merg. Când băiatul îi spuse că Mohreanu nu venise la întâlnire. în adâncul sufletului. un fel de negură e are se topea. mergând să-l ia pe Mohreanu la locul dinainte hotărât. ea îi umplu buzunarele cu poame şi roşcove.

sculându-se. Oamenii se strânseră în jurul lor să râdă. Vaca lui Titi Sorici. îl zgâlţâi Che Andrei. zări în faţă patru militari călări şi strigă spre Căpălăi: — Jandarmii. Frate-tu. La cotul drumului. — Duceţi-vă dracului! Zise Alexandru şi vru să se culce din nou. scoală. Pe când aţipise. ceru Alexandru. măi băiete.1 ploaie. Otânjeşte-l! Alexandru scoase oglinda pentru bărbierit. trăgând de vaca lui Şorici s-o bage în convoi. Şorici. gură spuzită ăla. Intrară în Mircea-Vodă încadraţi de jandarmi. După ora zece. frate-su Dumitru împreună cu Che Andrei îi boiră faţa cu nişte vopsea roşie. a avut ideea. să tragă un pui de somn. în dreptul flăcăiandrului cocoşat. — Nu te-am mânjit eu. din gura cărora atârnau fire de bale trandafirii. se privi în ea şi se înfurie. — Mă prostule! Strigă Barbu Căpălău. încuviinţă Alexandru. Ca s-o prindă. pe râu curgeau sloiuri. scund. izbindu-se de tocul cizmelor. Te-a mânjit ăla pe obraz şi tu stai ca fleţu să discuţi cu el. — Vreau. Un plutonier. aşezat turceşte în fundul căruţei. Îmi dai o sticlă de ţuică în ziua când ajungem la Constanţa şi-ţi fac pe braţ o porumbiţă goală. ce ne priveşte pe noi?! Jandarmii veneau la trap. frate-miu? Întrebă Alexandru. apoi convoiul se puse iarăşi în mişcare. Dumitru sări să-l pocnească pe Che Andrei la mir. făcură un popas pe negândite. Poalele mantăilor fluturau în vânt. aşa cum a fătat-o mă-sa. doi călăreţi ieşiră din rând şi porniră în galop spre coada convoiului. Che Andrei îşi dezbrăcă haina şi arătă braţul stâng. În timpul acestui popas. puseră caii de-a curmezişul şi convoiul se opri. scăpă din funie şi alergară după ea vreun kilometru. făcu semn cu biciuşca. mă! — Mă-sa pe gheaţă. rămas la căruţă. Avea tatuat pe umăr un chip de femeie. înclinând faţa năclăită de vopsea. Alexandru Căpălău. Cu greu izbutiră să-l potolească. să te învăţ cum să-ţi tatuezi braţu. cu un pumnal înfipt în inimă. suciră în loc şi puseră caii. au trebuit s-o abată spre o îngrăditură de sârmă ghimpată de la nişte vii. să fie. care leorpăia ciorbă. muierile se plângeau de dureri ele şale. cu botul pe scoarţa ultimei căruţe din convoi. s-a lungit alături de Neculai Mohreanu. paralel cu albia unui râu. nichelate. — Ce-i asta. Dându-şi seama că porecla se lipea de el pentru veşnicie. Trei colţi ruginiţi i-au sfâşiat carnea pe piept.Vetina convoiul se târî toată dimineaţa pe drum păcătos. Aţi înnebunit? — Nu-i nimic. zăngăneau. urmat de vreo douăzeci de oi mânate cu băţul de copilul lui Mohreanu şi de un flăcăiandru cocoşat. spre hazul celorlalţi. legată de vergeaua de la spatele căruţei. Vremea se închisese . îi răspunse Dumitru. Apucă ciomagul şi-l azvârli după Che Andrei. — Arată-mi-o pe-a ta. săbiile lungi. cu eghileţi. ai dormit şi pesemne c-ai visat urât. deasupra căreia scria: eu urăsc trădători. Când fură în apropiere de satul Mircea-Vodă. bărbaţii fumau pe lângă căruţe. în faţa primăriei trebuiră să . — Alexandre.

Să trăiţi! Che Andrei. Che Andrei? — Cu oamenii. cu ochii la Mohreanu. Bărbaţii fură chemaţi în primărie. Bulinaru făcu doi paşi spre el. când făcuseră actele pentru vânzarea caselor. — E fecioru-meu. cel mai tânăr din grup şi. oamenii se adunară în grup lângă gardul dat cu var. Che Andrei îl recunoscu imediat: era sublocotenentul pe care îl întâlnise în cârciuma lui Fănică Măxineanu. zise roşcovanul. unde ai dormit? — În han la Cuca. — Tu. scârţâindu-şi cizmele. Strămutaţii încremeniră. Bulinaru privea grupul cu ochi mici. Probele! — Păi… să vă spună şi ei. Cumnatu-su Petrea Dună din Plătărăşti zice că are faţa ca de om înecat. — Tot la Cuca ai dormit? Urmă Bulinaru. — Ce să zic? Tu nu vezi că ne ia ca pe hoţi? — S-au spart trei prăvălii azi-noapte. călcând anevoie. aşa. Suntem strămutaţi… ştiţi dumneavoastră. — Eu… — Da. are bube dulci. Privea încruntat. — Toată lumea afară. îşi spuse omul numele. zise Barbu Căpălău. diagonala îi strângea ca un arc mijlocul firav. Spune. şi se întoarse spre Dumitru Căpălău. E om sărac. împinseră muierile în drum şi începură să răvăşească prin lucruri. — Scurt.oprească. porunci Bulinaru. vorbi Şorici. l-ai văzut pe ăsta. înăuntru dădură peste un civil în haine de dimie. îl întrerupse Bulinaru. — Ai o faţă de iscoadă. roşcovan. prin urmare. Un soldat o atinse cu palma peste buci. ceaunul şi coşul cu primeneli. Şoava lui Ouleaţă. că dai de dracu. văzând cum îi aruncă plutonierul copaia. E tânăr şi necopt. fost prizonier la Ierusalim. începu să ţipe. nea Barbule. tu! Ţipă Bulinaru. pe Mohreanu. cel mai uşor de înfricoşat: zi. — Nu fa pe proasta. — Cum dovedeşti? — Aşa. — Dom’ sublocotenent Eugen Bulinaru! Exclamă el bucuros. ăsta cu faţa boţită! — Neculai Mohreanu. cu un neg păros pe buza de sus şi peste ofiţerul care ordonase percheziţia. bărbaţii primiră ordin să coboare. . azi-noapte. Rămâne aici Mohreanu şi ăsta… bubosul. — Unde ai dormit azi-noapte. Se deschise o fereastră şi un sublocotenent în capul gol porunci călăreţilor să controleze în căruţe. Pe ofiţer. Şi toate trei. întări roşcovanul. în drumul pe care aţi venit voi. — Ţi-l vindec eu. Cu bicele pe braţ. la Cuca? Dumitru se trase îndărăt înspăimântat. Soldaţii descălecară. — Aşa-i de felu lui. faţă de om nedormit.

După plecarea lui Bulinaru. Două nopţi la rând mam întâlnit cu ea. se apropie seara şi începu să burniţeze. zise Bulinaru. Abia la auzul acestei veşti strămutaţii înţeleseră că nenorocirea se abătuse cu adevărat peste ei. am fost la o ibovnică. recunoscu Mohreanu. — Neculai! Scrâşni bătrânul. o luă şi o mută la Şorici. nu să-ngrijesc de copii. Ordin. Şedeau în uliţă. — Duceţi-vă! Spuse Şoava. Ce se face băieţaşu ăla fără tată? — Meseria mea. am plecat cu toţii. Santinelele. dar niciunul din ei. dar Che Andrei scuipă cu scârbă. e să-i dau în gât pe hoţi. domnu sublocotenent. abia când îi văzură cotind spre şosea. Bulinaru îi privi pe sub sprâncenele spălăcite. zise Che Andrei. Pierdeţi timpu de pomană. care avea rogojina în căruţa lui. însoţit de plutonier şi de roşcovanul în haine de dimie. — Camarade. — Costache! Îl strigă Barbu Căpălău. nu ştiau să spună ceva precis. Plini de îngrijorare. — Da de ăia cu prăvăliile jefuite nu-i păcat?! — Băiatu meu nu ştie nimic.— E păcat de Dumnezeu. mama mă-sii! — La noapte îl transportă la Brăila. — N-am fost. Dar nimeni nu se mişca din loc. Che Andrei. Muierile din convoi. Un făcut războiu… — Nu e voie. — Atunci stăm aici până-i daţi drumu. continuă bătrânul. — Are copil. Strămutaţii. îşi dădură seama. înghesuiţi pe sub corlăţi. ieşiră să meargă la masă. trecu. Cât lipsiră oamenii. — Dom’ sublocotenent. încercă Che Andrei să-l îmbuneze pe-un soldat. cu ură. Bulinaru. se supără roşcovanul. ocupate să-şi hrănească ţâncii. Căruţele oprite în drum păreau înecate în fum. priveau fără . vă amendez pentru baligile din faţa primăriei. ceilalţi se întoarseră la convoi. căraţi-vă. Mohreanu fu reţinut. La bătrânul Căpălău se uitau duşmănos. Strămutaţii îl priviră îngroziţi. Pan’ la torcătoarea dracilor să nu vă mai opriţi. Nu sunt hoţ. Avem pământ la Dobrogea. pentru că Mohreanu îşi tăinuise plecările. nici Ouleaţâ. îşi potrivi chipiul cu calotă înaltă şi-i sfătui să-şi vadă de drum. lângă căruţe şi aşteptau. domnule. — Hai. Strămutaţii se apropiară cu capetele descoperite. După un ceas. Dacă vă găsesc tot aici când mă întorc. Se strânseră cu toţii şi porniră spre cârciumă după Bulinaru. Strămutaţii încercară să se apropie de fereastra camerei unde era închis Mohreanu. nici Şorici. Vă spun eu: Mohreanu n-a fost la Cuca. trebuie să ajungem cu toţii. Barbu Căpălău şi feciorii înhămară caii şi plecară. Ptiu! Putrezi-v-ar oasele la ocnă! Veni amiaza. îi somară să se depărteze. vrură să afle unde dispăruse Mohreanu în ultimele nopţi. că se rupseseră de cârd şi-şi continuau singuri drumul la Dobrogea. ţăcănind închizătoarele.

un ţăran din satul Merişoru. Ion fugise. „Şi Vetina m-aşteaptă. îşi spunea că lucrurile se vor aranja singure. noaptea. Amândoi se repeziră afară. dacă le spun o târăsc aici şi pe ea şi pe Neicu.” Se gândea la oameni. potrivi hăţurile în capul cailor. N-o zări. În clipa următoare răsună o împuşcătură şi omul se rostogoli la pământ. Umezeala îi pătrundea la os. auzi zdruncinătură de căruţă. cineva îi pomeni pe Căpălăi cu înjurături. legă cuşca cu păsări la spatele căruţei.nădejde cerul acoperit de nori cenuşii. unde intraseră cu nevestele şi copiii. „Ei n-au să plece fără mine. îi părea rău că întreg convoiul se destrămase din pricina lui. care se trăsese după colţ să se apere de ploaie. dar se temeau să aprindă focuri. — Santinela… l-a împuşcat. Privind. la două zile după moartea lui Mohreanu. într-un morman de frunze putrede. el nu furase nimic. La acuzaţiile jandarmilor nu se gândea. apoi Nae Caramet. găsi într-o râpă un val de stambă. — La-o. În strunga făcută din trei rogojini. desprinse uşor cercevelele şi se uită după santinelă. ducându-se să scoată pământ de lipit. Pierzându-l pe taică-su. Şoava lui Ouleaţă o plesni pe fetiţa cea mare pentru că intrase cu picioarele goale într-o băltoacă. Sleite de aşteptare. — Dracu ştie! O jucărie. Mai încolo. află Pavel Berechet şi face moarte de om. care refuzase să-i primească. intră sub rogojină şi mână spre şosea. „De Vetina nu pot să le spun nimic. de pe şoseaua Brăila-Făurei. s-o topeşti şi să faci din ea greutăţi pentru undiţă. Dând colţul primăriei. din mers.” Când ploaia începu să se îndesească şi-i auzi răpăitul în burlane. horcăind. înfăşurat într-o scurtă largă. şoptea cu buzele uscate numele fiecăruia. în ploaie. Se gândi. Încă patru căruţe se înşirară în urma lui. Acum. peste drum de primărie. . Duminică. auzind împuşcătura. Dar Mohreanu încercă să se arunce peste gard. — Ce e aia? Întrebă băiatul arătând înspre ghiuleaua de plumb. Neicu a pornit cu căruţa şi peste un ceas o să fie lângă troiţa aia cu streaşină de şindrilă. întârzia la cârciumă. când oi fi mare. începură să-şi blesteme viaţa. ca într-un joc straniu. întâlni un copil de vreo zece ani. O vrei tu? Băiatul întinse mâna. că în faţa primăriei mai rămăseseră doar Şorici cu Ouleaţă şi copilul lui. muierile. având la unul din capete un inel cu care s-o poţi agăţa de curea.” Deodată. omul din fruntea convoiului. aproape de peretele odăii şi avu credinţa că e căruţa lui şi a lui Şorici. Ascultă atent. Soldatul. colo. încalecă pervazul şi sări în grădină. patru gheme de sfoară de Manila şi o ghiulea de plumb mare cât să încapă în pumn. Acesta. oamenii mai aruncau o privire spre fereastra camerei unde era închis Mohreanu. Omul luă lucrurile găsite şi se întoarse în sat să le arate jandarmilor. Şorici. îşi încleşta mâna în braţul lui Ouleaţă. cutremurat. se uita înfricoşat cum strămutaţii îl părăsesc unul câte unul. îl văzu şi pe Che Andrei plecând pe sub geam şi depărtându-se spre şoseaua naţională. ici. trebuie să se aranjeze. cu pieptul lipit de pervaz. Bulinaru. îl văzu şi-i strigă să stea. se gândi. fusese doar să se întâlnească cu Vetina. între liniile cu vii. Pe băiat îl chema Ion Mohreanu. apoi se apropie de geam.

ca ale marchidanilor. În aceeaşi noapte strămutării se regăsiră la podul umblător de la Vadul Oii. izbindu-le între ele. două talere de alamă. Când ameţeau. caii goneau încet. o namilă de om care ridica în spinare. zăngănind. o roată cu căluşei şi „alaiu miresii” proprietatea lui Enache Pasalac din mahalaua Crângu Mieilor din Râmnicu Sărat. sări cu picioarele pe parapet. la doi stânjeni. după ce umblasem aproape prin toată ţara. undeva prin Moldova. Din curvă şi căţea spartă-n dos n-o scotea. cocoţaţi în şeile alea de lemn. La prima trecere pe pod încăpeau numai patru căruţe un cal. în şanţ. se ridica malul şi începea ţinutul Dobrogei. îi schimbam cu alţii odihniţi. iar în zilele de târg. Semăna foarte mult cu o înghiţitoare de săbii care. sau când porneam prin sate. II Tata a murit aşa cum îl blestemase să moară lemnaru Petrea Dună: printre străini. un iepure care strângea la piept un smoc de lăptuci bătrâne şi un stol de porumbei. îi înhămam la stănoaga podului cu căluşei de lemn şi-i mânam în cerc ceasuri în şir. Pasalac răcnea: — Domnişoara mireasă. în oraş. subţirică. între perdelele de stambă. Legată la cap cu o broboadă de borangic adevărată. după ce-l înjură cumplit pe . însă. smuceau de frâiele de sfoară. ofticoasă Pasalac se iubea cu ea în ţărână. pe sub o boltă de frunze de viţă. Mireasa de tinichea se afla în grija lui Pasalac. înfierbântat. silindu-se să iuţească mersu cailor mei. Prin sate. strigau. amintindu-şi de banii duşi pe apa sâmbetei. mai la vale de Feteşti. mireasa apărea. nu mă înlocuia nimeni. Îi adăpam. Aproape de prund. în juru bulumacului pe care fâlfâia un steag tricolor începuse războiul şi Pasalac se simţea obligat să ajute măcar în felul ăsta armata română iar copiii. i se schimonosea gura de furie. sau bătea. spre uimirea ţăranilor. porneau într-o călătorie de vis. Cu două săptămâni înainte de Sfântă Măria Mare. am aflat că vinovat de moartea lui era hoţu de cai Tulea Fălcosu din Brăila. afară! Băiatu care mânuia sforile o aducea din nou pe sub bolta de viţă şi Pasalac. Pe mine. Lucram pe vremea aia la un circ prăpădit patru căruţe cu coviltire de zinc. când o vedea. podu luneca. fugise cu încasările circului pe o lună şi Pasalac. nevastalui Pasalac. înhaţă puşca şi-o împroşca cu gloanţe. atins de jordia. mireasa cădea. Pasalac. o iapă cu mânz în burtă. mă angajase să îngrijesc de cai. La şapteşpe ani. trasă de sfori. unde nu mai fusese niciodată. Barbu Căpălău se feri şi alunecă în Dunăre. nu se ştie de cine. o trimitea la toţi dracii şi-i băga încă un glonţ în coaste. băteau din pinteni. trăsnetu a făcut zob una din căruţele cu coviltir ale circului. Răpusă de gloanţele care n-ar fi putut străpunge nici măcar coada unei vrăbii. Pasalac. la fiecare popas sufla dureros într-o trompetă.din căruţa lui Şorici şi Ouleaţă şi se ducea la Brăila. Parcă mă văd: stăm pe o scândură bătută în cuie la mijlocul stănoagei. Pe poalele ei sta scris cu var: „mireasa neprihănită. niciodată. însoţită de o căprioară. îi scăldam la râu şi-i purtam la păşune. scârţâind. Apele l-au scos în zorii zilei într-un petic de prund. loată viaţa e iubită”.

Aia e crucea lemnarului. Cu tat-tu. îi rugase moartea. în pământu ăsta zace taica. — Dacă-i zice Petrea Dună. te snopesc. care nu dormea. dacă-ţi dai drumul udului pe sfânta cruce. poate că se ţineau într-un fel de tipare. gata. se învârti de o autorizaţie pentru Dobrogea şi pornirăm spre Pădurea de tei din drumu Tulcei. dar o unicate germană. şi-i ridică o cruce duşmanului tău”. La primărie. era. Aproape de satu Mircea-Vodă am coborât şi-am luat-o pe lângă cai. unde. vrând să mă închin.Dumnezeu. cu strămutaţii din Plătărăşti. Stau şi mă gândesc. Era noapte. Noaptea. fusese duşman. se ţinea cel mai mare târg al anului: Târgu de-o săptămână. da aşa trebuie că-i zicea. el era drept în cugetu lui şi nebuni de legat suntem noi. a strigat întărâtat: — Mă păgânule. sau aşa ceva scoală şi du-te cu crucea!’ Da el nu putea să se scoale. eu i-am cărat crucea până aici. Vară bogată. dracu ştie. Miriştile dogoreau. a comandat o cruce unui italian mâncător de broaşte din Brăila. Ştii ce-i ăla sac cu oase? Aşa era când l-am găsit în drum cu crucea. întoarserăm în loc. discutau. Muierea venea cu picioare de apă şi pleca tot cu picioare de apă. mi-a reparat roata cu căluşei. mă gândeam. Erau de apă. Cotolanii semănau cu păpuşile mele de lut. iar dimineaţa. zicea el. tremurând. M-am aplecat. sus şi haida caii! Lemnarului. frate zicea. la Mircea-Vodă. spre fundu zării. săracul Sau. ne opri să coborâm la podu umblător. tat-tu murise şi el nu mai avea somn. Când n-a putut să mai rabde. „Asta-i. zice. — Nu-i mai ţin minte numele. că se joacă cu inima şi răbdarea lui. lucea. pe locu unde fusese împuşcat tata. unde l-am găsit eu şi l-am luat pentru că avea şi ferăstrău pe umăr. o cruce de piatră. Cam ţicnit. Che Andrei îi zicea. N-avea bani. demult. — Care lemnar? — Unu de la Dunăre. Porumbu foşnea întunecat. da acum era ca o scândură de coşciug. văruită. pe urmă ea se ridica şi-şi întindea braţele în formă de cruce. Pasalac socotise să trecem Dunărea pe la Ghecet. Am intrat pe uliţa mare. Pasalac. pentru că femeia n-avea picioare de om. Şedeau amândoi. îl aştepta unu chior. pe care nu-mi mai aminteam unde le pierdusem. cică. Spunea că fusese om cu şalele largi. ceva mai jos de Brăila. de Sfântă Măria Mare. în gura vadului. să ştii. apucarăm drumul pe care-l mai străbătusem o dată. venea la el prin vis o femeie şi-i spunea: „Du-te. lemnaru găsea în tindă şi pe prispă nişte dâre de rouă. . de demult. urmă Pasalac. după ce murise tat-tu. — Oho! Făcu Pasalac uimit. văzându-mă lângă cruce. că mi se pare că erau fraţi. Aici. Amândoi au înfipt crucea. Cârduri de grauri se scăldau în prafu drumului. în câmpie. Te-ai închinat. poate. fără zgomot. picioarele ei erau de apă. că numai „broscării" ştiu să facă cruci ca lumea. şi a ieşit cu ea la barieră. cine ştie?! — Unde-i crucea aia a fost omorât tata. care făcea manevre de luptă pe fluviu. Dumnezeu să-l ierte! Lemnarii ăla era şi el neam cu mortu. Se şi vedea pe faţa lui. Lu ăsta-i ştiu numele. îi era frică. da nu curgeau. se aliniau clăi de grâu. Mânam tăcut şi umbra lui tata parcă se ţinea pe lângă căruţă.

patru cupole de circ. cu gloaba ta cu tot. din mijlocu târgului. înălţate la repezeală. nu. fraţii călugări. nici n-aţi crâcnit. ca nişte valuri încremenite. la trap. mormane de mărfuri acoperite cu poloage. vrăjmaşii Domnului au venit şi-au prădat schitu de la Rădeşti. mama lor! — I-am pus la blesteme în trei mănăstiri. struguri. — Păi şi eu glumesc. sfâşiindu-l de sus până jos. În vreme ce încercam roata. i ăruţe. barăci. popo. bărci pescăreşti. O învălmăşeală greu de închipuit. În apropiere. Unu din ei. zi. — Şi voi. da tot nu scap de visele astea tâmpite. Zău c-am glumit. cu feţele turtite şi cu tobele atârnate pe după gât. cum nu! O să le cadă păru de la bidinele. înfundă-ţi barba în ţărână şi dormi mai departe. Mântuitoru… . care şi aşa era destul de furios. cai. şi-l scutură să-i sară dinţii din gură. Îi dădu drumu fără să-l piseze. Poate că n-oi fi furat de-ajuns. Temându-se să nu-l înhaţe din nou. cu mâinile împreunate pe creştet. eu. oricâtă gălăgie făcu. intră pe uşa bisericuţei de pânză şi ieşi prin peretele din fund. Ne-au scos în zăpadă şi ne-au aşezat în genunchi. corturi. o bisericuţă de pânză. îl înşfacă de cureaua de la brâu. — Da. da (oarte plăcută ochiului. pocni din bici peste capetele cailor noştri şi Pasalac. care i se bălăbănea pe piept. Zi o vorbă. trei la număr. ca lupii. Cine crezi că are nevoie de zugrăvelile voastre? — Răii care vor pieirea sfintei biserici. s-o fi liniştit lemnaru? Uite. — Ascultă. stive de saci. vite. răcnind ca turbaţii că au năvălit hoţii. Te pisez ca pe-un căţel de usturoi şi zic c-am glumit. ridicându-l de două palme în şa. să te fac mii de fărâme. stârpitura dracului! Îl înjură. blestemu îi ajunge pe tâlhari. dune de nisip. mereu visez că fur oi. stâlpi cu căpăţâni de lemn pentru încercarea puterii. Am furat. ne-am dat seama că sosisem târziu dacă ar fi fost să trecem Dunărea pe la Ghecet. căpătă o palmă de pământ la intrarea în târg. care strângea la piept o cutie a milelor închisă cu lacăt. trecură de-a latu dunelor. blegilor. Iar printre ele. unu. Pasalac. Înspăimântat. tătaru chiui sălbatic. umbrare. se repeziră afară. tătari din stepă. Din prima clipă. — Nu. aşa-i? Trebuia să le fi sărit în gât. bre stăpâne. sclipeau sub lună. Ic înhăţaseră proprietarii de circ cu mai multă osânză. Frământaţi în copite. — Am glumit.dacă a ridicat crucea. două cete de călăreţi beţi. mai ştii?! … A doua zi. am fi scurtat drumu cu o zi şi că locurile bune. calu lui mic şi iute se năpusti înainte. să le rupeţi beregata cu dinţii. Pe câmpu luminat de lună şi de focuri se vedeau. cu pereţii încărcaţi cu icoane sfinţite şi scoase la vânzare. val-vârtej. grămezi de pepeni. Astă-iarnă. la vreo treizeci de paşi. se supără Pasalac pe cel mai bătrân. se bâlbâia tătaru deasupra tobei. — Gâgâlice. rămânând mai în urmă. oameni. tătaru încerca cu vârful piciorului să prindă scara de lemn. cu becuri colorate la intrare şi pe catarge. am ajuns la Pădurea de tei şi pan’ la miezul nopţii am instalat roata cu căluşei şi „alaiu miresii”.

De mult nu m-am mai închinat. rotundă şi încinsă ca un fund de copil opărit. spre lac. mă cuprinse doru după toţi strămutaţii de la Plătărăşti. Multă. târlici. noaptea. Ia o funie. frate-miu! Auzind că Che Andrei e în târg. partea bună de conservat. în zori. gândind să apar în faţa lui Che Andrei îmbrăcat de zile mari. Am pregătit în grabă caii pe care urma să-i înham întâi la roată. unde e unu care vinde coşciuge. sculându-mă. Ioane. timpu parcă lunecase pe lângă el fără să-l atingă şi se purta cu mine ca şi cum ne-am fi despărţit cu o zi . să cumpere şi să vândă. Am pus caii sub paza nevestei lui Pasalac femeia avea somnu uşor. care a primit înştiinţare că bărbat-su s-a prăpădit pe front. Circu nostru nu se mai afla la intrare. un armean gălbejit fes. din ultima trecere prin Brăila. între dunele de nisip. multă zăpăceală a intrat în omenirea asta. leagă caii de căruţa în care s-a suit nevastă-mea şi culcăte. eu merg să văd ce coace în târgu ăsta puturos. — Stai liniştit. trupu. unde lumea vine să se disi reze. da când l-am văzut p-ăla c-a adus paişpe sicrie în târg. curăţa împreună cu nevastă-sa. L-a luat o muiere. poate. că peşti întregi nu se mai vindeau nicăieri. Pe hoţ nu-l răzbeşti decât cu bătaia. Era neschimbat. Da.— Du-te şi te culcă şi lasă-mă-n pace cu Mântuitoru tău. se întoarse el spre mine. domol şi înfundat. între storiştea călugărilor şi „alaiu miresii”. I-am spus de tine şi când s-o lumina de ziuă vine să te caute. palidă. a dat un coşciug cât am stat eu acolea. nu mă crezi. cu faţa la luna din ceru Dobrogei. Zeci de căruţe uruitu lor pe drumurile din stepă. am văzut mirat că tabăra târgului se lărgise mult. mai bine zis. Lângă noi. Che Andrei sosi târziu. L-am întâlnit acolo. puştile de tir din rastelu de la „alaiu miresii”. mă. dejugaseră patru negustori. fixându-mă cu singuru lui ochi teafăr. — Che Andrei! Am strigat bucuros. mi-am făcut cruce. unde băiatu tocmit să tragă de sfori şi să poarte mireasa pe sub bolta de viţă întinsese o fâşie de pânză albă pe care era scris cu cerneală: „Ezerseazâ ochi şi mâna pentru patria română”. cu faţa încreţită de nesomn. Două din oile furate sunt ale bătrânului de care-ţi spuneam că-l aştepta pe lemnaru Petrea Dună să vină cu crucea la Mircea-Vodă. la două ceasuri după răsăritu soarelui. ci la vreo două sute de metri mai în adânc. îmi tulburase somnu şi-l simţeam încă stăruindu-mi trudnic în oase şi-n creier se îngrămădiseră roată lângă roată pe întinderea dintre Pădurea de tei şi Lacu lui Bădel. trezit înaintea mea. se trimitea fabricilor care lucrau pentru front şi numa căpăţânile se aruncau pe piaţa liberă iar în marginea podului cu căluşei. — Te-ai sculat? Întrebă Pasalac. Cică: „Măcar lucruşoarele rămase de la el să le îngrop creştineşte”. de frică să n-o secere moartea pe neştiute apoi am luat o pătură şi m-am lungit pe ea. Unde e? Vreau să-l văd. topea untură pentru copt gogoşi în două cazane uriaşe. — Era singur? — Nu ştiu. mă bătu pe umăr. Pasalac. nu dormea aproape deloc. având în căruţe butoaie cu capete de scrumbii la saramură ştiam. apoi miam schimbat cămaşa şi pantofii. şalvari învoit cu Enache Pasalac. Azi-noapte s-au furat din târg patru perechi de cai şi opt oi. că mâine-i zi de tăvăleală. la toate punctele de vânat peştele se descăpăţâna sub supravegherea împuterniciţilor armatei.

Toamna. În războiu ălălalt l-au pus să care moaştele unui sfânt din Suceava la Paris. îi sticleau . ca să nu pună laba pe ele nemţii. le pun pe linia de plutire şi năvălesc ca smintiţii peste pescarii care n-au avut vreme să se tragă la uscat.înainte. că şi voi îi daţi mereu cu fleanca: „Pace-n ceruri şi pre pământ bună-nvoire între oameni”. ia aminte de la mine. trec la părintele bătrân. că şi socru-meu tot popă a fost. Află. — Eşti galanton. Are doi băieţi. creşteţi al dracului de înalţi. Dă lumea. Iar marea urlă şi ea mereu uuu! Uuuu! Cere suflet de om. camarade! Dacă te roade la buci. cât costă să mă sui în spinarea unui cal de-ăla? — Pentru tine e pe gratis. morţii au început să arunce spre mal lucruri scumpe. Iu Caramet. Văzu bisericuţa de pânză călugării. la umbră. peste o săptămână la Dunăre şi invers. sau să-i beleşti de vii. se apără Che Andrei. ăla care mergea în fruntea convoiului. e o gaură de vulpe în care se vâră şerpii colac să ierneze. Da de urcat nu mă urc. Cum venea. să trecem la ale noastre! Dobrogea. morţii trec la cârmă. să căutăm în altar vreo sticluţă cu vin de împărtăşanie. părintele. Îmi zise: — Te-ai lungit. înotând în sutanele lor negre. cususeră cu fir de tort peretele sfâşiat de calu tătarului şi ciocăni cu degetu îndoit în cutia milelor atârnată la intrare. să le retezi gâtu cu coasa. Nu vorbeau. Venea de la Stăvărăşti. e altceva. Ca tat-tu. aruncau. Da scurt. îţi vine să sari din pat. Patrujpatru de zile a făcut până acolo şi tot timpu a jucat septic cu cheferiştii deasupra coşciugului. pietre preţioase ca să intre Caramet să le ia. una lângă alta. Lu ăsta. sub icoana Sfântului Gheorghe omorând balauru. Pe un cal viu. şi căutau om viu. ne-am lungit amândoi sub căruţă. — Poate vrei să tragi asupra miresii. să dea Dumnezeu să li se usuce picioarele la amândoi. îi spuse Pasalac. acum şase ani. crede omul că sunteţi înnădiţi! Da şi tu ai faţa de înecat. vreau să zic că se bătuse acolo şi fugise să nu-l taie ăia cu cuţitele. de la un bal. iar ăi de-acasă îţi fură oaia-n târg! A lui Mohreanu. dă! Făcu el. — Ne-am lăsat duşi în ispită. clătinând capu cât o tărtăcuţă. Secătura de Marin Doancă ne-a înşelat. Noaptea. ies din adâncurile mării toate corăbiile scufundate. ai să te faci cât plopu! Voi. când am plecat din Plătărăşti astă-toamnă era pe mal când corăbiile au ieşit şi-au început să caute om viu. domnule. mă. La prânz. în noaptea de Sfântă Măria Mică. pe Zigu şi George. Ce mă supără pe mine în Dobrogea asta e că latră câinii mai rău ca la turci în Anatolia. Mă ia ameţeala. Numi place Dobrogea şi de-aia sunt mereu pe drumuri: azi la Aguleşti. Atunci. — Nu. auzi tu. a văzut corăbiile. — Plină. Da oamenii cheală pe gârlă şi boii pe gheaţă se bat în război ca orbeţii. din neamul alde Mohreanu. Nae Caramet îl ştii tu. Dă. Da nu era nimeni pe apă. atât şi nimic mai mult. înseamnă că macină moara. Da era mare pramatie! Înfuleca un picior de porc la o mâncare şi bea cât un gonitor în luna iulie. şi Che Andrei mi-a spus istoria strămutaţilor la Dobrogea. asta-i socoteala. măcar goneşte drept. Pluteau pe lângă ţărm. Urcă-te. mă strigă.

altfel se ducea pe copcă. cu care nici să te spânzuri nu poţi. Pleci. Norocu lui c-a fost treaz. E un fel de răspiată: am luat un suflet. haramu bătrân. dacă ţii tu minte da n-ai de unde. la fel ca la Plătărăşti. se ţin lipea de om şi pe uscat. Dobrogea e un butuc de cretă şi-o căldare de sare. şi la sfârşit primeşti un căpeţel de funie. au nimerit-o măcar cu casele: sunt trainice. să scăpăm de colcăiala aia puturoasă! Ce mai. care-a ajuns gardian la primărie şi omu perceptorului. măi. nu s-a băgat să le ia. poftim banii. morţii aruncă pe uscat un galben şi-l găseşte unu din neamu înecatului. din pământ nu poţi să scoţi un pumn de grăunţe. Alexandru Căpălău şi încă mulţi alţii. După aia. că n-o iei pentru tine? — Ha-ha. toamna. călduroase şi ploşniţa nu se prăseşte în ele. pentru că morţii iau totu înapoi pe corăbii. şi de la turc. priveşte semnu puterii! Şi-i bagă Iu ăla sub nas bastonu perceptorului. că erai mic am strigat la plecare: — Ne ducem la Dobrogea. că nu trăsese la măsea. Norocu lui. Dacă-ţi înmoi un deşt măcar. corăbiile n-au nicio putere dacă eşti pe uscat. Caramet strânge dările pentru stat şi se coţopeneşte cu damigeana pe uliţi. acum ţi-ai făcut idee: o putoare şi-o dezmăţată. Vorbesc de ăia care-au rămas în sat şi s-au învârtit să nu plece pe front. zice. n-are nici a mia parte din ce era acolo! Cred şi eu că n-are. însă. şi de la bulgar. camarade. valu vine de te trage în adânc şi de Sfântă Măria Mică din anul următor eşti şi tu unu din ăia care stau pe corabie. Che Andrei! Nici prinţu Şuţu. neam de cutre. care se îneacă în Dunăre. toţi ai noştri muncesc în dijmă pe moşia prinţului. Ştii ce pământ am primit noi la Aguleşti? Douăşpe pogoane de sărătură. Despre mare. au fost târâţi la război: Dumitru Căpălău. n-a ştiut până acum cu concentrările. beţi şi voi să vă treacă obida. că eu presimţeam că Dobrogea este o înşelăciune murdară şi am strigat. — Cutare. — De unde ştiu eu. întreabă cutare. când l-a fătat mă-sa. Marea Neagră înghite averi de când e lumea lume şi de la român. râde Caramet. Da-n Dobrogea. nu găseşti nimic. E limpede? Trage cepu! Şi ăla-l trage. Ăi care au făcut schimb şi cu casele. din piatră. ca să amăgească şi pe alţii la anu. — Zvârliţi tot ce vreţi. de bucurie. cât e el de prinţ. după o halcă de carne macră. Ouleaţă-ţiganu. ştii. Că. E prea de tot. să dea peste-o . şi de la rus. Ăi mai mulţi. m-a trimis domnu perceptor să-i umpli damigeana asta cu vin. pierzi un om pe drum. da deştept. Se zice. în partea care mi-a căzut mie la împărţeală arunca tot satu gunoaiele şi leşurile de vite. da Dobrogea aia e cu botu plin de zoaie. cu măciulie de argint. Chestia e să nu te-apropii de apă. are două vine înnodate. poţi să umbli cu capu la fund până crapă splina-n tine. S-a luptat Caramet cu ispita până-n zori. Mohreanule. un schelet adică. toţi care sunt în stare să poarte o puşcă pe umăr. da măcar aprindeţi un foc mare. că atunci când izbutesc să înşele pe careva. nenorocirile. împuşcat pe tat-tu mai pierzi şi pe Barbu Căpălău. eşti pierdut. Da numa-n noaptea de Sfântă Măria Mică le arată. cum e Nae Caramet de-o pildă. Pe Titi Şorici l-au reformat. da eu nu cred. îmi spunea a doua zi: — Ce de bogăţii. În schimb.ochii. mama mă-sii de Dobroge.

mai mult verde decât vânătă. şi ea cu lipici. Pe mine mă scotea din minţi şi-l băgăm în mă-sa ori de câte ori îl vedeam. Cântecele erau tot ce-i mai rămăsese de la Ouleaţă şi le îngâna încet. dintr-odată. cu jale. Nu vorbea şi n-auzea. cu o voce răguşită. hai. Doamne. Lui îi plăcea. Aici Iuţii mă mânâncâ… Ce glas avea. a pus ochii pe fata a mare a Şoavei. Noaptea. eu ştiu mai bine ce s-a întâmplat: i-a fost frică. puţeau a blană de câine de-ţi era scârbă să te freci de ele. Când a aflat că Ouleaţă s-a stins. într-un cuvânt. s-o fi gândind că n-are cui. nenică. Sta cu spinarea lipită de-un dâmb de pământ. soarele ăsta din Dobrogea care te frige de-ţi seacă măduva ardea încet deasupra ei. fiindcă nu se da în lături de la muncă. dormea cu crăcii pe pereţi. când se ducea la culcare. a început să cânte. zicea. de data asta în picioare. E greu. doar trăise atâta vreme în baltă cu vitele şi cu câinii. nu-i păsa. la bătut porumbu. se descurca. care a damblagit şi stă toată ziulica într-un cărucior pe rotile eram dărâmat de drum şi o auzeam cum stă în stepă şi plânge. Ouleaţă. când se ridică vântu de pe Marea Neagră. Daolicâ. Alexandru a intrat argat la curtea lui Şuţuburic. la patruj de zile. da ea nu se mişca. după Bobotează. . Ţiganca. sau un blestem de căţea care-şi găseşte căţeii cu ţestele strivite sub bolovani. Eu taman atunci venisem de la Plătărăşti fusesem să mai văd Noianu şi via pe care n-am vândut-o şi băusem trei zile în şir cu Fănică Măxineanu. şi-a luat zilele singur. Unii zic c-a făcut-o de prost ce era. Pe iarnă. Eram în grădină scosesem salteaua între tulpinile de floarea-soarelui m-am apropiat de gardu de mărăcini şi am văzut-o cum. acum trei ani. Omu e făcut să rabde multe. lângă dâmbu ăla în care bătea luna.ursitoare sanchie! Dumitru n-a scris nimic. Şoava lui gătea la bucătărie. lua două javre cu el în odaie. Lăboaiele lui. trist. Ca să vezi că nu era tocmai prostu proştilor. o săptămână întreagă Şoava a stat lungită la pământ şi a bocit. Nu cunosc ce bani primea. Patru şiruri de mărgele Să mă port la gât cu ele… După Ouleaţă. greu pământului se înfricoşează şi el de-atâta durere. Ochii: supţi. răi. bleg şi gogoman. aici căpiezi. se încreţea carnea pe tine când îi vedeai faţa: umfiată şi vânătă. bocea nu ştiu cum să zic un fel de chelălăit lung şi spurcat. îţi rupea inima când se pornea să-i zică una! Acum satură viermii pământului. parcă eu nu-nţeleg? Da vino în casă. a murit la Ţiganca. Muncea de-i plesneau ochii din cap: pe secerătoare. la tăiatu viei. Era la mitralieră şi cică în ziua aia cânta sub ploaia de gloanţe: Şapte văi şi-o vale adâncă. era îmbrăcat cum se cuvine. la umbră. da când i se rup zăgazurile şi se prăbuşeşte. Şoava a tăcut şi apoi. cântecele pe care de-atâtea ori Ouleaţă le cântase numai pentru ea. Dacă te-apropiai de ea. în rând cu slugile ale mai de vază. Da ăsta. iar pe altele două le lăsa în prag. Avea tain şi odaie la arman. Pas de-l scoală să-l trimiţi undeva. că parcă îngrămădise Dumnezeu în el oasele pe care s-ar cădea să le aşeze în patru oameni. pentru că el era ăla care hrănea haita de câini de la curte şi-i lăsa seara nemâncaţi ca să latre toată noaptea. uscaţi. săracu. fa. N-a vrut şi n-am putut s-o luăm de-acolo. i-a venit rându lui Alexandru Căpălău. — Şoavo. Noaptea. ai speriat copiii. La Aguleşti. dacă-ţi dă mâna! Păzit de câini.

s-avem ce vinde la vară ălora din Constanţa. o desprind. trei lacrimi de sânge lasă să se vadă că băiatu-tău. scrisoare: „Scumpa mea soţie. plec şi pentru mine nu mai e întoarcere. în pragu odăii. — Secera. tot la o săptămână. se face şi nu se face că ţi-e milă de tine şi de toţi oamenii ăilalţi. — Ai. Sau mai bine te vâr într-un troian şi te zidesc cu zăpadă de jur-împrejur. când o fi vreun pat liber. a început. cu topoarele. o desfac în fâşii lungi şi înguste cât foile de tablă pentru învelit casele şi cu căngile împing bucăţile pe un canal spre mal. — Măiculiţă. cale de o sută de metri. ţiganca tânără primeşte veste să meargă să-şi ia bărbatu din spital de la Buzău. se ştie. intră ăi dintâi în luptă. patru oameni de zăpadă. Aia se strâmba de durere şi râdea. Adevărat. eu nu-l ştiu pe de rost. Ei. şi-acum vine grozăvia a mare! Începe războiu şi regimentu ăla din Buzău în care era Alexandru. mi-e dor de tine”. regimentu ăla. Alexandru a topit un bulgăre de sodă într-o cutie de conserve plină cu apă şi a dat băutura pe gât. După două luni. Măsoară ei câte-o halcă. tristeţea amară îţi pune gheara în gât şi te frige jalea în inimă. o să-l . c-ai supt lapte de la o mamă şi că înaintea ta nu mai e nimic. Ideea i s-a înfipt în cap acolo. la tocat. Mohreanule. Seara. Gându morţii. Toţi din curte. jos la iaz. El un haidău. ea s-a dus la culcare şi el a rămas în curte. Alexandru lucra cu cangea. pe un jgheab de lemn. S-au luat. că-n primu an densurătoare. uită-te-n colţul năframei. când popa de la Aguleşti încheia cititu pentru pomenirea lui Ouleaţă. încă n-am pornit şi moartea a şi intrat în noi! S-a îmbrăcat şi s-a dus la magazie. Seara. ţiganca mâna un cal. nea Alexandre. ce oase tari şi boante! — Eşti mică. Alexandru îi apuca mâinile înroşite de ger şi le freca între palmele lui. s-a gândit Alexandru. lângă prispa ţigăncii. cu cărbuni în loc de ochi şi cu câte-un morcov ţuguiat deasupra gurii. zic. primeşte ordin să încarce calabalâcu şi să mi se care pe front. Din buza malului. şi-a amintit Alexandru de un cântec de pe la noi. n-o să-l mai auzi intrând în şopron să înjuge boii. ea un chiţibuş de muiere. Dimineaţa. niciodată. în ajunul plecării. cu tichii. Eşti tu şi nu mai eşti tu. a strâns-o la piept ca pe-un mănunchi de tufănică. mamă. şi aşa mai departe. da spitalele gem de răniţi şi Alexandru Căpălău zace din vina lui. De câte ori ea da să se aplece ca să înfigă cârligul într-un sloi. Peste două luni. îl omoară pe soldat înainte de vreme. îmi spunea mai pe urmă că plecase fără niciun gând. gheaţa e târâtă cu caii până în gura hrubei. a explodat un focos de grenadă care a sfâşiat burta unui cal. o să-ţi fac un om de zăpadă. Alexandru era în garda steagului şi ăştia. Cântecu. Mai încolo. Aproape fără să-şi dea seama. aşa cât jumătate vatră de casă. şi-ţi pare rău c-ai trăit pe lume. e grav bolnav. omu n-are pereche de tâmpit pe lume. lângă cazanul în care spălătoresele fierbeau sodă amestecată cu pelin şi grăsime. tot cu vorbe alese. În el. zicea el. Alexandru e chemat la armată şi. să facă săpun.Vine ordin de la administrator: — Tăiaţi gheaţa de pe iaz şi umpleţi gheţăria.

Ieşi de sub căruţă.primească. ale lui Alexandru parcă erau presărate cu levănţică. şi el îi făcuse patru oameni de zăpadă lângă prispă. Un strop n-a dat pe-alături. când trăgea să moară şi tare îi mai părea rău că moare! Că ţiganca. Un pahar eu. când stăm lângă patu lui şi mă gândeam că are să moară. către sfârşit. că doar nu simţea gustu mâncării. — Tâmpitu! Parcă strigă: prune. îl văd că face un semn muierii şi ea scoate o damigeana cu vin. — Atunci. da ce-a fost cu Alexandru Căpălău. Che Andrei. Soda îi arsese gâtul. îmi zicea. şi cu om şi cu cal. tun. aş îneca juma din Dobrogea asta nenorocită. Eu beam ca tine. direct în burtă. însă. Che Andrei. Che Andrei! Al care striga repeta numele bătrânului cu îndârjire. îi lua capu în palme şi-l dezmierda legănându-l: — Omu meu. într-o zi. — Che Andrei. o strecura şi i-o turna cu lingura în pâlnia pusă în gura furtunului. la îndemână. Strigă şi preţu. Dacă ar fi. că poate m-oi fi scos la vânzare şi eu nu ştiu. un ştergar în care scuipa de o sută sau de o mie de ori pe zi. pe drumu de la Buzău la Aguleşti. cât ai băut dumneata înviată? — Mult. Che Andrei. nerodule? Mă vezi că sunt aici şi strigi întruna ca animalu: Che Andrei. dar acum trebuie ridicat numaidecât. ca un apucat. El scotea dopu din capu furtunului şi le dădea voie la oameni să miroasă. am uscat damigeana. cobora doar să-şi facă nevoile. Alexandru a stat numa-n pat. să ştii. odată m-am îmbătat şi c-un iepuroi. anunţă Caramet în şoaptă. Muierea a plecat cu căruţa patru zile la dus. — Simt. — S-a înecat prinţu. i-am dat să se ducă şi el cădea mereu în fund. Acasă. Zicea el. Scuipa şi gemea. Dura mult până să verse în el tot sosu din strachină. lăsând caii în voia lor. prunişoare uscate. cu faţa strălucind de bucurie. Nevastă-sa fierbea bine mâncarea. zice Alexandru. Che Andrei se supără. să am în burtă toată băutura pe care am supt-o şi tu m-ai apăsa cu pumnul pe buric. patru la întoarcere şi a venit cu bărbatu. de ce urli. Venea lumea şi se minuna. Che Andrei. măi Alexandre. Da una nu-mi ieşea din cap: „Cum dracu. cu gura închisă. iar în timpu ăsta el plescăia din limbă sau mesteca din fălci. izbindu-se cu creştetu de butucu roţii şi răcni înfuriat: — Ce vrei. cum mi se lărgeşte întruna gâtu. . ăsta bea fără să bage în gură şi-i mai chiaun ca mine?!” Asta n-am s-o uit niciodată: eu am băut cu cine s-a nimerit. Ascultă. din obişnuinţă. Ar merge lumea până la genunchi prin vin şi ţuică. ca ăla. la fundatoare. un pahar el. Alexandru. Ne-am pilit amândoi. Se rup rândurirânduri de piele şi se lărgeşte groapa. avea sub pernă. omu meu de zăpadă! Îi era drag şi se gândea la noaptea aia când tăiaseră gheaţă. dom’le. Îl hrăneau pe un căpeţel de furtun înfipt în burtă. beam aşa cum se bea. mă întreabă Alexandru. maţele omului miros frumos. hai să bem. Asta. mai va să-mi spui tu mie că se vede pe toate drumurile! … — Che Andrei! Costache Andrei din Aguleşti. mă Caramet. vărsăm vinu-n gură şi-l dam pe gât. înfăşură hăţurile pe urechea căruţei.

Adică numa după matale. da. Lacu e plin de brădiş. De trei ori întoarse capul şi mă privi cruciş peste umăr. am băgat de seamă că n-aveam căngi. Asta era ieri dimineaţă şi apa nu i-a scos nici astăzi. A intrat să se scalde în Lacu Iu Bădel. Ce să-i faci. împreună cu nevastă-sa şi ia tras dracu de picior la fund. Şi el. bine construit. De pe frunte şi de sub tâmple i se scurgeau pe gât. aţi trăit o viaţă lângă Dunăre şi lângă Noian. iar primăvara tot s-alegea cu două-trei deşte degerate. Goneau. îl luăm şi pe băiat măi. ceva de speriat! Neam de greci. dâre de sudoare. — Lasă. şi oasele spinării jucau sub pielea lor ca nişte mosorele. mă gândeam. Ioane. Titi Şorici mi-a spus că i se păruse atunci că în căruţa lui nu urcasem eu. — Care prinţ? Întrebă Che Andrei. nu primeşti parte egală. os tânăr! — Te iau. îmi zise Che Andrei. zici că s-a spart nuca. cântărindu-mă din ochi. Goneşte de parcă vrea să ne piardă. Şorici mâna încordat. care se smuciră în galop. Peste ani. domnule. s-a liberat. Pe lac. noi singuri avem dreptu să-l găsim pe prinţ. treaba lui. că nu ştiam de ăsta a Iu Mohreanu. Ne-am atârnat de loitre şi el a dat bici cailor. ca să dea îndărăt. să ştii. o să-l punem să calce apa. învelindu-i-le în foi de varză acră. de-acum n-o să se mai plângă de ger. stând în genunchi în barca legată de coşul căruţei. ca şi Caramet. Dai dracului târgu ăsta răpănos şi mergi cu noi! Auzi. să fărâmăm toate bărcile ăluia din târg. Am plecat fără să-i spun o vorbă Iu Pasalac. — Mergi cu noi. Acum. că-i nenorocire câte au să năvălească pe lac când s-o afla de păţania prinţului şi de premiu. ţipă Che Andrei. Administratoru spune că Şuţu-Buric dă un premiu de-o sută de mii ăluia de-i găseşte. Caramet. în pieptu păros. şi el voia să strige: — Măi Neculai. trebuia. — Nu mai suntem trei. El m-a trimis după voi. măi. — Nepricopsiţilor. ci tata. e a Iu Neculai Mohreanu. . Titi Şorici aştepta cu caii înhămaţi. — Dă-mi o băncuţă de nichel să-mi frec cucuiu cu ea. — Precis? Se aprinse Che Andrei. îmi zise Caramet. Era rău de frig. Barca e în căruţa lui Titi Şorici. Scăpăm de Dobrogea. I le vindeca Şoava-ţiganca. nu vrea să împartă banii în patru grămezi.Era un om înalt. Vorbeşte desluşit: Buric sau guzganu ăl bătrân? — Bătrânu. când am pus luntrea pe apă. Prinţu. şi după ei! Trebuie să ajungem acolo înainte d"e a se întinde vorba în tot târgu. Ardea o pădure pe iarnă ca să se încălzească. În marginea ailaltă a târgului. spuse Caramet. — Ce dracu. mama mă-sii. o să ne îmbătăm la pomană! — Trebuie să-i scoatem noi pe înecaţi. l-am auzit cu urechile mele: o sută de mii. Che Andrei. e bun băiatu. camarade. Am cumpărat o barcă. Jos la lac. suntem patru. că-l cunoaştem de la Plătărăşti. îmi spune mie inima că noi trei o să punem laba pe părăluţe.

dar eu am băgat capital în luntre. carele eşti în ceruri. lepădătură din fundu Dobrogei! O să te dumic momeală la cosacii. zise Şorici. Şorici şi Caramet apucară vâslele. Caramet. slobozită în târg să-l întoarcă cu dosu-n sus. năvălind din târg. Mulţi dintre ăia care n-aveau nici bărci. — Haită de lepre! Strigă Che Andrei. Un flăcău. Iscodeam împrejur. Al doilea val. Che Andrei. nicio grijă. Nu mai zi dracu. trecui la prova. iar în vremea asta cercetau cu picioarele. — Hei! Se supără Şorici. — Uşor îţi vine ţie s-o faci pe deşteptu. se apropiau de lac. — Feţi-logofeţi. În câteva minute. Zi Tatăl nostru. prin roatele de lintiţă şi brădiş să descopăr o urmă de-a înecaţilor: vreo fâşie din costumele lor de baie. vântura oiştea prin apă într-o jumătate de cerc largă cât aria şi toca prosteşte din gură. Eu. Şorici şi Caramet îngheţară la vâsle. dacă nu se despică pământul sub ei să-i înghită. înotând voiniceşte. apucă vâsla. să-l răvăşească. Reluarăm căutatu cu înfrigurare. în covoru de brădiş forfotind de lipitori. zvârli luntrea la vreo zece metri pe apă. pe noi ne-a oropsit cel mai mult Buric şi noi trebuie să-l scoatem pe ta-su. camarade. şi patru hârdaie uriaşe pentru spălatul . ameninţând cu oiştea în vânt. au aflat cu toţii şi vin potop să ne sufle bănişorii. să luaţi căngi! Smulse oiştea căruţei. sau colacii de salvare cu care porniseră în larg şi se spărseseră dracu ştie cum. p-ăla care are curaju s-o facă. îl scoate. La spatele nostru. dintr-o opintire. Ipă. cu toţii parcă împinşi de la spate de-o cireada de boi turbaţi. — Hai. încălecase o buturugă şi vâslea cu braţele. smulseră podelele căruţelor şi făcură plute din ele. însă. în cete sau singuri. continuă Che Andrei fără să-l audă pe Şorici. pe o întindere de aproape doi kilometri. Aşteptaţi liniştiţi şi vă scoatem noi cu burta la soare. vă găbjim noi. o propti în mal şi. gol puşcă. tăind-o peste mirişti. agăţaţi de cozile lor. orbeşte. îl pocnesc la moacă în numele Tatălui. într-o rostogolire drăcească. îi mânau cu chiote şi cu lovituri către mijlocu lacului. călăreţi care se întreceau să şi-o ia înainte unul altuia. prinţişorilor. luă de bună povaţa lui Şorici. se avântară în larg. în timpul ăsta. zeci de căruţe. Din stepă. Vrei să înhaţi premiu. — Nu-i aşa. P-ala care sapropie întâi. cu ochi de uliu. lepădând hainele. sicriele despre care-mi vorbise Enache Pasalac. spre uimirea tuturor. că te duc la spânzurat. ne lasă calici. împinse pe. noii veniţi aruncară pe apă douăzeci şi trei de luntri. să-l împrăştie cu coarnele. Strigătele şi bălăceala se amestecau cu înjurăturile. sfinţească-se numele Tău… — Şorici! Urlă deodată Che Andrei. se împotrivi Caramet. dimineaţa. Vin ăia din târg. lacu forfotea de oameni. nici cai. Cine-o avea noroc. dacă vrei să ne-ajute cineva. cu bentiţa neagră înnodată la ceafa în formă de fundă. n-ai cum să-i opreşti. cum fac copiii când umblă să găsească un lucru pierdut: — Scoate drace ce-ai furat. săbioarele şi băloşii din lacu ăsta! — E dreptu lor. Tătarii intraseră cu caii.şi nici atâta lucru nu v-a dat prin cap. căci începu să murmure în barbă: — Tatăl nostru. Dacă nu se întâmplă ceva. oameni pe jos. Ai care n-apucaseră bărci.

Prin somn. Eram sleit. sunt aici” şi toată lumea se năpusti într-acolo ca să se arunce cu capul în nămolu de pe fundul lacului: a doua oară. nişte măscărici de circ. pe lună. Când m-am sculat. Stai că ţi-i spintec eu! Înfricoşaţi. eşti un iritic. — Strigă la ei să-şi ia tălpăşiţa. când flăcău cu buturuga scoase din ape un ciolan de cal. când patru inşi. bate contra. — Popo. răcnind: „am dat de ei. — Îmbucă cu nădejde. clănţănind de frig. pe care-l vântură deasupra capului. se repezea Che Andrei. care-mi spusese să umblu pe fundu lacului cu ochii deschişi. mâine nu mai avem loc aici. urcase starostele călugărilor de la bisericuţa de pânză. cei de la circ suciră luntrile spre mal. îmi zise Titi Şorici. Când mai creşte niţel cocoaşa lunii. să mă ţineţi minte toată viaţa. Am stat pe lac patru ceasuri încheiate. i se răspunse. cu voce scăzută. Nici aşa nu merge. un paner cu peşti şi trei guri de ham şterpelite din târg. Să se ducă dracului. şi eu nu dau voie să fiu prădat ca la . încât fu cât pe-aci să se prăvale în apă. gălăgioşi. şi repetă rar: trebuie. camarade. Dacă nu-i găsim în noaptea asta. Noi ramaserăm pe loc. mergem iar să ne-nmuiem călcâiele în apă. Aşa! Netrebnicii ăştia îţi falsifică hârtia de-o sută cât te ştergi la ochi şi vin să-şi bage mutra şi-aici. Căutarea se dovedise zadarnică şi multă lume luă calea târgului îndărăt. — Artişti care fac lumea să râdă. L-au pescuit pe prinţ şi fug! Asmuţiţi de strigătele lui Caramet. Che Andrei lungi oiştea spre bărcile albastre şi făcu lucru ăsta cu atâta însufleţire. într-unu din sicrie. c-au să aducă pescari de la mare cu scule speciale. Din coş se vărsară în prafu dramului patru maldăre de stuf. — Asta-i pungăşie. — Uite că nu vrem. Trebuie să-i găsim. Şorici. am adormit. mânuind o jordie lungă de-un stânjen. spuse el. târând o plasă pe care o urcară mototol în căruţă şi porniră în trapu cailor. Ioane?! Îşi curmă siru înjurăturilor. pentru că sărisem de zeci de ori în apă şi dădusem ascultare lui Che Andrei. ieşiră din apă. Mâncând. am simţit mâna cuiva îndesându-mi la căpătâi o buleandră făcută sul. Che Andrei îşi ieşi din minţi. să mâncăm şi să ne mai încercăm o dată norocu. Caramet se certa cu Che Andrei. răcni Titi Şorici. Zărindu-l. Schimbau vorbe aspre. Eşti un… Ce sunt ăia. în costume strălucitoare. Eşti de două ori mai mare secătură decât socru-meu. văzându-mă că mestec în silă bucăţile de pastrama tăiate mărunt cu cuţitu. plasa. de spectacol. luna crescuse doar de un deşt. Seara. Nae. — Pe ei. La spatele căruţei.rufelor. opt călăreţi porniră în galop după căruţă. O prinseră din urmă şi o răsturnară cu burta în sus. strigă Caramet. Ăştia au bani destui. timp în care trecurăm de două ori prin răcorile groazei: prima dată. mii de ace îmi împungeau ochii. — Măi scamatorilor! Mi-o luă înainte Nae Caramet. Nu dormisem nicio jumătate de ceas. undeva la un colţ al malului. — Te fac eu să vrei. frânţi de oboseală. pezevenghiule! Dă îndărăt. ne înapoiarăm la mal. holbându-se mirat spre două bărcuţe albastre în care se legănau. şi cu măşti deşucheate lipite pe faţă. Spălaţi putina până nu vă fac eu o scamatorie.

— Asta zic şi eu moarte boierească. la vreo cincizeci de metri de mal. ne era peste putinţă: cel dintâi pas în apă ne-ar fi trădat. Nu vreţi aşa. Înecaţii Caramet dăduse peste ei întâmplător zăceau în stuf. îmi ajunge vorba ta. — Bine. — Daa? Făcu Che Andrei din gât. Şorici se întoarse încet spre Caramet şi continuă sec: — O să fie cum vrei tu. şi… Strângând pumnii. Aceeaşi cale o urmă. ne întoarserăm la mal şi aprinserăm ţigări. prima ţigare din viaţa mea. un grup de oameni. du-ne-acolo. Şi mi se cuvine jumate din suta de mii. se căsca gura unei gropi de lut. sări Caramet. Şi tropăiturile. răspunse Şorici. mai iute. să-l trântim pe golan pe roata căruţei şi să-l legăm burduf. ăştia. Che Andrei rămăsese în drum. Tăcut. îi prinse braţu şi i-l răsuci la spate. Hai. Nae Caramet. Cât umblaserăm prin apă. Să ducem morţii înapoi. îndată după colţu malului acoperit cu tufe de mărăcini. Da Titi Şorici. — Mai întâi să-mi garanteze şi ăştilalţi. că se strânge lumea. — Fără tărăboi. pune domnule. şi când e stârv. Luaţi păturile cailor şi veniţi. alde Şuţu. îţi înfund gura cu iarbă. După râsetele şi gălăgia pe care o făceau. Eu singur. ameninţător. din pricina lunii care-l lumina de la spate. se dezmetici din starea aia neghioabă. răsunau acum la vreo sută de metri. sub un cocioc. şi… — Eu i-am găsit. Tremuram. primu. Am intrat la ei îmbrăcaţi apa ne udă pantalonii până la genunchi i-am înfăşurat în pături şi i-am târât la mal printr-un vad al năvoadelor. în stuf. şi-ale bunică-tii. Titi Şorici. la vreo zece paşi de noi. Ştiindu-i pe toţi setoşi de câştig. şi să vezi cum îţi zbor măselele din gură. pândea să nu se apropie cineva. grea de ură. În deal. ne-am dat seama că în grup sunt cel puţin zece inşi. Prinţu-i prinţ şi când e viu. cu obrazu cenuşiu ca ardezia. O să spui tu şi păcatele mă-tii. complet lipsiţi de vlagă. . Uşuraţi cât de cât de povara spaimei. — I-am găsit pe prinţi. nu pupaţi nimic. zise Caramet. nu voi. în veciivecilor nu vă duc la locu unde zac alde Şuţu. se-nvoi Caramet. auzirăm înaintând către noi. DoamneDumnezeule. întărâtaţi de şoaptele ce se ţes noaptea în stepă sau de hârciogi. mâna. şi privirea lui pătrunse în Caramet ascuţită.drumu mare. dinspre târg. Caramet luă moarta în braţe şi-i făcu vânt în hrubă. Uite. într-o secundă. deşirat. Şorici îşi ridică ochii îngropaţi în orbite adânci. — Ce au? L-am întrebat pe Titi Şorici. Şorici era slăbănog. rânji Che Andrei şi vorbele astea întoarseră liniştea în noi. — Încearcă. pe jumătate chel şi avea dinţi rari şi laţi. Luaseră cu ei şi doi câini care mârâiau şi lătrau fără încetare. se auzeau din ce în ce mai desluşit. Dacă nu taci. şi bătrânu prinţ Şuţu. se năpusti să-l pocnească pe Caramet. da-n momentu când suirăm pe mal. la fel cum eram şi noi suta de mii oferită de Şuţu-Buric aprinsese toate minţile ne gândirăm că au să ne smulgă morţii din braţe şi teama c-am pierdut totu ne făcea să înţepenim în drum. nu se întâmplă nimic. neputincioşi.

— Du-te dracului. îngrijitoare de păsări la arman. şi cincizeci de mii ne dădu nouă. Au dat ortu popii. camarade… în < > Dădu în cântec: Românaşului îi place Sus la munte. Noroc de răcan. se înclină adânc către oameni. 11 a ne numărat. pe vadu ăl mai apropiat. Tiii 01 n u i îşi înnodă banii în pestelcă. pe îiim i. Titi Şorici opri caii şi aruncă în căruţă un purcoi de orz. norocu. Patru lăutari. Călcând de-a latu dârei lăsate de păturile în care cărasem morţii. au avut de toate cu vârf şi îndesat. U. pe Laculubădel jucau prin noapte. în scobitura bărcii. doi eu n n tri pe care şi-i făcuse în Dobrogea. s-o rup şi să le înfăşor picioarele în eftrpe. şi iar bogăţie pe capu lor: trei îngropăciuni în câteva zile. Frica nu-mi trecuse cu totu. În urmă. Casieru de la Aguleşti al Iu Alexandru Şuţu-Buric îi înmana banii Iu Caramet chiar a doua zi. că-i prost ca o piftie. cu ţambalele. \mâine-o să mă e… şi eu bani ca Buric” iar la urmă ceru să fie cununat numaidecât cu baba Clănţoaia. rupt de ploi. Che Andrei şi cu mine baiu. faduul mare haz. vorbea de speranţa i. înghiţi. Se mişcau în lunecări încete şi focu lor în scădere. ca să-l apere de hoţi. plecară să-l scoată din aşternut pe popă. Ca să-i facă chefu. ici şi colo. Mă mut la munte. o hârtie de cinci sute striga morfolind hârtia: „i. când eram făcut praf. Ştia cu cine are de-a face. icu la cârciumă.când trăiau. il>dătoare şi cruntă din inimile celor intraţi în apă să găsească morţii şi. apuc. îi. În zori. Nu până în zori. Grupu ajunse în dreptu nostru şi trecu mai departe. lumini mohorâte. astă-noapte noi şi poimâine Buric. Md-o pieptiş. tremurat. suta de mii. unu din câini se smuci şi începu să schiaune şi să latre. spuse Che Andrei. cântau să ridice cârcitttnn în sus. . Când umbrele soldaţilor se şterseră cu totu în noapte. Caramet mă scoase afară şi-mi spuse: — Ai o datorie mare pe lume. ii-. cu felinare şi cu bărci de cauciuc. căci. Împărţirăm la oameni cim i vi ihe de rachiu şi zece pulane de salam. în aceeaşi zi. al naturii domnitor. Liber şi săfie-n pace Al naturii. El îşi opri cincizeci de în i i. lungirăm morţii în coş. Erau soldaţi. departe de orice primejdie. Ieri i-au îngropat apele. şi pornirăm. plecă înapoi ladunăresă-şi răscumpere căsuţa şi trei pogoane. Numărătoarea în l. Sus în stepă. m-i inşi. — Ai văzut. Mi se părea că potcoavele cailor ţăcănesc asurzitor s/i-mi venea să scot cămaşa. l’itiu la podu de la Vadu Oii l-au însoţit. I în stepă prin curtea din dos a cârciumii şi. După a doua vadră. Da popa de la Aguleşti nu veni să-l cunune. javra era cât pe-aci să ne lase lefteri. ne urcarăm şi noi deasupra. turtiţi de rachiu. Che Andrei juca desculţ pe podele. sus la munte ia izvor. ţipa Che Andrei. odată cu ei. de faţă cu tot satu. Soldatu care-l purta de zgardă trase scurt şi grăbi pasu să-şi ajungă din urmă tovarăşii. ţinând pe după gi\i •ullet •ullet băbuţă din munte. Titi Şorici aduse căruţa lângă groapă.

Titi Şorici. — Nu-ţi luam banii. Du-te şi caută-l pe Neicu Jinga. Gheorghe şi cu Pavel Berechet. trebuie să-l dezgropi. sunt şefi peste grădina de zarzavat a Regimentului 3 artilerie l ’Vanţa şi l-ar da pe Neicu c-o tavă de colivă pe deasupra. — Hoţu Tulea Fălcosu e vinovatu. dar Neicu Jinga nu mai era în sat. crăpată şi îngălbenită de tutun. la luceafăr. Nu se poate să nu ştie ei culcuşu Iu Neicu. mare ticălos mai eşti. Hai. Vreau să mă întind la caşcaval. Neicu ştie unde dai de Tulea. camarade! Bei. Străluceşte ca guşa porumbelului. ăcătoarea fiarelor şi raiu hoţilor. să-i spui. Jandarmii. gura la canea. Duminică o peţesc pe fata Iu Foţi Tomescu din Lacovişte. îmi spuse. am râs eu. cu ochii la luceafăru de ziuă. Eram beat şi i-am dat banii. cât îs ei de jandarmi. fac armata acasă. darmite pe frate-su Neicu! L-ar da pe un mertic de orz sau numai pe-un pumn de coacăze. la care trase Mohreanu. sunt o scârnăvie. După obicei. bombată. E chemarea ta să-l răzbuni pe tat-tu. Să bem.” La Dunăre. Hai s-o încheiem. 7. răzbunarea e armă dreaptă… — Mare. — Caramet! Strigă Che Andrei din uşa cârciumii. — Gheorghe nu-i de pus la socoteală. nu bei. se învineţi de furie auzind că acesta se lăsase jecmănit de Caramet. du-te. Gheorghe l-ar vinde şi pe Dumnezeu. — Trebuia să-i suceşti gura la ceafă. Iar tu du-te la Neicu. nu-s în stare să-i ia urma. vreau să ştiu? Balta asta e largă cât o ţară. mă trimiţi la ocnă! Şi l-am sărutat. să-i ungi oasele cu vin şi untdelemn şi să-i mai citească popa o dată pentru odihna oaselor. Trăgea rar cu unghia de la degetu mare. şi-o să-l găseşti tu! Cum? — O să-l pândesc pe-alde frate-su. mori. pun caii la căruţă şi mergem după el. Titi Şorici se scarpină în barbă. Du-te şi caută-l pe Neicu. moartea se plăteşte cu moarte. subsemnatu Nae Caramet. da vreau să mă însor. Mi-am oprit numai două mii. La primăvară se împlinesc şapte ani de la moartea lui. Uite. ca să nu-i clintească pe . — Nu mă mişc de-aici până nu-l găsesc pe Neicu. şarlatanul. iar eu. tot mori. din mai. şi pe Uita Vetina. Uită-te la el. se înduioşa el. să-i fărâmăm coastele. Da cum să-l dezgropi când laşu trăieşte?! Trăieşte şi nu mai e la Brăila. pe nea Gheorghe Jinga. Vreau să înghit toată roata. Singur Neicu ştie unde e. bărbatu Vetinei. trebuie.— Ai datoria să-l răzbuni pe tat-tu. urmă el mai potolit. — Unde-ai să-l găseşti. Tulea. Ion Mohreanu ajunse la Plătărăşti. „Hoţule. Dă-mi banii care ţi-au mai rămas si-ţi spun cine-i vinovat de moartea lui tat-tu. Dute şi ţine drumu tot înainte. barem să ştim de ce-am crăpat! … III Unsprezece zile mai târziu. Întors invalid de pe front – trei deşte de la mână tăiate – Neicu îi făcuse de petrecanie unui neamţ de la spitalul veterinar instalat în curtea şcolii şi fugise în baltă. ia-o la picior. sunt fecioru Iu Neculai Mohreanu şi-am venit pentru o socoteală veche cu taica.

Ce-ţi zici tu? Vetina s-a ţinut cu tata şi-o să mi-l dea în palmă pe Neicu. Spuma aceea dogoritoare semăna cu părul fetei de la circ. ai fi înţeles. prevestind desfrunzirea timpurie a pădurilor de sălcii. măcinând cărămida de pe dinăuntru. s-o ştii şi p-ailaltă. Atâta vreme cât Neicu e liber. îţi ţin tovărăşie. — Dacă erai umblat la femei. zise Şorici şi ieşi. De mâine. sub lună. şi acolo. — Ia aminte la soldaţii de sub comanda Iu Gheorghe şi-a Iu Berechet. — Ai avut bani să-i mănânci cu lingura şi acum. pentru că tabla se îmbucase prost. cu capul înfăşurat în ştergarul de vase. s-a ţinut şi cu Tulea Fălcosu. Duşumeaua spăiată în trei ape lucea ca un covor de spice. la gonită morţii. Morţii se uită. — Te-a învăţat prost. Şi la pândă în calea Vetinei. Şi. pe front. flăcările urcau jucăuşe până în coşul burlanului. sunt cu frica-n sân mereu. Băiatul se întinse cu picioarele spre sobiţa de tuci în care duduia focul. şi o să pricepi totu.ei din loc. în curte. — Nu. eu merg s-arunc vârşele în Noian. Hornul. c-ai fost prost. — Dacă vrei. la ei şi la muierile lor. la lucru. Am şi vorbit. mama voastră. Ploua. argat! Se încruntă din nou Şorici. noaptea. — Ştiu cum e cu femeile. ziua. care fusese curăţat de curând întors de la Dobrogea. Şi prin somn le ţâţâie târtiţa şi le vuieşte capu de groază. De peste Dunăre se ridicau. — Nici n-are de ce. noaptea. — Nu ştiu ce e de înţeles în asta. — Mă tocmesc argat la Berechet. spuse băiatul. când eram la Aguleşti. grămezi de nori cenuşii fulgere ţâşneau prin ei ca firele de bale împrăştiate . După tat-tu. spuse Titi Şorici. umflate de vânt. răzbăteau în afară nişte codiţe aurii. Titi Şorici se canonise jumătate de zi. În noaptea asta. Era la sfârşitul lunii august şi vremea se răcise pe neaşteptate. înţelegi ce vreau să zic? — Nu. Apele Noianului. — Culcă-te. se spărgeau cu zgomot înfundat de malul nisipos. în stuf. Mi-a spus Che Andrei. să dărâme cuibul de cioară clădit la opt palme mai jos de buza peste care se prelinge fumul. vezi tu! Mai ales când e vorba de muieri. — De bani nu-mi pare rău. şi să răzuie funinginea depusă în straturi trăgea bine. viu sau mort. şi zâmbi. O să înţelegi când o să faci dragoste cu a doua femeie. M-a învăţat o fată de la circ. noaptea. că acum-acum vin ăi mari belea pe capu lor: ni-l daţi pe Neicu. sau de nu. iacă. — N-am ştiut până azi că ea… cu tata… — O ştii acum. Sau cu a treia. că i-a văzut petrecând împreună la Brăila.

căută ea să se stăpânească. răsunară la intervale scurte trei bătăi într-o toacă de lemn. Deodată. îngânându-se cu scârţâitul obloanelor în legăturile de fier. clipea vesel prin smocurile de ceaţă. „Se împarte cafeaua”. Apoi. Lepădă flaneaua şi fusta şi îmbrăcă o rochie verde. că doar adineauri şedea aici?!” Şi simţind cum o cuprinde din nou spaima. Capul ca de înecat al lui Neculai. e mort şi duhul lui… Băiatu o fi venit să rupă iarbă pentru porci? Ridică şorţul cu ciuperci şi porni spre casă. sub ceasul de perete. punând jos legătura cu ciuperci. „Unde e. Un fir desprins din ciorapii ei de lână se agăţase de tulpina unui scaiete şi pe măsură ce se depărta de locul unde o pândise năluca lui Neculai Mohreanu. sfinte părinte. Urmele dădeau impresia stranie că omul căzuse de pe o cracă a prunului din răzor. urme de paşi: două şi încă două şi pe urmă nimic. Înghiţi. cu ochii lărgiţi de spaimă: printr-o spărtură din îngrăditura livezii o privea Neculai Mohreanu. Ploua şi parcă-n acelaşi timp bâzâiau deasupra satului sute de cimpoaie. îşi dădu scama că nu putea să fie Neculai omul murise de şapte ani „e Ion. care fusese după ciuperci pe insuliţa din mijlocul Noianului. şi aroma aceea. În curtea şcolii. ascunse luntrea în stuful jilav. şi le trecu prin părul negru. o frigeau tâmplele. Trifoiul cu flori viorii. ca şi cum l-ar fi înghiţit pământul. Vetina. clisos. cea de deasupra plină şi azvârlită un pic la colţuri i se mişcau fără să închege un sunet. înroşită de frig. şi sui pe mal în fundul livezii. Era ora cinci după-amiază. e mort Neculai. cu uruitul de vânturătoare al vântului. se gândi. Se frecă cu vanilie şi pe umeri şi la subţiori. Vetina încremeni. trăgând cu tălpile prin iarba udă. pe care ea îl strânsese la piept în nopţile lor de dragoste. apoi mai făcuse un salt. la spitalul veterinar nemţesc. Unde i se păruse că s-a arătat capul lui Neculai Mohreanu văzu în pământul negru. şi mă duc la părintele Oancea: dezleagămă. izbindu-se în treacăt. iar buzele groase aia de jos. fecior-su… Doamne. bogat. Scoase dintr-o cutie un baton de vanilie şi muşcă din el. mari cât căpşunile. închis ca într-un sicriu în ramă neagră de lemn. uşor răsfrântă. răscolit de-un şuier rece. de comarnicul cu vase. milostiveşte-te!” în odaie mirosea a unsoare de hamuri şi a efecte ostăşeşti pătrunse de transpiraţie. coborât în cărarea înecată de mâl. de când a venit la noi am mereu vedenia ăluilalt… trebuie să se ducă deaici”.deasupra ieslei de sforăiturile unui cal căruia i-ai dat să mănânce pleavă şi în spartul norilor ploaia începea să se reverse pe arii. ciorapul de pe stângul se deşira. Gura i se umplu cu salivă dulce-amăruie. se apucă să răzuie noroiul de pe bocanci. de pe fâşia de pământ care desparte curtea lui Berechet de-a lui Titi Şorici. îi învălui întreg corpul. „Să stea ploaia. amintindu-i de sărbătorile patimilor lui Christos. dezvelindu-i pulpa groasă. îşi spuse Vetina. Intră în casă. frecându-şi mâinile pe învelitoarea batonului. . cu umărul. cu picioarele lipite. Mirosul venea de la centura şi uniforma lui Berechet. totuşi tremura ca o nuia. „E o prostie. o apucă fuga la deal. ocolind livada prin lanul de trifoi. îşi spuse Vetina şi. întârzie o clipă şi dispăru. atârnate în cui. dând să-şi menţină echilibrul. după care dispăruse complet şi nu mai era niciun semn care să-ţi arate încotro o pornise. ţinând cu mâna de poalele fustei.

Trase încet de perdeaua de stambă de pe geamul uşii şi-i văzu dincolo pe Berechet. Vetina şi-l mângâie cu vârful degetelor. cal nu dau nici dacă-i vorba să-l pupe sub . au moşii întinse. cultivatorii de bureţi de baie şi de ricin sunt scutiţi de front. În odaia alăturată vorbea Pavel Berechet. îl auzi de-alături pe bărbat-su. facem război. ţie pot să ţi-o spun pe şleau: tabăra s-a născut din tertipurile domnilor ofiţeri… Tu. cobora cald şi moale spre şoldurile rotunde. Pac! Zice stătu. semn de măsurătoare a muncii prestate. ia foc: — Vor caii noştri. dacă vrei să te saturi. şezând în jurul mesei. Cultivatorii de tutun. văzându-i tălpile bocancilor uscate. Pântecele. slăbănog. ochii mari cu pleoape groase.ridicând braţele în faţa oglinzii. Facem. Noi. şa. Ion se aşezase cu spatele la uşă. bem aldămaşu a doua oară. lângă o oală cu rachiu şi un castron cu pepenaşi muraţi. m-am gândit. Cu vinovăţie necugetată. Din întuneric. I boieru ştie că trebuie să te duci şi la el să lucrezi în dijmă. şi ne-am ars rău de tot. stai aici. ca martorii de pământ pe care săpătorii de şosele îi lasă în picioare. Am treizeci de oameni sub comanda mea. când citeşte. Ne-am ars. adică tacâmu complet al călăraşilor cu schimbu de pe vremuri. odihnindu-se într-un fel de aşteptare leneşă sub rochia verde. bucuroasă. întinse ceafa sub şuvoiul de apă care se scurgea de la streaşină. răsăriseră şiruri de cruci mohorâte şi ţepene. măi băiete. de recruţi. Pe urmă mai sunt reformaţii. — Tabăra din ograda mea? … Titi Şorici. tu plăteşti. pentru stat. ai milă! … — Noroc. murmură ea. Ca să se liniştească. Scund. Pavel Berechet plimbă printre măsele o sămânţă de pepene şi o scuipă în palmă. pe Titi Şorici şi Ion Mohreanu. dacă trebuie să facem. toţi. Armata e stăpână pe capu meu. smuci de ivăr şi ieşi în ploaie. Granguri. cu creştetul chel mai chel ca al lui Şorici cojit în obraji de pecingeni. cu două rânduri de ţinte strălucitoare. simţi o uscăciune în gât. cântărindu-şi cu plăcere frumuseţea trupului ars de soarele verii. E destul că intru eu în fierbătoare. de-alde tine. patru chingi de rezervă. n-ai tras cu dinţii de bani nici când ţi-am fixat preţu răscumpărării. o să mergem călări pe coada măturii. Deşteaptă chestie: vine că munceşti la tine. căldare de adăpat. cu ochii închişi. domnii ofiţeri?! Ei bine. sac pentru ovăz. Vetina sări în picioare. Se opri. da să fii ca peretele ăla: o vorbă să n-o duci mai departe… Domnii ofiţeri. O. pătură. ţi-ai răscumpărat casa. o tabără… „Iar îşi dă drumu! Se îngrozi Vetina. ca mine şi cumnatu Gheorghe. l’rica gonea prin ea ca un cârd de şoareci izgoniţi de un val de kim ardeiat. în agoniseala mea să facă bine să nu-şi bage botu. hamuri. — Dumnezeule. zic ofiţerii. umerii groşi. se ştie. Eu şi cumnatu am primit ordin de concentrare la două luni după ce s-a deschis frontu. slujisem într-o unitate de geniu. asculţi. în ordine însă scria că suntem obligaţi să ne prezentăm cu cal. îşi ţinea picioarele sub scaun şi Vetina. făcu un pas de-a-ndăratelea şi se lungi pe pat. Titi Şorici. şi învârtiţii. dar facem şi legea „mobilizării pe loc”. Cumnatu Gheorghe. să te ia dracu!” îl blestemă ea şi-şi astupă urechile cu perna.

Somnoroasă mirosea a sudoare. numa coamă. — De furat? Întrebă cumnatu. Era îmbrăcat cu tot ce găsise mai rupciugos. Pentru osteneală am plătit-o cu patru saci de puf şi zece legături de păr de porc. care o ţineau tot într-o petrecere. Da toate astea. vin aici şi te înec. — Măi cumnate. măi! Strigă cumnatu. Cumnatu Gheorghe mă anunţase de la prânz c-o să călătorim cu vaporu de pasageri. a bătut clopotu la debarcader. Dă-mi tu unu de la tine. muierile tinere se furişau până la marginea Noianului şi priveau ca nebunele la vapoarele în drum spre Brăila şi Galaţi. — Gata. le apuca o silă şi o greaţă de la lingurică. întrucât. că sunt prost. Şi ce-am dat. am băut.coadă toţi generalii. dacă eşti atât de deşteaptă. zice cumnatu Neicu. Noaptea. Ăl care mi i-a adus i-a scos tocma din bălţile de lângă lacu Şerbanu. mă dau la mâna ta. locţiitor de comandant la Cercu Teritorial. am pus-o pe cumnata Diculeasa s-o observe. ce să facă omu când se desparte de meleagurile dragi şi se duce la moarte? Bea. i scârnă de pisică a înhăţat găinile legate perechi. cât ne mai era îngăduit să rămânem în sat. El râde: — Berechet. era şi mai vesel. stai! Nişte plocoane şi ceva bănuţi tot trebuie să ducem. În ascuns. — Zău? Şi de unde sa iau cal? Eu n-am hrănit caii pentru armată. a doua. — Îţi dau. cântă. Douăjpatru de ore. Să nu-mi pătezi obrazu! Aflu ceva. ca să fiu sigur. de colo. de la o vreme. — Dare de mită. Larma ălora care plecau le smulgea suspine şi smiorcăituri. fir-ai al dracului. timpu plecării. da mai mult. închinând cu oala pe la toate neamurile şi ne-am mângâiat muierile. şi se ascunde acum în baltă. vreau să ştiu? Găini. O să mergeţi călări. Da Vetina. Una: nu ne scutura oasele. — De ce vrei să ştii? Râse Vetina. le-a cercetat sub coadă p-ale ouătoare uite-aşa depăna din deşte şi le-a aruncat în ţarcu din fundu curţii. Titi Şorici. Că. iar când venea timpu să se întoarcă în aşternuturile goale. Nu mă dau. Zică ce-o vrea. Intră în livadă şi caută sub poala nucului. în zăcătoarea Ilarelor cum zici tu. bani gheaţă. se-nţelege c-o să ungem osia. chiuie. Vine a doua noapte. nenică. aşa cum cere ordinu. apărând în prag. e vremea. i-am spus nevesti-mi. — Hai. Am dat o mie de lei pe ei. mai mult din disperare. la trecerea cursei. doi cai şi câte zece mii de căciulă. — Vetina. fără veselie. maioru e pe front acum. ia-l la rost dacă mai poţi! Ne-a deschis bucătăreasa. sunt obosiţi. La Brăila am lăsat caii în seama rândaşului de la hanu alde Soroagă unde trag toţi ai noştri din Plătărăşti când merg în oraş şi-am plecat să ducem două cobiliţi cu păsări maiorului Leca. pac! — Lasă vaporu. rup o zi. îţi spun numele. Am plătit ca . punţile şi burţile vaselor gemeau de concentraţi. Să nu-i goniţi. forfăie gărgăunii cu miile în căpăţâna ta! Îi ungem. să te porţi cinstit în lipsa mea. Eu ştiu c-am dat cu o mână şi am luat cu trei. tu o să zici. care s-a luat în beţe cu stătu şi cu nemţii.

să nu mă curăţ. Titi Şorici. iar palma stângă apăsată la îmbucătura picioarelor. Ţine cărţulia asta şi să-nveţi pe de rost toate figurile. Voi mergeţi la Cerc. „săritura lui domnu maior Leca”. Berechet şi Jinga! Şi ne strânse mâna. Sunteţi şefi peste grădina de zarzavat a Iu 3 artilerie Franţa. în cale. Sau. Nu-mi pare rău de nimic. în rând câte unu. O să trec în dimineaţa asta să-i văd. gimnastică şi mânuirea armei. neatinse. Mă. decât de ăia patru s. cu munca şi instrucţia. tu. şi înapoi la Plătărăşti. bătuţi pe muchie şi să mor pe perna mea. — Ţuica e mai iute de picior. s-a văzut numaidecât când a ieşit în curte. tineretu de azi n-are . cu cruciuliţe. Chişiţa săltată. şi el! Eh. Ici de puf şi de păru de porc pe care scroafa de cumnata Diculeasa. Ce-aţi băut? — Ţuică. Ca pe apă le ştiu. Nici n-ai apucat s-o dai bine pe gât şi… gata. „trotineta şcolii superioare de război”. — La Şoroagă. Pac! Te capăt eu cu una la mână. sau…? — Lei-paralei. dacă trebuie. Lujer de floare. Un pic neruşinată. Titi Şorici. da untu de sub unghia mea l-am scos. l-a pus pe goană şi eu l-am cules şi l-am crescut. fuga marş!” şi trupa. Pentru asta mai dau dacă e nevoie. „Drepţi! La săritură. smirna. piază-rea. Titi Şorici. Noi doi. da face s-o ştii. pac! „Cruceaofiţerului tânăr”. la gâlceava. Vreau să trăiesc o sută de ani. domnule maior. atacă. adevărat. Da baza.” Soldatul se apropie de marginea rampei şi sare cu călcâiele lipite. Fiindcă el ne trimisese ordinele. domn maior. da beţivani mai sunteţi. Armată la cataramă. e otravă curată. Plus. Asta-i mizilicu. Poţi să mă scoli din somn la miezu nopţii şi ţi le spun dintr-o suflare. Titi Şorici. Pe urmă. spun eu. n-a vrut să mi le dea îndărăt. La început. Cu dinţii. nu se uita la Neicu nici cu dosu. vă luaţi efecte şi arme. da. Jinga. a şi ajuns la creier şi. pe salteaua cu paie aşternută pe pământ. Titi Şorici. zise Gheorghe. vă duhneşte gura ca altă aia. mai bine zis. „Drepţi! Pe scări. Pentru Vetina am făcut-o. am fi păţit-o cu Leca. „salamalâcu Iu Osman-paşa în faţa colonelului Cerchez”. stăpânu. — A. — Îi luaţi şi-i duceţi în grajdu meu de la hipodrom. aplecări în faţă şi pe spate. Chestia aparte e că trebuie să ţină braţu întins în lături. popa Oancea. rap-rap-rap pe scările magaziei. vă prezentaţi la magazie. Berechet. frate. nările rupte… — Gleznele? — De căpriori. focurile vii. Era în zori şi el iese în cămaşă de noapte. Cumnatu Gheorghe. cu socotelile. Cumnatu Neicu şi-a ucis aliatu. că-i e frate. Să beţi vin. sergent Berechet. şi dobânzile. frăţie! — Unde-s caii? Mi-o reteză maioru. pentru dezmorţirea oaselor. E război şi soldatu trebuie să fie destoinic. „broascajurământului”. — Cum sunt: globani. Pavel Berechet ştie să-şi ia şi capetele. Da fără mintea Vetinei. 1 u toate că m-am întors acasă în aceeaşi zi. — Să trăiţi. Am hrănit un criminal. — Ţuica. ca şi când porneşti la o treabă serioasă şi îţi iese. pe gimnastică.

noaptea: — O să crească mare cumnatu ăsta micu şi o să aibă grijă de noi l. Dă-i ordin şi-ţi umflă lumea de piept şi ţi-o dă cu capu de toţi pereţii. e chestie spusă şi de doctori. da el a avut microbu ăla care i-a zis: — Ia. Da Neicu. — Neicule. Îi ziceam Vetinei. Citeşte cartea de istorie. dă semne de mic. — Aoleu! Sare Vetina. mă copile? Vetina. foarfecă de vie şi taie-l pe burtă pe neamţu Kurt. da numa c-un praf de zahăr presărat deasupra. soarele şterge fotografiile. îşi zdrobeşte inamicu cu pumihi. când le scot la vânzare. Ţi-o umflă şi pac! Îi curăţă măselele din gură. asta e. Iaca o întâmplare. a venit să-mi dea băncuţa. atât îs de grase. Ca să păzim un scump pământ… Cântăm. N-am avut copii şi mă gândeam la el de parcă era al meu. ce să vezi? El scosese din cui portretele lui tat-su şi-al mă-sii şi le pusese pe sală. şi Neicu avea şapte ani. bea ouăle gâştelor şi da şi la câini să linchească. să se încălzească. ştii şi tu asta. cu trăsnăile lor înveselesc casa. ţăţică. mă opresc din cioplit şi. şi vezi. De ce-o făcea? Avea microbu crimei în el.recunoştinţă. Cine e croit să fie rău. Numa că eu nu le-am luat în seamă. Nu mă ascund: l-am iubit pe Neicu şi l-am corcolit când era mic. măi Neicule. copiii. vreau să zic. da sunt semne. Am spus-o şi jandarmilor. Era primăvara şi el se da huţa pe portiţa de la sală: huţa-huţa. Când tace. în soare. Asta-i armata lui Baboi. spurcat de mine la dulce. Şi dam cu toporişca cioc-cioc după cântecu lui. eram nenica Pavel. Neicu n-a ştiut să s-aranjeze-n viaţă. Te pomeneşti c-a scos scoicile din rame cubriceagu?! Şi pac! Să-l ia în unghii. Bea. Neicu era tare şi în chestii de-astea. că asta ţine glasu bun. Vetinei i s-a-nmuiat inima. cumnate Neicule. . opt în brânză. Insă mai zic una: totdeauna a avut în el ceva întunecat. Şi el bea. Era la doi ani după însurătoarea mea cu Vetina. Toamna. Mărunte cât lindina. Aşa am apucat de la tata: băltăganu să crească gâşte. poţi să pui câte un sac cu porumb între aripile lor şi/boară cu el pan’ la moară la Branga. şi tu. şi ăsta a Iu Neculai Mohreanu că un microb vine şi se bagă-n fiecare om. Neicu s-a întors de pe front şi râdea: — Ce tabără. căci puterea soldatului român n-o face arma. cincizeci sau o sută de perechi. — Să nu mai faci asta. noi am fost altfel: mai plecaţi în suflet. I bătrâneţe. mireasa care nu ştie să joace spune că-s lăutarii proşti. ce faci acolo. Eu ţin gâşte multe. ieşi afară să-i priveşti pe alde socru-miu unde i-a pus Neicu. Ştia să cânte frumos şi-i dam să bea ouă crude. ca-n vorba din bătrâni. Titi Şorici. Soldatu român. În casă e umbră. Eu ascuţeam araci în curte şi-l ascultam. blând: — I-am scos la soare. Neicu. mai ascultători. măi. mă Titi Şorici. E şi greu. Da a ieşit pe dos: s-a iscat din el un ucigaş. zic. Mă gândesc că frontu l-a stricat. opt în foi! Faceţi instrucţie cu o singură armă adevărată şi doujşase cioplite din buştean de plop şi cântaţi ca tâmpiţii: Am înarmat a noastră mână. mai ales că ăştia micii. Şi n-am dat cu călcâiu în ugeru vacii când ne-am făcut mari. că ai trei. Noi toţi avem un microb în noi şi eu. baba Uţa. Şi. mă. Vrei să se strice pozele şi să nu-i mai vezi pe alde taica? Tu nici măcar nu ştii cum erau de-adevăratelea. Berechet? Înainte.

nu m-ar mai freca jandarmii pe deşte. A omorât un neamţ şi s-a dus să se ascundă în duhorile ei. găinile cârâiau. Pavele! Vino la Dunăre! — Ţi s-a năzărit. Toată legiunea. sencreţeşte carnea pe mine de frică! Uite-aşa săltau casele. Titi Şorici şi Mohreanule nu ştiu cum a fost la voi în Dobrogea cu cutremuru. ziua mea. Tartoru crapilor s-a ridicat în coadă şi l-a chemat: Berechet. ca vulpea scrie şi-n Cartea Sfântă că omu de apă să se teamă şi de foc el zace-n smârcuri şi se hrăneşte numai cu peşte ca vidrele. caii sforăiau. că era noapte. Titi Şotiei. dezbrăcaţi. vecinii strigau. Cad în brânci. de sabie vei pieri. zice Neicu. Vagoane de peşte. Era lună şi în clipa aia am văzut fundu Dunării gol. au început să latre lupii. mă. Abia mai încoace. aşa ai făcut avere. Erau mulţi şi toţi te strigau: Pavel Berechet. Era o spinare uriaşă de pământ sau de piatră de pe care se scurgeau şuvoaie de nămol spre Noian. auzi? Ai supt din ea toate şi n-ai dat la nimeni nimic. Da nu scapă: ai ridicat sabia. — Huş. — Mă Neicule şi Vetină. un chiloman nemaipomenit. şi-am intrat şi eu în joc. dracului! Apuc să strig la găini. De groază. şi-şi sticlea cercelu din ureche. ce-am văzut! Dacă venea peste noi atâta peşte. Aide. mă Berechet. iaca. strângandu-se unu-n altu. am văzut că pornise strâmb din naştere. — Da. peştii te caută. c-ai furat-o. fără apă. Da Dunărea. i-am văzut şi eu. nu ştiu de ce-mi căşunase tocmai pe ele. — Culcă-te! Ţipă Vetină. Vetină! Strig. şi mai rău. mă. vino la Dunăre. lângă ei. pe burtă. Am dat gaură cu coarba. Când mă gândesc ce huială şi clătinare. ţăţică. Neicu geme. Mama mă-sii. geamurile trosnesc. — Cutremur. ne mânca de vii. care cântăreşte două ocale şi seamănă c-o ancoră de vapor. În curte. da aici a fost prăpădu lui Dumnezeu. Aş dormi liniştit.— Îi ştiu. nu m-a strigat pe mine. Ai furat un şlep de cartofi. Vacile rupseseră funiile. Butoiu ne-nceput. Pe el l-a strigat. fuga-n curte cu Vetina şi cu Neicu. cumnate Neicule. şi deodată. Berechet. muierea boceşte. te strigau pe matale: Berechet. am scos o oală şi-am cinstit pentru pomenirea alde socru-miu. când Neicu s-a făcut mai mare. le spun când s-a liniştit pământu. Am luat fotografiile şi le-am cărat la butoi. Neică Pavele. Barem de l-ar prinde mai repede. îl păstram să-l desfac de Sfinţii Petru şi Pavel. A doua zi s-a întins vorba în tot satul: pe Pavel Berechet l-au strigat azi-noapte peştii. când are . taman ca o albie cu zoaie pe care-o apeşi într-o margine cu picioru. Vorbea aşa de-ţi venea să-i bei apă din gură. în baltă. să-l ducem niţel la butoi în cramă. mă! Întâi şi-ntâi s-au pornit să urle câinii. Eu mă feresc de apă. să ocoleşti Dunărea. simt cum pământu începe să ducă pietroaie cu chirie la Brăila. Peştii n-au grai. să miroasă cepu. Lu tata îi plăcea vinul. se zbăteau într-o forfăială de moarte. — Nu. Pac! Cade perdeaua de la ocolu oilor. La cutremuru din ’40 s-a dat el pe faţă. lungit în prag. salcâmii se scutură. şi deodată văz că Dunărea se apleacă şi se varsă în Noian. unu peste altu. să te fereşti de Dunăre. parcă dăduse turbarea-n ei! Imediat după câini.

parcă i-ar fi fost lene să le înhaţe de subţiori. nici să întrebe. Dau cât ceri. tipul clasic al ţiganului. Spune lămurit. Titi Şorici şi-ţi dau un premiu. Într-o seară. o altă fiinţă. ca s-o termine. beau şi mi se ridică sângele la cap. nici ţipenie. Neicu se duse la Vetina sĂ-l oblojească. da vezi.chef să petreacă. cu nările răscroite adânc. purta părul tuns scurt. Cu alţii să bagi de seamă. dar nu mai ajunse să dea foc. tot ies mai ieftin. Nu-i rău. nas drept. Iier. balta avea ascunzişuri multe. slab. ciung de trei degete. cărară în baltă un cârd de oi. faţa rotundă. Mohreanule. Drepţi! Culcat! Pe burtă. Bomfaier vărsă un bidon de gaz pe spinarea a cinci miei. Erau două poduri: unul purtat de vâslaşi. Neicu Jinga începu să trăiască ferit de lume. scăpau pătrunderii lui Berechet. linguşitor. Apăsându-şi gura cu poalele cămăşii. bun. al primăriei. Nu-i drept deloc. ştiindu-se dorit. — Ce vrei să afli? Întrebă Neicu. şi nimic. 3 artilerie Franţa plăteşte cinstit. musculos. şi ţi s-a urcat la cap. pentru că Neicu puse motorul în mişcare. Vino la grădină. toate muierile tinere îi tăiau calea şi el. Se angaja cârmaci pe bacul care face trecerea din Plătărăşti în baltă. — Şi rău. cât mai ales cauza înfăptuirii omorului. unul din ciobani îl lovi peste gură şi-i rupse buza. te lua ameţeala pe tine privindu-l. că nu crapă primăria!” Neicu smulse un miel şi-l aruncă pe bac. iar Berechet şi Gheorghe Jinga se uită cum se topesc bucatele de pe masă şi îndură fără să crâcnească. fumu scoate gândurile din vizuină unul câte unul. Îndesat. Prinde-l. rău de tot sau… nimic? Mie poţi să-mi spui tot. — Cum e acolo? Rău. Se învăluia deseori într-un fel de abur ameninţător. — Să te iei de lucru. Pilaf îi fac. dincolo. de cincisprezece ani. Intră cârmaci pe acesta din urmă. căpraru Mihăilă! Adunarea! … Împrejurările. le privea cu nepăsare. ca la cazarmă. Vorbesc. ca jăratecul sub spuză. Repezindu-se. Ciobanii nu vrură să plătească „lasă. Neicu face omor ca tâmpitu c-a vrut Kurt ăla să-i desfacă crăcii unei muieruşti şi Berechet trage ponosu. — Sunt sătul de militari. Iată-le: Venit de pe front. — Eşti erou nostru. — Aşa. O să caut altceva. hai la Pavel Berechet şi la Gheorghe Jinga. să mă răcoresc şi eu. îndărătul figurii lui era. mai mare cu un an ca Schelete. Bomfaier îşi ţinea instrumentul într-un cui din bordei. având în subordine doi băieţi din ţigănie. cu motor. pe Schelete. Ca pe vulpoi. Totul la bordei mirosea a peşte şi a nămol. care ascute mereu cuţite. mama voastră. gândind să scapere şi-un chibrit. Avea douăzeci şi trei de ani. de altfel. îi zise Berechet. e clălalt. al lui Şuţu-Buric. ciobanii erau patru şi mai tari. lat în spate. Ies să iau trupa la muştruluială. lângă ceaunul de borş. şi strigă adunarea! Baza. Se întunecase. Oacheş. zicea „bun”. . la ultima trecere. ai fi zis. şi pe Boml. Titi Şorici! Scoal’. rupt la gură şi bun viorist. în vad. Chestia e să nu le dai pe toate pe faţă. Schelete aruncă cu o piuliţă în capul măgarului din mijlocul turmei. Neicu spintecă un neamţ şi Berechet plăteşte. Nu pricepuse. Nu ştia.

— Bună ciorbă. într-un loc liniştit. are gradul x de invaliditate. Ei şi la vâslaşi zic altfel: polupainici. Ştiu nişte fete care nu s-ar da în lături să vină acolo. socotind-o de mare efect. zicea şi Bomfaier. domnu Kurt! Se închină Vetina. — Pe urmă sunt spânzurătorile. mai mic cu doi ani decât Neicu şi vorbea destul de bine româneşte. ce-a păţit el e un accident stupid.Ea. anunţă Kurt. se îmbată cu ţuică şi se porni să-şi căineze soarta. Vreau să-mi fac o casă din furci de spânzurătoare. O noapte cu duhurile morţilor te căleşte. Visul lui era să se ducă pe front. roase de şedere şi de frica morţii. Ai văzut multe? — Se vorbea de daraveri de-astea. începu să plângă. Lecţie germană. Venea la Dunăre. îi era silă că fusese aruncat în satul ăsta de la Dunăre. Nu se poate. Sarmuzac e pe limba lipovenilor. lemnul scârţâie. în timpul liber bombarda peretele şcolii cu mingea şi în discuţiile despre război arunca. lui Bomfaier şi Schelete. Fac casa şi dau o petrecere. zise Kurt. Kurt era tânăr. e lucrul cel mai odihnitor. da celor doi băieţi. e altceva decât să-ţi înfunzi toată/i u a mâna până la umăr în burdihanul calului să-l destupi. Cum se cheamă amestecul ăsta din esenţă de oţet şi usturoi prin care tăvăliţi peştele fiert? — Ţi-am spus şi ieri: sarmuzac. — Să-i visez eu pe toţi morţii ăia! Se îngrozi Vetina. gustând cu lingura din ciorba pescărească. vorbind despre orice-i cădea sub ochi. Cele de frasin sunt foarte trainice. să bea cafea din bidonul învelit în postav cenuşiu. felcer veterinar. spunea. — Nu ţin minte. Oprit 1. făcea baie şi se prăjea la soare. Ispită la ispită dă un rezultat formidabil. în golful scobit cu cazmaua pentru priponirea bacului. un soldat german ar fi cerut să se întoarcă înapoi în prima linie. — Doamne fereşte. O casă din stâlpi de spânzurătoare. în ochi a culesului. îi zise lui Neicu. văzându-l plin de sânge. Simţise că Neicu n-avea poftă de şut.” Începu să-l caute pe Neicu. teritoriile ocupate. Bate vântul. Am mâncat bine. — Visele sunt sub controlul meu. Câmpul de bătaie e cel mai straşnic întăritor pentru nervi. — Femeile cu carte sunt altfel. — Păi bagă la cap. „Invaliditatea l-a modificat. Berechet fugi la Gheorghe Jinga şi se întoarse însoţit de Kurt. E un cuvânt care face să-mi scârţâie limba. îşi zicea mai departe. se gândea. eu aş îngheţa de frică. zic. se supără Schelete. Mirosul de bălegar şi de creolină e dezgustător. — De ce? N-ai dreptate să te sperii. mulţumesc. — Ai stat puţin. — În orice femeie dorm trei ispite: în genunchi a plecării. care potrivi carnea ruptă de pumn şi o cusu. Te mai lungeşti pe muşuroaiele alea de furnici? . Şi apoi. Trebuie să (ic teribil de captivant. o expresie împrumutată din vocabularul sportivilor: poftă de şut… soldatul trebuie să aibă poftă de şut.1 masă. şi încă una pe care nu face s-o spunem aici. Oricum. tocite. dar eu n-am văzut. sau să-i cureţi rănile colcăind de puroi. hotărât să dezgroape din el impulsurile războinice. toţi veţi fi siliţi s-o învăţaţi. heil Hitler! Kurt fusese jucător de fotbal. Să ştii că e o ispită căreia cu greu îi rezistă o fată de-a noastră.

Mă-njură lumea. vere. Înainte de-a-nvăţa să cânte. Kurt sări în el şi se lungi pe parapet. îţi spun ceva şi pe urmă să mă laşi în pace.Kurt se culca dezbrăcat pe muşuroaie şi lăsa furnicile să-i urce pe la subsuori. Neicu deschise sirena. plină de pistrui cafenii. — De ce te ţii de mine? Întrebă Neicu. — Nu s-a desprins nimic. a cărui privire bătea departe. — Ai putea să mă laşi în pace. — Lăutari. Kurt se ridicase în picioare. te urci în luntre cu Schelete. făcând un ocol larg şi suci spre debarcader. nea Neicule. Bacul tocmai pornea. Da de ce să mă gâdile ele?! Când apărea Kurt. şlepul e legat lung. — Să mă gâdile alea pe mine? Întreba Bomfaier. — E un butoi. Kurt întrebă: — Ce-o să faceţi cu butoiul? Îl duceţi la postul de jandarmi? Pot să tac dacă-mi ceri să tac. zise Kurt. Avea pielea înroşită de soare. Neicu se posomora. pentru că nu sunt şi nu pentru ce crezi tu. eu vreau altceva. e leacul cel mai potrivit în prevenirea şi combaterea reumatismului. pe piept şi pe spinare. pornea cu podul spre malul celălalt. trecea la cârmă şi ambala motorul. continuă Neicu. Daţi pe după insulă. vreau să vorbim mai des. Dacă avea muşterii. — Vreau să vorbim. — Un remorcher cu şlepuri. apăsă cu palma. alături de cabina în care sta Neicu. m-ai înţeles greşit. — Mă ocoleşti. — Nici nu vreau s-aud ce spui. anunţă Bomfaier. ţiganii… cum îi cheamă? — Ce e cu ei? — Ei doi sunt mai prietenoşi. cum se lasă să-l sugă lighioanele!”. zise Kurt. — Dă-idrumu! — Nu aşa. lăutaru învaţă să fie vesel. Bomfaier. — Şi pe urmă nici mie nu-mi place să am de-a face cu voi. — Încerci şi tu? Îl ispitea Kurt. susţinea Kurt. Trei degete lipsă e o nimica. De ce? — Am treabă. Şi-l pescuiţi. — Şi eu zic că nu eşti. îi spuse Kurt odată. spunând că i-a lăsat vorbă i ineva plecat în baltă să-l aştepte acolo peste jumătate de ceas. — Suntem singuri. În caz că nu era nimeni în vad. Bomfaier. Ţi se pare. — Ăştia doi. Când Bomfaier şi Schelete erau la vreo patruzeci de metri de mal. Geamandura stă la locu ei. — Nu sunt. Într-o noapte am plecat în . Apoi cârmi. zise Neicu. strivind dârele de furnici a căror unsoare. zise Neicu. dar mi pare că s-a rupt geamandura. Un şlep s-a desprins din convoi şi vine drept spre noi. Dăm îndărăt. să nu vă vadă ăia. care se minuna sincer de fiecare dată că: „iote la el. — Te-ai bătut alături de-ai noştri pe front. Eu nu-s invalid.

spre desfătarea lui Berechet.” Pierd şi deştu.” „Pune un deşt. Mirosul de rom îl făcu să plescăie din limbă şi-i arătă. — E plin cu rom.” „O clipă. Acest gând trecu şi prin capul lui Bomfaier. veselă. spune unu de la voi.cercetare. Kurt râse şi bătu darabana pe butoi. — Arde-l cu ţinta să iasă-n vileag. V-ajunge. râse Kurt. — Niciun fel de ulei. Bomfaier puse ceaunul la îndemână şi îngropa ţinta în doagă. „Nu mai am nimic pe ce să pun. râzând. izbind c-un pietroi. Aveam şi nişte bani. Hai să bem coniac şi să jucăm cărţi. Pe obraz avea pete cafenii. arcuindu-se. zise Bomfaier. în formaţie de defilare şi cântau. mărşăluiau pe maidan. salut. înjură Bomfaier. Parcă se uşura un copil îndopat cu miez de pepene. îl înghionti Schelete pe Bomfaier. şi începu să împingă butoiul de-a dura la deal. Bomfaier veni cu o ţintă să-i dea cep. . da e cu ulei de măsline. O şuviţă de rom ţâşni în lumină. — Vrei matale să fie rom. Am pierdut tot. e târziu. zise Kurt. Acuş să mai vii să mă pui să omor furnicile alea! — Marş! Porunci Kurt. se obişnuieşte. — Umple ceaunu. Schelete fugi să spele ceaunul.” Şi am pierdut de trei ori. Salut. îl pun eu cu dinţii pe gard. la care •ullet idăugă fără ruşine. Purta mânecile bluzei suflecate. Acum nu plec. şi gestul care precede uşurarea după ce ţi-ai umplut burta cu pepene. zise Kurt. îl rostogoliră în iarbă. spuse Kurt. — Ei. datoria!’ — Ştiu. Şi eu am zis că trebuie să fie de pileală. echipându-se. Pe conserve. Militarii români. fără să privească la Kurt. „Hai s-o-ntindem. — Să ştii că nu sade frumos. Se spune că se joacă mult acum pe prizonieri. Schelete şi Bomfaier priviră spre Neicu. cu încă unu. Du-te şi nu mai mă căuta. da nu ne-am dus mai departe. am băut şi-am jucat. zic ăia. — Pleci după ce vin. Era mic. lui Kurt o faţă de copil. de vreo cinci vedre. asta nu. Uniforma îi cădea lipită pe trup. ne-aşteaptă cu raportu. zice camaradu meu. şi pe linie ne-am întâlnit cu trei de-ai voştri. „Mai pune pe unu. repetă Neicu. — Sunt dator să vi-l confisc. Sunt lefter. „Tragem la pace”. — Stop! Zise Kurt. Rom. solda. ne-am vârât într-o tranşee. Se apropie şi îndesă o ţincuşă de lemn în gaura făcută cu ţinta. Aveau lanterne. zise Bomfaier. trăgând cu paftaua centurii pe doagă şi se aşeză cu spatele la butoi. — Tu-l în Hicler pe mă-sa de neamţu dracului. anunţă Kurt. S-a dat ordin să nu se mai joace pe asta. da e plăcut. Acesta apucă de toarta ceaunului şi urcă pe bac. pentru că vin băieţii cu butoiul. — Ti-am spus tot. s-a dus şi solda. Se legăna. care de dimineaţă udaseră ceapa în grădina lui 3 artilerie Franţa. nu. spune ăla care ne-ncurcase. O rupse. Butoiaşul pescuit cu cangea de către Schelete şi Bomfaier avea preduful retezat. îi spuse Neicu lui Bomfaier.

degetele lui se lipiră. La Berechet. e că plouă cu ceaţă. sub şopron. Tiţa. care s-a spart în baterie şi m-a intopsicat. i-a-nghiţit tot auru din ladă şi s-a dus în baltă. târându-se pe burtă. se fierbea săpun în douăsprezece cazane urcate pe pirostrii. la ei. Neicu intră sub şopron. Anume nu ţi-l spun. Auzi înăuntru un scârţâit de podele şi glasul Ţiţei. L-am adus pentru Tiţa. scoţând capul în ploaie. tu eşti. răspunse un glas hodorogit dinspre fundul şopronului. frate-miu. fata vorbea şi-şi freca umerii subţiri. Neicule? Zise soldatul de mai înainte. în val gros. fă? — A trecut dincolo. Ce ţii în mână? — Un cuib de raţă sălbatică. în noaptea de Sfânta Domnica. şi-n clipa următoare Kurt simţi o lovitură surdă în stomac şi i se păru că albia se scufundă în dedesubtul pământului. împingând cu piciorul. „Or să putrezească”. Seara. — Greu… Greu tare pentru aviatori! Să stai tu în aer. pentru că atunci nu ţi-e frică… „Povestea asta eu i-am spus-o!” zâmbi Neicu şi deschise uşa. şi-o aştept la privalu unde vine ea şi se-ntâlneşte cu toate neamurile de păsări. Sau de nu. alături de bărbaţii lor. — Era p-aici. M-a răzbit la piele. îl văzu pe Kurt stând gol într-o albie şi pe Tiţa aşezată pe pat şi bătând cu piciorul marginea albiei. De când cu tubu ăla de fosgen. se alese cu o cartuşieră în care Neicu ţinea râme pentru undit şi cu patru căpestre de piele pe care Schelete. ude. plin de noroc. Şi eu fug de ceaţă. le furase de la spitalul veterinar german. şi încremeni în prag. strecurată printr-o fereastră tăiată sus. Un’ te-ai dus.— Gata. strigă ea. IV . Neicu aruncă în spinare o pânză de sac şi trecu în curtea lui frate-su Gheorghe. eu am treişpe ani şi când oi fi de paişpe. tocmai când unul dintre soldaţi îi căina pe aviatori. căci prin lumina tulbure. hârâi ca o râşniţă. Ploaia foşnea în stuful acoperişului şi în salcâmii pletoşi din marginea ariei. venite să muncească în grădina lui 3 artilerie Franţa. — A. ca o stafie. da eu am so găsesc. Ziua următoare plouă şi bacul nu lucră. Bomfaier. noaptea. Zic că stau pan’ la şaişpe ani. vă dau eu pe voi. neamţu Kurt. Ce-i mai păcătos. se gândi şi vru să deschidă uşa cramei. spuse o femeie. Şi după aceea nu mai ştiu nimic. şi să nu ştii de unde vine inamicu peste tine! — Noroc. să pună acolo cuibul de raţă şi să plece. nişte vârşe. Luminile stinse. fata lui nea Gheorghe. zise Neicu. Trei neveste. Mirosea a sodă. Legănându-l. spunea fata. strânşi pe lângă focuri. Adăpostiţi în bordei. pe foarfecele de tăiat via. mă duc în baltă. că eu cunosc un semn al ei. A strigat-o ăla. vorbeau de front. Neicu plecă acasă. cei trei băură romul care mai rămăsese în ceaun şi jucară ţintar. mestecau cu nişte lopăţele în cazane. Lumea nu ştie. ascuţiţi. de azi înainte îl daţi dracului. zise Neicu. a grăsime râncedă şi a fum. A venit la el. Pe frânghia de rufe atârnau. şi se opri… — De gâscă aia zicea şi prinţu Şuţu-bătrânu. Soldaţii. Nu se mai termină ploaia asta. Neicu întinse mâna spre tejgheaua cu scule de lemnărie.

Când se lăsa întunericul. Şi chiar în aceeaşi seară. mângâia grenadele pe care avea să le arunce în Tulea. adaosuri ale fanteziei şi exaltării mistice două trăsături caracteristice lumii acesteia care-şi macină viaţa în vecinătatea permanentă a apelor. îndesată. pentru că nu se dădea prins cu niciun chip. împreună cu Bomfaier şi Schelete ţiganii fuseseră chemaţi în . dădu foc unui muşuroi de frunze uscate şi cântă. dar o vorbă de-a Vetinei îl făcu să-şi schimbe hotărârea. Zice părintele Oancea că din zi în zi urcă preţu porcilor în oboru Brăilei. ascultând-o aranjară în curte. Alcătuise un plan de acţiune amănunţit în nopţile dărăpănate de ploi. Se învoi cu Şorici să-l treacă Dunărea cu luntrea. seara. se gândi Ion. Răbda. şi pleacă în baltă. de ţi se tăia răsuflarea. chibzuia Ion. sub plopul din faţa casei lui Che Andrei planul depindea însă în întregime de Neicu Jinga. când Şorici pornea să pescuiască în Noian. scrâşnind. se ascundea în tindă. şi. ar fi atras asupra ţinutului de la Dunăre nesfârşitele ruperi de nori. scoatem porcii din baltă. după o baie în Noian. „A. îi spuse Vetina lui Berechet. când simţea că-şi pierde răbdarea. şi-şi continua pânda. o chisoaică de muiere. lângă poarta livezii. Berechet şi Ion. Prinderea şi aducerea porcilor din baltă se desfăşoară conform unui amestec de datini păgâne şi religioase peste care. ajunse să-i acopere toate gândurile. Trebuie să-i ducem la vânzare până nu năvăleşte toată suflarea din susu Dunării. ca şi cum fugarul. o femeie tânără. la Berechet începură pregătirile pentru primirea turmei. — Poimâine. sub horn. ţinându-l pe după gât pe Bomfaier şi pe Schelete. Berechet şi Gheorghe Jinga se răzbunau. la cină. poimâine ai vedere cu frate-tu Neicu!” şi rămase pe loc. „îl înjură. s-au suprapus obiceiuri noi. cu carnea tremurând pe ea. Într-o marţi se aşeză din nou vremea frumoasă cer şlefuit. scârbiţi de vântul care pocnea obloanele. singurul om din lume care ştia de urma lui Tulea.Ideea nebunească sădită în el de Nae Caramet. şi trei-patru zile după aceea umbla zgâlţâit de friguri. ca să alunge orice bănuială. grenade şterpelite de la soldatul german pus să patruleze prin dreptul conoveţelor de pe malul Dunării şi care adormise. Năuciţi de ploaie. Caporalul Mihăilă şi nevestele soldaţilor Bocu. zece cazane pentru fiert bulionul şi o masă lungă la care să toace varza cu satârele de lemn. la noroc. ghemuit în culcuşul lui de paie. Neliniştit. deci se pregătesc să-l întâlnească” şi nu se depărta de lângă casă nicio clipă. Ion înţelese că Neicu fusese dat uitării şi-i spuse lui Titi Şorici că-i dă dracului şi pe Berechet şi pe Vetina şi pe Gheorghe Jinga. că trebuie să-l omoare pe hoţul de cai Tulea Fălcosu. plopi de ceară şi Berechet îl anunţă pe Ion c-or să iasă la culesul porumbului împreună cu opt soldaţi şi şase ţigani pe care-i arvunise din vară. însă foarte atent la tot ce făceau sau spuneau Berechet şi Vetina. Dunărea liniştită. că nu mai poate aştepta o întrevedere a lui Neicu cu soru-sa Vetina la drept vorbind. de-a lungul vremii. pe la miezul nopţii. prea puţin probabilă lepăda pantalonii şi se bătea peste pulpe cu o nuia de salcie până-i ţâşnea sângele prin piele. după Neicu. de noroiul întins şi pe prag şi pe preşuri. pomenindu-l pe Neicu cu înjurături murdare. cu faţa lătăreaţă.

la gât. să răscolească până la fundul grămezii. privindu-le fix. trase de sub cosoroabă nuiaua de salcie cu care-şi zdrobise. ţopăi în jurul ei. se minunau de toate obiceiurile şi se înghesuiau bucuroşi. cu mânecile suflecate. aflaţi pentru prima oară la Dunăre. când godacilor li se dăduse drumul în baltă. amesteca sare în grămada de varză tocată de pe masa lungă. unde şezu o clipă s-o privească pe Vetina care. cu vorbele: îndoapă-te cu tot bunu pământului. o brăţară de aramă. Dimineaţa. Fruntea grâului se dă vierului bătrân. care-a legat buricul copiilor din casă. plină de putere. albe şi se opintea. şi căprarul Mihăilă. Vetina aţâţă focul în vatră şi puse să fiarbă o căldare cu grâu pe care urmau să-l mănânce îndulcit cu zahăr şi cu scorţişoară. presărară nisip cernut. mai bine să te sară moartea” iar ce rămâne. aţâţat de Bomfaier. frumos cioplită. ca să spună rugăciunea belşugului. C-acolo-i şoriciu tare. încheiată cu lacăt desfăcură cocinile.ajutor. Bocu. în câteva rânduri. Doi soldaţi. zvârliră în fântână câte doi bani de nichel: — Vamă sfintelor izvoare şi crăişorului de sub pragu casei. de forma unei căpăţâni de porc. ca ai . unul lui „ţine-oală”. cu mâinile în şolduri şi legănându-şi bustul. luminând locul cu un felinar. Practic. împrăştiau stiuleţi de porumb în drumul turmei. Lângă Bomfaier. cu ochii somnoroşi. La intrarea în cocine înfipseră în vârful unui ţăruş o bilă de lemn. ca să nu-ţi pară rău de nimic în ceasu cuţitului. Soldaţii din grădina de zarzavat a lui 3 artilerie Franţa. Se închinară şi merseră la culcare. punând deasupra un strat gros de paie şi grămădiră în troacele scobite din trunchiuri de ulm roşcove sălbatice ţinute la saramură şi tăvălite prin tarate opărite şi stropite cu lapte proaspăt. aşezaţi roată în jurul turmei. care lovea îndrăcit o tobă cu un şir de clopoţei pe margine. La sfârşit. Şi. al purceilor ce se dau de pomană. cu degete aspre şi. chiuia scurt. Nevestele lor. ca să-i dea lui Berechet la mână şomoioagele de lucerna şi copitele de porc descărnate pe care acesta le atârna în parii de la poartă. coborând din culcuşul lui. Avea braţe groase. stând de o parte şi de alta a ghizdelor de lemn. legat pe sub fălci cu o basma roşie. pulpele şi o frânse pe genunchi. unul moaşei. mânate de Vetina. Ea şi femeile din rând cu ea păreau c-au ieşit să-şi scalde pruncii la un uluc în mijlocul curţii. ei le atârnaseră cercei de fier în urechi şi-i fixaseră vierului bătrân. nu-i mai era de folos: „Mâine o săl văd pe Neicu”. cu toate că mulţi erau deşeiaţi de oboseală. Vetina şi Berechet. omului care toarnă băutură la nunţi şi botezuri şi care strigă mesenilor: „Decât să te sară rându la pahar. hohotit şi cânta: Ia sticla cu apă tare Şi dă-i-o printre picioare. Frecau întărâtate. frământând vârtos cu palmele. zburlit ca un guguştiuc. pentru că în primăvară. rudelor scăpătate sau vreunui linge-blide. Tot la zece capete. ieşi în prag. Ion Mohreanu se sculă mai târziu ca de obicei şi. mânjit pe faţă cu tăciune. stăpânul dă de pomană un godinac unul părintelui. înjghebară din câţiva lanţi de salcâm un ţarc nou. chisoaica din munţii Râmnicului.

uimită. după ce mai întâi o cântări din ochi şi înclină capul. scoase şi el una din buzunar. Soră Vetina. bărbierit proaspăt. numai vână şi os. chibzuind. ţi-o spun eu.lui Ion Mohreanu. înţepă un cotor de varză. Eu nu ştiu niciunu. ocolind băltoacele de la poartă. fără să se reverse. acesta din urmă era Costică Gurafoii. jandarmul. Tăcu. şi raşca. Curge carnea de pe tine de puturos ce eşti! — Dacă-ţi dau una. Mume făcute să le baţi cu palma într-atât erau de sănătoase şi ispititoare! Ar încăpea. format carte poştală. raşca! Începu să ţeasă. şi i-o întinse Vetinei. Şi sfâr. n-am niciuna. putoarea dracului! Te blestem să mori stâlcit sub pingea şi ăluia care te-o ucide îi iert şapte păcate… — Atâtea ai pe suflet? — Da. Ştiţi. — Poate să aibă cinci. cu mustaţa răsucită în sus. — Te-ai trezit. apoi ceru să-i fie aduse toate fotografiile cu Neicu. — Are cinci puncte de ieşire frate-tu. poate să aibă şi-o mie. îngheaţă păduchii pe spinarea ta! Ameninţă Ion. ca orbeţii. adă-i pozele! Încălecând un scaun şubred. — Zău! Se miră el. sfâr. dacă bucile femeii. Vorbind. Eu locuiesc alături. pe Tulea Fălcosu – celălalt. te-ai fi aşteptat să auzi şi planşetele celor mici. grad de plutonier. Se opri lângă Gheorghe Jinga care. desprinse vergeaua de la armă. El şedea aici. Fotografia îl înfăţişa pe Neicu în faţa unei cârciumi. frumos Vetina îl recunoscu. Şapte în cap. înainta. Cade. — Ce poamă-mi eşti! Zise şi chisoaica din munţii Râmnicului. Asta l-a supărat urât de tot pe Dumnezeu. pe marginea căruia se afla un ciur cu gutui culese de Vetina pentru două din nevestele soldaţilor gravide în luna a patra. ungureşte. plictisit. Jandarmul ciuguli câteva bobite de struguri. personal. pisa struguri într-o putină: făcea must pentru petrecerea de a doua zi seara. parcă. trecându-şi vârful limbii peste buzele uscate. Când isprăvi. în pereţii porumbarului şi plecă. între doi bărbaţi: unul. înalt. legănându-se şi ştergându-şi faţa transpirată cu dosul capelei. Ştii povestea cu păianjenu? Maica Domnului teşea pânză de cămăşi. Ţi-arăt eu ţie. pesemne. A doua zi. Vine un păianjen şi-i zice: „Eu ţes pânză mai frumoasă decât tine”. plutonierul îşi făcu apariţia chiar în . se scuză Jinga. mic. cercetă fotografiile cu luare-aminte. În curte. dar Vetina nu-l văzuse niciodată. necăjiţi de săpunul care le ustură ochii. în gura unuia din butoaiele pentru varză înşirate lângă peretele şopronului. îl aruncă. Adă piua şi fărâmă-ne bolovanii ăştia de sare. zise plutonierul. costeliv. înălţate împărate? Strigă Vetina. după aducerea porcilor din baltă. ziua sorocită prinderii porcilor. hoţul de pe Ialomiţa. şi nici voi nu ştiţi. la cumnatu Pavel. intrase un jandarm. săptămâna asta ne cade-n capcană. eu nu mă împăcăm cu frate-miu. cu tunica descheiată. Şi ţin să fiu eu ăla care pune laba pe el. — Eu.

aruncând asupra grupului de soldaţi şi muieri o privire scurtă şi leneşă. pe care-o îndoi pe genunchi. râzând. Răsucea în mâini un frâu bătut cu argint. aprobă Berechet. răcni Berechet la nevastă-sa. iar Diculeasa. dom’ plutonier Zatâc? — Dacă se găseşte ceva de sezon. chiar de la prima apariţie a lui Zatâc. Aia era albia de rufe. Adevărat că şedea cu fundu gol în copaia pentru aluat? — Noi facem pâine-ntr-un lighean mare. — Ce idee pe voi să vă tăvăliţi în albie! Şi o ciupi pe Tiţa de braţ. — Asta-i fata care l-a adus în ispită pe neamţu Kurt! Arătă ’/atac spre Tiţa. scârbite. Strânşi în ceată. Matale zici că te duci s. se întoarse el spre Vetina. .răsăritul soarelui. ţine-ţi laba acasă. mâncarea de sezon întăreşte sângele. soldaţii şi muierile lor priviră chiorâş spre jandarm. la spatele Diculesii. roşu. — Osana întru cei de sus! Strigă Zatâc. dădu fuga acasă şi aduse o moşoaică cu ţuică. din acelea după care li se scurg ochii hoţilor de cai şi. Prăjina era strâmbă. îi arse. care despărţea casa lui Berechet de a lui Titi Şorici. o găină pentru prânz. leagă fleanca! Luaţi o gustărică. Tiţa se trase îndărăt. îi făcu cu ochiul Ţiţei. Azi-noapte ai dormit în casa pe care-am cumpărat-o de la Che Andrei. o aruncă de la distanţă între picioarele porcilor pe jumătate sălbăticiţi şi-i dau peste cap. cu dârlogii peste picioare pe Bomfaier şi Schelete. reluă plutonierul. cu Tiţa. i prinzi porcii. — Ia. intuise că planul său de a-l vedea pe Neicu Jinga poate fi dat peste cap şi nu mai încăpea nicio îndoială că primejdia. şi apucă o prăjină de lângă masa de tocat var/a. ieşi din curte. Ion care. apucând-o prin lanul de trifoi. altfel nu. e fierbinte mucoasa. legând-o de mijloc cu un odgon. şi ştiu tot ce mişcă în capu vostru… Vă trage aţa peste Dunăre. cum se spune. răspunse Zatâc şi dădu pe gât coată ţuica din oală. îl schimbă. cioplită la capete în formă de cârlig. n-avea gusturi proaste neamţu. iar Bomfaier şi Schelete aruncară două roşii putrede care se striviră pe gardul înverzit de ploi. îi spuse plutonierul lui Berechet. şi n-o să vă folosească. — E prea moale. — Hei. de om sătul. tu eşti aia? — Nu vreau să vorbesc cu tine. dă jos şi nişte nuci. că te frigi! — Bine zici. Se scutură. salutându-l pe Berechet. Da. îi strigă lui Mohreanu. Berechet înjură cu năduf. Ioane. scurtă. răspunse Tiţa. da eu ştiu ce ştiu. se răsti Vetina. Băltăganii. curăţă şi nişte napi. care jumulea. îşi aranja ţinuta şi. Muierile scuipară pe urma lui. Ion dispăru să-i împlinească porunca. — Da. rupe un coltuc de pâine proaspătă. ca să-i piară greaţa. Kra borţoasă şi marinarii… — Minţi! Îl repezi Vetina. Mie-mi zice Zatâc. care mâncau nişte tocană. insistă Zatâc. Eşti taman ca călugăriţa aia mititică pe care-am întâlnit-o azi-dimineaţă în port la Brăila. — Tiganu sătul nu-i bun de hăituiala. — Zi. taie nişte pastrama.

puţin bombaţi şi i se lipi de bărbie. să-i pomeneşti numele-n rugăciuni păcătosului care-a făcut moarte de om!” Mă. doar m-am ţinut după el! Vetina răsuflă adânc. îşi bate joc. îi sări printre dinţii albi. — Ioane. — Acuma sunt gata. Intră în casă şi din prag o strigă pe Vetina: — Ţaţă Vetino. — N-a căzut nimic. tăiat în dreapta uşii. şi se săltă în podul cu fân. solid. Amânăm. Da cum facem astăzi. încărcate cu saci de ovăz. se aplecă şi-l sărută pe Ion. al omului pe care l-au ros o viaţă întreagă bocancii. Ion ascultă cum Zatâc înoată prin mormanele de iarbă spre peretele care răspundea în curte şi era făcut din şipci bătute cam la două lăţimi de deget una de alta. patru furgoane. trase de cai belgieni. le-a legat cu panglică roşie! — Ai văzut tu c-a legat măturicile? — Ce dracu. Ionică. E în podu cu fân. trainic. A căzut ceasu din cui. ieşită mult în afară. rece şi amar e pe lumea ailaltă!” Hai. . subţire. Zatâc se opri. s-a ascuns acolo şi pândeşte. spuse ea. Şi-ţi dau şi-un butoiaş cu miere. nu altceva. Lucrase cu repeziciune nebănuită. mai mergem sau nu în baltă? — Nu ştiu. încalţă-te şi du-te. Uimit. De la Dunăre. legă între ele. nemernicu. coana preoteasa nu mai are dinţi. eşti băiat de treabă! Las’ că văz eu ce-i cu porcu ăla! Tu. Un fir de salivă.de care în adâncul lui se temea cel mai mult. îşi şterse obrajii şi râse uşor sâsâit. nu mai mergem. Avea mersul clătinat. Pe urmă se uşura pe gard şi se înapoie în bătătură. sosise dădu colţul şopronului să cunoască încotro se îndreaptă jandarmul. privindu-l în albul ochilor. ţăţică. să-ţi pui pantofii ăia frumoşi şi să te duci la părintele Oancea să-i dai din partea mea patru ştergare pentru sfânta biserică. Vetina. cum mai semeni tu cu Neculai! Bucăţică ruptă. bre. Să luăm exemplu Iu domnu nostru lisus Christos care mergea tot timpu în sandale. săraca! Să-i zici: „Ţi le-a trimis ţaţa Vetina. se târau pe uliţa care sfârşeşte în Noian. o iscodi băiatul. ţăţică. fără să se uite o clipă înapoi şi auzise doar ocările şi înjurăturile cu care-l blagosloviseră din belşug alde Berechet străbătu cărarea pustie până în răzorul cu pruni al livezii. Parcă se face că mă strigă şi-mi zice: „Vetina. Vetina aruncă o privire în curte prin ochiul de geam. vârfurile a patru tufe de măturică. vino aici să vezi dandana. Şi ca să scurteze calea popa Oancea locuia în marginea ailaltă a satului la întoarcere. Eu şi-acuma-l visez câteodată. apoi întinse mâna spre o grindă a grajdului. Vreau să-ţi spun că Zatâc ăla n-a plecat. Cărăuşii. În biserică şi-n casa părintelui nu se intră desculţ. deşi. ţii la noi. printr-o spărtura făcută de vite. Adică nu. apăsat. în locul unde livada cobora brusc spre Noian. — Înainte de-a se urca în pod a legat tufele de măturică de la colţu grădinii. fără zgomot. Vetina năvăli îngrozită în tindă. Pe neaşteptate. ca şi cum ar fi dat de-un şanţ cu apă. tăie prin maidanul plin cu bozii din dreapta cârciumii lui Fănică Măxineanu. Îi înmâna popii darul Vetinei. îi spuse Ion în şoaptă. pe frunte. Zatâc.

prizonieri de război ruşi, în haine din pânză de sac, loveau în cai cu centiroanele. Erau plini de nămol, unul sugea o teacă de roşcovă sălbatică, muşca, mesteca şi scuipa resturile cu precizie numai între urechile lăturaşului. Pe maidan, vreo cincisprezece nemţi înfipseră pe un petic de pământ zvântat piroane nr. 20, fără floare, şi goneau cu bicicletele printre ele. Pariaseră, cine sparge într-un sfert de oră, plăteşte berea şi pân-acum trecuseră vreo zece minute de când arbitrul ordonase plecarea spărsese unul singur: un tip îndesat, vânjos, cu obrajii raşi până la sânge, cumplit de nervos, care fuma trabuc şi privea pe sub sprâncenele spălăcite la lipoveanca bătrână venită cu două hârdaie de castraveţi acri să-i desfacă la masa de prânz. Ion luă dintr-un hârdău o măciulie de mărar ca să-şi frece palma zgâriată într-un cui de la portiţa popii şi-l întrebă pe neamţ dacă n-are de vânzare nişte ciorapi de lână. — Valea! Răspunse ăla răstit. — Să nu-ţi mut eu fălcile mai la deal de unde sunt! Se-nfurie Ion. Te-ntreb frumos şi tu o faci pe deşteptu! — Ia un castravete, măicuţă, îl îmbie pe Ion lipoveanca, fricoasă. De ce-l sâcâi, o fi şi el supărat. — Vere Ionică, se auzi Ion strigat. Verişorule! Se întoarse şi dădu cu ochii de Gică Dună, văr bun după mamă. Nu-l mai văzuse de când plecase, în 1934, spre Dobrogea, dar îl recunoscu imediat, fiindcă semăna leit cu lemnarul Petrea Dună. Ca şi taică-su, Gică era înalt, gros în şale, cu umerii ca două aripi de vâslă. Sta în uşa cârciumii şi-i făcea semne, vesel aici se deosebea de lemnar bătând cu talpa în muchia pragului, probabil ca să-şi ritmeze gesturile. Era îmbrăcat îngrijit, cu pantaloni de stofă subţire, pantofi negri împletiţi şi cămaşă albă de atică. Pe cămaşă, pete de vin roşu, înşirate de la burtă spre umărul drept, pesemne că ferise paharul de mâna lacomă a vreunuia din meseni. — Ce faci, vere Ionică?! Zise, scuturându-şi braţul. Te cerţi cu ies şi cu fix?! Team văzut pe geam, c-am venit să-mi schimb sifoanele, aştept să-mi pice cumătru-n vizită, sunt cumătru cu prinţu Şuţu, mi-a botezat o fetiţă, o bomboană de copil. Vilică, adu-mi lada, mă! Când era domnu Măxineanu teafăr se mişcau ăştia… spirt, nu altceva. Acum atârnă lenea ciucure pe ei, ca raia pe capră. Vere Ionică, pune mâna pe marginea aia a lăzii, mergi la mine şi rupem pământu, auzi?! Te privesc şi parcă-l văd pe unchiu, să ştii. Şi el era scandalagiu, când se uita chiorâş la tine, începeau să-ţi tremure picioarele, ziceai că ai în oase numa corzi de ţambal. Chiscănene! Îl strigă pe omul ieşit în poarta casei de lângă maidan, să vadă cum fac nemţii opturi cu bicicletele, ţi-aduci aminte când ţi-a azvârlit Neculai Mohreanu o vadră de lapte-n cap?! O săptămână te-a bâzâit musca la gură. — Şi ce te priveşte pe tine?! Ai nărav prost, Gică, te-atârni de om cum atârni bolovanu de coada vacii nărăvaşe când o mulgi. — Îl vezi, vere Ionică? Îl cheamă Chiscăneanu, da-i zicem electricu, că-i plin de curent. Frumos spune prinţu Şuţu, Chiscănene! Spune: ştiuculiţa e vo-ra-ce, vrea să spună că ştiuca e mai gustoasă decât şalău, eu sunt ştiuculiţa (îi plăceau

nespus diminutivele, se îngraşă rostindu-le) da te fărâm numa c-o plesnitură din coadă. Dă-i drumu, vere Ionică, te-ai întors în sătuleţu natal, cum se zice, şi eu aşteptam să vii întâi pe la mine, da venit ai fost, că nu veneai dacă nu te găseam în drum. Pe mine să mă cauţi mereu, iar de-alde Chiscăneanu să te fereşti. E strajă de hoţi, îi păzeşte pe hoţi la furat. Ţinutu nostru e recunoscut ca ţara hoţilor de cai, nu degeaba se spune că-n Brăila trebuie să intri cu buzunările cusute. Chiscăneanu crezi c-a ieşit în drum să se uite? Să-i spuie el asta Iu ta-su pe care-l lasă să zacă flămând. Îi coace ochiu în cap, dacă vede un lucru şi nu-l face la stânga. E iute de mână, că-i încărcat de curent. Ţi-am spus? Astă-vară l-a lovit trăsnetu, pe el şi pe alde soru-sa, şase muieruşti. Erau la praşilă, dă o ploicică şi, bum! Praf le-a făcut sapele. Pe ei nu i-a atins, adică i-a atins niţel, i-a încărcat numa cu curent. Ştii cum săreau? Să mor, făceau salturi de cinci metri, parcă se aruncau cu prăjinile. N-a murit niciunu şi şi-au umplut casele cu candele. Şi sarea o mănâncă din candelă. Au pus sfintele păhărele şi pe pereţi afară, lângă cuiburile de rândunică, dac-ai fost atent. Eu l-am pierdut pe tăticu, adică nu l-am pierdut de tot, o să-ţi spun eu cum l-am pierdut, mai întâi vreau să-ţi spun că am un cântec: Cocoşel cu două creste, Gicâ cu două neveste. — Chiar ai două neveste?! Se miră Ion. Neveste adevărate sau… ibovnice? — Neveste-neveste, vere Ionică. O să le vezi acum. Uite, asta-i casa mea. Intrară în curtea largă, cu patru rânduri de peri altoiţi, cotiră după chioşcul acoperit cu viţă un stol de mierle, făcând să se înfoaie şi să plesnească aerul ca o pânză sfâşiată brutal, îşi luă zborul peste Dunăre de pe ciorchinii cu boabele scurse – şi pătrunseră într-o odaie mare lângă prag, un viţel cu părul de culoarea talaşului de fag lingea mălai dintr-o căldare unde o femeie de douăzeci şi cinci de ani, înaltă, cu părul blond, strâns într-o coadă lungă, adusă pe piept, răsucea canură, învârtind fusul pe pulpă. — Asta-i văru Ionică, spuse Gică, împingându-l în faţă pe Ion, care-şi ştergea picioarele pe preşul de zdrenţe. Femeia zâmbi şi culese o scamă de lână prinsă de bărbie. — Ea e nevestica mea a doua, Măria. Vorba vine: a doua, şi Măria, şi Anica sunt nevestele mele şi sunt de-un rang, de-un nivel. Dincolo, în odaia de-alături, unde doarme copilaşu… aţi uns şuruburile leagănului să nu mai scârţâie? V-am spus să daţi c-o pană de gâscă muiată-n grăsime. — Am dat, zise Măria, şi-am văcsuit şi haina ta de piele. — Bravo. Dincolo, vere Ionică, ţi-am zis, e Anica. Casa, a ei a fost, şi copilu tot cu ea l-am făcut. Nu-i nimica, o mângâie el pe Măria, ciupind-o de obraz, până-n primăvară vine şi ălălalt, e pe drum: cioc-cioc-cioc la poarta vieţii, să sugem lapte din ţâţică! Măria a moşit-o pe Anica, acum vine rându Anicuţii să dea ajutor. Du-te, Mărie, ia-o pe Anica, şi puneţi masa. Eu, într-un cap al mesei, văru Ionică în capu ălălalt, iar voi la stânga şi la dreapta mea. Eu, vere Ionică, legal sunt însurat numai cu Anica, Măria a fost lucrătoare cu ziua în grădina mea de zarzavat, că am grădină la fel de întinsă ca 3 artilerie Franţa, ne-am iubit şi am adus-o în casă. Drept, nu? La început, Anica, rău, că pleacă, că-şi face seama, ocăra, înjura. Burta

pe duşumele şi dă-i bătaie. Şi dă-i şi ăleilalte. Greşea una, le băteam pe amândouă. Egal. Anicuţa a prins de veste că dacă dau în una, dau şi în ailaltă. Şi-a început să strice, să fărâme, să ologească o vită, totu ca să le iau de păr. Vezi, socotea ea, îndur eu, da mă răcoresc din partea care mă arde, că Gică pune toroipanu şi pe Măria. Pân-am prins fasoanele. Acum nu mai e niciun fel de râcă. S-a liniştit treaba. Ei, da nu mai vin odată? Gică se ridică şi căscă uşa. Femeile erau în tindă. — Acuş-acuş. Suntem gata, zise Măria care-ntârziase să-şi schimbe fusta, pusese una verde, strânsă bine pe talie şi intră, aducând o pâine şi o tingire cu trandafiri de porc prăjiţi. Anica, cealaltă nevastă, aducea vin şi sifoane. Era palidă, cu gura mare, buzele vinete, cu ochii negri, sperioşi, durdulie, cu picioarele groase. Apăsă pe cârligul sifonului, ca să-i încerce presiunea şi împroşcă podelele cu apă gazoasă. — Ce-i cu tine? O-ntrebă Gică, privind-o lung. Eşti schimbată,. I/, i-dimineaţă aveai râgâieli, ai mâncat ridichi aseară, ţi-am spus cu să te-astâmperi. — Mă ia cu baldoseli de la burtă. — Îţi face Măria o frecţie. Iei oţet, Mărio, şi-o freci bine la tâmple şi pe mâini. Un păhărel de anason, Anicuţă? — Mi-e gura coclită, îl vărs. — Să mi-o faci bine, Mărie, auzi? Să nu i se strice laptele, Doamae-păzeşte! Eu am de vorbit cu văru Ionică, duceţi-vă. — Dacă e nevoie de ceva, mă strigi, zise Măria şi ieşiră. Ion Moli reanu încremenise pe pat, uimit, dar totodată înveselit de harababura din casa lui văr-su Gică. Ochii verzi îi străluceau umezi, împrumutând mobilitate şi căldură feţei lui ca de înecat. „Al dracului, văru Gică, cu ce le-o fi furat mintea la amândouă?” Nu i se părea nimic absurd în felul cum îşi aranjase Gică viaţa, situaţia acestuia, nemaiîntâlnită, îi stârnea o umbră de invidie, şi-atât. — Ce zici, vere Ionică, nu-i aşa că se ţine norocu după mine? Lui nu umblu cu bale la gură după el. Aştept şi vine singur. Hai, gustă vinişoru. E bun, ţine-l întâi pe limbă, plimbă-l prin gură, parcă ai furnici în gură, nu? Şi-s dulci-dulcişoare! Eram lefter, pui golaş, tăticu ce să-mi dea? Cel mult una cu rândeaua în cap. M-am însurat cu Anica, tare-i proastă femeia asta a mea, mănâncă ridichi cu sare de-ţi face şi ţie poftă! Se dă-n vânt după ridichi. Măria, nu, Măriei să-i dai o covată de scovergi şi toată lumea-i a ei. Fiecare om cu tipicu lui, şi cum îţi spuneam, Anica mi-a adus cinci pogoane, am pus cartofi pe toate cinci şi-am dat lovitura, că era pământ nisipos, bun pentru cartofi şi pepeni. Un tren am vândut. Bietu tăticu se uita şi nu-i venea să creadă, îl urăşti de moarte pe tăticu, aşa-i? — Ti ti Şorici şi Che Andrei zic că s-a purtat urât de tot cu tata. I-a rugat moartea. — A greşit, da şi ispăşeşte. Tăticu e acuma la Săpoca, în Munţii Buzăului. La Să-po-ca, unde se adună toţi copilaşii lui Dumnezeu. — Săpoca e casă de nebuni. — Foarte frumos spus, aşa e. Eu am zis: copilaşii Iu Dumnezeu, pentru că

nebunii sunt copilaşii Iu Dumnezeu. E acolo cu Toto Dudescu, notaru de la noi. Îl ştii pe Dudescu? Ăsta da, ăsta ştie să vorbească. Îi curgeau vorbuliţele din gură, pufoase, ca mălaiu la moară. Tu n-ai apucat-o pe Dudeasca-bătrâna. Ei, să-ţi fi povestit el! Erau opt copilaşi să-i iei în cârcă şi să fugi cu ei, şi ei să te gâdile pe la subsuori n-aveau tată şi Dudeasca era manca morţilor, aia care spală morţii, îi tunde, le taie unghiile şi-i îmbracă cu hainele de ducă. Satu, c-aşa-i pe la noi, când se trag clopotele de moarte, se opreşte şi se-nchină. S-a dus un suflet, înţelegi? A zburat un sufleţel de om. Dacă-i curat, se face un norişor şi trece vara peste Dunăre, dintr-o parte în alta şi-şi vede neamurile ieşite la coasă. E murdar, împovărat de păcate? Se duce şi se tot duce. Bătea clopotu, rar, într-o dungă, veste neagră, alde Dudescu o sculau pe bătrână: scoală, măiculiţă, şi-i apuca jalea, zău, le venea şi lor să plângă. Vasăzică, moartea când vine nu bucură pe nimeni, nici pe ăi care trăiesc de pe urma ei. — Eu vreau să omor un om. Şi o să mă bucur, zise Ion. Gică Dună holbă ochii. Apoi râse: — Verişorule, verişorule, şi legănă capul, tare eşti prost! Pardon, să mă ierţi, da nu ştii ce spui. — O să omor, întări Ion, dar imediat se gândi că nu trebuia să vorbească. „Când s-o auzi de Tulea, ăsta începe să trăncănească.” Cum a ajuns unchiu Petrea la Săpoca? Întrebă el ca să schimbe vorba. — Din cauza Ioanei Iu Şarpe. A, nu ţi-am spus-o! Dudescu a-nnebunit de beţie şi nu vorbea decât de chestia aia cu manca morţilor. Madam Dudescu, care trăieşte cu domnu Doancă, vine la tăticu şi zice: „Du-l, neicuţă Petrea, du-l la Săpoca. Te plătesc atât.” Tăticu: „II duc”, şi în noaptea aia, iese pe malul Dunării, neamu nostru e ursit să i se tragă belelele de la Dunăre, maică-ta a murit înecată în Dunăre şi tăticu tot de-aici a scrântit-o. În apă, Ioana, sora lui Chiscăneanu, a Iu electricu, se scălda, că era lună, şi tăticu, om în putere, a luat-o în braţe, goală şi udă, şi hai cu ea pe o claie de iarbă. Femeile, le cunosc bine, sunt ca untişoru, greţoase la început, da pe urmă, minunea lui Dumnezeu! La schitu de peste Dunăre, în Dobrogea, unde miresele Iu Christos dorm în aşternuturi de păr de capră, toca pentru rugăciunile de noapte, da tăticu, păgân şi hulpav vădan, ce vrei! Vădanii sunt nişte nenorociţi, visează, păcătoşii, numai muieri desfrânate a trântit-o în iarba aia cosită şi n-a aşternut măcar o flanca dedesubt. Şi dedesubt dormeau încolăciţi patru şerpi. Aia, când i-a simţit, să moară, l-a zvârlit pe tăticu cu coatele şi fugi! Goală cum a făcut-o mă-sa gonea spre sat şi urla. Tăticu a înhăţat şerpii şi, după ea: „Ioană, opreşte-te, fă, i-am omorât!” Prostii, că şerpii i se înfăşuraseră pe braţ. A fost un tămbălău în Plătărăşti! Şi şerpii erau veninoşi. L-au străpuns cu limbile pe tăticu pe piept şi pe gât şi pe labe, am chemat un bătrân de lângă lacu Şerbanu, unu care adună buruieni de leac, i-am plătit cât a cerut, şi el a pus gura pe muşcături şi a supt tot veninul. Mai greu a fost cu Ioana, că pe ea o înţepaseră la buci şi nu voia să dezvelească partea moale, am crezut c-o să se spânzure în noaptea aia. În zori, tăticu a plecat cu Dudescu, cum fusese vorba şi, de ruşine sau de nebun, nu s-a mai întors în sat. L-a făcut marţ un şarpe, dacă ştii table sau

unu pentru nevastă. De sfârşit de an. sunt om norocos. prin iulie era aci la mine. Mâna asta o ţine StanVrăjitoru. sărută mâna cucoanelor şi turuie mereu: „La mulţi ani. poartă pălărie cu cordică de aur şi când vine la mine stă pe scaunu ăla de lângă tine. alde ta-su mare au stăpânit ţara. prinţu. Câştigă." Ţine mult la mine. şi Doancă a venit să-mi atragă atenţia că prinţu zice că pe prund suntem singuri şi că n-are rost să poarte muierile cârpele alea. iar Parisu. Cu avionu i-a cărat. boierii îşi freacă mâinile de cocoaşa ăluia şi coboară într-un beci cu pereţii şi cu mesele acoperite cu catifea roşie. din când în când. câte una pentru fiecare musafir. pierde. Bijulică Bagdad ţine pe unu cu gheb în spinare. Zigu e mai serios. cel mai mare şnapan de măsluitor. sub cizmă o ţineau şi-o croiau cu biciu. iar în timpu ăsta Bijulică Bagdad desfundă sticle şi toarnă. ăla pe care leagănă curvele. sănătate şi strălucire. Gică. dragă Gică!”. în juma de oră sunt îndărăt. care mă ia acolo cu el. Cunoşti Brăila. şi-am plătit cu două perechi de cai. spune domnu Doancă. că are două. Brăila. numai piei de urs în conacu lui şi. când petrece lumea şi vin golanii să te semene cu grâu. Mişu Atu. da eu am sărutat mână de mort misterioasa. s-o spargi cu limba de frumoasă. cică. ca să joc cărţi la cafeneaua pe care-o ţine Bijulică Bagdad şi unde-şi face veacu Mişu Atu. Şi ştii de ce? Fiindcă-am sărutat mână de mort. e la liceu. Fiecare sărută mâna mortului. Prinţu Şuţu râde până-l apucă sughiţu şi face: „brrr. el are treizeci de mii de pogoane. face semn şi un băiat al lui aduce banii pe o tavă de . mai ales de Anu Nou. Astă-iarnă a cumpărat o herghelie de cai. pot să-ţi zic că i-a ordonat Iu domnu Doancă. Anicuţa şi cu Măria intrau în apă cu caşmiru atârnat de brâu. adică nu credea nici el că am două neveste. să nu plece după pradă la dracu-n farfurie. argaţii.ghiulbahar. Mişu Atu ţine banca. da? Bun. galben şi cu cearcăne. dacă-i moare mă-sa sau ta-su. e picioru Iu Dumnezeu. La uşă. vere Ionică şi a pus hartanele în pădurea Crestată. ia banii cu lopăţica. şi hop! Mecanicu de la orezărie. nu altceva. le dă la tăiat unei cucoane şi le împarte în grămezi mici. să m-aştepţi să mai vorbim. de patru ori şi-a vândut plapoma. când îi spun ce ţi-am spus ţie. noaptea. Vezi tu. dau buzna la Bijulică toţi boierii ca să-şi încerce norocu la Mişu Atu. băiatu unuia care-a fost prizonier cu Che Andrei în Anatolia. Jocu se cheamă copeica. imediat cum începe anu ălălalt. Mişu ia un pachet de cărţi noi. că înjură la fel ca noi. îmi zice. proastele. ca să mă scald acolo cu nevestele. Tu. Om greu. să-i spună că nu mai trage pompa. gu. gu. suiţi pompa aia în avion să plec cu ea la Ploieşti. „Pastele mă-sii! Zice. noi. domnule prefect. el ne privea prin binoclu din cerdacu conacului. zice el. ca să se distreze. Ciocnesc. unu pentru el. Îi place mult vânătoarea. administratoru de pe moşie. e picior de Paris. le bate. după ora douăşpe. tuciuriu ca ţiganii şi sanchiu la suflet Brăila. şi mă tratează cu băuturi scumpe l-alde fi-su George şi Zigu le dă numa sirop. gu! Vere Ionică. venise s-o vadă pe Măria. a cumpărat trandafiri din Japonia şi a făcut aici un parc mai frumos ca a Iu Marghiloman din Buzău. se fereau una de alta. să-mi dea prundu de gârlă din dreptu conacului. să aibă lupii de mâncare. Eu mă duc la Brăila. i-a tăiat cu toporu pe toţi până la unu nu el. domnule primar". George e o puşlama. am băut o enfuzie dintr-o sticlă cu căpăcel în formă de pahar. cum ne giugiuleam.

poate n-am să omor. Strângeţi coatele şi alinierea pe maidanu de lângă Titi Şorici. şi veniţi diseară! Pavel Berechet înclină capul lui de stârpitură. Acum mai aduc o sticlă. De câte ori mi-a întors Mişu cartea pe faţă: as de inimă neagră. şi vreau să-ţi dau un sfat: când baţi la uşa cuiva mare. plătesc bani număraţi.argint. sub cazane: — E timpu să facem niţică instrucţie. să ştii. Am ştiut ce sărut. fluieră în podul palmei. să baţi cu coatele sau cu genunchii. moale. verişorule. diseară pun la bătaie patru oca de rachiu drese cu zahăr. e prin apropiere. Se întoarse spre Bomfaier şi Schelete: — Să veniţi şi voi să vă dedulciţi. Ei fură şi tu. sau un om de-al lui. Plecaţi. încă nu le primise. leţilor. Eu. Vetina era astăzi largă la inimă şi bună cu toată lumea. şi zise. bătu îndelung în stinghia cu care Bocu. Eu vroiam să te iau om în curte. veselă şi îmbujorată. — Poate-am să omor. muierilor. o bem şi p-asta şi Măria o să ne cânte. Eşti tânăr. Dar pe cine vrei să omori? Că ziceai c-o să omori pe cineva. privind roată la soldaţii care hrăneau focurile. e secret. da nu e voie să prinză soldatu rapăn pe burtă. D-aia le-au chemat aici. pute ca un dihor. chisoaica cu nume de băiat din Munţii Râmnicului. fiindcă primise veşti de la Neicu. hai la instrucţie. de când joc. Îi băgat frica-n mine. — Voia ta. — Iţi răceşti gura degeaba. mă? Se răsti la bărbatu-su. când o să găseşti tufele de măturică din colţu livezii legate între ele c-o panglică sau c-o sfoară” că Neicu. — A. nu mai mergem în baltă. semn că ţiganii s-au şters pe bot dinspre partea câştigului. înţeleg. Am hotărât să plec din Plătărăşti. să-i îngrijească. nu găsea curajul să urce până . — Plec şi de la Berechet. s-a copt terasa şi fură ăia din marginea satului de se smintesc. — Staţi la locu vostru. Tare-ţi mai place să comanzi! Mai bine du-te de dă o roată pe la vie. vere Ionică. cu toate că mai bine te-mpaci cu străinii decât cu neamurile. să-i spele. La mine n-aveai de ce să te plângi. făcu Berechet. Vreau să zic că să cauţi să ai braţele pline cu plocoane când te duci la unu şi la altu de la care poţi să capeţi ceva. Ce-ţi veni. n-am pierdut o para chioară. nu merită să stai. sări Vetina. Şi omul ăsta al lui Neicu se afla în podul cu fân era Zatâc iar Vetinei îi era frică. vere Ionică. Mâna mortului. mesteca în cazanele de bulion şi spuse: — Fă. dar i se dăduse de ştire printrun semn „Să m-aştepţi. O să ne cânte: Vremea s-a-nchis şi-afară ninge. Veştile. Vetina se întoarse la masa lungă unde tocau varză nevestele soldaţilor din grădina lui 3 artilerie Franţa. puse mâna pe cuţitoaie. — Te-amesteci în treburi de armată. îi spusese Neicu înainte de a fugi în baltă. Luxu de pe pământ. — Da. da. vere Ionică. la drept vorbind. Trei ani. cu pielea pergamentoasă întinsă să plesnească pe oasele feţei. Lasă oamenii-n pace. Şi eu o să plâng. — Lasă că-i spală nevestele.

îngălbenite şi uscate.la el. Tulpanul îi căzuse pe umeri. şi porni. şii spuse. La pârleazul care da în curte. spuse ea căscând şi făcându-şi cruce deasupra gurii. ameţită de miresmele livezii răvăşite de toamnă. Vetina. Să te muţi cu bărbatu-tu în căsuţa pe care-am luat-o de la Che Andrei. Bocu nu cunoştea ce-i aia sfială. Toamna. apucă un coş din surcele şi o chemă pe Bocu să adune merele din livadă scuturate de vânt. bătu-l-ar Dumnezeu şi mama Ana. dac-o vrea” trăgea c-un vreasc în jurul piciorului desculţ. matale ai suflet bun. căinând-o parcă: — Dormi prost în coliba de la grădină. o privi pe Bocu cum scutură firele de păianjen prinse de fustă. soarele bolnav scânteia în părul ei împletit în şase codiţe cât degetul. an de an. În cele din urmă. — Nu-mi trebuie nimic. i-o întoarse Vetina şi Bocu tăcu. cum Vetina întârzia. — Ştiu eu mai bine ce-ţi trebuie şi ce nu-ţi trebuie. N-o interesa ce se petrece sus în pod „îmi spune ea ţăţica Vetina. şi asculta cum s-ascute vântul în tufele de măturică. Când Vetina coborî din podul cu fân întârziase cu Zatâc un ceas şi mai bine Bocu picotea. Vetina săltă coşul cu mere pe umăr. părea că lăsase sus toată buna . Da. urmată de Bocu. dar apucaseră s-o ştie acolo de când lumea şi o lăsau să se salte în voie şi să se înfoaie. tufele ajungeau să semene cu nişte sălcii şi rămâneau în picioare până în martie. pedeapsa şi naguta. Bocu culese de sub meri fructele căzute peste noapte mai toate erau viermănoase şi. fără s-o semene altcineva decât vântul. şi te muţi. ţăţica Vetina. Nu folosea la nimic. dovadă primele vorbe rostite la sosirea în Plătărăşti: — Am venit să slujesc cot la cot cu bărbăţelul şi să-i frec nasturii de la manta cu cenuşă. cu obligaţia să dea gură daca-i trăsneşte prin minte vreunuia din curte să intre în grajd. pentru că Vetina. se opri. le scăpa de la prăpăd pâslă de salcâmi şi pruni din răzor. iar de la cincizeci încolo umblă cu mortu după ele. coborând din podul cu fân. chiar azi o să te instalezi acolo. însă. rupse o pală de mohor şi se aşeză pe pământ lângă o răsunătoare făcută de dihori sau de nevăstuici. şi-o apropiase tocmai datorită firii ei deschise şi nepăsătoare şi priceperii cu care-l topea în osânza lui pe oricine încerca s-o ironizeze. ai casei măturau bătătura cu târnuri ţepoase din crengi de gherghin. Scuturi bine după masă şi diseară îl chem pe părintele Oancea să facem sfeştanie. — Era să mă fure somnul ca pe măgarul lui Hogea. când putrezeau de ploaie. o spânzurase de mult. pentru că viscolul trecea pe deasupra lor fără să le atingă. că mi-a scris că-mi suceşte gura la ceafă dacă mai rămân o singura clipă printre mocanii de la Râmnic care umblă morţi după muieri până la cincizeci de ani. cu picioarele îngropate într-un maldăr de frunze brumării. ca să însemne în ţărână tiparul labei. Slobodă la gură şi petrecăreaţă. Măturică creştea în colţul ăsta al ogrăzii. veştede. bărbăteşte. Vetina se strecură în podul cu fân şi Bocu rămase să pândească lângă tufele de măturică. da o să mă-nghită nemestecată muierile ălorlalţi. Bocu nu se îngăduia cu nevestele celorlalţi soldaţi. să-l descoasă ce şi cum.

în apropiere de conoveţele spitalului veterinar german. Strânge-ţi catrafusele şi du-te cu Bocu. bălan rămâne! „E necăjită. zăceau pe un colţ al mesei de tocat varză. răbufni Vetina. cu toate că chisoaica nu scosese un cuvânt. îşi zise Bocu. cu urme de copită în câteva scobituri se uscau nişte raci. cum se văd la copiii ce cresc anormal de lungi. — Bocule. zise băiatul. plopul cel mare. Sunt eu bună. cu iarba tocită. nevestele soldaţilor lăsaseră din mâini satârele de lemn şi făcuseră cerc în jurul lui Ion Mohreanu. Ion greblase gunoaiele muşuroaie de bălegar fumegau pe malul Dunării întărise galeria din care se mai păstrau două înflorituri făcute cu ferăstrăul şi spoise. Bocule. în mijlocul căreia îşi foşnea frunza plângătoare un plop canadian. îi zise căprarului bătrân. străpunse de alice. îl luă la rost pe Ion. că-i la fel ca mine. căzută oarecum în paragină Berechet cam aruncase banii în vânt când o cumpărase de la Che Andrei era aşezată deasupra Noianului. până la înălţimea unui om. lovind înverşunat cu o legătură de nuiele de salcie. să nu sporeşti la vorbă în faţa mea. — Ce-s mortăciunile alea? Făcu Vetina scârbită. căsuţa strălucea ca un pahar. Păsările. tot o stârpitură de bărbat ţine. aşezându-se să răsufle. Pe buzăielele prin care apa ploii se scurgea în Noian şi în fluviu piroteau luntri mici. de-o persoană. Ai stat la părintele un veac. cu trunchiul plin de însemnări şi inimi străpunse de săgeata amorului. scobiţi grosolan cu barda şi toporul. curăţase praful şi scamele de pe pereţi. în faţa prispei năruite. aruncă-le în closet că mi se întorc maţele pe dos. se gândea Bocu. Nea Mihăilă. nu desluşeai decât supunere bleaga. săraca. acum o să te instalezi caimacam aici. dar pe faţa ei iată. cu cleştii lăbărţaţi. răzuise pragurile. Tufe de scoruş mărgineau cărarea întortocheată ce se ivea din rotocoalele de stuf din care se ridicau dâre de fum. Bocule.dispoziţie şi voioşia febrilă de care fusese cuprinsă mai înainte. diseară să nu văz un pai nelalocul lui! Căsuţa de bârne şi lut. scoşi din Dunăre cu un stârv de găină omorâtă de vreun puştan întreprinzător se deschidea o pajişte în formă de arc. care adusese de la văr-su Gică Dună două becaţine împuşcate.” În curte. iar caracuda i se îndeasă în încălţări. iar afară. parcă te-aş fi mânat s-o scoţi pe bâta din groapă. Fraza o ştia de pe . cu pete cafenii. Chisoaica spălase geamurile. Bocu şi Ion trudiră pe brânci câteva ceasuri bune. — Aşa. legate în pripoane. un fel de pirogi în care pescarul e nevoit să stea adunat deasupra genunchilor. uluce date cu catran şi jgheaburi croite din buşteni groşi. Ştii ce-aş vrea eu în clipa asta? — Ce? — Să mă fac de-un bandit nemilos şi să profit de fizicu tău. intopsicat cu gaze de fosgen. „A suit în pod veselă ca o turturică. purtând bidineaua cu osârdie. şi s-a dat jos cloşcă bătrână”. Şi în amurg. da când zic că dracu e bălan. scoţând c-un cuţit de lemn gândacii cuibăriţi în crăpături. fetiţo. Lepădase acolo chiar şi îngăduinţa taxată de Berechet drept nesocotinţă şi izvor de risipă ce-o avea pentru prietena ei mai tânără venită din munte.

scapără şi dă foc la crucea de-o ţin Bomfaier şi Schelete. — Păi ce să-ţi fac. — Eşti plin de coacăze! Îi răspunse ea dispreţuitoare. aşa-i? — Iote ţiganu ce diliu el făcu Bomfaier. Derbedeule! Strâmbându-se plictisit. vere. dacă n-ai pic de abur în tine?! — Plec în bălţi. că-ţi rup urechile. să ferim buzunarele. căruia Ion îi promisese să-i mute fălcile „mai la deal”. dacă n-a ciordit ceva peste zi. Iote. cu glas ascuţit. se porni să citească din carte. În mulţimea îngrămădită în faţa uşii. Popa ieşi pe prispă. Ion . ţâşnit parcă din creieri.când lucra la circ. că n-au. sub plopul cel mare. vere. şi-i şopti Vetinei: — Ţaţică Vetină. că toată ziua stă ca un batal. — Ce faci. până la sânge. în odăjdii. Ardem crucea lângă prag. zise Schelete. înhăţând capetele stacheţilor. că Chiscăneanu n-are somn în oase. înecatule? Întrebă Bomfaier. Aprindeţi crucea! Bomfaier şi Schelete scuipară în mâini şi ridicară. nu-nchide ochii o clipă. cu părintele Oancea şi cu dascălul. Ei. pe electricii. Ion îşi aminti despre ce-i spusese văr-su Gică Dună. când te juri să-ţi saie lumânările ochilor. sticlindu-şi dinţii. ţapu-bătrân. mă. — Păi Bocu s-ar bărbieri-n cap de bucurie dac-ar fi să-l scoată pe bărbat-su deaici cu picioarele înainte. Pietros. Ion îl zări pe Chiscăneanu. ca să nu intre boleşniţa în casă. Înconjuraţi de un cârd de copii. Tăcură. De unde să aibă? De-aia cască gura la noi. cu braţele înfăşurate în vreascuri. simbolul răstignirii. în timp ce dascălul. — Ei îs păgâni. n-au biserici. paza de la conoveţe. că-i afumată! Am băgat de seamă că-l bei din ochi pe Bomfaier. soldaţii din grădina de zarzavat a Regimentului 3 artilerie Franţa. Într-adevăr. c-a venit Chiscăneanu. în pajişte apăruse Vetina. Popa. Bomfaier şi Schelete purtau pe un suport o cruce mare. Ion îşi făcu loc până la Bomfaier şi Schelete. cum fac ei şi cum dreg cu popa Oancea. Ce să fure de la tine? Îi întinse o cutie de chibrituri. de-ai fi/As că îngrămădiseră carnea pe el bătând-o cu maiul. noaptea. cu nevestele şi lume din sat. şi ăla cu obrajii raşi. parc-ar fi venit să fixeze preţul maldărelor de stuf întinse pe căpriori. — La-le şi când iese părintele afară. care-ar trebui jugănit. În urma lor. sugând dintr-un muc de ţigară. Chiscăneanu privea tot timpul spre acoperişul casei. mă. Enache Pasalac i-o repeta deseori fetei cu care Ion se iubise o noapte. dădu el explicaţii. un bătrânel cu ţeasta ascuţită. Bocule. cum îl poreclise Gică Dună. da ţie-ţi place numai carnea de ţigan. complet cheală. Printre ei. cu bărbuţa roşcată frântă pe piept deasupra firului de galon ţesut de jur-împrejurul patrafirului. din lemn negeluit. — Crucea! Răsunară strigăte în mulţime. Începu slujba. — Piei din faţa mea. au venit şi nemţii să tragă cu ochiu! Pe globu meu de aur! Aşa se zice. Spune. o să-ţi pară rău? — O să mă dau de ceasu morţii. toţi în haine verzi. se îngrămădeau vreo zece soldaţi germani. Ionică. Ce-o fi-n capul lor acum? Iote românii. stropea pereţii cu două fire de busuioc înmuiate în căldăruşa atârnându-i la îndoitura braţului.

Strigaţi de bucurie către Domnu toţi locuitorii pământului. Pre noi şi această casă creştinească. cu gâtul strâmbat. în neştire. Ion îl zări pe Chiscăneanu schimbând un semn din cap cu Vetina şi dispărând grăbit între tufişurile de scoruş. care-şi holba ochii de sticlă spre fereastră. colţuros şi rece. Vetina se rezemă de perete. smucind cu dreapta de pantalonii lunecaţi pe şolduri. bâjbâind cu degetele pe zid. Ieşi din rând şi se furişă după ei. Făcu vreo douăzeci de paşi şi se opri. dar nu-i văzu faţa. aşa-i? Erau în grădina din faţa casei. da nu e jandarm. trosnind şi împroşcând scântei. Dâra de lumină. Popa Oancea bătu cu cădelniţa şi strigă cu glasu-i subţire ce-i curgea. şi iepurele din fier masiv. urmat de ţiganii cu crucea. căutând fiecare să ajungă cât mai în faţă iar nemţii. Chiscăneanu îi strigă ceva. Aveau să ocolească de trei ori şi la urmă să stingă jarul în apa sfinţită din căldăruşa ce o purta dascălul. cumpărat de Berechet la Brăila. Mulţimea se urni şi ea greoaie în urma rugului femeile se închinau şi sporovăiau fără încetare. răzbătând din casă. smiorcăit şi înalt. cine ştie. se înfigea ca o sabie tocmai în colţul dinspre fântână al grădinii. sau. cădelniţând leneş bătea abia de la înălţimea genunchilor porni să dea roată casei. Ţiganii. Zatâc le-a aranjat. — Doamne miluieşte! Îngână dascălul. Când Ion sfârşi. Ştiu că Zatâc nu era Zatâc. încercând parcă să desluşească poziţia minutarelor pe cadranul ceasului îngropat într-un toc de lemn şi prins în două cuie pe peretele dinspre curte al odăii. cu arma în cumpănire. el şi cu Chiscăneanu au furat ăia unşpe cai de la nemţi. poate că-l cheamă aşa cum zice. — Dadă Vetina. în şoaptă. dezvelind nişte beţe uscate de iarbă dulce. Seara. I-am văzut şi team văzut şi pe matale când i-ai făcut semn lui Chiscăneanu c-a venit momentu s-o ia la picior. se încolonară şi ei procesiunii. mai mult pe nări decât pe gură: — Crucea pătimirii Domnului nostru lisus Christos să ne izbăvească pre noi de boli şi duhuri necurate. . În clipa aia. Sfeştania şi povestea cu crucea arzând. încât îţi venea să strângi din umeri de frică să nu-ţi facă gaură în spinare. Încinsă de flăcări. copiii schimbau pumni şi înjurături. ştiu tot. Ion se apropie de Vetina. mare. Sleită. un ghiveci răsturnat cu buza în ţărână. pentru că băiatul se oprise în întuneric şi dâra gălbuie pe care-o arunca lampa prin geam îi lumina doar piciorul drept îndoit înainte. Popa Oancea coborî în poiană şi. Din umbra unei parcele de stuf se ivise în cărare Zatâc.aprinse un chibrit şi plimbă flacăra plăpândă pe sub vreascuri. o stropitoare spartă. ca să-şi facă loc. bărbaţii călcau ţepeni. şi amândoi dispărură în trap spre conoveţele spitalului veterinar german. Se înnoptase. vântul de peste Dunăre zornăia în salcâmii de la uliţă şi Vetina ieşise să închidă obloanele. înaintară până la un metru de prag. izbind cu picioarele în ţurloaiele copiilor. şi ea tresări îngrozită de la primul cuvânt. crucea se mistuia. Pe cer răsărise luceafărul. trăgând cu talpa peste dârele de foc ce săreau în pajişte. zise Ion. se întoarse spre el. dornici să urmărească tot spectacolul. aidoma chelălăitului unui pui de vulpe.

sta-i-ar tâmpla lângă bietu tat-tu. Purta o şubă de postav jerpelită. Şi avea haita de vânt ce să răscolească. care acum se încrucişau prin aer îngroşând mult valul tulbure al înserării. da am nevoie de Neicu. model german. îl vindea de mult frate-miu ăl mic. Săracu frate-miu. Neicu Jinga sosi în Plătărăşti. în ajun de Bobotează. asta vreau eu. îl primi împreună cu Ion Mohreanu. lasă-l să plece şi nu-l vinde. să tragă cu urechea . că-l caută pentru crimă de omor”. Trebuie s-aştepţi până la Bobotează. eu i-am fost Iu Neicu mai mult decât o mamă. — Atunci o s-aştept. Îl ţine Zatâc şi frate-su mai mic. înainte de a trece Dunărea pe gheaţă. dadă Vetina. din miazănoaptea vânăt-cenuşie se dezlănţuise viscolul. că nu de rău şi de hain te-am oprit şi ţi-am zis ce-am văzut aseară. „Hei. aşezată într-un strat gros de-o jumătate de metru. care-şi spunea că în sat zăpada. da numa la Bobotează îi dă drumu Zatâc. să le păzească în baltă caii de furat. dadă Vetina. ai supt lapte de la o mamă şi ştii ce-i durerea de mamă. zăpada avea culoarea mai caldă. căzând. iar şapca cu clape. cică.” E colţos tare. mă jur. — Acum nu se poate. Zăpada. mi-a zis. îi sufli-n borş. că nici din ochi nu ştiu să-l mai fac. întreg ţinutul Dunării dinspre vărsare miroase a plăcintă cu varză cu vin negru şi plânse din nou. se împachetează cu cârceii de fum prelinşi din atâtea boturi de horn săltase dintr-odată pe lângă el în vârtejuri largi. — Nu. Şi eu aş vrea mult să-l văd. le schimbă păru de nu-i mai cunoaşte în vecii vecilor stăpânu. Mam rugat de Zatâc cu ceru şi cu pământu: „Domnule Zatâc. dacă n-avea crimă la activ. Să nu fii supărată pe mine. s-a zis cu tine. Acolo îl îndopă cu carne săţioasă de porc. bine măcar că-i teafăr. plângându-i pe umăr şi-l duse în căsuţa unde trăia Bocu bărbatul Chisoaicei zăcea lat cu Berechet. Fă-mi legătura cu Neicu. cu plăcinte cu varză de Bobotează. şialde Zatâc îl ţin strâns în gheare. mai odihnitoare. trăieşte bine la ei adicătelea. El văruieşte caii. aşa cum spusese Zatâc Vetinei. Zatâc zicea că-i rujat în obraji şi rotofei. Iţi zic: „săru’mâna”. S-a dat pe mâna lor. Şi nici nu te-aş fi strâns cu uşa. ferec eu obloanele. El ştie de urma omului pe care-l caut eu pentru o răfuială. fără oprire. si-acum intră-n casă. Ionică. Da la Bobotează au să-i dea drumu să plece. e mult pân-atunci. pe săturate.— Cât? Îngăimă Vetina şi Ion înţelese că-i cerea să-şi fixeze singur preţul tăcerii. şi o să slujesc mai departe cu credinţă. fericită că-l vede zdravăn şi sănătos. Ionică. care-l îmbătase tun pe Berechet. poţi să fii liniştită. în două zile eşti în cătuşe. pentru că ninsese îndesat o zi şi o noapte. Vetina. Dacă vrei. cel puţin aşa gândea Neicu. Ion încheiase de dimineaţă socotelile cu Berechet şi cu jumătate din banii primiţi cumpărase un cojocel şi o căciulă neagră din blană de pisică ieşea din timp în timp afară. — Altă cale nu-i. privită de dincolo cic Dunăre. îl îmbrăţişa. — Nu vreau să te storc de parale. ţăţică. căptuşită cu iască începuse să chelească şi-şi ferea de frig bănuţul golaş din creştet cu ce găsise mai bun în pădurile de sălcii şi plop îi acoperea fruntea şi ochii de Crivăţ. scăpărând într-un albastru trist pe toată întinderea bălţii prin curţile şi uliţele satului. pe la orele şapte. seara. ăla micu. lângă debarcaderul de la Noian.

Oamenii sunt răi. cel puţin. Vreau să văd lume. Mâine-i ziua iertării hoţilor şi vreau să-ncerc să scot crucea pe care-o aruncă episcopu. arătă spre Ion. privea insistent. cineva tropăi pe prispă şi bătu cu pumnul în geam. recunoscu Ion. Dacă ai norocu s-o scoţi. Aici. e băiatu Iu Neculai Mohreanu. zise Neicu. — Ţaţică. băiete?” să-i răspunzi. răspunse: — La Bucureşti. pentru asta am ieşit. Ăsta. Da mâine n-aveţi cum să vă-ngăibăraţi. să te bagi în apă. osânda mea e de la Dumnezeu şi o port năpastă în cugetu meu”. cu trăsături frumoase. S-a căpătuit. — Nu vă speriaţi. Te sălbăticeşti. retrasă într-un colţ. O dâră de zăpadă zbură. nervoasă dacă el vrea… p-acolo n-a avut pe nimeni… Vetina o scrută prin întunericul palid. spune-mi şi tu mie: îl duşmăneşti de moarte? — Da. Faţa lui. Da mâine… Ia stai. avu o tresărire. I-am plătit Iu Chiscăneanu să caute el şi pentru tine. Bocu ieşi în tindă şi-i făcu semn din ochi Vetinei să vină cu ea. ţăţică. fără să-ţi spui numele: „Nu sunt osândit de oameni. Eu am plecat. când te-o întreba prefectu: „Tu pentru ce eşti osândit. ca s-o facă pe măscăriciu şi să-i azvârle boierii bani. — Poţi să m-ajuţi s-ajung mai repede la Brăila? O întrebă Neicu pe soră-sa. se rup în bucăţi fără milă. — Îl caut pe Tulea Fălcosu. Are grajd de curse. să ştii ţinea mâna pe zăvor şi-l zdroncănea. se opri. care venise cu sania. înainte de a vă arunca în copcă. Da tu trebuie s-o scoţi. Umblă de juma de an după tine. apoi ridicând din nou capul spre Ion. Nu ştii cât e de greu să stai departe de oameni. sau până când s-o putea. — Pentru ce? Îl întrebă Neicu pe Ion. Era Chiscăneanu.şi să cerceteze dacă nu s-arată vreun musafir nedorit. E petrecerea care-i place cel mai mult. fâlfâind. ţi-o dă ţie să ieşi tu cu ea. ca să înhame la ea doi cai din grajdul lui Berechet. ia-mi locu la pândă. I-am dat cearşafuri să vă înfăşuraţi în ele şi ulei să vă-mbâcsiţi pielea bine. Se uită la Vetina. regulate. la care Bocu. Dac-o găseşte. Aştept până poimâine. El şi aşa se bagă. Unde-l găsesc? — Tulea? Zise Neicu şi râse. se îndârji Vetina. — Pe tine n-au să te ierte. înainte de a-ţi spune totu. Ai înţeles? — Să fiu lângă el şi pe urmă nu mă mai dezlipesc de umbra lui. Alde Zatâc spune că Tulea vine la aruncarea crucii chiar dacă ar fi la capătu pământului. e nea Chiscăneanu. — Poate că nici n-am să mă bag în apă. apoi îşi înfăşură capul în broboadă. ca să-ţi şteargă Dumnezeu păcatu. ţăţică. la Brăila. — Nu. şi se izbi de peretele din fund pe care atârnau . Bocule. — Mâine o să fie la Brăila. târând-o de oişte. legând capetele strâns la spate şi smuci de uşă. zise Ion. E oprit prin legea pământului. Către ora zece.

puşlamaua dracului. MEZINGHER. „doi băieţi din Brăiliţa”. mai nenorocit şi mai părăginit chiar decât Comorofca lui Panait Istrati. fără să mai strângă şireturile. după cum declară o vecină care le-a cumpărat gustări şi vin. putred de bogat. spre centru. pe o arie de câteva sute de metri pătraţi. Mezingher îl salută fără vorbe pe înger şi pe Stanvrăjitoru şi intră în cafenea la Bijulică Bagdad. în raportul către şeful Parchetului: „a doua zi după încasarea sumei. era capitala barbutului. a doua zi. În centru. Reclamat poliţiei prin scrisoare neiscălită. Acolo. şi-am să te îmbrac în aur. Primii trei inşi care apăruseră în centru. şi-a înfăşurat picioarele în hârtii de cinci sute şi şi-a pus din nou bocancii. Ajutat să dispară fără urmă de Bijulică Bagdad. după informaţiile culese urmăreşte să se căsătorească cu un individ bătrân din Galaţi. trăgeau clopotele. a azvârlit cât-colo ciorapii şi obielele. Cartierele vărsau în străzile principale toată suflarea gălăgioasă a celor fără căpătâi şi fără Dumnezeu. era punctată ca un zar. Ţiitoarea nu l-a primit ca de obicei. închegat din vibraţiile bronzului. Brăiliţa. etc. Subcomisarul care ceruse emiterea unui mandat de arestare împotriva lui notase. şi numitul Mezingher striga din drum: deschide. mă/mi-au furat hoţii căruţa”. hoţii dorii. care la data când se petrec lucrurile povestite aici era. Pus sub urmărire pentru vânzarea pe sub mână a cincizeci de butoaie cu carne sărată.crătiţi. Nu i-a lovit ca să-i alunge. Dar douăzeci şi patru de ore. un ştergar de borangic şi un smoc de leuştean uscat. cumnat după nevastă. arunca prima. suind dinspre Dunăre. contracostul cărnii şi probabil şi al unor produse derivate. în Brăiliţa. la numărul 3 bis. cel mai insalubru cartier al oraşului. În timp ce sania pornită din Plătărăşti gonea prin viscol. situată nu prea departe de centrul Brăilei. nu i se răspunde. Emil Mezingher a fost văzut plimbându-se în stare de ebrietate prin fundătura Cosminului unde. puişor. tingiri. indiscutabil. S-a rotit aşa pe trotuar un ceas. pe urmă din nou hăituiala. proprietarul cafenelei tapisate cu pluş roşu. Stan-Vrăjitoru şi îngerul. gândindu-se pesemne să dea buzna înăuntru şi să strige cu glas tunător: . ziua când hoţii pot ieşi în plină stradă şi poliţia şi jandarmii n-au voie să-i înhaţe de guler. lângă statuia împăratului Traian. Mezingher s-a descălţat de bocanci. cu glugi trase peste cap. se numeau: Mezingher. cetele de haidamaci care îi clădiseră cu lovituri învârtite de cuţit faimă şi glorie solida în lumea borfaşilor. nu mă gâdila cu unghia. să nu-i orbească spasmele Crivăţului întreaga natură căzuse parcă întrun acces de epilepsie păreau nişte năluci. are o ţiitoare în vârstă de 20 de ani. Privi un moment scările de marmură care coborau în tripou. din marginea terasamentului de cale ferată. Văzând că oricât bate cu pumnii în poartă. De profesie măcelar. adică începutul Bobotezei. la căderea serii. vestind ora zero. de o parte şi de alta a podului zbierat în cântece de lăutarii din cele o jumătate de mie de cârciumi: „Şi lapodu Brăiliţa. Denotă…” etc. urcaţi în turnul cât o chilie al bisericii din spatele Pieţei sărace. printre altele. martori oculari povestesc că râdea şi striga: mai încet. poate un ceas şi jumătate şi copiii vagabonzi se repezeau să smulgă hârtiile din bocancii lui. marele port de la Dunăre clocotea de petreceri. anunţa o mărşăluire triumfală ce avea să se stingă şi să moară. Douăzeci şi patru de ore e stăpână iertarea. şi caii. Sunetul grav. Până şi borna kilometrică.

Şi m-am ţinut de cuvânt. — În apă. unde-l găsi pe cumnat-su. o frumuseţe. zise Bijulică. decât la apă. — E a-ran-jaat! Silabisi Bijulică apăsat. zici că tot caută să rupă ceva în pumnii lui de parlagiu…” Eroare. îmbrăcat în haine negre. călca cu pas lin. dispăru în deschizătura casei de bani. silindu-l să bea ca să se încălzească. luminată puternic de două becuri ascunse între plăcile de lemn negru întinse pe pereţi. aia de-o aveam anu trecut a murit. îmi strâng familia şi-mi împlinesc jurământu. pe cap cu o tichie. Subcomisarul. în ciuda staturii. Faci ce ţi-am spus. caielele şi potcoavele! — Anunţaţi lumea să poftească la grajduri! Spuse Bijulică şi feciorii zburară pe uşă. — Te aşteptam. un fes turcesc ţesut cu fir roşu şi albastru. ziua când m-am instalat aici. puţin aduşi de umeri. turnate din aur. strânşi într-o încăpere a grajdului. pentru că Mezingher. care păreau. Acum hai să mergem. — E bine. ţinea cu mâinile ridicate în dreptul tâmplelor două potcoave subţiri. Şi când am cumpărat cafeneaua. m-au găsit dracii?! — Mai bine în apă. STAN VRĂJITORII. asemeni croitorilor. — Domnilor. de Bobotează. ceea ce . O scoţi sau n-o scoţi. de seară. ivite de sub basmaua unei fete. Faţa lui cât pumnul. mi-a purtat harabaua cu ciorbă de burtă din mahalaua unde stăm până la docuri. O dată pe an. vătuit. amândoi având ochii bulbucaţi şi nasuri ascuţite. Acum chiar o să potcovim măgăriţa. am jurat s-o potcovesc cu potcoave de aur. din bănuţii hamalilor care se îngrămădeau cu castronu. căptuşită pe sub falei cu zbârcituri mărunte. Erau acolo şi cei doi feciori ai lui Bijulică. eu?! Da ce. că ţi-am pregătit costum special.„Bine v-am găsit! Hai. cu atât mai mult cu cât le mişca uşor tremurat. — Ce s-aude pe la mine? Întrebă Mezingher. Ştii. tot eşti aranjat. măgăreaţa pe care o vedeţi că-i curăţă copitele cumnatu-meu e izvoru averii mele. Ea. Timp de opt ani am cărat ciorbă de burtă. Era gros şi mai lung cu două capete decât Bijulică Bagdad. rosti el celor vreo cincisprezece clienţi ai cafenelei. Bijulică strălucea de bucurie. turnaţi-mi un coniac!”. — Tu. răspunse Bijulică. da care s-a prăpădit de mult. descriindu-i înfăţişarea lucru ce nu se cerea neapărat înşirat în raport spusese despre el că „e un individ care trezeşte bănuieli numai prin felul groaznic de a se mişca. dar scutură din cap şi pătrunse în odaia de-alături. spre a-i lua ochii lui cumnatu-su două bucle de păr blond. cu miros de paie vechi şi bălegar. O să vezi mâine. cunoscut şi sub numele de învierea. cu două pete albe în frunte. — Atunci sunt gata. poate zici că e bine ca să te grăbeşti să-ţi faci damblaua. se îndoi Mezingher. sau mai bine zis una tot ca ea. Când şi-o întoarse din nou spre Mezingher. Mâine intri în apă să scoţi crucea. am una tânără acum. n-o să degeri. Ciocanu. Escroc sadea. am aranjat eu totul. Aşa mi-am strâns capitalu.

îndărăt. celălalt în şubă îmblănită. şi cu binişoru şi cu de-a sila şi pe urmă. şi să nu-ţi treacă prin cap săncaleci coada măturii. fleoarţe câte vrei în cârciumile alea din port. se adăposti în hruba unui gang şi socoti ce avea de făcut. mititei şi fudulii la grătar. Chiar că sunt os de-atâta frig. „Acum e-acum. profanator de morminte. — Os. Despărţindu-se de Mezingher şi de înger. maxim juma de ceas. pentru că în momentul când părăsi gangul. fără să-i slobozească braţele. Pe scara de lemn şubredă. cot la cot cu caraliii” torn doi pumni de mărunţiş în tinichelele alea pe care le poartă călugării atârnate de furca gâtului ca pe trăiştile de ovăz bine o mai întoarce proverbu ăla. răsfrânt până aproape de şale. hai? Zise Stan. răspunse cel din stânga. Colo. cu guler larg. orbit.” — Ce-i. batem doaga străzii. tule-o la Dunăre. Cât oi fi tu de vrăjitor. şi după aia. învierea îşi ia tălpăşiţa la gară. frate-miu. că nu cântă până i-o da sângele pe nări! Şi mănânc. să te văz cum le pui sare pe călcâie. întâi şi întâi. — E prima oară când îmi înfund mânuţele în buzunar străin silit de alţii şi nu din voia mea. scot din tine oscior cu oscior. Îl purtară prin câteva străzi înguste. ca de spital. cugetă Stan. „M-or fi cărat la un chiolhan. să-i iei. alunecoasă şi prost luminată. că omului să-i dai de milă da’ când îi iei. şi mănânc. la etajul întâi al unei clădiri cenuşii. înhaţă-i laba şi bag-o-n buzunar la tine. dă Doamne!” Se opriră în dreptul unei uşi albe. — Şi tot pentru prima oară când o să le scoţi goale. . să-i iei tot. şi beau vin cărat din beci cu paharu. puf! Trenu te duce unde vrea rânza ta. Scârţâie vântu ăsta şi mă ustură de parcă-mi trage cu mărăcini pe spinare. să ne punem din nou burdihanu la cale. cineva din încăpere rosti scurt. sergentul ciocăni. mă afund într-o odaie de han şi să dea mama dracului să văz eu ţigan care face pauză.vrea să-nsemne. aţi degerat şi vă îngrămădiţi în mine să vă încălziţi? Căutaţi mai bine o muiere. — Sergent! Ordonă cel în palton de piele. făcu el pe omul bine dispus. să stric o vorbă cu băieţii „hai să trăieşti. — Mergi pian. ţi-l aruncă-n faţă şi rămâi pocit pe tot restu vieţii. şi să fie bruma de-un deşt pe buza paharului. cernând-o. în limbajul hoţilor brăileni. cu şubă. un puişor de somn. şi neumblate în copaci şi pe deasupra caselor ziceau de moarte toate cucuvăile viscolului şi-l urcară. pe la încheieturile cărora vântul băga zăpadă înăuntru. întunecoase. Zis. mirosea stătut a umezeală şi aşa cel puţin i se păru lui Stan a slănină fiartă în zeamă de murături. unul în palton de piele. Intrase în oraş fără alt scop decât să caşte gura la scoaterea crucii şi să se îndoape cu mezeluri. poate să aibă un şip cu vitriol. Strânse pleoapele. nu cu vadra. îşi zise. spre dimineaţă. azi ne merge şi nouă. dar nu şi făcut. nervos: „Intră!” şi peste o clipă învierea pătrunse într-o apă de lumină. îşi zise el. Ţara Românească-i mare şi puf. se pomeni încadrat de doi vlăjgani. mă. să ştii. cu culoare cotite şi ferestre înalte. Ţine-l strâns. spală putina. — Asta rămâne de văzut. Iar când or mai fi patru ceasuri până începe sorocu şi începe balamucu.

am mai pus cinci drame de argint şi ţuică. şi iar i-am dat să bea. Barem să mă odihnesc niţel. cu tata. am suferit nouă condamnări. da’ ce fac eu contra legii? Nimic-nimicuţa. Mă refer tot la o poveste cu mercur sau cu argint viu. i-am spus. era altceva. zise învierea. murdară de ţi-e scârbă s-o atingi. — Ba nu zău. sergentu şi-a uitat batista la mine. cu mâna pavăză la ochi. da tu cât îi veacu n-ai să te mai uiţi la rachiu. — Ia loc pe scaunul din colţ. cum îi zici tu. da mâine-n zori am întâlnire cu nişte băieţi de ispravă. — Şi?! — Şi se strică convenţia. A. şezi. numa după nume poţi să-ţi dai seama câtă minte-n glava Iu fi-su! Chioru s-a rugat de mine: „Arde-l cu buruieni pe maţe. i-am adunat bărbăţia tot în sticla aia. pe soare nerăsărit. Da tu n-ai să mai ştii. ştiu cine m-a pârât! Chiorul de Che Andrei. cârna de soacră-mea tot s-o mai uita-n oglindă. s-a zbătut? — Nimic. Or să vă dea hoţii de lucru pentru doi ani. întind ăia limba în tot târgu. Puteţi să mă ţineţi aici. se miră el. — Stinge lumina şi pune-ţi mască. Cei doi ieşiră. că ştiam că n-aveţi putere peste mine.— L-aţi prins. de ce să-mi tăiaţi tărtăcuţa? Am deschis morminte. masca aia de . că nu m-ai ţinut bădărău în picioare. — Crezi? — Păi cum?! Se miră Stan. dar pentru vrăjitoria ailaltă o să te trimitem la Consiliu de Război şi-o să te alegi cu un glonte în ceafă. nu? Doar astăzi e Bobotează şi n-aveţi cum să mă ţineţi aici. A doua zi. De ce-ai încremenit pe scaun? Te-ai speriat? Te gândeşti acum şi mă-njuri. fiindcă suge rachiu ca o căpuşă”. c-oi fi matale gâdea al României?! Sau oi fi. că nici pe front în linia întâi nu poţi să mă trimiţi. Ce să-i fac dacă tâmpitu de fi-su e tâmpit! Gicu Catâru. într-o săptămână ţi se taie capu. pe româneşte şi pe turceşte. — Ei nouă şi noi lor. Sunt vrăjitor. D-aia n-am făcut tămbălău pe drum. Gata. sting o lampă. — Pentru asta nu. Ia. nu? Capul meu o să stea mult şi bine unde e. — Liberi. Uite ce zdreanţă ţine-n buzunar. sau aşa îmi zice lumea. în Anatolia şi-a rămas cu scrânteala să zică orice zice şi pe limba de-acasă şi p-aia de-acolo. Lipsesc. astăzi. — Mulţumesc. Şi peste toate astea. dacă nu vrei să te văz. Descânt. Pentru asta n-aveţi ce-mi face. Ce-am făcut? I-am dat să bea o litră de ţuică îndoită cu zeamă de balegă şi cu cinci drame de argint viu. I-e lene secăturii s-o spele! Pot să vorbesc cum vreau. cine ştie! Da chiar dacă eşti gâdea. l-am pus să săvârşească păcatu copilăriei. Stan. dând să-şi şteargă faţa. bravo! A strigat. Da la lună cică s-a luat iar de supt. o înmuie el. Stanică. — Bine. Dacă mă luaţi în arcan înainte să bată ăia din Brăiliţa clopotu. tot lângă uşă. A umblat Chioru să mă taie şi mă înjura în două limbi. până dai ordin să mă facă ăia cocoloş. c-a fost prizonier. scot diavolu din femeile sterpe. care-şi suge deştele prin Dobrogea. am plătit. tai rachiu la beţivani. am sărit peste limita de vârstă. Sau cel puţin fă-o mai slabă.

— Ştii asta: „Şaptepopi la Ţarigrad/Cântă aleluia”? N-o ştii. Mi le-aţi numărat cum numeri teancu de bani când dai cu împrumut. Uite în mâna asta o palmă subţire. după un an de zăcere prin spitale. Ţi-e frică? — Fac cum ordonaţi. ca înfăţişare. El a îndrugat câteva vorbe. fostul mecanic de aviaţie vorbea încet. îl declarase inapt pentru cadrele armate. ÎNGERUL.dinapoia mesei. fascinată. trecută bine de patruzeci de ani. Dar să pleci cât mai departe şi să nu te mai amesteci în prostii. cuvintele i se rostogoleau din . Era atât de frumos. — Ştiţi. gură de mort ăla. — Mâine intri şi tu în Dunăre. cinci. Ai scos din oastea ţării douăzeci de luptători. După ce-l freci bine. iubeşte. fuga la doctor. aşa este. n-am putere să-l trimit din nou în iad. îi dai să bea un pahar cu spută de la un tuberculos cumpătai scuipat de la spitalul T. Una fără alta nu se poate. se bâlbâi Stan. poate de mulţumire. atât. dar cei din comisie n-au înţeles ce spunea. Tu. — Recunoşti. gălbui. ai lucrat la Buzău şi la Tecuci şi poimâine. în patru. Cine te-a învăţat. comisia de triere a forţelor de regrupare. intru şi sub pământ. Numele adevărat: Costică Banaurs. prezidată de soţia unui subsecretar de stat. fără pereche în România tu. Da. Cu kilogramul! Şi. de unde s-o ştii? Tu ştii numai să-l freci pe răcan pe spinare cu argint viu. ce să mai stăm să discutăm?! Dacă dumneavoastră vă înduraţi de mine.B. cu degetele lungi. în fiare. căzuse cu avionul în apropiere de Sevastopol şi. sau şase locuri alese cu grijă. vezi că respect Bobotează şi respect dacă vrei şi sărbătoarea Sfântului Ion. breşă spre inima ţării. şi-mi pare bine. îngere. — Intri în Dunăre. Vocea se îmblânzi puţin. ameţită. Începem să ne înţelegem. că semnele pe care le lasă mercurul pe spinare dau impresia în aparatul Rontgen de caverne ale plămânului? Ei. Şi mâine seară poţi să pleci cu ăilalţi ai voştri. mă. — Nu. întinde-ţi neamul. ai doar destui bani ca să trăieşti liniştit. panairul mă-tii de bandit. zi. Mecanic de bord în flota aeriană. fă copii. Pentru ce-ai venit în Brăila? — Să văz cum s-aruncă crucea. albe şi acoperite cu peri fini. în picioare! Stan sări de pe scaun şi luă poziţie cu călcâiele lipite. întoarce-te acasă. nu-şi putea desprinde ochii de la el. — Ne-am întâlnit din întâmplare. Zicea că mâine vrea să scoată crucea. ştiu sau nu ce e cu tine? Răspunde. îngere tot înger aveau să-l numească apoi femeile din Brăila despre care merge vorba că sunt. ar fi vrut ea să-i spună. te trimit la Bucureşti. — Îl ştii pe înger? — Adineauri am trecut Dunărea cu el pe gheaţă. se întinse în lumină am cheia dosarului care să te ducă la zid. Era într-un sumănaş de ciocoi. Douăzeci. flotila 3 informaţii. să-l pună la raze. m-a dibuit. — Ştim totul. încât doctoriţa.C. — Trebuia să-mi închipui: învierea şi îngerul.

gură seci. Adevărul e că se ducea din când în când şi pe la cârciuma aia de obicei îşi omora timpul la Bijulică Bagdad. se prăjea nepăsător la soare. încălcând prevederile regulamentului. de peretele unei cârciumi vestite printre marinari. mai îndrăzneţe. se opreau să-l privească. Operaţia aceasta era anunţată din timp şi pe mal se îngrămădeau în cerc fetele şi puştanii de liceu. lângă halele de peşte. valurile fluviului niciodată albastru. iar unele. aşternură în el o linişte copilărească. zvârleau capelele. Se povesteşte că prin octombrie. încerca un sentiment apăsător de dezamăgire şi umilinţă crâncenă. îşi aminti cum înaintea primăverii. iar în perioada de care ne ocupăm. săltau ca mânjii şi săreau capra. asprit întrucâtva ca al muntenilor. smead. sau ca s-o întărâte pe fata cârciumarului. băieţii din toată flotila. Încins încă de febră. Vântul ăsta înfoaie corniţele mugurilor de salcie îngerul îi cunoştea bine răsucirile. Sta rezemat. în malul Dunării. o roşcovană care mirosea a lână nespăiată. cu haina făcută sul la spate. aprinşi. el însuşi avea să-şi spună că trăise inexplicabile ceasuri de chin mai precis până când simţi în nări mirosul de nămol. — Cele mai lungi şi mai catifelate gene. năvăleau afară. La Brăila. mari. se angaja cu leafă bună la un atelier particular care repara în aer liber mai pe şleau. şi femeile. uşor înclinaţi spre colţuri. unde pielea pleoapelor se îngroşa ca să se continue apoi netedă pe fălci. a fost văzut devale în port. la faţa locului ambarcaţiunile de tonaj mic. şlepurile toate veneau . surescitarea îi dispăru. în cazul că a existat aievea un asemenea motan. fiindcă dormea cu plăcere pe şlepurile ancorate în port. când sosea vremea să se umfle austrul în pungile sacilor înălţaţi în colţurile pistei de aterizare. cu coada bătând în verde-prăzuliu o ciudăţenie desigur. rugină şi gudroane al portului. Era în ei ceva halucinant. când capra se nimerea să fie grad superior scoate oamenii din casă şi câinii din paie. între lume aleasă ca să asiste la partidele de bras defer dintre marinari. lemnoase parcă. totdeauna dispuşi să tragă la fit în ajun de a se porni austrul. reţinea atenţia mai degrabă datorită unei apăsări drăceşti ce-i fierbea în sânge. dar el n-a stricat o privire pe niciuna. spunea o doamnă prietenei ei. cu două săptămâni înainte de a fi fost nevoit să părăsească oraşul. draga mea. uscate. uleiuri. trecând după cumpărături. Aici. pentru că se simţea ruşinat de faptul că stă gol în faţa lor. se apropiau să intre în vorbă. Dar toţi se încurcă atunci când vine vorba să-i descrie ochii. bătând pinten dublu pe şezutul caprei. care putea fi un simptom de reafirmare a bolii. obrazul lung. trecea c-un avion de luptă şi arunca bombe ca să spargă sloiurile. Se uită la tine şi parcă-ţi dă cu un pumn de nisip în ochi. când şi plaja şi cheiurile şi cabana pescarilor din insulă dorm încremenite sub gheţuri. indiferent că manualele şcolare susţin contrariul muşcând din ţărm. pentru că ceea ce se pare că punea în stare de alarmă inima oricărei femei erau ochii lui negri. şi starea aceasta. chiar în dreptul casei lor. în loc să se bucure că e liber să plece unde vrea. Sunt unii care susţin că frumuseţea lui Costică Banaurs nu te mâna neapărat către asocieri serafice. pietros. ţinând în braţe un pisoi negru. aşa îmi închipui că arată ochii fumătorilor de opium. nu-l părăsi până la întoarcerea în Brăila mai târziu. însemnat pe piept cu cărbune.

cu picioarele spre tabla de cărbuni. pe toţi cei care dormeau. Chiscăneanu arăta ca şi cum ar fi coborât atunci din pat de lângă nevastă. înhaţă tabachera unuia şi-o băgă la brâu. vârându-le felinarul în obraz. câte viscole de şase ori mai prăpăstioase ca ăsta m-au tăbăcit pe mine! Desfăcu merindele. şi-i dădu gata. — Ia te uită cum dârdâiţi! Râse el. Fraţii Şoroagă. bice. iar eu spintecam un maimuţoi de crap să fac plachie”. Plictisit. pentru că oricât îi înghionti. Condamnat în lipsă la doi ani închisoare. poţi să laşi hamuri. era după ploaie şi plutea un fum gros de credeai c-afumă ăia din bălţi să scoată vulpile din vizuini. Chiscăneanu trecea de la om la om. la plecare tot acolo o să le găseşti. Binecuvântatul miros al pâinii curgea în stradă prin uşa larg deschisă. Când se-întoarse în sală. îţi garantau că. — Îngere\Măi băiete! Strigă brutarul şi se repezi să-l îmbrăţişeze. de slănină prăjită uşiţa sobei arăta la fel de slinoasă ca gura copiilor de ţăran în ziua de Ignat – de vin. Trase la o brutărie pe Rahovei. îngerul se înapoia în noaptea de Bobotează la Brăila ca să-şi încerce norocul: să scoată crucea. ăia râdeau să moară. unse cu scuipat într-o parte şi aprinse din trei în trei. Peste trupurile cotropite de somn plutea o duhoare de veşminte ude. îmbucă din ele grăbit şi se apucă să-i cerceteze pe rând. să ceară şi să primească iertarea. Era cunoscut pe-aici i se spunea măscăriciul Bobotezei aşa că-şi găsi repede loc la o masă de cheflii care răsturnau paharele pe gât de-ai fi zis că au var în burtă şi vor să-l stingă. văzându-l trecând pragul. Neobosit. De altfel. n-am cum. Spre deosebire de ei. procesul îngerului „seducerea unei persoane minore” fusese înscris pe rol. cu douăzeci de beţe de chibrit aranjate în formă de pari pe capacul cutiei şi care. fiind la ei. amestecându-se cu viscolul. Dar când a schimbat-o era prea târziu. nu-i dispăruse niciodată nimănui măcar o cureluşă. de mână cu fata prim-chestorului. Şi drept este. Le spuse câteva glume veştede. Cei trei din Plătărăşti traseră la hanul fraţilor Şoroagă de pe Dorobanţi. spunând că: „N-aş putea zice că el a fost. Sfatul negustorilor din . Brutarul şi cele patru ajutoare ale sale. căutând să dea de mutra vreunui prieten. scăpară lopeţile din mâini. roşcovana este aia care-a întins vorba că l-a văzut intrând între sălciile din insulă. Lângă intrare chiar dibui doi cumetri. Îi zgâlţâi şi le servi veştile. Ion şi Neicu aţipiseră. cu fălcile înţepenite. la ceasul când se scot jimblele din cuptor. Ion şi Neicu Jinga se întinseră lângă sobă. bagaje în oricare ungher al curţii. — Aţi văzut? Strigau ăia. stinse felinarul şi intră în cârciumă să afle noutăţi. de sudoare. beţi fleaşcă. se strâmbau şi se alcătuiau într-un cuvânt ce nu-şi merită locul pe hârtie. Hei. nu izbuti să scoată o vorbă de la ei. rebegiţi de frig. Vărsară o baniţă de grăunţe în ieslea cailor şi se duseră liniştiţi în sala mare dormitorul aşternută cu rogojini şi cu saci umpluţi cu paie.încărcate numai cu baloţi de lână. Iarba bună numa-n mărăcini creşte. cu toate că pe urmă a schimbat-o. aprinzând felinarul. de cal şi de fum. cucerindu-i definitiv. având legături cu tot spurcul hoţilor.

să respectăm o tradiţie. un sanitar. Asta nici nu mai e cruce. are actele-n formă. pe spătarele băncilor vedeai semnături lăbărţate făcute cu săpun sau cu vârful briceagului. o fi având taica Şoroagă niscai bostani păstraţi în pleavă? Să-i fac întrebarea. „Maică. zice. Erau treizeci şi trei care urmau să se arunce să caute crucea unul pentru fiecare an al lui Christos şi se înghesuiră într-o baracă de scânduri folosită vara ca vestiar de către funcţionarii portului. desemnat de spitalul comunal. tot s-aruncă-n Dunăre. Aş mânca o bucăţică de bostan copt. pe la casele mari şi prin restaurante. oase de în şi sanitarul lat în şolduri ca o femeie. împărţea halate. nu poate să vie. greu în ţară şi se supără mareşalu. Pereţii. negustorimea a trimis una specială bătută în argint. întâi şi întâi. de s-au dat ăştia peste cap să câştige bătălia! C-a fost bătălie. episcopul Dunării de Jos. — Auziţi voi. Pan’ la urmă s-au înmuiat: o facem. când şi-ntoarce faţa către unu. nu glumă. Doamne. Civilii. bineînţeles. îl trecuse sub numele de Ghiţă Baroncea. zgâlţâiţi de foalele viscolului. A tras direct la Bijulică Bagdad. unde se bate biliardu. tot în blidu tău să cadă. Dumnezeu. Cei mai mulţi se înscriseseră cu poreclele pe Neicu Jinga. Neicule. Mai spuse că. cu picioarele descleiate. rablagit. citind. avea să se alinieze. dimineaţa. îi face dâră-n barbă: uite. ce de lepădături. mânjind. nu mai fură. Adică. S-a prezentat de ieri. şi că gropanul în care se aruncă crucea o să fie de cincizeci pe douăzeci de metri. ce de miişoare o să umfle! Ba nu zău. punctat în stânga nasului . nu bicisnicii de-aici. armată. pe cine trebuia. pleosc! Cu ea în fuiorul apei şi se duce la fund.oraş căzuse la învoială cu poliţia. tot să-i priveşti şi să te minunezi!” părea să spună obrazul lui spân. da pe barba noastră o facem. — De Tulea Fălcosu aţi aflat ceva? Întrebă Ion. ca hoţii să nu fie supăraţi nici cu un fir de păr în ziua de Bobotează. cât o să încaseze protopopu pentru slujbă? Îl întrebă Chiscăneanu pe Neicu. miroseau a mucegai. ca să-ţi linişteşti cugetu. ce ziceţi? — Aşteaptă să se lumineze. cică poliţia la început s-a ridicat că „nu” şi „nu”. care nu era cunoscut şi participa pentru prima oară la asemenea competiţie. cu sediul la Galaţi. să stai şi să mănânci şi ce-ţi scapă printre dinţi. Coşcogea ciocoiu. Un pietroi cât o buturugă. pe-aici să ţi se scurgă untu şi mierea. e aici. ţuguia buzele de mirare. de felul celor întâlnite la băile de abur din mahalale. — Da. Chiscăneanu. rămân la distanţă pe o platformă de pământ. e lucru dracului. Slujba avea s-o ţină protopopul. nici c-un fir de păr! Mulţi gologani trebuie să lase hoţii de ziua asta în pungile negustorimii. şi să ţi se spele de păcat mâna cu care-ai înfipt foarfecă de vie în burta neamţului Kurt” ->’] crucea nu mai e de lemn. repetă Chiscăneanu. — Ce crezi. mamă. spuse Neicu. grosul. mulţimea. figura număru unu din această adunătură. ţine grajd de curse-n Bucureşti. să vezi. la Dunăre. sprijinea o masă şubredă. iar crucea „musai s-o înhăţăm noi. Noi şi numai noi. golani sadea. care se duc cu ea după pomană. e o simigerie în colţ. Mamă. ca-n alte daţi. pământul scos din tranşee. strigând răspicat numele înotătorilor înşirate pe o listă. Da dimineaţă. nu mai pluteşte. e bătrân. că-i vreme de război. măi băieţi. vorba românului.

nechezau şi mihohăiau. Ies ăia. sanitare. se strâmbă. Învineţite de ger ca scrumbiile. cutie de flegmă… îngerul… Domnul Tulea Fălcosu. călcând într-o scoabă rătăcită pe-acolo. aplecându-se spre soţie. Avem măscărici. nişte puşlamale. dracu ştie cum. comisarii de ordine făcură lanţ viu în calea ei. Căpitanul cu comanda. îi spărgea vorbele şi-i spuzea gura cu băşici. la vreo douăzeci de paşi de unde se isprăvea şirul soldaţilor. — Stan-Vrăjitoru zis învierea săteanului… Milică Mezingher… Didi. aruncând scârbit spre sanitar: — Echipament de morgă. Ieşi. trecând în rafale. iar cei din jur le urlau. şi-ţi mut dinţii la ceafă! Ce-i asta. Nu se înţelegea nimic din ce spunea. tu eşti Tulea! Zise îon Mohreanu. tocul unei cizme. strigând din răsputeri: — Hai noroc şi sănătate! — Mocofani din Brăiliţa! Îi înjură prefectul. — A. guriţă? Se încruntă Tulea. tropăiau de mama focului. da să ştii că sunt pe-aproape. ca un patinator încercat. — Tichie de câlţi… —•ullet ZentL. albi ca bâtlanii de-atâta zăpadă câtă le arunca vântul în spinare. — Sunt băiatu Iu Neculai Mohreanu pe care l-au împuşcat acum şapte ani. ţinându-se de mâini. cu arma la picior. Sute de oameni. spuse Ion. apărură pe mal înotătorii.butucănos cu două aluniţe cât ghinda. Se strecurase în baracă ajutat de Chiscăneanu. p-ăstălalt ia-l şi dă-l cu botu-n zăpadă! — Plec singur. Halatele negre fluturau pe ei ca steagurile de înmormântare. noi avem aici o treabă de făcut şi intră peste noi toţi nepricopsiţii. Tulea tresări. cu miros de naftalină şi de formol şi îmbrăcându-l. iar căpitanul o zbughi pe linia companiilor. pe Chiscăneanu. N-o să te pierd din ochi. — Ce-ai spus? Întrebă doamna. Tulea smuci halatul negru. crăcănând picioarele: — Mai zi o dată. suite pe mormanul de sloiuri desprinse din fluviu în gropanul pentru aruncarea crucii. Mulţimea se precipită în faţă. — Cu mine vorbeşti. Dar numaidecât puse braţele în şolduri şi rosti ameninţător. ca să nu se observe că pierduse. în pelerină de foaie de cort. — Nimic. Strigătele se învălmăşeau: . aliniate. să ne toarne bazaconii. se-nfurie el. pentru că vântul. Tulea scuipă ascuţit printre dinţi şi se răsuci pe călcâie. uite-i! Din baraca aşezată în vale. în buza Dunării. în sat la Mircea-Vodă. de lângă uşă. din pricina ta. împărţise vreo sută de zile de corvoadă şi se retrăsese în stânga scenei. valurile se clătinau înspumate pretextând un guturai. iar cele opt companii de soldaţi. ajutat de patru diaconi. n-avea nicio vina. tremurau în jurul scenei pe care se cocoţase şi slujea protopopul. lua-v-ar dracu! Sanitarul se scuză.

capul bisericii brăilene invocă duhul sfânt să coboare în „largă această apă. sprijinit din părţi de doi diaconi. cu braţele adunate deasupra burţii. vorbise ceva cu Tulea. coborî crucea dăruită de negustorii Brăilei până la malul Dunării. lipsit de orice pornire duşmănoasă. de parcă ar fi ieşit din casă pentru o clipă. înainte de a se avânta în Dunăre. şi. strangulaţi de spaimă. înfiorând-o pe nevasta prefectului care avea dantura măcinată de carii. săriră ceilalţi treizeci şi doi de inşi. în clipa următoare. Chiscăneanu. îl imitară cete întregi. la cinşpe ani. uite-l. Chiscăneanu se repezi pe gheaţă cu o sanie pusă din vreme sub mal sutele de oameni biciuiţi de viscol. ca odinioară în matca Iordanului”. Gestul ei. Costică Banaurs. e cu buricu verde” îl văzuse pe Neicu Jinga că. numai în vinele îndrăzneţilor sau disperaţilor. încarcă armele şi la porunca: „A-ten-ţiune… foc!” uriată în crescendo. arătând spre mal şi-l înjură furios. avea să povestească Ion Mohreanu învăţătorului Eugen Fulga. se sălta în mâini şi. Sau în legendă. lovind apăsat pragul din bârne solid îmbucate. am crezut că ţipătu deznădăjduit al îngerului face parte din regulile jocului de altfel preocuparea mea era să-l observ pe Tulea Fălcosu şi numai când am băgat de seamă că înotătorii se . cu ochii în pământ. nimerit în mijlocul unei cete de ţărănci femeile discutau despre a Iu cutare care „s-a însurat. Da nu-mi scapă!” Cei treizeci şi trei se scufundau şi se ridicau. trimise crucea cu podoabe de argint departe în valuri. Ion Mohreanu. Chiscăneanu ieşise de-a buşilea şi făcea tumbe. nici nu i s-a uscat buricu.— Silifonca. în primul moment n-am înţeles că acolo jos se petrecuse o nenorocire. unii. sforţânduse. când trecu prin dreptul primei companii. O femeie adună zăpadă în pumn şi aruncă bulgărele ţintindu-i capul. cei mai mulţi. — Eu. Şi o ploaie de cocoloaşe albe se abătu asupra celor treizeci şi trei. cuprinşi de o totală beţie a simţurilor şi se rostogoli în apă. Muştruluită de căpitan. fă. iar apele îi trecură trupul înjunghiat sub podul de gheaţă al Dunării. iar mânecile halatului pus într-o doară pe umeri. în buza gropanului uitase de banii primiţi de la Vetina îşi clătea gura cu apă. domnule Neicu. urlau. În vreme ce soldaţii reveneau în front. salută cu palma dusă la şezut. trase o salvă în gropan. — Fraţilor! … Tâlharii! … şi dispăru în adânc. ca să-şi încerce norocul. dracu bâlţat. se zbăteau pe lângă el ca nişte aripi negre smulse un uuuu! Prelung din pieptul mulţimii. Adică în fum şi uitare. Se da peste cap. — Îngerul! Apariţia îngerului călca rar. ca să ucidă diavolul. să cerceteze starea vremii. a turnat pe el o vadră de ulei! — Învierea! — Măscăriciul. compania din flancul drept se desfăcu în patru şiruri. Chiuind. mugeau. scoase un răcnet neomenesc. împingându-se şi îmbrâncindu-se. a trăit cu sor-ta şi-l înveţi cum să se ferească de mine. O curmă protopopul care. „Eşti o secătură. înotând acolo unde era înghesuiala mai mare. bătând caraghios din braţe. alţii cu sângele înţepat de vinul care fierbe. când deodată. stăpân pe sine. fără să se acrească vreodată. Iar pe deasupra lui.

seara. şi cei ce mizaseră pe ea îngheţară. ci cu săniuţele. care se târau prin zăpadă. doi inşi căzură din sănii cât pe ce să fie pisaţi în copitele cailor ălora care sileau din urmă şi Tulea trecu în faţă. cel puţin aşa ziceau pariorii. nechezând sălbatic. „Gata. neliniştea din mine s-a desfăcut. purtând jachetă galbenă. într-o miercuri. azi am învins eu. Un tip burtos. invalizii de război înjghebaseră o tarabă la care vindeau ţigări Naţionale. spre turnu judecătorilor. iar Tulea. Tulea se răsturnă în partea cealaltă. că el era ăla care câştigase. pocni din pistol şi opt cai. am simţit în gură un gust amar. bine strânşi în hăţuri de proprietarii lor. la hipodromu Băneasa se alerga pentru premiu Negro Ponte. în locu numit turnanta nepricopsiţilor. da la cotitură. da poate că nu e departe ziua aia când o să zic: „Gata. nesăbuiţii şi credulii jucători de curse. antrenamentu ăla scurt şi ultim pe care-l încearcă jocheii înaintea luării startului. prosteşte poate. şi mi-a fost frică pentru mine că-l pierd pe Tulea. asemeni cailor sloboziţi în bălţile Brăilei. sau poate tocmai de aia. înţelegerile pe sub mână dintre antrenori. Plutonu trecu nefărâmiţat prin dreptul grilajului de fier.îmbulzesc spre scările împinse în apă pentru ei. La câţiva metri de potou. că erau cincizeci şi cu hainele de pe ei de-abia dac-ai fi putut îmbrăca un om ca lumea – ningea închis şi nu se alerga cu sulky. netunse şi îngroşate de zăpadă. în ninsoare. şi mă gândeam la mine şi la Tulea şi-mi spuneam. care. Doctorii au stabilit că atacul de cord avusese loc înainte de încheierea cursei şi Freia. conform regulamentului. Tulea sta nemişcat. Scăpase biciu şi hăţurile. trecu linia de sosire cu avans de două lungimi. Ningea gros la poala troienelor.” Se dădu comanda pentru încetarea jocurilor şi săniuţele se aliniară în partea opusă tribunelor. conducea o iapă roaibă. când intrasem rândaş am stat acolo două luni mă plăteau cu băutură să le vând aranjamentele. cu cotu. Freia galopă şi se ridică pe picioarele dindărăt. Mâine sau poimâine îl aştept pe strada îngustă de lângă hipodrom. un vârtej alburiu clocotea legat de genunchii ei. şapcă albă şi jambiere albastre. vai de sufletu lor. Stăm lângă taraba invalizilor. ca nişte metereze. Secundarele metronomului băteau scurt şi Tulea se apropia vijelios. să-l aştept acolo. de tutun mestecat. ziua răfuielii noastre e aproape. Şi peste patru zile. iar jucătorii începură să se frământe şi să strige. doream cu aprindere să bată el cursa. fu descalificată. Văzându-l pe Tulea. Şi acuma ştiu precis că el era. cu capu pe umăr. când are obiceiu să-şi viziteze grajdurile. neştiind când şi pe unde avea să iasă Tulea nu mă îndoiam c-aveau să-i dea drumu am plecat la Bucureşti. arbitru. fiindcă poliţiştii înconjurară numaidecât gropanu poliţiştii şi muştele sunt cele dintâi vietăţi care dau buzna în locu unde a secerat moartea. cursă rezervată proprietarilor de grajduri i-am auzit numele strigat în megafoane şi l-am văzut ieşind la promincă. indiferent că tata se prăpădise din pricina lui. în glumă.” . şi pentru Neicu Jinga. în sanie. slăbi pasul şi se întoarse în loc. pentru că eu n-am câştigat niciodată. Jocheu clasat al doilea trase lângă el şi-l împinse. Murise. apucând-o pe poteca dinăuntru. mai târziu. Freia. considerată favoritu numărul doi. ţeapăn. Toţi câţi se aruncaseră după cruce fură opriţi pentru cercetări şi. da iapa se linişti. şi-mi plăcea că Tulea e înaintea tuturor. Freia lui îşi ţăcănea picioarele din ce în ce mai înteţit. se dezlănţuiră în trap. peste care atârnă tufe de lemn câinesc. şi se va alege.

cât e iarna aia rusească de-a dracului. mă freacă . uite-aşa. Pentru că o iubesc. îmi bagă mâna la piept şi mă mângâie pe păr sunt păros ca un urs mă mângâie. Mă aşezam. c-o iubesc de la distanţă. legănându-se. Trăiască reginamamă! Urlă el. şi ăsta-i adevăru. Aveam un prieten din Craiova Dumnezeu să-l ierte. V Seară vânătă. mi s-aşază pe genunchi. la culcare. scutură Predescu din cap. beau ţuică cumpărată de la Gheorghe Jinga pe doi saci de cărbuni măritaţi de soldatul însărcinat cu paza şlepului. Eu am învăţat ceva carte şi ştiu c-aşa este. o să-i înfig căpitanului un glonţ în ceafă. Şi a fost întâia strigare. cu toate că nu scrie nicăieri că ea va veni neapărat. Şi ne îngheţa apa între deşte. Eram pe front şi mă mâncau păduchii. chisoaica din Munţii Râmnicului. Ăsta. pastele mă-sii! Şi o răzuiam cu cuţitu. care dormea în paie cu picioarele învelite într-o faţă de masă. se făcea că regina venise la mine. parcă şedea şi se gândea la nevastă. Aleluia. las-o. am avut un vis. şi dădu ţuica pe gât. a adormit în zăpadă şi n-am putut să-l mai dezdoim. — Poate te gineşte careva că-ţi baţi joc. soldat. sau îşi asculta caii păscând iarbă mă lonescule. ne punea. soldatul Vasile Predescu. să desfund o cutie de conserve. A fost în ţigănie la Bomfaier şi o pisică a zgâriat-o pe spinare. Trebuie să strigaţi: Trăiască regina-mamă. Strigaţi. spune o vorbă. Da l-am iertat. dacă vroiam să no pierd. Reformaţii din grădina de zarzavat a Regimentului 3 artilerie Franţa. — Tocmai asta-i frumuseţea. — Eu am dat cărbunii. Că toţi suntem datori să ne iubim regina şi să ne dăm viaţa pentru ea dacă ne-o cere. şi păduchii mă târau încolo ca pe rotile. să ne spălăm pe picioare cu apă rece un bordei. cu ţânţari. Şi. unde încărcaseră cu cartofi de vară un şlep de la Cernavodă. — Aşa poate să zică oricine. caşa îl chema. — Zgâlţâiţi-o să se trezească. Vreau să bea cu mine. îi luă apărarea o muiere care ronţăia covrigi. Şi aveam un căpitan la companie. fiindcă în noaptea după ce a murit prietenul ăla din Craiova. dacă i-am dat. întorşi de la Dunăre. prin zăpadă. şi-ai să vezi cum dai de dracu! — De ce? Regina e iubita mea. sta rezemat pe peretele şopronului felinarul cu plasă de sârmă. mângâind ceaşca împodobită cu flori de smalţ albastru şi privea la Bocu. Seamănă cu reginamamă. am dreptu să comand. cu gura uşor întredeschisă şi palma dreaptă apăsată pe ţâţele dezvelite. — Nu. a murit. Că pe spinarea mea beţi. eu am avut întâi ideea. l-am îngropat stând în cur. şi vreau să-l văd p-ăla care vine să mă ia de piept. aşa l-am băgat în pământ. o fiară! Astă-iarnă. am scăpat de la moarte. seara. Puteam să-l vâr până la os în carne. nu? Eu o aştept şi-o să mă bucur.Doar fiecare om trebuie să aibă o zi a lui. Da ce păduchi! Mergeai călare pe ei. patru găleţi. Scurt. — Degeaba. — Ea ştie? Râse muierea cu covrigi. îi suia umbra în pod tăcut. nu simţeam. Trebuia să-mi ţin arma atârnată de gât. Dragostea face minuni. când om mai ieşi odată la atac.

Primesc ordin. şi unu avea fruntea bălţată şi cercei pe care-i scutura prin somn. scapără cu cizmele în zăpadă. da să nu-mi mai scrii bătut la maşină. avea păru uns. de când umblu după tine şi tu un cuvânt nu-mi zici. Hai. te cuprind şi te sărut. Iar în încheiere îţi scriu aici cea mai frumoasă amintire pe care s-o înveţi şi tu: Multe uită omu-n lume/multe am uitat şi eu/dar a te uita pe tine/e un lucru enorm de greu. Lângă geam. mă loveşte peste moletieră şi-mi zice: „Predescule.şi cu tocu pantofului. domnule colonel. lipit de ţeastă şi mesteca o felie de pâine cu margarina. În bordei la el. Coarnele lor. o lădiţă cu pământ semănat cu orz. — Iubeşti o femeie… . că te legau! — Şi unde să mă ducă?! Să mă ia şi să mă scoată din linia-întâi? Asta voiam şi eu. fiindcă numai un bou poate să viseze ce-am visat eu. Am trimis-o. Colonelu Grigoriu era unu mic. şi-mi venea să mă scuip între ochi. cum să spun. Eu am ieşit teafăr din toate luptele pe care le-am dat cu vitejie cu inamicu din faţă. Şi. aprobă Predescu. hop. află despre mine că sunt bine sănătos. soldatu Predescu. vânjos. li se vedeau numai capetele. fiindcă s-a scurs un an şi-am pierdut fotografia pe care mi-ai trimis-o. parcă nu mai eram pe front. Dar a doua zi. ce mă gândesc eu? Hai să-i scriu reginei. Să-i scriu? Să nu-i scriu? Îi scriu! Şi dă-i: „Scumpa mea majestate regală. miroase tot timpu anului a cherestea. — Exact. Colonelu se întoarse şi mă întrebă rar: — Locu naşterii? — Câmpulung-Muscel. „Zi. afară. Intru şi mă prezint. şi să ştii că azi-noapte te-am visat frumos. Scrie-mi mult şi vorbeşte-mi mult de tine de când nu te-am mai văzut. verde. în dreptu geamului tropăiasantinela. la sfârşit. zi-mi un cuvânt!’ Da eu nu puteam să descleştez fălcile. da nici din ochi nu te mai poci face. — I-o dăduseră ăia de la cenzură. şiam înjurat. da cum s-o trimiţi." — Şi ai trimis-o? Întrebă bătrânul Mihăilă. ardea godinu şi mirosea a brad. mă duc. — Frumos oraş. Suntem trei fraţi şi toţi suntem pe front. Acolo ai familia? — Nu mai am pe nimeni. peste două zile soseşte ordin să mă prezint la colonelu Grigoriu. scrie-mi de mână. de ce nu mi-ai scris?!" M-am trezit. Mi-era tare dor de tine de când ne-am despărţit şi-am plecat în bătălie. în altă lădiţă. cu ochi holbaţi. Iar acuma. ordonanţa îi învelise cu o pătură. Ai ticluit-o. să zică ăia că eşti soldat prost. cald. eram acasă şi aşteptam să vină primăvara. departe unu de altu. ca nişte muguri. aşezată lângă patu de campanie. literă cu literă. orzu răsărise des. aşa că roagă-te la bunu Dumnezeu să mă păstreze neatins ca să ne vedem cu bine şi să ne povestim cum ne-a fost nouă în vremurile astea grele. verzi. El şedea cu spatele. doi iezi. când am primit plicuri să scriu în ţară. ca să văz deştele tale cum se plimbă ele cu tocu pe hârtie şi scriu mărunţel numele meu. cu fruntea largă şi albă. al tău care te doreşte cu mult dor şi drag. leprele! Secături care lingeleiu de pe plicuri. ceea ce îţi doresc ca scrisoarea mea să te găsească în momentele cele mai fericite. Predescule. că erai cu mine şi nu mai simţeam greu.

Vino cu mine şi-ai să te întorci cu Mesia. domnule colonel. da a uitat să-ţi spună. Da nu vreau una de-aia din cartea de religie. de-abia începea să i se înfierbânte sângele şi se uita la perete peste capu meu. a luat lămpaşu şi i-a zis omului care rămăsese cu el: — Mă cheamă Mesia la El. văd numai frumoasele femei ale trecutului. Spune-mi ceva despre femeile pe care le-ai cunoscut. spălat. — Erau frumoase? — Unele. pentru că se continuă în fetele frumoase cărora le dau naştere. Ceea ce n-a putut face femeia de demult va face în mod sigur femeia care vine. domnule colonel? — După câte ştiu eu. Uite. Când e să ţi se arate Christos. să frigă. Stai jos. se păstrează tot timpu în noi. Spune-mi o poveste cu lisus Christos. Nu mă pricep să povestesc. Ce şcoală ai? — Arte şi meserii. însă. Acum au stricat totu. când mă gândesc câteodată la trecut. Frumoasele femei care au zăpăcit lumea. ţi-am spus. când lumea se ducea să cânte Prohodu. în noaptea de Vinerea Mare. erau. avea mină în Munţii Apuseni. — Când moare o femeie. nu fug. da şi aia prea târzie: atunci când se întâmplă să murim acasă. — Nu ştiu. — Ce să vă spun?! Erau femei… femei ca toate femeile. ai iubit alte femei? — Da. trebuia să-l cunoşti. iar s-a pornit viscolu. — Femeile trecutului. — Bun. să fii mâine în locu cutare. Stai jos şi-am să-ţi spun eu una. domnule colonel. îmbrăcat frumos. ruşii. şi-mi venea să mă întorc să văd ce se întâmplă atât de interesant acolo în spate. În tinereţe am trăit la ţară şi mă pricep la chestii din astea. Soldat Predescu. Bine zis. Carnea femeii care vine are de îndeplinit exact ceea ce carnea femeii care a murit n-a apucat să facă. Şi una de seminar. da. parc-aş avea tenie. Petrache Lupu de la Maglavit… . Pe la miezul nopţii. să usuce. — Precis c-a avut. — Înainte şi se opri înainte. Femeile frumoase. înainte de revoluţie? Frumos. Minţeam. nu mi-a spus de semn. pieptănat. alea nu-mi trebuie. să usture. eu. când. uite-aşa şi pe dincolo. Viscolu îmi dă dureri de burtă. să frământe. În Săptămâna Patimilor. Ele nu dispar niciodată definitiv. lumea îngenunchează. — Interesant. — Numa p-alea cunoscute de toată lumea le ştiu. Drept-credincios. — Nu. Bărbaţii mor şi uitarea-i astupă de o mie de ori. rândunelele de sub streaşină fug şi-şi fac cuibul în altă parte. Ai auzit ceva despre balurile pe care le dădeau ăştia. extrăgea cărbune. Bunicu meu dinspre tată era miner. el a rămas cu un om al lui să păzească galeriile. dracu să-i ia. Femeile frumoase nu dispar. sus în biserici. să domolească. numai noi suntem trecători şi avem o singură mângâiere. nu.Vorbea răspicat. Ceva necunoscut. — Avusese vreun semn? Întrebă femeia care ronţăia la covrigi. Patru clase. ţi sarată întâi un înger care-ţi spune. da mai mult căuta aur. da toate aparţin trecutului. ţi-ar fi prins bine.

mă întorc. înţelegi cum vine asta. au plecat cu lămpaşu. da acuma înţelegeau că bunicu are o menire. care proptise piciorul pe roata de căruţă răsturnată în cărare. îi trimit iezii şi cuiburile. se bagă în om. pe ce să mă sprijin? — Pe urmele mele. Erau trei nemţi de la spitalul veterinar. când termin. fă. — O iubeşti! Mai zi o dată vorbele astea şi să vezi ce urmează. De când îi scrii reginei? — O iubesc sincer. Am semănat orz. întins pe o cruce care plutea înfiptă-în aer. las-o pe toantă. sade la uşa minei şi-l aşteaptă pe Mesia ca să-i arate drumu la întoarcere. Toate anomaliile sunt prezente acolo: sinuciderile. — Trimiteţi-mă în ţară. Uite. şezi în locu meu şi ţine balanţa. a zis bunicu. Mirosea a flori de măr şi a fum de ţigară bună. sunt ca mănuşile de pâslă. în serile liniştite pescuia în Dunăre. şi nici nu mişcau. eu singur şi nu dau voie la nimeni să-i scrie. că purtam sandale de sfoară. — Moş Grigoriule. stând într-o barcă de cauciuc. falsurile celebre. Morga din Bucureşti e cea mai bine înzestrată din întreaga Europă. Au mers mult. escrocheriile. a vorbit Mesia. dar lumea-l chema cu numele meseriei pe care-o exercita: Tălmaciu. — Nu-ţi permit nimic. şi bagă-te-n paie şi dormi. să-i hrănesc cu orz. E tot acolo. Du-te. zice colonelu. . şi cum a zis. am o treabă pe pământ. iezii ăştia doi şi-a smuls pătura de pe ei i-am găsit într-un grajd şi i-am luat pentru ea. la Sinaia e frig. tu nu vezi că trăncăneşti aşa ca să te afli-n treabă?! — Da. Şi. Predescule? — Nu. În zori au ajuns la poartă. şi şobolanii sub pământ mişună şobolanii cu milioanele se strângeau unu lângă altu. cu mâna mea te-mpuşc şi te trimit împachetat în gheaţă la morga din Bucureşti. Paul Stedner. cu toate că ei. port număr mare la bocanci. — Nicio grijă. şi eu am talpa iată. şi vă jur că mă voi înfrâna… Gardul de mărăcini dinspre livadă trosni apăsat de trupurile a trei inşi care pătrunseră pe arie şi se opriră în gura şopronului. în faţă. domnule colonel. să caute poarta unde se termină pământu şi unde începe lumea nevăzută. se târau pe burtă. Ea are o sanie de trestie. crimele. ţinea în mână o balanţă: pe taleru din dreapta. Bunicu s-a descălţat. Rău. Bunicu. Binele. Pe cel din mijloc. Auzi? Trei zăvoare grele atârnau pe ea. iam cules dintr-un loc cuiburi de auşel. era tălmaciul grupului german. când sunt flămânzi. — Vine că eu am oamenii mei şi în cer şi pe pământ. Dacă nu renunţi. i-a dat bocancii ăluia de venise cu el şi s-a dus de s-a urcat pe cruce. dacă mai îndrăzneşti să-i scrii un rând. Număra în jur de patruzeci de ani. iar omu lui n-a murit. — Da e numa aer în jur. o regină are tot ce doreşte. dacă nu te dai în lături din calea mea. Eu o iubesc. Predescule. soldat Predescu. — Doamne. te-mpuşc. pe taleru din stânga. ăla după el. Femeile iubesc căţeii şi iezii. iar pe scrisoarea ta mă cac. Imediat poarta s-a desfăcut în două scoarţe şi l-au văzut pe Mesia. domnule colonel. îl cunoşteau. pe unde era locu strâmt. Bunicu a îngenuncheat şi le-a sărutat. în aer s-au şi întipărit urmele paşilor lui. — Vă rog să-mi permiteţi.— Dă-l în mă-sa de ordinar p-ăla. Predescule. domnule colonel. perete de spinări.

— O să plătiţi scump chestia asta. unul din reformaţi icni şi începu să vomite. proasto. Găsi asupra lui Mihăilescu doi cartofi copţi şi o gutuie. la câţiva paşi mai în dreapta felinarului. care înainta şi se lăsă percheziţionat fără să scoată o vorbă. Cartofii îi strivi sub cizmă. nu mai suntem camarazi. Muierea care ronţăia covrigi se aplecă şi o smuci pe Bocu de umăr. care tot nu se îndura să se smulgă din culcuşul cald. îndreptară pistoalele automate spre gura şopronului. — ScoaF fă. îl întrebă pe bătrânul căprar. Bocu o lovi cu cotul să se liniştească. cu care Pavel Berechet îi freca la instrucţie pe reformaţi în zilele când nu era de lucru în grădina de zarzavat. trăgând piciorul de pe roata veche. speriind curcile urcate în salcâm. pieziş şi trecu la rastel. ochi gogonaţi ca nişte boabe gata să se spargă. gutuia o aruncă în gardul de mărăcini. — Isprăveşte cu tâmpeniile! Îl repezi Predescu. şi ieşi pe uşă astupând cu spatele lumina felinarului. Desfăcu smucit închizătorul singurei puşti în stare de funcţionare. Din pricina fricii. şi reparase ştampila primarului lucrând-o cu un briceag cât o lăcustă. o repezi Mihăilă. Tălmaciu le pipăia atent buzunarele şi la sfârşit îi împingea pe arie. buimac. Apoi către Tălmaciu: — Ce vreţi. suntem inamici. După Mihăilă veniră la rând ceilalţi. După asta. îndreptă o şuviţă de pe ochi şi căscă. Şedea în poziţie de drepţi. Dacă s-a întâmplat ce s-a întâmplat. România s-a aliat cu Rusia şi a declarat război Germaniei. strânşi în jurul ceaunului cu ţuică. camarade? — Trebuie să predaţi armele. neamihăilă. iar căprarul Mihăilă îi spuse lui Tălmaciu. păşi peste Bocu. v-a venit să vă jucaţi cu puştile noaptea?! Jucaţi-vă dracului în bălării şi lăsaţi oamenii să doarmă. Muierea lui îi prinse fruntea în palme şi-l întoarse cu faţa spre perete. Una începu să plângă. aşteptându-se parcă să fie contrazis. „Camarade” în sus „camarade” în jos. încremeniră. — I-auzi drăcie! Făcu Mihăilă şi privi la ai lui. — Taci din gură. ţinând ceaşca împodobită cu flori de smalţ albastru lipită de vipuşcă. — Ce e.avea o mutră plângăreaţă de om care suspină mereu. mă. Tălmaciu îl privi scurt. Şi nicio mişcare! Reformaţii. — Treci în faţă! Îi porunci Tălmaciu lui Mihăilă. Noaptea se făcu dintr-odată mai deasă şi se auzi vântul curgând cu valuri de ţânţari. le îngrămădi şi pe femei la un loc cu bărbaţii. sau poate fiindcă băuse prea mult. încercă Mihăilă. În chenarul de tablă fixat cu scoabe pe peretele şopronului atârna o puşcă veche şi ciopliturile din lemn de plop în formă de arme. c-au venit cu pistoalele şi tu dormi în nesimţire. Armele! — Păi… camarade. Bocu se ridică întrun cot. acru şi rău: . Nemţii ceilalţi. — Toată lumea rămâne pe loc! Spuse el.

— Auzi. a tutun cazon. — Cum ai zis? Făcu Tălmaciu.— Pe femei nu aveţi voie să le căraţi cu noi. Tălmaciu. — Puntea e strâmbă. ţâşniră flăcări violente şi o bubuitură îi făcu pe toţi să încetinească pasul. barba dată cu ulei mătură capacul unui chepeng pus lângă cabina paznicului însoţitor. şi omul rămase în genunchi. Trebuie s-ajungem cu toţi caii sănătoşi în Ungaria. Tălmaciu deschise uşa şi aruncă închizătorul capturat prin deschizătura tronului rotunjit cu fierăstrăul de către Pavel Berechet în formă de inimă. Mirosea a fum de tutun. Un reflector. — Ce e? Priveşti luna? Şi arătă luna pe sub care treceau nori negri ca nişte stafii de scrum. scurt: Vine. nu-i aşa? Întrebă el. — Şi nu curge? — Luna?! Păi e un vas sfânt. îi porunci Tălmaciu. le făcu semn să-l urmeze. Bărbaţii călcau tăcuţi. nicăieri. ai fi zis că noaptea râde isteric şi i se văd dinţii înspumaţi. debarcaderul păzit de santinele înarmate şi un grup de ţărani ghemuiţi sub salcâmi. arcuind umerii. se închinau. cuprinşi de-o nerăbdare febrilă. . Apa tulbure îi înghiţea cu gâlgâituri sufocate. Din marmură şi din sticlă. fără să se oprească. da nu ţine de cald. Când ajunseră pe malul Dunării. pâraie de cartofi începură să curgă în Dunăre. Tălmaciu îi întoarse spatele şi se îndreptă spre celălalt capăt al şlepului. Bocu ţipă în pumni: — Doamne. remarcă Predescu. instalat între tufişuri. Un bătrân care lucra între căprarul Mihăilă şi Bocu se împiedică. peste câmpie. bucuria iertării. neînţelegând. speriate. — Luna e un vas cu lacrimi. de pe şlep. neîncrezători. Luna e un vas. Noaptea sunt de sânge. îi spuse lui Mihăilă. ele nu-s în armată. femeile. şi a măsline (de unde?). lumina la intervale egale pereţii de fier ai şlepului. Iar cine se opune va primi un glonţ în burtă. De sus. Vă luăm ca să goliţi şlepul de cartofi. — Nu. vine bătălia. ferindu-şi ochii cu palma de lumina reflectorului proiectată asupra punţii făcută din dulapi. adică lacrimi de căinţă. înţelegi? Iar ziua sunt de rouă. de ce să mă holbez la ea? Luna e roşie. într-acolo unde se întind vărsăturile lalomiţei. În cer ţâşneau benzi de foc. — Nu cărăm pe nimeni. bolborosind rugăciuni. departe. ai milă! Dar nimeni n-o luă în seamă. Lângă el apăruse Tălmaciu. prostească. înăuntru sunt adunate lacrimile cu care Măria Magdalena l-a plâns pe lisus Christos. şi-i scotea din nou la suprafaţă. Trecând pe lângă closet. am avut un copil bolnav de scarlatină… Dar vorbele i se topiră pe buze. — Îndreapt-o. şi oamenii îl urmară. Numai Dumnezeu o şterge de praf şi n-are niciun interes să-i dea gaură cu burghiu. ţinând în mâini un cartof pe care-l cojea cu unghia în neştire. Nu credeam asta. Grupul se urni spre fundul livezii. Apoi. în fază slabă. Daţi-i drumu. strigă santinelelor să urce pe şlep. apoi se întoarse spre cârdul reformaţilor şi.

se aruncară în gardul de lemn câinesc. calcaroşi. încurcându-se în coamele lor. urlet îngheţat în gura unui clopot. ca pe scala unui aparat de radio. la fereastră. care ieşea din castel. striveau aşchii de os. se porniră să latre îndârjiţi. se deschisese o fereastră şi o umbră nedesluşită sta aplecată peste pervaz. de peste Dunăre cineva striga lung: „Panaite!”. Cei de pe şlep se întoarseră şi văzură cum cincisprezece soldaţi germani. făcută din discuri de scândură vopsite fistichiu. păroase ale cailor. Câinii se ţineau în urma lui. echipaţi de front. îi seceră fulgerător. schelălăind pofticioşi cu limbile scoase. dar neîndrăznind să se atingă de ceva. să-l întâmpine pe comandant. se sparse un obuz. Lângă debarcader. dar nu încercă să-l descopere. Doi noateni. care acoperă peretele castelului până la streaşină. Tălmaciu îl auzi. izbindu-se între ei şi izbind piatra cu copitele. în aceeaşi odaie cu el. mişcă o mână. deznădăjduit şi parcă omenesc şi. Căzură toţi. Era comandantul spitalului. parca-ar fi întâlnit o haită de lupi. comandantul. şi se apropia de debarcader. parcă sora mai mică a celorlalte. jos se aşternu o linişte fricoasă.În poiana deschisă spre castelul prinţului Şuţu răsunară deodată nechezaturi. Erau dintre cei răniţi şi vântul nopţii. se izbeau de ţestele sângerânde şi făceau să ţâşnească fâsâituri din intestinele îndopate cu fân şi grăunţe. şi doar nechezatul unui singur cal ajunse în punctul de intensitate maximă şi se frânse acolo. căruia îi plăcea să mănânce biscuiţi şi să bea vermut dintr-o sticlă cu etichetă verde având înscrise pe ea semne de localităţi străine. bătrânul care vedea luna ca pe un vas de lacrimi. cu sforăituri şi gâfâieli. Trecea spre mare o vedetă rapidă a armatei germane şi-n drumul ei. se înfundau până la genunchi în burţile moi. mirosind a sânge gras şi a puroi. zbătându-se scurt. corcitură de italian sau de grec. când pieri. parcă-ar fi scuturat scrumul ţigării peste o balustradă. — Porcilor! Spuse tare cineva pe şlep. un tip negricios. turtindu-l. Caii fornăiau. pe treapta de sus a groazei. Caii se clătinată. scăldaţi într-o lumină ireală. urmat de cei opt câini de vânătoare pe care-i culca. nechezau scuturat. Când isprăviră. şi în clipa aia două mitraliere deschiseră foc asupra cailor. o pasăre ţipă ascuţit în smârcuri în clipa aceea. bătea cu tunurile ca să . dar o a treia mitralieră. cu mişcări nervoase. scânci şi pe zare se aprinse stuful şi se văzură Munţii Măcinului. Trupurile greoaie se prăbuşiră înfundat. În plasa de iederă şi trandafiri galbeni. strânse în cizme înalte. înşirate ordonat. spre gurile Dunării. împrăştiau duhoare de iod şi de creolină. călcând peste căpiţele de hoituri. scoteau caii de la conoveţele din fundul parcului şi-i îngrămădeau pe aleea pardosită cu dale de piatră ce duce de la scările clădirii până la morile de vânt unde e o barieră. noaptea. dar repede. Picioarele-i subţiri. Tălmaciu răcni la ei să-i potolească. Soldaţii le smulseră căpestrele umblau tăcuţi. înfăşurat în pelerină. pe divane joase. înjură şi coborî pe mal. aflaţi în unghi mort faţă de poziţia mitralierelor. atârnat în înalt. unde pontonierii întindeau plase de mine. luminile din castel se stinseră (administratorul Marin Doancă? Servitorii?) în cer. foarte aproape. Venea încet. se cunoştea asta după ţăcănitul sec al cataramelor lovite între ele şi din atingerea bocancilor cu piatra şi trecură în umbra plopilor canadieni.

ca să culeagă două sute de butuci de vie. un tânăr smintit. Când şlepul se desprinse de lângă debarcader. departe de drumurile umblate. ştii vorba mea. Bătea un pui de vânt. amăgit de cine ştie ce promisiuni. se răzgândi şi nu vru să ia decât jumătate din efectiv. acceptă să ancoreze şlepul. El s-a aruncat în genunchi. Acum o să-ncerc la regina nemţilor… Şi s-a dus să moară unde nu-l ştia nimeni. înşira pe o rogojină crapi mari cu boturile pline de aţe băloase. şi Titi Şorici. de ce urli. — Ceilalţi puneţi mâna pe căruţe şi vă încolonaţi. băiatule. l-am pierdut. drept. mi se făcuse dor de Noian. la Titi Şorici. Căpitanul vasului. găurite şi pline de nămol. De ce zbiară muierea aia. încremenită pe mal. Noi doi ne-am fi înţeles bine. cu lăutari. sămânţă neagră de furtună şi de ploaie. proprietatea lui Che Andrei. cu un muc de ţigară atârnându-i între buzele groase. călugăriţă adică. dacă nu-l ascundem. iar bătrânului de o băutură de trei zile. — S-a îndopat cu bani de hârtie şi horcăie acum fără speranţă. zăceau lângă prag. că un om deştept doarme într-o juma de ceas cât un prost în trei zile? Tot aşa şi muierea. aspru. şi chiar făcu câţiva paşi spre pajiştea de lucerna în care se amestecau petice de negură. da degeaba. care nu mai au nicio valoare. întors de la pescuit. Comandantul spitalului veterinar şi patru soldaţi suiră într-o şalupă şi-i ieşiră înainte în dreptul insulei din mijlocul Noianului. către satul lor de la Dunăre. zise Che Andrei. Titi Şorici. cum avea să spună Ion. — Totdeauna i-au plăcut banii. strigă el spre curtea Iu Pavel Berechet. a strigat. iar cizmele de cauciuc. Am mers numa printre porumburi. cu toţi reformaţii din grădina lui 3 artilerie Franţa: — Hei. Pantalonii cu care intrase în apă şi o flanca murdară atârnau într-un par. camarade? … Vetină. Acum stă să dea ochii peste cap. — Mie. deşirat şi noduros. Îl scuipă şi strigă spre Bocu. a legat caii sub şopron şi s-a rotit mult pe lângă şargu călărit de Che Andrei. — De unde până unde?! Se miră Che Andrei. Bocule. — Iapă. şi-n zori am fost la Plătărăşti. Pavel trage să moară. Nemţii i-au rechiziţionat patru căruţe şi i-au aruncat ca piată bani de-ai lor. când plânge… — Las-o-n pace. în faptu zilei? Titi Şorici. Acum o să aibă să numere şi . dar când veni la ţărm şi văzu câtă încărcătură trebuie să târască. — Te-te! Se strâmbă Che Andrei. rămâi sănătoasă. el sta pe punte. răspunse Che Andrei. spuse Titi. pe doi cai de furat. În noaptea în care nemţii părăseau Plătărăştii.ridice la luptă toate unităţile dispersate pe malurile fluviului. s-a târât şi la urmă a făcut banii sul şi i-a înghiţit. cum să se îndoape cu bani? — Uite că s-a îndopat. cu obrazul vânăt. şi e nedată la armăsar. Ia! … se opri. Che Andrei şi Ion Mohreanu porneau din Urziceni. neică. şi spre munţi! Soldatul român Vasile Predescu fu declarat prizonier şi pus să lege şufele. I s-a încuiat stomacu. Azi-noapte l-au frecat cu făcăleţu pe burtă. — Cal de arhanghel.

La ăsta. ştii tu cine. Vreau să zic că în ultimii doujcinci şi ceva de ani am văzut numa maţe de porc şi de peşte. zise Che Andrei. cred c-o să mor într-o zi la trei după-amiază. da el nimic. Dincolo de şiru de pruni care mărgineşte via era o bostană. ta. Titi Şorici. şi Gicu Catâru se opreşte să adune. La picioarele prepeleacului învelit în stuf. n-am pe altu la care să deschid gura aş fi vrut să văd când îi scoate maţele. Mă mângâi cu gându că i-or fi trântit vreo douăzeci de cizme-n cur. M-am suit lângă ei. Umple sacu de merinde. Era pe lângă o linie de cale ferată şi. în prepeleac. Am zis eu o vorbă despre căruţe? Pentru mine o căruţă nu valorează nici cât un petic de izmana. şi deodată începură să ţăcănească nişte mitraliere: ta. camarade. Păcat că eu trebuie să mă duc la vie o sămi dai tocitoarea ta. că o să crape. Cine vrea să-l vadă. când o muri. dacă vrei. şi se ridică în picioare. spre Vadu Iu Topciu. trebuie să pună Vetina taxă de intrare. — L le scoate. la Berechet. auzi tu. Da nu erau hârtii. Ca să vezi că nimic nu e fără pereche pe lume. Şi n-o să apuc să-l mai văd pe Gicu Catâru. buf! O bombă. că erau bani. şi n-am văzut. mohorâtă şi noi intrarăm în vie. Când l-a otrăvit. au vândut-o americanilor. că Gicu al meu a făcut exact ca Pavel Berechet? — I-au luat şi lui căruţele? — Domnule. pe domnu Panică Măxineanu. — N-am timp. Eu. Pe cer. săpau cu un fier strâmb o groapă în care să aşeze o păpuşă de lut.pe lumea ailaltă. fiindcă aşa se obişnuieşte. Mi-a spus un om care-a fost la faţa locului. deasupra Noianului. şi trupa fugea să se regrupeze. şi-un tren nemţesc e făcut pilaf şi dintr-un vagon sar în aer vrafuri de hârtii. — Păi de ce să-i scoată maţele? Am întrebat eu. Gicu Catâru e prizonier la ruşi şi-or să-i putrezească oasele în Siberia. Ştii. în fuste de stambă decolorată. N-am mai văzut maţe de om din războiu ălălalt. — Vezi ceva? Mă întrebă Che Andrei. tu ai fost deştept când ai plecat din Dobrogea. S-a rupt frontu. Era mai bună Alaska. ca într-o frigare. să plătească. . da văz că te-ai prostit de când te-ai întors. nu-mi fac eu griji dinspre partea asta. Gicu al meu a avut norocul pe care-l merită. şi noi n-o să fim aci când l-o tăia cu fierăstrău… Apoi se făcu dimineaţă. de jos. rămâne să umple şi raniţa cu şomoioage. mă. patru puştani mulgeau sfoara unui zmeu. se alungau norii. fiecare se aranjează cum îi convine. Iarba atârna de rouă. Titi Şorici. că l-au luat ruşii ca din oală. spuse Che Andrei. o dimineaţă grea. Sus. Şi-a luat de pe jos. acolo topesc ăia gheaţa cu două fire de curent electric sfâr. şi a scăpat. unu semăna cu un porc despicat şi fugea să se înfigă în turla bisericii. eram la Brăila. sfâr! Şi sloiu se face apă caldă. ta! — Se bat. să te bălăceşti în ea de dimineaţa până seara da Alaska nu mai e a ruşilor. — Du-te şi-l vezi. c-o să dai de dracu”. parexemplu. — Parcă se mişcă unii prin porumburi. Fiindcă e de văzut. ăilalţi trag de el: „Mişcă. două fetiţe.

un fel de scuipat adică. ai lor sunt eroi. se duse la tocitoare şi. noi culegem via. Ioane? Mă întrebă Che Andrei. Orice treanţă de soldat ajunge de devine erou. se fac nişte balabuste nenorocite care fumează de te-apucă două mii de draci când le vezi cum aruncă fumu pe nări. — Ţi-e frică. camarade. răzuit de coajă. şi nu le e ruşine de nimic. N-are de ce. Che Andrei împărţi fiecăruia câte două bucăţi mici. pas să mai înţeleagă ceva bietu copil când se duce la şcoală. Eu. Ţigăncile ştiu să se dezbrace frumos şi au pielea ca strugurii. Ciorchinii goi îi azvârlea în peticul de mohor din marginea Noianului. Parcă s-a mai apropiat. Ştii ce vin e ăsta? Negru. Dă-te jos şi hai să ne vedem de treabă. eu numai cu ţigănci mi-am cules mereu fâşia asta de vie. daţi-vă mai aproape. când ne-am întors în vie. iar împrejur. e dulce.— Armată reguiată. fiindcă cei mai buni eroi sunt eroii morţi. culesu viei fără ţigănci n-are niciun haz. Dacă vrei să mă crezi. în formă de melci. cocoţat pe o grămadă de lemne aşezate în trepte. se-ngraşă. ca sângele de ţigancă. — Pastele mă-sii de război. Da sunt erou viu. armată! Soldatu. în toate cărţile scrie că sunt eroi. nu armată. sunt erou. i-am adus. soldaţii se bat. Era o patrulă de cinci călăreţi români. sau mă-nşel eu? Nu vreau să mor astăzi. le răspunse Che Andrei. Se oprise între pruni. era linişte molâie. stinghiile zmeului? — Cu clei de prun. — Acum duceţi-vă acasă. sau nişte haimanale? — Armată. ascultă la mine. Veniţi încoa să vă dau nişte ciocoiată. este un erou. numai pe ţigănci să le chemi să calce strugurii. dacă vrei să ştii. am prins pentru una douj de mierle. n-am mai luat anafură-n gură de la Paşte şi poţi să ştii ce-i pe dincolo? Trase adânc în piept aeru uscat de vânt. şi s-auzea acum şi uruit de şenile smulgând pământu amestecat cu piatra de pe şosea. Apropierea frontului nu-l neliniştea. Când îmbătrânesc. aproape. Tropăie pe sac şi cântă de-ţi vine să le mănânci. le-am smuls limbile şi i le-am dat ei să le mănânce. neică. atunci îţi seacă minţile. să nu vă nimerească vreun glonţ tras de vreun prost. Când o să ai via ta. Ele nu ţin de nicio religie. hodoronctronc. . — Veniţi voi. Şi către copii: — Cu ce-aţi lipit. părăsit în câmpie. care nu cer de mâncare. Ascultă aici. Mi-a cerut limbi de mierlă. Zgomot de crăci frânte. că tot nu umblaţi pe picioarele voastre. eu vreau să-mi culeg via şi să-mi beau vinu. şi tu. Mitralierele continuau să tragă îndesat. — Huş! Cel mai bun lipici e ceara din urechi. — Eroi. domnule. şi o chemare: — Alo. şi copiii o înfulecară pe loc şi cu foiţele de staniol îşi îmbrăcară dinţii. parexemplu. Ai noştri sunt eroi. în bătălie. începu să zdrobească strugurii cu un par de salcâm. Da-s frumoase numa la tinereţe. le spuse el. N-aţi mâncat de când sunteţi. nu mai sunt bune de nimic. Chiar şi eu. Ciocolata o luasem dintr-un camion german. rotunde. voi de colo.

veniţi şi luaţi. şi-n timp ce-i scutura tresele cu fir de aur fixate deasupra cocărzii.Poate gustaţi şi o cană de must. treci şi arde-l! Dumitru îşi desfăcu centura. un locotenent subţirel. îl prinse în braţe si-l trânti cu faţa în ţărână. Dumitru se feri. ai scăpat teafăr. să nu te trăsnesc şi pe tine! Era roşu la faţă. cu obrajii palizi şi o gâlmă cât o nucă sub tâmpla stângă. şi gâlma de sub tâmplă îi tresări nervos. Che Andrei se zvârcolea neputincios. Băieţii şi cele două fetiţe. Dumitre! Şi se repezi la Dumitru şi-l bătu cu pumnu pe pulpă. lăsând să-i curgă afară lănţişoru de care era legată plăcuţa matricolă. îl apucă pe Che Andrei de umăr şi-l întoarse spre locotenent. — Se caca. Cureaua vâjâia prin aer şi pocnea scurt în . cămaşa scorţoasă i se descheiase la piept. şi douăj de trăgători. pantalonii jos. Frontu e la doi paşi şi tu te joci. Lângă el. l-am strigat. pomana îngraşă. stând pe vine. le-ai dat koprol. — Serviţi şi dumneavoastră? Întrebă sergentu. eu am zis că-i ciocoiată adevărată. de unde să ştiu că sunt buline care te scot afară? Locotenentu îşi strânse bereta în pumn şi o îndesă sub cureaua diagonalei. Căpălău. mânjit de must până la coate. Doi dintre ei rupseră câte-un fir de bozie şi se apărau de muşte. nu-i făcea una cu pământu? — Domnule locotenent. îngustând ochii şi boţindu-şi faţa. ca pe-un sac. Plătărăşti. Ca să-i piară pofta de glume idioate. fugi printre butuci şi luă poziţie de drepţi. tu-i îndopi cu koprol. — Sergent. răspunse Che Andrei. Se aplecă. eşti nebun? — Dă-te-n lături. Locotenentul smuci din cap şi bereta îi căzu în iarbă. Che Andrei vru să fugă. daţi-mi voie să raportez. strânse paftaua în pumn. în bostană. în marginea şanţului. — Şi d-aia ţi-ai bătut joc de ei? — Eu? Dând pinteni. gură-spuzită. locotenentu îl luă în pieptu calului şi-l trecu dincolo de pruni. Se frecă la gură. da sergentu. ţipă răguşit: — Mişcă-n pas alergător când te chem! Che Andrei. nedormit şi transpirat. mă. ticălos bătrân. călcând apăsat. Măăă! — Pentru că tu. prelungi o-njurătură. Da în clipa următoare desfăcu braţele şi strigă la mine: — Uite-l pe Dumitru Căpălău. Şi dacă frontu se lăsa-ncoace? Nu-i strivea. îi smulse pantalonii şi se sui cu şezutu pe ceafa lui. se uşurau gemând. — Ce e cu copiii ăia din şanţ? Întrebă locotenentu. întinse laba grea. În loc să-i iei şi să-i duci la adăpost. Hai. Sergentu atârnă gamela într-o cracă de prun şi sări din şa. o ridică uşor cu biciuşca. să ştii. mă! De unde-ai apărut. Am văzut foiţele de staniol. a? Îmi pare bine că te văd. — Hai. opreşte-te. ordonă el. făcu Che Andrei. sergentu. şi-l croi pe Che Andrei peste şale. mânjit de mure pe bot. un sergent în capu gol mânca mure cu lingura dintr-o gamelă pe care-o ţinea în îndoitura braţului. Comandantul patrulei. îşi făcu vânt şi lovi din nou. Al dracului. — Sunt din satul nostru. — Dumitre.

Titi Şorici ne spuse că Pavel Berechet murise. ai lui.trupu lui Che Andrei. cu faţa în sus. Târziu. n-a vrut să-mi răspundă şi nici să-mi deschidă. împiedicând-o să facă joncţiunea cu ariergarda a două divizii motorizate ce sileau să se instaleze pe Munţii Buzăului. Titi Şorici ne dădu să mâncăm raci tăvăliţi prin usturoi. da locotenentu îl opri şi-i făcu semn să încalece. a băut o cană cu rachiu de izmă şi a ieşit afară. s-a aplecat şi i-a lipit pleoapele. A ieşit afară şi a strigat la Gheorghe Jinga care. unde e Pavel? Jinga. Ca să vezi că omu nu-i nimica! Berechet murise dupăamiază. când a început ploaia. o femeie mărunţică şi foarte frumoasă. în urechi cu cercei ca nişte ciorchini. După ora două. răsucită de vânt. şi am aşteptat. de animal bolnav şi trudit. Şi atunci l-a văzut pe Pavel. a sărit şi fuga în odaie. apoi în gura Brăilei. pe un maldăr de frunze de hrean rupte ca să învelească pâinea în ele înainte de-a o băga în cuptor. târându-se în patru labe. Mai târziu am ştiut că acolo s-a bătut un regiment de roşiori cu o coloană germană. şi porni în galop ca să ajungă restu patrulei care gonea pe drumul mărginit de tufe de sânger către linia frontului din cotu ce-l face Dunărea înainte de a se arunca spre Plătărăşti. gătită şi ea cu cercei de sticlă. De fiecare dată. s-a întors şi a dărâmat sticla cu gaz. şezuseră ascunşi în tranşeea din fundu grădinii. bucăţică ruptă din mă-sa. Trăgând cu bocancii peste cioburi. când lătratu mitralierelor şi sughiţu tunurilor de câmp s-au potolit. Che Andrei mă privi lung. schimbând tonu: Am tras un puişor de somn. luă gamela uitată de sergent în prun. Era pe gunoi. cu ochii negri. iar Che Andrei avea zvâcneli pipernicite. nimeni. iar el pescuise raci şi strânsese baligi uscate pentru foc. da el nu se mişca. fără să spună un cuvânt. — S-a stins ca o feştilă. Ăsta se ridică repede. o ploaie cleioasă. aţipise sub horn. ploaia-i uda obrazu. mari. aproape de uşă. Vetina a îngenuncheat şi . mama lor de eroi! Şi. cum scrie la carte. În timp ce Mitana aşeza masa. Dumitru îşi muşca buza şi-şi lingea cu vârful limbii mustaţa aspră tunsă scurt. Atunci m-am dus de-am acoperit tocitoarea şi m-am întors şi m-am aşezat pe-un butuc. l-a scuturat şi când şia dat seama că e mort. şi s-a făcut şi seară. Vetina nu l-a simţit. cana întoarsă cu fundu-n sus şi baioneta Iu Berechet răsturnată pe podele. Jinga a dat fuga înaintea Vetinei să-l zgâlţâie pe Berechet. L-a buşit. Dumitru îşi suflă nasu. Auzind-o pe Vetina. — Hai în sat. călca gâlcile Ţiţei cu un beţişor înfăşurat în scame de bumbac înmuiate în gaz: — Nenică Gheorghe. ca aproape toţi oamenii din Plătărăşti. îşi încheie centura. plini de mirare şi de scântei vesele. Hei. cu păru legat cu o fundă. Când s-a trezit din somn. După a şaptea lovitură se săltă. Ziua întreagă. nici el nu-l simţise pe Berechet. Che Andrei a ieşit. fata de cinci ani. şi ăi doi băieţi gemeni născuţi în Dobrogea. cu faţa slută şi rea şi. cu ultimele puteri. Acolo. intră în bordeiu săpat în marginea Noianului şi trase zăvoru pe uşă. la Aguleşti. L-am strigat. ca să-l înşface din nou. mi-a zis. sub şopron. adică nevastă-sa Mitana. între timp începuse să plouă. Şi nu-i nevoie să-i spui Iu Titi Şorici cum m-au bumbăcit ăia. şi-l dădu peste cap pe sergent. ştergându-şi deştele de pantaloni.

mă. fixat cu un cui de centura unui soldat roman ce se ţâra pe spate. cu toate că mi-ar face plăcere să văz cum îi stă cu mâinile pe piept. află că s-a dus jos. ofiţere. Şi toţi îs în civil. să ascultăm. Pe urmă. c-ai fost o putoare şi o pramatie. — Tu. Asta să-mi spui. du-te de bea bere Bragadiru. Ion Mohreanu. camarade. presate sub geam. luminat de patruzeci de lămpi lucioase ca gheaţa în care ard căpăţâni de zahăr cu mirodenii. ca să te-ngraşi. ăia care au suferit în lume: Che Andrei. De vreo jumătate de ceas. eu cu Che Andrei. jalnic. s-auzea numa Dunărea. ca o bezmetică. Titi Şorici”. acolo de unde se scoate păcura. Şi atunci. când se întoarse pe cărarea bătătorită în lanu de lucerna. pe prispa casei lui Berechet se tânguiau viorile lui Bomfaier şi Schelete. — Da. cu barbă de argint. de ce l-a luat dracu?” Ştiu cine-a fost şi nu mă duc cu lumânare. lămureşte-mă. la stânga.ea. Ploaia fugise dincolo de Dunăre şi peste şoproanele lui Berechet sclipea luna. căci i-a mers prea bine în viaţă. — De ce vorbeşti aşa? Zise Mitana. vrând să scape de mânia judecăţii cereşti. să nu vă înghiţiţi deştele. şi dă-l cu crăcii în sus pe Berechet! Nu te milogi. apucându-se să înfulece. Icoana era veche cu boabe roşii în colţurile de jos. şi-a aruncat un şal pe umeri şi Titi Şorici a ieşit s-o ducă la priveghi. — Prezenţi toţi reformaţii Iu 3 artilerie Franţa. şi toţi se miră ca tâmpiţii: cum a murit el. s-a dus după salcâmii de lângă gard. dacă-am fi deştepţi. — E multă lume acolo? Îl întrebă Che Andrei pe Titi Şorici. la dreapta cu tine. taică. cu un pol de aur găurit. Titi Şorici. De morţi trebuie să-ţi fie milă. smulgându-şi broboada. nenică Gheorghe? Nu-i lăsaţi sufletu la gunoi! … — Buni raci. în afară de căzu când îţi dă una . Am ieşit şi noi în prag. ca o bălăceală făcută de un cârd de pui de raţă prin nămol. şi se răsti la cei doi gemeni: Mai încet. Că moartea. ce e omu pe dinăuntru. şi i-a desfăcut pumnu drept din care a scos fluiera cu care Berechet îi strângea pe reformaţi la instrucţie. cu patru frunze de sulfină. zise fata. şi pe urmă să mă-nveţi pe mine ce să fac. că dacă eu muream şi el trăia îi dădea lui sângele pe nas de mila mea? Nici n-ar fi stat să întrebe: „Ce-a avut ăla. spuse Che Andrei. cu moartea pre moarte călcând. mică şi rotundă ca o ţâţă de femeie. da nimeni nu zicea nimic. am o întrebare mai grea decât asta: spune-mi. Mitana a strâns blidele în tăcere. Când va veni Mântuitoru. dacă poţi. Berechet. zise Che Andrei. Pentru de-alde el nu există iertare. jos de tot. — Dacă nen-tu Pavel s-a dus undeva. Pavel Berechet a fost hoţu-hoţilor şi. domnule? Da eu. nu umbla cu fofârlica. arătând spre Dumnezeul bătrân. un cântec tulbure. i-am smulge braţu drept din umăr şi am desfereca toate lacătele cu el. îi va spune Arhanghelului Mihail: „Scoate sabia. parcă-s nişte sperietori. din icoană. a început să ţipe: — De ce latră câinii la sufletu lui. — Nenea Pavel s-a urcat la Domnu-Dumnezeu nostru. Milă! De ce să-mi fie milă? Ce crezi tu. s-a aşezat cu pieptu pe scândurile ude şi-a aşteptat să zică cineva ceva. numai zdrenţe. la ocnă. tunurile şi nişte câini care lătrau ca turbaţi.

căci în afară de casa lui Pavel Berechet. ne ducem noi. Spaimă şi încordare urcau din pământul pătruns uşor de ploaie. roţile unse din belşug cu păcură nu se-auzeau. schimbă nişte vorbe cu Trenu Anghelina. să scuip pe ele şi să torn în locu lor lapte dulce. Eu. m-am apropiat eu cu luntrea. — Fii. maţele nu cer altceva decât să fie îndopate ştiu un cizmar din Brăila. — Poate ne alegem cu niscaiva mantăi. — Să despuiem morţii? Se scutură Şorici. Astea nu-s treburi să le ştie o muiere. Fiinţa omului e cea mai prefăcută şi e un prost ăla care zice că se uită-n ochii tăi şi-ţi spune cu cine are de-a face.cu paru-n cap. fiindcă n-au avut timp să se strice. Pui mereu pe fundu casetei sau între pereţii ei. care-s făcuţi din foiţă de carne. Se duse sub salcâmi. să pun pe masă. săltându-şi în mers bentiţa neagră de pe ochiu scurs. zic. Mergem numai noi trei. da am auzit nişte nemţi vorbind. unde. rămâi pe loc. ce am înăuntru? Băutură. arătând spre Trenu Anghelina. să înşir toate porcăriile. astea nu mă interesează. poate-o să înghită şi un calapod. — Trenu Anghelina. — Unde să mergem? Întrebă Titi. zise Che Andrei. şi-l mai am pe Gicu Catâru. care înghite cuie de lemn. Trenu Anghelina. stând cu spatele lipit de gard. pentru că ţi-e frică să dai la iveală. De sub salcâmii din hotar cu Berechet. — Nu. tu nu eşti curios? — Întâi să vorbesc cu Mitana. în ascunzişu care-l deosebeşte pe om de bou. Haida. — Unde-a fost frontu. ia să scot eu. că-mi pute gura a usturoi. Acolo e sufletu şi moartea. nu-ţi dă mâna să scoţi. serios. un ins cu trupu subţire. — Şi de ce te-ai oprit în gara aia scârboasă? Pute-a mort acolo. Nu s-a putut. şi au ieşit în câmpia frământată de umbre. înăuntru sunt maţele. ia rupe-mi tu un măr din măru ăla. Ioane. camarade. nimeni n-a zis asta! Mergem să vedem. nicăieri nu se zărea o lumină. lunecos şi cu un cap de uriaş. şi pe urmă strigă să ne apropiem şi noi. domnule. făcu Che Andrei. taică. cufundat în tăcere şi în apele lunii. pe lângă castelul lui Alexandru Şuţu-Buric. Numa copiii sunt curaţi. vine numa dinăuntru. cu căruţa. dacă o iei aşa. maţele primesc orice dar eu vreau să ştiu ce e acolo în întuneric. — Zice să mergem cu el. are o cutie secretă. părerea mea. Fiecare om. caii se mişcau legănat şi . — Cine eşti? Întrebă el. care sugea un muc de ţigară. De cu seară. le-ar fi luat trei sau patru ceasuri au ocolit prin marginea satului. în susul Dunării. de pildă. şi-o să avem grijă şi de tine. dând cu bocancu peste crustele racilor aruncate pe bătătură. erau ascunşi în stuf şi m-am întors. şi fiecare femeie. şi pe fratele vitreg Magaie. cineva-l strigă pe nume pe Che Andrei. întoarce-te-n casă să stai cu copiii. da le vine rându şi lor. la fel ca în sat. fapt cu fapt. Eu am vrut să văd ce e înăuntru. lungeşte pasu… Au plecat cu căruţa drumul cu luntrea. şi nu scoţi. se supără Che Andrei. să dăm o ochire p-acolo. Că omu iubeşte stânjeneii şi bou mănâncă iarbă. Da să nu sufli o vorbă. totul părea mort. care trăieşte în munţi cu şapte copii.

ca şi cum şi-ar fi trosnit oasele şi trupul lui subţire. tocmai în marginea pădurii. şi se opri. împrejur. Dincolo de Dunărea vânătă. mantaua. căruţa scârţâi. le potrivi căpiţelele. îl priveau încordaţi. atât cât să treacă două perechi de boi. spre malu Dunării. Ion Mohreanu încerca să intercepteze în zgomotele câmpiei semnele nevăzute ale fricii care se aşezase în el. care-şi freca mereu spatele învineţit de lovituri. Trenu Anghelina şi Che Andrei. se înălţa un perete de beznă. soldatu ticălos. Fă loc s-o pun în căruţă. de ce să putrezească degeaba? Chestia-i să nu te apuci să tai deştu mortului ca să-i tragi inelu afară. răsucindu-şi mereu faţa ca de înecat. Pentru astea nu-i nicio supărare. resturi de haine arse. distruse de foc. Cu biciul în mână. formau un luminiş. drumu se desface în două şi trebuie să ne hotărâm. care rămăseseră lângă căruţă. Dunărea era în vale. nu mai sta ca o mireasă. ceru Ion. Un cal sforăi. dar în ei nu era frică. nori compacţi prin care fulgerele aruncau gâlgâiri de foc. — Ce dracu faci. Mirosea a fier ÎNGERUL A STRIGAT 163 Îmbâcsit de fum şi a iarbă arsă. Bătrânul i-o dădu aprinsă… Şi se răsuci spre el: — Ţi-e frică? Ne-am schimbat în corbi şi ţi-e frică. Suciră în loc. Che Andrei şi Ion Mohreanu. Ion puse piciorul pe pământ. înfrigurat. pătura. târând în braţe o . înjurând şi coborând. Dunărea bătea în maluri. zăceau răsturnate într-un petic de mirişte. pentru că pe loc uscat. o pădure de plopi tineri acoperea malul. în ţinutul Măcinului. se duse vreo sută de paşi pe lângă şirul de plopi. se pedepseşte. Ion tresări. sub cerul ăla întins să plesnească. speriaţi. tropotul ar fi răsunat ca în tuci. Zgomotul fierului lovit de fier i se spărgea în cap. Eu zic s-o luăm la stânga. şi umbra lui tremură. nedecis. furau şi ei cu ochiul întinderea clătinată de beznă. Opt schelete de camion. Stând în genunchi în coşul căruţei. — Verific arma. — Che Andrei. cu cap buhos. în şoaptă. se profila ca o cruce în marginea câmpiei semănate cu morţi apoi se aplecă şi dispăru. şi el. da. rupându-se. bre? Se supără Ion.era o binecuvântare că plouase. ci numai o lăcomie neliniştită. Se opri acolo unde plopii. Dintre plopi. Trecu în (aţa cailor. Şi luăm numa ce-i de prisos. a aruncat-o şi şi-a luat tălpăşiţa. dă-mi o ţigară. — Taci. lăzi sparte şi puşti aruncate în neorânduială. Strânge din dinţi şi o să-ţi treacă. Şi caută-mi nişte cartuşe bune. Trenu Anghelina ascultă atent glasul plopilor şi al porumbului. călcând stăpânit. întinse braţele în lături. iar Che Andrei ridică o puşcă şi-i clănţăni închizătorul. alungită. îi frecă pe ochi şi pe bot. încercară s-o ia la trap. intensă şi dură. E nouă. pe urmă trecu în luminiş. liniştită. şi caii. Asta. pentru că acolo a fost înghesuiala mai mare. O roată săltă peste un morman de cartuşe. Trenu Anghelina strânse hăţurile. hai. lărgi picioarele şi începu să se pişe. ceru Anghelina.

cu braţele spânzurându-i. — De unde dracu să fie Dumitru?! Se miră Anghelina. învăluit într-o linişte neagră. care icnea. Trenu Anghelina reacţiona cel mai firesc. zise el. . Che Andrei. lăzi goale. se împiedica în brazde. şi Che Andrei. un oblon de fereastră. Trei nemţi şi doi de-ai noştri. Unu nu mai are faţă. şi cei trei porniţi după pradă fură scuturaţi de un acces de febră. căşti. pe neaşteptate. scuipă câţiva stropi i se opriră în barbă şi el îşi şterse barba îndârjit. — N-o fi cumva Dumitru Căpălău? Încercă Che Andrei. să strivească agitaţia. înţepându-se în perii suri iar Ion Mohreanu se întoarse cu spatele şi-şi apăsă palmele pe pântece. — E-hei. scăzut. Ţie nu ţi-a venit în minte Dumitru? Îl întrebă pe Ion. Priveliştea aceasta. Dunărea avea un foşnet calm. alături de care zăcea o pereche de ciorapi de lână. Urcaţi-vă-n căruţă. — Colo pe mal. tuburi de cartuşe. ce v-aţi mai tocat unii pe alţii! Bine v-aţi mai aranjat între voi! — Hai să ne-ntoarcem. declară Anghelina. ţinându-se cu o mână de loitră. vopsit în albastru de unde? Şi o raniţă desfăcută. nervos. peste mormane de muniţie. de cimitir la suprafaţă. S-o crezi tu c-am bătut atâta drum pan-aici numai ca să văz cum arată nişte nemţi morţi! Şi se răsti la Ion. în porumburi se căznea să urce un pui de vânt. Are-o gaură-n sprânceană. cu gâtul lungit pe scoarţa căruţei: Şterge-ţi botu şi vino să ne uităm în camionu ăla de lângă tufa de păducel. Anghelina. în faţa lor se deschise o vale îngustă. — Poţi să ştii?! Am zis Dumitru. — Numa la ai noştri.manta şi nişte centuri. scânduri rupte. Dar în clipa când pădurea de plopi se isprăvi brusc şi se sfârşiră în dreapta şi porumburile. frânt în două. — Ce vorbeşti. se apropia Trenu Anghelina. osiile frângeau buruienile crescute pe muşchiul dintre făgaşe. Pe umăr îi atârna un sac de merinde. tinicheaua lunii sta să se topească. atât. Nu-mi trebuie mantăile lor. lângă un salcâm. li se dezvălui dintr-odată. parcă fiecare soldat lovit de glonţ s-ar fi retras să moară nevăzut de nimeni. undeva. Străbătură la pas vreo cinci sute de metri. trântind o înjurătură: „Dumnezeu mă-sii de poveste!” şi plesni un cal cu nuiaua. brutal. sunt cinci morţi. cu pereţi netezi. Che Andrei îşi reveni primul. — Te-ai uitat la feţele lor? Întrebă Che Andrei. afeturi de mitralieră. Toate acestea păreau mai degrabă semnele unei fugi disperate decât ale unei bătălii. — Astea-s tâmpenii. e un fel de terci. Parcă zici că s-au strâns să-şi spună de-acasă. nimic altceva decât arme. acoperită cu morţi: sute de cadavre întinse printre maşini răsturnate. care nu vroise să urce şi mergea în dreapta căruţei. Drumul era îngust. prin gropile făcute de pâraie. ălălalt zici că doarme. mergem mai între porumburi. colcăiala din stomac. Uimitor e faptul că nu întâlneau morţi. propuse Trenu. domnule?! Ripostă Che Andrei. fiindcă mi-a venit în cap Dumitru.

înfipte în parbriz. Nu era urâtă. Numa tu te-ai spurcat. una o stâncă de mare pe care se prăjea o femeie goală. Che Andrei şi Ion Mohreanu. şi trupurile lor sărind chircit de ici-colo păreau nişte pete purtate de ţâşniturile vântului. de maimuţă. un pieptene. tăbărâră pe un morman de cămăşi. — Căutaţi-vă singuri. cu părul galben împletit într-o coadă lungă. Zvâcni în picioare şi rosti strangulat: — Nu pot… Nu… Îngheţă. la poalele căruia. Pistolul cu care-şi retezase viaţa căzuse lângă un bidon cu cafea. două fotografii. ca şi cum i-ar fi fost teamă să n-o trezească pe fata adormită între fotografiile ei dragi. zăcea cu capul răsturnat pe spate. unul din soldaţi îşi împreunase mâinile în creştetul capului. Sub luna verde. spaima le ascuţise şi mişcările şi auzul. ailaltă un ofiţer tânăr. Fusta ridicată de vreo două palme mai sus de genunchi dezvelea două pulpe pline de zgârieturi. amândouă în stare de funcţionare. pătrată. II rostogoli într-o groapă şi o gamelă scrâşni pe un pumn de pietriş. Şi dacă te-ai spurcat. Un şal cu desene turceşti îi acoperea gâtul înalt. care-l umplu de repulsie şi deodată avu senzaţia cutremurătoare că braţele morţilor se împotriveau cercetării lui furnicate. găsiră sticluţe cu parfum. culegeau ceea ce căzuse din camioane şi de pe oameni. înnebunit. pe canapeaua de muşama. Mai luară o pereche de mănuşi cu un singur deget şi două lanterne în formă de tub. de lângă Leningrad? Într-o geantă de piele. Trenu Anghelina desfăcu brăţara şi duse ceasul la ureche: mergea. şi ceasulbrăţară îi scânteia la încheietura mâinii stângi. În cabină. curva! De unde mă-sa s-o fi agăţat de ei? De lângă Moscova. şi Che Andrei smulse uşa.Porniră tustrei. — Asta-i una din rusoaicele alea care trăiau cu ofiţerii nemţi. şi. ca nişte braţe vii. — Unsprezece şi un sfert. conchise Che Andrei. strânşi unul lângă altul. o fată. ţinând în braţe un câine. — Noi doi n-am pus mâna pe mort. numărară şapte morţi. strânse una în alta. Caută şi pentru noi câte unu. Anghelina îngenunche şi luă la cercetat braţele moarte. Pe vale. Le pipăia grăbit şi fără să le privească atent o bâjbâiala oarbă. nu mai fa pe deşteptu. o duse la căruţă. lemnoase. încet. Fata avea mijlocul subţire. şi nişte hârtii ştampilate pe care le aruncară. Trenu Anghelina săltă legătura de cămăşi în spinare şi. şi . în malul rupt se zbătea un mănunchi de iarbă. ca o turtă de venin. înfăţişând. mărci germane. strâns într-o centură iată. aruncându-se în salturi mici. douăzeci de roţi de cauciuc formau un zid de apărare. — Te-ai pricopsit cu ceas. vorbeau puţin şi în şoaptă. apoi Che Andrei închise uşa cabinei. vântul nopţii se ţâra uşor. legate într-o panglică roşie. zise Che Andrei. în ultimele clipe. Trenu Anghelina îşi propti umerii în zidul de roţi şi împinse cu amândouă picioarele trupul unui subofiţer căzut peste trei soldaţi. ca acelea pe care le poartă doctorii. fricoasă. Sub un dâmb înalt de vreo doi metri. ocolind un colac de sârmă ghimpată. asupra morţilor nu se aplecau. Se mişcau iute şi ferit. citi el pe cadran. Che Andrei îl luă şi-l băgă în buzunar. atârnându-se de mânerul rece.

îl aruncă în buruieni. în curtea întunecată de plopi. — A plecat! Spuse Ion. uite-o. se aruncă pe burtă în căruţă. saramura se strânse într-o băltoacă. acolo unde lăsasem ulucu. zise Ion. intrarăm în curtea castelului. — Ne-a lăsat. scormonea cenuşa de pe locul unde fuseseră magaziile şi scutura o tufă de soc carbonizată. Che Andrei tăcu şi făcu la dreapta spre fluviu. spartă cu toporu. dincolo de porumburi. pereţii odăilor tremurau sub paşii a doi inşi care se fugăreau prin . repetă Ion. desprinzându-se de lângă trunchiul salcâmului. cu gura plină de sânge. Căruţa suna să se fărâme. jos. deasupra maldărului de cămăşi. se opriseră sub un salcâm şi fumau. cu cască. plângea. şi arătă cu braţul turta verde de venin a lunii. cu gardă din şnur împletit. Bătrânul ţinea pe genunchi o sabie. Ne-a văzut împreună cu ăsta. împrejur totu mirosea acru a. şi plecăm. şi o cotiră spre sat. că l-a pus dracu să moară în picioare şi pe noi să ne-aşezăm lângă el. spuse Ion. dar el nu şezu să vadă. — Nu. — Arde. avea să povestească seara târziu Ion. că noi suntem de vină. pe lângă camionul în care zăcea. cu centuri şi pistoale. o ţigancă bătrână. pe firul curentului. Noaptea era o vânătaie uriaşă. în Dobrogea. Sus. undeva. — Anghelina! Strigă Che Andrei. Trenu Anghelina simţi că neamţul îl ia la ochi şi că va trage. în momentul când bătrânul se depărta un pas. Uşa de la pivniţă. Cred că era beată. o fată cu pulpe zgâriate. ieşiră în drum. scoase pistolul şi trase un foc. Înfăşuraţi în mantăi verzi. a intrat în norii ăia groşi. Vin. compactă. cu mantaua pe umeri desfăcută. cu un clopot de berbec în poală. Pe prispă. iar caii porniră în galop spre malul Dunării. Undeva. Ştia pe aici nişte vaduri ascunse şi la un debarcader din două scânduri putrede întinse pe pari înfipţi în nămol găsiră un uluc vechi. e peste Dunăre. Smulge-i mantaua. vârfuri de flăcări. şi se întoarse fulgerător şi o rupse la fugă. o să smulg şi eu una. patru butoaie de caş desfăcute. scuipând ţigara şi. Ne-a lăsat şi fuge. luneca greoi şi se aşeză lung în iarba tocită. rupânduse şi închegându-se din nou. care mai frigea încă. ascuţit. luna. lângă prag. — Mama mă-sii de pezevenghi! Înjură bătrânul. — În câmp sau în baltă? Întrebă Che Andrei. poate cade luna. dacă stau să mă-nhăitez cu proştii. — Poate e luna. Am stat să privim o clipă. strecurându-se în peretele negru de deasupra Munţilor Măcinului. o haită de câini se bătea pe jumătate din scheletu unei vite. eu nu văd. Aşa-mi trebuie. Che Andrei ridică în vârfu săbiei un bocanc cu talpa arsă. ameţit. urcară înghesuiţi în el şi se lăsară la vale. scâncit. în brânci. la odăile slugilor. în faţa lor. Vreau să ştiu lămurit. şi traversând fâşia de pământ.între ei doi un soldat neamţ. — În câmp. Neamţul. spre căruţă. şi-a crezut că ăsta-i viu. la ferestre. şi fluieră la cai. — Păi da. — Vânt răcoros. lumină. jucau.

un copil fugea cu un sfeşnic în care mai ardea încă o lumânare. şi gemu. aruncând fulgii la întâmplare. îmbrăcat nemţeşte. Du-te de-l caută în baie. L-a umflat Titi Şorici în pumni şi zace pe burtă. cu şorţuri şi bonete albe. tu ce eşti. un bătrân se fandosea cu nişte decoraţii lucioase. n-au lăsat nimica. acolo dai de el. îşi netezi bentiţa neagră de pe ochiu scurs şi întrebă de administratoru Marin Doancă. şi-i schimbau compresele. Che Andrei îi luă trusa şi o vârî la brâu. — Vreau să-l văd. cineva de la un balcon ne azvârli în cap o pernă. se ofileau pe un jug rupt. Una. se învârteau în juru lui. râzând în hohote şi pătrunserăm în salonu mare. plânse. zise ţiganca. smulse cu rădăcini. ţinând sabia strâns între picioare şi bău cu înghiţituri largi. Fă! … strigă el spre două muieri care-apărură dintr-o odaie cu braţele pline de rufărie. Au luat tot. În baie – pereţi îmbrăcaţi în oglinzi cojite pe alocuri de aburu fierbinte patru unchiaşi jumuleau curcani. ca să curăţim intrarea. prinse de cămaşă. din când în când. smulgeau perdelele. şase tufe de trandafiri. răcni Che Andrei. Ion e neamţ. La sfârşit. iar opt inşi. lângă care ne împiedicarăm de o aripă de moară şi de un morman de cărţi rupte în timp ce înlăturam cărţile. a? Făcu Che Andrei. iar Bomfaier şi Schelete s-au scăldat goi în cada cu vin. lângă tabachere. — Luaţi tot. să le apere pe drum. înhăţând una din găleţile cu vin erau cel puţin zece şi fiecare din cei care smulgeau cuiele venea. — Salut. se şterse cu mâneca. ţine-ţi laba acasă! I-o reteză un bărbat. în cărarea pietruită un galoş sfâşiat şi un cap de căprioară împăiat. Te pocnesc la mir cât ai clipi! Şi fugi cu femeile. îndesând în traiste şi în coşuri tot ce găseau. când ne văzu cu arme. Che Andrei vru să-l ridice. Un bătrân. clătină capu şi bărbuţa ca nisipu. domnu Doancă. răzuiau cu cuţitele. Divanu prevăzut cu patru rotile scârţâi şi alunecă spre cada de faianţă. izbind cu fundu. Eu n-am fost niciodată la munte. şi care strângea un ciomag în pumn. umblând în genunchi. — V-aţi prădat stăpânu. răsturnau sertarele de la dulapuri. Eu sunt neamţ. îl împinse înapoi. de-a buşilea şi-şi înfunda căpăţâna în cea mai apropiată de el se lipi de perete. sau poate mai mulţi. Douj de oameni. care învârtea în mână o trusă de foarfeci. — Jafu de pe lume. pe mine să mă alegeţi bucătar. şi când o fi la puşcărie. — Nu-l atinge. se rugă ţiganca. căznindu-se să despice curcanu. camarade? Marin Doancă se ridică în coate. suspină scurt şi desfăcu braţele. . — Că tare-mi mai trebuie mie cârpele voastre! Zise Che Andrei şi. sta lungit pe un divan de piele şi trei slujnice. înveselit. Vreau să vin-aici! — Urli de pomană. cu fruntea înfăşurată în ştergare ude. trăgeau cu cleştele cuiele ce ţineau covoru mare din mijloc lipit de podele.întuneric. strigă Che Andrei. ca şi noi. iar Marin Doancă. jupuiau tapetu de pe pereţi. Suirăm în castel pe scara din stânga. — Che Andrei. lasă-mă să mă uit la el.

Fetele. rămaşi să taie covoru în părţi egale. Ioane! Spuse Che Andrei. bău. — Dă-i-o p-a ta. Păi aşa cred că ţi-ar place şi ţie să fii bolnav. în iarna când m-am întors din Anatolia. ameninţător. toate cu cizme. să stai pe un pat cu rotile şi fetele să te plimbe prin casă. şi se repezi să înhaţe unu din mânerele de alamă.— Ia te uită. Marin Doancă. dacă ai şi revolver. da să nu-ţi pară rău mai târziu. eu stăm în sanie. dă-mi mie sabia. Îmi ceru găleata cu vin. făcu Che Andrei. — Urra! Răcniră ăilalţi. unde nu mai erau acum decât opt inşi. . — Curea ai? — N-am. fiindcă vreau să mă distrez eu. numa cu vârful biciului: „Di. râdeau şi strigau: „Trap! Dă-i în trap. Marin Doancă sta lipit de perete şi tremura: — Vezi că ştii de frică! — Che Andrei. Prin geamurile sparte sufla vântu nopţii. Şi le şfichiuiam uşor. — Te opui? Întrebă Che Andrei. încântat. Paşi îndesaţi şi roţi. Vreau să petrec cu voi ca la „Felinaru verde” din Brăila. pe care-o lăsase lângă uşă. cu picioarele adunate sub el. mă? — Che Andrei are cinste şi onoare. Marin Doancă şi slujnicele apucară de ele şi-l scoaseră în coridor. zise Che Andrei şi se sui în mijlocu divanului. — Păzea! Strigă Che Andrei. plesneam din bici şi ele fugeau cu mine pe stradă. mai înainte ca fetele să aibă timp să ţipe. Spintec curcanu şi pe urmă mă încing cu ea. plăteşti. — Harnaşament complet. Divanu avea la un capăt patru cureluşe cu mânere de alamă. Cinci fetişcane. căluţ cu două picioare!” Marin Doancă. ai pistol şi comanzi. apăsă pe trăgaci şi ochiu de geam de la colţ sări în ţăndări. — Brava. Cei opt cu covoru făcuseră şir lângă perete. turceşte. poţi să mă chinui. Doancă se descinse şi i-o dădu. tu ştii să fii cal? Ştii sau nu ştii? — Che Andrei. nu credea că Che Andrei vrea cu adevărat să se aşeze în locu lui. iar de acolo în salo nu mare. rămăseseră în picioare între stâlpii de marmură din capu scărilor. o puse lângă el şi porunci să fie purtat în salon. — Nuuu! Se bâlbâi Doancă. Che Andrei”. vasăzică. am umflat toţi banii de-acasă şi m-am dus la ele şi le-am înhămat la sanie. Cine are cinste şi onoare. că vreau să petrec. îi porunci Che Andrei Iu Doancă. Jos deacolo. şi doi dintre ei porniră în urma divanului. Aşa-mi place. îngrozite. Exe-cu-ta-rea! Rotilele începură să huruie pe podele. pui de lepră! Che Andrei scoase pistolu şi. se rugă unu din bătrâni. Păzea. în clipa următoare. Acolo e un local cu fete. şi ele te poartă în braţe. — În hamuri! Strigă Che Andrei. Marin Doancă strâmbă buzele groase. — Cârteşti.

că mă încurci. nu-şi dă seama că nu-ţi mai pasă de ea. ca să sperie şi să iuţească fetele. iar Che Andrei îl chemă din grupu bătrânilor cu curcanii p-ăla căruia-i dăruise sabia şi cureaua Iu Marin Doancă. şi Che Andrei. făcându-l subţire şi auriu. Parcă tai în piatră. tari ca gresia. bun. de aici înainte fetele or să ne cânte un cântec frumos şi eu o să vă tai unghiile de la picioare cu foarfecă. aruncasem ştergaru şi le loveam pe fete cu palma. răsucită. — Şi acum. cei cu covoru săriră pe balcon. are glonţ pe ţeava. am fost ordonanţă la un general. Frunzele plopilor şuierau. e o apărătoare pentru om. de amor mă-mbolnăvi!” Da toate într-un glas. mesteca din picioare. întinse braţu drept peste stângu arcuit în formă de cange toţi de faţă. luându-şi în gând adio de la viaţă şi trase două focuri la rând. ca la armată. trecurăm în fugă. scoase pistolu. şi asta mă ameţea şi-mi da draci. Uite ce cornişoară. îndesat. După ce mori. nu! Cu cleştele.bocănind cât puteau mai tare. te ţine muierea curat. acolo m-am deprins. se scuză bătrânu. vântu îndesa negură între tufişuri. am început să le plesnesc peste fund. Picioarele albe. în afară de mine. Jurai că sunt coarne de vită. vin ruşii!” Fetele se opriră din cântec şi se repeziră împreună cu Doancă pe scara ce urca în pod. Che Andrei. spărgând ferestrele. te gâdilă? Când eram de recrut. l-am răsucit sul şi. silindu-i pe cei patru să se oprească. Noaptea se scutura. puteam să le vând pe parale bune la ţiganii care fac piepteni… Rotunjise unghiile la şase persoane. camarade! Unghia. descălţarea! Strigă el. holbându-şi ochiu zdravăn. ne dădurăm drumu pe o scară de fier. chiuia şi striga. Gâfâiam. Făcusem vreo douj de ocoluri şi mai vream. îşi duseră palmele la ochi. năuci. Dacă le-aş fi strâns. p-ăla cu… şi începu el să cânte: „O călugăriţă mica. ţine pistolu. Aşa. Să-l ziceţi. şi ieşirăm în spatele castelului. Treci la rând. Che Andrei apucă laba noduroasă şi-o sui pe genunchiu lui. se ridicase să-şi trosnească şalele şi să mai bea vin. Mişu lanculescu. — Nu te zgâlţâi. Da nu umblam cu foarfecă. Da e şi partea cea mai bezmetică. . Ştergaru ud pocnea pe pulpele lor. Goneau în cerc. dispărură în baie. cu poalele mantăilor în mâini. mă. răsturnat pe divan. sângele se aprinsese în mine. când în curte răsunară împuşcături împrăştiate şi ţiganca de pe prispa de la odăi ţipă lung „Ruşii. Nu saude? Întrebă. Bătrânu întinse picioru drept. lăboaie la ăsta! De hoţ! Şi potrivi foarfecă. Ioane. hai: O călugăriţă… Cele trei fete lungiră gâtu. Vreau să mă ţineţi minte cum v-am tăiat eu unghiile în noaptea asta mare. Şi atunci mă amestecai şi eu. mama mă-sii! — M-a călcat un cal şi mi l-a lăţit. se întoarse spre fete. Toată lumea în picioarele goale. şi oamenii lăsară braţele în j os. în grădină. clătinându-se. preluară cântecu. Astea nu-s unghii. Culegând un ştergar căzut de pe fruntea lui Marin Doancă. iar noi doi. ca să ştii. cor. adunându-şi încălţările. Bătrânii. da Che Andrei propti dintr-odată călcâiele în podele. intrând în rând cu fetele. încordaţi. te înţep şi urli. ea continuă să trăiască. mai mare dragu să tai. treci la uşă şi p-ăl de n-ascultă îl găureşti. iarba era lipicioasă. — Uite. zdrăngănea toarta găleţii. fericit. se ţâra spre ferestre cotrobăind după vreo spărtură. năduşiţi. Avea nişte unghii de fier.

zise Gică. Mi-am făcut vânt şi-am trecut gardu aproape fără să-l ating. unde era un şanţ. Ion scapără chibritul şi aprinse lumânările. şi peste câteva clipe.cocârjaţi. dă-ţi cu păcură la genunchi! — Nu mă doare nimic. şi un pumn de muguri de plop. şi trase la Gică Dună. care mie-mi vorbeşte. să-i legăn pe genunchi şi să le cânt: vine. cu armele culcate pe gâtul cailor. Ne despărţea de ieşire un gard de sârmă împletită. primăvara. se săltă în mâini şi sări dincolo. Da eşti numa bolnav. Mai târziu aveam să aflăm că ţiganca bătrână îi ţinuse ascunşi o zi şi o noapte în podu grajdurilor. Pe prichici. întoarce-te la Brăila. trase în şir. — Ăsta-i preţu. în cătunul Aguleşti de la ţărmul Mării Negre. mânând din urmă doişpe nemţi. şi fu ultima lor noapte. Dincolo de zid. între stâlpii groşi ai porţilor. aud cum îţi sună oasele. apărură doi călăreţi ruşi. o căpiţă de fân. Eu taman mă gândeam să chem copilaşii. nemţii se încurcară şi-o luară la dreapta. cineva răsucea un felinar. care i-a rămas netocat dintr-o moştenire. un răzor. vântul lingea ferestrele. Strigăte răguşite şi paşi. îi ceru Gică. — Ai crescut. când Dunărea urcă malul în curţi. în curte. ca să-mi vânză şapteşpe vişini. din curte se apropia. îi culcară lângă zidu castelului. să-i învăţ ce-i frumos. înfipte în tuburi de cartuş. urcând. cu mucuri negre. la colţuri apăsa umbra. Da ascultă. Che Andrei îi spune lui Ion Mohreanu: — Cu Dunărea am terminat-o pentru totdeauna. aş pune toporul pe ei. Nu vorbeam. acoperind lumânările şi geamul. Opriră. Peretele se lumină în mijloc. şi Gică strigă: — Scârţâi tot. şi dacă nu-ţi convine. douăşpe împuşcături. Ion Mohreanu veni din nou la Plătărăşti. Che Andrei. cu băncuţa aia de cinci găurită. şi dacă nu mi-ar fi milă. într-un fel de groapă caldă şi înăbuşitoare. Nu-mi mai trebuie. în timpul secetei. şi Ion se supuse. uşor. Se mişcă la stânga şi la dreapta. bâjbâind. care şi ei n-au mai mult de- . să-mi pui otravă-n mâncare. domnule Dună. asfinţitul se întindea larg şi plin de dor. şi se făcu mic după colţul zidului. — Doamne. e ca şi cum ar trece o fată pe lângă noi şi eu i-aş tăia picioru. verişorule. tropot învălmăşit. Mă strigă. S-a supărat: ăsta nu-i preţ. spre stânga. răspunse Ion. vine primăvara le-am adus de la Dunăre muguri de plop să li-i dau pe la năsuc. Dac-o să mă mai auzi zicând vreodată că vreau să mă întorc la Dunăre. Peste trei zile. patru lumânări. pe sub cuştile pentru porumbei şi ajunserăm la poartă. parcă eşti înşirat pe-o funie. VI La trei ani după război. Fă doi paşi. — N-am nimic. ţi se pare. şi du-te la unu din prietenii ăia ai dumitale. pot s-apară mână-n mână şi tăticu şi mămica şi nu mă mir. şi când mergi. M-am cuibărit lângă el. şi hop că vii tu! Şi vii după ce-a fost aici unu de la Brăila. tu ştii mai bine. Era seara. să fiu nebun de legat dacă nu socoteam că eşti mort! Îi zise Gică. Che Andrei se vârâse adânc în ea. dacă trăieşti tu. vere Ionică. te-ai lungit. — Poate să fie şi-aşa. repetă Ion. da coaja de pe vişin e o pieliţă.

seamănă cu tanti. S-au rătăcit de cireada şi s-au înecat în nămol. nici pe-acolo nu poate să fie. tocma că n-o bate şi ea vrea ca el s-o bată. Unde mănânc eu. cred că-i cheamă aeru putred.” Pretinzi că sunt greşit. Le-ameţeşte pe proaste cu vioara. E puţin. Gică Dună întinse mâna şi luă de pe sobă o farfurie cu două felii de pâine unse cu icre de ştiucă. dacă se poate e un colţişor şi pentru Didina. „Fiţi cuminţi. când vine vremea! Umblă prin Dolj. care-a fost ziua eliberării de sub fascism. şi Bomfaier. Când ai s-o vezi. nici pielea de pe ele n-am putut s-o jupoi. care s-a înecat în Dunăre. ia aminte de la mine. aleargă ăia de tâmpiţi. vere Ionică. de ce strigaţi voi mă. că şedea întinsă pe covoru de pâslă şi grecu se uita la ea că e goală. şi tu zici. cât e de vânăt? Acum trei săptămâni. trec pragu şi s-aşează pe vine lângă perete. zise Ion. tot neruşinată? Dă-i brânci să plece. cu Măria şi cu doi copilaşi parcă-s de turtă dulce. verişorule. Eşti flămând. De când cu seceta am un fel de ameţeli. rău la ea. mor mâncaţi de păduchi şi n-aduc nimic. la un canton de cale ferată. Au găsit-o. că-i hoaţă. mort. vorbeşte ca Titi Şorici. care-i viu. Pe dracu. ai s-adormi şi-o să-ţi bea sufletu” El. atunci fiţi corecţi şi strigaţi cum a fost. să te uiţi atent. şi vin la mine morţii care-mi sunt neamuri. la-nceputu Iu martie. la nuntă! Au plecat în judeţu TimişToronţăi. să torni pe ea o cană de apă şi să râzi când dă cu palma să se şteargă. na-ţi-o. Am oprit-o aici. unchiu Neculai era acum în celulă la Titi. cu ţiganii să n-ai de-a face decât o dată în viaţă. Mai rău ca-n război. Singur unchiu Neculai nu vrea să intre. Pleci şi-ţi vine-ndărăt numa numele. dimpotrivă. s-a însurat pe drum de nouă ori. erai mic şi tu porţi în tine numai ce ţi-a spus unchiu Neculai. cică. vere Ionică? Spune cinstit. ş-am să fac optuşpe sau douăzeci. Anicuţa şi Măria. păi aşa merge?” Faţă de copil nevinovat. pe paie-n şopron. i-aud vorba de-afară: „Gică. domnule. da tot nimic nu faci cu două băncuţe. Să nu te superi. cu Anicuţa. aia tot cu fesele goale este. Tu n-o ştii pe tanti. am strigat. Didina. da unchiu Neculai poate că merita să-i facă tanti toate figurile. pe mine m-a bătut Dumnezeu deam pierdut şase vaci. Dacă nu-l împuşca santinela-n şanţ la Mircea-Vodă. „Titi! Iam zis Iu Titi şi la ăilalţi douăzeci care-s cu el. Las’ să stea. cu trenurile. să trăiască 23 August. ba pardon. şi cine-i mare şi le vede pe toate o să mă noteze c-o faptă bună. . şi zi-i: dă-mi mie băncuţa ta. Şi pe deasupra. şi el zice. cu care erai tu prieten verişorule. măsurate. — În trei zile am ros doar un ciolan de iepure. poate-am să mă bag mai târziu. s-a lipit de mine o fată din Covurlui. care-a făcut celulă de partid comunist în sat o să-l spânzurăm noi. dimineaţa. Titi Şorici. moldovenii. s-o cunoşti şi tu şi să vezi dacă face impresia. s-aducă aici cartofi pentru toate familiile înfometate. altfel cine să se uite la el. Ei. da astăzi trebuie să mâncăm porţii mici. strigaţi: să trăiască noaptea de 23 spre 24 August. S-aude că prin Oltenia ar fi belşug. ziua eliberării României? Dacă voi vă ţineţi că sunteţi cei mai cinstiţi. ştiu eu! Bomfaier şi Schelete. — Ia de ici şi mănâncă. pentru că o femeie nu pleacă de la bărbatu ei fără motive: o bate sau. vere Ionică? — În politică nu mă pricep. cu două băncuţe găurite mă cântăresc de două ori la cântaru de persoane din piaţă. cu maică-ta. s-o mănânce.o băncuţă de cinci.

Aici am urcat cu damigeana şi cu toate trei nevestele că şi Didina e nevasta mea şi-am băut şi Didina s-a pilit şi-a început să cânte. săptămâna trecută. Acuma. fă. verişorule. Viermele de mătase vine de face borangic şi tu fată care eşti umbli cu cămaşă de cânepă?! Am să pun pe tine mătase scumpă!’ „Scoate. Sălciile nu înfrunzesc şi umbra spânzură la două deşte de crăci. mă. În faţa oglinzii. în ramă de lemn poleit cu bronz. era tunsă şi jos. şi mereu îi răsar altele. şi e atât de limpede. am scos din beci ultima damigeana şi. Foarte mult. Într-o seară. Vrei s-o vezi? Vino. da era din alte primăveri şi era numa-n mintea mea. vere Ionică. într-o oglindă rotundă. Tu.— Niciodată. Stau singur şi mă uit. iar în baltă s-a aprins stufu din soare. da mie-mi place. iau şi eu două. ăl de i-a înghiţit apa doi copii da eu cred că i-a înghiţit un somn uriaş. pâlpâind în cartuşele îngroşate de ceară picurată. poate căpiezi. hai. mă. Străbătură tinda. şi altele se sting. şi n-ai fi ghicit că e plină de oglinzi. să vedem cum eşti în oglindă!” „Nu pot. să se topească de râs. şi. Dunărea s-a suit în grădini şi s-a retras. spăiată şi răzuită cu cuţitu şi pătrunseră într-o odaie.” „Dă şi cămăşuţa!” „S-o dau. Le-am luat de la Alexandru Şuţu-Buric. în luna Iu martie. Am luat damigeana şi. iar în centru figura Me Se Regelui Minai. În anii buni. şi-atunci a scos tot. şi ce-mi vine mie? „Ia dă. parcă suntem blestemaţi. având în fiecare colţ un bulb de ceapă şi o piersică aşezată pe o crenguţă de tuia. în stânga faţă de gura podului. şi. vere Ionică. o carne aurie bătută cu boabe mici de strugure. Anicuţă şi Măria. Pe o măsuţă pitică. rochia jos. şi fii atent să nu se stingă lumânările. Ia două cartuşe de-alea. bătea vântul şi alte patru lumânări ardeau întoarse. un tablou. măi Didina. unu pe care l-a văzut tăticu plutind cu vreo douăzeci de ancore înfipte în spinare. Ţi-am spus . să legi caii de ele zice că nici spirtu nu-i atât de limpede cum e Dunărea în primăvara asta. nu altceva: „E cheală. e cheală peste tot". eu zic c-a avut tifos şi nu vrea să spună. nea Gică. cu capetele spre podele. Asta-i cămăruţa mea specială. că poţi să vezi cum se mişcă racii pe fundu ei. trăgând o brazdă din Câmpia Ardealului. Şiruri nesfârşite de lumânări. poate te doare capu dacă stai aici. Bătut. urlau plopii şi vuia Dunărea de ţi se făcea frică de-atâta negureală de ploaie. a zis Măria. groase. Didina închide ochii da eu pot să stau cu ei holbaţi şi o jumătate de zi. sus la mine. vâjâia furtuna. Adevăru-i că e numa tunsă şi e plină de aluniţe pe şolduri. fixată sus în tavanul îngust. hai s-o dăm pe gât şi pe urmă să ne rugăm de-o ploaie mare. am cămaşă cu poale de cânepă. Didina a venit aici tunsă-n cap. urcară o scară de lemn. cu pereţii căptuşiţi cu oglinzi. bagă de seamă. Unde-i cântec e şi joc. de ce-ntrebi tu pe cine nu trebuie? Tu discuţi cu mine. Mi se păruse mie că văd un nor în fundu cerului. nevestelor. se tulbura în fiecare seară tot ceru şi tot pământu. da păcat că nu mai am. — Ce zici? Întrebă Gică Dună. se mişcau spre fundul unei nopţi de nefiinţă la geamul mic. Cuprian. Politica-i cu prăsilă rea. în cămăruţa specială. ţăţică Anicuţă şi ţăţică Mărie?” „Păi. fă". Didino. Ti-aş da şi eu. da am uitat să-ţi spun. rezemat de oglindă. de unde se zărea un colţ din Dunăre. Stai deoparte şi toţi or să-ţi dea un pahar de vin. cel dintâi plugar al României.

şi pe urmă i s-a suit în cap. întărâtată de nebunia aia a femeii care le face să nu le mai fie ruşine de nimic şi-a-ndesat botu-n urechea Vetinei Măria sta lângă ea şi-a auzit totu şi mi-a spus a sărutat-o şi-anceput să se roage de ea: „Tăţică Vetina. — Vrei să spui la Bocu. şi câinii. cu spinările late de două palme. garda. măcar un ceas”. care mi-a spus căntr-un arcuş de vioară intră până la două sute cincizeci de fire de păr de cal. în octombrie. şi bine-am făcut că m-am dus. vere Ionică. staţi până apare Neicu. Eu nu ţi-am ieşit nici atâtica din cuvânt. i-a turnat o ceaşcă de ţuică. Iar dimineaţa pe la opt. Pentru că în curtea Vetinei e mare şi tare Bocu. cu Râmniceanu. faceţi asta pentru mine. n-are nevoie de despărţituri” îi era frică de Neicu. când nu mai eram în picioare decât eu cu Titi Şorici. mai rămâneţi. rămâneam cu buza umfiată. şi când o fi şi-oţi pleca. o să încerc la ţaţa Vetina. prost şi cu doi câini după el. După miezu nopţii. Gheorghe Jinga a dărâmat gardu dintre curţi. După moartea Iu Pavel Berechet. Râmniceanu mergea numa-n genunchi şi a rupt cu dinţii ăia ascuţiţi gura unui cal căruia i-am pus eu dinainte o căldare de vin. a desfăcut un butoi de vin şi a adus lăutari. da-i era frică să se-apropie de ei. de credeai că sunt lei din Africa. Bocu. Vetina l-a sculat pe Râmniceanu care adormise pe butoi. pot să zic. mi-e urât singură. strigând: „Familia noastră este una şi aceeaşi. n-o să plecaţi cu mâinile goale. Vetina e astăzi pe planu doi. îl ştii tu. devenisem rotunzi de-atâta băutură.” Neicu a venit peste două luni. Ea ţine comanda-n averea Vetinei. pentru că mai demult anunţase un premiu cui l-o prinde şi l-o da nemţilor. Anicuţa n-a vrut. se duuce Bocu. puteai să ne dai de-a dura ca pe bile. vere Ionică. teşea la război un peritar în care stau două cămile cu cocoaşele umflate. bucuroasă. Noi ăştia de la Dunăre ştim să petrecem la Brăila sunt cel puţin zece cârciumi care nu vând vin cu chilu sau cu vadra. vere Ionică. gras. cu toate că nu trecuseră patruj de zile de la moartea Iu Berechet. vând cu burta. şi-a vrut să plece şi Bocu. a dat jos rochia de doliu. I-a intrat în suflet. a tăiat cinci gâşte şi patru găini. şi dacă nu eram acolo. fă!” „Lumea?! O dau dracului. că te-aude lumea. M-a chemat şi pe mine la petrecere. Vetina. Încearcă la Gheorghe Jinga.asta. — Dacă tu nu poţi să mă ţii. plăteşti şi bei cât te ţin balamalele şi-n seara aia. S-ajung să mănânc muşte uscate dacă nu trăgeau ca nişte cai. şui. ţăţică. da Vetina s-a atârnat de ei: „Mai staţi. curvulicea aia din munte. vreau să mai fiu o dată cu el. pune-i-aş lumânarean mână! Mâine plec. şi-l vreau. reformaţii şi-au luat tălpăşiţa pe la casele lor. închide-mă în odaie cu Neicu şi-ţi sărut tălpile”. Ăsta precis are nevoie de oameni. şi mam dus cu Măria. am aflat pe urmă că Bomfaier se jurase să-mi fure-n noaptea aia petromaxu. se duuce. pentru că-i dădusem petromaxu cu împrumut. Bomfaier. şi-acum se schimbaseră lucrurile iar Bocu a înhămat câinii Iu Neicu de picioarele mesei şi i-a zis lui Neicu: „Fluieră-i să facă o cursă”. „Sst. ăla mic. . pâş-pâş. omu ei. pentru că pricep că tu ai venit să te bagi argat la mine şi eu nu pot să te iau. a fost frumos. zicea că-i tunde. da singură şi-a facut-o. cu bărbia pârlită de foc şi cu dinţii furaţi parcă dintr-o pânză de fierăstrău. pentru mine. şi-o să ajungă să întinză mâna să ceară. Titi Şorici a jucat îmbrăcat într-un capot de-al Vetinei şi cu o funie de ceapă după gât. s-au repezit în funii şi-au dărâmat masa şi-au târât-o prin toată bătătura.

Noaptea. În căzu ăsta pot să-ţi spun totu. ca să cureţe şi să îndrepte şanţurile din orezăria de douăzeci de pogoane. când se adunau în strungile de stuf afumat în care dorm pescarii. odată te pomeneşti că vine guvernu şi pune gheara pe el şi-l face monopolu statului. ea hotărăşte. zise Gică. Ştiu precis că erau în dulapuri şase sute de furculiţe. copii n-aveţi. săgetat de crăpături adânci. şi ţi-am spus. şase sute de cuţite de argint. o căldură să scoţi pui. postavul rămăsese în continuare kaki. iar mie să-mi dai doi cartofi. a ascuns pe undeva toată argintăria prinţişorului. Doancă. În aceeaşi zi chiar. graşi. vânt negru şuiera ascuţit în buruieni şi pe sus treceau doar stoluri de vulturi cenuşii. iar cele de la pantaloni. Marin Doancă a fugit de-aici. să-i tai în felii pe care să le pun pe frunte! Ion asculta. şi voi avere n-aveţi. şi-o să ne fie bine la amândoi. — Puteaţi să le tencuiţi. pe locul lor vopseaua se prinsese prost. pentru că el era prieten bun cu Marin Doancă. că l-am prins dând târcoale Măriei şi i-am trântit două picioare-n noadă. Eu am avut încredere. Lucrau greu. Mâncau peşte sărat şi . mă lăsaţi. eu mă stricasem. le-a dăruit ŞuţuBuric. se poate da o lovitură. sau cu Che Andrei? — Singur. Iţi zic să te duci la Gheorghe Jinga. şi Vetina i-a zis: „Plecaţi. şi vreo douăj de tăvi mari. la mine e loc larg. bisericii. Rămâneţi aici de tot. Gică Dună se opri. şase sute de linguri. îndopaţi cu carne din stârvurile ce pătau nisipurile din marginea Dunării. După război au intrat alde Titi Şorici şi toată sărăcimea cu plugu în moşia prinţului şi l-au pus pe goană pe Doancă. da mai bine-ar fi să ne asigurăm de averea pe care-a ascuns-o Marin Doancă. — Bun. împreună cu o ceată de rudari. ştia ce-l aşteaptă. transformată de Diculeasa şi vopsită în zeamă de coji de nucă. mai deştept ca ei. păi să nu-mi stai cu mâinile-n buzunări. trebuie să ai şi tu încredere în mine când o fi să miroşi ceva de la Jinga… Jinga îl angaja pe Ion numai pe mâncare şi îmbrăcăminte şi-i aruncă din magazie uniforma lui de sergent în Regimentul 3 artilerie Franţa. rămâneţi şi vă trec două pogoane de pământ cu acte”. Şi eu m-am învăţat cu voi. îi zise Ion lui Jinga. Buzunările vestonului fuseseră smulse. Căci cu parfumu. n-are cine să latre. Azi pâinea-i rară sau nu e deloc.bătută cu scorţişoară. toate câte-au fost. cusute. „Vorbeşte cu nevastă-mea. vere Ionică. Jinga îl trimise în baltă. între mlaştinile puturoase. — Că n-oi fi având unde s-atârni stilou! Îi răspunse Jinga. şi nu se poate să nu ştie el ceva de ascunzătoare. şi dacă-ţi dau să mănânci. în persoană. lustruind cu palma fluturii galbeni imprimaţi în muşamaua întinsă pe masă. căci lumea vrea să-mprăştie putoarea-n care-a zăcut ani de zile. Râmnicene. ăla a băut-o fără ca să se scuture. despuiaţi până la brâu. apăsându-i flacăra între degete şi-l întrebă: — Ai venit singur. de nu s-a văzut. pământul argilos. stinse una din cele patru lumânări. Era mai trainic. strâmba buza sapelor după două izbituri. Pândeşte-l sau intră-i sub piele şi află. Jinga l-a dus şi cu căruţa la gară. Candelele. ardeau mormane de baligi uscate ca să alunge ţânţarii. iarna. Am în capu meu să cultiv plante tehnice din care să fac parfumuri.

păsat de mei, îngroşat cu doi bulgări de untură de porc. Sâmbătă, la capătul săptămânii, Ion se întoarse la Plătărăşti cu luntrea lui Vilică Măxineanu, împodobită cu plăci de sidef vioriu tot la două săptămâni, sâmbăta, Vilică aţinea calea unui vapor urcând dinspre Marea Neagră şi cumpăra mărfuri de contrabandă, în special stambă şi zahăr, pe care le desfăcea în satele din câmpie prin doi oameni care goneau călări, cu raniţele în spinare, şi se întorceau în zori şi ceru primeneli curate. Jinga-i dădu o pereche de izmene pline de ştampile militare, neieşite la spălat, şi o cămaşă albastră, cu nasturi mari ca de pijama, şi-l puse să ungă cu o pană de gâscă muiată-n ulei patru pluguri înşirate lângă peretele grajdului. Umblând la mânerele din care se lărgeşte sau se îngustează brazda, Ion îşi zdreli un deget şi, strâmbându-se de durere, alergă în casă să ia o cârpă să lege rana. Când deschise uşa de la tindă intra pentru prima oară în casa de piatră a lui Jinga Diculeasa sări de la masa de lângă perete pe care ardea ca-n toiul nopţii lampa cu fitil numărul 11 şi se repezi k el: — Ce vrei, mă? De ce nu ciocăneşti? Jinga, în ungherul de lângă blidar, se ridicase în picioare, acoperind cu palmele un morman de verighete de aur. Pe perete, deasupra mesei, fixată în cuiul unde stă de obicei lampa, atârna o nuia de salcie în care scânteiau roşcat douăzeci sau poate treizeci de rânduri de cercei, aranjaţi ca frunzele. Sus, o broşa în formă de căprioară încheia şirul, şi toate boabele alea sclipind de-a lungul nuielei păreau picături de sânge viu şi tremurător, curgând din gâtul căprioarei. — Mi-am julit deştu, zise Ion, neputând să-şi ia ochii de la creanga din perete. Vreau o cârpă cu gaz… — Caută-n bucătărie, zise Jinga. Ion se retrase spre uşă, dar cu ochii tot la creanga cu cercei de aur. — Ce boabe frumoase, nea Gheorghe! Poţi să le bei într-o lingură de argint. — Am dat opt saci de porumb pe ei: baniţa de porumb, perechea de cercei. Haida, ieşi afară. Ion se întoarse în curte. Pe rampa magaziei, aşezat turceşte, Râmniceanu spărgea seminţe de floarea-soarelui. Scuipa cojile leneş, multe-i atârnau la colţurile gurii şi în bărbie, ca un roi de muşte albe, iar miejii îi vâra la păstrare într-un săculeţ care atârna pe burtă ca un caltaboş umplut numai pe jumătate. — Nu-i mănânci? Se miră Ion. — Nu. Îi strâng pentru Bocu. Îi mănâncă cu pumnu, da n-are răbdare să spargă. Când se umple săculeţu, mă duc să-i prăjesc pe o tablă şi-o chem, şi ea-mi dă o litră de ţuică. — Asta-i toată treaba ta aici? — Numa sâmbăta şi duminica, în restu săptămânii sunt cu Neicu. — Ce faceţi? — Nu te interesează, răspunse Râmniceanu. Ion îl privi pieziş. — Îţi spun eu, zise el. Furaţi cai. Neicu a deprins patima în baltă. — Nu te băga, îl sfătui Râmniceanu.

Ion îi întoarse spatele, ridicând din umeri, şi-n clipa aia descoperi în agudul uriaş dintre casă şi bucătărie roata veche de căruţă pe care taică-su i-o vânduse lui Gheorghe Jinga. Se opri, zâmbind. Cămaşa albastră, mirosind a naftalină, îl strângea la gât. Desfăcu gulerul cu stânga şi vru să se aplece să ridice cutia cu ulei şi atunci o văzu şi pe Tiţa, la o fereastră mică tăiată aproape sub acoperişul casei şi prevăzută cu oblon în două rame şi o salută. „Ia te uită, părea să spună gestul lui, tu l-ai legănat pe neamţu Kurt în copaie şi eu nici nu mai ştiam că exişti pe lume!” Tiţa nu luă în seamă salutul sau nu vru să răspundă. Sta cu nasul lipit de geam şi privea spre movilele de boştină din spatele odăii de lut în care era instalat cazanul de ţuică, sau poate la rogojina întinsă-n patru cuie pe peretele magaziei, pentru ca soarele, arzând acum în două lame gălbui, să distrugă mucegaiul din ea. Pe rogojină, ţopăiau gălăgioase câteva vrăbii ciufulite. — Sunt aici de opt zile, zise Ion spre Râmniceanu, şi până azi n-am văzut-o niciodată. — Nu-i dau voie să iasă. A fugit de la liceu şi-o ţin sub cheie ca pe-o haină de moarte. Ia stai! Uite-o c-a ieşit. Dac-o simte Diculeasa, mătură bătătura cu ea. Tiţa părăsise locul de la fereastră şi era acum în prag. Rezemată de uscior, cu mâinile ascunse la spinare, se uita în fumul vânăt care cobora cu asfinţitul pe Dunăre. — Astea, când fug de unde-i treaba lor, urmă Ion, cu voce scăzută, se apucă şi de fumat. — N-are porţie, răspunse Râmniceanu. Ca să capeţi ţigări trebuie să ai cartelă. Şi la primărie, când s-au făcut listele, cine n-a dat probă de tuşit din gros n-a fost înscris… Ion făcu un pas, ca şi cum ar fi vrut să se ducă spre ea, apoi se opri şi-o privi atent. Râmniceanu, pe rampă, îşi scutură cojile cu palma de pe genunchi şi potrivi între dinţii ascuţiţi o sămânţă lungă cât o lăcustă, floarea-soarelui ucraineană. Lângă perete, Tiţa desfăcuse braţele şi îndoise un picior şi primea razele soarelui drept în faţă. Purta o bluză roşie, fără mâneci, şi pantaloni albi. Era înaltă şi slabă, ochii mari îi pluteau în două scoici cenuşii, avea obrazul lung şi buzele subţiri şi vinete, parcă ar fi fugit de la şcoală şi s-ar fi închis în casă numai ca să şi le muşte necontenit, iar părul, castaniu, îi acoperea braţele. — Tiţa, o chemă Ion, mă mai cunoşti? Roata aia cu cuibar pentru berze a fost a mea. Ea nu răspunse. — Ascultă, urmă Ion, vrei să vezi cum fac porumbeii să vină pe umărul meu? Îi fluier cu meşteşug şi ei vin grămadă. — Toţi? Întrebă Tiţa, fără să închidă braţele. — Toţi, răspunse Ion, bucuros. O sută, două sute, oricâţi aveţi. — Nu vreau, zise ea şi, adunând braţele, intră în casă. Pe rampa magaziei, Râmniceanu necheză scurt şi răguşit ca un cal castrat. Ion n-o mai văzu apoi multe zile, şi nu înţelegea nimic, îşi bătuse joc de el sau

fusese numai plictisită sau, şi mai simplu, vrusese poate, să stea la soare, singură cu gândurile ei, înfiorată de liniştea care precede amurgul şi-l pedepsise pentru că-i stricase starea aia de plăcută amorţeala? Orice-ar fi fost, răspunsul Ţiţei, neaşteptat, brutal şi dispreţuitor, îl paralizase, la fel cum îl năuciseră în copilărie pumnii bunicului, bătrânul croitor din Brăila, umflat de bere şi salam, care, pornit săi strige lui Neculai Mohreanu în faţă: „porcule!” şi să-i cârpească două perechi de palme, piată pentru alungarea fiică-sii, îşi tocise mânia pe drum şi ajuns la Plătărăşti lovise cu pumnii, ca să nu se spună că venise degeaba, nu în ginere, ci în capul nepotului atârnat de picioarele lui în aşteptarea unui cornet cu bomboane. Şi pentru că împotriva Ţiţei nu putea să facă nimic, începu să-l urască pe Râmniceanu, dar nu pentru nechezatul ăla caraghios, ci pentru că fusese de faţă când ea îi întorsese spatele. E regulă că nu eşecul în sine înspăimântă, asta trece, se şterge, se uită, te zdruncină doar difuzarea lui, faptul că alţii, ştiind de el, pot să-l ţină viu şi neîncărunţit. Martie, fără ploi, turtit de soare şi istovit de vânturi uscate care scuturau păstâile vechi ale salcâmilor şi ridicau vârtejuri de pulbere cenuşie peste arături, se duse şi veni aprilie, cu învârteala aia din ajunul Paştilor, să faci curat, să pui lumină pe pereţi şi să tragi brâie de sineală, pentru că Moartea şi învierea lui lisus despică în om patimi învălmăşite, bucurie şi frică, mai adâncă frica decât bucuria, fiindcă moartea înseamnă frică, cea mai groaznică frică şi în cele două curţi, a Iu Jinga şi a Vetinei, începu acea forfotă strălucitoare, care ţine de-un chin şi de-o frumuseţe străveche. Bocu spoi casa, gardul, fântâna şi iepurele de fier din grădină. Râmniceanu zugrăvi ouă, după un model bucovinean. Neicu lucră o toacă de lemn, nouă, şi o dărui părintelui Oancea când paracliserul sau copilul lui, olog, umblând pe două cotonoage, o băteau cu ciocănelele, Bocu şi Vetina se închinau cu evlavie şi se priveau fericite Diculeasa adună ramuri de liliac de pe insula din mijlocul Noianului, iar Ion prinse douăzeci de pui de cloşcă, îi stropi cu vopsele de la Râmniceanu, îi vârî în cuptorul de pâine, strânşi grămadă într-un ciur şase din ei muriră şi-i aruncă în mărăcinii din fundul livezii, unde mişunau dihorii – apoi îi răsturnă într-o căciulă şi-i strecură, fără să-l observe nimeni, în odaia Ţiţei. Ea umplu casa cu strigăte de mirare şi nu dădu voie să fie scoşi afară, îngrădi cu stinghii cotlonul de la sobă şi-i ţinu în odaie două nopţi. Dar Ion nu ştia nimic din ceea ce făcea Tiţa înăuntru. Oricât pândea, nu-i simţea paşii, nu-i auzea vorba. Până în Joia Mare. Joi, când lumea se pregăteşte pentru cele douăsprezece îngenuncheri, Jinga îi spuse lui Ion să scoată din grajduri mânjii aduşi din baltă se pregătea să-i vândă, şi chiar i-a vândut, dar asta a fost mai târziu şi să-i ducă la Dunăre, să-i scalde, îi dădu şi funii ca să-i lege cinci câte cinci şi plecă în sat. Cu funiile în braţe, Ion trecu la colţul casei, să-l strige pe Râmniceanu să-l ajute. Şi atunci se ivi Tiţa. Purta aceeaşi bluză roşie fără mâneci, dar în locul pantalonilor îmbrăcase o fustă, tot de culoare albă, încheiată într-o cataramă iată, de piele neagră, lăcuită. — Tu ai vopsit puii ăia! Zise Tiţa şi Ion o măsură c-o privire scurtă şi se gândi că ea are şaptesprezece ani şi el douăzeci şi trei, şi înţelese că ea era femeie şi

trebuia să se uite la el. — Eu. Da or să moară toţi, răspunse el. — Te duci la Dunăre? Întrebă ea. Merg şi eu. — Mergi, dacă te lasă alde ta-tu. Întreabă întâi. — Mă lasă. De Paşti trebuie să ne iertăm unii pe alţii. Aşa e obiceiu. — Iertarea se dă abia după a doua înviere, luni. — Ştiu. Da ca să dai iertarea, trebuie să te pregăteşti din timp, trebuie să faci repetiţie, râse ea. — Atunci mă duc să scot mânjii, se precipită Ion. Şi trăgând biciul de la cosoroaba grajdului, intră în grajd şi trimise afară două rânduri de câte cinci, apoi încă un rând de cinci, şi unul de patru nouăsprezece cai mici, cu cozile de-un cot, mici şi iuţi, fremătând din toţi muşchii, cai de circ ai fi zis dacă n-ai fi ştiut că sunt în creştere, cu gura plină încă de gustul laptelui şi de moliciunea ugerului – iar pe al douăzecilea, unul negru, cu şănţuleţ pe spinare, cel mai nărăvaş dintre toţi, care nu suferea funia, îl scoase, trăgându-l de coama pieptănată în stânga, şi-l împinse, râzând, spre căruţa cu hulube din mijlocul curţii. Negrul crezu, probabil, că e împins să fie înhămat şi, sforăind, făcu un salt, se încorda arcuind gâtul şi se trânti cu toată puterea peste hulube. Lemnele trosniră, câinele din cuşcă începu să latre şi Tiţa, speriată, alergă să vadă dacă mânzul nu şi-a spintecat burta. — Lasă-l, strigă Ion, dar fu prea târziu, Tiţa ajunsese şi sălbăticiunea crescută în bălţi suci capul brusc, muşcă şi ţâşni în picioare, ţinând între dinţi o fâşie din bluza roşie. — Ah, ticălosul scânci Tiţa, frecându-şi umărul învineţit şi smulse biciul din mâna lui Ion şi croi mânzul peste ochi. Negrul, fulgerat, întoarse spatele şi se repezi orbeşte în perete. Tiţa îl ajunse şi îl lovi din nou, şi atunci, ăilalţi nouăsprezece, îngroziţi de şuierul curelelor umplute cu boabe de plumb, ciuliră urechile şi o rupseră la goană. Trecură în galop peste gunoaie, răvăşindu-le, trecură prin gardul livezii, strivind în copite un şarpe ieşit la soare şi dispărură spre Dunăre. Înjurând, Ion dezlegă calul pentru şaretă, încalecă şi porni prin curtea Vetinei ca să le taie calea. — Mă nebunule, la balamuc cu tine! Îi strigă Bocu din uşa closetului. El o ameninţă cu pumnul n-avea să-i rămână dator şi, cotind pe după casa lui Titi Şorici, intră în albia unui şanţ căptuşit cu uscături şi ieşi pe un platou cu pietriş, în locul unde Noianul se gâtuia, retrăgându-se în Dunăre. Toţi caii ăia pitici, că teapuca râsul când îi vedeai de departe, şi ăla negru, care-o muşcase pe Tiţa şi venea în urmă, aruncând lăbărţat picioarele de dindărăt, ca şi cum ar fi avut un dulap în spinare şi se străduia să scape de el, s-apropiau, gonind paralel cu linia debarcaderelor înguste, pline de noroi jilav. Se opriră, gâfâind, şi Ion desprinse un roib din funie şi-l împinse în apă. După ce scaldă vreo zece, ieşi pe mal să se încălzească oricât ardea soarele, apa era încă rece şi stând pe vine şi răsucindu-se după soare, deodată o zări pe

— Şi dacă mă află nea Gheorghe?! — Vreau să-l baţi! Ceru Tiţa. un bolovan îi zdreli tâmpla. şi Ion. Sta pe marginea unei scânduri de la debarcader. Tiţa. ameţit. sub salcâmul de la colţul livezii. cu nările trandafirii. — Dă-o dracului de treabă. şi încremeni. o auzi icnind. trăgându-şi grăbit pantalonii. răpusă de-o oboseală neaşteptată sau de silă. c-o frig coastele şi-o înţeapă carnea. un fel de turbare veselă care-i gata să urle. Mânzul. pline de spumă. dă-le dracului!”. şi spre Ion. îl aştepta. Ăilalţi nouăsprezece nu încercară nicio mişcare. Tiţa se uita la mânz. dărâmând spicul de stuf de la Tiţa. şi când el ajunse la doi paşi i-o aruncă în ochi. de ce şi pe cine. înşelat. Se sculase şi venise sub pâlcul de sălcii din malul care urcă-n curtea lui Titi Şorici. în urmă cu trei ani nu era acolo privi chipul femeii cioplit în lemnul crucii. şi se duse spre mânzul ăla negru. Să-i dai una-n moalele capului să rămână lat. îl aşeză pe crucea făcută dintr-un butuc de frasin. Convoiul de şlepuri şi silueta ăluia cu trompeta. — De-aia. — Ce vrei? O-ntrebă el. Mergea încet. se trase îndărăt şi se izbi cu dosul în cruce. Capul acoperit cu păr lucios. — Ascultă! O strigă Ion. ţinând în pumni ţărână. agitându-se între punţi. Ion îi cuprinse gâtul şi cu dreapta îl lovi puternic în frunte. şi ea se opri. care-şi freca nodurile degetelor. şi Ion se pomeni strigând la Tiţa cu vorbele ăluia. oscilând pe fundalul bălţilor. Să nu ieşi în uliţă. Să intri-n casă şi să dai jos fusta. lungi botul. Ion se uită în jur şi se asigură că în afară de ei nu mai era nimeni. Tu nu simţi cald? Ce trebuie să-ţi spun mai mult. înţelege şi tu! Şi se întoarse. dar nu înecat de durere. Negrul. ştia că ea merge acum ca o căţea. se întoarse şi-o apucă spre livadă. nu ştia. răspunse Tiţa. auzi?! Puteai să m-anunţi de departe. ca să mă îmbrac. brusc. fluierând uşor şi ţinând dreapta întinsă. nu înţelegea. fluturând un spic de trestie. zise Ion. Ion gemu. . gata să plângă. parcă vinovată. Tiţa aştepta. — Vreau să-l baţi p-ăla negru. ci de-o bucurie ascuţită. Apoi. I se păru că auzise osul pârâind şi-i dădu drumul. ca să se creadă că are în ea grăunţe. Prin mijlocul fluviului plutea un convoi de şlepuri şi cineva. Cu stânga. Ion luă din mâna ei spicul pufos. Să-mi spui când pot să mă întorc spre tine. nu contau. M-am apropiat privind în pământ şi m-am oprit aici. cu spatele la el. şi se repezi pe urmele ei. fără să înţeleagă sau fără să vrea să înţeleagă. privi scurt. ceva vâjâi prin aer şi până să-şi dea seama ce se întâmplă. şi pe fusta albă se vedeau două picături de sânge. pentru că ţi-e cald. auzi. la o palmă mai sus de rădăcina îngroşată de o droaie de ciuperci cu tulpini subţiri şi pălării pistruiate. dar nu de tot. — Nu te-am văzut gol. ci numai scăzu un pic pasul.Tiţa. îi atârna neputincios. cu părul şi cu faţa năclăite de praf. înfiptă între două brazde de pietriş cine-o ridicase. Şi cu toate că n-o mai vedea. striga într-o trompetă: „Dă-le dracului. — De ce? Întrebă Tiţa leneş.

îi cădea acum ca o potcoavă peste colţurile gurii. Dar la miezul nopţii. când toţi dormeau. can. şi de vreo zece elevi cu şnur la chipiu. largă cât un pat. Rupciugoşi. ieşi numai orbul. şi fetele. un ruj. ziua a doua. pândă. în şanţ. Dar Tiţa nu veni. iar tot trupul ei avea ceva de căţea. pe o tavă de bronz cu mânere groase. când unul strigă că trebuie. va veni să-l strige să se întoarcă sau să-i spună s-o aştepte în odaia de lut unde intra şi-şi arunca rochia peste ţevile cazanului şi se întindea goală pe rogojină. aprinşi de şpriţurile servite de Vilică Măxineanu. nu vreau să te uiţi ca lupu când m-or săruta”. şi nu ca să-l strige de altfel. Luca purta tot hainele de-aseară şi-n preajma lor. un creion. Băieţii. apoi Luca şi încă trei inşi. nu indica timpul (luna) ci ca să le dovedească orbul ălora că el poate să meargă în mâini pe balustrada ce înconjoară salonul pe trei părţi. Soarele ardea nemilos peste o oră avea să-ţi fiarbă creierii şi sub agudul uriaş dintre casă şi bucătărie. Luni. hotărât să caute o momeală cu care s-o aducă jos în curte pe Tiţa. Sfintele Paşti. vreo paişpe inşi cu femei cu tot. fiul părintelui Oancea.râzând. asta sa întâmplat după vreun ceas de aşteptare. semnul distinctiv al cursului superior instalat stângaci între acordeonist şi orbul din ţigănie. student la Bucureşti. Se tăvăliră pe un morman de frunze moarte şi gura ei dogora. Tiţa era a lui. se înghesuiau rudarii angajaţi în orezărie. împărţită numai în familie şi cu vecinii Ion se trezi după răsăritul soarelui. străvezie s-o ciupeşti cu unghia şi s-o destrami. cu părul plin de confetti lucrate cu maşina de capsat a primăriei. nădăjduind că Tiţa. când se dă iertarea o iertare mică. cuprinsă de remuşcări. lovind cu uşa o curcă. Până la miezul nopţii şezuse la salonul de dans al lui Panică Măxineanu Tiţa fusese invitată acolo la un jur dat de Luca. Ion. nu-şi putea da seama precis. ceasul de mână şi un briceag cu plasele pictate. Să vâneze un curcan. bătea tactul cu pumnii pe genunchii orbului şi nu-i păsa că ăia se înghesuiau s-o îmbrăţişeze pe Tiţa. plină. şi el ieşise. ei nu puteau s-o atingă altfel decât cu palmele lor năduşite. pline de noduri. Tiţa venise lângă el şi-i spuse să plece: „Du-te. îşi zise Ion şi trecu pragul. fiul cel mare al cârciumarului. şi acordeonistul urla: Pe podişul mexican. unde muşcase mânzul ăla negru. cu canafi umflaţi. fără să atingă o singură dată peretele cu piciorul sau cu şoldul. prezent cu ochii lui copţi la fiecare petrecere. e ora să joace un gaj şi îngrămădi în şapcă o batistă. la cinci metri. un licean bubos. Noaptea. „Cea mai bună momeală e aia să-i cer muzicuţa de gură cu butoni lui Titi Şorici şi să-ncep să cânt sub geamuri”. Mexicanii stau la. săltau pe duşumelele scâlciate. pe la subţioară. Tiţa se strecură în odaia unde era cazanul de ţuică şi se iubi cu Ion pe rogojina cu miros de mucegai care şezuse întinsă la soare pe peretele magaziei. La colţul casei. mustaţa roşcovană. cu bărbile pline de păsat de mei sau împletite cu . can… Şi el. luna era subţire. o cuprinse în braţe şi Tiţa nu se împotrivi. se oprise. ferindu-se să nu-l atingă pânza de apă pe care-o împrăştia pe podele. sau poate mai mult. n-o mai răsucise în sus. cu stropitoarea de doi litri. mirosea a bale de cal amestecate cu iarbă. Gheorghe Jinga bea ţuică cu Luca Jinga încinsese brâu alb.

dacă nu poţi altfel. o spălai pe picioare şi ea râdea. noi. în partea aialaltă a mesei. verişorule. fiindcă Jinga îşi încreţise faţa a râs şi ochii lui semănând cu două bucăţele de schijă sclipeau plini de bucurie şi bărbia îi moţăia în aprobări scurte. — Alege. şi când o să ne cauţi tu. sta cu picioarele crăcănate şi cu coatele proptite pe masă. cu un ac de cravată. cu faţa ascunsă în părul lung. şi chiar începe să nu-mi mai placă brodeala asta. vino să-ţi dau broşuri să citeşti. c-ai spălat-o pe tălpi când trăgea cu arma. la piept. să ciocnim. pune-ţi lipitori pe burtă. comuniştii. venise cu două ouă roşii. nu ştiai dacă e bătrână sau tânără. Ion. se abătuse prin Plătărăşti. şi era cu ţâţele goale. şi te iert şi eu. — Ţine-aproape. că ăsta mă dădea afară. răsucea cu disperare stăpânită un ghioc alb cu dâre negre. Ascultă ce-ţi spun. L-am scos cinstit în faţă. le deschizi larg să intre toată lumea. merita să ciocnim altfel noi doi.aţe colorate. şi Luca. cum spune cântecu. nu-l slăbi. Nae Caramet înalt. da toţi au pus mâna pe ălălalt. răspunse Ion. nea Titi? Întrebă Ion. şi iartă-mă de ţi-am greşit. treci s-o vezi pe Didina. şi îndreaptă-ţi ochii la clasa muncitoare. bărbos. Gică. Se întorcea din târg de la Slobozia şi. E o figură. răbdători singură o ţigancă despletită. şi prin crăpătura largă de câteva degete se vedea un colţ de pânză spunea ceva cu voce sugrumată. pe cuvântu meu. subţire. alese la întâmplare şi Gică Dună îl învinse. Îmi zicea Mitana că te-a văzut în stuf cu aia a lui. nouă. care-şi văcsuia bocancii cu funingine de pe fundul ceaunului. în drum spre Lacovişte. Ai prins vreun fir din chestia aia? — Încă nu. o să luăm toată puterea în ţară. cu pălărie de pai. cu ochii inflamaţi. vere. ceva din care rudarii nu desluşeau nimic. grăbit. unde se însurase cu fata lui Foţi Tomescu. nu-i vede şi nu-l interesează că ei aşteaptă să fie plătiţi. verişorule. Îmi pare rău că nam adus două ouşoare normale. — Nicio discuţie. — Tu. trecând peste movilele de boştină. Ion şezu o clipă în cumpănă: pe unde s-o ia spre Titi? Alese uliţa şi. cu părul lins pe tâmple. Ion Mohreanu. dar care dispunea probabil la veselie. descheiat la haină şi la vestă după ce orbul mersese pe balustradă şi nu căzuse. cu piciorul drept proptit pe gura unui primus. tăcuţi. poate că no să mai vrem noi să stăm de vorbă cu tine şi-o să-ţi zicem: du-te înapoi la burghezia trădătoare. scoate-ţi gărgăunii din cap şi fereşte-te de Gheorghe Jinga. — Tot e ziua iertării şi ce-am zis? Hai să mă iert cu Titi Şorici. în care se concentrau razele soarelui şi Jinga părea că nu ştie de ei. zise Titi. ieşi la poartă şi aici dădu peste Gică Dună. — Pe mine mă ierţi. şedeau strânşi unii în alţii. da l-am găsit plin de draci. pe . duhnind a nămol şi a peşte. Azi. Şi mai treci pe la mine. cu Tiţa. dacă ai o sută de uşi la casă. eşti al optulea care nu-şi dă seama că ou meu e de lemn. La Titi Şorici. Noroc de Mitana. şi cu un ciucure de liliac prins de cămaşă. încercase şi el şi i se desfăcuse cusătura hainei la subţioara stângă.

că tu ai fost întâiu. Azi-noapte. scoase din dulap o sticlă. dădică. Bocu. vorbeşti singur? O să prinzi muşte. Tiţa primise inelul de la Luca. să mor. fără nicio explicaţie. Tu ai auzit căl-au omorât pe secretaru judeţenei într-un hambar din portul Brăilei şi l-au acoperit cu gozuri? — Măi Titi. ci intrând în ograda morii lui Alecu Branga şi auzi şi vorbele: — Alecule. — Dar ce. — Împrumută-mi muzicuţa de gură. plin de rădăcini înţelenite. cu paşi iuţi şi cu înfăţişarea aia pe care o iau femeile în preajama unor evenimente cruciale pe care sunt convinse că pot. privi şi la călcâie. în fiii poporului. Nu credea. Bocu făcu bâzz! Şi se opri lângă movila de gunoi pe care murise Berechet şi privi îndelung casa acoperită cu tablă. Dând din mână muzicuţa zbârnâi scurt. dacă nu i-ai simţit. — Tu… du-te să te ierte bărbatu-tu! Du-te cu Neicu de mână şi zi-i: lartă-ne. să le grăbească. doar imaginea lui Gheorghe Jinga. bucură-te c-ai fost înaintea ăstuia cu inelu. zise Caramet. Titi Sorici încălţă bocancii scorţoşi. o tristeţe adunată în el prea repede ca să-l şi doară. Ion clătină capul. se întoarse Bocu. nu aşa cum îl lăsase adineauri. — Îmi dai muzicuţa aia? Repetă Ion. spunându-şi: „Vasăzică de-aia m-ai trimis acasă”. şi nici atunci nu simţi durerea. Poate că vrei să dai de dracu?! . privi ramele pe care funinginea nu prinsese. şi trecu în bătătura Vetinei. Intră pe fâşia de lucerna dintre casa lui Sorici şi-a Vetinei. mă. şi eu îmi mărit fata cu băiatu părintelui şi vreau să i-o dau dotă. a celor doi gemeni şi a fetiţei cu cercei de sticlă. Luca a Iu părintele i-a dat inelu. cu cei doi câini ai lui Neicu. tu ai prins mişcarea şi-o să te urci într-un scaun înalt. — Mi-a spus Bocu. — Poate că nu ţi-a sucit nimeni gâtu prin somn. sau dacă n-ai fost întâiu. prostule. eşti deştept. Se simţea pătruns de-o tristeţe uşoară şi parcă neadevărată. îndoindu-şi trupul şi. zise Titi Sorici. se ducea la Gheorghe Jinga. — Nu există! Se împotrivi Ion. şi chiar pot să le forţeze. Ion îi zâmbi. şi poţi să te cocoţi unde-ţi place. Dormi ca un bolovan. — Să luăm câte-un păhărel. Şi. Mai vrei muzicuţa? — Da. spuse Ion. că te tragi îndărăt la Sibiu. — Nu macină moara aia! Rosti Ion tare. luând muzicuţa cu butoane. zise Ion. roasă de dinţii copiilor lui Titi. te-ai angajat să cânţi la logodnă? — Care logodnă? — A Ţiţei. ieşi în curte. — Bucură-te cu ce-ai luat.la colţuri. şi mi-a zis cum a venit Tiţa cu Luca azi-noapte şi i-a sculat palde Gheorghe Jinga. mă. mai bine zis pe ceea ce fusese în anii buni o fâşie de lucerna şi era acum un petic de pământ sterp. se lumina în el. — Ce e. Bocu apăru din nou în faţa lui. Vetina şi-a sucit un picior şi merge ţinându-se de pereţi. se zice că vrei să vinzi moara. mulţumit. întrebă Mitana. Era cu tămâie la cimitir. de data asta fără câini. şi Ion înţelese pe deplin că da.

şi-atunci mai făcu un pas şi se aşeză pe scaunul de lângă Luca. venind încet. care zici că-i dată cu piatră acră. Întreg grupul rudarilor se mişcă spre peretele bucătăriei. trebuie s-o duci în bălării. şi rudarii. Păi dacă nu vrei. Era din Carcaliu. Luca şi rudarii întoarseră capul ca la comandă. şi Ion. şi cu lipoveni cu plete. lângă perete. sprijinit în gura unui primus. Diculeasa. Cu Terente nu mai e de trai I-a scris carte Iu Brătianu Că-i confisc-aeroplanu Când l-or prinde prin regatu lui. şi purtă oala murdară pe deasupra mesei. Se opri lângă căruţa cu hulube. alături de care mai era şi-o oală de pământ pentru zoaie. . parcă-ar fi fost legaţi într-o funie. să lase oala. îl observă şi-i făcu semne. Jinga şi Luca. — Azvârle-o dracului! Se răsti Jinga. că poate nici nu se culcase. privirea lui lunecă pe piciorul lui Luca. domnule Luca? Hai. Zicea mereu cântecul lui Jinga şi Jinga bătea tactul pe masă cu buricele degetelor. Jinga. şi scoase muzicuţa şi suflă în ea şi clapele instrumentului ăla copilăresc. să n-o dărâme. Din golul uşii. între timp ieşise şi Diculeasa. de parcă asta era ceea ce aşteptaseră cu toţii. şi pun şi pieptene-n coc. pân-o să vină”. un sat dincolo de Macin. dar fără să se destrame. şi Jinga strigă peste ceata rudarilor: — Bravo. fibre de aramă de forma firelor de tutun. îşi zise Ion. ţinând piciorul ţeapăn. infectat de trădarea Ţiţei şi de veselia lui Jinga deasupra agudului patru perechi de porumbei tăiau cu bătăi ondulate înălţimile albe în care fierbea apa morţilor şi la doi paşi de masă se opri. se zbătură prelung şi sunetele se închegară într-un cântec. loc. trecu prin aerul infectat de jegul şi duhoarea rudarilor. şi intră. Toţi ţin de credinţa veche şi-şi strâng păru-n coc ca femeile.— Dracu? Eu sunt dracu şi dacă-ţi dau una rămâi şoldie pe tot restu vieţii. Tiţa trecuse prin golul uşii de la tindă. ca şi cum ar fi vrut să toarne în pahare. tot la cinci metri. „Aici stau. în curtea lui Jinga. vârând muzicuţa în mâneca vestonului şi ridicând oala. Pe el l-am pus mai mare peste voi. Uiteaşa rămâi. tot la masă. hai. astupând cu trupul aceeaşi porţiune de zid pe care-o astupase Tiţa în ziua când Ion vrusese să-i arate cum ştie el să cheme porumbeii. Ioane! Faceţi. poate dormea sau poate era în tindă. la orezărie şi trebuie să-i purtaţi respectu. mi-ai ghicit cântecul II ştii. — Nu vrei să se vadă? Întrebă Ion. Ionică. cu centură şi cu bluză de mătase verde. fiindcă are turlele albastre. iar la un moment dat întinse piciorul şi petrecu laba pe sub toarta oalei. Dă-te mai aproape. în pantaloni albi. apucându-se cu mâna de şoldul drept. se răsti la rudari. încruntată. dar Tiţa nu se vedea. cu biserică mare. mă. şi el pricepu că era de mult acolo. — Eu şi cu Neculai Mohreanu şi cu Ouleaţă l-am cunoscut pe Terente. zise Ion. în rochie de sărbătoare. unde se pieptăna şi căuta o pereche de cercei potriviţi pentru ziua asta.

împingând-o cu genunchii pe ţiganca ghicitoare în ghioc. În uşă se ivi Caramet. şi se risipi în văzduhul alburiu. se desprinse din mijlocul grupului. mă? Bagă hamurile-n hambar şi vino înăuntru. pentru că peste el se abătuse ruşinea. E mult de mers. ocolu de vite şi râpa din fundu ogrăzii unde se aruncă gunoaiele. Rudarul ştirb se şterse la ochi şi împinse puşca spre Jinga. secundă a ruşinii şi a începutului de dezastru. „Vasăzică. aici stă Caramet”. luă arma şi o rezemă de agud. în coşu căruţei.— Mai întâi să cercetăm dacă-i dogită. şi Tiţa umbla prin apă. dacă mai rămâne aici. Tinda îngustă şi înaltă era luminată de-o lampă. da se cufunda şi apărea mai departe şi nu se uita niciodată în jos. ruginit de lună. — Te-ai sculat. fără să scoată o vorbă. Mă uitam în sus. îi da un aer de întunecime. izbi oala în capul lui Luca Oancea. am adormit şi n-am mai ştiut nimic. răsturnat în scaun şi. Trebuie să probăm. Am ridicat pe umăr hamurile de piele trântite pe oişte şi am pornit-o spre casă. şi-am coborât pe arie. însoţit de mârâiturile câinelui. şi copitele cailor ţăcăneau sec în prafu drumului. Intr-un târziu. Ion sări peste trupul lui Luca. ştirb. Dar mai repede decât el. cu grădină şi lăutari. am agăţat hamurile într-un cui de lemn. luându-şi avânt. îi spuse Titi Şorici lui Caramet. Cine-a auzit faraoancele în Bărăgan nu le uită. mi-am dat c-un pumn de apă pe ochi şi am intrat în casă. Eu am fost întâiu la Tiţa. singurul în drept să tragă. şi faraoancele băteau ca un cântec din altă lume. VII — Îl iei la tine. „Ding-ding. crescut până în colţurile frunţii. Vroiam s-o strig. Iar Jinga. stăm lungit pe paie. domnule Luca. şi toată lumea avea să ştie că el trăsese. Ieşise luna. care se repezise să-l oblojească pe Luca. cu crăcile crescute în sus. Şi-n aceeaşi zi am plecat cu Caramet. cailor. mare cât fundu unui butoi cu bere cât crescuse luna-n două nopţi! Şi-n lumina ei de argint văzui caii care sforăiau cu nările înfundate într-o grămadă de pleavă. situată pe malul unei ape. că-ţi auzi gândurile. s-alege moarte de om. Mirosea a camfor şi a umezeală. care nu găsi timp să se ferească. la cer. lungi o armă de vânătoare veche. cum numai la plopi se vede. zgâlţâit de oboseală. Semăna leit cu bodega „La Piatra de moară” din Brăila. un rudar bătrân. Ce-ai să găseşti tu e o băşică de bou spartă. că nu se ştie dacă vom ajunge vreodată la marginea câmpiei!” Şi e o linişte în jur. doi copaci doborâţi de furtună. fugi. porumbaru. Caramet întindea pe perete un tablou care înfăţişa o cârciumă veche. domnule Luca? Şi. zise Ion. c-atâta-i de mers. curgea ca o gârlă. crama. ding-ding. apucând-o prin curtea Vetinei. lângă fântâna cu scripete. De la rădăcina copacilor ţâşnea firu unui izvor care se vărsa în apa aia albastră . Detunătura se amestecă cu ţipătul Ţiţei. spre casa lui Titi Şorici. M-am trezit în faptu serii şi-am văzut că eram într-o curte. Mă simţi câinele şi începu să latre. în marginea dinspre apă. Ţin minte. nu. casa de piatră clădită între salcâmi pletoşi. ehe! Nu vă omorâţi. în tindă. cu care dobora lişiţe în bălţi. Şi în secunda aia. Păru lung. formau o balustradă naturală. şi trase.

de uimire. — Ce e? Întrebă Caramet. — Te-a turtit soarele. Îi vedeam fruntea mâhnită. — Vino s-asculţi ce poezie ţi-a făcut Ghica. cinci bărci marinăreşti pline de beţivi care cântau din chitare şi din gură. — Tu?! Se minună femeia. Un licăr vesel îi scânteia în pupile. Puneo-n lădiţa aia din colţ. Trebuia să te zgâlţâi şi să te pui să stai cu nasu-n vânt. că mă faci să ieşin! Eu amuţisem. din beci. vezi pe chipul lor că le e şi nu le e frică. Femeia nu plecă. plin de mulţumire. c-altfel e nenorocire. na! Cică: Miemi spune-o păsărică. da după aia ne-am bătut pe ei şi el şi-a descărcat puşca în mine. „Mă-ta pe gheaţă!” îl înjurai în gând. fălcile umflate. şi-atunci simţi că inima-ţi dă brânci să le joci niţel. carnea le tremură aţâţător şi pleoapele li se zbat ca nişte aripioare de gâze. să mor. femeia. am furat doi cai. Avea faţa băşicată de arşiţă.printr-o ţâţână de ulcior. Sub coarda izvorului. Mă uit la nevastă-sa. şi mă gândeam c-o să-mi iau repede tălpăşiţa de la el. O umbră de spaimă subţire. purtând un capot înflorat. şi-avea nişte ochi ca ai Ţiţei. sau. că femeii îi place sasculte. Umezeala şi mirosu de camfor veneau de dedesubt. Vii din Moldova? — E hoţ. — Ai aiurat prin somn. — Iţi place? Mă întrebă Caramet şi-mi întinse tesla cu care bătuse cuiele. A furat doi cai. spre mirarea mea. răspunse Caramet. Mă frecă cu oţet la tâmple şi-mi revenii. Te dă gata. — Hei. ca la guşteri. — Cine eşti? Mă întrebă. Alea care se ştiu frumoase din cale-afară mai mult s-alintă. când se uita la tine parcă te plesnea o dogoare peste faţă. Iată ce poate să facă o femeie dintr-un om. Am răspuns: — Da. se apropie curioasă de mine. era al dracului de frumoasă şi-mi făcea bine s-o văd că se sperie. dacă vrea ea! Uşa ce da în interioru casei se deschise şi-n tindă apăru o femeie oacheşă. Fieru dracului. cărnoasă. te-mpinge la crimă. trecu peste faţa ei. El mă privea atent. Apoi izbucni veselă: L-ai atins tu cu un deşt pe Costică Gurafoii?! Fugi de-aici. În şold mă seca o durere surdă. — Du-te şi spune-i lui Ghica Dirivici să-şi vază de treburile lui. mă zgâlţâi Caramet. . Când le cuprinde frica. ce-i cu tine? Mă apucă şi mă întinse pe duşumele. femeile frumoase rotunjesc ochii. buzele crăpate şi bărbia retezată. — Trebuie să-ţi storc şoldu ăla. gura iată. poate. cine-adună nu mănâncă. Se dădu înapoi şi privi tablou-ăla. închisei ochii şi mă rezemai de perete. tânără. I-am scos dintr-un arman cu Costică Gurafoii. trebuia să ridici mâna ca să te fereşti. Era durdulie. Vroiam să vorbesc de unde dracu mă bănuia ăla de hoţie? Da Caramet îmi făcu semn cu capu de la spatele nevesti-sii s-o ţin înainte aşa cum mă prezentase el.

Spune drept dacă n-ai crezut? Ai zis c-o să-i descântăm de sperietură. Zeama acrişoară. chemată de Diculeasa. jumătate în glumă. E ca o-nţepătură de purice. să nu te duci cu totu la El. pe unu care vrea să spargă nuci în măsele. — N-am năravu să pun mâna. Zău că m-a crezut. Amin. tremura şi Diculeasa-i legăna capu între palme. Frige niţel şi trece. şi-al Sfântului Duh. şi ieşi din tindă. trecea un ac prin flacăra lămpii ca s-o înţepe pe Tiţa în sfârcul urechilor. Asta poţi să n-o mai zici. şi pe urmă punem doi cercei de aur. sau copilu ăla. drăgăstoasă. — Zi-i după mine: în numele Tatălui. rămâi argat la mine? — Dacă vrei. — Trece repede. Când moare cineva în sat. — Măi. mă creştinilor. şi mămăliga dumicată în ea. cu genunchii traşi sub fustă. Chestia e să fii ascultător şi să nu mă furi. aşezată lângă scara bucătăriei.— Vezi. şi-ncerca să-i dea curaj. mă. Şi adăugă. să-i dea ăia să spargă sâmburi de măsline. — Nu-s multe de făcut aici. sus cămaşa. Era seara şi-o spoitoreasă. Sus. — Vrei să te-nchini? — Da. sări bucuros Caramet. mi-a venit mie aşa o idee: ia s-o speriem noi pe Bişca. înseamnă că n-o să ne stricăm la ceafă.” „Luaţi. Aveţi de la mine asta şi asta!’ Hai să mâncăm. să ştii. Mămăliga e de orz. — O să dormi în podu cu fân. Auzi. se închide… Îmi scoase alicele. acum. întrebă Caramet la sfârşit. sau sor-mea. Scoase dintr-un dulap o oală cu ciorbă care mirosea puternic a leuştean şi o răstoarnă în două străchini. — Să mor dacă nu m-aţi băgat în boale… Brrr! Ce frică-mi el strigă ea spre bucuria lui Caramet. A fost bună. şi ăsta a crezut că te dăm gata. îmi făcură bine. mă. cu steluţe de grăsime. şi-al Fiului. — Bun. şi că fugisem de la orezărie s-o întâlnesc pe Tiţa. neamurile mortului vin la mine după lemne de cruce. Bişcă. încerca şi spoitoreasa s-o liniştească. eşti mai aproape de Dumnezeu. Să tragem alicele afară şi-n două zile pielea se strânge la loc. Că eu sunt om bun. „Nea Caramet. după cum se-ntâmplă. Sunt păcătos de bun. — Ce zici. să vedem rana. . să-i facă găuri pentru cercei. Se făcea că eram tot argat în curtea Iu Jinga. acolo. Tiţa sta pe un scăunel. şi să fie înaintea lui Dumnezeu!’ Hai. că n-am mai râs de mult ca astăzi. ştiam eu că nu te crede. jumătate în serios: Da fii cu grijă. Bişca îl cunoaşte pe Costică şi tu-i spui că te-ai bătut cu el. măi! Continuă să necheze Caramet. — Trece. O să dau în gălbinare de-atâta frică. Înainte de miezu nopţii am avut un vis. ai plantaţia aia de salcâmi. Sub gardu livezii m-am oprit. prefăcându-se grozav de înspăimântată. îmi spuse Caramet. azi-noapte a murit bâtu. Ia faceţi-i voi vânt în ţara turcească. Ştii tu ce face Costică ăla cu unu din ceata lui care-i suflă-n borş? Îl leagă de spinarea calului şi-l trece Dunărea la bulgari sau la sârbi: „lo-te.

De data asta Diculeasa începu să ţipe şi să ocărască. aşa cum le scutură vântu din zori. A întins mâna şi eu am aruncat al doilea bulgăr. Intră-n casă. intră după ea. — S-a dus. gâtu unui cocor. uşor. în curte. Putina a bubuit ca o tobă. duce-l-aş colo-n deal. Deodată. fumuriu. mi-am zis îngrozit. gheboşată. să-i fie frică pentru că-i găureşte urechile!” Da îmi era mai dragă aşa. să-i alunge durerea.” Spoitoreasa a întins iar acu spre flacără. fricoasă. lumina lămpii le împiedica să mă vadă. sta-i-ar numele scris la cimitir! — De ce-l blestemi pe tata? Întrebă Tiţa. Jos. Te stropesc cu gaz şi-ţi dau foc. un batic alb îi atârna desfăcut pe braţ. că-mi înfig mâinile în pletele tale şi ţi le smulg. Eu. Nu m-am ascuns. Tiţa. sub nişte . n-o să te usture nici pe sfert. iar Diculeasa. Iar pietrele din sânu meu se făcură clopoţei. daţi-mi să beau! Şi-n clipa aia m-am trezit cu gâtleju uscat de sete. Şi-n loc să m-apuc să bat tabla cu pietre. îngroşaţi de scame. ce m-a usturat! — Ce-ţi fac acuma. când ai fost mică. ai pus vreodată limba pe clanţa uşii albită de ger? — O. Braţele lungi îi rămaseră o clipă în aer. fi-ţe-ar mâna a dracului!” am înjurat-o pe spoitoreasa. luă lampa şi o ascunse după stâlpu din dreapta uşii. am început să scutur cracile. spoitoreasa a împuns cu acu şi Tiţa a ţipat. râdeam: „I-auzi ce proastă e. „Să ştii. Gheorghee! Jinga nu răspundea. Am încremenit. zic. între pereţii de şipcă ai podului. — Gheorgheeeee! Se opri să-l strige Diculeasa pe Jinga. când m-am uitat prin fereastră. m-am înfuriat pe Diculeasa. blestemând să-şi răcorească sufletu. Eram leoarcă de transpiraţie. cocoru dispăruse. „Stai.— Mă doare. Dau duşmanii cu bolovani în bătătură să ne omoare şi el umblă ca nebun. Ţipătul ei s-a scurs în inima mea. „O să moară”. colindaţi pe dedesubt de şoareci. ca să foşnească frunzele. şi-am înhăţat un bulgăre pe care l-am aruncat cu putere în putina din colţul bucătăriei. — Apă. în joacă. Tu nu ştii că e dus în baltă să mi-l aducă pe Ion? — Târfă! Strigă Diculeasa. Tiţa fugi în casă. Doamne iartă-mă. ceru Tiţa. speriată. să-i fure gândurile rele Ţiţei. scuturam umăru şi clopoţeii cântau. moarte. „Ei. aşa. că alea cred c-a azvârlit. lângă biata mama. am văzuto pe Tiţa plângând. s-o bucure. sus. Era bătrână. târându-mă. că nici n-am împuns?! Ia spune. şi mi-am dat drumu să lunec pe scară. Femeile s-au oprit. că-ţi bat eu tabla acoperişului cu pietre până o să surzeşti!” Şi cu sânu plin de pietre m-am căţărat în agudu de lângă bucătărie. M-am târât pe scară şi. Da acolo. mă simţeam ca şi cum aş fi intrat cu capu-ntr-un maldăr de lână nespăiată. am văzut luna: atârna între cracile unui salcâm bătrân ca un ochi de spânzurătoare. Prin laţu spânzurătorii se strecura încet-încet. vreun om care trecea pe drum. Apoi m-am dus să mă tăvălesc în muchia râpei. eram încins cu o chingă de clopoţei. — Cum o să te doară. ascuns sub gard. Am băut apă şi mi-am descins uşor bandaju de pe rană. frica mi s-a risipit. urmată de spoitoreasa.

Sub mal. nemulţumit. Tăcut. duhoarea lor putredă. se înălţa scheletu unei sperietori având în loc de cap o căldăruşă de botez. părea construită anume ca să ţină tovărăşie râpei. uşa se căscă larg şi Bişca ieşi în curte. suflând mereu într-un fluier de tinichea în care se zbătea bolborosit o bucăţică de plumb. în vale. Caramet înjură. În câmpie. ţâţe rotunde neîmplinite. Trosnea din deşte şi parcă-i trosneau oasele. De toartele căldăruşei atârnau două legături de şerpi morţi. fără tremurări. nea Caramet. pe un petic de mlaştină secată. Dă-i drumu! — Zi-i să nu se uite. o pisică sălbatică pândea lângă un muşuroi de cârtiţă. lumină albă. avea capu mic. râcâite de ploi ca de unghii.pruni cu coaja jupuită. strigă el. întunecată. boziile săltau în jur. fata aştepta neclintită. scăpărându-şi ochii verzi. câteva tulpini de bozii prinse de o sfoară petrecută în jurul şoldurilor îi dădeau o înfăţişare stranie. Era un mototol de carne care se frământa dureros. am pornit-o printre căpiţele de paie şi grămezile de viţă uscată spre culcuşu meu din pod. i/bucnită din lună ca un viscol. galbene. între şurile de paie de unde puteam privi în voie. Prăjită de lună. răsturnată în potecă. agăţându-mă de nişte rădăcini. Sub razele ei moarte. însoţită de o fată în pielea goală. Clătinându-mă. încremenise şi stăruia în aer parcă pentru vecie. La brâu. păru i se lipise de braţe. Parcă-ţi iei măsura pentru coşciug. Şerpii sticleau şiruri-şiruri. O lumină albă. Gunoaiele îngrămădite în vale fermentau. dese că n-ai fi putut băga un băţ între ele. făcând să trosnească tulpinile de cucută. Puţin mai spre dreapta. Sufeream după răcoarea de la Dunăre. — Haida. În jur. — Parcă eşti o broască. fără să fiu văzut. Cânta un cântec de paparude şi juca. strigă Caramet. apăsătoare. mi-am dat drumu pe malu râpei şi m-am furişat din nou. se desfăcură. Deodată obloanele de la fereastră. în formă de curea. . Nu-i de distracţie. fata se lăsă pe vine şi bătu pământu cu palmele. Era slabă. Intre timp. Cu cofa în mâini. căznindu-se să învârtă roata unei roabe de fier. împinse dinăuntru. se rostogolea o haită de câini înfierbântaţi. ca de miel. cu arşiţa care urca în valuri din măruntaiele ţărânii. pielea-i lucea şi tremura. se muncea să le iuţească mişcările. picioarele subţiri îi alunecau pe pământu ud. Scuturându-se aţâţată. bătând cu pumnu în pervaz. Caramet. Cocâlcită de foame. la un loc cu chinu câmpiei. sticleau împrăştiate sute de cioburi şi capace de tinichea. „Dac-aş avea o buturugă să-i dau drumu peste ei!” I-am împrăştiat bătându-i cu cioburi de sticlă. neagră scheuna jalnic. sunând uscat. deşeiată. şi-n golu pervazului apăru capu lui Caramet. Căţeaua mică. se rugă fata de Bişca. Vântu aducea miros de praf. alt şarpe. se mişca anevoie. răvăşite. îmi dădeau ameţeli. ustura ochii şi pustia sufletu. în mijlocul unui morman de cenuşă. diformă. stelele semănau cu nişte noduri de stejar care luminau fumegând. stropind-o. casa Iu Caramet. Vântu. — Parcă ţâţe ca ale tale n-am mai văzut eu! Bişca luă cofa de pe laviţă şi răsturnă apa în capu fetei. Sus. Mă cuprinse greaţa. luneca peste ele. Bişca se rotea în juru ei. sălcie suia spre ceru nopţii secetoase şi împânzea depărtările. aplecat peste pervaz. linişte rea. Râpa. vicleană.

ori de câte ori deschidea gura. Era în cămaşă şi izmene şi încins cu cureaua. şi fata reluă. vorbeşti prostii şi jumuleşti o găină moartă. Se descinse şi atârnă cureaua de gât. tropăia ca un cal de furat. cureaua îl strângea. Veneau acolo notaru Ghica Dirivici.— E greu. cântecu ăla al ei. Speriată. nebunu. sar în râpă. şi-n clipa aia descoperii. alicele scoase din şoldu meu le ţineam înnodate într-o cârpă. căci iubea prea mult pocheru ca să poată să mai aibă înţelegere şi pentru alte păcate. şi eu m-am tras mai adânc între căpiţe. fiindcă avea păru alb şi lins. Cămaşa îi plesnise la spate. înnebunit. „Când o fi sub salcâm. greoi. Mătăhălos. trist şi tâmpit. în partea din faţă a casei. pentru el un joc nesuferit. cu fundu spre lună. şi-mi era bine la Caramet. norocu lumii că o deschidea rar şi numa atunci când ăilalţi jucau table. cu nasu coroiat. — Uite-aşa! Hop. dintre care cea mai păcătoasă era aia să mulg oile. şi sacu s-a dus drept spre cutia cu table. intram la umbră. Spre sfârşitu Iu mai mă vindecasem. — Nu te obligă nimeni să-ţi aduci aminte. înalt. şi o repeta cu înverşunare. şi începu el să joace. fiindcă cu fiecare salt se apropia tot mai mult de mine. spre sforile din grindă care ţinuseră altădată căpăţâni de zahăr învelite în hârtie. răsuflarea morţii. da Bişca o opri. fără să ţină seama de cântec. Jucau table sau pocher. cu gându să-i ţină pereche. şi maioru da aproape numa gherle. Dacă toată viaţa ta a fost o gherlă. — Cântă! Îi spuse. Da Caramet continuă să salte. di-di-di! Hop-hop! Striga şi se arunca. stând cu coatele pe cutia cu mărunţiş. le făceam pe răcoare. care curăţase casa de bani a regimentului şi făcuse închisoare. aşa cum fac soldaţii la closet. şi începu din nou să se rostogolească pe arie. şi când dădea zădufu. neomenesc şi pielea încreţită pe ceafă despre ălălalt puteai să spui că Dumnezeu a luat un sac. o săruta şi ea-şi ţuguia buzele şi ridica ochii. care fusese băcănie cinşpe-douăj de ani şi pe care Caramet o lichidase. şi Bişca. cu obrajii spălăciţi şi păru galben. un alb coclit. l-a legat la gură şi l-a pus să meargă. da ce frumos se trăia înainte de război în România! — Lasă guiţatu. — Atinge-o cu nuiaua peste vine şi să vezi cum zboară. ameţită. Îşi trase capu din fereastră şi veni în curte. râdea şi rotea un deşt. fata fugi lângă perete.” Da se opri şi se întoarse spre Bişca şi spre fata cu căpăţână de miel. zise Bişca. uneori câte zece la rând. a scos zarurile şi de la prima mână a dat şase-şase ăl mai în vârstă avea o vorba: „Nu te obligă nimeni”. toate treburile. Caramel se lăsă în patru labe. — Nu te obligă nimeni să fii măgar. învăţătoru mai în vârstă. pe tejgheaua de zinc neridicată sunau zarurile. că la picioarele mele zăcea mort cocoru pe care-l văzusem strecurânduşi gâtu în ochiu ca de spânzurătoare al lunii. sau cel puţin aşa părea. doi învăţători şi maioru lonescu. dar n-o închisese. Mihai Miroslav. singur ţi- . Fata se apropie. cu faţa la ea. îl repezea maioru lonescu. a vărsat în el două coşuri de carne şi unu de oase. adică ce nebunie! Iar Ghica Dirivici.

domnule. însă. însă fără să se uite întâi pe fereastră. când s-au împuşcat şaişpe lupi şi tata i-a pus grămadă pe galerie şi toţi câinii din sat se strânseseră în uliţă şi lătrau? — Nu mă obligă. dacă vezi că nu iese nimic. nu se mai ştia cine ce lup împuşcase şi tatăl dumitale a pus etichete: „împuşcat de cutare” şi-a ieşit în drum şi-a tras cu arma să împrăştie dârâhoaia de câini. — Vrei să ne-apucăm cu toţii să cârâim ca ciorile? A zis Bişca. Seara a fost cearta. Croncănea ca un corb şi bătea din mâini ca din aripi şi învăţătoru ăla grasu s-a ridicat şi întindea labele alea ca nişte butuci şi se făcea că-l ocheşte. mă?” Iar a doua zi. ducând caii de căpestre şi un snop de nuiele pe umăr. domnule Miroslav. — Astâmpără-te. şi-atunci a schimbat-o în cârâit. umbli desculţ prin bălegar şi bălegaru dă tetanos! Vrei sa mori în dureri mari? — Avem sare pisată? O întrerupse Caramet. să s-asigure. — Da nici să te suport pe tine la nesfârşit nu sunt obligat! Învăţătoru ăla grasu. nu poate să mă oblige nimeni să tac. — Da. . îţi spun! Domnu Miroslav e-n casa mea şi poate să vorbească ce vrea. şi p-ăia patru de i-a omorât i-a trântit lângă stiva de lupi şi râdea: „De ce nu mai lătraţi. Eu n-am băgat mâna pan’ la cot în casa cu bani… Şi cu vânătoarea aia. şi-acum aş putea să fac marş forţat. eu am condus hăitaşii. — Nu-l mai fac. când lua foc pământu de-atâta căldură şi beam apă amestecată cu gheaţă şi maioru pierdea şi-şi blestema ghinionu nenorocit. — Ziceai că vrei să-l faci batal. ca dracu. — O să tai berbecu ăla fumuriu. Bişca. da n-a putut s-arate. alţii au ştiut. e prost de prăsilă.ai facut-o. sigur că da. Într-o după-masă. — Nu te obligă nimeni să continui să joci. piere sau se întoarce ca zece mii de ani îndărăt. mă ţineau picioarele. crunt! A râs maioru. — Ce-i cu tine. Bişca râdea şi-a zis: „Staţi să vedeţi cum e cu ciorile”. mirată. de vânătoarea aia. ai trăit c-o oaie de gât pe care-o pupai sub coadă şi-ai făcut gheb în spinare! Declar răspicat că dacă omenirea nu înfiinţează urgent tribunale să condamne prostia. învăţătoru cu păr alb se amestecă din nou în vorbă. îl plesni peste mâini. şi maioru vru să-i dea în cap cu cutia de table. da să-mi dai vin dulce la fiecare etapă. — Un sac întreg. propti coatele în table şi maioru nu putu să-l mişte şi se repezi s-arunce cu cutia de mărunţiş. zise Bişca. şi asta i-a ieşit. crunt. a răspuns maioru. însă. însă. A trântit snopu lângă măru bătrân care nu mai da rod de doi ani şi-a strigat la mine şi la Bişca să ieşim afară. Ghica Dirivici a prins-o în braţe şi-a sărutat-o. da nu putea să strige: pac! În gâtu lui era un fel de clăbuceală. bucureştenii şi cucoana aia care fusese ţigancă s-au îmbrăcat în cerşetori şi s-au dus prin sate. — Crunt. şi. şi-a început să cârâie. Nae. Caramet taman atunci trecea prin dreptul geamului. să şi trăiască! — Nu mai spune! Dumneata. Ţi-aduci aminte.

Lângă perete. şi Caramet icnea: — Dezveleşte faţa. Prin rupturi se vedea carnea zdrobită. când dădu apa în clocot. După vreo jumătate de ceas de lucru cu satârele. mâine vei fi în rai! Caramet mi-a dat brânci. la frig. şi s-a înapoiat la treburi. ţipete. îmi zise când am venit cu berbecu. Pe urmă se aşeză la căpătâiu Bişcăi. negru şi s-a întins într-o bolboacă. Bişca s-a târât pe prispa casei şi s-a trântit acolo să zacă. am atârnat berbecu cu picioarele de dinapoi în cinghelele fixate pe craca cea mai groasă a unui pom. Cât pregătii eu focu pe vatra din bucătărie. L-am închinat. târfă! L-am cuprins în braţe. — Fă-i sfânta cruce. zdruncinată. răsuci o ţigară şi şezu neclintit pe prispă. rupse nuiaua şi-mi spuse: — Gata. oprindu-se câtva timp la fântână ca să ascută briceagu de gura tubului de piatră. şi după un timp am auzit uşa. se fâstâci copilu. Era în privirea aia şi duşmănie. Sub şopron. şi o clipă n-am ştiut ce să fac. mi-a spus să scot berbecu de sub şopron şi să-l duc sub prunii din malu râpei. Caramet a închis uşa de la faţă a prăvăliei. Opintindu-ne. Spune-o şi şterge-o la joacă. a zis mama să i-o zic când nu eşti tu acolea. zgâlţâită de friguri. şi nu m-am întors. între vânturători. — Ce vorbă? Îl repezi Caramet. am luat o scurtătură şi i-am repezit-o în cap. da Caramet le zvârli întrun coş lângă ciubăr şi mă trimise să scot două găleţi de apă pe care s-o pun la încălzit. lovea repede şi din rochia de stambă săreau petice fulguroase. băieţelu se lăsă pe vine la urechea Bişcăi . şi el nu mă azvârli. Caramet a făcut crestături la câteşipatru pulpele. el scoase albia din magazie şi o duse în tindă. Se mişca tăcut. apoi a trântit berbecu la pământ. scuipă. arunca o privire. când şi când. numa vârci. morocănos. pe la spate. între timp intră în curte un copil. cu flori. — Adevăr zic ţie. şi atunci înţelesei. şi ţipetele se amestecau acum cu şuierături repezi. spre nevastă-sa. totuşi. ca să-i spună o vorbă dadei Bişca. care-i scăpaseră Bişcăi din picioare. El s-a înapoiat în casă. şi-atunci m-am năpustit spre şopron şi-a fost cât p-aci să vin în gât din pricina unei buturugi răsturnate în gura gheţăriei. Un câine dădea târcoale locului unde înjunghiase Caramet berbecu. Un zâmbet silnic îi strâmba gura cu buzele groase şi vinete aflate într-un continuu clefait. şi tristeţe. Bişca-şi pusese palmele la ochi. pe furiş. a vârât într-una o ţeava de stuf şi m-apus să suflu. parcă era turbat. du-te şi ia căldarea de aramă. fluturând o nuieluşă de salcie desfrunzită. i-a prins picioarele sub genunchi şi i-a înfipt lama în beregată. să sărăm carnea! Cotonogită ca vai de ea.Şi întorcându-se spre mine. până târziu. — Păi. şi el o porni înaintea mea într-acolo. trăgând de jos în sus. şi pe urmă răzbătură în aeru pustiu. Mai rămâneau măruntaiele să fie curăţate de seu şi spălate. se linişti. trecându-şi palma noduroasă şi muncită prin păru negru şi năduşit al femeii. avea limba roşie. să-şi apere obrajii. Caramet o bătea pe Bişca îndesat cu nuiaua. năucitor de cald. a tras obloanele. îndesarăm carnea hăcuită într-un ciubăr şi o duserăm în gheţărie. parcă mă aştepta de mult să-l opresc. Din râpă s-au adunat roiuri de muşte verzi. zdroncănind drugii de fier ţigănesc. Sângele a ţâşnit gros. greoi. papucii moi. Caramet se trase câţiva paşi în lături.

spune s-audă şi ea. i-o aruncă Bişcăi pe gât. şi cămaşa. privirile ni se întâlniră. O clipă. da l-a luat cineva din firidă. l-am văzut acolo si-acum nu mai e. E frumoasă Bişca mea? Hai. Caramet. în tindă. După asta se întoarse spre Bişca şi-i spuse cu glas stins. ca o dâră trasă cu deştu şi se pierdea cu totu în dreptu şoldurilor mari. mişcodanco. Bişca. — Gata. făcute numai pentru mângâieri. şi priveam cu ochi de apucat umerii rotunzi. lepădă rochia. Blestemu mamii. O să-ţi dau eu una de-o să ţi se înnegrească ceru gurii ca la măgari. fără pic de sfială. carnea ei moale şi albă. O să-ţi ung bucile cu seu rânced şi-o să-ţi treacă durerea. îngenuncheat lângă albie. Spune-i să nu mai vie pe la prăvălie până nu-i spun eu. vinde gazu la pachet! — Dumnezeii mă-ţii! Îl înjură Caramet. vin singur şi-ţi zic că sunt un ticălos şi o secătură. săltând ca un mânz. întremată parcă numa la gându unei băi. s-o înveleşti frumos în muşamaua ascunsă în dulapu din bucătărie şi să i-o duci acolo. că mă supăr! Hai. îmi şopti Bişca.şi spuse ceva. închise uşa ca să se facă întuneric. fir-ar al dracului de ienupăr! Ieri. Aduceţi-mi apă rece să mă limpezesc. — Ioane! Mă strigă Caramet. spuse ea într-un târziu. — Ascultă-mă. sus… sus… O apucă de subsuori şi Bişca se sculă. ameţit de mirosu ăla crud de lapte şi ierburi. La poartă se opri şi strigă batjocoritor: — Caramet. apoi o rupse la fugă. Hai. mă opri să-i torn Bişcăi apă pe spinare cu bărdaca. Lumina se strecura prin geamlâcu de deasupra uşii. tulbure. — Ar trebui şi o mlădiţă de ienupăr. cu mânecile suflecate. Simţeam în buricele deştelor o arsură ca şi cum mi-aş fi trecut palmele cu deştele tremurânde peste şoldurile alea dogoritoare. luând apă cu pumnul. gemând. sub râpă. şi intră în albie sâsâind de plăcere. acum. parcă şi-ar fi cerut iertare: — Hai să te scalzi. Simţii în tot trupu o fierbinţeală şi răspunsei cu voce uscată: — Frumoasă. zâmbi mulţumit şi. spre uliţă. spinarea lucioasă. pe sânii cu sfârcurile boboţoase şi pe pântece. e frumoasă? Auzindu-l. Caramet. Să iei nişte carne. bate-mă puţin pe spate cu rămurica asta de pelin. spre uimirea mea. şănţuleţu care pornea dintre omoplaţi. diseară m-aşteaptă Ghica Dirivici devale. ca spuma în gura unui butoi cu must. uşor neguroasă. zise el. trase peste cap. învineţită de lovituri. pe care-l simţi în preajma femeilor tinere şi sănătoase. auzi. Eu pusei pe duşumele a doua găleată cu apă şi vrui să plec. . plină. Bişca izbucni în râs şi-si răsturnă capu pe spate. Caramet vărsă o găleată de apă caldă în albie şi trânti înăuntru o rămurică de pelin uscat. cernută parcă printr-o ţesătură de păianjen şi învăluia trupu Bişcăi gol. Uite. Caramet apucă o cofă de pe laviţă şi dădu fuga la fântână. Femeia chicotea de plăcere şi bătea cu tălpile clăbucu care se umfla mereu. cărnoşi. Şi să fie cuminte. Stăm în picioare la spatele ei. Da Caramet.

Dămi o baniţă de mălai şi-o iei pentru la noapte. îi lumina. înainte de culcare. zău că-ţi place! E a mai frumoasă din toată şatra. Şi nici nu m-aţin să-mi dea. În tot timpu ăsta. — Mai târziu o să te ia la goană. ţigăncile privegheau. — Bună seara. între corturile ţuguiate şi afumate. subţire. îi vânturi cu lopata ca pe gozuri. A desfigurat-o Caramet. Zice să nu mai vii pe la ei şi să fii cuminte. în schimb. pâcâind din lulele umplute cu iarbă uscată sau cu balegă. într-un smârc ţipau ascuţit nişte nagâţi. hotărî el. să le duc ţiganilor tăbărâţi cu corturile sub poala unei movile măruntaiele berbecului. ne înconjurară şi începură să se milogească să le dăm bani ca să ne cânte. iar pe câmpie. se brodi ca şi Caramet să mă trimită pe câmpie. — Îţi place. orbitele înfundate cu doi bănuţi de argint. fumând pe muşchiu unui răzor. să-mi zică cuţu! Ce simbrie îţi dă? Se interesă el. îi prezentă lui Dirivici spre cercetare hârtiile. rostind măscări şi făcând mişcări deşucheate. pâlpâind. Am dat să plec. ne privea stând rezemată de scoarţele vopsite în verde ale unei căruţe. — Cum se simte? Mă întrebă. O lumânare groasă. — Ticălosu. cu dinţii sclipitori şi burţile scobite de foame. cu bărbia căzută. iar cei mai răsăriţi încercau să ne câştige. Simţindu-mă aproape. Trebuie să le controlez actele. — Bine. o ţigancă tânără. înaltă. îmi luară căldarea şi măruntaiele berbecului. — Te duci la ţigani? Mă întrebă. Spune-i să vină după mine. înjură Dirivici. se vedeau catârii ţiganilor păscând împiedicaţi. o bufniţă le răspundea din salcâmu ăl mare al Iu Caramet. iar ei. O să-mi cadă el odată în labă şi. mişcându-si buza. Strigau şi se îmbrânceau. Am pornit-o alături prin câmpie. cu burta strânsă într-un brâu roşu. . să joace pentru noi tananica. obrazu zbârcit. nervos. în văpaia lunii. Ghica Dirivici aştepta. E de la Bişca. Boleşte? — Mde! Făcui eu. ne zăriră de departe şi o droaie de puradei despuiaţi. o moartă întinsă pe un pod de căruţă. se ridică în picioare. Ghica fârnâi pe nasu coroiat. Ţiganii. — Cine e? O arătă Ghica Dirivici. cu braţele încrucişate la înălţimea umerilor. Ţiganii. sau tutun. se repeziră înaintea noastră. semnu împăcării senine care se statorniceşte între bătrâneţe şi moarte. zâmbind încurcat se temea c-o să-l spun Bişcăi. şi se întoarse spre mine. îşi trecu mâna prin păru galben. păru cenuşiu. azi banii n-au nicio valoare. cu şalvari de catifea şi cizme de iuft încreţit pe pulpă. zise bulibaşa. strânşi lângă focuri. să ne peticească o căldare de aramă. înfiptă într-o oală cu nisip. scoase de sub şeile trântite lângă uşa cortului o sticlă cu rachiu de coacăze şi ne turnă câte un păhărel. încâlcit şi fruntea iată şi netedă. Stai că merg şi eu. Am luat căldarea şi pachetu cu carne şi-am coborât prin râpă în câmpie. despletite. îţi dau. răvăşindu-l. şi-o să rămâi cu buzele umflate. Bulibaşa. învelită până sub bărbie cu pânză de sac. Gunoaiele putrede duhneau şi fumegau. — Nu-mi dă.Seara. Mai târziu om vedea ce-o fi. dacă nu i-o place ce i-oi face. zisei şi-i întinsei pachetu cu carne. Pălămida scânteia întunecat sub o pală de vânt. La urmă.

O simţeam cum vine. călcând cu picioarele ei goale prin ierburile roase şi uscate. în goana mare. se întunecase. se porni să bată vântu de la miazăzi. parcă bătea spre mine şi eu mă feream. din necunoscut. B isca se înspăimântă şi ea. rosti Caramet. goneau alungate de vânt. Vântu. De dincolo de zări. Ţiganca se desprinse încet de lângă căruţă şi se luă după noi. pe urmă o coti după Ghica Dirivici. Ţiganca şezu o clipă nemişcată. Zările se îngustaseră. tăcută. La vestea că se apropie Calicu. — Cică-i gata. smucind uşor din umeri ca să-şi sune salba din bănuţi de tinichea. Trâmbe cenuşii. Creştetu umbrei ei cădea între noi. apăsător. greu. apa morţilor nu mai flutura pe coline. fără grabă. nechezau tremurat şi se îndesau cu boturile în şopron ca pe vreme de vifor. — Vine Calicu. Da să fie cinste pe cinste. cu palmele pavăză în dreptul ochilor. Pe fundu bălţii. privindumă fix şi răsucind un fir de mohor. Când veni vremea secerişului. urcară înainte de prânz în curte. zvârcolindu-se. — Cum te cheamă? O întrebă Ghica. Speriaţi. Trânti zăvoru pe uşa prăvăliei şi se repezi să tragă storurile şi să îndese cârpe în crăpăturile obloanelor. spre marginea ailaltă a Lacoviştei. Dă fuga şi spune-i Bişcăi să astupe geamurile. suia în arc înalt. nu-l cunoşti! Urmă el cu voce sumbră. făcându-i semn cu capu şi o luă peste câmp. o pânză de nisip. se află două biserici şi în noaptea Paştilor clopotele lor prind să bată sub apă laudă Iu lisus. la păşune. — Hai. Ehe. Duhu sărăciei. fierbând. şi ţiganca înclină capu. încremenită sub lună. zdroncănind piedicile de fier. repetă Ghica şi o pornirăm spre sat. se înşurubau în cer. opintindu-se. le petrecu căpestrele pe după urechi şi se uită pe cer pe deasupra salcâmilor. Nisipu. Întâi îl simţiră caii. ţiganca se opri şi ea privindu-ne dintr-o parte. între timp. Apoi totu s-a încurcat. cu păru răsfirat peste obraz. pătrundea şuierând în horn şi-n burlane. Balta Veche. plecată la mijloc. Ceru. ridicat în vârtejuri. Caramet îi scoase din piedici. ca din sită. La-o înainte. Văzând-o cum se zbate să preîntâmpine o primejdie pe care n-o cunoşteam. ca măzărichea. situată la depărtare de 8 km. ca să se reverse după aceea într-o clipă pe pământu încremenit de uscăciune. îndoia cu trosnet salcâmii şi se strecura cu vaiere .Să se ţină aproape. îmi amintii de fântână şi mă înapoiai în curte. şi deodată mi se păru că aud urcând din străfunduri glas dogit de clopote. Soarele nu se mai vedea. O să-l vezi acum. se scursese în pământ. o zvârli peste noi şi în urmă se scutură o pulbere fină. râzând. unde ardea. ca să trag clapele de lemn peste ghizduri. Am stat mult şi i-am privit cum se depărtau prin pâcla albăstrie. — Cinste pe cinste. zise Ghica. prin râpă. Ghica se opri să-şi aprindă o ţigară. Soarele se învăluia într-o pulbere galbencenuşie ca rugina. mă cuprinse şi pe mine frica. se spune. A fost valu dintâi. Suna mărunt. gâtuind între ele câmpia. Furtuna creştea ameninţător. stârnind nisipurile dintre Lacovişte şi ferma regală. tălmăci bulibaşa. aluneca zornăind pe acoperişu de tablă al casei şi prin stufu de la perdeaua oilor. necăcioase. Aeru devenise înţepător. Lăsaţi în câmpie. Râse şi ea. Bulibaşa strigă câteva vorbe în graiul lor repezit şi rupt.

mă. de prispa unde ieşisem să-l întâmpin: Bişca. cu mâna pe clanţă. cu glas moale. sunt bolnavi de pelagră.ascuţite pe lângă pereţi şi pe sub uşi. parcă l-ar fi zgâriat pe gât nisipu. — Lasă. O să scot cam nouă-zece băniţi la pogon. Da tu puteai să-mi trimiţi vorbă că orzu tău nu-i bun de nimica. M-am rebegit de foame ca o oaie bolnavă şi de râie. cu mâna întinsă. ceru Caramet. Ducea cu el o lădiţă făţuită. Magaie Ciutu! Frate cu Che Andrei. na. întâi te umfli de nu-ţi mai încapi în piele. zise Magaie. — Fă lumină. Mai bine dă-mi o cană de apă. lălăind un cântec ciudat. Cocoşii de tinichea înfipţi în creasta porumbarului se umflau în aripi furioşi şi se izbeau cu pliscurile de fier. răspunse Magaie. — Zece băniţi?! Se holbă Magaie. A dat o ploicică prin primăvară şi s-a făcut. uită-te. să-mi spăl gâtu. asta-i vreme de colindat prin sat? Ia te uită! Se cruci apoi. mă. Ei. zise Magaie. La noi. S-a potrivit bine. Bate-o cu nuiaua… Mă gândii că e nebun şi crăpai uşa să-l chem pe Caramet. intră în curte un bătrânel mic de statură. pe urmă sări înaintea lui gudurându-se şi fluturând coada bearcă. şi la o . — Dă-i-l şi tu! Sau ţi-e frică? Dă-i-l. el e frate cu mine. formând o boşoalcă în partea dreaptă. tropăind. Te duceai să mă pârăşti. mă! — Invers. cu ailaltă îşi trase nădragii în jos. ca să dea jos prafu de pe el. să vezi în ce hal am ajuns! Cu o mână îşi strânse cămaşa sul sub bărbie. te faci cât un butoi. — Asta de la ştir mi se trage. în timp ce nisipu clocotea pe arie. un ghem diform pe care pielea sta gata să-i plesnească. Fiindc-am mâncat ciorbă de ştir cu vadra. să-l văd la faţă. nici să-si facă prepeliţa cuib în el. o să-ţi spun eu ce face. zise Caramet. ferecată cu tablă la colţuri. — L-l dau. află că acolo s-a făcut grâu. mă. şi de gălbează. Caramet se încruntă. Sub seară. te umfli. Bişca. moare lumea pe capete. Câinele îl latră răguşit. Ioane? Strigă Caramet din odaie. drăguţu. toţi şapte. dacă te ţine cureaua. că n-ai venit degeaba. explică. Ioane. că m-a ajuns cuţitu la os. Păi asta-i aur curat şi tu eşti frate cu dracu. şi nu-mi mai omoram picioarele din munte până aici. ca de molimă. Magaie! Mai trăieşti. tananaua. Bătrânu îl mângâie în treacăt pe ceafa roasă de lanţ şi se apropie. mă. căcărează?! Mă gândeam că te-ai prăpădit şi n-am venit cu lumânarea. Iai dat sufletu să-l canonească pe lumea ailaltă şi el face s-o duci aici tot într-un huzur. în munţii Râmnicului. cu măru lui Adam noduros. când vijelia se potoli un pic. înghiţi o gură de aer şi burta i se umflă. te umfli. apărând în prag. drăcie! Se miră încă o dată şi se apropie. că i se rupe inima de grija stăpânilor. E în munte. Ai mei. şi e frate vitreg pe deasupra. rânji el spre musafir. a? Argat! Ţi se varsă fierea când îl vezi. Tu ştii locu meu de sub pădure? Ei. Am venit ca să i-l dau. — He! Strigă bătrânu şi mă oprii. Îi făcui semn să intre în tindă şi el se scutură. — Uită-te. Ce. — Cine-a venit acolo.

Magaie vorbea fără întrerupere. Grâu mic. Caramet ne-a sculat şi-am plecat în câmpie. nu ca Bişca. îl prăpădeşte tot furtuna. Foţi Tomescu. se usucă pe picioare. nicovala. fie-i ţărâna uşoară. Alţii. copiii. s-a îndopat cu scoarţă de copac până şi-a pierdut minţile. Tu. l-au lăsat cu ţeasta goală. vai de lumea lui Dumnezeu! În gară. ciocanu şi gresia. am zis eu. că la noapte mergem să dăm grâu ăla jos. de stuf şi de tăciune. dimpotrivă. aici te coace zădufu ca pe-o prescură. Carne au? Altădată. iar cosaşii. Ajunşi în capu locului văzurăm că ieşiseră la lucru şi ceilalţi oameni care stăpâneau pământ sub pădure. opinteala gâfâită a bărbaţilor şi. culcă-te. când vântu s-a liniştit.săptămână crapă cercurile şi sar doagele care-ncotro. noaptea amorţeşte şi dimineaţa o ia din nou cu duşmănie. înaintau anevoie sub lumina uscată a lunii. însă. fir-ar ea de trei ori afurisită. departe. mână strânsă şi cu nevastă la locu ei. Adică să-l jugănesc. aşternu pe el o pătură veche. Venea la mine şi se ruga: „Jugăneşte-mă. — Nu. Pe pogoanele vecine. la vremea secerişului. Nu vorbea nimeni. Aşa-i Calicu. comuniştii l-au prădat. e tare greu! — Da. l-am sfătuit. la Mărăşeşti. mă. Târziu. c-o apucă năbădăile dragostei când cu gându nu te-aştepţi! Mai mare scârba când o vezi câte fasoane face! — Ce haleală au ăştia p-aici? Vru să ştie la urmă. de ce?! Protestă Magaie. adie răcoare de dedesubt. ăl de-a venit cu mine acum cinci ani. răspunse Caramet. parcă au pământ în obraji. O femeie şi-a gâtuit copilu. în piaţa din spatele închisorii. treci dincolo să mănânci şi să te odihneşti puţin. că nu mai avea lapte în ţâţe şi trecea prin el ca prin bobocii de raţă. frate Magaie”. hoţii au prădat un tren cu porumb. parc-am fi ieşit la furat. cu grebla. — M-aş culca pe undeva pe-afară. Cât am adus eu coasele şi le-am bătut. sauzea doar iureşu iute al coaselor. muierile i-au smuls păru unui negustor de ciuperci. cum dracu să coseşti pe vânt?! — Lasă. Răsărise luna. Du-te-n magazie şi adă coasele. La Râmnic. E greu. — Trenu ăla. Peste tot e rău. Chipu ei plutea în ceţuri roşcate. scheunatu vulpilor. ca să se îngraşe. Dacă-l mai las. îmi spuse că bătea drumu din munţii Râmnicului în câmpie de pe vremea când era stăpân aici Foţi Tomescu. spuse Caramet. L-au prădat cu toţii. — Bate vântu. în pădure. abia atingând genunchii. Paraschiv Deleanu. spinteca un viţeluş şi mergea treaba strună! Când ai burta plină intri-n pleavă până-n gât şi nu-ţi pasă dacă-ţi astupă nările. bătrânu a înjghebat un pat din patru scânduri. iar după ele răzuiau miriştea. pe jos. acceptă Caramet. era năpădit de neghină. eram nevoiţi să facem singuri toată treaba. Magaie. După ce scoteam o . Lucrând. Te uiţi la ei şi te-apucă groaza. femeile veneau în urma bărbaţilor şi legau mănunchiurile în snopi. nisipu rămas în aer îi înăbuşea strălucirea. cu spinările frânte. — Întinde-te pe duşumele. Noi trei. iar la căpătâi aşeză lădiţa şi o deschise ca să presare levănţică pe cămaşa de schimb. om de condiţie. Vai de mama care l-a făcut! Şi. pe bete şi în pacu de tutun pus într-o despărţitură făcută dintr-o curea pe jumătate putredă unde ţinea şi briciu. Hai. Era numa piele şi ciolan.

holbându-şi ochii sub vânt. fii stăpânu lor. se rugă Magaie. — Să semene picioarele mele cu ale tale. Doamne! Scânci Magaie. Omu de pe capră mâna dormind. Osiile neunse scârţâiau. cum beau caii. te fac frate cu dracu. Ce bâigui?! Da Magaie nu se mişcă. Dă-mi-l. Magaie se propti în mâini şi scuipă o şuviţă de sânge. Izgonit din înălţimi. — Satan. ridică-te. . trecea. În ceru jos şi întunecat se răsturnau stelele. — Calicu. Şi i-l închină şi Ion. — Închină-i un suflet lui Satan. altele fulgerau pământu. Deodată auzirăm înaintând iarăşi spre noi bubuitu înfundat al vântului. setea ardea măruntaiele. Plăteşte-le cu avere şi te vor sluji pe pământ. Caramet îi vârî braţu sub cap şi-i vorbi din nou. ca un sac plin. zise Caramet. năuciţi. Primu val de nisip şuieră pe deasupra noastră. Calicu. după cum eşti şi stăpânu meu. orbindu-ne. — Taci. săltându-l cu umăru. — Îi închin. cădeau în goluri. Dă-le avere şi ei îşi vor spăla picioarele. taci! S-auzea glasu stins al mamei. zvârcolindu-se. În trei ceasuri am culcat un pogon. Magaie gemea neîntrerupt. Mă întorsei cu spatele la el. secat la lingurică. Măă! Şi-l pocni cu pumnii în mutră. am strigat eu înfricoşat. Ai doi copii ologi. zburând peste creştetu nostru. scoală-te. Venea din sat sau se ducea într-acolo. peste noi. într-o zbatere cumplită. împăratule negru. — Scoală. plângea cu sughiţuri un copil. Apa i se scurgea jirloaie pe gât. La-o. Nu aşa! — Izbăveşte-mă de sărăcie. — Haide. durerea îl paralizase. ridicam bota şi beam cu înghiţituri largi. stăpâne.postată la capăt. Pe lângă noi trecu o căruţă. că-ţi crap capu. nu ştiu. cu picioarele moi. Caramet aruncă furca şi se repezi la el. ameţiţi. în timp ce Calicu. — Măiculiţă. Câmpia se rotea. O să te îmbogăţească. Vine! — Uh! Gemu Magaie. Sângele-i năvăli pe buze. Aeru îmbâcsit de praf te sufoca. apoi iar o luam de la capăt. puiule. până nu cântă cocoşu! Iaca. — Ia coasa! Strigă. n-aveam putere să-l mai aud. răcni Caramet la Magaie. într-un lighean cu gândaci. Se lăsă mătăhălos pe vine şi-l ridică pe bătrân în picioare. răsuflarea dogorea pe buzele crăpate de atâta osteneală şi încordare. Dacă isprăvim. şi se trânti pe brazdă. făcea să vuiască pământu. râd de Dumnezeu şi-i dau sufletu spurcăciunii… — Ce ştii tu?! Strigă Caramet. pe un maldăr de grâu. Şi Iu Ion. cuprinsă în vârtej. vântu căzu pe pământ. Înhaţă bota şi-i turnă apă în creştet. Dindărăt. striga Magaie. ne întorceam şi adunam grâu cu furcile în purcoaie peste care aruncam câteva cazmale de pământ ca să nu le împrăştie vântu. în flecare seară. — Dracu! Dă-mi-l acum. rugător. apăsându-şi burta cu palmele. îmi vuiau tâmplele. ţi-i face teferi. Magaie căzu încet.

mă. auzi. El nu crede-n nimic. trenuri venind din toate marginile lumii se întâlneau acolo în câmp. Iar prin aceste trosnete. scormoneşte-n toţi. Mai înainte făcea numai cruci. păziţi în permanenţă de şase inşi înarmaţi cu pari ăştia. Mie îmi era numai frică şi frig. schimbând înjurături cu toţi ăia care. dracu o să ne facă bogaţi! Caramet. — El îşi plăteşte viaţa. Venea Foţi Tomescu cu sacu plin cu pepeni şi mâncăm de ne plesnea burta. şi ce dă? — Nu poţi trăi ca el. La toţi le era frică de vânt. El are daru ăla de a trăi râzând. Ameţiţi. să nu dea în ea nisip şi. zice. mugete se răspândea un miros acru de cenuşă. — În ultima vreme. Ne bălăceam în duhoarea ca de pucioasă şi Magaie era fericit. A stat la mine în munte o . că toţi erau zgâriaţi? — Ştiu eu? Cred că n-avea somn. cu o batoză purtată de tractor. Nae. Pe noi. Am secerat cu încordare sălbatică trei nopţi la rând şi-am treierat tot pe câmp. Magaie ofta adânc. Asta. să n-ai tu un pepene să-l spargi în marginea ariei! Eh. Nisipu era cenuşă şi curgea în toate părţile prin câmpie. în viaţa lui n-a zis vorbă de bine despre cineva. ce era aici în vremurile bune. Numa vântu îi clintea din drum când se scula şi lua în copite dunele de nisip. Cic-aşa s-a ales Foţi cu porţia aia din Noian. Ţineam merindea înfăşurată întâi în ştergare. când ne strângeam la masă. făcu Caramet. bătrâneşte. părăseau satu şi veneau pe drumu de sub pădure. şi tot noaptea. în nămolu puturos. moare. — Nu. apoi în păturile cailor. zice că Foţi Tomescu. Îmi pare rău că nu-s ca el. două. ca să rezistăm. — Şi-i pare rău beţivanului că nu şi-a pus ochii prinţu pe nevasta lui! Ca să vezi ce lepră de om e chioru! De-aia l-a pocit Dumnezeu.Părea că în noaptea aprinsă de lună. după asfinţit. — El zice că nu trebuie să te gândeşti la ce-i de făcut. ţineţi minte ce spun. — Află că n-ai de ce. trebuiau s-o facă ăi dinaintea noastră. zise Magaie. — Păi ce viaţă duce el?! Întrebă Caramet. o noapte. — Mare nenorocire. mă Nae. cât avea prinţu poftă. Caramet ne hrănea pe săturate cu ciorbă de berbec şi cu turte coapte pe plită. în preajma noastră. lângă roata căruţei. — Oooo. zise Magaie. care-mi e frate şi cunoaşte orice mişcare din câmpia asta. ciocnindu-se. gemea Magaie. în locu ciorbei înotând în seu i-ar fi prins mai bine un pepene ţinut în fântână sau o oală cu lapte care spală gâtu de praf şi te răcoreşte. de a vedea viaţa cum e. pe toţi făcea două coaie. cu minţile rătăcite. închiriată de la ferma regală. — Che Andrei. ne privea şi râdea. îşi ducea singur nevasta la prinţu Şuţu şi el aştepta în odaia logofătului. Noi toţi la un loc nu putem trăi ca el. patrulau pe mirişte. santinelele foamei. bufnituri. ne-am târât până la marginea Bălţii Vechi şi acolo ne-am trântit jos. ba chiar ăi mai de demult. asta-i. nădăjduind că vor fi chemaţi să dea o mână de ajutor sau că vor putea să fure un braţ de spice. Când o zice-o. când era tânăr. ca să întărim jurământu de credinţă cu dracu. de ce însemna el pepenii cu unghia. stând pe mal.

Acum sunt mulţi. maioru lonescu zice că întâi tragi şi pe urmă somezi. „De ce l-ai învelit?”. — Te-aştept până mâine şi nu poţi să-mi spui de ce l-a luat. zise Magaie. nu ridică mâinile şi poate nici nu-i mai somează să le ridice. — Pe urmă poţi să-mi spui pentru cine strângi tu. şi în curtea din jos a schitului. da ca să te crească. Din război. — Da poate că ţi-au spus.săptămână şi pe urmă. cică sunt două sute de arici… — Şi pe urmă? Întrebă Caramet. când l-a împuşcat pe stradă brigada fulger. — A fost înainte de război. l-a băgat într-o baracă. — Poţi să-i zici şi aşa. batjocoritor. Spărgea magazine. Sunt două stâni în partea ailaltă a muntelui şi un schit. pe piscu ăl mai înalt”. Acum nu mai e nicio grabă… L-au împuşcat în Piaţa Mare şi o zi a stat cu faţa descoperită. — Spunea socru-tu că atunci când l-au dezonorat pe maior. dacă vrei să stârpeşti. de învăţătură de minte: „Cine face ca el. ţiganca a venit să-şi ia şorţu şi l-a luat şi pe mort. Brigada aia fulger îi curăţă şi-i lasă în stradă. Să ne mişcăm. — Ca să ceară bani de la familie. — Inhămăm imediat. au întrebat-o mai pe urmă. dacă eşti atât de deştept? Se înfurie Magaie. zice. Am ziaru cu poza lui. morţii cu morţii. zise Caramet. toţi au venit cu ocheane şi se holbau la el. pe străzile alea mici şi-ntunecate. înainte de a muri a vândut partea lui de Noian şi i-a dat banii Caterinci: ţine-i. zise Caramet. pentru că ăl mic a încheiat socotelile. „Era întuneric. cică: „Mă sui în vârf la Racoviţeni. când s-a auzit în sat că i-au rupt galoanele şi că nu mai e maior. şi trag şi hoţii. Seara. — Unu. când i-au rupt galoanele şi l-au băgat la beci. nu se dau prinşi. care dau spre Dâmboviţa. seara am să ies acolo. se făcuse întuneric şi tot nu mai putea să-l vadă lumea!’ Noaptea. Foţi Tomescu a adunat pentru Bişca şi pentru sor-sa Caterina. că l-au şters de pe lista ofiţerilor. o ţigancă de vinde flori i-a aruncat şorţu pe ochi. nu-i curent electric în oraş decât un ceas sau două şi hoţii ies la pradă. ai doi copii şi acolo în Bucureşti… — Unu. — Nu mai vorbeşte nimeni în sat. — Bandit? Întrebă Magaie. — Ei trebuie să te crească. — Da. tat-su s-a suit într-o găleată şi şi-a dat drumu în puţ şi a murit cu şira spinării ruptă. nu eram aici. . dacă cunoşti pe-acolo. care-i ciuruieşte pe hoţi. şi cine trecea putea să-l vadă şi unii dădeau c-o măturică s-alunge musca. Ei doi. Seara s-au uitat oamenii din sat cu ocheanele şi el era acolo. când or fi mari… — Unu… — Care unu? Eu ştiu de doi. Asta era la ultima masă pe care-o luam în câmpie şi puteam să vorbim. făcu Caramet. ca el o să păţească”. Nu se poate să-i stârpească altfel. întâi trebuie să-i creşti tu.. puteam chiar să dormim. două zile sau trei..

Căpitanu avea hemoroizi. oricare cizmar ţi-ar fi putut lua măsura pentru încălţăminte fără să greşească. — Nu. n-am mai văzut niciunu aşa de frumos ca el. şi plecarăm. El nu suferă vorba zău. — Da pentru cine strângi? Repetă Magaie. scuturându-se. Ne-am cuibărit în paie. Dumnezeu. şi pe urmă să se strice. i-a pus ardei şi-n căldarea cu jăratic. Tu ce vrei să-ţi dea el mai întâi şi mai întâi? — Prostii. jigodie? Şi harşt cu centura peste ochi. toţi din neamu lor sunt frumoşi. El poate să se răzbune. intră în casă să doarmă. nici dacă-i din oraş. copiii desenau cu deştu în nisip urme de iepure şi de lup. — Jos laba! Am muncit şi vreau să beau. l-a furat pentru că… era frumos. şi l-am plâns. Nisipu. lângă hârdău cu carne. Nu pentru că avuseseră ceva. pe arie te zăpăcea căldura. El.— Dacă era femeie… — Uite c-ai venit de-acasă! L-a luat ca să-l plângă.pe se> după primele înghiţituri începu o poveste cu un căprar care avea misiunea să împartă trupei raţiile de rachiu şi amesteca băutura cu ardei iute. El o să ne dea de toate. iar în sat. Şi mort era frumos! Şi ştiu şi eu că era frumos. în noaptea aia ne-nnebunise vântu. — Beai şi te frigea pe beregată. şi Magaie. nu. i-a dat şi putere: du-te şi amăgeşte-l pe om şi ispiteşte-l cu toată puterea! — Ce fac dracii pe lumea ailaltă? La sfârşitu sfârşitului. I-a spart capu cu catarama şi căpraru. De-acuma nu mai ai dreptu. — Uite că iar zic: zău! — Fii cuminte. — Ne ţicnisem. — Noroc! Zise. — Pe noi. le-a zis când au prins-o. Dă sticla! Bând. se întindea ca o pânză subţire peste câmpie. şi vezi cât e de frumoasă. nu vru să bea. — Canonesc păcătoşii. Fugea căpitanu cu pantalonii-n vine. care făcuse războiu la. De azi înainte pentru noi doi o să plouă cu lapte dulce. Se pilise. nu se cunoşteau. şi mi s-a făcut milă şi am vrut să mai fie o zi frumos. de două ori pe săptămână se aşeza cu fundu pe o căldare cu jăratic în care ardea pucioasă şi slănină. cinzeci de băniţi. . şi pe unde trecuse un şarpe sau numai o râmă se vedea o dâră subţire. Adică ai nepotu ălălaltu… — Nu mă doare pe mine de ăla. — Să nu mai zici vorba zău. sărea-n sus când bea. Tiparu tălpilor se alcătuia precis. Caramet îl plăti pe Magaie cu trei băniţi de grăunţe şi ne dădu pe deasupra la amândoi o sticlă de ţuică. deveni din nou blând. şi toţi ai lor sunt ca ea. iar noi doi ne duserăm la gheţărie. stârneau nori de praf cenuşiu. Era frumos. cernut parcă printr-un ciorap de femeie. Numa într-o noapte ca aia poţi să faci legământ cu el. Caii. se ştie. când l-a pedepsit. şinele căruţei lăsau şănţuleţe adânci şi lungi. uită-te la Bişca. numa după urmele paşilor. zău că ne ţicnisem. şi urla: Ce-ai pus în ţuică. frânt de oboseală. n-avea cum să plece în ziua aia spre munte şi-am vrut să-i iau sticla. nu ştia nici cum îl cheamă. al dracului. adică. zise Caramet şi se sculă şi-ncărcarăm grâu. L-a spălat şi l-a uns cu untdelemn şi l-a îmbrăcat şi l-a bocit.

şi iese ce vrei tu: grâu. — Şi ne face bogaţi? — Ne face. Patru blăni de lemn. trăgând cu două deşte. da n-are putere să le poruncească. E zi mare azi. înhămară caii şi se pierdură într-un nor de praf pe drumu cu fântâni care duce spre Balta Veche. frate! Strigă Magaie. în două săptămâni ne tăvălim cu bucile pe perne de puf. tropăind. fiindcă singuri am vrut să fim cu el. îşi dă drumu îndărăt udului din târtiţă şi impute carnea. ciudat. P-ăl mic îl dărui Bişcăi să-l ţină pe tejghea maioru lonescu şi cei doi învăţători apăruseră din nou la table. un pustiu ars de soare. unde şezură aproape un ceas. totu era alb. Un pumn de pucioasă. lălăind tot timpu un cântec de neînţeles. îţi garantez că n-ai s-o uiţi. Magaie-şi amână plecarea cu o zi. iscoditori. de ce nu-şi împarte averea cu noi? — Nu-i voie. o să răsturnăm bănetu cu lopata”. da. Mă lasă şi intră în casă cu Caramet. nici să stea. spre depărtări. — Vreau să-mi aducă o femeie. nu-i spuse nimic. să scoatem butoaiele goale din beci. Ieşiră când era masa gata. însă. de unde se întorcea cu buzunarele înfundate cu floace de lână. Umbla mult.— Pe noi. nu. în liniştea moartă a amiezii. nici să plece. să m-ameţească cimbru şi să fie vânt şi iarbă înaltă!” — Haida. oameni buni. Magaie veni din câmpie cu patru pui de prepeliţă ascunşi în pălăria cu boruri înguste. şi de câte ori ne încrucişam. — Gata. se găseşte? Îl întrebă pe Caramet. întreabă-l şi pe Caramet. Magaie se scula devreme dimineaţa. arunca gozuri la păsări şi stropea duşumelele prăvăliei. dac-o atingi cu fieru. nu vrură să stea. culese din scaieţii crescuţi în drumu turmelor. Toţi câţi sunt băgaţi la el. când între salcâmii cu frunza arsă nu se simţea nici cea mai mică zbatere şi. . clipea cu tâlc din ochii mici. Ghica Dirivici. în a treia zi. n-au voie să se ajute. nu îndrăznea să se apropie ălorlalţi trei le rupse gâtu. porumb sau pom. Peste zi cobora de câteva ori prin râpă în câmpie. singură Bişca îl privea chiorâş. având aeru că-mi spune: „El ne-ajută. Cu ele trebuie să cadă la învoială. Lupu de unde aleargă de-acolo mănâncă. de muntean. Nu se sluji de cuţit. crestezi pământu şi pui sare. Una pe care i-o spun eu. Pe noi o să ne aibă în vedere. Dacă-l ai pe el. Pe ăilalţi. în curând o să ne dea de furcă. fii fără grijă. şi nu puteam să-mi închipui ce istorie scornise Magaie ca să-l scoată pe Caramet în câmpie. fiindcă totu părea mort şi parcă plângea în cer o femeie care n-avea lacrimi să plângă. m-aş culca colo pe dealu cu cimbru. Ca s-o îmbuneze. — Femeile sunt toate ale lui. la întoarcere. ca să le spălăm. apoi cu încă una şi credeam că Nae Caramet o să-l gonească. şi asta fiindcă la masă strângea mămăliga în pumn şi molfăia zgârciurile de berbec în gingii. — Caramet? Acum suntem la acelaşi stăpân toţi trei. Noi ne-am dus de bunăvoie la el. susţinea că pasărea sălbatică. se vaită şi-şi spunea ei însăşi durerea şi frica din ea şi-n jur nu erau decât pământu şi vorbele ei: „Tare mai sunt nenorocită. în timp ce adunam capetele moarte de pe bătătură. îmi zise. un timp pentru jelanie.

ochii ţi se închid singuri. la Viena descarci şi nazat la Marea Neagră. — Când ai un scop mare şi vrei să-l atingi. trei sute cincizeci poate. Mi se-nmoaie mâinile numa când te văd. zise Magaie. o ţine un an şi pe urmă o vinde. — Asta-i tot? — Nu. zise Magaie. Gâdili buricu. şi se înfurie pe Caramet care. — Nu depinde decât de noi. şi maţele ţi se înfoaie de plăcere. zise Magaie. — Vrei să-mi spui şi mie? Pot să ştiu şi eu? Am zis. Buricu. mâncase şi se întinsese la umbră şi-şi descheiase cămaşa şi se gâdila la buric cu o crenguţă uscată. — Un vapor care merge pe Dunăre şi cară marfă şi oameni? — Pe toată Dunărea. chiar trei sute cinzeci. Bulgaria. nu dormi. Ai încremenit! Zise el. ridicând butoaiele. Am scos butoaiele: două cu doage de lemn. zise Caramet. Ieri nu m-aş fi supărat dacă te vedeam dormind. De la Marea Neagră până la Viena. e şi nişte sodă acolo. ăsta-i al doilea sfert. la ăsta! A încremenit. Da asta-i numa o parte din scop. Atunci o vând şi vând şi tot pământu pe care l-am cumpărat de când cu seceta şi vând şi via de la socru-miu şi cumpăr… Lărgi vorba din urmă şi se uită la Magaie. Fabrica aia pot s-o ţin şi doi ani. — Un sfert. două de tinichea. — Depinde de ăia din munte. — Nu crede. când se-mbăta. . îmi răspunse Magaie. o ţinea acolo un ceas şi-i pierea greaţa. curios. Magaie zice că pot să mai pun mâna pe trei sute de sifoane. n-aveai cum să-nţelegi. — Întoarce-te cu faţa la perete când îţi scarpini burdihanu ăla cât o copaie de cocă. stăm cu picioarele pe el şi-am vrut să-ţi spun. fălos. ca să-l atingi. ca nişte purceluşi. murdare de ulei. — Un vapor. cât ne spetisem noi. care n-aveţi scopu meu”. da Magaie trecu peste mine. Bolborosesc şi se veselesc şi pe urmă se aşează cuminţi. Magaie. aprobând. Ungaria. îşi punea la buric o ceapă tocată. o vinzi. da azi ştiu pentru ce strângi. Magaie înclină capu. — Când ai un scop frumos şi ai numa o sută şaizeci de sifoane şi. Ia uite. Stai treaz şi zi: „Dormiţi voi ăilalţi. Când te-am luat cu căruţa de la Titi Şorici. aveam un sac cu o sută şaizeci de capete de sifon. Da aveţi grijă. — Face o fabrică de sifoane. — Nu dormi. mă gâdil ca să râgâi. zise Caramet. pe urmă te dai peste cap ca să meargă totu ceas şi când zbârnâie. Socru-miu. urmă Caramet. — O să vezi. mai ai nevoie de două sute de sifoane… — Nu mi-ar strica nici trei sute. c-am prins trenu. Fix când merge unsă. Iugoslavia. O afacere o pui întâi pe picioare. zise Caramet.— E într-un sac de hârtie. — Face fabrica. are legătură cu maţele. — Ce scop? Am întrebat eu. — Nu mă scarpin. da aiurai. îmi spuse Magaie. zise Magaie. Magaie. care miroseau a oţet de vin. — Şi treci prin cinci ţări.

Da un sfert şi cu un sfert fac o jumătate. apa a scăzut. — Dacă nu ne leagă pe toţi chiar de la primu drum! Seceta a secat izvoarele bălţii. şi când se stinge anu şi începe alt an. Şi toamna. hai să zicem la al treilea. şi Bişca o să aibă numa şaluri moi şi eu o şubă cum naţi văzut niciodată şi. zic. Din Balta Veche. la adăpost… — La sârbi.Cehoslovacia. Şi la al doilea transport. pentru osteneală. sau la bulgari. Şi nu văd ce legătură e aici. — Grozavă socoteală! L-am întrerupt. noi trei dăm cu plasa în Balta Veche. că vreau să strig w»! Şi săpornească motoarele. — Ajunge. trei prafuri de sare… — Şi cu cinci prafuri putem să dăm de dracu! — Vezi. Şi vreau s-amestec becurile: unu roşu. vine spre margine. spuse Caramet. peştele e bolnav. mie. să mergem douăj de metri sau cincizeci de metri. — Vreau să spun că nu l-aţi câştigat. unu albastru. unu verde. — N-am să sting niciodată luminile. urlă vântu. am zis. Alegi. i-a plăcut să fie ăl mai tare de pe Dunăre. — Pentru ce? — Ai zis la tanc vorba care trebuie. sau la austrieci. la miezu nopţii. care-i tot numai o lumină. se întoarse Magaie spre Caramet. făcu Magaie. vă chem pe toţi şi bem vin. ninge. Ţine minte vorba asta. ne opri Caramet. să învieze şi să se mai înece o dată în Lacu Iu Bădel din Dobrogea şi să-ţi lase cu testament moşia pe care i-au luat-o. — Şi acolo stai şi socoteşti bănişorii. îmi place să am de toate culorile. te tragi într-un port. Şi-l spintecăm şi-l sărăm. atât de tare pute! — Intrăm şi dăm cu plasa mai în larg. fără să mai socotim şi România. Treceţi şi spălaţi butoaiele. la el e lumină ca-n poveşti. zise Caramet. marinarii pot să se dea cu curu pe gheaţă. scoatem patru butoaie de peşte. îngropat în biserica de la Plătărăşti. chem pe oricine vrea să vadă. da mecanicii să fie treji. — Zide-adreptu! — Iaca. dacă sunt la Brăila. Două. sări Magaie. acum se face seară. Pentru ca din lac ne-a sărit norocu. gheaţa! Şi pe urmă să aprind iar becurile şi să aştept să se tragă cu tunu care vesteşte că începe alt an. căutând apă dulce. şi cu ţuica el cumpără sifoane din Râmnic. şi-am să pun două sute. nici nu poţi trece pe acolo. Asta vreau să zic. când se închide navigaţia. Austria. că ai de unde. Care-i jumătatea ailaltă? . Nae îmi dă porumb. de-alde ăştia pierd războaiele! — Da n-am pierdut războiu. şi toţi să se sperie: mă Caramet. în noiembrie. cumpără tuburile pentru acid. mai pun două sute de becuri şi. Să zică ăia de pe mal: vaporu ăla. zise Magaie. La noapte. şi moare. — Bine. — Sau la unguri. mergem în munte şi-l vindem pe ţuică. — Ai zis lac. Da pentru asta trebuie să învieze prinţu ăl bătrân. nu contează cheltuiala. Eu mă duc să scot plasa. e a Iu Nae Caramet.

sucăleşte la o plasă”. cel mai bun pescar din Plătărăşti. Căzu meu. capetele le aruncam cu picioru. şi eram numai solzi şi sânge până la genunchi. cu două sute de becuri. întrebase: „Ce?” şi maioru spusese: „Nu pot să-mi dau seama. spintecam burţile şi zvârleam măruntaiele. după ce descăpăţânăm. Da cred că nici el n-ar fi salvat nimic. şaizeci de ani. Poate c-ar fi trebuit să-l întindem pe sfoară. fără să mai socotim România. Şi închise: Fă rost de-un şomoiog aspru. şi adunaserăm la mal poate cincizeci de tărgi de peşte. atunci când Magaie se răstise la Caramet că nu trebuie să doarmă. sau mai târziu chiar. şi-l aşeza în butoaie. verzi şi albastre. zise Magaie. copiii îţi duc numele încă cincizeci. Peste zi. trupurile colcăind de icre. mânuind câte-un toporaş ascuţit în ziua aia la fierar. şi se scălda în balta aia putredă. şi urcasem şi eu lângă el. depărtarăm caii şi dădurăm o toană largă cum nu văzuse. şi am intrat în baltă Caramet cu plasa sul pe umăr. luam nişte cuţitoaie lungi. Şi caută-mi şi-o cârpă în care să-nfăşor mâna. ci în curte. am scos în noaptea aia poate cincizeci de găleţi. şi se uitau la el cinci ţări. — Unu te-njură. lapţi. îndesată. Un monument în oraş poate să-mi ducă numele până peste o sută cincizeci de ani. Ioane. când spălam butoaiele şi venise maioru lonescu cu cei doi învăţători şi se instalaseră pe prispă. şi adăugase: „Iar dublă. da Bişca nu poate să facă. cu flaneaua înfăşurată în juru capului. la vânt. Să fi fost Che Andrei acolo nu pe baltă. Te pomenesc. am dat jos plasa şi am înhămat caii la cele două capete. vaporu ăla luminos al lui Caramet pornise şi Magaie şedea pe punte. — Şi mai mult. care avea o luntre uriaşă şi vâslea stând în picioare şi-ntre mânerele vâslelor avea un leagăn de sfoară în care ţinea mereu alt copil. poate că toate s-ar fi întors. începurăm să descăpăţânăm peştele. dacă găseşti piatră bună. luna atârnase în cer ca un castravete galben. După miezu . îl spăla. nici Cuprian. şi maioru spusese: „Nae Caramet are mutra că ne pregăteşte o surpriză”. şi învăţătoru ăla gras. pentru că pucioasa atacă. şi la sfârşit nu mai era apă. şi Magaie. ca să mă lase să-l ridic pe-al doilea în care să fiu eu şi cu Bişca. cu carnea fragedă. când apa ne veni până la brâu şi la piept. vânturând apa cu un băţ lângă râpă era o fântână. poate. Retezam capetele băloase c-o lovitură seacă. eu şi Magaie purtând caii de căpestre şi la patru sute de metri în larg. Când ai copii. Seara am ieşit pe baltă. şi copilu-i aprindea ţigara. să i-o tai c-un fir de păr. Lângă o râpă cu marginile goale. maţe şi fiere le îngrămădeam pe un polog şi. acum se făcuse rotundă şi mare. într-un fel. să-l lăsăm două zile şase zbicească. aruncând peştele într-un uluc. sticla de rachiu şi tutun. — Sau te-njură că n-ai fost în stare să le laşi nimic. cu tablele. numa noroi amestecat cu apă şi pe urmă-l lua şi turna peste el pumni de sare grunjoasă. domnule? Nici la puşcărie nu vezi asta!” să fi fost Che Andrei atunci. răsturnă trei butuci lângă căruţă şi pe trei scăunele cu picioare scurte. pentru că ştia că în râpe se zbat liliecii de noapte. trăgând firu de chibrit pe o bucată de pingea unsă cu catran. altu te apără. zise Magaie.— E că vreau să ridic două monumente în Brăila. Magaie. Unu pentru primărie. cum o vrea ea. fărâmată cu drugu şi cu tăvălugu pentru treierat orzu. da vaporu ăla al Iu Caramet pornise pe Dunăre. iar în cei mari izbeam de două sau de trei ori.

— Atunci când o să pleci din Lacovişte. îi răspunse Caramet. i-a închis ochii. zise Magaie. — Nu. Ghica Dirivici. şi tot le-ar fi pierdut. nu când trecurăm cu căruţa pe lângă prispă s-o ducem lângă gheţărie şi când toţi credeam că buzele lui groase. să se încingă gunoaiele şi să ardă odată cu ele şi capetele alea. şi trecând prin fumu de balegă şi de peşte. intrase în gheţărie şi pusese tâmpla pe lespedea unui sloi. — Peste doi ani ai să zici altfel. Bişca. — Pe un bolovan de aur. Băuse toată sticla de ţuică şi. se vor deschide şi vor înjura. atârnând în jos. Maioru aruncă zarurile. a trebuit să izbim cu toporu. căci nu se zbătuse. sau peste trei ani. am aruncat o grămadă de gunoi peste mormanu de capete. cu păr ca gălbenuşu. maioru lonescu. domnule. în lumina spălăcită a lămpii. Maioru lonescu.nopţii. plus şase sute de furculiţe. dublă regală. săltând puţin faţa cu vinişoarele toate ieşite în piele. patruzeci de kilometri! — Ascultă! Se supără maioru lonescu. da mai întâi să cumperi două perechi de cătuşe. Pe prispă. Magaie era mort. citi el. ridică Nae Caramet. îi zise Iu Caramet. pentru că eu. Da ştie două limbi străine şi-o să-l iau cu mine. noaptea să-i pui să doarmă cu cătuşele la mâini. L-am scos cu Caramet şi l-am întins pe prispă. ars pe dinăuntru. îl trase în jos. Fac rămăşag. mă amestecai eu. — Ah. spuse Caramet. domnule Nae! Du-te şi te spală-n patru ape. cu spinarea îndoită. Trebuie să-i iei pe amândoi. — Şase-şase. ca să se răcorească. cu mâinile în poală. şase sute de linguri şi şase sute de cuţite de argint. — Gheorghe Jinga. comuna Plătărăşti. în zori. eu am aprins două sute de lumini. tot cu spinarea îndoită. Şi-o să se uite la ele juma de Europă. paiele din jur erau nerăscolite. Maioru lonescu. — Nu merge nicăieri fără ăla grasu. Pe Dumnezeu meu. când ne scularăm. se chinuiau sub o pală de vânt. zic: Băcănie Coloniale Delicatese. ce putoare răspândeşti. — Dă-mi adresa locului unde găsesc toate chestiile astea şi merg în genunchi până acolo. Murise. toate cu literă mare. cu mânecile goale. ci atunci când Caramet porni spre cramă ca să-i aducă lui Magaie o sticlă de ţuică. şi în locu învăţătorului cu păr alb. zic Foţi Tomescu. comuna Plătărăşti! Am repetat. ne-am întors acasă şi încă din drum am auzit bătaia zarurilor în pereţii lucioşi ai cutiei de table. adormit în bucăţile alea de gheaţă vânătă. patru cămăşi spălate. pe o cracă cu cercei de aur. Da vaporu ăla pluti numai până-n dimineaţă. Una era a Iu . — Gheorghe Jinga. Te sfătuiesc să nu-ntinzi coarda. Am intrat în curte. asta-i noaptea nebunilor! — În noaptea asta. când zic Nae Caramet. visând la iarna din munţi. — Peste doi. şi când zic asta. care nu plecase acasă. pe un scaun. Ca să-i desprindem falca. într-o continuă mişcare. Pe frânghie. învăţătoru ăla grasu. Ţine minte asta. şi vântu greu al iernii. Magaie i-a dat foc. şi Magaie zise: — Chiar două rânduri de galoane… — Chiar trei. În ziua când banii o să aibă iar valoare.

Da p-astea le-a cumpărat. Se strânge cercu. Jinga l-a ciuruit cu alice. trasă sub marginea zării. — N-am dormit. Maioru lonescu. pentru ca tuturor să le fie odată sete de moarte. spuse Caramet. Da cere curaj. înţelegi. ’Nu vreau să am moartea lui. să ştiu. — Am pierdut! Rosti Caramet. care-i pârjolea faţa. — Ştiam. Da poate nici nu trebuie spus. lămuri Caramet. răspunde maioru. Iar eu am înţeles că nici nu clipise când deşertase casa de bani a regimentului. — El merge. — Ăl care face să se scufunde vapoarele. Când o fi să mor. plin de greaţă. am zis. cu căruţa. arătând spre mine. Jinga mai are şi-o cracă cu cercei de aur şi un morman de verighete. râse Caramet. — Păcat că pe urmă nu mai poţi să mai spui nimănui nimic! Zise maioru. am zis eu. — Mai e o şansă. am reluat. — Ba da. şi numa proştii nu-şi dau seama că nu va mai fi nimic în România cum a fost înainte. una singură. ăsta e cuvântu pentru ameţeala aia bolnavă care ţi se aşterne dintr-odată în sânge şi te . maioru era la Brăila şi mă aştepta a doua zi dimineaţa la depozitele din port plecase cu cursa de pasageri iar eu tremuram sub coviltiru de rogojini al căruţei care transporta coşciugu Iu Magaie în satu lui din munte şi se legăna în mine un vânt de nebunie… da. îmi răspunse maioru. mă rog să mă doară.Magaie şi parcă bâjbâia în căutarea braţelor. — Ah. şi le scufundă. prinţu a fugit şi… — Ăsta s-a iubit cu fata lui Jinga. patru călăreţi gonind înşiraţi şi lumină albă aşternându-se în ierburi şi anunţă scurt: — Gheorghe Jinga. — Niciuna. zise Caramet. VIII Spusesem „noaptea care vine”. — Şi nu i-a trecut. ar fi născocit el ceva ca să moară. pe când argintăria a fost a prinţului Şuţu. Caramet era singur în drum spre Plătărăşti. să cunoască şi durerea aia ultimă. atunci nu mai avem nevoie decât de-o noapte potrivită. Maioru lonescu privi peste râpă. în câmpie o dungă de fum. un râs întunecat. — Dă-i drumu. convins. Fiindcă niciodată n-ai mai rămas să dormi aici. să simt. mai înainte ca vapoarele alea să fi fost construite. uneori. I-a dat moarte uşoară. şi noaptea venise. Am făcut socoteli. — Noaptea care vine. Omului. zise maioru. înfricoşată că nu le găseşte. sunt ale lui. domnule maior. — Ăl care face să se scufunde vapoarele. comuna Plătărăşti. Şi-am adăugat: Da nimic în afară de argintărie. îşi plimba pe sub nas un degetar cu piper. În hârdău ei de păcură ţipau bufniţele ieşite la vânătoare şi noi înghiţeam primu dumicat din planu chibzuit de maior. — A fost bun cu el. Mă privi lung. dacă i-ar fi fost dat să trăiască mereu. O iubeşte şi-acum. Ştiam că te roade. făcu maioru.

amestecând vorbele sfinte cu înjurături scurte. e un om mort acolo. — Ce vrei? . I-am lăsat şi-am intrat pe o stradă în pantă care duce spre port. înşirate sub nişte salcâmi altoiţi cu dafini. — Noaptea asta neagră ar fi foarte bună mâine noapte! I-am răspuns. Numai purceluşii sunt de vânzare. se mişcară repede spre noi şi opt inşi care şezuseră ascunşi în ele se năpustiră şi-şi înfipseră braţele în mormanu de iarbă de sub coviltir. cu picioarele pe crucea căruţei. aproape de statuia împăratului Traian. Ar fi trebuit să facă cu schimbu. un uluc cu petunii din care picura apă. cocoţat pe-o scândură. Hai. — Hei. sub care păzea o santinelă păzea statuia? Coroana de trandafiri aşternută pe trepte? Sau ţinea calea hoţilor? Am strâns de hăţuri şi-am coborât. la etaj. Capu-mi vuia de hodorogeala roţilor pe pietrele nefărâmate. strânsă între două rânduri de cârciumi mărunte din care răzbătea miros de ciorbă de burtă şi de dovleac copt. se bucură unu. trăgând în nări vreun fir de pleavă. — E deştept. şi şi-a îndreptat spinarea. Nuu! Aveau. nicio putere. se împotrivi ăla cu prohodu. Da sub gându fricii sau în centru lui. da nu vrea să plătească. la Brăila. s-au rupt. da unu era beat cocă şi dormi cu tâmpla pe coşciug. bocanci cu talpă de lemn. trage iute după colţ şi bagăn prima curte pe dreapta. pentru că după vreo sută de metri.mână întins într-acolo unde n-ar trebui să mergi şi-ţi spune că îndărăt nu mai există nimic. Şoseaua intrase între două rânduri de plopi. toate s-au scufundat. că adormisem şi că bolborosesc prin somn. şi legături de ardei puse pe sfoară am auzit vocea maiorului lonescu: — Mâneca stângă. Prin văgăună se târăsc soldaţii. Ăi doi căruţaşi. Şontâc-şontâc. aeru se înviorase. Stătu nu vrea să dea bocanc cu pingea de viţel. rechiziţionaţi de Ghica Dirivici la ordinu procurorului. Şi-a fost spre norocu meu. îngrămădiseră peste coşciug un morman de iarbă şi un coş cu purcei de vânzare. o pană de foc. cânta fără întrerupere prohodu. toată noaptea la răstimpuri. săracii. şontâc-şontâc! — Să nu-ţi închipui că erau răniţi. au pierit. De după tejgheaua cu tablă ruptă. în dreptu unei uşi fără geamuri sus. Alălalt. da din mâini şi clătina purceii care guiţau subţire şi cred că i-ar fi fost indiferent dacă l-am fi culcat cu tâmpla lângă tâmpla Iu Magaie. în răcoarea suflând dinspre Dunăre frunza trăia cu adevărat şi asta era o minune. Mesteca o bucată de turtă dulce. patru trăsuri date cu lac negru. şi el a crezut. căptuşite cu pluş. strănuta. aruncate cailor. să fiu al dracului. şi cu cântece învăţate în armată. probabil. Poate că-mi era şi frică. Omul mă lovi uşor cu codirişca în coaste şi-mi zise: — Ce crezi? Dumnezeu e viclean? Sau apa-i mai puternică decât el? Dimineaţa. unu cu bot de câine mă împinse în piept cu o vergea de fier. patru milioane! Am împins uşa. dorinţa de a merge până la capăt. Cât am coborât. Face război.

probabil fratele ăluia cu bot de câine de după tejghea. îmi strigă un glas de femeie în clipa când vrui să mă apropii de masă. Vino aici. se prelinse pe creştetu meu şi deştele calde se opriră pe urechea dreaptă şi o înţepătură îmi săgeta carnea. — M-ai speriat. Continuând să-mi strângă urechea. pe urmă o matahală crăcănată. scârţâi în aeru îmbâcsit de fum. iar maioru scoase dintr-o firidă un pahar cu capac de piele pe care-l scutură. mai mult cu umăru. până mai jos de coate. Pur şi simplu numa din bunăvoinţa şi din lumina lor. şi plecăm. domnilor. apoi hârtiile atârnau una de alta. şi mă mişcai într-acolo. pe braţe. în faţă. Şi-am rupt nişte hârtie creponată de pe perete şi i-am întins-o. frica-i venea de la îmbrăcăminte. M-am înfuriat: — Trage-ţi mâna acasă şi şterge-ţi jumările de la ochi. Zece sau doişpe inşi. — Trece. Ridică mâna şi mă mângâie din nou şi la spatele meu şuierară zarurile pe postavu verde. obrazu. atât de mari şi adânci încât păreau să n-aibă loc în faţa aia mică. O mână moale. Vorbea din colţu unde nu ajungea lumina din sfeşnice. femeia mă împinse de la spate până la o scară cu trei trepte. la spate. pusă între cele două sfeşnice. pufoasă. — Mă doare. Toţi rezemară tacurile de perete. până la îndoitura genunchilor. adunaţi în juru unei mese de biliard. tu erai?! Omu meu. petice de piele negricioasă. bătând cu pumnu în marginea mesei. mă întâmpinară tăcuţi. lăsând gol mototolu ăla de păr neruşinat. nicio zi mai mult. zise maioru. şi-am pătruns într-o odaie luminată de două sfeşnice înfipte în butuci de lemn. Frica. — De ce? — Păi tu nu vezi? Râse ea şi-şi foşni rochia. ultima rundă. erau prinse cu bolduri de două batiste făcute sul şi înfăşurate în juru umerilor. cu tacurile în mâini. făcând să sune zarurile ascunse în el. adică întreg capu fetei. da cred că vorbea aşa ca să nu mă uit la jocu pe care-l încinseseră ăia cu zarurile. mi-a făcut semn să înaintez către o uşă de placaj. O cheie a clănţănit în broască. Scundă. prinse tot cu ace. trăiau numai datorită ochilor ăia care le dădeau viaţă. îmi zise. Fruntea. — N-ai mai văzut aşa ceva pân-acuma? — Nu. Avea optusprezece sau douăj de ani. dacă-i fusese într-adevăr frică. — Nu te amesteca. şi acolo o văzui. Printre hârtii. până mai jos la buric. guleru adică. şi ceva duşmănos.— Trebuie să-l iau pe maior. El a strâns-o mototol în pumn şi cu capu ăla de câine. cineva înjură. căci . de vulpe. în timp ce dincolo se zbătea un clopoţel de alarmă. — Ah. încă un minut. Vergeaua se plimba pe nasturii cămăşii mele. Pentru că fata purta o rochie făcută din hârtii de câte un milion de lei: cele din primu rând. poate răsuflările lor gâfâite. cu trupu subţire şi cu nişte ochi vineţi şi mari. uşa de placaj s-a căscat fără zgomot.

din care nu vedeam decât partea dinspre fluviu. cu pereţii încălecaţi de valuri de iederă.semănau. cu gura plină de ace. Maioru îl salută. depozitele fără bob de grâu în ele şi o droaie de case îngălbenite de soare. un bătrân cu şapcă cu cocardă fuma liniştit. făcându-mi cu ochiu: Sunt mică. apucându-mă de umăr. el ne spuse să ne aruncăm pe saci şi dezlegă parâmele. un marinar costeliv. spuse fata. şi ăla nu încerca deloc să se apere. cântă. Într-o noapte am să-ţi înfig în ţâţe toate acele alea de pe tine. iar dedesubtu ei. — Inveleşte-i pută! Strigă un invalid. În cabină. aşezaţi pe o tavă alături. Dac-o ţii goală. e timpu. în mijloc. Ina de draci. petice de lut acoperite de bălării lungi de culoarea nisipului. pustie. pe o colivie cu găini. plină cu saci umflaţi. parcă era de lemn. — Te-aşteapt să te-ntorci. ţopăind în cârje. Un cârd de şoareci mecanici. Plâteşte-mi şi-ţi spun ce-i viaţa. lângă un canal mirosind a zoaie. — Pleci? Întrebă printre dinţi ăla cu gura plină de ace. — Şi dacă e plin de păduchi?! Făcu maioru scârbit. — Ce fel? — De om. Sub vadu de piatră prin care e târât peştele în hale. toţi aveau bărbi şi plete. ne înfundasem în ei până la gât şi miroseau a gaz. strânse banii de pe masa de biliard şi. jucând numa din umeri. izbindu-l cu dosu palmei numa peste gură. şi bocănind îndesat cu tocurile. răspunse mecanicu. Balcoane scorojite. ce mai pui de târfuliţă! Zice maioru. prinsă în două clenciuri de tinichea. fapt care te ducea cu mintea că se aşezase în patru labe şi se bătuse cu câinii pe maidan. maioru mă duse printre depozite şi magazii până la halele de peşte. Maioru lonescu se târî de-a buşilea spre bordu şalupei şi întrebă răstit: — Ce dracu cari în sacii ăia puturoşi?! — Păr. de la lipoveni. zvâcnea din cozile de sârmă. cu două posturi de observaţie pentru mitraliori. rufe spălate. bătea un ţigan. turlele năruite de la cazarma marinarilor. — Şi?! Cine n-are păduchi în ziua de azi? — De unde mama mă-sii ai luat atâta păr? — De la Carcaliu. Până ieri. îmbrăcat cu pantaloni scurţi. de la înălţimea lor. un mal spart. plin de rădăcini putrede. veni şi începu să potrivească hârtiile la poala rochiei. Ne depărtarăm încet de mal şi o cratiţă în care era un pumn de vişine înverzite de muşiţă zdrăngănea deasupra cabinei. — Ah. Fata. — Peste două zile. Pj. şi curând intrarăm pe mijlocu Dunării şi lăsarăm în dreapta Brăila. ne cureţi pe toţi. în drum. silozurile jegoase unele încă inundate de armata germană în retragere o moară arsă. strivind totu. da ăsta avea şi bărbia zdrelită. Acum . Sacii erau moi. — Da. — Da n-ai pierdut nimic. o şalupă de şase metri. Ocolind portu. da.

Pentru mine. iau în plus la împărţeală. — Poate că erai beat? Scoase cornetu cu zaruri şi-l scutură în palmă. — Vrei să joci? — Pe ce? — Pe o lingură. Înfăşură păru pe braţ şi-şi lipi obrazu pe el. Vreau să stau cu picioarele pe păr de muiere. Unu cu păr de femeie. Pentru că ţinta mea… — Sau pironu. se răsuceau şi se pipăiau. — Ah. Da fii atent. Am stat două zile acolo. — Umple saltele? — Poate să facă şi asta. trebuie să aibă cearcăne. zise maioru numa către mine. că de prost nu ia marfa asta. dezbrăcaţi-vă şi puneţi hainele sus pe cabină. . — Vreau să desfac un sac. unu din Brăila a aruncat doi pumni de aur în Dunăre. Se luau unu pe altul de ceafă. — Şi la ce-ţi trebuie clăile astea de păr? — Mie nu-mi trebuie. — Sau Turnu Severin. pe o furculiţă şi pe un cuţit. Mai era una la Turnu Severin… — Pentru ea te-au scos din armată? — Avea cearcăne ascunse şi mirosea a lăstun. leagă fleanca. pierd. Încasez ce mi se cuvine şi-mi văd de treabă. îl răsfiră în şuviţe şi-l flutură şi zâmbi: — Să cumperi păr de om! Asta nu-mi trecea prin cap. doar ne-am înţeles o dată! — Aia n-avea cearcăne? — Eşti idiot. Avea cearcăne ascunse. domnule maior. — Dar ce face cu el? — Nu pot să ştiu. scoase un snop de păr blond. Şi pe urmă mai cereau o sticlă de spirt verde pe care-l strecoară printr-un cocoloş de lut şi-l sug până numeri la trei. Sunt şi muieri care şi-au vândut păru. acolo-i pieirea. Adânci. Ăla a mai tuns până acum patru sate de pe lângă Feteşti. care e o ţintă mai mare. — Ţinta mea e Turcia. În cearcăne. Eu nu-ntreb.bărbile alea sunt în saci şi lipovenii sunt cu obrajii goi. o femeie nu contează decât atunci când are cearcăne. Nu trebuie să fie frumoasă. — Numa argintăria. Mie-mi plăteşte să i-l car. îl car pentru unu din Cernavodă. se strâmbau şi nu le venea să creadă că tot ei erau ăia de mai înainte. Şi astea-s ăl mai rău soi din lume. — Niciodată nu m-am uitat atent la păru femeilor. şi când îi dădeau gata. mai mult smulgeau adică. sunt în mână bună şi s-ar putea să-ajung cu două părţi din captură la Istanbul. Câştig. Şi din primu sac pe care-l dezlegă. lipovenii se uitau în oglindă. Da o fi având o industrie. Mi-au spus ăia de-azi-noapte că pentru fata aia îmbrăcată-n milioane. plătesc cinstit. Dacă vă e de păduchi. Vreau să zic că fără barbă şi fără chică nu se mai cunoşteau între ei. O femeie cu cearcăne poate să mă ducă şi-n iad. patru frizeri tundeau şi bărbiereau.

din senin. — Cred că era o femeie cu cearcăne. Dacă vroiai să strici învoiala. Oricum. Asta e. spuse el. înfundat. — Cu cadouri? — Cu de toate. — Aştepţi să-ţi vină în vis femeia aia? L-am întrebat. azi e prea târziu. — Pentru că n-ai cunoscut-o. la prietenul vostru… — La Titi Şorici. Era o femeie cu cearcăne. — N-ai înţeles nimic. Apoi se întoarse cu spatele la mine şi tăcu. — De altfel n-am mai vorbit despre ea de ani de zile. vino cu mine în vis la un om. Desfăcu de pe braţ şuviţele de păr blond şi le vârî în buzunar. Mi-a zis: uită că eşti aici. şi să ne aştepte acolo şi noi să băgăm argintăria în căruţa lui şi . de neîndreptat. — Cu tacâmuri de argint? — Mă. — Nici eu n-am cunoscut-o. — Da. — Nu. — Ce-ţi veni?! Se miră el. Pentru asta ai bătuto. Tata a izgonit-o. — Spărseseşi casa de bani şi te gândeai c-au să te prindă. — Mi-a venit s-o plesnesc. înţelegi? Vine ca un joc. Şincearcă să vorbeşti cu maică-ta. se aduna toată într-un singur gând şi se ducea în vis la ăla. tu trebuie să ştii mai bine decât mine. ea s-a încurcat cu un hamal din Brăila şi s-au înecat în Dunăre. Da ea mi-a zis: dai în mine fiindcă ai simţit că nu sunt aici. nu? — Era. Se ducea în vis la oameni. da era mai mult în altă parte. aşa. Am verificat. — Singur l-ai chibzuit! Singur ai hotărât ca noi doi să mergem pe Dunăre. da e mai serios decât ţi-nchipui. Spuneau că vine la ei cu ceea ce le trebuia şi nu aveau. acolo. de ce?! Eu vreau să mă duc la ea. — Înseamnă că era o femeie bună. trebuia s-o faci ieri. e destul de lacom ca să nu s-abată nici c-o linie de la plan. — Planu are o parte rea. — Ştii. S-a înecat în Dunăre. Doar e acolo jos şi trebuie să te audă. eu nam cunoscut-o. Caramet e de-acuma la ăla. eu niciodată n-am vorbit de bine despre mama. sigur. Da. — Şi ce să-i spun? C-am plecat cu maioru lonescu la furat? — Isprăveşte sau te dau dracului! Strigă el.— Odată am izbit-o cu capu de pereţi şi-am dărâmat un cuib de lăstuni de la streaşină. — Mama o fi avut cearcăne? Mă pomenii întrebând. — Păi… era în casă. — Îmi pare rău. ăia la care se ducea o visau. şi Caramet cu căruţa. Da o fi înţeles că trebuie să ţină căruţa în fundu curţii? — E lacom. se supără el. de ce nu vrei să taci?! Culcă-te şi uită-te la Dunăre. era o femeie cu cearcăne. când eram mic.

îşi trecea deştele prin păr şi sfornăia. la Romafusei. Stăpâne erau culoarea roşie şi neagră. unde în nopţile liniştite se văd arzând vărăriile din Munţii Măcinului. Jinga are rude la Brăila? Spune-mi ceva despre ele. se izbea între pereţii ei de lut. la o sută de stânjeni. ajuns deasupra Dunării. Caii Iu Caramet. şi-mi arătă cu mâna un nor greoi. Dunărea. din alea pe care le pierzi în palmă. foarte bun. Mirosea a piersici sau poate era numa frunza de nuc care se pune pe rana plină de puroi. ale înserării sau ale pământului. veselă. şi noru. şi iarba udă râdea. colorată. izbucni o vâlvoare de fluturi. căruţa cu scoarţele vopsite în verde. Da ştiu ceva care se potriveşte mai bine. un snop de nuiele de salcie şi nişte târnuri de mărăcini. sub coama malului şi. şi-i desfăcu încărcătura. ameţiţi de mirosu ăla nemaipomenit de pământ răvăşit de ploaie. Maioru. Caii Iu Caramet se liniştiseră trebuie că se mirau în ei de pornirea aia sălbatică ce-i cuprinsese mai înainte şuviţe de fum. mobilizat pe loc. şi pe urmă să plece. peste o jumătate de ceas înserează. că nu pot să joc eu toate rolurile. şi mirosea şi a găinaţ. după un sfert de ceas. pe creastă. alături. foşnind. Uite că se stinge şi soarele. să ia parte la frământarea lui Jinga. Mi-am scos cămaşa. A fost sergent în Regimentu 3 artilerie Franţa. şi el să mai stea o jumătate de zi. se sparse şi revărsă peste noi un potop de apă. — E o rugăciune? — Nu. Câre-i partea rea? — Aia. — Ah. nechezară şi se aruncară unu spre altu să se rupă cu gura. trebuie să-mi fac intrarea fără să trezesc bănuieli. — Fluturi cap-de-mort. Salcâmii şi prunii din livadă se mişcară. Şi apoi trecurăm din stuf pe iarbă. Era ca a doua ploaie. — Bun. Pe urmă ne-am strecurat în foltanu de stuf din stânga debarcaderului Iu Jinga. la grădina de zarzavat a regimentului. dă-l dracului! — Ţi-e teamă? E bun la împărţeală. legaţi în pripon. pluteau pe sub coroana pomilor fără rod ai Iu Jinga. adică şi p-al tău şi p-al Iu Caramet. mâine seară o să mâncăm ciorba cu linguri de argint. apăru soarele şi. — Pune-l pe foc. legănătoare. . — N-are.să dispărem. spuse maioru. Noru trecu aşa cum venise. Şi-acolo am văzut caii Iu Nae Caramet. care se apropia împins de vântu cu miros de nămol şi de ape. din contră. la tine m-am gândit şi ţi-am adus aceasta amintire. magazia unsă cu catran lucea întunecată lângă o stivă de buşteni de plop pe care zăceau două coase vechi. râse maioru. — Ce-i asta? M-am mirat. sus. ridicat dinspre coada lacului Şerbanu. îmi răspunse maioru. Ultimele două ceasuri ale zilei le-am petrecut ascunşi în crângu de arini din dreptu castelului Şuţu. — Fac rău? — Dacă nu eşti prevăzător. împinsă de luna în creştere. Hei. tot războiu l-a făcut aici. da. în vale. să nu bată la ochi. şi scoase din buzunar un pistol mic. şi băşicile ploii mi se spărgeau pe spinare. da cu atenţie. ieşite din noaptea lui adâncă.

Am căscat poarta de rogoz din gardu grădinii. nu ştie că se duce să se-nfunde-n noroi!” Luna tremura. ajutoru comandantului de regiment de la 3 artilerie Franţa. toţi credeau că-i cimpoi. Deodată. O gheară de găină râcâia în ea. maioru mă strânse de braţ. În curte. numa din auzite. Maioru îşi mişca fălcile larg. şi arătă spre ceasu de masă de pe brâu sobei. Diculeasa clănţănea din dinţi şi un fir de scuipat. şi un pumn de bile de lut. i-am zis maiorului. Ce vă povesteau despre mine? Că beau vin dintr-un burduf? Nişte tâmpiţi. sergent Jinga. — El este. — Noi. cădeau de la cosoroabă. cu spatele la uşă în colţii înfipţi pe partea de sus a uşii atârnau o cămaşă naţională. sub ferestre. pe sub streaşină odăii unde-i cazanu de ţuică. . M-am apropiat uşor de perete. Jinga avea cămaşa ruptă pe burtă şi cu deştu mare îşi pipăia buricu. sau numa ca să stric. care le arăta capetele şi umerii. parcă mesteca ceară. îi zise Diculesii. îl auzii pe maior. Frunza fâşâia. plin cu napi sălbatici. Sper că nu-ţi trece prin cap c-o să-ţi acord o prelungire. înainta câţiva paşi. Subţiindu-se. ca să-mi astâmpăr teama. un rând de bete şi căciula în care ascunsesem puii pe care-i vopsisem de Paşti pentru Tita rotea în mână un pistol mic. nu vorbim de superiori. Aia ne-ar fi adăpostit. şi m-am îndesat cu nasu în geam. trupa. şi-am priceput că odată cu ploaia aia mică. şi-aprinde lampa! „Bivolu. Valuri de iederă. cineva înfipsese o minge făcută din cocoloaşe de păr de vacă.— Nu e noaptea de ieri. — Încă două minute. păpuşă mică. urmată de invazia fluturilor. maioru lonescu. pentru porci. numa în cămaşă şi-n izmene. încărcaţi cu perne şi cu aşternuturi. Pe galerie era un cazan de tinichea. pătrunzi în tindă. îi curgea pe bărbie. călcând încet. îl auzii. şi peste movilele de boştină. sub agud. — Bună seara. Din vedere nu vă ştiu. Mută-ţi gându. Un scaiete cu patru măciulii groase împrăştia aromă dulceagă. de la majuri. se holbau îngroziţi la mâna maiorului. — Sunt locotenent-colonelu Crişan. Dacă va fi nevoie. respectuos. răspunse Jinga. iar Jinga şi Diculeasa. Da poftiţi înăuntru. — La cinci minute după ce-i bag în casă. cu ţeava scurtă. — Adică. Noi primim ordinele şi le executăm. maioru se strecură în drum printr-o spărtură a gardului şi peste câteva clipe intră în bătătură pe poarta care se deschide pe o roată de tuci. În odaie. asta ne vinde. — Să trăiţi. în ţepii lui viguroşi. nici eu nu ştiu bine. sub o oglindă pătată. n-am chef să stau aici până mi-o creşte ţăcălie ca la capre. pe care nu îndrăznea să şi-l şteargă. — Asta-i. Dă fuga. te furişezi pe galerie. am trecut în partea din faţă a casei şi m-am săltat pe galerie. sergent Jinga. mă mai cunoşti? Jinga. bătuse. ticsite de muşte. cercetându-l atent. Din salcâmi venea mireasmă de floare. alături de singura fereastră luminată şi. îngrămădiţi în peretele ălălalt. cu întârziere de aproape trei luni. am deşurubat piuliţa în care se îmbucă drugii oblonului. şi ora înfloririi salcâmilor. proptit zdravăn pe picioare. apăruseră Jinga şi Diculeasa.

Maioru apăsă cu stânga căpăcelu şi sunetele se stinseră. — Îmi pare rău c-am lăsat-o. Unde. plină de ură. parc-ar fi-mproşcat cu boabe de măzăriche. Jinga s-a scuturat şi şi-a muşcat buzele. Se repară… O şubă de oaie. Uite colo. şi de fiecare dată te aşteptai să vezi sărind o dâră de scântei. Diculeasa a închis ochii şi a dat drumu unui sughiţ lung. — O să te bată Âl-de-Sus! Scânci ea. de cuţite şi de furculiţe. voi ăia de-afară. din secunda asta. să ştiţi. — Aşa. am ocolit prin fâşia de lucerna. tăind-o prin fundu livezii. urechile ciulite. mângâiată de flăcări. Jinga nu minţise: lăzile erau în butoi. i-o aruncă. Cuţu-cuţu. ceasu de masă. şi-am ascuns prada. — Zău! Se strâmbă maioru. îl auzii pe Titi Şorici. — În magazie. trasă pe buza malului. pârâind. Am desfăcut clapele fiecăreia şi-am dat de linguri. patru mantăi şi câinele ăla de marmură. care fumau sub gardu Vetinei. erau doi în salonu ăl mare”. Deasupra e un strat de răpită. am dat în brânci ca să ajung neobservat de nimeni în ograda Iu Titi Şorici. hâţânaţi niţel cerceveaua. croită mai lung. îmi place. O prostie. Şuiera ascuţit sub vântu răcoros de pe Dunăre şi una din aripi. Toată argintăria e pusă în trei lăzi care-au fost de muniţie. . Hei. argintăria strălucea în ape subţiri. vorbi Jinga. ca să-mi mai ud o dată tălpile pe locu ăla care-mi fusese drag. mi-o trecu mie. aşa-i? Spinarea îndoită. Peste cinci minute. curaj! Îl îndemnă. maioru o prinse din zbor şi. zicând: — La-o. M-am târât spre căruţa Iu Caramet. Zise: — Gata. e sfinţită! Am alergat şi propria mea călcătură îmi bubuia în urechi şi-am deschis magazia. în plasele de sârmă. tiptil. pe şnuru cu cruciuliţă. da-n clipa aia zbârnâi. Am îngrămădit totu într-un sac şi. răsunând greoi. pentru că puţin a lipsit ca să dau peste Titi Şorici şi Nae Caramet. Grivei! Parcă zici că stă să te muşte. se izbea. ascultând cum sună morisca de trestii fixată de Râmniceanu deasupra cuştilor cu porumbei. se rugă Jinga. aparatu ăla de radio… merge? — Defect.— Cereţi-mi bani. arătă în colţu dinspre drum al odăii unde nu puteam vedea: două suluri de covoare. în magazie? — În butoiu de lângă uşă. aşa cum ne înţelesesem. poţi să te consideri cu ceafa culcată pe un brici. şoldurile atinse de pete negre şi de zgârieturi. în raza de lună strecurată prin răsunătoarea de deasupra uşii. A fost viu şi-a împietrit la vânătoare. fără să vreau. răspunse maioru. vrui să strig. Şi ridică pistolu. — Păi şi voi furaţi. Faţa maiorului se lumină. Ascunzătoarea cea mai sigură e aia la vedere. picioarele zbârnâind. de unde-l ai? „De la prinţu Şuţu. Apoi. Am bătut cu pumnu în crucea de lemn. am luat-o îndărăt şi. maioru urma să iasă şi să ne întâlnim în stuf. Cheia! Jinga smulse cheia pe care-o purta la gât. unde pregătisem o luntre. — Frumos cuvânt. Mă crezi aşa de prost ca să plec de-aici cu buzunarele doldora de gunoi. — Te cred. deschizând fereastra.

răspunde Neicu. Ştiu. voi furaţi mereu şi vă legaţi de alţii. iar dedesubt stă scris cu litere de bronz: „Şi când veţi fi ca sămânţa. mie să-mi faceţi copiii aşa cum vor fi ei peste patruj de ani. voi sunteţi mai ai dracului. şi lămâile parcă-s legate cu aţă de crăcile lui. n-avea cum s-o impută. du-te-n mă-ta. I-ai spune: E-hei. îi făceau portretul pe hârtie cu creionu şi se rugau să le plătească ăla ce-o vrea el. cochilia. şi-aţi pus mâna pe cât pământ aţi putut mai mult. în fiecare zi te-nchini în faţa lui. şase luni în pământ. — Te roade? Zise Titi Şorici. — Mai stăm un pic. Intr-o zi. să-mi dau lucrurile pe porumb. Neicule. dacă sunteţi graşi. — Lasă că ştiu ce zic. o întreabă Râmniceanu. — Adică tu.— Dacă-i aşa. ca şi tine. şi nu se răscoală maţele-n tine?!” „Sunt cu usturoi”. dădică!" îndrăzneşte Mitana mea şi Vetina o-ntreabă: „Titi ştie? El e cu partidu comuniştilor. unde mă duc eu. şi râgâie. pe urmă pe-al fetei. domnule Neicu. — Vorbeşti prostii. şi ăla cu ideea . Mitana. Mitana. da o să fie şi cine o să ţi-i scoată. hai să-i băgăm în mă-sa. „Cum mănânci tu scoici. se împotrivi Titi. Ăia doi au desenat întâi chipul băiatului. ce i-ai spune Iu lisus dacă lisus s-ar coborî din icoană să-ţi dea peste labă. Neicule. Da nu trebuia s-o trimit. să nu mai miroasă faţa de masă în care a târât nevastămea câinele ăla. Ăia Vetina. A luat şi frate-tu Gheorghe un câine deăsta. Vă place să chinuiţi omu sărac. „Nu vrei să guşti. aşa-i. da toată lumea a luat câte ceva în noaptea aia. le soarbe când mişcă şi se răsteşte la mine. că plec în Oltenia. că ce ştie mârlanu ce-i şofranu? Da. şi n-am o coajă de pâine să iau la drunii şi nu te mai mira ca proasta. Neicu are-n farfurie scoici şi Mitanei îi vine să verse când le vede. Sunteţi de aceeaşi teapă. nu mă-mpac cu ele. cum se zice şi fluier orice cântec!’ „Vreau să vând câinele ăsta." lisus urcă pe munte cu durerea lumii. Vreau să ştiu cum or să arate ei când or fi oameni mari şi eu oi fi mort”. şi zice pardon. Bocu. zise Caramet. şi pe muntele de icoana nu-i niciun măslin. Neicu şi Râmniceanu mai mult ca sigur că stau acum la masă în salonaşu care desparte casa-n două şi n-o să se scoale până nu-şi umplu burdihanele. Răstoarnă-i Mitanei două sau trei ciurele de făină şi spune-i Iu Neicu să s-astâmpere. să nu zică mâine că te-am momit. că te-am înşelat!’ Ştiu. Domnule! … Ai. câţi ghimpi am şi eu în talpă. Tu vrei să-l pui cu tălpile în sus şi să-l scobeşti în talpă. că ce-o fi având câinele în burtă de-i aşa de greu? Piatră. am întâlnit anu trecut doi zugravi de biserici. e de furat. răspunse Caramel. Da voi. da acum te atârni de preţ. e numai un lămâi. stă în colţ şi se uită la icoana de carton îngălbenit care-l arată pe lisus Christos cu crucea pe Muntele Măslinilor. Pân-o să-ţi dea una cu măciuca la mir. — Nu. vrei să iei câinele ăla pe nimic. ce vrei să aibă?! În dovleacu tău ăla prostu şi plin de slănină oi fi crezând că are burta plină cu mâncare! Şi nu mai zbârci din nas. adun osu lor. Bocu le mănâncă şi crude. şase luni afară”. că eu am trimis-o. Şi Mitana mea stă acolo într-un colţ… — Poate stă chiar cu ei la masă. unu ca tine sau ca Jinga sau ca Neicu le-a zis: „Mă. eu. Nu-i lua nimeni şi prindeau câte-un copil. Pe lângă Calafat.

au răspuns din apă picioarele şi mâinile de lemn. iar cele din urmă duceau oameni de lemn. am întâlnit o flotilă de bărci patruzeci sau cincizeci aliniate în lungu foltanului de stuf. şi aveau ceafa pătată cu fosfor. Bărcile lungi. sub ceru adânc şi larg. la dreapta. îngroşate de ierburi mucegăite. înfricoşat de luna care mişca năluci pe ape şi printre sălciile vechi. pe lângă o plantaţie de nuci. şi nevastă-sa mireasă. fiecare se desfăcu din încheieturi. am ocolit insula cu plopi negri din mijlocu lui şi-am intrat în matca puternică a Dunării. uscate. Şi copiii erau acum mai bătrâni ca părinţii. la distanţă de-o clipă una de alta. şi toate erau chele. aproape atingând cu mâinile pământu ăla mişunând de foşnete. am traversat Noianu. pe sfoara curentului. la revedere… Se sculă şi-n clipa aia se auzi răcnetul lui Gheorghe Jinga: — Oameni buni. care era acum mai tânăr. cu picioarele lor ţepene. oamenii de lemn veniră spre mine şi când ajunseră la botu ulucului. nicio undă de vânt nu mă atingea. Ei. am smuls din ţăruş un uluc. ruginit. m-am aruncat în el şi. şi ăla s-a supărat: „Nu sunt copiii mei!” Stăpânu bătrân. la Brăila am să vă stropesc cu gaz şi-o să vă dau foc. Potlogari de lemn. şi-a chemat câinii: asta a fost plata. — Hei. Frânt de şale. lovind îndârjit cu vâslele. şi se mistuiră. Şi nici luntrea pe care o pregătisem amândoi pentru fugă. am alergat spre debarcaderu lui Titi Şorici. m-apucă dracii. în care se strigau păsări de noapte şi duhoarea mlaştinilor verzi din cuprinsu bălţilor se subţia.lui nebună a agăţat portretele între fotografia lui şi-a nevestei. picioarele şi mâinile drepte şi. Jos la Dunăre nu l-am găsit pe maior. săltară toate pe creasta unui val înspumat şi din coama lui clocotitoare se aruncară pe rând. — Da unde sunt oamenii? Am ţipat. barcagii care murmurau un cântec tulbure. La stânga trecură picioarele şi mâinile stângi. aşa desperecheate. cine sunteţi? Am strigat la ei. sclipitoare. învelite parcă în piele de somn. înşirate în linie dreaptă. Umăr lângă umăr. mama măsii. — Noi suntem. ulucu meu plutea liniştit. călcând tăcuţi pe spinarea Dunării. iar în faţă înotau capetele. — Capete de lemn! Am continuat batjocoritor. Aia din frunte avea la pupa două aripi de moară. pătruns de spaimă şi de mânie. se clătinau şi azvârleau în Dunăre oamenii de lemn pe care-i împroşcasem cu ocări. M-am dus la vale kilometri întregi şi-un clopot mi se spărgea în cap poate că băteau clopotele în Plătărăşti şi când am dat cotu spre Brăila. Niciun răspuns. când era el ginerică. în discu ăla galben. răscolite de-o furtună bâlbâită pentru că totul se petrecea numai acolo. săriţi! Titi Şorici şi Nae Caramet se repeziră peste gard. iar eu spre Dunăre. găurit de stele. unse cu fosfor. în curtea Vetinei. cu ceas la buzunar şi cu beteală la piept. prinseră să bată apa cadenţat. Roţile de moară prinseră deodată să se învârtească o floareasoarelui uriaşă în care petalele erau cozi de flacără jucând neîntrerupt şi apele se învolburară. şi toate . de ce stă muierea aia atâta acolo? Nu vor. Mai înainte ca bărcile să piară.

două zile poţi să mai rămâi. Pe urmă: „Caramet. — Pe şalupă am avut o strângere de inimă. ca să le încălzesc. adică numai un capăt al ei. — Atunci să-ţi dau banii. IX . — Deci. Atunci era ca şi cum aş fi avut mâinile degerate şi trebuia să le bag între ţâţele Bişcăi. Caramet îşi mesteca buzele. Omoară numai cai. când se răcoreşte noaptea. adevărat. Şi iar: „îndepărtează-te la cincizeci de metri. scoate sacu cu lăzile şi pune-l jos!” El scotea calu ălălalt din ham.căpăţânile s-au întors cu faţa la mine şi n-aveau ochi. spre deosebire de tine. îi atârna din buzunar. ca să nu mai aibă ofiţeru de serviciu ce să rupă. Pentru că el nu omoară oameni. după obiceiul lui nenorocit. Ne-am dat la mâna lui ca orbeţii. — Vreau să uit de vaporu ăla. — Plec mai încolo. Nu trebuia să mergem acolo. — În Jinga nu. — Şi calu ălălalt? — S-a suit pe el cu argintăria şi s-a dus nebun spre Dunăre. eu tocma mă gândeam că voi sunteţi la Brăila. şi calu a murit dintr-odată. — Nici atunci. trebuie să plec. Pe tejgheaua de zinc fumega o lumânare. — Îmi pare rău că am înecat ulucu Iu Titi Şorici. Caramet!” Avea deştele încărcate cu inele de aur şi craca aia cu cercei. sprijinit în coate de rafturile goale. răspunse Caramet. Dincolo de ea. M-am trezit când eram în Lacovişte. îndepărtând lumânarea dintre noi. Adică nu-i omoară cu mâinile. ştiam că nu mai are în el niciun strop de răbdare. — Auzi? Îmi spuse el. — Ducă-se dracului! Eu mă gândeam la oamenii de lemn. pe care? Stânga sau dreapta?” „Cum ai ajuns aici? M-am răstit. Şi se opri. — Limpede. — Nu trebuia să-l credem. — Ţi-am spus. Numai o singură dată a avut răbdare: când l-au înştiinţat că va fi degradat în faţa frontului. n-am zis deschis să ne întoarcem. — Când mi-a împuşcat calu. dreptu tău. s-a hotărât el. Ca să-l încalece sa suit întâi pe butucu roţii. A tras în frunte. Caramet. Da. în Dobrogea? — Aia a fost altceva. Atunci a stat şi şi-a descusut în linişte galoanele şi petliţele de la uniformă. şi nu ştiam ce vrea să facă. între ochi. Mi-a ieşit în faţă dintr-un şanţ. L-am privit zâmbind. — Cel puţin eu nu trebuia să-l cred. îmi zise. Vreau să nu spui că te-am înşelat. Şi unde-i Ion?” „Dreapta”. Am mârâit numa printre dinţi. — Sper că n-a tras. poţi să mai rămâi. — Nu vorbi! Băteai din pinteni s-o pornim cât mai repede. două. a trecut în faţa cailor şi m-a întrebat: „Alege. Pentru că. — Plec în noaptea asta. — O zi. eu ştiam că-şi pierde iute răbdarea.

A Iu Mohreanu să aduci neapărat un cal da ai grijă când pleci sa fii deştept să nu puie ăia. îl puse pe administrator sub stare de arest şi făcu daruri tuturor servitorilor. — Mutu de la manutanţă! Toţi spun aşa. Se hrănea cu conserve suedeze. Se strâng aici. având patru cai în primire. Asta se întâmpla în preajma Crăciunului. Beau vin cu vadra şi torn ţuică în opaiţ. Zici ca are dureri de burtă şi te duci săi plimbi şi dus ai fost. Mă şi mir că nu v-aţi rupt gâtu pân-acum! Sunteţi mână-n mână cu jandarmeria. primi o scrisoare de la Che Andrei: Furai iute te regele de trei cai buni şi vino cu ei la Plaiuri în Ţinutu Râmnicului la via statului undei director tovarăşu Amuzian om bun. după cum urmează: primul. Dă-i. Ăsta îl cinsti pe Ion la biroul cu pereţii acoperiţi cu hărţi şi-n timp ce-şi smulgea cu o pensetă perii roşcaţi din nările largi. jumătate din stocul furnizat de Crucea Roşie internaţională trecuse în magaziile Domeniilor Coroanei –. Eu te aştept cu multă nerăbdare şi să ştii că la primăvară merg să pun o oală cu jar în streaşină Casei lui Caramet unde a muritfratirniu Magaiepentru că îmi spune inima că huiduma de Caramet la dus la. grăjdar. Am zăcut trei luni la călugăriţe la schit toate au dinţii căzuţi din lipsă de mâncare bună sunt bătrâne şi se joacă cu aricii. făcu o copie după scrisoarea cu creion chimic şi i-o dădu administratorului. cizme. obişnuită în România. condusă de un scafandru din Brăila. Scrisoarea mea so rupi şi dacă vii fără cal degeaba vii au încercat şi alţii pe care nu iam primit. negă c-ar fi furat vreodată fie numai şi un căpăstru. care citea toate hârtiile. fixându-l în ochi. Grajdurile de-aici sunt cele mai sigure ascunzători. căpeteniile hoţilor din trei judeţe. îl soma să-i vorbească despre legăturile pe care le avea cu hoţii de cai. să-i spui. care-i vuia dogit sub ţeastă din pricina dopului de vată înmuiată în spirt şi înfundat în nara dreaptă: — Vă propun să lucrăm împreună. Pe seu. stăpânindu-şi iritarea produsă de sunetul propriei voci. sau numai pe şef. factorul poştal. O singură dată. însă. declară Ion. în decembrie. rochie şi chiloţi pentru nevastă-sa. Cei cinci grăjdari ajunseră în faţa Comisiei în zori şi primiră. iniţial. Mă sui călare. Nu mă iscălesc miroşi tu cineţi scrie. Zii să vie încoa în noaptea de Anu Nou. o şapcă cu . de ştire idiotului ăluia să renunţe la mania de a scrie bilete. După o săptămână. Pe drumul dintre Lacovişte şi fermă. când se aşază zăpezile.Intră la o fermă regală. cărnoase. spre a se ţine la curent cu ordinele Bucureştiului. Cheamă-ţi ceata. moarte. Laba pe tine. Totu cu uşile încuiate. Cai navem deloc şi mie dor de un calpe bou nu tot sa. populaţiei înfometate printr-o mişcare. speriat. Mihai I de Hohenzollern fu silit să renunţe la tronul României şi Comisia judeţeană de inventarierea bunurilor provenite din Domeniile Coroanei. cravată şi bocanci. Om sigur mia spus că acolo unde eşti sunt cei mai prima cai. două perne. Cât vă ia? — Am furat numai la nevoie. al treilea. al doilea o pătură. un costum de haine. administratorul îşi sprijini palmele pe masă şi. destinate. Ai să bei vin ce nai văzut tu niciodată vino urgent cu cai. Ion. în noaptea de 30 Decembrie. dormea într-o odaie măturată cu pelin şi. rosti scurt.

Vineţi de frig. un pulover de schi şi un drot pentru încreţit părul şi mustăţile. — Bun. Zărindu-l pe Ion. să purtaţi sănătoşi. topoare şi o canistră de petrol cu care să aprindă. iar al cincilea. şi ne ducem la Plaiuri. toate păstrând imprimat în medalie chipul de ascet al generalului care avusese via şi fugise peste graniţă. Să fiu măgar. şi ele ferfeniţite şi. fraţilor! — Da nu se poate cu mâna goală. care dregea nişte saboţi în faţa căminului: — A sosit! Ţi-am spus că vine. noi ce bem? Că mă arde pe gât de sete. luară şi doi câini. sub turla în formă de bulb. Două felinare vechi. slăbănog. trei cai. o cravaşa cu mâner de ivoriu. ăştia. pe o ninsoare turbată. — Vin roşu. târând sacii cu provizii. descoperind bunătăţile pe care grăjdarii le trăgeau din saci. Ajunseră la Plaiuri. sania. — Mulţumiţi? Întrebă scafandrul. Ionică. un tip scund. strigă directorului Amuzian. seara. în caz de primejdie. în cămaşă şi în pantaloni de lână tricotată. legănându-se pe tocuri şi fluturând şapca cu clape. smucind de-o mânecă a scurtei. grăbiţivă.clape. ce v-am dat. două de grâu şi unsprezece crapi pescuiţi la copcă în iazul din pădure. spuse un grăjdar. paiele şi snopul de nuiele îngrămădite în spatele lor. Vreau să le pipăi cu gheara mea. zise Ion. şi v-aducem un butoi cu vin. o cămaşă şi o scurtă cu guler de miel astrahan care se încheia în trei rânduri de curele împletite. Ion şuieră prelung şi sania porni în goană. cu labe ca de crab şi obrajii îmbâcsiţi de pistrui negri ca pieliţa caiselor bolnave. Sub directa supraveghere a scafandrului. aşternut cu două cergi mocăneşti şi având la un capăt un bot de luntre plin cu borcănaşe cu ciuperci murate. purtată de trei cai în hamuri noi. Grăjdarii. îmbrăţişându-l. camarade. al patrulea. Carne! Peşte! Fasole! Ca la popota generalilor! — Vrem băuturică în schimb. după aprinsul lămpilor. căptuşită cu pâslă. nu doi. în plan cu tavanul. temându-se de lupi. pâinişoare. . cârpite cu blănuri de animale. luminau faţada conacului şi. ghebi. Che Andrei. Daţi ordin şi înhămăm la sanie doi. Ion Mohreanu. Staţi! Urlă. la sfârşitul războiului. de spiţele căreia atârnau în lanţuri bărdace de porţelan. două băniţi de fasole uscată. o pereche de pantaloni. o saltea şi un coş cu gheme de lână. de groaza comuniştilor. se aruncă Ion. clipind trufaş din singurul ochi teafăr. năvăliră în casă. — Vin rubiniu care sfârâie în pahare! Plescăi din limbă scafandrul. scârţâia o roată de fântână. pierzându-se în bălţile de întuneric din câmpia înzăpezită. în ţinutu Râmnicului. sus. Păi. dincolo de Râmnic. Nu există să-i trimit vorbă şi să nu i s-aprindă călcâiele. sări pe podeaua acoperită cu covoare rupte. — Ce să mai vorbim?! Răspunse unul dintre grăjdari. râscovi. se legăna într-un hamac făcut dintr-o varsă în trei foi. din faţa voastră. mândru de dărnicia lui. o piele de urs cu căpăţâna împăiată. fu trasă la scară şi aşezară în ea cincizeci de kilograme de carne de porc. dacă nu te aşteptam în seara asta! Îi spuse lui Ion. în stâlpul de fier. Da acum vin c-o întrebare: noi. hribi.

Să vânăm şi noi cerbi şi porci mistreţi. învăluit în pâclă albastră şi acoperit de tufe de gherghini. Ne-aţi năucit şi v-am năucit. îl sărută pe bot şi-l purtă până la foc. În timp ce grăjdarii din Lacovişte se luptau cu damigeana pântecoasă vinul auriu le curgea pe bărbie şi pe piept şi ei râdeau. le jumulim şi le frigem. are un cap ca de găină. pentru că. Cu puşca. zise Amuzian. Mi-e milă. uită-te. vin alb. Spre miezul nopţii.— Avem. învălui plăcut întreaga încăpere. înfipse în ele câte-o halcă de carne şi le aruncă pe jarul din vatră. Vin roşu. cu pumnul închis. Mirosul slăninii. — La dracul… La dracu! … mormăi altul. — I-auzi! Se miră pentru toţi grăjdarul desculţ. Înfulecau lacomi. eu mâine dimineaţă mă gândeam să-mi fierb cureaua şi uite ce ne-au adus! A Iu Mohreanu. ţinându-i coada între dinţi. ultimele din cireşul urcând cu crengile până sub acoperişul de draniţă al casei. saltă damigeana din colţ şi dă-le leţilor să bea. lihnit de foame. — Vă î-ne-căm în vin. se împingeau să apuce rând şi unul arăta cu degetul peretele de la miazănoapte pe care şerpuia. — Bea. Nuu! Pur şi simplu mă înduioşez de soarta lor mizerabilă. Le dărâmăm. Vreau să zic că tovarăşu Amuzian le sfârşeşte unde le prinde. şi oasele le adunară la colţul mesei şi Ion le luă în poala scurtei şi le duse câinilor. Cei din Lacovişte se încălziră repede – ăla care căpătase o pereche de bocanci şi-l strângeau dădu jos bocancii şi întinse obielele umede şi împuţite pe pragul de faianţă al vetrei şi când Amuzian răsturnă carnea friptă într-un castron. la capu lui. şi strigă: Jos regele! Jos boierii! Las’ să mai fim şi noi la cârmă. camarade. Raci de lumină sticloasă atârnau de felinarele de la intrare. ţuică. zvârli în sus braţul stâng. pocni Che Andrei cu pumnul în masă şi înălţând fruntea tăiată de bentiţa neagră care-i da un aer de corsar. Păi. Să le dispreţuieşti precum le dispreţuiesc eu şi să le aţii calea. ridică un crap îngheţat. când se urniră să urce butoiul în sanie. — Regimu nou. camarade. Le urăşte. iar cu acest prilej dezlegă calul mărginaş şi-l mută din grajd în remiza de unelte. — Vinovat! Răcni deodată Che Andrei. frunze ca de bronz. topindu-se. cu burta arămie. când se ridică ele cu miile şi pornesc spre ţările calde. ningea cu măzăriche aspră. dă dreptu fiecăruia să se urce în căruţă şi să plece să vâneze dropii. zise Che Andrei. rupând cu mâinile şi cu dinţii. De toate. declară Che Andrei. scoase nişte ţepuşi de fier. Che Andrei. o să tragem liberi cu puşca în toate raţele sălbatice. încins peste şale cu o broboadă turcească. apropiindu-se. îl întrerupse Amuzian. plini de grăsime până la coate. — Numa de iepuri mi-e milă. Vinovat! A zis judecătoru cel mare şi-a arătat cu deştu fiarele sălbatice. cu laţu şi cu arsenalu de la Bucureşti. da nu-i ocrotesc. înflorată. cu arcanu. cu capcanele. — Şi e plin de ură pentru vulpi. La întoarcere găsi pe masă o găleată cu vin roşu din care adia parfum subţire de trandafiri. se rostogoleau prin curte şi roata cu bărdace de porţelan scârţâia pe osia de . un izvor desenat cu sineală Amuzian. De-acuma. tropăind în jurul lor. îl îndemnă Amuzian şi dintr-odată se întărâtă. se repeziră ca lupii asupra ei.

care se roteau în jurul săniei. — Eşti omu care-mi trebuie. al dracului ce eşti! Zise Ion. — Pune-o să-şi descânte de sperietură. şi-l curăţăm la sigur. mi-ai umflat scurta! Am zis eu că d-aia mă opreşti. ăia din Lacovişte nu-şi dădeau seama că ceea ce căutau ei era un cal. — Da n-auzi ce spune muierea?! Spune c-a trecut un lup. — În regulă. mişcaţi-vă odată! Se întoarse răstit spre grăjdarii din Lacovişte. în picioare. Se spulberau. două şiruri de platani bătrâni înaintau prin mijlocul viei către munţii din zare. — Tu nu pleci. privea foişoarele din vie peste care se roteau. îi spuse Amuzian lui Ion.lemn. o locuiesc zilierii şi Amuzian vroia să le cerceteze repede. Pe tăpşanul plantat cu meri având trunchiurile înfăşurate în cârpe şi-n papură. groasă de câteva palme. mahmur. Tutunul avea un gust de brad şi de fericire neînţeleasă. — Vino. şi aerul filtrat de păduri îl înviorară pe Ion imediat ce ieşi afară. Tu rămâi la mine. Trebuie să stăm aici de cum se înserează. Amuzian se umplu de draci până să izbutească să-l scoale pe Ion. Încleiaţi de băutură. lucru cât se poate de limpede. spuse ăla cu şapcă cu clape ca nişte galene radio. vara. Hei. domnule. zise Ion. — Rămâi. Iar eu am dormit tun. cu crestele poleite în galben sticlos. călărea fălos Che Andrei. mărginită de troiţe de lemn. calu-i numa pentru mine. da-ţi dă-n loc cămaşa vinului. Tot timpu te-ai holbat la scurta mea. zise Ion. Câinii se aruncară bucuroşi în braţul de paie de dindărătul butoiului. De mâine. ciori . Hai. azi. „Aici ţi-e dor de femei!” se gândi el. se-nfurie Che Andrei. Şi nu mai urla la mine. râcâind cu unghiile pe scurta lui. îngenunche şi suflă peste urmele de lup. — Cum aşa?! Se miră Ion. zise el. Nevasta unuia din paznici descoperise urme de lup în platoul unde-i casa pe care. — O să-mi ia scurta. Eu l-am adus şi tot eu l-am ascuns în remiză. molfăind în gură o ciupercă murată. se atârnă Amuzian. Ion vru să-l strige. — Şi ce dacă ţi-o ia? Ţi-o ia. Dimineaţa. Şi taci din gură! Ceru Amuzian. ăilalţi chiuiră şi sania prinse să lunece prin iarna plină de taină dintre dealurile cu podgorii spre iarna înaltă şi îndrăzneaţă din câmpie. imenşi. — Nu merg. — Lasă-l. tresări el deodată. dar Amuzian îl opri. ăla cu hăţurile trânti o-njurătură. şi a trecut în zori. că n-oi avea timp să dorm în ţărână două mii de ani! Începu să se blesteme. — Vrei să mă dezbraci. declară. ascultând zgomotul unui tren depărtându-se printre coline. Suflă nasul şi-şi aprinse o ţigară. mâine şi poimâine. să se plimbe cât vrea. — Ţi-o plătesc. şi pe-o altă alee. Sunt director! Zăpada albă. — Puiandru fără greutate. Bate palma şi să mă-njuri pe mine dacă ţi-o fi rău aici. croncănind. şi fluieră câinii. O pasăre cu penaj colorat ţopăia pe o buturugă. Ion.

rătăcite. Pe stâlpii lor, vreji de iederă, ca o reţea de corzi încâlcite de zăpadă, şi în parii cei mai înalţi, giruete pentru a indica direcţia vântului, acum încremenite. — Spune, facem pândă? Îl întrebă Amuzian. — În viaţa mea n-am tras cu puşca în ceva care se mişcă. Amuzian, tot în genunchi, cu mânecile scurtei suflecate, fiindcă-i veneau prea lungi, ridică intrigat faţa punctată de pistrui negri. Colţul stâng al gurii i se strâmbase ca atacat de un bob de otravă, sub pleoapele închise vinete, sau mai bine zis, însângerate nesănătos, pleoapele lui Amuzian stârneau greaţă, căci aminteau perfect pielea gelatinoasă a puilor de rândunică abia ieşiţi din ou ochii i se mişcau încet, parcă încercând să se retragă în cap şi în trup. — N-ai tras niciodată?! Făcu el şi se ridică. Atunci de unde mi s-a-nfipt mie în cap ideea că eşti vânător? M-ai minţit. Trebuia să-mi spui adevărul şi nu te mai opream. — M-ai oprit ca să-mi înhaţi scurta. Eu nu ţi-am zis nimic de vânătoare. — Da mie-mi trebuia un vânător! Răspunse Amuzian, enervat. Se răsuci şi porni repede către poarta din capătul aleii. Călca săltat şi două rânduri de gropi asimetrice se căscau pe zăpadă în urma lui. La poartă se opri şi strigă ascuţit: — Ascultă, Mohreanu! Ion lungi gâtul. Un junghi ascuţit îl seca sub omoplaţi. — N-o să înghit toana asta, să ştii! Rupse o nuia dintr-o tufă de coacăze, şi-o vârî pe spinare şi o purtă de două ori în sus şi-n jos, să-şi potolească iritarea. — M-ai minţit şi-o să fie rău de tine. — Nu ţi-am spus nimic de vânătoare. — Crezi că-s tâmpit ca un gândac? Nu sunt! Ion scuipă şi făcu stânga-mprejur prin vie. Che Andrei, agitând un băţ, gonea acum calul dincolo de gardul de sârmă ghimpată. „Chior bezmetic!” îi aruncă Ion în gând şi, pătruns de ger, grăbi pasul, într-unul din foişoare, un paznic întindea clei de prun pe pari şi pe scândurile acoperişului. — Vreau să prind, îi strigă lui Ion, douăj de vrăbiuţe şi să le fac, domnule… sau, tovarăşe… Da, e căzu stai să presarăm nişte fărămituri de mămăligă, să uităm cuvântu domnule, ca să nu-l supărăm pe tovarăşu Amuzian, ce-o fi el, nu ştii, grec, armean sau român de-al nostru?! Să le facem ciulama. Crezi c-ai nimerit bine, măi băiete? — Nu ştiu, răspunse Ion. — Popa, la cununie, zice: să-i ţii înalţi cât cedrii Libanului şi pune-le lor sămânţă în spice. — Du-te dracului! Făcu Ion, sătul, şi se depărta, hotărât să-şi ceară scurta cu guler de miel astrahan şi calul şi să plece. N-am plecat. — Vreau să-ţi spun o lecţie, Ioane, mi-a zis Che Andrei, întâi: calu nu-i al tău. Doi: supărarea e mălaiu proştilor: Trei: pleci, da din altă parte pot să te înhaţe uşor la armată. Deci: calu o să fie a Iu Amuzian, ca să se ducă, duminica, la soru-sa

care s-a închis singură la schit mai are un frate, pilot de avion, vecin cu Maica Domnului, şi ăsta, vasăzică, da nu se văd decât o dată pe an iar tu o să te muţi în camera aia de lângă pridvor cu de şapte ori portretu generalului pe un perete şi şapte boturi de cal pe peretele de vizavi. Amuzian zice că generalu era nebun. Nu stă în picioare. Generalii se ţicnesc numa când văd civili, iar ăsta nu vedea pe nimeni. Prin urmare, eu zic că-şi bătea joc. Pot să jur că avea o nevastă cu ţâmburuş şi, ca să n-o împuşte, desena cai şi lângă ei chipu lui; te văd, te văd! În podgorie e o viaţă de trăit. Poţi să bei până-ţi dă sângele pe nas. Două lucruri, însă, trebuie să le ştii pe de rost: să fii supus şi să iubeşti broaştele-ţestoase. Avem zece. Sunt foarte econoame. Vara mănâncă lăptuci, iarna dorm ca pietroaiele, întro ladă, fără să se sinchisească. Trântorite. Ca şi urşii. Eu îl iubesc din toată fiinţa pe tovarăşii Amuzian. Astăzi ştiu că m-a ţinut în loc şi pedeapsa scrisă în mine, s-o întâlnesc pe Oii. — Să fim înţeieşi, numele nu-mi vine de la Olga, ci de la Olivia, ceea ce înseamnă că sunt ca uleiu bun, iau foc când mă încingi cu braţele. Întâi l-au chemat pe Amuzian la Râmnic şi i-au spus de ea. Şi când el ne-a înştiinţat cine e, am aprins o ţigară şi-am azvârlit patru rotocoale de fum, iar Che Andrei a zis: „Regină cu catifea roşie!” şi-n ziua aia şi-a spălat bentiţa neagră, stând ascuns în cameră. Amuzian i-a strigat prin uşă: — Comunică-rni gândurile, speri să te aleagă? Nechează trepăduşii, a răspuns bătrânu şi-a rămas în camera aia fără foc până s-a uscat bentiţa şi, când a ieşit, a luat o ţeava de trestie şi s-a dus în pivniţă, a băut stând călare pe butoi şi s-a întors în pridvor unde a lovit cu ţeava bărdacele de porţelan, ascuitându-le cum vorbesc între ele. Asta a fost în februarie, iar Oii a sosit în martie, când zăpada începe să se stingă şi noaptea scapără în cercevele un vânt desfrânat, în martie, când s-anunţă primăvara, o nelinişte ciudată se clădeşte ameninţătoare şi fâlfâie prin aer doru de cuţit şi de muieri şi trebuie să bei vin negru sau vin alb, pentru că în nopţile alea viermănoase, gâtu caută funie. Se împlinea o lună de când simţeam că nu mai puteam trăi singuri zic de mine şi de Amuzian, fiindcă Che Andrei anunţase: eu ies din front şi Oii înţelese din prima clipă că o aşteptasem cu înfrigurare: Amuzian, lungit pe covor, cu puşca alături, prefăcându-se că pândeşte ţipătu sitarilor, eu, lungit pe un pat de vergele, cu de şapte ori chipu generalului la cap şi şapte boturi de cal la picioare. Am fost ăl dintâi care a văzut-o venind era seară, bătea un vânt rece, soarele-si rupea coroana în vârfu munţilor şi ea se apropia pe lângă remiza în care se ţin stropitorile, cotigele, plugurile şi m-am rostogolit pe trepte până în mijlocu salonului. Şi, culmea! Oii era înăuntru când intrase? Aşezată pe un scaun, cu o raniţă cu lucrurile ei la picioare, cu capu aplecat, parc-ar fi bătut-o în ceafă un val de apă. I-am strâns mâna, tremura, şi n-am spus o vorbă, cred că dacă i-aş fi zis ceva, orice, mi-ar fi răspuns: „Tulbure, cum vrei să-mi fie?” — Auzi, mă, îmi spuse Amuzian, cic-a mers c-un autobuz în care erau numa oameni şchiopi. — Pe cuvântu meu, întări Oii.

— Trebuie să-ţi dăm să guşti ceva, zise Amuzian. Da, ca dracu, azi s-a nimerit să nu fie nimic în cămară. — Şi dacă venea ieri, ce găsea? Întrebă Che Andrei, tolănit în hamacu lui. — Nimic, recunoscu Amuzian. — Zaci? Vru să ştie Oii situaţia lui Che Andrei. — De sus se vede mai bine, i-a răspuns el. — Ce se vede? — Hora. — Avem stafide, a intervenit Amuzian. — Dacă aveţi şi-un pumn de faină, fac o plăcintă cu cinci mii de ochi. — Stafide şi vin, nimic altceva. — Vreau! Şi a întins palmele. — Sunt în podu casei. Mă sui cu Ion. Am trecut pe sub hamacu lui Che Andrei, ca pe sub Christos în Vinerea Patimilor, şi Oii a mers cu noi. Era înaltă, trup de douăj cinci de ani, lacom, alb, mirosind a ceva necunoscut, înţepător, poate a sare de mare. Pulpele-i umpleau cizmele murdare de noroi, pe scară m-am aranjat să fiu în urma ei, fusta de stofă lucioasă, despicată de-o palmă, se rotunjea să-i crape pe fundu mare, pietros. Purta ciorapi strânşi în jartiere de cauciuc, iar deasupra jartierelor carnea se umflase în două inele vinete. Călca uşor, ţinându-se dreaptă şi brăţările de la mâini, largi, se ciocneau în mers, scoţând un sunet ascuţit, în pod, sute de ciorchini de struguri, atârnând de corzi sau înşiraţi pe rogojini. P-ăi cu boaba uscată, numa cu o dâră de suc, îi strânserăm într-o albie căptuşită cu zinc. P-ăi cu boaba încă plină, necrăpată, înveliţi într-o pojghiţă de ceară prăfuită îi adunarăm în două coşuri. Jos, în salon, crănţănind stafide, Oii zise: — Băieţi, vreau să bem must. Must în martie! M-am uitat năuc la Amuzian. Che Andrei, de sus: — Ai mâncat coadă de scrumbie la Râmnic? — Da, şi mă arde sărătura pe piept şi vreau must. Zicând, înălţă capul şi neruşinarea stăruia ca un abur de ceaţă pe buzele ei groase şi noi nu ne săturam respirându-l. Râvnisem păcatu şi păcatu era aici. Nu păcatu obişnuit, care poate să te dezguste după ce l-ai dorit cu aprindere şi l-ai făptuit, ci culmea lui cea mai de sus, pentru că Oii fusese în bordel, după desfiinţarea bordelurilor şezuse în lagăr, ca să înveţe să muncească, prietenele ei deveniseră coafeze sau ţesătoare, ea alesese bucătăria, avea trup plin şi puternic, bun să care căldări cu apă şi să lovească îndesat cu sataru, şi primise repartiţie să gătească pentru lucrătorii din via Plaiuri. — Ce staţi? Întrebă poruncitoare şi, fiindcă ştiam unde fusese, mă aşteptam, când vorbea, să se rotunjească, în aer, lângă gura ei, norişori de pudră. Tânăr, prost şi năclăit de spaime, pândeam mâna când se va întinde şi va alege: tu, sau ălălalt. Da Oii căuta ce nu mai avusese şi eu n-am înţeles că ceea ce voia ea era un joc care să fie plata, şi Amuzian mi-o luă dintr-odată cu zece paşi înainte.

— Bine, Oii, zise el, aducem imediat un uluc, un sac de vie şi un ciubăr. Lucrurile erau în cramă, le-am cărat cu spinarea, Amuzian s-a spălat pe picioare şi s-a suit pe sacu plin cu boabe şi-a început să ţopăie pe el. Vântu lătra sub geam, lustra cu cupele pline de scame ne amesteca umbrele. Amuzian călca, ţinând o mână pe umăru lui Oii şi alta pe hamac, şi mânia sau patima sălbatică pentru Oii deschise în mine o toamnă lungă. Şi acum călcam eu sacu, ţinându-mă cu mâinile de craca unui nuc. Şi pe când zdrobeam lumina fumegoasă din struguri şi pielea şi carnea mea furau culoarea aia vânătă care nu se curăţă luni întregi, număram în gând paşii pe care-i făceam, zece sau douăşpe mii pe seară, atât cât să sui munţii şi să cobori în partea ailaltă şi s-apuci iar drumu întors şi să te opreşti pe vârfuri, unde sunt stelele. Atârnat de nuc, am străbătut lumea roată şi poate că m-am dus şi spre centru pământului, dincolo de mormintele oamenilor. Şi de la un timp n-am mai avut tălpi, aveam copite, loveam cu ele jgheabu de piatră şi din izbitură curgea vin gros, vin bun, păianjeni mi se aşezau pe ochi, rupeam pânza lor, trăgând cu deştele şi vedeam luna roşie în care aş fi putut s-ajung dac-aş fi întins braţu. — Ninge! Mă trezi glasu Iu Che Andrei, de la fereastră. S-a întors scârba de iarnă. Veniţi să vedeţi învălmăşeală de fulgi! Dincolo de geam, vijelie de scrâşnete îngheţate şi valuri de vânt. Oii, înveselită, tropăia bucuroasă, încercând să-şi vâre capu între drugii de fier pe care se împleteau două firişoare de nalbă, spre a vedea mai de aproape zbuciumu ninsorii răsuciiidu-se smintit în petecii de curte luminat de felinarele în stâlpi de fier. — Curată porcărie! Făcu Che Andrei, plin de năduf. — Nu-i adevărat, îl contrazise Oii, şi deodată începu să bată cu pumnii în pervaz: Uitaţi-vă! Uitaţi-vă! Minunea care-i dezlegase bucuria din voce era un pui de brad în braţele paznicului de noapte, răsărit din aleea străjuită de platani. — Îl vreau eu, ceru Oii. Vreau să mi-l dea mie. — Ssst! O linişti Amuzian. Nu trebuie să faci gălăgie. Fii cuminte şi ţi-l aduc îndată. Ieşi, smulgând scurta din cuier şi îmbrăcând-o din mers. Vocea lui, tinichea izbită de pereţi şi luată de vânt, îl sili pe paznic să se întoarcă din drum, să schimbe direcţia şi, după câteva minute, Amuzian pătrunse pe uşă, triumfător, cu bradu ăla în care scăpărau puzderie de ace de gheaţă. Oii i-l smulse din mâini, îl ridică deasupra capului şi făcu ocolu salonului, dansând, încheie tura în colţu unde sfârşeşte pârâu albastru, cu gherghini, curgând pe peretele de la miazănoapte, sprijini bradu pe un fotoliu, se trase doi paşi îndărăt şi, plecându-se, ne spuse că e pomu ei de Crăciun, apoi se lungi şi sărută ramura din vârf, pe care fulgii de zăpadă nu se topiseră. — Barba popii pe coada caprei, râse Che Andrei. — Nu fi rău, se rugă Oii. Crăciunu meu e în noaptea asta. Şi-o să bem tot mustu. — Ca să mă taie pântecăraia?! Se strâmbă Che Andrei. Noi bem vin acru, camarade. Saltă damigeana, Ioane. Amuzian, dă nasu-ndărăt, şi cu cântec înainte

l-am găsit pe Che Andrei. Era fericită. El o bătu uşor pe şold. zise Oii. — Faţa mea ca de înecat. mag şi curvă. zise Oii. umbrită de valuri de izmă. Atunci el apucă damigeana cu vin şi-o împinse spre mine. pâş-pâş. şi apoi se instala vara. dacă-ţi face bine.marş! — Aşa. se înfundă în căsoaia oarbă. E mai simplu. se schimba în flacără. propuse Amuzian. de la Olivia. Întorcându-mă în casă. şi de nădejdi gâtuite pentru Ion. Şi cu ocazia. — Dacă e musai. cu bradu în braţe. Oii… Şi apăsând clanţa. eu sunt aia. mai înainte de a rosti şi numele meu. că-i mai lung şi nu dă cu coarnele. nu-nţelegi? Scânci Oii. Atunci. ne scoase în viscol şi se tăvăli prin zăpadă. beţi şi cântaţi. Mă iubeşti? Se apropie ea. Dacă vrei. sărutând vântu şi întunericu nopţii ei de Crăciun. Hai. Ciubăru cu must rămâne aici. ca şi cum m-aş duce să sug la o vacă. când se scula să pună la foc cazanul cu ceai şi să ungă cu magiun feliile de mămăligă coapte pe plită pentru lucrătorii din . intră în logodna lui iunie cu soarele ca într-o gârlă translucidă. zise Che Andrei. vrei?! — Nuuu pot! Se apără Amuzian. Cum crezi că poate să urce un bou treptele alea de la uşă?! Îşi dezbină picioarele şi iese o dandana cât toate zilele Crăciunului. zise el. Iar când am fost la grajd. duhnind a vite şi a bălegar cald. Şi unu din voi se va mântui la uger de curvă. şi eu o să fac o iesle în care să-l punem pe copilu lisus. lada cu broaşte ţestoase. Oii intrase după Amuzian şi zăvora uşa. — Fac ieslea şi tu o s-aduci un bou ca să-l încălzească pe lisus. Săptămâni de dragoste voluptuoasă pentru Amuzian şi Oii. Cred că n-ai fost în joc de la început. — Lasă. pătrunzând în plămânii ei. ia o broască sau două sau trei şi omoară-le. — Da trebuie. Nu-ţi dau voie. — Bagă de seamă! Se răsti Amuzian. mă mângâie pe obraji. Alături. în picioare. — Aş vrea un bou adevărat. Ca să fiţi fix trei crai de la răsărit. zău. zise Oii. Oii se apropie si-mi trecu mie bradu şi vârând palma printre ramuri. asta ducem îndărăt şi ulucu şi sacu de vie. — Nu. — Ştiam că n-ai să ţii pasu. venind spre Amuzian. şi Oii. — Mergem noi la grajduri. pe urmă Oii… — Nu. Amuzian spuse: — Întâi eu. Trăia în înfrăţire cu iarba şi pământul. Magii. Hai la staul. după mine. Şi Oii. ameţită de miresme şi de foşnetul miilor de insecte pe care se simţea ispitită să le culeagă şi să le vâre în gură. nu-i asta. numai ea. dimineaţa. „Cunosc ce-i asta!” am vrut să strig. mă aşez eu în patru labe şi suflu şi fac: muu! Sau Ion. parexemplu. ca să le asculte mai de aproape tainele şi cântecul. desfăcută. Destele-i ardeau şi cred că vântu ăla îngheţat. da nu mai găsii vreme s-o fac. E tot ce poate să-l scoată din minţi. şi nu mă necăjesc. întâi Tiţa. tristă. strigă Che Andrei. în mijlocu salonului. — Ciubăru şi cu mine.

când cerealele iau culoarea osului de piersică. suit într-un fotoliu de răchită. în iulie. Oii şedea pe genunchii lui Amuzian. ghemuită dinaintea vetrei. mereu uimită că munţii sunt tot la locurile lor. — Mai încet. leneş. Amuzian trezise în ea nevoia bruscă de dragoste şi-l iubea. Luna. poate nu găsea curaju. înregistra cu precizie dureroasă semnul înfrângerii. — O dată trebuia să încerce. La un moment. c-o răutate neostenită. înălţând gâtul. căptuşit cu perne pline cu iarbă. Che Andrei cu Ion şi-or să creadă că ne certăm. semnul abandonării. era o căldare plină cu gheaţă. Dar el n-o luă în seamă. în somnul lui Oii năvăli nechezând hoarda celor şapte boturi de cal mânată de Ion. ajută-mă! Se ruga. În august. nu acum!”. Amuzian. Sau măcar să se prefacă. Oii ridică braţele să şi-l aranjeze. Ea avut senzaţia unei ventuze aplicate pe piele când nu se aştepta. zise Oii. Ploi scurte începură să rupă cu dinţi mărunţi frunzişul toamnei. în hotar cu terasa plantată cu meri. încleştat în dorinţa mereu mai scăzută de: „nu. robust. în munţi fulgera. cocul ei în care scânteia un pieptene de fildeş. — Puţin îmi pasă. — Doamne. amintire de la un negustor de cherestea. şi strigă tăios: — Lasă-te de năravuri proaste! — Te-am gâdilat? Râse el. speriată. îmbucătură de animal tânăr.vie. şi nu mai încercă să se revolte. şi-n mijlocul acestei măcinări. se face moale şi lichidă. Oh. deasupra lor. pătrunzânduţi sângele ca o invazie de furnici albe. avea în minte via întinsă între troiţe. aruncă Oii. . fugea cu picioarele goale la geam. ridicate din adânca noapte minerală. intra până la subsuori în lanul îngust de orz. aduna câte un pumn de boabe şi. iar speranţa rea. o legăna. fetiţo dragă! — Cu colţare de argint. ca în copilăria dusă. îi ceru Amuzian. ridicându-se de pe genunchii lui. şi cu umbrele lor războindu-se pentru ea. chinuindu-şi trupul mic. sufletul ei. strecurându-şi capul spre pântecele ei. Culesul! Îşi mai zise Oii. Uite. acoperiţi de chemări tulburătoare. se lăţea. clipa însângerată sosiseră. şi Amuzian. picăturile ei cele mai curate închizându-se în struguri. le arunca în foc una câte una şi pe când boabele se umflau şi pocneau şi laptele lor ars. vlăguite de văduvie întinsă. În seara răzvrătirii sau a izbucnirii ei deschise. mai mult o împungea cu oasele ascuţite. Zicând: „culesul”. Oii întindea un joc cu numele lui Amuzian şi Ion. sub cireş. pe subţioara ei. apoi se chircea şi se transforma în cenuşă. se desfăcu. ea de ce nu s-a îmbolnăvit niciodată când zăceai tu? — Cine ştie! Vru s-o scuze Amuzian pe aceea care nu se îmbolnăvise odată cu el. nucii bătuţi cu prăjina şi pe deasupra tuturor ochii lui Ion pândind-o din foişoare. îndărătul pleoapelor ei se mişca numai chipul lui şi. când lumina se schimbă. Amuzian. Era plăpândă. Ce-ai vrea sascunzi în mine? Continuă ea. vin ăia. Ăia cinşpe ani în care te-ai îmbolnăvit ori de câte ori zăcea ea?! Amuzian şi ştia că n-are dreptul –. îşi lipi buzele aspre. mirosind a cafea. tu eşti lada mea de zestre.

La aceste vorbe. să-şi primească raţia de mâncare în mai. Ştii. Che Andrei şi Ion se apropiau cu gamelele în mână. dădu bună seara. — Eşti obraznic. iar bou să aibă coarne. — Nu aşa.— Când a vărsat cheaguri de venin. suci greoi capul şi strigă: — Dă-le şi nişte vin. clocotind de ură. femeia trebuie să fie zâna-zorilor şi leoaică. Am semnat înţelegere pe hârtie pentru doi ani şi doi ani rămânem! Ion bătea toba cu degetele pe fundul gamelei potrivite pe cotul stâng şi rânjea. îi pofti. da tu eşti o coţofană dacă-i dai voie să se răstească la noi doi. Ca să ne dovedeşti pe noi. — Când mi-o suna scândura. prăbuşit în fotoliu. Spune! — E altceva la mijloc. zic. înşirate apăsat. Che Andrei uită că trebuia să fie precaut. Mult mai urât decât spune el. — N-o să ai timp. Oii? — Potrivit. Fă-ţi limba inel. ameninţă Amuzian. îl anunţă pe Che Andrei. tăticule. care nu mai pusese strop de vin pe limbă de cinci zile. îl fixă Amuzian. te-am iertat. lăsaţi. zise Oii. — O să pleci uşurel. înfăţişarea lui arogant-ridicolă. o să mă plâng de voi la sindicatu agricol din Râmnic şi după aia vă dau papucii. Ne-ai scos din casă şi ne-ai trimis în peştera aia. Asta e. nu m-am mai îmbolnăvit nici eu. răspunse bătrânul. dracu să-i ia! . — Pentru că ştiai că moare. Oii. Şi-o întrebă pe Oii: — Cum merge. zise el. pocnind din călcâie. Oii. lasă-l să se bucure. trebuie să te rupi în patru ca viermele şi fiecare părticică să se facă o maimuţă. Da nici să vii tu. se amestecă Ion. hai. nu poţi să mănânci pui fript pe ţiglă când se uită căpcăunii la tine. — Mâine. se întoarse spre femeie şi Oii opri în aer mâna în care ţinea pieptenele de fildeş scos din coc ştii că nu mai vânează de multă vreme ceea ce spune el că vânează? Ştii pe ce-şi prăpădeşte cartuşele? — Nu. — Care poate să te coste şi ochiu ălălalt. zise Amuzian. alungaţi de ploşniţe şi Che Andrei. tremurai nestăpânit al feţei întăriră în Oii credinţa măgulitoare că din pricina ei ţinea să facă scandal cu orice preţ. şi-i împinse pe cei doi spre bucătărie. Să nu-l asmuţi împotriva cui te slujeşte cu sârg. Şi-n toamna asta o să te dau afară. luă foc: — Bagă câinele îndărăt în cuşcă. — Haide. Oii. să strigi: marş! Şi eu s-o rup la fugă. că omu e dator să fie om. în iunie ei se urcaseră cu tot calabalâcul într-unul din foişoare. răspunse Oii. V-aţi înfierbântat de pomană. zise Che Andrei. „Ce-o fi zicând de mine când mă aşteaptă să intru în vie şi vede că mereu amân?!” — Isprăviţi. când stai la masa Domnului. trebuie să baţi frumos din aripioare. se întoarse spre Amuzian. Dar Amuzian era pentru lichidarea conturilor. şi veniţi să vă dau mâncarea. Amuzian îi mutase în casa pentru zilieri. că de-aia-ţi umple farfuria cu urdă. mama măsii. Amuzian. fiindcă ştiai că moare.

pe urmă: eşti oprit. crengile cireşului răzuiau acoperişul de draniţă. bocancii plini de noroi şi o piatră netedă şi lucioasă ca un ou de gâscă. sărind din pat. luă puşca şi ieşi. Apoi se cocoţă pe pervaz. În stofa lor sclipeau aşchii de piatră. Aţipi tocmai în zori şi se trezi arsă în ceafa de răsuflarea lui. Dacă te ţin balamalele.Şi Oii înţelese că Che Andrei răscolise într-o zonă de spaimă. Şi apoi. până şi-ar fi pierdut minţile. da-mi era silă. nu te las. Oii ascultă paşii lui pe dalele de piatră dimprejurul casei „calcă de parcă ar bate cuie!” -pe urmă-i auzi glasul. Seara. nu de glasul. am chef să golesc toate butoaiele umăr la umăr cu tine. . năucită. spre a-i ocroti somnul lui Amuzian. Oii. fiindcă plânsul bărbaţilor. şi Oii se îngrozi. dar nu zări nimic. fără să-i pese că oamenii ieşiseră la treburi în curte. camarade. dar cu toate astea el o simţi şi. îngenunche lângă el şi-l bătu cu palma peste bucile goale. spune de rostogoliri şi ruinări. am început să strig la Che Andrei: — Mi-ai furat un an. dornică să-i smulgă mărturii lui Amuzian. Îl privi îndelung. smulse cartuşiera. După asta căzu cu capul pe marginea patului şi izbucni în plâns. Frâul calului furat de Ion de la fosta fermă regală zăcea pe sobă. se rugă el. ea se îmbufna împotriva lui pentru că nu păstra o linie fermă în purtarea faţă de Che Andrei şi Ion. care răzbuna toate Crăciunurile seci. — Opt luni. Nu m-atinge. — Aci îi zvârli afară. Soarele livid era o bubă spartă în geam. ea nu răspunse şi. Pe hamacul în care trândăvise luni întregi Che Andrei atârnau izmenele şi pantalonii lui Amuzian. — Nu m-atinge. Poate trebuia plesnit. învălmăşindu-se cu altele. căzută pe podele. urlă la ea că-i idioată şi. M-ai jefuit. spre deosebire de al femeilor. vărsând seminţele. se aruncă la geam. În pungile genunchilor. în pat. se furişă la geam. pe urmă ţi-am zis: nu e nevoie să pleci acum. Văz că n-am făcut bine şi iaca. Oii ridică din umeri nu înţelegea nimic intră în cămară şi îndopă jumătate din găurile cartuşierei cu seminţe de cânepă. Când ne-am întors în foişor. târziu. numai în cămaşă. Umblase încet. întâi ţi-am spus: rămâi. cu gura deschisă. Amuzian se îmbrăcă. m-ai prădat. şi atârnă cartuşiera pentru turturelele care se umflau în guşă pe creasta magaziei. iar platanii erau mormane de ceaţă. râzând. îţi zic: cară-te cât mai repede. împiedicându-se în poalele cămăşii. El horcăia. Coborî încet şi Iovi cu piciorul cartuşiera goală. slabe. Ca să nu intri la saramură. Pe la miezul nopţii. smocuri de păr de cal. chiar în noaptea asta. fiindcă eu ştiam ce vânează. aci îi umfli de vin! Cum să te respecte?! El simţi învăluirea şi se răsti mânios: — N-ai ce fierbe?! Dormi şi lasă-mă! Şi ea nu mai spuse nimic. După uşă. grijulie să nu rupă florile de nalbă. O ridică. Dacă în loc de tălpi aş fi avut la capătu picioarelor doi peşti. crezând-o adânc cufundată în somn. un fir de bale i se prelingea pe pernă pe la colţul buzelor. Amuzian o strigă încet de câteva ori la rând. cu ninsoare multă. şi-o zvârli cu toată puterea în peretele de la miazănoapte pe care curgea un pârâu albastru acoperit cu tufe de gherghini. mai scăzute. ci de plânsul lui. ţepi de brad şi fire de iarbă. trăisem împreună Crăciunu Iu Oii. aş fi lunecat în juru lui.

gros ca terciu. se îndârji Che Andrei. că-l bărbierea mă-sa. au stins lumina. am întins mâna spre conac. domnule! Unu. tăcuţi. un fag tânăr îşi tremura lumina albă. Asta-i. — Abia din clipa aia n-o să mai meargă cu tine. cu bărbia la nivelul podului pe care stăm lungit. dacă vrei să bagi sub prapur bisericesc o muiere cu păr de drac pe spinare. atât de prost. Amuzian. parcă speriat de sulurile de ceaţă azvârlite de munţi. — Oii l-a împins la vânătoarea asta. apucând scara. Trecură la . — Lasă-mă să-i spun ce vânează ăla şi-o să presare cenuşă pe el. şi-am aşteptat. Opt inşi. El adună cu lingura ultimele dâre de sos din gamelă. îmi răspunse. Luna. şi ne-am culcat în şanţu de dincolo de teascuri. va ieşi. pe calu furat de mine de la fosta fermă regală. Astăzi nu mai poate. — Fără Oii. toţi v-aţi canonit din pricina muierilor. mirosind a struguri ananasul. — Singur m-ai învăţat că omului nu trebuie să-i fie frică decât de prima ploaie de după moarte. Da tu eşti mai prost decât ăla. înfiorat. ne umfla nările. şi când vrui să scot o ţigare. Împinse gamela pe mormanu de bulendre şi. — Uite. Pentru că nu există scăpare. — Aşa este. — Crezi? — Da. Oii n-are niciun amestec. cu sfori de mohor. razachia şi ierburile. îi poleia creştetu cu păr rar şi urechile puţin blegite. În dreapta. Se opri pe treapta cea mai de jos. Da-n noaptea asta n-o să fie nimic între ei doi. Da atunci n-avusesem de-a face cu Oii. în podgorie. începu să coboare. mă gândii. şi ascuţind urechea am desprins zvon de copite. cu miros ciudat de piatră arsă. Amuzian va ieşi din nou ca să se ducă în munţi. Ceata înainta în trap. „Au pornit”. eu am văzut mulţi proşti la viaţa mea. în neamu vostru. — Nu-i adevărat. şi între ei. butucii întinşi pe spaliere. ne loveau umerii şi aeru de toamnă. urcând să se ascundă într-un buzunar al munţilor. mi-a zis. care v-a rătăcit minţile! Vii cu mine? Ne-am dus prin vie. parcă stropiţi din cap până-n picioare cu o soluţie vânătă. Se opri şi-mi zise: — A lui Mohreanu. — Şi te-a fript cu fieru roşu! Mă luă el peste picior. era prostu proştilor. încadrat în golu dintre două crânguri întunecate. lung şi uscat ca tine. Che Andrei mă izbi cu cotu şi-mi zise: „Atenţie!”. — Fără Oii ar fi îndrăznit. pe o movilă de curpeni. e ăl mai murdar târg pe care putea să-l facă. Ascultă. Ţine minte. Carnea ei puturoasă. Primejdia pentru ălălalt s-a iscat atunci când n-a vrut Amuzian să ţi-o lase ţie pe Oii.— Vreau să plec cu Oii. şi-ar fi băgat ţeava puştii în gură şi-ar fi apăsat pe trăgaci. tămâioasa. — Îi e milă de capu lui ca de găină. şi-am văzut stelele în cer răsturnate şi pe urmă scânteile aprinse în piatră de bătaia copitelor. prin miriştea îngustă. se ţâra o potârniche cu aripa frântă.

i-am răspuns. — Ia ascultă! S-a repezit el. dimineaţa. bărdacele de porţelan. tu! Strigă Che Andrei. — Mâine. învaţă să te fereşti. înghiţiţi de ceaţă şi necunoscut. în faţa lui Oii: — Bună dimineaţa. — Azi-noapte. Ţi-am spus asta? La nuntă lam pocnit între ochi cu icoana cu care se dă binecuvântarea. Oii! Ea sta în pridvor. Ştiai c-a fost însurat cu sor-mea? Da. încordaţi peste gâtu cailor. — Amuzian! L-am strigat.distanţă de douăj de metri de noi. Vreau să zic că şi Luna. l-a vândut pe frate-su. ca să se convingă că lisus a trecut prin lume cu adevărat. M-am oprit. întoarce-te la Brăila. înecându-se. Şi din nou. Amuzian se holba la soare. Iar deasupra ei. Eşti un ucigaş. trăgându-mă de mânecă. — Vezi ce dimineaţă? Continuă Che Andrei. — Hei. Oii învârtea roata. arţăgos. — Vorbiţi mai încet. Un pas. cu o pătură adunată colac în juru burţii. Scurt: a sosit vremea s-o-ntinzi. Ca să vezi ce cutră! — Porc chior! Îl înjură Oii. După ce dispărură. În noaptea asta va merge până la capăt. M-am întors după el. Che Andrei se sculă şi-mi spuse: — În noaptea asta n-o să-i mai mintă. Nu-nţelegi că nu poţi nimic acum?! El îi dă tot. Che Andrei m-a împins spre magazie. Tu eşti altfel? — Haide. zise Che Andrei. pe pervazu camerei în care dormisem o primăvară. ceru Oii. Oii. ştergea cu cârpa mutra generalului. şi nu răspunse. răscolitor. am avut o soră. i-am spus. şi unu din stânga lui. Iar voi să faceţi bine să nu vă băgaţi nasu unde nu-i treaba voastră. răspunse Oii. pe lisus Christos. el e o căzătură împuţită care nu se mai dă în lături de la nimic. P-ăla care-a fost pilot de avion şi-a fugit în munţi ca să nu-l aresteze pentru propagandă împotriva comuniştilor. Doarme pe stârvu Iu frate-su şi-i iei apărarea. nu pe spinare. las-o . şi pe treptele casei. învăluite în carapacele lor fără luciu. Auzi ce-ţi zic? Fiecare nătărău. Ai avut ce-ai vrut. şi pieriră într-o scobitură a muntelui. şi Soarele sunt prezente pe cer. Şi deodată. — S-a supus legii. — Da fără Oii sunt rece ca peştele. se chinuia să prindă capătu desfăcut al unei moletiere şi nu izbutea. iar tu? Tu ce poţi să-i dai? Două fire de iarbă să-şi facă brăţară la mână! Du-te. avea braţu scurt şi-l împiedica pătura aia aranjată prosteşte şi pistolu automat atârnat de gât. şi Amuzian îşi potrivise arma pe piept. în tihna dimineţii de toamnă. zăceau aliniate şapte broaşte-ţestoase. Trebuie să ştie şi Oii. — Pleacă. El: — Nimeni nu vrea să-nveţe de la ăi dinaintea lui. El doarme. domnule. Intrară în grup în pădure. doi… tălpile mi se înfundau în păişu din bătătură. vrea să-l răstignească el. sub roata cu bărdace de porţelan. Cu două inimi. hei. De-acum înainte. apoi îi văzurăm apărând pe o culme golaşă. răsunară ascuţit. cu mâinile lui.

Spune-mi de Oii. — Treci în curtea ailaltă. întreabă-mă din Plătărăşti. spune-mi de Tiţa. secătura cea mai mare din lume e oraşu Brăila. mă jur să vin cu ea la tine. camarade… — Nu mă zăpăci. Pentru care de-atâtea ori ne terfelim sufletu. n-are nicio importanţă. tot nu va veni la mine!’ Vorbe rele. Treci în curtea ailaltă. domnule. şi de Anu Nou încă două sute apăru. stambă. pentru că nu mai era aşteptat. S-a oprit peste drum. nici nu s-a terminat… — Bine. alţii care s-au născut mai târziu. Şi încă din stradă strigă: — Al Iu Mohreanu. la un brutar. — Oamenii se împart în două: unii care s-au născut mai devreme decât trebuia. am aşteptat-o. Şi când Oii a început să moară în mine. Şi. acolo a pocnit o puşcă şi… — Restul îl ştim bine. îmi cumpărasem o cingătoare cu ghinturi de aramă şlefuită şi. Che Andrei. Lupoaică! Toată iarna s-au tăvălit sub hamacu meu. M-am înhăitat c-o muiere şolduroasă. poate. — Neicu Jinga! Am zis eu.să se liniştească. Şi nu mă-ntreba de Oii. N-a plecat departe. i-am zis. cică-i gropar la cimitiru Sfântu Constantin. şi-am zis la întâmplare. — S-a măritat. răscolindu-mi inima ca o gheară de pasăre. cu cazmaua pe umăr. cum ţi-a spus ţie Titi Şorici şi. Atunci când crezi tu că s-a măritat n-a mai vrut Luca. Te uită dacă nu treci prin el în fiecare săptămână. supărat că nu fusese el întâiu. — E mult de-atunci? — Două luni. albastre. pentru că omu e o vită. risipeam banii în bazaru din Piaţa săracă. de cine vrei tu. s-a întors şi a vrut iar ceea ce avusese demult şi n-a vrut să ia. S-a întors şi a zis: . Dacă-î ţine Dumnezeu să îmbrace cu ţărână pe câţi a dezbrăcat de haine când avea cârciumă. Am dat pe la Bijulică Bagdad. pe batice. şi când o-ncepe să gândească la fel ca noi. învierea de apoi îl va găsi în picioare. la întoarcerea din fiecare cursă. totuşi. I-am pus în braţe toate darurile pentru Oii şi-am alungat-o. închis! Şi Bijulică. parfum şi broşe. Şi l-am ascultat… X Cu toate că ştiam că minte: „Oii chiar de va ajunge să-l urască pe Amuzian. Scuip pe ăla care s-a născut la vremea potrivită. Râmniceanu i-a lăsat. Neicu trăieşte cu Bocu. să iau o ţuică şi să-mi cânte ţiganii. roşii. când nu l-o mai ierta. Eram marinar pe un vas prăpădit. Pâinea noastră cea de toate zilele. Aşteptarea împleteşte în suflet tristeţe şi duşmănie. fără ruşine. a plecat în munte. Oamenii. Da ce-a rămas în urmă şi nu s-a terminat decât acum două luni şi. s-a dus de la Gheorghe Jinga. când a văzut că nu este nicăieri întâiu. Pentru că n-o puteam primi cu „două fire de iarbă". — Ce ştii? Restu scris pentru tine. când umbra ei s-a făcut plumb şi sa scufundat ca şi vaporu ăla al lui Caramet două sute de lumini verzi.

şi au fixat nunta. pe Luca l-au ridicat de-acasă. că pe el l-aş fi luat cavaler de onoare.p. da credeam că nu se poate. care cheltuise atâta. pe poliţă. hop. na şi ţie şapte ani. pretindea să caut eu una. pentru că e definitiv. că totdeauna am vrut eu să umplu o oală cu lacrimi de preoteasă. Vine aşa. Singuru care-a zis da. şi-i laşi pe alţii să latre. că erai mic. şi ce se gândeau ei? Mă. pentru că o nuntă începe marţi sau miercuri. a zis vreau. dacă l-au înşfăcat. poate să zboare cu unu care se duce şi-o încântă. mezelu tăiat subţire şi aranjat porţii pe farfurii. Şi sâmbătă. gură-spuzită. un băiat am şi să-i fac nuntă în lipsă?” Da Jinga. că nu mai e ginerică. şi cinci vedre de vin şi una de rachiu naşului. în timpu războiului s-au făcut mii de nunţi fără ginerică”. ce tot mai întrebi. Dumitru Căpălău. da află de la mine că era un tâmpit şi. patru sute de pâini albe. Când ai de gând să duci o treabă la capăt. ultimu are puterea primului. ridica paharu şi-mi striga. un morman de parale. e ăla cu care te duci în moarte şi nu-l mai ştii pe primu. nu ţi-a intrat în cap. că la noi în companie toţi sunt cu neveste. că ştii şi tu cum fac azi pe la tribunale: na şi ţie cinci ani. îţi comanzi o botniţă. şi ca s-o duci. şi-am văzut-o şi p-asta. da care-i nebuna aia să vie-aşa pe neve?! Cu Gicu al meu ar fi fost greu şi pe văzutelea! Şi pe urmă. a zis Tiţa. că soldaţii erau pe front. numa lăutarii. că dacă baba avea o roată sub fund era căruţă! Da nu. da acum nu mai era nici al doilea. şi ăsta-i singuru lucru de râs. s-a repezit în el. faceţi într-o seară o fărâmă de nuntă şi frate-miu mai mic sau văru ăla să fie ginerică fals. pot să-l ţină un an acolo. Să fie băiatu lui Alion Popescu. ce crezi că-mi striga? „Hai noroc. şi la Jinga fierbeau căldările cu sarmale. ca să se ducă-n bozii la Dunăre? „Cum? Sare părintele Oancea. nu ultimu. fiindcă moartea e mai mare decât începutu. nici al treilea. e pentru totdeauna. la toţi le era frică să se bage-n borşu ăla care putea să iasă cu pumni în cap şi cocoaşă în spinare. l-au costat o avere pe Jinga. ba şi mai mult decât a ăluia. ţie. cu batista pe ochi. gaie mare.vreau! Şi a băgat actele cu Tiţa. şi naşu adus de la Bucureşti. tată. S-au făcut multe nunţi de-astea. eu i-am dat să bea o sticlă de agheazmă. căci asta e ceva. da abia acuma îl găsiseră. Cheltuială multă. ştii că e nevoie să-ţi ţii gura. poate. Şi-atunci scriau acasă: „Tată şi mamă care m-aţi făcut. Tiţa. de ce să dau eu de mâncare uneia care abia aşteaptă să se facă noapte. iar Jinga şi părintele Oancea: „Ce facem?” La o chestie ca asta spargi tămbălău. ziceau ăia. asta o făcuse el la Bucureşti. cozonacii cu nucă. la ziuă albă. Şi. şi pe nevastă s-o mutaţi la voi şi s-o păziţi ca pe ochii din cap”. şi să nu te j oci cu ţara-n bumbi. ceea ce auzisem eu demult. chiar şi Gicu al meu mi-a scris: „însoară-mă. sau cinci” şi asta o zicea drept. şi adă-l îndărăt dacă poţi! De unde şi cu ce? Şi din nuntă dă-o-n plâns. Preoteasa urla. când primiţi această e. vine unu c-o idee: „Domnule. pe la cinci dimineaţa.” Da el nu fusese cu nimeni în vorbă. Vă duceţi la cutare şi spuneţi-i că vreau să-mi fie nevastă şi dacă-şi ţine vorba pe careo am cu ea. N-a tăcut şi l-au luat. opt inşi. înaintea duminicii când să se cunune la biserică. Asta. fata aia cu care sunt în vorbă şi s-a jurat să mă aştepte. cu Europa-n nasturi şi cu naşu-n firfirici”. da Alion n-a vrut. şi era numa unu la rând. na şi ţie nouă! Vine ăla cu ideea şi zice: „Domnule. şi. ştergarele de împărţit la stolnici. pentru că lucrase cu vorba şi fapta împotriva regimului nou. banditu . şi-au început să caute un ginerică fals.

asta nu-i adevărat. zic. ochii lui se fixară asupra treptelor pe care urma să le coboare judecătorul după citirea sentinţei. A treia treaptă are muchia ruptă. — Cine-a socotit! Titi Şorici? — M-am dus să-l înjur. peste două zile. născut… „Din tată împuşcat şi mamă înecată. iaca. mă duc să mor unde nu mă ştie nimeni. S-a socotit că sunt împotriva colectivizării agriculturii. E greu sa răzui cu limba o tigaie încinsă. O pereche năştea altă pereche. Şi a fost a doua strigare. întâi numa capu şi urechile lungi. se făceau mai graşi şi din piept le ieşea câte-un catâr mai mic. că asta nu mai era nuntă. Da nu ştie nimic. când se prezentă la lucru. goneau şi scoteau scântei pe drum şi. . unul cu obrazul brăzdat de-o cicatrice stacojie. întrunit în şedinţă. Şi râsul acela se lipi iarăşi de faţa lui Ion. dar tăcu. numa pe mort nu-l aşteaptă nimeni. Auzi. care să se desfacă şi să moară şi să dea altă viaţă. O putere. viaţă din viaţă. Şi ăia tineri au ieşit cu tot trupu. da într-o zi o să sentoarcă pe negândite. o putere care umblă noaptea şi ridică oamenii şi nu mă-ntreabă. se adună tot în aşteptarea acelei clipe. Acum opt zile i-au ridicat şi pe văr-tu Gică Dună. pe Vetina şi pe Gheorghe Jinga. Ioane. şi goneau mereu. şi lumea. Alaltăieri. da buzna grămadă ca să belească ochii la ce n-a mai văzut. Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat! Ştiu. care ar fi trebuit să se retragă. vine cucuveaua. şi alea vechi s-au pierdut. în loc să se rărească. şi nu-şi da seama că stând în acest refugiu absurd pe rana lui umblau muştele. preşedinte al tribunalului de urgenţă. Catâr din catâr. şi deodată văz doi catâri. şeful de echipaj. şi când picioarele astea atingeau pământu. Pentru că ăi plecaţi trebuie să se-ntoarcă. şi trage-i petrecere. din ginerică fals l-a făcut bărbatu ei! Totu e pe dos în Plătărăşti. urmă el. Mohrene.care mi-a jupuit pielea de pe spinare cu douăj cinci de trăgători. şi cine-a avut avere nu mai e nimic. catâri bătrâni şi catâri tineri. zice. E dincolo de mine. Seara. Sorocu meu e-aproape. şi pe urmă picioarele de dinainte. eu o să mor. îi spuse: — Ne-au trecut la transporturi speciale. şi pe urmă şi piepturile lor s-au despicat şi-au ieşit din ele alte două capete cu urechi şi alte picioare. din ce fugeau. Voi toţi o să credeţi că sunt viu şi-o să mă întorc. zice. da eu nu vreau să mor aici. acolo se va poticni!” şi nu mai ascultă. Şi nişte boi de beţivi s-au pus pe chiuit. care nu-ţi dă voie să pui întrebări şi de care-i e frică şi lui. Şi noaptea. Ion avu un râs morfolit. şi ce să caute în satu ăsta de hoţi de cai doi catâri? Da catârii erau acolo. Cărăm deţinuţi în Deltă. zic. picioarele catârilor vechi mureau. ştiu. vru să strige Ion. Tiţa a fugit cu Dumitru Căpălău. „Drace! Parcă stoarce ciorapi cu gura!” se strâmbă şeful de echipaj. Şi a urmat nunta. fiul administratorului de la Şuţu-Buric. toţi care m-au cunoscut să zică: Che Andrei a plecat din nou de nebun. citi cu voce tare: — Inculpatul Ion Mohreanu. trist. şi ăia bătrâni au murit. când îl împinseră în boxă acuzat de-a fi înlesnit evadarea a zece deţinuţi şi judecătorul Zigu Doancă. am un singur ochi. stăm la geamu casei Iu Titi Şorici. Haide. adică nu s-a mai văzut nimic din ei.

iar mai demult fusese şi grâul şi fusese şi Eva. Trecu în uşă. şi simt. patru pruni şi un fag tânăr. Azi-noapte m-am sculat ameţit. Sufăr. pusă pe marginea şoselei naţionale Brăila Feteşti Constanţa. adus din spate împlinise treizeci de ani purta mustaţă subţire. Avea ochii verzi. unde se găsesc o peluză de lucerna. erau numai această câmpie scitică şi şaizeci şi patru de case a lor era în latura dinspre apus a coloniei. în ultimele două ceasuri. nişte tufe de măturică. purtând pe ea o pancardă: „cultivatorii de mac ben…” restul literelor nu se desluşeau din pricina dârelor de noroi şi şase biciclişti în tricouri pestriţe. Uneori. de pe o placă de patefon. . trecuse o singură maşină. două tufe de mei tătăresc. în septembrie. o colivie goală răzbătea afară. — Şi noi trăim aici într-un deşert. cred. ţine o lămâie la nas. sufăr fără să-mi dau seama chiar. Acum. unde ar fi trebuit să stea agăţată firma. — Arizona e un pustiu în America. Vă rog să mă credeţi. care e în poziţie. În ciuda vârstei. purta cizme de gumă răsfrânte şi cojoc negru. tăiat în poale. un cântec idiot.EPILOG. că-ţi vine să-ţi iei lumea în cap. pe cuvânt de onoare. Până la urmă a trebuit să aprind şi două ramuri de brad. obişnuiţi să vadă şi să nu se mai mire. înfundaţi sub pleoape bolnave pe care şi le ştergea mereu cu dosul palmei. şeriful plângen ţumni… — Ioane! — A. domnu învăţător Fulga! O vodcă cu sirop. stinşi. Muream. zise Fulga. când se culcă. faţa lui rămăsese albă şi suptă. Chiar nu vreţi nimic de băut? — Parcă s-aude o maşină. împingând cu piciorul găleata cu gheaţă şi privi şoseaua la stânga şi la dreapta. de ce continuaţi să-mi spuneţi Ioane? Mai bine mi-aţi zice: Gândace! — Pentru că te îmbraci mereu în negru? — Sunteţi rău. cu frunzele acaju şi de unde. când mă strigaţi aşa. Duhoarea lor multă. — Arizona? — Exact. Ion îşi îndreptă şorţul de muşama pe burtă. mi-a spus că seara. Două lucruri nu pricep: unu. de unde ia lămâi? Doi. în serile curate. Una. Să-mi spuneţi cum îmi spunea domnu Nino. cu cipilici aiurite şi pantaloni de trening. Pe şosea. E atâta putoare în câmpie. înalt. însoţit de tropote de cai: Cowboy-ul vine şi dispare. domnule învăţător? — Vreau să-ţi spun c-or să ne mănânce porcii. şi nu mai vreau să-l aud. Numele meu e ca o gaură în talpa cizmei. Prin uşa deschisă deasupra. că mă înfurii. — Mai ales femeile nu suportă. 1954 XI Împrejur era câmpia lut negru şi nori desprinşi parcă de pe biserici părăsite. am închis obloanele şi am îndesat cârpe în crăpăturile cercevelelor. luna se vede plutind cu o ureche în sus şi mai erau şi buruienile jupuite de vânt şi turmele vinete de porci care se roteau scurmând pe marginea orizontului. greţoasă curgea în valuri spre baraca înconjurată de lăzi cu sticle goale. un deşert. umedă.

domnule învăţător. apoi cu mâinile. — Nu. dar o scăpă din nou pe placă şi cântecul ăla stupid nu se întrerupse decât o clipă. schiţau figuri de dans. ce-i cuprindea cu greu trupul gros. Trebuia să-mi dau seama de la început. pentru că am avut mâncare de post. care locuiau în cele şaizeci şi patru de case. Trebuie s-apară maşina poştei. că n-avem nici biserică. se aplecau pe fereastră să admire copaci înfloriţi. întâi cu capul. întâi prefăcut. şi pe acoperişul barăcii. în rochii moi. pe platou. iar pe noi ne ocoleşte?” Nu trebuie spus. se tăvăleau pe canapele largi. Vor s-o dărâme. se răsteau. Da sus. era ca o colcăială de viermi. majoritatea străini. Femei frumoase. — E ora unsprezece. scrisese sus. fiindcă ăştia de jos se apără unu pe altu. spuse Ion convins. înseamnă c-au renunţat la ziua liberă şi-or să vină şi la noi. Plouă! Spuse el. sau acasă. în apartamente cu mobilă confortabilă. să mă adresez Monitorului oficial pentru schimbarea numelui? „Subsemnam Ion Mohreanu vreau să mă numesc Arizona” Ar face ăia o mutră! Nu primi răspuns. înfăţişau actori de film. gustau şampanie din cupe de cristal şi se sărutau cu bărbaţi înalţi. spuse Fulga. ar trebui să ne plângem. I-a venit ziua. Ion Mohreanu. către tubul de alamă al aparatului de bere. Fulga. Azi e joi. cu oglinzi în rame bogate. cu cretă: „vine ea. pe bucăţi. „Pentru ce. Se opri cu coatele pe tabla de zinc. să mănânce heringi păstraţi în saiată de ceapă şi să spună glume grosolane. şi se aplecă. şi sugrumaţi în talie. într-o manta cenuşie. largi în umeri. vine barza!” Ameninţare ce părea implacabilă. Trage nişte cabluri legate de magazia veche. zise Fulga. zis Arizona. — De. — Nu. la bărbaţii tineri şi viguroşi ce trăiau într- . — Dumneavoastră puteţi. domnule învăţător. Ridică diafragma patefonului cu un deget ca să-şi urmărească gândurile în voie. râdeau. răstimp în care calul.— E un tractor. că suntem o aşezare specială. Din aproape în aproape. mângâiau căţei lăţoşi. însă. ducând genunchiul îndoit până aproape de bărbie. primind în faţă primii fulgi de zăpadă. o ştiu foarte bine. Tractoriştii şi lucrătorii permanenţi de la gospodăria de stat şi deportaţii din Banat. pe-aici n-or să vină. să întrebaţi. apoi cu o sârguinţă care se schimba treptat în ură. o colonie a duşmanilor de clasă. — Dac-ai auzit că pe celelalte linii circulă. călcând îndesat pe picioarele lungi. să bea vodcă. îşi luă avânt. ridicându-se… Ploua. — Parcă ieri a fost joi. ale cărui copite s-auzeau ţăcănind pe un drum de piatră munte? Pământ secetos? —. cu sânii pe jumătate dezveliţi. — Azi n-avem poştă. Scrieţi într-o zi. pe alelalte linii poşta circulă şi joia. făcut din scânduri date cu ulei de în. seara. într-o mişcare ciudată. azi e joi. privea cu ochi mari fotografiile rupte din reviste ilustrate şi întinse pe peretele din dreapta intrării. s-au prăsit şobolanii în ea. surprinşi în momente de lucru. sus de tot. azi e joi. Ieri a fost miercuri. — Ce ziceţi. dacă te luai după explicaţii. şi se întoarse la tejghea. într-o totală aiureală a simţurilor. apoi cu trunchiul. când se adunau în baracă. Şi joia nu vine poşta. cu baruri cochete. astăzi o să curăţ şi aparatu de bere.

A. — Da! Zise Fulga. în şanţ. lângă o troiţă îngroşată de viscol şi priveşte. insinua Ion. necunoscută şi plină de plăceri: — Vouă ce vă pasă?! Aveţi bani şi putere şi curve pe aleselea! Intre ei şi lumea aia depărtată şi ameţitoare pe care n-aveau s-o ajungă niciodată. că turbez de căldură!’ „N-am voie. pluteşte spaima." „Cred că acolo. te rog. stă într-o sanie oprită în câmp. domnu Nino.L. că ăştia au atacat Abisinia şi-au făcut fascism negru. — Dumneavoastră însă. de miros greu de ceapă şi heringi. Poartă şubă cu guler răsfrânt şi pare că aşteaptă încordat să se producă ceva în momentul misterios şi ascultă vântul şuierând pe fundul râpelor. obraz plin. Cowboy-ul vine şi se duce. cu faţa tot la perete şi-l scrută pe Nino. se strânse în boţuri mărunte. şi pe faţa lui osoasă. — Aia a fost demult.” „Bravo. domnule Nino. trebuie să uitaţi. că fiecare vine şi se holbează… — Acum patru zile. da n-au vrut să ne doteze. vulgară. s-apropie seara sau un duh de moarte. — Domnu Nino se lipeşte repede de om. Tulgheş.. Era cel mai cumsecade din toată echipa aia. jos. E pace stinsă peste întinderi. zăpezile albastre. de votcă şi bere trezită. directorul gostatului. O să se supere clientela. Mi-a fost drag. Înainte să veniţi aici. dacă vine o inspecţie?!" „Dacă vine.o lume străină. placa aia infectă. eşti deştept. când faci cuiva un bine. Şanţul adânc de doi metri desparte baraca de şoseaua naţională şi pe fundul lui. îi spui că domnu Nino învaţă să intre în pământ. — Am deschis gura pentru nişte plăci cu muzică italiană care se cere foarte mult. se gândi Fulga. — Nimic nu se uită. mă. — L-am găsit într-un ziar. Arizona?” „Viaţa mea. Nino. Ion sări de sub tejghea. punctată cu aluniţe păroase. se întindea o zonă acoperită de ploi. cu bărbia rotundă cât o potcoavă. puiule. ca să reteze discuţia şi se răsuci în scaunul vechi. pune-mi o masă. spuse Fulga ursuz. şi pielea de pe faţa lui iată. de ierburi ce se lipesc de cizme. arătând peretele. Cică: lasă-i p-ăştia. aceasta-i viaţa lui… — Schimbă. Asta. de turme de porci vineţi şi de înjurături mototolite şi murdare. desfăşurate sub orizont. zise Fulga.P. ca o umbră de nebunie atârnând fărâmiţată pe cerul roşu. pictorul scenograf Filip. . în şanţ. nisipoasă. cu hăţurile petrecute de după gât. adie un fir de vânt şi tufele de cimbru respiră răcoare. am văzut întâiul semn al despărţirii”. e singuru mod de a te obişnui cu moartea. în afară de chestia aia. spuse Ion. domnule învăţător. a zis tovarăşu Sabie de la T. şi văzu în seara de iulie. mi s-a părut că acum se dă jos din fotografie şi mă ciupeşte de obraz şi mă întreabă: „Care-i viaţa ta. de mâncău care-ţi stârneşte sila. Hai. — Nu poţi să-ţi dai seama despre un om cum e sau cum nu e în câteva zile. cu nasul uşor coroiat. Nino nu era în colecţie. se împarte în două: înainte de cutremur şi după cutremur. Şase inşi: Eva. Nino. o să te chem să facem deniile împreună. nu se ştie de unde. Vă fac rău pozele şi am să le rup. Fulga.

care-ţi dai pe faţă sufletul negru ca şi . şi e uimită. umezi au o strălucire de copil.miop. ticăloasa. Lângă ea. E o idee stupidă să creşti porci negri. îşi şterge subţiorile. a subliniat fraza şi i-a dat cartea Evei –. dac-aş fi cineva în ţara asta. Nino bea lacom şi. şi pe mal se face linişte. aşa i se pare lui Fulga. între tulpinile de floarea-soarelui. 50 de lei ziua de filmare o oprire gâfâită în faţa lui Nino şi o replică rostită încet. ci de porc. domnule director. întărit în lungi plimbări prin câmpie. schimbă el vorba. interveni regizorul. Doamnă Eva. gesturile ei se petrec încâlcit. care astăzi a filmat: o fugă prin lanul de grâu. Tulgheş. n-a ştiut niciodată bine şi nici acum nu înţelege precis ce înseamnă să joci într-un film. ochii ei mari. şi. iar o s-o faci de oaie. Şi toţi proştii roiesc în jurul nostru. rară şi încâlcită din pricina transpiraţiei. Pictorul scenograf. presat de timp. cu tâmpla stângă julită în loitrea unei căruţe. soarbe băutura printre dinţi şi ascultă cearta maşiniştilor care beau pe mal. ridicându-se în picioare. domnule director Tulgheş. printre patruzeci de secerători figuraţie specială. sare Nino. pe jumătate întors către Eva o iubeşte şi a citit întrun roman franţuzesc că o fată. Spune-mi. aici se poate turba. cu tristeţea nedisimuiată: — Prepeliţa e o pasăre poligamă. învăţătoare ca şi el. E ca şi cum eu aş zugrăvi o biserică şi aş umbla gol prin ea. s-a îmbolnăvit de hepatită chiar în ziua sosirii. trebuie să ştii. Domnule director. ca să-şi ascundă şi să-şi domolească această stare confuză. nu de oaie. în colonia de şaizeci şi patru de case. suntem ultimii nomazi ai lumii. un băiat de douăzeci şi opt de ani. are o tresărire de vinovăţie. cu un prosop înmuiat în găleata cu gheaţă. sunt turmele alea de porci pe care le scoateţi pe mirişte. Căldura de azi m-a năucit. îndrăgostindu-se de un ofiţer. pe sub cămaşă. se scuză Filip. sau. Târâm cu noi ispitele şi dorul. Eva-mi spunea că astăprimăvară porcii dumitale au blocat calea-ferată spre aeroport şi un avocat a ieşit pe scară să dea cu piciorul şi i-au rupt laba. lipsită de convenienţe şi prejudecăţi. scuturându-şi părul negru. a nimerit în echipă din întâmplare. n-a rămas nicio fată borţoasă de atâta căldură? Şi ce e mai îngrozitor. studenta care fusese distribuită în rol prin concurs. fericită şi fricoasă. a chemat-o în locul ei pe Eva. şi ea se strânge zgribulită în umărul lui şi sub bluza roşie trupul ei subţire. are un surâs scăzut pe faţa tuciurie ca de ţigan. s-au înghesuit în jurul mesei şi beau bere în cinstea Evei. înrămată în cozile ei. Mă înţelegeţi? — Du-te şi te culcă. şi Răşcanu. Mursa. Nino o ţine pe după umeri. bea la rând cu bărbaţii şi se forţează să nu se strâmbe. i-a trimis fotografia pe care el i-o dăruise. — Pentru prima oară. Eva a intrat într-o lume de miraj. Şi Eva. şi el o înţelege. cu muşchii ascuţiţi. transpirat. cu barbă galbenă. numai inele. peste capul căruia atârnă un măceş cu frunze prăfuite. — Mai duceţi-vă dracului! Strigă pictorul. după fiecare pahar pe care-l răstoarnă pe gât. râde. gol-puşcă în faţa împăraţilor David şi Solomon. Zâmbeşti? Te acuz. te-aş pune să intri noaptea în mijlocul turmei de porci când guiţă de foame. — Greşeşti. şi regizorul Răscanu. Eva e nevasta lui Fulga. Pentru prima oară vreau s-o fac de porc. Eu n-aş da voie. S-a pierdut sau s-a furat cuiva un briceag şi cameramanul îl acuză pe şoferul de la grupul electrogen.

Scandalul. paznicii urlau. în şanţ. îşi şterse fruntea congestionată şi făcu câţiva paşi spre puntea de scândură aruncată peste şanţ în dreptul barăcii. Pe şosea. El nu se zbătu. — Dobitocule! Strigă Filip. claxona lung. cu pălăria dată spre ceafă. Să se care de-aici cu porcii lui! Şi bate cu pumnul în masă. Eşti nebun. că nădăjduiau în mai mult. Cred că a făcut o insolaţie. — Filip. — Să-i punem gheaţă pe frunte. pe sub cerul jos. îi vârâtă haina făcută sul sub cap şi cineva îi şterse sângele de pe obraji. zise Răşcanu. îi răsuciră braţele şi-l purtară în goană spre maşina de sunet. Eşti idiot. cu miros nesuferit de cârpă arsă. în trecere spre Brăila. se trase brusc spre stânga şi înfipse adânc briceagul. — Ştiam c-o să-mi răspunzi aşa. Eu am mai avut de-a face cu bandiţi. însă. Filip. Ion se smulse de lângă stâlpul umbrarului. să nu-mi spargeţi ochelarii!” şi ei îl întinseră pe o saltea. spuse doar atât: „Atenţie. Se smuci. în câmpie.turmele dumitale… — Ajunge! Se revoltă regizorul. şi urcă taluzul sprijinindu-se în genunchi şi agăţându-se cu mâinile de-o tufă de măceş care-i însângera palmele. o turmă de porci. izbucnit pe neaşteptate. Desluşeai. Să se ducă la toţi dracii! — Şi dacă pun eu să te lege? Întreabă Tulgheş. înalt şi subţire. iată că ziua aia. avea un sfârşit interesant. strânşi în grup sub umbrar. greoaie. tremurând. se apropia. Se clătina. şi când turma. — Matei! Strigă Eva. pe feţele lor. porcii grohăiau. zise Filip. străpuns de şuviţele trandafirii de forme incredibile. Sfătuiţi-l să nu vină să-mi . un camion plin cu tuburi de piatră. puneţi o bandă cu muzică. maşiniştii şi Ion. şi pleacă. spoiţi cu var. mânată cu strigăte şi cu lovituri de bici. — Deschideţi magnetofonul. pătaţi de vopsele. nu mai suport s-aud porcii. turma de porci se rostogoli spre dreapta. îl întâmpinară tăcuţi. învăluită în miros de rapăn şi de iod. Şi opriţi-l pe dobitocul ăla să vină la mine. Imediat. dincolo de şosea. Un şuvoi de sânge vâscos îi stropi faţa şi pieptul. Doi plopi tineri. se ivi lângă el. d-aia plec! Miroşi exact ca turmele dumitale. acolo jos. Înţelege. acoperind tot asfaltul şi târând după ea un nor de negură. izbind cu toată puterea. iar maşiniştii se repeziră buluc la Filip. — Plec. Filip îşi scutură pantalonii de doc. răsturnând scaunul. strigând îngrozit la Tulgheş: „Tovarăşe director! Tovarăşe director!”. şi prinde mâna lui Tulgheş. îi înviorase. posacă. a lucrat toată ziua cu capul gol. Mi-e scârbă. întâlnite numai pe cerul câmpiei. Filip traversă puntea şi se opri în marginea şoselei. vă rog să staţi liniştit. şi mâine te trimit la Bucureşti. Filip smulse mâna din buzunarul hainei. Dar scuip pe el ca pe o tinichea. Sus. Tovarăşe director. învălmăşită de salturile furioase şi de guiţatul mascurului rămas cu fierul împlântat adânc în carne. fumegau peste buruieni. te rog să pleci. Pentru dumneata. domnule. propune Nino. care se topea în uleiul încins al asfinţitului. în spinarea unui mascur. toţi nenorociţii ăştia peste care te-am pus şef mare sunt bandiţi.

zâmbind. să înghită heringi în sos de ceapă şi să vadă lume maşinile care gonesc cu o sută pe oră şi nu opresc. e o şmecherie! Bei ţuică şi te dai în leagăn. da mie mi se întorc maţele pe dos. — Ei. Fulga auzi vorbele cu întârziere – parcă veneau până la el prin apă se întoarse şi-l văzu pe şofer. briceagul ăla era al meu. Aici. Învăţase că pe client. Uite. în mâini cu ţeava aparatului de bere pe care o sprijini de găleata cu gheaţă. — Domnule Filip. pe cărarea bătătorită în mirişte. Eva. Poţi să scrii cu săpun pe oglindă: vino. o netezea cu palmele. ar veni încoace. Ce-ai bun în rafturi? Nişte lichior de vanilie. — Pune batista la nas. poţi să zici că-ţi trăieşti viaţa. Pentru muieruşca asta. — Au zburat păsărelele. Îţi cumpăr altui. soare.ceară socoteală. De-acuma. aşa cum fac cu muierile lor. Camion de patru tone. văzând-o că înaintează. drace! Merită să trăieşti. chiar dacă are inima plină de bale. dând băutura pe gât. gândi Fulga. Se holbează la ce nu are şi nu poate să aibă. Întoarce-te. cu şapca murdară de motorină. îl sfătui Ion. trecându-şi o mână prin părul ţepos. sur. spuse Ion. — Timpu pe-acolo? Vru să ştie Ion. „E ca şi ăştia de-aici. — Te supără? Făcu omul. Nu vreau să mă bocească nimeni. Filip se ridică în genunchi şi se târî până în uşa maşinii. Bluza îi scăpase de sub cingătoare. cu degetul îndoit. la voi. pune-mi muzică şi nu mai lăsa pe nimeni să intre aici! — Vine doamna Eva. — Marea-i ca oglinda. spuse cameramanul. — De unde eşti? Întrebă Ion. boţită. Voi poate nu mai simţiţi mirosu. Întuneric ca-n coşciug şi miroase a porci. n-avea grijă. aşa-i? — Da. Şi când ai. cu oameni necunoscuţi şi femeile astea de hârtie pe care nici Ion şi nici nimeni de aici n-o să le frământe vreodată într-un colţ de grajd. înaintând. Du-te acolo. Cred că da. Au. la . ar veni să-şi spele pleava din gât cu un pahar de băutură. Eva se apropia încet. Sezon gras. să-l înjunghie. De la kilometrul şaptejdoi am simţit că se atârnă de mine mirosu ăsta puturos. — Constanţa. Sigur. ceru. Azi-dimineaţă se prăjea lumea la soare. bătea în uşa coliviei de sticleţi. De ce să se piardă? Domnul Fulga te aşteaptă. şi el tot n-o să vină. — Eva! Strigă Filip. Străinii aruncă gologanii fără să se uite. seara. îl dai gata cu o vorbă bine potrivită. tot ca oglinda. e nemaipomenită. înalt. Un butoi de carne. strângând în palmele năduşite o hârtie de zece. aşa trebuie. nu! Ţipă el. îndatoritor. asta da. Ei. Descoperi peretele cu fotografii şi. se apropie de el. Hai. răspunse şoferul. şoferul se oprise în uşa barăcii şi. totu se face urât. am vrut să ţi-l dau. anunţă cineva. fiindcă undeva le aşteaptă oraşul. întoarce-te! — O maşină. dacă ai. noroc! Zise. De-ar fi aici. cu lumini multe. au prins porcul. L-am găsit la locul de filmare. ieşind de după tejghea. Nu.

nu mai e scris acolo. le bătea pieziş. să nu le fărâmi până atunci. altfel aş sta şi le-aş asculta. nu se mai desluşesc cuvintele. N-am timp. — Când bate vântu dinspre Dunăre e frumos şi nu se simte nimic. da numai două sunt de ascultat. au luat-o să facă film. zise Fulga. am trei plăci. Şi nu se ştie de ce. Capernaum e un lac în Biblie. spuse Ion. — Una e veche de tot. spuse şoferul. Cum s-ar zice. — Poate când te întorci… — Peste o săptămână. spuse şoferul. cu aripile adunate. — Asta înseamnă că trei lucruri le cunoşti bine. Sunt vechi? Întrebă. iar trupul ei e o cutie de avion. sau la ce-ai vrea să fie. cade şi lasă pe jos tot ce-avea prin buzunare. — Mie să mi-o păstrezi p-aia pe care n-o vrea nimeni. mi-a spus de plăcile alea şi mă gândeam să le ascult la întoarcere. Către şofer: — I-a plecat soţia la mare. că pe lup nu-l dezgustă mirosu de porc. — O să fii singur? Întrebă Ion. siam blestemat lacu Caţernaum. Pe sub braţele lui. şi pe-acolo pe unde avionul scuipă flacără şi fum ies . Aşa mă gândesc mereu când sunt trist. cu milogi. — Te-am înţeles. Să umbli cu grijă. unde sunteţi voi. Era în uşă şi ţinea braţele ridicate.voi. că pe deasupra mea e o pasăre… cum să spun?! Pasărea asta la care mă gândesc eu are numai gât de pasăre. Pot să spun ce scria? Fulga avu un gest de lehamite. Şi către Fulga: — Într-o lună şi douăzeci şi şase de zile aţi primit o singură vedere. pentru cinci zile. Aici. zise Fulga. Eşti sătul de lume. numa lupu ar putea să stea mai mult de-un ceas. n-am să opresc. asta o spun de la mine. Eu o s-o ascult şi-o să mă gândesc că pe deasupra barăcii trece o pasăre. Intr-o lună şi douăzeci şi şase de zile. — Aşteaptă maşina de poştă. puteţi să mă credeţi. explică Ion. Dac-o să fii aici peste o săptămână. — Astea sunt tâmpenii. Dacă-i pui piedică la timp. — Ai patefon? Se interesă şoferul. trei plăci sunt trei lumi. Fulga scutură mâna. Eu nu mă amestec în nimic. i-a scris o singură vedere. — Face socoteli pentru mine. zise Fulga. Situaţia mea mă priveşte numai pe mine. — Astăzi m-am întâlnit cu Marea.. — Femeia e norocu omului. şi nu s-a mai întors. Când nu s-aud vorbele. spuse şoferul. arătând spre Ion. — Dar am numa trei plăci. — Sigur că da. trebuie să fiu undeva diseară. niciodată n-am fost mai fericita. Gestul era de împotrivire. şi eu nu vreau. recită Ion. — Trebuia să pui patefonul să cânte. te gândeşti la ce vrei. Fulga vedea două petice de câmpie pe care ploaia ursuză. lung şi făcut din flori de liliac alb. măruntă şi cleioasă. Sigur. spuse Ion. aprobă şoferul. lui Fulga îi păru că tot ce se afla împrejurul lui începuse să miroasă a păr de la subţioară.

Trebuie. — Mulţumesc că mi-aţi învăţat numele care-mi place. „Trebuie să dau bătaie să ies din zona asta”. i se adresă şoferului. tot aşa. cu glugile trase pe ochi. cred că-i răsturna vântu şi cred că era ora unu. Capul animalului atârna într-o parte. îl înjura mereu. Ne-am dus să-l scuturăm pe 412. Şi erau treijşopt de paturi suprapuse şi deţinutul 412. Arizona! Aruncă Fulga. La prima ocazie o să fie rău de tine. — Eu am avut parte numai de barăci proaste. se opri să-şi scuture noroiul de pe bocanci. — Nu e rându meu. când te întorci. Şi Hoţu zise: . şi i-am barat drumu. Mişcaţi şi zgâlţâiţi-l pe 412. eram la început şi noaptea mă gândeam ce fac. Eu eram numărul 362 şi. Grupul înainta tăcut către un tunel de trecere în gura căruia se roteau. da sunt mici. peste o săptămână. înainte de a sui în cabină. ca şi ăilalţi. dezvelea două şiruri de dinţi laţi înfipţi în gingii vinete. — Peste o săptămână. pe un drum gâtuit de tufe de mărăcini. s-a sculat şi 363. să-l iei şi pe domnu învăţător la Constanţa. S-a aranjat? Îl întrebă pe şofer. şi el m-a lovit cu muchia palmei peste genunchi. — O să fiu aici dimineaţa. aşternută ploii. zise Ion. Căruţaşul. Mohreanule? Zise Paxaman. şi asta era ceva. încreţindu-şi obrazul. înfăşuraţi în mantăi de muşama. marea se spărgea în vagoanele alea de piatră de la picioarele digului mai devreme se trăsese un foc de armă şi s-auzeau urlând nişte lupi. cum îi ziceam. într-o noapte. ca la infirmerie. prinsă cu scoabe de fier pe patru butuci de ciment. şi pe urmă am avut unu. spuse Hoţu. adus de vânt. domnule sergent. O să ţi-l scot pe nări. cădeam într-un somn mort. Eu am întins picioarele. şi 412 încetă să mai sforăie. Numa eu auzeam. Buza de jos. tremur. bezmetic. care intră printre paturi. omu. Cu ocazia asta o să vedeţi şi Marea Neagră. şi porni spre maşină. am pielea subţire. când îmbătrâneşte… — Ai mult curaj. spuse şoferul. care era de noapte. fiindcă lucram la ridicarea digului în zăpadă. e vreo scăpare? Pe urmă nu m-am mai gândit. M-a înhăţat de urechi şi m-a ridicat în picioare. nu dormeam. când îţi controlează reflexele. cu limba scoasă. când m-a ridicat. se mişcau greoi pe lângă o căruţă cu scoarţele rupte în care zăcea răsturnat un bivol negru. îl miră chiar pe sergentu Paxaman. în şaijpe… deci pe data de şaijpe o luaţi din loc. scârbit. croncănind. două ciori şi peste câmpia scitică. parcă horcăiam şi muşcam un bolovan de bronz. norii păreau altare de jertfă dintr-un rit străvechi. Şi-n patru luni de zile n-am avut niciun vis. Alături de şosea. Murise lovit de tren şi-l duceau să-l jupoaie. îşi spuse. vecin cu mine. — Vorbeşti mult. — Ce-i cu baraca aia? — Era din carton presat. ca prin somn. Astăzi e în opt. sforăia îngrozitor. tot cu gât de liliac alb şi cu trup ca o cutie. şi sergentul Paxaman. Hoţu. patru oameni.pui de pasăre. — Loveşti. domnule Fulga. şi-atunci i-am dat un călcâi în burtă. Era rece. îngropase o ţepuşă de lemn în burta păroasă şi legase în vârful ei un şomoiog de paie. trebuie să vă lămuriţi. căzută mult. Mirosul de porci venea în valuri.

— La gropile vechi! Porunci Paxaman şi ne ridicarăm. şi când ieşirăm. subţiri ca fusele şi capu alungit. . — Permiteţi să dorm sub două pături până la ziuă? Se rugă de sergent. de oaie. să se îmbrace. se curăţă fulgerător. Mai important decât digu. Şi iar îl ridicăm. răspunse sergentu. Paxaman se apropie şi ciocăni cu deştu în fruntea mortului. sirenele şuierau. o să explodeze şi-o să ne înece în valuri de grâu. Ăsta era o natură sănătoasă şi doctorii spun că ăştia. Marea vuia undeva în faţă. avea o culoare galbenă. — Echiparea! Răspunse Paxaman. şi iar îl dărâmă. o să rămâi acolo cu 412. spuse Hoţu. n-apucase să smulgă de pe mort decât un crac de pantalon. Adică Ţaranu şi Căciulă de Iepure. Căci digu îl ridicăm. — Lăsaţi-l pe Căciulă de Iepure. totuşi începu. îmbogăţită cu guler moale. unu dintr-o patrulă de câini dezveli obrazu mortului. şi spune-mi ce e cu tine! — A sforăit pan-adineauri. căzurăm cu el în zăpadă. capu o să lunece în măruntaiele Ţăranului. spuse Hoţu. Lui nu-i mai foloseşte. naturile sănătoase. trecurăm lângă magazia de unelte. Ţaranu avea picioarele strâmbe. Paxaman luă pătura pe care Hoţu o îngrămădise în patu lui şi ne-o dădu să înfăşurăm mortu. zicea Hoţu. — Da. parc-ar fi zis: deschide. ne descurcăm şi fără el. zice Hoţu. Flaneaua ruptă îi cădea pe spinare cu două palme mai lungă decât în faţă. explică Hoţu. Smulse îmbrăcămintea de pe pernă şi-o înfăşură în jurul gâtului. „Cap în formă de obuz. 412 fusese cineva la viaţa lui. în timp ce ne târâm prin zăpadă. de-aici şi numele. — Stooop! Stop! — Mi-a promis să mă împuşte. Urmaţi de sergent. greoaie şi furioasă. să vedeţi. zăpada. umfiată de vânt. un glonţ. mă. — 364 şi 365. Ţaranu oftă adânc. Dinţii de jos se sileau s-atingă gingia goală de deasupra. — Poftiţi încoace. doar burta fiecărui ţăran e o magazie de grâu. Vorbea greu. luă pătura de pe mort şi-o puse-n pat la el. — Da nu-i rându meu! Spuse iar Hoţu. — Pe cine să mai scol? Am întrebat. Sub lumina reflectorului din turnu principal. şi-l dărâmă armata. — Înainte marş! Şi dacă mai scoţi o vorbă. într-o manta lungă. într-o zi. la manevre. când naiba a murit? — Unii mor repede. Vreau să se ţină de cuvânt. îi smulse un fir de păr şi apoi intrarăm pe o cărare strânsă între două rânduri de sârmă ghimpată. Singuru lucru cuminte. măsura un stânjen. Singuru lucru făcut cum trebuie. ca şi mine. întinse mâna. de-abia se ţine. nu?” 365 era cel mai bătrân din baracă. vara. fusese adus numa de două zile şi-avea o căciulă de iepure. ar fi tocmai cum trebuie.— Adio! — Nu se poate.

sergentu aprinsese lanterna. îi stă frumos. trecând la căpătâiul mortului. aşa mi-a spus el. carele eşti în ceruri. zbiru. Erau în cameră la Tulgheş. se retrase cu spatele şi se aşeză în prag. La început. cu coatele pe masă. Dragă domnule Tulgheş. între magazii. cu marginile îngroşate de zăpadă. domnule sergent. dar o să mă ierţi. dă-i drumu! — Nu pot singur. pipăia boabele şi le răsucea între degete afară. Vă scriu cu inima frântă şi vă rog să-mi spuneţi ce se întâmplă cu Eugen şi cu Eva? S-au certat? S-au bătut? De ce nu se mai întoarce ea de la mare? Şi de ce s-a dus să joace în filmul ăla? Eugen a suferit destul. spunând: — Dă scrisoarea. — Îl aruncăm? Întrebă Ţaranu. grohăiau porcii. Am izbit în el şi-am simţit că-mi trosnesc şalele. ciocnindu-lefiecare în fruntea celuilalt. răspunse Căciulă de Iepure şi. cu umerii atingea partea de sus a uşii. refuzase: „Nu mă interesează!”. Nouă. scrisoarea pe care maică-sa i-o trimisese lui Tulgheş. mutându-şi braţu degerat de la frunte spre burtă. şi sergentu Paxaman se lăsă în genunchi. înţelegi de ce te-am adus? — Da. domnule sergent. în primăvară. numai noi. Vasăzică el. dar acum ce să mai credem? Nu ştiu dacă ei ţi-au spus vreodată. Căciulă de Iepure încremenise în viscol. avea un dram de omenie. ştiu că te va mira scrisoarea asta. Hoţu ridică o lopată şi un târnăcop aşezate între pereţii unei gherete de santinelă. veterinarul scosese o sută de bucăţi la castrat.şi uite. mişcând uşor buzele groase. în vremea secetei. începu să cânte: Tatăl nostru. se juca cu nişte mărgele. ne plângem păcatele şi ne dorim mormântul. în dunga de lumină coclită descoperirăm gropile. pe când Eugen era . mirosea a sânge. zicea bătrâna. veni şi încercă marginea gropii cu botu cizmei. şi-am văzut şi eu şi simt c-aşa este. pe marginea gropii. Vreau să văd ce efect poate să aibă asupra mea. şi v-am dat două ouă fierte la masă şi le spărgeaţi. Omul tânăr poate să facă orice. Ţi-am citit fişa. Era înalt. — 365. Asta or s-o facă ei. Sergentu veni în uşă. nu vreau să se mai chinuiască. da. spuse el. când Tulgheş îi dăduse plicul. cu lanterna vârâtă în mânecă. de când aţi fost amândoi în casa noastră. 2 septembrie 1954. ne lumină feţele. cu capu aplecat. şi noi dinăuntru îl văzurăm pe bătrân. 363 şi 364. cu spinarea îndoită. şi împiedica vântu să intre. răspunse Căciulă de Iepure. şi pricepurăm că e popă şi că slujeşte. sfinţeascâ-se numele Tău… Cânta trudnic. ne smiorcăim. Erau rupte. şi o femeie care aduna fuduliile într-o căldare striga măscări şi porcarii nechezau iar alături de el. în cămaşă. — N-am zis să-l îngropi. în gheretă! Intrarăm toţi trei şi ne lipirăm pe pereţii de scândură. şi îngenunchiarăm şi noi şi sergentu se mişcă să ne facă loc. Eva a venit la noi în 1946. Sergentu. am iubit-o de parcă era din carnea noastră. Fulga citea. Pământu era îngheţat. Se răsuci pe călcâie vântu mirosea afum şi spuse: — 362. Eva ne-afost dragă. bătrânii. Eşti prietenul lui Eugen. dar în seara asta venise singur.

şi când a venit Eugen i-am sărutat Evei mâinile şi i-am spus că numai credinţa. Domnule Tulgheş. tremurând. şi ne-am zbătut de iam obţinut post la şcoala din sat. Eu. Tu. altceva decât să mă rog bunului Dumnezeu să fie totul bine nu pot să fac. ne-a spus: Sunt Eva Ispas. dac-o iubeşti pe Eva… — N-o iubesc. Trăieşte şi o să vină. cum se cuvine. Tânără. Fulga îngustă ochii faţa rotundă. Plângeam şi-o ocroteam. şi l-a aşteptat pe Eugen cu cinste.prizonier şi nu mai ştiam nimic despre el de trei ani. însă. cu capul aplecat pe umăr. — Mama are în mâini punctul de pornire. Şi-am oprit-o pe Eva lângă noi. plină de o nelinişte fragedă şi un dor de demult. şi după două zile pe Eugen l-au dus pe front. şi mai departe de ea. aşa trebuia să rămână. cărnoasă. o acoperea în dezordine. Eva a plecat’. adună-i din nou. cu trei frunze de fag prinse într-un colţ al ramei. alături de mine şi de bărbatu-meu. atârnat deasupra geamului împărţit în opt ochiuri. sunt din laşi şi sunt nevasta lui Eugen. trecut. — Ce înseamnă: da? Întrebă Tulgheş. înaltă. o să vină şi Eugen. nu-şi urla disperarea şi nu ne-a lăsat să-l socotim mort şi să-i purtăm pomenile la biserică. Amândoi ştiam c-o iubeşti. Şi-acum. străvezie. în fiecare zi apare unul sau altul care a fost dat mort. când după atâtea nenorociri se înseninase şi casa noastră. Şi scrie-mi şi mie. Plecarea e mincinoasă. Eva spunea ca suferi. Acum o să culegem via şi o să înfundăm un butoiaş cu vin bun pe care să-l beţi sănătoşi şi eu să mă bucur că sunteţi fericiţi. ei l-a adus. spunea mereu. s-a oprit la poartă şi cu ochii mari. tu. Altfel am fi vrut noi să fie nunta băiatului nostru. v-a scris Eugen? Nu ne scrisese nimic. pe ascuns de lume. Măria Fulga — Da! Zise Fulga isprăvind şi punând scrisoarea pe masă. cu braţele ridicate leneş pe funii. inelat. împacă-i. ieşinată de foame. dacă poţi. zise Tulgheş. nu se toate. frumoasă – totdeauna mirosea a lucerna – Eva sta într-un leagăn făcut din două frânghii prinse pe un scripete. pentru că ştii să te înfrânezi. Ce ţi-a venit? — Ba da. unde prizonierii întorşi din lagăre sunt ţinuţi în carantină. Ne-am pomenit cu ea într-o zi subţire. nici când s-a însurat şi nici mai târziu. i se umflă şi-o privi pe Eva în tabloul lucrat de Filip. în pragul veşniciei. din neam în neam. reluă Fulga. lege a durerii. singuri în f aţa lui Dumnezeu. şi ea ne-a zis marnă şi tată. Trei ani am stat împreună. până la ea. aşezând mărgelele pe genunchi. S-au unit întro noapte din iarna lui ’43. Mă rog în fiecare zi şi aştept să mai treceţi pe la noi. „îi place să fie puţin nefericit!’ Sunt oameni care trag să se nenorocească cu tot dinadinsul. cu tălpile goale întinse în iarbă parcă-şi freca tălpile în iarbă şi iarba trosnea mărunt. fiecare cu o lumânărică în pumn. Nu venea nicio scrisoare şi ea răbda. Era ca într-un joc şi ne bucuram. dar nu ne-am supărat. întări Fulga. ca de ţigan. cum crezuse el că e bine. în gară la Focşani. — Eu şi Eva am trăit toată povestea. plecarea. eşti departe de asta. Jarul trosni în sobă. pune o pată de durere pe faţa ei galben-cafenie. atât. înălţând fruntea pe care părul negru. scântei albastre săriră în cenuşar. o umbră de chin desprinsă din dragostea flămândă a celei dintâi Eve. .

Ai văzut casa noastră? Zici că stă să cadă în râu. Casa noastră. A tresărit speriată. Eva. Am lipsit mult şi nu mai cunosc lumea. Mai târziu. — Astăzi n-am mai aşteptat maşina poştei. şi fulgii mari i se împleteau în funia părului dar acolo. în Siberia. era miel. M-am descălţat şi am trecut râul. ne-am plimbat într-o zi cu sania la Copou.— Arizona e un tâmpit vesel. avea un şal alb şi o scurtă de piele şi râdea. stins: V-aţi întors? — Cine eşti? Am întrebat-o. fericită. M-am întors din prizonierat în 1948. Doarme între ierburi şi o leagănă vântul. Şi-acuma se ţine după mine ca un câine. dar mi-a fost milă s-o tai. Nu mi-a trimis niciodată fotografia… S-a potrivit s-ajung acasă după-masă. Eu am zâmbit. — N-o să-i scriu nimic. pricepe c-am fost bun cu ea. Tu eşti nebun de-a binelea. Ăla. şi vara murea. Fusesem ofiţer în rezervă şi mai aveam puţină trecere. în clipa când va spune o minciună. când Eva mi-a spus că în copilărie îi era frică de nişte papuci primiţi în dar de la o mătuşă. Pentru că nu ştii nimic. — Domnul Fulga! A murmurat şi s-a oprit. Citea. strălucea. prin gropi. şi am râs când ea mi-a spus: — Sunt soţia dumneavoastră! — A mea? Cum asta? . într-o noapte. fără epoleţi. fiindcă i se spusese că papucii ăia sunt vrăjiţi. — Am cumpărat-o la Paşti. mă aşteptam să-l întâlnesc întâi pe tata. nu? Toată vara miroase a ierburi. nu-mi aduceam aminte. Te umfli de votcă în baraca lui şi-ncepi să vorbeşti aiurea. fără grade. Tulgheş. Cu bocancii pe umăr. Când am coborât în gară ia Focşani. Am privit-o lung pe Eva şi am întrebat-o de ce plecase din Iaşi şi de ce era la noi. în capul meu zăpezile se amestecau urâte şi vrăjmaşe. o coamă de mohor cu spice cafenii. Ardea un soare somnoros. era în ultima clasă de normală. M-am gândit că trebuie s-ajung la ai mei până nu încep ploile. M-am aşezat de partea cealaltă a mesei şi-am ridicat capacul de pe o cratiţă. — E bine. am suit prin vad în grădină. era la sfârşitul lui august. Nu ştiu de ce. Nu mă simţise. Vroiam să găsesc casa pătrunsă de mirosul ierburilor. nu-mi aduc aminte… Şi ăsta era adevărul. iarna. mult mai târziu. şi uneori fusesem la un pas de nebunie din pricina lor. papucii îi vor încălţa picioarele singuri. şi iarba se clătina pe mal. atunci. Tulgheş. Filip. — Nu vă mai amintiţi de mine? Ne-am cunoscut la Iaşi. — Nu. şi vor fugi cu ea prin zăpadă. Am obţinut să nu rămân în carantină decât trei zile. simula nebunia. A trebuit să mă fotografiez mai pe urmă şi cu un individ cherchelit care ţinea o oaie în braţe. dar oricum militare. că. pusă pe grind. sub nuc. dar sub nucul de lângă gard am văzut o fată. sora sublocotenentului Ispas. Poţi să-i scrii mamei. mi-am adus aminte de sublocotenentul Ispas şi de sora lui care ţinea hăţurile şi lovea cu biciul caii gonind prin ninsoarea bogată. M-au tuns şi m-au fotografiat şi mi-au dat drumul. cinci ani şezusem numai între zăpezi. Purtam haine militare. Apoi. cu lemnăria veche. Am început să mă stăpânesc. şi ea s-a lipit de trunchiul nucului. şi după asta şi-a dat seama că sunt Eugen Fulga. cu de la ei putere.

ochii lui avură o căutătură piezişă. dar mai departe? — Seara. Şi eu i-am sărutat mâna. Tulgheş. ca să tăiem spre Strada . şi le-am spus bătrânilor că sunt soţia lui Eugen. ne-am dus la oraş. — Era altceva. — Până aici. Ne-am sărutat. şi dincolo de perete. am ales o biserică unde nu vine lume şi ne-am cununat. Eva. Ei o primiseră ca pe o noră şi aşteptarea Evei le dăduse nădejde. Război şi foamete. dar important era că aştepta. mi-am adus aminte şi cum îi spune. Am stat amândoi în genunchi. să vă spun… — Ce să spună? Întrebă Tulgheş. i-am plătit părintelui şi am ieşit pe stradă. şi într-o noapte. dar acum trebuie să vă vorbesc. Amândoi am vrut-o. de la un timp încolo viaţa omului nu e decât o aşteptare lungă. — Dar în 1948 trecuse seceta. Mama mi-a spus c-ar fi trimis-o. o nuntă ascunsă. începi să crezi că moartea n-a avut atâta putere să-l răpună şi pe fiul tău. aşa cum spusese Eva şi cum credeau ai mei că făcuserăm de mult. pleci când vreau eu. trebuia să rămân şi să plătesc!’ — E o prostie. Dumneavoastră trebuie să ştiţi ce e foamea. ar fi putut să dispară. — Să-mi spună că fusese secetă şi că murea de foame… Muream. S-a dezbrăcat şi s-a suit lângă mine şi mi-a pus mâna pe frunte. dar când e lângă tine şi cineva care are douăzeci şi doi şi aşteaptă. am pătruns într-un gang mucegăit. Se făcuse noapte. şi împlineşte douăzeci şi trei şi se încleştează în aşteptare. la fel i-am spus şi eu: „Puteai să pleci. Ea avea timpul înainte. — Te gândeşti c-am silit-o! Zise Fulga şi se enervă. N-am considerat că e ultimul preţ pe care trebuia să-l dea pentru anii ăia nenorociţi. la Iaşi.” Peste o lună. cu câte-o lumânare în mână şi preotul ne-a slujit. nu mai tăvăli vorbele. trebuia să pleci. rămân aici. mi-am adus aminte că mi-aţi spus cât de bogat e satul părinţilor. Asta a fost nunta noastră. putea să se joace cu el. pe drum cineva lălăia un cântec. Nu intră în nicio socoteală. bătea vânt rece. — Bine. nu credea. şapte zile pe tren. am zis. lipsa cumplită. lumina ardea. Nimeni nu s-a gândit vreodată să plătească pentru chestiile astea. — Eva credea în întoarcerea ta? — Nu. acceptă Tulgheş. Şi Eva mi-a spus: „Dacă o să vrei. aşteptarea nu ţi se mai pare neagră şi lipsită de speranţe. E firesc. — Da. nu mai ştiu cum. şi am plecat încoace. Ar fi putut să plece. mama ne-a aşternut patul în odaia mare şi am făcut-o pe Eva nevasta mea.— Ascultaţi-mă încă puţin şi pe urmă o să plec… părinţii dumneavoastră sunt în sat şi o să se întoarcă… — Dacă eşti soţia mea. du-te şi aranjează-ţi viaţa cât mai eşti încă tânără. — Ah! Făcu Tulgheş şi reluă jocul cu mărgelele. mama plângea şi tata bea vin cu vecinii. şi mi-am adus aminte că frate-meu vă citise pe lista ofiţerilor daţi dispăruţi pe front. Erau bătrânii. Încă puţin şi bătrânii aveau să-i spună singuri: du-te. Nu mai ocoli. când credeţi că trebuie să plec. Bătrânii ştiu să aştepte. o să plec când ziceţi. mi-a răspuns ea.” „Nu. singuri. ai aşteptat destul.

să ştii! Mestecă Tulgheş între dinţi. ţi-e milă de ei şi în ascuns îi compătimeşti. a tras după ea încă vreo douăzeci de cutii de lemn care s-au prăvălit pe ciment. cu barbă tunsă scurt şi pomădată. pus sub tejghea.. şi cred că de scârba lor a plecat şi nu se mai întoarce. — Da. şapte deportaţi s-au strâns să sărbătoreasca „sâmbăta morilor de apă”. dărâmându-se. Se închină şi bău. îi tremurau şi pe fruntea iată i se îngroşau vinele. hodorogind. mirosind a rachiu şi a bere. Tristă. Fulga. Eva s-a împiedicat de o ladă. erau în stare să bată şi să lovească. ar fi trebuit nişte ciocoiată. Eugen Fulga! Dar eşti măgar. încins cu şorţul. călăuză sau hoţ de graniţă. purta mustaţa blondă. un prieten sau un cunoscut care a fost hoţ adevărat şi pe care ei l-au ascuns sau nu l-au denunţat. iar ziua dau în brânci să-ţi execute poruncile. Şi se pândesc între ei. Eva îi ura. zise Tulgheş. Aşa. — Ei singuri se batjocoresc şi se aţâţă. — Îţi fierbe sângele după Eva. aranjând bucăţile de peşte pe o farfurie de tablă. — Dunărea? Repetă Toma. repezit.mare. cum se spune. de la un balcon. — Pe omul căzut în mizerie. împreună mâinile pe pahar şi răspunse doar atât: — Încă un ani Să dea Dumnezeu să fie ultimul pe care-lpetrecem aici. gunoaie şi ligheane de lături. Arizona. Seara. aici era pontator. dar bine legat. nu ştiu de ce să se agate. spune Arizona. Javre nemernice! Pe întuneric se simţeau tari. Toma îl privi. n-ai dreptul să-l batjocoreşti. — Opreşte placa! Îl pofti un flăcău din grupul coloniştilor. în baraca lui Arizona. Îi spunea Destelnicu. un bărbat de patruzeci de ani. umede de salivă. Exact ca şi porcarii pe care-i comanzi: noaptea iscodesc şi mârâie. . răsucită cu fierul. şi patefonul. şi de aia îi înjuri. cântă încet melodia americană în care tropăie un cal şi câmpia e tristă. singur la masa de unde poţi privi în voie peretele acoperit cu poze rupte din reviste ilustrate. — Cum e Dunărea acolo’? Întrebă Arizona. unde pâinea e mai dulce şi se frânge singură pe masă. Fusese contabil. căci lada izbită de Eva. şi-n clipa aia. Ştii foarte bine că niciunul n-a fost. — Grozav. — Vorbeşte. zâmbind. Turnă în pahare şi se întoarse spre Toma. grozav eşti tu. de sus. Subţire. Colţurile gurii largi. — Pentru ziua asta. cineva a strigat: „Poliţia!” La strigătul ăsta s-au deschis toate geamurile şi de sus au început să cadă peste noi coji de cartofi.. fumează şi ascultă vântul care se zbate la colţurile barăcii. hoţ de graniţă n-o fi fost niciunul. pesemne că era un depozit de lăzi acolo. De fapt. desface cutii cu heringi. Toma. şi vorbea aspru. dar fiecare a avut o rudă. Şi la fel făcură ceilalţi. Să ne întoarcem cu toţii sănătoşi în Banat la noi acasă.

Dunărea. spuse un bătrân. nu-mipasâ. strâng în două căruţe saci şi pornesc undeva. Eu sunt de-aici. am venit aici aduşi de la spate… asta are haz? — Şi domnu învăţător Fulga. ne vinzi băutură şi alimente. Nenorocirea. La noi. şi povestesc ceva despre o hardughie în care huruie valţuri şi se freacă. aş face un şanţ de ciment. din Baltă. as umple şanţu cu sânge roşu şi as pune o muiere să facă tobă şi să umple un kilometru de cârnaţi. Asta e bine. e mai bine de-o mie de ori să trăieşti deportat în colonia asta. neprietenoasă. lipsesc o noapte şi se întorc înapoi albiţi de faină. se încăpăţâna Toma. Dintr-o coamă de-aia poţi să faci o funie care să-ţi ajungă să legi un raion întreg. Dar ce are haz. fărâmicioasă. ce înghesuialăl — Caii noştri au coamă. acolo. uite. îl sfătui Arizona. — Odată şi-odată. cu un pat în fiecare odaie. Care-or avea norocu. de-aicipână-n malu ei sunt şapte kilometri. Cum o fi aici nu ştiu. zise bătrânu. să vorbeşti chestii de-astea. oameni scăpătaţi. şi noi ne păstrăm obiceiurile de acolo. dacă ai o căsuţă să te adăposteşti şi o barcă. zise Toma. Asa-i. şi noi toţi. de faţă. Vedeţi. te priveşte ce-i cu tine. ştii bine. prin rotaţie. roţi de piatră. în afară de director şi tractorişti. — Vorbeam despre ce are haz şi ce n-are haz. vine şi peste bogat. Tu.— De ce? Făcu Arizona. tot de nevoie… — Acolo unde sunt copii. Ascultaţi la mine. zise Arizona. Şi banu face totu. patru inşi. e tot ce-ţi trebuie. dar acolo am trăit noi. zise Destelnicu. Totul e pe dos. asta n-are haz. însă. Şi nu ne tragi pe sfoară. acum. În septembrie. sumbră. cu lut pe jos. de humă. fără râuri. n-alege. n-am văzut-o. decât în închisoare. — De acord. Dac-asavea eu gologani. Ai făcut şi închisoare. — Dă. execuţi ce ţi s-a spus. Arizona. unde Dunărea e tristă. as tăia por ci. Cei care-or trăi. sigur. Mie. o să vă întoarceţi cu toţii la casele voastre. se vede. zise Arizona. trebuie să fie unul ca mine. E f ară haz. şi n-ai leafă. noi ne învârtim într-un cerc din care nu avem voie să ieşim. nemulţumit. Carnea de porc e cea mai gustoasă. Tu. în fiecare lună. Nu e permis. spune Toma. dar cum poate să fie când răsuflă pe malul ei turmele de porci?! — Schimbă vorba. — Dac-o să mor. cu pocnete. Să nu mă lăsaţi singur aici. „Sâmbăta morilor de apă!” N-are haz. de ce să mă îndop cu cartofii. să ne întoarcem mai repede acasă! Între ai noştri. căci ceea ce ne distruge e ţărâna asta neagră. mai încolo. spre deosebire de domnu învăţător Fulga. cu o ladă pentru făină şi o sobă. nu vă învăţaţi minte. E cu voi. — Aţi fost bogaţi. Doamne. spuse Arizona. Da noi? Ce e cu noi? Ne-am mutat în case străine. îmi plac şi porcii. după tine? Tu. dar de gândit tot la morile noastre de apă ne gândim. să-mi luaţi oasele acolo. când vine iarna. n-are haz sărbătoarea noastră. Chiar şi sărbătoarea asta a voastră e o aiureală. rupţi de oboseala ţărânii. fără păduri. pot să trăiesc numa cu mămăligă şi cu ceapă. Ai dreptate. De doi ani măcinăm la o moară de aburi. . asta. nu glumă. şi peste sărac. şi cercul nu atinge Dunărea. — La noi e tristă.

când o capeţi. — Poate că într-o noapte o să mă duc până acolo. — Nu s-a putut. să n-aud că nu ştii unde sunt” „Ştiu. Mestecăneanu îi cheamă pe cei de la primărie: „Mă băieţi. s-au dus să prindă un pescăruş. Pe-a lor . continuă Toma. Sus. Umbli cu turmele de por ci şi precis porcii le sperie.” M-am suit în maşină. Ştiu una de-aici care se scoală noaptea şi-i zice Iu bărbat-su: „Povesteşte-mi ce-ai visat”. dropia nu mai e de mult acolo. începe să mă mănânce pielea. Era şef de trei luni şi de două luni se însurase. — E primul secretar al raionului. — Prostule! Îl repezi bătrânul care nu vroia. în bărci. Destelnicule. Sunt pe lac. m-am aprins. şi dă-i bătaie. zise Arizona.” — Da. Tocmai pleca pe teren. mari cât curcile? N-ai văzut. să moară în câmpie. la văru-meu Mestecăneanu. interveni Arizona. să-mi prindeţi un pescăruş”. poate. Sunt mai sperioase decât sitarii. Tulgheş. „Na. şi atunci ştiu ca trebuie să pice cineva. dacă vrei să vorbim. — Păi cine-i prost să iasă din gaură când pică inspecţia? Întrebă Arizona. — Ce e cu Mestecăneanu ăsta? Întrebă Arizona. Mestecăneanu s-a supărat. După ce vezi dropia. da n-avem cum să mergem acolo. Trebuie autorizaţie. — În al şaptelea sat. moale. — Am ajuns într-un sat. Dar despre ce să vorbesc? — Tot despre păsări. Şi. albastre şi neclintite. spuse Arizona. în marginea şoselei. zi-op-aia cu Mestecăneanu. Arizona? Înţelegeţi. Satele. pentru tine. da altfel. i-as mutafălcile. — Trebuia lucrat cu laţuri. nu scap de mâncărime. lumină albă care te orbea.” înţelegi. vara. şi nu s-a putut. pot să trag cu grebla pe spinare. L-a chemat pe omul de serviciu si-a început să urle: „Unde-s şefii? Să mi-i aduci aici. Mara. m-am dus la el. Mestecăneanu n-a mai găsit pe niciunul din oamenii de care avea nevoie. Eu am daru de-o simt cu două zile înainte. n-am văzut niciodată. şi nu mai vine în seara aia. către el: „Astăzi te duci la lacuri f’ Adu-mi un pescăruş. ei se irită şi-şi fac singuri viaţa imposibilă. şi ne-am dat jos. cum să nu?! Zise omul. Că te-ai chinuit fără nicio vină. — Prostule! Zise şi Arizona. Dar era soare. a trecut. — Vezi. Nevastăsa. Lacul. pe care le arunci de la distanţă. — Ai dreptate. stai aşa nemişcat şi nu te gândeşti la nimic rău si-fi vine să cânţi uşor. zice. Cu două luni înainte de a ne porni încoace. Şi-am mers. Hai. domnule Fulga? Mestecăneanu e acolo. Oricât mă scarpin. spre Bărăgan. am plecat. din uşă. De ce? Euziccă el ar trebui adus aici. Dropii multe se văd în partea asta. şi scurmă p amantul şi îngrijeşte porcii!” Dumneata cum zici? — Zic c-arfi bine să vorbiţi despre altceva. Cu plase speciale. şi lacuri multe. zise Fulga. Cu biciul. Tu. ai văzut vreodată dropii? Păsările alea strălucitoare. zise Destelnicu. pustii.— Nicio grijă! O să te duc acolo. muierile au trăsneli de-astea. zise Arizona. Trei ceasuri în şir. îl întrebă pe flăcăul cu mustaţă blondă. — Să am una ca asta. „Hai cu mine.

părea ieşit din viscol. pe plite îngropate în pământ. îl duşmăneau pe tata şi l-au lovit. întinse mâinile spre sobă gestul firesc al ţăranilor când ajung lângă . Bătrânii. care se prăjesc la soare. Se fac crime cu duiumul. mai mult nu eram. Fulga se sculă şi deschise. Ce lume vine acolo. eu am stat o zi întreagă sub un salcâm. eu l-am botezat Capernaum. Eu şi Eva dormeam sub un umbrar de foaie de cort. răspunse Tulgheş. vroiam să fiu cât mai departe de locurile alea unde eram. să te acuz că ai tăvălit-o pe Eva în pat ca pe o târfă. Ea m-a aşteptat trei ani. E un lac de câmpie. Dar trebuie să-i crezi şi pe alţii. Şi săracii din oraşe. În clipa aceea răsunară în uşă ciocănituri înăbuşite. — Dar m-au arestat pe nedrept! Se revoltă Fulga. te-ai dat peste cap să mai dispari un an. Fiecare ştim câte o poveste cu păsări. într-o manta de cauciuc. Şi jos. nimic nu se mişcă fără ştirea mea. E un lac între Urziceni şi Slobozia. Ziceam s-o aştept şi eu cinci zile şi să-i spun: te-am aşteptat şi m-am gândit numai la tine. dar şi eu aş putea. cu gluga scoasă şi vârâtă mototol sub centură.şi pe-a celor din jurul lor. — Te pricepi să acuzi. Te asigur. nu trebuia s-o laşi să se ducă. surori gemene. peste noapte. m-am dus cu Eva acolo. Sunt consultat în toate. ne aştepta vaporul. în vale. îi zice Fundata. Şi în primul rând să crezi în Eva. şi pe urmă m-a aşteptat iar un an. ţii minte: „Şi-am blestemat lacul Capernaum”. nu se poate întâmpla nimic. adus din spate. la distanţă unul de altul. murdăria s-a umflat şi s-a scurs în ape. Şi ştiu că-i e frică. sărat. fumegă oale şi crătiţi. aş fi stat şi aş fi băut cu ei. Într-o seară s-au certat cu băieţii şi. după ce ţi-ai făcut-o nevastă. — Te cred. poţi să-ţi închipui: bătrâni reumatici. înţelegi de ce-i e frică? — Dar cât sunt eu aici. şi câţiva liceeni de prin satele din împrejurimi agaţă fete. În mal. După ieşirea din închisoare. nu poate să se mai întoarcă în duhoarea asta. şi-am ascultat cum fluierau două mierle. şi altă cursă nu mai aveam decât seara şi. dar n-o să vină. cu izmenele suflecate până la genunchi. Lucrul ăsta l-am descoperit în serile goale de când stau singur. ăştia au pus bolovani de drojdie de bere în closetele săpate de noi. intraţi în datorii până în gât din pricina mea pe tata îl destituiseră între timp n-au avut să-mi dea bani ca să plecăm în altă parte. După ce-a stat la mare. înalt. cu douăzeci de inşi. ţigănci vând pepeni şi porumb fiert. Dacă bănuiai ceva. având ca vecini două fete. În prag se ivi Ion Mohreanu. spuse Tulgheş. oricum. Tulgheş. lovind în mine. — Şi-acum n-o mai aştepţi? — Ba da. fiindcă le e ruşine să se cunoască. dacă n-aş şti că veniseşi de unde veniseşi şi că nu mai cunoscuseşi o femeie de şase ani. şi n-am mai putut să stăm acolo. N-am vorbit niciodată împotriva colectivizării. Şi-aş mai putea să-ţi spun că. plin de nămol şi brădiş. pe margine cu corturi făcute de ţărani din preşuri şi zdrenţe. Ştii vederea pe care mi-a trimis-o de la Mare. scrie. — Am vrut s-o aştept şi eu o dată. Dac-ar fi vorbit numai despre păsări. Tulgheş opri jocul cu mărgelele. spuse Tulgheş. — De cine? — De tot ce-a lăsat îndărăt. când eram şi nu eram.

cădeau în ligheanul de zinc. zâmbi. nuclee fosforescente. se ridicase şi ieşise şi luna. unire tragică. năucitoare. Ion asculta cântecul şi ţăcănitul copitelor în stâncă şi foşnetul pulberii de nisip. oprit lângă peretele cu fotografii de actori. lut negru şi nori desprinşi parcă de pe biserici părăsite. Plopii din marginea şoselei. — Vezi! Rosti el spre Tulgheş. lângă care şuşotea singurul fag din colonie. a zis Eugen Fulga. răscolind pământul. — Numai tu puteai să-l vinzi. într-o zvâcnire de triumf jalnic. cu ochii la tabloul în care Eva mângâia iarba cu tălpile. — Al care face să se scufunde vapoarele. şi se uni cu Neculai Mohreanu – unire numai îndărăt în pământ. care peste zi bolborosise numai în buruieni. . — Ţi-e sete? Întrebă Ion şi văzu că ăla şezuse într-adevăr în şanţ. pe când Ion ieşea. Fulga. în picioare. şi apoi pământ curgând în Dunăre. Pentru ce-a vorbit azi-noapte în baracă. curgere nemiloasă în uitare. — Du-te! Îi spuse lui Ion. ochi de pisică. clătinând palmele lungi: — Au venit şi l-au ridicat pe Toma. se zbuciumau în zarea scăldată într-o lumină ceţoasă. — Arizona! El ridică fruntea. intră în baraca lui cu băuturi şi puse o placă de patefon. tu l-ai vândut pe Toma! — Fii cuminte! Tresări Ion. Cowboy-ulvinesi dispare. fierbinte. Ion o simţi între ochi. Ion văzu turmele de porci. Vorbeşti aiurea. — Arizona. arătau sâmburi de văpaie. plin cu pahare murdare. cu oase sfărâmate. Uşa a scârţâit toată noaptea în trupul barăcii şi împrejur n-a fost decât noapte şi câmpie scitică. Afară. vărsat prin mii de râuri negre. — Nu pricep. şi pleoapele bolnave i se zbătură. şerifulplânge-npumni… Din ţeava aparatului de bere. Lasă-ne! Şi. la ziuă. avea frunze şi iarbă pe haine. în ierburi şi în haine. sticlele. gonind în două şiruri spre adâncul nopţii. plimbând degetul peste conturul unei scrumbii cu burta storcosită şi închisă într-un borcan cu ulei vâscos în care pluteau şi boabe de piper şi două crestături stelate de morcov. înşurubată prost.foc şi spuse. Veneau încet. cele atinse de raza lămpii. Ion străbătu cărarea îngustă. pământ şi ape în vânt. Şi mirosul lor dezgustător. a răspuns Tulgheş. cai sfâşiaţi şi femei înecate. — Am stat în şanţ şi te-am aşteptat. mort lângă mort. în rafturi. Tulgheş se scutură şi păli. se prăbuşi cu coatele pe masă şi tăcu mult. leneş. Şi Tulgheş avu dintr-odată înţelegerea gestului lui Filip când împlântase briceagul în spinarea mascurului. ocoli o casă în care ţipa un copil. picături de spumă aciduiată. Mestecând o bomboană cleioasă. vântul. — Du-te dracului de neghiob! Eu… O flacără scapără scurt. şi căzu cu braţele peste calul galopând în munţi necunoscuţi sau în câmpie stearpă. se aşeza între case.

vă daţi seama că nu vom pieri în veci. în realitate s-a înecat în Balta Albă. Apoi erau. zicându-i: Aşteaptă-mă. Şi ştiu că prinţul s-a conformat. se îneacă în lacul lui Bădel. vestind naşterea. Sinaia. Am mâna zdravănă şi o ureche bună. acum plec la Ploieşti să-mi repar avionul. iar eroul principal. pe care Ştefan cel Mare l-a incendiat de şapte ori. locuia gard în gard cu noi (a murit la vreo zece ani după apariţia romanului meu. (Anton Pavlovici Cehov n-a suferit de boala asta şi totuşi va fi prezent în veacul veacurilor pe noptiera cititorilor. Uneori mi se pare că Dumnezeu încă mai ciopleşte chipul zilelor care s-au dus şi din care păstrez în minte. întinde mâna. sub blestem şi nenoroc. se află comuna Şuteşti. la malul cel mai dulce al Dunării. cu ochii copilului vrăjit de măririle lumii. Brăila veche şi mai cu seamă legenda ei suprapopuiată de hoţi romantici. cu pălării suflate în . şi ţi-aduc o sticlă de lichior. istorii cu Chira Chiralina. La fel ca şi I. Pe unii îi cunoscusem de la distanţă. speranţe. Mulţi înşelaţi de timp trecut mureau neîmpărtăşiţi. doldora de vise şi robiţi de gândul pătrunderii în Eldorado. pentru scriitor. cel cu faţa de tătar sau de turc. călare pe spinarea durerii. 196l-l968 Cum am scris îngerul a strigat E mult de atunci. nedestrămată şi numai învăluită în fumul jertfelor. Caragiale. Dacă n-a izbutit nici el să ne risipească. plasată pe orbita Orientului de aventurierii zdrenţăroşi. unde Şeherezada mănâncă struguri. Un prinţ între două vârste (parcă Grigore era numele lui de botez) i-a cerut tatei odată cu împrumut o teslă şi o rindea. plus felii de umbra lui Allah. mai înainte ca vapoarele alea să fi fost construite. Prinţul cel bătrân. În biserica din centrul ei dorm somn de veci şapte vlăstare de domnitori fanarioţi. cea pomenită în scrierile lor de Alecsandri şi Odobescu. La cinci kilometri de Grădiştea mea natală. la conacul înconjurat cu trandafiri negri (sau poate au fost numai în mintea mea) şi trei prinţese tinere.L. Ţuică. bucurie şi suferinţă. din amintirile părinţilor şi ale bătrânilor satului meu. adică umblau vii şi alintate de purpura închipuirilor mele. Am ascultat-o şi-am colindat-o în ungherele ei bătrâne. primită gratis de la viaţă. îndatoritor. năucită de aur vechi. Zuruiau în amintiri şi-n pereţii caselor venite din alt veac averi fabuloase şi pierdute pe apa Sâmbetei. şi le scufundă. ca aceea obţinută din nesfârşita tulburare a fantasmelor.— Ăl care scufundă vapoarele. împotmolită în corăbii suple şi azvârlită de către Panait Istrati pe altarul Mediteranei. poveştile despre prinţii Şuţu. prea puţin schimbată. zgâlţâie-i somnul şi ascultă-i vorbele. deopotrivă. Brăila. năluciri. Brăila va fi mereu în vâltoarea visului. s-a rugat tata. Nicio cunoaştere nu e mai adevărată. Che Andrei. în inima şi sufletul meu. Mogoşoaia. lăutari nebuni (de la Petrea Creţu Şolcanu la Gheorghe Afioarei) şi Dumnezei ai ortodoxismului de toate nuanţele. plutea în ancoră. om vesel. Mai erau la conacul din Şuţu. pe care l-a purtat multă vreme în buzunar). mă întorc peste trei ceasuri. în cartea mea.) Materia încorporată în roman se afla la loc sigur. Publicasem două sau trei volume de povestiri şi ardea carnea pe mine de a intra în rândul romancierilor. a repetat Fulga. care. Şi a fost atunci a treia strigare. uneori. Ce oraş nemaipomenit! Suflet împovărat de crime.

am dormit. şi pe la miezul nopţii. Eu n-am vrut să fiu conte. dar m-am îmbătat la o osteria din Piazza del Popolo. Urma să trec să-l iau mai pe seară. s-aude-un ţingălâu. angajat la restaurantul Lotca unde mi-am instalat fundul pe un butoi plin cu măsline şi-am tot stat ca să învăţ pe dinafară un cântec bănăţean din care mi-au rămas în cap două versuri: O. nea Ion Ralea. După aceea. lângă ochiul spart al ferestrei din pod. mă vroiam duce.aur. înmuiam creionul în luna care-l umplea cu aur şi mă apucam să scriu pagini răzleţe de roman. pustiitor şi fecund. Pe la mijlocul drumului ăstuia. apoi în sălbăticia nemuritoare a bălţilor. Fixasem o frânghie pentru spânzuraţi. şi mai ales Noianul cel bogat în peşte (a dispărut. (Nu vă mint. să le lege între ele cu pod la nivelul acoperişurilor. (Peste câteva zeci de ani. veşnic norocos. umblam de-a buşilea după prigorii şi potârnichi. l-au redat agriculturii şi-n Bărăgan rămân anual sute de hectare nelucrate!) împrejmuiau cu porfiruri şi pereţi de lună zănatică ţinutul fără margini al câmpiei nebune care suie spre piemontul Râmnicului. sub influenţa celebrului roman al lui Gustav Meyrink. într-o tabaccheria. iar el. zis Ţâru. dar n-a mai apucat. a angajat echipa de lemnari condusă de taicămeu şi a construit trei case cât trei palate pe care a vrut. mă îngânam cu măcăleandrii. Şi mai era pe-acolo multora le-a rămas doar numele neamul dur al ţăranilor mei cătrăniţi de arşiţă. ducând cu mine duhul ierburilor şi zâmbetul ironic al lui Che Andrei care era şi-a rămas pentru mine simbolul visătorilor mereu în drum spre Nicăieri. plecaţi pretimpuriu în lumea umbrelor. dar vânzătorul n-avea la-ndemână certificate în alb şi pentru duci. şi-am rămas fără titlu nobiliar. închinând cu statuile dacilor care-o străjuiesc. când ne-apucau dracii că trebuie să ne trezim. unul dintre noi dădea fuga şi aducea o găleată de lut din care eram hotărâţi să închegăm un Golem. Primele zece pagini ale romanului le-am scris în odaia din Austru a casei în care m-am născut. în podul casei lui Kir Leonida.) Dunărea ca personaj năvalnic. dar am plasat-o în curtea bunicilor mei dinspre mamă. cu alţi doi prieteni de suflet. frumoşi în înfrângere. Cornel Fulger se numea. Spre bătrâneţe l-am învăţat să se iscălească. .) În zori. unde Panait Istrati a avut prima încercare de suicid. în roman apare sub numele Măxineanu. la Roma. am cumpărat un titlu de conte pentru Ion Băieşu. iluminaţi de viscole şi ologiri de muncă. Pe bimbocu bade-al meu. deznădăjduiţi şi veşnic pe prag de petrecere sau de moarte. Acolo am scris şi povestirea Ningea în Bărăgan. am simţit nevoia s-aud în urechi mugetul Dunării în zătoane şi am plecat la Brăila. Ion Ralea. Timp de şapte nopţi la rând. pândeam în răzoarele cu sipică apariţia dropiilor şi silueta lui Che Andrei muiată în vinuri roşii. care m-au iubit totdeauna şi mi-au purtat noroc. dar niciodată înfrânţi cu adevărat. Printre ei. La Brăila mi-am găsit un coleg de la Şcoala Normală din Galaţi. drept mulţumire. Tatăl meu îl socotea a fi singurul câştigător al celui de-al doilea război mondial. am scris o pagină de 42 de ori. când eram mic. care ţinea o imensă grădină de zarzavat şi-şi trăia viaţa cu supramăsură. violonist excelent. avea trei neveste care îmi dăruiau păpuşi de turtă dulce şi niciuna nu mârâia împotriva celeilalte. Cea mai frumoasă era mută şi a fost câştigată la cărţi de un conte italian.

sub pretextul: Nu pot. În ultimul an de viaţă. ca să cumpere cinci ţigări. Am predat-o la Editura pentru literatură (redactor de carte Cornel Popescu) şi am plecat cu nevastă-mea la mare. care. M-am retras peste drum. mă întorceam la roman şi migăleam până-n zori. îi ardeam încă o labă nevesti-mii”. Vine vântulşi-o suceşte Si-onvârteşte după plac. tot de atâtea ori. După cinci zile. dar… El avea o strângere de inimă. nu-i decât o frunză Ce pluteşte pe un lac. unde m-am instalat în Casa de creaţie de la Pelişor. niciodată spulberat de întâmplările vieţii. mai ales noaptea. mi-ai mâncat viaţa şi vacanţa… Viaţa ca viaţa. La întoarcere. după primul război mondial. la restaurantul Cireşica. am plecat la Mogoşoaia şi am continuat sporadic lucrul la roman. Simt că lipseşte un capitol. care în 1946-48 îi executa pe hoţii din Bucureşti şi-i lăsa expuşi publicului în Piaţa de flori de pe cheiul Dâmboviţei. Eu ştiu c-am dormit pe doi saci de ardei graşi. comandantul oştirii comuniste greceşti în războiul civil. de unde n-am ieşit două zile şi două nopţi. care avea 98 de ani şi fusese instructorul militar al lui Mao Te Dun. Stranie previziune pe care no luam deloc în serios. Mirosea curat a cetină de brad şi a regi cu coada pe spinare. La ei venea pe jos. portar. mi-a explicat nea Grecu. nevastă-mea e surdă şi nu poate sănveţe limba. de când am prins-o înşelându-mă cu regele Ferdinand şi i-am ars un pumn în tâmplă de-a zăcut pe podele o zi şi-o noapte. şi le-am strecurat umbrele în fiinţa cărţii. domnule prim-ministru. tu nu simţi? Du-l pe Che Andrei în munţi. Alimănescu îmi zicea mereu: Mă băiete. nu prea luam nimic din viaţa de zi cu zi. însoţit de bunii mei prieteni Ion Băieşu şi Gheorghe Pituţ. tocmai din Cotroceni. i-am cunoscut. Dorul meu de Orient. În cinci ani a dat Dumnezeu şi-am terminat cartea. L-am căutat pe Fulger. M-am împrietenit acolo cu domnul Grecu. Câteodată. nevastă-mea m-a întâmpinat cu o fraza pe care am notat-o ca să n-o uit niciodată: Nemernicule. „E surdă. Cum. Amândoi pierduseră partida şi erau vânzători de ţigări în tutungeria de peste drum de catedrala Sfântul losif. generalul sârb Caragheorghevici. În acea perioadă. dar de ce şi vacanţele?!. prietenul Cornel Popescu se prezintă la Casa scriitorilor de la Neptun ca să manunţe că editura e de acord să publice cartea.Strădania noastră se transforma zilnic în bolovani şi atunci am părăsit podul lăsând acolo doar funia şi laţul ei promiţător de înălţări. refuzase propunerea primului-ministru al Ungariei de a deveni călău la Budapesta. pe generalul Markos. De la Sinaia. Eram în castelul Marthei Bibescu şi-mi crăpa obrazul de ruşine ca să fiu prea leneş. având drept imn cântecul: Viaţa. Regele Ferdinand zăcea pe o manta în pajiştea Pelişorului şi de câte ori treceam pe lângă el mă ameninţa cu deştul. fostul şef al Brigăzii fulger. i-am cântat Pe bimbocu bade-âl meu şi-am plecat la Sinaia. m-am mirat eu în gând. Aparţineam palatelor regale şi princiare şi-mi dădea mâna. La întoarcere îl însoţeam în tramvaiul 14 şi de la Universitate până în Cotroceni îmi zicea de două-trei ori: Atenţie la China. Băieşu pe unul de ardei iuţi şi bietul Pituţ pe un morman de roşii pentru bulion. fumezi prea mult şi-o să te coste. Trăiam pentru literatură şi mă comportam ca un ameţit. şi pe Eugen Alimănescu. Iar eu. de altfel. Şi noaptea m-am .

La-o la picior spre Râmnic şi-apoi la Focşani şi te descurci tu. mi-a zis. a refuzat şi el să mănsoţească-n munţi. la via lui neicu Chircan. Am avut ambiţia neghioabă să cer să văd notele. se ţin în groapă. din grădinile de la noi. Am urlat. Acolo cresc cei mai frumoşi trandafiri. şi de-atunci blestemul meu pluteşte asupra acestui oraş penibil. (Mă holbam la el să-mi iasă ochii din cap. Pentru că în 1948.cărăbănit din stepa Dobrogei. (În şoaptă:) E urât foc. dar fără loc. Am vrut să urc odată până la Bisoca. Neicu Chircan Pătraşcu. — Păi eşti nebun de când ai dat în pământ. dar m-am împotmolit în viile de la Greabănu. Cele mai dragi fiinţe. cal care. într-un apartament săpat la cinci metri în pământ. m-am pomenit fără de voia mea civil şi împins de viaţă să dau examen de capacitate la Râmnicu-Sărat. — La Erzerum mă laşi să-mi fac de cap o noapte şi găsesc eu un pui de turc care să mă treacă în Rusia. Se însurase şi se mutase la vie. se spune că a furat un zimbru şi că l-a prăjit la focurile vii de la Nereju Vrancei. ca să schiţez o umbră de salut spre generalul Suvorov. Dacă ţi-a venit pofta să mergi în munţi. 4 la limba română. maldăre. Merci Beco. Ăsta a fost în munţi. om al plaiurilor libere. trecut atunci de 70 de ani. — Camarade. cumpăr sau fur un cal şi trec în Crimeea. dar mi-a dat adresa unui general. iubitor de broaşte ţestoase şi de lustre de cristal cu cinci braţe. am salutat Dunărea la podul lui Saligny şi m-am prezentat a doua zi pe la amiază în faţa lui Che Andrei.) Când ajung la Rostov. la fostul liceu „Regele Ferdinand”. unde m-am prezentat la tovarăşul secretar al Comitetului judeţean de partid. turnat în bronz şi suit în spinarea unui cal uriaş. în faţa Palatului Regal din Bucureşti (celebra statuie a croatului Ivan Mestrovici). Toată lumea reuşită. mi-a zis el. România a fost obligată să desfiinţeze liceele militare. în Turcia. camarade. Ion Chipăilă. — Comorile. numai două tinere vlăstare cu lacrimi pe obraz: 1) Labă Dumitru 2) Neagu V. i-am furat o sabie şi-am băut-o. Le-am văzut: 6 la matematică. Ştii. Prin Râmnicu-Sărat am trecut cu ochii închişi. Prin urmare. Cei doi bravi şi viteji războinici ajunseseră până pe strada Aksai nr. Îţi aduc eu câţi vrei. mă. împreună cu soţia mea. 16 din Stalingrad (strict autentic). Aranjează-mi să merg la Erzerum. la streaşină casei lui clocotesc rândunicile (În şoaptă:) Mi-e ruşine. un drum tot aş face eu. Fănică Trifan Reuşiţi. şi el şi-a făcut casă sub pământ. conform Păcii de la Paris. în podgorii. care făcuse războiul cu tata. . m-am însurat. cu noua nevastă. E om bun. dar nu s-a însurat. Şi am ajuns la Focşani. du-te mai încolo. Am eu ce am cu oraşul ăsta. — Mergi cu mine în munţi? — Trebuie să fiu nebun. Vreau să mă privesc în fântâna Blanduziei călare pe un cal de furat. Cu o mută. până în 1947. e un slut. am trecut cu ochii închişi prin Râmnic şi m-am oprit la Plaineşti. avânt la lettre. ţinea în spinare statuia lui Carol I. — Nu-nţeleg. când.

lovit brusc de inspiraţie. în casa lui Nathan Şain. care ne-a trântit uşa-n nas. Întorşi împovăraţi de succese. Administratorul. în Portugalia. — Sunt singur şi m-am lăsat de fumat. dar secretarul rămâne şi poate oricând să-i scoată sufletul. Largi cât o chilie. pe care-l consider unul din cele mai frumoase. şi a câini dezlegaţi din lanţ. Înseamnă că ştiam să culeg ce e frumos în oameni şi etern în viaţa Dunării. o frumuseţe. Du-mă la cabana Sârba. Pe la Feteşti. La întoarcerea înspre Mare. — Ai antecedente… Aveam. şi am scris capitolul cu Amuzian şi Oii. i-am zis. un pat de campanie. doamnă. (Mi-aduc aminte. unde mă aştepta Cornel Popescu. am . de teamă să n-adorm şi să mi-l fure cineva. la nr. şi a Panait Istrati. — Bine. Mi-a pus un bec de 100 într-una din cuştilor dulăilor regali. au fost trimişi împreună să lupte împotriva nemţilor şi s-au luptat până-n Tatra. se mai păstrează cuştile pentru câini? Lui Carol îi plăcea mult să se joace cu ei chiar în cuşcă. — Nea Ioane. însoţit de şapte aghiotanţi şi nu ştiu câte vivandiere. pe jos. 18. I-am povestit c-am fost la Sârba şi prima întrebare pe care mi-a pus-o amanta lui Carol al II-lea a fost: Spune-mi. de la Stalingrad la Buzău. Bogaţi! Mai bogaţi ca agatârşii. că peste ani şi ani. însoţit de Nicolae Velea şi de un prinţ degenerat care adormise. Am urcat seara târziu cu maşina până la cabana Sârba. a oameni din mahalale şi cârciumi şi deopotrivă a întâmplări regale şi princiare. Povăţuit de comisarul Alimănescu. Generalul şi aghiotanţii săi au părăsit cabana a doua zi pe la prânz. Bănuiala mamei e că dezbrăcase un mort. întâmplător îl chema tot Fănică. Prada lui Chipăilă trebuie să fi fost la fel de consistentă. eu am fost chiar câinele. a avansat următoarea frază: — Tovarăşul Chipăilă. se rezolvă problema. cartea mea miroase a ţărani. Tata s-a prezentat acasă cu o manta rusească găurită de glonţ în spate. mi-a adus o pâine cu slănină. — Îi pun un bec de 200. câteva sticle albe. Mai fusesem acolo într-o noapte. Vedeţi. Carol al II-lea a construit patru cuşti pentru câini. mă simţeam câine regal. dar tovarăşul Fănuş a venit aici să lucreze. ca să cântăm „Omul. la Estoril. înlesnind astfel trecerea în cenuşă a două covoare grele şi a unui divan pictat. de unde s-au întors tot pe jos. sortită să învingă timpul. Aşa socotesc unii. am purtat manuscrisul în sân. constat astăzi cu uimire. regele naturii”. ştiind că generalul pleacă în două-trei zile. I-am răspuns: Trag a rege.unde cel mai mult îi impresionase o cămilă care rumega în vecini. cu ţigara-n gură. Eu am rămas în cuşcă încă două zile. un pahar şi mi-a urat succes. ei care erau mândri că slujesc la o flotilă de aviaţie. domnule. am cunoscut-o pe doamna Lupescu. cu o jucărie reprezentând un avion de lemn şi cu o duzină de chibrituri. hunii lui Attila şi alte neamuri de cuceritori. du-mă în munţi într-un loc plăcut. Era ocupată de un general comandant de armată. altele mai roşii. mare miliardar. Miroase şi a Dunăre. care a fost construită pentru Carol al II-lea şi Lupeasca. beat.) Cartea mea e.

i-am răspuns. care m-a privit chiorâş şi-a mârâit: „Crezi că e frumos ce-ai făcut?” „Da. O astfel de metamorfoză e posibilă doar în domeniul spunerii. căci epifania e căutată şi atinsă în zonele brutale. pe uşă intră stăpânul. ţipător pitoreşti. a expresiei . Mişcare spirituală perfect ilustrată de celebrele versuri ale lui Arghezi: „Din bube. Când să gust din prima felie. părinte. ca urmare a virtualităţilor creatoare. balcanismul literar. greu de descoperit. balcanismul – ingenuu în primele lui cristalizări literare. infinite. insalubre. Un preot în sutană. Fânuş NEAGU. într-un anume sens. mucegaiuri şi noroi/Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”. a „cântecului de ruşine”. la care se gândea Ion Barbu creând târgul mitic. extrem de liber şi de divers în manifestările lui. singur. transformat într-o dimensiune constantă a conştiinţei estetice. îşi derivă unitatea profundă. fie pe plan convenţional. Un prerafaelitism invers cel puţin la prima vedere –. temute şi hilare. 2009 REFERINŢE CRITICE REFERINŢE CRITICE Împreună cu cele mai caracteristice dintre povestirile anterioare. spunând în gând „Romanul se va numi îngerul a strigat”. a evoluat către un soi de „prerafaelitism” românesc. ca la Anton Pann –. a blestemului. tocmai am botezat o carte. Eram pe podul lui Saligny şi răsărea soarele. Cu foarte rare excepţii. ale limbajului. O privelişte fabuloasă se deschidea pe Dunăre spre Brăila. L-am înhăţat şi l-am despicat cu briceagul.observat că pe bancheta de alături se lăfăia un pepene. Lipsit de ritualuri obligatorii şi de simboluri fixe. fără stăpân. scriitorii de factură „balcanică” (în sensul cel mai larg) sunt posedaţi de demonul stilului şi la unii dintre cei mai de seamă se poate discerne o strădanie conştientă în direcţia elaborării (la nivelul scriiturii) a unei adevărate „retorici” a înjurăturii. îngerul a strigat îl aşează pe Fănuş Neagu în ceea ce aş numi „constelaţia balcanică” a literaturii noastre. situat „la mijloc de Rău şi Bun” al Isarlâcului. măsurând vreo doi metri. fie în realitate (dar nu e şi realitatea o convenţie?) de sfera repulsivului. Nu vreţi să-mi daţi binecuvântarea?” Preotul a zâmbit şi a făcut semnul crucii. mai ales dintr-o comunitate de atitudine: e vorba de un efort de recuperare estetică (nu fără nostalgia unui Catharsis final) a tot ceea ce ţine.

Cineva vede doar aptitudinea pentru suferinţă. 51. afiată în puterea unui ciudat Destin. dar este aici altceva decât aparenţa libertăţii? Lumea din îngerul a strigat are. balcanism. în stufărişurile Deltei. în smârcurile Dunării. Fănuş Neagu are voluptatea scrisului: e o bucurie a stilului. „Balcanism şi atitudine estetică”. fabulos. de violenţă a naturii şi de sălbăticie. dincolo de aparenţe. încrâncenat. înfrângerea sunt expresia aceluiaşi impuls originar de a fi ca şi bucuria sau . fiind cuvântul). Cam toţi cei care au scris despre îngerul a strigat se întâlnesc în lucrurile secundare şi se despart în cele esenţiale. 1973. nemărginită. În ipostazele ideale. în bălţi. s-a vorbit de pitoresc. destinul său fiind de a rămâne ermetic”. Fănuş Neagu scrie ca şi cum ar fi furios că scrie: şi totuşi. Lumea în continuă fierbere şi proliferaţie. Până la urmă ajungi fără să vrei la concluzia celui mai lucid dintre ei: „… roman misterios şi intraductibil ca o melopee ori ca un descântec. ca o inocenţă regăsită. Cluj. XI. altcineva doar sensul burlesc. De aici. M. […] „Balcanismul” lui Fănuş Neagu are un substrat patetic.zise vulgare. Libertate şi predestinare Exotism. tumultuoasă. se ucid. strigătul îngerului e un semnal de alarmă. a acelui balcanism care. porţile romanului se închid. iubesc sau urăsc. beau. cunosc toate patimile şi toate renunţările. Editura Dacia. Alteori. anunţând simbolic prăbuşirea „balcanismului”. 136-l38 S-a spus totul şi nimic despre acest roman excepţional. reprodus în Fragmentarium. ce-i drept. Pe pământ. ca limbaj organizat cu scopuri estetice). E o răzbunare împotriva stereotipiei spunerii. magie şi picaresc. Matei CĂLINESCU. romanul lui e o oscilaţie între ura şi plăcerea spunerii. Bănulescu şi Pavel Dan sau L. În ultima analiză. acolo eroul principal. nr. Autorul a fost comparat cu Sadoveanu şi Panait Istrati. se bat. Arcade. devenise în regiunea Bălţilor Dunării (sub lucrarea atâtor influenţe şi rezistenţe) un mod spontan de a privi lumea: şi mai ales de a o vorbi. violent al scriitorului (căci frumosul adevărat e convulsiv şi dramatic). verificabilă într-o formă caracteristică a „literarităţii” (modalitatea prin care literatura se semnifică pe sine ca literatură. […] Îngerul a strigat e un roman scris din punctul de vedere al unei „logici a frumosului” (care este anti. cu metafore aspre. Puţine cărţi ne dau într-o asemenea măsură impresia de viaţă adâncă. cu sensuri gâtuite. pagina are o vibraţie răzbunătoare. în cazul lumii lui Fănuş Neagu este însă caracterul ei de lume închisă şi tragică. pitoresc. în pădurile plutitoare. pare-se. Pitorescul reprezintă o formă de libertate. afară de una singură: placiditatea. o imensă capacitate de a fi. Oamenii mănâncă. cu izbucniri reprimate. 1968.„poetică” prin definiţie). tonul mânios. toate josniciile şi toate sublimităţile. „Luceafărul”. pp. a acelei stereotipii care tinde să devină lege: cineva poate fi condamnat pentru că a vorbit altfel (Epilogul e pe deplin edificator. descoperim aceeaşi neîngrădire a instinctelor. Suferinţa. culoare locală? Ceea ce ni se impune mai întâi. Fiinţele explodează de energie vitală. cu Şt. dar cultivată cu un desăvârşit rafinament: e una dintre trăsăturile distinctive ale literaturii române în context universal. Privit de la o anume înălţime. însă. s-au încercat în broaştele muzicale ale romanului mai multe rânduri de chei.

Curând. Destinul profund e invizibil. îngerul nu pare a vesti naşterea. fiindcă. în faţa ochilor avizi ai oamenilor se ivesc şi se mistuie mirajele. Toate încercările de ieşire din acest cerc de fier se dovedesc iluzorii. dar ca o curată exacerbare. dar nu mai puţin tulburătoare decât acelea sadoveniene. Ritmul Destinului şi al Istoriei Ce semnificaţie au cele trei strigări.izbânda. în claustrarea lor deznădăjduită. îngerul. Exotismul. nimeni nu scapă de un destin orb şi ilogic. Destinul şi Istoria sunt. lumii lui Fănuş Neagu i-a fost luată orice putinţă de izbăvire. ca în paradisul infernal al Florilor de mucigai. se ascunde moartea. nebunia acestei lumi. o meditaţie asupra libertăţii şi a condiţiei umane. E vorba de o lume întoarsă. încearcă să iubească. Existenţa ei însăşi este paradoxală. deocamdată. Un violator de morminte e poreclit învierea. ca în Groapa lui Eugen Barbu. într-un plan adânc şi esenţial. dar ei trăiesc „pe partea cealaltă a lumii” şi se închină Diavolului […] toţi eroii lui Fănuş Neagu şiau vândut sufletul Dracului. pe apele fluviului rătăcesc nocturne corăbii care sucesc mintea pescarilor. Romancierul nu descrie direct războiul: doar valurile lui se izbesc peste tinereţea lui Ion. Eva Fulga fuge din Bărăgan cu o echipă de cineaşti. ceremonii groteşti. împăratule negru!" […] Lumea lui Fănuş Neagu are ceremoniile ei. de a trăi. pentru că toate valorile se convertesc în contrariul lor. a Destinului care ne „trăieşte” şi a Istoriei pe care o „trăim”. în funcţie de care romanul însuşi se împarte în trei părţi? Ca să răspundem ar trebui să nu uităm că. Ion Mohreanu încearcă să se răzbune. ci moartea. Un sat întreg se strămută în Dobrogea. care se realizează prin negaţie. ascultând de Destinul ei implacabil. delirul. bizare. ambiţiile lor. are suavitatea nefirească a Fătălăului arghezian. ca ciobanii lui Sadoveanu. Cartea însăşi este. un alt hoţ. Tulea e un haiduc degradat. pitorescul acestei lumi nu sunt. În această lume condamnată şi fără scăpare. […] Nu numai libertatea este în această lume ermetică şi bizară ca o galeră a condamnaţilor la suferinţă o tragică/arsă a destinului: totul este tragic şi amar. Dar curând. în smârcuri şi noroaie. separate. ritmul lor . de a muri nu este decât o amăgire: nimeni dintre aceştia nu e liber cu adevărat. violenţa. instinctul ni se revelă nu ca forme veritabile ale libertăţii. Dar fatalitatea naşte necontenit iluzia libertăţii şi aşa se explică inconştienţa. Tiţa sau Bocu sunt specii de Rada. în adâncul vieţii lor pândeşte ca un monstru nevăzut o absurdă fatalitate. nimeni nu-şi alege soarta. specifică unei lumi închise în propria ei existenţă mortală şi fără ieşire. […] „Satan. flori ale vieţii. visând bogăţie. […] îngerul strigă de trei ori: de fiecare dată când Ion Mohreanu a mai coborât o treaptă spre sfârşit. încearcă să se resemneze. Istoria se face cu greu auzită în existenţa închisă şi izoiată a lumii lui Ion Mohreanu. Libertatea pe care o au de a se naşte. Vetina. primitivitatea. Che Andrei sau Magaie sunt filosofi ca Peceneaga sau Kesarion Breb. hoţii şi criminalii se aruncă în Dunăre după cruciuliţa de argint care semnifică iertarea. Totul pare în această lume a personajelor sale sortit eşecului: proiectele oamenilor. sub ele. singura divinitate este El. Fiecare are himera lui.

din durere şi din moarte. a literaturii române. altă viaţă. uneori. Mâna care-l va ucide este a Istoriei: bănuit de delaţiune. reprodus în Literatura română postbelica. Acţiunea se întinde. . este „naşterea” rămâne contemplarea lungului şir de dezastre şi bucurii care se numeşte viaţă. nu moartea. „cutremurul” care rupe în două viaţa lui Ion fiind deopotrivă şi al Istoriei. în comparaţie cu care generalizările artistice din schiţele şi nuvelele de până acum par cele mai multe sumare. să se folosească de Istorie. ci spre a medita asupra puterii vieţii de a ieşi mai pură. fiindcă n-a trăit –. Nicolae MANOLESCU.. l-a deportat. puternic şi tragic. o naştere. 2. purtată iniţial prin buzunare.. îngerul a strigat. să-i împingă înainte mâna ucigaşă. Narator modern. cartea aceasta chiar creează impresia că a fost adiţionată zi cu zi. 1969. […] Niciun roman post-realist-socialist din anii ’60 n-a produs în egală măsură această impresie. A strigat e asemeni unei enciclopedii burduşite pe lângă un dicţionar de buzunar. nr. „Şi a fost a treia strigare” … Vestind moartea? Vestind naşterea? Romanul răspunde: naşterea. îngerul a strigat ocupă un loc mai important decât i s-a recunoscut de obicei. 1106-l107 […] în raport cu mai vechea sa literatură [a lui Fănuş Neagu]. ci unor documente de observaţie a gesturilor. 2001. după eşecuri. Căci deşi proporţionată ca întindere. 159-l62 Îngerul a strigat (1968) e un roman captivant. pe două decenii (de prin anii ’30 ai secolului trecut până la mijlocul anilor ’50). Fănuş Neagu n-a scris cartea spre a glorifica puterea unui destin necunoscut asupra omului. dar oricâtă cenuşă ar rămâne după fiecare biruinţă a unui Destin orb asupra oamenilor. Piteşti. Nu fusese însă mereu victimă fără judecată? Destinul ştie. Este în felul ei operă de compilaţie. cu sincope. Destinul nu poate fi înlăturat sau ignorat. L. Sensul adevărat al romanului fiindcă ultimul cuvânt. fiindcă n-a fost iubit. ca niciodată.devine acelaşi. alcătuită dintrun mozaic de episoade tot atâtea povestiri ale unei halimale brăilene şi bărăgănene e în această carte o cantitate de viaţă dominată de experienţă matură. urmărind mai puţin biografia unui personaj. Lista luimanolescu. mai profundă. totdeauna. „Contemporanul”. de data aceasta. Nu pentru Ion Mohreanu care a fost învins de „ăl care scufundă vapoarele şi le scufundă. critică. fiul unui ţăran ucis de jandarmi pentru un furt comis de altul. […] De fapt. miilor de nuanţe ale naturii. Braşov. dar paradoxal. după ucidere. Ion este pedepsit fără judecată. strigările îngerului vestesc mereu. cât destinul unei colectivităţi rurale peste care trece tăvălugul istoriei. 2008. limbajului. iar din punctul de vedere al construcţiei. pp. inainte ca vapoarele alea să fi fost construite”. pe capetele de hârtie. Editura Paralela 45. în romanul „obsedantului deceniu”. voi. modice. scoase la iveală din subsolurile conştiinţei printr-un complicat şi mai ales îndelungat proces de introspectare. numai că ceea ce se compilează e smuls nu hârţoagelor. ci şi fiindcă Istoria l-a zvârlit în închisoare. Nicolae MANOLESCU. ci viaţa răsare la capătul încercărilor. pp. Istoria. după durere. Personajul nu este numai înfrânt fiindcă nu s-a răzbunat. Ion Mohreanu. Editura Aula.

chinuit de ambiţia de a scrie un roman, Fănuş Neagu e în aceeaşi măsură, ba poate chiar mai mult, fără să-şi dea, fireşte, seama realizatorul unui tip de literatură foarte tradiţională, ceva între Anton Pann şi Ion Creangă, înţelegând prin aceasta că talentul lui e mai ales de ordinul irepresibilei nevoi de expresie, de comunicare cu orice preţ, dar nu pentru că naratorul ar avea ceva de spus, ci pentru că facultatea spunerii, servită de o excelentă memorie anecdotieră şi a gesturilor, o are dezvoltată într-un chip neobişnuit. Pe Anton Pann ni-l aminteşte neodihna iscodirii de peripeţii în lanţ, duhul înnădirii episodice şi – pe alt plan un fel de neastâmpăr de sorginte balcanică, de Dunăre de Jos, al eroilor care realizează aproape ubicuitatea, pe Creangă plăcerea de a fabula şi a zice, susţinută, dar şi ţărmurită de o colectivitate-erou, care, din acea clipă, a şi intrat cu drepturile ei în sfera existenţelor literare. E, în linii mari, genul de rapsod care se identifică până la nerecunoaştere cu lumea lui, lume neindividuată, în care fiecare părticică exprimă pe petecul ei de viaţă întregul, cu diferenţierile de rigoare impuse de vârstă, profesie (cea de „hoţ” avându-şi neîndoios caracteristicile), de sex şi, abia în ultimul rând, de temperament, căci, ca şi la Creangă, unde asişti la un concurs de hâtri care nu-l exclude dintre posibilii câştigători nici pe cel mai bicisnic, eroii lui Fănuş Neagu sunt purtătorii unei mărci distinctive, care face din fiecare din porunci mai presus de ei –, înainte de a putea fi şi altceva, un agitat, un hoinar iremediabil, iar ca stil de comportare, de bună seamă nu în ultimul rând, un moftangiu. Pentru că, după Caragiale al schiţelor cu Mitică, Fănuş Neagu e cel mai mare producător al acestei speţe funciar neserioase, lume fără pondere, într-un spaţiu moral fără constrângere, extinsă de la realitatea birtului bucureştean la aceea a provinciei şi chiar a satului. „Neseriozitatea” aceasta e însă mai adâncă decât ne-am putea închipui, fiind ca şi la Caragiale adesea modul de expresie specific unei lumi nu doar primitive, ci infantile, peste care civilizaţia şi istoria au dat, descoperind-o, aşa cum descoperi un muşuroi. Mişunătoare, această specie există, ea vine dintr-o vechime fără dată, a riturilor păgâne, a indistinctului, şi Nicolae Balotă a calificat foarte sugestiv drept buimacă conştiinţa de acest gen încă nedesprinsă din nebuloasă. Infantilismul, sub forma aceasta a zburdării fără răspundere, nu împiedică, altfel, o anumită sprinteneală a minţii, deşteptâciunea „şmecheria, şi dovada o fac din belşug eroii lui Fănuş Neagu […] „Priceperile” acestei lumi sunt pe măsura isteţimii ei, care e şi o formă larvară a inteligenţei. De câte ori Fănuş Neagu îşi convoacă personajele, utilizând şi o bogată figuraţie, în vederea unor spectacole care i-ar fi plăcut lui Bruegel pentru varietatea operaţiilor etalate […] Este sigur vorba de o umanitate surprinsă în stadiul incipient fatal pitoresc şi chiar grotesc al civilizării şi, aşa cum Caragiale în „momentele” sale se uimea râzând (cu o veselie care nu-l caracterizează peste tot) de isprăvile lui Mitică bucureşteanul, tot astfel Fănuş Neagu desfăşoară gama largbufonă a acestor existenţe dezvelite, cărora spaţiul geografic, mai generos, le îngăduie totuşi din loc în loc şi putinţa unei îmbăieri reconfortante în neobişnuit. Tocmai pe această din urmă bază autorul a construit aripa patetică a înjghebării

sale, dar ea e hotărât adausă şi face dintr-un personaj nevertebrat, iniţial simplu factor liant al naraţiunii (insuficient gândit şi sub acest aspect), purtătorul unei sarcini tragice; este latura istratiană, neconsolidată, atât de deosebită de vocaţia nastratinescă a scrisului lui Fănuş Neagu, tributul plătit de urmaş celui care s-a străduit, primul, să descifreze alfabetul sufletesc al acestui colţ de univers în plină geneză. […] în privinţa delimitării de Panait Istrati, de altfel, am impresia că Fănuş Neagu nu duce lipsă de certitudini. […]: „Eu însă cred că mă distanţez de Istrati prin viziune. Lumea pe care o descriu eu are o altă forţă decât cea a autorului Ciulinilor Bărăganului. E mai violenta şi în acelaşi timp are mai multă iubire. Apoi, din punctul de vedere al culorii, Istrati lucra numai în două tonuri: alb/negru. La mine cromatica e mai plină de vrăjitorie, pentru că sunt mai senzorial şi mai adaptabil Brăilei decât el. El avea nostalgia Brăilei, eu am cunoaşterea şi îngăduinţa”. Cornel REGMAN, „îngerul a strigat criticii s-au predat”, „Tomis”, nr. 6-7,1969; reprodus în Cică nişte cronicari, Editura Eminescu, Bucureşti, 1970, pp. 188-l91 Oamenii au mers puţin în literatura română clasică şi chiar în cea interbelică. Iar atunci când au mers, au mers metodic, sau cel puţin cu un scop precis. Dinu Păturică ştia cu exactitate de ce traversa codrii Vlăsiei şi colinda satele lui Tuzluc; acelaşi lucru se poate spune despre Dinicu Golescu, Ion Codru Drăguşanu sau despre Hogaş şi personajele lui Sadoveanu. În genere, scriitorii noştri au o viziune dacă nu statică, cel puţin „aşezată” asupra motivaţiei conflictuale, în cele mai multe cazuri destul de strâns legată de structurile autarhice şi patriarhale ale existenţei sociale. Deplasându-se cu un scop precis, omul îşi cunoştea traiectoria pe care o avea de parcurs: drumul are pentru el direcţii şi chiar un sens, în măsura în care există un punct final. Ajuns la scopul fixat, personajul îşi epuizează posibilităţile de deplasare: el e un mecanism programat sub zodia logicii limitate de scop şi cauză. Nu există imprevizibil decât între aceste limite, dar hazardul nu va reuşi niciodată să le depăşească, subordonându-le: deplasarea e pozitivă şi pur utilitaristă, chiar atunci când ia forma simplei plimbări. Dar literatura modernă, reflectând fenomene sociale specifice, a adus şi un om nou, care merge fără să ştie unde merge condus de o forţă obscură, numită uneori fatalitate, de forţe ostile rămase ascunse şi care-l împiedică să se fixeze. Declanşată fără o explicaţie foarte plauzibilă, dezvoltânduse ca un perpetuum mobile, sfârşind uneori la fel de nemotivat cum a început, mişcarea aceasta ar putea chema în ajutor ideea de nedeterminare descoperită de Heisenberg şi ar putea avea o explicaţie socială în răvăşirea unor mase umane enorme, a căror redecantare cere cu necesitate haosul antrenând individul nepregătit. […] De la Celine şi Henry Miller, la Kafka şi Kerouac, personajele fără busolă au devenit tot mai numeroase; în literatura română ele încep să apară după cel de Al Doilea Război Mondial, ilustrând nu o modă, ci necesităţi interioare ale faptului social şi literar. […] Omul care se deplasează fără busolă devine între timp un obişnuit al literaturii căreia îi oferă variante dintre cele mai diverse. O ilustrare originală a speciei o aduce Fănuş Neagu mai ales prin unele nuvele şi prin romanul îngerul a strigat, în

nuvele mai ales, omul fără repere se explică prin motive sociale antrenând stări psihologice de dislocare. „Buimăceala”, cum o numeşte autorul, este principiul care dirijează conduita personajelor. Buimăceala este acea stare existenţială caracteristică unor momente de rupere a sensurilor fundamentale ale lumii, de absenţă a unor coordonate în funcţie de care un eveniment oarecare poate fi definit, conceput, prevăzut. Buimacul este individul antrenat într-un complex de întâmplări pe care nu-l domină, a cărui responsabilitate nu o poartă, ale cărui cauze şi efecte nu le cunoaşte, al cărui mecanism de funcţionare îl ignoră. […] Cauzele buimăcelii nu mai trebuie să fie analizate: ele au fost numite, de altfel, atunci când s-a conturat definiţia de recunoaştere a stării. Ele sunt oricum reale, în ordinea lumii, de la explicaţia socială la cea cosmică. Dar important este aspectul literar al problemei, măsura în care se produce metamorfoza unei stări de existenţă în literatură. Şi, se poate recunoaşte de la bun început, că puţini sunt autorii care au reuşit să sugereze această stare, dar şi mai puţini sunt cei care au fost în stare să o exprime. Iată de ce tentativa lui Fănuş Neagu e nu numai interesantă, dar remarcabilă în măsura în care experienţele au devenit atâtea reuşite. […] Nuvelistul a avut inteligenţa de a-şi concepe personajele ca pe nişte prezenţe, fiinţe care nu au trecut şi nici viitor, traiectorii de existenţă începute aşa cum se şi epuizează: în gol. Niciunul dintre personajele nuvelelor sale nu posedă de fapt o biografie. Omul e plasat în imprevizibil şi nu trebuie să păcălească amintirile sale, retrospectivele, frânturile de reactualizări: ca la Faulkner, totul aparţine prezentului, fiecare amintire este o interjecţie a prezentului. […] existenţa personajelor lui Fănuş Neagu se desfăşoară numai pe o linie orizontală. Nicăieri o încercare de ridicare spre metafizică, spre acele verticalităţi capabile să asigure sensuri, termene de confruntare. În romanul îngerul a strigat structura deplasării nu diferă de aceea a unei nuvele decât prin dimensiuni, spaţiul fiind exact acelaşi, mai precis acela al unei aglomerări de nuvele legate prin personajul principal. Romanul se bizuie şi pe o motivaţie a deplasării: Ion Mohreanu îl caută pe ucigaşul tatălui său, dar eşecul aspiraţiei vindicative, imposibilitatea eroului de a-şi găsi obiectul peregrinării şi însăşi moartea sa absurdă prin caracterul ei accidental şi ambiguă prin nedeterminare, exprimă adevărata natură a acestei deplasări fără puncte cardinale, care e legată direct de un univers haotic, de apocalipsul răsturnărilor sociale. Situaţia existenţială a lui Mohreanu este similară aceleia a lui Melehov din Donul liniştit sau a oricărui alt personaj al epocilor revoluţionare, care nu creează lumea, ci se lasă târât în mişcările creaţiei. Marian POPA, Modele şi exemple. Eseuri necritice, Editura Eminescu, Bucureşti, 1971, pp. 56-67 Spontan în gest şi cuvânt, cu o foarte personală siguranţă neprotocolară şi capacitate de a defini cu câteva vorbe un om sau o situaţie, rostind cu dificultate un discurs convenţional care să dureze mai mult de un minut, blond slav, palid, disimulând un suflet copilăresc sub o violenţă sănătoasă în faţa normei şi nu a normalului, fiind atât cât este şi arată, iar ceea ce este şi arată schimbabil de la o

clipă la alta, gurmand şi iubeţ, artist în ale băutului, firitisirii şi înjurăturii iubit de multe suburbii şi sate, un uriaş din cărţile lui Rabelais despre care s-au adunat mai multe trăsnăi decât ar încăpea într-un roman, devenit de altfel personaj pentru alţii, Fănuş Neagu a contribuit el însuşi la conturarea unei imagini […] Fănuş Neagu este unul din cei mai antimetafizici, mai antiteoretici şi mai puţin introspectivi autori români, caracteristici evidenţiate mai întâi prin cultul concretului şi relativ ascunse ulterior prin acela al conotaţiei calificative. […] Spaţiul e un pretext pentru jocul iluziilor. Barochistul vrea să-l orneze până la a-l transforma în decor; Fănuş Neagu reuşeşte să aducă şi chiar să îmbulzească în realitatea curentă ceea ce-i lipseşte: dinamism turbulent în stagnare, podoabă feerică în gol, opulenţă în penurie, frumosul în urât. Arhitect de feerii, nu evită mizeria vieţii, dar o face suportabilă prin cultul iluziilor frumoase, în îngerul a strigat, în Caii albi din oraşul Bucureşti, în Iarbă vânătă apar oraşe şi regiuni feerizate prin naivitatea vârstei sau printr-o voinţă imaginativă de situare. În natură, totul este în relaţie de simbioză; cadrul reflectă întregul haotic şi agitat, ca şi oamenii, sedii ale învălmăşelii, buimăcelii, aiurelii distructive şi autodistructive, vulnerabilităţii generoase şi lipsei de grijă pentru apărare. Ca animalele inocente, oamenii răspund pentru acte pentru care nu au fost făcuţi, iar o sumă oricât de mică de acte indică neputinţa de armonizare în unitatea indiferentă a naturii. Omul şi natura capătă maximă pregnanţă în stările de criză, care sunt manifestări ale excedentului pasional şi vital: luna este văpaie, iarna viscol, omul în sărbătoare sau apt de decizii nebuneşti. Criza este isterie, trăire supralicitată, spasm, proces sau blocare, rareori cunoaştere; prezentul este absolutizat, clipa consumată necalculat face posibilă convertirea erorii existenţei în sublim. Personalitatea este o boală, omul apt pentru excepţii. A arde, pentru a rămâne o poveste. Marian POPA, Istoria literaturii române de azi te mâine, Fundaţia Luceafărul, Bucureşti, 2001, voi. I, pp. 808-809 Fusesem deci admis student şi obţinusem chiar bursă (cantină şi cămin), drept care mă instalasem de câteva zile la căminul studenţesc din Calea Călăraşi, situat în apropierea bisericii Sfânta Vineri, aceea dărâmată de Ceauşescu în anii ’80. […] Făcusem cunoştinţă în urmă cu câteva zile, când amândoi ne înfăţişaserăm cu bagajele la cămin, îl chema Valeriu Mocanu, de loc din Urziceni, şi era unul dintre aceia care trecuseră mai întâi prin Şcoala de literatură […] Amândoi citeam, aşadar, în acea după-amiază liniştită de duminică, din toamna lui 1953, când Valeriu Mocanu puse cartea deoparte şi mă întrebă abrupt: N-ai vrea să mergem k o bere, fac eu cinste, ce zici? […] Am zis că fac cinste, şi fac, dar trebuie să-mi împrumuţi pentru asta zece lei, mâine îi ai înapoi. Citi probabil nedumerire pe chipul meu şi chiar eram nedumerit. […] Simţindu-mi frământarea, Valeriu Mocanu socoti că e cazul să mai vină cu un argument, în susţinerea iniţiativei sale: Uite ce e, prietenul meu cel mai bun, ai să-l cunoşti, a plecat la Brăila să vândă o căruţă cu pepeni, ai lui au strâns pepenii şi el s-a dus să-i vândă, se-ntoarce mâine plin de bani, ai să vezi. […]

gazetari. /dă cu sărutul numai doar în zboruri/Iar iernii lumii e învârtecuş”. pentru cine trece de aparenţe. poet cunoscut. cum reiese din film. dar pentru că îmi da sentimentul că de nimic nu se teme. potrivindu-i-se rolul ca o mănuşă. „calm”. […] Trecea de altfel iute de la supărare la dispoziţia contrară. deportări şi vor mai fi încă un deceniu. desigur. mare petrecăreţ şi frecventator asiduu. tineri care se dedicau îndeletnicirii literare. unde era programat să citească. cum au susţinut unii comentatori maliţioşi. cu totul altfel decât aceea întâlnită în proza ţărănească schematică a vremii (încă nu apăruse Moromeţif). Povestirea citită atunci. „bleg”? Cum se poate? Se poate. […] Venise de la Brăila nu ştiu dacă plin de bani. incurabilă. peste ani. pentru a cheltui cu largheţe în zilele următoare. convocându-te la o bere. Fănuş Neagu a inclus-o în volumul său de debut. trimisul ruşilor în Comisia aliată de control. al caselor de plăcere din Crucea de Piatră. Andriţoiu. că despre orice spune ce crede. foşti colegi de la Şcoala de literatură. într-o poezie pe care i-a dedicat-o: „Ursul acesta blând şi calm şi bleg. căruia la apariţie. cu un rol într-un film de Andrei Blaier. „Urs” da. pe unde ne lua cu el plătind totul. că avea cunoscuţi pe la reviste. la Fănuş Neagu şi faptul că frecventa lumea literară. Aceasta pentru mine însemna mult în acel timp. la „Rustica”. dar simţeai că nuţi mai poartă pică şi-i pare rău că te-a bruftuluit. […] Într-o zi Fănuş îmi spuse să mă prezint la „cercul literar” al facultăţii (nu exista cenaclu). am avut prilejul să-i consacru o recenzie de întâmpinare în „Gazeta literară”. dar cu destui. Cocoşul roşu. la înfurierile lui spectaculare. /e apucat de nimeni ca de doruri. Fănuş citi o povestire cu subiect ţărănesc. Fuseseră arestări. ca Fănuş. De pe urma acesteia s-a ales.A doua zi apăru. acum redactori. pe la edituri. citind ce a scris Nichita Stănescu despre prietenul său. Fănuş Neagu. într-adevăr. oricum. la „Pescarul”. la acele izbucniri ale sale ce pot să treacă drept agresivitate de nedomolit. azi te călca în picioare (cu vorbele) şi mâine îţi întindea prieteneşte mâna. Fănuş. Ningea în Bărăgan. nu neapărat pentru că risipea cu atâta uşurinţă. Nu spunea. căci a venit să-l asiste Al. cum se aştepta prietenul său devenit şi al meu. căci el era vânzătorul de pepeni salvator. dar „blând”. Mă atrăgea. în 1959. Fănuş l-a interpretat cu mult aplomb. o namilă blondă cu alură izbitoare de rusnac. într-adevăr. Năbădăiosul nostru coleg nu . Şi mai târziu a însemnat mult. Mi-a fost simpatic din prima clipă acel vlăjgan guraliv. reporteri. Cine se opreşte numai la mâniile lui Fănuş Neagu. la „Dunărea”. în 1953 nu era deloc bine să spui vrute şi nevrute în faţa oricui şi toţi părinţii îşi sfătuiau copiii înainte de a-i trimite la şcoală: fiţi atenţi ce vorbiţi! În acel climat de spaime şi mefienţe unul care-şi dădea drumul la gură unadouă. desigur. Am plecat satisfăcut de la lectură. se va mira. Iar m-a impresionat cu amicii lui literari. care-mi plăcu mult. dar mai ales în acel timp în care oamenii deveniseră temători din nimic şi în care prudenţa era o regulă de conduită de la sine înţeleasă. acela al generalului Susaikov. dar şi boemei. pe la radio. la „Carul cu bere”. Ne proiecta într-o lume de câmpie evocată cu farmec şi naturaleţe. nu se putea să nu-mi câştige simpatia.

Editura Cartea Românească. Bucureşti. Oameni şi cărţi.era doar simpatic. dar avea şi talent. Gabriel DIMISIANU. 17l-l77 . p. 2008.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->