Selma Iusuf Povestea mea Toată lumea spune că am origini norvegiene; te-ai aştepta să fiu înalt, spătos şi voinic, dar

eu, unul, sînt mai degrabă mic şi grăsan. Ca mine, o grămadă de fraţi de-ai mei cu care am copilărit umăr la umăr – care în ghivece, care direct în pămînt – am făcut abia anul ăsta unica noastră călătorie în lume. Eu, cu mai multe rude apropiate, am ajuns în România. Ne-am întîlnit în pieţele de acolo cu semeni poate mai înalţi, dar mai sfrijiţi, cu vîrfurile mai strîmbe sau chiar cu cîte un început de chelie. În orice caz, asta nu contează în lumea noastră. Sîntem toleranţi, (încă) multiculturali şi ne pasă prea puţin dacă ajungem în case mai bogate sau mai sărace. Sigur că, într-un sistem omenesc de valori, sfrijiţii care stau oarecum separat de noi, ăştia pîntecoşii, şi-s preţăluiţi în bani lumeşti la mult mai puţin, s-ar putea simţi ofensaţi, discriminaţi şi daţi deoparte. Vă asigur că nu este aşa. Fiecare speră că ajunge într-o casă de om. Unii au de partea lor avantajul genelor bune, alţii – preţurile mai mici. Acceptăm cu toţii chestia asta ca pe un dat şi nu facem mare caz de discriminările omeneşti. E unica noastră călătorie în lume şi e bine s-o facem cu vîrfurile în sus. E marea noastră migraţie. Ne simţim fiecare precum glorioşii somoni care urcă an de an rîuri vijelioase, ca să moară în prima lor casă. Sigur, noi murim pe stradă şi nici nu lăsăm urmaşi, dar – cum vă spuneam – asta contează prea puţin. Eu am ajuns într-o familie cu un copil şi o mîţă. Pînă să intru în casă am fost ţinut legat pe balcon între borcanele cu murături. A fost bine acolo, am stat înfăşat în mine însumi şi m-am putut gîndi un pic la rostul meu pe lume şi la alte chestii filozoficeşti. Am fost adus în casă cam în preajma Ajunului. Familia mea mutase un fotoliu să-mi facă loc iar gospodina rulase un colţ de covor să nu i-l umplu de ace. Oricum, m-au pus la loc de cinste într-unul dintre suporturile astea noi, cu rezervor de apă. M-am simţit onorat şi iubit, cu toate că am suferit un pic din cauza căldurii excesive. Apoi m-au împodobit. Au început cu luminiţele pe care le-au proptit bine în jurul vîrfului şi au coborît cu ele, învîrtecuş, în jurul meu. Au atîrnat globuri. Unele simpatice, altele antipatice. Simpaticele erau alea burduhănoase, bonome, cu sunet grav cînd le ciocăneşti. Odată atîrnate, se linişteau şi stăteau, aşa, burtoase şi mulţumite, fără prea multă zarvă. Nasoale erau caţele alea alungite ca nişte ţurţuri. Nu stăteau locului. Fiece brumă de adiere le făcea să se foiască la nesfîrşit. În plus, erau şi invidioase: că aia are sclipici nuştiucum, că ailaltă e ciobită şi ar fi trebuit de mult aruncată, dar se pare că e printre cele mai vechi şi cică are valoare sentimentală, că grăsanii ăia leneşi nu fac decît să-mi îndoaie crengile, în fine, ştiţi dumneavoastră. Beteala era cea mai inocentă. Stătea acolo, dusă în lumea ei fluşturatică şi molcuţă şi nu vorbea cu nimeni, din lipsă de subiecte. A fost distractiv la familia asta a mea. Mîţa mi-a tot încercat globurile cu nişte perniţe moi şi roz, iar oamenii au vorbit mult. Şi au mîncat. Au produs tot soiul de mirosuri usturoiate şi aburi fierbinciori de sarmale. Au vorbit la telefon cu diverse rude şi au repetat la nesfîrşit că „facem Revelionul la Cabana Plăpumioara“. O expresie care, dacă mă întrebaţi, mi s-a părut a nu fi deloc cool. La fel ca un cuvînt pe care, tot aşa, l-am auzit des: „scîrbici“. În fine, fiecare cu alegerile lui, dar nu m-am putut stăpîni să nu pufnesc nervos ori de cîte ori îi auzeam aşa.

Putem adăuga altele. nu mai fac copiii din noi paloşe. Şi. Uitaţi-vă. Statele însă menţin aceste proceduri şi. victime ale jocului omenesc „nici eu nu las din preţ. dar nici tu n-ai scoate un leu să cumperi un pom“.. Dar. Am preluat aceste exemple din două articole apărute recent în The Economist („In praise of a second (or third) passport“ şi „Dutchmen grounded“. iar noua Constituţie din Ungaria consfinţeşte maghiaritatea all over the world. de geografie. care n-au avut noroc. Într-un fel sau altul. În timp ce se străduieşte de atîta amar de vreme să construiască o „Europă a cetăţenilor“. În loc să facă din paşaport „un fetiş“. la nivel comunitar. născuţi şi crescuţi acolo. În foarte multe state. ca odinioară. să se căsătorească sau să investească acolo“. Franţa – sora noastră mai mare – le solicită noilor cetăţeni francezi să semneze o cartă a drepturilor şi obligaţiilor pe care le comportă obţinerea naţionalităţii franceze.Ce s-a întîmplat după aia e simplu. Nici măcar respectarea jurămîntului şi loialitatea faţă de noua patrie: The Economistobservă. mai ales. de pe la noi. După aceea. cum spuneam. sînt reticente faţă de noii veniţi. noi nu cerşim milă. Mircea Vasilescu Cetăţenie multiplă De la 1 ianuarie. toate aceste situaţii sînt fondate pe vechile principii privitoare la cetăţenie – în primul rînd pe etnie şi pe naţiune. Dar – scrie The Economist – „vechea noţiune de cetăţenie unică pentru fiecare individ pare depăşită: peste 200 de milioane de oameni lucrează acum în afara ţărilor în care s-au născut – dar doresc în continuare să meargă acasă. de istorie. ci le lasă pe seama . Au fost lăsaţi în stradă. în privinţa (i)migranţilor. că „cei mai mari trădători din istorie“ au fost cetăţeni get-beget ai ţării pe care au trădat-o. de reguli constituţionale) şi depunerea unui jurămînt de fidelitate faţă de noua patrie. evident. Printre altele. cei care au decis să devină francezi sînt avertizaţi că „nu vor mai putea să se revendice de la o altă naţionalitate pe teritoriul francez“. pe bună dreptate. Ceea ce însă nu garantează nimic pînă la capăt. Păcat numai că. odată ajunşi în stradă. să permită dreptul la vot al celor care trăiesc şi îşi plătesc impozitele într-un anumit loc chiar dacă nu au cetăţenia ţării respective – aşa cum face Uniunea Europeană. Guvernul olandez propune o lege care să limiteze posibilitatea dublei cetăţenii printre imigranţi (bazîndu-se şi pe curentul dominant în opinia publică: un sondaj de anul trecut arăta că 60% dintre olandezi consideră că dubla cetăţenie nu e de dorit).. Parlamentul german a respins un proiect de lege care le-ar fi permis cetăţenilor germani născuţi din părinţi străini să-şi păstreze naţionalitatea părinţilor ajunşi la vîrsta adultă. Statul ungar le acordă cetăţenie maghiarilor de pretutindeni (stîrnind nemulţumirea statului român). Uniunea Europeană nu are încă politici clare. 7 ianuarie 2012). Statul român le acordă cetăţenie moldovenilor de peste Prut (stîrnind nemulţumiri în UE). obţinerea cetăţeniei presupune un ritual „de iniţiere“ şi un ceremonial care constă în verificarea cunoştinţelor (de limbă. noul cetăţean îşi intră pe deplin în drepturi şi obligaţii. o să mă vedeţi pe stradă lîngă vreun tomberon de gunoi laolaltă cu alţi fraţi de-ai mei. dar numai pentru alegerile locale. statele ar trebui mai degrabă să permită dubla sau multipla cetăţenie şi să folosească rezidenţa (în special rezidenţa fiscală) drept „criteriu principal pentru stabilirea drepturilor şi responsabilităţilor unui individ“. Unii. nici măcar n-au ajuns într-o casă.

Desigur. mai presus de aceştia. Ah. Pe de altă parte însă. Graniţele între „înăuntru“ şi „afară“ se redefinesc. Dar pe ce bază – totuşi – se vor construi aceste identităţi? Pe „comuniunea de taxe“? Pe faptul că eu şi vecinul meu împărtăşim acelaşi tip de formular fiscal? Cum se vor crea solidarităţile de grup şi comunităţile? Ca pe reţelele de socializare? E greu să dai click-uri în viaţa reală. pe baza sacrosanctului paşaport. adică între chemările la urne. soluţia cu rezidenţa fiscală propusă de The Economist e practică. mă integrez mai bine pentru că plătesc impozite statului italian sau pentru că îmi plac colinele toscane şi mă înţeleg bine cu vecinii? Greu de spus. Iar acestea reacţionează diferit. multe state europene recurg la soluţiile pe care le au la îndemînă: închiderea în nişte cadre vechi. dar sună un pic cinic. Numai că. Pentru că – legile europene îmi permit deja acest lucru – după cîţiva ani pot să mă mut. numiţi-i cum vreţi) într-o societate. Fără îndoială. Mulţi politicieni sînt tentaţi să-i privească doar ca potenţiali votanţi. portughez. libera circulaţie a persoanelor –. locurile de muncă „luate de străini“ ar rămîne în bună parte neocupate.. Şi ce fac? Cer altă cetăţenie. ca şi meşteşugarii – ei ne vor hrăni şi ne vor zidi casele. Dar. şi generalii armatei (strategii. iar unele servicii publice n-ar mai funcţiona. altfel spus) sînt folositori – pentru că ei ne vor apăra oraşele şi grînarele. şi agricultorii sînt bineveniţi. În conformitate cu oikeopragia lumii lui Socrate (principiul că fiecare om trebuie să facă doar ceea ce ştie mai bine). confruntate cu o realitate care se schimbă foarte rapid – creşterea fenomenului migrator. Numai că – politic şi financiar – nu e o soluţie de viitor. Adrian Coroianu Ce-ar fi dacă ar vota numai intelectualii? De la Platon încoace.. ce-i frumos şi ce-i bine. E mai ieftin şi mai simplu să mă simt cetăţean european şi „multiplu“.statelor membre. mai e de lucru vreo sută de ani. de pildă. dacă mîine ar „dispărea“ toţi extra-comunitarii din ţările europene. Cu alte cuvinte. una dintre reveriile constructului social trimite la valoarea excepţională a intelectualilor (filozofi. ce lume bună ar fi atunci! . Cu condiţia să treacă şi criza asta. din Toscana la Coimbra şi să mă simt. Piaţa emoţiilor e mai puternică. o soluţie ar fi crearea unei adevărate cetăţenii europene. aşa procedează de multă vreme. ţinînd seama mai mult de curentele emoţionale din opinia publică sau de ideologiile politice pe care unele partide le ambalează tot emoţional. mai multe identităţi. aşa cum chiar The Economist spune. brusc. Deocamdată. deşi ar fi fost mult mai interesantă o dezbatere despre măsura în care acei români mai sînt „ai noştri“ în restul timpului. pentru fundamentarea cetăţeniei europene. bunăoară. România. acestea s-ar trezi în faţa unor dificultăţi economice enorme. aşa că le acordă drept de vot indiferent unde trăiesc. înţelepţi. dacă mă mut în Toscana şi devin cetăţean italian. intelectualii ar avea aşadar frîiele şi frînele cetăţii. trec prin alt ritual de iniţiere? Nu. care par sigure. vor transmite peste generaţii educaţia şi ne vor învăţa ce este drept.. iar recenta iniţiativă legislativă de a le acorda românilor din afară posibilitatea de a vota şi pe cale electronică s-a blocat în teama fraudării alegerilor. Oamenii îşi revendică. cetatea ideală va fi condusă de intelectuali – ei vor face legile.. dacă o privim din perspectiva identităţilor. În UE. tot mai mulţi oameni (mai ales cei foarte calificaţi) aleg să muncească şi să trăiască în alte ţări decît cele în care s-au născut. Simbolistica naţională şi sentimentul apartenenţei la comunitate – la fel. Degeaba vin economiştii şi statisticienii cu argumente raţionale şi spun că.

care să împace capra cu varza şi care să dea de mîncare puilor de lup şi lapte de capră. Ci despre votanţi. Şi. Pînă la urmă. pentru rolul său istoric şi pentru aniversarea de anul trecut. Privit prin această cheie. dar va fi şi cîte unul care te asasinează cu mesaje interminabile. altul spune nu. Unul spune că ar fi o soluţie să dăm premiul ex aequo. Un intelectual spune că e normală votarea lui X. premiul va fi meritoriu. dincolo de partizanate. un premiu ex aequo. electro-epistolarul e total dezechilibrat. pe cînd un alt intelectual spune că un premiu nu poate fi ceva protocolar. Atenţie la nuanţă: nu spun că acolo ar fi ceva ruşinos sau degradant sau fraudulos. Oricare ar fi premiatul. ci că trebuie să aibă o „utilitate“. se poartă prin poşta electronică). statutul (măcar presupus) de intelectual – care-l precede şi-l excede pe cel de membru – mă face să sper că acest schimb de electro-epistole nu va fi disponibil peste decenii vreunui istoric. ceea ce rămîne realmente interesant într-o dezbatere intelectuală este tehnica argumentării. nu trebuie să-l votăm pe X dacă vrem să ne menţinem independenţa. Un intelectual va spune doar „sînt de acord cu propunerea lui“ cutare. Una e Regele Mihai. prin pură înşiruire de pixeli. de simpatii şi/sau interese. Unul spune că trebuie să-l votăm pe X tocmai pentru a ne arăta independenţa. În discuţii pentru premiu se află trei propuneri. tot un ideal rămîne. Opinia mea e în acord cu a unora şi în dezacord cu a altora. am un singur vot. pe mai departe. Evident. Iar a treia propunere e Daniel Morar. Dar subiectul are în spate o poveste – care nu mai este despre Rege şi nici despre procuror. aşa să fie? În chiar aceste zile.Oare. dar şi supă de varză. Pînă aici. Unii dintre juri rămîn monosilabici. cineva care-ar dori să gloseze sarcastic pe marginea acestui schimb epistolar ar găsi subiecte. ale cărui eforturi anticorupţie au născut în ultimii ani multe şi diferite reacţii. în virtutea criticii istorice. ale cărui preocupări (şi intervenţii publice) pentru statul de drept din România sînt notorii şi benefice. votul pare a se concentra asupra celor doi cetăţeni români din tripletă. fie faţă de Y. pe cînd altul face eforturi ca să-şi mascheze antipatia pentruY. fie simpatia – fie faţă de X. . La ora la care scriu. în cea mai mare parte. că dezbaterea ar fi mult mai vie decît ea este în realitate. pe cînd alt intelectual spune că ar fi „deplasat“ să-i dăm premiul aceluiaşi X. Ca membru al Grupului. Un intelectual spune că un premiu este ceva simbolic-protocolar. pe de altă parte. membrii Grupului pentru Dialog Social – teoretic. Dar. un ong exponenţial pentru intelectualitatea bucureşteană (şi nu numai) în ultimii 22 de ani – votează pentru cel ce va fi destinatarul Premiului GDS pe anul 2011. altul spune că e o aiureală să dăm. un alt intelectual va fi însă arborescent şi imaginativ în propuneri – dînd impresia. nu-mi permit să spun care are dreptate şi care nu. iar alţii nu fac nici un efort pentru a-şi masca fie antipatia. ca şi ceilalţi. totul firesc. cred că intelectualul român care să judece nealterat de presiunea cotidianului. Unul face eforturi ca să-şi mascheze simpatia pentru Y. Ci doar că. procurorul-şef al DNA. nu voi devoala detalii nominale ale dezbaterii (care. Dar nici nu trebuie să treacă decenii pentru a vă spune despre ce-i vorba în poveste. A doua e ambasadorul american Mark Gitenstein. cu mesaje de două rînduri. în aceste condiţii.

Vreo doi dintre apostolii noii stîngi au sărit repede în sus de bucurie. în practică păstrez convingerea că un agricultor care (în virtutea oikeopragiei de care habar n-are) seamănă bine cîmpurile valorează mai mult decît un intelectual care (în dauna unor principii pe care le ştie şi nu le respectă) bate cîmpii. anume argumentul legat de anumite valori de bază. 2011. Luînd cele două argumente împreună. tocmai pentru că în teorie rămîn un elitist. Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie. Din păcate pentru ei. Pentru că eu cred că este drept şi etic ca fiecare să plătim impozit procentual cu cît cîştigăm (16% din 100 de lei e mai mult decît 16% din 10 lei). Ca să înţelegeţi mai bine distincţia. Omul nu a adus riguros nici un argument politic. Problema e că şi Băsescu şi apostolii de care vă zic sînt impostori. descurajînd munca. mă refer la „politic“ în sensul profund al termenului. pe care mi le asum. Acesta este un argument politic – adică un argument bazat pe anumite valori. statul devine haiduc şi pedepseşte munca. deci după ce statul a colectat impozite în mod etic. Eticheta aruncată de preşedinte m-a făcut atent la argumentele lui Arafat. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii. Deci. iar argumentul principal al stîngiştilor împotriva ei – bogaţii şi săracii plătesc la fel – este o fraudă logică primitivă. statul devine duşmanul unora doar pentru că ei cîştigă mai bine. Dorind să ia procentual mai mult de la cei care cîştigă mai mult. Bun. deci asta e în neregulă cu el. există ambulanţe private). Sau cel puţin nu pe tema în discuţie. Universitatea Bucureşti. deşi de sens contrar. Principiul etic este înlocuit cu invidia socială. Cristian Ghinea De ce nu este Raed Arafat stîngist Preşedintele Băsescu a declarat că doctorul Raed Arafat exprimă idei stîngiste în discuţia despre accesul privaţilor la fondurile publice pentru serviciile medicale de urgenţă. măcar acum să fie clar despre ce vorbim: nu e privatizare (ce se privatizează?). atunci folosesc un argument politic. Cred că săracii trebuie ajutaţi prin ajutoare pentru săraci. Cînd eu spun despre cota unică (flat tax) că este o politică mai dreaptă şi mai etică decît impozitul progresiv. . eu nu cred că statul trebuie să facă redistribuţie prin impozite. nu e deschiderea pieţei spre zona privată (piaţa e deja deschisă. de discutabil şi de nelămurit ca şi cum ar vota numai generalii armatei sau numai agricultorii & meşteşugarii. deci Traian Băsescu a aruncat eticheta: Arafat e stîngist. cota unică satisface criteriul contribuţiei în funcţie de cîştig. aşa pleaşcă mai rar: o figură populară şi respectată ca Arafat părea că s-a apucat de citit Zˇizˇek şi a trecut de partea poporului muncitor. În acelaşi timp. Editura Curtea Veche.Ce-ar fi dacă ar vota numai intelectualii? Ar fi la fel de ceţos. cota unică este superioară etic impozitului progresiv. Iar aici nu folosesc cuvîntul „politic“ în sensul luptei între partide. Este vorba despre accesul privaţilor la banii publici pentru urgenţe. Arafat nu e stîngist. Rog reţineţi formularea pentru că e importantă. Şi. să luăm o temă mai uşor de înţeles şi mai populară: cota unică. alege să-i ajute pe unii dintre noi.

competiţia se duce la tăieri de costuri – piaţa va funcţiona. Asta a dat peste cap modelul economic clasic care spune că impozit mai mare = mai mulţi bani la stat. Pe lîngă decizia în sine privind deschiderea finanţării. sistemele progresive complicat de implementat sînt o invitaţie la şi mai mare evaziune fiscală. ce spune doctorul Arafat are mai mult sens decît ce spun ceilalţi pe acest subiect. este un caz dramatic. Şi nu e vorba numai de bani. să alegi. În aceste condiţii. Argumentul FMI. Omul a spus că modele încercate de alţii au eşuat şi a venit cu exemple. Pentru ca o piaţă să-şi îndeplinească rolul său social şi economic benefic este nevoie de o condiţie esenţială: puterea consumatorului (care presupune informare + posibilitate de a alege). tot trei paie vor rămîne. devine cu totul problematic în ce priveşte urgenţele. dacă principiul e complicat de aplicat la serviciile medicale generale. există argumente pentru cota unică care sînt pur pragmatice. Iar doctorul Arafat a folosit numai argumente pragmatice. Aici nu vorbim de investiţii private. A spus că în condiţiile pe care le avem acum privaţii vor concura pe aceeaşi finanţare deja existentă. învăţarea din experienţă – benefică. învăţăm nişte lecţii şi apoi extindem (dacă chiar este un succes) şi spre urgenţe. Argumentele sale sînt strict pragmatice sau comparative şi nu se leagă de anumite valori. dar nu în sensul dorit). nonpolitice. De ce nu începem cu sectoarele cele mai nereformate şi mai neperformante. ceea ce va disipa resursele. în care argumentul etic-politic pro-piaţă nu se pupă cu argumentul pragmatic. deschiderea treptată e indicată. În plus. Cînd te calcă o maşină sau păţeşti un accident. ci de concurenţa tot pe banii statului. A introduce competiţia pentru fondurile publice din sănătate este un lucru bun. sprijinit de Arafat (sau mai degrabă invers) are din nou logică şi din nou este unul pur pragmatic şi non-politic. ceea ce va trage în jos salariile şi banii pentru pregătire (costul per intervenţie fiind fix şi stabilit de stat. mai degrabă decît ca la nişte furnizori de servicii. Cu toate astea. poţi sta să te gîndeşti. În statele slabe unde evaziunea fiscală este o valoare socială (e bine să furi de la stat!). De asta este o impostură şi să-l acuzi de stîngism. Dacă împarţi trei paie la cinci măgari care intră în competiţie. Slovacia. devii simplu subi- . dar sensibil. Cînd ai de făcut nişte analize medicale. Dimpotrivă. Se aplică această condiţie pieţei medicale? Parţial da – condiţia esenţială e ca pacientul să fie asistat de un stat mic şi puternic care să reglementeze bine. un sector reformat care merge bine şi e dat de model regional. Nu a spus că statul este în principiu mai bun şi că piaţa este nocivă prin natura ei. Finanţarea serviciilor medicale de urgenţă nu este un asemenea caz. care nu cresc.În acelaşi timp. ci şi de medicii care vor fi preluaţi regulat de o firmă sau alta care cîştigă licitaţii. Deci puterea consumatorului de servicii medicale din România trebuie de fapt cultivată şi practicată ceva vreme pînă să prindă. şi să-l confişti la stînga. vedem dacă merge. ci rămîn aceiaşi. cel referitor la colectare. Evident că am un parti-pris pro-piaţă cînd e vorba despre dezbaterile de politici publice (surpriza!). mai e o mare problemă de oportunitate (ceea ce spune şi FMI). Se aplică această condiţie pieţei medicale din România? Rămîne de văzut. Nu degeaba introducerea cotei unice în România. Cota unică e un exemplu fericit în care argumentul etic-politic înoată sincron cu argumentul pragmatic. În primul rînd. Estonia şi Rusia a mărit sumele adunate de către stat. Încă ne uităm la medici ca la nişte vrăjitori misterioşi care trebuie îmblînziţi cu şpagă şi ciocolată.

reportaje despre viaţa credinciosului de rînd etc. sub aşteptările oricărui privitor cît de cît interesat de problematica creştină: majoritatea protagoniştilor găsesc de cuviinţă să adopte un ton grav. I. cum a învăţat Sfîntul Vasile?“ „A învăţat foarte bine!“. A crede că piaţa eşuează mereu e stîngism. se presupune. Haideţi să-i cîntăm sorcovei!“ Sărbătoarea Crăciunului este şi ea . în dezvoltarea creativă a discursului său către enoriaşi. zglobiu. Programul cuprinde talk-show-uri pe diverse teme – de la Crăciunul comercial. e minim la serviciile de urgenţă. „Sfîntul Vasile. conferinţe. esenţial pentru ca piaţa să funcţioneze. uşor bolînd. A constata că uneori şi în condiţii limitate piaţa eşuează nu e stîngism. Organizează întîlniri cu diverse grupuri sociale. transmisii de la liturghii sau de la diferite festivităţi aniversare. Cum îi ajută acelaşi sfînt pe copii? Simplu – vine răspunsul din partea dascălului: „Dacă nu reuşiţi să faceţi o temă. cît mai multe şi mai diverse aspecte ale vieţii zilnice este meritorie. Din păcate. strădania de a acoperi. iar poveştile despre Isus se transformă cînd într-o telenovelă. Deci tot statul decide ce ambulanţă să-ţi trimită. Evaluarea de sfîrşit de lecţie scoate în evidenţă cele mai importante informaţii pe care elevii le-au aflat la cursul de religie: „Deci. Caragiale. că tu ai fost mereu bun!“. interpretează pentru telespectatori textele biblice: concluziile au mai totdeauna învăţături plat-moralizatoare. livrate ca într-o oră de dirigenţie. răspund elevii în cor. pentru că veni vorba de şcoală. Dialogul se înjgheabă cu greu. copii! Îl vom cinsti pe Sfîntul Vasile. cînd vesel cu prilejul Învierii sau al Naşterii Domnului. care confirmă această logică. În fapt. previzibile. cînd era elev. eforturile Bisericii Ortodoxe nu se manifestă din plin şi în diversificarea. la cum ne afectează alcoolul viaţa de familie –. Sfîntul Vasile are „chipul luminos“. Discursul este cînd înlăcrimat de sacrificiile sfinţilor. un ziar propriu şi o televiziune. cînd într-un film de aventuri. „Ce a devenit Sfîntul Vasile?“ „Preot şi chiar episcop!“ „Bravo. patetic. ci bun-simţ. de cele mai multe ori. Asta este o presupunere teoretică. Un exemplu: emisiunile difuzate pe postul Trinitas TV. Trinitas are şi o emisiune dedicată celor mici: Mugur de lumină. personajele biblice capătă culori stridente de bibelouri. O profesoară ţine lecţii de religie în faţa unui grup de elevi. Şi. aceste sorcove. o mimică tristă. dat fiind că există un consens total între cei care. În principiu.“ – spune cu convingere doamna de religie. Doctorul Arafat e la rubrica de bun-simţ. un radio. să fac şi eu tema asta. pe alocuri îngrijorată de nevrednicia celor care n-au aflat care este calea dreaptă. din acela nesimţit care a ratat cîteva revoluţii antimarxiste ale stîngii europene. rolul tău de consumator-arbitru cam încetează. concursuri. cu informaţii venite din partea specialiştilor invitaţi. şcolăreşti. rugaţi-l pe Sfîntul Vasile: ajută-mă. „fruntea luminoasă“ şi este înconjurat de îngeri cu „haine luminoase“. de la parabole biblice. A înfiinţat o editură. însă. Maria Iordănescu Telenovele cu sfinţi Eforturile Patriarhiei Române de a diversifica mijloacele de comunicare cu credincioşii săi sînt lăudabile. învăţa cel mai bine din toată şcoala. la cum să avem un păr sănătos. matern. făcînd şi aceste lucruşoare.ect al unui sistem. Sub povara diminutivelor abundente şi a metaforelor lipicioase folosite în exces de doamna profesoară. Atmosfera se schimbă brusc: doamna profesoară adoptă un ton cald. ceea ce se vede şi se aude este. Dar doctorul Arafat aduce exemple din alte ţări. Rolul regulator al puterii consumatorului. Sfinte Vasile. L. s-ar putea să mă înşel.

în grup. cît de irelevante sînt?“. cu chiu. Ci. pur şi simplu. vorbirea normală. din start. umorul. nu mai ştiu. la concerte. mi-am zis. Am fost atît de atent instruită (cel puţin în direcţia asta). La clubul Salsa. Mi s-a întîmplat ceva. brusc. a început să nu mai conteze. pentru prima dată. anul ăsta. Dar modelul prezentat de Patriarhia Română la Televiziunea Trinitas nu e prea încurajator. înghesuită printre scaune. postrevoluţionare. fiindcă. mi s-a părut absolut incredibil: ia uite. de revelion: deşi mă aflam într-un loc cu mulţi oameni mai tineri decît mine. justificate sau nu. încercăm să facem ceva. Mi-am prezentat. Am mai scris despre orele de religie din şcoală: nu ştiu cum ar trebui să fie. cîteva lucrări pe la masterele pe care le-am făcut. Şi mi-am serbat revelionul într-un club. unde fetele erau. astfel încît să stimuleze cu adevărat interesul copiilor. după nenumăraţi ani de adunări prea cuminţi. în limitele bonurilor care erau incluse într-un bilet. De ce? Nu pentru că mi-am înfrînt. Cînd am ieşit prima dată din ţară şi am nimerit într-un pub. şi au răbufnit. bine sau prost înţelese. şi prin a-mi fi frică să iau cuvîntul în public. iarăşi: „Ce penibil! Întreabă fără să aibă ceva real de spus. care-mi înăbuş întrebările în faşă. pînă-n 30 de ani. amestecate cu diversele frustrări. într-un discurs mobilizator: „Astăzi ne bucurăm de Naşterea Mîntuitorului nostru. în care nou-formaţii ziarişti se întreceau care mai de care să pună întrebări isteţe şi încuietoare. Revelion petrecut. Păcat! Maria Iordănescu este psiholog. Pentru prima dată nu am mai ţinut cine ştie ce seamă de sfaturile de acasă. pentru că-mi dau seama. pentru prima dată nu prea mi-a mai păsat. în general. printre altele. printre scaune. Nu-i mai bine ca mine. purtau rochii mulate. cum putea. trecînd atîta timp de cînd m-am tot ţinut să n-o dau în bară. mi-a fost jenă să mă ridic: cum aş fi putut? În timp. Cînd am participat la primele conferinţe de presă. mai slabi. în noaptea actualului revelion.consemnată. S-au adunat în mine toate bunele maniere. unde am şi dansat. cu frica ei. încît am sfîrşit prin a nu reuşi să mă „distrez“ (cuvînt tare relativ şi incolor. la un club. după ’89. mi-am zis în sinea mea. şi toată lumea dansa. ştiu) decît în limite mai mult decît date. mai curînd. Iaromira Popovici Petreceri şi ridicol Teama de ridicol m-a stăpînit o viaţă: am fost crescută în umbra ei. ca să nu mă fac de rîs. „Nu cînta şi nu-ţi arăta urechile (clăpăuge)!“. mi s-au inoculat clar de acasă lucrurile pe care nu ar fi bine să le fac în public. cu vai. la un moment dat. Cînd am fost la primele concerte. Firescul. . M-am mişcat şi eu haotic. precum cele date lui Harap Alb. Unde muzica bubuia şi băutura se străduia să curgă. prin Scoţia. încercăm să ne bucurăm şi să iubim mai mult! A iubi este cel mai frumos lucru!“. unde toată lumea cînta. aici toţi se fac de rîs. am putut. fără spate. mai mult sau mai puţin. mini şi pantofi cu tocuri uriaşe. timiditatea. de genul „Fereşte-te de omul spîn!“ (care la mine sunau. ingeniozitatea nu-şi fac simţită prezenţa. mai bine îmbrăcaţi şi mai în pas cu orice.

de fiţă ori firmă sau nu (cu excepţia momentelor cînd se aliniau la coadă la mîncare sau băutură). nepăsare. L. Ceea ce toată lumea de acolo părea să facă. ceea ce îmi doresc să fac de pe la 16 ani (şi am reuşit s-o pun în practică doar foarte sporadic).Şi în toată această atmosferă. Am dansat cum mi-a venit la îndemînă. Chiar mi-a plăcut. altădată. See Mesia Trinitas. Doar cînd a început hora (căci a existat şi aşa ceva) am tropăit prin jurul mesei. 7–8 . şi nici vreo profundă revelaţie asupra sinelui. Măcar încă o dată. şi lor puţin le păsa de ce fac eu. în timpul anului: trebuie să fii într-o anumită dispoziţie. mai bine zis. Mi-am ignorat Auditoriul. 8 Naşterea Mîntuitor. Cum m-am priceput. Pot spune că am avut un revelion liber. Pur şi simplu. Şi am dansat. cum nu m-am priceput. fără să mă prind în ea. 7 Mateiu. Secretul? Nu un brusc crescut self-esteem. de periculoasa frică de ridicol. de ce? Fiindcă mi-am dat seama că. Pentru prima dată nu mi-a mai păsat ce cred ceilalţi. măcar temporar. deşi habar nu aveam. m-am lăsat în voia muzicii. pentru a putea să scapi. Chiar şi salsa. acum am făcut ce fac de cîte ori mă duc la vreo emisiune TV sau – rar – la vreo sesiune de comunicări ştiinţifice: am ignorat-o. cu o altă ocazie. cîndva. Nu ştiu dacă aş repeta experienţa oricînd.. Pe scurt. cine ştie. măcar de constrîngeri autoimpuse. pe care. Index Caragiale I. Poate. sau. să zicem apocaliptică. în ultimă instanţă. cum arăt sau cît de ridicol (sau nu) mă manifest. aş fi judecat-o şi disecat-o. Din nou. 7–8. 7 Mîntuitor Mesia. Şi n-a fost rău.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful