Pericopa Evanghelica din Duminica a doua din Postul Mare, a Sfântului Grigorie Palama

Dacă în prima duminică din post, a Ortodoxiei, am vorbit despre legătura omului cu Dumnezeu, accentuând că ortodoxia este cunoaștere întru adevăr a adevăratului Dumnezeu (Ps. 144,18), în această duminică vedem cum Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat cunoaște cele ale oamenilor, chiar daca acestea ar fi ascunse. La fel cum cunoașterea pe care o are omul despre Dumnezeu este una duhovnicească, în Duh (In. 4, 24 - Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr), vedem că și Fiul lui Dumnezeu cunoaște cele ascunse, tainice ale oamenilor: credința și gândurile, pe lângă nevoia de însănătoșire, care cade și sub incidența simțului văzului, referindu-ne la slăbănogului din Evanghelie. Capernaumul devine scenă acestei întâmplări minunate – vindecarea slăbănogului. Credința celor patruprieteni devine invitație sau provocare în vederea vindecării. Atotștiința divină se face lucrătoare și vizibilă în virtutea dragostei nețărmurite a lui Dumnezeu. Referitor la atotștiința lui Dumnezeu, omul se va întreba, oarecum firesc – ce știe Dumnezeu despre om? TOTUL. Cele legate de trup sunt supuse cunoașterii și penrtu noi oamenii, dar vedem ca Dumnezeu le cunoaște și pe cele ale sufletului - Şi văzând Iisus credinţa lor (Mc. 2, 5), dar și cele ale minții, ale rațiunii, ale intelectului - Şi îndată cunoscând Iisus, cu duhul Lui, că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? (Mc. 2, 8) Aici se descoperă vrednicia cea mare la care îl cheamă dumnezeu pe om, și anume cunoașterea în Duh sau duhovnicească, cea care depășește cunoașterea senzorială, potrivit învățăturii Sfântului Grigorie Palama, pomenit azi de Biserică. Mai mult decât atât, revenind la fragmentul evanghelic de la Marcu, propus azi spre citire, tâlcuire și meditație, Îl vedem pe Hristos că El cunoaște și păcatele, dând chiar iertare pentru ele iertate îţi sunt păcatele tale!(Mc. 2, 5). Credința și gândurile noastre sunt cele care generează în om starea de curăție sau de păcătoșenie. Referitor la gânduri, merită menționată aici o zicere cu caracter de apoftegma, de proverb, care este chiar titlul unei cărți de evlavie creștină, și anume - cum îți sunt gândurile așa îți este și viața. Acesta este adevărul, dar ne întrebăm, oare de ce este așa? Pentru că gândurile sunt ca semințele, lucruri mici, mărunte chiar, care pot germina lucruri mari, impunătoare și importante. Și cultura laică vine ca să întărească acest adevăr: „Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, şi infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă”(M. Eminescu, Sărmanul Dionis). Viața noastră duhovnicească depinde în mare măsură de gândurile pe care le avem și cu care ne însoțim, fapt care l-a făcut pe regretatul părinte duhovnicesc Teofil Părăian să insiste asupra expresiei gânduri bune pentru gânduri bune. Referitor la păcate vedem că Hristos în Evanghelie ne este przentat ca unul care cunoaște păcatele. Și oamenii văd păcatele, uneori facându-ne chiar aspri judecători ai celor pe care îi credem păcătoși, dar important este să ne vedem propriile păcate, și nu pe ale altora. Mântuitorul zicea referindu-se la aceste aspecte: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău?” (Mt. 7. 3-4) avem noi o preocupare în acest sens – care ce face, cum face, de ce face. Chiar am ajuns să urmărim la televizor dezbateri despre faptele altora, despre păcatele altora, cum ar fi cine cu cine mai iese, cine mai divorțează, cum si de ce a ucis un om pe altul, precum cazul de la frizeria din București. Ajungem astfel sa ne întrebăm cum de a putut omul să gândească astfel, cu alte cuvinte să ne însoțim cu gândurile care au dus la păcat. Întrebarea firească este – ae vreun rost? NU. Nicidecum nu. Ajunge omul să piardă mult timp ocupându-se cu astfel de lucruri, și să nu mai avem timp – duppă cum zicem de multe ori – de viața noastră duhovnicească, de rugăciune.

Îi admirăm pe sfinți, ne bucură faptele lor minunate, ne cutremurăm uneori de fapte pe care Dumnezeu le săvârșește la cererea lor sau prin intermediul lor. Să nu uităm însă un lucru foarte important: Cel care îşi vede păcatele este mai mare decât cel care înviază morţii. De altfel, vederea propriilor păcate, concentrarea asupra propriilor păcate concomitent cu ignorarea atitudinilor păcătoase ale aproapelui este de recomandat a fi între procupările creștinului în această vreme a postului mare. Zice rugăciunea sfântului Efrem Sirul: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău. Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin” Arhimandritul Serafim Alexiev zice, făcând referire la acest aspect: „Dar cum să luăm aminte la păcatele proprii? Omul păcătos nu este în stare să ajungă singur la adevărata vedere duhovniceascăasupră-și. Chiar propriile lui păcate îl împiedică să le vadă! Cum se poate una ca asta? va întreba cu nedumerire cineva. Foarte simplu! Păcatul este întuneric. În întuneric nu se observă nimic; ca să vedem lucrurile din jur, avem nevoie de lumina soarelui. Iar ca să ne conștientizăm păcatele, ne este de trebuință harul cel dumnezeiesc... În noaptea întunecoasă noi nu vedem lucrurile care ne înconjoară, însă, în ciuda acestui fapt, ele se află în jurul nostru. Faptul că noi nu le vedem nu înseamnă că ele nu există. Este suficient să ne ciocnim de ele ca să ne cunvingem de existența lor. Tot astfel este și în viața duhovnicească. Dacă noi nu ne vedem păcatele noastre, fie din pricina mândriei, fie din pricina grozăviei împietririi în păcat, nu înseamnă că nu avem păcate.”1 În întunericul păcatului avem nevoie de ceva, mai bine zis de cineva care să ne lumineze. Cine poate fi Acela? E Hristos. Și nuîntâmplător în această vreme de post la Liturghia Darurilor Înainte Sfințite zicem că lumina lui Hristos luminează tuturor. A ne vedea păcatele e lucru mare, ne apropie și ne face asemănători cu Dumnezeu cel Atoateștiutor. Această vedere a păcatelor nu se face însă ca un scop final, ci ca un pas necesar înainte de a ne scăpa de ele prin singura și sigura cale existentă, anume spovedania. În această sfântă taină Hristos ne iartă păcatele și ne ia povara lor, El fiind „Cel ce ridică păcatul lumii”(In. 1, 29).

Gânduri la Duminica a II-a din Post, a Sfântului Grigorie Palama
1 Arhimanrit Serafim Alexiev, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Traducere din limba bulgară de Gheorghiţă Ciocioi, Ed. Sophia, București, 2011, p. 241

Iată-ne deja ajunși, cu mila lui Dumnezeu, în a doua duminică a Postului Mare, cea numită a Sfântului Grigorie Palama. Luând aminte la textele din Triod (cartea după care se citesc textele liturgice din vremea postului, numită Triod pentru faptul că are trei ode pe tema postului la slujba utreniei) din această duminică și din zilele următoare, constatăm că, de fapt, primele cântări se referă la întoarcerea noastră spre Dumnezeu din starea de păcătoșenie a vameșului și din aceea de fii risipitori ai harului și ai darurilor Botezului. Aceasta arată de fapt tema pe care a avut-o la început această duminică și săptămâna care o precede care, după prăznuirea din Duminica Ortodoxiei, revine la pocăința față de starea de rătăcire și de lepădare a condiției date de Dumnezeu, dintru început, omului. Pe fondul acestei pedagogii a Bisericii de a nu slăbi râvna și osteneala postului, în anul 1368 (deși apare în textele Triodului doar din anul 1519) s-a introdus pomenirea Sfântului Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului (+14 noiembrie, 1359), ca un ecou al prăznuirii biruinței Ortodoxiei din prima duminică a Postului, datorită faptului că acest sfânt ierarh s-a făcut apărător al drepteiînvățături a Bisericii cu privire la energiile necreate prin care Dumnezeu ne face părtași la ființa Sa cea de neatins și de nedescris. Acesta a arătat, la sinoadele din 1341 și 1351 de la Constantinopol (în disputa sa cu monahul Varlaam din Calabria), că ființa divină, deși este de neatins și de necuprins, se împărtășește omului prin lucrările sau energiile dumnezeiești care izvorăsc din Însuși Dumnezeu și care, ca și Cel din Care izvorăsc, sunt necreate (spre deosebire de ce spunea Varlaam, care afirma că aceste energii din care ne împărtășim sunt create). Această învățătură nu face decât să dezvolte faptul că unirea celor două firi (cea dumnezeiască și cea omenească) în Domnul Hristos, în mod neîmpărțit, nedespărțit, neamestecat și neschimbat (cf. Sin. IV Ecum. Calcedon), are ca și consecință pătrunderea firii omenești de către harul dumnezeiesc – necreat, ca și firea dumnezeiască din care izvorăște - și îndumnezeirea acesteia, fără a o afecta în identitatea și integritatea ei în vreun fel. Aceasta are la rându-i, ca și consecință, faptul că tot omul care se unește cu Hristos prin Botez și trăiește după poruncile Lui, se eliberează de patimi și se pătrunde de harul dumnezeiesc, devenind astfel dumnezeu – după har – așa cum Dumnezeu are acest atribut, după fire. Dacă acest limbaj poate să pară ”șocant” pentru cititorul neavizat, iată ce ne spune psalmul (81, 6) și repetă Însuși Domnul în Evanghelie, zicând: Eu am zis: dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt (cf. In, 10, 34-35). Și aceasta o întărește statutul de fii ai lui Dumnezeu pe care îl primim prin Botez, precum și faptul că ne adresăm lui Dumnezeu cu apelativul de Tată. Ceea ceface ca noi să ne luăm în considerare identitatea de fii ai Celui Preaînalt – adică de dumnezei după har, în devenire – ca unii care suntem chemați să ne asemănăm Celui pe care îl chemăm Tată, așa cum ne-a predat și ne-a învățat Cel Unul-născut Fiul Său după fire și Care S-a întrupat – Domnul Hristos.Ce trebuie să mai înțelegem este faptul că Dumnezeu nu ne pretinde o sfințenie pe care să o ”producem” de la noi înșine, prin propriile sforțări, ci ne cheamă la sfințenie (cf. Lev. 11, 44) și la îndumnezeire prin împărtășirea din sfințenia și dumnezeirea Lui. Ne cheamă să fim desăvârșiți (cf. Mt. 5, 48) prin împărtășire din desăvârșirea Lui. Ne propune smerenia și blândețea Lui (cf. Mt. 11, 29) pentru ca, prin împărtășirea din ele, să devenim și noi blânzi și smeriți cu inima, ca și El. Exemplul cel mai potrivit al împlinirii chemării la asemănarea cu Dumnezeu este cel al Maicii Domnului – cea plină de har – care, cu mare discreție, dar și cu neclătinată încredere în cele spuse ei de Dumnezeu, a fost de nedespărțit de Fiul ei Cel iubit chiar și atunci când acesta a gustat crucea și moartea, învrednicindu-se, așa cum cântăm la Paști (Îngerul a strigat celei pline har, bucură-te și iarăși zic bucură-te), de a primi și bunavestire a Învierii Lui, înaintea tuturor, de la același înger care i-a anunțat zămislirea cea fără sămânță bărbătească a Fiului lui Dumnezeu. Dar nu numai Maica Domnului a primit plinătatea harului, ci din plinătatea Domnului noi toț i am luat, și har peste har (In. 1, 16), ca să ne umplem de plinătatea Lui (cf. Efes. 3, 19), căci în El a binevoit Dumnezeu să sălășluiască toată plinătatea (cf. Col. 1, 19) siîn El locuiește trupește toată plinătatea dumnezeirii (Col. 2, 9). Aceasta face posibil ca cei care au devenit mădulare ale trupului Domnului, prin Botez, să se poată împărtăși din această plinătate, pentru că Dumnezeu L-a dat pe El cap Bisericii, care este

trupul Lui, plinirea Celui ce plinește toate întru toți. (cf. Col. 1, 22-23). Astfel, Maica Domnului, cea din care Domnul Hristos – Fiul și Cuvântul Tatălui – a luat trup, primindu-L în pântecele ei, s-a făcut nu doar plină de har (cf. Lc. 1, 28), ci a și rămas statornică în acea plinătate, până la sfârșitul vieții ei pământești, intrând întru slava Fiului ei Care nu i-a lăsat trupul să guste stricăciunea, mutând-o de la moarte la viață pe ea care eraMaica Vieții (cf. Troparului Adormirii), și care s-a învrednicit de numirea de Născătoare de Dumnezeu (gr. Theotokos; lat. Deipara). Din aceasta decurge în mod firesc adresarea Bisericii către Maica Domnului cu rugăciunea: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pre noi! (gr. soson imas), ca uneia care, după har, este mântuirea neamului creștinesc și care este pururea rugătoare și mijlocitoare pentru mântuirea tuturor, devenind asemenea Fiului și Dumnezeului ei și al nostru, voind și ea ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină (1. Tim. 2, 4). O altă consecință a unirii omului cu Dumnezeu și a împărtășirii, după har, din Dumnezeu, este și dumnezeiasca vedere sau contemplarea lui Dumnezeu în lumina cea care izvorăște din El, fiind asemenea Lui, adică necreată. Aceasta are la bază faptul că Dumnezeu, Cel ce este Lumină (cf. 1 In. 1, 5), împărtășește omului din ceea ce este El, prin lucrarea Harului, dăruind celor care își curățesc inima de patimi și de păcate să-L vadă în lumina cea necreată, așa cum a și făgăduit, zicând: Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Mt. 5, 8), sau: de acum veți vedea cerurile deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul Omului (In. 1, 51). Iar înainte de se arăta pe Tabor, întru slavă, apostolilor Săi, Domnul le-a zis: Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului venind în Împărăția Sa (Mt. 16, 28). Astfel L-au văzut trei dintre ucenicii Săi, schimbat la față, cu fața strălucind ca soarele, iar veșmintele făcându-I-se albe ca zăpada (cf. Mt. 17, 1-2; Mc. 9, 2-3), pe muntele Taborului, așa cum odinioară, în pregustare, îl ”vedeau” pe Dumnezeu cei doi proroci care s-au arătat grăind cu El în auzul apostolilor, dreptul Moise (pe Sinai; cf. Ieș. 34), sau sfântul proroc Ilie (pe Horeb, cf. III Rg. 19). De această binecuvântare s-au învrednicit generații și generații de sfinți, știuți și neștiuți, dintre care o parte ne-au lăsat mărturie despre aceasta în scrierile lor. Sfântul ierarh Grigorie al Tesalonicului a fost cel care a sintetizat toată experiența și scrierile Sfinților Părinți de până la el și a formulat învățătura privitoare la aceste aspecte atât de importante legate de împărtășirea omului din lumina și din lucrările sau din energiile necreate ale lui Dumnezeu. Toate aceste lucruri înalte și minunate pot părea, la prima vedere, în contrast cu evanghelia acestei duminici (Mc. 2, 1-12), însă doar în aparență. Pentru că Cel care neputințele noastre a luat și bolile noastre a purtat (Mt. 8, 17, cu referire la Isaia 53) este Același cu Cel Care S-a arătat, schimbat la față, apostolilor pe Tabor și Cel Care, la patruzeci de zile mai târziu, a trecut prin înfricoșata agonie a Getsimaniului (cf. Mt. 26, 36-46); este Cel Care s-a răstignit pe cruce și a gustat moartea și mormântul, și Cel Care a Înviat din morți și S-a înălțat la ceruri; e Cel Care este cu noi în toate zilele (cf. Mt. 28, 20) și Cel care va să vie cu slavă să judece viii și morții și a Cărui Împărăție nu va avea sfârșit. Dacă trăirea noastră de creștini nu începe cu dumnezeiasca-vedere, aceasta nu înseamnă că noi nu avem parte de vederea celor dumnezeiești, căci Domnul Hristos este Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume (cf. In. 1, 9) și Care, prin Botez, luminează și peste și întru fiecare dintre noi. Și în lumina cea așezată întru noi prin Botez, care se mai numește și Sfânta Luminare, începem să vedem și să deosebim ce este bine și de ce este rău; ce este adevărat de ce este fals; ce este drept de ce este nedrept… În lumina Harului lui Dumnezeu prezentă în noi, începem să conștientizăm, puțin câte puțin, ce e păcatul și care este starea noastră de păcătoșenie. Că nu se poate vedea pata de pe o haină sau de pe covor, dacă nu este lumină suficientă pentru a o pun în evidență. Dar intensitatea acestei lumini crește sau scade în noi, în funcție de locul și importanța pe care i le acordăm, de măsura în care Cuvântul lui Dumnezeu constituie hrana sufletului nostru, devenind Lumina care luminează în întunericul din noi (cf. In. 1, 5). Depinde de măsura în care noi ne ”oglindim” în această lumină a Cuvântului lui Dumnezeu și primindu-l pe acesta în inimile noastre ca principiu și călăuză a vieții, sau îl respingem și ne ferim de el, ca să nu ne vădească mizeria și petele de pe suflet și din minte, așa cum spunea Domnul: Lumina a venit în lume și oamenii au iubit

întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele, urăște Lumina și nu vine la Lumină pentru ca faptele lui să nu se vădească (In. 3, 19-20). De aceea, primul pas, la îndemâna noastră, în vederea Luminii dumnezeiești este să dorim să fim luminați de aceasta, cu riscul de a descoperi lucruri neplăcute în și despre noi înșine. De aici începe de fapt adevărata pocăință, adică întoarcerea spre și la Dumnezeu. Și aceasta constituie, paradoxal, o bucurie care acoperă și depășește întristarea care ne cuprinde la vederea tuturor limitelor și a neorânduielilor din noi care întinează și deformează chipul lui Dumnezeu cel chemat întru asemănarea cu El. Aceasta trebuie să stea la baza spovedaniei noastre, mai degrabă decât oarece principii morale impersonale luate din ”Îndreptare de spovedanie” care mai degrabă ”strâmbă” perspectiva cea adevărată a pocăinței și a asumării propriilor noastre păcate și scăpătări. Înscriindu-ne în această perspectivă, Dumnezeu, lucrează întru noi, prin Harul Său, acea curățire pe care numai Lumina sa o poate împlini și care ni se face deodată pocăință, mângâiere, rugăciune, cunoștință și recunoștință față de Cel care este luminarea sufletelor și a trupurilor noastre, așa cum spunem la rugăciunea dinaintea Evangheliei. Astfel, vom cânta tot mai conștient la Liturghie, adăugându-ne la glasul tuturor văzătorilor de Dumnezeu: Am văzut lumina cea adevărată, am primit duhul cel ceresc, am aflat credința cea adevărată… Iar la sfârșitul vieții noastre, ne vom despărți de lumea aceasta cu nădejdea la Domnul, cântându-I: Întru lumina Ta vom vedea Lumina. Fie ca Domnul, Lumina lumii (cf. In. 8, 12), să ne facă parte tuturor de lumina cunoștinței pe care a adus-o prin venirea Sa în lume, călăuzindu-ne prin întunericul lumii acesteia ca un Soare al dreptății și întâmpinându-ne la apusul vieții noastre ca Răsăritul Cel de sus, căruia și noi să I ne închinăm, cântându-I: Slavă Ție Celui ce ai arătat nouă Lumina! † Episcopul SILUAN al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei La Duminica a IIa din Postul Mare, a Sfântului Ierarh Grigorie Palama, al Tesalonicului, 11 martie, 2012.

CE INSEAMNA O SPOVEDANIE BUNA? Raspunsuri de mare folos de la Parintele Ciprian Negreanu (Cluj-Napoca)
„Cei ce-L caută pe Hristos vor primi multă dragoste” - Părinte Ciprian, de ce este atât de important ca omul să se spovedească?

- In primul rând, e nevoie să se spovedească pentru a se reînnoi, pentru a-şi curăţi sufletul printr-un nou Botez — un Botez al lacrimilor, care să scoată la iveală toate darurile pe care le-am primit la Botez şi pe care ni le-am acoperit cu păcate şi cu greşeli. Ne spovedim ca să ne vedem din nou sufletul curat, ca să ni-l regăsim, dezlegat din legăturile păcatelor, să dăm la o parte mizeriile şi toate care acopereau cumva darurile mari ale Botezului. Părintele Arsenie Boca spunea că oricine, oricât de puţini talanţi ar avea, unul tot are, care e Botezul. El aşa socotea, că cel care are un talant e cel care are Botezul — dar care e un talant mare. După aceea, ne spovedim pentru că nu există om care să nuşi simtă conştiinţa murdărită, neîmpăcată, neliniştită şi căutăm răspuns la Dumnezeu, dezlegare de la Dumnezeu — şi asta numai prin preot, numai aşa găsim dezlegare. Şi atunci, ne spovedim sau căutăm să ne spovedim pentru că ne mustră conştiinţa. E „pârâşul de pe cale”, despre care ne vorbeşte Mântuitorul: „Impacă-te cu pârâşul tău pe cale”, căci altfel va trebui să plătim până la ultimul bănuţ, dacă nu ne împăcăm cu el. Şi eu aş zice: minunat ar fi să ajungem să fim prieteni cu pârâşul nostru, care este conştiinţa adică să ne sfatuiască, iar noi să-i urmăm sfaturile. Adică spovedania să fie împrietenirea cu „pârâşul”; nu numai o împăcare formală, ci o împrietenire. Ne spovedim în principal din aceste două motive şi din al treilea, aş zice, care tot principal este: ne spovedim pentru că ne dăm seama că doar prin sfatuirea unui duhovnic, unuia mai înaintat pe Cale, unui cunoscător bun al învăţăturilor de credinţă, a vieţuirii duhovniceşti, al luptei nevăzute, doar prin sfatuirea lui putem să învăţăm şi noi cum să luptăm, cum să ne biruim pe noi înşine, cum să ne biruim patimile. Spovedania să nu se rezume numai la mărturisire, ci şi la sfatuirea duhovnicească, la duhovnicie. - Pentru că vorbim despre îndrumare, cum ar trebui să fie relaţia dintre fiul duhovnicesc şi părintele duhovnicesc? - Sunt oameni pe care îi cunoşti de ani de zile, vin şi se spovedesc şi… doar se spovedesc. Spun rapid păcatele şi se rezumă doar la atât. Nu au o relaţie vie cu duhovnicul. Simt că se dezleagă păcatele, dacă au pocăinţă — dar sunt ca nişte oameni care intră într-o grădină şi culeg numai o floare, deşi ar putea să ia braţe de flori. Şi cred că relaţia cu duhovnicul ar putea fi mult mai folositoare dacă nu s-ar rezuma numai la a-ţi mărturisi rapid păcatele şi a pleca, fără măcar cu un sfat, sau cu un canon. Incă se şi miră unii când îi opreşti şi le spui ce ar trebui să facă. Cum zicea Părintele Teofil, e nevoie să-l vezi pe duhovnic ca pe un prieten, ca pe un tată şi un frate şi să poţi merge la el ca la un prieten, oricând. Să nu-ţi fie ruşine. Aşa cum un prieten te poate ajuta oricând şi la orice oră, fără să te judece, ci să te înţeleagă întotdeauna şi să fie de partea ta. Pe de altă parte, să fie ca un frate care îţi sare în ajutor în orice clipă şi care te mai şi mustră câteodată şi-ţi bate obrazul că „nu aşa se face”, dar şi ca un tată care uneori să aibă şi cuvinte mai aspre dacă e nevoie, dar şi multă, multă blândeţe şi înţelegere. - Ce înseamnă să faci o spovedanie bună? Când se spovedeşte omul cu adevărat şi bine? - Această problemă am văzut că se pune din ce în ce mai des în ultima vreme. Am discutat-o şi eu, văzând că există concepţia că ai putea detalia atât de mult păcatele, încât, dacă le-ai spune pe toate în nuanţele cele mai fine, ai face o spovedanie bună. Şi tot mai mult încerc şi eu să le spun oamenilor că nu în asta constă o spovedanie bună, lucru pe care învăţătura ortodoxă ni-l spune de mult timp: detalierea păcatelor prea mare, mai ales a celor legate de desfrânare, nu este folositoare nici pentru cel ce se spovedeşte, nici pentru cel ce spovedeşte. Şi tot mai mult mi se adevereşte că o spovedanie bună nu înseamnă detalierea în mii şi mii de nuanţe a fiecărui păcat şi atenţia la tot felul de detalii foarte subţiri, ci pocăinţa adevărată. Omul să creadă cu sinceritate că este păcătos. Să ştie că e păcătos, să-şi ştie păcatele sale, cum zicea Părintele Arsenie Boca: „Ajunge să-ţi aduci aminte o dată de păcatele tale, le-ai trecut o dată prin mintea ta, apoi uită-le!” Uită-le, aducându-ţi aminte întotdeauna că eşti un desfrânat — dar nu în detalii, nu în nuanţe, nu în fineţuri. Nu foloseşte sufletului omenesc.Povestea un părinte că era odată la Locurile Sfinte şi a venit o femeie în biserică să se spovedească la el şi zece minute a plâns neîncetat, în hohote, neputând să rostească nici un cuvânt, iar părintele, după zece minute, s-a ridicat şi a dezlegat-o de toate păcatele. Adică, fără ca ea să fi zis nimic. Pentru că a văzut sinceritate şi părere de rău cu adevărat de păcatele sale şi hotărâre de a nu mai face acele păcate — şi cred că asta face ca o spovedanie să fie bună. In primul şi primul rând, să crezi sincer că eşti păcătos, să-ţi cunoşti cât de cât păcatele, să nu mai vrei să le faci niciodată, să le

urăşti, să urăşti felul tău de a fi în păcat… - Şi să le mărturiseşti… - Şi să le mărturiseşti, da. Foarte mulţi vin la sfârşit şi zic: „Ştiţi, cred că eu nu m-am spovedit bine, că încă mi-aduc aminte de ele”. Dar e firesc! Dumnezeu când le şterge, nu şterge şi amintirea păcatului. Dacă ar şterge cu totul amintirea păcatelor, am face neîncetat aceleaşi păcate. Şi am zice că „lasă — iar le fac, iar mă spovedesc şi iar uit de ele, şi trăiesc liniştit, cu conştiinţa împăcată”. Nu! Amintirea păcatelor rămâne, şi bine face că rămâne, şi Dumnezeu bine face că o ţine în continuare, ca un paznic, ca să nu mai facem. Oamenii cred că dacă îşi mai aduc aminte de păcate, trebuie să le detalieze şi mai mult. Cine ştie ce lucruri să mai spună, şi mai tainice! Or nu este cazul, nu asta este pricina pentru care îşi aduc ei aminte de păcat. - Părinte, v-aţi confruntat inevitabil cu problema asta mare, aproape generalizată, a omului de astăzi — si anume cu depresia, cu oameni depresivi, care ajung la de multe ori la deznădejde. Cum îi poate ajuta duhovnicul? - Intr-adevăr, am văzut că, în afară de cei care au suferit traume foarte mari (accidente, moartea celor apropiaţi, violuri, homosexualitate) sunt foarte mulţi care sunt depresivi neavând nici una dintre aceste traume… - Aceştia devin depresivi datorită modului lor de viaţă. - Da. Chiar dacă ei, din afară, par altora că ar avea o viaţă de dorit. Adică ceilalţi îi invidiază: au de toate, nu le lipseşte nimic, chiar şi Dumnezeu i-a împodobit cu calităţi excepţionale. Oameni care par de invidiat, dar ei sunt într-o depresie! Şi foarte mulţi, din ce în ce mai mulţi, sunt depresivi. Ce-ar putea face duhovnicul? Eu, cel puţin, am văzut că depresia atâtor tineri şi atâtor suflete este pornită de la mândrie, de la păcatul principal al sufletelor noastre, mândria. Ori de la complexe de inferioritate. Eşti complexat că nu ai, că nu eşti ca celălalt, că nu arăţi ca celălalt, că nu ai mintea celuilalt, că n-ai averea celuilalt – orice. Porneşti şi tu dintr-o mândrie, pentru că vrei să fii ca ceilalţi, vrei să fii mai mult ca ceilalţi, vrei să fii slăvit, vrei să fii lăudat, vrei să fii primit în cercurile lor. NuL ai pe Dumnezeu în vedere, porneşti şi de la o necredinţă. Că, dacă te-ar interesa Dumnezeu şi L-ai cunoaşte pe Dumnezeu şi L-ai căuta cu sinceritate pe Dumnezeu, ţi-ar ajunge El. Pentru că Mântuitorul spune, şi acest lucru îl văd toţi: „Cel ce lasă pentru Mine masă, casă, părinţi, fraţi, rude, va primi în veacul acesta de o sută de ori mai mult, case, mese, părinţi, fraţi, rude şi în veacul viitor împărăţia” (Marcu 10:29,30). Şi să ştiţi că aşa se întâmplă. Cei ce-L caută pe Hristos cu sinceritate (şi probabil că sunt plânşi de ceilalţi, sau nu sunt primiţi în nici un fel în grupurile lor, în laudele lor, în mândriile lor, nu sunt cot la cot cu ceilalţi) totuşi nu vor rămâne singuri, Il vor avea pe Hristos, dacă vor crede Lui. Şi vor avea multă dragoste şi vor simţi multă dragoste de la Dumnezeu şi preţuire, că Dumnezeu nu a dispreţuit pe nimeni, cum zice Sfântul Simeon Noul Teolog, niciodată nu a dispreţuit pe nimeni. Şi aceşti oameni vor descoperi în jur pe mulţi alţii pe care îi vor preţui tocmai pentru că cred în Hristos, pentru că Il caută pe Hristos, pentru că sunt altfel decât ceilalţi. Aceste sute de fraţi, mame, taţi, de care zicea Mântuitorul, totdeauna sunt aproape. Nu-i vedem acum, n-am pus încă mâinile pe plug sau nu ne-am raportat încă sincer la Hristos, ca să-i putem descoperi şi pe aceştia. La duminica a treia a postului, a Crucii Marcu 8, 34-38; 9, 1 Crucea concretizează în ea însăși dragostea lui Dumnezeu pentru oameni, pentru toți oamenii. Crucea lui Hristos ne arată totodată măreția și smerenia Lui, că Dumnezeu fiind nu s-a rușinat de ea,

dar a și acceptat-o, osebind-o pentru Sine ca dovadă vie a jertfei Lui. Și zicând vie, accentuăm că, cu toate că crucea era instrumentul de tortură și modalitatea de a ucide, ea nu este un simbol al morții, al eșecului, ci devine o imagine a biruinței. Pentru un creștin faptul că pe lângă crucea lui Hristos aude de propria lui cruce nu este deloc o surpriză. El se va gândi la ce a vrea Biblia să zică atunci când ne descoperă că legătura dintre om și Dumnezeu este tocmai cea dintre model și chip. Dumnezeu il face pe om după chipul Său (Fc. 1,2627), Iisus fiind chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura (Col.1,15). Chiar dacă diferența dintre noi și Dumnezeu este uriașă, nu doar ființial, ci și o diferență în dragoste, în măsura dragostei, noi avem crucile proprii și le purtăm după modelul care este Hristos. Crucea lui Hristos este vizibilă, o vedem, sfânta Elena s-a bucurat de aflarea ei, noi o putem cinsti, dar crucea noastră care este, că azi ni se vorbește de crucile noastre: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Mc. 8, 34). Trebuie spus că jertfa Mântuitorului nu se rezumă doar la vizibila cruce, lângă care ca dovadă de dragoste stăteau mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena (In. 19,25). Responsabilitatea jertfei era una deosebit de mare, fapt dovedit și de rugăciunea din Ghețimani, unde Hristos pomenește de paharul jertfei, care să treacă de la El, menționând și cheia asumării oricărei cruci: Părinte, de voieşti, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă. (Lc. 22,42). Dacă crucea lui Hristos concretizează în ea însăși dragostea lui Dumnezeu pentru oameni, prin asumarea crucii noastre, noi ne arătăm prețuirea și dragostea noastră pentru Părintele nostru ceresc. Urmarea lui Hristos prin lucrarea poruncilor Lui, are ca elemente sau etape premergătoate trei etape, și anume intenția de a deveni ai Lui, lepădarea de sine dar și luarea sau asumarea crucii. Alte căi nu există pentru că Însuși Hristos ne povățuiește, iar cuvântul Lui este adevărul. Dacă până aici lucrurile par a fi simple, cel puțin la nivel teoretic, lucrurile par a se diversifica sau a se complica pe măsură ce vom încerca să identificăm propria noastră cruce. Care este crucea noastră? În ce constă ea? Ce este ea? Crucea mea e povară? Este ea ușoară? Este ea responsabilitate? Este ea încredere în mine sau încredere în Dumnezeu? Crucea mea e familia mea? Sau este profesia mea? Sau păcatele mele? Sau scăpările mele? Nu greșesc atunci când zicând crucea mea mă refer la minusurile sau patimile mele? Nu greșim zicând despre un om care păcătuiește fiind bețiv, de exemplu, zicând că își duce crucea sa, referindu-ne la beția sau alcoolismul căruia i-a ajuns supus, neputință pe care singur și-a provocat-o? Oare îmi pot eu ușura crucea? Oare pot eu să îmi împart crucea cu alții? Crucea mea este oare suferința mea? Boala mea este oare o cruce?

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful