Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu

Cocoşatul Co oşa u
de

Paul Féval

PARTEA ÎNTÂI

† Capitolul 1 — Valea Louron

Pe vremuri exista în acest loc un oraş, cetatea Lorre, cu temple păgâne, amfiteatre şi un capitoliu. Acum este o vale pustie unde plugul leneş al agricultorului gascon se teme să-şi tocească tăişul de marmură coloanelor ascunse sub pământ. Muntele este foarte aproape. Lanţul înalt al Pirineilor destramă drept în faţă zările înzăpezite şi dezvăluie cerul albastru al pământului spaniol prin adâncă prăpastie care slujeşte drept drum contrabandiştilor din Venasque. La câteva leghe mai departe, Parisul tuşeşte, dansează, râde batjocoritor şi visează că îşi vindecă incurabila bronşită la izvoarele din Bagneres-de-Luchon; puţin mai încolo, de cealaltă parte, un alt Paris. Parisul bolnav de reumatism speră să-şi vindece sciatica în apa bazinelor sulfuroase din Barege-les-Bains. În pofida fierului, magneziei sau a sulfului, doar credinţa va salva în vecii vecilor Parisul! Este valea Louron, între depresiunea Aure şi valea Barousse, poate cea mai puţin cunoscută de către turiştii neobosiţi care vin în fiecare an să descopere aceste ţinuturi; este valea Louron cu oaze înflorite, torente uimitoare, stânci fantastice şi râul Clarabide, cristal întunecat care se frământă între două maluri abrupte, cu păduri stranii şi cu un vechi castel semeţ, fudul, de necrezut ca un poem epic medieval. Coborând muntele pe versantul micului vârf Vejan, la stânga prăpastiei, poţi zări dintro privire peisajul întreg. Valea Louron formează limita extremă a Gasconiei. Ea se întinde ca un evantai între pădurea Ens şi frumoşii codri din Frechet care întâlnesc, de-a curmezişul vâlcelei Barousse, raiurile din Mauleon, Nestes şi Campan. Pământul este sărac, dar priveliştea bogată. Aproape peste tot pământul se crapă brutal. Sunt torentele care sfâşie pajiştea, care dezgolesc profund rădăcinile fagilor uriaşi, care scot la iveală temelia stâncii; sunt povârnişuri verticale, despicate de sus în jos de rădăcina năvalnică a pinilor. Vreun om al cavernelor şi-a săpat locuinţa la poale, pe când o călăuză sau un cioban şi-a cocoţat coliba pe culmea falezei. S-ar putea spune că e cuibul izolat şi trufaş al vulturului. Pădurea Ens coboară de-a lungul unei coline care se opreşte pe neaşteptate, chiar în mijlocul văii, pentru a lăsa drum liber râului Clarabide. Marginea răsăriteană a colinei este formată dintr-o pantă abruptă, unde niciodată nu s-a bătut vreo potecă. Direcţia formării sale este contrarie lanţurilor înconjurătoare. Dacă râul n-ar opri-o brusc, ea ar tinde să închidă valea, ca un stăvilar uriaş zvârlit de pe un munte pe celălalt. Acestei râpe ciudate i se spune prin partea locului le Hachaz (lovitura de secure). Desigur, există şi o legendă, dar vă scutim de ea. Aici se înalţă capitoliul oraşului Lorre, de

Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu
unde, fără îndoială, îşi trage numele valea Louron. Tot aici se mai văd încă ruinele castelului Caylus-Tarrides. De departe, ruinele acestea au un aspect măreţ. Ele ocupă un spaţiu întins şi, la peste o sută de paşi de Hachaz, se mai văd încă ivindu-se printre copaci vârfurile zdrenţuite ale vechilor turnuri. De aproape, arată ca un sat fortificat. Pretutindeni printre ruine au crescut copaci şi, ca să se poată înălţa, câte un brad a fost nevoit să străpungă o boltă din blocuri de piatră. Dar cea mai mare parte a ruinelor aparţin unor construcţii mărunte, în care lemnul şi pământul bătut înlocuiesc adeseori granitul. Datina spune că un Caylus-Tarrides (era numele acestui neam, cu vază mai ales datorită imenselor sale bogăţii) a pus să se ridice un zid de apărare în jurul micului cătun Tarrides, pentru a-şi proteja vasalii hughenoţi după abjurarea lui Henric al IV-lea. El se numea Gaston de Tarrides şi purta titlul de baron. Dacă vă duceţi să vedeţi ruinele castelului Caylus, vi se va arăta copacul baronului. E un stejar. Rădăcina lui intră în pământ la marginea vechiului şanţ cu apă, care apăra castelul spre apus. Într-o noapte, fu lovit de trăsnet. Era un copac mare; se prăbuşi şi se culcă de-a curmezişul şanţului. De atunci a rămas acolo, vegetând doar prin scoarţă, singura rămasă vie la locul rupturii. Dar, lucru ciudat, un vlăstar s-a desprins de trunchi, la treizeci sau patruzeci de picioare de marginile şanţului. Vlăstarul a crescut, a devenit stejar măreţ, un stejar suspendat, un stejar miraculos, pe care până acum şi-au lăsat numele mai mult de două mii cinci sute de turişti. Neamul Caylus-Tarrides s-a stins către începutul secolului al XVIII-lea, în persoana lui Francois de Tarrides, marchiz de Caylus, unul dintre personajele povestirii noastre. În 1699, domnul marchiz de Caylus era un bărbat de şaizeci de ani. A stat la Curte pe la începutul domniei lui Ludovic al XIV-lea, dar fără să fi fost prea mult luat în seamă, şi nemulţumit, sa retras. Trăia acum pe moşiile sale, cu frumoasa Aurore de Caylus, unica sa fiică. Prin partea locului i se spunea Caylus-Verrou. Iată de ce: în preajma vârstei de patruzeci de ani, domnul marchiz, văduv după prima lui soţie care nu-i dăruise nici un moştenitor, se îndrăgosti de fiica contelui Soto-Mayor, guvernatorul provinciei Pamplona. Ines de SotoMayor avea pe atunci şaptesprezece ani. Era o fiică a Madridului, cu ochi focoşi, cu inima mai arzătoare decât ochii. Se zicea că marchizul nu prea o făcuse fericită pe prima lui soţie, pe care o ţinuse închisă tot timpul în vechiul castel Caylus, unde şi murise, la douăzeci şi cinci de ani. Ines îi declară tatălui ei că nu va fi niciodată soaţa acestui bărbat. Era într-adevăr o treabă grea, în această Spanie a dramelor şi comediilor, să siluieşti voinţa unei tinere fete. Alcazii, doicile bătrâne, valeţii netrebnici şi sfânta inchiziţie nu fuseseră înfiinţate, după spusele autorilor de vodeviluri, decât pentru asta. Într-o seară, ascunsă în spatele storurilor, trista Ines ascultă pentru ultima oară serenada fiului mai mic al judecătorului, care cânta foarte frumos din chitară. A doua zi fata plecă cu domnul marchiz spre Franţa. Acesta o luă în căsătorie pe Ines fără zestre şi îi oferea, printre altele, domnului de Soto-Mayor, nu ştiu câte mii de pistoli. Spaniolul, mai nobil decât regele şi încă mai calic decât nobil, nu putea să reziste la asemenea purtare. Când marchizul o aduse la castelul Caylus pe frumoasa madrilenă, ascunsă sub vălul lung de mireasă, o febră generală îi cuprinse pe tinerii gentilomi din valea Louron. Pe atunci nu existau turişti ca în zilele noastre, aceşti crai ambulanţi care vin să aprindă inimile provincialelor pretutindeni unde trenul plăcerilor favorizează călătoriile cu preţ redus. Dar războiul neîntrerupt cu Spania întreţinea la frontieră numeroase trupe de partizani şi domnul marchiz nu avea altceva de făcut decât să se ţină bine. Şi s-a ţinut bine; primi cu curaj rămăşagul. Îndrăgostitul care ar fi vrut să încerce să o cucerească pe frumoasa Ines ar fi trebuit mai întâi să se înarmeze cu tunuri de asediu. Nu era vorba numai de o inimă: inima era la adăpost în spatele meterezelor unei fortăreţe. Bileţelele dulci nu puteau face nimic, ochii daţi peste cap îşi pierdeau flacăra şi melancolia, însăşi chitara era neputincioasă. Frumoasa Ines era inabordabilă. Nici un curtezan, fie el vânător de urşi, boiernaş sau căpitan, nu se putea lăuda că-i văzuse nici măcar coada ochiului.

Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu
Asta însemna să te ţii bine. După trei sau patru ani, sărmana Ines trecu în sfârşit pragul acestui îngrozitor castel, dar pentru a se duce la cimitir. Murise de singurătate şi de plictiseală. Lăsa în urma ei o fiică. Ura curtezanilor învinşi a dat marchizului porecla de „Verrou”1. Din Tarbes la Pamplona, din Argeles la Saint-Gaudens nu s-ar fi găsit nici un bărbat,, nici o femeie, nici un copil care să-i spună domnului marchiz altfel decât Caylus-Verrou. După moartea celei de-a doua soţii, mai încercă să se recăsătorească, căci aparţinea acelui soi de Barbă-Albastră care nu se dă bătut; dar guvernatorul din Pamplona nu mai avea fete şi, reputaţia domnului Caylus era atât de perfect stabilită, încât cele mai cutezătoare dintre domnişoarele dornice să se mărite dădură înapoi în faţa încercărilor sale. Rămase văduv, aşteptând cu nerăbdare ca fiica lui să împlinească vârsta când va avea nevoie să fie încuiată cu lacăt. Gentilomii ţinutului nu-l iubeau deloc şi, în pofida bogăţiei sale, era deseori lipsit de tovărăşie. Plictiseala îl goni afară din castelul său. Luă obiceiul să plece în fiecare an la Paris, unde tinerele curtezane îi luau banii şi îşi băteau joc de el. Cât timp lipsea, Aurore rămânea în paza a două sau trei doici şi a unui bătrân castelan. Aurore era la fel de frumoasă ca şi maică-sa. Doar curgea sânge spaniol în vinele ei! Când împlini şaisprezece ani, oamenii cumsecade din cătunul Tarrides auziră adeseori urlând câinii lui Caylus în nopţile întunecoase. Cam în aceeaşi vreme, Philippe de Lorraine, duce de Nevers, unul din cei mai străluciţi nobili de la Curtea Franţei, veni să locuiască în castelul său din Buch, în Jurancon. Abia împlinise douăzeci de ani şi era pe cale să moară de lingoare deoarece îşi uzase prea devreme tinereţea. Aerul munţilor îi prinse bine: după câteva săptămâni de trai în mijlocul naturii, fu văzut conducându-şi caleaşca de vânătoare prin valea Louron. Prima dată când câinii lui Caylus urlară noaptea, tânărul duce de Nevers, frânt de oboseală, ceruse adăpost unui tăietor de lemne din pădurea Ens. Nevers rămase un an în castelul său din Buch. Păstorii din Tarrides spuneau despre el că era un senior generos şi povesteau două aventuri nocturne care se petrecuseră în timpul şederii sale pe aceste meleaguri. O dată văzură la miezul nopţii o rază de lumină printre vitraliile vechii capele a familiei Caylus. Câinii nu urlară, dar o formă întunecată, pe care oamenii cătunului începeau să o cunoască deoarece o zăriseră adesea, se furişă prin şanţurile de apărare după căderea nopţii. Toate aceste castele antice sunt pline de fantome. Altă dată, către ora unsprezece din noapte, doamna Marthe, cea mai tânără dintre doici, ieşi din castel pe poartă mare şi alergă la cabana tăietorului de lemne unde tânărul duce de Nevers primise nu de mult adăpost. O lectică purtată pe braţe traversă la scurt timp pădurea Ens. Apoi din cabană pădurarului se auziră strigăte de femeie. A doua zi, bravul om dispăru. Cabana rămase la dispoziţia oricui ar fi vrut să o ia. În aceeaşi zi părăsi castelul Caylus şi doamna Marthe. Trecuseră patru ani de când se petrecuseră aceste întâmplări. Nu se mai auzi niciodată vorbindu-se despre tăietorul de lemne, nici despre doamna Marthe. Philippe de Nevers nu mai locuia în castelul din Buch. Dar un alt Philippe, nu mai puţin strălucit, nu mai puţin nobil, onora cu prezenţa sa valea Louron. Era Philippe Polygene de Mantoue, prinţ de Gonzague, căruia domnul marchiz de Caylus dorea să-i dea de soţie pe fiica sa Aurore. Gonzague era un bărbat de treizeci de ani, cu chipul puţin efeminat, dar totuşi de o frumuseţe excepţională. Era cu neputinţă să găseşti o ţinută mai distinsă ca a lui. Părul negru, mătăsos şi lucios se înfoia deasupra frunţii mai albe ca o frunte de femeie şi forma în mod natural acea coafură amplă şi puţin greoaie pe care curtenii lui Ludovic al XIV-lea o obţineau doar adăugind două sau trei peruci părului dobândit la naştere. Ochii săi negri aveau privirea limpede şi mândră a italienilor. Era înalt, bine făcut; mersul şi gesturile sale aveau o măreţie teatrală.
1

Zăvor.

Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu
Nu vom spune nimic despre neamul din care se trăgea. Numele de Gonzague este la fel de ilustru în istorie ca şi Bouillon2, Este3 sau Montmorency4. Relaţiile sale erau pe măsura titlului de nobleţe pe care îl purta. Avea doi prieteni, doi fraţi, dintre care unul era Lorraine, celălalt Bourbon. Ducele de Chartres, propriul nepot al lui Ludovic al XIV-lea, mai târziu duce d'Orleans şi regent al Franţei, ducele de Nevers şi prinţul de Gonzague erau nedespărţiţi. Curtea îi numea „cei trei Philippe”. Ataşamentul lor reciproc amintea de marile prietenii din antichitate. Philippe de Gonzague era cel mai vârstnic. Viitorul regent abia împlinise douăzeci şi patru de ani, şi Nevers avea cu un an mai puţin. Putem înţelege cât de măgulită era vanitatea bătrânului Caylus la gândul că ar putea avea un asemenea ginere. Se zvonea că Gonzague avea bogăţii imense în Italia; în afară de asta era văr primar şi singurul moştenitor al lui Nevers, despre care toţi socoteau că va muri înainte de vreme. Or, Philippe de Nevers, unicul moştenitor al numelui, stăpânea unul dintre cele mai frumoase domenii din Franţa. Desigur, nimeni nu-l putea bănui pe prinţul de Gonzague că ar dori moartea prietenului său; dar nu-i era în putere să o împiedice şi era neîndoios că această moarte îl făcea de zece sau douăsprezece ori milionar. Socrul şi ginerele aproape căzuseră la învoială. Pe Aurore însă nici n-au găsit de cuviinţă să o consulte. Obiceiul lui Verrou. Era într-o frumoasă zi de toamnă din anul 1699. Ludovic al XIV-lea îmbătrânise şi era obosit de război. Tocmai se semnase pacea de la Ryswick; dar la frontiere continuau încăierările între partizani, şi valea Louron, printre altele, găzduia un mare număr din aceşti oaspeţi nepoftiţi. O jumătate de duzină de invitaţi erau aşezaţi în jurul unei mese bogate în sufrageria castelului Caylus. Marchizul avea cusururile lui, dar cel puţin ştia să-i primească cum se cuvine. În afară de marchiz, Gonzague şi domnişoara de Caylus, care şedeau în capul mesei, ceilalţi erau oameni din starea mijlocie şi cu simbrie. Mai întâi era domnul Bernard, capelanul din Caylus, care se îngrijea de sufletele celor din micul cătun Tarrides şi ţinea, în sacristia capelei, registrul de decese, naşteri şi căsătorii; apoi se afla doamna Isidore, de la ferma Gabour, care o înlocuise pe doamna Marthe pe lângă Aurore; în al treilea rând se mai afla domnul Peyrolles, gentilom ataşat persoanei prinţului de Gonzague. Considerăm necesar să-l facem cunoscut pe acesta din urmă, deoarece personajul îşi are un loc important în povestirea noastră. Domnul de Peyrolles era un bărbat între două vârste, înalt şi puţin adus de spate, cu obrazul uscăţiv şi palid, cu părul rar. În zilele noastre, cu greu ţi-ai putea reprezenta un asemenea personaj fără ochelari: dar de atunci nu erau la modă. Avea trăsăturile feţei destul de şterse, dar privirea mioapă manifesta insolenţă. Gonzague afirma că Peyrolles se slujea foarte bine de spada care-i atârna stângaci la şold. Într-un cuvânt, Gonzague îl lăuda mult: avea nevoie de el. Ceilalţi comeseni, slujbaşi de-ai lui Caylus, puteau fi consideraţi persoane fără importanţă. Domnişoara Aurore de Caylus făcea onorurile mesei cu o demnitate rece şi taciturnă. În general, se poate spune că femeile, chiar şi cele mai frumoase, sunt reflexul sentimentului lor. Cutare poate fi adorabilă pentru cel pe care-l iubeşte şi aproape dezagreabilă pentru alţii. Aurore făcea parte dintre acele femei care plac, în ciuda voinţei lor, şi sunt admirate chiar împotriva propriei lor dorinţe. Era îmbrăcată în port spaniol. Trei rânduri de dantele cădeau prin părul ei negru unduitor. Cu toate că nu împlinise încă douăzeci de ani, contururile pure şi mândre ale Henri de Ia Tour d'Auvergne, viconte de Turenne, duce de Bouillon, mareşal al Franţei (1555—1623), unul dintre şefii partidei protestante şi partizan devotat al regelui Henric al IV-lea. 3 Familie de nobili francezi, care au fost în slujba regilor Ferara, Modena şi Reggio. 4 Familie de nobili francezi, care au fost în slujba regilor Franţei începând din secolul al XII-lea. N.T.).
2

Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu
gurii vorbeau de pe acum despre tristeţe; dar câtă lumină ar fi adus zâmbetul pe fragedele-i buze! Şi câte scântei în ochii mult adumbriţi de firele de mătase răsucită a genelor lungi! Trecuseră multe zile de când nu mai apăruse un surâs pe buzele Aurorei. Tatăl ei spunea: Toate se vor schimba când va fi doamna prinţesă. La sfârşitul celui de-al doilea fel, Aurore se ridică, cerând îngăduinţa să se retragă. Doamna Isidore aruncă o privire plină de regret spre prăjiturile şi dulceţurile care tocmai se aduceau. Însă datoria o silea să-şi urmeze tânăra stăpână. Îndată ce Aurore plecă, marchizul deveni mai bine dispus. — Prinţe, zise el, îmi datorezi revanşa la şah... Sunteţi gata? — Totdeauna la dispoziţia domniei-voastre, dragă marchize, răspunse Gonzague. La porunca lui Caylus fu adusă o masă cu tabla de şah. În cele cincisprezece zile de când prinţul se afla la castel acum se luă de la capăt cea de-a o şuta cincizecea partidă. La treizeci de ani, cu numele şi chipul lui Gonzague, această pasiune pentru şah trebuia să dea de gândit. Din două una: ori era amorezat cu înflăcărare de Aurore, ori era doritor să pună mâna pe zestre. Zilnic, după dejun ca şi după cină, se aducea tabla de şah. Bătrânul Verrou era un jucător de mâna a şaptea. Zilnic Gonzague îl lăsa să câştige o duzină de partide, după care Verrou, triumfător, adormea în fotoliu, fără să părăsească câmpul de luptă, şi sforăia ca un înţelept. În acest fel făcea curte Gonzague domnişoarei Aurore de Caylus. — Domnule prinţ, zise marchizul aşezându-şi piesele, vă voi arăta astăzi o combinaţie pe care am găsit-o în tratatul eruditului de Cessolis. Nu joc şah ca toată lumea şi încerc să mă inspir din cele mai bune surse. Nu oricine ar şti să vă spună că şahul a fost inventat de Attalus, regele Pergamului, pentru a-i distra pe greci în timpul lungului asediu al Troiei. Doar ignoranţii sau oamenii de rea credinţă atribuie onoarea lui Palamede... Fiţi atent la joc, vă rog. — N-aş şti cum să vă exprim mulţumirea, domnule marchiz, pentru plăcerea ce mi-o faceţi de a vă fi partener, replică Gonzague. Începură jocul. Comesenii mai erau în jurul lor. După prima partidă pierdută, Gonzague îi făcu semn lui Peyrolles, care-şi aruncă şervetul şi ieşi. Capelanul şi ceilalţi îl imitară pe nesimţite. Verrou şi Gonzague rămaseră singuri... — Latinii, reluă bătrânul, numeau asta joc de latrurtculi, sau hoţi de rând. Grecii îl numeau latrikion. Sarrazin observă în excelenţa sa carte... — Domnule marchiz, întrerupse Philippe de Gonzague, vă cer scuze pentru neatenţia mea, îmi permiteţi să ridic această piesă? Din greşeală înaintase un pion care l-ar fi făcut să câştige partida. Verrou se lăsă rugat, dar mărinimia să birui. — Ridicaţi-l, domnule, zise el, şi nu mai repetaţi, vă rog. Şahul nu e joc de copii. Gonzague scoase un suspin adânc. — Ştiu, ştiu, continuă marchizul cu un accent ironic, suntem amorezaţi... — De-mi pierd minţile, domnule marchiz! — Cunosc asta, prinţe. Atenţie la joc! Vă iau nebunul. — N-aţi terminat ieri povestirea cu acel gentilom care a vrut să se introducă în casa domniei-voastre, zise Gonzague ca un om care vrea să scape de gânduri neplăcute. — Ah! Ce şmecher viclean! exclamă Verrou. Încercaţi să-mi distrageţi atenţia; dar sunt ca şi Cezar, care dicta cinci scrisori deodată. Ştiţi că juca şah?... Ei bine, gentilomul a primit vreo şase lovituri de sabie, acolo, în şanţ. Întâmplarea s-a repetat în mai multe rânduri; în acest fel s-a pus capăt bârfei pe seama purtării doamnelor de Caylus. — Şi ceea ce aţi făcut atunci în calitate de soţ, aţi face azi ca tată, domnule marchiz? întrebă cu nepăsare Gonzague.

Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu
— Bineînţeles, reluă bătrânul. Nu cunosc alt mijloc de a le păzi pe fiicele Evei... şah moto, domnule prinţ, cum zic persanii. Aţi pierdut din nou. Se întinse în fotoliu. — Din aceste două cuvinte şah moto, continuă el pregătindu-se să-şi facă siesta dormind, care înseamnă că regele e mort, noi am făcut şah-mat, după Ménage şi după Frère. În ce priveşte femeile, credeţi-mă, săbii lungi şi ziduri solide, iată cum se apără virtutea! Închise ochii şi adormi. Gonzague părăsi în mare grabă sufrageria. Era aproape două după-amiaza. Domnul de Peyrolles îşi aştepta stăpânul dând târcoale prin coridoare. — Au venit ticăloşii? întrebă Gonzague de îndată ce îl zări. — Şase au şi sosit, răspunse Peyrolles. — Unde sunt? — La hanul „Mărul lui Adam”, de cealaltă parte a şanţului cu apă. — Cine sunt cei doi întârziaţi? — Meşterul Cocardasse junior din Tarbes şi fratele Passepoil, ajutorul său. — Doi spadasini încercaţi! zise prinţul. Şi cealaltă treabă? — Doamna Marthe se află acum la domnişoara de Caylus. — Împreună cu copilul? — Da. — Pe unde a intrat? — Pe fereastra scundă de la spălătorie care dă spre şanţuri, sub pod. Gonzague reflectă o clipă, apoi reluă: — L-ai întrebat pe dom Bernard? — E mut, răspunse Peyrolles. — Cât i-ai oferit? — Cinci sute de pistoli. — Această doamnă Marthe trebuie să ştie unde se află registrul... Nu trebuie lăsată să iasă din castel. — Desigur, zise Peyrolles. Gonzague se plimbă cu paşi mari. — Vreau să-i vorbesc eu însumi, murmură el, dar eşti sigur că vărul meu Nevers a primit mesajul din partea Aurorei? — Neamţul nostru i l-a dus. — Şi Nevers trebuie să sosească? — Diseară. Se aflau în pragul apartamentului lui Gonzague. În castelul Caylus trei coridoare se întretăiau în unghi drept: unul al corpului principal, două ale aripilor laterale. Apartamentul prinţului era situat în aripa de apus, terminată cu scara care ducea la spălătorie. Un zgomot se auzi în galeria centrală. Era doamna Marthe, care ieşea din apartamentul domnişoarei de Caylus. Peyrolles şi Gonzague intrară grabnic la aceasta din urmă, lăsând uşa întredeschisă. O clipă mai târziu, doamna Marthe traversa coridorul în fuga mare. Era în plină zi, dar, odată cu moda, era siestei trecuse Pirineii. Toată lumea dormea în castelul Caylus. Doamna Marthe avea motive temeinice să spere că nu va avea vreo întâlnire neplăcută. Cum trecea prin faţa uşii lui Gonzague, Peyrolles se azvârli pe neaşteptate asupra ei şi îi apăsă cu putere batista pe gură, înăbuşindu-i astfel primul strigăt. Apoi o cuprinse de mijloc şi o transportă, pe jumătate leşinată, în camera stăpânului său.

târâş-grăpiş. Mergeau împreună. al cărui cap trist atârna între cele două picioare. Spre deosebire de maestrul Cocardasse-junior. sub soarele Sudului. cu coama şi coada prost ţesălate. se . dacă am fi avut purtări ceva mai bune. strânsă în şireturi.. Căci acest paşnic călător era un spadasin. răspunse normandul. În numele Domnului! frate Passepoil.. Mi se pare că merge la fel de repede ca şi noi. prietene Cocardasse. dar patimile noastre ne-au pierdut. fie fiindcă fusese calfă de bărbier şi ajutor de spiţer înainte de a încinge sabia. — Jocul. şi. Purta o tunică scurtă din piele de bivol. întocmai ca şi castelanele călătorind pe spinarea unui cal de paradă.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu † Capitolul 2 — Cocardasse şi Passepoil Unul încălecase un bătrân cal de jug. la fiecare douăzeci şi cinci de paşi. Dimpotrivă. cu picioarele păroase şi strâmbe. Passepoil răspunse. ca încălţăminte. în pofida modestiei animalului încălecat. — Ia te uită. cetate care-şi disputa întâietatea cu faimoasa podgorie Conde-sur-Noireau în producţia de oameni petrecăreţi. în mijlocul văii Lcuron. unde trăgea mită de coadă. În acest moment mergeau pe lângă malul râului Clarabide. zise Cocardasse suspinând adânc. în Normandia de jos. de fel din Toulouse. Prietenii îl numeau fratele Passepoil fie din cauza înfăţişării clericale. Locul său de baştină era Villedieu. vom ajunge destul de devreme pentru ceea ce avem de făcut acolo. zise Cocardasse cu un îngrozitor accent gascon să tot fie două ore de când zărim castelul ăsta al dracului de pe muntele blestemat. fost maestru de scrimă la Paris. Personajul era neîntrecutul Cocardasse-junior. care avea un păr bogat şi creţ ca şi claia de pe capul unui negru. care susţinea că un imens piedestal construcţiile masive ale castelului Caylus. care lovea coastele măgarului. pantaloni de postav şi cizme frumoase în formă de pâlnie. tăiată drept ca un anteriu. cu talentele noastre ne-am fi putut alege o altă meserie. foarte la modă sub domnia lui Ludovic al XIII-lea. Pe cap avea o bonetă de lână bine îndesată peste urechi şi. mii de draci! Vinul. îi acoperea pantalonii negri lustruiţi de atâta purtat. tovarăşul său avea pe tâmple câteva şuviţe de păr de un blond spălăcit. celălalt şedea pe un măgar.. Era urât ca dracul. pe măgarul lui Passepoil îl apucau toanele. prietene. bocanci îmblăniţi. Se numea Amable Passepoil. cu pieptarul croit în formă de inimă. acum stabilit la Tarbes. în ciuda căldurii copleşitoare. Acelaşi contrast exista şi între fioroasele mustăţi „în furculiţă” ale maestrului de scrimă şi cele trei fire de păr cărunt care se zbârleau pe nasul lung al ajutorului său. şi noi vă garantăm că la nevoie îşi mânuia cu vigoare perfidă sabie lungă. — Şi femeile! adăugă Passepoil ridicându-şi ochii spre cer. Primul se arăta mândru. Hainele lui s-ar fi potrivit unui preot sărac: o tunică lungă de culoare neagră. Cocardasse-junior putea trece drept o adevărată puşlama în orice ţinut. cântând pe nas după gama normandă: — Răbdare! Răbdare! Oricum. — Ai dreptate. Mai purta o pălărie pe-o sprânceana şi o spadă lungă. Le Hachaz. în ciuda licăririi sentimentale care se aprindea în ochii săi mici şi albaştri care clipeau des când o fustă roşie de barchet îi tăia calea.. Gloaba lui Cocardasse se poticnea de fiecare piatră de pe drum. Al doilea avea o înfăţişare timidă şi modestă.

perspectiva unei trebi probabil primejdioase. Castelul Caylus era minunea văilor din Pirinei. care flancau corpul principal din sud-est şi nord-est. În partea asta nu erau ziduri de apărare. aşezate pretutindeni deasupra unei deschizături pentru trageri. patimile lor mistuiseră totul. Îşi continuară drumul şi nu îşi azvârliră privirea asupra întunecatei citadele decât spre a măsura restul drumului de parcurs. toate semnele unei bune dispoziţii obişnuite. buzunarele fără o leţcaie. Ferestrele. lipsiţi de ciubuce. Într-adevăr. Mâna viguroasă a soldaţilor Romei trecuse desigur pe acolo. fără ascunzişuri. Cocardasse era probabil un tovarăş vesel când avea pungă plină. întări Passepoil. De aceea Cocardasse spunea: — Pe Dumnezeul meu! Niciodată n-o să mai pun mâna pe o carte de joc sau pe un pahar cu băutură! — Renunţ pentru totdeauna la dragoste! adăugă sensibilul Passepoil. rămăşiţele celor două capete ale şanţului de apărare. dar astăzi erau trişti şi aveau motivele lor să fie aşa. asemănător unui gigant în picioare printre pitici. Poţi refuza asemenea treabă când ai ce pune pe masă. pentru a menţine apa ce le umplea. Se duceau la castelul Caylus şi. însuşi fratele Passepoil purta pe obrazul său de şmecher.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu înălţa în faţa lor. cu ferestre duble având vitralii strălucitoare sub cinci loburi de granit. terminat cu o galerie bizantină având arcade treflate. cu toate că de el îi separa doar vreo jumătate de leghe în linie dreaptă. încorona această îmbulzeala de acoperişuri. Prin partea locului se spunea că acest castel era chiar mult mai vechi decât însuşi neamul Caylus. Înlăuntrul lor se vedea turnul ascuţit al capelei. Dar în spatele liniei drepte a acestui vechi corp al clădirii. tăiate şi aşezate simetric. Singurul lux pe care şi l-a îngăduit arhitectul consta într-un soi de mozaic. zămislit de vreun mare cutremur de pământ a cărui amintire se pierduse. Sub muşchiul şi mărăcinii care îi acopereau temeliile apăreau urmele construcţiilor păgâne. . şi această rânduire austeră rămânea în armonie cu golaşul Hachez. erau despărţite de şiruri de cărămizi ieşite în afară. o să mă fac soldat sau ordonanţă a chirurgului maior. Din nefericire pentru Cocardasse şi Passepoil. Şi amândoi repetau: — Ne vom duce la micul parizian! îl vom cruţa de câţiva pumni din când în când. Burta goală. Donjonul. castelul Caylus încununa cu demnitate uriaşul zid. — O să cumpăr o caleaşcă de lux! exclamă cu entuziasm Cocardasse. erau pătrate şi mai degrabă scunde decât înalte. ca şi altădată. şi o să intru ca soldat în compania micului nostru parizian. înalt turn octogonal. care părea zidit de Carol-cel-Mare. Anticul edificiu se zărea de la bază la vârf şi. Cele două turnuri principale. nevoia de a ocoli ripa Hachaz îi obliga la cel puţin o oră de mers. Şi amândoi îşi făureau visuri frumoase de cinste şi cumpătare din viitoarele lor economii. Pietrele. — O să-mi spună din nou: bătrânul meu Cocardasse! — O să-şi bată joc de fratele Passepoil. erau mici. Era primul plan. — Şi eu. pentru amatorii de privelişti grandioase ar fi fost o haltă obligatorie. — N-aş arăta oare bine ca lacheu al regelui? — Cel puţin e sigur că băieţilor din regimentul în care mă voi înrola li se va lua sânge ca lumea în caz de boală. Dar Cocardasse-junior şi fratele Passepoil nu aveau pic de simţ artistic. şi boltele lor se sprijineau pe stâlpi simpli. La dreapta şi la stânga celor două turnuri lombarde erau săpate două tranşee. Dar acum nu mai rămăseseră decât vestigii şi tot ce ieşea din pământ aparţinea stilului lombard din secolele al X-lea şi al XI-lea. desigur. o îngrămădeală de pinioane şi de turele urmau urcuşul colinei şi apăreau ca un amfiteatru. fără ornamente. care odinioară erau astupate de ziduri. construită la începutul secolului al XIII-lea în stilul ogival. Peste şanţurile dinspre nord apăreau printre fagi ultimele case din cătunul Tarrides.

maeştrii de scrimă aveau de-a face cu nobili de prim rang. — Cine ştie dacă o să vrea să-şi amintească de noi? zise el aruncând o privire descurajată asupra îmbrăcăminţii sale caraghioase. — Drace! zise Cocardasse. Dacă e vorba de Nevers. priviri neruşinate. poate că ar fi făcut avere. pocale de cositor. Era ora două după-amiază când sosiră în cătunul Tarrides şi primul ţăran pe care îl întâlniră le arătă hanul „La Mărul lui Adam”. Erau flecari nevoie mare! Apreciaţi şi dumneavoastră dacă Passepoil. Se opriră de comun acord pentru a-şi strânge mâinile. Şi ce iuţeală! — Ce ţinută în luptă! Şi ce armonie! — Îţi aminteşti de loviturile lui cu latul spadei. Îl cunoşteau bine pe acest Peyrolles şi mai bine încă pe domnul de Gonzague. trei spanioli. cu o fustă de culoare ţipătoare şi cu corsajul strâns în şireturi. mustăţi impertinente. Lângă uşă. era acela care-i pusese pe drumuri pe Cocardasse şi Passepoil. şi în faţa lui era un . sala mică şi joasă a hanului era aproape plină. patronul lui. foc pentru pipe într-un cleşte şi tot ce ar putea cere şase bărbaţi curajoşi după un drum lung sub soarele văilor din munţii Pirinei. Foloseau atât de bine sabia! Să fim indulgenţi şi să nu cercetăm prea mult de ce. intrat din întâmplare în acest loc. în retragere? — Îţi aminteşti de cele trei lovituri directe. Passepoil spusese: — E o afacere de milioane! Nevers este prima sabie din lume după micul parizian. trebuie să fim generoşi! Şi Cocardasse n-a putut decât să aprobe cu căldură un discurs atât de înţelept. o să fim servitorii lui. care era la capătul puterilor. Erau doi băieţi de treabă care. Dar rău am mai ajuns. se aflau trei. Este sigur că la Paris. la prima masă. dragul meu? — Şi vom face din el un mare senior! încheie Passepoil. la doi paşi de Luvru. Ştiau adeseori dedesubturile lucrurilor mai bine decât înşişi oamenii de la Curte. În felul ăsta. Când intrară. după înfăţişare. mârţoaga! strigă gasconul dând un pumn straşnic căluţului. Plecând din Tarbes. O tânără. ar fi căzut lat numai la vederea acestor mutre fudule. Şi dacă treburile lor nu le-ar fi fost tulburate de patimi. Un burghez onest. — Eh! prietene. anunţate în asaltul la Delespine? — Ce inimă! — O inimă adevărată! Mereu norocos la joc! Doamne sfinte! Şi cum ştia să bea! — Şi cum răsucea capul femeilor! La fiecare replică se înflăcărau. Passepoil clătină trist din cap. dacă te gândeşti ce buni spadasini suntem. împreună cu tot echipamentul. Aşadar domnul de Peyrolles. pe strada Croix-des-Petits-Champs. căci toţi nobilii de la Curte veneau la ei. cu obrazul tăiat de la frunte până la bărbie. zise Cocardasse. aducând căni. de ar ştii ce inimă are băiatul ăsta! — Ce sabie! suspină Passepoil. scris cu caractere citeţe. dacă micul parizian vrea. în aceste vremuri. făcuseră vreo poznă grozavă într-un moment de încurcătură. nu-i aşa. Iertate să ne fie păcatele! Simt că alături de micul parizian o să-mi răscumpăr greşelile. cum poartă ţărăncile din Foix. punând cheia sub uşă. fără îndoială. servea cu zel. La masa următoare şedea un italian. Înainte de a-i învăţa pe boiernaşii din Tarbes nobila şi demnă artă a scrimei italiene. De zid atârnau şase spade lungi şi grele. părăsiseră Parisul ca şi cum le-ar fi luat foc tălpile. banii lui Peyrolles nu ne vor purta ghinion. care mai fusese şi bărbier. cei doi ţinuseră o şcoală de scrimă la Paris. omul de încredere al lui Philippe de Gonzague. Nu se afla acolo nici o singură mutră care să nu poarte pe frunte cuvântul spadasin. Emoţia le era sinceră şi profundă. dragul meu. nu cunoştea mai bine ca oricine o serie întreagă de isprăvi! Aşa că amândoi sperau să tragă foloase de pe urma celor aflate. Cu toţii aveau obrazul ars de soare.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Hai.

în spatele Palatului Regal. Sala joasă nu era luminată decât de o singură fereastră şi. slujiseră de trăsătură de unire între cele trei grupuri. În zilele noastre. înjurături de pe malurile Rinului. mesele . Înainte de sosirea lui Cocardasse şi Passepoil. Dar soarele prosperităţii apusese pentru toţi.U. 7 Titlu nobiliar.) şi Canada. germanul masacrase doi gaugrafi6. din Navarra şi din Andaluzia. 6 5 . Cocardasse îşi puse mâna în vizieră deasupra ochilor: — Fără teamă! exclamă el. din Quimper-Corentin. se dădură un pas înapoi la vederea acestei respectabile societăţi. pentru a folosi limbajul lor. părinţi cumsecade. Germanul n-avea relaţii decât cu spoletanul. atât de potriviţi să se aprecieze şi să se înţeleagă. Italianul era un viteaz din Spoletto şi se numea Giuseppe Faenza. iar bretonul Joel de Jugan. soţi buni. Domnul de Peyrolles fusese acela ce adunase toate aceste săbii: se pricepea în materie! Când maestrul Cocardasse şi fratele Passepoil trecură pragul cârciumii. Apoi şase glasuri răguşite strigară în cor: — Maestrul Cocardasse! — Fratele Passepoil! Toate acestea întovărăşite de înjurăturile de rigoare: cele din Maţele Sfântului Scaun. Luară cunoştinţă de meritele fiecăruia. În secolul al XVII-lea. maeştrii de arme. care graseia dialectul din Bretania. 8 Conte renan. Prietenii noştri nu văzură la început decât mustăţile în furculiţă şi spadele atârnate de perete. Cei trei spanioli se numeau Saldagna. De bună seamă erau loviţi de aceeaşi soartă. Gheaţa fu spartă. după ce-şi duseseră în grajd bietele gloabe. cinci rhingrafi8 şi un landgraf9. cu excepţia rufăriei curate. profesorii de scrimă. S-au îmbrăţişat pe săturate. Şi-au strâns mâna mai să-şi frângă falangele. iar cei trei spanioli se ţineau mândri. din Murcia. Ţi se făcea părul măciucă! Aceste şase spade atârnate de perete tăiaseră mai multă carne creştină decât toate securile reunite ale călăilor din Franţa şi din Navarra. deoparte. Acest Passepoil era un laş din naştere pe care nevoia îl făcuse curajos. Populaţie indiană sabilită între lacul Ontario (S. favorit al curţii şi al oraşului. zis „el Matador”. Dar Parisul începuse de mult să fie un centru al artelor frumoase. Dacă cel din Quimper ar fi fost huron5. ori un pârlit silit să facă orice potlogărie ca să bea pe săturate din vinul prost de la cârciuma. Germanul purta numele de Staupitz. Judecător cantonal. O a treia masă era ocupată de un fel de bădăran cu păr lung şi nedomolit.se alăturară. un virtuos al spadei era ori un fel de Mandor. Tunicile de mătase se frecară unele de altele. spoletanul ar fi putut avea peste douăzeci de fantome în visele sale. căuta acum un burgraf10. asemănător cu marchizul. Orice sar fi găsit în costumul acestor cutezători. dar se bătea mai dihai ca un diavol. toţi trei escrimidores. purtat de conducătorii provinciilor de la frontiere. al treilea din Pamplona. unul din provincia Murcia. cănile se amestecară şi prezentările se făcură potrivit uzanţelor. ar fi purtat la cingătoare două sau trei duzini de scalpuri. celălalt din Seyilla.A. sunt nişte înţelepţi meseriaşi. care ţinuseră casă deschisă în strada Croix-des-Petits-Champs. I se făcea pielea de găină dintr-un fleac. şi cunoşteau pe toţi mânuitorii de spadă din Europa. exercitând cu onestitate profesiunea. Nu aparţinea unei anumite lumi. sau. în această lumină slabă. între cele trei grupuri distincte nu se legase nici o intimitate. al cărui glas mai tremura încă. trei margrafi7. Oameni de felul lui Cocardasse-junior şi Amable Passepoil. postavul ros şi catifeaua tocită intrară în contact. pluteau norii de fum ai pipelor. Pinto şi Pepe. aliaţi ai francezilor. Amicii noştri din taverna „La Mărul lui Adam” cunoscuseră poate şi zile bune. Todos cavnaradas! — Toţi din garda veche! traduse Passepoil. Bretonul nu cunoştea pe nimeni.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu pungaş sinistru al cărui accent îi denunţa originea germană.

ca oameni ce gândesc că virtutea lor nu este de ajuns recompensată. voia să se ia după ea spre a-i vorbi. — Carajo! exclamă Ucigaşul. fratele Passepoil şi cu mine suntem de ajuns să dăm o mână de ajutor. termină gasconul. când piciorul fratelui Passepoil i se propti pe cizmă. departe de oraşe şi de centrele populate unde vă exercitaţi de obicei talentele. De obicei. potrivit elocinţei sau gradului său de vanitate. întrerupse Staupitz. să vorbim despre treburile noastre. luaţi în parte.T.. alungară fata cu porunca de a nu se mai întoarce. Pepe Ucigaşul (el Matador) nu vorbea niciodată decât cum vrea să străpungă cu sabia trei oameni deodată. — Asta însemna: „Lasă-mă să conduc jocul”. reluă Cocardasse-junior. caro mio Cocardasse? Şi cu toţii clătinară din cap. Passepoil întrebă cu inocenţă: — Şi cum se numeşte acest gigant care se va lupta cu opt oameni? — Opt oameni care. replică el. — Zii tu! întrerupse spadasinul din Spoletto. Apoi. omul de încredere al prinţului Philippe de Gonzague. Seniorul unui oraş pe vremea Sfântului Imperiu German. Deşi Cocardasse-junior era şeful nominal al asociaţiei. în cazurile obişnuite.. apoi Cocardasse trase concluzia: — Oare vom avea de-a face cu o armată? — Vom avea de-a face cu un singur cavaler. avea obiceiul să urmeze sfaturile ajutorului său. sub pretextul de a aduce un vin mai rece. Fiecare îşi dădu cu părerea pe această temă. fratele Passepoil şi cu mine nu ne aşteptam să întâlnim aici. puţin zbanghie. — Dar se zice că e pe moarte! protestă Saldagne. 9 10 Titlul unor prinţi germani. — Ai făgăduit să-ţi stăpâneşti pasiunile. şi cerură să mai aducă vin. scoţând un suspin adânc. care era un normand prudent şi înţelept. Această declaraţie fu primită cu un hohot de râs zgomotos. De îndată ce se aduse vinul. Chemară fata care servea la han. dar Cocardasse îl înşfacă de guler. Passepoil îşi îndreptă spre ea artileria privirilor sale amoroase. Staupitz răspunse: — Este ducele Philippe de Nevers. — Şi că. răspunse Staupitz. Staupitz era în serviciul domnului de Peyrolles.) . Saldagne întrebă: — Nu ştii oare de ce ne aflăm aici? Gasconul era gata să caşte gura spre a răspunde. frumuşeilor. — Drăgălaşilor. (N.. Cocardasse zise: — Acum. N-am putea spune nimic mai măgulitor despre gascon sau despre normandul nostru: se bucurau de stimă generală în acest consiliu de lăudăroşi. După ce au băut primul rând de stacane şi larma lăudăroşeniei se linişti puţin. dragul meu. — Ştiu doar. când sunt chemat nu se mai face apel la alţii. sfinte Dumnezeule! valorează fiecare cât o jumătate de duzină de soldaţi de mâna întâi! adăugă Cocardasse. că am fost convocaţi. — Şi eu. dar piciorul normandului apăsa mai departe pe cizma gasconului.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Dar nu însemnau nimic pe lângă cei trei spanioli. o societate atât de aleasă. Era o brună dolofană. Fratele Passepoil se aşeză la locul lui. cunoşti oraşe unde-i de făcut treabă acum. care veni tremurând în mijlocul acestor canibali. care s-ar fi putut îneca cu uşurinţă în sângele nenumăratelor lor victime. — Că suferă de năduf! adăugă Pinto. îi zise el cu demnitate. Cocardasse şi Passepoil râdeau mai tare decât ceilalţi.

. continuă domol fratele Passepoil. e o vrăjitorie. zise cu mândrie Cocardasse-junior. — E micul parizian. a cărui privire făcu înconjurul cercului. Căscară ochii şi ciuliră urechile. căci. — Ah! Ce dracu înseamnă asta? exclamă surprins Saldagne. nu există decât un singur om pe lume capabil să-l înfrunte pe Philippe de Nevers cu sabia în mână. între ochi. Venea la sala noastră de scrimă. apoi îşi împinse paharul Gasconul îl imită. — Ce v-a apucat? Ce-i cu voi? întrebară cu toţii. fără să pot pune mâna pe sabie ca să mă apăr! Cei şase spadasini ascultau acum cu atenţie. — Şi eu tot de trei ori. zise apoi Saldagne. Îl văzură pe Cocardasse şi pe ajutorul lui privindu-se în tăcere. care a culcat la pământ şapte spadasini între burgul Roule şi poarta Saint-Honoré. reluă Cocardasse cu ceva mai multă solemnitate. între ochi şi drept în frunte! — De trei ori. dacă vreţi. . insinua Passepoil cu blândeţea sa obişnuită. — La fel de bune ca şi ale oricăruia dintre voi. — Văd bine. îmi pasă de loviturile secrete ca şi de potop! — Pe dracu! Cred că am şi eu ochi buni. replică gasconul. drăgălaşilor. Şi toţi ridicară din umeri cu dispreţ. adăugă Passepoil. lovitura lui Nevers nu mi se pare un fleac. că n-aţi auzit niciodată vorbindu-se despre lovitura de sabie a lui Nevers. — Şi cine-i omul? ziseră în acelaşi timp şase glasuri. — Atins drept în frunte.. e însuşi diavolul! — Micul parizian? repetară ceilalţi pe rând. beteag. — Lovitura bătrânului meşter Delapalme.. Nu-i plac oamenii cu înfăţişarea ta. — Drăgălaşilor. că suntem gata să le punem la încercare. Cocardasse şi Passepoil nu mai scoaseră nici o vorbă. reluă Cocardasse. Un tunet de proteste îi acoperi glasul. Bretonul băgă mâna în buzunar. gardă bună şi sunt iute. se numeşte cavalerul de Lagardère. într-adevăr. nu vă înşelaţi prea mult. — Ce mai nerozii şi loviturile astea secrete! exclamă Ucigaşul. Seriozitatea lor subită atâta atenţia generală. Şi încă de trei ori la rând. Acesta din urmă îşi ridică încet capul. Are un nume micul vostru parizian? — Un nume pe care îl cunoaşteţi cu toţii.. — Noi l-am văzut pe Philippe de Nevers la Paris. Vorbeaţi despre o armată.. — S-ar zice. zise Cocardasse. — Este acela căruia i se spune frumosul Lagardère? întrebă Pinto. — Ochi buni. — Dovada e. drăgălaşilor. răspunse Cocardasse. — Nu l-am întâlnit niciodată. exclamă Passepoil cu un entuziasm brusc. unde cu siguranţă că avea vreun şirag de mătănii. dragul meu. — Cu atât mai bine pentru tine. că vă vine să lăsaţi baltă partida. iute de picior. Credeţi-mă. — Şi eu. Am fost atins în propria mea şcoală. ofticos! întăriră ceilalţi.. se lăsă o mare tăcere printre ei. Este un muribund care o să vă dea mult de furcă! — Nouă? protestară în cor. replică pe ton grav Cocardasse. gardă bună. Se văzu că spadasinii cunoşteau cu toţii acest nume. adăugă bretonul. Nimeni nu mai râdea. nu e o lovitură secretă. — Atunci. — Şi totuşi. întări Passepoil. zise Saldagne făcându-şi cruce.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Că e vlăguit. — Ah! ăsta. Ce mai! — Şi eu la fel. adăugă Faenza. — Bine au făcut să ne convoace pe toţi.

sprijiniţi-ne. în acea zi spovedeşte-te şi lasă-te în paza Domnului! Saldagne îşi puse pălăria pe-o ureche. meşterii spadasini reîncepură care mai de care să se laude. A doua recoltă abia fusese cosită. care se afla la fereastră. dar nu exista decât o singură deschizătură pe unde putea trece o făptură omenească. dragul meu adăugă el cu gravitate. copii! Iată-l pe domnul de Peyrolles. prieteni. — Cu sabia în mână? întrebă gasconul. am să-ţi spun. mâna dreaptă a prinţului de Gonzague. făcută spre a lăsa loc de trecere căruţelor cu fân. De la parter până în fundul şanţului. exclamă Saldagne. Se ştie că în evul mediu şi mai ales în Sud se dezvoltase foarte mult luxul băilor. Ea ajungea la acel drum care trecea prin faţa ferestrei tavernei. — S-a făcut! exclamară în cor. Un drum de care traversa peste şanţurile adânci şi foarte largi. Ele înconjurau castelul din trei părţi şi se deschideau în golul de deasupra râpei Hachaz. Nevers şi lovitura lui misterioasă de sabie valorează aur. după ce trecu primul moment de spaimă. călare. Aşa încât. Marginea lor interioară se ridica în pantă abruptă până la povârniş. Era o fereastră joasă situată tocmai sub podul fix. iată ce trebuie să ştiţi. Nu exista decât o singură spărtură. vru să spună Joel de Jugan. Fereastră era apărată de gratii şi obloane solide. Ei bine. sub pod. — Este acela. mare sală subterană care păstra unele rămăşiţe de splendoare. care înlocuise de mult podul mobil. lăsaţi-l pe Cocardasse şi pe mine să acţionăm. Acesta continuă: — Dacă vreţi asta. . se puteau vedea cosaşii care aşezau fânul în snopi. strigă: — Linişte. care ajungea la şanţurile de apărare ale castelului Caylus. Dar Cocardasse îl întrerupse rostind cu emfază doar aceste cuvinte: — Nu există doi Lagardère! † Capitolul 3 — Cei trei Philippe Unica fereastră a sălii joase din taverna „Mărul lui Adam” dădea spre un fel de povârniş plantat cu fagi. Aş da zece galbeni pentru a-l vedea pe cavalerul tău Lagardère. zidul de apărare era găurit de numeroase deschideri de tragere.. Poate că ar fi fost gata să intre în horă. care. Vreţi să deveniţi bogaţi dintr-odată? Nu e necesar să mai spunem răspunsul prietenilor lui Passepoil. — Ei bine. Prin ea intra aer şi lumina baia de aburi a castelului Caylus.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Este acela care i-a ucis pe cei trei flamanzi sub zidurile cetăţii Senlis? adăugă Faenza coborând glasul. Cu excepţia apei care lipsea. acesta urca povârnişul. când Staupitz. secarea se operase de la sine şi pământul şanţurilor dădea anual două recolte minunate de fân destinat grajdurilor proprietarului. — Am vorbit prea mult. Într-adevăr. Nu-şi dăduseră încă nici un pumn: era o minune. şi în fond n-am spus nimic. În definitiv. şanţurile rămăseseră intacte. Din locul unde stăteau cei opt spadasini. prietene Cocardasse. Orice i-am spune lui Peyrolles. după ce dădu pe gât o duşcă bună de vin şi plescăi din limbă. De când se dărâmaseră zidurile menite să oprească apa. Orologiul din vârful donjonului sunase ora trei. cumplitul fanfaron căruia i se spunea frumosul Lagardère nu era acolo şi nu pe el îl aşteptau.. zise iute Passepoil.

Doamne sfinte! Un senior bun.. un bărbat va veni pe drumul pe care-l vedeţi aici. — La dracu. răspunse Cocardasse punându-şi coatele pe masă. care oferi curtenitor un scăunel cu trei picioare confidentului lui Philippe de Gonzague.. numărându-i din ochi: — Bravo. închisă cu obloane de stejar? — E limpede. — Şi în clipa aia punem mâna pe el? — Cu politeţe! îl întrerupse Peyrolles. Preabunul domn de Peyrolles are întotdeauna o vorbă de duh! — Ne-am înţeles? — Desigur. Ceilalţi salutară la fel. sub pod. — Omul se va apropia de fereastră. — Ce vrea să însemne asta. iată-vă pe toţi aici! Vă voi spune în câteva cuvinte ce aveţi de făcut. — Vitejii mei. — Ne pasă foarte mult. — Ce vă pasă? spuse el. de care nu se despărţise). zise el. Fără să ne spuneţi numele aceluia pe care trebuie să. zise el. — Cu toate că sunteţi bine plătiţi? — Poate nu socotim că suntem atât de bine plătiţi. încheie fratele Passepoil aşezându-se la loc.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Cel puţin. Cocardasse clipi spre ceilalţi şi de îndată un murmur de nemulţumire se ridică din grupul spadasinilor. micuţule! spuse el schimbând tonul. Ei şi? . deci. răspunse Cocardasse. vitejilor! Apoi. Mai ales eu. Peyrolles intră. bunul meu domn de Peyrolles. bunul meu domn de Peyrolles. care sunt gascon. gentilomi. Toţi cei de-aici suntem spadasini şi. spuse el. punem mâna? — Numele lui nu vă priveşte. chiar sub fereastră. zăriţi o ferestruică joasă. după ce va trece peste gura şanţului. alături de care nevestele nu îmbătrânesc. bunul meu domn de Peyrolles. Pe chipul său lunguieţ se citi o expresie de îngrijorare. Îl aruncă cu zgomot pe masă. zise Peyrolles făcând o mişcare de retragere. — Fără să ne dezvăluiţi măcar cine este preacinstitul senior pentru care vom lucra? adăugă Cocardasse. Ce dracu! Doar nu suntem orbi. Castelul lui Cavlus-Verrou. Priviţi. Dar bănuiesc că nu ne părăsiţi atât de curând? — Dragi prieteni. încercând să-i ia de sus. Toţi spadasinii aprobară cu căldură din cap. acolo. aţi fi putut ghici. Peyrolles ţinea sub braţ un sac mare cu bani. Passepoil îşi scoase primul boneta de lână cu cel mai profund respect. amestecat cu provensal! Spadele noastre (şi o lovi pe a sa. Daţi-i drumul! Ceilalţi repetară: — Ascultăm! Peyrolles luă o atitudine de orator: — În seara asta. amice? Cocardasse se ridică şi toţi ceilalţi îl imitară. Va fi călare. Peyrolles se opri pentru a-l privi. — Cum aşa! strigă gasconul. deoarece doriţi atât de mult să ştiţi. spadele noastre vor să ştie ce fac. stimate domn de Peyrolles. — Ascultăm. spunând: — Iată hrana voastră. — Asta-i! întări fratele Passepoil. Mai ales Passepoil se declară nemulţumit. aceia care nu vor fi ciuruiţi în astă seară de sabia lui Nevers vor putea să plătească liturghii pentru pomenirea celor răposaţi. Cui aparţine acest castel? — Domnului marchiz de Caylus. Să vorbim pe şleau. Peyrolles păru că şovăie o clipă. către ora opt.. Şi astfel vă veţi câştiga banii.. cu un zâmbet sinistru. îşi va lega calul de stâlpii podului. sunt grăbit. — Doamne sfinte! exclamă Cocardasse.

iată cum vine treaba: domnul marchiz de Caylus a aflat că un gentilom frumos şi bine făcut pătrundea din când în când. repetă pe dată trupa docilă. nu vă priveşte.. asta-i! zise Peyrolles.. — Staţi binişor! întrerupse gasconul. Domnul de Caylus habar n-are de nimic. canaliilor! exclamă el. în castelul său. soţul fiicei dumneavoastră”.. — Concluzia? întrerupse Peyrolles. Acesta nu mai nega. vizitator nocturn. care spuneau. Asta-i curată obrăznicie! Glasu-i fu înăbuşit de cuvintele spadasinilor. răspunse gasconul. Domnul Caylus se răzbună. Dar aţi fost discreţi. şi termină: — Aţi fost martor. S-a temut pentru soţia sa pe care o adoră.. vedeţi? Ce isteţime! răspunse amabil Peyrolles.. răspunse fratele Passepoil. şi aceşti ceva nu-l cunosc încă nobilii mei prieteni. sunt în taină. — Vorbeşte. — Concluzia este că noi nu lucrăm pentru domnul de Caylus. O căsătorie secretă a fost celebrată. fir-ar să fie! Asta nu e totul. — Nu.. dar eu am motivele mele s-o consider nesatisfăcătoare. duce de Nevers. Sunt trei domni de casă mare. la capelă castelului Caylus şi. — Este riguros adevărat. noaptea. vorbeşte! — Mai întâi. — Şi pentru cine credeţi că veţi lucra? — Pentru cine? Ah! Ah! Dumnezeule sfinte! Pentru cine? Cunoaşteţi povestea celor trei Philippe? Nu? V-o spun în două cuvinte. nu-i aşa? — Nimic mai simplu dacă bătrânul Verrou ar şti. fiica sa. Obrajii scofâlciţi ai lui Peyrolles se împurpurară uşor. zise Peyrolles. — După părerea dumneavoastră. — Este soţia lui! termină cu hotărâre gasconul. Nimic mai simplu.. îl iubeşte pe acest gentilom. Aşa-i? — Da. recomandat săbiilor noastre.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Păi.. N-aţi spus adevărul. protestă Peyrolles. domnule de Peyrolles! Astfel explicaţi dumneavoastră adunarea noastră la hanul „Mărul lui Adam”. prietenii mei ştiu că şi mine că acest.. dacă sunt bine informat. spuse el. Lucraţi pentru domnul marchiz de Caylus. nepoata lui. — Ştiţi mai multe ca mine. domnule de Peyrolles. Aurore de Caylus nu este iubita domnului de Nevers. luaţi seama! Mai bine să discutăm calm şi ca oameni lume. Peyrolles păli şi bâlbâi: — Cum de ştii tu asta? — Ştiu. — E clar! zise Passepoil. eu nu vreau. băieţi? întrebă Cocardasse cu insolenţă. Se întrerupse pentru a-şi scoate pălăria cu un aer batjocoritor. spuse Peyrolles. mârâiră ceilalţi în cor. cu patru ani în urmă.. Dacă vă înţeleg bine. — Ştie că domnişoara Aurore de Caylus.. — Clar ca ziua. Dar reputaţia lui Cayus-Verrou l-a speriat pe sărmanul prinţ. Mai e ceva. domnule de Peyrolles. dumneata şi nobilul dumitale stăpân. Cocardasse continuă: — Prinţul Philippe de Lorraine. — Ba nu. prin această fereastră joasă. Nobilii mei amici murmură.. Cocardasse! Vorbeşte. Cum de ştiu. — Un prinţ! strigă Peyrolles ridicând din umeri. — Ah!. — Nevers s-a căsătorit cu fata fără voia părintelui ei. pe cuvânt! Unul este . Al naibii să fie! Bătrânul şmecher s-ar feri să ciopârţească astfel cea mai bogată partidă din Franţa! Totul s-ar fi aranjat de multă vreme dacă domnul de Nevers i-ar fi spus bătrânului: „Regele Ludovic vrea să mă însoare cu domnişoara de Savoia. — Credeţi asta. şi este lucru sigur. nu este altul decât un prinţ. Alţii ar putea găsi plauzibilă această explicaţie. — Cum. Nu. — Pe dracu! exclamă acesta. — Unde vrei să ajungi cu toate aceste clevetiri? întrebă el — Vreau să descopăr numele ilustrului personaj pe care îl slujim în această noapte. Am să vă arăt curând că mai ştiu şi alte lucruri.

dar nişte răuvoitori ar putea judeca altfel. Vitejii mei amici vor judeca.. vreau să spun Gonzague. — Înţelegeţi deci. — Ai spus adevărul. care mâine ar avea şase sute de mii de scuzi venit pe domnişoara de Caylus şi zestrea ei. Nu-ţi fie teamă. bunul meu domn de Peyrolles. — Pe care Pythias al nostru le posedă. — Era un om aşezat. al treilea este Philippe de France. s-ar duce pe lumea cealaltă în noaptea asta. — Domnilor. Minciuni! — Cuvântul este aspru. ci doar de zestrea ei. demnul Passepoil începu: — Domnul de Peyrolles are motive să-l socotească pe stăpânul său un gentilom perfect. hăituită. Iată amănuntul pe care l-am aflat. toţi trei frumoşi foc. adaug că adevăratul Peyrolles nu avea deloc o iubită plăcută ca Aurore de Caylus şi că adevăratul Damon nu era amorezat de frumoasă fată. — În sănătatea prinţului Damon de Gonzague. — Păi. că acest lucru schimbă mult tema. declară Peyrolles. Şi cum confidentul rezista. strigară toţi spadasinii. Nu cred că a fost povestit cu răutate. Dacă încercaţi să vă închipuiţi prietenia cea mai solidă.. e rândul tău să predici. potolit. Cocardasse îl întrerupse. Îl întrerupse Passepoilşi al căror moştenitor prezumtiv este Damon al nostru.. şi adevăratul Pythias nu avea nici şase sute de mii de scuzi venit. cu fratele Passepoil în frunte. îl aşeză cu forţa pe un scaun şi reluă: — Vom ajunge la infamii şi mai mari. gasconule. adevăratul Damon era bogat. duce de Chartres. murmură timidul Passepoil. tineri şi strălucitori. Nu ne vom ocupa decât de Nevers şi Gonzague. Pe când cei trei Philippe duceau la Paris o viaţă veselă. vreau să spun Nevers. nu vă veţi face decât o slabă idee despre afecţiunea mutuală care îi leagă pe aceşti trei Philippe. spuse el. — Ia dă-i drumul! comandă jupân Cocardasse răsucindu-şi mustaţa. — Mă bizui pe indulgenţa lor. prinţ de Gonzague. continuă el. Era o adevărată canalie! Fratele Passepoil zâmbi dulce. dacă binevoiţi. cea mai eroică. acel Damon de pe vremea lui Dionysios. Îl vom lăsa la o parte. dacă Pythias. continuă Cocardasse. Iată ce se spune la Paris. să vedeţi. tobă de carte şi care avea ca meserie fabricarea unei băuturi binefăcătoare pe care o numea licoare de viaţă lungă. — Prinţul Philippe de Gonzague. din motive serioase. — Aşa e! zise din nou fratele Passepoil. — Eh! La dracu! exclamă acum Peyrolles. o alteţă ruinată. — Atunci. Şi cu glas de fetiţă pusă săşi spună lecţia. bolborosi el. — Ei! Ce spuneţi despre asta. staţi jos. aceşti domni îţi vor scuza lipsa de experienţă şi tinereţea. adică decât de Pythias şi Damon. în sănătatea lui Damon. — Aiureli! mârâi omul de încredere. care încerca să pară demn. al doilea este Philippe de Nevers. Cocardasse îşi umplu paharul. Vreţi să-l acuzaţi pe Damon că vrea să-l ucidă pe Pythias! — Ia ascultă! zise gasconul.. domnule de Peyrolles? adăugă triumfător Cocardasse. Îi iau drept martori. nu ştiu să vorbesc în public. — Deoarece domnul de Peyrolles nu se predă. un anume Pierre Garba. cea mai extraordinară. stăpânul vostru. scumpul meu! Normandul se roşii până în vârful urechilor şi îşi plecă ochii. bunul meu domn de Peyrolles. — Pietro Garba şi Gaete! îl întrerupse Faenza. continuă el. asta se petrecea cu doi-trei ani în urmă când eram în serviciul unui medic italian. făcând pe religiosul. ai spus adevărul! se auzi în jurul mesei.. . Pe cuvântul meu. Passepoil? — Cocardasse! răspunse normandul. care s-ar vinde ieftin şi Satanei. pe care-l aşteptăm. tiran al Siracuzei. elev al savantului Exili. este mult deasupra unor asemenea infamii pentru a fi dezvinovăţit. domnule de Peyrolles. pe nepotul regelui..Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Philippe de Mantui. atât de veselă încât regele Ludovic ameninţa să-şi trimită nepotul în exil la moşiile sale. L-am cunoscut.

mai durează mult?” În sala scundă a cârciumii „Mărul lui Adam” nu exista vreunul care să nu fie ucigaş. căci parcă nu vă simţiţi Prea bine. Passepoil. Cocardasse adăugă: — Bunul domn de Peyrolles nu mai vorbeşte ţâfnos. mângâind ceafa ajutorului său. Casa de Lorraine este atât de nobilă! Regele se interesa de sănătatea lui Philippe. pe cinstea mea! — Îmi pare rău. căutând soarele. deghizat în livrea de valet. — Beţi. tânărul duce de Nevers fu cuprins de un soi de sfârşeală. Nevers se simţi bine. care-l cunoştea bine. şi totuşi fiecare tresări. şi-i repeta întruna. Philippe. într-o noapte. Peyrolles căzu înapoi pe scaun. venea adesea să-l vadă pe bunul Pierre Garba. „Aţi câştigat mulţi bani la cărţi”. Dar adăugă numaidecât: „Nevers a vrut să se dueleze astăzi în sala de arme. Chiar a doua zi. dar fapt este că prinţul de Gonzague venea foarte des la Garba. Mă dusesem să-i pregătesc bagajele când. zise gasconul. avea febră. Sângele le îngheţă în vine. repet un lucru care pare să-i displacă domnului de Peyrolles. — Desigur. duce de Chartres. Poate că mâine. din nenorocire. Cred şi eu că prinţul de Gonzague era foarte necăjit. Dar. mai ales că se şi vedeau cu un spor de simbrie. — Mai tare! strigară vitejii. coborând glasul parcă fără voie. duce de Chartres.. Bătrânul Verrou trebuie să-şi fi terminat siesta. Toate astea îi distrau grozav. dovadă că venea în toate serile la maestrul Garba. îl luă pe Nevers în caleaşca lui şi porniră în goană spre Tcuraine! Alteţa-sa îl ducea pe Nevers pe pământurile sale. că trebuie să. Curtea şi oraşul se îngrijorau. zilele se înşiruie una după alta dar nu se aseamănă. reluă Passepoil. să vă întremaţi. care izbuti să ia un ton înduioşat. murmură doctorul Grabă. — Un om şi mai nemângâiat. — Cred că mă veţi lăsa să mă retrag! zise el cu o furie abia stăpânită. pledează mai bine ca un avocat la tribunal. continuă fratele Passepoil. fără îndoială pentru a se instrui. — Vorbeşte mai încet! îl întrerupse confidentul aproape fără voia lui. care râdea cu hohote şi. vorbeşte. În acea vreme. era nemângâiat. Garba îi luă pulsul. — Vorbeşte. în plus. prinţ de Gonzague. Toţi se cutremurau. Şi Cocardasse.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Toţi spadasinii izbucniră deodată în râs. Philippe de Gonzague veni mai devreme. căldura şi viaţa. Şi cum maestrul Garba nu-i însoţi. Povesteşti ca un zeu! Dă-i drumul! Domnul de Peyrolles îşi şterse fruntea îmbrobonată de sudoare. stăpâne. îi întinse un pahar. De acolo. era Philippe. Gonzague începu să râdă şi răspunse: „Am pierdut două mii de pistoli”. Calomnie sfruntată! Passepoil îl întrebă cu candoare: — Dar. alambicul i se . nu-i aşa? Acesta se ridică brusc.. nemilos. dar nu mai e în stare să ţină spadă”. — Să mă ferească Domnul să vă contrazic! spuse Passepoil. — Peste tot începuse să se spună: „Iată-l pe acest sărman tânăr duce de Nevers cum se duce dintre noi”. îl întrerupse Peyrolles.. într-o seară. Se înverzise la faţă. — Calomnie! strigă Peyrolles. vă escortăm până la castel. — Nu-ţi fie teamă! zise Cocardasse. staţi liniştit şi lăsaţi-l pe ticălosul de normand să vorbească. Philippe de Gonzague veni la bunul meu stăpân şi îl rugă să tragă o raită pe acolo. Fratele Passepoil îşi salută şeful cu recunoştinţă şi continuă. pe cine am acuzat oare? Şi cum confidentul îşi muşcă buzele până la sânge. trecu Mediterană şi ajunse în regatul Neapole. Cocardasse. Luaţi o gură! Nu? Atunci. — Într-o seară. asta înseamnă sfârşitul. se grăbi să adauge Passepoil cu un ton aproape vesel. îi zise Garba. a cărui politeţe neştirbită ar trebui să slujească de exemplu tuturor oamenilor care discută. — Prinţul Philippe de Gonzague. Pumnul lui Cocardasse izbi masa! Peyrolles plecă fruntea şi amuţi.. cu un aer descurajat: „Mai durează mult. vorbeşte! strigară ei strângând cercul în jurul lui. spuse el. doctore. spuse părinteşte: — Puşlamaua are succes. continuă fratele Passepoil. Atunci. Ne vom duce să-i cerem explicaţii.

— Se înţelege de la sine.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu sparse. bunul meu domn Peyrolles! Un hohot de râs răsună după plecarea confidentului. Nevers a lipsit optsprezece luni din Franţa. Dormiţi liniştit. ştiţi cu toţii că. Sincer vorbind. Gasconul nu o luă. spuse fratele Passepoil cu simplitate. care o privise prea mult pe matracuca cea zbanghie şi care suspina din greu. Dar iată şi sfârşitul povestirii. înseamnă că n-aţi făcut nimic. La o mărire a simbriei? — Considerabilă.. — Cât cereţi? — Să ni se tripleze suma. după ce luase o atitudine modestă. după frumosul Lagardère. Când s-a reîntors la Curte. Nu-ţi fie teamă! Nu vei încerca niciodată să ne înşeli. zise el. În sfârşit eliberat. Peyrolles îi întinse mâna. care vrea să-l moştenească prea devreme pe Pythias. — Cereţi prea mult. Fratele Passepoil tăcu. — În al treilea rând. Peyrolles se îndreptă spre uşă: — Dacă vă scapă. răspunse Peyrolles fără să clipească.. Bietul doctor Pierre Garba muri pe loc. lumea era veselă. Spadasinii noştri aveau timp berechet la dispoziţie. Începu Peyrolles. şi atunci. — Încheiem târgul... replică Peyrolles. În afară de Passepoil. Nevers este astăzi prima spadă din întreaga lume. Se bătu peste sabie şi adăugă: — Iată notarul care răspunde de dumneata. zise el în prag. neobosit! Pe scurt. bunul meu domn Peyrolles. trecem graniţa. — Da. şi pentru Damon. Domnul de Peyrolles rupse tăcerea: — Unde vreţi să ajungeţi cu aceste pălăvrăgeli? întrebă el. sprinten. vrem să facem cu toţii parte din casa Gonzague după terminarea trebi. Asta-i! Se făcu linişte. şi Cocardasse trase concluzia: — Astfel încât domnul de Gonzague se crezu obligat să angajeze opt spadasini ca să-i vină de hac lui Nevers.. toţi strigară într-un singur glas: Nevers a întinerit cu zece ani! Nevers era puternic. apoi pe acoliţii săi. . Cocardasse îl consultă mai întâi din privire pe fratele Passepoil. apoi toate glasurile se uniră pentru a striga: — De băut! De băut! † Capitolul 4 — Micul parizian Era abia patru după-amiază. — În acest caz. I se pare că cerem prea mult! — Să fim drepţi! spuse conciliant spadasinul. nu se poate lua acelaşi preţ pentru un tată care-şi răzbună onoarea fiicei sale. eu l-am regretat mult. — Fie. S-ar putea ca nepotul regelui să dorească să-şi răzbune prietenul. — Fie! zise din nou confidentul... — Vai de păcatele noastre! exclamă Cocardasse adresându-se lui Passepoil.. Gonzague îşi răscumpără bunurile din Italia şi suntem cu toţii în siguranţă acolo. căci respirase vaporii elixirului său de viaţă lungă! — Ah! Ce italian cumsecade! strigară toţi cei din jur. replică gasconul. — În al doilea rând.

nu avu de ce să se împotrivească.) 11 . (N. Puteai recunoaşte în acest mic escadron uniforme uzate ale mai multor trupe regulate. o clipă mai târziu. — Ce îndrăzneţi sunt golanii! spuse Cocardasse-junior. răspunseră cei care îl urmau. nu puteau găsi nicăieri un fân mai bun. Laolaltă puteau fi luaţi drept o frumoasă bandă de hoţi de drumul mare. începu Cocardasse pentru a. cosaşii grăbea lucrul.. Cocardasse se întoarse doar spre ai săi şi murmură: Război civil din Franţa (1648—1653). care probabil văzuse şi Fronda11. se auziră ţipete în şanţ. în timpul minoratului lui Ludovic al XIV-lea. Cosaşii fugeau urlând sub loviturile cu latul sabiei. Şeful lor. opt.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu În sala joasă a cârciumii „La Mărul lui Adam” se bea. aveau pistoale la oblâncul şeii.. nu-şi pierde cumpătul. care este întotdeauna foarte primejdios.. — E-hei! strigă în acea clipă şeful hoţilor de cereale arătându-şi în uşă obrazul bărbos. purtând galoane de brigadier. Şi. — Bravo! strigară oamenii lui. Până atunci. Cât ai clipi. date de o trupă de partizani.. se strigă şi se cântă. Nu primi nici un răspuns. în plus faţă de spadasinii noştri. unul din cei doi vânători din Brancas. În fundul şanţurilor castelului Caylus. Aceştia veneau după furaje şi. Cei opt viteji se îngrămădiră la fereastra hanului. Era simplu. spadasinii noştri nici nu se clintiră. domnilor. După ce îşi terminară treaba şi îşi încărcară caii. oamenii îşi făceau liniştit proviziile. — Spuneam deci. că cel mai bun mijloc de a ţine în gardă un spadasin stângaci. se întoarseră pe drumul de căruţe. căci se răcorise. la fel ca medaliile tocite. şi încă repede! Aici nu-i loc decât pentru voluntarii regelui. un haiduc spaniol de peste munţi şi un bătrân ostaş înarmat cu o arbaletă. copii! — Să-l golim. şi legau în snopi frumoasa recoltă de fân. printre care două sau trei perechi de mustăţi cenuşii. Descălecară şi îşi legară cu neruşinare caii împovăraţi de fân de inelele bătute în pereţii cârciumii. râzând cât îi ţinea gura. Purtau haine din piele de bivol strânse pe corp. provocat de înăsprirea fiscalităţii şi întărirea absolutismului regal practicate de cardinalul Mazarin. Se aflau printre ei doi vânători din Brancas. într-adevăr. frumoşi şi tineri. îndepărtându-se de fereastră. — Să vină în felul ăsta sub ferestrele domnului marchiz. Ceilalţi îşi pierduseră specificul. Hanul e plin. desigur. spadasinii se aşezară în jurul meselor. privi în jur şi zise: — Pe aici. aceşti aventurieri care se împodobeau cu numele de voluntari regali nu erau altceva decât nişte bandiţi. Fratele Passepoil zâmbea blând sub cele trei fire de mustaţă. pălării aşezate provocator şi spade lungi. un tunar din Flandra. era logic. Cu degetul arăta spre cârciuma La mărul lui Adam. — Auziţi! zise Carrigue intrând primul. Îmbrăcămintea lor caraghioasă nu era la fel. — Dar câţi sunt? Trei. — Tocmai câţi suntem noi! în acest timp. îşi puseră cu toţii centiroanele şi. şase. pe nume Carrigue. Deodată se auzi zgomot de cai alergând la marginea păduri din Ens şi. să vadă mai bine. — Meşteri buni! şopti Cocardasse-junior. Ştiau bine că bătrânii dresori de şoimi ai lui Caylus erau muţi de multă vreme. adăugă Passepoil. Mirosea de departe a încăierare. Şeful.T. iată tocmai ce ne trebuie. vă sfătuiesc să vă încingeţi săbiile. Căraţi-vă. numai că.

— Micul nostru parizian! Giuvaerul nostru! gânguri fratele Passepoil. neciopliţilor. — Fără teamă! strigă gasconul. — Aşa da! spuse Carrigue. să iasă pe fereastră. . Şi sparse cana în capul tânărului. Ce-ai strigat? Ceilalţi spadasini bombăneau şi spuneau: — Era să-i înfulecăm ca pe nişte vrăbiuţe! — Să fie linişte! rosti Cocardasse cu autoritate. spuse Cocardasse. Jos armele! Trei sau patru voluntari fuseseră vătămaţi rău. zise: — Răspundeţi cinstit. fără să vă jignesc. La masă! Vin! Nu-mi încap în piele de bucurie. să-i facem să joace după voia noastră pe domnii voluntari ai regelui. vârâţi săbiile în teacă. care-şi dădea seama că trupă lui scăpase ieftin. — Înainte! Lagardère! Lagardère! Fu ca o lovitură de teatru. să vă prezint pe ajutorul meu. — Atunci. în acelaşi timp luă paharul plin al lui Cocardasse şi-l duse la gură. Cele şaisprezece spade lungi ieşiră la lumină în aceeaşi clipă. O să vi le dăm pe toate. adresându-se voluntarilor aflaţi în mare confuzie. N-a păstrat decât uniforma şi acum comandă o companie de voluntari ai regelui. — Rugaţi-i. că avem nevoie de cănile. — Vei avea satisfacţia să te baţi cu mine dacă-ţi dă ghes inima! răspunse Cocardasse. Passepoil. aici în vale. care erau în primul rând. zise tunarul din Flandra. la corpul de cavalerie uşoară. care avea ochii umezi. copii! Să nu ne ieşim din pepeni. Lagardère s-a plictisit acolo. de mesele şi de scaunele voastre? — Fără teamă! zise Cocardasse-junior. curajoşi şi bătăioşi din fire. — Cavalerul Henri de Lagardère? — Da. al cărui glas tremura de emoţie. Noi l-am lăsat pe Lagardère la Paris. — Ei bine! spuse acesta. El este ca şi mine. pe când fratele Passepoil azvârlea un scaun greu în pieptul lui Carrigue. Cocardasse şi Passepoil. Haideţi! Îi întinse lui Carrigue paharul său. Se auzea glasul de tenor al lui Cocardasse dominând tumultul cu înjurătura lui favorită: — În numele Domnului! Daţi-le la cap! Daţi în ei! La care Carrigue şi ai săi răspunseră pornind la atac cu grumazul încordat. urma să vă înveţe o lovitură fulgerătoare de care n-aveţi habar. — Ce-ai spus adineauri? reluă fratele Passepoil. Voluntarii regelui se grăbiră să vâre săbiile în teacă. prietenul devotat al lui Lagardère. zise gasconul. Dar aceşti domni sunt sub protecţia mea. Asaltul nu le reuşise deloc şi îşi dădeau bine seama cu cine aveau de-a face. de ce aţi strigat Lagardère? — Pentru că Lagardère este şeful nostru. reluă el. fie vorba. — Ei bine. Şi. mândru ca un castilian. să nu facem o greşeală. Cu toţii erau mânuitori buni de arme grele. — Nici măcar nu vom primi scuze? întrebă Pepe Ucigaşul. Ce vi s-a spus? Spadasinii se ridicară şi salutară politicos. dădură înapoi şi aşezară masa masivă între cele două oşti. micuţilor. răspunse Carrigue. care. Trăiască! Prietenii micului parizian sunt de-ai noştri şi vom bea împreună pentru prima spadă din univers. Oamenii lui Carrigue se şi îmbulzeau în uşă. Carrigue se răsti: — Nu vedeţi.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Purtaţi-vă cum se cuvine. — Am onoarea. — Şi se mândreşte cu asta! întrerupse fratele Passepoil. — O clipă. ripostă Carrigue. Porniră la încăierare împreună şi din toată inima.

Carrigue şi oamenii lui ridicară cănile cu entuziasm. — Da. vine din stradă Croix-des-Petits-Champs. fără să vă jignesc! Să ciocnim! Au ciocnit. iar domnii voluntari nu găsiră pricină să protesteze. am zis că e mai nobil decât regele. se dusese să aducă vin rece din pivniţă. bravii mei. spadasinii erau interesaţi de un asemenea erou despre care li se împuiase capul încă de dimineaţă. dar ce speranţă de viitor! — Abia a împlinit optsprezece ani. bretonul. adăugă Saldagne. L-am întrebat cum îl cheamă: „Micul Lagardère. Văzuseră prea de aproape că fuseseră gata să fie bătuţi măr. Era gata să fie doborât de vreo şase vagabonzi mai vârstnici ca el. De ce? Fiindcă aceşti tineri bandiţi voiră să prade o bătrână care vindea plăcinte sub bolta palatului Monlesquieu. îşi face de cap. Doar eu i-am dat prima lecţie de scrimă! Nici nu împlinise şaisprezece ani.. şi iată că se ţine de cuvânt. nu-i aşa? spuse Cocardasse cu însufleţire. Erau gata să vă învingă. -Şi pe părinţi? -N-avea părinţi. Fără voia lor. Ultimele cuvinte. — Să vorbim despre Lagardère. după ce se concentra o clipă: — Nu e o poveste trasă de păr şi de aceea nu se prea povesteşte. şi tot atât de încăpăţânat? — Tăietor de capete. să le iertaţi proasta dispoziţie. aruncate cu îndemânare de Cocardasse. — Şi tot zăpăcit. de fapt. Cine e? De unde vine? Ce face? — Drăguţule! răspunse Cocardasse. zise Carrigue. Nimeni nu se lăsă mai prejos. şi nu mă las contrazis. Cocardasse îl îmbrăţişa cu înflăcărare. — În sănătatea micului parizian! în sănătatea lui Lagardère! strigară într-un singur glas. nimeni nu i-a cunoscut tatăl şi nici mama. dăduseră satisfacţie spadasinilor. E la fel de gentilom ca şi regele. Pe când matracuca. în colţul străzii Saint-Honoré. — Drace! reluă Joel de Jugan. Trebuie să-l vezi la o adică. continuă gasconul. şi totuşi atât de blând cu cei neajutoraţi! — E un spărgător de geamuri şi spaima bărbaţilor însuraţi! Cei doi spadasini îşi răspundeau că păstorii din Virgiliu: Arcades ambo. daţi de băut. cine este acest Lagardère al vostru! — Ne-aţi împuiat urechile cu el. Spuneţi-ne şi nouă măcar. avea doisprezece ani.. -Are vreo meserie? -Mai curând două: sare în apă din vârful Podului Nou şi face acrobaţii în Curtea Fântânilor. Când l-am întâlnit. dar.. aproape dată uitării de Passepoil. le-am luat bucata de la gură.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Cât despre aceşti domni. O inimă de aur! Passepoil avu ultimul cuvânt. Curând toată lumea era comod instalată la masă. mesele şi scaunele fură cărate afară pe pajişte. S-a ţinut de cuvânt! Vai de păcatele noastre! E tot frumos şi tot viteaz ca un leu! — Şi veşnic norocos pe lângă sexul frumos! şopti Passepoil roşind până în vârful urechilor sale lungi. Ascultau şi nici unul dintre ei nu mai dorea să se pomenească faţă în faţă cu el decât la masă. — Cartofor! — Zvîrlind aurul pe fereastră!: — Are toate viciile! — Toate virtuţile! — Nici un pic de minte! — O inimă. Cât despre familie. Băură în picioare. -Cine îl îngrijeşte? -Nimeni. exclamă Cocardasse. Passepoil îi umplu paharul şi gasconul reluă. continuă gasconul. asta se petrecea în Curtea Fântânilor din faţa Palatului Regal. căci sala scundă a cârciumii „La Mărul lui Adam” nu mai era destul de mare să cuprindă viteaza companie.. -Fără teamă! Iată două meserii frumoase!” . pe povârniş. V-aţi lămurit? Dacă vreţi să ştiţi mai multe. -Unde locuieşte? -În ruinele turnului vechiului palat Lagardère.

să facă campania din Germania. să te ţii! Doamnele de onoare ale Delfinei se băteau pe el dimineaţa şi seară. ieşi din oraş de capul lui. Villars îl promova gornist. parcă-i văd şi acum. Şi cine nu l-ar fi iubit? Domnul de Villars i-a dat sarcina să ducă regelui ştirea înfrângerii ducelui de Baden. braţele picioare şi. cea mai grozavă este să ciomăgeşti pe un puturos de burghez. Un adevărat parizian. Puşlamaua de Lagardère făcea tot ce voia cu trupul său: îl lungea. Carrigue şi oamenii lui se pregăteau să se retragă şi. Şi plecă. Fu deci concediat. mă. dar fără culorile stăpânului. fu degradat. „Sunt micul Lagardère. apoi Lagardère îşi ucise colonelul. voi veni la dumneata”. Ei bine! L-a făcut harcea-parcea pe spadasin. Se angajă apoi la „Copiii Pierduţi” ai lui Saint-Luc. fiindcă am grijă de bătrâna Bernard. suplu. fie spus. îl micşora. . După un an. Copilul roşii. cu o mutră speriată şi înspăimântată. şi o centură de curier îi strângea mijlocul. norocul îi zâmbi. se întrerupse Cocardasse. fără să-i jignesc. şi aduse cu sine patru vlăjgani uriaşi. Îmi spuse cu un suspin adânc: „Când bătrâna Bernard va fi vindecată. străinii. o vedem peste tot. Domnul de Villars îl vâri în Fribcurg-en-Brisgau.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Voi ăştia.. ne zise el. cu atât mai bine pentru ea. Parisul este un oraş plin de gură-cască. Atunci i-am descris pe de-a întregul farmecul unei săli de scrimă. în clipa când luau o ultimă înghiţitură pentru fericită întâlnire.. Pe legea mea! Nu m-am mai gândit la el. legaţi laolaltă ca nişte oi. sfios şi foarte stânjenit.. Saldagne zări un copil care se strecură prin şanţurile adânci ale castelului şi încerca. cu părul blond şi obrăjori roz. Passepoil îi strânse mâna drept felicitare. După şase luni se luă la ceartă cu unul dintre spadasinii noştri. de bună seamă. graţios că o femeie. Îl meritase cu prisosinţă. Pe Dumnezeul meu! Printre toate plăcerile. Bătrâna Bernard a murit. Trei ani mai târziu. plecă ochii. Micul Lagardère îi aducea în fiecare seară câştigul de pe urma scufundărilor şi acrobaţiilor. Asta-i amuză pe gură-cască. Era un băieţel de vreo treisprezece-paisprezece ani. fără ordin. se supără şi-i trânti la podea. Ducele de Anjou îl văzu şi îi propuse să-i devină paj. iată-l în regimentul de cavalerie uşoară. Purta un costum de paj. care-i aminti cu răutate talentele sale de scufundător şi acrobat. De pe parapetul Podului Nou ei aruncă monezi de argint în râu şi copii îndrăzneţi se duc să le caute în apă cu preţul vieţii lor. aleluia! Cocardasse tăcu şi sorbi până la fund un pahar mare cu vin. În cele din urmă. care era cocoşat în faţă şi în spate. Soarele apunea în spatele copacilor din pădure. Passepoil şi cu mine am văzut venind la sala noastră un îngeraş înalt. soldaţi duşmani.. să nu fie descoperit. dacă e femeie. se juca cu mine cu aceeaşi uşurinţă cum m-aş juca eu acum cu unul dintre domnii voluntari ai regelui.” Câţiva gentilomi care se aflau de faţă au dat să râdă. Vai de noi. dacă e din cauza unui bărbat. puşlama! Vrei să vii cu mine?” îmi răspunse: „Nu. Mă rog! Ei şi! Mie mi se părea drăguţ acest omuleţ. Şi. L-am scos din mâinile duşmanilor săi şi i-am spus: „Ascultă. Îi luă ibovnica lui Saint-Luc şi dezerta iar.” Bătrâna Bernard era o sărmană cerşetoare care-şi făcuse şi ea un adăpost într-o ascunzătoare din turnul dărăpănat. picioarele-i deveneau braţe. când se văzu paj. Îşi ucise căpitanul. pe cinstea mea! când îl maimuţărea pe bătrânul dascăl de la SaintGermain-Auxerrois. habar n-aveţi ce profesie este aceea de a sări în apă de pe Pont-Neuf. de subţirel. dezerta. Saldagne arătă copilul tovarăşilor săi. Mai târziu deveni soldat. Şi treaba asta nu costă scump! Cât priveşte meseria de om fără oase. ce copil! Dar domnul de Villars îl iubea. Ochii săi frumoşi scânteiau. dar tare ca fierul. Doamne! Nu mai ştiu dacă a părăsit Curtea din cauza unei femei sau a unui bărbat.

Vine de la Argeles. adineauri atât de temător. care cucerise alergând mâna Atalantei. — Nu minţi. şi vânatul ăsta ne aparţine. bunii mei seniori! Însemna că suflă în foc să-l stingă. Îl zgârie pe Saldagne cu pumnalul micuţ. se desprinse brusc din mâinile lui Saldagne şi scoase din sân. zic. spuse Carrigue. băieţi. Dar fratele Passepoil câştigase de multe ori premii de alergare la bâlciurile din Villedieu. domnule voluntar. Îşi strecură pe furiş mâna sub reverul tunicii şi strigă: — Bunii mei domni! Nu mă omorâţi. Passepoil strigă: — Eşti născut în Normandia. Spadasinii şi voluntarii care-l înconjurau începeau să-şi piardă răbdarea. când. — În slujba cui eşti? Pajul rămase mut. Berrichon simţea cum i se înfig în piept mâinile puternice ale spadasinilor. Guvernatorul din Venasque are spioni de-ăştia. nu vrem să te jupuim. şi o să punem noi mâna pe el. deodată. ochii i se umplură de lacrimi. Dintr-o săritură trecu între Faenza şi Staupitz şi o luă la goană spre partea opusă a şanţurilor. nu ştie să mintă! — Cum te cheamă? întrerupse Cocardasse. Nu-i aşa. Saldagne îl prinse de guler. stârpitură mică. în linie dreaptă. din mitologie. N-am nimic! N-am nimic! Îi lua pe oamenii noştri drept simpli tâlhari. şi să terminăm o dată. un trăsnet căzu în mijlocul prigonitorilor săi. Staupitz mugi şi căzu ca un bou . În acel moment se petrecu un lucru straniu: pajul. Acesta se apăra vitejeşte. În câteva salturi îl ajunse din urmă pe Berrichon. pe cele două drumuri. tinere. Cui duci scrisoarea de dragoste? — Ce scrisoare de dragoste? repetă pajul. — Nu! Nu! ţipă micul paj căzând în genunchi. În fundul şanţului se putea ajunge în două feluri: pe drumul de care. cu picioarele în aer. Saldagne făcu o piruetă în jurul său şi se ciocni de zidul meterezei. Privirea i se îndrepta în acelaşi timp spre fereastra joasă care se vedea sub pod. că avem timp să ne jucăm cu tine? Percheziţionaţi-l. n-ai trecut munţii azi-dimineaţă? — Eu? zise pajul. un mic pumnal care semăna mai mult a jucărie. Tânărul Hippomene. îl muşcă pe Carrigue şi îl lovi zdravăn cu picioarele pe Staupitz. răspunde! în slujba cui eşti? — Ce crezi tu. câştiga un punct în stima prietenilor săi spadasini. şi pe o scară abruptă aflată la capul podului. — Berrichon. Prietenii noştri se împărţiră în două grupe şi coborâră în acelaşi timp. cu un aer hotărât. Munţii? La dracu! îl întrerupse Saldagne. iată un vânat după care am mai alergat cândva. Când bietul copil se văzu astfel înconjurat. Ne-a istovit caii nu de mult. puişorule! Şi copilul repetă: — În Normandia. Doborât. Nu mă percheziţionaţi. Trăsnetul! Carrigue se rostogoli la vreo trei-patru paşi. Căci aşa şi arătau. micuţule? — De la Argeles! repetă copilul. răspunse copilul fără şovăială. replică gasconul. eu? — N-avem decât să-l căutăm prin buzunare. dar nu cred că puştiul ăsta caraghios aparţine guvernatorului din Venasque. — De acord. E ceva putred la mijloc.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Zău! exclamă Carrigue. fără să vă jignesc. Dar lupta era prea inegală. îşi dădu Carrigue cu părerea. în timp ce toată lumea repeta: — Haide. nici nu mai încercă să fugă. reluă gasconul. Passepoil se răzgândi şi spuse: — Nu-i de pe aici. nu gonea mai bine ca el. — Fără teamă! îi spuse Cocardasse. De fiecare dată când gasconul folosea această formulă impertinentă.

nebunie şi care merg. Henri de Lagardère avea o statură puţin obişnuită. Nimic mai atrăgător decât acest contrast. Toate privirile se plecară. Passepoil. ca să zicem aşa. Nu era un Hercule. fără să-l ia în seamă pe şeful lor. fructul alături de floare. la fel de îndepărtat de musculatura greoaie a nordicilor. la fel ca şi mustaţa uşor răsucită deasupra buzei. cât şi de slăbiciunea colţuroasă a adolescenţilor din pieţele noastre publice. omenirea are în registrul ei coloana de profituri şi pierderi. inimă. care zăcea în nesimţire la pământ. ca portocalii binecuvântaţi din ţările însorite. Ca şi cămătarul din colţ. dintr-o singură lovitură. dar membrele sale aveau acea vigoare suplă şi graţioasă de tip parizian.această glorie care nu lipseşte nimănui? Aţi văzut în viaţa voastră oameni tineri? Şi. — Puşlamaua! bombăni Cocardasse. La ce bun să preamărim . sevă. contrazicând cel mai adevărat dintre proverbe. Oamenii lui Carrigue. în mândră şi divină floare. făcu o tumbă şi căzu cu nasul la pământ. Un cerc larg se făcu în jurul noului-venit şi al copilului. strălucitori şi arzători ca o rază. de asemenea. cu sclipirea triumfătoare în privire! Se spune adeseori: tot omul e tânăr o dată în viaţă. Şi. dar sub mustaţă. tinereţea n-o pot răscumpăra nici averea câştigată. descoperea o frunte înaltă care exprima inteligenţă şi nobleţe. tinereţea. tăietorul de capete. mai ales atunci când ochii căprui şi veseli luminează paloarea puţin prea mată a unor asemenea chipuri. Nemaipomenit! Un singur om produsese cât ai clipi acest vacarm şi. i se ivea un zâmbet. aceia care poartă. cu braţele încrucişate pe piept. Adesea. buclat. şi fruntea lor care poartă semnul de erou nu se încinge decât cu cununa desfrâului. dacă aţi văzut. aproape fără voie. tinereţea pe care o regretă cei victorioşi. aceia care au de toate din belşug: onoare. asta se întâmplă destul de des. Însuşi Cocardasse. sau poate de spaimă. pe aceia care ştiu şi care totodată pot să fie tineri. Tinereţea atrage şi seduce. Sprâncenele sale erau negre. toată această bogăţie minunată este risipită în zadar. cu surâsul luminos al buzelor. Avea în faţa lui şaisprezece săbii de spadasini. Dar era Lagardère! Cocardasse avea dreptate. Cocardasse-junior. Era mânios. îşi duseră mâna cu respect la pălăriile de fetru şi spuseră: — Căpitanul Lagardère! † Capitolul 5 — Lovitura lui Nevers Era Lagardère. Nici o sabie nu ieşi din teacă. Pe cei tineri îi caut. Dar vai! Adeseori nu se bucură de ea decât o singură zi: căci contactul cu mulţimea este ca apa care stinge orice flacără. spărgătorul de inimi. de regulă.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu înjunghiat. Vreau să spun. . — E mort? întrebară mai multe voci. Părul blond. nici geniul care pluteşte deasupra vulgului îngenuncheat. şaisprezece spadasini împotriva unui tânăr de optsprezece ani care zâmbea. Cu toată laudă adusă nu spuseseră încă destule despre idolul lor. câţi erau cu adevărat tineri? Cunosc copii de douăzeci de ani şi moşnegi de optsprezece ani. amândoi nu exageraseră. imortalizaţi de câte un vodevil banal. care nici măcar nu îndrăzneau să iasă din teacă. cu părul auriu. frumosul Lagardère. — Micul parizian! zise Passepoil tremurând de emoţie. împrăştiind din abundenţă nesecată comoară a vieţii lor. care se ridică frecându-şi coastele. uşor buclat.

— În ce-i priveşte pe aceşti doi bravi. Apropie-te. Duc o scrisoare. în obraji nu i se urcase decât un val uşor de sânge. încurcat. la fel cum în orele de luptă răspândea teroare. adăugă Passepoil. juvenila voioşie a întregii sale fiinţe. bune săbii! — Ah! Excelenţă! strigară împreună cei doi spanioli. — Ei! zise el descreţindu-şi fruntea. — Sunteţi bun şi n-am să vă mint. reluă Lagardère arătându-i pe Pinto şi Saldagne. ca şi capul Meduzei. răspunse germanul. răspunse Berriehon. dar împodobit cu o mantie bogată de catifea. că nu vă cunosc. că acea mână se deschisese adeseori plină de galbeni pentru ei. Dar ceea ce nu poate fi descris este farmecul. Henri. se întrerupse el făcând gestul de a da o lovitură cu spada.. . — Spuneau. A fost un rămăşag.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Conturul feţei. de exemplu. Nu obişnuim să atacăm doi contra unul. linia acvilină a sprâncenelor. nici unii. — Ah! Ah! continuă Lagardère privindu-i pe Saldagne şi pe Pinto. Protectorii n-aveau de ce să se plângă de protejatul lor. Purta cu oarecare neglijenţă costumul elegant şi puţin spălăcit al ofiţerilor din cavaleria uşoară a regelui. prieteni. — Şi ceilalţi? reluă Henri.. Acesta repetă doar: — Cine? Ăsta? Pepe plecă ochii bombănind. nici alţii n-aţi prea avut noroc cu mine. Zâmbetul omului plin de viaţă nu ştergea mândria spadasinului. Unde? Pe tine. văd că ne-am mai întâlnit. Se adresa lui Staupitz. — Aşa e. desenul viguros al nasului şi gurii umpleau de nobleţe jucăuşa expresie generală. vru să explice Carrigue ridicându-se de jos. Pepe făcu tot ce putu să susţină privirea lui Lagardère. — Mai am semnul. — Ei. Joel de Jugan îşi frecă tâmplă. să chinuiţi un copil! — Căpitane. Iată şi pe cei doi campioni din Madrid. ca un agreabil obraz de femeie.. — Cum aşa? Cum aşa? Doi contra unul! exclamă gasconul din Provenţa. — Şi ăsta. asta-i sigur. O eşarfă de mătase roşie cu franjuri de aur arăta rangul pe care-l ocupa printre aventurieri. Cocardasse şi Carrigue vorbiră deodată ca să explice de ce voiseră să-l caute prin haine pe paj. M-ai şi atins o dată cu sabia. — Cui? Berriehon şovăi şi privirea îi lunecă din nou spre fereastra joasă. — Nu vă e ruşine. zise neamţul cu umilinţă. — Taci din gură. Cei doi protectori ai mei! Ce dracu faceţi la o asemenea depărtare de strada Crois-des-Petits-Champs? Le întinse mâna. Dar aici eraţi ocupaţi cu o treabă mai uşoară. dar cu aerul unui prinţ care întinde două degete pentru a fi sărutate. zise el cu dispreţ. Trebuie s-o spunem. aruncată cu nepăsare peste umăr. căci iată un vlăjgan cumsecade căruia i-am crăpat cândva capul cu o armă de pe meleagurile sale. continuă Lagardère. Domnilor. Numai cei pe care-i ucisese ca şi cei pe care-i iubise îi văzuseră adevăratul chip. cu pălăria în mână. Le-am mai văzut mutrele pe undeva. — La Koln. — Ce faci aici? îl întrebă pe copil. mai mult sau mai puţin. graţia. Maestrul Cocardasse şi fratele Passepoil îi întinseră mâna cu devotament.. precum şi mobilitatea fizionomiei delicate şi schimbătoare. — După ce am primit o duzină de lovituri.. în Spania nu purtam decât numele meu. Mânuiţi bastonul ca un zeu. îşi manifestă dorinţa să se afle faţă în faţă cu dumneavoastră. murmură el. proporţionat dar alungit. Berriehon se apropie. copile. După aspra lecţie pe care o dăduse. Cine sunt fanfaronii ăştia? Cocardasse şi Passepoil se aflau lângă el. care putea lâncezi în orele de dragoste.. reluă Cocardasse arătându-l pe Pepe-Ucigaşul. Lagardère îi obligă să tacă.

ceilalţi. Lagardère deschise scrisoarea. Vreau să vă povestesc şi vouă. deoarece ucisesem un lup. înălţîndu-se iute spre el.. de băut! zise el. Copilul plecă în fugă şi curând dispăru după cotitura şanţului. Ei bine. mă exilează! . la şcoală. — Cui? — Unei doamne. până la plăsele. Apoi lovi straşnic masa cu cană de cositor. micuţule! exclamă Passepoil. Regele mă înnobilase. — Căraţi-vă! porunci el văzându-se înconjurat prea de aproape de voluntari şi spadasini. Passepoil se crezu pierdut. Lagardère nu suporta asemenea familiarităţi. Mi se datora o primă. se aşezară lingă eroul lor. — Vai. Cocardasse. continuă Lagardère. Dar. răspunse el. Sunt cu inima împăcată. — Îl cunoaşteţi pe acel drac împieliţat de Belisson? întrebă el. îi şopti: — Mai am de dus o scrisoare. nu. şi tu. Promisesem să mă port cu prudenţă. — Îl vom vedea spânzurat! suspină Passepoil. Aşează-te aici. să nu mai folosesc cuvinte injurioase. — L-am ucis. timp de şase luni am fost cuminte ca o icoană. într-o seară. Îmi place să fiu singur când îmi citesc corespondenţa. Lagardère îi azvârli o pungă de bani. omule! ordonă Cocardasse. aşa cum procedezi cu copiii răi. ştiţi doar. Iată ceea ce numesc un fericit mesaj! Este tocmai ceea ce venisem să caut pe-aici.. iar voi. frate Passepoil. continuă Lagardère. dar impertinentă.. Apoi. Toată lumea se îndepărtă repede. îi spuse el. a lui Amable Passepoil. — Du-te. Lagardère se îndreptă spre masă. Aproape mă uitaseră. — A murit? întrebară câţiva. Copilul îi întinse un plic pe care-l scoase din sin. Părăsesc Franţa. Asta nu i-a plăcut deloc. ca să pot intra în regimentul lui. care nu se mai gândea la Passepoil. — Mai întâi. — Cred şi eu! exclamară cu toţii. — Baronul de Belisson? — Belisson duelgiul? — Belisson defunctul. — Bravo! exclamă Lagardère după ce citi primele rânduri.. Henri de Lagardère bău un pahar de vin şi continuă: — Trebuie să vă spun că sunt exilat. îndată ce pajul dispăru. — Veşnic aceeaşi poveste. Ce bine ştii să dai blestemata asta de lovitură! Lagardère începu să râdă. acest Belisson vru să se joace de-a căpcăunul cu un biet cadet din provincie. nimeni nu te va mai hărţui. — Dă-o încoace. m-am mulţumit să-l trag de urechi pe baron. — Exilat? Tocmai dumneavoastră! întrerupse Cocardasse. unde doriţi. mândri de o asemenea atenţie. când a binevoit să mă ridice la rangul de cavaler. aşa că i-am dat ceea ce merita de multă vreme: o lovitură directă.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Dumneavoastră. — M-am apropiat de Belisson. Un adevărat cavaler rătăcitor! — Linişte. această ultimă întrebare acoperi expresia afectuoasă. În numele cerului! Acest Nevers e un senior binecrescut! — Nevers! repetară miraţi spadasinii. — Şi de ce exilat? Din fericire. — Dar ce se întâmpla? întrebară Cocardasse şi Passepoil. rectifică tânărul ofiţer din cavaleria uşoară. care n-avea nici măcar un fir de păr în bărbie. — Şi mi-a vorbit de sus. uitând că vremurile se schimbaseră. zise Passepoil. micuţule. şi deoarece promisesem majestăţii sale. — Iată dreptatea! exclamă tânărul cavalerist. Gasconul şi normandul.

şi pe deasupra lovitura secretă! Pe toţi dracii din iad! îmi plesnea capul. Lagardère reluă: — În cele din urmă. — Asta era şi părerea mea. zise Cocardasse. . cu ajutorul cărora ducele era absolut sigur să-şi atingă adversarul. Apoi mai întrebă: — Ce părere aveţi. pe clar de lună. — Asta-i prea de tot. peste tot.. continuă Henri de Lagardère.. — Nevers în sus. Caii lui Nevers.. continuă Lagardère. Dar.. lista amantelor sale. — Acum. domnule cavaler. Passepoil transpira cu picături grele. Caraghiosul mi-a zis: Domnul de Nevers m-a bătut o dată. adăugă Passepoil. Cred că m-a luat drept un nebun scăpat de la ospiciu.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Preaonorabila asistenţă conveni în unanimitate că era vorba de un abuz. vitejilor. În uşă m-am ciocnit cu cizmarul meu. spuse cu gravitate Cocardasse. am simţit că înnebunesc. domeniile lui Nevers! Vorbele sale de duh. peste câteva ore această faimoasă lovitură de spadă a lui Nevers avea să culce poate la pământ doi sau trei adversari. întrebă Lagardère în loc să răspundă. chiar două! Un duel şi o escapadă galantă. lovitura secretă. Lagardère rămase pe gânduri. lucrurile s-au schimbat. cizme „a la Nevers. despre loviturile secrete. Într-o seară. spuse Lagardère. aţi auzit vorbindu-se. întrerupse fratele Passepoil. Am încălecat şi m-am dus să-l aştept pe domnul de Nevers la ieşirea din Luvru. Asta m-a costat zece ludovici pe care i-am azvârlit în nas. mă împiedica să dorm! Şi sunteţi de acord că prea se laudă Nevers cu lovitura lui! Oricând. care-mi aducea cizme după ultima modă. Plec. continuă Lagardère. dar mi-a dat o sută de pistoli. — Era chiar obiectul discuţiei noastre de adineauri. Când a trecut pe lângă mine. în mijlocul frunţii. am mare încredere în curtoazia domniei-voastre. vă rog? — Părerile erau împărţite. sau poate mai multe. l-am strigat pe nume. gazda mi-a servit cotlete „a la Nevers”. — Şi ce spuneaţi despre ea.. Nevers în jos. de lovitura de spadă secretă a domnului de Nevers? — Drace! spuseră toţi cei aflaţi în jurul mesei. în general. Pe cuvânt de onoare. I-am tras un toc de bătaie. mă supun ordinelor Curţii. Închipuiţi-vă că această lovitură blestemată a fost multă vreme pentru mine o gogoriţă. atât de mult resimţea toate supărările dragului său prieten.. căci fiecare era foarte interesat. armele lui Nevers. Unii spuneau: fleacuri! Alţii pretindeau că bătrânul maestru de scrimă Delapalme îi vânduse ducelui o lovitură secretă. auzeam trăncănindu-se în jurul meu: Nevers.. înainte de a trece frontieră. Am aruncat farfuria pe fereastră şi am plecat fără să mai mănânc. — Povestiţi-ne. constatând că artele nu mai erau apărate îndeajuns. voi. — Domnule duce. care sunteţi cu toţii experţi şi maeştri în mânuirea spadei? Părerea unanimă fu că loviturile secrete erau doar o păcăleală şi că orice lovitură decisivă poate fi eschivată prin metodele de apărare cunoscute. Ducele m-a privit. între ochi. Lumea-i mare şi jur că voi găsi un locşor unde să trăiesc bine. înainte de a fi avut onoarea să facă o partidă cu domnul de Nevers. Nevers! Nevers e cel mai frumos! Nevers e cel mai viteaz! — După un altul pe care-l cunoşteam bine. — Şi-acum? întrebară cu toţii. — Cine eşti dumneata? mă întrebă el totuşi. oricare ar fi el. răspunsei. — Să-mi spuneţi. Vin să vă rog să mă învăţaţi. — Ce vrei? mă întrebă el. de la înapoierea din Italia. Cocardasse înjură cu expresia-i favorită.. din întâmplare. norocul lui la joc. Trebuia s-o isprăvesc într-un fel... În felul acesta doresc să-mi iau rămas bun de la Franţa mea frumoasă! Curioşi. trebuie să-mi satisfac o poftă. De astă dată avu întreaga şi deplina aprobare a lui Cocardasse-junior. oamenii se apropiară. — Vedeţi.

Eram atins. sfinte Dumnezeule? zise Cocardasse. cu promisiunea unei revanşe. îmi înfipse spada atât de brusc şi atât de precis între sprâncene. Repede. veşnic dat afară din cauza lipsei de minte. Parează şi ripostează! Fă o pasă şi. — Mi-am dat seama. bineînţeles. fost portstindard în regimentul La Ferte. domnul duce şi cu mine.. încât aş fi fost şi azi acolo dacă n-aş fi făcut la timp un salt de trei stânjeni. întrebai eu.. da. e vorba de meseria ta.. care-şi urma gândurile. — Da. i-am mulţumit din inimă. zise el. eşti frumosul Lagardère? Mi se vorbeşte adesea de dumneata şi asta mă plictiseşte. Trebuie să recunosc că a fost fermecător.. dar n-am reuşit s-o parez.. Era singurul lucru ce-l puteam face. — Dacă nu socotiţi că e o înjosire pentru dumneavoastră de a vă măsura cu mine. exclamă Lagardère. Mai ales aceştia din urmă priveau cu mare atenţie. Lagardère se ridică pe dată. drept în ochi! Adăugă gestul cuvântului. începui eu. — Ia te uită! spuse Lagardère pipăind lama spadasinului. Acest om e iute ca fulgerul. Înapoi.. Ce vrei? — Vreau. Lagardère! Profesorii de scrimă schimbară priviri îngrijorate. Voluntarii şi spadasinii făcură cerc. lovitură directă! Parează! Lovitură directă. — Iată lovitura mea! îmi zise. răspunsei. dacă nu abuzez de bunăvoinţa dumneavoastră. strigară spadasinii lacomi de senzaţii. spuse el. — Şi? — E o copilărie. Nu-i aşa? Instinctiv. — Simplu ca bună-ziua! reluă Lagardère. nu-mi veţi respinge rugămintea. Eşti gata? în gardă! Pregăteşte reluarea primei poziţii.. Lagardère îşi duse mâna la buzunar. — Domnule cavaler. bătrânul meu Cocardasse. — Încă o mică lecţie. prin generozitatea regelui. replică Cocardasse. angajează în terţă. Fratele Passepoil făcu un gest plin de demnitate. Intră în gardă. — Haida-de! zise Lagardère. Evită! Opreşte-te în sabia mea şi renghiul e jucat! . — Vorbeşte. — Ai dreptate. spuse Lagardère. să te vedem. — V-aţi înfuriat rău? insinuă Cocardasse.. — La dispoziţie! — Păcatele mele! De astă dată îmi făcu o înţepătură în frunte. — Dar.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Cavalerul Henri de Lagardère. fost căpitan în regimentul lui Navarre. dacă aveţi vreo amintire despre sărmanele lecţii pe care vi le-am dat eu cu atâta plăcere. fost stegar la regimentul lui Conţi.... Ne-am despărţit buni prieteni.. îmi amintesc. cu adevărat fermecător! În loc să-mi răspundă. Mergeam unul lângă celălalt spre biserică Saint-Germain Auxerrois. — Şi sfârşitul aventurii? — Credeţi că patrulă de noapte poate lăsa în pace oamenii paşnici? Patrula sosi. vă va învinge întotdeauna cu această lovitură. eu. — Nu asta vă cere maestrul Cocardasse. Am văzut stele verzi! Şi cum parezi? reluă el punându-se din nou în gardă. cum te-ai muiat! Haide. Cocardasse se ridică. de capcană. — Fir-ar să fie! spuse Cocardasse sărind la o parte. Lovitura lui Nevers lua într-adevăr proporţii înspăimântătoare. Spadasinii respirară uşuraţi. să mă învăţaţi lovitura lui Nevers. — Aveţi secretul? — Cred şi eu! L-am studiat în liniştea cabinetului de lucru. călăreţ în cavaleria uşoară. Pe cuvântul meu. spuse el. — Ah! mă întrerupse el descălecând.

îşi terminase misiunea. căpitane? întrebă Carrigue arătând spre castel. — Şi locul? — Şanţurile castelului Caylus. — De ce aţi ales acest loc? zise totuşi Cocardasse. e adorabil de frumoasă! După ce voi sta de vorbă cu domnul de Nevers. — Dar ce aveţi. Venea noaptea. asta-i altă poveste! spuse Lagardère. Alergând în goană pe potecă ce ducea în pădure. Passepoil îşi puse degetul pe gură. răspunse fratele Passepoil. la serbările din Tarbes. pe horn. Pe cuvântul meu. Îşi bău vinul cu înghiţituri mici. dar voi intra.. în sfârşit. — Aţi priceput şi voi. ăştialalţi? întrebă Cocardasse ştergându-şi fruntea. cu o lună în urmă.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Îşi puse sabia în teacă. deci am aflat că bătrânul marchiz de Caylus este cel mai priceput temnicer din întregul univers! Trebuie să aibă el niscaiva talente pentru a purta frumoasa poreclă de Caylus-Verrou! Or. spuse Cocardasse cu glas grav. râzând. — Ei. . nu ştiu cum. — Trebuie neapărat să termin această aventură înainte de a pleca în exil. Dumnezeule! Parizianul ăsta! Ce copil! Spadasinii clătinară din cap afirmativ şi Cocardasse se aşeză din nou spunând: — Ne va putea fi de folos! — Ne va putea fi de folos imediat. Voi intra pe uşă. O a doua fantezie de-a mea! Am aflat din povestiri. Doamne. Spadasinii schimbară o privire. De la o vreme soarele dispăruse în spatele crângurilor din Ens. locul. fiica lui. micul paj.. — Aveţi oare cheia închisorii. — Am luat cu asalt şi alte fortăreţe! răspunse Parizianul. — Nu v-am spus. Suntem fericiţi că ne aflăm aici pentru a vă fi de folos. Această scrisoare e răspunsul lui Nevers.. Două sau trei lumini se aprinseră la ferestrele de jos ale castelului. — În seara asta? — În seara asta. exclamă acesta. O siluetă neagră se strecură rapid în umbra şanţurilor. Cu toţii ridicară privirea spre el. Un murmur de mirare se ridică din grupul spadasinilor. — Chibzuim şi noi. că domnul de Nevers mi-a promis o revanşă? — Da. de ce nu mai râdeţi. Acceptă tot ce-i propun: ora întâlnirii. apoi despături încet scrisoarea pe care i-o dăduse pajul. — Cred şi eu! I-am explicat lucrurile în linii mari. Ei bine. Spadasinii încercau să-şi păstreze calmul. ah! cu adevărat fermecător! După ce mă voi bate vârtos cu acest perfect gentilom. şmecherilor? Nu găsiţi că-i o aventură veselă? — Da. dar. Fratele Passepoil fu acela care-i mulţumi cu entuziasm. chiar prea veselă! — Aş vrea să ştiu. — Şi care-i ora? întrebă Cocardasse cu îngrijorare. de când am onoarea să comand aceşti bravi voluntari pentru a-mi omorî puţin timpul înainte de plecare. am zărito pe Aurore. — E mereu fermecător. dacă aţi vorbit despre domnişoara de Caylus în scrisoarea adresată lui Nevers. voi fi în stare să-l iubesc ca pe un frate. pe fereastră. Am scris domnului duce de Nevers pe care-l ştiam la castelul lui din Bearn. replică Lagardère turnându-şi vin. — La căderea nopţii. continuă Lagardère. răspunse Passepoil.. fraţilor? întrebă brusc Parizianul. Trebuia să găsesc un pretext pentru o întâlnire într-un loc atât de îndepărtat. da. Se aşternu tăcere. am de gând s-o consolez un pic pe această singuratică atât de fermecătoare. trimise din depărtare un semn de mulţumire lui Lagardère. reluă el. Era Berriehon. fără îndoială. salvatorul său. care.

— Să vedem ce ştii.. Dar tânărul nebunatic se ţinea de şale. . — Ei. când o să vă spun ce ştiu. că roşul este culoarea virtuţii. şi o ştiţi foarte bine. după spusele unui filozof grec. roşinduse peste măsură. Lagardère izbucni în râs. — Aşa! Şi de ce. Parizianul tresări. Amable Passepoil avea la cel mai înalt grad această culoare. — O capcană! exclamă acesta din urmă. nici nu speram aşa ceva pentru ultima mea aventură! — Şi când te gândeşti că asemenea oameni sunt exilaţi! spuse fratele Passepoil pe un ton de adâncă convingere. — Uite ce e cavalere. Silueta sumbră a castelului Caylus se desenă confuz pe cer... Lagardère ridică din umeri. — Nu veţi mai râde.. Lasă falsa ruşine şi acceptă serviciile noastre în lupta care va fi inegală. Codul moralei afirmă. Ăsta-i serviciul pe care vi-l cer. Începu fratele Passepoil. valea. Nu apucă să termine fraza. — Pe toţi sfinţii! Băieţii mei. pe legea mea! adăugă Cocardasse. Cocardasse îl luă deoparte pe Lagardère. am obiceiul să-mi rezolv singur treburile. spuse Cocardasse în clipa când Lagardère se ridică şi îşi strânse centironul sabiei. Passepoil îi atinse pe la spate braţul. Aventurierii se îndreptară către caii lor. — Dacă aş putea să vă fiu de folos în această galantă aventură. — Ah! Ah! zise el din nou. O să vă dăm o adevărată mână de ajutor. dar era complet lipsit de virtute. — Dar ce? — Fiecare cu meseria lui. zău. mă rog? — Pentru că şi noi aşteptăm pe cineva. Cocardasse se înşela crezând că Lagardère nu va mai râde. Dar. — M-aş lăsa ucis ca un câine pentru dumneavoastră. † Capitolul 6 — Fereastra cea joasă Noaptea se vestea întunecoasă. — Bravo! exclamă el. Nevers este soţul domnişoarei de Caylus. unul dintre dumneavoastră trebuie să moară în seara asta. asta-i bună! Şi de ce? — Pentru că.. Noi nu putem părăsi acest loc. atât de comică i se păru ideea. nu mai e vorba de o partidă de plăcere. Spadasinii nu se mişcară. O căsătorie secretă! Un roman spaniol! Pe cuvânt! Iată culmea. Degetele lui Lagardère îi strângeau încheietura mâinii ca o menghină. — Nevers nu va veni singur la întâlnire. Şi tocmai mie îmi spui asta? — Vreau să vă atrag atenţia. murmură el. Şi din ce pricină îl aşteptaţi pe domnul de Nevers? — Din ce pricină? Pentru un demn gentilom. O ultimă înghiţitură de vin şi. ştiţi asta. — Adevărat? Cine este acest cineva? — Nu vă supăraţi. Acest cineva este Philippe de Nevers.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Ăsta-i adevărul. domnule cavaler. după cele ce i-aţi scris..... Iată că vine noaptea.. exclamă Lagardère. spuse gasconul cu emfază. cavalere! spuse el încurcat.

care. Uitară chiar să plătească. Dar în nici un caz de a voastră. Valea Leuronului se cufundă într-un întuneric adânc. sub nişa unei Sfânte Fecioare. Atâta timp cât voi fi în viaţă! Se ridicase cât era de înalt. dar în serios de data asta! Scoase sabia din teacă. caraghioşilor! Vă interzic. mă auziţi bine. Lagardère era singur. pe bunul Dumnezeu! vă dau a doua lecţie . adio! — Duceţi-vă dracului! replică Parizianul. E-adevărat că spada lui Lagardère şuiera şi biciuia aerul. urmat de oamenii săi. fato! zise el. Cocardasse şi Passepoil îi împinseră înapoi pe spadasini. aveau veleităţi de revoltă. pornind pe drumul de care pentru a coborî în fundul şanţului. şi la galop! continuă Lagardère. — Haide să plecăm! aceasta fu părerea generală. spadasinii dispărură în spatele ţarcului ce înconjura cârciuma. — Pe toţi sfinţii! observă Cocardasse începând retragerea. împreună cu murmurele înăbuşite ale râului Arau. E o ruşine! continuă Lagardère.. Carrigue! Acesta se prezentă de îndată. căraţi-vă. — Cerule! gândi el scuturându-şi mantia. ci vibrează mai puternic. pentru a se bucura de răcoarea nopţii. — De ce să ne plângem. Era aproape beznă. la poalele râpei Hachaz. Bunul-simţ ne spune că nu ne e teamă. şi încă repede. N-am nevoie de nimeni să-i fac praf pe caraghioşii ăia! Carrigue şi oamenii săi. Trage obloanele şi pune zăvoarele. Sunetul jalnic al clopoţeilor legaţi de gâtul caprelor se auzea când adia vântul. — Asta numai pentru a vă face plăcerea. Sau. acolo. întorcându-le spatele. nu-i aşa? Vă interzic să atingeţi un fir din părul lui Nevers. — Ei. şi eu. Era dintre aceia al căror glas nu tremură la supărare. să dormiţi cu toţii tun. în treacăt. aşezat la capul podului de scânduri. careşi vărsa apele în Clarabide. nehotărâţi. lumina opaiţului nu putea coborî în şanţuri. Dealtfel. Dădu de grămada de fân împrăştiat de Carrigue şi trupă să. în care lucea ici şi colo câte o licărire roşietică.. Cavalere. care făcuseră cunoştinţă cu săbiile spadasinilor. şi Nevers nu va veni. strălucea slab. Dacă trebuie să moară. nu-şi doreau altceva decât să se îndepărteze. Orice-ai auzi la noapte. nu veţi găsi prea mulţi normanzi mai tari în materie ca fratele Passepoil.. însă Passepoil reuşi să fure.. vă cedăm locul. dar nu lumina mai departe de un cerc de zece sau doisprezece paşi. din cauza podului care o mască. Iată că frica mă împinge din spate. va muri de mâna mea în luptă cinstită.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Linişte. Spadasinii îl înconjurau. dacă vrea neapărat să facă treaba în locul nostru? În ce priveşte chestiunile de logică. — În ceea ce vă priveşte. Un asasinat! Ce bandiţi! Te fac să-ţi fie silă de spadă. sub pedeapsa de-a avea de-a face cu mine! Nevers îmi aparţine. Sunt chestiuni care nu vă privesc. Un opaiţ care fumega. crezându-se puternici fiindcă erau mulţi la număr. Oamenii cu fâneţele plecară în galop. adăugă Passepoil. Pajul îl va preveni pe Nevers că se află aici o bandă de ucigaşi. o noapte fără lună şi fără stele. în şanţ. continuă Lagardère. mizerabilii! îşi spunea tânărul Parizian. — Opt contra unu. Lagardère plăti totul. Aha! De asta aţi vrut să învăţaţi lovitura lui Nevers! reluă el.. care-şi luau de ham caii încărcaţi cu furaje. un sărut ţaţei care-i cerea banii pentru vin. insinua Passepoil. — În şa. o ruşine că am băut cu asemenea oameni! — Iată un cuvânt prea aspru! suspină Passepoil lăcrimând. Matracuca trase obloanele şi puse zăvoarele. şi va fi o partidă . Galopul cailor se stinse în depărtare. Cocardasse-junior blestema în gând cu toate înjurăturile savante produse de cele două pământuri roditoare: Gascoigne şi Provence. însemnând coliba vreunui plugar sau căsuţa unui păstor.

.. — Mi se pare că cunosc numele acestui ticălos.. Îl sâcâia ideea cum să pătrundă în acest castel inabordabil. Castelul îşi ridica perpendicular masa enormă deasupra capului său şi podul trăgea un arc negru pe cer.. într-adevăr. E Saldagne. Ajunse sub pod. Eu sunt. Voluntarii goliseră un loc mare. Aceşti eroi sunt adevăraţi draci care nu-şi îndreaptă spre bine forţa lor excepţională. Şi strigă cu precauţiune: — Cocardasse? Lagardère rămase nemişcat. zise acesta coborând cu precauţiune scara îngustă şi dreaptă. gândi Lagardère. Ochii i se obişnuiau cu întunericul.. exact în partea unde se afla acum Lagardère. Am poruncit să fie pusă aici o santinelă. — Să vorbim încet.. Mă rog! Dar ce-am să-i spun acestei mândre frumuseţi? Parcă văd străfulgerarea duşmănoasă a ochilor ei negri. — E cu neputinţă. Eram sigur! Să coborâm scara. sprâncenele ei de vultur încruntate de indignare. o nuanţă din gama italiană. Dar ce-o mai fi? se întrerupse el deodată. vă rog. sub mantie. când vorbise. Mii de draci! Dacă-i aşa.. — Ba da.. Nici n-ar fi dorit o asemenea aventură dacă ar fi lipsit câteva dintre aceste obstacole. paşi de gentilomi. un om înalt şi cu ţinută impunătoare. Îşi frecă bucuros mâinile. E un monsenior. zăvoare. Trebuie să găsesc ceva potrivit. cea mai frumoasă partidă din lume.. domnul de Peyrolles. Bâjbâind. redevenind iar vesel cum îi era firea. Iată prima treaptă. se auzeau paşi pe marginea şanţului. înfăşuraţi în mantii lungi. acolo. — Să facem cunoştinţă cu terenul. Lagardère gândea: — Al naibii să fiu dacă nu joc şi eu un rol în comedia asta! Cei doi bărbaţi coborau. Dar se mai gândea şi la altceva. Se vedea bine că privirea lor încerca să pătrundă întunericul şanţului. Opaiţul aşezat sub pod lumina doi bărbaţi care stăteau nemişcaţi. răspunse celălalt. — Minunat! Minunat! îi voi spune. Maestrul Cocardasse să fi spus adevărul? Domnul duce e întovărăşit? Zgomotul paşilor încetă. ziua de mâine va vedea opt netrebnici ucişi. — Inutil. Firar să fie! Ia să isprăvim cu elocinţa. — Asta-i bine! exclamă el. Un zgomot îi ajunse la ureche. îl recunosc. . lângă fereastră.. Pe dracu dacă vom vedea măcar vârfurile săbiilor! Se afla acum la piciorul marilor ziduri. — Faenza! mai strigă al doilea interlocutor. — Bine! gândi Lagardère.. mâna lui Lagardère întâlni fereastra joasă. Ziduri. şopti unul din ei. în faţa ferestrei joase. paznici.. Privi întinderea de pământ cu mulţumire şi gândi că se vor simţi bine în acest loc pentru a se duela. — Vedeţi! exclamă domnul de Peyrolles. îşi zise el. Tovarăşul lui Peyrolles părea. La dracu! Domnul duce va sosi într-o furie oarbă. şi vai de pielea noastră! Ce noapte! Va trebui să nimeresc cu spada la întâmplare. replică Peyrolles. murmură tovarăşul său. frumosul Lagardère îşi bătea joc de toate. Saldagne! — Prezent! răspunse Lagardère folosind la întâmplare accentul spaniol.. Lagardère crezu că recunoaşte în accentul acestuia. răspunse Peyrolles... Aici. cu care sunt dotaţi. Îi voi spune. monseniore.. — Nu văd pe nimeni. Peyrolles chemă pentru a treia oară: — Passepoil? Staupitz? — Dacă totuşi nu e unul dintre ai noştri?. căci se auzea clinchetul pintenilor. „Să escaladez acest zid cu ajutorul pumnalului ar fi o treabă care ar dura o noapte întreagă”.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu ratată. Acest Nevers e o minune! Se opri să asculte. — Oh! Oh! gândi Lagardère.

— Putem avea încredere în el? — Dacă-l plătim bine. tu nu vei scoate nici o vorbă. vrea să-i predea. dar nici tu. — Neîndemânaticule! strigă el. — Am făcut tot ce am putut. — Am ajuns prea târziu. nici eu n-avem înfăţişarea lui Nevers. — Eu nu ştiu nimic. apoi va apărea o femeie dindărătul porţii cu zăbrele. continuă stăpânul... — Copilul!.. Obloanele se vor deschide. întrerupse cel ce era numit monsenior. reîncepu foarte încet Peyrolles. zise necunoscutul aplecându-se spre el. reluă domnul de Peyrolles. — Şi ce importanţă are? spuse Peyrolles. dar n-am cum.. dar am ghicit eu. — Adsum? întrebă Peyrolles. răspunse Peyrolles cu un aer pocăit.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Inutil. da. — Saldagne? strigă Peyrolles.. ea trebuie să fie. Ce fel de om e acest Saldagne? — O canalie hotărâtă. După ce Nevers va muri. Golanii cunosc perfect numele aceluia care-i plăteşte. — Vrei să câştigi cincizeci de pistoli în afară de partea ce ţi se cuvine? — Cincizeci de pistoli? răspunse Parizianul. Ce trebuie să fac? Tot vorbind. — Copilul va dispărea. replică acesta. Se făcu tăcere. Îşi ridicase gulerul mantiei şi borurile pălăriei îi ascundeau obrazul. monseniore. cât şi naşterea fiicei lor. Dar omul nostru are o parolă de trecere. Lagardère îşi ţinea răsuflarea. împreună cu copilul. eu sunt prea slăbănog.. care are o balama. dar vei pune degetul pe gură. Stăpânul stătea pe gânduri. Am găsit registrul unde don Bernard a înscris căsătoria domnişoarei de Caylus cu domnul de Nevers. — Vino aici! Lagardère se apropie. — Are obiceiul s-o spună în franceză: Iată-mă! — Iată-mă! repetă involuntar Lagardère. — Eşti de acord? — Sunt de acord. dar acesta era la fel de bine ascuns de întuneric. — Prezent! răspunse din nou Parizianul. şi tare aş vrea să ştiu. E deviza lui Nevers. — După ce Nevers va muri. înţeleg. n-au vrut să creadă că era vorba despre domnul marchiz de Caylus. Ea îţi va vorbi. îşi spuse Lagardère. gândi Parizianul. moştenirea revine direct copilului. Lagardère asculta încordat. şi acest Saldagne are aproape talia ducelui. Doamna Marthe mi-a dat-o. se străduia să desluşească trăsăturile necunoscutului. Stăpânul izbi din picior cu mânie. continuă stăpânul. — Aş fi vrut să nu am alt confident în afară de noi doi. titlurile care-i stabilesc drepturile. . E de necontestat că am de-a face cu două adevărate canalii. Cheamă-l. Dar cine? Aurore? Da. continuă omul de încredere. fiindcă nu ştia nici ea. Înţelegi? — Ca s-o fac să creadă că suntem spionaţi? Da. — Vei rosti asta foarte încet sub fereastră. — Sunteţi prea înalt. — Da. — Au luat-o înaintea noastră! zise stăpânul cu ciudă. — Şi asta e bun de ştiut. Doamna Martha n-a putut să-mi spună asta. — Degeaba le-am vorbit. Aş fi vrut să evit acest act de violenţă. — E întuneric beznă. — Îl recunoşti? întrebă stăpânul pe Peyrolles. — Vii dinspre capelă? întrebă acela care părea să fie stăpânul. — Ei bine? — Paginile conţinând aceste înregistrări au fost smulse. replică Peyrolles. Speră să-l vadă la noapte pe Nevers.

— Nu văd nimic. — De ce-mi vorbeşti atât de rece? De ce nu-mi spui Aurore? Eşti oare supărat pe mine? . Apoi. aşa cum doresc să-l ucidă pe tatăl ei. unde eşti? Lagardère îi întinse mâna. spuse stăpânul. bolborosi Parizianul. ea o luă şi o apăsă pe inimă. Şi totuşi. trebuie să pun mâna pe ea. murmură Lagardère. — Sst! făcu domnul de Peyrolles. doamnă.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — E deştept băiatul. dar palidă şi răvăşită de spaimă. care se jena să surprindă anumite secrete. Trebuie! Dacă n-o scot de acolo. Devenise înţelept. simţi că-i vin lacrimile în ochi. spre Hachaz. Philippe. dădace nepotrivite pentru o tânără domnişoară. Simt că înnebunesc! Nu-ţi mai recunosc glasul. — Să ne despărţim. Unde-ţi sunt însoţitorii? Fără să şovăie. ca să vadă dacă obloanele se deschid pe balamalele ruginite. În femeia care se apleca peste fereastră recunoscu perfect de bine pe Aurore de Caylus. infamii o vor ucide. Era foarte agitat. — Am atâtea lucruri să-ţi spun! continuă ea. dar curând auzi un zgomot uşor din interior. — Philippe. căci gândurile îi cloceau în creier. nici la escapada amoroasă. şopti stăpânul. spuse ea. suntem trădaţi! — Fiţi curajoasă. de efortul pe care l-am făcut de a nu vârî sabia în burta acestor mizerabili! Dar trebuie să merg până la capăt. Toţi trei traseră cu urechea. doamnă. continuă tânăra femeie. — Şi-mi veţi număra în palmă cincizeci de pistoli? — Aşa voi face. — Oare tu eşti? exclamă ea. De acum înainte. îl vei lua în tăcere şi mi-l vei aduce. — Dumnezeu va ţine seama. vreau să ştiu! Îşi prinse capul în mâini. Să răpesc fetiţa? Căci acel pachet trebuie să fie fetiţa. în ultimele mele clipe. deşi era îndrăzneţ ca un leu. Şi cu cea mai cinstită bună-credinţă. Lagardère îi urmărea cu privirea. Poate că în acea clipă se năştea un alt om în el. la pândă. Putem afirma că nu se mai gândea deloc la duel. Lagardère arătă partea şanţurilor de dincolo de pod. cu cealaltă îşi apăsa fruntea. Dacă în clipa aceea i-aţi fi spus lui Lagardère că intenţionase să intre cu forţa în camera acestei femei. Se auzea un zgomot îndepărtat pe câmp. De unde să încep? — N-am timp. Noaptea era foarte întunecoasă. Şi obloanele se deschiseră. eşti sigur că n-ai fost urmărit? Suntem vânduţi. ar fi dezminţit totul. Philippe. Se deschideau zăbrelele din spatele obloanelor. dar ochii Parizianului se obişnuiseră de multă vreme cu bezna. Cu una din mâini ţinea povara despre care vorbiseră domnul de Peyrolles şi însoţitorul său. în fân. şi pe curând! — Pe curând. Fir-ar să fie! Totuşi nu de asta am venit aici! Se plimba acum cu paşi mari printre clăile de fân. — Bine! Îţi aminteşti parola? — Iată-mă! — Noroc bun. Aurore privi înaintea ei. şi răspunse. Dar cui să i-o încredinţez? Nu cunosc aici decât pe Carrigue şi oamenii lui. Lagardère se împletici. la fel de frumoasă. Lagardère sări peste snopii de fân care-l despărţeau de metereze. Se uita mereu la fereastra joasă. — Sunt omul dumneavoastră. Febra nebună ce-l cuprinsese se opri măcar pentru câteva clipe. Îşi şterse fruntea udă de sudoare. — Acolo. — Ce-i de făcut? îşi spuse el. — Adsum? zise un glas dulce şi tremurător de femeie. ca şi cum ar fi vrut să-şi stăpânească gândurile răzvrătite. Să ne grăbim. Peyrolles şi însoţitorul său urcară din nou pe scară. sub fereastră: — Iată-mă! — Dumnezeu fie binecuvântat! rosti vocea de femeie. reluând: — Femeia îţi va da un pachet. Nu văzu nimic.

de voie. jalnic şi prelungit. Philippe. albă şi trandafirie. mai apropiat. De i-am fi pus să ghicească. iubitul meu Philippe. spunea el. Nu te teme de nimic. un înger adormit! Lagardère îi . Se urzeşte o infamie împotriva noastră. Ah. Voia să-şi înfrumuseţeze crima. de nevoie. Era în întregime preocupat de rolul său de dădacă. unde îl chemă în acelaşi timp o scrisoare plină de rugăminţi a tinerei sale soţii şi o misivă insolentă a cavalerului Lagardère.. † Capitolul 7 — Doi contra douăzeci Într-adevăr. Trei oameni cu goarne de păstor erau postaţi pe drumul spre Argeles. Iată-l pe frumosul nostru Lagardère. pe socoteala lui Caylus-Verrou. Dar Philippe de Gonzague nu avea obiceiul să atace direct. Sunt paginile smulse din registrul capelei. Nu îndrăznea s-o sărute. din al cărei piept izbucniră suspine. Fugi. Dar eşti la fel de tulburat ca şi mine. — Te iubesc îi strigă printre lacrimi. nu mai e în siguranţă la mine. Aurore. incorigibil luptător. Ducea copilul cu stângăcie. În clipa când îl primea. O legăna în braţele sale. neîndemânatice în această meserie nouă. pentru a nu frânge inima tinerei mame. Era o fiinţă frumoasă. cu ochii umezi. şi-ar fi vrut să aibă o pernă de vată în fiecare mână. te voi asculta întotdeauna. Scrisoarea mea te-a lămurit cred. Nu mai avea decât o singură preocupare pe lume: să nu trezească fetiţa!. Lagardère îl primi fără să scoată o vorbă. — S-o mai îmbrăţişez o dată! strigă sărmana mamă. triplu nebun. Philippe..Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Să ne grăbim. dar neputând să-şi împiedice râsul. Hârtiile erau într-un plic cu pecetea capelei din parohia castelului Caylus. să ne grăbim! — Te ascult. Apoi închise obloanele şi dispăru. Se temea să vorbească. era un semnal. De-a lungul acestui drum existau multe locuri potrivite pentru comiterea unei crime. Aurore. Dar o privea pe micuţa Aurore. pe care trebuia să treacă ducele de Nevers pentru a se duce la castelul Caylus. nani!. Iat-o pe micuţa noastră scumpă. Dă-mi-o înapoi... Pleoapele închise aveau gene lungi. auzi în vale un sunet de goarnă. — Nani. copilul tău e în siguranţă. Primul dintre aceşti oameni trebuia să dea un semnal în momentul când ducele de Nevers va trece râul Clarabide. Un al doilea semnal.. fiţi convinşi. nu credeam inima mai tare! Cine ştie când îmi voi mai vedea fiiica. ia-o. Privea cu grijă unde călca. iată deci prima sabie din Franţa şi Navarra cu o fetiţă de doi ani în braţe. moştenite de la mama ei. foarte încurcat. tot viitorul copilului nostru. al doilea când va intra în pădure şi al treilea când va ajunge la primele case din cătunul Tarrides. să nu zgâlţâie fetiţa adormită.. Lagardère simţi că îi întinde un obiect alb şi întrebă: — Ce-i asta? — Ştii doar. Lacrimile îi înăbuşiră vocea. Asasinatul trebuia să se numească răzbunare şi să-l treacă. zise Lagardère jucându-şi rolul până la capăt. — Ce dracu o mai fi şi asta? gândi Lagardère. Îi întinse copilul. exact ca un notar care face exerciţii militare. Lagardère luă hârtiile în tăcere.. care dormea înfăşurat într-o blană mătăsoasă. Ea îi trase mânala buze şi o sărută cu foc. Un înger frumos. Era. nici unul dintre camarazii lui n-ar fi putut spune cu ce se ocupa acest teribil spadasin pe drumul exilului. sărmanul meu Philippe. — Trebuie să fie un semnal! exclamă domnişoara de Caylus.. mătăsoase. îşi trimise nota tristă în tăcerea nopţii. salvează-te! — Adio.

. aceste câteva cuvinte venite din fundul inimii sale ca o căinţă: — Ah! N-am ţinut niciodată un copil în braţe! În acel moment se auzi un al treilea semnal în spatele căsuţelor din cătunul Tarrides. care era un zâmbet prelung.. cavalere Lagardère nici nu se gândise să scoată spada. ca să ştiu unde eşti. să aştepţi prima lor mângâiere. Apoi. Lagardère tresări şi se trezi. şi tatăl ei. La Primul sunet al acestui pas. să le pândeşti primul zâmbet. în pădure şi pe munte. pe când mama ei plânge. Dacă-i aşa. Erau pentru Nevers. — Te desfid să mă convingi. Nevers cobora treptele scării înguste. în sfârşit. Asta va schimba multe. îl întrerupse Nevers. îşi va băga minţile în cap.. . îşi zicea el. prin grijă şi tandreţe. Apoi mai gândi: — Ce plăcut trebuie să fie să câştigi încetul cu încetul. Acestui smintit de Lagardère i s-a încredinţat un copil. cavalere! strigă el. care dormea din ce în ce mai bine. începu el. Îl văzu trecând pe sub opaiţul care lumina imaginea Fecioarei de la capul podului. cum doarme! La ce se gândesc oare frunţile astea mici. Şi mii de naivităţi tandre. — Oare acest cavaler nebun vrea să se joace de-a baba-oarba cu mine? zise cu un început de nerăbdare. — Când v-am trimis mesajul azi-dimineaţă nu ştiam ce ştiu acum. N-am mult timp pentru dumneata. Se împiedica de baloturile de fân aruncate ici şi colo. înainta bâjbâind. domnule duce. Apoi reluă: — O. dar care ar fi adus lacrimi în ochii tuturor mamelor. Şi. răspunse Parizianul. apoi nu mai văzu decât silueta unui om înalt şi mândru. oprindu-se: — E-hei! Nu-i nimeni pe aici? — Sunt aici. Parizianul legăna în continuare fetiţa. — Oh! Oh! făcu tânărul duce cu un ton batjocoritor.. care i-ar fi făcut pe bărbaţi să râdă. Fetiţa va deveni o femeie în stare să farmece.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu asculta respiraţia atât de dulce şi pură. — Trebuie mai întâi să mă ascultaţi. Nu trecu nici un minut şi Lagardère ghici de ce sunaseră de trei ori goarnele în vale. vai! şi să sufere. Un pas vioi şi sonor se auzi din spatele cârciumii „La Mărul lui Adam” nu putea fi confundat cu mersul soldaţilor care fuseseră acolo cu câtva timp în urmă. — Şi cât e de liniştită. încununate de bucle îngereşti? Există un suflet în acest trup. Parizianul auzi cum îşi scoate sabia şi cum spune printre dinţi: — N-ar fi rău să am vreo doi purtători de torţe. după mesajul pe care l-am primit azidimineaţă din partea dumitale. îmi dau seama. dragostea micilor făpturi. — La treabă. care de obicei sărea singură din teacă. Când atinse pământul. la fel ca frumosul îngeraş pe care-l ţinea în braţe. Lagardère îşi spuse: — El e! Probabil că Nevers îşi lăsase calul la marginea pădurii. şi cât de uşor trebuie să fie să te devotezi în întregime fericirii lor Şi mii de alte nebunii care n-ar fi trecut prin gândul multor oameni de bun-simţ. Arată-mi doar spada. lipite de marginea şanţurilor. Nu ne place să luptăm pe bâjbâite.. care dispăru imediat. Frumosul cap îngândurat al lui Philippe de Nevers fu luminat cu intensitate timp de o secundă. Visase că e tată.. Se îndreptă repede spre locul de unde se auzise glasul. În gardă. Ah! Ah! îşi întrerupse el şirul gândurilor. şi binecuvântat fie Domnul că sunt numai eu Nevers nu auzi deloc a doua parte a răspunsului. Uite că te zăresc. De astă dată părea să moţăie. Lagardère îi admira liniştea profundă şi somnul.

Se năpusti cu toată forţa asupra adversarului său şi îi dădu lovitură după lovitură. însoţind fiecare negaţie cu un atac brutal şi brusc. al unui Nevers mânios.. — Ai văzut vreodată într-o sală de scrimă o astfel de partidă? îl întrebă Lagardère cu mândrie naivă. până la capăt. Apoi o aşeză în fân. Nevers crezuse că Parizianul se servea de mantia înfăşurată în jurul braţului stâng ca de un scut. cu un copil adormit în braţe. Fiica mea în braţele dumitale? Lagardère învelise preţioasa povară cu mantia. tăticule. Sângele îi îngheţă în vine la gândul loviturilor furioase pe care le dăduse la întâmplare.. Pariez pe o sută de pistoli. voi putea răscumpăra pe . părând în continuare şi. haide. cu acea repezeală care îl făcea de temut pe teren. Luaţi seama? Furios. Parizianul se văzu lipit cu spatele de zid. domnule duce. răspund de fiica dumneavoastră cu viaţa.. îşi scoase sabia. Sângele i se urcă brutal în urechi. Să susţii atacul lui Nevers. şi al naibii să fiu dacă-i am. — Încetişor! zise el. fără să riposteze. În întuneric. lângă zid. Nevers făcu maşinal ce i se ceru. spuse el reluând deodată glasul său viril şi serios. La un moment dat. — Nu! răspunse Nevers. — Dar spune-mi măcar că am făcut o treabă frumoasă! Zău sânt leoarcă. orice s-ar întâmpla Acestea fiind spuse. Dumneata eşti în stare să mi-o trezeşti! — Dar cel puţin îmi vei spune. Trebuie oare să vă despic craniul pentru a vă împiedica să ucideţi copilul? Vorbele căzură ca o lovitură de trăsnet. Nevers vru să ridice mantia. Parizianul pară loviturile. Sabia sa ar fi putut. Dar Lagardère îi dădu o lovitură aspră peste mâini. pe cuvânt. iată un adevărat eroism! — Mă ascultaţi? zise pentru ultima oară. micuţa şi cu mine. nebun de curaj. sub pod. Apoi începu să dea înapoi. dar nebun de onoare. un copil care nici măcar nu s-a trezit? În numele cerului! imploră tânărul duce. — Copilul meu! repetă el. — Vedeţi bine că nu mai pot da înapoi! spuse Lagardère cu un accent de deznădejde care avea partea ei comică. uşurel. Să rezişti atât de mult dorinţei să înapoiezi loviturile. repeta: — Ascultaţi-mă! Ascultaţi-mă! Ascultaţi-mă! — Nu! Nu! Nu! răspundea Nevers. — Pe toţi dracii din iad! exclamă Lagardère ostenit de atâta apărare şi răbdare. zise Parizianul care sufla ca un cal învingător după cursă. Tăticule. pe legea mea! Nu! Vreau să vă spun.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Făcu un pas cu sabia ridicată. fără să ripostezi o singură dată.. n-aş crede. Ai vrea să ştii. Suntem prieteni vechi noi doi. Sabia căzu din mâinile lui Nevers. Aşa era şi obiceiul. — Ce drac de om! Nu voia să mă lase să vorbesc şi iată-l acum că pretinde să mă forţeze să-i spun poveşti. La început. de fiecare dată când respingea spre dreapta sau spre stânga spada lui Nevers.. foarte uşor. nu-i aşa? Ajunge cu sărutările. — Înapoiază-mi fiica! Spunând aceste cuvinte. Dacă mi s-ar spune că eşti vândut marchizului de Caylus. că trezindu-se îmi va zâmbi. — Domnule duce.. nu-i aşa? Glasul tânărului duce tremura de furie. Nevers crezu că-şi bate joc de el. Al dracului om! se întrerupse el parând primul atac al lui Nevers. — Vă sunt foarte îndatorat.. Lagardère luă poziţie.. — Cavalere. spunând în acelaşi timp: — Vă rog doar să mă ascultaţi! — Ca s-o mai insulţi pe domnişoara de Caylus. spuse el. — Nu. Lasă-ne acum. eşti nebun ca mine şi ca atâţia alţii. O acoperi cu poala mantiei cu atâta grijă şi precauţie încât ar fi întrecut orice dădacă. Ce grindină de lovituri! Loviţi ca o moară care se roteşte. — Cu atât mai bine! ripostă Nevers. ia sărut-o.

dinspre Hachaz. şopti el ridicându-se. vorbindu-şi singur. era un bărbat tânăr. ca să am şi eu un îngeraş blond de mângâiat. răspunse Parizianul râzând. Nevers îl asculta uluit. Să vedem. nu mai am decât un gând: să mă însor cât mai curând. — Astfel încât. Iată că ne-am termânat toaleta. să mă ajute! — N-am avut niciodată cinstea să-l întâlnesc pe prinţul de Gonzague. spuse el cu glas adânc emoţionat nu te cunoşteam. doar că există un plic cu pecete. cel mai bun prieten al meu. zise domnul de Nevers. — Dacă aş putea să-l înştiinţez pe Gonzague în ce situaţie mă aflu. care se chinuia. Oricare ar fi numele acestui mizerabil. Ah! Cât de mult vă iubeşte. care este o femeie sfântă. se petrec lucruri stranii aici! Fiindcă tot sunteţi dispus să vă bateţi. — Eu. Dar să nu ne pierdem în presupuneri. la castel. — Acest Peyrolles. — N-aud nimic. Lagardère îşi lustruia liniştit spada cu poala mantiei. Îi povesti în câteva cuvinte conversaţia pe care o surprinsese. termină Lagardère. acum ne vom pune în mişcare pentru o cauză dreaptă. — Nu era domnul de Caylus. nu mai am nimic să vă spun? Nimic. — Pentru că dumneavoastră sunteţi un duce. mă auziţi? Aş fi vrut să sărut pământul de sub picioarele ei ca să ispăşesc înfumurarea mea neghioabă. Nevers se aplecă şi el să asculte. — Credeam că vin. dojeni Nevers. Numai cu ajutorul acestei parole am putut-o înşela pe Aurore de Caylus. replică Parizianul. sub învelişul de blană al copilului: actul de naştere al copilului şi actul dumneavoastră de căsătorie. răspunse Lagardère. — Un atac? întrebă Nevers. El! protestă Nevers.. Parizianul se aplecă brusc şi-şi lipi urechea de pământ. şi aici.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu cât se poate greşeala de a fi vorbit cu uşurinţă despre mama ei. — Lagardère.. sosirea Aurorei şi tot ce urmase. Ai văzut-o deci pe Aurore? — Am văzut-o! — Unde? — Aici. Cunoştea până şi parola. am câştigat astă-seară cincizeci de pistoli fără să mă deranjez.. De astă dată nu mă înşel. — Ai să mă omori. veţi fi servit. linişte! Îngenunche cu repeziciune. — Nu mai pricep nimic! — Vai. domnule duce. E cu neputinţă! Acest Peyrolles are o mutră de canalie. gândi cu glas tare Nevers. care acum este aici. am avea o spadă în plus. e un tip abil şi măsurile pe care şi le-a luat sunt perfecte. la această fereastră. Dar. întrevederea avută cu domnul de Peyrolles şi cu un necunoscut. . frumoasă şi nobilă. Am făcut destule prostii. Lagardère clătină din cap. — Şi ea ţi-a dat copilul? — A crezut că-şi pune copilul sub protecţia soţului ei. nu ştiu dacă era el. este omul de încredere al lui Philippe de Gonzague. slavă Domnului! curând şi încă după pofta inimii. Ah! Ah! Frumoaso! zise el admirându-şi spada lustruită care părea să atragă toate razele împrăştiate ale nopţii şi le reflectă ca un mănunchi de scântei răzleţe. zise el. ţine-te bine! Ne vers îi prinse mâna.. — Despre cine vorbeşti? — Despre bravii însărcinaţi să vă asasineze. spre vest.. Cu siguranţă că s-a lăsat cumpărat de Caylus. Şi. domnişoaro!. Apoi adăugă ridicându-se: — Cineva se târâie acolo.. Ai un suflet nobil. fratele meu. domnule duce.

prietenia noastră e pe vecie. O jumătate de oră pentru duş şi întors. improvizară repede un sistem de baricade pentru a rupe cel puţin primul atac al agresorilor. domnule duce. Vă rog să-mi daţi o mână de ajutor. răspunse el. Peste un minut nu veţi mai putea trece. Nevers îşi puse degetele la gură şi fluieră răsunător. De acum înainte. Un fluierat asemănător îi răspunse din spatele cârciumii „La Mărul lui Adam”. — Ah! zise Lagardère. Nevers îngrămădea snopii de fân servind drept fascină. apoi un fluierat îi înştiinţa că intrase în pădure. jos. pe viaţă şi pe moarte! Lagardère îi întinse mâna. — Grăbiţi-vă. — Îi credeam jos. zise Nevers. Lagardère şi Nevers. Pajul ascultă de îndată şi Lagardère îl prinse în braţe. spuse omuleţul. şopti Lagardère.) 12 . zise Lagardère uimit.T. Cocardasse trebuie să fie cu el. cât mai avem timp. domnule duce! Puţin pentru dumneavoastră şi enorm pentru fetiţă! Fortificaţiile erau terminate. se mai aflau tot felul de scânduri. Copilul se încorda şi sări peste gura şanţului. bârne şi crengi uscate. Sări! îi ordonă. După o clipă. Nevers spunea: — Şi cum aşa. băiete. nu voi uita asta niciodată. — Ia te uită! zise tânărul duce arătând cu degetul un obiect care strălucea palid de cealaltă parte a podului. Când şi-au dat seama că sunteţi doi. Porneşte! Îl prinse de picioare şi îl ridică.. un netrebnic scrupulos. Vauban12 i-ar fi invidiat pentru această fortăreaţă improvizată. În fundul şanţului. oamenii înaintează pe acolo. Întrebarea este să ştim dacă va putea ajunge până la noi. a înlocuit zidurile cu tranşeele apărate în adâncime de ziduri (1633—1717). Într-adevăr. care nu-şi lasă niciodată sabia să ruginească. (N. — Asta-i spada fratelui Passepoil. Lagardère adunase materiale de ici şi de colo. luând căruţa ca punct de sprijin şi locul unde dormea copilul ca centru. Nu însemnau mare lucru. pe jumătate încărcată. Se întrerupse pe neaşteptate pentru a întreba: — Aţi venit singur? — Cu un copil. specialist în fortificaţii şi asedii. O jumătate de oră! Trebuiau să reziste o jumătate de oră! Tot lucrând cu râvnă. E sprinten şi îndemânatic. Parizianul dirija lucrările. pajul apăru pe marginea şanţului.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Mi-ar plăcea mai bine să-l am acum pe Carrigue şi pe oamenii mei cu carabinele lor. Oamenii mei sunt acolo. pajul meu. ducele îl trase spre pieptul său şi îl îmbrăţişa. — Îl cunosc. Ridicară o citadelă destul de precară. i-au luat şi pe contrabandiştii din Mialhat. dar care avea meritul de a fi fost construită într-un minut. ce importanţă are? Te vei urca pe cal. Dacă ar fi posibil să-l facem să vină. — Cavalere. Douăzeci sau opt. — E un copil de treabă! exclamă Parizianul îndreptându-se spre el. Cei doi asediaţi se bizuiau pe asta dar mai ales pe spadele lor. pe care cosaşii o lăsaseră acolo la venirea lui Carrigue şi a oamenilor săi. Aceştia nu mă vor ataca. Rezistăm noi o jumătate de oră dacă ne lasă să ridicăm întărituri. în afară de snopii de fân împrăştiaţi sau adunaţi. dar în bezna nopţii îi puteau stingheri grav pe atacanţi. Se scurseră doar câteva secunde. Lăsau şi locuri de trecere. — Sunt peste tot! — Dar nu-s decât opt? — Sunt cel puţin douăzeci. Mai era în şanţ şi o căruţă. Berriehon. — Ce dracu! spuse Lagardère. — E în stare să treacă şi prin gaura acului! spuse Nevers.. în cătunul Gau. cavalere? Te vei bate deci pentru mine? — Şi încă cum. Mareşal al Franţei.

Acum Lagardère trebuia să fie aliatul ducelui. Se aflau acolo nu numai contrabandiştii din Mialhat. la săbii! Zgomote înăbuşite se auziră în noapte. remuşcările şi durerile lui Cocardasse-junior şi ale fratelui Passepoil! Suntem de acord că erau doi netrebnici. se miră foarte mult. — Ei bine. Peyrolles luă sarcina de a-şi înştiinţa stăpânul şi de a o supraveghea pe Aurore de Caylus. Acum. Peyrolles nu putea concepe îndrăzneala acestuia de a se împovăra cu un copil în momentul luptei. de sus până jos. — De ce nu eşti la postul tău? îl întrebă. dacă trăiesc... Aurore de Cayus era prevenită. Lagardère se desprinse din îmbrăţişare. Înţelese din instinct ce efect produsese asupra unui suflet cinstit şi tânăr descoperirea subită a unei trădări. — La ce post? — Nu ţi-am vorbit adineauri în şanţ? — Mie? — Nu ţi-am promis cincizeci de pistoli? Urmară explicaţiile. Matadorul şi Saldagne fură trimişi să recruteze oamenii. strălucind de atâta glorie. Apoi. mai mult decât ei. Degeaba i se spunea că Lagardère pândea şi el tot să atace şi că între Nevers şi el era război pe viaţă şi pe moarte. Din această cauză întârziase atacul. Asasinii se năpusteau asupra lor din toate părţile deodată. fu cuprins de mare spaimă. În primul rând războiul era purtat de mercenari. dacă mor. iar cu mâna stânga se ţineau uniţi. În aceste vremuri. când află numele omului căruia i se dezvăluise. — Iată-i. Spada nu valora în ochii lor mai mult decât un stilet sau un cuţit de bandit.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Frate. întunericul păru să prindă viaţă şi un mare strigăt îi învălui. Staupitz. dedesubtul căreia era haosul.. mai ales pe lângă frontiere găseau totdeauna spadasini gata să se vândă. Pe neaşteptate. îl întrerupse Parizianul. — Dacă mor. Văzându-l pe Saldagne. — Nu veţi muri. Îşi câştigau existenţa. Căci ceea ce Peyrolles nu ghicise era comportarea parizianului. † Capitolul 8 — Lupta Erau cel puţin douăzeci: pajul nu minţise. Pinto. Domnul de Peyrolles îi întâlnise pe spadasinii aşezaţi la pândă. Peyrolles nu se linişti defel. În acel secol atât de măreţ. Când Peyrolles îşi dădu seama că o scrintise. . ci şi vreo şase bandiţi adunaţi în vale. vom Împărţi tot ce am. nu exista ceva cu adevărat remarcabil decât într-o anumită pătură de suprafaţă. Ucideau pentru bani. Şi încă stratul acesta de deasupra avea destule pete printre paiete şi brocardul cu care se împodobea! Războiul îi demoraliza pe toţi. Cu sabia în mâna dreaptă. pentru partea mea de fericire. Dar cine ar putea descrie emoţia adâncă. Dar aceşti pârliţi nu o făceau din răutate.. exclamă cu emoţie Lagardère. Cei patru spadasini se înapoiară bine întovărăşiţi. Putem spune acelaşi lucru pentru majoritatea generalillor ca şi pentru ultimul soldat: spada era doar o unealtă şi curajul un mod de a-ţi câştiga pâinea. Lagardère şi Nevers luptau. Vinovate erau vremurile şi moravurile. repetă Nevers. reluă el. voi fi eu tatăl ei! Rămaseră o clipă îmbrăţişaţi şi niciodată două inimi curajoase nu bătuseră atât de aproape.

Prima înconjurase şanţurile pentru a se apropia dinspre vest. Lagardère şi Nevers îi vedeau foarte desluşit. Spadasinii şi noii lor aliaţi se despărţiseră în trei grupe. condusă de Saldagne.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Cocardasse şi Passepoil îl iubeau pe micul lor parizian. deasupra acestui strigăt unanim. fatalitatea îi punea în faţa lui! Nu aveau nici un mijloc să se dezică! Săbiile lor aparţineau lui Peyrolles care îi plătise. . Fă ca mine. Scoţând sabia şi lovind de-a curmezişul. compusă mai ales din bandiţi şi contrabandişti. făcu la început minuni. frate Passepoil. Puţini dintre ei ajunseră până la cei doi campioni ai noştri. se poate spune că prietenia lor nu aveau ca mobil vreun interes.. întotdeauna rezemaţi de zid. Cocardasse şi Passepoil erau în stare să fie buni chiar şi în afara afecţiunii a cărei origine o cunoaştem. pentru că se oglindeau în faptele gloriosului lor elev. Acest al treilea era germanul Stapitz. Nevers şi prietenul său luară la rândul lor ofensiva. dar numai un singur bandit rămase la pământ. Copilul nare de ce să se teamă. venind pe scara îngustă. — Iată-mă! Iată-mă! strigară amândoi în acelaşi timp. Retragerea nu semăna încă cu atacul. În ce mă priveşte. Când se puseră în mişcare pentru asalt îşi strânseră mâna cu tristeţe. Apoi respirară amândoi uşuraţi: se simţeau cu inima mai împăcată. Passepoil îl imită. — Nu se poate aşa ceva. Adăpostul. domnule duce! Vă previn că sunt capabili să vă înveţe propria dumneavoastră lovitură secretă dacă nu cumva aţi uitat-o. I-ar fi putut număra pe cei care se strecurau încet pe scară. Luptaţi cu prudenţă. Amândoi şi-ar fi expus cu drag viaţa pentru Lagardère. care era cu un capmai înalt decât ei. Au stat o oră întreagă fără să scoată un cuvânt. strigând: — Pe Nevers! Pe Nevers! Şi. Dintr-o primă lovitură. Toţi aceşti oameni încăpăţânaţi. Tot eu sunt acela. se auzeau glasurile prietene ale gasconului şi normandului. — Atenţie! spusese Lagardère. am pielea prea groasă pentru spadele acestor mârlani! Fără precauţiile pe care le luaseră în grabă. murmură el cu necaz. făcută din întâmplare sau din nebăgare de seamă. Dar tandreţea pentru Henri era sentimentul lor cel mai bun şi. Când în inimile pervertite se naşte o afecţiune ea e tenace şi puternică. ţineţivă bine. şi povestea cu micul orfan din palatul Lagardère în ruine nu era singura faptă bună din viaţa lor. care:am făcut prostia asta! Dar. Asta fu tot. a două îşi păstra poziţia dincolo de pod. e apărat de stâlpul podului. deşi se amesteca şi un pic de egoism. Cocardasse nu înjură niciodată toată seara. Dealtfel. punct de onoare respectat riguros de semenii lor. Într-adevăr. ce poate părea cititorului un sărman şi pueril expedient. Să fugă sau să se abţină însemna saşi calce cuvântul dat. Spadasinii habar n-aveau de obstacolele adunate în faţa lor. în această seară. Şi Cocardasse suspină. Scoase din buzunarul pantalonilor nasturele de oţel de care se slujea în sala de scrimă şi îl potrivi în vârful săbiei. De câteva secunde. dintr-o parte în cealaltă. nu se poate. cu haine greoaie şi spade lungi. care căzu greoi pe spate. Apoi. Spate la spate. Scoteau din când în când suspine adânci şi se priveau cu un aer vrednic de milă. se năpustiră cu toţii deodată. Parizianul străpunse un bandit. şi aceia simţiră pe pielea lor îndrăzneala. Şi amândoi se aruncară înainte. care resimţeau o oarecare consolare constatând că urletul nu se adresa fostului lor elev. Passepoil spuse: — Ce vrei? Vom face ce vom putea. ii strivi ţeasta cu o lovitură de mâner. tăie braţul unui contrabandist. primul şoc al spadasinilor ar fi fost groaznic. trebuia să atace direct. De îndată ce majoritatea asasinilor începu să cedeze. în mod necugetat. se izbiră de grinzi şi se încurcară în fin. neputând săşi oprească elanul şi ajungând la un al treilea prea de aproape. Aveau sămânţa bună în ei. Se produse zgomot şi confuzie. a treia. Şi iată că.

spuse Lagardère. Erau urmările lecţiei sale de scrimă. Un cerc întunecat şi tăcut începea să se strângă în jurul lor. Ajutoarele trebuiau să sosească. Lagardère nu era nici măcar zgâriat. dragostea mea . — Iată-mă! Iată-mă! Lagardère nu avu vreme decât să-i ardă o zdravănă lovitură cu ascuţişul sabiei lui Pinto. cercul se lărgea. — Pe Dumnezeul meu! zise el ajungându-l din urmă pe Nevers. spada îi ieşea umedă şi roşie. Cercul de cadavre şi de răniţi din jurul lor dovedea oare destul . — E rândul tău. dar numai câţiva paşi. Trecuse un sfert de oră.. Acolo se aflau doi bărbaţi care ascultau. Sunteţi rănit? — O zgârietură. cu teamă în vine şi sudoarea îngheţată pe frunte. Canaliile dădeau înapoi şi peste câteva minute se împlinea o jumătate de oră. golanii nu ne vor lăsa multă vreme în pace. şi iar Şi de fiece dată. domnule duce. care nu mai rămase tot restul vieţii sale decât cu o singură ureche. amicii mei! Veţi simţi ce pot face. În spatele obloanelor ferestrei joase se afla cineva. Erau domnul de Peyrolles şi stăpânul său. se îndepărtau uneori de la locul lor pentru a aborda frontul spadasinilor. care sări din nou înainte. Trecură astfel două sau trei minute şi asaltul reîncepu. Şi amândoi ar fi putut lupta în acelaşi fel timp de o oră. de data asta mai serios şi la unison. — Domnule duce. Aurore de Caylus. În şanţuri domnea o linişte adâncă. Nevers avea doar înţepătura de pe frunte. De aceea. Matadorul şi Joel fură grav răniţi de mâna lui. Ah! Erau într-adevăr doi mândri luptători. Asta-i lovitura pe care ţi-am predato la Segorba! Acum tu.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Şi Nevers tăia cât putea de bine. Dar când să-l termine pe acesta din urmă. — E momentul să tragem tare şi violent! zise Lagardère încetişor. febra triumfului începea să-i ameţească. Afară se auzea: — Iată-mă! Iată-mă! Într-adevăr. — Iată-mă! strigă Parizianul. strigă el întorcându-se la iuţeală. văzu două umbre care se strecurau de-a lungul zidului spre pod. Matadorul scoase un strigăt şi căzu peste trupul a doi bandiţi fulgeraţi. — Mizerabilii! spuse stăpânul. — La mine. reluaţi-vă repede suflul. Cei care veneau în urma lor strigau într-una: — Pe Nevers! Pe Nevers! Şi Nevers răspundea. Dar să nu vă ocupaţi decât de dumneavoastră. — Ar fi primejdie mare dacă ar rămâne vreunul în viaţă! spuse stăpânul. căci se încălzise în joc: — Iată-mă. Fără să-şi dea seama. Iar. În afara unui partizan pe care îl aruncase pe sub roţile căruţei. Cele două umbre îşi luară tălpăşiţa. Spadasinii se dădură înapoi. eu acopăr copilul. Faenza! Dar apropiaţi-vă! Ca să ajung la voi mi-ar trebui nişte halebarde de catedrală! Şi-i împingea! Şi-i seceră! Nu mai rămăsese nici măcar un singur bandit din primul rând. — Unde? — Pe frunte. Agresorii soseau în două şiruri şi aveau grijă să îndepărteze obstacolele înainte de a trece mai departe. cavalere. Zece săbii se întinseră spre ei. Nu sunt destui zece contra unu! Trebuie oare să-i ajut şi eu? — Luaţi seama. monseniore!. Anroape că uitasem de îngeraşul blond. senior Saldagne! strigă Parizianul.. Parizianul strânse pumnii şi nu spuse nimic.

Acest zgomot slab trecu neobservat. Nevers putu să se întoarcă. îi înfipsese spada în trup pe la spate. Nevers se găsea la aproape trei stânjeni de fereastră. — Victorie strigă Parizianul. — Pe el! Pe el! strigă omul cu mască. în afară de unul singur. Profesorii de scrimă se regrupară în spatele lui. care îl ţinea de scurt pe Nevers. Prudenţa piere când se naşte beţia succesului. rănit de două ori. Amândoi aveau săbiile în mână. Lovitura fusese dată. Cel mai înalt purta o mască pe obraz. Nevers se ridică şi. dacă sunt făcuţi din carne şi oase. zise Gonzague. De la primul şoc. Cei trei spanioli se îndreptară către Nevers. care curăţase totul în jurul său. dar lumina ei difuză înălbea uşor tenebrele. şi aşa cum se face o operaţie chirurgicală. Abia putu să înainteze câţiva păşi. Faenza. Nu-şi dădeau seama că toate aceste cadavre toţi aceşti oameni scoşi din luptă erau nişte auxiliari puşi în faţă pentru a-i obosi. aminteşte-ţi! Şi răzbună-mă! — Pe Dumnezeul meu! O jur! exclamă Parizianul. Toată manevra lor tindea de câteva clipe să îi atragă înainte pe unul din cei doi campioni. cu mască pe obraz. — E mort. trebuia să reziste cu orice preţ. adică cu mare ştiinţă. Gonzague! Tu. — Înainte! repetă ducele. dacă puteţi. ci un răcnet. În această clipă. cu glas stins. Nu era el omul să strige după ajutor. în timp ce pe celălalt îl vor ţintui cu spatele la zid. . primiră fiecare câte o lovitură de spadă bine aplicată. pe celălalt! Nu era nevoie să se ducă la celălalt. Încă nu se lăsa văzută. răspunse cu răceală omul cu mască. Loviturile brutale şi laşe trase după aceea deveniră inutile. Nevers se prăbuşi. Când se apropie. Îşi spuseseră: — Doar să-i despărţim şi. într-o clipă. cel mai înalt. se ridică cu întârziere în spatele turnurilor castelului. Fugiţi! — Înainte! zise imperios Parizianul. cum se spunea pe atunci. Luna. Întorcându-se. Căzând. un leu care sare! Doi spadasini. prietenul meu. Joel de Jugan. se rostogoliră în iarbă: el trecu peste ei. Nu le auzi. Toţi cei de faţă vor muri de mâna mea! Copilul gemu sub pod ea şi cum s-ar fi trezit la ultimul horcăit al tatălui său. Adevăraţii spadasini rămâneau în picioare. Staupitz. ci Vitalienne. îi învingem. Cocardasse şi Passepoil trecură în spate Joel şi italianul. Tu. Se auzi deodată un strigăt. Prima bandă avea ordin să fugă la un moment dat. zăbrelele de fier care închideau fereastra joasă se răsuciră în balamale. Nevers îi răspunse cu un strigăt de agonie. Privirea sa de muribund se fixă asupra omului cu mască. Nevers nu-i văzu. ajunse la capătul şanţului. Era ora veritabilei primejdii. Opriţi. Doi bărbaţi coborâră unul după altul în şanţ. la ultimul ei pătrar. Însă ducele găsi în faţa sa un zid de fier. Cocardasse şi Pasepoil primiră însărcinarea să se ocupe de Lagardère. spuse: — Frate. supus al Papei de la Roma. din pieptul lui nu ieşi doar un strigăt. O expresie de durere amară îi descompuse trăsăturile. Îşi împărţiră rămăşiţa auxiliarilor. Obloanele se deschiseră. Maeştrii se ţineau la distanţă: îşi aşteptau ora. fiindcă celălalt venea. cealaltă împotrivă. Unul din cei doi bărbaţi coborâţi pe fereastra joasă. Acum. — Tu! Tu eşti acela! murmură Nevers care-şi dădea suflarea. care doar leşinase. Capul tânărului duce se răsturnă livid. Lagardère făcu o tăietură mare pe obrazul Matadorului. Rezistă cu succes şi Dumnezeu ştie cât aveau de furcă cei trei spanioli care îl atacau! Pinto şi Saldagne erau răniţi. fiind înconjurat de zgomot şi de vânzoleala. pentru care mi-aş fi dat de o sută de ori viaţa! — Nu ţi-o iau decât o dată. Şi amândoi strigară: — Iată-mă! Iată-mă! Cu toţii se repliau în faţa lui Lagardère care. Când Lagardère auzi horcăitul tânărului duce.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu de limpede superioritatea lor? Priveliştea exaltă.

Te voi recunoaşte. dacă ar fi trăit. se îndepărtară cu toţii. Philippe d'Orleans jucase rolul de bufon. Este adevărat că pretenţia putea să pară exorbitantă: să dispună prin act olograf de douăzeci sau treizeci de milioane de supuşi! Dar. Auzise. exclamă el. mâna ta va păstra semnul meu. Ludovic al XV-lea. este fiica lui Nevers! Vino. Luna trecea deasupra turnurilor. Spadasinii păreau nişte câini bătuţi. Elanul îl mâna în centru. În afară de conspiraţia . Nimeni nu s-a emoţionat. din care îşi făcu scut. Mai puţin fericit decât ultimul dintre supuşii săi. sufocat de furie. ucigaşule! Tu. Lagardère îşi arătă în plină lumină obrazul frumos.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Numai pe tine nu te cunosc. Consiliul de regenţă instituit de Ludovic al XIV-lea a fost dizolvat. tu. caraghioşilor! Din instinct. Cocardasse le sporea descurajarea cu bună-ştiinţă. Ludovic al XIV-lea ar fi putut îndrăzni să pretindă mai mult! După cât se pare. Lagardère va veni la tine! PARTEA A DOUA † Capitolul 1 — Casa de aur Ludovic al XIV-lea murise de doi ani. la vederea lui. Tronul revenea acum strănepotului său. Spadasinii nu apucară să atace. testamentul lui nu era decât un petic de hârtie fără valoare. ducesă. Urcă treptele scării. începu să zâmbească. Vino să o iei îndărătul sabiei mele. E fiica lui Nevers. după ce văzuse stingându-se două generaţii de moştenitori. care l-ai doborât cu laşitate pe la spate! Oricine-ai fi. rămase liniştită. care era însuşi ducele d'Orleans. delfinul şi ducele de Bourgogne. şi găuri ca o ghiulea spadasinii din jur. Ajuns în capul treptelor. în afară de fiii săi recunoscuţi ca legitimi. sabia lui Lagardère făcu o tăietură adâncă pe mâna stăpânului. ridică copilul care. Nu mai aveau tragere de inimă să lupte. doar el singur. — Pe el! Pe el! horcăi stăpânul. Lovind între Peyrolles şi Gonzague. rămas acum singur împotriva tuturor. care nu se interesa de toţi aceşti bastarzi pomădaţi. n-a putut să-şi vadă împlinită dorinţa supremă. Prinţii strigară sus şi tare. naţiunea. ca Brutus. soţia sa. care era încă un copil. De-abia se strigase în uşa camerei mortuare: Regele a murit. Puneţi mâna cu orice preţ pe fiica lui Nevers! Lagardère avea însă copilul în braţe. zise Lagardère ridicându-se. În trei salturi ajunse sub pod. strigătul copilului trezit din somn. chelălăi. Lagardère n-avu nevoie decât să învârtească spada care sclipea acum în razele lunii şi să spună: — Faceţi loc. Când va sosi ceasul. dacă nu vii tu la mine. trebuie să te găsesc. Şi când va veni vremea. Doar Saldagne şi Peyrolles rămaseră în faţa omului mascat. Între omul mascat şi Parizian se îngrămădeau cinci profesori de scrimă şi domnul de Peyrolles. care se puse în gardă. trăiască regele! că Philippe d'Orleans îşi scoase masca. Îi lipsise ceea ce nu-i lipseşte nimănui după moarte. Marele rege se prăpădise de-a binelea. Dar nu cu acelaşi scop. Se proclamă un regent. care ai ordonat crima. — Da. În depărtare se auzea galopul unui grup de călăreţi. A fost rupt pur şi simplu. — Team marcat! exclamă el retrăgându-se. Am făcut un jurământ. Parizianul înşfacă un snop de fin. ducele de Mâine se agită. Toţi văzură că ridică o povară. mormăind: — Canalia asta ne va răpune pe toţi! Pentru a ajunge la scară mică. În timpul domniei unchiului său.

Iubea acţiunile. Curtea şi oraşul îşi luau revanşa faţă de rigorismul aparent din ultimii ani ai lui Ludovic al XIV-lea. Crearea acţiunilor de stat. fie că erau mame. în opoziţie cu mamele. Nu ştiu dacă se poate spune că ar fi fost calomniată. nu şi-a adus mai bine aminte de originea sa. În luna septembrie 1717. adică partea Curţii. Acela care a întemeiat banca Luisianei. a cărui mare inteligenţă era cu totul viciată mai întâi prin educaţie şi apoi prin tot felul de excese. aproape în faţa bisericii cu acelaşi nume. În ciuda aparenţelor. Citind despre dezmăţul dement al speculaţiilor înverşunate cu hârtiile emise de Law. putea duce lipsă de pâine având însă sipetele pline cu milioane de hârtie. Străbunicii noştri cumpărau pentru cinci mii de livre de aur. Se făceau din ele papiote pentru încreţit părul. S-au scurs nouăsprezece ani de la evenimentele povestite în primele pagini ale acestei cărţi. Câţiva muncitori dulgheri. dar un copil sublim. era pe atunci în plină strălucire a succesului şi puterii sale. regenţa a fost o epocă liniştită. A fost o perioadă stranie. A domnit orgia şi aurul a fost atotputernic. cu toate că portofoliul era deţinut de domnul d'Argenson. Parisul era un mare cabaret cu tripeuri şi cu tot restul. cu o afecţiune sinceră şi imperturbabilă. Istoria şi memoriile vremii sunt de acord. făcea din el un adevărat ministru al finanţelor regatului. denumite fiice. un mic Midas. După trei ani. Dar povestirea noastră nu ajunge până la prăbuşirea Îndrăzneţului scoţian. Acum avem şi mai multe! Civilizaţia nu-şi spusese ultimul cuvânt. abatele Guillaume Dubois fusese tocmai numit ambasador în Anglia. unde se aflau majoritatea locuinţelor muncitoreşti. cu bună-credinţă. Câţiva scriitori protestează ici şi colo împotriva dispreţului cu care este în general privită. sau aproape cu toţii. Pe la mijlocul acestei străzi. Marii seniori îşi disputau această pradă cu o lăcomie dezgustătoare. Dar ştim cu câte glorii măreţe avea să acopere secolul următor această pată neînsemnată! Era o dimineaţă de toamnă. Veneau din cartierul Saint-Jacques. transformată curând în Compania Indiilor. a Companiei Occidentului. făcut şi dintr-un pic de noroi. tâmplari şi zidari urcau în grupuri pe strada Saint-Denis. aveau să se bucure de aceeaşi vogă. se deschidea un portal cu aspect nobil. Memoriile din acele vremuri afirmă că îngăduinţele acestea nu erau deloc gratuite. întunecoasă şi rece. care se mai afla încă în mijlocul cimitirului parohiei. Law pretindea că se putea lipsi de aur şi că poate schimbă totul în aur. puteau avea sub boneta lor de noapte cinci sau şase sute de mii de livre. Nu vom vedea decât debuturile uluitoare ale mecanismului său. În nici o epocă omul. şi cu toţii. care erau cele vechi. Nepoţelele. iar cardinal şi academician în 1722. Numai că singura momeală era Mississipi. se îndreptau spre colţul. se vindeau la o primă de cinci sute la sută. se lăsă prins. regenţa ar fi ca o pată de neşters pe onoarea Franţei. a băncii sale. Artă era încă un copii. nici nu face parte dintre personajele noastre. create câteva zile mai târziu. Philippe d'Orleans avea pentru acest Law îngăduinţe cu totul nemăsurate. se zice. Law dădea partea leului. şi unele mici curtezane. coafate ca un căţeluş cu părul creţ. Era vechiul . înconjurată pe trei laturi cu construcţii bogate şi semeţe. ţi se pare într-adevăr că asişti la cea mai mare petrecere financiară din epoca noastră. o fâşie de hârtie cenuşie pe care era gravată promisiunea de a se plăti o mie de livre la vedere. Ne aflăm în luna septembrie din anul 1717. care nu deveni arhiepiscop de Cambrai decât în 1720. noile acţiuni ale Companiei Indiilor. care au fost descrise cu vârf şi îndesat. care. fiice sau chiar nepoţele. Regentul. dar majoritatea celor ce ţineau condeiul în mâna strigă laolaltă un huo asurzitor. Dacă o mare naţiune ar putea fi dezonorată. flancat de două ziduri cu creneluri terminate cu pinioane încărcate cu sculpturi. aceste mândre zdrenţe nu mai valorau decât cincisprezece bănuţi sută. veni un moment când fiecare speculant. Muncitorii treceau pe poartă şi intrau într-o mare curte pavată. pe care Philippe d'Orleans o înăbuşi ca un mare politician.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu lui Cellamare. fiul giuvaergiului John Law de Lauriston. purtându-şi sculele pe umeri. La fiecare creare de noi acţiuni. în galbeni bătuţi la Tours. Abatele Dubois. de mirajul acestui poem financiar. străduţei Saint-Magloire. dealtfel. Nu avem nimic de spus despre moravurile vremii.

Avea în purtări demnitatea puţin cam teatrală a oamenilor din ţara sa de baştină. Era un mare senior. Avea fraze gata pregătite ca: „doamna prinţesă îmi spunea. În fiecare zi la ora prânzului.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu palat Lorraine. rămăseseră fără rezultat. Bătrânul Verrou nu se dădea în lături de la ele. Din seara aceea. care fără îndoială nu mai trăia. când Gonzague veni la căpătâiul patului.”. fiecare cuvânt de-al său. sau „îi spuneam doamnei prinţese. îmi voi aştepta fiica alături de tatăl ei. în termeni foarte afectuoşi. îl rugă pe domnul prinţ s-o ierte că nu poate veni la masă. al treilea Philippe.. Şi. În fiecare zi. Din vremea lui Ludovic al XVIII-lea purta numele de palatul Nevers. Dacă cititorul se miră de această căsătorie. Trecuseră optsprezece ani de când văduva lui Nevers purta numele de Gonzague. locuit în timpul Ligii de domnul duce de Mercoeur. cu drepturi legale. se arătase de neclintit în tot ce privea drepturile fiicei ei. Acum era denumit palatul Gonzague. era cel mai bogat şi mai important om din Franţa. ea îi arătă cu o mână uşa. iar despre delicateţea domnului prinţ de Gonzague ne-am lămurit îndeajuns. prinţesa nu mai scoase niciodată vreun cuvânt în prezenţa soţului ei. după regent şi Law. Gonzague avea nevoie de soţia sa pentru a încasa veniturile lui Caylus. suferindă. Spre sfârşitul acestei veri. apoi ca soţ al văduvei ultimului duce. Gonzague propuse pentru prima oară regularizarea situaţiei şi convocarea unui consiliu de familie. Fiecare îi recunoştea meritul eforturilor ce le făcea pentru a o regăsi pe fiica nefericitului Nevers. pe care i-am văzut intrând în fostul palat Nevers. Gonzague avea probabil motivele sale pentru a accepta toate acestea. Gonzague rămânea tutorele natural. domnişoara Aurore de Caylus. era însemnat cu pecetea decenţei riguroase. Regentul îl numea cel mai bun prieten al său. Nu s-ar fi aşezat la masă înainte de a îndeplini această formalitate. dar jertfa omenească are o margine. Se bucura de bunurile lui Nevers în două temeiuri diferite: mai întâi ca rudă şi moştenitor prezumtiv. Aveau misiunea să facă . În plus. pronunţat în public. prinţ de Gonzague. Sunt lucruri care nu se pot explica decât prin folosirea violenţei fizice sau morale. departe de orice oraş. prima doamnă de companie a prinţesei răspundea că stăpână ei. care o să poată reglementa problemele pendinte. deopotrivă de neobosite deşi erau determinate de motive total diferite. care se dusese pe lumea cealaltă alături de cele două soţii ale sale. Lumea nu se lăsa înşelată. Şi el şi prinţesa făceau căutări de optsprezece ani. O salută până la pământ şi se îndepărtă. Gonzague vorbea foarte des. cu toate că era cel mai cinic libertin de la Curte. Acesta era curtenitor. de trei sute şaizeci şi cinci de ori pe an timp de optsprezece ani! Dealtfel. Toţi dulgherii. iar cu cealaltă ţinea un pumnal lipit de piept. Fără îndoială că. ceea ce este totuna pentru anumite spirite liber cugetătoare. Gonzague era un liber cugetător. tâmplarii. Dar avea atâtea de făcut şi era atât de bogat! Un exemplu: toţi acei muncitori. fără îndoială abil. el ar fi devenit moştenitorul ducelui Philippe.. îi vom aminti că domeniul Caylus era izolat. Şi. Dacă ar fi constatat moartea domnişoarei de Nevers. în această calitate. deşi cedase presiunii tatălui ei în ce priveşte căsătoria. la fel. atent. celălalt prieten din copilărie al regentului. Minţea cu o neruşinare vecină cu eroismul şi. zidarii.” Şi plasa aceste fraze cu plăcere. Nu renunţase la doliu nici o singură zi. afectuos. Însă copilul era de negăsit. încasa veniturile lui Nevers. erau tocmiţi de el. căci văduva acestuia. Aici locuia Philippe de Mantcue. plin de sânge rece şi de îndrăzneală. al acestui copil. Gonzague trimitea majordomul s-o anunţe pe doamna prinţesă. şi că două tinere femei muriseră acolo în captivitate.. Această căsătorie îi dădea în plus imensa avere a lui Caylus Verrou.. — Trăiesc pentru fiica lui Nevers. Ea rămânea rece şi mută. dar se prefăcea că le crede. săpătorii şi lăcătuşii. Cum însă decesul fusese imposibil de constatat. Dacă veţi face un pas. nici chiar când apăru în faţa altarului. îi zise ea. În seara nunţii. consemnase în actul de căsătorie naşterea fiicei ei. despre soţia sa. Ea se măritase după ce luase în public calitatea de văduvă a lui Philippe de Nevers. Demersurile lor.

frumoase coloane de marmură roşie cu capiteluri împodobite cu flori. în care zăceau munţi de aur. Pentru a-l consola. opera de devastare era aproape terminată. susţinând arcadele unei mânăstiri care le domina. o galerie formată din împletituri sarazine. Interiorul. A doua zi după ce i se acordase concesiunea. Bani mulţi. în care păsării cântau în fiece dimineaţă reînnoirea zilei. femeia în doliu trase draperiile întunecate ale ferestrei. şi locul valora bani. Gonzague le răspundea: — În cinci ani voi avea două sau trei miliarde. pe care Nevers după Marcoeur. prinţ. o femeie în doliu veni şi privi cu ochi trişti opera de devastare. Grădina. au fost deci scoase.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu palatul harcea-parcea. Un triplu etaj de cuşti din scânduri se ridica de jur împrejurul curţii de onoare. Mai întâi însă trebuia făcut loc pentru toată lumea. care va fi rege şi care va fi ruinat. Era un cadou ameţitor. Începură mai întâi cu grădina. La o fereastră de la primul etaj. Toate astea ocupa un loc. Rondurile au fost călcate în picioare. copacii nu aduceau bani şi ocupau loc. restaurat cu măiestrie. artist şi vanitos. Era totuşi o locuinţă superbă. se străduiseră să o înfrumuseţeze. regentul îi acordase prinţului de Carignan dreptul de a stabili în palatul său un uriaş birou de agent de schimbi. dreptul de a face în palatul Gonzague monopolul schimburilor de acţiuni contra mărfuri. Asemenea barată se închiria desigur la fel de scump ca şi un palat. Gonzague deveni gelos. Curtea era . Era o înşiruire de înalte coloane italiene. În faţa ferestrei se afla un ulm mai mult decât secular. Se spunea că domnul de Carignan avea dreptul să împiedice orice transport de acţiuni semnate altunde decât în biroul său. era lipit o minunăţie de foişor. şi toată lumea voia să joace. regentul îi acordă. sprijinit de trei sirene. Era frumoasă. terminate deasupra acoperişului cu pinioane în patru muchii în chip de mansarde. sosiră echipele de demolare. Lângă unghiul format de corpul de Locuinţe şi de aripa de răsărit. să aibă un motiv destul de grav pentru a face harcea-parcea toate astea. acoperită cu tapiserii lungii. încărcate cu patru lei culcaţi în colţuri. Trebuia ca Gonzague. umbroasă şi plină de statui. Acelora care se mirau sau îşi băteau joc de aceste distrugeri. Îşi spuneau între ei că era văduva răposatului duce de Nevers. lăsau să se vadă peristile restaurate de Gonzague în stil florentin. deoarece toată lumea avea să plătească. au fost deci tăiaţi. şi însuşi Gonzague după Nevers. De atunci n-a mai fost văzută. În dimineaţa în care intrăm pentru prima dată în palat. se întâlnea la est. Strada Quincampoix se clătină o clipă pe temeliile putrede ale cocioabelor sale. vasele azvârlite într-un colţ al şopronului. şi chiar foarte scump. Parisul nu avea un palat mai princiar ca acesta. după o altă cină. corpul clădirii din faţa portalului avea două etaje de ferestre pătrate. soţia prinţului Philippe de Gonzague. cele două aripi deşi de aceeaşi înălţime. Trei corpuri de clădiri. nu aveau decât un etaj de ferestre înalte şi duble. Ea privi multă vreme. dar atât de palidă. Cele trei porţi. care făceau de ruşine ghirlandele uşoare ale palatului Cluny şi lăsau mult în umbră frizele scunde ale palatului La Tremoille. încât lucrătorii o comparau cu o fantomă. cu o galerie dominând primul etaj. ale căror cozi se încolăceau în jurul unui ornament ca un bulb de policandru. După o cină. Statuile ocupau loc şi nu aduceau bani. Slavă Domnului! Se ştia oare până unde va împinge febra agiotajului fiecare dintre lojile pe care Gonzague urma să le construiască? De acum înainte nu se mai putea juca decât aici. Vestibulele erau transformate în birouri şi zidarii terminau barăcile din grădină. iarna ca şi vara. Faţada care dădea spre grădină nu avea mai mult de cincizeci de ani. Deasupra galeriei. Voi cumpăra castelul Tuileries de la majestatea-sa regele Ludovic al XV-lea. Când bătrânul ulm căzu sub topor. Căzură pe rând toate aleile umbroase la capătul cărora se vedeau rondurile cu trandafiri împreună cu uriaşul vas antic tronând pe piedestal. o mică bijuterie de piatră sculptată. oferea o lungă serie de splendori: Gonzague era totodată vanitos şi artist. cu arcuri ogivale. împodobite cu arcade piramidale Pe toată lungimea parterului. imensă. Era o capodoperă de artă gotică. la sud şi la vest cu străzile Quineam-poix. înălţându-se pe socluri largi şi pătrate. trandafirii smulşi din rădăcini. Aubry-le-Bcucher şi Saint-Denis. Iată care era motivul lui Gonzague.

Omul nostru venea de la Madrid. Era de Peyrolles. avea trei peri ţepeni de un blond spălăcit sub nasul coroiat. examinându-se cu coada ochiului. sau aproape oricine. Totuşi avea o spadă care. tot etajul întâi. Către ora nouă. Chiar azi trebuiau să ia în stăpânire barăcile. îl lovea modest peste glezne. în mijlocul unui stat-major de negustori. iată un biet om de nimic care nu vine să cumpere „Casa de aur. celălalt strecurându-se cu dibăcia unei pisici. primul dând din coate fără jenă. — Nu e cu putinţă să fii atât de nenorocit! îşi zicea el. dimpotrivă. erau amenajate pentru a primi negustorii şi mărfurile. decât pentru pungăşii. chiar azi urma să se deschidă birourile Casei de aur. Regenţa îi extirpase pe spadasini. Acest insolent care înainta frecându-şi coatele găurite de atâtea haine noi. . căci Gonzague îl plătea bine. cizme găurite ii completau costumul. căreia i se supun până şi speculanţii. După ce traversară curtea. îl acoperea la fel cum o pâlnie mică stinge lumânarea. cu inele la toate degetele şi un lanţ superb. cum şi începuse să fie numită. Oricine.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu plină până la refuz de cumpărători şi de viitori chiriaşi. legată cu fâşii de piele. ai cărui ochi umflaţi şi speriaţi cereau apariţia modei ochelarilor. Presupuşii pentru vânzări îşi pierdeau capul. Primul îşi ascundea foarte prost îngrijorarea printr-o atitudine impertinentă. confident. trecură pragul porţii. printre grupurile de oameni prea ocupaţi pentru a se sinchisi de el. Pălăria. Macaire simţea milă pentru colegul său. în afara apartamentului particular al doamnei prinţese. Voinicii noştri se amestecară totuşi în mulţime. spadasin umil şi timid. Trebuie să mărturisim că această specie de oameni era cam demodată. mătase. avură acelaşi gând: — Iată. care sta mărturie a blândeţii noilor moravuri. o vestă din piele de bivol şi pantaloni cărora nu li se putea ghici culoarea dintii. Cu toate că intrarea era liberă cei doi vlăjgani nu prea păreau pătrunşi de drepturile lor. putea intra după voie în interiorul palatului. Spada în teacă ridica pulpana ferfeniţită a propriei mantii a lui don Cesare de Bazan. Totuşi. Zgomotul ciocanelor îţi spărgea urechile. îşi spuse fiecare în parte. doi bărbaţi. gălbejit. din cauza pârâtoarei nevoi de a potoli pofta de mâncare. spadasini înfometaţi şi jerpeliţi. adus de spate. în jurul gâtului. care nu prea arătau a oameni de finanţe. din cele lungi care te fac să-i miroşi de la o poştă pe spadasin. o pălărie ponosită trasă peste ochi. din care nu zărea decât profilul pierdut după gulerul ridicat al vestei. chiar şi în cercuri înalte. Era acelaşi personaj slăbănog. Tot parterul. lipsită de boruri. deghizaţi în târâtori de săbii de duel din vremea lui Ludovic al XIV-lea. Robert Macaire şi Bertrand. şi o merita. sfetnic intim şi om la toate al stăpânului. Amândoi purtau spadă. vitejii noştri spadasini sosiră aproape în acelaşi timp la uşa marelui vestibul şi. se ţinea un gentilom încărcat de catifele. Pe peronul principal. în clipa când forfota se mai potolise. Mirosul înţepător de brad dat la rândea îţi tăia răsuflarea. modestă ca şi el. dantele. Al doilea. care pentru a fi complet ar fi avut nevoie de-o călimară mai degrabă decât de-o spadă. amândoi. purta mustăţi ieşite din comun. Nu îmbătrânise prea mult. Avea şi el linguşitorii lui.” † Capitolul 2 — Doi strigoi Aveau dreptate amândoi. ce nu puteau fi luaţi drept altceva. la câţiva paşi unul de celălalt. O vestă verde. pantaloni peticiţi. Celălalt. Progres patentat. Valeţii nu ştiau de cine să asculte. pentru a ascunde lipsa cămăşii. se făcea cât putea de umil. cizelat. Nu se mai duelau.

ticălosule! Priveşte-mă bine! Sunt prieten cu stăpânul tău. Iată ceva de necrezut. L-au lăsat pe băiat să intre. Cred că tu. spuse în acelaşi timp Bertrand aplecat până la pământ. drept ca o lumânare... — Pe cuvânt. şi cu mâna pe garda spadei. Vezi cam de maţe pe-aici. să-ţi aud glasul. n-ai batistă. nu stârnesc mila oamenilor! Şi luă o atitudine mai mândra decât a lui Artaban în zilele când acest gentilom purta o haină nouă. eşti Passepoil! — Cocardasse! Cocardasse-junior! strigă normandul. îi spuse Bertrand pe un ton confidenţial. zise el. se şi inundaseră. financiare! Valetul. îl roti şi trecu adăugind: — Doar se vede. Ia vorbeşte niţel. sufletele.. Împreună formau o grămadă încâlcită de zdrenţe. îl lăsă să treacă. iar melopeea nazală a lui Bertrand îl făcuse pe Macaire să tresară. îşi bate joc de mine! Ţi-ai fi putut închipui aşa ceva? Se întoarse ca să poată râde în voie şi adăugă: Arată grozav! Văzându-l că râde.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Iar Bertrand. Accentul lui Macaire îl surprinse pe Bertrand. Macaire se răzgândi şi zise: La urma urmei. pe Dumnezeu! Îl apucă pe valet de ureche. care îşi scoase politicos pâlnia de pe cap. gândi Bertrand. Am venit pentru afaceri. nu va intra! Macaire sosi primul. Macaire îl zări pe Bertrand. Haina nu face pe om. zise el salutând cu răceală. Macaire înaintă. — Ei! exclamă el. bunul meu prieten! îmbrăţişează-mă. — Fir-ar să fie! strigă gasconul. pe Dumnezeul meu! Cine ştie! reflectă în acelaşi timp Bertrand. Macaire. — Destul. — Nu te teme! exclamă acesta din urmă. Se ridicară ca două resorturi şi dintr-o singură mişcare. aici e bâlciul. poate. şi plin de bani. Amândoi gândiră în acelaşi timp: — Nenorocitul. care nu vedea obrazul confratelui său din cauza grămezii ciufulite a părului negru. ticălosule. încă zăpăcit. Dar dacă are buzunarele astea necinstite doldora de bani? Mă prinde cheful să fac puţin cunoştinţă cu el. aruncând priviri dispreţuitoare la dreapta şi la stânga. — Nobilul meu domn. Chiar tu eşti? — În carne şi oase. golanule! — Nouăsprezece ani de despărţire! murmură Passepoil ştergându-şi ochii cu mâneca. Emoţia le era sinceră şi adâncă. — Amice. caraghiosule! zise Macaire. ce dracu! Valetul făcu o piruetă şi se pomeni în faţa lui Bertrand.. Rămaseră multă vreme îmbrăţişaţi. în halul ăsta. Acest caraghios a ucis. Macaire se şi află în prima sală. în spatele lui: — Domnul de Gonzague îmi pare destul de bine aranjat pentru un italian! Fiecare se afla la un capăt al sălii. ai cărui ochi obişnuiţi cu lacrimile. E dureros să vezi un spadasin. Ah! pe Dumnezeu. ce mutră! Începu să râdă cu poftă. Vin să cumpăr. Căpcăunul ăsta poate a dat vreo bară aseară. Vreun negustor într-un colţ de stradă. cel puţin. În pragul vestibulului apăru un valet cu mutră mândră şi obraznică. — Ce să cumperi? — Ceea ce-mi va place. zise în cele din urmă gasconul. se apropie de moarte. Passepoil i se aruncă la piept. — Nobilul meu domn. gândea în bunătatea inimii sale: — Nenorocitul. la nevoie s-ar putea locui aici! Iar Bertrand. Aruncă o privire satisfăcută peste ruinele îmbrăcăminţii sale.. Îşi deschise braţele. Cel puţin eu păstrez aparenţele. Dar ce. nepoate? . adăugă în sinea sa: — Eu. Dar dacă are buzunarele pline? Aş avea chef să încep o discuţie. făcând o inspecţie asemănătoare.. — Nu-i rău. sunt un prieten al domnului prinţ.

Când ticăloşii lui Carrigue ne-au atacat cu carabinele.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Mi-o fi furat-o în învălmăşeala asta. îmbătrânind ţi-ai păstrat înfăţişarea arătoasă: ai picioarele drepte. Am coborât spre Madrid. Nu ştiu ce ţi s-a întâmplat de atunci. adineauri. m-am înapoiat la castel. Tu dispăruseşi. De la Madrid am plecat la Toledo.. apoi la Burgos şi la Salamanca. Nu-mi mai vorbi de ea. porumbelule. De bine de rău. — Stăpânul nostru! spuse Passepoil scoţându-şi pălăria cu un gest involuntar. porumbelule! Gasconul îşi întoarse buzunarele pe dos. Şi Catalonia face toţi banii. Nimic! M-am stabilit mai întâi la Pamplona. Deşi era noapte adâncă. dacă am fi ales cinstit tabăra. — I-ascultă! Unde dracu ai fost. unde fără voia mea am avut încurcături cu primarul. — Ia spune. am fi zvârlit banii primiţi în capul acestui de Peyrolles şi ne-am fi alăturat lui Lagardère. maestre Cocardasse. Doamne! Ce vin bun am băut de la Majorca până la Segorba. — Ce-a fost. umerii largi şi.. dar nu-i aşa că eşti încă şi mai urât decât pe vremuri? Fratele Passepoil zâmbi cu orgolioasă modestie şi murmură: — Nu e însă şi părerea doamnelor! Dar. Iată povestea mea. am trecut înapoi munţii. bătrâne Passepoil. nestatornicule? întrebă el. În loc să se ţină de cuvânt. Am mereu în faţa ochilor privirea arzătoare a Micului Parizian. aşa ar fi trebuit să facem. — Frumoasă ţară totuşi! — Stiletul păgubeşte spadă. zise Passepoil cu regret. m-am gândit: Văleleu! Iată un cavaler chipeş! — Ce vrei! spuse normandul fandosindu-se. zise Passepoil. Ca şi în Italia. ripostă gasconul. întrebând pe drum mereu despre tine. nouăsprezece ani! Cât de tineri eram amândoi! — Era vârsta iubirilor nebune! Vai! Inima mea n-a îmbătrânit! — Eu beau la fel de vârtos ca înainte.. Am Pic-at de acolo fiindcă servisem un bătrân fără scrupule care voia să scape de un văr de-al lui. În sfârşit. nu găsi nimic. Nevers n-ar fi murit. Era adevărat. Nu mai aveam nici o para chioară.. scoţând un mare suspin. zise el din nou. Cum te-am văzut. Bineînţeles. — Cum se mai lupta! — Opt morţi în şanţ! — Fără să mai socotim răniţii! — Doamne sfinte! Ce ploaie de lovituri! Frumoasă privelişte! Şi când mă gândesc că. Lumea e plină de borfaşi! Ah! Prietene. de acolo la Ciudad-Real. Am trecut graniţa. ca nişte bărbaţi adevăraţi. pieptul bombat. Dar numai chimire goale şi spade lungi.. când team zărit. Apoi. Gasconul îi strânse mâna şi amândoi rămaseră pe gânduri. am ajuns în regatul Valencia. trebuia să-l apărăm pe Lagardère. Asta nu se pierde cu totul când ai de-a face cu sexul frumos. Am simţit glasul patriei care mă chema înapoi. răspunse încet spadasinul. — Porcării! spuse el indignat. Am plecat. Şi mai dădea şi norocul peste noi! — Da. — Şi tu. — Ca şi mine. ca şi mine. regret că trebuie să-ţi mărturisesc acest lucru. nu prea te-au înfrumuseţat anii. Peyrolles ne-a dat afară a doua zi sub pretextul că prezenţa noastră în acest loc ar confirma bănuielile trezite. dar mie nu mi-a purtat noroc. — Sincer să-ţi spun. Doamne! i se vedeau fulgere în pupile. iubiţelule! întrerupse Cocardasse. îmi spuneam în gând: Ptiu! iată un distins gentilom. Se priviră în albul ochilor. Se găsesc gentilomi pe tot drumul dintre Tortosa. plictisindu-mă de Castilia. Taragona şi Barcelona. — N-a fost de ajuns că ani pus bumbi în vârful spadelor noastre. de când cu treaba aceea? — Treaba cu şanţurile castelului Caylus! termină Passepoil. Cocardasse se scormoni repede în buzunar. elevul nostru iubit. care fără asta ar fi un paradis. ni s-a plătit. . care avea un accent puţin provensal. continuă el.. care cobori glasul fără să vrea. s-a dus îi zise în cele din urmă Cocardasse.

într-o ţară de şes. ale cărui farmece mi-au înfrumuseţat şi distrus cariera! în sfârşit. Ce ţară de hoţi! Vorbeşti de stilet! Dar stiletul cel puţin e de oţel. primari obezi care n-au măcar vreun nepot de înmormântat. O asemenea întâlnire m-a făcut să părăsesc oraşul Bruxelles cu picioarele la spinare. Staupitz şi căpitanul Lorrain au plecat primii. Frankfurt. poeţi nătărăi care latră la clar de lună. dar cu siguranţă se poate numi un act de prudenţă. Staupitz era de neam bun. neghioabă şi plicticoasă. — Văzîndu-l. cu o grădină mică. — Dintre aceştia nouă. fratele Passepoil reluă: — Am făcut ca şi tine.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Eu. îl întrerupse gasconul. Căpitanul era ostaş. Nu-i ruşinos să fugi din faţa lui Lagardère. Şi mi-a venit ideea să trec în Spania. continuă Passepoil după acest duet în care concuraseră cu elan liric. însângeraţi. cunosc povestea. dar în viaţă. biserici unde nu se cântă liturghia. răspunse normandul. nu~ mai carne crudă şi bere în loc de vin! — Nu te teme! spuse cu hotărâre Cocardasse. Cocardasse îşi plecă ochii fioroşi. micuţule. de ce oare am norocul să plac femeilor! Fără să fi avut de-a face cu femeile. Nevasta unui hangiu din Mainz m-a curăţat de ducaţii benedictinului. un pârâu cu o moară. Viena. deşi avea mutră de bădăran. da. Nici nu mai pomenesc de oamenii lui. poate şi banii. Te aprinzi. unde întâlneşti grupuri de tineri care cânta prohodul dracului dus la groapă. şeful bandiţilor. aş fi putut cumpăra o casă la ţară pentru bătrâneţe. la cotitură unei străzi. Acolo se bat doar cu căni de bere. — Nobilă ţară! — Patria vinului! — Mama dragostei! Scumpe maestre. socotindu-l şi pe căpitanul Lorrain.. o pajişte presărate de părăluţe roz. Formulând astfel morala sănătoasă a filosofiei sale. ca iasca! Passepoil se bătu în piept: — Patimile! exclamă el ridicând ochii spre cer. am traversat Flandra şi iată-mă! — Franţa! exclamă Cocardasse. — Am intrat în Germania. să preia o moştenire pentru comunitatea lui. Patimile chinuie viaţa şi împiedică un om tânăr să pună ceva deoparte. ghici cine? — Ghicesc. oare numai lipsa totală de gologani adăugată dragostei de ţară tea făcut să treci din nou frontiera? — Şi tu? Să fie doar din dor de ţară? Fratele Passepoil clătină din cap. Cocardasse. — Mai e şi altceva. N-o să mă duc niciodată în ţara asta păcătoasă! — Am văzut Koln. zise gasconul. Ticălosul a zis: Veţi muri cu toţii de mâna mea! — Treaba mergea. Cred că i-am luat cufărul şi valiza. zise el. femei. am fost urmărit de caii lui Carrigue până la Bagnerese-deLuehon.. am alergat din oraş în oraş. Am păţit ca tine. sau cam aşa. Ah! se întrerupse el. dar n-aş putea vorbi de rău despre acest sex. S-au ridicat cu toţii din şanţuri crestaţi. m-a luat în slujba sa. mare. nu-i aşa? — Nu ştiu dacă-i ruşinos. Eram nouă în atac. spuse Passepoil. şi regele Spaniei îi dădu . — Da. Se ducea la Koln. ma apucat dorul de ţară. Nimic mai mândru decât Franţa. München şi o grămadă de alte oraşe. m-am pomenit faţă-n faţă cu. am simţit că aerul Cataloniei nu-mi prieşte deloc. — Ticăloşie! zise cu duioşie gasconul. pe Rin. care din cauza aspectului meu cuviincios. Studenţi slăbănogi şi gălbejiţi. Într-o seară.. Dar am găsit un călugăr benedictin. Cunoşti povestea însoţitorilor noştri în treaba din şanţurile de apărare ale Castelului Caylus? Passepoil coborî glasul la această întrebare. Era drăguţă şi mă iubea. Berlin.. — Şi la moară o morăreasă. tăiaţi. — Nouă săbii bune! zise Cocardasse cu un aer îngândurat. bunul meu prieten.

Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu comanda unui regiment. la Paris. — Da. vine şi asta. un lacheu înalt m-a măsurat cu obrăznicie de sus până jos şi mi-a spus: „Domnul baron nu primeşte!” — Păi. zise el. — Pe cinstea mea! Ce bărbaţi bine vom fi. reluă Passepoil. încă nu l-ai văzut pe domnul de Peyrolles. Matadorul are o şcoală de scrimă în Scoţia. spuse el în continuare. da. Dacă te înţeleg bine. — Ne este oarecum îndatorat. — Ah! suspină Passepoil. fir-ar să fie! — Teribila lovitură a lui Nevers! Păstrară o clipă tăcere. Când vom avea şi noi lachei. şi-al nostru! — Şi-al nostru! repetă Passepoil înfiorându-se. — Şi eu la fel. — Până ce vom deveni mari seniori ca şi ei. — Nu-ţi fie teamă! bunul meu prieten. mi s-a răspuns: „Domnul cavaler nu poate fi văzut!” Domnul cavaler! repetă el ridicând din umeri. prietene? Când mă va culca pe caldarâm sau pe iarbă cu o scobitură între sprâncene. — Saldagne şi Faenza ne vor proteja. Pirto s-a căsătorit cu o doamnă din Torino. muri dintr-o lovitură cu vârful săbiei. Faenza a devenit cavaler. la dracu! vreau ca al meu să fie neobrăzat că valetul unui călău. — Ceilalţi îşi făcură şi ei un rost. — Când m-am prezentat la uşa lui Saldagne. — De asemenea. aci. — Desigur! spuse normandul. între ochi! Passepoil îşi duse degetul la locul indicat. dar nu prea convins. — Mai rămâne Faenza. — Mai devreme sau mai târziu. — În sfârşit. — Am să încerc să mă ierte şi pe mine. — Cum ne-o fi norocul. Dar Pinto fu ucis la Torino. iar Matadorul la Glasgow. spunând: — Căpitanul Lorrain muri la Neapole dintr-o lovitură cu vârful spadei între ochi! Pe sfântul Dumnezeu! Pentru aceia care ştiu şi îşi amintesc. e un fel de pecete a răzbunătorului. îi voi spune că şi altădată: „Hee! puşlama mică! Întinde-mi doar mâna şi. — Joel de Jugan fu ucis la Morlaix. ca să mor împăcat. — Gonzague a făcut multe pentru aceştia doi. — Şi Saldagne. reluă Passepoil. adăugă fratele Passepoil. — Ştiu să port îmbrăcămintea! — Când am fost să întreb de Faenza. vezi! exclamă Cocardasse. reluă Cocardasse. Toţi cu aceeaşi lovitură! — Lovitura lui Nevers. căci ştiu bine că nimeni nu-i rezistă. lingă Nuremberg. Cocardasse îşi îndreptă spinarea. Erau liniştiţi şi o duceau bine. dar nu atât de târziu. scumpul meu! între timp ştim că este exilat din Franţa. Cocardasse îşi ridică borul pălăriei pentru a-şi şterge fruntea de sudoare. Din instinct. — Ei şi! strigă el ca unul care s-a resemnat. nu poate fi văzut! Ţin minte vremea când îl făceam să se învârtească ca un titirez. Le vine şi lor rândul. să-i amintesc domnului de Gonzague că exist. . murmură gasconul. iartă-l pe bătrânul Cocardasse!” Şi asta va fi tot! Passepoil nu-şi putu reţine o strâmbătură. De asta am venit aici. Joel de Jugan şi-a cumpărat un petec de moşie în fundul Bretaniei. mai zise Cocardasse. De-aş avea măcar o îngrijitoare. băiete! Gasconul făcu o piruetă şi normandul îi răspunse foarte serios. în acest adevărat univers avem cele mai multe şanse să-l ocolim. ştim sigur că nu-l vom întâlni. continuă fratele Passepoil. Cel puţin. Ştii ceva. Cocardasse făcu acelaşi gest. — Şi Saldagne este baron. căci domnul de Gonzague nu ne-a uitat decât pe noi în generozitatea să. Staupitz muri sub zidurile propriului său conac.

îl închiriază. În aceste vremuri de abundenţă nemaipomenită. bătu tare din piciorul drept şi fandă înainte. cum i se spune. Apoi.. aici se adunaseră de mai multe ori iluştrii membri ai familiilor Lorraine. Iată că vin oameni. căci. după toate regulile artei? Ei. dădeau spre o fâşie îngustă de gazon. — Vai! zise el. în faţa imensului cămin de marmură neagră se ridica o estradă acoperită cu un covor turcesc. porumbelule. Plouă cu minuni. — Cincisprezece sute de mii de livre! repetă Cocardasse. tu nu ştii? — Am auzit vorbindu-se o mulţime de lucruri. trebuie să mai valoreze un preţ bun. dar nu cred în minuni! — Va trebui să crezi. care dădea întregii încăperi o oarecare atmosferă de tribunal. Am văzut plozi ju-când nasturi cu monezi de şase livre. Dar se răzgândi şi adăugă: — Tristă decădere! Totuşi. Închipuie-ţi că nu ai nevoie decât să te apleci ca să aduni. Joyeuse. ludovicii de aur nu vor mai valora decât câţiva bănuţi de argint. Spre deosebire de celelalte apartamente de la parter şi primul etaj. dar sever. zise Passepoil cu efuziune. apropiindu-se şi coborând glasul: — După părerea mea. prietene. aici nu fuseseră făcute nici un fel de schimbări. cât poate valora oare o lovitură de spadă dată corect şi cu pricepere. Vreau să mă adresez direct prinţului. E o afacere miraculoasă! Mâine. dacă-i adevărat că te poţi îmbogăţi aici.. † Capitolul 3 — Licitaţie Sala în care normandul şi gasconul nostru discutau atât de liniştit era situată în centrul clădirii principale. închisă cu un gard zăbrelit. cincisprezece sute de mii de livre! — Cu neputinţă! exclamă gasconul izbucnind în hohote de râs.. Aumale. în vremea când marii baroni hotărau destinele regatului. dar. — Dacă-i adevărat! exclamă Passepoil cu entuziasm. — Acela care îşi împrumută ghebul cumpărătorilor de acţiuni? — Nu-l împrumută. Un ghebos oarecare! — Ah. care fusese intitulată pompos „Grădina rezervată doamnei prinţese”. Ferestrele. — Se spune că acum e bogat şi plin de milioane! — De miliarde! Aici e „Casă de aur”.. Faptul că bravii noştri amici au putut pătrunde . spuse el în şoaptă la urechea fostului său patron. Chevreuse. În adevăr. cu mobilier fastuos.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Nu. Nici nu va trece o oră şi sper să fiu informat direct chiar din gura domnului de Gonzague. Passepoil îi făcu cu ochiul. sosim la momentul potrivit. Mayenne şi Guise. pe unde am fost am pierdut o mulţime de ani buni. Un salon care nu servise doar pentru distracţii şi serbări. Aşadar. acoperite cu tapiserii grele din Flandra. Nevers. Ai auzit cumva vorbindu-se despre ghebosul din stradă Quincampoix?. aşa se spune. — Nu mai face atâta zarvă. Venind aici. oricum. bancher! Acesta fu primul strigăt care izbucni din inima nobilă a lui Cocardasse-junior. spuse el. dacă e nevoie mă fac şi financiar. ce zici. şi de doi ani a câştigat. Elbeuf. Eu nu-s om mândru. Era cu adevărat marele salon de gală al acestui palat princiar. radical. micuţule? Îşi umflă pieptul. Cocardasse îşi trecu limba peste buze. Mercoeur. — Fugi d-aci! Tu. invadate de tot felul de muncitori.

înfăţişarea şi obrazul erau ale unei fermecătoare ţigănci din Spania. — E ciudat. O reuniune solemnă de familie trebuia să aibă loc în cursul acestei zile. zise valetul. prietene. Fratele Passepoil începu să-i explice cadoul grandios făcut de Philippe d'Orleans prietenului său apropiat. aveau să pătrundă şi în acest apartament. Se deschise uşa şi Passepoil abia avu vreme să răspundă: — Cine va trăi va vedea! Un servitor în livrea somptuoasă intră. Despărţitura va fi bună doar pentru un slăbănog. — Frumoasă? — Foarte frumoasă. spuse măsurătorul. care ridicau barăci peste tot. — Aşadar nu ştii nimic? reluă Passepoil. Nici nu privi spre cei doi bravi. adică de Peyrolles şi prinţul Philippe de Gonzague. celălalt însemna cu creta fiecare împărţitură şi fixă un număr de ordine. — Încă ceva despre Lagardère. amice? întrebă gasconul aplecându-se în afara adăpostului. Cei doi muncitori se puseră îndată pe treabă. — Fir-aş binecuvântat! exclamă Cocardasse. Pregătiţi-vă treaba pentru mâine. Pe când unul măsura. după noi doi. — Cu cine era? — Cu o fată. — Ce dracu fac ăia acolo. zise Cocardasse în momentul când dispăruse zgomotul de paşi care le întrerupsese discuţia. Odată intraţi. aveau să fie mai liniştiţi decât altundeva. — Şi repede! zise valetul. Cocardasse deschise ochii mari. Fiecare linie indică locul unei despărţituri şi numărul 927 dovedeşte că există deja aproape o mie de compartimente în casa domnului de Gonzague. fete de nobil! — Ce ciudat! zise la rândul său Cocardasse. 937. deoarece când l-am văzut în Flandra era tot cu o fată foarte frumoasă. — Mai rămân două picioare şi jumătate. Când l-ai întâlnit la Bruxelles era singur? — Nu. Primul număr aşezat era 927. — Numărul 941. — Cealaltă la fel. răspunse fratele Passepoil.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu într-un asemenea loc se datora numai dezordinii ce domnea în acea zi în palatul de Gonzague. Marele salon îşi păstra inviolabilitatea. Am împărţit greşit. 936. atât era de ocupat. Şi a ta? — Avea aspect modest. Şi tu. — Şi la ce servesc aceste compartimente? — Să facă aur. Am senzaţia că nu s-a spus totul în povestea asta. Îţi aminteşti cum arăta tânără. obraz de înger. Fiecare cutie dintr-astea valorează cât o formă în Beauce sau în Brie! Vai. — Cum se poate! exclamă gasconul. Apoi continuă în serie. replică Passepoil. Peste tot câte un pătrat de patru picioare. prea măsuraţi larg. după domnul cavaler de Faènza şi domnul baron de Saldagne. urmat de doi muncitori însărcinaţi cu măsurătorile. îmbrăcămintea unei. . poate pentru încă o zi. Valetul spunea: — Numerele 935. şi abia a doua zi tâmplarii. obrazul şi îmbrăcămintea ei? Cocardasse răspunse: — Portul. aşa că ei se strecurară neobservaţi după pervazul unei ferestre. când ai dat de el pe drumul spre Barcelona? — Nici atunci nu era singur. — Valeu! spuse Cocardasse. Şi cam ce vârstă? — Vârsta pe care ar avea-o copilul. să ne legăm zdravăn de acest prinţ de Gonzague! Oamenii măsurau şi însemnau. oameni buni! Gândiţi-vă că fiecare despărţitură valorează aur. Va să zică sunt atât de bune hârtiuţele astea? — Sunt atât de bune încât aurul şi argintul sunt pe cale să fie scoase din circulaţie. scumpule. Ca şi în privinţa acelora care îşi aşteaptă rândul.

— Iată. Spunând aceste cuvinte. urmat.. — E-un şmecher. sunt intendentul lui.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Trimiteţi tâmplarii îndată după reuniune. Acest Peyrolles era şiret. continuă de Peyrolles. în mijlocul valurilor de dantelă. Când eşti la curent cu ceea ce se petrece într-o casă. eu sunt primul! E rândul meu! Peyrolles se opri şi spuse: — Domnilor! Se făcu de îndată linişte. — Păstraţi-vă cel puţin demnitatea! reluă el scuturând câteva fire de tutun de Spania căzute pe dantelele de Malines ale jaboului său. Făcu un gest atât de frumos încât cei doi spadasini aşezaţi ca nişte diletanţi într-o lojă de la balcon erau cât pe ce să aplaude. domnilor. — Birourile din această galerie vor fi construite şi livrate mâine. îi sperie pe trecătorii din jurul Bursei către orele două după amiază. în zilele noastre. sau mai curând împins de mulţimea compactă a solicitatorilor. staţi mai deoparte. — Bravo! — Este ultima sală care ne-a mai rămas. Toate pălăriile fură scoase. — Ah! Ticălosul! Priveşte cât e de superb! suspină Cocardasse. Se servea de bastonul pe care-l ţinea în mână pentru a îndepărta mulţimea lacomă de bani. Să nu ne arătăm! Se înfundară şi mai bine în golul ferestrei şi traseră draperia. care-i acopereau mâinile uscate se vedeau strălucind diamante. Cocardasse mângâie bărbia lui Passepoil ca un părinte tandru care zâmbeşte inteligenţei în devenire a fiului preferat. Domnul de Peyrolles purta un costum de o bogăţie excepţională. Văd ici şi colo capete acoperite. — Domnul de Peyrolles. Vom mai vedea şi altele! — Linişte. spuse el intrând şi facându-şi vânt cu batista împodobită cu dantelă de Alencon. ceea ce am să vă spun. treaba merge bine. vă rog. — Să încercăm să aflăm. La dreapta şi la stânga sa mergeau doi secretari înarmaţii cu carnete enorme. Se auzea un concert de glasuri care strigau: — Mie! Mie! Sunt înscris. zise gasconul. La această observaţie plină de înţelepciune. — Linişte! Linişte! Să ascultăm! strigă mulţimea. Tot surplusul este reţinut. — Neîndemânaticule! — Bădăranule! — Mojicule! . — Ce fel de reuniune? întrebă Cocardasse. Corul reluă: — Mie! Sunt înscris! Să fiu al naibii! Nu voi lăsa să mi se ia rândul! — Nu mă mai împinge dumneata! — Eşti în stare să brutalizezi o femeie! Căci se aflau acolo şi femei. pentru numele lui Dumnezeu! Linişte! porunci un glas chiar în pragul uşii. într-adevăr. Solicitatori de o speţă rară şi preţioasă. aţi uitat ce înseamnă respectul. Valetul şi lucrătorii plecaseră. zise fratele Passepoil. domnilor. — Domnilor. vă rog! — S-o spui lui mutu. Se produse pe neaşteptate o mare zarvă dinspre vestibul. care se rugau să dea bani mulţi pentru un pic de fum. salută. străbunicile acestor doamne urâte care. — Într-un ceas bun! reluă Peyrolles. Reprezint aici direct persoana domnului prinţ de Gonzague. — Mie. Se poate oare că pasiunea câştigului să?. se strigă. — V-am cerut puţin calm. Sunt ultimele locuri. în afară de apartamentele particulare ale monseniorului şi ale doamnei prinţese.. Domnul de Peyrolles trecea în acea clipă pragul. Nici un fel de favoruri. Dar negustorilor care se aflau acolo nu prea le venea la îndemână.

Nu suntem la o petrecere. înjurături şi chelălăituri de femei de afaceri. Erau gata să se ia de păr. fără zorzoane. Toţi candidaţii la stăpânirea unei despărţituri se înclinară dintr-o. Asta o să ne amuze! — Linişte! spuse Gonzague. cel puţin pentru domnul prinţ! Gata să se ia la bătaie. iar colanul ordinului bătut în diamante. o mie cinci sute de livre! Se auzi un murmur. Marchizul de Chaverny mergea spre douăzeci de ani. răspunse Navailles. Gonzague salută uşor cu mâna şi trecu suspinând: — Grăbeşte-te. Amândoi îşi scoaseră din instinct pălăriile. mulţimea se calmă ca prin minune. Luxul său nu se asemăna cu luxul lui Peyrolles. şi cel mai mic fiu al familiei de Navailles. să vadă mai bine încăierarea. — Două mii cinci sute! zise mezinul de Navailles. apropiindu-se: — Două mii de livre! exclamă el. Acest Peyrolles era un cap sec.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Apoi. — Pe naiba. Să vă dau o mână de ajutor! Şi. . — Puneţi boxele la licitaţie! exclamă Chaverny. Într-adevăr. care vru să fie mai grozav. întovărăşit de doi tineri seniori. Era încă frumos. Jaboul său valora cincizeci de mii livra. — Gonzague! şopti gasconul. iar părul său bogat cădea în bucle strălucitoare ca smoala pe fracul de catifea neagră. Gonzague apăru în vârful estradei. nebunule! Dar ideea i se păru bună şi adăugă! — Fie! La licitaţie! Cu cât începem? — Cinci sute de livre pe lună pentru un metru pătrat şi jumătate. Navailles râdea cu lacrimi şi repetă: — Vai! Ce mutre! Peyrolles se apropiase de stăpânul său. din care numai o parte apărea de sub vesta de mătase albă. spuse Gonzague. Nu avea nici o cută pe frunte. putea să aibă douăzeci şi cinci de ani. ce-l purta la gât. Cei doi tineri seniori care-l urmau. Statura lui înaltă îşi păstrase întreaga supleţe. singură mişcare. mezinul. spuse Peyrolles scoţându-şi pălăria. Se temea să nu dea de capătul nebuniei omeneşti. deoarece sunt ultimele locuri şi cele mai bune. care credea că cere un preţ mare. Gonzague îi aruncă o privire cumplită. — Adjudecat! spuse repede Peyrolles. reluă acesta adresându-se solicitatorilor. valora un milion de livre. puţin obosiţi. De Navailles.. situată în spatele estradei. — Domnilor. dar nu se ridică nici un glas. Domnilor. — O mie de livre pentru o săptămână! zise Chaverny. Vor plăti cât vom dori. văr prin Nevers. Cocardasse şi Passepoil scoteau capul. Se opriră amândoi să privească învălmăşeala şi izbucniră într-un hohot sincer de râs. Candidaţii serioşi erau consternaţi. Candidaţii se priviră cu deznădejde. de o gură de şampanie în ciuda orei matinale. deşi se apropia de cincizeci de ani. Toate doamnele făcură reverenţa de rigoare. — Trei mii! strigă cu glas gâtuit un burduhos negustor de lână. Numărul 927. erau pudraţi şi aveau un smoc de păr sub buza de jos. domnilor. vor fi atribuite aceluia care oferă mai mult. se deschise de perete. — Să zicem o mie cinci sute de livre. Dă-i drumul Peyrolles. purtau amândoi mustăţi. Îşi purtau mătăsurile şi catifelele cu o admirabilă insolenţă. când uşa din fundul sălii. — S-au încălzit straşnic! murmură el. Erau doi tineri fermecători puţin cam efeminaţi. dar bine dispuşi. — Vai! Ce mutre! zicea micul Chaverny pnvmdu-i drept în faţă cu lornionul. Peyrolles. Chaverny cel şmecher. puţin respect. vere! spuse Chaverny. am nevoie de această sală..

gentilomi. Se apropia nebunia. celălalt nota într-un carnet numele cumpărătorilor. închizându-şi zgomotos carnetul. Vom da lumea afară. — Îl iau! strigă un farmacist. femeile cădeau pe jos. la preţul de douăzeci de mii de ludovici câştigaţi în strada Quincampoix. Peyrolles zise: — Domnilor. intraţi. Se certară pentru numărul 929 ca pentru o avere. negustori. Se făcu o clipă de tăcere adâncă. păstrându-şi zâmbetul batjocoritor. — Dar. în bani de aur sau în obligaţii emise de stat. — Dau patru mii cinci sute! supralicita un marchitan. domnilor. Cei învinşi îşi smulgeau părul din cap. Gonzague îl chemă pe Peyrolles: — Trebuie să eliberaţi sala! spuse el. — Mie! Mie! Mie! se auzi din învălmăşeală. — Numărul 928. să-şi verifice locurile cumpărate şi să se proţăpească înăuntru. Franţa este o ţară frumoasă. obiectă o vânzătoare de obiecte de toaletă. Licitaţia era însă în toi. Aceşti oameni cumsecade vă vor revinde cumpărăturile. — Trebuie să vezi ca să crezi aşa ceva! ripostă Navailles. parchetul se umplu de sânge. Se opriră la vederea locului ocupat: — Intraţi. Aceia care obţinuseră chitanţa o învârteau deasupra capului. Şi. — Patru mii de livre. spunea marchizul. Dar şi ele strigau din fundul deznădejdii lor: — Mie! Mie! Mie! Şi iar licitaţii. numărul 942. le zise Gonzague. — Cinci mii! — Şase mii! — Adjudecat! spuse Peyrolles. Chaverny şi Navailles nu mai râdeau. Aurul curgea în valuri pe treptele estradei care servea drept tejghea. dacă vreţi. dar şi cu uimire vedeai cât de bucuros goleau toate aceste buzunare pline. Cocardasse adăugă cu gravitate: — Două treimi dintr-un mormânt. care nu avea decât jumătate din spaţiu. Numărul 929. nimeni nu se mai miră. La ultimele boxe. grasule .. dar este absolut la fel. sufocate sau strivite. La o privire aruncată de Gonzague adăugă: — La zece mii de livre! — Pentru un metru pătrat şi jumătate! exclamă Passepoil uluit. şi când Gonzague ceru pentru următoarea boxă cincisprezece mii de livre.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Merge bine! zise Cocardasse. Bună ziua. mulţime de curteni. Fericiţii posesori ai despărţiturilor se priviră uluiţi. Bărbaţii se băteau. Ţineţi seama că se plătea cu bani peşin. — O nebunie de necrezut. o altă mulţime se ivi în uşa vestibulului. Unul din secretarii lui Peyrolles primea banii. licitaţia s-a încheiat. — Ar face o greşeală! decise Navailles. Începea delirul. adăugă Chaverny. Plecau beţi şi nebuni. Să terminăm! Tot ce a mai rămas se achiziţionează pe douăzeci de mii livre! — E pe gratis! exclamă micuţul Chaverny. Dar. În cele din urmă. Ascultă şi privea. a cărei nepoată se căsătorise de curând cu un conte. Passepoil îşi împreunase mâinile.. Gonzague adăugă: — A! Domnilor. — Intraţi. — Mie! Mie! Mie! Peyrolles şi acoliţii lui nu mai ştiau pe cine să asculte. admirau. fu adjudecat pentru douăzeci şi opt de mii de livre. rosti cu nepăsare Gonzague. continuă intendentul. cu un beneficiu de sută la sută. Şi. acela măsurat greşit. în acest moment. care veneau să-şi prezinte omagiile prinţului de Gonzague. Cu plăcere. strigăte de bucurie şi strigăte de furie.

spuse Gonzague. domnilor? spuse Gonzague. Am ajuns la apartamente şi. Gironne. dacă vreau. fără discuţie. Pariez că. la dracu! mi-ar plăcea să mă mut la han. dar bieţii negustori nu râdeau. care transpira cu picături mari. şoproanele. Nu-mi mai rămâne nimic deînchiriat. între Navailles şi Chaverny. Printre alţii puteau fi remarcaţi Albret şi Taranne. — Caută bine. În grupul curtenilor izbucni râsul. — Auzi! zise Cocardasse din colţul său. răzgândindu-se: — Ba da! — Dar ce anume? se auzi din toate părţile. Un glas piţigăiat şi tremurător se auzi în aceeaşi clipă. au turbat? — I-a cuprins frenezia! Şi vom vedea şi altele! Am închiriat mai întâi curtea. unşi cu toate alifiile. aceia care nu putuseră închiria ceva se apropiară iute: — Nimic. răspunse cu răceală Gonzague. îţi închiriez camera mea de dormit. apăru obrazul unui cocoşat cu părul foarte ciufulit. scările. — Vere. una peste alta. Noce. Dar. să faceţi o gafă în afaceri! Imposibil! — Judecaţi şi voi! Am cedat ultimele compartimente cu douăzeci şi trei de mii. — Douăzeci şi trei de mii livre! repetară într-o profundă uluire. Micul cocoşat spunea: — Cumpăr cuşca câinelui pentru treizeci de mii de livre! † Capitolul 4 — Darnicii . — Cuşca câinelui meu. Montaubert. La cuvântul licitaţie. domnule de Gonzague. rude îndepărtate ale lui Nevers sau având mandat de împuterniciţi. dependinţele. Aveam în mână aproape o mie de numere. febra lor creşte. Apoi. protestă Oriol. apoi vestibulul. — Pe un an? — Pe opt zile! Proaspăt sosiţii priviră atunci boxele şi pe cumpărători. mi se dau pe loc zece mii de scuzi. Ar fi fost o dimineaţă de douăzeci şi trei de milioane. grajdul. vere! Să mai dăm acestor domni plăcerea unei mici licitaţii. răspunse: — Are dreptate! Găinile astea şi-ar fi lăsat şi restul penelor!. în timpul zilei. — Şi vânzarea? întrebă Oriol. Passepoil. Oriol era un tânăr perceptor de mare viitor. baronul de Batz. repetă Gonzague. — Pe măsură ce lipseşte spaţiul. — Făcută prost. deodată. Căzuseră pe gânduri.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Oriol. un neamţ cumsecade venit la Paris pentru a încerca să se pervertească. care râdeau mai tare decât toţi ceilalţi. — Credeţi că-mi bat joc. adunarea despre care vorbise domnul de Peyrolles. — Ar fi trebuit să încep cu această cifră. Pentru cuşca unui câine! Şi râsetele se dublară. vicontele de la Fare. — Dar ce. îl întrerupse Chaverny. — Aici este izvorul bogăţiei! spuse acesta salutându-l cu adânc respect pe Gonzague. continuă Gonzague în mijlocul noilor săi oaspeţi. — Treizeci de mii de livre! exclamară cu toţii. cu toţii convocaţi de Gonzague pentru o solemnitate la care vom asista curând. financiari cunoscuţi. — Dumneavoastră. apoi grădina.

— Atunci. vă rog să mă urmaţi în apartamentele mele. Fruntea i se desenă bine sub perucă grotesc răzvrătită. — Pe Dumnezeul meu! Mi se pare că am văzut undeva ochii ăştia! Şi Gonzague îl privea pe prichindel cu deosebită atenţie — Amice. în ciuda extravaganţei pe care o comitea în acea clipă. dar iată cea mai frumoasă pereche de tâlhari pe care i-am văzut în viaţa mea! Cocardasse-junior se uită strâmb la el. manşete şi jabou din muselină plisată. era mare şi bine înfipt în mijlocul spatelui şi se ridica să-i mângâie grumazul.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Trebuia să fie un cocoşat foarte deştept. Ăştia n-au văzut probabil niciodată doi gentilomi de se holbează la noi în halul ăsta! . — Fii prudent! şopti Passepoil la urechea gasconului. dar omul navea deloc acea slăbiciune proverbială care însoţeşte întotdeauna. să mergem! — Mi-e frică. iar zâmbetul fin şi batjocoritor care i se isca în jurul buzelor anunţa o şiretenie drăcească. bunul meu amic? — Nu. Toată lumea se dădu la o parte pentru a-l lăsa să treacă. Esop o împături şi o puse în portofel în locul bancnotelor. spuse timidul Passepoil. Esop! Bravo! Cocardasse şi Passepoil nu se mai puteau mira de nimic. Oriol şi ceilalţi începură să se învârtă în jurul amicilor noştri. — Zău! exclamă Chaverny zărindu-i. Toată lumea repetă: — Bravo. de o albeaţă strălucitoare. zise el. — Dă-mi chitanţa. după cât îmi amintesc. — Domnilor. de o riguroasă decenţă. bărbia îi atingea pieptul. Chaverny îi fusese naş. şoptit: — N-am cunoscut oare niciodată vreun ghebos. Mai râdeau încă. înţeleptule Esop! exclamă Chaverny. Ghebosul nu era rău deloc. Această stranie făptură purta un costum întreg de culoare neagră. — Haidem! zise Cocardasse din spatele draperiei. Braţele le atârnau de multă vreme. privindu-i cu curiozitate. obligatoriu. ştii asta? — Ştiu. Vărul meu a vrut să ne dea şi un spectacol comic! E ziua mascaradelor. Navailles. spuse Gonzague. Toate privirile erau aţintite asupra lui şi asta nu părea să-l incomodeze. Prietenii prinţului mai priveau incă. ghebul. Acum ori niciodată. Un adevărat cocoşat. căci din acest moment nu mai avea alt nume. Te aşteptai parcă să vezi aceste hârtii preschimbându-se în file albe. uşa pe care dispăruse omuleţul în negru. Dar gasconul întrebă. se plăteşte cu bani gheaţă. dar parcă un fel de fior trecea prin toate vinele celor prezenţi. repetă cocoşatul pironindu-l cu privirea. Din faţă. vom vedea noi! Glasul lui firav scârţâia ca o hârâitoare de copil. Avea privirea pătrunzătoare şi nasul acvilin. Gonzague rămase pe gânduri. fără voie. răspunse Esop. Apoi. zise: — Bună afacere! La revedere. — Ia te uită! zise acesta din urmă. Esop scoase din buzunar un portofel şi puse în mâinile lui Peyrolles şaizeci de bancnote de stat de câte cinci sute de livre. lovind în carnet. Peyrolles şi oamenii săi începeau să-i expedieze pe cumpărătorii care ar fi şi vrut să înceapă ziua de mâine. îndemânatic. — Bravo. trec eu primul! Îl luă de mâna pe Passepoil şi înainta spre Gonzague cu pălăria în mâna. Dar erau înscrisuri bune şi frumoase emise de stat. Pari să fii un speculant îndrăzneţ şi îndemânatic! — Destul de îndrăzneţ. Peyrolles îi dădu chitanţa. atât de fantastică fusese apariţia omuleţului. Picioarele erau ciudat deformate. Cât despre gheb. zise el. în timp ce se va aranja sala. domnilor! Salută politicos pe Gonzague şi pe ceilalţi.

mândri. Să mănânce şi să bea. îl plac mai mult pe cel mic. şi să aştepte ordinele mele! — Ah! Monseniore! exclamă Cocardasse. Peyrolles! strigă Gonzague. nevoilor şi viciilor lor. Cu toţii. . a dat norocul peste noi! — Să dea Domnul! răspundea cu gura plină fratele Passepoil. După ce aruncă o privire asupra mulţimii de sclivisiţi care-şi bătuse joc de el. la prima vedere. aveau nevoie de Gonzague. Dă fiecăruia câte o haină nouă. semeţi. sau financiari cam pătaţi: nici unul dintre ei nu comisese încă vreo faptă pedepsită după lege. altul pentru altceva. Amândoi. care-i zări şi tresări. Fratele Passepoil îl imită cât putu de bine. vechi cunoştinţe de-ale monseniorului. încât îi uimiră pe toţi servitorii prinţului. Se îndepărtară mergând de-a-ndărătelea. Gonzague îi ţinea în mâna din cauza ambiţiilor. domnii din încăpere. — Ah! zise el. Cocardasse-junior spunea: -Ei. replică Oriol. Gonzague era în mijlocul lor senior şi rege. Palatul domnului prinţ valorează el singur cât şi toate minele lui. ajuns cum era la apogeul bogăţiei şi al puterii. vezi bine. — Duceţi-vă! ordonă Gonzague. Străbătură apoi sala în urma lui Peyrolles şi ajunseră la bucătărie. unde mâncară cu atâta. intereselor. cu pumnul în şold. ca unii patricieni din Roma veche prin mulţimea hămesită a clienţilor lor. Intendentul tocmai izbutise să scoată afară ultimul beneficiar al bunului adjudecat. Ce dracu vin să facă aici? Din fericire. fulgerau cu priviri cumplite pe aceia care îşi bătuseră joc de ei. Passepoil se înclină mai modest. se apropiau de Gonzague. — Nu mai e nici o nişă de închiriat. Salutară pentru a treia oară. De când te foloseşti de asemenea scule? Gonzague privi în jur cu ochi visători şi nu răspunse. vere! zise Chaverny prinţului după plecarea celor doi. îi aduceau laude şi îi făceau curte cinstit. — Aşa vom face.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Cel mare e de toată frumuseţea! zise Navailles. — Şi se vorbeşte despre minele din Peru! zicea grasul Oriol timp ce stăpânul stătea deoparte. Du-i la bucătărie. Cu toate acestea. Tot mâncând. — Eu. salutând neîncetat maturând podeaua cu penele vechi ale pălăriilor. apoi luară amândoi o poziţie mândră cu mâna pe mânerul săbiei. cu nasul în vânt. — Generos prinţ! spuse Passepoil. Vom avea onoarea să revenim. dar totuşi ca un om umblat prin lume. Ce doresc aceşti viteji? Cocardasse salută cu acea graţie nobilă care-i însoţea fiecare gest. — Oh. căci. reluă gasconul care se înclină din nou. Urmarea acestei povestiri va arăta ce voia să facă Gonzague cu ei. — Dacă monseniorul e ocupat cu afaceri mai importante. dar nici unul nu era uşă de biserică. Cocardasse îşi înfipse pălăria pe-o ureche şi ridică cu vârful spadei marginea zdrenţuită a mantiei. care era întotdeauna mai puţin entuziast. unul pentru un lucru. prea nepăsător pentru a se vinde. vorbind destul de tare. Cocardasse-junior rosti cu glas puternic şi limpede aceste cuvinte: — Acest gentilom şi cu mine. de la primul până la ultimul. Când ajunseră faţa celor ce râseseră de ei. Toţi erau nobili cam ruinaţi. Să fie auziţi de prinţ. — Îi recunoşti pe aceşti băieţi frumoşi? îl întrebă Gonzague. — Ah! exclamă din nou Gonzague. bolborosi Passepoil. Singurul care păstrase o părticică de independenţă era tânărul marchiz de Chaverny. poftă. Gonzague nu părea să aibă nevoie de nimeni. prea nebun pentru a specula. bucurându-se şi de favoarea curţii. vom reveni la oră pe care va binevoi să ne-o indice. venim să-i prezentăm omagiile noastre.

Cruţă-ne! N-aveţi cumva. Gironne Chaverny. Toate feţele erau mai mult sau mai puţin înduioşate. Taranne şi Albret ca mandatari ai celor doi Chatellux. vere. îndeosebi pe voi. răspunse Gonzague. Aş vrea doar să ştiu. şi gâfâia tot timpul. te tiamant mai degrabă! — Mai mulţi nobili de seamă ar trăi un an întreg cu venitul unei singure săptămâni pe care-l realizează domnul de Gonzague. — Asta deoarece prinţul de Gonzague este regele celor mai de seamă seniori. om de finanţe. Gonzague îl întrerupse pentru a spune cu o mândrie aspră: . — Ceva mai important decât asta. replică Taranne. căci nu-i plăcea zeflemeaua. te implor. întrerupse Chaverny. — Drace! zise Chaverny. bineînţeles! zise Chaverny după toţi ceilalţi. mareşalul de Villeroy şi vicepreşedintele D Argenson. dolofani. fără să răspundă tânărului marchiz. Lavallade. — Sunt oare singurul interesat? întrebă el apoi cu un accent convins. — Într-adevăr. răspunse Navailles. Domnişoarele de la Operă consimţeau să-şi bată joc amical de el. Dumneata. Dar ce. — Ştiţi. Choisy.. un tribunal de familie.. o adunare solemnă. — Domnilor. cu obrajii rumeni. Sau mai curând Casa de diamant! — Da! traduse şi baronul de Batz. domnilor? — Am auzit vorbindu-se de un consiliu de familie. vere. Când ajunseră cu toţii în cabinetul lui Gonzague. domnilor. prinţe? întrebă domnul de Montaubert. câteva albume cu stampe pentru a mă amuza în timp ce veţi sta serioşi? Gonzague zâmbi pentru a-l face să tacă. slăbănog şi firav. nu-i aşa? — Se va hotărî asupra bunurilor lui Nevers şi asupra altor afaceri. aici este un adevărat Eldorado.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Oriol era rotofei ca o bilă. domnilor. Nu trebuie să vă fac şi vouă o avere? În adunare se produse o vie mişcare de recunoştinţă. zise cu asprime prinţul. mută-te de aici. de rude ale lui Nevers. — Şi ce dracu ai nevoie de bunurile lui Nevers. în calitatea voastră. prinţe. continuă: Ştiţi de ce v-am convocat. spuse Gironne. căci altfel osanalele astea plicticoase vor dura până mâine. etc. — V-am convocat aici. zise Oriol. spuse el. dumneata. cu toate că avea bani şi era dispus să cheltuiască. răspunse Gonzague. puteţi conta pe mine! — Şi pe mine! exclamă Gironne. vom discuta lucruri serioase. e vorba de succesiunea la tron? — Marchize. — Şi despre ce e vorba. — Dacă nu-i vorba de succesiunea la tronul Burbonilor. ca însărcinat de afaceri al vărului nostru de Chatillon. spuse Navailles. dragă vere.. Prinţul păru să se trezească. Cu un singur strigăt exclamară: — Suntem gata! Prinţul salută şi zâmbi. Voi doi. — Casa de aur! adăugă domnul de Montaubert. Oriol. care câştigi un milion pe oră? Gonzague tăcu o clipă până când răspunse. — Şi pe mine! Şi pe mine! — Şi pe mine. fiţi amabili şi urmaţi-mă în apartamentul meu. deoarece sala asta trebuie să fie eliberată. cu un puternic accent german. — Este momentul să-mi dovediţi devotamentul. se pare că va fi pusă moştenirea lui Nevers pe tapet. Montaubert. în care alteţa-sa regală regentul va fi reprezentat de trei dintre primii demnitari ai regatului: preşedintele de Lamoignon. Navailles. — Gonzague. întrebă Chaverny care începu să caşte cu anticipaţie.. exclamă Chaverny cu un aer vrednic de milă. Noce.

Dacă se scula prea de dimineaţă. a întins mâna alteţei-sale regale. — Vai. — Nici un fel de mulţumire. Am petrecut noaptea asta la rege şi am fost obligat să asist la ceremonialul sculării lui.. adăugă grasul Oriol. spuse el cu o uşoară nuanţă de dispreţ în glas. îl întrerupse Gonzague. Cei ce sunt cu mine trebuie să vadă cu ochii mei. Montaubert. în clipa aceea. care sunt capul. apoi. — Ah! Prinţe! zise perceptorul. vă voi spune că ţin la votul meu aproape tot atât de mult ca la un pahar de şampanie gol. Dar te rog. a tras perdelele. Înţelegi bine. — Nu-i nimic. aşa cum te porţi cu un copil rău. Aceia care sunt alături de mine. Toţi se năpustiră spre ferestre. prietene. îmi este oare îngăduit să vă adresez cu modestie şi cu respect o întrebare? Ce trebuie să fac? — Să taci şi să-mi dai votul în consiliu. — Aurora cu degete trandafirii! spuse incorigibilul Chaverny. ce poate face bunul Dumnezeu pentru dumneata? În privinţa bunului Dumnezeu nu i se putea reproşa nimic lui Gonzague.. ni s-a părut că apare aurora. înţelege bine acest lucru. — Când domnul regent. dreaptă sau întortocheată. zise Chaverny. să audă prin urechile mele. V-am întâlnit în seara trecută pe Ccurs-la- . marchize. Crezi că solicit pentru mine? Curtenii lui Gonzague erau pe punctul să îngenuncheze. Chaverny îşi ţinu gura. tânărul Ludovic a ridicat frumoasele sale pleoape încărcate încă de somn şi. nu mă simt bine. dar. Gonzague îl ameninţă cu degetul. Îi strânse mâna lui Chaverny. Şi toţi repetară cu entuziasm: — Nici un dar! — Ne vom strânge în jurul monseniorului. nu vreau decât asemenea prieteni! — Şi noi nu cerem decât un lucru. — Tânărul nostru rege. — Nici un dar! îl întrerupse Gonzague. zise: Ei. Chaverny se apropiase cu îngrijorare neprefăcută. purtător de spadă ştie foarte bine să-şi amintească de aceia care-l servesc! Invitaţia putea să nu fie făcută cu îndemânare. perceptorul. continuă Gonzague. Toţi ar fi vrut să-l lovească cu pietre pentru replică. că ilustra noastră rudă să ne arate calea. Fiecare adoptă o expresie de indiferenţă pentru a nu avea aerul de a fi complice. nu-l mai cunosc. trebuie să urmeze cu hotărâre calea mea. Ce fermecător copil e regele nostru! Vă cunoaşte pe nume şi mă întreabă întotdeauna ce mai fac bunii mei prieteni! — Cu-adevărat! reluă corul.. — Ce dracu ai nevoie să te omori în felul ăsta? exclamă Chaverny. să gândească cu inteligenţa mea. Gonzague era foarte palid şi picuri de sudoare îi ţâşneau de sub păr. care era în iatac cu Doamna Palatină. nepoate! Asta te va pierde. adăugă Navailles. vere. Taranne. domnilor! continuă prinţul. dar cel puţin era directă. oboseala. ci asupra mea. Chaverny adresă lui Gonzague un surâs triumfător şi batjocoritor. — Chiar de-ar fi să jignesc devotamentul emoţionant al prietenilor noştri. spuse prinţul. prinţe. Îi trecuse supărarea. dar oricine se opreşte. zărindu-mă. — E voinţa mea! Fiecare e liber să mă urmeze sau să ră-rnînă în urmă. Răspunderea nu cade asupra acelora care constituie braţele.. Îşi muie batista în paharul de apă pe care i-l aduse Gironne şi o puse pe frunte... adăugă şi Taranne. — Dar totuşi. Putem spune că ar fi plătit bucuros cu preţ bun răspunsul la întrebarea lui Chaverny. bună sau rea. — Ingratule! şopti el.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Eşti prea curios. — Puternice vere. deschide fereastra. bună dimineaţa. — Apreciez cel mai mult devotamentul lui Taranne. rupe de bună voie pactul. o făcea cu siguranţă ca să se roage. Ce poate face regele pentru dumneata? Aş putea chiar spune. vei căpăta ferma de la Eperney. — Monseniore.

— Şi tu. prinţe! exclamă Albret. continuă Gonzague. şi de dumneata. Montaubert. — Haide. Blazonul tău e gata făcut: aur. Dacă Chaverny ar fi păstrat aceste vorbe pentru supeu. continuă prinţul. mi s-a spus că va fi curând mai bogat decât mine? — Câtă înţelepciune! Ce stăpân vom avea noi! Era un strigăt general de admiraţie. Gonzague continuă fără să ia în seamă întreruperea. reluă Gonzague cu un zâmbet fin şi bun. prietene Albret. simt că am meritat-o din plin.. Ceilalţi îşi muşcară buzele. copil alintat! — Vere. preceptorul regelui. providenţa lor vie. continuă domnul de Gonzague. — Vai! Vai! repetară Oriol şi ceilalţi. Gironne chiar mai mult. Navailles. ai obţinut pensia. că ţi s-a semnat concesiunea. — Vai! exclamă Navailles. ştiţi. cu această deviză: Utile dulci . întrerupse micul marchiz.. slavă Domnului! Am avut şi ceva mai bun! Te anunţ. Va trebui să mi-l dai pe domnul de Gironne. — Domnul de Fleury. — Cine n-ar fi omul domniei-voastre. cu siguranţă că ar fi avut un succes monstru. tu care ai devenit vărul întregii străzi Saint-Denis. care este un călăreţ superb!. Gonzague strigă pe rând numele tuturor. care nu-l costau nimic. mâine te vei urca în caleştile din suita regelui. — E meseria lui. zise marchizul. dumneata ai obţinut brevetul cerut. continuă Gonzague. — Dar. nu mai fusese văzut din ajun. spuse Gonzague. Saldagne este absent.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Reine. — Bineînţeles. — Oriol! exclamă Chaverny. replică cu asprime Gonzague. Şi Oriol. nici chiar baronul de Batz. cu trei funduri de pantalon azur. adăugă regele. te poţi duce la d'Hozier pentru blazon. îmi cunosc soarta! exclamă glumind marchizul. Cei de faţă au râs. pentru numele lui Dumnezeu.. Montaubert şi Navailles aveau remuşcări fiindcă şi ei râseseră. — Şi domnul de Noce îmi place foarte mult. în afară de Oriol şi Gonzague. Albret.. o bonetă de noapte ţesută din flăcări. Noce fui mulţumit. Eu însă pot risca doar să fiu pus la pâine şi apă. raportând cuvintele autentice ale majestăţii sale. şi de alţii. Nimeni nu fu uitat. îţi voi spune ce am obţinut pentru dumneata când vom rămâne singuri. — Aşa-mi trebuie! spuse Chaverny. ai făcut ceva să nu fiu exilat? zise Chaverny. şi pe deasupra. spuse el la urmă. Într-adevăr. — Şi majestatea-sa. Mulţumirile mele! . Toţi verii noştri condiscipoli care au fost cuminţi au fost recompensaţi. într-o prăvălie de bonete. Choisy. vere. Ah! adăugă lovindu-se cu pumnii în piept. — Domnul de Fleury e sever. Oriol se născuse în colţul străzii Mauconseil. era şi el la ceremonialul sculării de dimineaţă. Gironne. mi-a spus regele râzând. — Vino. — Noce. marchize.. Gironne îşi duse mama la inimă. Montaubert. nici baronul de Saldagne. e obligaţia lui. trebuie să fie un vajnic războinic. vino. — Domnul de Fleury a aflat povestea ta de la Feuillantines şi domnişoara de Clermont. adăugă prinţul. a binevoit oare să observe înfăţişarea nobilă şi de bun gust a domnului de Peyrolles? — Majestatea-sa n-a uitat pe nimeni afară de dumneata.. Grasul se umflă ca o minge şi era cât pe-aci să crape. — Eu! se miră Chaverny. Continuând şirul generozităţilor. — Majestatea-sa mi-a vorbit de dumneata. Iată-te văr cu regele. înconjurat de curtenii domniei-voastre. astea nu-s decât vorbe. ai un titlu de nobleţe. Să-mi fie de învăţătură! — Se cunoaşte la Curte afacerea dumitale cu minele. — Oriol. — Dumneata. nici cavalerul de Faenza. — La ce bun toate astea? îl şopti Chaverny la ureche. Şi acest domn de Saldagne.

Cred că nu i-a trecut prin gând domnului 13 Ludovic al IX-lea. rosti el domol şi cu glas scăzut. . — Ţi s-a înapoiat pământul. De-ar fi atunci să rămân singur. mulţimea din jurul dumitale s-ar rări. — E bătaie pe ele! — La ora asta nici nu mai au preţ. marchize. Întregul cenaclu nu aştepta decât un semn pentru a-l face de râs. care de cinci minute era gentilom. Toată lumea era mulţumită. mă dau diavolului! Gonzague se încruntă. vere. spuse cu multă seriozitate: — Atunci. Dar.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Nu era vorba de exil. îţi urez numai fericire. — Din cauză că serbarea va fi splendidă. spuse Gonzague. Bois-Rose trebuie să fi câştigat cinci sau şase sute de mii de livre la treaba asta. rege al Franţei între 1226 şi 1270. — Ce-ţi mai trebuie? — Nu ştiu dacă e din cauza afacerii de la Feuillantines şi a domnişoarei de Clermont. nu suntem încă chit. dacă ar veni zile grele. — Din care jumătate pentru bunul abate Dubois. Cu adevărat? exclamă micul marchiz. Toţi cei ce vor fi prezenţi vor avea brevet de avere sau de nobleţe. — Şi m-ai scăpat de Bastilia? îţi mulţumesc de două ori. începuse să-şi caute strămoşii pe vremea Sfântului Ludovic13. Domnul de Gonzague nu-şi pierduse vremea degeaba la ceremonia trezirii majestăţii sale. — Vere. da. asta-i regula. Nu insult pe nimeni. în pofida cadoului minunat pe care mi l-ai făcut. marchize. stăpânul său! — Am văzut cum s-a vândut o invitaţie cu cincizeci de ludovici. pentru mai puţin de jumătate m-aş vinde diavolului. Chaverny îşi plimbă asupra lor privirea dispreţuitoare. domnilor. despre ce era vorba oare? — Despre Bastilia. întinzând mâna lui Gonzague. † Capitolul 5 — Unde se explică absenţa lui Faenza şi Saldagne Împărţirea favorurilor se terminase. vere. Oriol. — Cred şi eu! exclamă Oriol. — Atunci. Se vindeau cu o primă de zece ludovici în strada Quinoampoix azi-dimineaţă. s-a făcut. Apoi. nu te voi părăsi. zise totuşi micul marchiz. Mi-a spus că toate ţidulele au fost distribuite. vere? Trebuie oare să mă prosternez? — Moşia ta de la Chaneilles a fost confiscată pe vremea răposatului rege. dar Bois-Rose a refuzat cu încăpăţânare să-mi dea o invitaţie pentru serbarea de astă-seară de la Palais-Royal. — Mai mult. — N-au vrut să-mi dea una nici la şaizeci! supralicita Tarranne. adăugă Albret. — Vere. — Pe vremea edictului de la Nantes. — Am făcut şi mai mult. Noce se gândea la costumul cu care se va urca a doua zi în caleştile regelui. — Aducea un venit bun moşia de la Chaneilles? — Douăzeci de mii de galbeni.

Tot ce putea produce risipa cea mai nebunească. operă alegorică după gustul timpului. cum te vei uita de sus la acei oameni de mâine? Trebuie să spunem o vorbă despre această serbare. Se făcu . la fel. împodobit cu tot aurul inutil pe care creditul victorios îl scotea din circulaţie. tot ce are trecere: listele de bucate ale restaurantului la modă. ca nimic să nu lipsească prestigiului acestei petreceri. dar nu strică să ai mai multe. sfaturile teatrului de succes. fără ca cineva să se formalizeze. Se spunea că Law pusese la dispoziţia casei regentului sume fabuloase. pe sub mâna. pentru ca această ovaţie să aibă mai multă solemnitate. unde vor fi expuse toate bogăţiile metalice ale globului. care o aşeza în fruntea naţiunilor. saloanele regentului se vor umple de samsari şi de traficanţi! observă Chaverny. ţinând în mână un corn al abundenţei. numărul. Şi. Îşi deschise portofelul şi aruncă pe masă un pachet mare de cartonaşe trandafirii. Se auzi un bravo îndelungat. nu mai exista mizerie. trebuia să reproducă giganticul palat aflat în proiect. care toate reprezentau. bâlbâindu-se. creditul zeificat nu mai avea nevoie de un templu. avea să dăruiască întregului glob pământesc deliciile recucerite ale paradisului terestru. Mai mulţi dintre aceşti domni aveau invitaţii în buzunar. prin acest simplu fapt. nu mai existau războaie! Creditul.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu regent să facă speculă cu ţidulele. Creditul. supra-profitul din speculaţii se vira peste tot. Doamne! Domnul de Gonzague gândea la fel ca toată lumea când răspundea: „Nu văd nici un rău în faptul că Bois-Rose câştigă cinci sau şase sute de mii de livre din fleacurile astea. — Tu. replică Gonzague. comandat cavalerului Gioja. invitaţiile erau făcute în numele regentului şi. construit de Law pe malurile fluviului Mississipi. cum i s-au oferit două sau trei mii de ludovici pentru pachetul de ţidule pe care alteţa-sa a avut amabilitatea să mi-l trimită. personificând îngerul păzitor al Franţei. marele Credit. Argintul şi aurul nu erau bune decât pentru aşa ceva. unei turte dulci începute. Şi toate aceste lucruri se fac pe faţă. Aşa cum vedeţi în cartierele comerciale de la periferie. dar lucrul acesta este mica nenorocire a vremurilor noastre şi. unui zmeu rupt în fâşii sau unei jumătăţi de duzină de bile. nimic nu scapă influenţei ei copleşitoare. printre amoraşi îmbrăţişaţi şi ghirlande de flori. — Aşadar. Se vorbea mai ales de focul de artificii şi despre balet. constatarea oficială şi zgomotoasă a victoriei creditului asupra banilor gheaţă comercializaţi. trebuia să înmărmurească ochii invitaţilor. trebuie şi el să reprezinte creditul. Law obţinu de la Philippe d'Orleans să-i împrumute saloanele şi grădinile de la Palais-Royal. Se ştia bine că omenirea nu trebuia să aibă decât o singură minune: palatul de marmură.” — Mi se pare că am auzit spunându-i-se lui Peyrolles. de-aici vine schimbarea. În epocile în care domneşte influenţa jocului de bursă. copii care abia merg fac trafic cu jucăriile şi fac reclamă. Chaverny îl bătu pe umăr pe Oriol. — E nobilimea de mâine. Ptiu! Ruşine! Le-am păstrat pentru prietenii mei. Nici nu putea exista un om mai amabil decât domnul de Gonzague în această dimineaţă. nu văd nici un rău în faptul că Bois-Rose sau abatele au făcut o afacere cu fleacurile astea. Dubois întrei. scaunele unei biserici aglomerate. Ideea o avusese scoţianul Law şi tot el făcea cheltuielile enorme. continuă el atingându-şi portofelul. care eşti nobil de azi. Focul de artificii. Bois-Rose. maestru de ceremonie. Un palat mare cât un oraş. Trebuia să reprezinte triumful simbolic al sistemului său. Nu mai exista foamete. Baletul. Pontifii existau dinainte. Mai mult chiar. pe legea mea. acest al doilea mesia trimis de bunul Dumnezeu. triumful zeului-hîrtie devenea o sărbătoare naţională. când febra speculei cuprinde un popor întreg copiii cei mari se apucă să vândă cu supra-preţ tot ce se caută. împodobite cu încântătoare viniete. când valorează câte o sută de pistoli bucata. cum se spunea pe atunci. După serbarea din această noapte. îl dubla pe furiş. Domnul regent fixase numărul invitaţilor la trei mii. spuse el.

Aşteptaţi-mă aici. se înşela: prinţul ştia ce vrea. — Spaniola! adăugă Navailles. pe care o duse la buze cu mai mult respect decât galanterie. Chaverny o sorbea din ochi.. în timpul cât avea loc goana după invitaţiile cotate în strada Quincampoix. — Sunt fericit. Vom avea nevoie de dumneavoastră îndată. Privirea-i întâlni ochii lui Chaverny. mătăsos şi mai negru ca smoala. Amintiţi-vă bine: pretutindeni pe unde voi trece eu.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu împărţeala. Necunoscută purta o toaletă de oraş. Şi Oriol. Gonzague îi privea. Gonzague. chiar astăzi trebuie să vedeţi această tânără şi scumpă copilă. Dacă vreunul dintre aceşti domni îşi închipuia că-l duce de nas pe Gonzague. obrazul ei foarte tânăr. ci vă ordon acest lucru. o spun sus şi tare. mă mir că nu-i văd aici. Fiecare luă pentru el şi pentru amicii săi. La vederea tovarăşilor lui Gonzague se opri.. conchise cu un gest cavaleresc: — De-ar fi şi în iad! — Pe dracu. veţi trece şi voi. interesul meu este să vă ţin totdeauna capul deasupra mulţimii. El însuşi rămase cu gura căscată văzând o fată. vă rog. Preluaţi doar cuvântul de ordine şi executaţi-l! Dacă drumul e lung şi greu. Fata nu scoase nici un cuvânt. după cât se pare. care la început făcuse o mişcare de nemulţumire. că nu socoteam să o vedeţi atât de curând. . Au reînceput să asculte cu atenţie şi respect cuvintele stăpânului lor. — Vă rog. care mai era încă un pic gentilom şi nu revindea nimic din ce i se dăruia. care se arătase pe neaşteptate în pragul camerei de dormit a lui Gonzague. sunt fericit că am putut face şi acest neînsemnat lucru pentru voi. Îi luă mâna. zise prinţul. — Domnilor. Un strigăt de surprindere şi de admiraţie îl întrerupse. — Aceea pentru care prinţul ţine închisă căsuţa din spatele bisericii Saint-Magloire! Şi admirau. degetul său mic era mai puternic decât o duzină de Orioli înmulţiţi cu cincizeci de Gironni sau Montauberi. În adevăr. Ce sinceri prieteni avem aici! Aş putea să pariez că. Nobilul Oriol avea. şi amândoi începură să râdă. de o frumuseţe desăvârşită. Nu-mi fac onoarea să vă prezint domniei-sale în acest moment. rotund ca un balon. termină Gonzague. Nu cercetaţi niciodată. era luminat de un zâmbet jucăuş. căci îşi umplu buzunarele. a cărui uşă se închise în urma lor. îşi reveni şi se îndreptă spre noua venită. Sunteţi în jurul meu un batalion sacru: este în interesul vostru să mă urmaţi. Ceilalţi se străduiau din greu să-şi înfrângă privirile curioase. Era de neconceput ca Faenza şi Saldagne să lipsească la apel. lăsă în jos cu repeziciune voalul de dantelă îngreunat de broderii şi rămase nemişcată ca o statuie fermecătoare. domnilor. nu căutaţi niciodată motivele comportării mele. în afară de micul marchiz. — Nu mai am să vă spun decât un singur lucru. Luă mâna fetei şi o conduse în apartamentul său. un număr considerabil de prieteni. reluă Gonzagua. să nu vă pese. Curând vor avea loc evenimente care vor fi enigme pentru voi. căci îmi este scumpă din mai multe motive. Era limpede că nu se aşteptase să găsească acolo atâta lume. splendida cunună de păr des. glezna adorabilă ataşată la un picior de zână. fiindcă vă afirm pe onoarea mea că norocul se află la capătul acestui drum. Pe loc feţele curtenilor se schimbaseră. a cărei bogăţie aleasă dovedea că era femeie de lume şi o purta cu eleganţă. nu am vreme. — Vă vom urma! exclamă Navailles. — Cu toţii câţi suntem! adăugă Gironne. — E frumoasa solitară! murmură Chaverny. Trecând pragul. că adevăraţi cunoscători. stătură în acelaşi timp suplă şi nobilă. să binevoiţi a lăsa două invitaţii pentru Faenza şi Saldagne. Şi. vere! spuse Chaverny cu jumătate glas. strălucitor de veselia copilărească. Pe masă nu mai rămaseră decât cele două invitaţii pentru Saldagne şi Faenza. Nu cer.

regele a făcut o ieşire asemănătoare cu doamna de Montespan. eu m-aş osândi o singură dată pentru această frumoasă fată.. O luă pe strada Saint-Denis şi. — De atunci. adăugă Oriol. — Să nu ne jenăm! spuse Montaubert. — Domnilor. — Ce ai de spus tu. în faţa întregii curţi. — Domnilor. — Dar de fapt. ce se ştie despre această tânără? — Nimic. vorbeşte. răspunse Navailles. cancelarul. — Are un fel de corp de gardă în grădină. am chef să. lasă! interpuse paşnicul Oriol. Eşti la vârsta când pot fi îndreptate obiceiurile rele. replică micul marchiz. că aţi fi nişte infami dacă n-aţi fi nişte proşti. — Eu zic. — Ei! exclamă Oriol. venerabilul tău unchi o povesteşte în memoriile sale. sub aripa virtuţii.. Ludovic cel Mare vărsă lacrimi. care rămase necuviincios ca şi mai înainte. — Chaverny. Vom afla totul astăzi. — Mister! Mister! — Să avem răbdare. trecând prin spatele bisericii Saint-Magloire. — De asta îl şi iert. — Chaverny e amorezat! se strigă din toate părţile. Regele şi contesa trebuiau să-şi ia în mod solemn rămas bun pentru a se înapoia fiecare. reluă Taranne. ale cărei ziduri dispăreau aproape sub crengile enorme şi grele ale unei alei cu . visezi! — Chaverny. Micul marchiz îşi sprijini bărbia de mâna sa albă. apoi făcură o plecăciune ilustrei adunări şi plecară împreună. când Saldagne. Nimeni nu ignoră separarea profundă ce există între prinţul de Gonzague şi soţia sa. pentru câteva bancnote. — Ce frumoasă e! exclamă el a doua oară. — Acest drac de om e fin ca chihlimbarul. n-am mai cinat niciodată în căsuţă.. Şefii de post sunt când Faenza. căci luna trecută. asta-i tot. — Ea trebuie să fie la Paris abia de o săptămînă-două. reluă Noce. — Lasă. Erau de faţă monseniorul de Paris. — Cât e de frumoasă! spuse visător Chaverny. verişorule! exclamă Noce. spuse Montaubert. — Peyrolles n-a vorbit? — Peyrolles nu vorbeşte niciodată. doamna Nivelle era regină şi stăpâna în căsuţa scumpului nostru prinţ. în faţa unui prinz copios. Chaverny? întrebă grasul Oriol. Ştiţi ce idee îmi vine? Dacă am fost chemaţi în acest consiliu de familie pentru un divorţ? Cu toţii protestară.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu În afară de a tânărului marchiz de Chaverny. Hei! Chaverny! Micul marchiz tresări de parcă s-ar fi trezit brusc. Chaverny nici măcar nu-l privi pe Noce. Lăsându-i pe Cocardasse-junior şi pe Amable Passepoil instalaţi comod în bucătărie. se opri în faţa porţii unei alte grădini. în legea lui. de trei sau de patru ori. Choisy. adăugă Noce.. — De asta îl ţine. — În numele lui Dumnezeu. vorbeşte. apoi fiecare recunoscu că acest lucru nu era imposibil. Dar doamna de Montespan plânse. domnul de Peyrolles ieşise din palat pe poarta grădinii. În schimb. spuse el. e capabil să-şi lase soţia şi să-i păstreze zestrea! — Şi în această treabă trebuie să ne dăm votul! adăugă Gironne. prinţii. afară de faptul că domnul de Gonzague o ascunde cu grijă şi că Peyrolles este sclavul însărcinat să dea ascultare capriciilor frumoasei persoane. Stăpânul nu mai era de faţă: toţi aceşti şcolari bărboşi erau în vacanţă! — Într-un ceas bun! exclamă Gironne. chiar de ar fi numai să ne înjuri. vă osândiţi la chinurile iadului în fiecare zi. trei cardinali şi două stareţe fără să-l mai punem la socoteală pe părintele Letellier. ai amuţit! — Chaverny.

Dar obrazul uscăţiv al intendentului căpătă o expresie de îngrijorare. se apropie de domnul de Peyrolles şi îi spuse câteva cuvinte la ureche. cel puţin să-mi pot alege temnicerii! Spune-mi că nu-i voi mai vedea pe aceşti doi indivizi. umbroase până la mister. în această dimineaţă. bunul meu domn de Peyrolles! Madame Langlois. să mă gătesc? Santa Virgen! Nu cred un cuvânt din cele ce-mi spuneţi. . Era o adevărată bijuterie! Ultima operă a arhitectului Oppenort! Domnul de Peyrolles o luă pe aleea întunecoasă şi ajunse la pavilion. Apoi. era încă şi mai fermecătoare. Domnul de Peyrolles avea toate calităţile pentru a ocupa slujba de încredere pe care o îndeplinea pe lângă stăpânul său. Madame Langlois! Justine! Angélique! — Au nevoie de timp. domnule Peyrolles? Îl privi în faţă. În vestibul se aflau mai mulţi valeţi în livrea. Se auzi vocea primei cameriste. Dona Cruz le uitase. Ţi-ai făcut comisionul. N-am închis ochii toată noaptea! Nu mai vreau să rămân în această casă! Străduţa de dincolo de zid e plină de ucigaşi. — Nu vreau ca acei doi oameni să mai rămână noaptea în casa mea. Angélique şi Justine. — Eu. dona Cruz. să ies din închisoarea mea! Eu. Mă voi duce. Era frumoasă tânără pe care am văzut-o intrând adineauri la domnul de Gonzague. strigă dona Cruz. — Miracol! exclamă tânăra fată. Domnul baron de Saldagne nu fusese văzut din ajun.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu ulmi bătrâni. construit în stil grec. unduitor. În loc să admire farmecul frumoasei fete. strigă tânăra fată. — Eu trebuie să vă conduc. Întrebă dacă domnişoara putea fi văzută. — N-am putut să dorm. prima cameristă a donei Cruz. — Dumneata pleacă. Intră. eu! Sunteţi sigur că nu visaţi stând în picioare. sau nu mă mai duc la palat. trei cameriste pariziene. cădea în valuri bogate pe umeri. Frumosul păr negru. vru să spună flegmaticul intendent. Domnul de Peyrolles avea în buzunarul vestei sale elegante cheia acestei porţi. domnul prinţ doreşte să vă îmbrăcaţi elegant. Mi-e frică de ei. — Unde e Saldagne? întrebă Peyrolles. Se vedea. care lăsa să se ghicească perfecţiunea taliei subţiri şi totuşi robuste. — Vai ce plictiseală! Santa Maria! suspină dona Cruz. desfăcut. îi spuse: — Dona Cruz. — Ce poate să însemne asta? gândi el. strigă: — Angélique! Justine! Madame Langlois! Vai. Madame Langlois. Dona Cruz se privi într-o oglindă şi îşi râse în nas. domnul prinţ doreşte să vă vadă la palatul său. iar picioruşele goale se agitau în papucii de satin. intrară împreună în acest moment. Intendentul adăugă fără să clipească: — Pentru vizita dumneavoastră. replică intendentul. făcând o piruetă dublă. Era vorba de Faënza şi Saldagne. un pavilion nou. tumultoasă ca pulberea. să traversez strada! Eu. în halatul de dimineaţă. Eu. Grădina era pustie. Fără să-i ponegrim toaleta. alb. la capătul unei alei. — Vorbesc totuşi foarte serios. al cărui peristil era înconjurat de statui. Într-o oră trebuie-să fiţi gata. Dacă ai şti cum aş dori să mai văd şi altă mutră decât a dumitale. rectifică Peyrolles. dacă e posibil. Fără să-i mai iscodească pe valeţi. — Asta este voinţa domnului prinţ. Domnişoara îl aştepta pe domnul Peyrolles în budoarul ei. — Sunt oare sclavă? exclamă tumultoasa fată. Urmă un du-te vino al servitorilor prin apartament. apoi izbucni în râs. exclamă de cum îl zări. Pentru a te apropia fără primejdie de o asemenea zâna trebuia să fii de marmură. ce încete sunt franţuzoaicele astea! zise ea mânioasă că nu le vedea venind înainte de a fi chemate. — Şi Faenza? Acelaşi răspuns că şi pentru Saldagne. Oare eu am cerut să vin aici? Dacă sunt prizonieră.

Lăsă să cadă cele două mantii. Adineauri. Santa Virgen! Niciodată nu fusese atât de fericită de la sosirea ei în marele oraş Paris. — Iertare. se aflau întinse două mantii. o întrerupse Peyrolles. scăpă din mâinile cameristelor pentru a dansa în jurul camerei ca o copilă nebunatică ce era. va fi pentru mine altceva decât un pavilion izolat într-o grădină rece. Dinţii lui Peyrolles clănţăneau cu zgomot. În budoar. — Au mâncat amândoi ieri seară în subsol. care era palid din naştere. la capătul grădinii. fie de către ţigăncile din Scoţia. sub a doua Saldagne. ale cărui străzi lungi şi negre nu le văzuse decât într-o noapte întunecoasă de toamnă. — Când? — Adineauri. pe un morman de frunze veştede. doamnă. se făcu livid. a vrut să-l conducă pe domnul de Faenza. apoi pe a doua. ? — Am văzut! răspunse camerista. Sub ele se ghicea formă a două trupuri omeneşti. din cătun în târguşor. Peyrolles ridică tremurând prima mantie. adăugă camerista urcând în mare grabă treptele.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Obrazul intendentului. reluă camerista. — În sfârşit! îşi zicea ea. Mărginiţi-vă să ştiţi că pe aceşti doi oameni care vă displac nu-i veţi mai revedea. Saldagne. — Zgomotul n-a durat multă vreme. care era de gardă. romii de pe Rin. măcar o singură dată în viaţa lor. Amândoi aveau aceeaşi rană pe frunte. — Duceţi-vă. răspunse cu umilinţă intendentul. Domnul de Peyrolles ajunse repede la capătul grădinii. s-a izbit de cele două cadavre. cele trei cameriste începură opera uşoară şi plăcută de a îmbrăca o fată frumoasă. Frumosul meu prinţ îşi va ţine făgăduiala. Sub prima se afla Faenza. de zingarii din Calabria. — Nu-mi place să se şuşotească în prezenţa mea! spuse jignită dona Cruz. când un valet a ieşit în străduţă. Oglinda îi zâmbea. — Atunci să fiu îmbrăcată! ordonă frumoasă fată. care era ducesă. Am auzit în străduţă un zăngănit de spade. Ceea ce-i sigur e că şi-a petrecut toată viaţa printre gitani. zlătarii din Ungaria sau de acei gitanos din Spania. — Unde? — Afară. înconjurată de ziduri! Şi. povestea sărmanului copil răpit mamei. În fundul unei alei întunecoase plantate cu carpeni. — Aţi văzut personal? întrebă el cu un tremur în glas. — Mi-a vorbit şi dona Cruz despre asta. † Capitolul 6 — Dona Cruz Dintotdeauna romancierii au scris. Sunt acolo. Au fost găsiţi amândoi. mergând ca şi ei din oraş în oraş. Dona Cruz se lăsa pradă pe de-a-ntregul bucuriei de a se vedea atât de frumoasă. Nu ştim cu desăvârşire nimic şi ne luăm angajamentul să nu ne ducem să întrebăm dacă frumoasa noastră dona Cruz era o ducesă furată sau o adevărată fiică de ţigan. care mi-a fost atât de lăudat. o povestire cu un erou sau eroină nefericită. după portiţa secretă care dă în străduţă. între ochi. — Langlois! Langlois! chemă în acea clipă frumoasă deţinută. Voi vedea şi voi fi văzută! Parisul. povestea între timp doamna Langlois urmându-l pe Peyrolles spre scară. dansând în piaţa publică cât îţi dorea inima pentru . plină de veselie.

Dar. — Aici nu suntem la Madrid. răspunse Gonzague râzând. Când visez noaptea. v-am văzut deodată lângă mine. şi casele cu turnuleţe brodate. Gonzague o lăsă să vorbească şi părea că visează. oamenii din popor şi seniorii. trebuie să vă vorbesc. — Iată o nouă promisiune. gitani din Granada. Sunt prea necăjită. îl întrerupse ea cu foc. se aflau întotdeauna mulţi spectatori care mă aşteptau în Plaza-Santa. — Peyrolles şi-a pierdut graiul şi cumpătul în timp ce mă îmbrăcam. în spatele Alcazarului. dar.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu un maravedi14. Mi-a fost teamă şi în acelaşi timp am sperat. Nu m-a părăsit decât o clipă pentru a se plimba prin grădină. Mă numeam Fior când eram cu fraţii mei. nu-i aşa. Când mi-aţi vorbit. — Ah! exclamă tânăra cu regret. Ah! Ah! Mi-am împrumutat mandolina multor granzi de Spania! Frumoasă ţară! reîncepu ea cu lacrimi în ochi. orfană. ca să mă ţineţi ascunsă? — Nu. — De ce nu v-a însoţit Peyrolles? întrebă Gonzague. îmi dau seama că nu mai sunt la Madrid unde eram săracă. „Ah! 14 Veche monedă spaniolă. de ce să fim precauţi? Fac vreun rău. şi total tulburată de frumoasa intrare pe care o făcuse în sala palatului Nevers. semăna cu un om lovit de trăsnet. Când s-a înapoiat. nu m-aţi adus aici să-mi vorbiţi de Peyrolles. pe legea mea! Nu-mi fac nici o iluzie. unde pe înserat se ridicau pe jumătate jaluzelele. Mă voi înapoia! Pentru prima oară am văzut azi un colţ al oraşului la lumina soarelui.. spuse ea. răspunsei. preotul mi-a dat numele de Măria Sfintei Cruci. revăd portocalii mari ai palatului care înmiresmau aerul serii. O jumătate de oră după ce îşi termină toaleta. e şi mai adevărat. monseniore. părăsită. spuse ea. veniţi s-o vedeţi pe gitană dansând bamboleo din Xeres!” Şi dacă întârziam. răspunse ea. care urcă spre biserică Adormirii. glasul dumneavoastră grav şi blând m-a îndurerat. o găsim în camera acestuia din urmă. Spuneţi! — Aşază-te. Mi-aţi spus. emoţionată. aşezându-vă în faţa mea pentru a-mi tăia trecerea: „Cum te cheamă. eadevărat. — Ştiţi. monseniore? — Nu. — Ah! Monseniore. dragă copilă. fără îndoială. umbra copacilor voştri e rece şi te face să te înfiori! Capul i se aplecă pe mână. — Spuneţi repede! exclamă dona Cruz. Dar puteam oare descoperi ceva mai bun? Seamănă cu el. — Vă amintiţi? zise ea pe neaşteptate. liberă ca aerul cerului. — Mă cunoşteau cu toţii. — Mă voi întoarce oare în închisoarea mea? — Nu pentru multă vreme. E frumos! Singurătatea mi se va părea şi mai tristă. în căsuţa domnului de Gonzague. şi încep să nu mai cred în promisiuni. Se întrerupse şi sprâncenele ei negre se încruntară uşor. Ţara parfumurilor şi a serenadelor! Aici. dar liberă. copila mea? -Santa Cruz. dansasem mai târziu că de obicei. . nu pentru a-ţi vorbi despre Peyrolles. La cotitură străzii întunecoase. şi când soseam se strigă: „Veniţi. pentru a veni să locuiască la Paris. Sprâncenele i se destinseră şi un val de reverie îi îndulci străfulgerarea intensă a privirii. Dar. odată cu botezul. răspunse prompt Gonzague. dar nu m-am gândit să fug. Gândea: — Am căutat multă vreme. Vedeţi bine cât sunt de nerăbdătoare! Spuneţi repede! Gonzague o privea cu atenţie. Era într-o seară. dona Cruz. Mă iubeau. obiectă Gonzague.. se întrerupse ea cu o voce mângâietoare. — Ei bine! reluă dona Cruz. Ne va spune ea însăşi cum a părăsit această meserie liberă. — Şi de ce.. că mi-aţi promis o mulţime de lucruri? — Mă voi ţine de cuvânt mai mult decât am promis. Nu e nevoie să-mi amintiţi. continuă Gonzague. în pofida impertinenţei. Trebuie să fim precauţi. dar puţin bănoasă.

— Dona Cruz! exclamă prinţul. îmi voi aminti toată viaţa acel ceas. Dar unde aş fi putut găsi un iubit mai frumos. ridicându-se brusc în picioare pentru a arunca înapoi podoaba părului. Aurul din vinul de Rota îmi pune diamante în ochi. — Mi-aţi spus. Vino cu mine”. Intrând în casa voastră. peluze negre unde cad unele după altele sărmanele frunze moarte din cauza acestui frig care mă îngheaţă. Nu ştia ce înseamnă pudoarea noastră. temniceri sălbatici şi. Nu mai aveam voinţă. prinţe! Un budoar minunat mă aştepta aici într-un pavilion care părea desprins din palatul unei zâne.. în timpul acelor ore nu am regretat serile mele de libertate. continuă ea: „Eşti prea frumoasă. simt cu adevărat că sunt frumoasă. Sunt singură. monseniore? Şi. mişcare şi mai ales plăcere. Sub lacrimile care nu avură vreme să se usuce. Am făcut drumul plângând. Fata plângea. cameriste mute. — Fermecătoare nebunatică! şopti Gonzague mângâind-o părinteşte. zise ea ameninţând. acest drum fără: sfârşit. spuse ea. cu inima plină de regrete! Mă şi simţeam o exilată. continuă: — Aveţi dreptate. Vă şi iubeam: cum? Nu ştiu. nu sunt sclava dumneavoastră. După vârsta îmi puteţi fi tată. plăcerea care te face să trăieşti! Veselia mă atrage. Marmură. reluă ea cu amărăciune. părăsită. eşti creştină? Poate că nu vă mai amintiţi de toate astea. acest Peyrolles! — Ai de ce să te plângi de Peyrolles? întrebă Gonzague. şi când râd. Voi pleca. Nu mi-aţi făcut loc în caleaşca în care călătoreaţi. Gonzague o sărută părinteşte pe frunte. Vă amintiţi cum miaţi zugrăvit Parisul? Paris! Paradisul fetelor frumoase! Paris! Vis încântător. Şi sculpturi. Iubesc mulţimea. Prinţul îşi scoase batista brodată pentru a-i şterge lacrimile frumoase. Şi v-am urmat. Dona Cruz îşi retrase mâinile. înfuriindu-se. M-aţi înşelat. — Eu. mai strălucitor decât dumneavoastră? Spuse toate astea fără să roşească. Vreţi oare să mă ucideţi. în jur. într-o caleaşca cu perdele groase şi veşnic trase. ca majordom. — Monseniore! Monseniore! strigă ea cu jale. O fericire de care nu te mai saturi.. Acest paradis. chiar cu respect şi. de câte ori. Dona Cruz: lăsă să-i scape un suspin adânc. singurătatea mă sperie. Iubesc zgomotul. acest om livid. cristale pe bolţi. Sunt fără vlagă şi triste. sfânta Fecioară.. Îmi trebuie lumină. râsul mă îmbată. sunt nebună. Aur şi pe lambriuri. Dar. pana pălăriei sale mătură podeaua. tristă. umbrare întunecoase şi umede. O sărbătoare pe toată viaţa! Vă amintiţi cum m-aţi încântat. Am văzut florile noastre din Spania în grădina voastră. am recunoscut că era palatul Alberoni. continuă ea. reluă dona Cruz a cărei voce tremura. monseniore? Luă mâna lui Gonzague şi o ţinu în mâinile ei. mai nobil. — Nu! E sclavul tuturor dorinţelor mele. draperii de catifea brodate cu aur. bogăţie nesecată. tăcerea mă îngheaţă. Vai! Vai! Niciodată nu v-am spus lucrurile astea. — Atunci? . — La Madrid nu te purtai aşa. zise distrat Gonzague. Vor muri. — Paris! Paris! izbucni ea cu o impetuozitate care-l făcu să tresară. de fiecare dată când se apropie de mine. căci abia vă întrezăream la intervale atât de rare.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Mi-aţi spus dumneavoastră. picturi superbe. Dar ce-mi păsa mie! Am plecat a doua zi. monseniore! — Ba da. Apoi. apăru un zâmbet mândru. spuse cu fulgere în priviri: — Ascultaţi. Mi s-a spus că sunteţi ambasadorul regentului Franţei pe lângă Curtea de la Madrid. — Mă vor iubi alţii. cântul mă farmecă. lux orbitor. Am făcut acest drum lung. a fost o închisoare. de la Madrid la Paris.. Îmi vorbeşte cu blândeţe. n-am uitat nimic. dar vreau să devin înţeleaptă. ca să dansezi într-o piaţă publică cu o tamburină şi cu o cingătoare de ţechini de aur falşi. Şi de câte ori. fata mea. dansul meu nebun şi râsul meu pierdut! Gonzague nu o mai asculta: gândurile îi fugiseră în altă parte. valeţi discreţi.

Sunt prizonieră. sunteţi prietenul meu! I se aruncă de gât. cu un ton care nu admitea nici un fel de prefăcătorie. domnule! Nu ştiţi oare că pune zăvoare la uşa mea şi că joacă pe lângă mine rolul de paznic de harem? — Exageraţi totul. — Şi eu te voi conduce. — În această seară. sau mă faceţi să înnebunesc! Se aşeză în faţa lui şi. iată-mă consolată. Oh! Vă iert totul.. părăsindu-l. căci mai avea îndoieli. Santa Virgen. prinţe. răspunse cu blândeţe Gonzague. — Priveşte-mă. Gonzague continua să surâdă. pasărea captivă nici nu priveşte zăbrelele de aur ale coliviei. Fata îl privi straniu şi cu sfidare. spuse Gonzague. la balul domnului Regent. — De ce mă ascundeţi astfel privirilor? continuă ea. Se opri să arunce pe furiş o privire spre Gonzague. liberă! Asta îmi ajunge. Am crezut. nu puteţi fi gelos pe mine! Gonzague îi luă mâna şi o duse la buze. grădina rece şi pustie. vei purta cele mai frumoase pietre preţioase. ai cărui ochi exprimau plăcere şi admiraţie. dansurile. continuă Gonzague. când am văzut că vreţi să învăţ tot ce face farmecul doamnelor din Franţa. tot am auzit vorbindu-se de balul regentului. serbările. cu condiţia să mi se arate Opera despre care nu ştiu decât numele. dona Cruz! — Să ştiţi prinţe. Obrazul ei mobil şi fermecător îşi schimbă de două trei ori culoarea. mulţumesc. Apoi. Ea se roşii şi mai tare. toţi cei ce mă înconjoară tac. — Lăsaţi-mă mai întâi liberă! izbucni frumoasa captivă revoltată la culme. ce vreţi de la mine? — Vreau să te fac fericită. începu să ţopăie ca o nebună. prinţe. Zâmbiţi! strigă ea cu o adevărată mişcare de furie. — Nu mă iubiţi! spuse ea roşind. ştiu că voi vedea minunăţii. Mi se părea că nu există obstacol destul de puternic pentru a-mi opri voinţa. Nimic nu era prea greu. repetă: — Lăsaţi-mă liberă! Liberă. Sunt — Am crezut. — Şi am lucrat. spuse: — Dacă nu mă iubiţi. de ce n-aş spune-o? M-am crezut iubită. Apoi.. Vreau să te fac fericită şi puternică. cu ardoare. Vă somez să-mi redaţi libertatea! Gonzague începu să surâdă. nu de ruşine ci de ciudă. Nu-mi place la dumneavoastră. murmură ea coborând ochii.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Vă bateţi joc. voi râde totdeauna... nu vreau decât asta. La toate întrebările mele despre acest subiect. La ce-mi servesc podoabele între patru pereţi? Priviţi-mă! Credeaţi că mă voi prăpădi plângând? Şi deodată începu să râdă într-un hohot nestăvilit. — Să fie adevărat? întrebă ea în cele din urmă. prinţe! Sunteţi bun. când am văzut că-mi aduceţi profesori de tot felul. Şi cum Gonzague încerca să o calmeze.. Munceam cu râvnă. ferestrele închise. Răbdarea mea a ajuns la capăt. Tot dansând spunea: — Balul regentului! Vom merge la balul regentului! Cu toate că zidurile sunt groase. prinţe! se întrerupse . nu mai zâmbiţi astfel. — Veţi face asta? strigă ea. Nu voi mai plânge niciodată. ca să devin mai demnă şi mai bună. mi-aţi spus o dată că nu sunteţi căsătorit. Deoarece nu mă iubiţi. dona Cruz. Dona Cruz rămase ca năucită. continuă ea. — E adevărat. o întrerupse Gonzague cu răceală. Vreau să ies! Vreau să mă arăt pretutindeni.. Răspundeţi! Vreau să-mi răspundeţi! Capul ei fermecător se ridică impetuos. dând frâu liber fanteziei violente: — Vreau să văd Parisul! Vreau Parisul promisiunilor voastre! Parisul zgomotos şi strălucitor pe care-l ghicesc dincolo de zidurile închisorii mele. Şi eu voi fi acolo! Oh! mulţumesc.

o vedeam pe mama mea. — Toate sunt la fel. — Nu. Dintr-o săritură fu lângă Gonzague-şi îngenunche pe o pernă la picioarele lui. Dacă aţi şti cât de frumos sunteţi când sunteţi bun! Balul e la Palais-Royal. — Tatăl meu! repetă dona Cruz.. răspunse el. dealtfel. cu păr lung. dona Cruz. tu ai şi zâmbet şi graţie. scumpă copilă. continuă dona Cruz. — Îmi veţi vorbi despre mama mea. Şi. gândi el. Lui Gonzague îi fu greu să rămână serios. — La balurile de la Curtea Franţei. Un nume! Ea nu avea nume! Palais-Royal nu era Plaza-Santa din spatele Alcazarului. a cărei inimă bătea tare. Totdeauna am visat aşa ceva. încrucişând mâinile ei frumoase pe genunchiul prinţului şi privindu-l insistent. cu o centură de ţechini falşi în jurul şoldurilor.. — Nu-l am. dona Cruz.. Dar dona Cruz mu era făcută să se lase speriată de aceste aere misterioase. continuă Gonzague al cărui ton era solemn. negru. zise ea. Prinţul răspunse: — Un nume! Şi iat-o pe dona Cruz prăbuşită din culmea bucuriei sale. . — Să fie graţia? — Nu. a murit? Gonzague plecă fruntea. — Dacă n-ai avea un nume. Aşa aţi spus: este prinţesă! Trăieşte! Mama mea! Vă rog.. îl întrebă: — Ce toaletă voi purta? Gonzague clătină cu gravitate capul. dar promisiunile lui Gonzague. Îl prinse pe Gonzague de mâini. Aici nu mai era vorba să danseze la sunetul tamburinei. Oh! Sărmana dona Cruz! Gonzague tocmai îi făcuse o promisiune. Şi. care muream de dorinţă să văd Palais-Royal! Se afla la capătul încăperii. când adormeam seara. spuneţi dumneavoastră? Deci. pe dată! Doamne! Cum o voi iubi! E bună. Îmi spunea un glas lăuntric că sunt faţa unei prinţese. veşnic. nu-i aşa? Eu. Ai un nume ilustru. care în aceeaşi clipă aruncă o privire triumfătoare spre oglindă.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu ea. dona Cruz. se întrerupse ea cu gravitate. cum Gonzague întârzia cu răspunsul.. — Ai o familie. replică Gonzague. — Trăieşte! exclamă dona Cruz. — Să fie zâmbetul? zise ea ca un copil căruia i se propune o enigmă naivă. cu o mutră foarte serioasă. — Şi mama mea? — Mama ta este prinţesă. Tatăl tău a fost duce. — Da. — Dar ce oare n-am? întrebă cocheta. cu sprâncene mândre. şopti el. Era duce. nu-i aşa? Şi foarte frumoasă? Ce straniu lucru. oglinda nu putea suplini răspunsul lui Gonzague. cu un colier de perle. Dar numele tău a fost doar rătăcit. Lucrul de care îţi vorbesc. Fără îndoială. vorbiţi-mi despre mama! Gonzague puse un deget pe buze. — Nu acum. răspunse prompt Gonzague. printre cele mai ilustre din Franţa. ea adăugă nerăbdătoare: — Mi-l veţi da? — Ţi-l voi da. Eu l-am regăsit. spuse el. Dona Cruz încercă să ghicească. — Ce spuneţi? exclamă fata uluită. cu cercei lungi de diamante şi cu o privire atât de blândă! Cum o cheamă pe mama mea? — Nu poţi afla încă. toată afecţiunea mea tandră ar fi neputincioasă. se poate dărui oare un nume? Prinţul părea că preîntâmpina el însuşi această obiecţie. o familie puternică şi aliată cu regii noştri. există ceva care înalţă şi îmbodobeşte un obraz frumos mai mult decât cea mai pretenţioasă toaletă. Ce o fi oare? Şi. dona Cruz. veşnic aplecată la căpătâiul meu.

). — Prin urmare. Eram amândouă fetiţe şi ne iubeam cu căldură cu toate că ea era fericită şi eu foarte săracă.. Aşteptă să vorbească. Dona Cruz tresări şi repetă: — Aurore! Apoi adăugă. fetiţa mea. replică prompt Gonzague. 15 Eroină din Cidul de Corneille. care era spaniolă. şi cu toate astea. — E mult de atunci? — Ani şi ani. . — Nu mă îndoiesc. Luă mâna donei Cruz şi răspunse cu blândeţe: — Mă interesează tot ce iubeşti. eu ştiu să fiu discretă: povestiţi. — Ce vârsta avea? — Vârsta mea. de un lux rafinat. — De ce eşti atât de surprinsă? întrebă el. se deschidea pe o parte spre o încăpere care servea drept budoar şi dădea în micul salon unde i-am lăsat pe perceptorii şi gentilomii noştri.. Aş păstra secretul până la moarte. bătând din palme: — Ce stranie întâmplare! Gonzague o privi atent. Frumoasă şi mândră ca Chimana15 ea se aşeză în faţa prinţului. Din fericire. — Sărmana micuţă Aurore! murmură dona Cruz.T. — Numele meu adevărat era Flor? — Nicidecum. cu ochi umezi. scumpă copilă.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Dar de ce? — O mare primejdie. o tânără care se numea Aurore? — Da. reluă dona Cruz. zise prinţul afectând o indiferenţă rece. Gonzague era dintre acei oameni pe care nu-i găseşti niciodată pe picior greşit. dona Cruz era pierdută în întregime în amintirile ei. domnule prinţ. — Înţeleg! înţeleg. — Ai cunoscut. aprobă Gonzague. întrerupse faţa cuprinsă deodată de vreo amintire romanescă. ca dealtfel tot restul palatului. (N. În clipa asta nu trebuie să ştii decât un singur lucru: că nu te numeşti Maria de Santa Cruz. dar nu vei aştepta multă vreme. fără rival la Paris. pe cealaltă parte comunica biblioteca. — O mare primejdie. bogată în ediţii şi cărţi rare. Vorbeşte-mi de acea tânără Aurore care ţi-a fost cândva prietenă. În câteva ore secretul mamei tale îţi va fi dezvăluit. Cât de bună era! Şi frumoasă! Şi cum o iubeam! Gonzague făcea evident eforturi să-şi ascundă curiozitatea febrilă. Te numeşti Aurore. cum mă voi numi? — Din leagăn ai căpătat numele mamei tale. Am văzut la teatrul din Madrid comedii fel de fel: nu se spunea niciodată tinerelor fete de la început numele mamei lor. † Capitolul 7 — Prinţul de Gonzague Camera de dormit a lui Gonzague. — Niciodată. Fata îl privi drept în faţă pe Gonzague şi adăugă: — Dar se pare că vă interesează asta.

iar la curte toată lumea era fermecată de el. acest nume era rar. — Rămâi pe loc. dacă nu ai principii. în realitate. Aprecierea dă imposturii o credibilitate extraordinară. avea cultură. trebuia să funcţioneze de minune. cum spusese tânăra captivă. Gonzague avea nevoie de toată dibăcia pentru a-şi ascunde tulburarea. Camera lui era situată în unghiul format de aripa din dreapta a faţadei palatului care dădea spre grădină şi corpul principal al clădirii. auzit din întâmplare. Acest dar e suficient să-l facă pe micul prinţ unul dintre cei mai mizerabili oameni. oricât de abilă era. încât uimirea şi tulburarea prinţului nu mai puteau fi un subiect de mirare.. Gonzague era frumos. Dona Cruz îşi reluase locul. dar suficientă pentru ca neştiutorii să poată rosti cuvintele atât de preţioase pentru el: „are un aer de familie”. Zânele îi dau totul acestui fericit mic prinţ. Îşi spunea: „Este un avertisment!” Avertisment din partea cui? Gonzague credea în stele. Iar Gonzague. vine mânioasa la leagăn şi spune: Vei păstra tot ce ţi-au dat surorile mele. era viteaz şi o dovedise. consecinţele acestei dezvăluiri erau atât de grave. nu trebuie încă să fii văzută. luând o hotărâre: — Trebuie să ştiu cu orice preţ. Sub fereastră şi pe toată întinderea grădinii devastate se agita o mulţime compactă.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Gonzague era un om foarte instruit. ochii i se fixară preocupaţi şi posomorâţi asupra ferestrelor soţiei sale. cu un aer îmbufnat. Acest nume îl izbise puternic. tot ce poate aduce gloria şi fericirea unui om. La ea nu era decât o curiozitate copilărească. intervenea o împrejurare la care nu se gândise. Gonzague nu o alesese la întâmplare pe tânără. Şovăise îndelung înainte de a-şi fixa alegerea. cu atât te îndepărtezi de calea cea dreaptă. Gonzague nu credea în ele cum nu credea nici în Dumnezeu. ca să emoţioneze un om atât de puternic. se născuse nespus de bogat. Stelele au glas: a lui vorbise. Îi trezi bănuieli. superstiţios. Nu e nevoie să-l informăm pe cititor că dona Cruz era pentru el un instrument. dar. Dar nu avea nici un Dumnezeu şi trecutul său îi tiraniza de pe acum prezentul. Dar. era o dezvăluire. tânăra descoperi neliniştea lui şi se miră. Putea înfăptui lucruri bune. Nu se dădea înapoi de la nimic. — Oricum. Ce reprezenta acest nume? Mai întâi. În faţa ferestrelor sale se aflau cele ale apartamentului ocupat de doamna prinţesă de Gonzague. era frământat de însăşi violenţa şocului resimţit. după toate aparenţele. dona Cruz se ridică la rândul ei şi vru să se îndrepte spre fereastră. sau. Cu cât eşti mai puternic.. Femeile nu au nevoie să înţeleagă pentru a se pune în gardă... nimic nu i-ar fi stat în faţă. îi zise Gonzague. valoarea sa de diplomat era cunoscută şi citată în locuri înalte. În ce priveşte remuşcările. Dar ce spusese ea oare.. desigur destul de vagă. dar. În mod fatal era împins spre fapte rele pentru a acoperi şi a ascunde vechile sale acte criminale. ea se supără. Dar a fost uitată o zână. În acest moment. un instrument foarte abil ales şi care. . stârni îndoiala în mintea donei Cruz. bătălia va fi decisivă. Ultima frază a prinţului. Cobora dintr-o familie domnitoare. cunoscător al mărilor scriitori din Atena şi Roma. inteligenţă şi puţini oameni ştiau să mânuiască vorbirea cu atâta autoritate ca el. Era că acel prinţ din basmele copilăriei. în ciuda abilităţii recunoscute de toată lumea. în steaua lui.. dar făcea numai rău. pentru a-şi calma neliniştea şi pentru a-şi da o anumită expresie feţei. Apoi. împreună cu o oarecare asemănare. luând ca pretext larma ce se auzea din grădină. din cauza straniei destăinuiri despre care dona Cruz tocmai îl informase. dar. care se naşte într-un leagăn de aur înconjurat de zâne binevoitoare. Văzând gestul lui Gonzague. apoi începu să aibă presimţiri. Perdele grele cădeau peste geamurile tuturor ferestrelor închise. îşi zise Gonzague. cel puţin. De-ar fi fost la fel de cinstit pe cât era de cult. Căuta de optsprezece ani! Se ridică. la nevoie teolog subtil şi foarte competent în studii filozofice. pe neaşteptate. Dar îi lipsea spiritul de dreptate. cu atâta sânge rece? Numele pronunţat de ea: Aurore. Dacă acest nume.. Dona Cruz întrunea toate calităţile pe care le visase. Şi. — Va veni oare? gândea el. savant latinist. După douăzeci şi cinci de ani de lupte nu simţea încă oboseala.. Prinţul nu aruncă măcar o privire oamenilor. Nu mai era în stare să se oprească pe panta pe care îşi pusese piciorul în tinereţe.

nu mi-l amintesc. — Dar de ce îmi vorbiţi despre lucruri ce vă plictisesc? exclamă dona Cruz râzând. aţi uitat? spuse dona Cruz cu un zâmbet răutăcios. Cocoşatul ţinea în mână o carte de rugăciuni şi privea şi el ferestrele doamnei de Gonzague. — L-am uitat. i se păru că recunoaşte în mulţime acel mic personaj a cărui apariţie excentrică făcuse senzaţie în salonul de gală în această dimineaţă. iată tot. Să căutăm împreună. era franţuzoaică. Dar care ne-a întrerupt. Din nenorocire. Nu e cumva?. francez. — Franţuzoaică? repetă Gonzague. încât orice stăruinţă devenea inutilă. sau bătrân? — Tânăr şi foarte frumos. Un gentilom francez stabilit în Spania nu poate fi decât un exilat. Gonzague se prefăcu din nou că abia se ţinea să nu caşte. Ştiu: o fată pe care o iubeai şi care purta şi ea numele de Aurore. oricât aş încerca. E supărător. — Francez şi el? — Da. — Ia încearcă. şi îţi voi spune de ce e supărător. copila mea. Aici nu ai nici o prietenă de vârsta ta. Unde am rămas. Dacă ar fi rămas încă un minut la fereastră. Aţi fi spus că doar din complezenţă continuă subiectul conversaţiei. E sigur că. Despre ce era vorba? — Cum. iată ce ar fi văzut: o femeie cobora peronul aripii stângi a clădirii. — Şi cine se îngrijea de ea? întrebă el. personal nu mă interesează nici tânără.. — O femeie bătrână. Doar nu-l cunoaşteţi pe gentilom. cu un aer distrat.. dar când pun întrebări. În oricare altă împrejurare. care simula admirabil nepăsarea. deşi cunosc multă lume la Madrid. — Era spaniolă? — Nu. care-i spuse repede câteva cuvinte şi îi dădu cartea de rugăciuni. Fata îl privea drept în ochi. — Domnule prinţ. Vei vedea apoi ce vreau să fac. Dar cine plătea doamna de companie? — Un gentilom. răspunse el schimbând tonul. Apoi camerista se înapoie la doamna prinţesă şi cocoşatul dispăru. — Nu sunt curios.. Gonzague ar fi dat oarecare atenţie acestui fapt. zise Gonzague reluându-şi locul lângă dona Cruz. îl întrerupse fata. scumpă copilă? — La numele pe care trebuia să-l port de acum înainte. Nu v-aş fi crezut atât de curios. frumoşii ochi ai donei Cruz exprimară o reală neîncredere. Dar acum voia să ştie. — Înţeleg. — Vă repet că l-am uitat. Nu mă cunoşti încă. Era cocoşatul căruia îi fusese adjudecată cuşca câinelui Médor. căci de obicei nu neglija nimic. răspunse ea tăios. — Adevărat? Asta se petrecea la Madrid? — La Madrid. am eu motivele mele să fac acest lucru. orfană ca şi mine. scumpă . Gonzague îşi dădu seama că trebuie să se străduie să joace mai prudent. — Numele care îţi aparţine. Vrei să-mi spui numele acestui gentilom? De astă dată. nici gentilomul. — Zgomotul vine de la o ceartă între noii locatari. se apropie de cocoşat.. adună-ţi amintirile. Gonzague se prefăcu că încearcă să-şi amintească: — Ah! exclamă el. Îşi înăbuşi chiar un uşor căscat. — Dar ce vă pasă de numele acestui gentilom? — Să încercăm. sunt mulţi în această situaţie. — Tânăr. — O tânără frumoasă. — Cred că dacă ai vrea.. îţi spun. o cameristă a prinţesei. — Să nu mai vorbim despre el.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu În clipa când se pregătea să se îndrepte spre tânără fată. Dar degeaba cheltuia atâta dibăcie! Zâmbetul şiret al donei Cruz ar fi trebuit să-l pună în gardă. spuse Gonzague. Aceste cuvinte fură spuse atât de hotărât. stărui Gonzague zâmbind..

Vei asista la o ceremonie solemnă. nici n-aveţi nevoie să scrieţi în Spania. — Vai. curând vei putea judeca singură. — Aici? zise Gonzague. . Acum trebuie să ne despărţim pentru câteva clipe. Dar ce scrieţi acolo. — Unde? — La Paris. — Intră aici. — Nu trebuie să-i ascunzi nimic din mizeria copilăriei tale. După ce cotisem pe lângă o curte mică. — Şi cum se numeşte? — Strada Chantre. După ce am trecut de poarta Saint-Honoré mă certam cu domnul de Peyrolles pentru a trage perdelele pe care le ţinea cu încăpăţânare închise. Gonzague îşi scoase carneţelul din buzunar. — În cel mult o jumătate de oră îţi vei revedea mama. dar era palid. Nu-ţi fie teamă să arăţi cât eşti de emoţionată şi tulburată. Fata intră în budoar. Sunteţi deci cu adevărat bun. M-a împiedicat astfel să văd Palais-Royal şi nu-i voi ierta acest lucru. Dona Cruz îşi puse mâna pe inimă. Am auzit un cântec venind dintr-o încăpere joasă. Îmi spuneam: am trecere peste tot. A fost în ziua sosirii noastre. Ştiu cum se numeşte. spuse zâmbind Gonzague. e firesc. O stradă pe lângă Palais-Royal? — Foarte aproape. Gonzague îşi păstra zâmbetul. din apropiere. dar o retrase deoarece i-am tras una cu evantaiul. dar mult mai frumoasă. am făcut un tărăboi infernal. zise dona Cruz nu îndrăzneam să vă cer. — Ce-i voi spune? întrebă ea. după ce Gonzague îi sărutase mâna. Draperia căzu la loc. reluă el. murmură tânăra. — Ai recunoaşte-o? — Oh! făcu dona Cruz. — Ceea ce-mi propuneţi. Am ridicat perdeaua. Am vrut să cobor. aceeaşi dintotdeauna. Gonzague îşi închise carneţelul şi-l puse în buzunar. Mă voi ruga lui Dumnezeu pentru mama mea. Se ridică şi luă mâna donei Cruz.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu copilă şi prietenia nu se improvizează. Dona Cruz nu mai era neîncrezătoare. Dona Cruz se ridică. şi el îşi va readuce fata. caleaşca mergea atingând casele. toată lumea îţi va fi recunoscătoare. Recunoscusem vocea. Mica mea Aurore. stătea la fereastră. — Scumpă copilă. — Da. mă auzi? Nu ai nimic de spus decât adevărul. ce bun sunteţi! — Nu am nici un fel de ranchiună. Această oră e deosebit de solemnă în viaţa ta. Prinţul ridică o draperie în spatele căreia era un budoar. dar muream s-o fac! Nu aveţi nevoie să ştiţi numele gentilomului. — Doamne! spuse fata fără să mai fie întrebată. — De curând? — De foarte curând. continuă dona Cruz. Mi-am revăzut prietena. nimic. mai e încă timp. spuse ea. Cuvintele sale aveau un ton atât de simplu şi adevărat încât biata fată fu emoţionată până în adâncul inimii. spuse el. dona Cruz. întregul adevăr. roagă-te. să-l strâng de gât pe domnul Peyrolles al dumneavoastră! — Cum spuneai? întrerupse Gonzague. — Roagă-te. Domnul de Peyrolles avea mâna pe perdea. — Am scos un strigăt. Ah! De-aş fi fost mai puternică. — Sunteţi bun! repetă ea. Caleaşca îşi reluase goana. Primul lucru a fost să-l întreb pe domnul de Peyrolles. prinţe? — Tot ce trebuie ca să-ţi poţi revedea prietena. voi face ca gentilomul să fie graţiat. cu fruntea roşie de plăcere şi ochii strălucind de bucurie. iar micuţa mea dona Cruz nu va mai fi singură.

Dar e chiar ea? Rămase o clipă cu ochii ţintuiţi în gol. — Nu am de ce să-mi fac iluzii.. — Fiecare pentru sine! spuse el. E o femeie moartă! Şi cine a ucis-o? se întrerupse el. Pe masă se afla un plic pe numele lui Gonzague. la serbări.. Ah! O ţigăncuşă. Îl strigă pe Peyrolles.. în nici un caz că o adevărată fiică căreia i s-ar fi spus aceleaşi cuvinte: îţi vei revedea mama. Pe birou se afla o sticlă de cristal cu vin de Spania şi un pahar. Vom vedea lacrimi când îşi va povesti copilăria. Toţi caută. trebuie să pun piciorul pe trepte formate din capete şi inimi? Cum se înapoiase în camera sa. — Îi vor spune cu toţii. mama ei adevărată. fir-ar să fie! s-ar înroşi de furie. E uşuratic. S-a gândit la diamante. Ei bine! Acum parcă-mi vine să cred în trăsnaia asta numită vocea sângelui. Fata asta e fermecătoare. Veghez!” Gonzague mototoli biletul. Îl deschise. iată ceva solid! Puse în ordine notele pregătite cu mult înainte. Biblioteca era pustie. încetând să lucreze pentru a se mai gândi.. Dar imensele domenii ale lui Nevers. Gonzague se ridică şi trecu repede în bibliotecă. — Asta se roagă. cu desaga în spinare. dar îşi aminteşte de Philippe de Nevers. aveam multe să vă spun. Apoi. care se naşte odată cu primul lor dinte şi nu moare decât cu ultimul suspin. i se întunecă fruntea ca şi cum un gând înfricoşător ar fi pus stăpânire pe el. încetul cu încetul. curajoasă că un cavaler! Este singura femeie pe care aş fi iubit-o dacă aş fi putut iubi o femeie! Se ridică. Asta ţi-e norocul! Azi sau niciodată vom arunca un văl peste trecut! Frumoasă partidă! Mare miză! Milioanele băncii Law se pot preschimba. Gonzague se aşeză în faţa biroului. Conţinea aceste cuvinte: „Am venit aici. . ar veni acum să-i întindă braţele. — Haide. în frunze veştede. ideea că mama lor este prinţesă. o adevărată bijuterie! gândi el. cu capul în mâini. Îşi turnă un pahar plin şi bău. Philippe! îşi zise aşezându-se în faţa hârtiilor împrăştiate. Nimeni nu răspunse.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Visul meu! gândea ea cu glas tare. Şi cât de bine şi de naiv mă va sluji fără să ştie! Dacă vreo ţărancă cumsecade. soţia mea care e văduva lui Nevers. uituc. — Ce se mai roagă! exclamă el. Chiar cu adevărat! E un lucru straniu! Toţi aceşti copii lăsaţi în voia întâmplării au pe undeva în creierul lor aiurit o idee. pentru copilul dumneavoastră dacă există. Comedia se strecoară peste tot. Mama mea este prinţesă! Rămas singur. murmură el: „Asistaţi la consiliu în interesul dumneavoastră. dar nu prea mult. E oare vina mea dacă. Sună. Răzbunarea regentului va fi implacabilă. Gândea cu glas tare fără să vrea: — Ce femeie mândră era altădată Mai frumoasă decât cele mai frumoase. la fel că ţechinii din o mie şi una de nopţi. El era acela care avea nevoie de reculegere. spuse el. pe care-l iubea ca pe un frate. dar. Un potop de gânduri se frământă în creierul său. apoi exclamă: — De asta trebuie să mă asigur înainte de toate. şi surâsul sceptic îi reveni pe buze. Dar ce spoială bună! Au trecut nouăsprezece ani şi nici un glas nu s-a ridicat împotriva mea! Îşi trecu dosul mâinii pe frunte de parcă ar fi vrut să izgonească acest gând obsedant. pe regele care le e tată. Am văzut lacrimi în ochii lui când o privea pe soţia mea în doliu. unde de obicei intendentul aştepta ordinele sale. şi zise. S-au petrecut lucruri stranii la pavilion”. Ea a fost emoţionată. Nu poţi îmblânzi lupii! Se duse să tragă cu urechea la uşa budoarului. Ea va ţine piept. blândă ca îngerii. Nu va veni. ca post-scriptum: „Domnul cardinal de Bissy se află la prinţesă. E oare singură? A urmat-o şi el? Ar fi prea îndrăzneţ. cu fruntea mai palidă şi cu ochii plecaţi. — Strada Chantre! murmură el. Tot nu răspunse nimeni. pentru a mă ridica deasupra unui anumit nivel. Biletul era scris de mâna lui Peyrolles. privirea-i căzu pe draperiile budoarului unde era închisă dona Cruz.

Căci.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — N-are importanţă. Balena avea şi statură şi forţa să-i înghită pe toţi. voi pune capăt acestei situaţii Voi găsi un vinovat şi. banchete! Un Te deum. peste câtva timp. Şi. care se întindeau de-a lungul străzilor Quincampoix. dar Balena măsura un metru optzeci şi asta îl stingherea. numit Gruel şi supranumit Balena. Un fost soldat din gardă. cu ghebul bine adaptat pentru transcrierea tranzacţiilor avu un succes nebun. unde cămătarii erau asasinaţi fără greutate. sau dacă acest act există. Toată strada Quincampoix se duse acolo să-l vadă. Saint-Denis şi Aubry-le-Brucher.? Ah! Ce victorie în cazul ăsta! Serbări. Degeaba se apleca Balena. conchise. dedesubt: „De aflat dacă actul de naştere este în posesia ei”. Balena deveni protectorul lui Médor. Grădinile lui Gonzague erau evident destinate să detroneze strada Quincampoix. totul se va termina. — Pentru asta. încercase să-i ia locul. şi vinul era scump în anul 1717: Balena trebuia să-şi câştige existenţa. Această ameninţare ii înfricoşase pe toţi cocoşaţii din capitală. pentru mine. ura lor ascunsă se uni. Când cocoşatul nostru. odată pedepsit. o tânără şi frumoasă prinţesă poate muri. am meritat-o! Orologiul din turnul bisericii Saint-Magloire suna ora două după-amiază. Când i se potoli râsul. Cele trei laturi ale grădinii.. Era momentul fixat pentru deschiderea şedinţei tribunalului de familie. Şi. spinarea lui tot era prea înaltă ca să poţi scrie comod pe ea ca pe un pupitru numai că Balena anunţase fără înconjur că-l va înghiţi pe oricare Iona care i-ar face concurenţă. gândi Gonzague. moştenitoarei lui Nevers! Râdea. Balena mormăi. Printre hârtiile întinse pe biroul lui. Nu era un băiat rău. fir-ar să fie. s-a râs mult în grădina lui Nevers. Cum Médor nu era mai puţin necăjit decât el. dar putea bea între şase şi opt ulcele de vin pe zi. ca şi Médor. cine ştie? gândi el cuprins de speranţe renăscute. Cine ştie? Mamele sunt cam la fel cu bastarzii despre care vorbeam adineauri. şi spatele lui. Mai ales prima valora în aur greutatea pietrelor mari ale noului portal.. veşnic plină de noroi şi mărginită de cocioabe dărăpănate. A fost botezat pe loc Esop al II-lea. pun eu mâna pe el! Şi. voi dormi liniştit. Balenă îşi dădu seama pe loc că Esop al II-lea era un rival de temut. era una pe care scria: „De aflat dacă doamna de Gonzague o crede pe fiica ei moartă sau în viaţă”. † Capitolul 8 — Văduva lui Nevers Desigur. ar trebui să vină. o moştenire enormă pe care. unii după alţii. care- . Nu cred deloc în infailibilitatea mamelor. din întâmplare. Mor atâtea fete tinere! Doliu general. Aş da o sută de mii livre pentru a şti doar dacă are actul de naştere. Cine ştie? Poate îşi va deschide braţele micii mele gitane. aproape toate cifrate. nu se poate spune că nobilul palat Lorraine fusese predestinat să devină un tripou pentru speculanţii jocului de bursă. imnuri de recunoştinţă. Acest iarmaroc nu era oare mai comod decât însăşi strada Quincampoix. veni să-şi ia în primire domeniul. beneficiarul cuştii lui Médor. Timp de douăzeci şi patru de ore se vorbise despre defunctul cocoşat Esop I. dacă vor! Şi salut. continuă: — Apoi. toată lumea avea dreptate. la fel cum aceştia îşi văd copiii. discurs funebru ţinut de un arhiepiscop. ofereau trei intrări de preţ. dacă ar exista. Toată lumea prezicea asta şi. Totuşi trebuie să mărturisim că era admirabil situat şi bine împărţit în acest scop. care-şi văd peste tot părinţii.

în butoiul lui. se puneau titlurile de rentă pe scândura şi oamenii iscăleau comod. Esop al II-lea se înfiinţase la zece dimineaţa. Médor. îl izbi puternic . o călimară şi pene de scris. i se dădu o a doua poreclă. obligat să bea pe credit. Şi Diogene avea un metru şaptezeci. cumpără o pâine bună. Către ora unu după prânz îl chemă pe unul dintre numeroşii negustori de carne rece. şi o sticlă de vin roşu. Dar vedeţi că. strigă cu vocea lui mică şi piţigăiată: — Soldatule. Dealtfel. Esop al II-lea îşi lua călimara cu o mână. scotea răcnete de furie. Mulţi oameni cu şira spinării dreaptă nu poartă o etichetă atât de lungă. scândura cu cealaltă. după exemplul modelului său. Esop al II-lea se aşeză pe băncuţa lui. De aceea. se strigă de peste tot. — Aha! îl vrei pe câinele meu! răcni Balena. După aceea. răspunse prompt şi cu calm Iona. Să ştiţi că gheboşii ăştia sunt plini de duh! Glumele sale se şi citau. pentru a se conforma tradiţiilor biblice. ai terminat cu mâncatul? Iona era generos: trimitea clienţi şi Balenei. Médor! Şo pe el! Trecuseră vreo cinci sau şase zile de când Balenă îşi dresa câinele prin grădinile din jur. soldatule. îl vei avea! Fluieră şi zise: — Şo pe el. Îl vei avea. Ce vreţi! Vedea că treaba merge! Predecesorul lui nu ar fi făcut aşa ceva. Totul semăna cu un discurs funebru rostit cu anticipaţie. precum spun toţi istoricii. prietene. — Hei. trebuie să şi mănânce. Dar era oare cunoscută aramă în strada Quincampoix? Aramă. Nu avea tarif.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu şi arăta colţii mari de fiece dată când îl vedea pe noul stăpân al cuştii sale. Mă iei drept un mâncau de resturi? — Atunci trimite-l pe câinele tău. Îşi luase în primire cuşca şi o mobilase foarte corect. se făcea coadă la uşa cuştii şi nimeni nu s-ar fi gândit să folosească spatele lat al Balenei. cu coajă aurie. — Fereşte-te. În clipa când Médor era pe cale să intre în fosta lui cuşcă ca într-o ţară cucerită. care intrau în sacul de pânză groasă. Capitalul său crescuse. La urma urmei. mârâia cu turbare. Iona. îşi întinse bucatele pe cufăr şi prânzi de minune în faţa speculanţilor care aşteptau să termine. întruchipa într-o manieră elegantă şi precisă imaginea unui cocoşat digerat de o balenă. Iona avea limba slobodă. Médor scoase un urlet răguşit şi se năpusti. În consecinţă. există simpatii care se nasc la prima vedere: Médor şi Balena se înţelegeau. nu mai servea decât la obţinerea coclelei pentru otrăvirea unchilor bogaţi. Uriaşul. Esop al II-lea se încinse la brâu cu o frânghie de care atârna un sac solid de pânză. Era o plăcere să semnezi pe cocoaşa lui. bea de două ori pe-atât. Odată tranzacţia încheiată. nu locuise atât de bine. vrei o bucată de pui? Balenei îi era foame. Cumpără o scâdură. — Secătură mică! ţipă el în timp ce Médor lătra vârtos. o găină care-ţi lăsa gura apă privind-o. şi nu mă înjura. la fel ca Esop I-ul. Esop al II-lea. cocoşatule. Iona. Toate astea puteau sfârşi tragic. Nimeni nu se îndoia că ghebosul era destinat să devină viitoarea pradă a Balenei. Scândura servea şi drept taler pentru ofrande. la fel ca şi în dugheană unui scrib public. primea orice. cu excepţia monedelor de aramă. Esop al II-lea nu părea să se îngrijoreze prea mult de soarta îngrozitoare ce-l aştepta. cu o mică bancă şi un cufăr. complicele lui. alias Iona. Nimic nu era totuşi de prisos! Esop al II-lea. dar îl reţinea invidia. se apropia discret. Dar toţi îl voiau pe Iona. care veneau şi plecau prin acest iarmaroc de hârtie. Iona aşteptă câinele fără să se mişte. Balena îl pândea. care de fapt era o amforă. strigară speculanţii de bursă. prezenta scândură pe ghebul său. din cauza admiraţiei generale. în aceste vremuri fericite. După ce Iona termină prânzul. nici Diogene. Iona. Acesta este dezavantajul unui pupitru viu. îşi muia până în cerneală şi aştepta. Când vedea o tranzacţie pe cale să se încheie. apucând găina de ambele picioare. Şi-apoi. regretatul său predecesor.

din stejar negru. Iona îşi dădu drumul pe loc. netrebnicule. în jurul cadrului era drapat un voal negru. Dar prinţesa. Nu voise niciodată să-l vadă sau să-l audă. pe care-l privi râzând. Gonzague încercase din răsputeri să obţină o întrevedere. Iona continua să râdă. penele. Iubea cu pasiune şi cu exclusivitate amintirea fetiţei. Semăna puţin cu refugiul unei văduve păgâne. Un hohot de râs întâmpină frumoasa stratagemă de luptă. sărmane Iona! strigară negustorii în cor.şi strigă cu veselie: — Haideţi. Iona ieşi din cuşcă şi se aşeză în faţa Balenei. călimara . Limba i se mişca de ici-colo. O sută de glasuri strigară în unison: — Bravo. Amintirea lui Nevers era pentru ea o religie. Văzând că nu i se cere iertare. Lambriurile. la treabă! Aurore de Caylus. — Ah! Iona. nu-şi mai puse frâu furiei. În faţa altarului era un portret în mărime naturală al ducelui Philippe de Nevers la vârsta de douăzeci de ani. Balena îl apucă de ceafă şi-l ridică de la pământ. După câteva secunde. Era o încăpere cu boltă pătrată. Dar laşul Médor îl trăda în mod definitiv. clienţilor. Médor începu să-şi lingă buza inferioară. roşu ca focul. Uriaşul scoase limba. sau te gâtui! Uriaşul. ale cărei patru ziduri încadrau un medalion central pictat de Eustache Lesueur. cocoşatule! Bravo! — Médor. modestă până la austeritate. spumegând. atât de iute a executat mişcarea. şi pe bună dreptate. Poate că o mai iubea încă. Rochia. Esop al II-lea strânse mai tare genunchiul. Balena trase o ultimă înjurătură şi ceru iertare cu glas strangulat.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu peste bot. în ciuda emblemelor pioase care se vedeau peste tot. Trecuseră optsprezece ani de când Aurore de Caylus era soţia lui Gonzague. făcea eforturi disperate să-şi elibereze gâtul. azvârli o monedă de aur pe genunchiul învinsului. E fapt neîndoios că Gonzague o iubise. Acest doliu arăta ca o flamură a rezistenţei şi despărţirii. care cedase forţei. Era o femeie mândră şi oţelită în suferinţă. alergă să-şi caute scândură. apoi vânat. şo pe el! Şo pe el! urla întruna uriaşul. Se năpusti la rândul său asupra nişei. Ce minune! în loc să se supere. În mulţime se iscă un lung murmur de satisfacţie. Mulţimea bătea din picioare. fără poleituri de aur. ar ieşi învingător din încercare. cu spetează dreaptă. din lemn de abanos. În momentul când Balena se pregătea să-l azvârle la pământ. şedea într-un fotoliu frumos. Sigur era că acum Iona şedea călare pe gâtul gros al Balenei şi mai şi râdea. în maniera ascetică din a doua perioadă a vieţii. căsătorindu-se cu domnul de Gonzague. văzând acest lucru. Era singură şi se complăcea în a fi părăsită. Aşa că uriaşul. soţia prinţului de Gonzague. nu trebuie să pierdem din vedere situaţia cu totul specială a prinţesei. Dealtfel. de parcă ultima liturghie celebrată aici ar fi fost un serviciu divin pentru morţi. nu dorea deloc să fie consolată. Purta doliu şi tot ce o înconjura era în doliu. transpirând. Nu avea nici un prieten. nici o confidentă. în felul lui. Esop al II-lea îl cumpărase cu preţul unei pulpe de găină oferită din zbor. Un singur sentiment rămânea viu în această inimă călită: dragostea maternă. Nimeni n-ar fi putut spune cum a făcut-o. Gândea că dacă prinţesa ar consimţi să-l asculte măcar o singură dată. ceri iertare. sări uşor la pământ. Gândul la copilul . văduva ducelui de Nevers. Portretul era semnat de Mignard. Ducele purta uniforma de general-colonel al gărzilor elveţiene. Se părea că ghebosul avea muşchi de oţel. fiindcă avea o părere foarte bună despre el. şi însuşi confesorul ei nu cunoştea decât secretul păcatelor ei. atât de sigur era de elocvenţa sa. neînduplecată în disperarea ei. punând vârful piciorului pe genunchiul colosului şi sărind în sus ca o pisică. se potrivea cu simplitatea severă a izolării în care se retrăsese. căutând fărâmele de pasăre rămase în blana sa. Se făcuse stacojiu. Între cele două ferestre se ridica un altar acoperit cu pânză neagră. ca dealtfel toată mobila din capela ei. îl văzură pe Iona Încordându-se. Esop al II-lea spuse cu calm: — Soldat. aveau în centrul panourilor tapiserii frumoase reprezentând subiecte religioase. Se poate spune că nici nu-l cunoştea.

era prea suferindă pentru a veni la masă. niciodată nu se auzi vreun reproş din partea lui Gonzague. care-i vedea ochii înroşiţi de lacrimi: — Am visat că îmi revăd fiica. . Madeleine Giraud era aceea care răspundea acum domnului de Peyrolles. doreau să fie lămuriţi asupra situaţiei prezente a doamnei prinţese şi să afle dacă nu cumva avea vreo plângere secretă împotriva prinţului. Existenţa ei semăna cu un somn dureros. Ochii nemişcaţi erau goliţi de gânduri părea un chip de marmură. şi care urma să aibă loc chiar azi. totdeauna înconjurată de tablouri mute şi lugubre. Domnul regent e al dumneavoastră. tăcute. Madeleine avusese mult de lucru în această dimineaţă. prinţesa răspunse: — Am făcut în vis ceea ce aş face în realitate. Prinţesa de Gonzague. Prinţesa o alesese mai cu seamă pentru a o servi în treburile personale. Această femeie se numea Madeleine Giraud. acest Gonzague era un om de merit! Cardinalul îşi luase rămas bun tocmai în clipa când pătrundem în capela prinţesei. cerând să fie primiţi de prinţesă. Philippe d'Orleans transmitea distinsei sale verişoare că amintirea lui Nevers trăia veşnic în sufletul lui. Madeleine Giraud străbătu încăperea fără să fie luată în seamă. Am gonit-o! Din acea zi deveni mai tristă şi mai posacă. doamnă. să solicite favoarea unei întrevederi pentru Gonzague spre a-şi prezenta omagiile şi să anunţe că tacâmul doamnei prinţese era aşezat la masă. Dar făcea în aşa fel încât toată lumea săi afle generozitatea. Ce doriţi? — Nu vreau nimic. o ajutau să-şi îmbrace rochia de culoare închisă. Cu siguranţă. mai palidă decât un cadavru. La începutul sezonului. Numeroşi vizitatori se prezentaseră în mod cu totul neobişnuit. — Vorbiţi. veniţi cu toţii s-o vadă cu prilejul acestui solemn consiliu de familie din care făceau parte cu toţii. Cardinalul încercă s-o iscodească. nu încetase niciodată să facă cele mai active cercetări în Franţa şi în străinătate. Cu toate acestea. Stătea nemişcată şi abătută după cum îi era obiceiul. Spunea uneori preotului care o spovedea: — Sunt o moartă! Era adevărat. când se sculă. cancelarul d'Aguesseau. răspunse Aurore de Caylus. Lumea o crezuse nebună. singură. apoi lectora îi citea dintr-o carte de religie. domnii duci de Foix şi de Montmorency Luxembourg. veşnic singură. care venea din partea regentului. Puţin lipsise ca prietenii să-i ridice un alt altar lui Gonzague pentru devotamentul lui conjugal. bătrânul cardinal de Bissy. se resimţea în inteligenţa şi în sensibilitatea ei. De când se măritase nu ieşise din palat nici măcar o singură dată. confesorul prinţesei îi adusese totuşi pe lângă ea o femeie de aceeaşi vârstă. rece. Prinţesa refuză să-i primească. văduvă ca şi ea. Biata femeie rămăsese în viaţă ca o fantomă. cardinalul de Bissy. Capelanul venea la ora nouă să facă slujba morţilor. într-adevăr. care nu aveau voie să-i vorbească. Odată prinţesa îi spusese duhovnicului ei. să provoace confidenţe şi chiar plângeri. cameristele. însărcinat să vină de două ori pe zi să afle veşti despre prinţesă. care îi inspira oarecare afecţiune. verii ei. soţul ei. Chinuită. Cunoaştem răspunsul uniform. fiul lui. prinţul de Monaco împreună cu domnul duce de Valentinois. Dimineaţa. Cardinalul plecă cu impresia că văzuse o femeie pe jumătate nebună. Era blândă şi devotată. Gonzague nu precupeţea cheltuielile pentru împlinirea dorinţelor soţiei sale. cotidian.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu ei o reînvia şi o făcea să viseze la un viitor vag. încheie cardinalul. — Şi ce-aţi făcut în vis? întrebă preotul. Fără să se vorbească între ei. Tot restul zilei şedea nemişcată. Nimeni nu ignoră influenţa profundă pe care o exercită asupra fiinţei noastre lucrurile materiale. Cu toţii erau oameni importanţi: domnul de Lemoignon. Ea se îndărătnici în tăcere. al Madelenei: Doamna prinţesă mulţumea domnului de Gonzague: nu primea pe nimeni. Se părea că nu mai era demnă să se numească domnişoara de Nevers. şi mulţi alţii. Acest gând o urmărea fără încetare. împreună cu cameristele ei. Unul singur fu primit. Tot ce s-ar putea face în favoarea văduvei lui Nevers va fi făcut.

— Doamnă prinţesă. îmi permiteţi să vă vorbesc? Aurore de Caylus zâmbi şi gândi: „încă una plătită să mă mintă!” Fusese atât de des înşelată. Sfânta Fecioară. — Fiica mea! Fiica mea! strigă ea cu voce sfâşietoare. strigă ea plângând. micul meu Charlot era adesea lipsit de strictul necesar. Oh! reîncepu ea în timp ce obrazul îi exprima îngrijorarea profundă a izolării. Acest tribunal de familie…. În această mişcare îi căzu batista. Se ridică pe jumătate. am un copil. numai despre dumneavoastră. — Eram pe cale să iubesc această femeie! murmură ea tremurând de spaimă. — Te voi izgoni. Madeleine. Ochii prinţesei se lăsară în jos. băgă adânc mâna în buzunarul Madelenei. Cu o clipă în urmă se ridicase pentru a-l saluta pe cardinal. Totuşi. izbucni femeia. . — Doamnă. Madeleine. — Domnul de Gonzague vine din Spania. Mâinile ei albe şi uscăţive îi acoperiră obrajii. scumpa mea stăpână de-ar fi să mă izgoniţi.. dar prinţesa îi arătă uşa cu un gest imperios şi repetă: — Ieşi! După ce ieşi. Era un suflet bun. cu un gest care nu aparţinea nici unei persoane de rang nobil. prinţesa îşi puse mâinile pe braţele fotoliului. Madeleine vru s-o mai roage. — Sunt săracă. apoi un hohot de plâns îi umflă pieptul. Era destul pentru văduva lui Nevers ca să i se trezească bănuieli. aşteptând un cuvânt sau un ordin. — Doamnă. Prinţesa scoase un pumn de galbeni: zece. doamnă. o voi regăsi în cer. Din buzunarul şorţului ei se auzi un clinchet argintiu.. O văzuse pe Madeleine pe fereastră în mijlocul mulţimii de speculanţi aflaţi în grădină. în faţa stăpânei ei. — Îmi voi fi făcut datoria. care fusese cuprins de o sinceră şi respectuoasă milă pentru marea durere a prinţesei: — Doamnă prinţesă. Aceasta îşi împreună mâinile plângând. Apoi. Nimeni! Nimeni! Fă Doamne. doisprezece galbeni din Spania. Apoi se aşeză. doamnă. — Vorbeşte. doresc să fie moartă! Cel puţin. Văduva lui Nevers nu răspunse nimic. Madeleine se aruncă în genunchi. Madeleine? — Din camera mea. nu mă izgoniţi înainte de a mă fi ascultat. — Ai aur. Prinţesa îşi ridică privirea şi zise: — De unde vii. înainte dea mă bucura de bunătatea doamnei prinţese. reluă Madeleine. după ce vă voi spune: Nu voiţi să vă regăsiţi copilul? Tremurând şi foarte palidă. Acela care mi l-a dat vine şi el din Spania. să nu mai am încredere în nimeni! Rămase astfel o clipă. E vorba de dumneavoastră. murmură ea. adăugă ea cu glas tare. doamnă. cu un gest de femeie bănuitoare care vrea să ştie cu tot dinadinsul. e viaţa mea. nici caracterului ei mândru. În numele lui Dumnezeu. exclamă femeia. prinţesa se prăvăli în fotoliu. cu faţa în mâini. Madeleine? — Nu. — Îţi interzic să-mi vorbeşti despre asta. cu braţele încrucişate pe piept. Prinţesa îşi pironi asupra ei privirea rece şi pură. micul meu Charlot va putea să studieze mulţumită acestui aur. Madeleine se aplecă în grabă să i-o înapoieze. murmură din nou prinţesa. Madeleine avea ceva de spus şi nu îndrăznea s-o facă.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Madeleine se apropie de scăunelul pe care prinţesa îngenunchea când se ruga şi aşeză pe el o carte de rugăciuni pe care o ţinuse ascunsă sub pelerină. doamnă. Ah! De-aş putea-o răsplăti pe doamna prinţesă pentru tot ce a făcut pentru mine! — Ai nevoie de ceva. ah! nu. — Ieşi! porunci prinţesa. Aş da tot ce am pe lume. murmură ea. în afară de copilul meu ca să fiţi o mamă fericită ca mine. continuă Madeleine şi.

prinţ de Monaco. care fusese dezonorată în această dimineaţă de abjecta licitaţie. Când îşi mai redobândi glasul. şopti ea. privind crucifixul de pe altar: — Doamne. repetă ea. deodată. de un tribunal excepţional prezidat de rege. Cartea deschisă stătea în faţa ochilor ei citi pentru a zecea oară. Se ridică cât era de înaltă şi o străfulgerare i se reaprinse în ochi: deveni frumoasă ca în tinereţe. Cartea se deschise la pagina cu psalmul. O clipă s-ar fi putut crede că cerul o ajutase. pleoapele i se închiseră şi se prăbuşi pe speteaza fotoliului. care mâine avea să fie poluată de turma negustorilor de ocazie. între prinţul de Conti şi ambasadorul Spaniei. ochii obosiţi ai prinţesei priviră fără să vadă. S-ar fi putut spune cu adevărat că era vorba de o afacere de stat. Şi scrierea necunoscută răspundea: „Dumnezeu se va milostivi. Căci crezu într-o minune. care veniseră în locul regentului. cu toată forţa sufletului ei chinuit. Îngenunche în faţa altarului. dacă crezi în el. datau din ajun. recăpătară acea fixitate imobilă care avea ceva înfiorător. — Cartea nu s-a mişcat din acest loc. Ochii. unde se dezbăteau în familie destinele unei mari naţiuni. tresări şi scoase un strigăt. După un sfert de oră.. Timp de o clipă. trupul ei începu să se agite. întinse mâna să ia cartea de rugăciuni. Ajută-mă pentru toate suferinţele ce le îndur! Lasă braţele în jos. Trecură câteva minute înainte de a-şi putea stăpâni hohotele de plâns. dând un răspuns primului verset care spunea: „Ai milă de mine. Cu siguranţă că nici pe vremea puternicilor duci de Guise nu se întrunise o adunare mai ilustră sub bolta ei. spuse: — Moartea! Doamne! Dă-mi moartea! Apoi. Ai curaj să-ţi aperi fiica: du-te la tribunalul de familie chiar de-ai fi bolnavă sau pe moarte. şi aminteşte-ţi de semnalul convenit altădată între dumneata şi Nevers. dintre care . pe marginea psalmului. mândră şi puternică. Deschise ochii şi privi portretul lui Nevers.” — Deviza lui! bolborosi Aurore de Caylus: Iată-mă! Copila mea! continuă ea cu ochii înlăcrimaţi. Dar. Prinţesa de Gonzague îl recitea de mai multe ori pe zi. atât de mult fusese folosită. Pagina cuprindea traducerea în franceză a psalmului: Miserere mei. curând. Dacă ar fi văzut-o între mâinile Madeleinei ar fi încetat să mai creadă în minuni. Fiica mea! Apoi spuse cu măreţie: — Am tăria s-o apăr! Am curaj şi o voi apăra! † Capitolul 9 — Pledoaria Sala cea mare a palatului Lorraine. aceste rânduri scrise de o mână necunoscută. Se frecă la ochi. trimise în numele regelui. a mareşalului Villeroy şi a vice-cancelarului d'Argenson. părea acum luminată de o ultimă strălucire. Dumnezeule! N-am suferit oare destul? Cât timp va mai dura acest martiriu? Întinse braţele şi. Frumoasă. secaţi de lacrimi. zise: — Moartea! Isuse. beneficiari ai boxelor achiziţionate.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Făptura ei stinsă avea rar asemenea accese de violenţă. Doamne”. bătrânul duce de Beaumont-Montmorency lângă vărul său Montmorency-Luxembourg. puteau fi văzuţi aşezaţi în primul rând cardinalul de Bissy. Grimaldi. plimbă privirea în jurul ei pentru a se convinge că nu visează. iar mâinile crispate să se mişte. sărmana femeie rămânea frânta multă vreme. cei doi La Roehechcuart. În afara preşedintelui Lamoignon. Când le avea. Scrisorile de convocare. Dar. Gonzague avea motivele sale să vrea ca nimic să nu lipsească impozantei solemnităţi a ceremoniei.. Domine. Cartea de rugăciuni pe care Madeleine o pusese pe colţul scăunelului se deschidea singură la o anume pagină.

se aflau cu duzinile. Pentru a-i cuceri pe ceilalţi. Mulţi gândeau că era vorba de un arbitraj între prinţ şi prinţesă. Documentul spunea în substanţă că Philippe de France. Brissac. nimeni nu se aştepta s-o vadă astfel. putând decide cu liber arbitru în ultimă instanţă. din pricina bunurilor lui Nevers. dar sarcinile. potrivit uzanţelor. Însuşi Gonzague ceru acest răgaz. îl reţinuseră la Palais-Royal. Nimeni nu se aştepta s-o vadă. un mare număr de conţi şi multe persoane neînsemnate. duce d'Orleans. cu un fel de semeţie. Printre primii se numărau un duce şi un prinţ. Să fiu ucis cu pietre! Am hulit! S-a petrecut o adevărată minune! Din prag. Într-adevăr. discutau cu familiaritate. Grefierului Jacques Thellement i se ceru să dea citire actului de convocare. în toate problemele privind succesiunea răposatului duce de Nevers. care a fost pe placul celor prezenţi. Şi. Gonzague se bizuia pe darul său de convingere şi pe dreptul său legitim. Apoi. preşedintele de Lamoignon luă loc în fotoliu. — Pe credinţa mea! răspunse prelatul. Simplii gentilomi şi împuterniciţii aveau scaune în partea de jos a estradei. vere? zise Mortemart la urechea lui de Bissy. Era asistat de patru notari regali. În ce priveşte marchizii şi conţii. atât din prietenie pentru prinţul de Gonzague. După sosirea cardinalului îşi făcu apariţia o a treia opinie. la nevoie. Această venerabilă adunare se împărţea de la sine în două: aceia pe care Gonzague îi corupsese. Asesori erau cardinalul. Croy. mai ales. regent. şi celălalt prinţ de Tonnay-Charente. Doamna de Gonzague era apărată de câţiva seniori bătrâni şi cinstiţi şi de câţiva tineri cavaleri rătăcitori. vice-cancelarul. domnul cardinal urmând să servească drept curator regal doamnei prinţese. La ora două şi jumătate. în calitate de grefieri-controlori. Şi erau mulţi. În locul alteţei-sale regale erau numiţi comisari şi judecători regali domnii de Lamoignon. Au aşteptat-o totuşi. toată lumea era convinsă că prinţesa nu se va prezenta în faţa tribunalului. dar atât de mândră şi de frumoasă încât un lung murmur de admiraţie trecu printre şirurile celor de faţă. Dacă însuşi Gonzague ar fi redactat cu mâna lui acest protocol. prinţesa spuse cu glas calm şi limpede: . Toţi cinci depuseră jurământ în această calitate. Harccurt. Cosse. pe care nu le putea abandona nici măcar o singură zi în folosul unui interes particular. spusese: „Blânda doamnă este pe trei sferturi nebună!” Din această cauză. Grefierul-şef al tribunalului din Paris îşi luă locul în calitate de secretar. Nimeni nu ştia exact de ce se făcuse convocarea. n-ar fi putut fi mai favorabil. îmbrăcată ca de obicei în doliu. care nu-şi măsurase vorbele. de Villeroy şi d'Argenson. intenţionase să prezideze personal această adunare de familie. putând să hotărască cui i se cuvine de drept posesiunea definitivă a bunurilor lui Nevers. cardinalul îl întrebă pe preşedintele Lamoignon: — Doamna prinţesă de Gonzague are un împuternicit? Preşedintele repetă întrebarea cu glas tare. Numai Gonzague sau soţia lui îşi puteau permite o asemenea intrare. Cardinalul. mai mulţi marchizi. şi aceia care erau independenţi. Nu cităm aici decât prinţii şi ducii. — Ce tot spuneai. Ascultară citirea documentului într-o tăcere religioasă. Ciermont-Tonnerre. Gonzague avea partizanii săi devotaţi. Grammont. uşa cea mare se deschise larg şi aprozii de serviciu intrară fără să anunţe. cât şi din cauza dragostei frăţeşti care-l legase pe vremuri de răposatul duce de Nevers. În clipa în care Gonzague se pregătea să răspundă el însuşi pentru a cere numirea unui împuternicit din oficiu şi să se treacă mai departe. doamna prinţesă de Gonzague apăru în prag. Înainte de deschiderea şedinţei. domnii de Villeroy şi Clermont-Tonnerre. Se ridicară cu toţii.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu unul era duce de Mortemart. fără drept de apel. Raportul pe care-l făcu prelatul privind starea de spirit a doamnei prinţese dădu naştere ideii că era vorba de o punere sub interdicţie. putând rezolva în special toate chestiunile de stat şi. Consiliul era constituit în curte supremă.

Agitaţia produsă de sosirea doamnei de Gonzague dură câtva timp. — Ce mare avocat ar fi ieşit din scumpul nostru văr! zise Chaverny lui Choisy care era lângă el. atât de demni să se aşeze pe treptele tronului. să mulţumesc tuturor acelora care. până la nivelul bietelor noastre interese omeneşti. Nu ştiu dacă patronul e mulţumit sau supărat de această apariţie. dar fu văzută tresărind la atingerea mâinii prinţului. Şi. Uşa era închisă şi draperia trasă.. apoi judecătorii şi în cele din urmă restul asistenţei. reluă el. au onorat familia mea cu solicitudinea lor binevoitoare. iar obrajii palizi îşi schimbară culoarea. aproape timid: — Nimeni dintre cei de faţă nu se gândeşte că aş putea convoca o asemenea reuniune pentru o comunicare de un interes banal. Poate că nici el nu ştia ce simte în clipa aceea. lângă locul ocupat de cardinal. Montaubert. Îşi reluă apoi imobilitatea de statuie. a binevoit să-şi dea silinţa să coboare din înălţimile unde trăieşte. neîndemânatic exprimate. — Taci! zise Oriol. înainte de a vorbi despre un subiect deosebit de important. În al treilea rând. Acest jilţ era aşezat în capătul din dreapta al estradei. se iviră zâmbete pe scaunele unde şedea elita. Fără îndoială. — Frumos menaj! spuse Noce în timp ce perechea urca treptele estradei. — În al doilea rând. domnilor. dacă n-aş chibzui că puterea este indulgentă şi că însăşi superioritatea domniilor voastre îmi va asigura ocrotire. de care un fiu al Italiei nu se poate dezbăra niciodată. Oriol etc. Iată-mă! Gonzague îşi părăsi în mare grabă scaunul şi se avânta spre soţia lui. unul dintre acei soldaţi foarte importanţi. Prinţesa plecă ochii după ce aruncă o privire rapidă în jur. domnul regent despre care pot vorbi cu inimă deschisă fiindcă nu este în mijlocul nostru. Patronul era Gonzague. Gonzague se ridică imediat. unui căpitan glorios. După acest început hiperacademic. Gonzague avea de făcut unele schimbări în planul său de bătălie. veşnic în frunte când este vorba de o faptă bună şi demnă.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Domnilor. În partea de jos a estradei se aflau cei de-ai casei. Salută adânc mai întâi soţia. Sunt pătruns de recunoştinţă. Gironne. Îi oferi mâna. În sfârşit. Preşedintele dispuse să se citească a doua oară actul de convocare. La dreapta prinţesei se afla draperia acoperind uşa neoficială a hemiciclului. Un fotoliu era pregătit dinainte pentru prinţesă. Remarcabil orator era acest Gonzague: cu capul semeţ ridicat. pornesc cel puţin din adâncul inimii mele. ochi de foc începu cu glas reţinut. urmă Gonzague.. o temere aproape puerilă. ale cărui victorii vor servi ca temă unui Plutarh al viitorului. şi totuşi. trăsăturile feţei bine reliefate. aşteptăm cu plăcere să ia cuvântul. Semne de aprobare fără echivoc se făcură văzute. lipsa mea de talent îmi tulbură până şi felul de a rosti cuvintele. — Să mi se îngăduie mai întâi. Noce. cu o galanterie plină de respect. Prinţesa nu refuză. Într-adevăr. acestor mari demnitari ai celei mai frumoase coroane din lume: celor doi preşedinţi ai acestui tribunal august. dumneavoastră tuturor.. doamnei prinţese care. tenul strălucitor. căci părea cufundat într-o adâncă reculegere. în pofida sănătăţii ei precare şi a dragostei de singurătate. acest excelent prinţ. care face dreptate şi conduce în acelaşi timp destinele statului. ei fură primii care se dădură înapoi pentru a lăsa loc de trecere celor doi soţi. nu e deloc nevoie de un împuternicit. Navailles. acest nobil. Dar Gonzague nu făcea nimic fără judecată. simt nevoia să exprim o temere pe care o port în mine. când mă gândesc că sunt nevoit să iau cuvântul în faţa atâtor personalităţi ilustre. Oamenii casei încuviinţă călduros. În primul rând. apoi spuse: — Deoarece domnul prinţ de Gonzague urmează să ne expună ceea ce doreşte în fapt şi în drept. aş da înapoi din faţa acestei obligaţii. . domnului regent. oricare ar fi rangul ce-l ocupaţi. cu această ocazie. şi rugile mele. unui prinţ al bisericii şi tuturor acestor pairi ai regatului.

am impresia că vom afla lucruri grozave! — Linişte! ordonă domnul de Lamoignon. Văzând că doamna de Gonzague se agita în jilţul ei. aceia pe care i-am văzut reuniţi în apartamentul lui Gonzague. Taranne etc. dacă îmi permiteţi să vă contrazic. de parcă ar fi avut un nod în gât. eminenţa-voastră. plătită să aplaude. pe care Gonzague o încercase pe un teren fierbinte. Memoria lui este vie. Neruşinata harţă. sunt gata să-i cedez cuvântul. Gironne. magistraţi. prinţi şi pairi ai Franţei. Pot spune că sufletele noastre erau unite. Era un prinţ generos şi numai Dumnezeu ştie cărei glorii era destinat la maturitate! Cel ce ţine în mâna sa puternică destinul oamenilor de seamă ai pământului a vrut să oprească acest tânăr vultur chiar în clipa în care îşi lua zborul. e mort de multă vreme. Noce. Nevers a murit înainte de a împlini vârsta de douăzeci şi cinci de ani. Montaubert. să impuneţi tăcere. Înclină fruntea şi plecă ochii. este numit galeria. În viaţa mea. gata să leşine. Chaverny începu să râdă în barbă. ghici că această nouă sfidare Va rămâne fără răspuns. dar izbutise să se împodobească cu o aparentă generozitate cavalerească. spuse el. Mă mir că s-a găsit printre noi cineva care să uite măcar pentru o clipă profundul respect care e datorat doamnei prinţese de Gonzague. nu-mi amintesc să fi primit o lovitură mai cruntă. victimă a unei răzbunări sau a unei trădări. era văr cu mine prin sânge şi frate prin inimă. ar pleda la curia Romei ca vărul meu să fie canonizat! Se restabili liniştea. reuşise. Îşi făceau meseria conştiincios. De optsprezece ani stau în singurătate şi în lacrimi! Cei care erau în sală pentru a judeca temeinic. — Nu pentru acelaşi motiv. Îşi ridică fruntea şi continuă pe un ton mai ferm: — Philippe de Nevers a murit. cu bucuria unei bătrâne cumetre care a mirosit un monstruos cancan: — Domnule duce. continuă el cu glas mai grav. Nu numai că soţia lui nu-l acuzase în chip precis. Domnul de Caylus. deoarece doamna prinţesă este soţia şi văduva lui Nevers. dar nu putu scoate nici un sunet. în limbă de toate zilele. Clienţii. şopti la urechea vecinului său. Gonzague aşteptă câteva secunde apoi continuă: . Cuvintele doamnei prinţese trebuie ascultate pentru acelaşi motiv ca şi ale domnului de Gonzague. Amintirea lui este aici! se întrerupse el punând mâna pe inimă şi făcând să-i tremure glasul. Gonzague reluă expunerea răspunzând la observaţia cardinalului. — Nu vorbiţi despre asta! spuse ea cu dinţii strânşi. şi respectul îmi închide gura. Obţinuse un avantaj. murmurară îndelung. Ea se înroşise şi o emoţie violentă îi descompunea obrazul. tatăl doamnei prinţese. eternă ca nobilul doliu al femeii care n-a dispreţuit să poarte numele meu după acela al lui Nevers! Toate privirile se îndreptară spre prinţesă. Cei optsprezece ani scurşi de la noaptea fatală nu au potolit amărăciunea regretelor noastre. domnule preşedinte. Ci pentru o raţiune superioară. n-a fost inventat doar de teatre.. Acest lucru hidos care. Cardinalul de Bissy se ridică: — Cer insistent. Mortemart. — Dacă dracul ar avea sfinţi. cu acea voce gravă şi sonoră care este un privilegiu al italienilor din nord. atât de strâns ne împărtăşeam supărările şi bucuriile. Se întrerupse deci pentru a spune pe un ton de o curtenie delicată şi plină de bunăvoinţă: — Dacă doamna prinţesă are de făcut unele comunicări. Aurore de Caylus făcu efortul să vorbească. Era intrarea în materie. Ne-am petrecut tinereţile împreună. adeseori greu încercată. aşezându-se. duce de Nevers. gândea el.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Toate acestea fură exprimate cu un desăvârşit tact. a cărui privire severă îi făcu pe toţi amicii imprudenţi ai lui Gonzague să plece ochii. Gonzague părea să se reculeagă.. ciuliră urechile la aceste cuvinte. Nu trebuie să stărui prea mult în privinţa acelor nopţi tragice. Apoi. — Philippe de Lorraine. Pot vorbi aici în numele tuturor acelora care l-au cunoscut.

în sensul că. capelanul lui Caylus. domnilor. nici un indiciu. rezultat al acestei căsătorii. Aş dori ca doamna prinţesă să binevoiască a da cuvintelor mele autoritatea adeziunii ei. Tot ce spusese era riguros exact. a tăcut. după ce a fost asasinat. şi mă simt obligat să adaug că numai domnul de Caylus ar fi putut să ne dea oarecare lămuriri în această privinţă. Dar cardinalul de Bissy. a rămas fără răzbunători? Se făcu tăcere. pe marginea actului în care am dat numele meu văduvei lui Nevers. chiar foarte bogat. Nobleţea mea era dintre acelea ce nu se pot contesta. Cine ar îndrăzni să spună că Nevers. Constatarea a trebuit să fie făcută pe baza mărturiei sacramentale a lui don Bernard. La această oră nimeni nu-i poate interoga mormântul. a dat o hotărâre în camerele reunite. eram destul de bine văzut la Curte. bogat. — Acum. fără nici o îndoială. repetate în şoaptă: — E cât se poate de clar! Aurore de Caylus îşi lipea batista pe buzele care i se umpleau de sânge. Registrul parohiei. domnilor. doamna prinţesă a declarat mariajul său secret. pentru . Aveam de soţie o comoară de frumuseţe. ajung la cauzele care au motivat convocarea dumneavoastră. de inteligenţă şi de virtute. Ştiţi. dar legitim. munca de fiece zi. Gonzague se înclină şi continuă. rupt în două locuri. Toată lumea îşi dublă atenţia. O privire aruncată de Gonzague le indica lui Montaubert. Nici o urmă.: — Copilul dispăru chiar în noaptea crimei. Zadarnic căuta Gonzague în ochii ei umeziţi de lacrimi disperarea pe care ar fi trebuit să o provoace ultimele sale cuvinte. dar nu s-a putut face dreptate. care a înscris data primei căsătorii şi naşterea domnişoarei de Nevers. Lovitura nu dăduse rezultatul scontat. Căsătorindu-se cu mine a declarat legală existenţa unei fiice. locul îndepărtat unde a fost comisă crima. se ridică şi spuse: — Doamna prinţesă nu contestă. e oare nevoie să-l numesc? Îl cunoaşteţi cu toţii: se numeşte Philippe d'Orleans. Dar această hotărâre. Când s-a căsătorit cu mine. Aurore de Caylus rămase mută. După căsătorie. unică preocupare a doamnei prinţese. continuă Gonzague. nu a fost mai puţin cauza profundei şi nevindecabilei mele nenorociri. Acest prieten. dacă ar mai trăi. Doamna prinţesă n-a făcut nici un pas în raport cu prima zi. Aurore de Caylus ridicase ochii spre cer. În ultimii optsprezece ani. Peste tot se auzeau aceste cuvinte. trebuie. să vă vorbesc despre mine. Dar domnul de Caylus. — Eram încă tânăr. Philippe de Nevers mai avea un alt prieten. fuga asasinilor şi alte motive pe care majoritatea dintre dumneavoastră le cunoaşte. — Domnilor. la instigarea răposatului duce d'Elboeuf. este regentul Franţei. Am fost departe de a mă plânge. în pofida repulsiei ce o resimt. unchi din partea tatii al nefericitului meu prieten şi rudă. În acest fel erau apărate interesele tinerei Aurore de Nevers. a plutit o bănuială. Trebuie s-o spun. domnilor. ar fi putut aduce mărturii preţioase. cercetările doamnei prinţese au fost până în prezent complet inutile. cum puteam să scap de atacurile surde şi laşe ale invidioşilor? Eram vulnerabil într-un singur punct: călcâiul lui Ahile! Hotărârea parlamentului mă pusese într-o situaţie echivocă. domnilor. sub domnia răposatului rege. Dovezile scrise lipseau. De ce? I se făcu frică. continuă el făcând apel la tot sângele său rece. nu au îngăduit instrucţiei să lămurească deplin această sângeroasă afacere. În acest moment Gonzague aruncă o privire spre soţia sa. Gironne şi celorlalţi că venise momentul critic. ce tezaur inepuizabil de răbdare şi tandreţe închide în sine inima unei mame.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Moartea domnului marchiz de Caylus care. nu conţinea nici o constatare. prin care suspenda fără termen (în afara limitelor prevăzute de lege) drepturile mele la moştenirea lui Nevers. Clienţii din ultima bancă schimbară între ei pantomime pline de vioiciune. din fiece oră este să-şi caute fiica. Au existat îndoieli. cu răposatul duce de Nevers. un prieten mai puternic. repetă Gonzague. aplecându-se spre ea. Şi totuşi. atât de mare îi era indignarea. cât timp a trăit. — Ascultaţi! Ascultaţi! se şoptea printre auditori. Vă întreb. în afara mea. parlamentul din Paris.

Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu unele suflete josnice. aveau o respectuoasă compasiune pentru acest om adineauri atât de mândru. în rândurile celor mărunţi. Aveam un interes. Un singur obstacol mă despărţea de o moştenire imensă. Părea că visează. Dar. . aproape o ură între mine şi doamna prinţesă. Resimţeau mai mult decât interes. o inimă prietenă. Prinţesa ţinea ochii plecaţi. el se legăna în fotoliul său şi bombănea printre dinţi: — Ilustrul meu văr e un ticălos sublim! Ceilalţi înţelegeau chiar din atitudinea doamnei de Gonzague cât de mult suferise nefericitul prinţ. Au luat drept mărturie acel portret îndoliat care împodobeşte singurătatea acestei femei sfinte. fibra sensibilă de tată şi de soţ se înduioşase puternic în ei. au tulburat căsnicia mea! Apăsă cu putere asupra acestui cuvânt. — Ce suflet minunat! întări domnul de Peyrolles care tocmai intrase. — Prea-i de tot! zise domnul de Mortemart cardinalului de Bissy. În ciuda moravurilor din acel timp. care au un cămin. despre suferinţa îngrozitoare a existenţei sale. plângea cu lacrimi fierbinţi. Calomnia avea cale deschisă împotriva mea. ca şi cum orbii ar ghici culorile. în sfârşit o familie. familia. Cardinalul de Bissy îşi scutură pieptarul plin de tutun din Spania. Calomnia n-a ezitat să exploateze acest filon. vă afirm pe onoarea şi pe mântuirea mea. sau ca acele fete pierdute care se duc la teatru să plângă cu lacrimi fierbinţi când virtutea e persecutată. odihna. Doar două persoane rămaseră indiferente în mijlocul acestui sentiment de compasiune generală: prinţesa de Gonzague şi domnul de Chaverny. copii care te iubesc şi îi adori. şi e sigur că ţinuta ei atât de insensibilă nu pleda deloc în favoarea! ei pe lângă judecătorii avertizaţi.. ca toţi membrii ilustrei familii de la Rochechcuart. Oriol. domnilor. adică o soţie devotată.. Să fim drepţi. domnilor. Se auziră proteste precaute. zise Gonzague înainte ca domnul de Lamoignon să fi impus tăcere celor ce întrerupeau. deci trebuia să am un gând ascuns. de cele mai infame! Au creat (trebuie să spun totul consiliului). au resimţit un fel de emoţie vagă. Întreaga adunare era emoţionată. Baronul de Batz hohotea de plâns. oamenii nu se jenau. Interiorul meu. un biet cuvânt care este expresia fericirii celor umili. se părea că trebuie să doresc moartea tinerei fiice a lui Nevers. Judecătorii săi erau în mare parte oameni având familie. căsnicia mea. de exemplu. Fiecare membru al respectabilului senat făcea ce putea pentru a-şi păstra severitatea austeră. vă jur. — Mă auziţi bine. aceea parcelă de fericire cerească pe care bunul Dumnezeu o lasă să cadă printre noi! Aţi fi spus că îşi pusese tot sufletul în discursul său. Gironne îşi ştergea ochii uscaţi. Ultimele sale cuvinte au fost rostite cu atât elan. un interes material. aşa este făcută lumea! Nu vom schimba faţa lumii. — Eh. desfrânaţi sau traficanţi. pentru acest prinţ care vorbise fără înconjur. au creat o rezervă. familia şi inima mea! Oh! Dacă aţi şti ce chinuri pot folosi cei răi împotriva celor buni! Dacă aţi şti ce lacrimi de sânge pot curge invocând surda Providenţă! Dacă aţi şti! Iată. — Ce suflet! zise Taranne. pentru acele inimi abjecte care au drept stăpân doar interesul. cu lacrimi în glas şi în ochi. prea-i de tot! Domnul de Mortemart se numea Victurnien după numele de botez. Limbile rele spuneau că nici unul dintre ei nu era prea deştept şi nu inventase praful de puşcă. şi. o neîncredere. Aceşti diverşi Victurnieni erau în general oameni cumsecade. vai! care nu pare făcut pentru noi ceilalţi căci suntem numiţi cei puternici. pentru acest om mare. Femeile. aş fi dat numele şi averea mea pentru a fi fericit ca oamenii de rând. Ceilalţi. Să piară obstacolul! Ce importă mărturia întregii mele vieţi curate? Am fost bănuit de cele mai perverse intenţii. pentru a folosi un cuvânt trivial. încât provocară în adunare un adevărat şoc. au opus soţului în viaţă pe cel mort. Cât despre micul marchiz. mai tandru sau mai abil.

Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu
— Ah! făcu Oriol cu sentiment. Inima lui n-a fost înţeleasă! — Când vă spuneam, murmură cardinalul care-şi revenise puţin, că vom afla lucruri grozave! Dar, să ascultăm, Gonzague n-a terminat. Într-adevăr, palid şi frumos de emoţie, Gonzague reluă: — Nu port ranchiună, domnilor. Să mă ferească Domnul să doresc răul acestei sărmane mame înşelate. Mamele sunt credule fiindcă iubesc cu ardoare. Şi dacă eu am suferit, n-a fost şi ea destul de chinuită? Cea mai robustă minte se şubrezeşte cu vremea în martiriu. Inteligenţa se ofileşte. I s-a spus că eram duşmanul fiicei ei, că aveam interes... Înţelegeţi bine, domnilor, interese... eu, Gonzague, prinţul de Gonzague, cel mai bogat om din Franţa după Law! — Înaintea lui Law, şopti Oriol. Şi, desigur, nimeni nu-l contrazicea. — I s-a spus, continuă Gonzague: „Acest om are emisari peste tot. Agenţii lui brăzdează în toate direcţiile Franţa, Spania, Italia... Acest om se ocupă de fiica voastră mai mult decât dumneavoastră înşivă...” Se întoarse către prinţesă şi adăugă: — Vi s-a spus asta, nu-i aşa, doamnă? Fără să ridice ochii şi fără un gest, Aurore de Caylus lăsă să-i scape aceste cuvinte: — Mi s-a spus! — Vedeţi! exclamă Gonzague adresându-se consiliului. Apoi, întorcându-se din nou spre soţia sa: — Vi s-a mai spus, sărmană mamă: „Dacă vă căutaţi zadarnic fiica, dacă eforturile pe care le faceţi rămân inutile, dacă vă înşală şi vă încurcă cercetările este pentru că îşi vâra mâna perfidă în toate aceste acţiuni.” Este adevărat că vi s-au spus aceste lucruri, doamnă? — Mi s-au spus, replică din nou prinţesa. — Vedeţi! Vedeţi, domnilor judecători şi pairi! spuse Gonzague. Şi nu vi s-a mai spus încă ceva, doamnă? Că această mână, care acţionează din umbră, această mâna perfidă, este mâna soţului domniei-voastre? Nu vi s-a mai spus că poate copilul nu mai trăieşte, că există oameni destul de infami pentru a ucide un copil şi că poate... Nu vreau să sfârşesc această frază, doamnă, dar vi s-au spus toate astea. Palidă ca o moartă, Aurore de Caylus răspunse pentru a treia oară: — Mi s-a spus. — Şi aţi crezut, doamnă? întrebă prinţul, al cărui glas se schimbase de indignare. — Am crezut, replică cu răceală prinţesa. La aceste cuvinte, din toate colţurile sălii se auziră exclamaţii. — Mărturisirea vă duce la pierzanie, doamnă, spuse încet cardinalul la urechea prinţesei. Oricare ar fi concluzia la care va ajunge domnul de Gonzague, veţi fi cu siguranţă condamnată. Prinţesa îşi reluă imobilitatea tăcută. Preşedintele de Lamoignon se pregătea să-i facă unele reproşuri, când Gonzague îl opri cu un gest respectuos. — Lăsaţi, domnule preşedinte, vă rog, zise el. Lăsaţi, domnilor. Mi-am impus pe acest pământ o obligaţie grea. O împlinesc cum pot mai bine. Dumnezeu va ţine seama de eforturile mele. Dacă trebuie să vă spun tot adevărul, această convocare solemnă avea drept scop principal de a o forţa pe doamna prinţesă să mă asculte cel puţin o singură dată în viaţa ei. De optsprezece ani de când suntem căsătoriţi, nu am putut obţine această favoare. Voiam să ajung până la ea, eu, exilatul din prima zi a nunţii. Doream să mă arăt ei, care nu mă cunoaşte, aşa cum sunt. Am reuşit. Mulţumită mie, căci am talismanul care îi va deschide în sfârşit ochii. Apoi, vorbind de acum înainte numai pentru prinţesă şi adresându-i-se direct, spuse în profunda tăcere ce domnea în sală. — Vi s-a spus adevărul, doamnă. Aveam mai mulţi agenţi decât dumneavoastră în Franţa, în Spania, în Italia, căci, în vreme ce ascultaţi aceste acuzaţii infame împotriva mea, lucram pentru, domnia-voastră. Răspundeam tuturor calomniilor prin stăruinţe mai arzătoare, mai încăpăţânate decât ale domniei-voastre. Căutam şi eu căutam fără încetare şi

Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu
fără odihnă, cu toată autoritatea şi prestigiul pe care-l am, cu aurul şi cu inima mea! Şi astăzi, (iată că mă ascultaţi acum), astăzi, răsplătit în sfârşit după atâţia ani de suferinţe morale, vin la domnia-voastră, care mă dispreţuiţi şi mă urâţi, pe mine care vă respect şi vă iubesc... Vin să vă spun: deschideţi-vă braţele, mamă fericită, vă aduc copilul! În acelaşi timp se întoarse către Peyrolles care-i aştepta ordinele: — Să fie adusă, ordonă el cu glas tare, domnişoara Aurore de Nevers!

Capitolul 10 — Iată-mă

Am putut relata cuvintele rostite de Gonzague. Dar ceea ce nu putem descrie este ardoarea fluxului său verbal, amploarea atitudinii sale, profunda convingere care-i emana din privire. Acest Gonzague era un actor extraordinar. Era atât de pătruns de rolul învăţat, încât emoţia îl domina cu adevărat şi elanurile care-i izbucneau din suflet erau reale. O culme a artei. Dacă acest om ar fi fost în altă situaţie, înzestrat de la natură cum era, cu altfel de dorinţe, ar fi putut schimba o lume. Printre aceia care îl ascultau se aflau oameni fără inimă, oameni deprinşi cu toate înşelătoriile elocvenţei, magistraţi blazaţi de afectul cuvintelor, financiari cu atât mai greu de înşelat cu cât erau dinainte complici cu minciuna. Jucând cu imposibilul, Gonzague produse un adevărat miracol. Toată lumea Îl crezu. Toată lumea ar fi jurat că spune adevărul. Oriol, Gironne, Albert, Taranne şi ceilalţi nu-şi mai făceau meseria. Erau captivaţi. Toţi îşi spuneau: — Mai târziu va minţi, dar acum spune adevărul! Toţi adăugau: — Poate exista oare în acest om atâta măreţie laolaltă cu atâta perversitate? Pairii, grupul de mari seniori care se aflau acolo pentru a-l judeca, regretau că au putut să se îndoiască uneori de el. Ceea ce îl înălţa în ochii lor era dragostea cavalerească pentru soţia lui şi generoasă iertare pentru îndelungata defăimare. În cele mai depravate epoci, virtuţile familiale fac din oricine un om merituos. Nu exista în această sală nici o singură inimă care să nu bată cu putere. Domnul de Lamoignon îşi şterse o lacrimă, şi Villeroy, bătrânul războinic, strigă: — Fir-ar să fie, prinţe, eşti un om admirabil! Dar urmarea cea mai însemnată a discursului a fost convertirea scepticului Chaverny şi efectul fulgerător făcut asupra prinţesei înseşi. Chaverny ţinu piept cât putu, dar la ultimele cuvinte ale prinţului fu văzut că rămâne cu gura căscată. — Dacă a făcut asta, spuse el lui Choisy, să fiu al dracului dacă nu-i iert toate păcatele. În ce o priveşte, Aurore de Caylus se ridicase tremurând, palidă, ca o fantomă. Cardinalul de Bissy fu obligat s-o sprijine. Stătea cu ochii aţintiţi spre uşa pe care ieşise domnul de Peyrolles. Spaimă şi speranţa i se oglindeau rând pe rând pe obraz. Îşi va vedea oare fiica? Avertismentul găsit în cartea de rugăciuni la pagina psalmului Miserere anunţa oare acest lucru? I se spusese să vină. Venise. Îşi va putea apăra fiica? Oricare ar fi primejdia necunoscută, inima ei bătea mai cu seamă de bucurie. Fiica ei! Oh! Cum i se va avânta inima spre ea, de la prima vedere! Optsprezece ani de lacrimi plătite cu un singur surâs. Aştepta. Toată lumea aştepta ca şi ea. Peyrolles ieşise pe terasă ce dădea spre apartamentul prinţului. Se înapoie curând, ţinând-o de mâna pe dona Cruz. Gonzague Îi ieşi în întâmpinare. Nu se auzi decât un strigăt: „Cât e de frumoasă!” Apoi, intrându-şi în rol, complicii rostiră cu jumătate de glas cuvintele învăţate: „Ce asemănare cu cei din familie!”

Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu
Dar s-a întâmplat ca oamenii de bună-credinţă merseră mai departe decât cei plătiţi. Cei doi preşedinţi, mareşalul cardinalul şi toţi ducii, privindu-le rând pe rând pe prinţesă şi pe dona Cruz, făcură această declaraţie spontană: — Seamănă cu mama ei! Era aşadar, un lucru de necontestat pentru ei care aveau misiunea să judece că doamna prinţesă era mama donei Cruz Şi totuşi, doamna prinţesă, schimbându-se din nou la faţă, îşi reluă aerul ei de nelinişte şi tulburare. Privea tânăra şi frumoasă fată şi pe trăsăturile ei se întipărea un fel de spaimă. Oh! Nu astfel o visase pe fica ei. Faţa ei nu putea fi mai frumoasă dar trebuia să arate astfel. Şi subita răceală pe care o simţea în suflet în clipa când toată inima ei ar fi trebuit să se avânte spre copilul regăsit, această lipsă de entuziasm o înspăimânta. Era oare o mamă rea? La această spaimă se adăuga o alta. Oare să fi fost trecutul acestei fermecătoare copile, ai cărei ochi străluceau îndrăzneţ, a cărei talie suplă avea unduiri stranii şi a cărei întreagă personalitate era marcată de acea amprentă graţioasă, pe care educaţia austeră din familie nu o dă de obicei moştenitoarelor unor duci? Chaverny, care-şi revenise complet din emoţia resimţită şi regretă foarte mult că îl crezuse pe Gonzague timp de un minut, Chaverny exprimă ideea prinţesei altfel şi mai bine decât ar fi putut-o face ea însăşi. — E adorabilă! îi zise lui Choisy recunoscând-o. — Eşti cu adevărat amorezat? întrebă Choisy. — Am fost, răspunse micul marchiz, dar numele de Nevers o striveşte şi nu-i stă bine. Frumoasele căşti ale cuirasierilor noştri ar sta rău pe capul unui ştrengar din Paris, vioi şi nestânjenit în gesturi. Există unele deghizări imposibile. Gonzague nu văzuse acest lucru, dar Chaverny îl vedea. De ce? Fiindcă, mai întâi, Chaverny era francez şi Gonzague italian. Dintre toţi locuitorii globului, francezul este mai aproape de femeie în ce priveşte delicateţea şi simţul nuanţelor. Apoi frumosul prinţ de Gonzague avea aproape cincizeci de ani, pe când Chaverny era foarte tânăr. Cu cât îmbătrâneşte, bărbatul devine mai puţin sensibil faţă de sexul frumos. Gonzague nu putea înţelege acest lucru şi nu-l putea remarca. Subtilitatea sa milaneză ţinea de diplomaţie în nici un caz de spirit. Pentru a observa asemenea detalii trebuie să ai un simţ subtil, ca Aurore de Caylus, femeie şi mamă, sau să fii un pic miop şi să priveşti de foarte aproape, ca micul marchiz. Între timp, îmbujorată, cu ochii plecaţi, cu surâsul pe buze, dona Cruz se afla în partea de jos a estradei. Doar Chaverny şi prinţesa ghiceau efortul pe care-l făcea pentru a ţine pleoapele închise. Avea o dorinţă atât de mare să vadă! — Domnişoară de Nevers, îi zise Gonzague, du-te să-ţi îmbrăţişezi mama! Dona Cruz avu un moment de sinceră bucurie. Elanul ei era sincer. În asta consta iscusinţa extraordinară a lui Gonzague, care nu-şi alesese o artistă profesionistă pentru a îndeplini primul rol. Dona Cruz era de bună-credinţă. Privirea sa mângâietoare se îndreptă de îndată spre aceea pe care o credea mama ei. Făcu un pas, şi braţele i se deschiseră. Dar braţele îi căzură şi pleoapele, se plecară. Un gest rece al prinţesei o ţintui locului. Revenită la neîncrederea, care înainte îi întrista singurătatea, răspunzând la gândul ce i-l inspirase înfăţişarea donei Cruz, prinţesa zise cu glas potolit: — Ce aţi făcut cu fiica lui Nevers? Apoi, ridicând glasul, adăugă: — Dumnezeu îmi este martor că am o inimă de mamă. Dar dacă fiica lui Nevers mi-ar reveni dezonorată de o singură pată, dacă ar uita doar un minut mândria familiei ei, mi-aş acoperi obrazul cu un văl negru şi aş spune: Nevers a murit cu totul. „Drace! ” gândi Chaverny. „Pariez pentru ce va urma.” În acel moment era singurul de părerea prinţesei. Severitatea doamnei de Gonzague părea intempestivă şi chiar denaturată. În timp ce vorbea, se auzi un mic zgomot la dreapta ei, ca şi cum uşa vecină se deschidea încet îndărătul draperiei. Ea nu-i dădu atenţie. Gonzague răspundea, împreunându-şi mâinile, ca şi cum îndoiala ar fi fost un blestem.

Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu
— Vai! Doamnă, doamnă! Oare inima domniei-voastre a vorbit? Domnişoara de Nevers, fiica voastră, doamnă, e mai pură decât îngerii. În ochii sărmanei dona Cruz se vedea o lacrimă. Cardinalul se aplecă spre Aurore de Caylus. — Doar dacă aveţi alte argumente precise, care pot fi recunoscute... Începu el. — Argumente! întrerupse prinţesa. Inima mi-a rămas rece, ochii uscaţi, braţele nemişcate, oare toate acestea nu sunt argumente? — Frumoasă doamnă, dacă nu aveţi şi alte argumente, în mod sincer nu pot combate opinia, fără îndoială unanimă, a consiliului. Aurore de Caylus aruncă o privire sumbră în jur. — Vedeţi bine că nu m-am înşelat, zise cardinalul la urechea ducelui de Mortemart, are un grăunte de nebunie. — Domnilor! Domnilor! exclamă prinţesa. Oare m-aţi şi judecat? — Liniştiţi-vă, doamnă, calmaţi-vă, replică preşedintele de Lamoignon. Toţi cei ce se află în această incintă vă respectă şi vă iubesc, cu toţii şi, în primul rând, ilustrul prinţ care v-a dat numele lui... Prinţesa plecă fruntea. Preşedintele de Lamoignon continuă, cu o nuanţă de severitate în glas: — Comportaţi-vă cum vă dictează conştiinţa, doamnă, şi nu vă fie teamă de nimic. Tribunalul nostru nu are misiunea de a pedepsi. Eroarea nu este o crimă, ci o nenorocire. Rudele şi prietenii vor avea milă de domnia-voastră dacă v-aţi înşelat. — M-am înşelat! repetă prinţesa fără să ridice capul. Da, da, am fost adeseori înşelată. Dar, dacă nu e nimeni aici să mă apere, mă voi apăra singură. Fiica mea trebuie să poarte cu ea dovada obârşiei. — Ce dovadă? întrebă preşedintele de Lamoignon. — Dovada pe care însuşi domnul de Gonzague a indicat-o, foaia smulsă din registrul de naşteri al capelei castelului Caylus. Smulsă de propria mea mână, domnilor! adăugă ea ridicându-se. — Iată ce doream să ştiu, gândi Gonzague. Această dovadă, reluă el cu glas tare, fiica voastră o va avea, doamnă. — Aşadar nu o are? exclamă Aurore de Caylus. Un murmur prelung se ridică din adunare după această exclamaţie. — Luaţi-mă de aici! Luaţi-mă! bolborosi înlăcrimată dona Cruz. Ceva se zbătea în fundul inimii prinţesei auzind vocea dezolată a acestei sărmane copile. — Doamne, spuse ea ridicând mâinile spre aer. Doamne, călăuzeşte-mă! Ar fi o mare nenorocire şi o crimă de neiertat să-mi resping copilul. Doamne, te implor din adâncul nenorocirii mele! Deodată văzură luminându-i-se obrazul, pe când trupul tresărea nestăpânit. Îl întrebase pe Dumnezeu. Un glas pe care nimeni în afară de ea nu-l auzise, un glas misterios, care părea să răspundă la acest apel suprem, rosti în spatele draperiei cuvintele ce formau deviza lui Nevers: — Iată-mă! Prinţesa se sprijini de braţul cardinalului, să nu cadă pe spate. Nu îndrăznea să se întoarcă. Glasul venea oare din cer? Gonzague se înşelă asupra cauzei acestei emoţii subite. Voi să-i dea ultima lovitură. — Doamnă, exclamă el, aţi făcut apel la Atotputernicul. Dumnezeu vă răspunde. O văd şi o simt. Îngerul păzitor e în domnia voastră şi combate sugestiile răului. Doamnă, nu respingeţi fericirea după îndelungatele suferinţe atât de nobil suportate. Doamnă, uitaţi mâna care vă dăruie această comoară. Nu cer nici o răsplată. Vă cer doar un lucru: priviţi-vă copilul. Iat-o tremurând, iat-o distrusă din pricina felului cum a fost întâmpinată de mama ei. Plecaţi urechea în interiorul domniei-voastre, şi glasul inimii vă va răspunde.

Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu
Prinţesa o privi pe dona Cruz. Şi Gonzague continuă cu înflăcărare: — Acum, când aţi văzut-o, în numele lui Dumnezeu! Vă întreb: nu este fiica dumneavoastră? Prinţesa nu răspunse numaidecât. Fără să vrea, se întoarse pe jumătate spre draperie. Vocea, distinctă numai pentru ea, căci nimeni nu bănuia că vorbise cineva, pronunţă acest singur cuvânt: — Nu! — Nu, repetă prinţesa cu putere. Şi privirea ei hotărâtă făcu înconjurul adunării. Nu-i mai era frică. Oricare ar fi fost acel misterios sfătuitor din spatele draperiei, avea încredere în el fiindcă îl combătea pe Gonzague. Şi, dealtfel, îndeplinea tainica promisiune din cartea de rugăciuni. Spuse: „Iatămă!” Venea cu deviza lui Nevers. În sală se încrucişau între timp mii de exclamaţii. Indignarea lui Oriol şi a celorlalţi că el nu cunoştea margini. — Asta-i prea de tot! zise Gonzague care potolea cu mâna zelul prea zgomotos al batalionului sacru. Răbdarea omenească are margini. Mă voi adresa pentru ultima dată doamnei prinţese şi îi voi spune: sunt necesare argumente temeinice, argumente grave şi convingătoare pentru a respinge un adevăr de necontestat. — Vai! suspină bunul cardinal. Sunt propriile mele cuvinte! Dar când femeile îşi pun ceva în cap... — Aveţi aceste argumente, doamnă? întrebă Gonzague. — Da, răspunse vocea misterioasă. — Da, replică prinţesa la rândul ei. Gonzague era livid, şi buzele i se agitau nervos. Simţea că acolo, chiar în mijlocul acestei adunări convocate de el, exista o influenţă ostilă, dar de nedibuit. O simţea, dar o căuta zadarnic. De câteva minute, totul se schimbase în înfăţişarea văduvei lui Nevers. Marmură se transformase în carne. Statuia trăia. De unde venea acest miracol? Schimbarea se efectuase chiar în clipa în care prinţesa, înnebunită de durere, invocase ajutorul lui Dumnezeu. Dar Gonzague nu credea deloc în Dumnezeu. Îşi şterse sudoarea ce-i curgea pe frunte. — Aveţi aşadar veşti despre fiica dumneavoastră, doamnă? întrebă el ascunzându-şi cât putea mai bine îngrijorarea. Prinţesa păstră tăcere. — Există impostori, continuă Gonzague. Averea lui Nevers e o pradă frumoasă. V-a fost prezentată vreo altă tânără fată? O nouă tăcere. — Poate vi s-a spus, continuă Gonzague: Asta e adevărata, a fost salvată, pusă la adăpost. Cu toţii spun acest lucru! Cei mai rafinaţi diplomaţi se lasă târâţi în greşeală. Preşedintele de Lamoignon şi ponderaţii săi asesori îl priveau acum cu mirare pe Gonzague. — Ascunde-ţi ghearele, om crud! murmură Chaverny. Cu siguranţă că tăcerea misteriosului glas era foarte abilă. Atât timp cât nu vorbea, prinţesa nu putea răspunde, şi Gonzague furios, îşi pierduse prudenţa. În mijlocul obrazului său palid se vedeau ochii arzători şi sângeroşi. — Este aici, pe undeva, continuă el printre dinţii încleştaţi, gata să apară, cum vi s-a afirmat, nu-i aşa, doamnă? Este în viaţă? Răspundeţi, este în viaţă? Prinţesa se rezemă cu o mână de braţul fotoliului. Ar fi dat doi ani din viaţă pentru a ridica acea draperie în spatele căreia se afla oracolul de-acum înainte mut. — Răspundeţi! Răspundeţi! strigă Gonzague. Înşişi judecătorii repetau: — Doamnă, răspundeţi! Aurore de Caylus asculta. Abia mai respira. Oh! cât de mult întârzia oracolul! — Milă! murmură ea în cele din urmă, întorcându-se pe jumătate.

Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu
Draperia se mişcă uşor. — Cum ar putea răspunde? spuneau între timp complicii. — E în viaţă? zise Aurore de Caylus interogând oracolul cu o voce fără vlagă. — E în viaţă, i se răspunse. Se ridică radioasă, beată de fericire. — Da, în viaţă, în viaţă! strigă ea cu putere. Trăieşte în pofida voastră şi prin ajutorul Domnului! Toată lumea se ridică, tulburată. Timp de o clipă, agitaţia ajunse la culme. Complicii vorbeau cu toţii deodată şi cereau dreptate. Comisarii regelui se consultau între ei. — Când vă spuneam! repeta cardinalul. Când vă spuneam, domnule duce! Dar nu ştim încă totul şi încep să cred că doamna prinţesă nu e deloc nebună! În mijlocul confuziei generale, vocea de după tapiserie spuse: — Astă-seară, la balul regentului, vi se va spune deviza lui Nevers. — Şi îmi voi vedea fiica? bolborosi prinţesa, gata să leşine. Un zgomot slab, al unei uşi care se închide, se auzi în spatele draperiei. Apoi nimic. Era şi vremea. Curios ca o femeie şi cuprins o vagă bănuială, Chaverny se strecurase în spatele cardinalului de Bissy. Ridică brusc draperia: nu era nimeni, dar prinţesa scoase un strigăt înăbuşit. Era prea mult. Chaverny deschise uşa şi se năpusti în coridor. Coridorul era întunecos, căci se lăsa noaptea. Chaverny nu văzu nimic în afară de silueta micului cocoşat cu picioarele strâmbe, care dispărea la capătul coridorului, coborând liniştit treptele. Chaverny rămase pe gânduri. — Vărul meu o fi vrut să facă vreo farsă urâtă diavolului, îşi spuse el, şi diavolul îşi ia revanşa! În acest timp, după un semn al preşedintelui de Lamoignon, consilierii îşi reluară locul în sala de deliberare. Gonzague făcuse un mare efort să se stăpânească. În aparenţă era calm. Salută consiliul şi zise: — Domnilor, aş roşii dacă aş adăuga vreun cuvânt. Hotărâţi, vă rog, între doamna prinţesă şi mine. — Să deliberăm, strigară câteva glasuri. Domnul de Lamoignon se ridică şi îşi puse pălăria pe cap. — Prinţe, zise el, după ce comisarii regali l-au ascultat pe domnul cardinal în numele doamnei prinţese, avizul lor este că nu e caz de judecată. Deoarece doamna de Gonzague ştie unde se află fiica ei, să o prezinte. Domnul de Gonzague va reprezenta pe aceea despre care zice că e moştenitoarea lui Nevers. Dovada scrisă, specificată de domnul prinţ, invocată de doamna prinţesă, acea pagină smulsă din registrul capelei Caylus, va fi produsă şi va înlesni hotărârea noastră. În numele regelui, amânăm consiliul peste trei zile. — Accept, răspunse prompt Gonzague cu amabilitate. — Voi avea copilă şi voi avea dovada, zise de asemenea prinţesa. Accept. Comisarii regali ridicară imediat şedinţa. — În ce te priveşte, sărmană copilă, spuse Gonzague donei Cruz predând-o în mâinile lui Peyrolles, am făcut ce am putut. Acum, numai Dumnezeu îţi poate înapoia inima mamei tale! Dona Cruz lăsă în jos voalul şi se îndepărtă. Dar, înainte de a trece pragul, se răzgândi pe neaşteptate. Se avânta spre prinţesă: — Doamnă! exclamă ea luându-i mâna pe care o sărută. Dacă sunteţi sau nu mama mea, oricum, vă respect şi vă iubesc! Prinţesa zâmbi şi îi atinse uşor fruntea cu buzele. — Copilă, tu nu eşti complice, am înţeles acest lucru. Nu sunt supărată. Şi eu te iubesc.

domnule. Gonzague îşi reluă plimbarea solitară şi.” — Lasă-l pe cardinal să spună. se aplecă până la mâna ei pentru a o săruta. Şi eu ştiu. — Se face astăzi slujbă religioasă de seară la parohia Saint-Magloire? întrebă mirat Gonzague. care nu-l părăseau niciodată. Aşadar. cu aerele sale de mare curtoazie. cardinalul de Bissy spunea împuterniciţilor regali: „în afacerea asta e ceva putred. înconjurată de cameristele ei. Gonzague se apropie de prinţesă şi. aşadar a fost declarat războiul între noi? — Nu am intenţia să atac. La un gest imperios făcut de prinţ. domnule. răspunse prinţesa cu calm. Începea să se întunece. Şi. Servitorul ieşi. e ceva care îţi scapă. clipa când contesa era pe cale să iasă. pentru a ieşi. care îşi dădea osteneala să ascundă sub indiferenţa lui politicoasă furia din inimă. care este sprijinul mamelor. — Nu ştiu. Gonzague zâmbi. — Diamantele dumneavoastră. † Capitolul 11 — Unde cocoşatul se face invitat la balul de la curte Gonzague rămase o clipă nemişcat privindu-şi soţia care traversa galeria pentru a se înapoia în apartament. Gonzague. zise: — Are un ajutor nou. doamnă? — Am bunătatea cerului. spuse: — Doliul meu s-a sfârşit începând de azi.. Cineva era ascuns în spatele draperiei. nu mai mi-e teamă de domnia-voastră.. Totuşi. Domnia-voastră! Luă o atitudine atât de mândră. zise ea. domnule. — În orice caz. există un dedesubt. care vă regretă de atâta vreme. reluă Gonzague. — Domnia-voastră! se bâlbâi el. răspunse Aurore de Caylus. domnule prinţ. Nu mă duc la Saint-Magloire astă-seară. Apăsă pe o sonerie şi zise servitorului care sosi alergând: — Domnul de Peyrolles! Să vină imediat domnul de Peyrolles. trecând înaintea însoţitoarelor. doamnă! zise prinţul cu ironie. va avea în sfârşit bucuria de a vă revedea? — Merg la balul regentului astă-seară. Gonzague se înapoie. află fiica ei. Toată mulţimea nobilă care umpluse heminiclul dispăru. — Da! răspunse ea. nu am de pierdut nici o clipă. — Giraud. am jucat bine această comedie. îi zise el apoi cu un ton uşuratic. porunceşte să mi se pregătească litiera. De data asta Gonzague rămase uluit. — Vreau să vă cruţ o inutilă oboseală într-o convorbire particulară. — Doamnă. Faceţi ce vreţi împotriva mea. . strigă Peyrolles intrând. Veţi avea fericirea să-mi vedeţi bijuteriile. încât Gonzague îşi plecă ochii fără voia lui. Începu să umble prin cameră cu paşi mari. — Prinţe.. Mă apăr.. vreun mister nelegiuit. aveţi protectori misterioşi. se întrerupse el deschizând carneţelul. zise Gonzague.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Peyrolles o luă cu sine pe dona Cruz. revenind la prima idee. — Parcă a reînviat! gândi el. ele se îndepărtară. Cel puţin de astă dată norocul m-a ajutat. Ce vrea să facă la balul de la Palais-Royal? Să vorbească domnului regent? Cu siguranţă că ştie unde se. După ce îi însoţi până la ieşire pe comisarii regali. n-ai văzut totul. zise prinţesa către Madeleine. Curtea. pot să vă vorbesc în sfârşit! Veşti proaste! Plecând. De ce am pierduto? Desigur. reluă el şirul gândurilor.

Peyrolles tremura. nu-i aşa? Eu cred că da.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Dona Cruz e revoltată. Peyrolles făcu acelaşi gest şi repetă: — Aici! Faenza a căzut. gândi Gonzague. în şanţurile lui Caylus n-am rămas decât patru. pe domnul cavaler de Lagardère l-am înscris de două ori pe răboj. — Bine. zice ea. Gonzague îşi potrivea dantelele jaboului în faţa unei oglinzi. vinul nu acţionează în două feluri: Cocardasse şi Passepoil nu erau mai rezistenţi unul ca celălalt după băutură. Saldagne a murit de un vârf de spadă. Cu toate acestea. — Las-o în pace pe dona Cruz şi încearcă să mă asculţi. — Şi unde au fost găsite. Pentru numele lui Dumnezeu! Gândeştete totuşi. — Cocardasse şi Passepoil! întrerupse Peyrolles. Fuseseră îmbrăcaţi cu haine noi. — Dacă aş gândi că pramatia asta. Du-te de-i caută! Du-te! Domnul de Peyrolles se îndreptă spre bucătării. — Ei şi! Bănuiam eu. Totul a durat doar o secundă. Pantalonii şi tunicile erau demne de aceste accesorii strălucitoare.. — Înseamnă că prinţesa l-a văzut. Cocardasse şi Passepoil mâncaseră de la prânz până se înserase... pe de altă parte. O să punem mâna pe el. — Ia spune. — Da.. Peyrolles. ripostă blândul Amable ridicând o cană cu amândouă mâinile. — Funia care-l va sugruma. Se tem de Lagardère. trecuse vremea să fie umili. Dealtfel. reluă Gonzague strângându-şi centironul în cataramă. după temperamentul băutorilor.. cumpărate de ocazie. şi pălării de fetru care nu fuseseră renovate fiecare decât de trei ori. din cap până în picioare. Începu Peyrolles. Gonzague gândea: — Spuneam că trebuie să acţionăm imediat. Monseniorul are nevoie de voi. — Nu e încă toarsă. n-avem de-ales. Sticla cu vin produce acest dublu rezultat. Vrea să părăsească Parisul. îşi revenise. Muşchii feţei îi tresăriră şi avu un fel de ameţeală. Era neîndoios că domnul de Gonzague nu se aştepta deloc la acest lucru. e momentul prielnic! Dintre cei ce se plimbau pe clar de lună. Purtau cizme superbe. Lovitura lui Nevers este întotdeauna mortală. cei doi nenorociţi. — Nu înainte de a vă informa ceea ce se petrece. Dar. Sunt mulţumit că e la Paris. Omul ăsta e un adevărat diavol.. izbit în acelaşi loc şi de aceeaşi lovitură. — Aici. nu-i aşa? spuse Gonzague punând degetele între sprâncene. zise fac tot unul. — Ca şi tine. prietene! zise Cocardasse. Lagardère e la Paris. — Doi dintr-o singură lovitură! zise el.. Cred că netrebnicul ăsta ni se adresează nouă. — În străduţa care se întinde de-a lungul grădinii căsuţei dumneavoastră. — Şi nici o altă rană? — Nici una. Când Peyrolles îşi ridică ochii spre el. cadavrele? întrebă Gonzague. Faenza la cincisprezece paşi mai departe. A fost obligată să joace un rol nedemn. Iată o noapte în care se vor întâmpla lucruri stranii! — Repede! zise Peyrolles intrând în oficiu.. Aveau două stomacuri nesătule. Apoi adăugă: — De unde ştii? Peyrolles coborî glasul şi răspunse: — Saldagne şi Faenza sunt morţi. — Doi inşi daţi gata. zise el. . Passepoil avea obrazul alb ca varul. în ceea ce priveşte urechile. Cocardasse era roşu ca restul vinului uitat în pahar. De când? — Cel puţin de ieri. — Împreună? — Saldagne lângă poartă. Noi doi şi. înfiorându-se: momentul e prielnic.

cămaşa pătată de vin: pe scurt. aproape de uşa de ieşire. ştie să vorbească adevăraţilor spadasini! Gonzague făcuse semn lui Peyrolles să se apropie. — Ticăloşii sunt beţi turtă. În clipa când întindea foaia omului său de încredere. Era inutil. Înaintară amândoi. deoarece ochii săi străluceau de o inteligenţă extraordinară şi întreaga fizionomie îşi schimbase aspectul. — Chiar mai bune. căci îl întrec. celălalt la stânga. Aveau pălăria pe-o ureche. Gonzague rupsese adineauri pagina din carnetul unde avea notate informaţiile date de dona Cruz. căci domnul de Peyrolles nu avea nici o dorinţă să intre în vorbă cu Cocardasse şi Passepoil. dar acesta o luă prudent la fugă şi se duse să-l întâlnească pe Gonzague fără să se laude cu cele întâmplate. — Staţi bine pe picioare? întrebă Gonzague. Rămaseră pe dată nemişcaţi. Amândoi se îndepărtară în fundul sălii. suflet osândit muncilor iadului. cocoşatul se dădu înapoi cu repeziciune. zicea el. — Atunci e bine. Gonzague îi porunci să nu pomenească nici o vorbă celor doi bravi prieteni de sfârşitul nefericit pe care îl avuseseră Saldagne şi Faenza. — Ajunge! zise Gonzague privindu-i pe sub sprâncene. O flacără întunecată i se aprinse în ochi: „Ştie asta!” gândi el. unul la dreapta. dar atenţie! Nu-i strică faţada. Apoi se ridicară amândoi. Intrară. — Şi numai în serviciul monseniorului. reluă Passepoil.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Fii calm. — Strada Chantre. în timp ce prietenii noştri îl salutau pe la spate. nu cunosc unul mai grozav ca mine. Acesta îl prinse de cealaltă ureche şi-l trimise înapoi fostului său patron. apoi îşi lipi urechea de crăpătura uşii. n-am băut decât apă înroşită. Nimeni nu-l vedea şi o ştia bine. O clipă mai târziu sosirea lor era anunţată de un zăngănit îngrozitor de fiare. şi mulţumesc. — Salut. o tânără fată numită Aurore. — Ai văzut. zise gasconul cu accent provensal. cu mantia ridicată de spadă: Cocardasse. iubiţelule. Îl prinse de o ureche pe domnul de Peyrolles şi-l trimise învârtindu-se lui Passepoil. netrebnicule. replică gasconul. La vederea lui Gonzague. veşnic semeţ. Iată ce auzi mai întâi: Peyrolles silabisea cu greutate cuvintele scrise cu creionul de stăpânul său. după vechiul său obicei. răspunse cu neruşinare Cocardasse. mi se pare că ai uitat pentru o clipă că ai de-a face cu gentilomi! încearcă măcar de-acum înainte să-ţi aminteşti! — Aşa-i! accentuă normandul. V-aţi fi speriat de expresia pe care o căpătă obrazul cocoşatului. monseniore. ai băut cât mine. minciuna mă îmbolnăveşte! — Spadele voastre mai sunt la fel de bune? întrebă Gonzague. bombăni el. reluă gasconul. rosti cu timiditate Passepoil. Passepoil veşnic stângaci şi de o urâţenie fără cusur. Nu-ţi fie teamă! Te poftesc să nu mai falsifici adevărul în faţa mea.. dându-şi ifose. ţi-l dau. amice.. Mi se pare că amărâtul ăsta a vorbit! — Parcă aşa ceva. zise Gonzague. zise Cocardasse privindu-l cu severitate. o ţinută de adevăraţi cuţitari. pentru a-l înhăţa din nou de urechi pe omul de încredere. apoi Cocardasse-junior îi spuse. Cum de a aflat? . cu gravitatea proprie scandalagiului: — Drăguţule. — Amice. — Adevăr grăieşte. adăugă normandul făcând o reverenţă. În ce priveşte sobrietatea. murmură Cocardasse. pantalonii şleampăţi. Domnul de Peyrolles făcu această călătorie de două sau de trei ori. la doi paşi de el. stând de vorbă. — Am băut doar un pahar de vin în sănătatea monseniorului. bizarul obraz al cocoşatului se arătă în spatele uşii întredeschise. nici mai mult.. Şi le întoarse spatele. nici mai puţin.. Omul care plăteşte îşi poate permite orice cu asemenea viteji. — Ia ascultă! zise Cocardasse. în timp ce domnul de Peyrolles îşi repara pe cât putea dezordinea costumului.

prietene Peyrolles. Peyrolles sări într-o parte. reluă domnul de Gonzague. — Lagardère! murmură omul cu spaimă neascunsă. — Nu tocmai! Nu tocmai! zise Esop al II-lea. Primul lucru este să aflăm dacă e absent.. în acest moment. ca toţi poltronii care au trecut printr-o mare spaimă. şi aş paria că lipseşte de acasă la ora asta. fac prinsoare. frate Passepoil. — Esop al II-lea. — Ascultă. Cu şiretenie şi îndemânare! E marea ta calitate. — Fără vâlva. — Citiţi! spuse el cu un accent de triumf. Nu ne putem îngădui să intrăm în buclucuri. — Nu trebuie să dai cu ochii de fanfaronul ăsta. înţeleg. întrebă cu obrăznicie cocoşatul. Crezi că dacă ai închiriat cuşca câinelui meu ai dreptul să te plimbi şi prin palatul meu? Ce cauţi aici? — Şi dumneavoastră. Cu atât mai rău pentru Esop al IIlea. răspunse Peyrolles. ce urmează să căutaţi acolo? Era un adversar pe măsura lui Peyrolles. — Din nou făptura asta! spuse Gonzague cu bună dispoziţie. caraghiosule? exclamă Gonzague. Nu vei avea de spus decât un cuvânt: „Lagardère vă trimite această invitaţie şi vă aşteaptă. Cocoşatul se lovi peste frunte. Acesta citi: . Întinse hârtia lui Gonzague. O să te învăţăm minte pe loc în ce primejdie intri când nu eşti prevăzător şi te amesteci în treburile altora! Gonzague îşi aruncase privirea înspre cei doi bravi.. — Nu-ţi fie teamă! zise de departe Cocardasse. Omul nostru locuieşte cu siguranţă acolo. Dacă aş fi fost nedreptăţit de soartă ca asta şi dacă ar fi trebuit să renunţ la speranţa de a plăcea femeilor. care luă fără etichetă din mâinile lui Peyrolles invitaţia ce tocmai îi fusese încredinţată.. — Înseamnă să-mi risc viaţa. — Ce faci. care puse un genunchi jos şi se instala cât putu mai comod pentru a scrie. Gonzague puse mâna pe sabie. — Unde o vom duce pe tânăra fată? — La pavilionul donei Cruz. Vei avea gata pregătită o litieră în apropierea străzii Chanixe şi te vei prezenta la tânăra fată în numele lui Lagardère însuşi. Priveşte. — Pe vremuri. — Gitana! murmură el. ia te uită la omuleţul ăla! — Ah! răspunse Passepoil. zis Iona.” — Slabă soluţie! zise o voce piţigăiată între cei doi. dacă îşi permite să asculte pe la uşi! Dar. Cocoşatul îşi scotea cu calm din buzunar penele şi călimara. — Fii cuminte! Când va vedea rochia şi bijuteriile va înnebuni. o toaletă de bal strălucitoare şi elegantă.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Înţelegi? zise Gonzague. Asta zic şi eu noroc! — Oamenii de rangul meu au steaua lor. zis Iona! exclamă el. răspunse iute Gonzague. atenţia lui Gonzague fu abătută de comportarea bizară şi cu adevărat îndrăzneaţă a omuleţului. zise domnul de Peyrolles. — Îţi vei procura. Esop! zise el proţăpindu-se în faţa lui. Gonzague puse în mâna ajutorului său una dintre cele două invitaţii la balul regentului. rezervate pentru Saldagne şi Faenza. — Da. Tânăra nu Se va clinti din loc. continuă el. Peyrolles începu să râdă. — Dacă nu-i acasă. — E nebun! zise Peyrolles. ridicându-se. îi plăcea să bea. Nu m-aş fi adresat ţie dacă ar fi trebuit date sau primite lovituri. asemănătoare aceleia comandată de mine pentru dona Cruz. iată un plan foarte simplu: vei lua această invitaţie. Dar cum de-a aflat adresa? — Va trebui doar să o răpim? spunea în acea clipă Peyrolles. mi-aş fi luat viaţa.

răspunse blajin cocoşatul. toate aceste podoabe sunt trimise de mine. HENRI DE LAGARDÈRE” Cocardasse-junior şi fratele Passepoil. reluă Esop al II-lea. Îl privea pe Esop al IIlea. întrerupse cocoşatul râzând. observă cu reproş Passepoil. arătând ultima invitaţie pe care Gonzague o mai ţinea încă în mână. pe bunul Dumnezeu. Cocardasse ridică din umeri şi zise: — Nu mă ocup decât de oameni înalţi de la un metru optzeci şi cinci în sus. — Ce vrea să însemne asta? murmură el. aşezaţi prea departe pentru a auzi. aminteşte-ţi că eşti în afara aprecierii mele. că tânăra va căpăta încredere în baza celor scrise. — Am şi eu micile mele talente. Recunoscător. reluă Esop al II-lea. El e prea mare şi eu prea mic. Cocardasse-junior îi întinse mâna şi rosti aceste cuvinte binevoitoare: — Odată pentru totdeauna. este un cristal prin care te văd în alb. zis Iona. — Ce ai să faci cu ea? — Am s-o folosesc bine.. — Daţi-mi cartonaşul. Gonzague zise: — Am nişte temniţe solide în pivniţele palatului meu! Cocoşatul nu luă în seamă aerul lui ameninţător şi răspunse: — Spaţiu pierdut! Faceţi din ele beciuri şi le veţi închiria podgorenilor. Am vrut să-ţi fac o surpriză. — Vrea să spună. Gonzague avea aerul unui om uluit peste măsură. Passepoil strânse mâna ce i se întindea. Nu-l pot reproduce.. şi dumneavoastră sunteţi milionar. — Sfinte Dumnezeule! zise gasconul. — Îl cunoşti? — Destul de bine. Vreţi să vi-l predau? Gonzague deschise ochii mari. Era adevărat.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu „Copilă dragă. — Aşadar ai ghicit intenţia noastră? — Am înţeles că vreţi fata. — Dar scrisul?. — Mi se pare că eşti spion. . Se va duce la balul domnului regent. că am mai văzut ochii ăştia pe undeva. cu un fel de spaimă. O litieră şi doi lachei vor veni din partea mea să te conducă la bal. zise Gonzague cu glas scăzut. Peyrolles tremura din cap până în picioare. — Măi-măi! Asta te poate duce departe! Şi omul? — Oh! Omul. Monseniorul pare un om care are orbul găinilor! — Dar micul cocoşat! răspunse prompt normandul. răspunse cocoşatul frecându-şi mâinile. iubiţelule. O voi da omului.. — Argument neconvingător! Omul în cauză n-are nici o para chioară.. în roz şi mai dolofan decât Cupidon. Va mai ucide doi mâine. — Ştii ce rişti când surprinzi anumite secrete? — Rişti să câştigi mult. ca şi data trecută. Priveşte-i chipul! Susţin şi-acum. — Ne poţi da unele informaţii? — Cum l-ai cunoscut? — Una singură: a ucis doi oameni. Gonzague şi Peyrolles schimbară o privire. şi omul îşi va ţine promisiunea pe care o fac aici în numele lui. Prietene. unicul fiu al Venerei cea ieşită din spuma mării. unde te voi aştepta. Atunci când ajung să cunosc o singură dată scrisul unui om. Fă-te frumoasă. urmăreau această scenă din priviri şi nu înţelegeau nimic. Vă garantez că imitarea e perfectă. — Relaţii de afaceri. — Nu am decât un metru optzeci.

Apoi adăugă rânjind: — Cocoşatul a murit. e repezit la culme. trăiască cocoşatul! Esop I a câştigat un milion şi jumătate sub o umbrelă veche. Mă auzi: slujeştemă cu credinţă şi vei fi răsplătit. pustie la această oră. — Repede. Al dracului să fiu dacă ştiam de unde să iau invitaţiile şi toaleta de bal! PARTEA A TREIA . Nu-şi termină fraza şi îi dădu invitaţia. — Ţii deci la cocoaşa ta? zise primul luându-l peste picior. zise domnul de Gonzague adresându-se lui Peyrolles. Drace! Cunoaşteţi la fel de bine ca şi mine omul. zise el. afacere de aur!. — Poate fi cineva mai lipsit de politeţe? adăugă fratele Passepoil. cel puţin. amice! exclamă Gonzague. În acest caz renunţaţi la serviciile mele. — De unde vine zelul cu care vrei să mă slujeşti? — Aşa sunt eu. foarte devotat acelor care-mi plac. Şi cum. Cocoşatul o luă şi se îndreptă spre uşă de-andărătelea.. Cocoşatul mergea cu paşi mărunţi pe strada Quincamlpoix... Monseniorul va auzi vorbindu-se despre mine în această noapte. uşurel! Cum stăm cu convenţia noastră? Îi dădu la o parte pe Cocardasse şi Passepoil cu o mână pe care amândoi n-ar fi crezuto atât de viguroasă.. S-ar putea spune chiar brutal. Sunt alţii mai ticăloşi decât mine. — Oamenii dumneavoastră credincioşi. Gonzague şi Peyrolles se sfătuiau. Le trânti uşa în nas. zise Gonzague cu un aer ameninţător. În nici un caz. Cocardasse şi Passepoil se pregăteau să-l însoţească. E repezit. Respectabilii mei domni.. adăugă el adresându-se celor doi viteji. coridorul era gol. murmură el. vă rog! Speculă. Gonzague făcu semn lui Cocardasse şi Passepoil.. — Vai de păcatele noastre! zise indignat Cocardasse. — Totuşi. Cocoşatul salută şi răspunse: — La fel cum ţin aceşti bravi la fiarele lor ruginite. Restul. care se apropiară. Salută din trei în trei paşi şi zicea: — Încrederea monseniorului mă onorează. Casa din stradă Chantre să fie înconjurată într-o jumătate de oră. — Nu există nici un totuşi. Eşti un ticălos infernal! — Oh! Oh! făcu cocoşatul cu modestie. spuse mai departe: — Uşurel. am un birou de notar. E unealtă cu care îmi câştig pâinea. — Oamenii care te vor însoţi. dacă accept serviciile tale. zăngănind spadele vechi. rămâne cum am stabilit.. Dacă ar vedea în urma mea mutrele astea bune de spânzurătoare. Când se luară după urma lui. Cocoşatul salută ceremonios. — Cine-mi răspunde de tine? rosti Gonzague ţintuindu-l cu privirea. — Cine sunt ăştia? întrebă Iona. termină Esop al II-lea pe un ton peremptoriu. — Şi am şansa de a-ţi plăcea? — Mult. Altfel. făcu o ultimă plecăciune adâncă şi trecu pragul. — Pretind să acţionez singur sau nu acţionez deloc.. la un semn ascuns al lui Gonzague. — Şi pentru a-mi dovedi mai vârtos devotamentul tău ai plătit zece mii de galbeni? — Cuşca? întrerupse cocoşatul. nu vă obosiţi să vă scoateţi vechiturile fiindcă nu-mi veţi ţine tovărăşie. — Valorile morale sunt în scădere.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Trăiască Ăl de Sus. Eu.

Au fost auziţi vorbind. Nu se ţuţuiau şi trăiau ca soţ şi soţie. aceste trei străzi pe care le-am stigmatizat cu dispreţ erau destul de urâte. Celelalte coridoare alcătuiesc promenada cea mai paşnică din lume. strada Bibliotecii şi strada Chantre. în adâncurile acestei nopţi pe care nici soarele însuşi nu o străpunge decât în zilele frumoase de vară. unchii lui Quimper sau ale lui Carpentras se complac încă în a-şi aminti pravurile ciudate din acel Palais-Royal de pe vremea Imperiului Şi a Restauraţiei. Toate trei batjocorind splendorile Parisului. Tânăra nu ieşea niciodată. n-a lăsat nici o urmă. mirat că nu poate să vindece această plagă ruşinoasă care-i făcea o pată în plin obraz. Un bărbat tânăr. De câteva zile. casa era ocupată de o tânără familie. spre strada Saint-Honoré îndreptată. reşedinţă a cardinalilor. tripourile au dispărut. revânzători de mărunţişuri sau dintr-aceia ce taie paie la câini. la privirea focoasă. umede. dacă ne referim cel puţin la frumuseţea juvenilă a obrazului. Pierre Lescot şi Biblioteca. frumoasă şi blândă ca îngerii. chiar pe locul unde curgeau cele trei pâraie noroioase numite Chantre. fiu legitim? Şi care seamănă cu vechiul Luvru. Împreună cu el locuia o fată foarte tânără. care pofteşte Europa să ia loc la masa lui cu o mie de tacâmuri. Acum. pe când nepoatele timide devorează somptuosul festin de doi franci. Coridoarele de lemn nu mai există. Mirosul scârbos al tripourilor ajungea până sub ferestrele încântătorului palat. ici şi colo. tămăduită pe neaşteptate. prefăcându-se sau trag cu urechea. îşi întinde cele patru faţade spre piaţa Palais-Royal. spre strada Coq lărgită. Dar unde oare locuiesc în prezent briganzii şi femeile lor? În veacul al XVIII-lea. şi un băieţel între şaisprezece şi şaptesprezece ani. Locuitorii acestor străzi se asemănau cu aceia care trăiau la răspântiile vecine: în general mici burghezi. Lumina şi aerul se împrăştie în voie peste tot: noroiul s-a dus nu se ştie unde. pe trotuarul lor prost pavat se aflau câteva portaluri frumoase: palate nobile. Toate trei întunecoase. Dar în restaurantele cu preţ fix. care făcea tot ce putea să fie discret. Dar moralitatea palatului însuşi durează oare de multă vreme? Oare părinţii noştri nu ne-au povestit ce se petrecea prin galeriile de lemn şi prin galeriile de piatră ale palatului? Acum. bântuite de stafii. lepră hidoasă. Erau trei străduţe care duceau din stradă Saint-Honoré spre Luvru: strada Pierre Lescot. În schimb îşi dau întâlnire toate mărimile departamentelor. care nu vorbea niciodată. când era vorba de vreun biet burghez din provincie. a cărei purtare îi intriga destul de mult pe vecinii curioşi. Dar puteai întâlni în Paris locuri mult mai urâte. încât . al cărui cadavru era găsit ţeapăn într-un zid vechi. dar nu erau mai înguste şi nici mai murdare ca marea stradă Saint-Honoré. se auzea spunându-se: Acolo a fost comisă o crimă. dar al cărei nume nu-l ştia nimeni. o imensă clădire. curăţică şi aproape nouă. Palais-Royal este un pătrat onest de zidărie. care odinioară murdărea intrarea la Palais-Royal. prinţilor şi regilor. mai ales în zilele noastre. Se numea meşterul Louis şi cizela gărzi de săbii. Toate astea provocau groază şi silă. printre cocioabe. vecina lor. De la ferestrele acestui palat se vede noul Luvru. Parizienii nu vin aici niciodată. spre strada Rivoli alungită.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu † Capitolul 1 — Casa cu două intrări Ne aflăm în vechea şi îngusta stradă Chantre. care abundă la etajele superioare. Aveau drept servitor o femeie bătrână. Le lasă gura apă acestor cumetri. Intrarea era în strada Chantre: o mică poartă boltită din pragul căreia ajungeai la un peron cu trei trepte. la bogăţia părului blond încadrând o frunte distinsă şi pură. Când era vorba de o preoteasă a zeiţei Venus omorâtă de nişte tâlhari cu chef. La colţul străzii Chantre cu strada Saint-Honoré se afla o casă cu aspect modest. Din timp în timp.

care intra şi ieşea întotdeauna pe scară. se arăta de o severitate neînduplecată. Tot parterul nu avea decât o singură ieşire: uşa peronului. scaune. Curioşii nu l-au zărit niciodată în încăperea joasă unde stătea tânăra împreună cu femeia bătrână şi băieţelul. de fiece dată când cocoşatul intra în cameră. Jean-Marie Berrichon. când micii burghezi din vecinătate stăteau de vorbă în faţa porţilor lor. nici un străin nu le trecuse pragul. sus. nici chiar încântătoarea fată nu obţinuseră permisiunea de a intra. după ce-şi frământa creierii. sub tavan. meşterul Louis ieşea foarte des şi se înapoia târziu noaptea. Şi. care astupa vederea. În schimb. cealaltă îşi vedea de treburile ei. care se deschidea spre scară. Înainte de sosirea acestei familii. Dar broasca avea în spate o plăcuţă. în afara unui cocoşat mic. cu toate că era o femeie discretă şi bănuitoare. după ce isprăveau munca. Între perete şi pat atârna un mic agheasmator. dacă la orice oră nu s-ar fi auzit vocea ei cristalină şi frumoasă care intonă imnuri religioase sau cântece. meşterul Louis. unde fiecare obiect era curat şi aşezat la locul potrivit. Acest etaj era compus din două încăperi. era văzut ieşind imediat meşterul Louis. care avea mâinile atât de albe. Era fără îndoială o cunoştinţă de-a meşterului Louis. era învăluit în perdele de percal albe ca zăpada. cel mai bun dintre oameni. sculpta fortinerele de săbii? Casa era împărţită astfel: o mare sală joasă şi mica bucătărie la dreapta. nici Berrichon. era sprijinită de zid o scară în spirală care urcă la etaj. la Roma. vestalele aveau misiunea să întreţină un foc sacru care nu trebuia să se stingă niciodată. care locuia bineînţeles la ultimul etaj al clădirii. Seara. aceste demoazele se înlocuiau reciproc: când una veghea asupra focului. Odaia meşterului Louis. una pentru bătrâna Françoise Berrichon. secretul atât de bine păstrat de meşterul Louis: cocoşatul. după spusele poetului. le povesti cumetrelor din stradă Chantre că. cealaltă pentru nepotul ei. din lemn de cireş. şi ferestrele de la odaia tinerei se deschideau spre strada Saint-Honoré. tânăra ar fi vrut să ştie ce se ascunde în spatele uşii închise. Dar nimeni nu găsi o explicaţie mai bună ca a lui. aproape de bucătărie. Dar. frumosul şi taciturnul care sculpta ornamente în metal. Meşterul Louis şi cocoşatul stăteau de pază pe rând pe lângă acest ceva. Acesta fu văzut intrând şi ieşind din această încăpere. invers. în cămăruţa ei foarte simplă. fără să vorbească cu nimeni. Această a doua cameră era tot timpul închisă cu cheia. De acum încolo fu privit ca un idiot desăvârşit. şi alta care nu avea nici ieşire şi nici o destinaţie cunoscută. o ghitară pe unul dintre ele o pasăre mititică într-o cuşcă lângă fereastră.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu putea fi crezută prizonieră. după intrarea meşterului Louis. Patul. cu obrazul blând şi serios. cei curioşi erau aproape la fel de intrigaţi de el ca şi de meşterul Louis. în bucătărie. erau siguri că noii locatari ai casei stăteau de vorbă împreună cu cocoşatul. De când locuiau în această casă. Françoise Berrichon murea de curiozitate. Nimeni nu-i văzuse vreodată împreună pe cei doi prieteni inseparabili. tânăra care se ocupa de gospodăria meşterului Louis se afla singură. Cocoşatul şi meşterul Louis trebuie să fi făcut între ei vreun pact analog. se afla ceva care nu putea fi părăsit nici o clipă. Câteva cărţi de rugăciuni pe rafturi. în privinţa acestei camere. şi-ar fi dat două degete de la mâna doar să privească pe gaura cheii. Trecea drept cam nebun. De asemenea. Cine erau? De unde veneau? Şi la ce oră misterioasă meşterul Louis. Acolo. încoronat de două crengi de merişor. O singură fiinţă omenească împărţea. cum tot ce se raporta la acest mister trebuia să fie inexplicabil şi bizar. uneori ieşea imediat cocoşatul. acestea erau obiectele care mobilau sau împodobeau . Dar în fundul sălii. un război de brodat. nimeni nu-şi amintea să-l fi întâlnit pe cocoşat prin cartier. Nici bătrâna Françoise. dădeau spre curte. În consecinţă. În aceste ocazii nu intră pe uşa cu peron. Chiar în ziua când avea loc în palatul domnului de Gonzague acea adunare de familie solemnă. Totuşi. Poetul acesta. pe înserate. În această privinţă. Casa avea două intrări: a doua era pe scara proprietăţii vecine. În ce-l priveşte pe micul Jean-Marie. Versiunea poetului avu succes. Pe acolo se înapoia meşterul Louis în casa lui. două chiţimii scunde. niciodată pe peron. Printre vecinii curioşi se afla un poet.

Dar. cel puţin după moarte. Avea o faţă ce părea că râdea tot timpul. printre zâmbete apăru o lacrimă. Miile de zgomote ale străzii ajungeau până la ea. Vai! Avea vreme să citească. Fără privirea gânditoare a frumoşilor ei ochi. Arăta ca o statuie în rugăciune. Îşi ţinea părul cu frumoasa ei mâna albă. Nume pretenţios şi ridicol pentru o frumoasă domnişoară de lume. părul lung şi bogat. Fruntea de copil. de asemenea negru. unde voi vorbi despre el fără încetare. pe ea. atât de lung încât s-ar fi spus uneori că îi înclina capul sub greutatea lui. Nu mi-o doresc. zâmbetul ce dezvelea două şiraguri de perle. era o tânără blânda. de un albastru închis. în diadema lor de scumpă poezie. cu o talie cam prea subţire. Sunt singură. ale căror gene păreau un franj lung de mătase. nume încântător pentru acelea care îl pot împleti. câteva foi de hârtie împrăştiate. sau voi vorbi numai despre el. el mă va regreta. Fiecare trăsătură a feţei părea făcută pentru a plăcea. sub arcul sprincenelor negre. pe care vecinii nu-l cunoşteau şi pe care doamna Françoise şi Jean-Marie Berriehon nu aveau voie să-l rostească de când sosiseră la Paris. şi putem spune cel puţin cum era făcută. Când îl văd.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu umilă şi graţioasa cămăruţă. nasul cu frumoase nări trandafirii. De ce! Nu ştiu: mi-ar fi greu să spun. nume grotesc pentru o fată cu mâinile roşii sau pentru o cumătră al cărei glas tremură. Aceste rânduri nu sunt pentru el. cu totul singură. atitudinile ei căpătau o melancolie castă şi fermecătoare. Părul. Adună paginile risipite pe masă şi le îngrămădi într-o casetă mică pe care o împinse sub căpătâiul patului. Numele sunt ca podoabele: ii strivesc pe unii şi înalţă pe alţii. Recitise astăzi toate paginile închise acum în casetă. Nu aş scrie dacă n-aş avea speranţa de a fi citită. Ce i-aş putea spune? Nu-mi cere nimic. iar eu îl voi . scoţând la întâmplare câteva acorduri. Nu vreau cu nici un chip să vadă aceste pagini. care tremură o clipă pe marginea pleoapei pentru a se rostogoli încet pe obrazul catifelat. Când nimeni nu o observa. ca o floare în plus. Expresia generală a chipului ei era blândeţea. Aceste pagini conţineau povestea vieţii ei. Era singură în odaie. Fericite sunt acelea ce au prietene cărora pot să le încredinţeze preaplinul sufletului lor: durerea şi fericirea. Îi zâmbea lui Dumnezeu. Aurore spunea: Încep să scriu într-o seară când sunt singură. Tânăra tocmai scria ceva. Există altele care sunt îndrăgite multă vreme cu o tandreţe potolită. Cred că voi muri de foarte tânără. avea în pupilă o sclipire de mândrie calmă şi curajoasă. ochii priveau spre cer. Eu n-am nici o prietenă. Apoi închise fereastra şi luă chitara. E primul lucru pe care-l fac ce nu îi e destinat. Aştepta. Era înaltă. atât cât o ştia. totuşi. nu pentru mine iau pana. făcând adorabilei ei frumuseţi un cadru şi o aureolă. — Cât de mult întârzie! murmură ea. Aproape se întunecase de-a binelea şi tânăra continua să scrie. dacă nu câtă vreme trăiesc. Amuţesc. era Aurore. Dar ochii ei visau. Nu-l am decât pe el. încât face fericită o familie întreagă. Şi. avea luciri arămii. Povestea gândurilor şi a inimii ei. o perlă. Ultimele raze de lumină intrate pe fereastră cu perdeaua ridicată îi luminau din plin obrazul. desenate îndrăzneţ. Apoi. Fata asta trebuia să fie iubită cu patimă şi pentru totdeauna. după ce am aşteptat toată ziua. De ce scrisese toate astea? Primele rânduri ale manuscrisului răspundeau la această întrebare. Când umbra crepusculului îi ascunse capătul penei încetă să mai scrie şi începu să viseze. — Pe mâine! zise ea ca şi cum şi-ar fi luat rămas bun de la un prieten de fiecare zi. Există unele femei care trebuie iubite cu foc doar o singură zi. Am uitat totuşi să vă spunem că se mai afla o masă rotundă şi. abia de i-ai fi dat vârsta iubirii. Numele fetei. ochi mari. dar mai ales femeie. dar nu o trezeau. capul ei se înclina. care răspândeşte veselie în jurul ei. unduia în bucle mari pe gât şi pe umeri. dar nici nu mă tem de moarte! Dacă aş muri. Ştiţi şi dumneavoastră cum abuzează de ochii lor tinerele nebune! Lăsând să alerge acul sau până multă vreme după ce s-a întunecat. Era un înger.

dar îţi aparţine la fel şi ţie. Au vrut să mă smulgă de acolo. Sunt geloasă de lacrimile fetei. e atât de îndepărtată şi vagă! Am momente când îmi amintesc uneori de o femeie cu obrazul angelic. o larmă mare de luptă. Nu-mi pasă de mine. Mă aştepţi. Nu-mi cunosc exact vârsta dar trebuie să am în jur de douăzeci de ani. veni preotul să-i dea ultima împărtăşanie. care-şi apleca zâmbetul deasupra leagănului meu. dacă aş fi între tine şi el. M-a luat în braţele sale.Apoi. mă cauţi. Prietenul meu era bolnav şi auzeam spunându-se adeseori că va muri. O auzi? Dacă Dumnezeu îmi va acorda această mare fericire de a te vedea. Nu mi s-a spus unde. S-a spovedit şi a plâns. Cred că n-am să-ţi ascund nimic şi aş dori să-ţi dezvălui cele mai tainice ascunzişuri ale sufletului meu. Acest tablou stăruie mereu în visurile mele. Cineva mă purta în braţe. dacă există. scriu pentru tine. Într-o noapte. iam zis privindu-l stăruitor (şi dacă ai şti. în Pirineii spanioli. Dragă mamă. draga mea mamă! Sunt născută în Franţa. în întuneric. dar mai bine mă omorau decât să plec. Cuvintele unui preot fac bine. Poate noaptea de febră a unui copil. dimineaţa şi seara. Mă înşel? O mamă nu e oare prietenă care trebuie să ştie orice? Medicul care te poate însănătoşi de toate? Pe fereastra deschisă a unei case am văzut o dată o fată îngenuncheată în faţa unei femei de o frumuseţe blândă şi gravă. continuând să mă ţină în braţe. erau lacrimi adevărate. părinte. delirezi! Clătină din cap şi nu răspunse nimic. Inima îi aparţine în întregime. dar Dumnezeu vorbeşte numai prin gura mamelor. mama se aplecă să o sărute pe păr. Mi-a spus că tatăl meu a murit. Duceam la păscut nişte capre ale unui ţăran spaniol de la munte. Mama cred că mai trăieşte. Oh! Da. şi îmi spunea în franceză: — Aurore. Oh! Divină fericire. Mă gândeam: . te voi întreba dacă n-au fost clipe când inima ţi-a tresărit fără motiv. Fiul meu. Emoţionată şi surâzătoare. Prietenul trebuie să ştie tot ce s-a întâmplat. Dar când îl întreb despre copilăria mea. mamă! Mi se pare că simt sărutarea ta pe fruntea mea. Pe atunci îl numeam tatăl meu. Copilul plângea. ne dădea ospitalitate. — Da. voi vedea înlăuntrul inimii lui. nu mi-e teamă de moarte şi vreau să plec cu tine la cimitir. aş vrea să mor. — Gândeşte-te la Dumnezeu. E oare vis? E oare realitate? Această amintire. Când îmi vine această idee. mamă? . părinte. mă regreţi? Mă pomeneşti oare. Apoi s-a produs o ceaţă în mintea mea. zâmbeşte trist şi tace. de-acolo. Credea că nu-l aud. Îţi voi răspunde: înseamnă că ai auzit strigătul din inima mea. mă gândesc la Dumnezeu. Dar sărmana mea nepoată. ce aş mai putea cere lui Dumnezeu? Eu n-am îngenuncheat niciodată decât în faţa unui preot. Mă văd pentru prima oară cu claritate îmbrăcată în băieţel. care va rămâne singură pe lume? Ar fi un mare păcat. care ardeau de febră.. Şi îmi amintesc că repeta: — Să o las singură! Să o las singură de tot! Adormi. prietene Henri. Alergam prin întuneric. Mi-era frig. fără îndoială. fiule! îl îndemna preotul. Uneori inima mea îţi vorbeşte. să o iau cu mine? — Să o ucizi? protestă preotul cu groază. Erai tu. Dar. cât de slab şi palid era sărmanul lui obraz).Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu regreta chiar şi în cer. Spunea: — Iată că nepoata mea va rămâne singură. Împreunându-mi el însuşi mâinile. Când mă înapoiam seara. Aş fi vrut să-i întreb pe aceia ce pricep misterul acestei duble tandreţe: putem oare avea două inimi? Scriu pentru tine. care. dragă mamă. roagă-te lui Dumnezeu să trăiesc. în rugăciunile tale? Mă vezi şi tu în visurile tale? Când mă gândesc la tine. El e bun. Dragă mamă.. mi se pare că şi tu trebuie să te gândeşti la mine. Un glas tunător mă făcu să tremur. mă punea să îngenunchez aproape de patul lui. M-am apropiat foarte încet: — Prietene Henri. Şi tu eşti foarte frumoasă şi blândă! Şi tu trebuie să ştii să consolezi zâmbind.

se trezi. zise el. Marele senior comandă: — La galop! Şi omul care mă ţinea îmi puse mâna pe gură pentru a-mi înăbuşi ţipetele. curând.. Am aflat după aceea că o făcea pentru a mă hrăni. Eram într-o fermă bogată din apropiere de Venasque. şi îl doborî cu o lovitură de brăzdar. Prietenul meu ţinea în mână brăzdarul de la plug. din spatele casei. Mă jucam cu copiii stăpânului în grădină. Cel pe care-l vedeam era cumplit: frumos ca un cer înainte de furtună. în afară de asta. Poate că mai târziu n-aş fi fost atât de curajoasă. Să-l văd cu o clipă mai devreme lângă mine. Şi noi mergeam mai departe. în timpul acestei încăierări cumplite am ţinut ochii larg deschişi. Doi se aflau la masă. mai mulţi seniori au venit să mănânce la han. văzându-mă strânsă la pieptul lui. Dar. tu m-ai însănătoşit! . micuţă. vindea băutură contrabandiştilor. Într-o zi l-am văzut frumos. nu-l recunoşteam pe prietenul meu Henri. Părul îi zbură în bătaia vântului împreună cu fâşiile cămăşii rupte. de-a curmezişul câmpului. Trecu pârâul înot şi o luă razna peste crâng. Mie mi-a spus: — Vino până la câmp. Dar. fără şa şi fără căpăstru. pe când al doilea s-a dus să vorbească cu glas şoptit stăpânului fermei. — Atacaţi-l! strigă marele senior. seniori ce veneau din Franţa. Şi. adăugă: — Micul meu înger. Se însera. calul trecu taluzul drumului şi se prăbuşi frânt. Eram fericită că o regină! Apoi am întrebat: — Ajungem repede la prietenul meu? — Curând. Prietenul meu se înzdrăvenise şi lucra la câmp ca muncitor manual.Nu l-am privit niciodată cu atenţie. Dar am văzut deodată venind în fuga mare. Îl ajunse din urmă. un călăreţ care-şi croia drum ca un vârtej. Venea. atât de blând şi calm. l-am urmat prosteşte. dând din minute cât puteam de tare şi strigând: . Venea. Stăpânul cultiva pământul şi.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Dacă moare. într-o seară. Am vrut să cobor de pe cal. striga: — Iată-mă! Iată-mă! Lagardère! Lagardère! Omul care mă ţinea voia s-o ia la fugă. mi s-a răspuns. nici nu doream altceva. Doi valeţi înarmaţi cu săbii căzură la pământ şi zăceau plini de sânge. Nu cunoşteam drumul care ducea spre ogorul pe care lucra tatăl meu. Călărea pe un cal de muncă. mă vor duce cu el. surâzând mereu când se afla lângă mine. dragă mamă. să nu intru niciodată în sala comună. Dar prietenul meu îi ghici intenţia. De fiece dată când prietenul meu lovea. Învârti brăzdarul plugului deasupra capului cu amândouă mâinile şi dădu două lovituri. Toţi s-au uitat la mine. Drumul cotea în jurul unui crâng tăiat de un pârâu. Vino să-l vezi pe tatăl tău. Am părăsit casa ţăranului pentru a merge mai în inima ţării. Prietenul meu m-a dăscălit cu străşnicie să nu ies deloc din grădina mică. Când s-a înapoiat l-am auzit spunând: — Ea este! În acelaşi timp a zvârlit o pungă plină cu galbeni stăpânului fermei. înconjuraţi de valeţi înarmaţi şi de soldaţi: în total şapte. trecând peste trupurile celor doi valeţi. Dintr-un ultim salt. Copiii au vrut să-i vadă pe seniori. venea. legănându-mă în trapul calului. Primul senior m-a chemat şi m-a mângâiat. Am urcat vitejeşte pe cal. N-am leşinat. cântând.. Cel care comanda a făcut un semn însoţitorului său. — Sunt salvat. După câteva ore. Nu-mi recunoşteam tatăl. Mi s-a făcut frică. cum de fapt este şi cum îl văd mereu de atunci. dar prietenul meu nu-l pierdu din ochi. Eram scăldată în sudoarea lui. De o jumătate de oră călăream râzând. în spatele unui gentilom.

Vei vedea aici multă lume. dar nu vei mai avea florile din grădină. vedeam copacii înfloriţi. în zilele acelea. Când am zărit de departe clopotniţele din Pamplona. L-am întrebat. Nu e vina ta: nu erai aici. cu un dram de melancolie: — Ai obosit să mă tot numeşti tatăl tău? Nu trebuie să fii geloasă. prietene Henri! Curaj Curaj! Nu ştiu dacă lupta a durat un minut. izolare. cum l-ai mai iubi! † Capitolul 2 — Amintiri din copilărie Nu intrasem niciodată într-un oraş. mama mea iubită. Ar fi de ajuns doar să-l vezi ca să-l iubeşti aproape cât şi pe mine. când îmi amintesc de copilăria mea ochii mi se umplu de lacrimi. Trebuia deci să ne ascundem. a închiriat o cămăruţă. El. A fost bun. Nu m-am gândit niciodată la asta. patru pereţi. sub care era cunoscut până atunci. bravură împinsă până la nebunie. mă numesc don Luiz. la Pamplona. abnegaţie. Am aflat din întâmplare şi a trebuit să ghicesc. M-a strâns în braţe spunându-mi: — Mai târziu! Mai târziu! Apoi. atât de puternic! Atât de viteaz! Oh! Dacă l-ai vedea. pajiştile întinse şi mă bucuram de tovărăşia copiilor de vârsta mea. Căci prietenul meu. Henri. Afară. Nu mi-a spus personal niciodată că era cavalerul de Lagardère. Eram săraci şi mâncam pâine uscată. Am devenit prizonieră. . vei răspunde: Mariquita. După asta. dragă mamă. Am trecut de porţile cetăţii. ieşea dis-de-dimineaţă şi se înapoia târziu seara. În primul moment n-am regretat deloc florile din grădină. Două şiruri de case înalte şi întunecate ascundeau privirilor noastre eerul. Cu puţinii bani ce-i avea prietenul meu. cu mâinile negre şi fruntea năduşită. ce a făcut pentru mine când eram copil. Într-un oraş. ca şi la fermă stăteam în aer liber şi la soare. a încălecat pe calul unuia dintre cei morţi şi ţinându-mă în braţe a pornit în galop. Dar uneori găsea mijlocul de a-mi aduce ciocolată. Se trezea în mine curiozitatea. împreună cu vaga dorinţă de a-i aparţine. Nu ştiam decât numele de Henri. Cred că voia să nu ştiu cât îi eram de îndatorată. Înăuntru. Plin de nobleţe. Prietenul meu mi-a spus că stăpânul îl trădase. — Aurore. Aşa este Henri. şi alte dulciuri. Pentru că el a însemnat toată familia mea: mamă şi tată în acelaşi timp. În munţi. îmi răspunse prietenul meu. de asemenea.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Curaj. profilul alungit al caselor cenuşii cu tăcerea sumbră a oraşelor spaniole. revedeam bietul său obraz fericit şi zâmbitor. Dar. Ideea de a vedea atâţia seniori frumoşi şi atâtea femei fermecătoare mă încântă peste măsură. am întrebat ce-o fi asta. aici. îmi zise el într-o seară. — Biserici. Nu ne-am mai înapoiat la fermă. mica mea Aurore: seniori frumoşi şi femei încântătoare. Aici. duios şi sărutările tale n-ar fi putut fi mai dulci decât mângâierile lui. minunăţia asta spaniolă. Şi adăugă: — Nu ne putem ascunde decât. şi dacă te întreabă cineva ce nume porţi. Doar mângâierile mele îi puteau reda zâmbetul. Era trist. generozitate.

Şi vă sărutăm mâna. galbeni ca bolnavi de friguri şi purtau mustăţi lungi şi răsucite. m-am tras înapoi. au bătut la uşă doi gentilomi. care a slujit la ambasada din Madrid în anul '95. — Mai întâi. don Miguel. Nepotul don Sanche nu scotea nici un cuvânt. don Luiz. în sfârşit. din timp în timp. Muream de frică să nu mă certe prietenul meu. slabi. Unchiul Miguel se dădu un pas înapoi văzându-i chipul. — Ce doriţi? întrebă pentru a doua oară Henri. La vederea celor doi necunoscuţi. Erau doi cavaleri deşiraţi. Tocmai mă pregăteam să aşez farfuriile de lemn pe masă. v-a recunoscut la Cuenca. don Sanche. alcade major de Toledo. Henri păli şi coborî privirea. sunt sigur de ceea ce spun. — Iată ce ne aduce la dumneavoastră. fiindcă nu aveţi chef să stăm la taifas. don Ramon de la Crencha. Cei doi navarezi se priviră. Omul căruia nu-i rezistă nimeni! Nu negaţi. atât de sincer şi de îndrăzneţ! Mă urmărea o idee. Spadele lor subţiri şi lungi le ridicau pulpana mantalelor negre. Sunt din Santiago. Nu vă îngrijiţi de noi. aprinse o ţigară şi începu să fumeze vorbind cu o nestăvilită volubilitate. îşi scărpina o ureche. — Ce doriţi? întrebă pentru a doua oară Henri. Prietenul meu se opri în capul scărilor. Trinidad santa. replică el. cavalere. Din toată inima. Nepotul meu. care se numea don Miguel. tânăr şi tăcut. Şi cum şovăiam să răspund. Gracias a Dios! Sunt încântat să vă cunosc şi nepotul meu. don Sanche? Nu? Fă cum vrei. Nu cumva aici locuieşte seniorul don Henri? — Nu. Apoi o cigarillo. Îmi spuneam fără încetare: o face pentru mine. . Unchiul. Nepotul meu. intră! îl vom aştepta aici pe seniorul Luiz. Henri. Avea o mutră plouată şi. Când i-am auzit paşii pe scară. Nepotul don Sanche se ridicase. Carlos de Burgos. ca un băiat mare aflat la ananghie. am alergat în întâmpinarea lui. Iată cum am aflat ce meserie făcea la Pamplona şi. dar nu scotea nici o vorbă. unde a fost ucis Roland cel Viteaz. către ora când obişnuia să vină acasă. nepoate. continuă: — Intră. don Luiz! exclamă el. poartă acelaşi nume şi este din aceeaşi regiune: e fiul fratelui meu. Am alergat să deschid. începeam să tremur. înspăimântată. archebuzierul. Într-o seară. Sunteţi cavalerul Henri de Lagardère. dar asta nu ne priveşte. Cel tânăr ridică din umeri şi mormăi: — Don Luiz! — Don Luiz. Am crezut că era prietenul meu. Mă numesc don Miguel de la Creneha.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Pe vremea aceea aş fi preferat mai puţină delicateţe şi mai multă amabilitate la întrebările mele. i-am răspuns. pe Dumnezeul meu! strigă cel mai în vârstă. din toată inima. Dar unchiul. Nimeni nu venise încă să ne vadă de când ne aflam la Pamplona. furios. la fel. Îşi schimba numele: de ce? Tocmai el. nepoate. Cam sărăcăcios locuieşte don Luiz. don Sanche. vă aşteaptă de o jumătate de oră. conejita. Unul era bătrân şi foarte vorbăreţ. — Adios! frumoasă copilă. să vi-l prezint pe nepotul meu. celălalt. — Haideţi. dar îşi reveni repede. aproape de Ronceveaux. eu îi provoc necazuri. don Sanche. don Sanche. Nu aveam faţă de masă. mi-a zis primul. Credeam că va nega. avea picioare mai lungi decât mine şi din capul scării. Aşază-te. zise: — Aţi sosit. senor. — Prima sabie din lume! continuă unchiul Miguel. Don Luiz! Aşa voiam să spun. în acelaşi timp. Ne simţim bine. Vărul nostru. Ce doriţi? Când era aşa. Avea o fire bună de hidalgo. intraţi! zise unchiul don Miguel. don Sanche. Sprâncenele îi erau încruntate şi o expresie de îngrijorare i se zugrăvea pe obraz. adevăratul său nume pe care îl purta odinioară în Franţa. care se dădu la o parte politicos pentru a-l lăsa să treacă. — Pe dracu! strigă Henri bătând din picior.

încheie guralivul hidalgo. nepoate? Cei din familia Crencha n-au primit niciodată o palmă.. Chipul prietenului meu Henri se lumină. Haide. fetiţa nu prea se grăbea să se hotărască.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Nu neg. Venim la dumneavoastră cu buzunarele pline. se duse să închidă uşa dinspre scară. Cu toate că e bine făcut. Erau băieţi de viaţă. aşa că primi o pereche de palme. doi sau trei pumni de galbeni. dar îi lipsi iuţeala. — Ştiţi şi dumneavoastră. ochii i se întoarseră de două sau trei ori spre aurul întins pe masă. dar. puse pe masă.. lat în spate. ca să nu spun mai mult. care-i strică albeaţa mâinilor şi îi oboseşte pieptul. închipuiţi-vă! Nu-i aşa. La capătul răbdării.. — Nu mi-aţi spus încă ce doriţi de la mine. cavalere! Şi. zise el. care vă vorbesc. Nu vrem să ştim de ce strălucitul Lagardère se coboară până la această meserie. Dar să vă spun povestea altă dată. nepoate. don Sanche. Eram atât de săraci! — Ei bine! Ei bine! zise unchiul Miguel. la Tolosa. bogat şi destul de inteligent. Dar. — O treabă de familie. treabă simplă de familie. Henri îi privea cu mirare. — Ba da! Ba da! Drace! Nu trebuie să faceţi vreo încurcătură. — Por Dios! strigă unchiul don Miguel fără să pară descumpănit. vă va costa poate scump faptul că mi-aţi descoperit taina. Nu e vorba de mine. zise Henri. se întrerupse el. nepoate? Trebuie deci să vă spun. zise Henri cu un aer sumbru. Anul trecut mă duceam la felcerul din Fontarabia. Eu. Şi. În cele din urmă s-a îndrăgostit. pentru a vă vorbi despre o treabă de familie. continuă el. nu suntem aici pentru a descoperi taina dumneavoastră. Secătură se numeşte don Ramiro Nunez Tonaldilla. am întâlnit într-o zi doi hidalgos. cavalere. senores. făcu cu ochiul. bărbos. mai ales. — Nu am nevoie să ştiu toate astea. — Să fie într-un ceas bun! exclamă unchiul don Miguel. în Biscaia. Minţile se înfierbântau. Cei din familia Crencha sunt nişte lei. — Cred că înţeleg. din cătunul San José. fără să scoată o vorbă. nepoate? Şi i-am dat un ban de aur să-mi scoată o . Or. doi cocoşi pentru o găină înseamnă bătaie! Oraşul nu e mare. şi sunt gata să vă servesc. cu un aer hâtru şi fioros în acelaşi timp. Făcu o pauză după acest dar. Cei doi tineri se vedeau în fiecare zi. Fără voia lui. nepoate? E nevoie de sabie pentru a răzbuna această insultă! După ce vorbi aşa. — Ştiam bine că ne vom înţelege! continuă unchiul. Don Ramon nu putea să ne tragă pe sfoară. cavalere. reluă unchiul Miguel.. Lunganul don Sanche începu să tremure din toate mădularele. — Hee! Hee! făcu unchiul plimbându-şi degetele prin grămada de aur. nu-i aşa. don Sanche. un Crencha să fie pălmuit! Moarte şi sânge. Unchiul făcu la fel. care clănţănea din dinţii lungi. Ce dracu. Este pentru prima oară în istorie. — Puţini spanioli seamănă cu o sperietoare de copii şi cu Sancho Pancha. E mic de statură. nu-i aşa. ne va costa oricât vreţi. înţelegeţi. Unchiul luă un scaun şi-şi reaprinse ţigara de foi. Nu-i aşa. Nepotul meu făcea curte cu onestitate unei fete frumoase din Salvatierra. cavalere. nu-i aşa. — Am venit. înalţi şi voinici. înţelegeţi. nepoate? Nepotul se înclină cu stângăcie. în aceeaşi clipă. Pe sfântul Iacob! Iată un cavaler demn de acest nume. să ne golim punga! Nepotul. dar de un altul. doar se poate ghici! Nu-i aşa. unchiul Miguel îl privi pe Henri şi. cavalere. pe când privirea îi alunecă din nou asupra grămezii de galbeni. că toţi din familie suntem curajoşi ca Cidul. nepotul meu ridică mâna. ci de nepotul meu. întrerupse Henri. Nu-i aşa că nu se câştiga atâta bănet şlefuind gărzi de săbii la meşterul Cuenca? Nu vă supăraţi. nepotul meu. nepoate? Taciturnul don Sancho scoase un mormăit aprobator.

dar pe teren se pot ivi accidente. Şi el. Mi-am amintit de spaima răpitorilor mei când prietenul meu Henri le azvârli acest nume în faţă. De astă dată Henri nu răspunse. vârsta şi mai ales singurătatea în care trăiam mă împiedicau să cunosc straniul renume de care se bucură. Poate că celelalte fete sunt făcute altfel decât mine. scris de maestrul Francois Delapalme. mi se părea că eram un lucru important în viaţa lui. Eram prea mică pentru a înţelege toată însemnătatea acestei scene. el. — Am crezut că era vorba să-l învăţ pe don Sanche să ţină sabia în mână. Fără să scoată o vorbă. înţelepciunea şi virtutea lui. nu mă învinui că sânt orgolioasă. Prietenul meu Henri începu să-mi facă educaţie la Pamplona. M-am gândit multă vreme la privirea aruncată de prietenul meu Henri spre aurul celor doi hidalgo din Navara. În ziua aceea am mâncat tot pâine uscată. Când spun că îl iubeam mai mult. întrerupse Henri. către ora şapte. vrem ca treaba să fie făcută cu chibzuială şi cum trebuie. Sărutările lui părinteşti m-au făcut să roşesc şi am început să plâng încetişor în singurătatea mea. Unchiul don Miguel nu băga de seamă. unchiul şi nepotul le băgară în buzunare. m-a impresionat profund. Ascultam o fanfară de război. Nu-i drept? Don Ramiro are părul roşu şi poartă întotdeauna o pălărie cenuşie cu pene negre. Henri întinse mâna spre uşă. dintre San José şi Ponceveaux. dragă mamă. Henri nu adusese nimic să punem în farfuriile de lemn. un vechi tratat de scrimă. Totuşi. căci zilele lui de muncă erau lungi şi foarte prost plătite. Mi se părea că avea nevoie de rugăciunile mele pe lângă Dumnezeu. Dar acest nume avu în mine un ecou puternic. senores. Sabia lui s-a jucat cu viaţa oamenilor.! Unchiul şi nepotul trecură prin faţa lui cu pălăria în mână şi cu şira spinării îndoită. Capriciul său s-a jucat cu inima femeilor. Toţi cei din familia Crencha sunt de prima forţă. mândru tânăr care ucidea nu de mult pentru un cuvânt. — Cum aşa? Cum aşa? zise unchiul. fiindcă îi zâmbeam. profesor de scrimă cu diplomă. el singur împotriva tuturor. Era lent şi neândemânatic. Vedeam cum fruntea lui Henri se întuneca şi sprâncenele i se apropiau. pe la hanul „Trei Mauri”. Neam gândit că dumneavoastră vă veţi lua obligaţia să-l aşteptaţi pe don Ramiro Numez la hanul „Trei Mauri” şi veţi răzbuna onoarea nepotului meu don Sanche. . Mi se pare că fiecare a înţeles altceva.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu măsea din fundul gurii. Copilul face scrimă în sală ca sfântul arhanghel. fostul ofiţer de cavalerie uşoară din regimentul regelui Ludovic ai XIV-lea. Se schimbase atât de mult de când devenise tatăl meu adoptiv. Caraghiosul vara pistolul de aur în buzunar şi îmi scoase un dinte sănătos în locul celui stricat. dar sânt sigură că tu vei vărsa o lacrimă. Apoi. îndura cu răbdare reproşurile şi jignirile unui meşter spaniol! Avea o fiică! Când se înapoia acasă. — Plătim. Trece în fiecare seară. Lagardère nu avea decât o carte. M-am întristat foarte tare! Dar asta ma împiedicat să-l iubesc? Draga mea mamă. Henri arătă cu degetul monedele de aur de pe masă. — Santa Trinidad! exclamă don Miguel. — Destul. Pe atunci făcea ucenicie în arta care apoi la făcut celebru în toată Spania sub numele de Cincelador. spuse el mai departe. Zâmbetul rece care-i apăru pe buze exprima un dispreţ atât de profund. Nu avea deloc vreme să mă instruiască şi nici un ban să-mi cumpere cărţi. simţeam că eram blândeţea. M-am întristat. poate că mă înşel: Îl iubeam într-un alt fel. Dar o iau înainte îţi vorbesc despre lucruri întâmplate ieri. era fericit ca un rege. Mamă. În ce priveşte numele de Lagardère. Alta în locul tău ar râde de milă. nu ştiu nimic despre viaţă. premiat la Parma şi la Florenţa. care mă durea. Coborâră scările din patru în patru trepte. Stăpânul îl trată cu asprime. L-am iubit mai mult când am aflat cât a păcătuit. din Paris. încât unchiul şi nepotul schimbară o privire îngrijorată. Mai târziu am aflat cine era cavalerul Henri de Lagardère. cu câţiva bănuţi câştigaţi în sudoarea frunţii. pentru o privire.

Uneori mă făceam că dorm şi îl priveam printre genele întredeschise. de o capră albă care behăia jos. Nu era o muncă. încercând să ţeasă rochia mea ruptă. în vale. Se aşeza la rădăcina unui copac şi adormeam în braţele lui. revăzută şi îmbunătăţită de J. drept şi mândru. Aminteşte-ţi ospeţele tale cele mai plăcute. Voia să ajung înaltă şi puternică. făcându-i să pară de aur. de parcă ar fi cerut o mângâiere. după terminarea slujbei. în urma noastră. cunoşteam absolut toate loviturile. căci eram ca o regină. dar eu aveam întotdeauna rochii bune. Nu te mira de memoria mea. El ţinea cartea. copilăriile. sporovăială potolită. Prietenul meu Henri mă învăţa cu răbdare şi blândeţe literele. pe care o lăsam. cântecele. pe tatăl meu. Apoi ne aşezam amândoi în genunchi şi îmi recita rugăciunea de seară. cavalerul Henri de Lagardère. gonind ţânţarii şi alte gângănii. Să mi le descrii. tristă şi întunecată. Prietenul meu Henri m-a învăţat să citesc pe vechiul lui tratat de scrimă. şi-mi înnoda în jurul gâtului o panglică de catifea cu mica mea cruce de oţel. laptele nostru era un balsam înmuiat în ambrozie! Bucuria sufletească. încercam. Întotdeauna aţintiţi asupra mea. de Gio-Maria Ventura. Legănându-mă. redactat de un trio de spadasini ignoranţi. când începeam să obosesc. treceam dincolo de zidurile cetăţii. dragă mamă! Lagardère făcea asta. spadasin al cadeţilor. Cât de bun era aerul curat pentru sărmanii noştri plămâni! Cât de blând şi radios era soarele! Ne plimbam pe câmpiile pustii. maestru de scrimă al Delfinului. Era mai copilăros ca mine. Oh! Nu râde. DelambreSaulxure. urmat de Descrierea diferitelor lovituri bote şi combinaţii cu vârful spadei. folosite în atacul semeţ. mă săruta. Ochii îi erau. Îmi amintesc de ele ca de catehismul meu. îţi promit că îţi vei cunoaşte mama. nu râde. Stând astfel de vorbă îmi modela mintea şi inimă fără să-şi dea seama. Am învăţat să-l cunosc pe Dumnezeu şi istoria poporului ales. după ce-mi lustruia nasturii de aramă ai jachetei. la biserica Dominicanilor din oraşul de jos. după ce-mi făcea bucle şi mi le prindea în fileu. Cartea nu făcea două parale. Spre prânz. Citea pe ascuns şi se făcea femeie să mă instruiască. Veghea. fiindcă habar n-am ce înseamnă aşa ceva. Se întrista şi nu răspundea. mă ducea la umbra unei păduri dese.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu membru în acel Handegengund din Mannheim şi al Academiei de scrimă din Neapole. masa era servită pe iarbă. credemă mamă. Voia să se joace cu mine. O dată l-am surprins cu acul în mină. tipărită la Paris în 1667. să-l întreb şi să aflu din ce familie mă trag. pe drum. Şedeam pe genunchii lui. În viaţa mea n-am ţinut o sabie în mână. Ce mă interesa grosolanele principi ale artei de a ucide. Iţi spun că era ca o mamă! O mamă duioasă şi cochetă pentru scumpa ei fetiţă! Oare nu mă îmbrăca. În clipele când eram singuri. Totul depinde de profesor. dragă mamă. uneori. după toanele mele. minunăţiile cerului şi ale pământului. Ascultam liturghia. de la sus-numita Academie de scrimă din Neapole. la înapoiere. mamă? Înainte de a adormi sau după. mă conducea. râsul nebun din nimic. nu-mi netezea el însuşi părul? Tunica lui cu mâneci se tocea. mângâierile. mai ştiu eu ce? Apoi din nou joaca. Devenise evlavios prin mine şi pentru mine. Îmi spunea doar. Puţină pâine neagră muiată în lapte. nobilul Henri! Acum îl iubeşti. F. ci o bucurie. şi aşa mai departe. Am învăţat repede să descifrez acest absurd talmeş-balmeş. Apoi. eu aveam în mână un pai şi urmăream fiecare literă numind-o. de prinderea unui fluture. N-am decât să închid ochii şi să-l văd aşa pe prietenul. Calvarul a început abia când prietenul Henri a pus deoparte cinci monede de argint pentru ami cumpăra Alfabeto de Salamanca. omul în faţa căruia se plecau săbiile cele mai de temut! Duminică. dar eram tare la teorie. mamă. — Aurore. Pâinea noastră. Sunt sigură că serbările noastre erau mai grozave decât ale voastre. Dacă citeam bine. Sânt primele rânduri pe care le-am silabisit. întreruptă de culegerea unei flori. Apoi. . Adesea îi vorbeam de tine. zâmbea.

Ţin minte că aveam aproape zece ani. unde fetele învaţă tot ce trebuie să cunoască mai târziu o femeie. — Ei bine. Nu era vina lui. primele studii din cartea de scrimă. Şi dacă mă încred în ce îmi spune inima. — Vreau ca tu să fii profesorul meu. îmi spuse: — Vei deveni o fată învăţată. Când minunatul său talent de artist a fost recunoscut. — Trebuie să plecăm. I-am sporit îngândurarea spunându-i că toată ziua un om învăluit într-o mantie întunecată a stat de pază pe stradă. Niciodată nu am avut alţi profesori în afară de el. A ieşt cu sabia la şold. povestea bietelor mele bucurii copilăreşti poate că ţiai spus: e o nebunatică! E-adevărat. dragă mamă. Henri n-a mâncat. nu vreau deloc să ştiu mai mult decât tine. Oh! Dragă mamă. — Pentru totdeauna. Într-o seară s-a înapoiat frământat şi foarte îngândurat. Sunt veselă. ceea ce i-a fost de mare folos. Lăsam toate astea? — Da. fericirea mă scoate din minţi. el Cincelador. totdeauna! îi răspunsei. impresiile mele despre luptă. Muream de frică. toate. mă bucur de toate. De multă vreme nu-l văzusem atât de agitat. Am continuat să primesc lecţiile lui multă vreme după ce am părăsit Pamplona şi Navarra. bunul meu prieten. istoria cu cei doi hidalgo. Dar nu sunt laşă în durere. deoarece Henri n-a minţit niciodată. surâsul nu aşteaptă ca lacrimile să se usuce. îmi zise. sub fereastra mea. Dar sânt la fel ca şi copiii: la mine. citind flecăreala mea dezlânata. E mulţumit că un rege! Asta-i viaţa! — Dar unde ne ducem aşa. biata mea Aurore. vai! ca şi cum n-aş fi suferit. Ceea ce mă atrage este fericirea inimii. când fiecare grande de Spania a vrut să aibă. sunt copil. Odată cu căderea nopţii. unchiul don Miguel şi nepotul don Sanche. mi-a spus să mă îmbrac şi eu cu jacheta de postav şi mi-a legat strâns şireturile de la ghete. momentul e aproape. Fericirea mă ameţeşte. Şi-a pregătit armele şi s-a îmbrăcat ca pentru o călătorie lungă. Am fost nevoiţi să plecăm din Pamplona unde începusem să fim mai puţin săraci. cât am să te ador ¡ Dar vreau să termin totul în legătură cu educaţia mea. totdeauna. plâng mereu.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Sper să-şi îndeplinească făgăduiala făcută de multă vreme. Poate că ţi-ai spus. fără nimic? întrebai din nou. † Capitolul 3 — Ţiganca De când am crescut mare. M-am dus în colţul străzii să caut un om care va moşteni toate astea. — Cum aşa! exclamai privind săraca noastră gospodărie. Nu ştiu ce înseamnă plăcerea mondenă şi puţin mă interesează. draga mea. Aurore. — Pentru multă vreme? întrebai. Henri a putut chiar pune câţiva bani deoparte. Zâmbi şi-mi răspunse: — Te-am învăţat tot ce ştiam. sunt sigură de asta. plătind foarte scump. a făcut un pachet din zdrenţele lui şi ale mele. Când s-a înapoiat. garda spadei sale cizelată de don Luiz. zise zâmbind trist. . Madridul are şcoli vestite.

se ascundea acum ca un criminal. N-au bănuit natura obstacolului. eu îi distrusesem viaţa.. lasă-mă aici şi salvează-te te implor. Într-adevăr. Am ridicat mantia. Se auzeau glasuri venite din sala joasă. căci în clipa când ieşise. La. Eram cauza tuturor nenorocirilor. — Tovarăşii celui de sub mantie. îşi luase sabia. Mortul! Fremătam din cap până în picioare şi am crezut că voi leşina din nou.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Dumnezeu ştie. Eu? Eu eram! înţelegeam bine. Aici intervine ceva îngrozitor. Eram sigură că pentru mine. dragă mamă. Îmi făcu semn cu mâna să tac şi îmi şopti la ureche: — Au dat de urma noastră. odinioară atât de strălucitor şi de fericit. Henri mă strânse de braţ şi reluă: — Adineauri erau în dosul uşii. Ghici imediat că trebuia să amâne somnul pentru altădată. de la Pamplona până la această casă îndepărtată. dar era prea târziu. ai căror proprietari sunt nişte hidalgo săraci. Aici. Îşi puse mâna pe buzele mele. se auzea un zgomot abia perceptibil. Din încăperea de dedesubt. Îmi dăruise întreaga lui existenţă. De ce? — Tată. era omul pe care-l văzusem în timpul zilei. mă credeam singură. N-am primit nici un răspuns Dar o clipă mai târziu. Era o cameră şi mai sărăcăcioasă decât aceea de unde plecasem. Lumina lunii intra pe ferestrele fără geamuri. o odaie care se afla de obicei la primul cât al fermelor spaniole. Cum coborâm treptele peronului. am strigat eu că te urmăresc cu atâta îndârjire? — Am smuls din gura lupilor prada pe care voiau să o sfâşie! îmi răspunse. .. Henri a vrut să mă ducă în direcţia zidurilor. Am ieşit. M-am prăbuşit. Sunt jos. Henri. Începusem să desluşesc o formă omenească sub o mantie şi mi se părea că recunosc mantia misteriosului paznic care se plimbase tot timpul zilei sub fereastra mea. e timpul s-o pornim. — Dar ce le-ai făcut. tată iubit. am văzut un obiect întunecat în mijlocul străzii pustii. Henri. Pana mea s-a oprit o clipă.. ca şi cum eu însămi aş fi primit o lovitură de moarte. În loc să se culce. dar nu vreau săţi ascund nimic.M-am trezit în puterea nopţii. Au încercat s-o deschidă Mi-am trecut braţul ca un drug prin belciuge. îmi răspunse încercând să fie vesel. desigur sala comună a fermei. Henri a scos un strigăt pentru a mă opri. Vedeam în faţa patului frunzişul a doi stejari care se legănau în vântul nopţii. aproape moartă. drum. deschise încetişor uşa şi coborî câteva trepte. Henri îşi riscase încă o dată viaţa pentru mine. Dacă mă ucid. Era Henri care se ridică încetişor la căpătâiul meu. L-am strigat încet pe Henri. mica mea Aurore. sleit de oboseală căci mă purtase în braţe. Era mort şi scăldat în sânge.. — Cine anume? întrebai. Caii se opriră la poarta casei izolate. aproape de mine a avut loc o luptă. Au coborât să caute unelte pentru a doborî uşa Se vor întoarce. voi fi forţat oricum să te părăsesc. zdrenţuită. Scoală-te! Am făcut efort să mă supun. auzi deodată tropot de copite pe câmp. prietene. cel puţin. intrase aici să ceară adăpost Erau oameni săraci: I-au dat camera în care ne aflăm. Când Henri se pregătea să se culce pe un culcuş de paie pregătit pentru el. — Nebună mică! murmură el. pe o saltea de paie acoperită cu o pânză groasă. îi zisei. . sau. N-am fost niciodată neascultătoare.. dar i-am scăpat din mină. Mă simţeam fără vlagă Mai târziu am aflat că prietenul meu. dar nam ajuns încă acolo. Omul acesta atât de frumos. Eram culcată într-un pat cu coloane de lemn mâncat de carii. Eram singură. şi m-am avântat spre obiectul care-mi atrăsese atenţia. îngreunat cum era de bagaje. am văzut o umbră care se târa pe jos. pe prietenul meu. Fermierul în zdrenţe spunea: — Sunt gentilom şi nu-mi trădez oaspeţii. Gândul acesta îmi umplea inima şi mă durea.

Sări la fereastră pentru a vedea dacă există vreun mijloc de fugă. Henri reintră în apă şi traversă din nou râul Arga în linie dreaptă. Când vei ajunge jos. Au încercat să deschidă. Ne urmăreau. Mă ţinea deasupra capului cu o mână. Am ajuns pe malul opus în câteva secunde. au înjurat. În acel loc. strigă: — Lagardère! Lagardère! Apoi sări peste gard şi ajunse la râu. mica mea Aurore. căci eram udă leoarcă şi tremuram. mai bine! Henri deschise rama ferestrei în clipa când din nou se auzeau paşi pe scară. Vino. râul Arga e rapid şi adânc. M-am supus. Căutam cu ochii vreo luntre. — Ah! Biata făptură! zise el văzându-mă. apoi râul Arga. — Un fleac. mica mea Aurore. pe care luna îl lumină printre arbori. — Vor căuta vadul. M-am oprit. Asta mi-a înmuiat picioarele. Nu înţelegeam nimic. Nu suntem încă salvaţi. Două împuşcături răsunară în încăpere. vei azvârli o pietricică în odaie. am văzut bine. Încă mai eram la fereastră când am auzit zgomotul daltei pe care o vârau sub uşă. repede sau niciodată. — Ştiam bine că ai fost rănit! strigai eu. Acum. draga mea adăugă el în şoaptă luându-mă în braţe. Se opri în plină lumină şi. Mă încălzea ţinându-mă strâns la piept. M-am agăţat de crengile stejarului. Eram foarte tulburată. în locul drugului care lipsea. L-am simţit tresărind violent. cu cealaltă tăia firul apei. Te şi credeam salvată! Vor trage după noi! În aceeaşi clipă mă luă în braţe. Duşmanii noştri se consultau pe celălalt mal. Jos era o grădină mică de zarzavaturi înconjurată cu un gard de nuiele. dar braţul lui Henri făcea cât un drug de fier. Urcau pe scară. se zvârli în mijlocul curentului. îmi mai spuse. — Vei coborî în livadă pe scara asta? mă întrebă el arătându-mi crengile şi trunchiul unui stejar. Se auziră mai multe detunături la fereastră. când Henri. Am rămas pironită locului. Henri îşi vârî iarăşi braţul în belciuge. Apoi te vei strecura pe lângă gard până la râu. Auzirăm caii galopând pe celălalt mal. mica mea Aurore. Duşmanii noştri căutau vadul să treacă râul pentru a-şi continua urmărirea. pe când el se năpustea spre uşă. — Îţi făgăduiesc. Un glas pe care-l cunoştea porunci: — La treabă isprăviţi repede! Henri se înapoie în mare grabă şi închise uşa cum putu mai bine. au împins. zise Henri. — Coboară! coboară! Şopti Henri cu nerăbdare. Îndată am auzit sus un trosnet surd. Acesta va fi semnalul. o păşune. reluă Henri când mă văzu în picioare. Voiam să văd. — Iată-ne în siguranţă. Eşti rănit? am strigat eu. Când am ajuns pe pământ. Erau convinşi că nu le vom scăpa multă vreme. dacă îmi făgăduieşti că vii repede după mine. fără să încetinească goana şi ţinându-mă mai departe în braţe. — Eşti cam palidă. Hai. Era în mijlocul livezii. Desigur că trebuie să fie uşa pe care o forţau. Mai departe. Era un joc pentru el. Când zgomotul goanei se stinse în depărtare. întorcându-şi pieptul către bandiţii care reîncărcau armele la fereastră. exact în locul de unde plecaserăm. tată. — Oh! Da aclamai. îmi zise atingând malul. fericită şi încântată peste măsură la gândul săi fiu de folos. apoi Henri apăru pe pervazul ferestrei. — Da. . da.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Henri auzi zornăitul unui pumn de aur zvârlit pe masă Astfel i se închise gura fermierului gentilom. tu trebuie să-ţi usuci îmbrăcămintea şi eu să mă pansez. am luat o pietricică şi am azvârlit-o prin deschizătură ferestrei. Mă luă cu el la fereastră. dar eşti curajoasă şi mă vei sprijini. Crengile celor doi stejari atingeau uşor ferestrele fără geamuri.

Henri urcă în camera de sus şi coborî curând cu puţinul nostru bagaj. aşa cum meritaţi. Bărbatul şi nevasta lui râdeau stând de vorbă în sala joasă. Rana de la umăr sângera tare din pricina eforturilor făcute. dar Spania n-a descoperit încă folosirea apei. — Tăceţi. Mizeria este dăunătoare sufletului omenesc. Trec totuşi destui călători. Peisajul e minunat. nu ţi-a tăiat beregata în timpul nopţii. Lagardère nu are acum răgazul să se ocupe de ei. nu-ţi vei putea face o idee despre ce înseamnă o călătorie lungă prin frumoasa şi nobilă ţară a Spaniei. din întâmplare. crezând că aveau să fie ucişi. îţi oferă o grămăjoară de paie acoperită de o zdreanţă cenuşie. iar cei o sută unu gentilomi şi familiile lor au astfel de mâncat în fiece zi o ceapă. copiii. urcaţi pe un catâr mare şi bătrân. Pământul din jurul satului e lăsat în paragină. Alcadele?şi toţi cei pe care îi cârmuieşte sunt gentilomi. de cealaltă parte a muntelui. Opulenţa nu trebuie să abuzeze cu neruşinare de prinosul cerului! Rar găseşti câte ceva de mâncat prin hanuri. Acest neam cavaleresc de învingători ai maurilor este în declin acum. cufundaţi până peste cap în necinste ruşinoasă. E de prisos să vorbim despre călugări şi despre alguazili. există fluvii. plăteşti şi pleci fără să dejunezi. Am vrut să-l ajut să se panseze. încântătoare de departe. Duşmanii lui erau francezi. drapat în zdrenţe. Alcadele.de murdărie. Să-l răstoarne la pământ şi să-l lege împreună cu femeia n-a fost pentru Henri decât treabă de o clipă. Dacă. Îmi zise: — Nu mă mai doare. ca şi cum ar fi fost morţi. împreună cu un conducător de catâri. purtând ici graţie coşul cu fructe. în odaia de sus. şi mai marele lui se numeşte alcade. Eşti tare bogată. Se pare că uneori aceşti autocraţi mănâncă până la două cepe în douăzeci şi patru ore. Ceea ce vedeţi pe chipul unei biete frumoase care trece pe drum. când fugise. Îi pândeşte puşca. Înainte de a pleca. Către ora trei noaptea părăsirăm casa. Dar cei care îşi fac astfel un idol din pântece termină rău. Henri voia să se îndepărteze cât mai mult de graniţele Franţei. deoarece. dragă mamă? Trebuie să fii o persoană importantă dacă fiica ta este urmărită cu atâta încăpăţânare. suntem scutiţi de griji. Imaginaţia noastră lucrează neîncetat de îndată ce e vorba de părinţii noştri necunoscuţi. lângă un foc bun. nu e pielea obrazului ei. Spre ziuă sosirăm la Estrella şi apoi ne îndreptarăm spre Burgos.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Se îndreptă spre casa fermierului care ne trădase. Noi. Pungaşii cu flinte scurte sunt cunoscuţi deopotrivă în întregul Univers. m-ai vindecat! Fermierul gentilom şi femeia lui nu mişcau. Dar n-o să vă fac nici un rău: iată îngerul vostru păzitor! Îşi trecea mâna prin părul meu ud. Asta se cheamă pat. mai gentilom decât concetăţenii săi. asta se numeşte un sat. cu toate că sunt foarte tânără. Dacă eşti bogată. le zise el. îmi pusese hainele la uscat şi mă învelise în mantia lui mare pe care o lăsase. dar va veni şi ceasul ăsta! Catârul bătrân făcea mai multe parale decât părea. Am făcut fâşii din cârpe şi iam oblojit rană. daţi-le complimente din partea cavalerului de Lagardère şi spuneţi-le aşa: „Dumnezeu şi Fecioară o vor ocroti pe orfană”. Avea de gând să nu se oprească decât la Madrid. Nimeni nu ignoră că conducătorii de catâri sunt . pe care Henri îl luase din grajd şi pentru care zvârli două monede de aur pe masă. Ele sunt înfiinţate pentru a ucide călătorii. om mândru şi taciturn. Când există pe undeva o sută de hoţi la drumul mare. oricând de pustiu ar fi drumul. Totuşi. care pleacă pe cealaltă lume fără să ia masa de seară. este şi mai hoţ şi mai lacom decât ei. Ştiu asta. etalându-şi mizeria orgolioasă sub splendida strălucire a cerului ei. zise soţului şi femeii lui: — Dacă se înapoiază. A fost o vreme când aş fi dat foc magherniţei voastre murdare. ci o mască groasă. ţipau din răsputeri. Dintre toate calităţile lor ilustre şi străvechi au păstrat decât orgoliul de comedie. Locuitorii sunt trişti şi leneşi. Proprietarul.

Pe drum se vedeau din ce în ce mai puţini conducători de catâri. Şi pe tine? — Aurore. Acum. trimite după notar şi îşi dictează testamentul. Probabil că mă înşelasem. Era ora întâlnirilor neplăcute. Am sărit jos şi am îngenuncheat lângă copil. în timp ce adăuga: . Perdelele erau lăsate. Era o ţigăncuşă mică. Zâmbi iarăşi. fără blazon. Flor ne spuse că nu mâncase din ajun. Am luat-o în braţe. Nu înţelegeam ce voia să spună cu bătrânul poet. Henri ne chemă. deoarece drumul era pavat cu obstacole. Mai târziu m-am aşezat adesea la fereastră sperând să-i văd talia suplă şi fină. Ea mânca cu lăcomie. Am avut de făcut doar o faptă bună pe drumul nostru. e bunul meu prieten. Flor trebuie să fie o tânără adorabilă. Ni se spusese că pe râul Adaja ar fi un han. i-am spus. Graţie lui Dumnezeu. Mi l-a înapoiat surâzând. Făcuserăm mai mult de jumătate din drum. — Nu semănaţi deloc. de vârsta mea. Cum te cheamă? — Flor. De ce n-am şi eu pe cine să iubesc? Buzele-i atinseră uşor mâna lui Henri. Henri avea o bucată de pâine şi i-o dădu împreună cu plosca în care mai avea puţin vin ide Xeres. îl privi stăruitor pe Henri. Economiile prietenului meu se topeau cu repeziciune. dragă mamă. Se însera. De la Pamplona până la Burgos am avut sute de aventuri. adunate de-a valma de o imaginaţie romanescă şi glumeaţă. fineţea. atingând uşor pietrele ascuţite ale caldarâmului. Pun rămăşag că tu n-ai plâns niciodată.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu asociaţii naturali ai tâlharilor din munţi. iubita mea gitană. tatăl meu. care te va iubi. Două sau trei zile după sosirea noastră la Paris. Sunt nebună! De ce ar fi Flor la Paris? Drumul trecea deasupra unei prăpăstii. După ce bău. — Nu-ţi fie teamă. Când un spaniol are de străbătut trei leghe într-o direcţie oarecare. Eu l-am zărit prima şi l-am rugat pe Henri. şi înaintam încet. Am luat-o prin Burgos spre a ne feri de vecinătatea lanţului muntos din Castilia veche. Trecea o caleaşcă. soarele apunea în spatele copacilor subţiri ai pădurii care se întinde spre Salamanca şi nu zăream nici o urmă de han. Încălecasem amândoi pe acelaşi catâr şi nu aveam nici o călăuză. vorbeşte adesea despre lacrimile Aurorei care strălucesc ca perlele în cupa florilor. Povestirea unei călătorii în Spania se aseamănă cu o grămadă de accidente. Deodată am auzit un strigăt pe stradă. Iată că a trecut multă vreme de când ne-am despărţit şi cu toate acestea sunt sigură că îşi aminteşte de mine. dar nici una legată de prigonitorii noştri. În acea seară. Eu o să plâng adesea. şi ochii ei negri strălucind sub voalul de dantelă. Sărutul meu a trezit-o. Mergeam de-a lungul graniţelor provinciei Leon pentru a ajunge la Segovia. şi frumoasă! Nu văzusem nicicând o fiinţă mai drăgălaşă decât Flor: era însăşi graţia. şopti ea. mă aflam în sala scundă şi cântam. dar vederea lui Henri a înspăimântat-o. În cele din urmă am lăsat în urma noastră Valladolid şi dantelele clopotniţei maure. apoi pe mine. — Bătrânul poet. Ea îşi duse mâna la piept şi strigă pe neaşteptate: — Oh! Cât mi-e de foame! Era foarte palidă. prietenul meu. mi s-a părut că recunosc vocea Florei. unde puteam mânca pe săturate. Ne-a fost dat să-i întâlnim din nou înainte de a ajunge la Madrid. o caleaşcă mare de călătorie. murmură ea. scump. prima şi singura mea prietenă. Drumul era frumos. să ne oprim. Chiar la marginea hăului se afla un copil care dormea. Cu toate acestea. Henri descălecă şi el. Numai despre aceştia vreau să-ţi vorbesc. Se întuneca. am găsit-o pe mica Flor. piciorul de zână. nam avut nici o întâlnire de asemenea soi în seara aceea. blinda zburdălnicie. cel care ne compune cântecele. te şi iubeşte. Nu ştiu de ce am fost cuprinsă numaidecât de dorinţa de a o strânge în braţe.

Mergeam împreună de opt zile pe acelaşi catâr. A doua zi merse iar până se lăsă seara fără să fi mâncat ceva. . în provincia Leon. Abandonul acestui copil putea să fie o capcană. sunteţi la fel de bun pe cât de frumos. un şoarece de câmp. aproape la fel ca şi mine. dar departe. drumul ne păru mai puţin plicticos. iar eu o priveam ca pe o soră. Pe creasta stâncii de colo mi s-a părut că zăresc doi oameni tăiaţi în piatră. nu mănâncă întrucât sărmana Flor nu mâncase nimic Seara. Ştia să danseze. coji de nap. Ne amuză povestindu-ne farsele demne de spânzurătoare ale fraţilor ei gitani. Rafalele de ploaie erau atât de puternice. Ea colora toate lucrurile în roşu. Era singura lumină care mai rămăsese pe cer. eram în starea sufletească de a împărţi cea mai cumplită furtună sub adăpostul unduitor ce ne unea. Când am sosit în apropierea acestui munte sumbru şi stâncos. dar mai cu experienţă. aruncau după ea cu pietre. la şapte sau opt leghe de Madrid. foarte departe. lăsând uneori între ei o ruptură. Din fericire. într-o trecătoare a muntelui Baladron. Flor voi să-şi întâlnească ceata. iar tovarăşii ei fugiră. Cam astea erau mirodeniile pe care le-am recunoscut în faimoasa noastră oală putredă din burgul Sanlucar. Cum ajunserăm la poalele muntelui. găsea pe drum urma unei sandale egiptene. Ne-a răspuns: la un ulcior! Dar la Zamora. A avut parte de splendida oală putredă ce ne-a fost servită pentru cină. cine doarme. rostogolindu-se unul peste celălalt. Cu o dimineaţă mai înainte. Iată-ne fericite! Cum nu era însă bietul catâr. I-am făcut loc lângă mine. între locul de plecare şi ţinta călătoriei. între Presquera şi Segovia. încât catârului îi tremurau picioarele. Drumul se căţăra în spirală peste o pantă abruptă şi stâncoasă. nu mă lăsaţi noaptea pe drum! Henri şovăia: gitanii sunt ticăloşi. Am obţinut de la prietenul meu Henri să o conducă pe mica Flor până acolo. Flor dori să fie botezată. ceaţă a fost urmărită de un escadron. aerul era apăsător. Ciudaţi creştini. Aşa că. Pentru a le face. Am întrebat-o la ce Dumnezeu se închină. Din timp în timp. Flor ştia unde să-i găsească pe-ai săi. flecărind tot timpul. Era drumul pe care mergeam şi noi. m-am întristat: nu ştiam că e o presimţire. cotoare de varză. într-unul din cele mai somptuoase hanuri care există în provinciile regelui Spaniei. Flor şi cu mine. nu ştiu din ce cauză. Ea mă iubea. Flor se ascunse în tufişuri. Flor ne-a povestit pe drum viaţa ei. primejdioşi şi dibaci. din faţa Escorialului. grăbind catârul leneş sub aversa torenţială. jumătate de corn de capră moartă de boală. Trecătorii pe care-i întreba. amândouă. După ce trecu spaima. A stat cu noi opt zile încheiate: cât am mers de la Sanlucar din Castillia la muntele Baladron. trebuie să ai un picior de porc. ca la apropierea unei furtuni. Mă obişnuisem cu Flor. Norii grei alergau pe cer. De obicei. Vă rog. puţină piele de bou. Era cald. la han. asta îi ridica moralul. seniore cavaler. Dar eu am stăruit atât de mult încât Henri consimţi până la urmă să o iau cu noi pe micuţa ţigăncuşă. — Ce nostim! exclamai eu. Dar. unde trebuia să mă despart de mica mea Flor. Era veselă. gitanii au un loc de popas şi de întâlnire în câmpie. care avea acum trei poveri. Lumina asta mă face să văd tot felul de lucruri. Aparţinea unei trupe de gitani care venea de la Leon şi se ducea la Madrid. o baniţă şi jumătate de căţei de usturoi. Începând din clipa când micuţa Flor deveni tovarăşa noastră. deşi alergă nu-i mai găsi în cale. Henri ne dădu mantia lui pentru a ne înfăşura împreună şi continuarăm să ne căţărăm. pe paie. Aceste ollas pudridas din Castillia sunt feluri de mâncare ce se găsesc greu în restul Europei. începură să cadă picături grele de ploaie. pe motiv că nu era botezată! Veni noaptea. ştia să cânte.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Mulţumesc. care-i explică măreţia Dumnezeului creştinilor. ţinându-ne una de cealaltă. cerul fusese acoperit toată ziua. întâlnise un călugăr. Flor o petrecu într-o claie de fân. părea un haos purpuriu. Linia orizontului. pe unde apărea albastrul închis al cerului. Flor ne spusese că fraţii ei ne vor primi cu caldă ospitalitate şi o răpăială nu-l putea speria pe prietenul meu Henri. Câinii de la ferme lătrau în spatele ei. iar copilaşii o huiduiau. spre asfinţit. care-i smulseră din ureche cerceii de aramă argintată şi colierul de perle false.

astfel încât una o continuă pe cealaltă şi Cana. Gonind din faţa lui norii negri. Luna îşi revărsa din plin lumina ei albă. care ne ascundeau orizontul şi cerul. De ce oare nu ne vestise? — Mai întâi am crezut că erau călători. Aveam înaintea ochilor un mare şi minunat spectacol. replică ea. înconjurată de piscuri dantelate. nu mai zărirăm fantasticile siluete desenate pe cerul roşu-stacojiu. situată între ele. Exact în faţa noastră se deschidea o trecătoare asemănătoare cu aceea prin care trecusem. Cele două drumuri se uneau într-un pas unic. În jurul focului erau aşezaţi bărbaţi şi . — Nu erau doi. ca şi voi. stâncile erau pustii. Ploaia încetase. Taza del diabbillo ne apărea în acest moment ca un abis fără fund. Cât puteai vedea cu ochii. unde mai creşteau. lăsau vâlceaua în umbră şi o făceau să pară teribil de adâncă. era evident produsul vreunei mari convulsiuni a pământului. cum fac aproape toţi nobilii noştri hidalgo. Întreaga noastră atenţie se îndrepta spre catâr. Doar oamenii din popor merg pe drumurile noi. care luminau puternic Cana şi dantelăriile ei. Ne-a explicat că poteca veche. zise el. pe măsură ce ne apropiam de trecători. zise ea. — Nu sunt fraţii tăi? — Cu siguranţă că nu. care făcea sforţări mari să învingă obstacolele drumului. Din această cauză. trecea pe partea de miazănoapte a muntelui Baladron. La ieşirea din defileu. Şi eu o priveam bănuitoare. pe când a noastră cotea din ce în ce mai mult către miazăzi. Parcă erau două gigantice ziduri de apărare. ici şi colo. † Capitolul 4 — Unde Flor face farmece Se înnopta. vântul de nord-vest curăţa firmamentul care devenea din ce în ce mai strălucitor. Nu ne mai gândeam la vagabonzii necunoscuţi ne separau de ei râpe enorme şi defileuri de netrecut. — Erau cu adevărat doi oameni? întrebă din nou Henri. ale cărui vârfuri înalte sunt azvârlite într-o parte şi se pleacă spre Escorial. răspunzând din proprie iniţiativă şi cu anticipaţie gândurilor noastre. Razele lunii. — Nu văd nimic. ci cel puţin zece. spuse Flor încetişor. înaintând spre inima muntelui. — Înarmaţi? — Înarmaţi. Numai de la intrarea noastră în munţi mişcările lor mi-au dat de bănuit. Nu v-am vestit fiindcă acum ne-au luat-o înainte şi au pornit pe un drum unde nu-i mai putem întâlni. Am simţit născându-se în mine o nedesluşită groază pe care răspunsul Florei o sporea. De câteva minute mergeam între pante înalte. ne-am pomenit în faţa unui soi de vale circulară.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Henri privi repede în partea aceea. Căzuse noaptea când un strigăt de bucurie scos de Flor ne anunţă sfârşitul chinurilor noastre. — Nu mai sunt. câteva tufe de pini de munte: era faza el diabbillo (Cana drăcuşorului). Henri o privea pe Flor cu neîncredere. Nu se mai zărea nici o altă misive în afara freamătului stejarilor bătuţi de ploaie. Mergeau pe vechea potecă. mult mai departe de tabăra ţiganilor. numit el paso de la Rapadores. punct central al muntelui Baladron. părăsită fiindcă făcea drumul anevoios. — Şi ne pândesc de multă vreme? — De ieri dimineaţă ne tot dau târcoale. spre apus.

Asta chiar şi în Italia. „Fiţi bineveniţi!” zise omul cu flinta. Am zărit răsărind în spatele lor nişte forme înalte şi întunecate: cinci sau şase oameni. Cercetaşii se opriră. — Prostii! zise omul ridicând din umeri. îl vom apăra pe oaspetele nostru chiar şi împotriva regelui. O auzeam pe Flor care-mi şoptea la ureche: — O să vă salvez pe amin doi. spuse el cu hotărâre. Henri era la pământ şi lupta împotriva unei toropeli care-i paraliza mâinile şi picioarele. cu faţa oacheşă. După care acelaşi staroste porunci să se toarne un fel de licoare într-o cupă de lemn sculptată şi o întinse lui Henri cu mare ceremonie. care dormea în apropierea mea.Era în mijlocul nopţii. La al doilea strigăt se întoarseră din drum şi se aşezară liniştiţi în jurul focului. slabe şi cu trăsături viguroase. Când prietenul meu Henri încetă să mai lupte. Avea la dreapta. Flor ne arătă cum cei doi se târau spre noi. la fel ca şi relieful stâncilor învecinate. Starostele ţiganilor răspunse: — E nevoie de timp şi de distanţă. Pleoapele îngreunate începeau să i se închidă. M-au culcat pe un sac de pânză umplut cu muşchi uscat. Cercul se strânse din nou în jurul focului. cum sar crede de obicei. Ţiganii râdeau pe sub mustaţă în jurul focului. — Ticăloşilor! strigă el. Ţiganul se aşeză în faţa lui. Gitanii din Spania şi. se ridică în faţa rugului. dar doi cercetaşi ţâşniră iute la dreapta şi la stânga. Asta era pentru noi. flinta şi la . Ce bine ar fi fost dacă aş fi vorbit! Ajunsesem aproape în mijlocul văii când un vlăjgan viguros. Am simţit că mi se opreşte inima în loc. în vale. înfăşuraţi în mantii şi ale căror feţe dispăreau complet sub borurile largi ale pălăriilor. — Isprăviţi treaba şi veţi mai căpăta încă pe-atât! zise el. sau lăsaţi-ne pe noi! În acelaşi timp înainta spre Henri. Vă vom da pâine şi sare. atâta vreme cât nu ne vom îndepărta douăsprezece mile.. după care se auzi glasul lui Henri. O ţigancă începu să cânte şi să danseze în interiorul cercului. fiindcă vă aduce sora noastră. lângă el. Flor sărută genunchii starostelui. unindu-se cu flacăra şi fâlfâind basmaua deasupra focului. La treabă. Ce aţi pus în băutură? Voi să se ridice. Trecură zece minute. care zăcea la pământ. O clipă mai târziu. După datina noastră. aspru şi schimbat. În primul moment mi s-a părut că zăresc umbre negre în spatele cerului sclipitor al gitanilor. douăsprezece ore şi douăsprezece mile. nimeni nu poate fi ucis în acelaşi loc şi nici în aceeaşi zi când i-am dat ospitalitate. Focul era încă departe de noi. Am tăcut şi. reflexul alburiu al lunii aluneca pe povârnişurile ude. Unul din oamenii cu mantie aruncă o pungă grea cu aur în mijlocul cercului. Ni se făcu o primire bună. Abia ieşiserăm din defileu când prezenţa noastră a şi fost semnalată. se înroşeau la flăcările jarului. Dar eram prevenită de mirajul muntelui. Henri bău. dar picioarele i se împleticiră şi căzu cu toată greutatea la pământ. n-am mai văzut nimic. Aceştia nu erau ţigani. pe când în apropiere. Aceşti sălbatici au o intuiţie necunoscută nouă.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu femei. apropiindu-ne. De îndată ce ni se făgăduise pâine şi sare. Scoase un strigăt neobişnuit. Chipurile lor. — Atâta vreme cât nu se vor scurge douăsprezece ore. sau voi muri! . care îşi aşeză mâinile pe umerii ei. unde tâlharii nu sunt lei. toate bandele care trăiesc în afara legii în diferite regate ale Europei. am crezut că murise. ţinând în mână o flintă nemaipomenit de lungă. Cel mai sângeros tâlhar îşi respectă oaspetele. ci hiene. N-au încetat să bea şi să fumeze în jurul focului. M-am rugat fierbinte lui Dumnezeu să mor şi eu. Nu am putut recunoaşte glasul acestui om.. în cortul starostelui. Strigă într-o limbă orientală un fel de „cine-i acolo?” şi Flor îi răspunse în aceeaşi limbă. se bucură de o reputaţie meritată în ce priveşte ospitalitatea. Stranie credinţă! Bizară onoare! Toţi ţiganii se strânseră în jurul lui Henri. nu mai aveam să ne temem de nimic. în general.

făcu un efort pentru a se ridica. Mai rămânea fioroasa temniceră. dar Flor îi zise: — Nu vreau! Bătrâna scoase un suspin adânc. Pleoapele starostelui se închiseră. Mina Florei coborî încet de la frunte la stomac şi se opri. se ducea spre rogojina unde dormea starostele. — Două la mână! zise ea. Se culcase de-a curmezişul. Se trezi pe jumătate. — Dormi. O înţepă cu un deget care părea să emită nu ştiu ce fel de fluid misterios. Am văzut pânza cortului mişcându-se între doi ţăruşi. Flor mă privi. încetişor. Era Flor. — Ce-a fost mai greu. Mica mea Flor era o zână. La un moment dat. îmi ţinea prin somn mâna dreaptă într-ale ei. Încetul cu încetul picioarele starostelui se întinseră şi capul său răsturnat atinse pământul. Respiraţia starostelui deveni mai liniştită. Făcu încetişor un pas. păreau că privesc chiar şi în somn. Nu se îndrepta spre mine. Mă gândeam: — Doar o zână adevărată mi-ar putea elibera umărul şi mâna. Mabel? întrebă ea încetişor. răspunse bătrâna. Trupul ei suplu şi delicat trecuse uşor. Îmi făcu un mic semn cu capul. Dar mi se părea că visez. Mâna ei mai coborî o dată. Nu-i era teamă. ochii ei negri triumfau. Nu văzui nimic şi zgomotul încetă. Mă aflam sub supravegherea unei ţigănci bătrâne. influenţa stranie a acestui fluid. Simţeam eu însămi. Nu mi-am putut reţine o uşoară mişcare de surpriză şi temniceră mea se trezi din nou. Se aşeză în faţa lui şi îl privi ţintă o clipă. Părea mort. În jurul cortului domnea o linişte deplină. şi Dumnezeu ştie că nu aveam de gând să dorm. Orologiul cu nisip arăta ora unu noaptea când am auzit un zgomot uşor la intrarea cortului. dintr-o aruncătură de ochi. cu capul pe genunchi. Pleoapele mele voiau să se închidă. apoi seridică din nou. Când ajunse aproape. întinse o singură mână la înălţimea ochilor egiptenei: Am simţit cum bătrâna tresărea pe dinăuntru. La picioarele starostelui sforăia un ţigan ghemuit ca un câine. învăluind-o cu privirea ca un şarpe care vrea să fascineze o pasăre. prin trupul temnicerei mele. — Rămâi trează! îmi porunci Flor ca o regină. alunecă pentru a doua oară peste fruntea ţigăncii şi se întoarse înţepând-o între ochi. Ţiganul sforăia mai departe. Nu ştiam unde îl duseseră pe Henri al meu. Umbrele care începuseră să plutească în jurul ochilor mei dispărură. Îi puse mâna pe frunte în timp ce îl învăluia cu o privire poruncitoare. cu capul pe umărul meu şi. Aveam dreptate. Se apropie încetişor. cu pleoapele pe jumătate deschise. După un sfert de oră şi cealaltă santinelă încetă să se mai plimbe. Flor se aplecă asupra lui şi-i apăsă uşor degetul mare şi arătătorul pe tâmple. s-a făcut! rosti ea doar din buze. apoi doi. Flor stătea dreaptă. între iatagan şi flintă. . După câteva secunde. care. Capul ei era ca de plumb. gravă. La această simplă mişcare ochii bătrânei ţigănci se deschiseră. — Una la mână! zise ea. ridicându-se încetişor. Mâna Florei se ridică. Pentru ea. Când se ridică în picioare. Temniceră adormi la loc.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu stânga iataganul. — Da. Două sau trei minute Flor rămase nemişcată cu un deget pe buze. După două sau trei minute se apropie iar şi făcu un fel de mişcare bruscă de stropire deasupra capului bătrânei. dorm. având pe lângă mine funcţia de temniceră. Întâi am crezut că asist la o comedie. Asta nu era totul: auzeam afară pasul măsurat a doi paznici. Tot trupul bătrânei se moleşi. bombănind. O simţeam mai greoaie. Numai că îndată după aceea am auzit doar paşii unei singure santinele. M-am întors să văd. Flor luă mai multe precauţii. poruncitoare. apoi ivindu-se un obraz vesel şi zâmbitor. ca o precauţie în plus. La lumina opaiţului îi vedeam ochii. Ochii ei sclipeau ca două jerbe de scântei.

somn de moarte şi culcat pe pământul umed. Doarme. adăugă ea. Flor îmi spuse să dezleg trei căluţi de munte care păşteau crengile mai joase ale copacilor. Şi. În numele Domnului. Trei trepte tăiate în granit duceau la intrarea cavoului. Îl vei iubi şi mai mult! — Trezeşte-l! Trezeşte-l! strigai eu. pe bietul meu prieten! Ne-am dus la nord de tabără . — Aici nu pot face vrăji. — Mai trăieşte? întrebă Flor. Nimic! Flor era în spatele nostru. M-am năpustit spre el. după ce puse opaiţul pe pământ. aruncă într-o parte capul bătrânei Mabel. fiindcă şi eu şi voi ne riscăm viaţa! Îşi ridică fusta cu volane şi trase din juponul ei. un mic pumnal cu mâner din corn de animal. Mi-a fost teamă că se va trezi. fără să-i pese de nimic. închis de o lespede mare. Flor luase în mână opaiţul pe care îl acoperea cu poala pelerinei. Ieşirăm din cort. Bărbatul are capul sprijinit de oasele lui Hadji. — La miazăzi de tabără. — Aud zise ţiganca.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Înainte de a veni la tabără. Licărirea opaiţului ni-l arătă pe Henri în spatele lespedei. — Descalţă-l! comandă ea. — Îl iubeşti mult. Ridică o piatră. Îmi arătă în depărtare un al doilea cort şi zise: — Acolo sunt creştinii. — Să ne grăbim. se afla un cerc de ţigani adormiţi. Mâna îmi tremură atât de tare. Aceia care voiau să-l ucidă pe Henri. Bătrâna rămase acolo ca un morman. — Repede! Repede! repeta Flor. — Şi cum să-l trezesc? — Ai pumnalul. zise Flor. Am văzut cu uimire că avea ochii deschişi. pe care am dat-o la o parte trudindu-ne din răsputeri. Apoi repetă: Mă auzi. Aurore. mi-am încolăcit braţele în jurul gâtului lui Henri şi l-am strigat. îngreunat bucăţile de plumb cusute în tiv. Flor luase câteva fire din părul meu şi al lui Henri pentru a le pune într-un medalion mic pe care-l purta la gât. Din toţi porii mei ieşi o sudoare rece. . E un mormânt. M-am supus maşinal. adăugă Flor. Îl caut. care căzu pe sacul umplut cu muşchi. Prima crăpătură între stânci. care începea să se stingă. Mabel? Vreau să ştiu unde se află. Ne-am îndreptat întracolo. răspunse Mabel. cufundat într-un.în timp ce mergeam. — Vino! îmi zise Flor. — Vreau să merg la mormântul ăsta. încât nu puteam desface curelele. repetă bătrâna. Henri purta sandale cu jambiere. Ţiganii nu se folosesc niciodată de catâri. Unde-i oare? Într-o peşteră? Într-o hrubă? I-au scos mantia şi tunica! Ah! se întrerupse ea întorcându-se. pe jumătate despuiat. coboară trei trepte. trezeşte-l! Flor luă mâinile lui Henri. Trăieşte. — Şi mormântul unde se află? — La miazănoapte de tabără. îmi zise ea. În jurul focului. Văd unde se află. Va dormi până când fierul roşu îi va atinge căuşul palmelor şi talpa picioarelor. pentru a-mi dovedi că doarme adânc. Bătrâna se agită şi bombănea. cu capul sprijinit de un schelet. — Fierul roşu! repetai fără să înţeleg. A băut din licoarea ţigăncilor din Scoţia. spuse ea. Deschise medalionul şi puse părul lui Henri în mâna inertă a bătrânei: — Vreau să ştiu unde e. S-au împlinit doi ani de când l-au înmormântat aici pe bătrânul Hadji. După câţiva paşi am găsit crăpătura dintre cele două stânci. Flor o lovi tare cu piciorul.

T. Ne-a zâmbit amândurora în parte cu buze palide. amestecată cu o anumită cantitate de tutun distilat şi cu extract de mac sălbatic. începurăm să urcăm ultimele vârfuri ale muntelui Baladron. deoarece stabilisem ca Flor să rămână cu noi. Henri începu să zâmbească şi îi zise: — Drăguţă pasăre. zicea Flor pândind trezirea. Lucrurile au mers bine timp de o lună. — Îi datoram acest lucru tânărului senior. Eu plângeam.Într-o lună am fi devenit o pereche. — La talpa picioarelor! strigă Flor. deoarece cunoştea locurile.) (N. Stăteam de vorbă. buzele mele erau lipite de fruntea lui. Crestăturile cu fierul roşu fără cântecul ţigăncii (după cum spune Flor) nu ar da nici un rezultat. Doar pentru că sunt franţuzoaică. La răsăritul soarelui ne aflam în faţa Escorialului. Fără mine n-aţi fi apucat pe drumul ăsta. dar când îi propuneam să reia viaţa de altădată. dragă mamă. Era pioasă în felul ei şi din toată inima. în mijlocul unui grup de oameni din popor. Licoarea vrăjitoarelor din Scoţia este făcută din sucul unei tuci roşietice şi creţe. A plecat promiţând că se va înapoia. Când Henri deschise ochii. ai întârziat să-ţi iei zborul. îţi spun ce am văzut. Flor venea dimineaţa. 16 Lăptucă pitică (spân. nu regret la Paris clima plăcută din Spania. Am auzit un sfârâit: era pumnalul înroşit care cresta căuşul mâinii lui Henri. Eu v-am atras în această capcană. dragă mamă.) . Sărmana mea Flor. i-au venit lacrimile în ochi. Seara ajunserăm în capitala Spaniei. Nu mai eram nevoiaşi. Vârful pumnalului tăie din nou flacăra opaiţului. îşi recăpătă aerul serios şi calm. apoi le ghicea trecătorilor. Vai! Seară am văzut-o în Piaza Santa. sau mai bine zis Maria de la Santa-Cruz. Iată aşadar prietenul pe care mi l-au ales. vei avea o soră. Flor a dorit să fie instruită în religia creştină. Am fost foarte fericită. draga mea Aurore. Henri îmi zise: Mica mea Aurore. Henri se şi ridicase în picioare. La răsăritul soarelui trebuie să ajungem peste munte. E un narcotic fulgerător. Privi în jur cu un aer rătăcit. nu putea să le dea ceea ce nu avea deloc. Apoi înţepă picioarele lui Henri.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu În timpul acesta înroşea vârful pumnalului mic la flacăra opaiţului. Nu se mai putea înapoia la fraţii ei după cele întâmplate. Când ochii îi căzură pe scheletul bătrânului Hadji. Flor trecu în faţă. dar armurierii inteligenţi îi apreciau abilitatea. pe care spaniolii o numesc Lechuga pequena16. Henri nu făcu nici o mişcare. Locuiam în spatele vestitei Căile Real. Sub clarul de lună. Într-o bună dimineaţă o văzurăm îmbrăcată cu rochia ei veche de ţigancă. A fost botezată şi a luat prima împărtăşanie împreună cu mine la capelă minorilor. fiindcă o iubeam pe mica mea Flor o iubeam din toată inima! Când m-a îmbrăţişat. voiau un alt fel de smerenie. Flor începu să cânte în limba ei necunoscută. pe o stradă mică şi modestă. Oh! Oh! zise el. Dansa în sunetul unei tamburine. care dădea spre mai multe grădini frumoase şi vaste. Regretă că nu mai stă împreună cu mine. dar călugăriţele de care depindea. înfierbânta din nou pumnalul şi crestă a doua mână. În ce priveşte modul de a pune capăt acestui somn care se aseamănă cu moartea. copila asta nu-i prietena ce-ţi trebuie. Şi ţie de asemenea. Căluţii ne aşteptau la intrarea crăpăturii dintre stânci. Apoi. dragă mamă. Henri îşi făcuse loc printre cei mai buni sculptori de ornamente în metal din Madrid. Fără voi aş fi murit de foame. A fost o perioadă de linişte şi de fericire. Buzele lui se crispară. o lua la fugă râzând. Odată Henri îmi spuse: — Aurore. în calitatea ei de convertită. Nu avea încă renumele care i-ar fi îngăduit să facă avere cu uşurinţă. Repede! Repede! Cele patru crestături trebuie făcute în acelaşi timp. ca ghid. Hai să pornim! strigă Flor.

Apoi încă două numere. căci aveam să încerc curând cea mai mare durere din viaţă. Nu-i aşa că în acest fel trebuie să iubeşti. Am făcut rău. Îmi amintesc de toate astea. Trebuie să-ţi spun. nu mă puteam reţine totuşi să-i cad în braţe. † Capitolul 5 — Unde Aurore se ocupa de un mic marchiz Vreau să termin repede peripeţiile acestei liste. Eram mai indiferente una faţă de cealaltă.Paris. Biroul era închis.Neapole. Vai! dragă mamă doream atât de mult să ştiu de ce mă părăsea prietenul Henri. Saldagne . Căpitanul Lorrain . 3. Nu ştiam din ce cauză. prietenul meu. 2. Pinto .Torino. plecând din Pamplona. îmi vorbise. îmi răspunse: Iată-mă . Urma să viziteze Germania şi Italia. dragă mamă. un lucru petrecut cu puţin înaintea plecării prietenului meu. Şi motivele călătoriei erau de asemenea o taină pentru mine. Când Henri.Morlaix. dragă mamă. 6. În schimb se aflau două nume noi care înlocuiau locurile albe. Într-o zi. se afla un fel de listă. îţi aminteşti. scrisă de curând. Duhovnicul meu.Glasgow. inima mea i se supuse. căruia i-am cerut să-mi explice cuvântul.Nurenberg. rostise aceste cuvinte în clipa când se năpustise asupra răpitorilor mei: „Iatămă!” Plicul purta o a treia pecete.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Nu ştiu ce s-a întâmplat. Alături de pachet. dragă mamă? alergase după mine la Venasque. doi ani. Multe nume erau şterse. dragă mamă? Biata Flor! Când o vedeam. 4. Pe tăblia biroului se afla un pachet de hârtii într-un plic îngălbenit de vreme. obrazul îi străluci de bucurie. după doi ani. Nu cunoşteam nici un nume. Lista era astfel făcută: 1. Când Henri se înapoie din călătorie. Lista nu m-a făcut să aflu altceva decât nişte nume şi adrese. Mai văzusem odată aceste hârtii. Joel de Jugan . un birou ale cărui chei le luă cu sine totdeauna. am revăzut lista. care nu avau nume: numerele opt şi nouă. Numai graniţele Franţei îi erau închise. Când îl găsi neatins. dar am citit-o. 7. încetează să-mi placă. Faenza . când plecase de dimineaţă după obicei. El Matador . Ştiam că Henri aduna o mică avere pentru a întreprinde o călătorie.Paris. care mă trezeam în fiecare dimineaţă cu sărutul lui de tată! Eu care n-am stat măcar o zi întreagă fără să-l văd! Când mă gândesc la aceşti doi ani mi se par mai îndelungaţi decât restul vieţii mele. Fără îndoială. numele celor pe care a putut să-i întâlnească. prietenul meu. dragă mamă. foarte multă vreme fără să-l văd! Doi ani. 5. Henri era nevoit să mă părăsească şi urma să rămân singură multă vreme. Pentru a-şi recăpăta acest pachet preţios. dar Flor venea din ce în ce mai rar. . pe al cărui plic nu era scris nimic. am intrat să fac ordine în camera lui. În ziua când am fugit din casă de pe malul râului Arga. care părea să fi aparţinut unei capele sau unei biserici. De plic atârnau două sigilii cu blazon şi un cuvânt latin ca deviză: Adsum. — Când Henri. Lucrurile şi oamenii pe care nu-i iubeşte. Henri trebuia să-i vadă în călătoria lui. Henri se înapoiase la fermă. înţelegi asta? Eu. Staupitz .

Numărul 2. Staupitz. mai ales pe tine! Ei bine! Ţi-ar displăcea să am afecţiune pentru prima mea prietenă. Prietenul meu se schimbase. Nu mai ştiam nici să cânt. Ah! Când s-a înapoiat. Nu bănuisem niciodată că pot încerca atâta fericire auzind că ţi se spune: eşti frumoasă! Henri nu mi-o spusese până acum. Nu în felul ăsta te iubesc. Nu o văzusem pe mica mea Flor nici măcar o singură dată cât timp am stat la mănăstire. Aminteşte-ţi că sunt lucruri care îndepărtează de tine pe aceia care ar trebui să-i iubeşti. Ce a făcut în aceşti doi ani şi de ce purtarea lui a fost întotdeauna un mister pentru mine? Două secole. fiindcă am văzut-o câteva zile mai târziu cântând şi dansând în Piaza Santa. dragă mamă. sunt sigură! Eram retrasă la o mănăstire. În ce-l priveşte pe nepotul ei. eram o domnişoară. îmi zise el. iar Joël de Jugan de asemenea. Jean-Marie. JeanMarie. Mi s-a spus că părăsise Madridul. M-am plâns lui Henri. probabil o fi cunoscut-o pe mama mea! De câte ori n-am încercat să aflu! Dar Françoise care vorbeşte de obicei cu plăcere. amândoi la Paris. Totul era mult schimbat. devenea mută din clipa când abordam anumite subiecte. că Françoise Berrichon era vreo fostă slujnică a familiei mele. e mai tânăr ca mine şi nu ştie nimic. M-am gândit imediat. Aceste cinci ştersături erau făcute cu cerneală roşie. Am stat doi ani fără să-l văd. recunoştinţă pentru aceea care ne-a salvat dintr-o mare primejdie? Nu cred asta. să-i spun cât de fericită eram! După primul sărut mă privi. dar nu mă puteau consola. sunt lucruri pe care nu trebuie să le ştiu. iar la numărul 9 Gonzague. ca şi El Matador. . I-am mulţumit lui Dumnezeu din toată inima. care mi-a spus: — Au făcut rău că te-au înşelat. şi nu-mi trecea prin minte că te voi regăsi atât de frumoasă. — Iată-te mare. şi această părere s-a întărit în mine. Toată veselia îmi pierise odată cu plecarea prietenului meu. căci faţă de mine au fost de o discreţie neînduplecată. Se părea că de acum înainte exista o barieră între noi. Françoise Berrichon. nici să zâmbesc. bătrâna Françoise zise: — Îi seamănă! Cu cine semăn? Fără îndoială. eram domnişoară. Acest lung martiriu se sfârşise! Tatăl meu iubit. Aveam şaisprezece sau şaptesprezece ani când îmi spuse asta. Dacă m-ar despărţi de el acum. prietenul meu. avea o bară groasă. Şi-apoi. două lungi secole! Nu ştiu cum am putut trăi atâtea zile fără prietenul meu. Prietenul meu exagerează severitatea ta. Eram aşadar frumoasă! Mă găsea frumoasă! Frumuseţea este un dar al lui Dumnezeu. şi nepotul ei. Îndată ce am fost liberă. căpitanul Lorrain. te voi iubi atât de mult! Mângâierile mele îţi vor lăsa oare vremea să fii severă? Aşadar. Bătrâna Françoise îmi ţinea o companie devotată. Pe cine trebuie să iubesc? Mai întâi pe tine. Eşti mai mult bună decât mândră. Aurore. Micul Jean-Marie putea trece drept pajul meu. Henri şi cu mine nu mai puteam locui singuri. am fost răsplătită pentru suferinţa mea. Eram servită. Numele lui Faënza şi Saldagne erau neatinse. Când m-a văzut. Aurore. Am ieşit din mănăstire în aceeaşi zi şi ne-am înapoiat la vechea noastră locuinţă. Probabil l-o fi cunoscut pe tatăl meu. Purtarea lui nu mai era aceeaşi. dragă mamă. am cerut să fie căutată. Nu era adevărat. Pinto la fel. protectorul meu mi-era înapoiat şi nu aveam cuvinte. era şters. şi am fost tare mirată de expresia pe care o căpăta obrazul lui. aş muri. Călugăriţele au fost bune cu mine. La numărul 8 era scris numele Peyrolles. Eram mai puţin singură decât altădată. Am găsit acasă o bătrână femeie cumsecade.. Au făcut bine să împiedice o apropiere de acest biet copil. Îl simţeam întotdeauna rece şi uneori trist. Eram departe de a fi fericită.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Numărul 1. dragă mamă.

dar. dacă Henri n-ar fi fost pe acest pământ. Cea mai mare şi mai frumoasă aparţinea fostului palat al Ducelui d'Ossuna. Când pe o bancă. spărgând felinare. o voi da iubitei.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu După cum ţi-am spus. Sălile goale se umplură de mobile somptuoase. o voi da unui prieten. Saldagne. şi avea o înfăţişare atât de plăcută! Părul mare. Henri ceru să se bată în cuie jaluzelele de la ferestrele mele. curiozitatea mea a sporit. a doua este împodobită cu diamante. Micul meu gentilom era întradevăr marchizul de Chaverny. bogat. că după această oprelişte. Trăiam în belşug. personal al regentului. Peyrolles şi Gonzague. În acelaşi timp. Avea în jurul lui o curte. Prietenii lui erau tineri nebuni. Printre ei era unul care abia împlinise optsprezece ani. doar dacă faima lui nu era decât o calomnie deplorabilă. Micul gentilom era exact opusul domnului marchiz de Chaverny. Micul Jean-Marie venea în fiecare dimineaţă să-mi povestească ce se spunea în cartier. . Bănuiam că suferă şi se consolează muncind. sărind peste balcoane. m-a uimit. prinţ de Gonzague. Nu era greu să capeţi informaţii despre prinţul de Gonzague: toată lumea vorbea despre el. — Aurore. nu o voi da decât Regelui!” Trecură câteva luni. M-am gândit că prietenul meu Henri trebuie să fie prietenul acestui mare senior şi aproape că mă aşteptam să-i văd. Drăcuşorul.încăperea mea dădea spre grădinile imense de după Căile Real. Eram curioasă. diavolul! Cred că l-aş fi putut iubi. buze neacoperite de mustaţă. ucis în duel de domnul de Favas. Era un adolescent studios. Era cel mai grozav dintre toţi. Acest heruvim tulbura toate inimile domnişoarelor din Madrid. favoritul lui Filip al V-lea. Îţi mărturisesc. dărâmând porţi şi luând la bătaie tutorii geloşi. gentilom al reginei.. te rog să nu te arăţi acelora care vor veni să se plimbe prin grădină. un diavol! Se numea marchizul de Chaverny. a treia este de oţel lustruit. ca orice singuratică. dacă Cincelador a cizelat-o. Într-o zi am văzut ridicându-se jaluzelele închise. Acel Chaverny nu s-ar fi ostenit să poarte o carte în mână! Era ceva ciudat. Se spunea despre el că era neviciat şi trandafiriu ca o fată.. cu mersul cam de femeie. prinţul azvârlea milioane pe fereastră. Ducele de Medina-Sidonia. când culcat pe iarbă. Venea la Madrid pentru o misiune secretă. . Într-un fel. micul meu marchiz avea aproape totdeauna o carte în mână. A doua zi. iar draperii minunate fluturau la ferestre. care făceau la Madrid escapade nocturne. Palatul avea un oaspete. Cel care venea să ocupe palatul Ossuna se numea Philippe de Mantcue. De la moartea stăpânului. aproape în lux. o explicaţie cu Henri era un lucru imposibil. un tânăr gentilom cu înfăţişare elegantă. spusese: „Am trei săbii: primă este de aur. Am vrut să-i ştiu numele. armurierii din Madrid îl puneau pe Cincelador la licitaţie. Micul meu gentilom părea atât de cumpătat şi de modest! Se plimba în primele ore ale dimineţii. dar care nu putea fi acel drăcuşor de Chaverny. Dar nu s-a putut apăra de această faimă. Ultimul dintre cele patru: Faenza. Chaverny ar fi trebuit să se scoale târziu după ce petrecuse noaptea în chefuri. Gonzague! Am văzut acest nume pe lista prietenului meu Henri. I se cerea ajutor din toate părţile. Era unul dintre cei mai bogaţi oameni din Franţa şi prieten. prinţul avea iubite frumoase. când mergând gânditor cu capul înclinat. Prinţul era frumos. dragă mamă. Henri băgă de seamă şi deveni nefericit. Prin crăpăturile jaluzelelor mele vedeam uneori sub umbrarele frumoasei grădini a ducelui Ossuna. ochi glumeţi că ai fetelor. palatul era pustiu. Or. Era tratat ca ambasador. îmi zise el. Henri îşi păstrează secretul chiar faţă de mine. Când l-am aflat. pe o frunte albă. grădina părăsită se umplu de flori proaspete. Era al doilea din cele două nume înscrise în timpul călătoriei. Am devenit tristă. dragă mamă.

Trebuia să vină şi clipa asta! Dumnezeu să aibă milă de mine! Am înţeles doar că l-am jignit. Se opri deodată pentru a mă privi din nou. iartă-mă. I-am răspuns: — Am făcut oare vreo crimă de sunt obligată să mă ascund astfel totdeauna? — Ah! făcu el acoperindu-şi obrazul cu amândouă mâinile. prietene? întrebai încetişor. Deodată am auzit că se vorbea încetişor în străduţă. se plimba cu paşi mari prin încăpere: — Aurore. — Henri. Îşi reluă plimbarea. dar m-am stăpânit. n-a mai părăsit grădina. ci pentru tine. Cred că vântul a ridicat din întâmplare un colţ al jaluzelelor mele. prietene. Sunt vărul domnului prinţ de Gonzague! La acest cuvânt. Acesta era adevărul. Dar gândul la Henri m-a oprit. O dată l-am văzut venind cu o ţeavă în mână: a ochit cu multă îndemânare în jaluzele şi mi-a trimis un bileţel prin deschizătură. fiindcă m-a văzut şi. încât nu m-am putut opri să strig: — Henri! Henri! E un copil! Henri lăsă îndată sabia în jos. Henri întârzia: îl aşteptam.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Un tânăr cumsecade. sabia lui Henri părea că sare singură din teacă. cu toate că ar fi fost o faptă bună. apoi lam văzut ştergându-şi pleoapele. în loc să-mi răspundă. dragă mamă! Voia să mă ia în căsătorie şi-mi spunea că astfel aş smulge un suflet din infern. Balconul dădea spre stradă mare şi spre străduţa întunecoasă. . Ţi-ar fi greu să părăseşti Madridul? — Cu tine? întrebai. dragă mamă. desigur de lacrimi. Mi-a fost foarte greu să mă reţin de a-i răspunde. Inima mi s-a strâns. nu sunt tatăl tău. Adăugă. mă întrebă şi el: — Îl cunoşti pe acest gentilom? — Nu. Ah!. din clipa aceea. Dacă ai şti ce mi-a scris. Te văd trist. Apoi se aşeză lângă mine. Lacrimile mi-au inundat obrazul. Henri. Eram jignită. cu un aer îndrăzneţ. l-am ferit de multe nebunii! în grădină era blând ca un mic sfânt. Aurore? strigă el ridicându-şi spre mine privirea scânteietoare. vreau un singur lucru pe lumea asta: fericirea ta. Aurore. Henri reluă după o scurtă tăcere: — Aurore. M-am întors. Dar Henri tăcu. — Ştiţi cu cine vorbiţi. nu-l cunosc. Îndrăznea uneori cel mult să sărute o floare culeasă din grădină şi s-o arunce apoi în direcţia ferestrei mele. exclamai. În loc să-mi vorbească. — Cu mine. te-am rugat să ţii jaluzelele închise. Obrazul îi era răvăşit. Credeam că va vorbi şi eram gata să-l ascult. — Supărarea ce ţi-am făcut-o. cu ochii aţintiţi spre jaluzelele mele. — Vorbeşte sincer şi nu-ţi fie teamă de nimic. prietene? întrebă mândru Chaverny. îmi zise în cele din urmă. înflăcărat şi generos. Îl vedeam ştergându-şi năduşeala de pe frunte. Marchizul de Chaverny mă salută şi l-am auzit spunând: — Ne vom mai vedea? Abia l-am recunoscut pe Henri când s-a înapoiat o clipă mai târziu. Fără îndoială. un suflet distrus de aceia care îi rătăciseră căile tinereţii. poate că am greşit. Lupta mi se părea atât de disproporţionată. Sărmanul marchiz a aşteptat multă vreme. zise el. Am zărit două umbre de-a lungul zidului: Henri şi micul marchiz. dar nobil încă. — E vremea! murmură el. nu fără o oarecare nuanţă de amărăciune în glas: — Nu pentru mine. Chaverny scoase la rândul lui sabia şi se puse în gardă. În seara aceleiaşi zile mă aflam în balconul turnului mic în spirală care ne străjuia casa la colţul cu Căile Real. şi n-am dat nici un semn de viaţă. — Ce te frământă. iartă-mă! — Şi ce ar trebui să-ţi iert. Curând se vorbi mai tare. Ştiam de mult.

nici într-un caz pentru mine. nu mă va iubi niciodată! Totuşi. agăţaţi ca o perdea vineţie în spatele lanţului Pirineilor. Ieşi. i-am lăsat pe Françoise şi pe Jean-Marie într-un cătun pe malul Clarabidei. chiar dacă aş trăi o sută de ani. strălucitoarea dantelă a piscurilor. de unde trebuia să pornim pe mare şi să reţinem loc de trecere către Ostende. Vârfurile înzăpezite pe care le traversasem în ajun conturau în zare. dar fără ceaţă. Henri avea nevoie să facă un ocol prin Franţa. Henri şi cu mine. — Desigur faci asta pentru mine. rece. ştie să se stăpânească. nu pentru el. Domnul prinţ de Gonzague dădea o mare recepţie în noaptea aceea. către bizara ridicătură de teren numită în acel loc le Hachaz şi care serveşte de temelie sumbrei fortăreţe.. ştii acest lucru. Şi. Oh! Cât de mult aş avea nevoie de inima ta. Mă îndrăgea ca şi cum aş fi fost fata lui. zise el cu stânjeneala. — Dar. acest tânăr?. . Dar timpul mi s-a părut îndelungat. să traversăm Pirineii şi să coborâm la Bayonne. nu m-am expus nici unei primejdii. Trebuia să iau poştalionul cu Françoise.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Unde te vei duce.. Au trecut abia câteva luni de când am plecat din Madrid. Nu mi s-a întâmplat nimic şi. n-aş fi avut să-ţi spun nimic. De ieri. Mergea în linie dreaptă spre Saragosa. Am crezut că emoţia îl va înflăcăra.. dacă vrei. plecăm. De la Madrid la Saragosa nu s-a petrecut nici un incident. şi nu pentru tine? strigai eu cu o veritabilă furie. tristă. I-am văzut ochii umeziţi. dragă mamă: oare sunt alinate cele ce suferă şi pot găsi refugiu în petreceri? Îţi vorbesc acum de lucruri foarte recente. O. Drumul nostru era dinainte stabilit. Se întâmpla ceva între prietenul meu şi mine. răspunsei încetişor privindu-l drept în ochi. La drept vorbind. grădina Ossuna se lumină. spunând cu o adevărată bunătate paternă: — Deoarece nu ai nimic împotrivă. Iubesc Madridul fiindcă eşti şi tu aici. Îmi zise: — Nu regreţi nimic. Îmi sărută mâna. Spune-mi. îmi voi aminti de tulburarea pe care acest loc a stârnit-o în sufletul meu. — Ah! îmi spuneam. — Te iert. Braţele lui se sforţau să nu se destindă. îmi trecu în gând că plăcerile acestei lumi strălucitoare mă face să-mi uit tristeţea. voi merge cu plăcere. încercăm să ne înşelăm singuri. I-am pus mâna pe gură râzând. ca de acolo să ajungem la frontiera franceză. acoperite de chiciură. între Lux şi Bagnères-de-Luchon. pe când orchestra începea să cânte sub portocalii mari din grădina palatului. Mi-a sărutat a doua oară mâna. Henri galopa alături de portieră. Nu mă iubeşte. vom pleca chiar în seara asta. să-i spun tot ce simt. dragă mamă. Voi muri tânără. La fel de la Saragosa la graniţă. pe cerul întunecat. Am izbucnit în plâns. Ne-am îndreptat călare. fără vizita pe care am făcut-o la vechiul castel Caylus. Plecarea a fost fixată pentru ora zece seara. Era bogat. Henri trebuia să ne escorteze împreună cu patru însoţitori. Henri voia să stea de vorbă cu un preot bătrln numit dom Bernard şi care fusese capelan la Caylus sub ultimul senior cu acest nume. Aurore? — Regret prietenia de altădată. Cei patru însoţitori rămaseră în cealaltă parte a Pirineilor. După ce am trecut graniţa. fără să-ţi pot explica de ce. prietene. dragă mamă! Am plecat la ora stabilită. Mă iubeşte pentru mine.. îl întrerupsei dar nu mai adăuga nici un cuvânt şi. Pe când îmi pregăteam valizele. răspunse el plecând. Aurore. — Pentru tine. această vizită a fost una dintre paginile cele mai emoţionante din viaţa mea. Un soare palid strălucea şi înălbea mai mult vârfurile dinspre răsărit. Dar e tare. Vântul bătea dinspre apus şi aducea încet nori mari. totuşi. Dar. după ce am trecut munţii. Trebuia să se oprească în valea Louronulud. Era o dimineaţă de februarie.

Se spune că ultimul senior. împins de cerul neguros dinspre răsărit. din cauza ferăstruicii pe care au găsit-o deschisă. negre ca cerneala. mormăind aceste cuvinte stranii: — Am răsucit cheia în broască de două ori şi am închis obloanele ferestrelor. — Poate. Judecătorii au zis că bătrânul marchiz avusese dreptate. cum mă urmăreşte acest nume de câtăva vreme! Bătrânul i-a spus lui Henri că don Bernard. da. stătea acolo ca o santinelă şi pândea călătorul ce trecea prin vale. Îţi dai seama. aşezată într-o nişă. Era mai bine să nu vedem nimic dintre cele ce se întâmplau. care se deschidea chiar spre şanţ. acest castel feudal. Se văd doar ruinele unei pasarele din lemn. . ascunse astăzi de coroană roşietică sau aurie făcută din mixandre şi din tufele enorme de gura-leului. În casa cea mai apropiată de şanţuri şi de ruinele podului. pironind asupra lui Henri o privire plină de neîncredere. dragă mamă. îi zise el pe neaşteptate. zise: — Oh! Oh! Oare aţi fost şi dumneavoastră? Mi-a trecut un fior prin tot trupul. Ţinutul e plin de legende. Ne-am aşezat pe două scăunele în faţa unei mese amărâte de lemn de fag şi o femeie de vreo patruzeci sau patruzeci şi cinci de ani veni să ne servească. Justiţia vine.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Vedeam cum se înalţă în faţa noastră. vin o mulţime de judecători. Nu ne-a lăsat să vedem interiorul castelului. cumătră. Ultimele lui case aproape sunt lipite de şanţurile castelului feudal. turnurile îşi sumeţeau crenelurile ameninţătoare. replică Henri. castelul Caylus-Tarrides. despre care ţi-am povestit. Apoi. Acum. fostul capelan de la Caylus. — Câţi morţi au fost găsiţi a doua zi în şanţ? întrebă Henri. aşezat pe un piedestal uriaş. podul nu mai există. Ne-a spus că actualul stăpân n-a mai venit peacolo de şaisprezece ani. Arăta cu degetul o fereastră joasă. Stejarii nu creşteau în turnurile crăpate. au venit să cerceteze. — Cumătră. Ne-am dus să prânzim în cătunul Tarrides. În acest castel. Voi plăti pentru asta. Puii de şoim muţi şi barbacanele tăcute prindeau glas pe atunci. socotindu-l şi pe tânărul senior. care ducea pe vremuri la podul mobil. căruia i se spunea Caylus-Verrou. şi alţii. Este vorba de prinţul Philippe de Gonzague. ginerele şi alţii. Zidurile de apărare nu purtau mantia glacială de iederă umedă. ale cărei grinzi roase de carii atârna în şanţ. Am ajuns la podişul Hachaz pe un drum îngust şi întortocheat. Are ca paznic un bătrân scârbos care bombăne şi este pe jumătate surd. nimeni n-a putut fi vreodată fericit. La capul podului se află o Fecioară mică. dar o curiozitate de neînvins mă ţinea încordată. şi aproape orb. dar îşi schimbă părerea. Acum castelul Caylus nu mai e locuit. acest domeniu criminal şi jefuitor. sub stâlpii putrezi ai podului. — Şi cine a venit să ancheteze? — Bailivul din Argeles şi judecătorul care se ocupă cu cercetarea crimelor din Tarbes. Mă gândeam că ne vom înapoia în vale. fiica. Sunt lucruri pe care doresc să le ştiu. dar asta nu te priveşte. Henri o privi cu atenţie. şi mi-am dat seama curând că acest loc îi amintea prietenului meu de întâmplări tragice şi emoţionante. şi-a ucis cele două soţii. colos negru de granit. era un han. în vremurile de altădată. — Şapte. Ea adună de pe jos cana. Da. Dar n-a fost aşa. a murit de câţiva ani. Strămoşii lui au făcut aceleaşi lucruri înaintea lui. Ai putea căuta multă vreme până să găseşti un edificiu care să vorbească mai elocvent despre lugubrele splendori ale trecutului. erai aici în noaptea crimei? Ea scăpă cana de vin din mină. La vederea lor îţi vin în minte o mie de lucruri melancolice sau îngrozitoare.

Henri întrebă: — Ce s-a întâmplat cu copilul? Şi cumătra răspunse: — A murit! † Capitolul 6 — Cât se pune masa Pe fundul şanţurilor era o pajişte. în locul ăsta a aşezat copilul tânărul senior. Saint-Magloire era feuda lui Lorraine. Dar de ce? Bătrâna răspunse singură la această întrebare ce mi-o puneam: — Fiindcă. rolul nostru este să căutăm fără încetare. să ne ridicăm şi mai curajoase. Henri întrebă: — Ce s-a făcut cu trupul lui? — După cum am auzit. Asemenea lucruri dădeau frâu liber imaginaţiei mele. în locul ăsta. Dar. Henri făcu la fel. capela veche a castelului Caylus îşi arăta vârful ascuţit şi dantelat al turnului. aici trebuie să fie. pe care o ţinea în mâna ca un baston. dincolo de arcadă ruptă a podului de lemn. La dreapta. povestită în câteva cuvinte. În cele din urmă indică cu degetul locul unde stăteam în picioare şi exclamă: — Aici. acel copil erai tu!” Inima îmi bătu şi mai tare. trasa linii în iarbă. Fără îndoială că în acest loc cei doi îndrăgostiţi şi-au dat întâlnire. să nu ne plictisim de misiunea noastră ingrată şi dificilă. deasupra zidului de apărare. Părea uneori că reuşeşte să se orienteze. aici am găsit trupul tânărului senior. M-am dat înapoi.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Am înţeles că oamenii de lege l-au acuzat pe tânărul senior defunct că ar fi vrut să intre pe această cale în castel. Clipa asta înseamnă moartea. se vedea coborând marginea gropii care descoperea sătucul Tarrides şi primii arbori bătrâni din pădurea Ens. Plăti şi ieşirăm din han. Sabia. — Ah! exclamai. — Da. Nu-mi puteam desprinde ochii de pe ea. zise ea arătând stâlpul care sprijinea podul înspre zidul de apărare. Henri îşi purta privirea melancolică asupra peisajului. — Da. gândi cu glas tare Henri. tânăra noastră domnişoară era bogată. Era şi un copil! Privirea pe care Henri o îndreptă spre mine a fost nemaipomenită şi nici până acum nu o pot defini. Eu însă văd în acest instinct ceva providenţial şi teribil de mişcător! Ei bine. înfiorată din cap până în picioare. Prin faţa uşii era o potecă ce ducea la şanţuri. da. l-au dus la Paris pentru a fi înmormântat la cimitirul SaintMagloire. Dacă obstacolul pe care l-am ridicat pe jumătate cade şi ne doboară. — Aici. Din punctul unde ne aflam. până în clipa când ne cuprinde disperarea. Câte speranţe înşelate înainte de sosirea acestei clipe! Câte himere! Câte decepţii! Privirea lui Henri părea să-mi spună: „Aurore. Îmi petreceam viaţa căutând în zadar cheia tuturor enigmelor din jurul meu. Buzele i se mişcau ca şi cum îşi vorbea. Mamă. îndată după aceea. cumătra venea în urma noastră. . mulţi îşi bat joc cu uşurinţă de sărmanele orfane care văd peste tot un semn al originii lor. Am luat-o pe acolo. Fereastra joasă mă fascină. zise cumătra. Începui să privesc cu alţi ochi castelul vechi. Am împins farfuria de lemn care îmi fusese aşezată în faţa mea. termină ea. Adeseori cele mai nevinovate cuvinte spuse de mine îi pricinuiau emoţii subite care-mi păreau fără motiv. O întâmplare jalnică.

cu lacrimi în glas: — Frate. nepotul ei. Henri îşi ţinea capul plecat pe piept. Tâlharii veniseră în timpul zilei să bea la noi. Henri se opri în faţa unui mausoleu de marmură. Soarele cobora la orizont când am pornit din nou pe drumul din vale. O lampă atârnată de boltă lumina slab rotondă. Ridicându-se. Bătrâna Françoise Berrichon şi Jean-Marie. Mi se strângea inima. palid la faţă. Eram în caleaşca cu Françoise.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Aşadar.. dragă mamă? A doua zi. Recunosc aerul pe care-l respiri. palatul Gonzague. Un zgomot uşor se auzi în spatele nostru. Se întunecase când am depăşit Arcul de Triumf care mărgineşte drumul Flandrei şi începe marele oraş. dar treptele putrezite cedară sub picioarele lui.. Se rugă multă vreme în tăcere. Cunoşteam cuvântul sau deviza asta. Reveni spre zidul de apărare şi. Am debarcat la Ostende. zise: — Sunt solide şi căptuşite cu fier. mamă. Henri îngenunchease şi el. Henri fusese amestecat în toată drama aceasta. — Şi ce ai auzit în noaptea aceea prin obloanele închise? întrebă Henri. Trecurăm de gardul de lemn. unde se văd prin arcade mai multe pietre de mormânt monumentale. bietul senior ucis în acea noapte îngrozitoare făcea parte din nobila familie de Lorraine. L-am auzit în gura lui Henri încă din copilăria mea şi l-am regăsit tradus în limba latină pe peceţile care închideau plicul misterios pe care prietenul meu Henri îl păstra ca pe o comoară. M-am întors de mai multe ori să mai văd sumbrul gigant de granit ridicându-se pe soclul său enorm. Ceva îmi spunea: Ea e aici locuieşti în Paris. Erai tu. vreau să te cunosc. M-am întors. care-l urma ca un ghid. S-ar putea oare să fiu nenorocită când îmi voi cunoaşte familia? Chiar dacă ar fi adevărat. În faţă se înălţa un palat mare. într-un spaţiu închis cu un gard simplu de lemn. cu mânerul sabiei. cu aspect mândru şi seniorial. Aurore. N-am putut închide ochii. mărginită de case înalte şi cenuşii. Să dea Dumnezeu să fii mai fericită! Spunea aceste cuvinte cu glas trist. verifică obloanele ferestrei joase. blesteme şi două glasuri bărbăteşti care strigau din când în când: Iată-mă!” O mulţime de gânduri mă frământau. îmi spuse: — Sărută această imagine. Henri depuse un lung sărut pe fruntea statuii. Îl auzeam cum spunea. Am intrat în cimitir. Fereastra n-a mai fost deschisă din ziua venirii magistraţilor. Cumătra. ţipete. A doua zi ne-am îndreptat către Paris. Henri descăleca şi veni să-mi ofere mâna pentru a coborî. Henri galopa înaintea noastră. mamă. şedeau în genunchi pe iarbă în cealaltă parte a gardului de lemn. dragă mamă. Am coborât o stradă lungă. dragă mamă. Henri îmi spuse: — Curând vei afla totul. La Bruxelles. sunt sigură. Noaptea am văzut fantome: o femeie în doliu ţinând în braţe un copil şi aplecată asupra unui bărbat tânăr. se află o rotondă deschisă. . — Ah! Doamne! Toţi diavolii păreau dezlănţuiţi sub zidul de apărare. care avea trupul tăiat de sub coaste până la şold. mamă. iată-mă. Îmi adunam gândurile. Mai târziu am aflat că era biserica şi cimitirul Saint-Magloire. Apoi am intrat într-o străduţă îngustă care ne duse în faţa unei biserici înconjurate de un cimitir. pe puntea corăbiei care avea să ne poarte peste Ocean şi Marea Mânecii. Când m-am culcat îmi spusesem: „Dumnezeu să-i ia în paza sa pe aceia care nu vor vedea mâine răsăritul soarelui! Am auzit hărmălaie mare de săbii. Visa. Îl vedeam că mă privea din când în când pe furiş. Aurore. Dumnezeu mi-e martor că mi-am împlinit făgăduiala cât am putut mai bine. pe care era sculptată imaginea unui bărbat tânăr. Henri primi o lungă misivă sigilată cu stema Franţei. Încercă să urce scară mică aşezată la capul podului. În spatele bisericii. până pe malurile Flandrei.

singura fiinţă care a intrat vreodată în singurătatea noastră. n-am mai părăsit-o. Voiam aşadar să-ţi spun: cocoşatul a venit să-l vadă pe Henri cu o seară în urmă şi n-a mai ieşit: Toată noaptea au rămas împreună încuiaţi în cameră. Mamă. cocoşatul veni să-l vadă. dacă ai fi o femeie săracă? Acum două zile. fata mea. dragă mamă. şi. Ah! Dacă ar fi gelos. Am aerul că mă plâng. dacă mă mângâie o singură dată. uneori îmi vine o idee. Uneori. Văd casele de pe cealaltă parte a străzii. Şi. sau dacă îi scapă o vorbă blânda. de când am sosit. Luând dejunul. Jean-Marie şi cu mine. dragă mamă. Dar. pe când celălalt rămâne să păzească nu ştiu ce fel de comoară necunoscută. fiindcă Henri are mai multe treburi la Paris ca oriunde. Nu am voie să ies. punându-mi mâna pe inima lui. Oh! Dacă aş fi sigură de asta. a venit vorba despre marii seniori şi doamnele din înalta societate. Aud muzica dansurilor. ci pentru tine!” Sunt singură. Prin perdelele lăsate văd mulţimea agitată şi zgomotoasă. Se teme să mă iubească. Sunt mai singură decât oricând. Dar nu ţi-am vorbit încă despre acest pitic misterios. Henri o închiriase dinainte. În cele din urmă spuse: — Fiindcă era un suflet nobil. poate şi averea mea. Rămân încuiaţi zile întregi în încăperea de la etaj. se întrerupse el coborând privirea. dragă mamă! Poate că e scris să nu mă poată iubi. Gura i se deschise să-mi răspundă. uit de toate şi sunt fericită. înţeleg prin asta Françoise. M-am gândit. Henri mi-a mulţumit. Asta îl îndepărtează de mine. dealtfel. E văzut intrând şi ieşind. surâzători. Henri era mai trist. apoi şovăi. Să nu crezi că îmi lipseşte ceva. Nu trebuie să te bizui pe recunoştinţa prinţilor. mamă. Sunt fericite. adică la Henri. pentru că ea ar fi pe o treaptă mai înaltă şi eu pe una mai joasă. Henri spuse cu adâncă amărăciune. Oamenii din cartier îl privesc ca pe un fel de spiriduş. Cum iubeşte când iubeşte. Dacă se poartă rece cu mine de multă vreme poţi oare să i-o iei în nume de rău? Uite. Din pricina asta. nu i-am zărit nicicând împreună pe aceşti doi inseparabili. să mă păstrez numai pentru el! Dar îmi amintesc de fraza pe care mi-a spus-o la Madrid: „Nu pentru mine trebuie să faci ce-ţi spun. sunt sigură că ghebosul i-a vorbit despre tine. cât de fericită aş fi să-l ascult. nu ştiu nimic în plus decât în prima zi. în pofida promisiunilor lui Henri. La fiecare etaj există o familie. mamă. să mă ascund. Trebuie să iau măsuri de precauţie şi când mă aşez la fereastră. Henri mă copleşeşte cu bunătatea lui şi cu atenţii. De când i-am trecut pragul. ce serviciu s-ar putea plăti cu această monedă odioasă numită recunoştinţă? Dacă doamna din înalta societate pentru care mi-aş risca onoarea şi viaţa nu m-ar putea iubi. şi fiindcă îl iubeam! Am mai sărutat o dată fruntea rece a statuii. femei tinere care au copii frumoşi. . apoi unul din ei iese. să-mi pun vălul. Cocoşatul vine la noi la orice oră. pentru că n-aş şti dacă nu mă insultă cu recunoştinţa ei. Câteva minute mai târziu intrarăm în casa unde mă pregătesc să termin aceste rânduri. Doamnele de la Curte trec în trăsurile lor cu frumoşi călăreţi lingă portiere. petrec nopţi fără somn. m-am gândit că familia mea era mai nobilă decât a lui. A doua zi. în apartamentul de la primul etaj. cât de repede aş renunţa la avere! Cum aş călca în picioare rangul meu de nobleţe! Ce înseamnă foloasele obârşiei pe lângă bucuriile inimii? Te-aş iubi oare mai puţin. niciodată nu s-a văzut o legătură mai bizară şi mai misterioasă între două fiinţe. Noi înşine. Mai văd ferestrele de la PalaisRoyal. — Aceia care sunt aşezaţi prea sus sunt cuprinşi de ameţeală. Abia dacă îl văd la ora meselor. aş pleca departe. Asta durează de cincisprezece zile împlinite.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu M-am supus şi am întrebat de ce. Toţi oamenii aceştia sunt liberi. luminate adesea pentru serbările Regentului. şi totuşi sunt nedespărţiţi! Aşa vorbesc ţaţele din stradă Chantre. Henri n-a fost văzut niciodată împreună cu cocoşatul. fiindcă îi cunosc delicateţea cavalerească a inimii.

s-ar zice că ne temem de galere! Berrichon se află oarecum în situaţia Aurorei. ceva mă reţine. Îmi vei da sărutări şi apoi zâmbete. — Cu plăcere. Mi-am zis: dacă mama mea. mamă mult iubită. nu-i cunosc. Ignoră totul şi dorea nespus de mult să afle. mamă. Aurore: — Uite-l pe Henri. Cât întârzie! gândi Aurore. — Domnişoară. eşti aşa cum te-am visat şi te-am adorat. adeseori. Pentru fiica ta şi-a riscat onoarea şi viaţa. casele se luminau. Uşa se deschise încetişor şi obrazul simpluţ al lui Jean-Marie Berrichon se detaşa în negru pe lambriurile mai luminoase din încăperea vecină. — Dar cât e ceasul? întrebă Aurore trezită brusc la realitate... zise Jean-Marie. nici vorbă! — Şi n-ai auzit nimic? . Oare suntem siguri de ceva în casa asta? L-am văzut pe cocoşat intrând pe întuneric. devenit soldat. M-am dus să trag cu urechea. cel mai loial dintre oameni? Cu siguranţă.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Ah! Asta trebuie să fie adevărul. Las până şi îmi închid ochii pentru a vedea în vis obrazul tău blând. Apoi adăugă: — Pune masa aici. Ce-aş fi fost fără el? Un pic de ţarină pe fundul unui mormânt mic şi sărăcăcios. care era la capătul sălii. cel mai frumos. vino!. Dar. mititelule! Apropie-le! Berrichon ridică puţin din umeri. Vino.. Jean-Marie era fiul acelui paj mic pe care l-am văzut în primele capitole ale acestei povestiri aducând scrisoarea trimisă de Nevers cavalerului de Lagardère. Aş crede că hulesc. dragă mamă? Cum l-ai iubi! Cum m-ai dispreţui dacă toată inima mea. Ascultă. — N-ai făcut bine. mult mai mult: a dat fiicei tale optsprezece ani din mândra lui tinereţe. Şi care mamă. Erau ultimele cuvinte din manuscrisul Aurorei. bunica întreabă dacă să vă pună masa aici sau în sală. A făcut mai mult. nu sunt decât un biet copil. — Sigur? repetă Jean-Marie. unde era o lampă aprinsă. ci infamie! îi aparţin. în afară de partea ce ţi se cuvine. chiar ducesă şi vară a regelui. domnişoară. — Eşti sigur că nu s-a înapoiat pe uşa scării? întrebă tânăra fată. Berrichon aduse lampa pe care o aşeză pe cămin. Simt că devin timidă în alt fel. Închizându-le în casetă. m-a crescut. — Pe cuvânt. o inimă atât de pervertită pentru a-mi spune mie. Asta n-ar fi ingratitudine. De cealaltă parte a străzii Saint-Honoré. grăbindu-se totuşi să execute ordinul. dacă printre aceşti nobili seniori şi printre aceste doamne de la Curte s-ar afla un suflet atât de lipsit de onoare. se auzi vocea energică a bătrânei Françoise: — Perdelele nu sunt bine închise. domnişoară. — E vremea cinei. Cad la picioarele tale şi îţi cer iertare. Micul paj. Acum începe să se întunece. Gândul ce mi-a trecut prin minte te jigneşte. prietenul tău. Iubea aceste pagini care-i ţineau tovărăşie. care mamă nu s-ar inîndri să-l aibă ginere pe cavalerul Henri de Lagardère. Bătrâna să mamă nu mai avea decât un nepot. inima ta. cel mai viteaz. răspunse Berrichon. nu i-ar aparţine! N-am îndrăznit să spun aceste cuvinte fiindcă. Cu ce se poate răsplăti această rară dărnicie? Nu-i aşa că se înşeală. Nu pot judeca marii oameni de pe pământ.. le spuse: — Pe mâine! Se întunecase de-a binelea. asta mă scoate din minţi! O idee extravagantă îmi dă sudori reci. Dumnezeu să mă păzească să exprim în cuvinte ce gândesc. Cât despre curiozitate.. — Rămâne de ştiut dacă meşterul Louis a venit. întrerupse cu severitate Aurore. Din fundul bucătăriei. Oricare ar fi numele pe care cerul ţi l-a dat. M-a salvat. muri în război. dar mai des decât pe vremea copilăriei. dragă mamă. în prezenţa lui. ai ceva mai bun decât numele pe care-l porţi. Oh! Nu. mormăi el.

şi oricum e caraghios să vezi un om atât de înalt ca domnul cavaler. untăreasa. micuţule. de unde venim. dacă cineva poate zice aşa ceva! Sunt vorbăreţ. Moyneret. — Unde s-a putut duce? se întreba Aurore. în falset: . continuă el scoţându-şi capul blond pe uşă. Cu toate că. dacă aim toate viciile. mamă-mare. domnişoară! Drace! îmi strigă birtaşa grasă. — Vorbeşti cam mult cu vecinii. de bună seamă. Berrichon îşi încrucişa mâinile pe piept: — Bine! zise el. Vino să guşti din mustul meu! E tare bun. e stăpânul. „Totuşi e drăguţică şi bine făcută copila asta!” Despre dumnevoastră spune asta. Berrichon întindea faţa de masă. Asta-i bună! Atunci. se întrerupse el. vânzătoarea de mărunţişuri de lângă noi. Spune. zise Berrichon. — Vă înşelaţi. O să vă distreze. domnişoară. Berrichon? zise Aurore. Trase aer în piept şi continuă pe nerăsuflate: — Tura-vura. asta-i tot. cu ochelari pe nas. dacă suntem catolici. care nu spun niciodată nimănui vreo vorbă: ascult ce se spune. numai cocoşatul poate şti asta. Stăpân să intre. Apoi. moaşa. răspunse femeia. una slabă şi negricioasă. ce te-au întrebat? Berrichon începu să râdă cu un aer nevinovat. dacă suntem francezi.. Ar înghiţi şi o crâşmă îngeraşul ăsta.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Nimic. Asta nu-i învaţă minte. fără nici o ruşine! Numai că vecinii clevetesc. Dumnezeule! Femeile! Nici nu pot pune piciorul în stradă să nu-mi ţiuie urechile. unde ne ducem. tu. iată-mă şi guraliv! — Ştiu asta de multă vreme. — M-au întrebat de toate. Ah! Dumnezeule. Hei. nimicuţ. Berrichon. vreau să spun a meşterului Louis. şi. aşa şi pe dincolo: de ce am venit să locuim tocmai pe strada Chantre în loc să ne ducem în altă parte. îmi pierd vremea în zadar. Iat-o pe Balahault. Ah! se întrerupse el. stăpân să se încuie cu o maimuţă. ce facem. dragoste?” — Nu ştiu! răspunde Berrichon. vreau să zic meşterul Louis. vârsta dumitale şi a domnului cavaler. Şi pe deasupra şi leneş. domnişoară! Nu mai există vreunul că mine care să ştie să-şi ţină gura. nu-i aşa. a pariat cu Guichard că nu aveţi decât un picior. aia care cârpeşte paltoane de blană şi ceilalţi. de ce cocoşatul. — Ţi-au pus întrebări. domnişoară.. Eu. — Ce fel de întrebări? — Destul de stânjenitoare.. dacă domnişoara posteşte vinerea şi sâmbăta. dacă avem de gând să ne stabilim aici. „Are vreo douăzeci de ani.. — Aşa-i. Ce mai! Eu trec mândru ca un valet de spiţer. îngroşând glasul. domnişoară. dacă nu neam simţit bine în locul de unde am plecat. — Şi te amesteci în bârfele astea. reluă el mai încet. Să vedeţi cum fac.. Cocoşatul îi intrigă! Cumătră Balahault zice că are de-a face cu diavolul. — Dar. E păcat? Şi dacă aţi şti ce spun! Credeţi însă că mă amestec cu toţi bârfitorii? Ce ruşine! Îmi ţin rangul. Berrichon. cu această ocazie. domnişoară. — Oare nu e stăpânul casei? mai întrerupse o dată tânăra fată. mai ales pe femei! Ah! Doamne. zise Aurore. alături de un om cu picioarele strâmbe. de ce domnişoara nu iese niciodată şi. răsucite ca un tirbuşon! Noi. replică el. în sfârşit. zise Aurore cu nerăbdare. Şi untăreasa! Şi cea care peticeşte hainele vechi de blană! Până şi nevasta procurorului. e greu să te abţii când lumea îţi pune întrebări. nu înţelegem nimic. stăpân să iasă. Cine suntem. Dar trebuie să le auzi. îngeraşul lui Dumnezeu! îmi strigă femeia care vinde mărunţişuri. replică Berrichon. nu-i aşa? Mulţumesc. Pleacă şi vine pe uşa din spate.. De ce meşterul Louis iese atât de des. Cumetrele Guichard. Jean-Marie? — Cu duiumul. dacă duhovnicul vine de la biserica Saint-Eustache sau de la Saint-Germain l'Auxerrois. trebuie să fiu spânzurat. — Eu! protestă copilul. doamna Moyneret. cât mai repede. — Păi. Balahault.

— Păi. eşti salvatorul şi binefăcătorul ei. rosti ea încetişor... Fiindcă este bănuit de intenţii rele. dar culoarea îi revenise în obraji. . — N-ai făcut bine. e fiica lui. domnişoară. Berrichon. Nu mi-e ruşine. nici frate. — Ce? întrebă Aurore tremurând. le vei răspunde ce am spus adineauri. † Capitolul 7 — Meşterul Louis Berrichon se căia amarnic de cele spuse. — Păi. domnişoară. Un copil crescut din milă?” — Nu. — Aşadar ştiţi. De fapt.. cum trebuie să-l numim. nu-i aşa?” E adevărat. Morin. Aurore îi puse mâna albă pe braţ. puişorule? Nu! zise Berrichon mimând cu voce de bas. domnişoară? — Să dea Dumnezeu să nu se rostească alte cuvinte când se vorbeşte despre el şi despre mine! murmură tânăra. Aurore îşi acoperi faţa cu mâinile... nici soţ al unei biete fete abandonate. Gândea: — Dacă va intra în clipa asta! Aurore ţinea capul plecat. Oh! exclamă ea îrnpreunîndu-şi mâinile şi ridicându-le spre cer... Bertrand. — Când nu eşti nici tată. domnişoară. Ei. fără binefacerile lui. dacă meşterul Louis. bâigui el. — Şi ce! zise el.) Şi nu s-ar spune că e nepoata unui simplu potcovar. nu. ce păpuşică!”(Asta-i Moyneret.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu „Ce păpuşică. Fiindcă se fereşte atâta.. din cauza emoţiei de care era cuprins. — Când te vor întreba a doua oară. când nu eşti nici tată. ar auzi asta. Privea cu spaimă pieptul Aurorei agitat de hohote de plâns. care vorbeşte mult şi repede. Berrichon se apropie repede. răsucind şervetul pe care-l ţinea în mină. nu şi iar nu! strigă acum Berrichon cât îl ţinea gura. Sunt doar bârfeli. nici fiica. şi te numeşti Henri de Lagardère. Berrichon continua acum cu glas de tenor: „Atunci. continuă Aurore. — Vorbeşte.. pe a cărei frunte palidă apărură pete trandafirii. — Nu sunt oare o biată fată abandonată? continuă Aurore visând. eşti prietenul.” — Termină.. ce să vezi! În jurul meu fac cerc cumetrele Guichard. exclamă Berrichon. s-ar înfuria rău de tot! Din milă! Binefaceri! Ce tot vorbiţi. Chiar şi calomniile lor îmi arată cât de sus se află în raport cu ceilalţi oameni. Fără el. „Păi. Dar. a cărui frunte lividă era lac de sudoare. înseamnă că nu-i e soţ. Părul frumos îi cădea în valuri pe mâini. şi printre degete îi curgeau lacrimi. nici frate.. — De astă dată. ochii îi erau scăldaţi. nimic altceva decât bârfeli! Femeile zic cam aşa: „Ştiam bine! E prea tânăr să-i fie tată.. ea se ridică imperioasă spunând: — Ţi-am poruncit să vorbeşti. Berrichon. ai minţit. zise Aurore. nici soţ. îţi poruncesc! Şi cum Jean-Marie şovăia. Durând. pisoiaşule? Nu! Şi dau să trec mai departe. domnişoară. aştept! Berrichon plecă ochii. Sunt un copil găsit. De ce să ascund binefacerile prietenului meu? — Păi. zise ea cu glas blând şi trist. Când se ridică. nici sora. sunt o orfană crescută din milă. asta-i! încercă să protesteze Jean-Marie. dacă nu-i nici nevasta. nici nepoata lui! Atunci e o orfană pe care a adunat-o de pe undeva. e nepoata lui.

iată! Am pus masa. spaniole. Din clipa când se va înapoia. gândi el. lată fiecare cât o monedă de aur de şase livre. Cum a dormit? A avut un somn liniştit? I-aţi ţinut de urât ieri? E tristă? Doreşte ceva? Şi. să ştiţi că vă iubeşte! — Da. E gata cina. dar tăcu. continuă Aurore. domnişoară. nici la starea socială a interlocutorului. Asta-i rezultatul şederii în capitală. Nu sunt sigur. e bun. — Ce anume? îl întrerupse brusc Aurore. Mi-am lipit ochiul. răspunse din fundul bucătăriei cu glasul ei viril Françoise. — Am motive să cred că e acolo. două scaune. aşezat în faţa mesei. dar mi se pare că am mai văzut ceva. ei vor fi cauza pentru care îl voi adora ca pe un zeu. — Aşadar. Dacă ei ar şti ca mine ce e sus: un pat. Berrichon începu să râdă. insinua Berrichon cu un aer şiret. În timp ce se pregătea să aşeze tacâmurile. Într-o seară uitase să pună plăcuţa care astupă broasca prin spate. Şi îmi pare rău să o văd pe domnişoara noastră că îşi pace griji de pomană. — Aş! ripostă copilul. cu trei peceţi de ceară roşie. atât de fericit! Păi! dacă-i vorba de iubire. un sipet. dar meşterul Louis nu ţine aur în casetă. o sabie agăţată de perete. zise ea. iată tot mobilierul. Traversase sala scundă. strigă Berrichon care reîncepuse să pună masa... N-aş vrea să-l înfurii pe domnul cavaler ca data trecută. În fiece dimineaţă vedem asta. Urcasem să-l chem la masă. Dacă aş îndrăzni. împreună cu diavolul de cocoşat. bunică? — Cel puţin de o oră. caseta mică pe care o ia mereu cu el în călătorie. Aurore clătină din cap. În nici un caz apă de mare. — Aşa. ca în fiecare seară.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu înseamnă că alţii fac ceea ce el nu face. — Oh! în privinţa iubirii. Abordareaa cestui subiect era o nevoie a inimii ei şi nu se gândea nici la vârsta. întrerupse el. adoraţi-l măcar spre a-i face să turbeze! — Singura fiinţă de pe lume care m-a ocrotit şi m-a iubit este Henri! murmură tânăra fată. . e atât de mulţumit. Piciorul său atinse prima treaptă a scării ce ducea la apartamentul meşterului Louis. domnişoara noastră îşi va recăpăta zâmbetul. Doamne-Dumnezeule! Oh! Domnişoară. de ce totuşi se ascunde? Asta-i face pe oameni să clevetească. În loc să răspundă. — Şi ce-ai văzut? — Repet. când putem bănui vreo dorinţă de-a dumneavoastră. zise Berrichon. totul e-n regulă. Pe cuvântul meu! Credeam că ţine o grămadă de monede de aur. singură şi totdeauna tristă. v-o spun eu. n-am văzut câmpiile din Peru! Cocoşatul nu era acolo. — Oh! făcu Berrichon. de când am venit la Paris. — Şi altfel încă. Berrichon se scărpină după ureche. Aurore recunoştea totul după descriere. — E interzis. Era doar meşterul Louis. Aş spune. Jean-Marie Berrichon trecea la starea de confident.. — Păi! exclamă Berrichon. reluă el. ci un pachet de hârţoage şi un pătrat mare. bunica şi cu mine. Şi sunt sigur că aş trăncăni şi eu dacă aş fi în locul vecinilor. zise Aurore vorbindu-şi sieşi.. Dar ai îndrăznit să te uiţi prin gaura cheii? — Doamne! Doar n-am făcut-o cu gând rău. — Ah! Doamne! strigă el. sus. Doar ştiţi despre ce e vorba? — Ştiu. — Iată că s-a întunecat şi aştept mereu. — Sunt singură. domnişoară. spun aşa ceva? întrebă Aurore. deşi nu sunt un guraliv. Pe masă se găsea o casetă. gaura strălucea. Îl iubesc mult. ca şi ceilalţi: E un conspirator sau e un vrăjitor. mă iubeşte ca pe fiica lui.

cu voce blândă?. la capul scării. nu aveţi de ce să vă temeţi. care nu era limbut. Îşi ascunde numele. deşi sunt ager de picioare. Dar ochii focoşi de sub linia mândra a sprâncenelor. gura umbrită de o mustaţă fină. Sunt duşmanii lui necruţători. Înţeleg. vă spun eu.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Şi iată că. Dacă aţi urca. căci ea se ridică repede. Îşi spunea: — Să-l chem! La ce bun sal chem? Sunt sigură că nu-i acolo. Aurore se ridică şi se duse în grabă spre oglindă. să primesc pe cineva. dintr-o privire. Nu-şi dă seama că sufletul lui stă în faţa mea fără ascunzişuri. aţi văzut cum toată ziua au trecut căruţe pline de flori şi de frunze. zise Aurore. Buzele i se întredeschiseră şi scoase un ţipăt mic de bucurie. — Aţi văzut. fără îndoială un zgomot cunoscut. — Oh! Câtă dreptate avea Berrichon! Pe obrazul ei de fecioară n-aţi fi putut găsi nici o urmă de lacrimi. se întrerupse ea adânc tulburată. Mi-e frică. mă lasă să-l sărut. se aşază. A deschis uşa. ai mei. şi am căzut pe şale. atât de delicat şi încântător. Misterul mă înspăimântă. meşterul Louis era un bărbat tânăr. N-am avut vreme decât să săr jos. tăinuie tot ce face. tare mi-ar plăcea să cinăm. Berrichon ţinea o lampă cu care îi lumina ultimele trepte. a revenit primejdia de altă dată. Dar oglinda îi spunea că îngrijorarea ei n-are rost. Ah! Dac-aş putea intra înăuntru. mi-e frică când mă gândesc la toate astea. îi doresc moartea! Şi nu-mi spune nimic. totul vă este îngăduit. Zgomotul venea de la o uşă care se deschidea în capul scării. Pieptul i se zbătea de bucurie. Oglinda îi înapoia un zâmbet atât de tânăr. Astfel era cochetă de două ori pe zi. Meşterul Louis coborî scara. ca şi cum ar fi cu putinţă să închizi ochii care iubesc! Când vine. exclamă ea. Nu vrea să ştiu efortul pe care-l face. Trupul încovoiat se ridică graţios şi suplu. Sunt puternici şi au dovedit-o. niciodată nimic! Ca şi cum inima mea n-ar putea ghici tot ce se întâmpla. sculptat în fildeş. Oricare i-ar fi fost vârsta. Semăna cu acea floare minunată din grădinile noastre care noaptea îşi pleacă pe jumătate tija ofilită şi care se deschide mai proaspătă şi mai parfumată la prima rază de soare. veşnica ameninţare din jurul nostru: luptă surdă a ucigaşilor. radioasă. N-o mai fac niciodată. Berrichon.. Mai bine zis. Aurore îşi lăsă capul pe mână. nasul drept. Totul era numai zâmbet. puţin răsucită în sus. Da. Fiindcă mă apără. şi doar desenul energic al trăsăturilor corecta dramul de feminitate al carnaţiei. — Ce frumos. nici o urmă de tristeţe. încât îi mulţumi din toată inima lui Dumnezeu. Părul blond şi buclat se mişca în jurul unei frunţi senine. Dar dumneavoastră. reluă Berrichon. ca să mă duc să văd lumea intrând la balul de la Palais-Royal. — Biata domnişoară! Moare de dorinţă să danseze! gândi el retrăgându-se. va fi! exclamă el. că ştiu să citesc în ochii lui. bărbia rotunjită puternic dădeau capului un admirabil caracter de hotărâre şi de forţă. Se pare că făcusem zgomot. triumful sau înfrângerea. N-are încredere în mine. cu buzele parind sculptate în bronz. Aurore nu răspunse. ca a unui adolescent: semăna cu un bărbat din Galia. ce-aş mai face pe grozavul! — Du-te şi ajut-o pe bunica. — Cine sunt ucigaşii? zise ea după o scurtă tăcere. Doamne! că îmi trebuie de o mie de ori mai mult curaj să-mi înghit lacrimile decât să împart cu el misiunea şi să lupt alături de el! Se auzi un zgomot în sala joasă. dacă l-aţi chema încetişor. prăjituri şi băuturi? Îşi linse buzele cu vârful limbii. tăiat cu vigoare. Îmi interzice să ies. Dusă pe gânduri. lupta pe care o duce. face tot ce poate pentru a zâmbi. Blestemă lacrimile care întristează ochii şi sting focul de diamant al pupilelor. pachetul despre care vorbeam era cât pe ce să mă coste scump. că şi azi mă doare când mă ating. continuă Berrichon. gura. mai devreme. prin urmare nu înţelege. Îi era teamă că nu-i destul de frumoasă. nici la dans. Absenţele lui se prelungesc în fiecare zi mai mult.. Nu se gândea deloc nici la bal.. să văd.. . furgoane cu lampioane. domnişoară.

— Să mai aduc şi celelalte feluri? întrebă Berrichon. dar o şi căuta cu privirea pe Aurore. pasionată. deplin fericită. adăugă: — Trebuie să mai creşti. reluă Jean-Marie. După câteva minute. Meşterul Louis îi oferi mâna pentru a trece în camera de alături. Era îndeajuns de puternică pentru a oţeli cu stoicism inima lui tandră. Bătrâna ridică din umeri. — Oricum. Françoise Berrichon ieşi în uşa bucătăriei şi îşi arătă obrazul îmbujorat. închizând discuţia. nu mai avem nevoie de tine. ar fi descoperit dintr-o privire taina acestui bărbat. roşie de ciudă. — Henri. — Meşterul Louis pare tare supărat. zise Berrichon. Nu prea arată. meştere Louis? — Ai plâns. pentru a o servi. Avea capul descoperit şi nu purta sabie. care văd totul pentru a analiza totul. pantalonii. încât meşterul Louis rămase fără voia lui o clipă să o contemple. poate ai înţeles greşit. spunea ea întinzându-i fruntea spre a fi sărutată. Berrichon trecu în spatele Aurorei. n-am plâns deloc. Dar fii liniştit. — Te-am rugat oare să faci plângeri în numele meu? murmură Aurore. E puternic ca un taur şi mai curajos ca un leu. că. râzând pe sub mustăţi. arzătoare ca o inimă de femeie. — Şi din asta îmi faci o vină. Şi. Henri. — Tocmai de-aia. — Păi. Se aşezară unul în faţa celuilalt. Ca de obicei. domnişoara noastră e tot timpul singură şi asta nu-i viaţă de om. copilă dragă? — Dumnezeu să mă păzească! Sufăr uneori. — Atunci.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Costumul întreg. nu eşti fericită. Aurore! zise meşterul Louis după ce Berrichon ieşi din încăpere. folosite pentru a se preface că mănâncă. sau poate n-am văzut bine. cu butoni de jasp. ştii bine că fetele sunt nebune. unde era servită masa. Cu glasul ei răsunător. e-adevărat. Când o văzu. care ar fi făcut onoare unui sergent comandând un exerciţiu militar. Aurore? întrebă cu ardoare noul-venit. protestă bătrâna. Henri! Vezi vreo lacrimă? Zâmbea atât de fericită. Era aproape de fericire şi nu voia să se atingă de ea. zise: — Are vreun rost să faci să plângă o biată fată. dar cine poate opri să se nască idei nebune în biata minte a unei singuratice? Doar ştii. Aurore? zise el coborând treptele. prietenul meu. — De ce mi-ai spus că domnişoara noastră a plâns. Françoise n-a văzut bine. vesta şi tunica erau de catifea neagră. sau poate că domnişoara nu doreşte să se ştie că a plâns. priveşte-mă în ochi. aducând cina. zise ea. zise el intrând în bucătărie. Or. Încă mai era în capul scării. Îşi petrecea viaţa în constrângeri. micuţule? zise Françoise privindu-l sever pe Jean-Marie. care voia să se grăbească. — Te văd destul de rar! răspunse tânăra fată. — M-ai aşteptat. îşi stăpâni un gest. pe întuneric. — Nu! se grăbi să răspundă Aurore. Unul dintre acei observatori. băiete. — Bunico. — Treci la vase! zise Françoise. iar pasul. Tânăra se aruncă de gâtul lui. — Du-te! zise meşterul Louis arătându-i uşa. bunică. meşterul Louis zise: — Lasă-ne. să vezi. Berrichon ieşi. deveni lent. La treabă! — După cât se pare. copiilor li se . vă aduc desertul. cred că au să-şi spună lucruri neplăcute. Ochii i se plecară repede. Berrichon avea în el un pic de sânge normand. Françoise traversă încăperea. Meşterul Louis ştie mai multe decât noi toţi. Coborâse scara şi se oprise. voinţa meşterului Louis era de fier. mica noastră Aurore ar învinge patru ca el! — Aş! exclamă uimit Berrichon.

Henri răspunse: — Orele nu ne mai aparţin. iar din clipa ivirii zorilor. Aurore le gândise. Dar lovitura dădu greş. Henri. Aurore? Obrazul fetei se făcu galben ca ceară. Îţi aminteşti cum zburau orele pe vremuri? Trist şi dus pe gânduri. Privirea meşterului Louis se pierdea în gol. Aurore îi prinse mâinile şi îl privi atât de blând. şi nu era decât un vis. s-ar fi putut arăta oriunde fără mască. şi răspunse: — Te înşeli. — Şi tu suferi. încât bietul Louis simţi acea arsură care precede şi provoacă lacrimile. Sunt treaz. — Ai pentru mine tandreţea unei fete supuse. Aurore nu primi decât acest răspuns calm: — Te înşeli. nu mai sper.” Cuvintele îi ieşeau din inimă şi. — Nu mă ai decât pe mine. prietene. Sunt sigură că uneori ghicesc. dar vorba i se opri pe buze. E de-ajuns să te văd. draga mea copilă. ia-mă cu tine. Henri? întrebă tânăra fată. Aurore deveni pe dată serioasă.. — Ai pentru mine afecţiunea unui tată. Dacă meşterul Louis ar fi ridicat ochii. spuse meşterul Louis cu glas nesigur Nu ştiu. când lacrimile îmi vin în ochi. pe neaşteptate. Stânjeneala meşterului Louis era vizibilă. — Şi n-ai nimic din toate astea. spuse ea. A fost o zi când am visat ceva frumos. rosti el încetişor. într-adevăr. Apoi. de optsprezece ani ai însemnat toată fericirea mea. nu ştiu nimic despre gândurile şi faptele tale. — Ai să mă părăseşti din nou? gângavi ea. Clătină din cap. — Aurore.. îţi vei aminti de mine. o întrerupse la rândul lui meşterul Louis. Mă respecţi. Poate. Fără mine. Din proprie iniţiativă Aurore îi împinse un scaun şi zise cu o bucurie neascunsă: — Vino! De multă vreme n-am mai vorbit aşa. Aurore. Şi ce sunt eu pentru tine? Un obstacol în calea fericirii! Voi să o oprească.. un vis atât de frumos.. Îşi plecă din nou privirea. dragă copilă. — Te rog! Te rog! murmură ea. Şi eu sunt la fel. — Timpul trece. Aurore. am jurat să-mi îndeplinesc misiunea. ca toate supărările mele capricioase să se risipească. ca şi cum i-ar fi fost cu neputinţă să se reţină: — Când n-ai să mă mai vezi. Meşterul Louis se ridică şi făcu înconjurul mesei. dar ea continuă: — Ştii ce spun vecinii? spun că: „Asta nu-i nici fiica lui. Acum sunt prea bătrân. să reîncep o viaţă nouă. o femeie iubită i-ar înveseli singurătatea. — La vârsta mea. — Henri. .. Rămaseră o clipă tăcuţi. încât mi-a răpit somnul. faci mai mult decât să mă iubeşti ca un părinte bun. nici sora lui. îmi spun: „Fără prezenţa mea.. casa lui ar fi mare şi avută.. Meşterul Louis nu râdea. Henri? murmură ea. care-şi arătă dinţii frumoşi într-un hohot de râs sincer. şi. — Eşti generos şi îţi mulţumesc. Când inima mi se strânge.. nici soţia lui. — Nu. murmură el. Era doar o stratagemă pentru a şti. repetă Aurore. Dar n-a fost decât într-o zi. Fără mine.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu face frică. şi îţi mulţumesc.” Mai spun. Aurore rupse prima tăcerea. Se apropie clipa când viaţa mea se va schimba. alţii au o familie. trebuie să-ţi înfrânezi elanul inimii. din cauza mea. murmură tânăra fată. ar fi văzut tot sufletul ei în privirea pătrunzătoare pe care i-o aruncă. unicul meu prieten. uită temerile. Ai milă de mine. Henri. spuse meşterul Louis întorcându-şi privirile. Şi cu ce drept ţi-aş face un reproş? Dar sunt tot timpul singură şi tot timpul mă gândesc la tine. Dar fiicele Evei sunt diplomate înnăscute. încercând să zâmbească. Henri! Dacă pleci. nu mă ai decât pe mine! Meşterul Louis deschise gura. — Prea bătrân! repetă Aurore.

căpătase reflexe de aur arămiu. ea reluă cu lacrimi în ochi: — Eşti supărat pe mine fiindcă am fost pretenţioasă şi nedreaptă. Trebuie. coborând fără voia lui glasul: — Poate va trebui să faci o alegere. — Suntem doi nebuni. nu mă auzi? Îşi întorsese capul. Tu n-ai de unde s o cunoşti. — Nu vei avea vreme. a cărui frunte se întunecă. Henri. ca să mă bucur împreună cu tine. Oh! Henri. Henri. zise ea. o fiică pe care o iubeai mult. nu-mi răspunzi? Henri. Ea îl reţinu cu forţa. Dacă ne-ar vedea lumea! Ce înseamnă asta? — Asta înseamnă. dar te voi elibera de o povară care devine prea grea. şi te anunţ că marchizul s-a înapoiat la Paris. bucuria ar fi numai a ta dacă ai fi fericit. Henri. poate e ultima mea zi de tinereţe şi de speranţă! . Meşterul Louis îşi trecu dosul palmei peste frunte. nu mi-o mai spune. Văd că te stingheresc şi voi pleca. — Henri. Aurore. expresia obrazului său nobil arăta o hotărâre neclintită şi chibzuită. replică Aurore care nu renunţa atât de uşor. Să-mi spui când eşti fericit. asta înseamnă că eşti egoist şi rău în astă-seară. chiar foarte fericită. într-o bună zi nu mă vei mai găsi în casa ta. — Poartă-te ca altădată. De acum înainte. Doamne! Nu ştiu ce voi face. ea. Aurore. Henri. aşezată pe o pernă.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Cum nu răspundea nimic. viaţa fericiţilor din această lume. Cu un gest de copil. Aurore. Există o viaţă strălucitoare. să-mi spui mai ales când eşti supărat. n-ai nevoie să fugi. Henri! Ascultă-mă şi credemă.. Nu spuse nimic. — Oare vrei să mă goneşti? exclamă biata fată. prietenul meu. trebuie să cunoşti. Îi luă mâna şi o sărută. care se ridică. Din ziua când mi-ai spus: „Nu eşti fiica mea. Aurore se lăsă în jos de pe scaun şi se aşeză în genunchi. nu-ţi cer decât asta. sau că tristeţea ta să treacă în inima mea. te-ai schimbat mult!” — Ziua când mi-ai cerut să-l iert pe marchizul de Chaverny? îmi amintesc. aşa te-ai fi purtat cu ea? — O fiică! repetă meşterul Louis. — Aurore. Henri. — Rămâi. Aurore! spuse el cu un zâmbet amar şi forţat. N-am s-o mai fac. o viaţă de plăceri. Mi-am pierdut oare zâmbetul de atât de multă vreme? Nu eram oare totdeauna mulţumită şi veselă când alergam înaintea ta să te întâmpin? Degetele meşterului Louis îi netezeau părul bogat care. nu eu ţi-am vorbit despre lacrimile mele. Dar braţele i se destinseră pe neaşteptate. murmură meşterul Louis. — Şi de ce trebuie s-o cunosc? — Vreau s-o cunoşti. Adăugă. Se ridică. — Ştiu că nu-ţi sunt nimic. continuă ea. tatăl meu. — Ceea ce mi-ar trebui să fiu fericită. ea îi cuprinse gâtul pentru a-l forţa să o privească. dar vreau partea mea din lacrimile tale! Henri o strânse la piept cu o mişcare plină de patimă. de bogăţie. ştiu. dar privirea ei nobilă şi blândă arăta o mirare atât de mare încât Henri îşi muşcă buza. ca şi cum ar fi vrut să plece. rosti el încetişor. Sunt fericită fiindcă te văd în fiecare zi. prietenul meu drag. Ochii meşterului Louis erau înecaţi în lacrimi. zise. la lumina lămpii. Mai erau încă aproape unul de celălalt. Pentru a mă părăsi.. de onoruri. — E ultima ta zi de îndoială şi de necunoaştere. Dacă ai fi avut o fiică. de parcă ar fi primit o lovitură puternică în piept. Dacă lucrurile merg tot aşa. Aurore. Haide! Asta te uşurează. spuse el ca şi cum n-ar fi auzit ultimele ei cuvinte. N-am s-o mai fac! Doamne! Ştiu bine că am greşit. Meşterul Louis îşi acoperi obrazul cu mâinile. cu capul pe genunchii meşterului Louis. ar fi mai nimica toată. Pentru a alege.

Ideea că poate îşi va revedea mama îi străbătu ca un fulger tulburarea. Folosise toate acele subtilităţi ingenioase de care nu este lipsită o femeie. Vreau ca emoţia ta să fie bruscă şi deplină. dar mai mult. îi spusese. ai încredere. Priveşte şi gândeşte. Se străduise să afle. La început. ca un apărător desăvârşit. în numele lui Dumnezeu! Explică-te! strigă tânăra fată. Ce o interesa forfota şi zgomotul! Dar văzu trecând. — Am făcut cum mi-a dictat conştiinţa.. Nu vreau să-ţi spun nimic. Gânduri tulburi se amestecau în dezordine. Litierele şi pataştele începuseră să sosească şi îşi făceau drum între două rânduri de curioşi. viaţa celor mari şi fericiţi. Dacă mă vei revedea cu întârziere. Mulţimea se îngrămădea în jurul intrării de la Palais-Royal pentru a vedea trecând invitaţii. Henri. Dar ce fel de aventuri? Şi de ce aceste jumătăţi de cuvinte? Trebuia să cunoască o altfel de viaţă decât aceea de până acum: o viaţă strălucitoare. Alegerea nu este oare gata făcută? Trebuia să ştie de ce parte a balanţei se află prietenul ei. Pentru a alege. Dar prietenul ei purtase toată răspunderea! Prietenul ei. Aventuri! Desigur. Nu vei dormi deloc la noapte. Îi sărută mâna şi se îndreptă spre apartamentul său particular. aventurile îşi vor schimba aspectul. murmură el. Dumnezeu nu poate să vadă asta. . chiar şi neprihănită. Va trebui să le înfrunte singură. Să aleagă! Pentru prima oară se năştea în ea sfâşietoarea întrebare: dacă mama ei era de o parte a balanţei şi Henri de cealaltă?. Fără îndoială. înainte de a trece pragul. reluă el. Provocase o explicaţie cât putuse mai bine. o ferea până şi de spaimă. într-o lectică. Meşterul Louis ridică privirea spre cer. Cel-de-Sus mă vede. Aminteşte-ţi doar că.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Henri. mi-ar fi teamă că ai acţiona din egoism. încât stătea pe scaun uluită şi cu sufletul înceţoşat. Inima-i mâhnită şi jignită se închise în sine. Aurore nu dădu mare atenţie la toate astea. Aurore. N-am nimic de ascuns. respingând cu toată forţa acest gând. ca un paznic vigilent. veghez asupra ta. O ardeau creierii. E cu neputinţă! exclamă ea. Pe stradă era mare forfotă. — Dacă era mama mea? gândi ea. Ajungând în susul scării. o viaţă luxoasă. Ochii i se umplură de lacrimi. înaintea ei se deschidea un orizont misterios. să aleagă între această viaţă necunoscută şi viaţa ei actuală. Discuţia cu prietenul ei Henri se terminase într-un fel atât de neprevăzut.. Dacă te-aş preveni. două femei gătite pentru serbare: o mamă şi fiica ei. ele vor avea ca origine voinţa mea şi ca scop interesul tău”. Adio. † Capitolul 8 — Două tinere Aurore era singură. Înmărmurită şi uluită. Nu numai că explicaţia nu-şi atinsese scopul. ameninţare sau făgăduială. oricât de stranii ar fi aventurile prin care vei trece în această noapte. viaţa hoinară dusă de Aurore fusese până acum plină de aventuri. El îi spusese: „Nu vei dormi deloc la noapte. meşterul Louis îi făcu un semn părintesc din cap şi îi trimise un sărut. Simţea cum i se înmoaie genunchii. consultă-ţi mintea înaintea inimii.” Şi adăugase: „Oricât de stranii ar fi aventurile prin care vei trece în această noapte.. În noaptea asta. Deschise puţin perdelele de la fereastră şi se rezemă în coate de balcon pentru a-şi răcori fruntea în flăcări. ele au ca origine voinţa mea şi ca scop interesul tău. stând veşnic lângă ea. Aurore îl urmărea cu ochii. De aproape sau de departe. apoi fu cuprinsă de un fel de ameţeală..

Apoi scoase un ţipăt de spaimă. obrazul vesel al donei Cruz apăru printre volane şi dantele fine. O să veghem asupra uşii. Françoise ieşi în uşa bucătăriei şi privi în camera Aurorei. vino! O cuprinse de mijloc şi o duse cu el. Din clipa când puseră mâna pe Françoise nu-i mai dădură drumul. Strigătele de fericire. dona Cruz veni spre ea cu braţele deschise... Morin şi celelalte erau nişte femei grozave. În bucătărie. Le invidia pe fetele splendid îmbrăcate. tumultul. mormăi bunica. de bas. dar în aceeaşi clipă Jean-Marie se înapoie. luminată orbitor. mâncarea fusese îmbelşugată la bucătărie. Vino. încât cele îmbrăcate doar în satin ţesut cu fir sunt de bile! Vino să vezi. Tare am chef să arunc o privire. cât dai o fugă până-n colţul străzii. alte perle şi flori în păr. Lampioane. — Puţin îmi pasă.. Balahault. nu pentru perle. care aveau perle în jurul gâtului. care primi drept răspuns un hohot de râs vesel. e mereu singură! Se gândi să se ducă să-i ţină de urât tinerei stăpâne. femei pline de diamante. N-a avut de spălat multe vase. E oare cu putinţă? Eşti chiar tu? Graţioasă şi zveltă ca o silfidă. Îşi ascunse capul înfierbântat în mâini. Droaia de cumetre care-l cărau pe Jean-Marie Berrichon către piaţa Palais-Royal. Durand. Visarea în care se cufundase o îndepărta de realitate. nu pentru florile lor. pentru patru. Cumetrele Guichard. — Ia te uită! gândi ea. — Oare visez? strigă Aurore.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Era posibil. care venea din dormitor. Vocea asta!. nu pentru podoabe. era probabil. Întrebă bătrâna Françoise puţin ispitită. E straşnic de educativ! Vino să vezi. vino numai până la colţul străzii. Ghicea după zidurile palatului minunăţii şi mai mari. în ciuda faptului că avea o voce profundă. zise Jean-Marie. băieţaş. De sub mască. lumea care se agită. dar ea nu văzu nimic. A şi plecat! Bietul îngeraş. Apoi nu mai vru să vadă nimic căci toate aceste bucurii îi jigneau tristeţea. Guichard. ei doi. În faţa ei se afla o femeie îmbrăcată într-un domino de satin roz. — Bunico! exclamă el. bunico! Bătrâna ridică din umeri. Se sărutară uşor şi repede. panglici. bunico. — Şi cine va păzi casa?. ecourile orchestrei care cântă în depărtare. Coana Balahault le ştie numele şi spune povestea tuturor seniorilor şi tuturor doamnelor care trec. Aţi văzut vreodată doi porumbei lovindu-se cu ciocul în joacă? . toate o apăsau. — Cu toate astea. Coana Balahault zice că acolo-s toate minunile din basmele cu zâne şi din legende. Berrichon îşi luă zborul. Privi apoi cu mai multă atenţie tot ce se putea vedea din splendorile serbării. — Flor! exclamă Aurore. Françoise şi Berrichon mâncaseră. o să mă duc până la capătul străzii să privesc. râsetele. — Nici o prietenă! îşi spunea ea. — Să nu lipseşti mult. Morin şi celelalte îl primiră cu bucurie din clipa când puse piciorul pe caldarâmul murdar al străzii Chantre. slavă Domnului! Aurore şi meşterul Louis nu folosiseră fiecare decât o singură farfurie. Nici un suflet căruia să-i ceri sfat! Auzi în spatele ei un zgomot uşor. — Ah! Bunico. mascată şi coafată pentru bal. — Suntem la zece paşi. — Domnişoara Aurore? zise ea cu o reverenţă ceremonioasă. Se întoarse iute. O dorinţă vagă deveni tot mai vie şi o învălui pe de-a-ntregul. bunica lui. soldaţi călare. doar o clipă. zise ea. rolul şarpelui ispititor. Erau la zece paşi. trecu desigur pe sub fereastra Aurorei.. Era o fiinţă slabă. Dar cumetrele Balahault. Jean-Marie Berrichon îndeplinea pe lângă Françoise. cum fac toate fetele. nu pentru flori. În schimb. sclipirile. Uşa rămase deschisă. Asta intra oare în planurile misterioase ale meşterului Louis? Ne îngăduim să avem îndoieli. ci fiindcă şedeau lângă mamele lor. felinare.

Numai că a mea e mult mai frumoasă. îl strigă pe Jean-Marie. O strigă pe Françoise. oare făcea graţii în faţa oglinzii.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Eu care tocmai mă plângeam că n-am lângă mine nici o prietenă! zise Aurore. Vai! Doamne. Eu. Eu. Nici un răspuns. poveşti nenumărate. — La balul regentului? — Doamne! Da. Cred că ghicesc. la balul regentului. nu era nimeni şi amândouă canaturile uşii erau deschise. — Nu ai voie? repetă dona Cruz cu aer şăgalnic. — Dacă vrei. Lagardère al meu face lucrurile mai bine. asta-i tot. — Ce-i cu costumul ăsta? reluă Aurore. frumoaso. dacă preferi. şi pe mine mă miră. Ţi-am spus doar că plouă cu poveşti. mica mea Flor. mica mea Flor? — Ei. poveşti. zise Aurore roşind. adăugă: — Dar cine te-a lăsat să intri? Nu am voie să primesc pe nimeni. mititico. După plecarea ciudată a meşterului Louis. — Dar cum ai aflat unde locuiesc? întrebă Aurore. căci şi eu am un stăpân. Şi după asta. Flor. bine! Văd că tot mai locuim în ţara misterelor. Intră cineva înainte de a mă fi putut duce să deschid. care n-am pus piciorul pe stradă de la sosirea mea. Apoi. — Biserica Saint-Magloire! întrerupse Aurore. mititico. Ştim unde se aflau în acest moment Jean-Marie şi Françoise. — Toaleta mea de bal. dar mi-am zis: „Cât aş vrea să-i fac o vizită micuţei mele Aurore!” — Mă mai iubeşti? — La nebunie! Dar lasă-mă să-ţi istorisesc prima poveste. Plouă cu. Uşa dată în lături şi nimeni care să zică: stai! Aurore intră repede în sala joasă. mama lui. Te pricepi? E drăguţă? — Minunată! răspunse Aurore. — La care bal? — Nu-i decât un singur bal astă-seară. care o prevenise că noaptea va fi plină de aventuri bizare. — Minunată! repetă ea. . Îndepărtă dominoul pentru a lăsa să se vadă fusta şi corsajul. o sclavă. cum şi tu o ai pe a ta. de la biserica Saint-Magloire până aici. — Eu n-am stăpân.. — Sunt rugată. Aveam permisiunea să te văd. Locuieşti prin părţile acelea? — Da. dar o sclavă care comandă. cuprinsă de un scrupul subit. am să ţi le spun. Deci. — Iată ceea ce se cheamă o temniţă bine păzită. preafrumoasa mea. De ce te miră? De fapt. când aud o uşoară bătaie la uşa mea. — Să te privesc în tihnă! zise ea. Sunt aşteptată la Palais-Royal pentru a fi pur şi simplu prezentată alteţei-sale regale de către prinţesa Palatină. am colivia mea. Dar Aurore habar n-avea de nimic. — Te miră? continuă dona Cruz dând la o parte cu piciorul trena rochiei de recepţie. să joc o comedie! Mă duc la bal. trebuia să-mi găsesc drumul în acest imens Paris necunoscut. alta. exclamă Flor. Se contemplare amândouă cu o admiraţie voioasă. Închise uşa numai cu zăvorul şi se înapoie la dona Cruz. Trebuia să vin mâine dimineaţă. — Bine. cât de fericită sunt să te văd. cât de mare şi frumoasă te-ai făcut! — Şi tu la fel! răspunse prompt Aurore. — Ştiam. E foarte scumpă. aş! exclamă dona Cruz. răspunse dona Cruz cu un aer puţin înfumurat. nu se gândi decât: Fără îndoială că a vrut să fie aşa.. Într-adevăr. o întrerupse Aurore cu un gest mândru. — Sst! zise Aurore punând degetul pe buze. Ai venit să joci o comedie. eram destul de încurcată. Poveşti. Aurore căscă ochii mari. drăguţă pasăre.

trebuie să fie puţin vrăjitor. Sunt nobila fiică a unei prinţese. când să mă întorc pentru a-i mulţumi. draga mea gitană? Dona Cruz îşi ţuguie buzele. Când întreb. Sunt necăjită că o cunoşti pe pocitania aia. el trebuie să fie. dacă a putut înşela vigilenţa cerberilor mei. la ore când focul e stins. Dar sub ce pretext vei fi prezentată regentului. Iată ce nu ştiu. Doar n-oi fi tu? Vezi tu. cine oare? răspunse dona Cruz. — Îl cunoşti? — Nu i-am vorbit niciodată. — Ah! Cum? Cum? strigă dona Cruz lăsând brusc la o parte aerele ei nobile pentru a reveni la veselia nebunatică. fiindcă aş fi vrut să-l socot până la capăt ca pe o fiinţă supranaturală. — Pe cuvântul meu. dar puţin îmi pasă.”. Coborâm amândoi la uşa ta. Am acceptat fără să şovăi. chiar în camera mea. Se pare că suntem puţin veri cu majestatea sa. care părea să mediteze de câteva minute.. Nu mi s-a făcut onoarea de a mi se spune genealogia. o minciună. n-a existat niciodată o gitană. — Tu? zise Aurore uluită. murmură. foarte urât. un cocoşat. nu eu. o iluzie. îţi dai seama? Apoi mă conduse prin nişte culoare de care nici nu bănuiam.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Era un omuleţ foarte negru. Propunerea piticului mi-a zgândărit pasiunea pentru aventuri. mai negri ca smoala. Mă salută a doua oară şi mai respectuos. urc treptele şi. prietenă. Mă las în voia soartei cu o linişte desăvârşită. — E el. Cea mai bogată moştenitoare din Europa. Nu ştiu nimic. Pe obrazul ei fermecător se zugrăvea naivitate credulă.. care-i venea mai bine.. Se pare că am duşmani. deschise o mică uşă. — Nevers! exclamă Aurore. — Nimic.. e o himeră.. Dealtminteri. — Încântător! zise ea. îi răspund la salut fără să râd şi socot că m-am purtat frumos. Orice măreţie duce la gelozie. sclipeau de inteligenţă şi de îndrăzneală. necunoscută de mine. În stradă aştepta o trăsură luxoasă. nu scosesem nici o vorbă din care cineva ar fi putut şti că voiam să fac azi. foarte pocit. trăsura pleacă în galop. Ieşim fără să fim văzuţi. sunt păzită mai straşnic decât tine. nu mai există nici o gitană. Şi cum te numeşti. şterpelesc câteva obiecte de preţ şi nu uită niciodată să ia cu ei leagănul unde doarme tânăra moştenitoare. Ştii că sunt curajoasă. un vis. Aurore.. Intră în palate pe coşul de sobă. Flor! Dona Cruz îşi aranja cutele rochiei şi răspunse cu distincţie: — Domnişoara de Nevers. vizita proiectată pentru mâine dimineaţă. o voi conduce acolo unde doreşte să meargă. Poate că nu o ştia nici ea însăşi. Volubilitatea îi colora frumos obrajii cam tuciurii. În trăsură se poartă ca un adevărat domn.. ia-l de unde nu-i! Aurore asculta totul distrată. ce-ai zice dacă aş şti mai mult decât tine despre propria ta poveste? . — Vai! Da. mi se răspunde: Sst. numai ţiganii fac asemenea treburi. Fără să-mi dau ifose. iar plăcerea pe care o resimţea pentru fericirea prietenei i se citea limpede în ochi. care visa. draga mea frumoasă. — Da. Ochii.. Îmi zise: „Dacă domnişoara binevoieşte să mă urmeze. Mă salută până la pământ. Aurore asculta cu gura căscată. Unul dintre cele mai de seamă nume din Franţa. după cum mi s-a dat a înţelege.. ţi-o spun pe şleau.. Tu l-ai trimis? — Nu. răspunse ea instalându-se într-un fotoliu. Flor. — Păi. Îmi dă mâna pentru a mă urca. — Ce spui? întrebă dona Cruz. scumpa mea. — Buna mea prietenă. — Un cocoşat? zise Aurore. Nu se ştia dacă îşi bătea joc sau dacă vorbea serios. o întrerupse şi spuse pe neaşteptate: — Flor. — Dar cum?.. Sunt moştenitoarea furată de ţigani.

şi totuşi o cred. ţine-o pentru tine. Şi acelaşi nume mi-a izbit urechile pentru a treia oară în noaptea când ai făcut vrăji pentru a adormi paznicii de lângă cortul starostelui ţiganilor. — Ai zis Gonzague? — Am zis Gonzague. Personajele necunoscute ieri aveau azi un nume. micuţă Aurore. Dar. replică Aurore. Dar ucigaşul?. E prea bine crescut să facă aşa ceva. În amintirile mele. Dar mai sunt de părere că nu trebuie să-ţi storci creierul ca să ghiceşti enigmele. prinţul de Gonzague. Copilul despre care vorbise hangiţa din Tarrides. inima nu mi-a bătut mai repede. braţele nu mi s-au deschis fără voia mea. — Niciodată. Pot să-ţi spun că sunt mulţi Gonzague în Italia. prea nepăsătoare. din nou Gonzague. — Ei bine. mica mea Aurore. mama mea. în toate neliniştile de fată tânără. Tutorele şi prietenul meu este domnul prinţ de Gonzague. — Dacă l-ai iubi.. Am multe idei în cap. L-aş fi putut iubi. . am rămas de piatră.. nu-ţi fie teamă de nimic. mi se pare că trebuie să mori de fericire când eşti în faţa mamei tale. După părerea mea. acest nume de Gonzague este amestecat în toate spaimele mele de copil. că erai fiica unei doamne de neam? întrebă ea pe neaşteptate. care bătu din picior cu nerăbdare. soţul mamei tale. acela care îmi apără drepturile. la vederea ei. — La ce te gândeşti? întrebă dona Cruz. fiindcă a suferit mult. Oare trebuie să-ţi spun totul? Mi-am văzut mama! O respect foarte mult. La castelul Caylus. Dacă e vorba de Gonzague. — Cu moderaţie. La Madrid. asta nu m-ar mira. frumosul tău Cincelador. — Ah! făcu Aurore.. soţul ducesei de Nevers. — Caramba! blestemă pe şleau aşa zisa domnişoară de Nevers. se întrerupse ea într-un veritabil elan de pasiune. — Gonzague! repetă tresărind Aurore. chiar o iubesc. — Ce ai? spuse dona Cruz. acelaşi Gonzague! Acum era rândul donei Cruz să cadă pe gânduri. Drama nocturnă îi apărea în faţă. Aurore tăcea mai departe. — Haide. dar sunt neclare şi nu vor deloc să iasă. a părinţilor care m-au hrănit: să iei lucrurile aşa cum sunt. mi-am păstrat acea parte bună a credinţei strămoşilor mei.. — Nu e vorba decât despre Gonzague. ţi s-ar potrivi mai bine ţie»decât mie să fii o domnişoară din lumea mare. replică dona Cruz. Nu-ţi fie teamă de nimic şi vorbeşte chiar dacă este vorba de doamna de Nevers. vorbeşte. — Vorbeşte. nu-mi place să mă gândesc prea mult. mulţi adevăraţi şi fortuiţi neadevăraţi. dar n-a vrut. un lucru pe care nu-l pot admite este că domnul de Gonzague ar fi un tâlhar de drumul mare şi un ucigaş. dacă-mi ştii povestea. — Şi mie mi se pare la fel. Tutorele meu trebuie să mi-o spună în amănunţime astă-seară. zise Aurore. Am auzit pentru prima oară acest nume de Gonzague când prietenul meu Henri şi-a riscat viaţa pentru a mă salva. răspunse Aurore. răspunse Aurore. — Mă gândesc la numele de Gonzague. Cu toate că sunt creştină. vorbeşte! strigă fosta gitană. Dar. — Pe cuvântul meu. Aurore.. Nimic nu mă mai miră acum. L-am mai auzit când am fost atacaţi într-o fermă în jurul Pamplonei.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Pe cuvântul meu. copilul care dormea în timpul acelei bătălii îngrozitoare era Flor. — De ce? — Înainte de a-ţi spune. strigă fosta gitană. evenimentele aşa cum vin şi să te consolezi de toate spunând: Asta-i soarta! De exemplu. îţi spun! — Fiindcă este tutorele tău. — Ţi-a spus vreodată don Luiz. vreau să ştiu dacă îl iubeşti. vru să spună Aurore.. Gonzague este soţul ducesei? Îşi amintea de vizită la ruinele castelului Caylus. Ah! Vezi tu.

Dacă voiam un palat. nici măcar să mă arăt la fereastră. e gelos. E tot atât de frumos ca un astru? Şi mândru? Şi mai dulce ca un copil? Haide. dar există vrăjitori. După ce privi totul. gelos. Şi cred că Lagardère al tău este un vrăjitor. meşterul tău Louis. Ştiu bine. Şi. stimată domnişoară. Oricât de vrăjitoare era dona Cruz nici nu bănuia cât de direct lovise. — Cu adevărat fericită? — Fiindcă e aici. dona Cruz zise: — Dragostea nu-i de prisos aici. Nu e greu. E gelos! — O! Flor! murmură Aurore cu reproş. Eh! Fir-ar să fie! Cum se zice la Curte. frumosul tău misterios. — A devenit oare atât de bogat? — A fost de ajuns să râvnesc ceva ca să-mi împlinească pe dată dorinţa. degeaba neagă unii. — O spun cu glas tare: îl iubesc. dacă vrei. — Minunat! exclamă gitana. cavalerul tău rătăcitor. zise ea sărutând-o pe frunte. doar meriţi osteneala! — Flor! Flor! repetă Aurore. mărturiseşte: îl iubeşti! — De ce încet? zise Aurore ridicându-se. Aurore începu să râdă. murmură dona Cruz care nu mai râdea. Am să-ţi spun în plus că dacă domnul prinţ de Gonzague ar fi prigonitorul tău. — Fă-mi plăcerea. care sunt un pic vrăjitoare. spune-mi. — Aş! — Aşa e. Vreau să am conştiinţa împăcată. O privea pe Aurore care nu îndrăznea să ridice ochii. eşti fericită? — Bineînţeles.. Doreşte ceva şi gândeşte-te la el. întrerupse Aurore. micuţo. Tu nu ştii. zise Aurore. Eu. — Nu voi fi prinţesă decât peste două ore. dicha dulce! E un proverb spaniol din care autorii noştri de vodeviluri au scos faimoasa axiomă: O colibă şi inima lui. — Am să-ţi dau un alt răspuns. mobilele oribile. că îmi vei răspunde din obligaţie: Un palat fără el. Există în el ceva straniu şi superior. — Ce nebunie! exclamă Aurore. câte măsuri de precauţie ia! N-am voie să ies. cu mine. Era cu adevărat serioasă. Apoi adăugă. — Eh! făcu dona Cruz. reluă ea priponindu-şi privirea pătrunzătoare asupra prietenei. Spune-mi încet. spuse ea. Nu mi-am plecat niciodată ochii decât în faţa lui. — La drept vorbind. — Să fie într-un ceas bun! Ai spus-o din inimă! Te îmbrăţişez pentru sinceritatea ta. Da. Dona Cruz făcu o piruetă. . Dona Cruz se aşeză lângă ea. Casa e urâtă. meşterul Louis nu te-ar fi adus tocmai la Paris. Am văzut multe! rosti cu gravitate gitană. la ureche.. nu aveam de spus decât un cuvânt. frumoasa mea! Sunt sigură că nu domnul de Gonzague v-a gonit din Madrid. — Uite. bărbatul ăsta nu seamănă cu ceilalţi. mica mea Aurore. apoi i se ivi pe buze zâmbetul cel mai şmecher. — Spune sus şi tare. regele tău. Dumnezeul tău. gelos. strada întunecată. — Şi când te gândeşti.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Desigur că al tău e un fals Gonzague. ai să vezi! — Vorbeşti serios? zise mirată Aurore. unde prinţul de Gonzague îşi are reşedinţa şi e cunoscut de toată lumea. aruncând de jur împrejur o privire destul de dispreţuitoare: — Pobre dicha. Lagardère al tău. pot spune. că îndrăgostiţii se iau la întrecere în ce priveşte gelozia! Aurore se făcu roşie ca o cireaşă. uite-o roşie de orgoliu şi de plăcere! E fericită că cineva e gelos pe ea. — Gelos. zise ea cu glas mângâietor. aşa că mai pot vorbi deschis.

tandreţea ce vă leagă. — Nici una. Dona Cruz îşi duse mâna la inimă. — Doi! zise dona Cruz. gitana devenea mai serioasă. — Dacă va trebui. nici rochii. nu-i nimic de făcut! Încetul cu încetul. rochii. numărând: — Unu. — Dar nu vreau cu nici un chip să merg la bal! strigă Aurore. n-am nimic. Trupul Aurorei era scuturat de tremur. devenise melancolică şi blândă. Chiar dac-ai fi sigură că-l vei întâlni? — Pe Henri? . zise ea coborând glasul fără voie. fără ură. acela nu te poate iubi. Amândouă erau frumoase şi drăgălaşe. Te iubeşte şi nu te va iubi decât pe tine. Să încetăm jocul! — Cum? insinuă donna Cruz. cu bucurie. în ciuda împotrivirii celeilalte. de obicei impetuoasă şi îndrăzneaţă. Încântătoarea copilă credea în vrăjitorii. ca de friguri.. Şi m-am tămăduit. — Te iubeşte. — Dar vreau o dovadă! strigă dona Cruz. te rog! — Nu-mi doresc nimic. Aurore! Doreşte-ţi ceva. — Nu doreşti nici măcar să mergi la balul regentului? zise pe neaşteptate dona Cruz. Ochii ei frumoşi. Doreşti bijuterii. zise ea cu glas şoptit. fulgere de patimă şi gelozie ţâşneau din ochii Aurorei. Sub peristil se vedea curgând ca un şuvoi de femei strălucitoare şi gătite. mi-a pus mâna pe frunte spunându-mi: „Flor. se împotrivi Aurore. Vezi bine că e vrăjitor”. Nu scoase nici o vorbă. — Cum? N-ai nici o dorinţă. — Dar tu? — Eu? Eu m-am vindecat! Pot privi zâmbind. nici găteli. Vezi bine că Lagardère al tău este vrăjitor! — Nu mă minţi? întrebă Aurore. Dona Cruz o ridică cu forţa şi o duse la fereastră. eram nebună după el. şi o îmbrăţişă. se învoieşte. nici bijuterii. Îi era frică. care bătu din mâini pentru a doua oară. Într-o zi..Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Dona Cruz îşi apropie gura de urechea Aurorei şi murmură: — Iubeam pe cineva. Fără asta. care intrase râzând în jocul prieteniei. — El era! exclamă Aurore cu nespusă groază. Felul lor obişnuit de a fi acum se schimbase: dona Cruz. zise ea cu fruntea sus şi cu ochii larg deschişi. Dona Cruz îşi lăsă capul pe umărul ei. — Eu? bâigui Aurore. Palais-Royal strălucea. Sunt sigură că el era! † Capitolul 9 — Cele trei dorinţe Dona Cruz avea ochii umezi. îmi dau şi sângele pentru fericirea voastră. — Şi cine era cel pe care-l iubeai? întrebă Aurore albindu-se la faţă. mari şi negri. — Dar. dar avea voinţă. Aurore i se aruncă de gât. — Nu minţi! — De ce-aş minţi? — Bine! Cine nu vorbeşte. al cărei piept se zbătea sub rochie. — Tu. iar curiozitatea îi biruia spaima. Dona Cruz o atrase spre sine. rivala mea! murmură ea. Nu mă refuza. — Spune a treia dorinţă. găteli? Fă bine şi gândeşte-te la el. nu mai aveau acea privire sigură. Bătu din palme. Înseamnă că doreşti să mergi la balul regentului.

sau doar frunze uscate. tandru şi galant. Ai înţeles? — În goană mare! . Mă duc s-o chem pe cumătră Balahault. strigă din prag: — Iată nişte zorzoane şi farafastâcuri aduse pentru domnişoara noastră. zise Berrichon alergând după el. adăugă: — Unde i-ai lăsat pe oamenii noştri? — Aici. intraţi. Florărese. aproape. Poala mantiei care-i acoperea o parte din obraz se mişcă. Berrichon nu-l cunoştea pe gentilom. — Ei? zise ea. ştim ce facem. ei. Rochii. Vă amintiţi. domnilor! Domnii şi domnişoarele nici nu doreau altceva. dantele. — De ce? întrebă mirat gentilomul. brodeze şi croitorese aşezară cutiile pe masa mare din mijlocul sălii joase. dar sunt două litiere. Dona Cruz se întreba dacă în aceste cutii şi pachete se găsesc adevărate podoabe femeieşti. flori Intraţi. urmate de tot atâţia bărbaţi care aduceau pachete şi cutii. drace! Dar cum să povestim surpriza donei Cruz? îl chemase pe diavol şi. fără îndoială. — Aşteaptă cel puţin răspunsul. striga în acelaşi timp Berrichon. — E o neînţelegere. cred că m-aş duce cu plăcere. murmură el. gândi Peyrolles. Niciodată n-am băut ceva mai bun decât lichiorul ei de angelică. Aurore nu-şi putu opri un zâmbet văzând mutra răvăşită a prietenei. Toţi scepticii sunt superstiţioşi. Uşa sălii joase se deschise cu zgomot şi Berrichon. Acum. domnişoarelor.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Da. Se duse drept la Aurore. — Nu vă fie teamă. diavolul îi răspundea la apel şi nu se lăsase aşteptat. Aicea şade domnul cavaler de Lagardère. docil. Nu mă îndoiam! — Intraţi domnilor. repezindu-se gâfâind. aici e casa bunului Dumnezeu. Berrichon îl văzu vorbind cu un gentilom înfăşurat într-o mantie. în urma răspunsului afirmativ. Ar fi vrut să arunce o privire prin uşa casei lui Lagardère. bâigui gitana. care te va găsi mai frumoasă în veşmintele împodobite cu briliante. Dar pajul şi ajunsese la colţul străzii. dar. — Dacă m-ar vedea. Pajul răspunse: — Nu ştiu. zise Aurore plecându-şi ochii. Fata asta frumoasă era puţin cam sceptică. Stătea cu gura căscată şi cu ochii holbaţi. pe care o salută cu mult respect înainte de a-i înmâna un plic elegant. Se înclină din nou şi ieşi. Să intre toată lumea. Acesta din urmă întrebă pe paj: — S-a făcut? Şi. replică Jean-Marie cu un aer de înfumurare. totul ar fi pierdut. Intraţi. Sunt peste douăzeci de cutii. intraţi. Cinci sau şase feţe intrară pe uşa sălii joase. pe Henri al tău. cu şnururi de mătase. în strada Pierre-Lescot. care nu purta însemnele casei unde slujea. care-şi lovi cu zgomot mâinile una de cealaltă. zise pajului. Am putut recunoaşte bărbia palidă şi ascuţită a bunului domn de Peyrolles. Jos cu misterul! Zvârlim masca. după o clipă de gândire. — Trei! strigă gitana. — Nenorocitule! exclamă Aurore speriată. intraţi domnişoarelor. Te vei înapoia la palat în goana mare. — E şi litiera acolo? — Sunt două. Era gata să cadă pe spate. Acum se afla în ţara minunilor. — Dacă-i aşa. — E un vrăjitor. renunţă. În spatele furnizorilor de ambe sexe venea un paj. dona Cruz îşi petrecuse copilăria sub cortul unor ţigani nomazi. care e foarte curioasă să vadă cum e la noi.

care-şi frecă ochii înainte de a citi. — Şi crezi în asta? întrebă ea după ce citi. n-avea nimic drăcesc. care . Misiva era astfel concepută: „Copilă dragă. Zâmbea cu un aer sigur de sine. — Să nu cumva să repeţi acest nume! Dacă te întreabă. adăuga dona Cruz. Fă-te frumoasă. pachetelor şi cutiilor. cu trandafiri presăraţi din loc în loc. Am motivele mele să cred. se vede bine că e un vrăjitor! Cât ai fi vestitul Cinecelador. Dar la această scenă lua parte un spectator. Cartonul. Aurore desfăcea plicul adus de paj.. Stătea ascuns în spatele uşii apartamentului de sus. mânecile.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Îi vei găsi la palat pe cei doi viteji care au zăcut toată ziua la bucătărie. deasupra capetelor celor prezenţi.şlefuia gărzi de săbii. de unde le vei arăta uşa. În acest timp se întindea pe masă strălucitorul conţinut al lădiţelor. îşi făurise norocul şi reputaţia la Curte cu o rochie asemănătoare dăruită de domnul Law. brodată cu fir de argint. nu se dovedea mai puţin curios. clătina din cap cu un aer care voia să spună multe. Dar rochia nu era nimic pe lângă dantelele şi broderiile magnifice. Răsuci invitaţia între degete. încărcat cu viniete elegant desenate. nu poţi câştiga atât de mult să faci asemenea cadouri! Din nou îi veni în minte ideea că toate aceste lucruri frumoase se vor preschimba la un moment dat în rumeguş de lemn sau în talaş. În casă. .” Ai auzit rostindu-se numele gentilomului căruia îi aparţine casa? — Da. — E un vrăjitor. HENRI DE LAGARDÈRE” Aurore trecu scrisoarea donei Cruz.. le vei spune că în casă sunt doar femei. care abia intrase pe uşă. dona Cruz era gata să creadă că siguranţa Aurorei în împrejurări atât de stranii se datora unei noi feste a spiriduşului. Pajul plecă în goană. fiindcă pentru o clipă i se întunecase vederea. Am vrut să-ţi fac o surpriză. iată o invitaţie asemănătoare cu a mea. şi care. privea minunăţiile întinse pe masă. Dona Cruz putu vedea că nu erau deloc frunze uscate: era o toaletă completă de Curte. — E scrisul lui! exclamă ea. Bătrâna Françoise. struguri şi ghirlande de trandafiri. a cărui prezenţă nu era bănuită de nimeni. Doamna marchiză d'Aubignac. Nu-i spusese oare Henri să nu se mire de nimic? în schimb. — Maestrul Cocardasse şi prietenul lui. O litieră şi doi lachei vor veni din partea mea să te conducă la bal. domnul de Lagardère. unde te voi aştepta. care nu ajunsese încă la capătul surprizelor. în plus un pardesiu sau un domino de satin roz. totul era brodat cu pene de colibri. pe care o ţinea întredeschisă cu precauţie. Volanele. — Îi aduc încoace? — Până la colţ. Aurore citea gândindu-se la asta. domnul de Peyrolles se pierdu în mulţime. cu siguranţă. — Cred. având în centrul lor câte o perlă fină. Le vei spune: „Lucrul e gata pregătit. Era ultima modă. Drăcuşorul n-a uitat nimic. răspunse Aurore. fiica financiarului Sculas. nu vă mai rămâne decât să vă duceţi. repeta dona Cruz inventariind totul. Rochia era din ţesătură albă. trena. Cutia cu bijuterii valora cât un post de general de brigadă în armată. Berrichon admira şi nu se mai sătura să-şi exprime uimirea. De la acest post de observaţie. la fel ca al domnişoarei de Nevers. — Şi. Acoperindu-şi din nou obrazul cu mantia. reprezentând amoraşi dolofani. Passepoil? — Întocmai. toate aceste podoabe sunt trimise de mine.

Lumea-i rea. Era fericită şi îi plăcea emoţia care le cuprinde pe tinerele fete în momentul ieşirii în lume. cu capul său nobil şi melancolic. — Ai văzut-o intrând? — Nu. — Totuşi. murmură gitana. glumeşti! Dacă vreau să-ţi fac o plăcere. bunico. Aurore. După ce fetele făcură un semn. n-ai ce zice. acela care o adusese pe dona Cruz. bunico? — Aia cu dominoul roz? — Mititica aia negricioasă? Are nişte ochi destul de vioi. — Suntem la ordinele domnişoarei.. — Să taci când vorbesc. bunico. bunico! — Am greşit ieşind. dona Cruz şi cele două cameriste intrară în odaia de dormit. Nu-l va avea acolo pe prietenul ei ca protector? Un singur lucru o sâcâia: n-avea cameristă. auzi. Era un om mic de statură. Dona Cruz o ciupi de braţ pe Aurore. îmbrăcat din cap până-n picioare în negru. şi bună Françoise era mai bună pentru bucătărie decât pentru găteală. zis Iona. bunico. — Care neruşinată. nepotul ei. bunico! O femeie atât de cumsecade. Invitaţiile se vând. învingătorul Balenei. a venit înaintea mea. Ai dreptate. — Vrei să-ţi explic ce se întâmpla. — Cine-i neruşinata asta? întrebă femeia.. Bătrâna Françoise rămase singură în sala joasă cu Jean-Marie Berrichon. e simplă ca bună-ziua. care are un lichior de angelică atât de bun! — Îmi place să văd limpede. Şi săraca de ea suspină de-ţi era milă privindu-le. diavolul ăsta e de o galanterie rafinată. De fapt. Se dăruia cu totul bucuriei. Domnul prinţ de Gonzague aranjează bine lucrurile şi ticălosul de Peyrolles este cu-adevărat un om de gust! Cocoşatul se afla acolo de când sosise dona Cruz. Şi. fiindcă toate lucrurile veneau din partea prietenului ei. Nimeni nu-mi va scoate din cap că la mijloc e o uneltire. — Nici vorbă. — Te laşi în mâinile acestor făpturi? întrebă ea. continuă ea. acela care plastografiase scrisul lui Lagardère. — Vreau să-ţi spun că nu înţeleg nimica din tot ce se întâmpla. două dintre tinerele fete se apropiară. — De ce nu? — Te vei îmbrăca cu rochia asta? — Fără îndoială. bunico? — Nu. şi toată povestea asta nu-mi miroase-a bine. — Eşti curajoasă! Eşti chiar foarte curajoasă. Françoise scoase din buzunar împletitura la care lucra şi începu să chibzuiască. asta nu poate dăuna niciodată. La vederea atâtor fleacuri splendide. acela care închiriase cuşca lui Médor: era cocoşatul Esop al II-lea.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Nu era frumosul meşter Louis. l-a întors pe toate feţele pe meşterul Louis până l-a făcut să-i cumpere o invitaţie. Domnişoara noastră a privit toată ziua trăsurile cu flori şi ghirlande care soseau la Palais-Royal. — Ah. Râdea în barbă şi îşi freca mâinile. întrerupse bătrâna.. Aurore era o fiică a Evei.. Ca şi cum i-ar fi ghicit dorinţa. Aurorei nu-i trecu prin minte nici măcar ideea ce-i venise donei Cruz. Deci. reluă ea cu glas grav şi solemn. Cumătra Balahault a căpătat una prin . Cine ştie dacă domnişoara asta nu ne-a indus. — Ah! Bunico.. purtătorii pachetelor se îndepărtară salutând respectuos.. micuţule. dar dacă vrei să-mi faci plăcere. bucuria îi era dublă. spuseră ele. Nu încerca să socotească cât cheltuise prietenul ei pe aceste găteli regeşti. inima îi bătu mai repede. Fără îndoială că îl aştepta pe domnul de Lagardère. găteşte-te să fii frumoasă. — La dracu! îşi spunea el.

aplecându-se afară. Fără îndoială că schimbul de priviri lăsa să se înţeleagă multe lucruri. Pune drugul de fier. împodobit cu mustăţi uriaşe. Această părere dovedea că Berrichon nu frecventase lumea bună. Cei de afară se plictisiseră să mai bată. cu care e rudă prin slujnica lui (slujnica ucenicului garderobierului) care îşi cumpără tutun de la fiul cumetrei Balahault. Acum. — La dracu! Nu. de statură şi foarte slab. care. — Ei. Fratele Passepoil răspunse în acelaşi fel. Uşa se deschise încetişor şi un chip de bărbat. bombonelule. — Dacor fi totuşi hoţi? gândi cu glas tare Berrichon. mai curajoasă. parc-aş pune drugul! Dar nu mai era vreme. Se strecurară cu băgare de seamă în spatele bunicii. Apoi. Şi el avea un pachet sub braţ. când stradă-i luminată ca-n amiaza mare şi plină de lume? Du-te şi deschide. respectabilă doamnă. — Cine-o mai veni? întrebă Françoise morocănoasă. dar privirea acestuia fu mult mai îndelungată şi atentă. desigur. Mult mai mic. bunico! protestă el. unduindu-şi fălos cutele mantiei. calde încă. din stradă BonsEnfants. întrebă cu glas tunător: — Hei. Nici măcar nu-i displăcea ca persoana de sex opus să aibă mustăţi mai dese decât ale lui. Ca şi cel care îi deschisese calea. micuţule. bunico. căci. — Au costat totuşi o mulţime de bănet! zise bătrâna oprin-du se din împletit. Asta nu înseamnă furt. Şi ţie. voi ăştia. făcea eforturi zadarnice să pună în valoare redutabilul cârlig care se potriveşte atât de bine pe obrazul adevăraţilor eroi. nu înseamnă că furi dacă iei de pe masă un ghemotoc de hârtie! — Aşadar. Mustaţa cam rară. Avea un pachet sub braţ. — Dacă chibzuiesc mai bine. Passepoil? Ştim bine că Passepoil făcea parte dintre acele suflete tandre pe care vederea unei femei îl impresiona totdeauna puternic. Vârsta n-avea importanţă. Apoi făcu cu ochiul privind spre fratele Passepoil. . Cocardasse-junior şi fratele Amable Passepoil erau două pramatii grozave. Pe toţi sfinţii! Aici trebuie să fie cuibul porumbiţei. Înainta cu nasul în vânt. meşterul Louis s-a lăsat îmbrobodit şi s-a dus să cumpere o invitaţie. ce căutaţi aici? Cocardasse atinse pălăria cu acea curtoazie nobilă a oamenilor care-şi tociseră sandalele în praful sălilor de scrimă. — Ah! Ce tânăra eşti. Berrichon tremura din toate mădularele. adăugă: — Dă-ţi osteneala să intri.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu ucenicul garderobierului. Pe drum a cumpărat mărunţişuri pentru cucoane şi le-a trimis grămadă aici. se ivi în prag. — Hoţi! zise slujnica. Jean-Marie Berrichon se căia amarnic că nu pusese drugul la timp! îşi mărturisise sieşi că nu văzuse în toată viaţa două puşlamale care să arate mai urât că noii-veniţi. Dar admiraţi această înzestrată fiinţă! Pasiunea pentru frumoasă jumătate a genului uman nu-i adormea vigilenţa: îşi şi desenase în minte harta casei. fiul ei şi slujnica n-au făcut decât să împartă între ei treizeci de ludovici. — Nu-ţi fie teamă! zise el. Hai să iscodim. dar era numai bucătăreasă. Purta şi el sabie. care nu era prea curajos. Slujnica găsise invitaţia pe masa stăpânului ei. cu mâna în şold. Nu-i decât o hârcă respectabilă şi un puişor puturos. dar era mai puţin îngrozitor de privit. Berrichon ridică din umeri. zise în cele din urmă Cocardasse-junior. Cel pe care-l numise bombonelule apăru la rândul lui. aruncă o privire în jurul încăperii. bunico. Cumătra Balahault. Nişte satin vechi brodat cu bucăţele de sticlă! Se auzi o bătaie uşoară la uşa dinspre stradă. Proprietarul mustăţii aruncă o privire rapidă de jur-împrejurul încăperii. răspunse ea. aveţi un glas caremi merge drept la inimă. Passepoil aprobă cu un zâmbet şi cu o privire piezişă. nu-i aşa. — De ce să pun drugul? Nu ne mai jucăm de-a baba oarbă. Se auzi o bătaie mai puternică. bunico? Bătrâna Françoise era cea mai cinstită bucătăreasă din Europa.

Iată un adolescent de nădejde. Cocardasse îl prinse de-o ureche şi îi spuse: — Dacă strigi. acest Passepoil se arăta uneori superior lui Cocardasse. ajunge cu vorbăria. Berrichon şi bunica lui nu erau la capătul calvarului. Cocardasse îi înnodă batista pe gură. apropiindu-se cu repeziciune. Nu e ora să staţi pe capul oamenilor. reluă el. nu putem pleca fără să fi obţinut un răspuns. te strâng de gât. şi în uşă o cheie. Passepoil se îndreptă spre uşa bucătăriei. — Passepoil! zise gasconul. aşa că. n-aş fi crezut! — Haide. strigă bătrâna Françoise. chiar aşa. micuţule. reluă fratele Passepoil cu un ton convins de gascon. — Şi atât de nevinovat! adăugă Passepoil. — Şi totuşi. Îl vei lua pe cel mic. răspunse Berrichon în spatele bunicii sale. — Şi cu o minte cât patru. — Venerabilă doamnă. Intrepida Françoise se năpusti să-i oprească trecerea. În acest timp. sub uşa căreia se vedea o rază puternică de lumină. Berrichon nu mai scoase nici un cuvânt. nu. — Propun deci. — În numele Domnului! zise el. Oare nu locuieşte aici. nu aici. venim aici pentru o treabă importantă.? Nu. cum o numea Cocardasse. căreia i se înfierbântau urechile. — De acord! zise Amable Passepoil. pe când Berrichon încerca să ajungă în stradă unde să strige după ajutor. Passepoil îl atinse cu cotul pe Cocardasse şi zise încetişor: — Cheia e pe dinafară! Cocardasse aprobă din cap.. reluă Cocardasse. adăugă: — Pregăteşte-ţi batista. unde Cocardasse îl aducea pe Berrichon. Au fost legaţi strâns împreună şi fixaţi solid de dulapul cu veselă. Passepoil o legă solid pe bătrâna Françoise. Dar nu ne luăm nici o răspundere în privinţa lui Passepoil. replică aspru Françoise. Cocardasse îşi atinse uşor mustaţa. zise Cocardasse. O luă în braţe şi o duse în bucătărie. Planul era trasat. aprobă Passepoil. să vizităm casa cu băgare de seamă şi fără zgomot. haide. cu preţul a trei zgârieturi şi două smocuri de păr. — Ia te uită! Ai fi crezut că venerabila doamnă ar putea minţi ca o blestemată normandă? — Pe cuvânt... — Cu certitudine. la dracu! Dar cum poate şti că persoană în chestiune nu e aici fără să-i fie spus numele? — Locuim doar noi amândoi. vai de păcatele noastre! Înspăimântat. Passepoil zâmbi. ora e nepotrivită.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Porumbiţa. Era de moravuri uşoare: cu atât mai rău pentru el. există-o aparenţă de adevăr în ce spune. În prilejuri deosebite. De cealaltă parte a sălii joase era o uşă deschisă. apoi închişi în încăpere cu cheia de două ori răsucită în broască. Unele persoane pretind că Amable Passepoil profită de poziţia în care se afla Françoise pentru a depune un sărut pe fruntea ei. Cocardasse-junior şi Amable Passepoil erau stăpâni absoluţi ai terenului. — Cocardasse! răspunse normandul. Dacă a făcut-o. Afară! — Bombonelule. o am pe a mea. trebuia să fie în camera încuiată. — Evident. Şi. a greşit: fusese urâtă din fragedă copilărie. † Capitolul 10 — Două dominouri .. eu mă ocup de femeie.

nu scotea în evidenţă nimic în legătură cu batistele. prinţesa. de cealaltă parte a străzii. pe care aceeaşi mulţime va încerca să-l spânzure în acelaşi loc câteva luni mai târziu! Domnul Law. Cumetrele care nu dormeau încă se înghesuiau. toate prăvăliile erau închise. Dar. Toată nobilimea se afla acolo. — Şi nici tu: am lucrat curăţel. fiind înlocuiţi neîncetat de vite umane! Mulţimea îl aştepta pe acest cumsecade domn Law. din momentul când Cocardasse-junior şi fratele Passepoil intraseră. era vorba despre un personaj cu totul altul. se ajungea la persoane după ce se puricaseră mătăsurile şi dantelele. şase oameni îmbrăcaţi în culori închise. latura sa virtuoasă: era econom. Când ne gândim că poeţii acuză bucuros mulţimea de inconstanţă. Îl văzuseră trecând pe contele de Toulouse. Choiseul. fratele domnului de Mâine. Aveau ochii aţintiţi asupra uşii închise a locuinţei meşterului Louis. mai mulţi Broglie. tenace. salvatorul acestei mulţimi care avea să devină un popor de milionari. Ambasadorii erau priviţi peste umăr. neobosită. într-o adâncitură întunecoasă formată de recenta demolare a două magherniţe. cu nevastăsa. Tânărul rege? în nici un caz. Cele două frumoase La Fayette. rămaşi în sala joasă după lupta victorioasă împotriva lui Berrichon şi a bătrânei Françoise. se aşezară unul în faţa celuilalt şi se priviră. Aceştia doi. Două lectice se aflau pe jos. Zeul. salvatorul şi binefăcătorul! Domnul Law. această mulţime neclintită. nemişcaţi şi tăcuţi. comentate în prealabil de cele trei. n-a fost ca urmare a vreunei părtiniri nedrepte. Preşedinţii nu erau puşi la socoteală. într-adevăr. persoană importantă în cartier. întunecată şi pustie. Cele două sau trei felinare amărâte se oglindeau în şuviţe de apă înpuţită care curgeau prin mijlocul ei. în pofida vecinătăţii acestei adunări simandicoase şi acestor lumini. Mulţimea era hotărâtă să-l aştepte până a doua zi dimineaţa. gălăgioase. cinci sau şase Rohan de diferite spiţe. Domnul de Law de Lauriston. Chastellux. atins de viciul risipei. Dintre toate aceste femei frumoase. Nu stăteau acolo nici pentru prinţi. Cei şase nu-l aşteptau pe domnul Law. mult prea puţine păstraseră în ochii doamnei Balahault rochia nupţială despre care vorbeşte Scriptura. dacă se prezintă ocazia. Dovadă că nu ne e teamă să semnalăm. prinţi şi mari seniori! O văzuseră trecând pe doamna de Scubisse. În primul moment nu descopereai nici ţipenie de om. domnişoarele de Bcurbon-Bisset. lângă ei. ai cărui cai nu mai erau puşi la ham. Dar. dar ne-am pierdut batistele. în vecinătatea palatului pentru a vedea trecând frumoasele. Cocardasse. Cineva de un rang mai înalt. Cumătră Balahault. de mai ştiu eu ce! Această minunată mulţime. la poarta palatului regentului. blonda cu ochi negri care tulburase menajul unui fiu al lui Ludovic al XIV-lea. cumetrele noastre nu se mai îngrămădeau. — Doamne sfinte. apărându-şi locurile împotriva întârziaţilor. domnul Law. stăteau. . tânăra ducesă de Rosny. pruncuţe! zise Cocardasse. împreună cu Balahault şi Morin erau cu toate de aceeaşi părere: nicicând nu fuseseră văzute intrând la serbările alteţei-sale atâtea toalete somptuoase. alteori absolut!-nimic. tropăind în noroi cu o răbdare demnă de laudă. chiar sporea în fiece clipă. Coligny şi restul. cu reciprocă admiraţie. înfruntând invectivele hamalilor şi vizitiilor. judeca în ultimă instanţă toaletele. la câţiva paşi de locuinţa meşterului Louis. printr-o abilă tranziţie. părea că doarme. În schimb. Dacă boii graşi din ultimele cinci secole ar şti să scrie! Strada Chantre. Cu toate astea. nici pentru marii seniori: erau sătule de mulţimea de doamne. Guichard şi Durând. scoţianul. de uşurinţă.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Afară. în strada Chantre. împreună cu doamna de La Ferte. Nu ţi-ai uitat încă meseria. iar miniştrii deabia erau luaţi în seamă. Bauffremont. Dacă l-am blamat uneori pe Passepoil. Ce aştepta totuşi mulţimea? N-ar fi dovedit atâta perseverenţă nici chiar pentru însuşi regentul. mult mai răbdătoare decât o turmă de oi. adesea nu mare lucru. Dar acum. Morin. mulţimea rămânea pe loc. pe care o vedem din toate vremurile umplând trotuarele ude cincisprezece ore în şir pentru a vedea trecând pe unul sau pe altul. Guichard şi Durând.

— E oare absolut necesar? întrebă Cocardasse care-l lovi pe al său cu un aer nemulţumit. răspunse cu seriozitate Passepoil. iubiţelule! — Cred că aş fi ajuns departe fără patimile mele şi tiranica lor influenţă.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Eh! reluă el. — Şi Lagardère e departe. Fiindcă sunt atât de puternice! Cocardasse îl mângâie părinteşte pe obraz. Passepoil urcă imediat că o pisică. . Arăta apartamentul Aurorei şi partea de sus a scării răsucite. — Sub braţ! exclamă Cocardasse entuziasmat. nu-ţi fie teamă! — Şaizeci de leghe de pământ între noi şi frontieră. decise Passepoil. dar sunt două litiere.. — E-n regulă. Cocoşatul începu să râdă.. — Ah! nobilul meu prieten. Începu să asculte. uşa pe care Passepoil o găsise închisă în capul scării se deschise încetişor. — Nimic mai simplu. — Să nu pierdem vremea. suspină Passepoil. În loc să continue. observă Passepoil. Cocardasse continuă: — În al doilea rând. — Sfinte Doamne! zise gasconul. În aceeaşi clipă. — Asta-i bine. fii sigur. porumbelule. — Din moment ce Lagardère nu e amestecat într-o treabă.. N-am fost purtat niciodată Într-o lectică. Passepoil făcu acelaşi lucru. scoate-ne din încurcătură. — Să învingi fără risc înseamnă să izbândeşti fără plăcere. Dacă ştrengăriţa e pe cale să-şi facă toaleta? Să fim decenţi! Passepoil plecă ochii cu umilinţă.. zise el îndreptându-se spre încăperea Aurorei. — Şi pe gaură? Cuviinţa ne permite de astă-dată. iubiţelule! Să recapitulăm puţin instrucţiunile date de acest cumsecade domn de Gonzague. zise Cocardasse scărpinându-se după ureche. — Dar. Gonzague ne-a spus: Veţi purta haine de lachei... — În anumite condiţii. sub braţ. mititelule? — Abundenţa nu dăunează. Le vom purta. N-am să suport una ca asta. Urcă. domnul de Gonzague ne-a spus: Veţi verifica dacă litiera şi purtătorii aşteaptă în strada Chantre. Cei doi maeştri de scrimă priveau pachetele cu un aer nehotărât. bunul meu amic. — Ne-a promis fiecăruia câte cincizeci de galbeni. să vezi cam ce-i pe-acolo. — Am să arunc o privire prin gaura cheii. Iată două uşi. Passepoil îşi mângâie bărbia. — Sunt sclavul simţurilor mele. luă pachetul pe care-l avea sub braţ. Ai o minte de diavol. — Întuneric beznă. zise Passepoil. zise el. Obrazul palid şi ironic al cocoşatului apăru în penumbră. Adevăratul filozof ştie să pună frâu patimilor. Mai întâi. O privire cruntă a lui Cocardasse-junior îl opri. zise Passepoil. îşi frecară mâinile. Să cercetăm terenul. declamă el cu gravitate. eşti norocos că ai deprinderi atât de frumoase! — Ai dreptate! Aşa sunt eu şi. — Închisă! zise el zgâlţâind clanţa uşii meşterului Louis. reluă Cocardasse. Amândoi aşezară pe masă pachetele care conţineau haine de valeţi. replică Passepoil. — Simplă formalitate. Ce-a fost mai greu s-a făcut. că relaţia cu un om ca mine până la urmă te va îndrepta.. Ce gândeşti tu despre asta. storul merge ca pe roate. — Eh! Normandule.

priveşte-mă cum tremur tot. Gasconul îl privi o clipă cu profundă compasiune. Iată un nenorocit care nu-şi va cheltui măcar unul din cei cincizeci de galbeni să joace şi să îl bea! Zgomotul se înteţi în camera învecinată. — Hei! zise Cocardasse. O litieră se puse în mişcare. Passepoil nu scoase în evidenţă greşeala gramaticală şi înţelese bine că era vorba de urechile lui. nobilul meu prieten. Cocoşatul întredeschise una dintre ferestrele care dădeau spre strada Chantre.. Ce te bagi? — Sst! şuieră cocoşatul. cu toate că erau mari şi roşii. — În casă se află o fată. zise el. aruncând o licărire vagă de lumină în sala joasă. Cocardasse îl lovi puternic pe umăr: — Nu-ţi fie teamă. Zoriţi-vă! Prin uşă se auzi glasul donei Cruz care spunea: — E perfect! Nu lipseşte decât litiera. Cocardasse atinse garda spadei. străpunge-l cu o lovitură mortală. o alta lui Cocardasse.. — O veţi lua pe tânăra fată. — Asta e! Şi zic că cincizeci de galbeni reprezintă un preţ bun pentru asemenea treabă. Iată-mi pieptul. Fiecare are micile sale slăbiciuni. continuă Cocardasse recitind lecţia. — N-ai vrut tu să verific dacă tânără e acolo? — Juna copilă e acolo.. — Priveşte. Un fluierat uşor răsună în noapte. dar. — Nobilul meu prieten. Cocardasse şi Passepoil se retraseră în spatele casei scării pentru a se îmbrăca repede. Cocoşatul le deschise uşa. da că-mi mai sperii urechile cu patimile tale. doar dacă nu se poate altfel. — Sunteţi gata? întrebă el încetişor. Cocardasse şi Passepoil tresăriră. — Acest Gonzague e destul de fericit! suspină drăgăstos Passepoil. — La treabă. — Zoriţi-vă! repeta imperios cocoşatul. sfinte Dumnezeule. Amândoi şovăiră. În acelaşi timp stinse lampa. Cocoşatul întinse o haină de lacheu lui Passepoil. răspunseră Cocardasse şi Passepoil.. —. fiindcă o voce piţigăiată şi stridentă rosti încetişor în spatele lor: A sosit momentul! Se întoarseră cu repeziciune.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Ia te uită! Nici eu! — Ne vom lăsa purtaţi pe rând când ne vom înapoia la palat. Passepoil îi luă mâna. Mai ales gasconului nu-i trecea prin minte-să îmbrace haina de lacheu. ţi le tai. pe care o veţi conduce la pavilion. — Vai de păcatele mele! zise el. exclamă fratele Passepoil. Fratele Passepoil îşi puse o mână pe inimă. Pe unde a intrat ăsta Passepoil se retrase prudent. În acest moment cele două cameriste traversau încăperea pe dibuite.. răspunse Cocardasse. ucide-mă pe loc. E singura metodă să sting focul ce mă mistuie. sau. adăugă Passepoil. iubiţelule! Prietenii îşi datorează respect. de preferinţă. Galantul diavol nu s-a gândit la asta! . Ce ai? — Doar când aud vorbindu-se despre acest sex. În al treilea rând: Veţi intra în casă. — S-a făcut..Suntem gata. Din încăperea alăturată se auzi un hohot de râs vesel. Mai bine ascultă. — La dracu! exclamă el. — Şi eşti alb ca varul. căruia îi datorez toate nenorocirile mele. — Şi nu veţi folosi violenţa. o veţi ruga politicos să urce în litieră. Ţinea la ele. Cocoşatul de la palatul Gonzague era în picioare lângă masă şi le desfăcea liniştit pachetele. — Am şi intrat. Dona Cruz ieşea din camera Aurorei spunând: — Va trebui să caut o litieră. Uşa încăperii în care se afla Aurore se deschise. — Şi repede! comandă el fără să ridice glasul.

Sper că am dus treaba la bun sfârşit! — Ce mâna mică. Un zgomot scurt şi repetat anunţa că ghebosul freca amnarul. ca şi cum n-ar fi fost convins de cele spuse.. care se învârtea în jurul oglinzii. Frumuşică! Frumuşică! Oh! Gonzague ăsta! — Pe toţi dracii! exclamă Cocardasse ca un bărbat care vrea să gonească o idee supărătoare. Cocardasse nu-şi putu împiedica un gest de surpriză. Apoi. Se anunţase în acel moment că trăsura domnului Law. zise Cocardasse. Licărirea felinarelor îi lumină obrazul. zăpăcită de freamătul mulţimii adunate sub ferestrele ei. în altă parte. care erau proprietatea fratelui Amable Passepoil. Lăsaţi astea! — Cu ce autoritate vorbeşte mititelul ăsta pocit! mormăi Cocardasse. dar. Dona Cruz încercă să strige. permiteţi-mi să vă ofer mâna! Dona Cruz se afla la celălalt capăt al încăperii. Acolo. Păi da! Cred că aşa vă numiţi. se afla în dreptul răspântiei Trahoir. — Domnişoară. — Ce mai avem de făcut. adăugind. Lectica plecă. Împreună cu Passepoil făceau astfel încât îi închideau orice altă ieşire în afara uşii dinspre pavilion. mătăsoasă! — Cei cincizeci de galbeni ne aparţin. Un bărbat aflat în afara uşii azvârli o matie pe capul donei Cruz. zise el. zise: — Milostenia ne obligă s-o eliberăm pe bătrâna şi pe micuţ. Iona şi încă alte nume. Passepoil intră. — E frumuşică! zise normandul. Şi gloata se agita nebuneşte. dar mai bătătorite. Nu-l invidiez pe Gonzague nici pentru titlurile şi nici pentru aurul lui. o înspăimânta.. vă rugăm. Cocardasse răsuci cheia în broască. — Vine! Vine! se strigă din toate părţile. adăugă Passepoil. strâns convulsiv de spaimă. când nu-l văd. Sala joasă se cufundă în întuneric. Atinsese mătasea! Cocardasse rămase dus pe gânduri. oare venea de la palatul d'Angoulome. Donei Cruz nu-i era frică de oameni. La drum! — N-o să pot dormi multă vreme din pricina ei! Cocardasse îl luă de guler şi-l duse cu sine. — Iată-l! Iată-l! strigă mulţimea. ca şi salutul lui Cocardasse. tremurând ca un peşte pe uscat. vitejilor. — La căsuţa din spatele bisericii Saint-Magloire! ordonă Cocardasse. nu auzi nimic. Tocmai vorbiseră în derâdere despre diavol: dona Cruz îi şi simţea. răspunse prompt omuleţul. — Acum. Primi un pumn solid în spate. Când ajunse lângă uşă. şi unul o împinse într-o lectică a cărei uşă se închise imediat. S-ar zice că l-am mai auzit cândva. nu ieşi nici măcar un sunet. răzgândindu-se. care o apucară de mâini. întâlni două mâini aspre şi păroase. Passepoil îl imită. — Sunt destul de mulţumit de voi. Înainte de a o deschide. pe întuneric. coarnele. Lampă se reaprinse. maestre Esop? întrebă gasconul. Atenţie la ceea ce am să poruncesc! — Salută pe înălţimea-sa.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Cocoşatul închise uşa în urma ei. mai puţin păroase. dar Cocardasse o urmărea îndeaproape. Întunecimea însă.. — Şi talia! zise Passepoil. pe jumătate moartă de spaimă. cu un ton ironic: . — Nu găseşti că bătrâna se ţine bine? întrebă Passepoil. Passepoil! Porunceşte! Drace! Cocardasse duse mâna la pălărie. Scăpă de această a doua strângere în braţe. glasul lui îmi provoacă o impresie ciudată. din cauza întunericului. dar treaba voastră nu e terminată. — Esop. — Haide! întrerupse Cocardasse. De astă dată reuşi să scoată un ţipăt puternic. Când se întoarse să deschidă uşa de la camera Aurorei. Puseră mâna pe ea. se auzi dinspre scară glasul cocoşatului. amândouă canaturile se deschiseră. ea întâlni alte două mâini. pe care aproape îl uitaseră. Strigătul sărmanei dona Cruz se pierdu. Privi în jurul lui. schiţând un profund salut care se pierdu din lipsa unei lămpi aprinse. Din gâtul ei. Aurore. Aceste mâini aparţineau iui Cocardasse-junior.

Va ieşi pe uşa asta. — Luaţi felinarele! Cocoşatul era încăpăţânat. — Acolo se află o tânără. Passepoil Îşi pierdu aerul ironic şi murmură: — Cu siguranţă că am mai auzit glasul ăsta! Cocoşatul luă din spatele scării două felinare cu mâner care erau purtate noaptea în faţa lecticilor. — Şi cum se numeşte stăpânul nostru? întrebă Cocardasse. ca şi cealaltă. care se străduia zadarnic pentru a-şi păstra zâmbetul pe buze. — Încă una! exclamară în acelaşi timp Cocardasse şi Passepoil. e pe cale să-şi termine toaleta. Puse piciorul pe prima treaptă. ce vom face? întrebă gasconul. dar cu respect. Cocoşatul urcă scara. Credeţi că vom putea ajunge din urmă lectica? — E departe. exact la miezul nopţii amintiţi-vă bine asta! în grădinile palatului. Cocardasse arătă cu privirea spre lampa aprinsă. continuă cocoşatul. dacă-i spuneţi numele aceluia care vă trimite. Cocoşatul îi privi. — Nu-ţi fie teamă! mormăi Cocardasse. cocoşatul se îndreptă spre scara răsucită.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Aşteptăm ordinele excelenţei-sale! — Şi bine faceţi! zise aspru cocoşatul. — Să ne purtăm corect. Fără îndoială. Când ajunse sus. Spunând aceste cuvinte. Cei doi spadasini schimbară o privire. observă Passepoil. zise el. — Vă va vedea. Veţi spune: „Suntem aici să vă conducem la balul de la palat. — Avem deci în prezent doi stăpâni. continuă gasconul.” — În instrucţiunile noastre n-a fost nici o vorbă despre aşa ceva. L-am văzut pe diavol. dar nu se numeşte Gonzague. Vitejii noştri luară fiecare câte un felinar.Apoi zise doar aceste cuvinte: — Purtaţi-vă corect! Şi dispăru. pe cine mi s-a părut că recunosc? — Pe micul parizian? . nobilul meu prieten. Doamne sfinte! exclamă Cocardasse. — Eh! zise Cocardasse prost dispus. — Pe toţi zeii! Să fim ascultători că nişte icoane şi să ne purtăm corect. răspunse cocoşatul. zise el. în cazul când mai merge! adăugă Passepoil. — Nu. — Numele domnului de Gonzague? — Nu! Şi adăugaţi că stăpânul vostru o aşteaptă. zise el. — Ne va vedea. Şi Cocardasse adăugă: — Tânăra ne va crede? — Da. Le aprinse. — Am să vă spun: o veţi aborda pe fată de-a dreptul. — Au! strigă Passepoil când uşa de sus se închise. — Lagardère! spuseră amândoi în aceeaşi clipă cu glas înăbuşit şi tremurător. nu aveţi decât un singur stăpân. Esop al II-lea? — Sau Iona? bâlbîi Passepoil. Închipuie-ţi. — Atunci. Şi ultimul gândi cu glas tare: — Cealaltă litieră! — Această tânără. ei plecară ochii. la rondul Dianei. Cocoşatul rosti încetişor: — Stăpânul vostru se numeşte Henri de Lagardère! Amândoi se cutremurară şi trupurile lor păreau că se micşorează văzând cu ochii. Cocoşatul arătă cu degetul încăperea de unde ieşise cu câteva minute în urmă dona Cruz. — Luaţi astea. îi văzu o clipă încovoiaţi şi supuşi.

termină fraza Passepoil. — Flor! strigă ea. Să plecăm! Ecourile: — Să plecăm! — Să plecăm! Şi. I se deschise îndată şi din fundul unui coridor întunecos se auzi o voce puternică: — Ah! Tu eşti. recurgând la mărturia victimei pentru a-l desemna pe ucigaş. Henri de Lagardère. — Ce s-a întâmplat? zise gasconul fremătând. bogat şi neavând împotriva lui decât un biet proscris. căci de-acum înainte îl înspăimânta orice. atotputernic. eşti aşteptat! Bine văzut la Curte. Dar stânca Tarpeiană se afla lângă Capitoliu. va face ca Gonzague să fie condamnat curând prin Gonzague însuşi. şi nu se poate spune că goleşti cupa până nu bei din ea. Înconjură Palais-Royal şi intră în Curtea Fântânilor. încât rămaseră în admiraţie în faţa ei. Amândoi stăteau cu mâinile atîrnînde şi cu spinarea înclinată.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Nu. Cocoşatul bătu Într-un anumit fel în uşă. Aurore era în prag. inexorabil că destinul. urcă repede. Făt-Frumos. şi mulţimea îşi bătu joc de cocoaşa lui. Passepoil scoase un strigăt: uşa de la camera Aurorei tocmai se deschidea. va fi pus în curând în faţa asasinului lui Nevers. Pe strada Valois se afla o poartă mică prin care se putea intra în partea clădirilor numite apartamentele particulare ale domnului regent. Aici îşi avea cabinetul de lucru Philippe d'Orleans. regent al Franţei. Aurore era atât de frumoasă în toaleta de Curte. Printrun vicleşug pe cât de genial pe atât de îndrăzneţ. Şi normandul repetă: — Fără dumneavoastră! Aurore încredinţa evantaiul lui Passepoil şi buchetul lui Cocardasse. — Tânăra pe care am văzut-o la braţul lui Lagardère acolo. după ce ieşise pe uşa dinspre aleea care ducea la apartamentul meşterului Louis. Oricât de precară îi era situaţia. Plecară. Unde eşti? Ţinând în mână felinarele. Cocardasse şi Passepoil înaintară. Aurore întrebă: — A spus unde îl voi întâlni? — La rondul Dianei. — Unde e Flor? Oare nebună a plecat fără mine? — Fără dumneavoastră. — La miezul nopţii. triumful lui Gonzague părea asigurat.. Hotărârea lor de a se curta corect li se înrădăcina în minte din ce în ce mai mult. Traversă strada Saint-Honoré în momentul când trăsura bunului domn Law urma să treacă. cu săbiile zăvorâte. Ai fi putut spune că avusese toată viaţa lachei la dispoziţie. în momentul când să se urce în lectică. — Sunt gata. Dealtminteri. a cărui răzbunare pornise implacabil. în Flandra! bâlbâi Passepoil. .. erau doi lachei model. Puţini mercenari elveţieni ar fi putut concura cu ei în privinţa gesturilor şi a ţinutei. răspunse gasconul ca un ecou. mormăi Cocardasse cu glas de tenor. Cocardasse-junior şi fratele Passepoil schimbară o ultimă privire. fata aceea pe care am aşezat-o în lectică mi s-a părut că seamănă cu ţigăncuşa aia drăguţă pe care am văzut-o în Spania la braţul lui Lagardère. Cocoşatul nu părea să se sinchisească prea mult de ocările lor. zise ea.:u şira spinării curbată. Privirea aceasta voia să spună: „Să ne purtăm corect!” O clipă mai târziu am fi putut vedea un omuleţ în negru mergând cu paşi mărunţi de-a lungul străzii Chantre.

din piesă lui Desmaret. Ana de Austria şi fiul ei. Mazarin. râzând sub mustaţă. care nu scria tragedii în versuri. regentul Franţei. fiul lui Eoi. Strada va păstra numele de Richelieu. pentru a elibera faţada. strigătele puternice ale poporului răzvrătit. Mirame a fost reprezentată în faţa a trei mii de fii şi fiice de cruciaţi. ca un strălucit director de teatru. veniră să locuiască la Palatul Cardinal. rampele mobile şi practicabilul. poet vrednic de milă. dar nu era cardinal. Se zice că a inventat norii de gaz. în primăvara anului 1640. văd generaţiile trecând. ca o ploaie anostă. Era aripa de răsărit. cunosc multe poveşti! Originală ar fi munca celui care ar scrie monografia unuia dintre aceste cuburi tăiate în calcar dur sau în stuf.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu PARTEA A PATRA PALAIS-ROYAL † Capitolul 1 — Sub cort Şi pietrele au viaţa lor. se ocupa de decoruri. dispuşi să aplaude. pe care se afla blazonul lui Richelieu dominat de pălăria de cardinal. Se mai spune că. Richelieu muri. Doar palatul nu a rămas în amintire. Într-adevăr. E o regulă! Nero n-a rămas nemuritor pentru succesele repurtate ca admirabil cântăreţ din flaut. Armand Du Plessis. dând spre Curtea Fântînilor. Pentru a trăi la adăpost. toată această zarvă laşă se potoli. făcând să cadă sistematic capetele neruşinate ale celor care depăşeau nivelul înălţimii. a dat pentru multă vreme numele uneia dintre faţadele Operei. Nou-nouţ îşi schimbă numele din palatul cardinal într-unul şi mai înalt. când partizanii Frondei pătrunseseră cu forţa în palat . în granit sau în gresie. În sfârşit. a cumpărat vechiul palat de Rambouillet de la domnul Dufresne. câte comedii şi tragedii le înconjură! Câte întâmplări măreţe sau neînsemnate! Cita veselie! Câtă tristeţe! Tragedia a stat la temelia cunoscutului Palais-Royal. A născocit resortul care făcea să se rostogolească stânca lui Sisif. O sută de ode. În jurul acestor ziduri foarte noi Franţa făcu multă larmă. însemnat om de stat. şi marele palat de Mercoeur de la marchizul d'Estrées. Mazarin ocupa apartamentele în care mai târziu locui Philippe d'Orleans. Urmând fără rezerve politica pitorească a lui Tarquinius. Aici se afla. s-ar putea spune chiar că a clădit palatul pentru a avea unde să deschidă un teatru. printre care şi la acela de dansator. un teatru pentru cinci sute de spectatori şi un teatru pentru trei mii de spectatori. mâna care tăie capul conetabilului de Montmorency era prea grea pentru a excela şi în mânuirea versurilor. tot atâtea ditirambe şi de două ori mai multe madrigale căzură a doua zi asupra oraşului. Mai cumpărase alte patru domenii pentru a alcătui grădinile. Acest puternic prelat iubea teatrul. pe terenul căreia se înalţă cel mai strălucitor cartier al Parisului. Richelieu nu se mulţumi cu puţin: clădi un teatru pentru două sute de spectatori. care se rotunjea spre actuala Galerie a Prorelor. ascultă de nenumărate ori. de costume. Câte drame. una după alta. Se numea Corneille. De-abia fusese înmormântat Richelieu şi locuinţa lui se şi numea Palais-Royal. fiică adorată a propriei sale muze. a achiziţionat palatul de Sillery şi totodată a fost tăiată o stradă largă pentru a permite trăsurii excelenţei-sale să ajungă fără piedică la fermele sale de la GrangeBatelière. Începu să se vorbească în şoaptă despre un tânăr care scria tragedii. sărbătorind gloria temutului poet. Apoi. cardinal de Richelieu. mai mult decât la gloria politică ţinea la diversele sale mici talente. A poruncit arhitectului Lemercier ca pe locul celor două locuinţe-senioriale să-i construiască o casă demnă de puterea şi bogăţia lui. Fermă. dar şi tremurând. Şi a deschis trei deşi n-ar fi avut nevoie decât de unul singur pentru a reprezenta tragedia lui dragă Mirame. Zidurile fortăreţelor trăiesc vreme îndelungată. Ludovic al XIV-lea.

Aceste ferestre se deschideau spre rondul Dianei. Alte două alei de ulmi. tunşi în formă de sferă. care suferise foarte puţine modificări de pe vremea cardinalului încoace. în care este redată scena şi o arată pe Ana de Austria arătând praporului scutecele lui Ludovic al XIV-lea. fratele regelui. către sfârşitul anului 1692. în mare parte. pictat de Mauzaisse. ajungea până în strada Neuve-des-PetitsKhamps. care dădea spre strada Richelieu. Viciile i se datorau. de casele din stradă BonsEnfants. după cum spune Saint-Simon. a doua lui soţie şi mama regentului. plantată de cardinalul de Richelieu. a fost mirat văzând-o pe regină. A fost uman şi bun. Henriette-Anne a Angliei. enorme alei de carpeni. palatul propriu-zis cuprindea apartamentele prinţesei palatine. Louis-Philippe-Joseph. Dar puţina virtute ce o avea îi aparţinea în întregime. în mijlocul mulţimii. clădi ceea ce se cheamă galeriile de piatră. ultimul reprezentant al aleii. Pe o latură era lipită de casele din stradă Richelieu. tăiau grădina de-a latul. în realitate. În centru se afla o semilună. abia sub domnia lui Ludovic al IV-lea. decât femei de virtute îndoielnică şi bărbaţi de nimic. ducesă d'Orleans.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu pentru a vedea cu ochii lor că tânărul rege nu fusese răpit. Mult mai târziu. Dar.! ocupau aripa de apus.. Pe vremea când se desfăşoară povestirea noastră. În timpul regenţei nu mai era vorba de tragedie. soţia regentului. se termina cu un pinion cu fronton. era în plină splendoare. înconjurate de tufe de copăcei. orgiile prinţului nu avură urmări sângeroase. iar pe cealaltă. mai exista încă la începutul acestui secol. Umbra tristă a Miramei fu nevoită să se ascundă sub un văl pentru a nu vedea supeurile intime pe care ducele d'Orleans le organiza. Prinţesele. mai mare decât aceea unde mai târziu a fost construită Comedia Franceză. „în tovărăşii foarte dubioase”. Dar teatrele slujiră la ceva. Ludovic al XIV-lea îi constitui proprietatea că apanaj. tot în acest palat. fiica regentului. îşi făcu aici o curte strălucitoare. cu domnişoara de Blois.. nu-l iubea pe regent.” În februarie 1672. Elisabeth-Charlotte de Bavaria. . se dădeau spectacolele de operă.. În afara saloanelor de gală. Grădina ce împrejmuia Palais-Royal era pe atunci mult mai întinsă decât astăzi. fiindcă dansatoarele de la Operă erau la modă. se afla un pâlc de cinci tei. Dacă istoria nu poate ascunde cu totul regretabilele slăbiciuni ale acestui prinţ. zâmbi şi răspunse: „Există dar nu se vede. În ziua de 21 din aceeaşi lună. cu atât mai mult cu cât alţii se străduiau să i-o ucidă. mereu ameţită de băutură şi cu nasul mânjit de tutun de Spania. În galeria de la Palais-Royal se află un tablou. dar strălucitori prin spirit şi desfrâu. Aici era cabinetul de lucru al regentului. pentru a izola şi înfrumuseţa grădina. luă Palais-Royal în posesie. duce de Orleans. în ciuda unor relaţii apropiate. fără pază. Fundul grădinii. Poate că ar fi fost un prinţ ilustru dar Erau exemplele şi sfaturile care i-au otrăvit tinereţea. care avea cinci ferestre pe faţada dinspre grădină. şi ale ducelui de Chartres. Arborele de Cracovia. Frumoasa ducesă de Berri. înconjurau bolţile de verdeaţă. Aripa de răsărit a palatului. din spiţa casei d'Orleans. unde nu erau primite. cu un bazin şi fântâna arteziană. de atunci înainte Louis-Philippe. văduva ducelui d'Orleans. Saint-Simon. privind acest tablou. cu excepţia ducesei de Berri şi a stareţei mânăstirii Chelles. cel puţin ne arată că marile lui calităţi n-au putut fi înăbuşite de excese. între două mari peluze. Ducele de Chartres. tăiate în stilul porticurilor italiene. Lucru rar întâlnit. preceptorului său infam. În Teatrul Mare. Ducele d'Orleans. gardurile vii şi rondurile de flori. ultima dintre fiicele naturale ale regelui şi a doamnei de Montespan. la dreapta şi la stânga vedeai rondul lui Merour şi rondul Dianei. pe locul vestitei galerii Mansard. făcea parte din dubioasele tovărăşii. Frumoasa alee de castani din India.. în spatele bazinului. viitorul regent. se căsători. dinspre Rotondă. adaugă acelaşi Saint-Simon. apartamentele ducesei de Orleans. Reîntorcându-se spre palat. Casirnir Delavigne.

Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Situată de cealaltă parte. dar era uşor să se obţină permisiunea de a fi vizitată. când cutare scriitor şi-a creat un renume cumpărând toate exemplarele din primele paisprezece ediţii ale cărţii sale. dăunează vegetaţiei. Toţi autorii contemporani afirmă în unanimitate că grădina palatului era un loc de odihnă foarte plăcut şi. că bunul domn Law finanţase serbarea. când cutare dentist cheltuieşte zece mii de scuzi pentru anunţuri. care aducea cu el trăsăturile bunului domn Law. de pe malurile fluviului de aur. ci. Law plătea toată cheltuiala. ca adevăratul precursor al băncii contemporane. pentru a dovedi celor două sute şi cincizeci de spectatori adevăraţi că entuziasmul n-a murit în Franţa. Grădina nu era deschisă publicului. În afară de asta. Deasupra bazinului central se înălţa statuia alegorică a fluviului Mississipi. Fuseseră create peisaje care se pierdeau în depărtări. Doar corturile indienilor sălbatici. aşa încât. A doua zi aveau să fie puse la copt alte tăvi cu acţiuni. până la urmă. Mississippi. Bunul domn Law simţise nevoia unui piedestal de unde să poată azvârli praful. Opera ocupa o parte din amplasamentul actualei Curţi a Fântânilor şi a străzii Valois. un palat al zânelor! Regentul. Decorul reprezenta o tabără de coloni din Luisiana. unde acum. terase care dominau grădina. porţi joase şi chiar peroane care dădeau spre gardurile vii. serbarea propriu-zisă se desfăşura în grădină. când acest prinţ a vrut să închidă Palais-Royal cu gard. asta-i tot! Ar fi meritat să trăiască în zilele noastre pline de oameni şireţi. Se spunea. doamna de Tencin. eadevărat. oprind aerul să pătrundă liber. stânci de carton cu înfăţişare înfricoşătoare. dar o făcea pentru că se pricepea la reclamă. este cert că totul era de un rococo fermecător. ducele de Brissac. trei sau patru sute de prieteni amărâţi în sală. sub acest aspect. se înşirau cele două alei de ulmi bolnavi. Ele se foloseau de grădina palatului cu titlul de tolerate. era o minunăţie. Se spunea că puzderia de felinare agăţate de copaci şi de coloane erau lanterne indiene. Un pasaj. încât a cincisprezecea s-a vândut. Ce minunat loc de promenadă este curtea pătrată plină de copii şi de dădacele lor. fireşte. Richelieu şi Neuve-des-Petits-Champs aveau balcoane. avem mult de regretat. când cutare director de teatru aduce. sau cam aşa ceva. îşi făcu o serbare splendidă. Zeul ţinea în mână un ulcior din care ţâşnea apa. marchizul de Cosse. fiindcă. cascade spumegânde. în fiecare seară. dar nu mai este o grădină. spre a câştiga douăzeci de mii. Pentru ca praful aruncat să ajungă în ochii înmărmuriţi ai mulţimii. presărate ici şi colo. căruia nu-i prea plăcea fastul. Serbarea era dată în onoarea lui şi avea drept scop să-i glorifice sistemul şi persoana. Dar prietenii domnului Law repetau: — Nici nu vă închipuiţi cât de mult au progresat băştinaşii de acolo! Odată admis stilul cam fantastic al corturilor. poetul Lafare. Toate serele Parisului fuseseră puse la contribuţie pentru a alcătui desişuri de arbuşti exotici: pretutindeni se vedeau doar flori tropicale şi fructe ale paradisului terestru. ca şi când s-ar fi pus săpun în apă. În noaptea aceea. Spatele ei dădea spre fundătura Bons-Enfants. Cum banii nu-l costau nimic. păreau prea frumoase. despărţea intrarea particulară a acestor doamne de apartamentele regentului. îşi călcase obiceiul şi organizase totul magnific. ca în zilele noastre. îi deschiseră un proces lui Louis-Philippe-Joseph d'Orleans. Locatarii acestor case se credeau îndreptăţiţi să se folosească de grădină. doamna de Royan şi ducesa de Berricam luaseră în râs toate . cunoscut sub numele galant de Ccur-aux-Ris (sau Ccurt-Orry). Prietenii de petrecere ai regentului. trebuie să fie azvârlit de sus. decorate pentru această ocazie cu un lux nemaipomenit. păduri zugrăvite pe pânza. Suntem îndemnaţi a decide ca galeriile construite împrejur. Dar ce importanţă avea? Mulţi oameni din lumea noastră sunt de părere că nu trebuie să vezi decât rezultatul. deşi vara era pe sfârşite. Nu vom vorbi despre saloanele palatului. aproape toate casele de pe străzile Bons-Enfants. un paradis. mai târziu. Palais-Royal din zilele noastre este o curte foarte frumoasă. Bunul domn Law nu trebuie privit doar ca inventator al agiotajului. mai ales.

Într-o colibă de piei-roşii din catifea . — Pe vremea noastră. în livrele fanteziste şi în mare parte mascaţi. răspunse vecinul. — Câştigi. Regentul. Se aruncau pumni de aur. care zburau. a trişa la cărţi nu era un păcat. se făcea haz. Dimpotrivă. — Nu e nici o aluzie. Ici şi colo se vedeau dominouri care nu arătau cum trebuie. Se strigă. un grup de gentilomi vârstnici stăteau de vorbă. ci de stradă! . Nu departe de acest loc. se juca cărţi şi se vorbea tare. nimeni nu purta mască în jurul mesei. exclamă Gironne. — Denaturat. — Murdărit. sub regenţă. unde bătrânilor şefi de trib tare le-ar mai fi plăcut să fumeze luleaua păcii. multe măşti şi multe dominouri se plimbau şi sporovăiau. cu un oftat adânc. acoperită cu un covor. e vorba de păduri! — Să fie într-un ceas bun! spuse domnişoara Desbois-Duplant.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu astea. Nu-i nume de domn. Saloanele erau pline de lume şi Brissac deschise balul. cu doamna de Toulouse. La masa de marmură şedeau frumosul marchiz de Chaverny. domnule baron? — Mă întreb şi eu. totuşi nenumăraţi intruşi izbutiseră să se strecoare înăuntru. Deşi la porţile caselor învecinate care dădeau spre grădină fuseseră postate pichete de gărzi (deghizaţi în indieni de operetă). Noce. — Mergi pe cincizeci. Coliba era aşezată nu departe de rondul Dianei. Înăuntrul ei se afla o societate numeroasă. Navailles. ajută-ne! În spatele primului domino apăru un altul. dar nu atât de mult cât regentul însuşi. spre a nu-şi dezvălui îndeletnicirea. împodobită cu franjuri aurii. potolit. pe alei. se încrucişau. şi săreau de la unul la altul: O sută de ludovici! Cincizeci! Două sute!. Cidalise îi oferi lui Gironne punga ei cu bani. o mulţime de oameni veseli. Nu exista decât un singur om capabil să-l întreacă pe regent în ironii: acesta era bunul domn Law. amândoi. din ordin. domnule baron. Mâinile lui erau totdeauna supravegheate. — Pângărit! Şi. totul e pervertit. care îşi vârî capul acoperit cu un capişon în deschizătura cortului. — Degradat. chiar sub ferestrele cabinetului regentului. Era o mare larmă. — Poftim? întrebă al doilea domino. Era o veche deprindere de-a lui. domnule de la Hunaudaye. Unul dintre bătrânii gentilomi aşezaţi la masa de joc cu levate făcu un gest de silă. Şi totuşi regii serbării nu îşi făcuseră încă intrarea. cunoscută de mulţi. Chaverny îşi arunca pe masă ultimii bani din pungă. — Cidalise. În jurul unei mese de marmură. — Decăzut. O puzderie de oameni se aflau în grădini şi sub toate corturile. — Totul e stricat. care intră în cort. fuseseră adunate mai multe mese. prinţesele şi nici bunul domn Law nu-şi făcuseră încă apariţia. domnule de Barbanchois. jucau cărţi. altfel se făceau asemenea lucruri. Taranne. mai mult sau mai puţin primitive. Nu se auzeau decât cifre. domnule de la Hunaudaye. i se răspunse. rostiră într-un glas: — Unde vom ajunge. Chaverny? întrebă un mic domino albastru. câteva înjurături aruncate de cei care pierdeau şi râsul involuntar al câştigătorilor. Albret şi alţii. hotărâţi să se distreze cu orice preţ. Dealtfel. în jurul unei mese unde jucau levate. Erau aşteptaţi. Gironne. Taranne? strigă în acest moment Mon-Jaubert. baroane? Unde? Apucând unul din nasturii de agată care împodobeau tunica demodată a domnului baron de la Hunaudaye. nimfă a pădurilor virgine. Choisy. De cealaltă parte a micului peron al regentului şedeau lachei. Pe cincizeci! — Taranne? mormăi domnul de Barbanchois. Bineînţeles. spuse domnul de Barbanchois vecinului său. care câştigă. micuţa mea Desbois. Se afla şi domnul de Peyrolles. domnul de Barbanchois continuă: — Cine sunt oamenii ăştia.

nu-mi place amestecul.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Mizezi. — Dumnezeu să ne păzească de italieni! — Oare nemţii fac mai multe parale. Apoi făcu o piruetă şi se îndepărtă. — Doamnă. De unde dracu îşi pescuiesc numele? — De unde şi l-a pescuit Bichon. dar suflecă-ţi manşetele. pentru că-i vorba de dumneata. — Oriol. domnule baron. — Poftim? zise omul de încredere al domnului de Gonzague. — Sst! făcu domnul de la Hunaudaye. — Doamnele socot că e prea mult şi unul! spuse Noce. zise grasul perceptor apropiindu-se de masă. Binevoiţi să acceptaţi cutia. Purta mască şi costumul său. slujbaş la vistieria ministerului de război. ştii numele strămoşului pe care l-ai trimis în cruciadă? Toţi izbucniră în hohote de râs. Oriol întrebă: — Domnilor. domnule baron. mai am moşia din Chaneilles. . Ce-ar spune răposatul rege dacă ar vedea asemenea lucruri? La masa de marmură se auzea: — Ai pierdut. ofilită a gentilomului indignat. Cidalise. — Unde o să ajungem? repetă domnul de Barbanchois. unde? — Peyrolles. Chaverny! Iar ai pierdut! — Nu-i nimic. prepelicarul doamnei baroane? replică domnul de Barbanchois deschizându-şi besacteaua. obţinuse la bal un adevărat triumf de ilaritate. — E nemaipomenit. — Iată! lui era un ostaş demn. spuse baronul de Barbanchois. — Azi-dimineaţă. îşi vârî cu neruşinare două degete în tutun. strigară mai mulţi din toate părţile. domnul Sandrier. de un lux grotesc. Domnul baron rămase cu gura căscată. E al unsprezecelea ln opt zile! — Orio!! Oriol! Vino în ajutor strigară în această clipă jucătorii. — E bun! zise dansatoarea de la Operă. merg eu pe cincizeci de ludovici. rosti în şoaptă domnul de Barbanchois. toată lumea mă cunoaşte! — Doar nu sunt doi ca Oriol! exclamă Navailles. — Gelosule. Luă cutia şi atinse cu gest mângâietor bărbia. care-şi bat joc de lucrurile sfinte? — Unde o să ajungem. a fost scos din Sena la podul Notre-Dame. Cine îi e stăpânul? — Domnul prinţ de Gonzague. domnule baron? Un conte de Horn a fost tras pe roată în piaţa Grève pentru asasinat! — O rudă a alteţei-sale! Unde o să ajungem? — Vă spun eu. declamă Gironne. Albret? — Asta are un nume care se aseamănă cu al mamei lui Henric-cel-Mare. domnule baron. Eu nu glumesc decât cu egalii mei. răspunse prompt şi grav baronul de Barbanchois. Grasul perceptor apăru la intrarea cortului. Domnul de la Hunaudaye spunea: — Aştia-s gentilomi. zise domnul de la Hunaudaye. Domnul de Barbanchois îşi împreună mâinile. Doamne. l-ai văzut pe d'Hozier? — Ţi-ai făcut rost de titlurile de nobleţe? — Oriol. o chema Lauvet şi juca la bursă. de opt luni solicită zadarnic postul de bancher devotat şi călcat în picioare pe lângă draga noastră Nivelle! — Gelosule! se auziră iarăşi glasuri însoţite de râsete. Ţin toată miza. au şi început! N-aţi citit ultimele ştiri? ieri a fost ucisă o femeie lingă Temple. gâtuit de indignare. dragă domnule. n-aţi văzut-o pe Nivelle? — Când te gândeşti că bietul nostru prieten. care tocmai trecea pe acolo. Cidalise nu făcu fasoane. că vor ajunge să se înjunghie în plină zi pe stradă! — Ei. — Pentru că vorbise prea tare despre scoţianul ăsta blestemat.

. întracolo mergem. un monument funerar. — Hîrtie şi numai hârtie! spunea bătrânul Barbanchois. râsetele şi glumele proaste aruncate de la unul la altul. Mausol. — Poate vreun nou capriciu. Oriol se umflă în pene. şi totuşi nu aveam orbul găinilor şi eram treaz de-a binelea. — Prietene.) 17 . Dintre strigătele. (N. reluă Oriol. — Şi ce-i de mirare? întrebă domnul de Peyrolles. — Dar atunci. dacă vreun ambasador. Întâmplarea stârnea interesul tuturor. — Ştiţi noutatea. Vreţi să vă spun ceva. — Am văzut. — Şi ce-i răspundeau valeţii? întrebă Navailles. Afacerile de stat.). Artemisa a II-a. — Şi pensiile ni se plătesc cu hârtii. am văzut cum domnul prinţ de Gonzague a fost oprit să intre în apartamentul regentului. n-aţi ghicit şi nu veţi ghici niciodată. afirmă perceptorul cel gras.. Doamna prinţesă de Gonzague. toţi bătrânii gentilomi ciuliră urechile.n. baroane! — Şi arendele... — Totuşi. Se făcu linişte. zise prompt micul perceptor. Taranne. Ce reprezintă fleacurile astea? — Argintul se duce de râpă. De astă dată ţinea în mână conversaţia. Oriol era cel care dădea aceste răspunsuri clare şi categorice. n-aţi ghicit. Curiozitatea generală creştea. — Alteţa-sa regală nu se ocupă la ora asta de afaceri de stat.. baroane? Mergem spre catastrofă. pentru ca preacinstitul domn de Peyrolles să aibă cu cine glumi.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Chaverny privi lacheii aşezaţi îndărătul peronului regentului şi murmură: — Zău! Ticăloşii ăia de colo au aerul că se plictisesc. regină în Halicarnas (Caria). Toţi cei din jurul mesei de marmură aşteptau reuşita în viaţă prin domnul de Gonzague. Şedea alături de prinţesa palatină. să auzim vestea cea mare! — Pariem unul la o mie. Însuşi domnul de Gonzague voia să afle şi era în foarte proastă dispoziţie. dar tot n-o să ghiciţi. Se supăra doar din motive serioase.T. Artemisa a încetat să mai plângă pe rămăşiţele pământeşti ale lui Mausol... — Scumpii mei. — Alteţa-sa regală nu era cu o femeie. — Alteţa-sa regală nu era cu nici un ambasador. cu cine era alteţa-sa regală? — Asta-i întrebarea. Se mulţumi să câştige cincizeci de ludovici de la Oriol. De astă dată Peyrolles se făcu tare de urechi. văduva inconsolabilă a domnului de Nevers. Lumea protestă: era un lucru de necrezut. se ridică din nou glasul lui Oriol. Asta-i şi părerea doamnei baroane.e. Dar am mai văzut ceva încă şi mai extraordinar. răspunse de la Hunaudaye strângând pe furiş mâna lui Barbanchois.. marea noutate? — Nu. — Domnul Law a trecut la catolicism? — Doamna de Berri bea apă? — Domnul du Mâine a cerut o invitaţie regentului? Urmară o sută de alte imposibilităţi. — Ce anume? întrebară cu toţii. considerat ca una dintre cele şapte minuni ale lumii (353 î. Artemisa17 făgăduită prin jurământ doliului veşnic. du-te de-i cheamă aici. a înălţat în memoria Soţului ei. — Am văzut-o cu ochii mei. La auzul numelui doamnei prinţese de Gonzague. reluă el. Doamna prinţesă de Gonzague a venit la bal. — Ei bine. — Şi aurul.

Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu
— Mister, domnilor, mister! Domnul regent este trist de când a primit o anumită misivă din Spania. Domnul regent a poruncit astăzi să fie introdus pe poarta mică de la Curtea Fântânilor un personaj, pe care nici unul dintre valeţii săi nu l-a văzut, în afară de Blondeau, care a avut impresia că vede, în al doilea cabinet, un om mic de statură, îmbrăcat în negru din cap până-n picioare, un cocoşat. — Un cocoşat! repetară unul după altul. Plouă cu cocoşaţi! — Alteţa-sa regală s-a încuiat cu el în cabinet. Şi Lafare, şi Brissac, chiar şi ducesa de Phalaris au găsit uşa închisă. Se făcu tăcere. Prin deschizătura cortului se puteau zări ferestrele luminate ale cabinetului alteţei-sale. Oriol privi din întâmplare într-acolo. — Uitaţi-vă! Uitaţi-vă! strigă el întinzând mâna. Mai sunt încă împreună. Toate privirile se îndreptară în acelaşi timp spre ferestrele pavilionului. Silueta lui Philippe d'Orleans se detaşa pe albul perdelelor. Umbla prin încăpere. O altă umbră nedefinită, aşezată în partea luminii, părea că-l însoţeşte. Fu o treabă de o clipă: cele două umbre trecuseră de fereastră. Când reveniră, îşi schimbaseră locurile. Silueta regentului era neclară, pe când cea a misteriosului însoţitor se desenă cu claritate pe perdea. Se vedea ceva diform ca o cocoaşă mare pe un trup mic şi braţe lungi care gesticulau cu vioiciune.

Capitolul 2 — Convorbire particulară

Silueta regentului şi a cocoşatului nu se mai zăriră pe perdelele cabinetului. Prinţul se aşezase în fotoliu. Cocoşatul stătea în faţa lui, într-o atitudine respectuoasă, hotărâtă. Cabinetul regelui avea patru ferestre, dintre care două spre Curtea Fântânilor. Se ajungea în el prin trei intrări, dintre care una era publică, marea anticameră, şi celelalte două secrete. Dar era un secret cunoscut de toată lumea. După spectacole domnişoarele de la Operă, deşi nu trebuiau decât să traverseze mai sus amintita Cour-aux-Ris pentru a ajunge la uşa ducelui d'Orleans, preferau să bată din toate puterile la una din intrările secrete. Cosse, Brissac, Gonzague, Lafare şi marchizul de Bonnivet, bastardul lui Gouffier pe care ducesa de Berri îl luase în serviciul ei, pentru a avea o unealtă cu care să taie urechile, băteau la cealaltă uşă, în plină zi. Una din intrările secrete dădea spre Cour-aux-Ris, cealaltă, spre Curtea Fântânilor. Prima avea ca portăreasă o bătrână cumsecade, fostă cântăreaţa la Operă. A doua era păzită de Le Bréant, fost rândaş la tatăl regentului. Erau slujbe bune! În plus, Le Bréant era unul dintre paznicii grădinii, unde avea o gheretă în spatele rondului Dianei. Glasul pe care l-am auzit în fundul coridorului întunecos, când cocoşatul intrase prin Curtea Fântânilor, era al lui Le Bréant. Într-adevăr, cocoşatul era aşteptat. Regentul era singur. Regentul era îngrijorat. Deşi serbarea începuse de multă vreme, regentul mai era încă în halat. Părul său, foarte frumos, era pus pe papiote. Purta o pereche de mănuşi pentru a-şi menţine culoarea albă a mâinilor. În Memoriile sale, mama regentului menţionează că preocuparea deosebită pe care o avea pentru persoana să o moştenise de la tatăl lui. Într-adevăr, până în ultimele zile ale vieţii, tatăl lui fusese mai cochet decât o femeie. Regentul trecuse de patruzeci şi cinci de ani. Dar i s-ar fi dat mai mult din cauza oboselii care i se aşternuse ca un văl pe faţă. Totuşi era frumos. Chipul său avea nobleţe şi farmec. Ochii, de o blândeţe cu totul feminină, exprimau bunătatea împinsă până la slăbiciune. Trupul i se încovoia uşor, când nu avea de făcut faţă obligaţiilor oficiale. Buzele şi, mai ales, obrajii aveau acea moliciune, acea surpare caracteristică membrilor casei d'Orleans.

Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu
Prinţesa palatină, mama sa, îi transmisese ceva din cumsecădenia ei germană şi din spiritul ei mercantil, dar păstrase pentru ea cea mai bună parte. Dacă am crede ceea ce spune despre sine această admirabilă femeie în amintirile ei, adevărată operă armonioasă şi originală, nu a putut să-i dea frumuseţea de care era lipsită. Desfrâul lasă puţine urme asupra anumitor fiinţe de elită. Există şi oameni de fier. Philippe d'Orleans nu făcea însă parte dintre ei. Expresia feţei şi întreaga ţinută a trupului arătau, fără echivoc, cât de mult îl oboseau orgiile. Încă de pe acum se putea prezice că această viaţă, cheltuită fără măsură, îşi uza ultimele forţe şi că moartea îl pândea, undeva, în fundul unei sticle de şampanie. Cocoşatul întâlni în pragul cabinetului un singur valet care îl pofti în birou. — Dumneata eşti acela care mi-ai scris din Spania? întrebă regentul, măsurându-l dintr-o privire din cap până în picioare. — Nu, monseniore, răspunse cu mult respect cocoşatul. — Dar din Bruxelles? — Nici din Bruxelles. — Dar din Paris? — Nici din Paris. Regentul îi aruncă o nouă privire. — M-aş fi mirat că dumneata să fii acel Lagardère, murmură el. Cocoşatul se înclină surâzând. — Doamne, spuse regentul cu blândeţe şi gravitate, n-am vrut să fac nici o aluzie la ce te gândeşti. Nu l-am văzut niciodată pe acest Lagardère. — Domnule, răspunse prompt cocoşatul, care continua să zâmbească, i se spunea frumosul Lagardère pe când făcea parte din regimentul de cavalerie uşoară al regelui, unchiul dumneavoastră. Eu n-aş fi putut fi vreodată nici frumos şi nici ofiţer în cavaleria uşoară. Ducelui d'Orleans nu-i făcea deloc plăcere să stăruie asupra acestui subiect. De aceea întrebă: — Cum te numeşti? — Acasă mi se spune meşterul Louis, monseniore. Dincolo de casă, oamenii ca mine nau alt nume decât porecla ce li se dă. — Unde locuieşti? — Foarte departe. — Să consider un refuz de a-mi spune adresa. — Da, monseniore. Philippe d'Orleans îl privi cu severitate şi spuse încet: — Domnule, pot s-o aflu cu uşurinţă, am o poliţie pricepută... — Din moment ce alteţa-voastră regală pare că ţine să afle acest lucru, îmi voi înfrânge împotrivirea şi voi răspunde: locuiesc în palatul prinţului de Gonzague. — În palatul lui Gonzague, repetă mirat regentul. Cocoşatul se înclină şi spuse cu răceală: — Chiriile sunt foarte scumpe acolo. Regentul părea că reflectează. — E multă vreme, foarte multă vreme de când am auzit pentru prima oară vorbindu-se de acest Lagardère. Pe vremuri era un spadasin insolent. — De atunci a făcut tot ce a putut să-şi ispăşească nebuniile. — Ai vreo legătură cu el? — Nici una. — De ce na venit personal? — Fiindcă mă avea la îndemână. — Dacă aş vrea să-l văd, unde-l pot găsi? — Nu pot răspunde la această întrebare, monseniore. — Totuşi... —- Aveţi o poliţie pricepută. Încercaţi.

Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu
— Este o provocare, domnule? — Este o ameninţare, monseniore. De acum într-o oră Henri de Lagardère poate fi la adăpostul investigaţiilor domniei-voastre şi demersul pe care l-a făcut, pentru a avea conştiinţa împăcată, nu-l va mai reînnoi niciodată. — Aşadar a făcut acest demers fără tragere de inimă? întrebă Philippe d'Orleans. — Exact, fără tragere de inimă, răspunse prompt cocoşatul. — De ce? — Pentru că întreaga fericire a vieţii sale este miza acestei partide, pe care ar fi putut să nu o joace. — Şi cine l-a forţat să joace această partidă? — Un jurământ. — Făcut cui? — Unui om pe moarte. — Şi acest om se numea? — Monseniore, ştiţi foarte bine, acest om se numea Philippe pe Lorraine, duce de Nevers. Regentul lăsă să-i cadă capul în piept. — Sunt douăzeci de ani de atunci, murmură el cu glas tulburat. Nu am uitat nimic, nimic! Îl iubeam pe bietul Philippe, şi el mă iubea. De când mi l-au ucis, nu ştiu dacă am mai atins mâna vreunui prieten cu adevărat sincer. Cocoşatul îl sorbea din ochi. O emoţie puternică i se citea pe chip. Deschise o clipă gura să vorbească, dar se stăpâni cu un efort intens. Obrazul îi redeveni nepăsător. Philippe d'Orleans se ridică şi vorbi domol: — Eram rudă apropiată a domnului duce de Nevers. Sora mea s-a căsătorit cu vărul lui, domnul duce de Lorraine. Ca prinţ şi ca rudă datorez ocrotire văduvei sale care, în plus, este şi soţia unuia dintre cei mai dragi prieteni. Dacă fiica ei trăieşte, promit că va fi o moştenire bogată şi, dacă doreşte, se va putea căsători cu un prinţ. În ce priveşte uciderea sărmanului meu Philippe, se spune că am o singură calitate, uitarea ofensei. Într-adevăr, gândul răzbunării se naşte şi moare în sufletul meu în aceeaşi clipă. Dar şi eu am făcut un jurământ când au venit să-mi spună: Philippe e mort! Acum conduc statul. A pedepsi pe asasinul lui Nevers nu mai înseamnă un act de răzbunare, ci de dreptate. Cocoşatul se înclină în tăcere. Philippe d'Orleans continuă: — Îmi rămâne să aflu mai multe lucruri. De ce acest Lagardère a lăsat să treacă atâta timp până când mi s-a adresat mie? — Pentru că şi-a spus: „în ziua în care voi renunţa la tutelă, vreau ca domnişoara de Nevers să fie femeie şi să-şi poată recunoaşte singură prietenii şi duşmanii.” — Are probele necesare pentru ceea ce afirmă? — Le are, în afară de una. — Care? — Proba care trebuie să-l demaşte pe asasin. — Îl cunoaşte pe asasin? — Cred că-l cunoaşte, fiindcă are un anumit semn prin care-şi poate verifica bănuielile. — Acest semn nu poate servi drept dovadă. — Alteţa-voastră regală va aprecia în curând. Cât priveşte naşterea şi identitatea tinerei fete, totul este în regulă. Regentul chibzuia. — Ce jurământ a făcut acest Lagardère? întrebă el rupând tăcerea. — A promis să fie tatăl acestui copil, răspunse cocoşatul. — Aşadar era acolo în momentul morţii? — Era acolo. Murind, Nevers îi încredinţa tutela fiicei sale. — Acest Lagardère a tras sabia să-l apere pe Nevers? — A făcut ce a putut. După moartea ducelui, a luat cu sine copilul, cu toate că era singur contra douăzeci.

Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu
— Ştiu că nu există pe lume o sabie mai de temut, murmură regentul, dar există lucruri neclare în răspunsurile dumitale, domnule. Dacă acest Lagardère a asistat la luptă, cum poţi spune că are doar bănuieli cu privire la asasin? — Era o noapte întunecoasă. Asasinul era mascat. A lovit pe la spate. — Aşadar, însuşi stăpânul l-a lovit? — Da, stăpânul. Şi Nevers căzu strigând: „Prietene, răzbună-mă!” — Şi acest stăpân, continuă regentul după o şovăială vizibilă, nu era domnul marchiz de Caylus-Tarrides? — Domnul marchiz de Caylus-Tarrides e mort de mulţi ani, replică cocoşatul. Asasinul trăieşte. Alteţa-voastră regală n-are de spus decât un cuvânt, şi Lagardère vi-l va arăta în noaptea asta. — Atunci, spuse regentul cu ardoare, acest Lagardère e la Paris? Cocoşatul îşi muşcă buza. — Dacă e la Paris, adăugă regentul în timp ce se ridica din fotoliu, e în mâinile mele! Sună din clopoţel şi spuse valetului care intră: — Să vină imediat aici domnul Machault. Domnul Machault era locotenentul general al Poliţiei. Cocoşatul îşi recăpătase calmul. Privindu-şi ceasul, spuse: — Monseniore, la ora când vă vorbesc, domnul de Lagardère mă aşteaptă în afara Parisului, pe un drum pe care nu vi-l voi comunica niciodată, chiar dacă mă veţi supune la torturi. Iată, bate ora unsprezece noaptea. Dacă domnul de Lagardère nu primeşte nici un mesaj din partea mea până la unsprezece şi jumătate, calul lui va galopă spre frontieră. Există popasuri stabilite şi şeful poliţiei voastre nu poate face nimic. — Dumneata vei fi ostatic! exclamă regentul. — Ah! Eu, răspunse cocoşatul, care începu să zâmbească, dacă doriţi să mă ţineţi prizonier, sunt în puterea domniei-voastre. Îşi încrucişa braţele pe piept. Locotenentul poliţiei intră. Era miop şi, nevăzându-l pe cocoşat, exclamă mai înainte de a fi întrebat: — Am veşti noi! Alteţa-voastră regală va aprecia dacă este; posibil să acorde clemenţă unor asemenea infami. Am dovada înţelegerii lor cu Alberoni. Cellamare e vârât până în gât, şi domnul r de Villeroy, şi domnul de Vilars, şi toată curtea veche care împreună cu ducele şi ducesa du Maine... — Încetează! strigă regentul. În acest moment, domnul de Machault îl zări pe cocoşat. Rămase buimăcit. Trecu mai mult de un minut până când regentul vorbi din nou. În acest timp, îl privi de mai multe ori pe furiş şi cu atenţie pe cocoşat. Acesta rămase nepăsător. — Machault, zise în cele din urmă regentul, te-am chemat tocmai să-ţi vorbesc despre domnul Cellamare şi ceilalţi. Te rog, du-te şi aşteaptă-mă în primul cabinet. Machault îl privi curios pe cocoşat prin lornion şi se îndreptă spre uşă. Când tocmai se pregătea să treacă pragul, regentul adăugă: — Trimite-mi, te rog, un permis de liberă trecere, sigilat şi contrasemnat în alb. Înainte de a ieşi, domnul Machault mai privi o dată. Neputând rămâne multă vreme serios, regentul murmură: — Unde dracu i-au găsit pe miopii ăştia pentru a fi puşi în fruntea poliţiei? Apoi adăugă: — Domnule, acest cavaler de Lagardère tratează cu mine de pe poziţie de forţă. Îmi trimite ambasadori, îmi dictează el însuşi, în ultima scrisoare, conţinutul permisului de liberă trecere, pe care-l solicită. Probabil că în treaba asta sunt în joc unele interese, acest cavaler de Lagardère va pretinde, fără îndoială, o recompensă. — Alteţa-voastră regală se înşală, răspunse prompt cocoşatul. Domnul de Lagardère nu va pretinde nimic. Nici chiar regentului Briantei nu i-ar fi cu putinţă să-l recompenseze pe cavalerul de Lagardère.

Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu
— La dracu, spuse ducele. Trebuie să-l vedem neapărat pe acest personaj misterios şi românesc. E capabil să aibă un succes nebun la Curte şi să readucă moda cavalerilor rătăcitori. Cât timp va trebui să-l aşteptăm? — Două ore! — Perfect! Va sluji de interludiu între baletul indian şi: supeul barbar, fără să fi fost prevăzut în program. Valetul intră. Aducea un permis de liberă trecere semnat de ministrul Lebiane şi de Machault. Regentul completă cu mâna lui rândurile albe şi semnă. În timp ce scria, continuă: — Probabil că domnul de Lagardère n-a comis vreuna dintre acele greşeli care n-ar putea fi iertate. Răposatul rege era sever în privinţa duelurilor şi avea dreptate. Slavă Domnului! Moravurile s-au schimbat şi spadele stau la locul lor în teacă. Mâine se va lua act de graţierea domnului de Lagardère. Iată permisul de liberă trecere. Cocoşatul întinse mâna. Regentul nu lăsă încă din mână documentul. — Îl vei preveni pe domnul de Lagardère că orice violenţă din partea lui anulează efectul acestui pergament. — Vremea violenţei a trecut, rosti cocoşatul cu un fel de solemnitate. — Ce înţelegi prin asta, domnule? — Înţeleg că domnul cavaler de Lagardère n-ar fi putut accepta o asemenea clauză cu două zile în urmă. — Pentru că?... Întrebă ducele d'Orleans cu neîncredere şi trufie. — Pentru că l-ar fi oprit jurământul făcut. — Aşadar jurase şi altceva în afară că va fi tatăl copilului? — A jurat să-lrăzbune pe Nevers... Cocoşatul se întrerupse brusc. — Continuă, domnule, porunci regentul. — În momentul când lua cu sine fetiţa, cavalerul de Lagardère le-a spus asasinilor: „Veţi muri cu toţii de mâna mea!” Erau nouă. Cavalerul recunoscuse şapte, aceştia sunt azi morţi. — De mâna lui? întrebă regentul, care păli. Cocoşatul se înclină cu răceală în semn de afirmare. — Şi ceilalţi doi? mai întrebă regentul. Cocoşatul şovăia. — Există capete pe care şefii de guvern nu doresc să le vadă căzând pe eşafod, monseniore, răspunse cocoşatul privindu-l pe regent drept în ochi. Zgomotul pe care-l fac aceste capete în cădere zdruncină tronul. Domnul de Lagardère lasă alteţei-voastre posibilitatea să aleagă. M-a însărcinat să vă spun: Cel de-al optulea asasin nu e decât o slugă, domnul de Lagardère nu-l trece la socoteală, al nouălea este stăpânul, acest om trebuie să moară. Dacă alteţa-voastră nu doreşte să facă apel la călău, atunci să i se dea acestui om o sabie, restul îl priveşte pe domnul de Lagardère. Regentul întinse pentru a doua oară pergamentul. — Cauza e dreaptă, murmură el. Fac acest lucru în memoria bietului meu Philippe. Dacă domnul de Lagardère are nevoie de ajutor... — Monseniore, domnul de Lagardère nu cere decât un singur lucru de la alteţa-voastră regală. — Ce anume? — Discreţie. O vorbă imprudentă poate distruge totul. — Voi tăcea. Cocoşatul salută aplecându-se până la pământ, puse documentul în buzunar şi se îndreptă spre uşă. — Deci, peste două ore? zise regentul. — Peste două ore. Şi cocoşatul ieşi. — Ai obţinut ce-ai vrut, prichindelule? întrebă bătrânul portar Le Breant când îl văzu pe cocoşat revenind.

Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu
Acesta îi strecură în mâna doi ludovici: — Da, zise el, dar acum vreau să văd serbarea. — La dracu! strigă Le Breant. Ia te uită ce mai mândreţe de dansator! — Mai vreau să-mi dai şi cheia de la ghereta ta din grădină, continuă cocoşatul. — Ce să faci cu ea, prichindelule? Cocoşatul îi mai strecură doi ludovici. — Prichindelul ăsta are idei ciudate! spuse Le Breant. Ţine, iată cheia. — Şi mai vreau să duci în gheretă pachetul pe care ţi l-am încredinţat azi-dimineaţă, încheie cocoşatul.. — Mai primesc doi ludovici pentru acest serviciu? — Ţine patru. — Bravo! Oh! Sunt sigur că e vorba de o întâlnire amoroasă. — Poate, răspunse zâmbind cocoşatul. — Dacă aş fi fost femeie, te-aş fi iubit din cauza ludovicilor, în ciuda cocoaşei. Dar, se întrerupe bătrânul Le Breant, îţi trebuie o invitaţie să intri. Pichetele de pază nu glumesc. — O am, răspunse cocoşatul. Du doar pachetul. — Numaidecât, dragul meu! Treci prin coridor, faci la dreapta, vestibulul e luminat. Coboară treptele peronului. Distrează-te bine, şi noroc!

Capitolul 3 — Lovitura la jocul de cărţi

Mulţimea sporea fără încetare în grădină. Se îngrămădeau, mai cu seamă, spre rondul Dianei, care se învecina cu apartamentele alteţei-sale regale. Fiecare voia să ştie de ce regentul se lăsa aşteptat. Nu ne vom ocupa prea mult de conspiraţii. Intrigile domnului du Mâine şi ale soţiei sale, prinţesa, uneltirile fostului partid al lui Villeroy şi ale ambasadei Spaniei, deşi rodnice în incidente dramatice, nu fac parte din povestirea noastră. Ne mulţumim să remarcăm, în treacăt, că regentul era înconjurat de duşmani. Parlamentul îl detesta şi îl desconsidera până într-atât încât îi contesta, în toate ocaziile, dreptul de întâietate la regenţă. Clerul îi era îndeobşte ostil, din cauza problemei constituţiei. Bătrânii generali din armata activă nu puteau avea decât dispreţ pentru politica să prea îngăduitoare. În sfârşit, chiar în consiliul regenţei, se izbea de opoziţia sistematică a multor consilieri. Nu putea ascunde că ostentaţia succeselor financiare ale lui Law i-a fost de un imens ajutor pentru a abate blamul public. Cu excepţia prinţilor recunoscuţi ca legitimi, nimeni nu avea vreun motiv puternic să-l duşmănească pe acest prinţ aparţinând genului neutru, care nu avea nici un grăunte de răutate în inimă, dar a cărui bunătate ţinea mai degrabă de nepăsare. Nu sunt detestaţi decât oamenii care pot fi iubiţi tare. Or, Philippe d'Orleans avea nenumăraţi tovarăşi de chef şi nici un prieten. Banca lui Law sluji la cumpărarea prinţilor. Cuvântul este aspru, dar istoria inflexibilă nu permite să alegem un altul. După ce au fost cumpăraţi prinţii, au urmat ducii, iar cei recunoscuţi ca descendenţi din căsătorii morganatice n-au avut altă consolare decât de a face câteva vizite bătrânei, cum era numită pe atunci doamna Maintenon, ajunsă în decădere. Domnul de Toulouse se supuse cu francheţe. Domnul du Mâine şi soţia lui trebuiră să caute sprijin în străinătate. Se spune că pe vremea când apărură satirele poetului Lagrange, intitulate Filipicile, regentul insistă atât de mult pe lângă ducele de Saint-Simon, pe atunci unul din intimii săi, încât acesta consimţi să i le citească. Se spune că regentul ascultă fără să se clintească, şi chiar râzând, pasajele în care poetul, târând în noroi viaţa sa particulară şi de familie, îl

în Memoriile secrete. vinul mai bun. Dormea şi gălăgia mulţimii nu-i tulbura somnul. În afara infamiilor care depăşeau orice margini. regentul se expunea singur bârfelilor. sub ferestrele şi chiar în propria lui casă! Mulţimea avea de spus multe lucruri. dezminţite de însăşi existenţa tânărului rege Ludovic al XV-lea.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu arăta aşezat lângă propria-i fiică. care merg remorcate de o altă corabie. Părerea exprimată de Duclos este următoarea: regenţa ducelui d'Orleans n-ar fi rezistat fără banca lui Law. existau îngrijorări surde asupra onestităţii prinţului. o veste care lăsă uitării întârzierea regentului şi chiar a domnului Law. Sub domnia lui. lacheii mai credincioşi şi căminele scoteau mai puţin fum. Dar să spunem numaidecât că nu se făcea prea multă politică în jurul acestei mulţimi strălucitoare. Viaţa lui era un neruşinat scandal. ţarul . bancheri nemulţumiţi. de Villars. Tânărul rege Ludovic al XV-lea era adorat. Avea dreptate.laudator temporis acti. pe toţi urmaşii lui Ludovic al XIV-lea. Era un pretext admirabil pentru conspiraţii. Unii se temeau că vor vedea. cum turma duşmanilor care-l înconjurau nu avea nici merite nici calităţi. în pofida succesului băncii lui Law. Remorcherul era Anglia. Philippe d'Orleans n-a vrut să opună acestor atacuri decât cunoscută lui nepăsare. dând mâna prinţesei de Conti. la fel cum dispăruseră tatăl şi bunicul lui. femeile erau mai frumoase. chiar dacă sunt calomnii. cerul mai albastru. Dumnezeu ştie totuşi că mulţimea striga destul de tare. Alberoni şi partidul breton-spaniol nu unelteau deloc în propriul lor interes. care avea experienţă în materie.” a spus Beaumarchais. Şi. cum piere strănepotul lui Ludovic al XIV-lea. era cunoscut pe vremea lui Horaţiu. Dar. pe vremea lor. Philippe d'Orleans se mai afla încă îndărătul saltelei. pe aleile mărginite de carpeni se răspândi deodată un zvon. Omul care a scris despre regenţă cu cea mai mare imparţialitate este istoriograful Duclos. La început. compusă din toţi cei care fuseseră tineri şi strălucitori sub Ludovic al XIV-lea. dintr-o clipă în alta. dichisite şi deghizate sub catifele. n-a avut nevoie decât să se arate. În sfârşit. Dealtfel. caractere de înaltă ţinută morală nemulţumite de tot ce vedeau. Philippe d'Orleans putu să doarmă liniştit destul de multă vreme în spatele nepăsării sale. În saloane. în afara acuzaţiilor de otrăvire. s-a arătat. Acest gen de opoziţie. Ducele de Bourbon sosise. Când a trebuit să se arate în public. dacă numele ducesei du Maine ieşea de pe buzele frumoase ale vreunei femei era doar să-i deplângă absenţa. în mod succesiv. la aceeaşi masă de orgii. cancelarul d'Aguessau o conducea pe prinţesa palatină. încât. în schimb nu lipsea nici complotul nemulţumiţilor: nemulţumiţi politici. că prinţul plânse şi leşină la lectura versurilor care-l acuzau de a-i fi otrăvit. foarte aproape de palatul regentului. făceau parte domnul baron de Hunaudaye şi domnul baron de Barbanchois. întotdeauna rămâne câte ceva. dar se consolau între ei spunând că. ambasadorul Angliei. O saltea obişnuită te pune mai bine la adăpost decât un scut de oţel. Fără îndoială. în masa nepăsătoare a publicului. lord Stairs. în curţi. Cele mai bune fortificaţii sunt făcute din pământ moale. „La urma urmei. fac o impresie profundă asupra vulgului. Dacă în această noapte în grădina regentului se afla o tabără entuziastă. de Villeroy. care traversa fără încetare curţile palatului pentru a veni să arunce o privire decorului grădinii şi care se îndrepta apoi spre rondul Dianei! Cu toţii erau atât de captivaţi de serbare. vântul mai puţin rece. un zvon care scoase din minţi pe toate doamnele. Franţa se asemăna cu una dintre acele mari nave de război dezarmate. Da de unde! Lucrau pentru a-l sustrage pe tânărul rege de la nefastele influenţe care scurtaseră viaţa părinţilor săi. Aceste acuzaţii. se lăsa linguşit de abatele Dubois. care-l numeşte pe omul bătrân curtezan ai trecutului . prinţul de Cellamare. Educaţia lui era încredinţată unor persoane ostile regentului. zâmbitoare. Nu erau nişte ruine impunătoare. se mai spune. domnii du Mâine. bărbaţii mai spirituali. Începeau să apară personajele sus-puse. În vremea când se desfăşoară povestea noastră. găseau urechi care să-i asculte. Din această ultimă clasă. toţi aceia care pronosticau falimentul apropiat al statului. remarcabil prin inocenţa sa.

Asta însemna zilnic douăsprezece sticle de lichid care se urcă la cap. dar din vârful buzelor. Nu era în program. În ziua când ducele îl invită la masă. mai fantastic şi mai de necrezut decât un urs verde sau o maimuţă albastră. ducele d'Antin afirma că era cel mai capabil bărbat al secolului. care trecea. i-o dăduse ca leac pe când era copil. fizionomia lui devenea graţioasă şi fermecătoare. până la urmă tot trebuiau să-l găsească! Jucătorilor de la masa de marmură. Petru cel Mare venea la Paris pentru a-şi completa educaţia de prinţ instaurator şi ctitor. Regentul îl trată cu măreţie. Asta se punea pe seama otrăvii pe care profesorul lui de echitaţie. uneori sălbatică. violent stârnită de sosirea acestui suveran sălbatic. Tocmai din această cauză şi a extravanganţelor ce se povesteau. cam slab. Din clipa când să aflat că ţarul se află la bal. De aici. de patru ori pe zi. Tesse. Când voia să primească pe cineva. Palais-Royal nu era pădurea Bondy. în castelul său din Petit-Bcurg. Nici unul dintre ei nu-şi părăsi locul. cu părul castaniu-roşcat. ca un căpcăun. fiindcă găsise vinul pe placul lui. vizitând prăvălii şi stând de vorbă familiar cu negustorii. intendentul regelui. Mânca copios. replică Chaverny. încă nu se potolise. Zoubov. noi nu vom spune nimic. Era instalat la palatul Lesdiguieres. Regentul nu dorise în nici un fel această vizită excepţională. ţarul nu voia să fie uluit. Parisul vorbea multe. Cum nimeni nu ştia exact unde era. însărcinaţi să nu-l părăsească nici o clipă. — Nu jucăm cărţi pe cuvânt în palatul regentului. Nefericitul mareşal ar fi fost mai bucuros să participe la zece bătălii. făceau uneori drumuri obositoare pentru a-l prinde din urmă când le scăpa de sub supravegherea lor respectuoasă. Se ducea peste tot. Fiecare vru să-l vadă. Intrând în minunata cameră de dormit care i se pregătise în palatul de Lesdiguieres. ciocnindu-se la toate răspântiile. curiozitatea parizienilor atinsese delirul. dar curiozitatea parizienilor. Onoarea pe care o avu de a-l păzi pe prinţul moscovit îl îmbătrâni cu zece ani. adăpostiţi sub cortul indian. foarte bine făcut. Când trecătorii găseau de cuviinţă să se îngrămădească în apropierea palatului. Când te aşteptai mai puţin. Bea la fiecare masă două sticle de vin şi la desert o sticlă de lichior. porunci să i se pună un pat de campanie în mijlocul încăperii şi se culcă în el. Petru cel Mare nu izbuti să se ridice de la masă. călăuzit de mareşalul de Tesse. zise domnul de Tresmes. denumit de toată lumea ghidul suveranului. Năravurile amoroase erau şi mai excentrice decât deprinderile de la ospeţe. Cunoştea preţul farmecului ce-l produc animalele sălbatice. se iscă un întreg tărăboi. Fu dus de braţ. cu tenul oacheş. — Pe cuvânt. Mânca mult. plini de energie. . — Plătesc. Acum ţinea banca. Pentru parizienii din acele vremi. împreună cu garda personală a împăratului. un tic nervos şi convulsiv îi descompunea pe neaşteptate obrazul. fiindcă este un monstru cu bună dispoziţie. cam palid. dar incognito. nu prea le păsa de forfotă din jur. Privilegiaţii care-l văzuseră pe ţar îl descriau astfel: înalt. îl trimitea pe sărmanul Tesse cu ordin să şarjeze mulţimea. Chaverny. urmat de treizeci de ofiţeri din garda personală. Aurul şi bancnotele se rostogoleau în continuare pe Postavul verde. se urmau indicaţiile cele mai diverse Şi şuvoiul mulţimii se punea în mişcare. privirea pătrunzătoare. ochii mari. după spusa lui Verton. dar înfrunta soarta curajos şi încerca cel puţin să-l uluiască pe ţar prin splendoarea ospitalităţii sale. — Cu ce? întrebă Navailles. Lumea se întreba cât vin bun îi trebuia acestui sarmat robust să ajungă în asemenea stare. dar nu-i plăceau mesele simandicoase. Peyrolles reuşise să câştige o sumă importantă. — Zece mii de scuzi! zise Peyrolles. fără să socotim între mese berea şi limonada. Lucru deloc uşor. fiindcă ţarului nu-i plăcea deloc ca cineva să se ocupe de el. lingă Arsenal.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu venise la Palais-Royal! Ţarul Petru al Rusiei. însărcinat cu masa ţarului. mai râdea. Curiozitatea parizienilor nu avea cum să-şi atingă ţinta. Creatura care are cel mai mare succes la Paris este ursul din Grădina Plantelor. Sarcină anevoioasă! Petru al Rusiei avea reacţii subite şi fantezii neaşteptate. un ţar moscovit era cu siguranţă un animal mai straniu.

(N. A servit sub amiralul Ruyter în Olanda.T) 18 . — Dublu! — Bravo! zise Chaverny. Apoi adăugă cu răceală: — Faceţi-mi loc. Omul ăsta e un pungaş! Peyrolles încerca să tragă sabia. — Nu vedeţi? răspunse vlăjganul cu tunică de aba fără să se emoţioneze. — Ce mai scene. Omul cu sabia nici nu-l privi. Un alt teanc de bancnote căzu pe masă. Costumul lui contrasta în chip straniu cu eleganţa vecinilor săi. Peyrolles câştigă două sute patruzeci de mii livre. — Dublu! strigă străinul. — Ce faceţi? Ce faceţi? strigau din toate părţile. Există corsari care au milioane în buzunare. Nu însemna deloc că lucrul acesta ar fi fost incompatibil cu rangul său. Uite unde am ajuns! — Ce vreţi. Ceva mai târziu se aflau pe masă o sută douăzeci de mii de livre. zise un glas bărbătesc printre jucători.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Şi adăugă pe un ton de profund dezgust: — E un veritabil tripou! — De la care nu primiţi caniotă. asta-i moda nouă! Amândoi luară un aer de resemnare lugubră. — Fie. Într-un tur de cărţi. Se zvonea că ţinea el însuşi o asemenea casă. şi guler de pânză. Acest duce de Tresmes. Peyrolles a câştigat cei zece mii de galbeni. Oare era umbra lui Jean Bart18? Îi lipsea pipa. Un hohot de râs urmă acestui răspuns şi domnul de Tresmes se îndepărtă ridicând din umeri. ripostă Chaverny care-l salută cu mâna. în strada Baiheul.. — Dublu! zise corsarul cu glas de om prost dispus. avea zece la sută din toate beneficiile caselor de joc. apoi. pantaloni de postav cenuşiu şi cizme de piele groasă. Palatul prinţesei de Carignan era unul dintre cele mai primejdioase tripouri din Capitală. replică la Hunaudaye. domnule baron! zise bătrânul Barbanchois. în faţa lui. omul cu tunică de aba îndepărtă jucătorii care-l separau de Peyrolles şi se aşeză. domnule baron. Un centiron lat îi strângea talia şi susţinea o sabie de marinar. Şi pe masă căzu un teanc de bilete de credit. Avea o tunică de aba cafenie. Era mai palid ca un cadavru. — Fir-ar să fie! zise Oriol. — Dublu! repetă Peyrolles. în picioare. Peyrolles! strigă asistenţa în cor. — Dublu! zise totuşi omul îmbrăcat în aba cafenie. — Sunteţi chiar atât de bogat. Era un vlăjgan chipeş. domnule duce. — Plătesc. purtând perucă rotundă. cu toate că rolurile se inversaseră. — Ajunge. Toată lumea se întoarse. devenind corsar al marinei regale franceze. nepudrată. domnule? întrebă Peyrolles. — Zece mii de scuzi! repetă Peyrolles. Marinar francez născut la Dunkerque (1630—1702). — Ai câştigat. apoi o jumătate de milion. Peyrolles câştiga. Nimeni din jurul mesei nu-l cunoştea pe plătitor.. Ce zi frumoasă! Cu două lovituri din coate. Iată patruzeci de mii galbeni duşi pe copcă. Ludovic al XIV-lea l-a înnobilat (1694) şi l-a numit comandant de escadră. înalt. domnilor! În acelaşi timp trase sabia cu o mână pe când cu cealaltă îl apucă de ureche pe Peyrolles. guvernator al Parisului. zise omul cu sabie. a obţinut mari succese împotriva olandezilor şi francezilor. dublu! Dădură cărţile. Nu auziseră până atunci acest glas.

— Ai plătit? — Nu. Dacă nu mişti. Dar dacă Taranne n-a auzit. zise el. — Ce vrei? îl întrebă pe Tesse. rupse în două sabia pe care Peyrolles izbutise să o scoată din teacă. Propunea să înapoieze banii. fiindcă Taranne nu cere nimic. zise omul cu sabia. pe care-l împinse uşor în afara cercului. Tesse se aruncă între el şi victimă. nu sunt la mine acasă. sire! exclamară în acelaşi timp mareşalul de Tesse şi prinţul Kurakin. urmat de treizeci de ofiţeri din garda personală. n-aş vrea să calc în străchini. părul şi hainele în dezordine. — Nu-i aşa că insulta unui prinţ atât de mare nu contează? zise el azvârlind în jur o privire şireată şi în acelaşi timp neruşinată. Fură dezamăgiţi. întrebă el. înconjurat de garda personală. — Acum. şi ieşi din cort. zise grasul perceptor pe un ton misterios. — Ai câştigat? — Nu. Navailles luă cărţile din mâinile lui Peyrolles. Am uitat. Peyrolles scotea strigăte înăbuşite. după toate regulile artei. şi începu un nou joc. În spatele lui venea în goană mareşalul de Tesse. Spunând acest lucru. Cât timp îi trebuie mulţimii să se adune? O gloată compactă se şi îmbulzea în jur. Fac dreptate. — La început. — Faptul că ai pierdut diminuează această certitudine? — Nu. în numele Domnului! Opriţi-vă! Toată lumea se privi. domnule Peyrolles. Salută cu mâna mulţimea uluită. sări în prima trăsură şi se duse să destupe obişnuitele trei sticle de vin dinainte de culcare. răspunse Oriol. se juca cu portofelul. care-i făcu pe jucători să se dea înapoi. Cu toţii se îndepărtară de Peyrolles. Ştia să se servească de arma lui. — Sire. Peyrolles îşi potrivi hainele în dezordine şi vârî cu nepăsare în buzunar enorma sumă pe care ţarul nu se ostenise să o ia înapoi. Omul cu sabia se pregătea să facă operaţia chirurgicală anunţată. nu răspund de viaţa ta. Ţarul îi dădu drumul imediat lui Peyrolles şi începu să zâmbească. ca un brici. Generalul prinţ Kurakin. Chaverny i-l luă din mâini. cu o graţie trufaşă. suntem perfect lămuriţi. Ostaşii erau obişnuiţi cu escapadele lui. pe când Chaverny replică: — Îndoieli. — Dacă te mişti. — Aş vrea să-ţi cer un sfat. zise el cu gravitate. se repezi în cort: avea obrazul năclăit de sudoare. dar cred că n-a auzit. dar nici măcar nu-l atinse şi îşi scoase pălăria. Ţarul ieşi din palat. Oriol îl luă deoparte pe Chaverny. ambasadorul Rusiei pe lângă Curtea Franţei. nu mi-ar fi plătit. Toţi aceia pe care nu-i interesase jocul se îndepărtaseră în urma ţarului. Toţi înţeleseră că vlăjganul îmbrăcat în aba era împăratul Petru al Rusiei. Iată problema mea: adineauri am mizat o sută de ludovici împotriva lui Taranne. nu-ţi voi tăia decât ambele urechi. Pe cine numeau sire? Omul cu sabia se întoarse. însărcinaţi să vegheze asupra persoanei ţarului. Îşi petreceau viaţa alergând pe urmele lui. Luându-şi arma la jumătate. i-ai fi cerut sută de ludovici? — Desigur. cu siguranţă nu. Kurakin îi şopti câteva cuvinte la ureche. Făcu o rotire rapidă. Acesta ridică uşor din sprâncene. am pierdut. omul cu sabia nu era un neîndemânatic. Nu sunt omul să suport o jignire. O lovitură dată cu ascuţişul sabiei. faptele mi s-au părut foarte simple. bine aplicată. spuse Chaverny. . când se auzi la intrarea cortului indian un mare tumult. — Ai dreptate. roşind uşor. totuşi. care-i venea bine. — Minunat! zise Peyrolles cu jumătate de glas. când sunt nobil. Gândesc că nimeni din cei de faţă nu are nici cea mai mică îndoială în privinţa cinstei mele. Acum îmi dau seama că situaţia ta este complicată. — Dacă ai fi câştigat. fiindcă aş fi fost sigur am pariat. — Întreabă. Chaverny luă o atitudine de savant.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Şi.

Voi să-şi reia bunul. Omuleţul în negru e vrăjitor? — Din cap până în picioare. — Linişte! Linişte! ziseră cei mai puţin nebuni.). — Mizez! Mizez! repetă el înapoindu-se la masa de joc. ci omuleţul în negru.n. toată lumea părăsi masa şi veni la intrarea cortului. 19 .. — Omul de adineauri. Omuleţul în negru îi arătă invitaţia. răspunse Noce. regentul s-a închis cu prichindelul îmbrăcat în negru să-i ghicească viitorul. zise Navailles. care rămăsese descumpănit. Ceilalţi izbucniră în râs. dar cel care-l privea mai insistent era. — Ce faci? Ce faci? protestă Oriol văzându-l cum îi deschide portofelul. domnul de Peyrolles. O iau şi. cu cocoaşa şi picioarele ciudat răsucite. — Ei. exclamase: — Ia uitaţi-vă! Ia uitaţi-vă! E el! Nu regentul. — Suma în litigiu trebuie pusă în terţe mâini. hotărî el. Hotărât lucru. privind din întâmplare spre peron. mă declar dator cu cincizeci de ludovici lui Taranne şi sfidez memoria regelui Solomon! Înapoie portofelul lui Oriol. — Ce anume? întrebă grasul Oriol. Pe măsură ce înainta. (N.T. Purta o mască de catifea neagră. reluă Noce. Salută doamnele cu multă politeţe şi părea că ride în barbă ca un cocoşat ce era. jucaţi pe un vulcan. — Omul cu zece mii de scuzi. — Nu mai spune! spuse Peyrolles. toţi îl văzură. — Mizezi cu banii mei! mormăi Oriol. fiindcă Noce. — Omul din cuşca câinelui! Patrician roman (109—62 î. — Mizez! zise Chaverny. ca un adevărat cunoscător. Speriat. — Şi că domnul de Peyrolles va deveni un om cinstit. strigă Navailles. eşti mai la adăpost într-un codru! — Domnilor. Într-adevăr. Domnul de Machault a descoperit adineauri trei duzini de comploturi. zâmbi.).e.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Au rămas neacoperiţi cincizeci de ludovici. Un sergent din gardă îl opri în josul scărilor. adăugă Noce. — Ei bine. domnilor. dar Chaverny îl împinse cu un gest plin de autoritate. fără doar şi poate. lăsaţi cărţile. Ei! S-ar zice. zise Noce care venea de-afară. A prezis regentului că domnul Law se va îneca în Mississippi şi că doamna ducesă de Berri se va căsători a doua oară cu pramatia de Riom. Omuleţul în negru a mai prezis că abatele Dubois va primi pălăria de cardinal. împărţind diferendul pe jumătate. cine-i făptura de-acolo? exclamă în cele din urmă Chaverny.. drăcia dracului. coborând cu paşi domoli peronul pavilionului. — Nu se vorbeşte decât despre asta. † Capitolul 4 — Amintirile celor trei Philippe Omuleţul în negru avea în mână o lornietă şi privea decorurile serbării. Apoi. da. care era miop. Complotul lui împotriva senatului a fost denunţat de Cicero. dintre care cel mai mic l-ar face de ruşine pe Catilina19. jucătorii noştri îl priveau cu mai multă atenţie. — Aş! ziseră cu toţii. salută şi trecu. Urmă o explozie de veselie. răspunse Chaverny.

Permiteţi-mi. La Ferte şi pe bătrânii seniori aşezaţi la masă. — Nu-i cu putinţă! spuse Oriol. — Aş da oricât dacă ghiciţi ce se petrece. Ah! Sunt foarte mulţumit de toate astea! Foarte mulţumit! Foarte mulţumit! Mai multe glasuri se auziră din cort. dar ce anume? zise el. să intru în cort. dar noii veniţi coborâră glasul. Imposibil să vezi un omuleţ în negru într-o dispoziţie mai bună şi mai politicoasă. ceva cu totul neaşteptat. Aşa se procedă când se dorea ca un necunoscut să fie forţat politicos să-şi arate obrazul. foarte încălzit. Omuleţul în negru îl salută. e un fanfaron ciudat. şi mă cuprinde frigul. Noii-veniţi erau aproape cu toţii oameni de vârstă respectabilă şi cu titluri înalte. domnilor. Omuleţul în negru înainta mereu. — Se va întâmpla ceva aici. clătină din cap cu un aer mulţumit şi zise: — Da. am o presimţire. — Nici măcar domnul de Gonzague n-a putut obţine o informaţie cât de neînsemnată! Jucătorii noştri începură să asculte. Ceva. . onoraţii mei seniori. — Machault nu-şi vede capul. Sosesc dintr-un loc încălzit. nu m-aţi văzut niciodată. Doar alteţa-sa regală poate organiza asemenea lucruri. se întrerupse el întorcându-se către jucătorii care se traseră instinctiv înapoi. Vă rămân obligat. Spunând aceste lucruri. Se uita cu lornieta. tocmai el. Râzând şi salutând. dar nimeni nu ştie ce se întâmpla. da. Un alt grup luă loc în jurul mesei părăsite de jucătorii noştri. Domnul de Machault nu ştie nici el. apoi îşi şterse cu grijă lornieta. Poate ştiţi domnia-voastră. Nu părea să dea atenţie grupului adunat în faţa intrării cortului indian. Începu să tremure uşor. eh! continuă el. saluta. cu toate că e locotenent al poliţiei. domnule baron? îşi întrebă Barbanchois vecinul de la masa de joc. zis Iona. — Şi regentul nu e abordabil. zise Chaverny. Nu e deloc vorba de lucruri ce ocupă în fiecare zi convorbirile publice şi gândurile voastre tainice. nu e deloc vorba de lucruri ce fac obiectul temerilor domniilor voastre. Era destul de aproape pentru a fi auzit murmurând între dinţi: — Încântător! încântător! Toate astea sunt încântătoare. Jucătorii noştri se dădură la o parte.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Esop al II-lea. cu un aer foarte amabil. reluă cocoşatul. eh. Eh. O asemenea fiinţă în cabinetul regentului! Peyrolles gândea: — Ce i-a putut spune alteţei-sale regale? Niciodată n-am avut o părere prea bună despre acest caraghios. dând glasului său strident şi piţigăiat un accent deosebit de misterios. Unul dintre ei zise: — Ignor ce s-a întâmplat. — Cu certitudine. Domnul duce de Tresmes nu ştie nimic. domnule baron. spuse un altul. — Cu certitudine. — Îl cunoaşteţi pe acest original. cocoşatul le spuse: — Domnilor. — Au fost aduse două companii de soldaţi în Ccuraux-Ris. domnule de Rohan-Chabot? Oare ştiţi domnia-voastră. se întâmpla ceva. toţi ochii erau fixaţi asupra cocoşatului. Domnii de Rohan-Chabot şi de La Ferte-Senneterre îşi scoaseră masca. îi privea pe Rohan. domnilor. ştiţi ceva? Nimeni nu răspunse. zâmbea. Regentul e îngrijorat şi gardă a fost dublată. care e guvernatorul Parisului. răspunse prompt de la Hunaudaye. Acesta se strecură sub cort salutând în dreapta şi în stânga. Am pierde timpul. asta n-ar servi la nimic. cu certitudine! reluă el. domnule de la Ferte-Senneterre? Şi domniile-voastre. Când zări grupul marilor seniori aşezaţi acum în jurul mesei. dar adineauri l-am văzut pe Bonnivet care dubla posturile de pază din ordinul expres al regentului. — Întreabă-l pe vrăjitor! zise râzând Noce. — Nu.

Şi. Se făcu un cerc în jurul omuleţului în negru. Toţi simţiră un fior de gheaţă. dar veselia lui dădea fiori. era un prinţ distins. Un mort care-şi ridică piatra de pe mormânt după douăzeci de ani. pe stradă. în fundul alcovului singuratic. apoi. Cocoşatul îl îndepărtă cu mâna şi se apropie de masă. ei! zise cocoşatul. printre hohotele de râs dubitativ şi discuţiile sceptice. Lambriuri întunecate mistuie lumina lămpii. — Nu consideraţi că e cazul să vă explicaţi. Totuşi. Întrerupse Chaverny. schimbând pe dată tonul. care se ridică. În mod obişnuit. Cocoşatul rămase o clipă pe gânduri. regentul este îngrijorat şi a dispus dublarea gărzii! — Şi despre ce e vorba. viteaz. în pofida armoniei plăcute pe care orchestra o trimitea de departe. Capul i se înclină în piept. în pofida şuvoiului de lumini. în jurul unui cămin mare de stejar sculptat. iubit de toată lumea. era în anul când v-aţi născut. omuleţul îmbrăcat în negru râdea. în mijlocul sarabandei banilor de aur. asta-i o treabă din lumea cealaltă. Oriol şi pe ceilalţi. irealul nu există în afara unui anumit mediu social. Omuleţul îi atinse umărul cu degetul şi zise încetişor: — Amintiţi-vă. înţelegeţi. nu. în ce încăpere intră. Fiţi liniştiţi. de a face avere. nu! Şi totuşi. adăugă: — Era un senior galant. Cu chip de arhanghel şi statură de erou. tânăr. — Nu mă adresez domniei-voastre. — Ei. în pofida zumzetului vesel din grădină.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Nu e vorba deloc de ceea ce înflăcărează ambiţiile domniilor voastre mai mult sau mai puţin legitime. când cocoşatul rosti cuvântul strigoi. acolo. când orologiul bate a douăsprezecea lovitură pentru a se aşeza în faţa vetrei fără foc şi să dârdâie de febră răposaţilor. conştiinţa este ca floarea-nopţii. Există o floare care se deschide la sclipirea stelelor. că proverbele mint uneori şi că există serbări care pentru unii se sfârşesc pentru totdeauna. domnilor. înfiorarea trecu prin vinele celor de faţă. în singurătatea din Morvan sau în pădurile din Bretania. În nopţile de iarnă. care aşază reflexe confuze pe ramele aurite ale portretelor de familie. — Credeţi în strigoi? întrebă el. fericit. Spunând acest cuvânt. nici de proastă dispoziţie a Parlamentului. sub cortul indian. continuă el privindu-l pe Chaverny. bogat.. — Unde cele mai frumoase lucruri au cel mai crud destin. nu era loc pentru spaimele obscure care-i cuprind uneori pe unii viteji ai spadei şi chiar pe liber-cugetători. domnule marchiz. nici unul dintre noi nu este mai frumos ca celălalt. Castelul feudal are tradiţiile sale lugubre şi misterioase Se ştie în care coridor bătrânul conte vine să-şi târască lanţurile. Vedeţi. aceşti spadasini ai gândirii.. drăgălaşă mască. . Mă adresez acelora care au părul cărunt. la Palais-Royal. Cine crede în strigoi? Nimeni la ora amiezei. Cu toţii la miezul nopţii. nici de tulburările din Franţa. când opaiţul s-a stins din întâmplare. îndreptându-se pe neaşteptate. într-o sală mare de castel. pentru a bombăni rânjind: — Oare vă amintiţi aici. Sunteţi prea tânăr. nu sunt strigoi. Dar aici. da sau nu? spuse domnul de Rohan-Chabot. Peyrolles se ascundea în al doilea rând. ale cărui ferestre gem când bate crivăţul. la doi paşi de masa de joc necinstită. Chaverny deveni palid. destul cu complimentele. oamenii se pot speria cu uşurinţă la cea mai neînsemnată legendă sau povestire. replică cocoşatul. frumoasă mască? întrebă domnul de Rohan-Chabot cu un gest de nerăbdare. lăsă să-i scape un hohot de râs scurt. — Domnule duce. la Curte. de oamenii morţi cu douăzeci de ani în urmă? — Ce vrea să spună? exclamă Chaverny. Nu e vorba nici de uneltirile Spaniei. Avea toate avantajele pe care Dumnezeu le poate dărui cuiva pe această lume. domnule duce? Se întrerupse. răspunse cocoşatul. domnule marchiz. nici de micile eclipse de soare pe care domnul Law le numeşte sistemul său. dar era numai urechi.

da. — Într-o capcană. domnule de La Vauguyon. Domniei-voastre. dacă omul despre care vorbesc n-ar fi despicat ţeasta ostaşului care vă pusese genunchiul pe grumaz.. reluă cocoşatul. Şi domniei-voastre. s-ar . după cum se spune. domnule de Marillac. Totuşi. — Nevers! strigară în acelaşi timp douăzeci de glasuri. Dar în ce chip? Castelul Caylus se află la capătul pământului. zise Navailles. Ah! Drace. este de la sine înţeles că domnul prinţ de Gonzague. în ziua de 24 noiembrie 1697! — Asasinat în mod laş şi pe la spate. murmură domnul de La Vauguyon. a fost acuzat de. Nu se află oare aici. Peyrolles n-avea decât o dorinţă: s-o şteargă pentru a se duce să-l prevină pe Gonzague. care v-aţi odihni acum în Flandra. — Şi domniei-voastre. duce de Nevers. O săptămână nu s-a vorbit decât de această întâmplare.. — Da. Bătrânul baron rămase cu gura căscată şi atât de emoţionat. într-o capcană. Cocoşatul avea dreptate: Curtea n-avea memorie. ştiu. Noaptea de 24 noiembrie îşi păstră taina. Şi domniei-voastre mă adresez. adică a lui Dumnezeu. Dar totul a fost zadarnic.. domnule de la Hunaudaye. — Dacă nu mă înşel. de astă dată. Peyrolles încerca oarecum senzaţia unui om pe cale să fie sugrumat. Nici un indiciu. — Tatăl meu fusese prietenul defunctului duce de Nevers. Dar. nici o dovadă! De voie. din cauza lui. Cocoşatul îşi scoase pălăria şi zise încetişor: — Philippe de Lorraine. adăugă La Ferte. Philippe de Nevers. trebuia să se lase pe seama timpului. Alteţa-sa regală era unul dintre cei trei Philippe. aceia care mai rosteau numele lui Nevers aveau aerul că vorbesc despre un lucru petrecut pe altă planetă. Alteţa-sa voia să-l răzbune pe cel mai bun prieten al său. Cocoşatul reluă cu glas scăzut şi grav: — Asasinat în mod laş. s-a vorbit mai puţin. era o împrejurare cu totul excepţională: mortul făcea dintr-un fel de trinitate. aţi zăbrelit casa domnişoarei Feron. sub şase picioare de pământ. dar vinovatul nu purta numele de Caylus-Tarrides. marchizul de Caylus-Tarrides. care. Dar. zise domnul de Rohan-Chabot.. Din grupul celor tineri se auzi: — Tatăl meu mi-a vorbit de multe ori despre această întâmplare. Este de la sine înţeles că domnul prinţ de Gonzague. dintre care doi membri erau în viaţă şi atotputernici: Philippe d'Orleans şi Philippe de Gonzague. grijă de a-l găsi pe vinovat. care v-aţi văzut fiica intrând la mânăstire din cauza dragostei ce-i purta. rămase pe loc spre a vedea până unde va împinge cocoşatul îndrăzneala de a divulga secretul. tatăl doamnei prinţese de Gonzague. toate astea sunt adevărate. Peyrolles asculta şi căuta să treacă neobservat.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Mă adresez acelora care au părul cărunt. domnule duce de RohanChabot.. Morţii de-acum douăzeci de ani sunt de douăzeci de ori uitaţi la Curte. — Tocmai voiam să adaug. ucis sub zidurile castelului Caylus-Tarrides.. stârni chiar vâlvă mare. Văzând revenind la suprafaţă amintirea zilei de 24 noiembrie. repetă el. — Dar cum se numea? se auzi din toate părţile. care nu puteţi uita zdravănă lovitură de sabie primită pe umăr. domnilor. spuse Chaverny. pe la spate. Omuleţul în negru n-avea chef să răspundă. metresa domniei-voastre. Continuă pe un ton batjocoritor şi uşuratic. — Alteţa-sa regală a făcut tot ce i-a stat în putinţă! întrerupse domnul de Rohan.. După o lună. s-a făcut luntre şi punte pentru a-şi răzbuna prietenul. încât vorbele i se stinseră în gâtlej. o săptămână mai târziu. se întrerupse omuleţul în negru. Văzând interesul zugrăvit pe toate aceste fizionomii. de nevoie. un slujitor al domnului de Gonzague care poartă numele de Peyrolles? Oriol şi Noce se dădură la o parte pentru a-l da la iveală pe cel despre care era vorba şi care se simţea cam descumpănit.. care era de asemenea unul dintre cei trei Philippe. sub care străbătea amărăciunea: — Lucrul stârni vâlva.

ar fi fost îndreptată în acelaşi timp împotriva tuturor. un instrument. — Spune-mi numele! strigă Chaverny. Aici se afla doar un vinovat. — Ei! Ei! zise el aruncând în jur o privire rapidă şi pătrunzătoare. cu râsul său scurt şi strident. mai devreme sau mai târziu. învăluită sub cuvintele sale subtile. „Alteţă! Asasinul se află în mijlocul acestei mulţimi strălucitoare!” Şi răzbunătorul a deschis ochii. pistolul sau sabia. adăugă: — Mai domol! Mai domol! Iată că nu îndrăzniţi să vă apropiaţi unii de ceilalţi. Glasul îi vibra înăbuşit. dacă braţul lui e ca al meu şi nu poate duce greutatea spadei. şi mâine asasinul va sta din nou! Şi răzbunătorului îi trecu prin minte numele comesenilor. mâna lui însângerată! Şi răzbunătorul s-a ridicat spunând: Slavă Domnului! Se va face dreptate! Se văzu un lucru straniu: toţi cei care erau de faţă. privind mulţimea care trecea pe sub ferestrele sale. deci. un subaltern. uneori fără voia lui. se agita sub povara nu ştiu cărei apăsări supărătoare. sincer vorbind. la ceasul potrivit. dar când vine ceasul. pe de-a întregul alcătuită din oameni foarte tineri şi care. Cerul are ochi mult mai buni decât ai poliţiei.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu fi spus că era vorba de un asasinat comis ieri. Ei! Ei! Ei! Mulţumită lui Dumnezeu. dimineaţa şi seara. zilele trec. Urmă o linişte adâncă şi solemnă. domnilor. un om. Pentru a ucide un om este de ajuns să-i goleşti buzunarul.. Cunosc totuşi oameni înţelepţi care nu dispreţuiesc deloc această soluţie supremă. Dar. că neruşinatul bufon şi-a bătut joc de voi? Cocoşatul se oprise în pragul cortului. Îşi puse lornieta la ochi şi privi auditoriul. răzbunătorul uluit aude căzând din cer numele ucigaşului. îşi aruncau priviri neîncrezătoare. până când reuşeşte să-şi pună nevolnica gură la înălţimea urechilor celor puternici şi. Cocoşatul părea să se afle sub excitaţia propriilor cuvinte. Alteţă! Asasinul a stat ieri la masa voastră. Continuă cu glas sacadat: — Dacă-l cunoaşteţi? Ce importanţă are? Cine sunteţi domniile-voastre? Ce puteţi face? Dacă aş rosti numele asasinului vă veţi înspăimânta ca de un trăsnet. iată de ce garda palatului este dublată. Apoi făcu cale-ntoarsă şi. anii. are vreme. lunile. fiindcă aşa vrea Dumnezeu. loveşte. domnilor. pe prima treaptă a tronului. Dacă intenţia cocoşatului fusese să reînvie emoţia acestei drame misterioase şi îndepărtate. chiar deasupra capului lui Gonzague? Nu se ştie. un strigoi iese din pământ. un mesager al celui din mormânt.. în şoaptă sau cu glas tare. umblă. şi vine întotdeauna. încât fiecare o îndura ca şi cum ameninţarea subînţeleasă. Adineauri vocea a căzut din nori: „Alteţă! Asasinul e aici!” Şi răzbunătorul a tresărit. Emoţionant efect al stimei reciproce! Domnilor. Armele sunt în portofelele noastre. Le era frică.. Dacă-i slab. Nu-şi dădeau osteneala să judece. vru să spună Peyrolles. Acesta îşi împlineşte. cerul este răbdător. Uneori întârzie. la un moment dat. Dacă este puternic. — Îl cunoaştem? exclamară Chaverny şi Navailles. — Când vine ceasul. vremurile s-au schimbat. — Nu vedeţi oare. s-ar putea face o alegere şi mai rea. putem spune că repurtase succes deplin. nu mai e la modă. Toţi ceilalţi fremătau. În zilele noastre nu se mai ucide cu armele brutale din vechiul regim.. reluă cocoşatul. Fiecare crede că vecinul său este asasinul. regentul Franţei este îngrijorat în această seară. adăugă cocoşatul pe un ton îndrăzneţ şi tăios. Simţeau oare că fiecare zi scursă strângea din ce în ce mai tare lanţul misterios care-i lega de stăpân? Ghiceau oare că sabia lui Damocles va atârna. se strecoară. misiunea fatală. Să te laşi în grija cerului este cea mai proastă cale.. Alteţă! Asasinul vă întinde în fiecare zi. Impresia produsă era intensă şi atât de puternică. cei mai cu vază şi mai nobili. — Iată de ce. Se opri. stă un om. ca un ţipăt de vindereu. nici măcar nu puteau fi bănuiţi. — Care-i numele? întrebă domnul de Rohan-Chabot. Şi. acolo sus. Armata fidelilor lui Gonzague.. Salută şi se prefăcu că iese din cort. asasinii sunt rari . susţinută de un fir. — Faimosul nume! accentuă Oriol.

aşteaptă să vină alteţa-sa regală să i-l arate cu degetul... — Ce facem cu caraghiosul ăsta? bombăni el. pe calomniatorii prezentului. Chaverny îl luă de braţ pe Navailles. Omuleţul în negru râse în sinea lui. asasinul nu-i aici! Ei! Ei! Ei! se întrerupse el. replică omuleţul în negru. ca nişte fire de diferite culori într-o împletitură bălţată. Şi. cavalerii agiotajului. ambiţiile neîmplinite şi ranchiunele veninoase. Aceşti tineri au o straşnică dorinţă să mă dea afară. râzând. Pentru numele lui Dumnezeu! Nu vă supăraţi. în direcţia palatului. domnilor? reluă cocoşatul. întreaga armată de saltimbanci care şi-au făcut tabăra la palatul Gonzague. pe panegeriştii care deplâng trecutul. pe măscăricii istoviţi. Ei! Ei! Ei! înţelegeţi bine. Barbanchois şi de Hunaudaye. şi cele din prezent ca şi cele din trecut. pe obişnuiţii palatului Cellamare! îi voi arăta cu degetul pe conspiratorii ridicoli sau odioşi. se îndepărtau. pe curtezanii de mâine. Hai să plecăm! Bătrânii seniori râdeau din toată inima. pe intriganţii îngrijoraţi. Jucătorii se îndepărtau unul după altul. pe îmbogăţiţi. şi tot cu degetul lucrează hoţii îndemânatici din stradă Quin-campoix! Domnul regent este un prinţ bun şi nu se împiedică de prejudecăţi. şontâc-şontâc. care o şterge. Domnul de Rohan zise: — Acesta-i adevărul! — Bravo! aplaudară baronul de la Hunaudaye şi baronul de Barbanchois. Aţi căpătat mutre plouate! Aveţi deci remuşcări! Vreţi să vă înveselesc puţin? Iată-l pe domnul de Peyrolles. iluştrii mei stăpâni. înţelegeţi? Cu degetul trebuie arătate mâinile îndemânatice după mâinile însângerate. Cu degetul.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu la curtea regentului! Nu vă îndepărtaţi atât de mult unii de alţii. îi voi mai arăta cu degetul domnului regent. pe jonglerii scăderii lor. — Regentul ştie numele? întrebă el. Mă refer la domnii de Chaverny. Trebuie să ne destindem. care vor să împingă Franţa în nu ştiu ce fel de război aiurit pentru a recuceri privilegiile pierdute sau onorurile regretate. Degetul său întins împungea vidul.. suntem la bal mascat. zise cocoşatul întorcându-se către Rohan-Chabot şi venerabilii săi tovarăşi. Dar nu ştie încă totul şi. Întorcând Spatele bătrânilor seniori pentru a se adresa numai bandei lui Gonzague. pe bătrânii caraghioşi dublaţi de nătărăi. — Şi. Taranne şi alţii. Ştiţi unde se duce domnul de Peyrolles? Acesta dispărea îndărătul straturilor de flori. pe adepţii doamnei du Mâine. dar se reţin din respect pentru vârsta domniilor voastre. dracul de strigoi a venit la serbare. pe iscusiţii potlogari ai urcării preţului acţiunilor. care se intitulează singuri rămăşiţe ale Marelui Secol. — Ei! Domnule marchiz. pe slugile spetite. Adevărul se spune totdeauna râzând. — Cu degetul. Îi voi arăta cu degetul pe cei_al căror egoism sau orgoliu nu se poate obişnui cu tăcerea. Ultimii. abilii gentilomi dau peste cap asul la această masă de joc. pe smintiţii cu părul alb care ar vrea să reînvie Fronda. Ridicaţi din umeri? Perfect! în consecinţă nu merit decât dispreţul vostru. Chaverny îl atinse pe cocoşat pe braţ. după ce îi voi arăta cu degetul pe născocitorii de ştiri false. Şi-a dat seama că aici tragicul nu e la modă şi a trecut la comedie. n-am ajuns încă aici! Deocamdată râdem! Fantoma mea e în bună dispoziţie. domnilor. tare i-ar mai fi ruşine! Printre jucători se produse agitaţie. domnilor. Mică dovadă o însoţeşte Întotdeauna pe cea mare. Se descoperi cu smerenie la numele de Law şi continuă: — Cu degetul operează jucătorii de zaruri. dacă ar şti totul. — Nu-i aşa. cu degetul. şi eu nu-s decât un biet cocoşat! Mâine îmi veţi arunca un galben pentru a-mi cumpăra spatele transformat în pupitru. . unde domnul Law are onoarea să ţină banca. cum le ştie pe toate. Frumoasă tinereţe în care nobleţea cam decăzută se amestecă cu plebea nespălată. de otravă sau de pumnal. Oriol. Pierde mult. Cocoşatul nu mai avea auditori.. adică: baronul de la Hunmaudaye avea gută la piciorul drept şi baronul de Barbanchois podagra la piciorul stâng.

Regentul poate avea cusururi. marchize. Au plecat şi ceilalţi. pergamentul pecetluit cu stema Franţei cuprindea un permis de liberă trecere în perfectă regulă. cu degetul! murmură el încetişor. acordat de guvern cavalerului Henri de Lagardère. şi de a părăsi teritoriul francez. care se regrupase acolo după ce ştirii proaste o împrăştiase. etc. dar e om cinstit şi ţine la cuvântul dat. — Chaverny şi-a găsit naşul. Promit că ne vom folosi de document! † Capitolul 5 — Dominourile Pe lângă protocol şi semnături. domnule. Cu degetul! Ei! Ei i Ei! Cu degetul! înţelegeţi! Privilegiul balului mascat. supravegheat în chip deosebit de domnii din gărzile franceze. Documentul începea cu aceste cuvinte: „Ludovic. Îşi consultă ceasul şi se ridică. Cortul indian avea două intrări. duce d Orleans. Deodată se prefăcu a-i recunoaşte. — O vorbă. conceput în forma cea mai largă. Cocoşatul îl salută şi voi să-şi continue drumul. portar şi paznic al grădinii. era un colţ izolat. sub garanţia autorităţii. — Asta-i minunat! zise omuleţul după ce-l citi. Domnilor. dar Chaverny şedea pe gânduri. văzu în faţa tufelor de verdeaţă toată oastea lui Gonzague. vă rog. Tocmai se vorbea despre el. Jos era semnătura lui Ludovic. printre tufele de verdeaţă. la ghereta rustică a meşterului Le Breant.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Cu degetul. regent cu contrasemnăturile secretarului de stat Leblanc şi a domnului de Machault. Noce. — Chaverny vrea să i se ghicească viitorul! zise Oriol. aşezat la marginea peisajului. — Numai domnul regent poate aranja astfel lucrurile! mormăi el. foarte ascuns şi întunecat. Documentul. Gheretă. Îi vom face intrarea şi să dea Domnul să învârtă iţele cum trebuie. Duse lornieta la ochi şi păru să admire decorul. . Asta stârni râsul batalionului credincios lui Gonzague. Oriol. acorda cavalerului de Lagardère permisiunea de a se deplasa oriunde în regat. fost ofiţer în cavaleria uşoară a răposatului rege. locotenent al poliţiei. înfrumuseţată. făcea acum parte din decoruri. sunt sluga domniilor voastre! Nimeni nu rămase în calea lui. Apoi scoase din buzunar un pergament pecetluit cu stema Coroanei. — Oricâte voiţi. cu excepţia lui Chaverny. Lagardère are mâna liberă. Navailles şi alţii râdeau cât puteau de bine. — Unul mai vorbăreţ şi mai ironic decât el! Chaverny spunea omuleţului în negru. — Ah! Ah! exclamă el. cocoşatul n-avea vreme de pierdut. adoptată de curând pentru agenţii diplomatici acreditaţi. primea lumină de la un reflector ascuns printre crengile unui tei impunător. şi se aşeză să citească la masa de joc rămasă goală. la fel ca în momentul când intrase în bal. orice s-ar întâmpla. în toată siguranţa. Chaverny îl opri. — Orice s-ar întâmpla! repetă de mai multe ori cocoşatul. Minunat! Minunat! Jucătorii se îndepărtară spre a-l lăsa să treacă. Orice s-ar întâmpla! Cu asta. seara. adăugă Navailles. mai curând sau mai târziu. să privim oamenii în faţă şi să azvârlim numele nostru în capul acelora care ne urmăresc. rege al Franţei şi Navarrei”. Faţada. Taranne. De obicei. La câţiva paşi de a doua intrare se afla o mică potecă care ducea. ca şi tot restul. Când cocoşatul ieşi din cort. După cât se părea. căci merse direct spre ei. Pentru prima oară după douăzeci de ani vom putea să ridicăm capul.

ducesa d'Orleans îl complimentă. unde am călătorit amândoi. Se înţelege că titlul de prinţ. . Marchize. plictisindu-se să mai facă anticameră. purtarea lui Gonzague faţă de soţia lui depăşea limitele eroismului. şi bunul abate de Fleury. Lucrurile petrecute.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Cuvintele pe care le-aţi rostit: „Există serbări care pentru unii se sfârşesc pentru totdeauna mi se aplică personal?” — Şi domniei-voastre. pentru că vă daţi prea multă osteneală să deveniţi ticălos. — Marchize. am văzut o dată. domnia-voastră nu sunteţi pe locul pe care îl meritaţi. Mama regentului. iar manierele demne. locatar în cuşca câinelui domnului de Gonzague ar depăşi orice limită a faimei de care vă bucuraţi! Cu toate acestea Chaverny făcu o mişcare pentru a-i bara trecerea. — În sfârşit. Când am trecut. Vorbirea lui era curtenitoare şi reţinută. a cărui legitimitate abia dacă era contestată de câţiva. Prinţul de Gonzague. calul andaluz murise de obidă. la Oviedo. — Binevoiţi să mi le traduceţi. nu era departe de a-l privi ca pe un sfânt. domnule? — Nu am vreme. Salută şi plecă. şi milioanele sale. zise Navailles. încercaţi numai! Domnul de Chaverny ucigând în duel pe Esop al II-lea. şi ducesa de Berri îi zise că e un nerod sublim. Deşi trăia în intimitatea regentului. mica stareţă de la Chelles îi promise că se va ruga pentru el. Omul acesta era un apostol şi un martir! Douăzeci de ani de suferinţe îndurate cu răbdare! Douăzeci de ani de necontenită blândeţe faţă de un dispreţ necurmat! Istoria antichităţii a consemnat fapte mult mai puţin frumoase decât ceea ce făcuse el! Prinţesele aflaseră magnifica demonstraţie de elocinţă pe care domnul de Gonzague o făcuse în faţa consiliului de familie. în faţa căruia nimeni nu se bucura de trecere. Doamna ducesă d'Orleans îl ţinea în mare stimă. cu capul înclinat pe piept. nu manifesta modul de comportare indecentă la modă pe atunci. preţuiţi mai mult decât faptele domniei-voastre. — Omuleţul ăsta e dracul gol. — Dar dacă v-aş forţa? — Marchize. la palatul Gonzague fuseseră povestite în amănunţime de gazetarii Curţii. un fapt destul de bizar: un splendid cal de război andaluz capturat de negustori evrei era închis într-un ţarc împreună cu catârii de samar. Între două menuete. din nou pe acolo. povesteşte-ne! Chaverny privi prietenii din jurul lui cu un aer preocupat şi) fără să-şi dea seama că vorbeşte. chiar dacă ar fi fost sărac şi de mică nobleţe. mulţimea deveni mai compactă în grădină unde se urzeau nenumărate intrigi mărunte. Cocoşatul o prinse şi o strânse între ale sale. Doamnele considerau că. Chaverny rămase nemişcat. în aceeaşi zi. intră în saloane. care era cumsecade. îi sporeau farmecul. pe care nimeni nu i le putea pune la îndoială. zis Iona. murmură: — Există serbări care se sfârşesc pentru totdeauna! Muzica încetă în saloane. Cu toate acestea. Veţi muri de tânăr. În plimbările mele prin frumoasa Spanie. îi întinse cu francheţă mâna ei mare de bavareză . Curând dispăru îndărătul arbuştilor. marchize. zise el încetişor. bine c-a plecat! exclamă Oriol. care spuneau că Philippe de Gonzague ar fi fost un cavaler desăvârşit. — Priviţi cât de îngrijorat e sărmanul Chaverny! — Cui îi face jocul afurisitul de cocoşat? — Ce ţi-a spus. în general. Politeţea şi strălucirea cu care vorbea îl făceau să se bucure de favoare printre femei. Întinse mâna. Chaverny? — Chaverny. satana nu era în pierdere. preceptorul tânărului rege.

— Cocoşatul e aici. — Asta-i tot ce aţi înţeles! exclamă Peyrolles. Îi spuse stăpânului câteva cuvinte la ureche. fizionomia acestui servitor credincios nu răspândea niciodată o prea mare veselie. răspunse Peyrolles. Ce i-a spus regentului? . ne vom chinui mult să facem ceva din tine. la bal. Acela care a dat foc templului din Efes numai pentru ca să se vorbească despre el a avut desigur o cocoaşă. — Ordinele domniei-voastre au fost executate cu precizie. spune-mi ce s-a întâmplat în strada Chantre. înconjurat de admiratori. cu o prezenţă de spirit ce nu aparţine decât ticăloşilor de peste munţi. — Înainte de toate. Peyrolles. — Dacă vrei. care se întindea pe locul actualei străzi Montpensier. Doamnele o aşteaptă. — Nu-mi place excesul de zel.. Gonzague îl privi zâmbind şi peste umăr. — Dacă monseniorul ar binevoi să-mi explice.. Bietul om! — Ce se întâmpla? îl întrebă pe Peyrolles în momentul când rămaseră singuri. — Doar dacă.mai departe Gonzague care reflectă. să revenim la cocoşat. avea un aer năuc. Gonzague îl luă familiar de braţ pe omul său de încredere. — Zău! E normal. întrebă: — Doamna prinţesă de Gonzague a venit la bal? Alerg în întâmpinarea ei.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu În ce o priveşte pe biata prinţesă de Gonzague. va avea un succes enorm. monseniore! zise cu energie Peyrolles. zări pe neaşteptate în cadrul unei uşi figura alungită a omului său de încredere. Se înclină şi o luă înainte. N-am venit la palat decât după ce am văzut litiera îndreptându-se spre Saint-Magloire. murmură el. fiindcă provocase nefericirea unui bărbat atât de demn. — O vei căuta. Asta-i tot? — Astă-seară a stat de vorbă cu regentul mai mult de o jumătate de oră. n-am ghicit. treaba ta. — Şi dona Cruz? Domnişoara de Nevers! — Dona Cruz trebuie să fie aici. — Sărmane om. Prinţesele priveau înduioşate retragerea precipitată a lui Gonzague. Cocoşatul va fi mustrat aspru. Gonzague îl chemă. Dar au o minte bizară şi diformă ca şi trupul lor. ripostă Peyrolles. Încă nu ţi-ai dat seama că acest cocoşat face exces de zel în interesul nostru? — Nu. — Cu regentul? repetă Gonzague mirat. Dar îşi reveni imediat şi adăugă: — Fără îndoială că a avut să-i spună multe lucruri. cu toţii ar fi vrut să o ucidă cu pietre. Se aflau pe aleea de carpeni. replică el. Când sfârşi. şi vă las să judecaţi. — Există oameni care sunt prea cumsecade! zise mama regentului. zise. Am pregătit totul. — Unde o pot găsi? întrebă Gonzague. dar astăzi arăta aidoma unui om disperat. De obicei. Şi îi povesti scena care avusese loc în cortul indian. doar dacă nu cumva acest cocoşat vrea să fie cumpărat foarte scump. Ştiţi bine că în Italia a găsit Molière admirabilul! nume de Tartuffe! Gonzague. fiindcă eu i-am dat invitaţia. — Într-adevăr. Peyrolles nu ştia. Însuşi Peyrolles fu mirat. Acesta se ridică brusc şi. Gonzague începu să râdă cu un soi de milă. continuă Gonzague. Peyrolles traversă salonul cu stângăcie şi se prezentă la ordin. îşi ştergea cu batista sudoarea de pe tâmple. — N-aţi luat nici o informaţie despre cocoşat? — De unde s-o fi luat? — N-am încredere în el. care strigă după ajutor. mărturisesc. Acum. adăugând o înjurătură adusă din Bavaria. Joacă mereu comedii inutile. răspunse slujitorul. Era livid. monseniore. Dar e tot atât de sigur că ne dă o excelentă idee. — Ne trădează. — Toţi cocoşaţii sunt deştepţi! zise el cu nepăsare. multe lucruri.

Femeia mascată. cel care va face pe toţi să tremuraţi ca nişte femei.. — Nu. Dacă îşi ţine făgăduiala pe care ne-a făcut-o. — Lagardère! murmură Peyrolles. Mulţimea era din nou în fierbere. răspund de asta şi noi ne vom ţine făgăduiala pe care a făcut-o regentul în numele nostru. Gonzague îl prinse pe Peyrolles şi-l constrânse să stea în umbră. Femeia mascată şi bătrânul depăşiră arcada. reluă prinţul coborând glasul pe neaşteptate. — Iată ideea cocoşatului. răzbunător legitim? Asasinul lui Nevers există! Aş vrea ca toată Curtea să fie aici să mă audă. La noapte vom urma calea pe care ne-a indicat-o. — E preşedintele de Lamoignon! murmură Peyrolles. — Eu ştiu. de ce a avut-o şi cu ce drept se amestecă? Vom lămuri asta. Gonzague spuse: — Doamna prinţesă pare să nu fi găsit încă ceea ce caută. nu va fi la noapte. Un bărbat va veni la serbare. Treaba cu cocoşatul o facem la noapte? — Ah! Tare ţi-e frică de cocoşat! Dacă l-aţi fi auzit cum l-am auzit eu. acoperită cu un domino larg şi purtând mască. îşi trase pe ochi capişonul dominoului şi se îndreptă către bazin. mascată. — La noapte? murmură el. fir-ar să fie. Peyrolles ridică iute capul. fiindcă există. stărui totuşi Peyrolles. care era într-adevăr doamna prinţesă de Gonzague. sau cel puţin bănuiesc. nu i se mai vorbea în ebraică. Se anunţa sosirea regentului şi a bunului domn Law. Preşedintele salută însoţitoarea şi se pierdu într-o alee laterală. — Sst! făcu involuntar domnul de Peyrolles. Peyrolles era lac de năduşeală. Gonzague şi Peyrolles ajungeau în dreptul arcadei centrale ale aleii de carpeni. Ascultă-mă cu atenţie şi încearcă să înţelegi. vă rog să nu mă conduceţi mai departe. eu. — Ai înţeles? zise Gonzague. Doamna prinţesă va avea nevoie de serviciile mele în astă noapte? întrebă bătrânul. Ce interes aş avea să-l ascund. În momentul când voia să treacă pe sub arcadă. venea spre ei din cealaltă parte a aleii de carpeni. Acesta tremura şi ticuri nervoase îi agitau obrazul.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Iată ce nu ştiu. Era la braţul unui bătrân cu părul alb. continuă Gonzague fără să se emoţioneze. al doilea personaj din regat. — Ai recunoscut-o? întrebă Gonzague. — Şi. Micul rege încă nu conta! — Monseniorul nu mi-a făcut onoarea să-mi răspundă. în jurul căreia fântâna arteziană îşi arunca jerbele lichide. — Mă veţi întâlni în acelaşi loc peste o oră. Vreau să stau de vorbă cu cocoşatul. . I-a spus regentului: „Asasinul lui Nevers există”. Vorbind despre morminte care se deschid. — Bine a făcut. soţul văduvei lui Nevers. despre justiţia divină? Cunosc toate astea. îl vom găsi! Se opri pentru a-l privi în faţă pe slujitor. despre fantome. Nu. — Dragul meu preşedinte. şi o va ţine. monseniore. pe cuvântul meu! Numai că. judecător cinstit. cel mai teribil duşman din viaţa mea. — Înţeleg că ne jucăm cu focul. Să n-o pierdem din ochi.. E bună. tocmai eu. În sfârşit. care tresări violent din cap până în picioare. eu. O femeie îmbrăcată într-o severă toaletă de curte. Aceia care sunt prea deştepţi sunt sortiţi unei morţi premature. spunea în acest moment femeia. răspunse sluga. Asasinul lui Nevers există. de unde se zărea lunga dâră de lumină a boschetelor şi statuia zeului Mississippi.

O vizită făcută la bufetul încărcat cu lichioruri şi prăjituri le-a redat bună dispoziţie. — Aşa s-ar zice. Nu vezi că e soţia mareşalului de Tesse care mă caută pe mine. — Domnilor. marchize! strigară din toate părţile. — Singură în mijlocul mulţimii. Şi toţi ceilalţi: — Da. răspunse Gironne. cu acelaşi prilej. n-ar fi mai curând domnişoara Nivelle? Ori de câte ori pomenea de domnişoara Nivelle. Fac o propunere. dragul meu. drăcia dracului! Frumoasă fată! exclamă pe neaşteptate Chaverny. la zece sau doisprezece paşi în urma ei. O burgheză oarecare n-ar avea această ţinută de regină. Dar ce putea spune unei nobile doamne pentru a-i obţine protecţia? Aurore nu îndrăzni. Diavolul de cocoşat le vorbise în numele lui Lagardère. prietenul ei. — Care? Cea cu dominoul roz? E chiar Venus în persoană! — Nerodule! exclamă Chaverny. proaspătul gentilom. În şase luni cheltuise pentru ea peste cincizeci de mii de galbeni. O doamnă de la Curte n-ar putea răspândi această fermecătoare tulburare. nepotul ei. Cei doi vlăjgani mergeau unul lângă altul. Ceva le spunea că ochiul sever al unui paznic era aţintit asupra lor. trezit din melancolie. — Să ne purtăm corect. O provincială care şi-ar vinde sufletul demonului tot n-ar atinge această graţie fermecătoare. nici Nivelle. îl căuta zadarnic pe Henri. — Caută pe cineva. — Să auzim. — Pe onoarea mea! S-ar zice că e doamna prinţesă. merseră să-şi ia tunicile noi şi să elibereze. care mergeau cu pumnul în şold şi cu nasul în vânt sub mască. răspunse Noce. nu e nici domnişoara de Clernont. era grăbită să ajungă la rondul Dianei. Dealtfel. Nu e nici domnişoara de Clermont. da. nu-i aşa? reluă marchizul. O întâlni pe prinţesa Gonzague şi fu cât pe ce să intre în vorbă. — Dumnezeule! Nu e cazul să glumim. zise Chaverny. deoarece îi era teamă şi nu mai putea suporta privirile tuturor descreieraţilor din jur. caută pe cineva. în prezenţa mulţimii oarecum emoţionate şi care aşteaptă nu ştiu ce fel de mare dramă înainte de sfârşitul nopţii vom smulge acestuia masca şi vom spune: Iată-l pe asasinul lui Nevers! — Ai văzut? întrebă Navailles. nobilul meu prieten. ardea de dorinţă să facă vâlva cu vreo ispravă pentru a-şi câştiga pintenii de cavalerist. zise Choisy. — Drace! ziseră amândoi. nici mareşala. pierdută în mulţime. în timp ce soţul ei aleargă după ţar? — Cincizeci de ludovici că e domnişoara de Clermont! — O sută că e mareşala! — Hai s-o întrebăm dacă e domnişoara de Clermont sau mareşala. de doi vlăjgani cu spade lungi de peste un metru şi jumătate. nici mareşala! e o necunoscută! Toţi fanfaronii noştri erau adunaţi nu departe de bazin. Masca nu izbutea să-i ascundă tulburarea. Frumoasa necunoscută părea dezorientată în mijlocul mulţimii. frate Passepoil! — Cocardasse. Cerceta grupurile cu privirea. adăugă Navailles. Şi cercul ameninţător se strânse în jurul lui Chaverny. nimeni nu-i răspundea. — Ei. Erau solemni şi ţepeni ca soldaţii de planton. care era locul de întâlnire. — Fără să dea de acel cineva. Pentru a putea circula » incinta balului după ordinele primite de la cocoşat. Abia atunci remarcară că frumoasa necunoscută era urmată. să ne purtăm corect. Cei doi nebuni se avântară în acelaşi timp. necunoscută. — Domnilor. pe bătrâna Francois şi pe Berrichon. fără cavaler şi fără paj! — Caută pe cineva.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Sub candelabrele aprinse. nimeni din cele pe care le cunoaştem. Oriol. Trecuse o oră de când biata Aurore. E o frumuseţe minunată. spuse el ridicându-se pe vârfuri. . de la distanţă.

ca un asemenea tezaur să fie acaparat de un oarecine.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Ei bine. răspunse Chaverny. În acelaşi . zise el. reluă el. noul cavaler. domnilor. Aceia dintre voi care au vederea bună ru zăresc la orizont vreun domino roz? — Domnişoara Nivelle poartă unul. — Aprobat! Aprobat! La atac! Chaverny privi de jur împrejur. Cidalise! zise Taranne. domnilor! zise Chaverny. care era între cei doi profesori de scrimă şi Aurore. aşa că zise: — Din moment ce o să râdem puţin. reluă Chaverny. — Înţeleg prin asta un domino roz cunoscut de noi. O aleg pe Cidalise. — Propun deci. acest cineva este un nătâng norocos. care nu face parte din venerabila noastră confrerie. sunt de acord! se strecură din grup în grup. Drăguţa Cidalise nu visa decât pumni şi cucuie. care are aproape aceeaşi talie ca şi frumoasa noastră copilă. — Nedrept! Arbitrar! Revoltător! Abuziv! răspunseră cu toţii. fiindcă se spusese cu glas tare că era gentilom. Grădina e plină de soldaţi din garda franceză şi ar fi penibil să fim daţi pe uşă afară înaintea supeului. fără pic de respect pentru drepturile domnişoarei Nivelle. E vorba să-i îndepărtăm printr-un şiretlic pe cei doi maţe-fripte puşi pe ceartă de-acolo. — Iubito. — Aici. îţi promite o sută de pistoli dacă ne serveşti cu dibăcie. insinua Oriol. sau tragem paiul scurt din două. sau dăm cu zarul. Trebuie să folosim o stratagemă. pe care dintre noi îl va întâlni? zise Navailles. Cidalise să fie adusă în faţa mea! Cidalise era la braţul unui domino bătrân. — De acord. dezbaterile sunt premature. Dar nu e o propunere. patru! strigară ceilalţi. Oriol. — Acolo. care acum este gentilom. propun ca în locul acelui oarecine. continuă micul marchiz. — Şi-o să râdem puţin? întrebă Cidalise. ajunse la punctul stabilit. — Vom muri de râs. îi zise micul marchiz. — E nedrept. Solicit onoarea să conduc expediţia. Cidalise fu adusă în faţa lui Chaverry. — Din nou bravo! Bravissimo! Trăiască Chaverny! Erau cât pe ce să-l poarte în triumf. — Bravo! strigară cu toţii în cor. domnişoară Debois! strigă Navailles. frumoasa copilă să-l găsească pe unul dintre noi. cel puţin duce sau pair. Chaverny ceru să se facă tăcere. mucegăit cât patru. După ce scoatem fata din mâinile paznicilor. — Problema e să nu facem zarvă. chiar şi Oriol. conchise Chaverny. — Uite două. — Pe mine! Pe mine! Pe mine! strigau cu toţii în acelaşi glas. — La atac! strigă Navailles. O părere atât de înţeleaptă trebuie să obţină aprobarea generală. — Nu ne trebuie decât un domino. — Domnilor. — Dar. reluă micul marchiz. trei. sau tragem la sorţi. — Mai departe. şi abia atunci vom şti cine va avea onoarea să-i ţină tovărăşie. — O clipă. Cu un gest categoric. † Capitolul 6 — Fata fluviului Mississippi Oriol nu contestă promisiunea celor o sută de pistoli. — Iată că de astă dată adevăratul Chaverny a reînviat. ca frumoasa copilă să nu găsească ce caută.

Zece spade ieşiră din teacă. Cu acelaşi pumn îi trimise pe Gironne şi pe nevinovatul Oriol să se rostogolească în praf. Fericiţi că reuşiseră să scape teferi din încăierare. cu stoicul: Frate. dezorientată şi nemaivăzându-i pe cei doi protectori. îi puse o batistă de mătase pe gură. la a patra ofensă cred că mă voi supăra. fiindcă i se pusese o teacă de sabie între picioare. Spunând aceste cuvinte. Văzând asta.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu timp. repetind triumfători: — Să fim corecţi! În timpul acesta. aşa spuse şi Cocardasse: — Nu-ţi fie teamă! Să fim corecţi! Un toc greoi se propti pe laba piciorului gasconului. care se strecurase în spatele ei. care se aflau în faţă. Trase teribila lui înjurătură Dumnezeule şi puse mâna pe spadă. — Să fim corecţi! Dar urechile celor doi viteji erau roşii ca sângele. care strigă după ajutor. Aceşti domni şi cu mine suntem cu toţii admiratorii domniei voastre. Văzură dominoul roz în acelaşi timp. pe când mormandul se împiedica a doua oară. încercă să-şi treacă braţul în jurul taliei Aurorei. ascuns sub un amplu domino în negru apăru în prag. La fel cum se salută pocăiţii ordinului trapiştilor. Choisy. — Nu vă speriaţi. Un bărbat înalt. Albret avu aceeaşi soartă. — Iubiţelule. Mai ales în vecinătatea gheretei meşterului Le Breant era o boltă de carpeni. La strigătul scos de Aurore. Strigă doar o singură dată fiindcă Albret.. Nu răspunse. Montaubert căzu în genunchi de o lovitură primită peste ureche cu ascuţişul sabiei. Era Cidalise. Cocardasse primi cel dintâi o lovitură de cot. Dar. Ea scoase un ţipăt puternic. reapucând-o pe a sa în mâna dreaptă. trebuie să murim!. imprudentul bancher primi o palmă puternică. după moda engleză. Punându-i pe goană pe atacanţi. Cocardasse scoase un suspin profund de uşurare. Aceştia simulau că se lasă în voia mulţimii şi se îndreptau puţin câte puţin către boschetul situat între fântâna arteziană şi rondul Dianei. care începea să se introducă în Franţa. murmură Cocardasse privindu-l jalnic pe Passepoil. dar a doua ceată condusă de Chaverny în persoană avu vreme să o înconjoare pe Aurore şi s-o abată din drum. Nu dură decât o clipă. În centrul boschetului se afla ghereta meşterului Le Breant. mai puţin norocos. Mulţimea umplea aleile mari şi lăsa aceste poteci aproape pustii. o ceată trimisă de generalul Chaverny îi hărţuia pe Cocardasse-junior şi pe fratele Passepoil. zise micul marchiz. Chaverny îi duse mâna la mască. dar Passepoil îi şopti la ureche: — Să fim corecţi! Cocardasse îşi stăpâni furia. când Taranne atacă din nou. Micile alei tăiate în grădina de flori mergeau în serpentină. O lovitură neaşteptată îl făcu pe Passepoil să se clatine. Începu o încăierare. fir-ar să fie! Passepoil gâfâia ca o focă. căpătă o tăietură mare pe obraz. îi dezarma din două lovituri ca de bici pe Gironne şi pe Noce. Cu dreapta îl apucă pe Chaverny de ceafă şi-l azvârli la zece paşi. . fiindcă îl recunoscuse pe tânărul de la Madrid. mascat. uşa gheretei se deschise. încântătoare doamnă. — Să fim corecţi! zise Cocardasse care-i văzu ochii scânteind. O altă ceată făcea manevre pentru a tăia drumul Aurorei. Dominoul negru îşi puse sabia în mâna stângă. care câştiga sută de galbeni. Cocardasse şi Passepoil priviră înaintea lor. Ţinea în mână o sabie. Cuprins de frică. Nu era el care începuse. Aurore era obligată să urmeze mişcările celor din jur. Aici fu împinsă biata Aurore. Oriol nu stătu pe gânduri. Cocardasse şi Passepoil începură să o supravegheze pe Cidalise. Dar o dată e deajuns. Dominoul negru. proaspătul gentilom o luă la fugă strigând: „Ajutor!” Montaubert şi Choisy atacară. care părea a fi un loc tainic.

cu batista însângerată pe obraz. Ce bruftuială! Vreau să-l întâlnesc pe acest flăcău. despre care se mai vorbea în provincie cu cincisprezece sau douăzeci de ani în urmă. iar dominoul negru cu sabia. Nimeni dintre virtuozii spadei nu era capabil să pună pe fugă opt sau zece purtători de săbii. Pe malurile sale se vedeau scene şi. fiindcă dominoul şi tânăra fată dispăruseră ca prin farmec. Alţi cinci sau şase aveau şi ei de ascuns lovituri. picioare strivite. — Domnul Law! Uite-l pe domnul Law. Cunoşteau pe degete toate sălile de scrimă din Paris. adevărata plăcere a gloatei: coate rupte. pe nume Henri de Lagardère. femei sufocate! Din adâncul mulţimii se auzeau strigăte ascuţite. fireşte. desigur. Pe vremea ducelui de Nevers exista un bărbat chiar mai puternic decât Nevers. păduri virgine înălţându-se spre cer copaci gigantici în jurul cărora lianele se încolăceau ca nişte şerpi boa. peste tot. care se urcă pe espada regentului! — Aceea în domino gri-deschis este doamna de Parabére. Femeile simple au pasiunea de a se pierde în masă. Nimeni dintre obişnuiţii sălilor de scrimă. cu spatele la el. inclusiv profesorii. . un trăgător iute ca gândul. Doar Oriol. dar cu folos. Era ca o cocină împodobită cu femei. eroii noştri se împrăştiară ca un stol de sturzi. Dar ce importanţă avea numele teribilului duelgiu? E sigur că derbedeii noştri nu avuseseră noroc în noaptea asta. Ele nu văd absolut nimic. Alai mult sau mai puţin maltrataţi. suferă martiriul. viteazul nostru parvenit. De partea opusă. Estrada se ridica înspre palat. — Baletul! Baletul! — Alteţa-sa regală! Prinţesele pe aici! Pe aici! — Domnul Law! Pe aici! Domnul Law. Dominoul negru nu fusese stânjenit nici măcar de faldurile largi ale pelerinei. Gărzile nu mai găsiră nici picior de om sub bolta de carpeni. un peisaj din Luisiana. — Cât de roşu e domnul Law! O fi mâncat bine! — Cât de palid e domnul regent.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Gărzile franceze veniră în fuga mare. Iată un bărbat a cărui amintire rămăsese în toate academiile de scrimă. Nu aveau timp de pierdut. fost ofiţer în regimentul de cavalerie uşoară a defunctului rege. Gironne şi Noce soseau cu capul plecat. Abia dacă fandase de două sau de trei ori. dar nu pot rezista atracţiei acestui supliciu. primul arcuş. Montaubert îşi ascundea cum putea mai bine urechea strivită. cu ochi de linx! Dar era mort şi. Adineauri se vorbise despre ducele de Nevers. munţi albaştri şi imensul fluviu de aur. Cocoşatul îi bătuse cu vorba. — Pe toţi dracii! zise Chaverny regăsindu-l pe Navailles în mulţime. şi încă fără prea multă greutate. nu aveau această forţă extraordinară. părinte al apelor. cu milord Staire. acel verde delicat. — Aceea în domino cafeniu este doamna ducesă de Phalaris. era nevătămat! Se priviră cu mutre plouate. Urmau crânguri îneîntătoare. pe picioare de oţel. ucis în floarea vârstei. Aveau de luat două revanşe. care acum nu mai aveau faima de la sfârşitul secolului trecut. Mississippi. printr-un mecanism invizibil. amintind de paradisul terestru. Pe ea era pictat. măcar să-l felicit pentru mâna lui de fier. fiecare din cei de faţă putea depune mărturie că dominoul nu era o fantomă. Cât vedeai cu ochii. mai mult sau mai puţin vizibile. o fi avut veşti proaste din Spania! — Linişte! Baletul! Baletul! Aşezată în jurul bazinului. păşuni întinse. orchestra atacă primul acord. Un adevărat maestru de prima mână! Era un străin. Auziră doar cum se închidea uşa gheretei meşterului Le Breant. o cortină de fundal se ridică încet. ce dracu! Loc pentru toată lumea! — Neîndemânaticule! Mojicule! Obraznicule! Şi restul. Expediţia ieşise pe dos şi fiecare dintre ei se întreba cine putea fi acest straşnic luptător. îndrăgit îndeosebi de pictorii secolului al XVIII-lea. Choisy era într-un colţ. ambasadorul reginei Anna a Angliei! — Nu mai împingeţi.

. adorato! Bravo! Cei doi baroni se priviră peste capul lui. — Îl voi ruga numai. pe legea mea. să mă trimită pe lumea cealaltă cu o lovitură straşnică în piept. Apoi. De astă dată era clar: lăsaseră să zboare pasărea a cărei pază le fusese încredinţată. — Să-şi ia ţoale de la asemenea firmă! continuă baronul de la Hunaudaye.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu întretăiate de grote tapisate cu muşchi. — Nu-ţi fie teamă. pe domnişoara Cidalise şi dominoul ei roz. cum vi se pare? Cei doi baroni. era încadrată de un splendid peisaj. — Dumnezeule! Dragi camarazi. printre nuferi şi ovăz sălbatic. plasată în centrul bazinului. Tinere indiene rătăceau sub frumoasa umbră a copacilor. Mulţimea nu-şi încăpea în piele de bucurie.. Încercă să spună Cocardasse. Aplauze răsunară din toate părţile. Diadema face cât o acţiune întreagă. Cred că puţin îi pasă unde loveşte. fu găsit fermecător. — Căraţi-vă! Se priviră cu o mutră jalnică. aflat în spatele bazinului. unde Calypso l-ar fi putut aştepta pe tânărul şi impasibilul Telemac. Oriol era înnebunit. E bine conturat? E uşuratic? E captivant? E strălucitor? Numai fusta costumului m-a costat o sută treizeci de galbeni. care avea rolul principal în balet. cu eşarfe presărate cu paiete şi pene strălucitoare în cunună. diferite decoruri. Totul era pierdut! Cocardasse îi întinse mâna lui Passepoil.. ripostă normandul. Dar nici o nimfă din mitologie: culoarea locală încerca să se nască. Din întâmplare şedea între domnii baroni de Barbanchois şi de la Hunaudaye. amândoi cocoţaţi pe vârful picioarelor ca nişte cocostârci. — Luaţi-vă tălpăşiţa! li se răspunse. doi ostaşi din gardă le încrucişară baionetele sub bărbie. am făcut c-am putut. Bravo. Mulţimea era amorezată de el. S-a terminat cu noi! Să mâncăm bine. Asta s-a petrecut la intrarea unui fel de cort din hârtie gofrată reprezentând frunze de palmieri. Tinere mame atârnau cu graţie leagănele noului născut de crengile laurului legănat de briză.. bătrâni fumau luleaua păcii în jurul focului de sfat. dominoul roz al domnişoarei Cidalise dispăru pe neaşteptate. Mulţimea se întorcea spre el. să bem zdravăn cât timp suntem aici şi-apoi. asta-i tot. ca şi cum ar fi înghiţit-o pământul. Se aflau totuşi acolo două suflete care nu-şi găseau locul şi nu luau parte la fericirea generală. Cocardasse şi Passepoil o urmaseră cu religiozitate. Cortul servea drept lojă dansatoarelor din corpul de balet. în acelaşi timp cu cortina de fundal. — Are stil? continuă grasul perceptor. rolul fetei fluviului Mississippi. zise el. — N-am avut noroc. dragul meu. Brâul valorează o sută. Războinici trăgeau cu arcul sau aruncau securea. atât în jurul estradei. Pe cuvânt. cum se zice acolo. zise el cu adâncă melancolie. acest domn Law era într-adevăr grozav că născocise o ţară unde se dansa atât de bine. astfel încât statuia fluviului Mississippi. Fratele Passepoil scoase un mare suspin. Tocmai o văzuse intrând în scenă pe domnişoara Nivelle. numai zâmbete. — Viteazule. De sub scenă se ridicau ca din pământ. Va a Dios. cât şi de la un capăt la altul al grădinii. vreo zece minute. zise el dând fiecăruia o lovitură cu cotul. zise la rândul său Passepoil. Amândoi se priviră cu tristeţe pe deasupra capului pudrat al grasului perceptor şi adăugară la unison: — Unde o să ajungem. Când Cocardasse şi Passepoil voiră să intre. — Ei. Domnişoara Nivelle era încântătoare şi dansul de pe malul apei. — O făptură atât de frumoasă! zise baronul de Barbanchois.. domnule baron? Unde o să ajungem? Un tunet de aplauze răspunse la primul bravo lansat de Oriol. coborâră până la el o privire dispreţuitoare. — Ei.

În timpul bătăliei. Dispreţuiţi fie aceia care nu pricepură aluzia delicată şi bine adusă din condei! Dans frenetic pe malul fluviului. apoi prin ghirlande. Amândoi începură să se învârtească în jurul bazinului. Cel mai frumos tablou din spectacol a fost finalul. oricum. în tufăriş. Făcea o piruetă. Fleury şi celelalte celebrităţi ale epocii. ci o ploaie de monede de aur. printre care se aflau Cidalise. O bătălie dansantă. Duptant. ţinând în mână ghirlande de flori. reveniţi la sentimente mai bune. spun mulţi oameni. gesticulând. îşi chemă cu graţie prietenele. E părerea noastră şi avem curajul să o spunem. După care. dansau împreună. purtând coarne pe cap. căpetenia francezilor şi căpetenia sălbaticilor avură o luptă ieşită din comun. Ţopăind. Iată cum era finalul: Dansând cu o îndârjire imperturbabilă. pentru a le mânca. tatăl ei. Nu ştim ce grad de rudenie aveau cu fluviul Mississippi. executând paşi înfricoşători. ridicând mâinile spre cer. fata fluviului Mississippi îi stropea pe francezii care dansau în partea de jos. Urcă. dansând cu vigoare o recentă gigă. ceea ce nu-l înfrumuseţa deloc. mi-ar fi silă să mă gândesc că una sau mai multe persoane de acest sex. bal al tuturor nepoatelor fluviului Mississippi. din depărtare. aproape goi. Semănau cu doi somnambuli mergând fără să audă şi fără să vadă. O trupă de marinari francezi năvăli pe plajă. nobilul meu prieten. dar. sub frumoasele trăsături ale domnişoarei Nivelle. ridicând de jos banii de aur. O cantată fără defecte valorează cât o singură tragedie. sărman porumbel! mormăi Cocardasse. Însemna că erau fericite şi libere pe acest ţărm înflorit. Dar nu avu putere să râdă. căreia i-am închinat viaţa. trei sau patru mii de glasuri emoţionate strigară: …Trăiască domnul Law! Dar nu era încă sfârşitul. Cocardasse fu nevoit săşi mărturisească în această clipă că nu văzuse niciodată un om mai urât decât iubiţelul său. vierile tăcuseră şi. călăii şi victimele dansară un menuet. probabil nepoate ale fluviului Mississippi. dansând mereu. în clipa când bietele fete urmau să fie devorate.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — De ce în piept? întrebă gasconul. domnişoarele Desbois. fata fluviului Mississippi îşi azvârlea ghirlande şi luă o cupă de carton. Passepoil avea lacrimi în ochi. îşi aruncau coarnele în fluviu. cu ajutorul apei magice. dansând. Miracol! Din cupă nu cădea apă. care. Dar. Când corpul de balet dispăru. Sfârşitul baletului dovedea că autorul libretului era un om de geniu. Baletul intitulat Fata fluviului Mississippi era oarecum bizar. care veniră în fuga mare. Nu se mai văzuse ceva asemănător de când fusese inventat baletul. sunt poeme obositoare. care fu bisat. Pentru a explica bine situaţia. se ţinea pe vârful unui singur picior şi îşi umplea cupă cu apa fluviului. al marinarilor şi chiar al sălbaticilor. . fiind îndeobşte deprins să plac femeilor. pe care o dobândise. deoarece. fuga sălbaticilor printr-un ocurante. poteca abruptă care ducea la statuia zeului. Sălbaticii. Fata fluviului Mississippi. Iată totuşi ce răspunse Passepoil plecându-şi cu modestie ochii fără gene: — Doresc. reprezentând fără echivoc instaurarea civilizaţiei pe aceste meleaguri sălbatice. Deodată se avântară din stufăriş mai mulţi indieni groaznici. arătau îngrozitor. după ce zbură printre trestii. nuferi şi ovăz sălbatic. Dar noi nu suntem de această părere. să mor de o lovitură dată în piept. ar putea să mă vadă desfigurat după moarte. spre satisfacţia tuturor. le arătară pumnul şi fetele dansară şi mai cu foc. A fost un succes nemaipomenit. Victoria francezilor fu înfăţişată printr-o bucurie. Şi cine cânta? Ghiciţi? Statuia! Statuia era signora Angelini solista contralto de la Operă. Cantatele. în pas de doi. Tot ce a precedat nu era nimic pe lângă final. Ajunsă acolo. Toate aceste fete sălbatice. — Vai de păcatele noastre. primitivii se apropiară de tinere şi începură să le ucidă cu securea. Urmă o cantată. izbucni o fanfară de trâmbiţe.

— Succes nemaipomenit! strigă micul Oriol. Când zeul îşi termină cântată. afacerea Nevers. Eram îngrijoraţi. În momentul când Gonzague urma să se retragă. ziseră desfrânaţii. Toată lumea trebuia să fie mulţumită. Chaverny imita mormăitul sălbaticilor. — Cum îl cheamă? repetară mai multe glasuri... care revine la suprafaţă după atâţia ani. Spre ţărmuri galice trimis de zei. — În sfârşit. — Am raportat monseniorului. — De altfel. Dar alteţasa regală îl primi excelent. protecţia regentului este ultimul meu patrimoniu. şi îi aduseră omagii. Conştiinţa îi spunea că s-ar putea produce o schimbare în atitudinea regentului faţă de el. replică Gonzague. Philippe de Nevers. Vorbind despre bunul domn Law.. râzând în hohote.. Apoi. există un bărbat. răspunse Gonzague. stând deoparte. trupa nebună a smintiţilor noştri năvăli în cort. gândi cu glas tare Gonzague. pentru a nu speria prin prezenţa lui vânatul pe care voia să-l prindă în capcană. Neîndoielnic că nu fusese încă pus în gardă. ştii ce se petrece? Se petrec multe. Aşadar. — Vom râde mai târziu. nu l-aţi cunoscut. Aduse belşugul în carul armoniei. întrerupându-se deodată. . Fiecare luă o atitudine demnă de un curtean. ai vreo bănuială? — Nu.. În timpul reprezentaţiei. zise Peyrolles. domnul de Gonzague fu obligat să ia loc pe estradă. — Ai vorbit şi despre bărbatul cu sabie de marinar? întrebă Noce. ca şi cum i-ar fi venit o idee. Vere. Bis! Bis! Dar la reuşită a contribuit şi îmbrăcămintea! — În consecinţă. — Cum se numeşte? — Acest om. uitaseră de boroboaţa făcută şi spuneau lucruri cum nu se poate mai urâte despre balet şi despre cantată. şi tu! Conchiseră cu toţii. geniul Franţei spunea: Şi fiul nemuritor al Caledoniei. Gonzague îi încredinţa lui Peyrolles misiunea de a nu o pierde din ochi pe doamna prinţesă şi de a fi înştiinţat fără întârziere dacă vreun necunoscut s-ar apropia de ea. dacă aşa ceva ar fi cu putinţă. Noce cânta: Şi fiul nemuritor al Caledoniei. zise Chaverny cu seriozitate. mă interesează că cel mai bizar dintre toate romanele. vere! zise Navailles. Ţin ca ilustrul meu văr să rămână bine văzut la Curte. După reprezentaţie. cu toate că o am prin a doua mână. toţi tăcură. vă vedem. continuă Chaverny. cu excepţia lui Chaverny. Nu primi nici o înştiinţare în timpul reprezentaţiei. adăugă: — Ba da. etc. — Care bărbat? — Sunteţi prea tineri. Gonzague îl întâlni pe omul său de încredere în cortul indian de lângă rondul Dianei. Doamna prinţesă se afla acolo singură. Dacă l-ar putea ajuta pe regent în cercetările sale.. totul se desfăşura sub cele mai bune auspicii.. ai fost informat despre cele întâmplate adineauri chiar în acest loc? reluă Chaverny. — Suntem cu toţii la dispoziţia prinţului. Să-l glorificăm! — Pentru fiul nemuritor din piaţa Maubert! Văzându-l pe Gonzague.. Mai era o strofă pentru tânărul rege şi un cuplet pentru regent. zise Chaverny. — Cu alte cuvinte. Nu există adevărată petrecere fără iubitul nostru prinţ! exclamă Oriol. ar putea să ne spună ce mâna l-a lovit pe sărmanul meu prieten. Aştepta.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Cantata era şi mai ingenioasă decât baletul. fu scos din post şi balul continuă. — Ah! Vere. Înainte de a se urca pe estradă.

curtenii rămaseră uluiţi şi încremeniţi. fiţi gata! Unii îşi scoaseră săbiile din teacă. Viitorul ei se afla în mâinile acestui om. ochii obosiţi ai prinţului de Gonzague . ploaia. Focul din privire era temperat de ceva ce nu se poate defini. Pe obraz i se citeau inteligenţa virilă. După o clipă.. Feţele lor primeau deopotrivă intensitatea luminii. dar nimeni nu le purta cu aceeaşi eleganţă. La bal se mai vedeau costume la fel de bogate. oboseala.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Cavalerul Henri de Lagardère. Era acelaşi frumos Lagardère. Suferinţa prieşte sufletelor alese: era un suflet mare. era tânăr. prinţesa. — Dacă ar fi aici. timpul. încât Noce fu obligat să-l sprijine. alcătuind un contrast puternic: părul mătăsos încadra trăsăturile mândru bronzate ale unui soldat. care îndurase multe. Lagardère purta un costum de curte din satin alb. Dar avea un trup de bronz. ninsoarea şi furtuna alunecă pe fruntea statuilor. Nuanţa de brun-auriu cu care soarele Spaniei îi zugrăvise obrazul se potrivea părului blond. durerea. Era frumos. — Ce vrei să spui? întrebă Gonzague cu vioiciune. vere. ce vreţi de la mine? Stăteau sub un lampadar. Cum Lagardère nu scotea o vorbă. voinţa neclintită. dar dacă. termină prinţul de Gonzague. Chaverny încruntă din sprâncene. fără să lase urme. — E aici! exclamă fără să gândească Chaverny. nemişcat. Gonzague se întoarse în sfârşit şi aruncă o privire către bărbatul care rostise cuvintele: Iată-mă! Omul stătea în picioare. Peyrolles zise încetişor: — Domnilor. Acest glas îl făcu pe Gonzague să tresară atât de violent. ar fi aici la bal. pierdută în gânduri. frumosul Lagardère dintotdeauna. — Omul acesta se numeşte Lagardère? întrebă el punând mâna pe garda sabiei. Ascultă şi totuşi nu îndrăznea să se apropie. e dominoul negru. La fel cum vântul. Aruncă o privire rapidă înspre prinţesă. apoi îl apucă de braţ pe Gonzague şi-l trase deoparte.. Gonzague nu opuse rezistenţă. care de la începutul scenei rămăsese în acelaşi loc. la bal. Gonzague îl întrebă cu glas schimbat: — Domnule. ca pentru a-i spune: „Aşteptaţi-mă”. L-ai văzut? — O prostie! Nu-l cunosc pe acest Lagardère. păru că se trezeşte. din întâmplare. el este! La numele de Lagardère. la fel de strălucitoare ca al lui Lagardère. cu braţele încrucişate pe piept şi fără gânduri ascunse. Amândoi erau palizi şi privirile lor se ciocneau. brodat cu fir de argint. talia luase amploare şi splendoare. cum nu-i cunosc pe Adam şi Eva. un fel de tristeţe resemnată şi blândă. Sunt sigur. Văzându-i tulburarea. Gonzague zise încetişor: — Da. Lagardère avea înfăţişarea unui rege. † Capitolul 7 — Aleea de carpeni Prinţul de Gonzague întârzie o clipă înainte de a se întoarce. bucuria şi pasiunea alunecaseră pe fruntea lui înaltă. Fără să piardă nimic din supleţe. aş lua asupra mea misiunea să-l arăt alteţei-sale regale pe asasinul lui Philippe de Nevers! — Iată-mă! rosti în spatele lui un glas bărbătesc şi profund. Doamna de Gonzague se aşeză între grupul format de soţul ei vorbind cu Lagardère şi banda de aiuriţi. Lagardère nici nu răspunse la gestul fanfaron al micului marchiz de Chaverny.

Dădu drumul mâinii lui Gonzague. replică Gonzague. Împotriva mea nai aveţi în ultimă instanţă. — Mă doare! murmură el. Lagardère şi doamna prinţesă se aflară curând singuri sub bolta de carpeni. Până acum n-am avut decât bănuieli. domnilor! strigă Chaverny. zise: — Domnilor. dar ridicând capul. mereu tăcut. nu vă amestecaţi. cu sabia scoasă. Aveam nevoie de o certitudine. mereu calm. Lagardère puse degetul pe o cicatrice lungă pe care Gonzague o avea la începutul încheieturii mâinii.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu clipiră. Lagardère începu să-i strângă mâna. dar se văzu lesne un lucru bizar. răspunse prompt Lagardère. — Spuneţi oamenilor domniei-voastre să stea liniştiţi! ordonă Lagardère. degetele de la mâna dreaptă. Gonzague scoase un strigăt înăbuşit. Lovi furios din picior şi încercă să-şi elibereze braţul. N-am uitat-o. spunând pentru a doua oară: — Domnule. omul acesta vrea să vă ia totul dintr-o dată. Henri rămase tăcut şi strânse mai tare. — Tolerăm insultă. în timp ce sudoarea îi picura de pe frunte. — Eu am făcut asta! murmură el cu emoţie profundă. Se întoarse către prinţesă şi: salută cu respect. Lagardère terminase cu el. care făcu un pas înainte. — Doamnă. Lagardère va veni la dumneavoastră. Degetele-i crispate se destinseră. care se întindea în spatele străzii Richelieu. Nu numai că nu reuşi să se desprindă. V-am spus o dată: Dacă nu veniţi la Lagardère. dumneavoastră. N-aţi venit. care se grăbeau. iată-mă! Dumnezeu e drept. Philippe de Nevers va fi răzbunat. — Sunt prinţul de Gonzague. Am destule milioane pentru a cumpăra toată magistratura care mai există pe pământ. Urmaţi-mă! Merse direct spre peron şi porunci să i se deschidă uşa apartamentului regentului. În palat şi sub corturile impunătoare ridicate în curţi se anunţase supeul. Voi alege locul şi momentul. care trecea la braţul unui muşchetar. decât un singur mijloc: sabia. Nu mai era nimeni în desişuri. şontâc-şontâc. averea şi viitorul. apoi se plecară în jos. Abia se mai zăreau câţiva întârziaţi pe marile alei. Sunteţi ucigaşul lui Nevers! Gonzague avu un râs convulsiv. Printre ei am fi recunoscut pe domnul baron de Barbanchois şi pe domnul baron de la Hunaudaye. . şi hazardul ni-l dă pe mână. Dar omul acesta e nebun. care se trase iute înapoi cu câţiva paşi. Scoateţi sabia din teacă. ai cărui dinţi scrâşneau fără voia lui. vă rog. Atunci. Strivit în această menghină. încă nu v-a sunat ceasul din urmă. răspunse domol Henri. ce vreţi de la mine? Îl reţinea pe loc o mână de oţel. domnule de Gonzague. repetind: — Unde o să ajungem. — Da. Dar nu va fi ultima. sunt la dispoziţia domniei-voastre. iar regentul nu vede decât prin ochii mei. le răspunse domnişoara Cidalise. mă veţi găsi în cale! Apoi reveni la Lagardère şi îi întinse mâna. Vă provoc la duel! — Domnule de Gonzague. domnule baron? Unde o să ajungem? — La supeu. rosti el cu glas înăbuşit. Gonzague era destul de tare pentru a-şi ascunde furia care făcea să-i clocotească sângele în vine. Încheietura mâinii lui Gonzague se convulsionă. Lagardère îi smulse mănuşa. Înapoindu-se la complicii săi. domnule. zise el. Prinţesa se avânta spre soţul ei şi îi zise la ureche: — Dacă întreprindeţi ceva împotriva acestui om. Prinţul de Gonzague se întoarse către oamenii săi de încredere şi le zise: — Domnilor. Grădina devenea pustie. fără voia lui. De ce aveţi nevoie să mi-o amintiţi? — E pentru prima oară când ne vedem faţă în faţă. Mâna îi era dezgolită. Fără să-şi piardă cumpătul. De durere.

doamnă. Vă mulţumesc. — Acele cuvinte pe care le-aţi rostit: Iată-mă. — Cine a rostit chiar astăzi. Dar v-am mai spus. al cărei glas tremura de emoţie.. — De ce m-aţi înşelat atunci. domnule. — Nu.. am auzit adineauri numele domniei-voastre. — Într-adevăr. doamnă. domnia-voastră aţi primit-o în braţe pe fiica mea la castelul Caylus-Tarrides. Se angaja între ei un fel de conflict diplomatic. am auzit ultimele lui cuvinte. zise el. Se arăta mama. — Cred că vă înţeleg. aceste cuvinte în marile saloane ale palatului Gonzague? — Un alt eu. sunt sigură. lângă mine. Fără îndoială.. E-adevărat că salvatorul avea drepturi. Ceva îmi spune că fiica mea. este într-adevăr în mâinile domniei-voastre. doamnă. L-am apărat pe soţul domniei-voastre. răspunse Henri. biata mea fiică. Aţi vegheat asupra fiicei mele de la naştere. dar şi mama. . Prinţesa părea că îşi caută cuvintele. v-am salvat fiica. trebuie să consimţiţi să mă ascultaţi. — Se află la domnia-voastră! exclamă prinţesa cu un gest de trufie. luând mâna lui Lagardère. ale cărei detalii le veţi cunoaşte mai târziu. — Le-aţi rostit şi în şanţurile castelului Caylus? — În acest fel i-am dat fiicei domniei-voastre a doua viaţă doamnă. De ce? Fiindcă între ei se afla o comoară de care amândoi erau geloşi deopotrivă. doamnă. nu din gura soţului domniei-voastre ci din gura asasinilor. stăpânindu-se: — E foarte simplu.. — Mai întâi. Rănea fără să-şi dea seama. domnule? Răspundeţi cu sinceritate. Domnia-voastră aţi fost. zise ea. — Ce vreţi să spuneţi? — Fiica domniei-voastre nu-i aici. răspunse doamna de Gonzague. Apoi. — Am dovezi privind naşterea fiicei domniei-voastre. doamnă. Ce preţ îmi cereţi pentru această imensă binefacere? Nu vă fie teamă să vă ridicaţi prea sus pretenţiile. eu am fost acela.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Domnule. V-aş da jumătate din viaţă. — E deci firesc să fie la domnia-voastră. Apoi. întrerupse cu severitate Henri. am luat în casa mea o bătrână şi devotată slujnică a primului vostru soţ. După douăzeci de ani. dar şi schimnica. glasul domniei-voastre a trezit în mine o amintire sfâşietoare. Bănuiesc că aveţi servitori! — Când fiica domniei-voastre a împlinit doisprezece ani. — Unde e fiica mea? întrebă prinţesa. aveţi îndoieli în privinţa identităţii fiicei domniei-voastre? — Nu. vă implor! — Pentru că m-a inspirat bunătatea lui Dumnezeu. nu v-a părăsit niciodată? — Niciodată. întrevederea între salvator şi mamă ar fi trebuit să fie o lungă şi înflăcărată manifestare de sentimente. zise prinţesa. reluă Lagardère cu răceală. dar nu ştiu nimic şi am fost atât de des înşelată! Lagardère era de felul lui rezervat. răspunse Lagardère. — Le-am aflat. Dar e o poveste lungă. iată un gest de gentilom. — Françoise Berrichon! exclamă prinţesa cu vioiciune. doamna Françoise. Lagardère îşi reţinu o replică amară şi se înclină fără să scoată un cuvânt. — Doamnă. Trebuie să ştiţi mai mult ca să aveţi încredere în mine? Prinţesa îl privi. domnule. doamnă. nu mă înţelegeţi. adăugă: — Domnule. Nu mai cunoştea lumea. iar acest fel de a-i vorbi îl făcu aproape ostil. Şi mi-e teamă că nu aveţi putinţa să mă înţelegeţi. al cărui deznodământ trebuia să ducă la o ruptură morală. — Dumnezeu v-a pus pe frunte loalitatea. murmură ea.

care nu se putu opri să izbucnească. — Conduceţi-mă la fiica mea. — V-o adresez. — Nu ştiţi multe lucruri. Ştiu că îl iubeaţi cu ardoare. Doamnă. Lagardère adăugă: — Suntem înconjuraţi de mari primejdii.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu La aceste cuvinte. Doamna de Gonzague era prea preocupată pentru a-şi da seama. Domniavoastră. doamnă. atât cât mi-ar fi îngăduit respectul şi curtoazia. Întâmplarea care mi-a pus în mâini leagănul fiicei voastre m-a făcut să intru fără voia mea în tainele unui suflet pur. — Şi vă e teamă de mine? Prinţesa nu răspunse. îmi părea o jignire gravă adusă mormântului său. nu asta mi-e intenţia.. Prinţesa îşi desprinse braţul care era sub al lui Henri. cu regret şi cu resemnare. văduva lui Nevers se numea prinţesa de Gonzague! Prinţesa plecă capul şi obrazul i se roşi. doamnă. — Domnule. nu puteţi înţelege durerea resimţită în singurătatea mea. Nu ştiţi de ce vestea căsătoriei domniei-voastre mi-a revoltat conştiinţa. m-am întrebat: cum îşi va putea apăra copilul aceea care n-a ştiut să se apere pe ea însăşi? Prinţesa îşi acoperi obrazul cu amândouă mâinile. Cunoscând mai bine ca domnia-voastră puterea duşmanilor fiicei voastre. domnule? întrebă prinţesa. inima lui Henri se strânse ca la o insultă. — Doamnă. căci sunteţi o fiinţă nobilă. Vom discuta numai lucruri indispensabile. Şi. ai cărei ochi scânteiau nedesluşit. îmi sfâşiaţi inima! — Ferească Dumnezeu. domnule. Sunt gata să vă urmez — Eu nu sunt gata. doamnă. o veste stranie. domnule. Lagardère se înclină adânc. zise el cu un ton de sincer respect. Îmi dau seama. ameninţările. Îl privea în faţă cu un fel de spaimă. căreia n-am vrut mai întâi să-i dau crezare. constrângerea folosită. . o voi apăra. era de necrezut. — În jurul fetei mele? Sunt aici. zise ea. întrucât în depărtarea exilului mi-a sosit o veste. zise el cu fermitate moderată de un dram de compătimire. — Dacă mi-aţi fi adresat această întrebare. Când am aflat această veste. am întârziat atât de mulţi ani să vă înapoiez fiica. totuşi. Văduva lui Nevers îşi schimbase numele. — Văduva lui Nevers! repetă Henri. strigă ea cu vocea întretăiată de plâns. când am luat informaţii. replică Lagardère. când n-a mai încăput nici o îndoială că vestea era adevărată. cuprinsă deodată de toate temerile. Această primă şi ultimă întrevedere va fi scurtă. mi-am mai pus o altă întrebare. căci aţi fi fost o soţie fidelă şi curajoasă. mi-am zis: fiica lui Nevers va avea drept adăpost palatul de Gonzague? — Domnule! încercă să spună prinţesa. într-adevăr. doamnă? Ochii îi scânteiau. aţi cedat violenţei. dacă vreţi curtoazia şi respectul. v-aş fi răspuns deschis. — Şi nu-mi veţi spune. Asta îmi dă dreptate. — Nu v-aţi pus niciodată această întrebare atât de firească pentru o mamă: de ce a întârziat atât de mult acest om să-mi înapoieze fiica? — Da. ştiu eu cu câtă sfânta dragoste îl iubeaţi pe domnul duce de Nevers. mi-am pus-o.. zise Lagardère. domnule. doamnă! — Nu ştiţi ce fel de om era tatăl meu. — Nu. — Domnia-voastră? zise Lagardère.. — Doamnă. — Dar nu mi-aţi adresat-o. ca şi cum ar fi fost vorba de un sacrilegiu. că nu suntem făcuţi să ne înţelegem. Nu ştiţi de ce prezenţa în palatul Gonzague a fiicei aceluia care a fost prietenul meu timp de o oră. doamnă. — Fericirea mea e în mâinile domniei-voastre. răspundeţi-mi punând deoparte. Henri schiţă un zâmbet plin de tristeţe. profund. doamnă. o întrerupse Henri. — Ah! Nu sunteţi gata! zise ea. şi care. o hulire odioasă şi nelegiuită. şi care m-a numit fratele lui în ultima clipă a vieţii.

— Oare am ghicit? zise ea încetişor în cele din urmă. — Ei bine.. mi-aş acoperi obrazul cu un văl şi aş spune: Nevers a murit în întregime! — Oare trebuie să-mi fie teamă?. care se ridică. Asta depinde de mama ei. Cu mine. — N-aveţi încredere în mine? murmură prinţesa. Drumul meu e trasat dinainte. Asta. nu voi refuza să v-o înapoiez. — Domnule. tulburarea vă orbeşte şi n-aţi înţeles jurământul meu. Am drepturi de tutore. Dar am de îndeplinit o misiune. Îl privea cu adevărată spaimă. care nu m-am dat înapoi în faţa forţei. eu care spun violenţei: fii binevenită. doamnă! Fiica lui Nevers a rămas sub paza mea. împlinit cu evlavie. ascuns acolo. sau. în anumite cazuri. de foarte tânăr. aţi spus: Dacă fiica mea ar uita chiar o clipă mândria obârşiei ei. nu se poate ocoli nimic. că acest titlu de tutore reprezintă prea puţin? Din această cauză aţi protestat. — Poate. doamnă.. doamnă. eu. — Mi le veţi da! strigă prinţesa. aţi apărat-o.. cu mai multă tandreţe. doamnă. să ocoleşti prin minie corvoada recunoştinţei. mi-am plătit acest drept cu preţul unei treimi din existenţă. oare. în plus. doamnă. — Nu trebuie să vă temeţi de mine. doamnă. în mulţime.. exclamă biata mamă. cu mai multă solicitudine asupra orfanei. — Da. domnule. Trebuie să se ţină se mă de mine. doamnă. — Ei bine. termină Lagardère ridicând glasul. în acest caz. Viaţa ei îmi aparţine de zece ori. — De tutore! exclamă prinţesa. nu-mi dă decât un drept: să veghez cu mai multă grijă.. Oare veţi refuza să-mi înapoiaţi fiica? — Nu. în pofida amintirilor atât de recente ale unei fericiri pierdute. aţi cedat violenţei. — Chiar împotriva mamei ei? zise prinţesa. fiindcă am salvat-o de zece ori. Fiindcă autoritatea delegată solemn de tatăl muribund este de ajuns pentru a compensa prestigiul vostru de mamă. Şi. doamnă. eu care. Cu atât mai rău dacă există obstacole. aveam ca jucărie o sabie. pentru a împlini ruga unui muribund. Un fulger de ură ţâşni din ochii prinţesei de Gonzague. Astfel se poate. — Autoritatea care este mai presus de a domniei-voastre.. Nu ştiu cum mă judecaţi. Am făcut patru sute de leghe şi mi-am riscat capul să v-o înapoiez. — Legea franceză nu admite acest mijloc tardiv. — Azi-dimineaţă aţi spus. pură ca îngerii din cer. Sunt optsprezece ani de când o apăr pe fiica domniei-voastre. domnule. zise Henri. — Vă jucaţi cu disperarea mea! murmură ea. şi optsprezece ani de ocrotire neîncetată mi-au dat o autoritate egală cu a domniei-voastre? — Oh! protestă doamna de Gonzague. Spuneam adineauri că. Îl urmez. nu vă înţeleg. — Şi o voi apăra. Cred că mă judecaţi greşit. — Ce alt nume poate fi dat unui om care. tu eşti mediul în care trăiesc! Prinţesa tăcu câteva secunde înainte de a răspunde. . voi să întrerupă prinţesa ridicând din sprâncene. Ei bine! Violenţa folosită împotriva mamei n-ar putea fi reînnoită faţă de fiică? N-am avut. dacă domnia-voastră nu trebuie să vă temeţi de nimic. oare pot şti dacă trebuie să vă ador sau să vă urăsc? Inima-mi se avânta spre domnia-voastră şi mi-o respingeţi.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Pentru a face să se constate prima mea căsătorie şi naşterea fiicei mele.. Binevoiţi deci să mă ascultaţi. doamnă. — Am venit să mă explic. Explicaţi-vă.nu am oare dreptul de a prefera protecţia mea oricăreia. Adevăratele dovezi ale căsătoriei domniei-voastre şi ale naşterii Aurorei le am eu. eu am auzit. şi mă grăbesc să isprăvesc explicaţia. îşi distruge propria-i viaţă şi se dăruie în întregime semenului? Nu-i aşa. Aţi salvat viaţa copilului meu. Pretind să folosesc acest drept faţă de însăşi mama ei. întrerupse cu răceală Henri. mie însă trebuie să-mi fie frică.

unul singur. în timp ce inima voastră tace. Nu fiindcă nu sunt femeie. şi mai aşteptăm încă acest cuvânt. Unde vă e dragostea? Nu o văd. Prinţesa rămase tăcută. dar luminile slăbeau şi chiar beţia. M-aţi înţeles destul de bine. înainte de orice. — Nu mă cunoaşteţi. condiţiile mele. doamnă. Vreau să fie liberă şi. înseamnă că n-am făcut nimic şi mi-am călcat jurământul făcut celui ucis! Se opri. Ce destin ar avea copilul în această casă unde nu sunteţi stăpâna? Ce garanţii îmi puteţi da împotriva celui de-al doilea soţ şi împotriva domniei-voastre înşivă? Vorbiţi: sunt întrebări ce vi le adresez. Lagardère reluă: — Am sosit încrezător. fiica ar fi fost deja în braţele domniei-voastre. iertaţi-mă. vestea sfârşitul serbării. ci de domnia-voastră. Cum! se întrerupse el cu înflăcărare. domnule! zise prinţesa cu un ton care lăsa să răzbată provocarea. pentru a aştepta un răspuns. făcând un efort de a se calma. — Doamnă. orgoliul doamnei-voastre vorbea mai tare decât dragostea? Nobilă doamnă îmi arăta blazonul când căutam inima mamei! Vă repet: mi-e teamă. o simt. datoria îmi ordonă să pun.. Vam înţeles. uluit: — Domnişoara de Nevers este cea mai bogată moştenitoare din Franţa. Vreau ca Aurore să fie fericită. v-am înţeles mai bine decât credeţi. care se întâlnea cu aripa Mansardei. unicul vostru copil. doamnă. nu-i aşa! Va fi bogată? Va avea mai multe onoruri dacă are mai puţine bucurii? Mai mult orgoliu în schimbul unei existenţe fără griji? Nu la asta râvnim. îşi va pune fruntea pe pieptul domniei-voastre. Dar e vorba despre ea şi n-am vreme să aştept. şi mă judecaţi! — Vă judec. cred că n-aş fi avut decât un singur gând. al cărei glas aspru începea să se facă auzit. toate onorurile pentru un cuvânt venit din inimă. pentru ceea ce aţi spus. De altfel. — Terminaţi. Datoria mă obligă. mi-e teamă nu de domnul de Gonzague. zise ea. acest gând v-a venit înaintea oricărui altul? Chiar înainte de a vă fi văzut fiica. reluă el. înţelegeţi. † Capitolul 8 — Altă întrevedere între patru ochi Se aflau la capătul aleii de carpeni. să-mi îmbrăţişez copilul! Prinţesa plângea. Dar această frază mi-a îngheţat inima. doamnă. doamnă. Fără cele spuse. Nimic nu părea să tulbure convorbirea dintre Lagardère şi prinţesa de Gonzague. plin de speranţe. unicul copil al omului pe care l-aţi adorat. ai motive temeinice să te zbaţi pentru a o păstra. fericit. fiica domniei-voastre. nu voi sfârşi frază din respect pentru domnia-voastră. domnule. aş aştepta. dacă mi s-ar spune: „Fiica domniei-voastre se află aici. Lagardère se opri din mers. Zgomotul vesel al paharelor ciocnite sporea în fiece clipă. Când ţii în mână asemenea pradă. Pe obrazul doamnei de Gonzague se desenă un surâs amar şi. grădina era din ce în ce mai pustie. pentru că. ridicându-se pentru a-l privi în faţă. toate bogăţiile.. cum am apărat-o de toate celelalte. Noaptea era pe sfârşite. — Nu. mi-e teamă. Am da toate splendorile acestei lumi. mai curând decât s-o văd sclavă. mama ei! Primejdia e aici. dar orgoliul ei nu voia să lase să i se vadă lacrimile.. Trufia voastră freamătă. îi aruncă aceste cuvinte lui Henri. o ghicesc.” dacă mi s-ar spune asta..Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Prinţesa îşi muşcă buzele. Dacă ar fi vorba de mine. Ce fel de viaţă nouă i-aţi pregătit? Ce alte bucurii în schimbul fericirii pe care o va pierde? Va căpăta rang nobiliar. . doamnă. Se putea vedea că doamna de Gonzague nu-şi putea stăpâni multă vreme furia. Şi dacă nu o pot apăra pe fiica lui Nevers împotriva acestei primejdii. ci pentru că înţeleg în alt fel dragostea mamei. care m-ar fi îmbătat de fericire: să îmbrăţişez. lacrimile voastre de fericire se vor amesteca.

Din pricina mândriei revoltate. Respiraţi mai în voie. reluă prinţesa cu şi mai multă îngâmfare. eram un proscris. — Doamnă. deloc un vis nesăbuit. pe onoarea şi pe dragostea mea? Îi Rosti acest ultim cuvânt cu forţă. Patrimoniul domniei-voastre îl reprezintă aventurile. exclamă Lagardère. Trebuie să fii atent să nu-i jigneşti pe cerşetori cu flinta. totuşi. — O va şti oare? zise doamna de Gonzague cu neîncredere.. Lagardère avea capul plecat. . Cel-de-sus mă vede şi mă răzbună de insultele domniei-voastre! — Îndrăzniţi să spuneţi. domnule. îl ignoram. pe măsură ce se apropia ora despărţirii. eu însumi. Vai! Biata sfânta. aşa prăfuit cum eram după călătorie. Prinţesa îl sfida din priviri pe Henri. n-am resimţit nici un fel de tristeţe. Din clipa când v-am văzut. — Să jur. pare că nu doreşte să încheie un târg. Sunteţi frumos. Acest Lagardère. replică violent prinţesa. se felicită. Pieptul i se zbătea. Şi cum prinţesa ridică involuntar capul. Spun adevărul. continuă Lagardère. Ea îmi zâmbea. ci un vis strălucitor şi încântător.. doamnă. am simţit cum se deschide în mine un fel de rană. care-şi puse mâna pe inimă.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Nimic nu anunţa. Sunt oare gentilom? Nu am nici un fel de nume. cu cât nu îndrăznea s-o exprime. Aurore era fiica mea.. Prinţesa zâmbi cu ironie. Numele-mi vine de la zidurile ruinate unde-mi adăposteam nopţile de copil părăsit. În acest moment urechile îi erau surde la orice încercare de convingere. Şi. acest aventurier. doamnă. şi puţin îmi pasă dacă sunt crezut. care păli de două ori. O priveam şi aveam lacrimi în ochi. care se mărea şi se infecta. Aurore nu mai este fiica mea. doamnă: mi-am făcut acest vis. fiindcă sunt stăpân pe situaţie şi judecător suprem al destinului fiicei domniei-voastre. nici măcar la un preţ mare. Prinţesa întrebă: — Oare Aurore ştie numele familiei ei? — Se crede o biată fată abandonată şi primită la mine. — Dacă n-aş spera. dacă m-aţi auzit ieşindu-mi din piept acel strigăt de fericire despre care aţi vorbit cu atâta emfază. Când va şti ce distanţă ne desparte. ieri încă era o taină pentru mine. fără ştirea şi fără voia ei. — Ieri încă. Gură mai încerca să rostească: fiica mea! Dar minţea. îmi surâdea. mi-a trecut un fior prin vine. Aurore de Caylus dăduse adineauri o lovitură teribilă. Prinţesa îi aruncă o privire plină de ură. Ştiam că bătălia nu e terminată şi nu e încă momentul ca victoria să fie trâmbiţata. Prinţesa îşi agita evantaiul şi murmură printre dinţii strânşi: — Rolul domniei-voastre este să-mi spuneţi că vă iubeşte. în primul moment. de care. doamnă. totuşi. De aceea v-a venit ideeasăvă îmbogăţiţi dintr-odată.. în alt fel decât îi zâmbeşti tatălui tău. e din cauză că am ghicit totul. de-a lungul drumului. că n-aţi avut acest gând nesăbuit? Urmă o îndelungată tăcere. chiar dacă le dai punga. sunteţi tânăr. Dumnezeu mi-e martor. dar n-aveţi descendenţă. la inima ei beată de fericire! Dar. că puteau cădea de acord. doamnă. replică Henri fără să şovăie. Lagardère îi răpise fiica! Mânia îi era cu atât mai mare. continuă: — Asta vă dă speranţă. n-aveam decât un singur gând: să înapoiez văduvei lui Nevers comoara sacră ce mi-a fost dată în pază. Ieri. În ea nu exista decât furie şi ură. În acele zile-de trudă şi de luptă am avut oare răgazul să-mi întreb sufletul? Eram fericit doar prin eforturile ce le făceam şi devotamentul meu îşi găsea răsplata. — Dacă m-aţi văzut nepăsătoare. aţi spus adevărul. răspunse cu înfocare Lagardère. Mi se părea că mama Aurorei trebuie să-şi deschidă braţele văzându-mă şi să mă strângă. Apoi reluă cu glas grav şi profund: — Nu sunt decât un biet gentilom. Când am plecat din Madrid pentru a veni la domnia-voastră. spuse el mai departe. Ceea ce vă mărturisesc astăzi. aş vrea să mor chiar în acest moment! Doamna de Gonzague se prăvăli pe una din băncile care mărgineau aleea de carpeni.

domnule de Lagardère. Ar fi trebuit să vă spun pe dată că vorbele rostite de mine în faţa consiliului de familie se adresau domnului de Gonzague. Prinţesa nu se aştepta la această concluzie şi. Poate că. Crezu că e vorba de o nouă stratagemă. zise prinţesa. nu ghiciţi deloc că sânt geloasă pe domnia-voastră? Asta duce la furie. O voi avea! Niciodată. — Fiica mea! strigă prinţesa ridicându-se. — Fie după voia voastră. pe care o emoţie prea puternică l-ar putea zdrobi. Credeţi că. peste o oră. — Şi-apoi. suferinţa înăcreşte. iar eu am suferit atât de mult!. da. şi iertaţi-o pe biata femeie care nu are în jurul ei decât duşmani şi perfizi. Dacă m-am înşelat. — Eu nu contez.. într-o atitudine respectuoasă. Sunt geloasă pe domnia-voastră fiindcă mi-aţi luat totul: tandreţea ei. — Vă trebuie multă vreme s-o pregătiţi sufleteşte pe fiica mea? — Vă cer o oră. — Şi nu-l pot şti?. zise ea. înclinat în faţa ei. Ne despărţim prieteni? — N-am încetat să fiu prietenul domniei-voastre. — M-aţi crezut o inimă de piatră? Doar s-o văd! Vă rămân obligată. . Poate că aţi greşit vorbindu-mi cum aţi făcut. Voi să opună stratagemei viclenia. Începu să alerge de-a curmezişul grădinii.. doamnă. şi nădăjduiţi. domnule de Lagardère. Acum vreţi să mă iertaţi? — Sunt fericit. — Luaţi-o. Doamna de Gonzague plecă. domnule de Lagardère. E un suflet sensibil. Înapoiaţi-mi fiica! Promit tot ce mi-aţi cerut! Pe onoarea mea şi pe numele lui Nevers! Un nor de tristeţe grea acoperi obrazul lui Lagardère. Prinţesa îi întinse pe neaşteptate mâna. La revedere. trup şi suflet! — Simt că vă voi iubi şi eu. Oh.. — Unde o să vă regăsesc? întrebă prinţesa. la rândul meu. — Îmi voi recăpăta fiica! exclamă ca scoasă din minţi. totuşi. spuneţi-mi aceste cuvinte şi vă înapoiez copilul. M-am enervat prea repede. am manifestat prea mult orgoliu. zise el. doamnă. nu-i vorba de mine... — Aştept! zise Lagardère văzând că ezită.. Lagardère făcu un gest de surpriză. — Doamnă. zise el. — Refugiul meu? La ce bun? într-o oră nu va mai fi al Aurorei de Nevers. Nu în acest fel ar fi trebuit să ne revedem. Trebuia să-şi recapete fiica cu orice preţ. — La rondul Dianei. niciodată nu-l va mai revedea pe acest om! Se îndreptă spre pavilionul regentului. cum orice femeie este o excelentă actriţă. dacă o vreau liberă de tutela voastră. Îndată ce părăsi aleea de carpeni. domnule de Lagardère. Fiica ei se afla în mâinile acestui om. erau provocate de însuşi aspectul tinerei care-mi era prezentată drept domnişoara de Nevers. foarte fericit să vă aud vorbind în acest fel. vă datorez mult. sunt prietena domniei-voastre şi făgăduiesc să nu uit acest lucru niciodată. continuă ea cu un zâmbet melancolic. vă voi da satisfacţie în genunchi. La revedere. primele ei lacrimi şi primul ei surâs. zâmbetul îi dispăru de pe obraz. nu dezarma. — Aşadar e aproape de noi? — E într-un loc sigur. Lagardère stătea în picioare. — Aţi promis. doamnă. sunt geloasă! Am pierdut optsprezece ani din viaţa ei! Şi domnia-voastră îmi contestaţi ceea ce îmi rămâne... — Mărturisesc.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — O va şti.. am de gând să o leg de soarta mea? Spuneţi-mi cu mâna pe conştiinţă: „Jur pe memoria lui Nevers că fiica mea va trăi lângă mine în deplină libertate şi securitate”. Ştiţi bine. Fiica vă aparţine. Nu vă cer decât timpul necesar să o previn şi s-o pregătesc. Lagardère îi luă repede mâna şi o sărută cu avânt. primul strigăt de copil. doamnă.

— Cine e această femeie? exclamă ea. eu care credeam că nu-şi iubea destul de mult fiica. Lagardère vâri cheia în broască. — Aurore. — De unde ştii asta. Era singură când a trecut pe aici? — Nu. dar de fericire. — Nu i-a rostit numele? — L-a rostit pe al tău. îmi ascunzi ceva. Curând însă. A zis: nădăjduiţi! Oare i-am cerut atâta? Eu. dar nu primi răspuns. Aurore? — Zîmbeşti. nu se mai aud acordurile vesele care ajungeau până aici să-şi bată joc de biata singuratică. Henri? M-am înşelat. — Cum ai spus cuvintele astea! murmură cu tristeţe tânără fată. revenind în goană. deschise uşa şi intră. o zări pe Aurore aplecată la o fereastră.. zise Lagardère. care era foarte aproape. — Dar nu mă plâng. nu neglija să ia precauţi pentru a nu fi urmărit. ajunse dintr-odată la ghereta meşterului Le Breant. Tufele de verdeaţă din vecinătate erau pustii. — Nu eşti destul de frumoasă! Tu. Apucă. Henri. — Aceea care era adineauri cu tine. Momentul era propice.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Şi Lagardère era înnebunit. te rog să-mi spui de ce ţi s-a părut că această femeie mi-ar fi duşmană? — Răspunde. în sfârşit. apoi. trei ori. — Să nădăjduiesc! îşi spunea Henri. Lagardère o privea în faţă şi părea că visează. Oh! Cât de mult o voi iubi! Şi cită bucurie voi resimţi când îi voi încredinţa fiica! Lagardère coborî din nou aleea de carpeni pentru a ajunge la bazin. nu ştiu mai mult decât ştiam ieri. se opri şi aruncă o privire pătrunzătoare de jur împrejur. Henri. Purta o panglică albastră de-a curmezişul pieptului. În pofida tulburării pe care i-o dăruia bucuria. Pari foarte necăjit. Era un strigăt de admiraţie. şi în jurul căruia domnea liniştea. Înainte de a intra. Cu excepţia acelei femei n-am mai văzut de multă vreme vreo persoană trecând pe potecile vecine. preocupat. care am stat pe gânduri când a fost vorba de fericirea ei. A zis: nădăjduiţi! Oh! Cât m-am înşelat în privinţa acestei nobile femei. cu toate astea. Spune-mi foarte repede de ce am rămas prizonieră în mijlocul acestei serbări? Ţi-a fost ruşine să ieşi cu mine? Nu eram destul de frumoasă? Cocheta îşi întredeschise dominoul. Era însoţită de un gentilom într-un costum bogat şi lucitor. de recunoştinţă şi de afecţiune. Din această cauză mi-a venit ideea să te întreb dacă nu v-aţi văzut din întâmplare. I se păru că aude doar un zgomot de paşi venind dinspre cortul indian. . Trebuie totuşi să spunem că era o exclamaţie de admiraţie a unui om dus pe gânduri. O strigă. — Balul s-a terminat. Ieri mi-ai promis că va fi ultima mea zi de neştiinţă şi. Aurore părăsi imediat fereastra şi se avânta spre el. părând că ascultă. descoperindu-i obrazul fermecător. sunt fericită şi nu-mi mai amintesc că am aşteptat atât de multă vreme. Paşii se îndepărtau cu repeziciune. — Care femeie? întrebă mirat Lagardère. reluă ea zâmbind. aflată în mijlocul copacilor. — E-adevărat. Cu atât mai bine! Să lăsăm asta. Am auzit bine. O strigă din nou. îmi vei arăta balul. la licărirea unui sfeşnic care lumină interiorul gheretei. pe alei lăturalnice. care nu mai era iluminat. de două sau. — De ce crezi că mi-e duşmană. La început nu o văzu pe domnişoara de Nevers. întrerupse Lagardère cu gravitate.. Aurore! exclamă Lagardère. Capişonul îi căzu pe umeri. nu-i aşa? Duşmana ta de moarte! Lagardère începu să zâmbească. Aurore. eu care n-aveam încredere în ea. Aurore? — Femeia asta ţi-e duşmană. Bine că ai venit. Nimeni nu-l urmărise.

care dintre două. Expresia chipului lui Henri era atât de stranie în acest moment. Cine? Femeia aia mizerabilă? — Aurore. Nu ştiu. iată echitatea omenească. miam dat viaţa. Ce mi se datorează pentru asta? Nimic! . care din două? Datoria sau dragostea? Moartea sau viaţa mea? Această femeie are drepturi? Şi eu. ca un om beat. Apropiindu-se.”. cu o bucurie de copil. Începu să-şi frângă mâinile şi un hohot de râs dureros îi răscolea pieptul. eu. — Aceste drepturi sacre nu se cumpără. ai auzit ce spunea această femeie pe când trecea sub fereastra pavilionului? — Doar câteva cuvinte. Henri era palid şi privirea îi era arzătoare. „Monseniore. Avea aerul unui nebun. pe onoarea mea! Nu mai ştiu ce să fac. — Ah! zise el. împleticindu-se. înainte. Henri continuă să o privească. Eram la fereastră.. — A spus fraza după ce-mi rostise numele? — Nu. — Ai auzit bine? — Da. dar întotdeauna mi se pare că disting peste tot numele tău. reluă Lagardère. se prăbuşise. şi voi să-i cuprindă gâtul cu braţele. Dar să faci rău când ţi se face bine e odios şi infam. reluă Lagardère. Ne vor despărţi. acum. Se apropiase de Henri. al cărui suflet. Ce e în inima mea? întuneric. Aurore bătu din palmele ei mici. care-i puse mâna pe umăr. bine pentru bine. după ce fusese cuprins de febră. — Era deci regentul! zise Lagardère tresărind. care-şi pusese. Dar cât eşti de palid.. nu trebuie să spui nimic rău despre această femeie. — Lasă-mă! Lasă-mă! zise el. Apoi? — Apoi? N-am mai auzit bine.. conştiinţă. zise Lagardère. spune-mi.. Fruntea i se înroşi deodată. Aurore. Henri. n-am oare şi eu drepturi? Aurore nu mai asculta aceste cuvinte care ieşeau nearticulate din gura prietenului ei. cum îţi ard ochii! într-adevăr. E un lucru oribil! Există o fatalitate în jurul nostru şi un blestem deasupra noastră! Ochii Aurorei se umplură de lacrimi.. N-ar fi suferit mai mult dacă i s-ar fi vârât vârful unui pumnal în inimă. care lăsă să-i cadă braţele de-a lungul trupului. — Henri. — „Dacă alteţa-voastră regală nu-mi vine în ajutor.”.capul în mâini. Henri Se afla încă departe. încât tânăra se trase înapoi înspăimântată. conştiinţă? Se prăvăli pe un scaun. Mi s-a părut că am auzit. E-adevărat. vid? Dragoste. Henri! murmură ea. — Violenţă! zise el stăpânindu-şi glasul gata să izbucnească violenţă după viclenie! Egoism profund! Perversitate sufletească! A răsplăti răul cu binele fac doar îngerii sau sfinţii! Rău pentru rău. — Să ne despartă! repetă Aurore sărind din loc ca o leoaică la acest cuvânt. Dar îi vedea suferinţa cumplită şi inima i se frângea. spune-mi tu. datorie. Henri! strigă ea îngenunchind în faţa lui. O respinse cu un fel de spaimă. spunea: „Cu forţa! Numai cu forţa se poate înfrânge această voinţă neabătută!” — Ah! exclamă Lagardère. spunea ea.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Răspunde-mi. L-am văzut pe regent! — „Dacă alteţa-voastră regală nu-mi vine în ajutor. Era furioasă şi părea nebună. — Nu mă iubeşti.” — Monseniore! repetă Lagardère. murmurând cu acel glas jalnic al inocenţilor lipsiţi de raţiune: — Conştiinţă. — Regentul! strigă ea. Vor încerca să mă copleşească prin număr. A zis asta? — Da! A zis asta. Acest gând nu poate veni decât din iad! M-a înşelat! înţeleg totul. — În numele cerului! Ce se întâmpla? exclamă ea. Nu se cumpără nici cu preţul vieţii.

O retrase ca şi cum s-ar fi atins de-o flacără. Aurore coborî privirea. Visul a dispărut! Nici nu simţea plăcuta apăsare a degetelor Aurorei. — Oh. totuşi. Glasul îi tremura şi devenise blând când continuă: — Ce vârsta crezi că am. reluă el. Şi totuşi trebuie să ştiu. — Când eram copil. ridicându-şi ochii umeziţi de lacrimi.. zise Aurore. are naivitatea ei. nu mă privi prin sentimente:. — De ce am venit aici? spuse el ştergându-şi fruntea? Aveau oare nevoie de mine? Cine sunt ei? Femeia asta n-a avut oare dreptate? Am vorbit cu aroganţă. — Mă întrebi dacă te iubesc? Tu. chibzuieşte bine. Apoi rosti. Aurore îşi aşeză mâinile tremurătoare pe umerii lui şi începu să-l contemple îndelung. Plângi? — Plâng. Henri. Tu însăţi nu te cunoşti. bâigui biata fată. — Nu-ţi cunosc vârsta. Eram un bărbat. Henri? — Vreau să-ţi cunosc gândul. dar numele pe care ţi l-am dat adineauri. sunt tulburat. am vorbit ca un smintit. Ea o sărută. fiindcă ai putut ţine leagănul meu cu o mână şi sabia cu cealaltă. această teribilă şi puternică patimă. Cine-mi spune că vei fi fericită cu mine?. gândi cu glas tare Lagardère.. Pe cine altul vede în mine dacă nu pe tatăl ei. numele de tată. Aurore? — Ce mă interesează vârsta ta.. l-am rostit oare vreodată fără să zâmbesc? — De ce să zâmbeşti. a cărei roşeaţă subită o făcea şi mai încântătoare. Trebuie să ştiu! Ascultă-mă cu atenţie. — Dar eu n-aş putea fi fiică ta. Henri văzu trezindu-se în Aurore pudoarea şi i se păru că porţile cerului se deschid în faţa lui. Aurore. explică-te! — Nimic! Dar am făcut-o doar pentru ca să mi se datoreze ceva? Ce valorează devotamentul? Nebunie! Nebunie! Aurore îl prinse de mâini. Ambrozia care îi îmbăta pe zeii nemuritori era oţet şi fiere pe lângă vraja acestui glas. — Aurore. e în joc fericirea sau nenorocirea vieţii noastre întregi. zise ea. Priveştemă aşa cum sunt. dragul meu Henri. Ce vârstă? Era ca un condamnat care-şi aşteaptă sentinţa. recunoştinţei tale. aş muri! — De ce să mă vezi plângând? — Ştiu şi eu? Poţi cunoaşte vreodată inima femeilor. Este singurul nume cu care am obişnuit-o.. când ai venit pe lume. — Îţi voi răspunde că tatălui meu. Să n-aud niciodată acest nume! Doamne! reluă el după o tăcere. — Dacă mai târziu te-aş mai vedea plângând. calmează-te. — E adevărat. pieptul i se zbătea. voind să bea fericirea până la ultima picătură. — Să n-aud numele ăsta! murmură el cu glas atât de slab încât Aurore abia putu să-l audă. Pentru prima oară. din toată inima. Henri.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — În numele lui Dumnezeu! Henri. Lagardère reluă: — Eram mai vârstnic decât eşti tu acum. fiindcă te văd în starea asta. Henri! voi să spună Aurore. Lagardère îi puse mâna pe gură. copilul meu iubit. Te implor. — Nebunie! reluă el cu revoltă. Aurore? Ştiu măcar dacă mă iubeşti? — Dacă te iubesc? exclamă tânăra fată cu fierbinte înflăcărare. Henri o contemplă cu nesaţ. răspunde-mi cu toată sinceritatea. nici nu Simţea lacrimile fierbinţi care i se rostogoleau pe mână!. Am construit pe nisip şi o adiere de vânt a răsturnat şubredul edificiu al speranţei mele. Dragostea. Henri? repetă Aurore. bărbaţii de treizeci de ani mi se păreau bătrâni. Şi. — Iartă-mă. fata mea? Aş putea fi tatăl tău. cu un zâmbet pe buze şi cu pleoapele pe jumătate închise: .... Henri deveni livid şi închise ochii.

iubirea. Henri. mai frumos ca tine! † Capitolul 9 — Sfârşitul serbării Era adevărat. Henri. acest cânt pe care Dumnezeu l-a dăruit pământului. sfânta duioşie care contopeşte două vieţi într-una singură.. Nu putu decât să murmure cu glas tremurător. — Să iubeşti pe alta. înăbuşind la pieptul iubitului ei sunetul propriului glas.. Trebuie să cred. reluă Lagardère.. — Ieri erai un copil. ai fost totdeauna fericită cu mine? — Da.. frumos ca şi ea. de asemenea. repetă Lagardère. Aurore. De ce ai plâns? — De ce plâng fetele! zise Aurore voind să ocolească răspunsul. Lagardère îşi strângea la piept logodnica plină de freamăt.? — Trebuie să crezi că te iubesc! zise Aurore. — Ştii asta. care dă frumuseţii o aureolă divină..Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Nu cunosc pe lume nimic mai bun. mai nobil. Te văd destul de rar şi. — S-ar putea să?. — Dumnezeu îmi dă această mare fericire! murmură Henri în extaz.. Dar o ştii bine şi sigur. îndărătnica lovi din picior şi zise: — Ce mai e? — Dacă vei regreta cândva? rosti în şoaptă Henri. iubirea. cu pleoapele umezite: — Oh! Sunt fericit! Sunt fericit! Apoi o umbră trecu pe fruntea lui. din cauza gândului că. Gândul că în Paris sunt femei foarte frumoase. care-i săruta părul. când fericirea punea pe fruntea lui Lagardère cununa ei strălucitoare. Aurore? Simţi cum îţi bate inima? Oh. cu pieptul palpitând. — Cum să regret dacă rămâi lângă mine? . de ce ai plâns? — Din cauza absenţelor tale. Aurore. murmură tânăra profund tulburată. dacă aţi fi văzut-o! Iubirea castă şi mare. Şi dacă aţi fi văzut fecioara îndrăgostită ascunzându-şi focul din privire îndărătul genelor lungi. Buzele lor nu se atinseră. mai ales în acest moment. — Azi sunt femeie.. Urmă o lungă tăcere. — Sunt nebună. care leagă strâns două suflete. azi ai plâns. că toate femeile astea doresc să-ţi placă şi că s-ar putea să..! Dacă e-adevărat?. — Spune-mi. Văzând-o. Ochii lor îşi vorbeau.. Şovăi. foarte fericită. iubirea era aici încununând şi transfigurând acest obraz încântător de fată. care o înspăimânta. — Îţi mulţumesc! îţi mulţumesc! murmură el. — Ce gând? întrebă Lagardère. — Mă iubeşti tu. spune-mi Aurore. Henri? — Ştiu tot ce te priveşte.. — Şi tu? îl întrebă Aurore. te iubesc! Lagardère îşi apăsă mâinile pe piept. Lagardère era tânăr ca şi Aurore. Îşi ascunse fruntea împurpurată la pieptul lui. Îşi întoarse privirea. Henri. iubirea care ştie să înfrumuseţeze însăşi urâţenia. fată iubită? îţi cunoşti inima? — Vorbeşte şi o ascult. Te rog. Henri. cu zâmbetul emoţionat pe buze. — Şi totuşi. pornit să golească cupa de nectar. această mană ce cade odată cu roua din cer. — Tu nu eşti ca şi celelalte când plângi.. răspunse fata.

Dumnezeu. viaţa. — Mulţumesc! Mulţumesc! continuă Lagardère ridicând fruntea Aurorei de Nevers până la buzele lui. — Familia mea eşti tu. mă gândesc cel mai mult la mama. Lagardère o susţinea. Henri. Făcu apel la tot curajul şi reluă după o pauză: — Ele au o mamă. şi pe dată am devenit avar. cu surâsul ei sincer. Aurore. sunt fericite. Ai auzit zumzetul serbării. cu cealaltă părea să cheme în ajutor cerul. O spun fiindcă o gândesc: dacă ar trebui să aleg între mama şi tine.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Ascultă.. Nu mai zâmbea. Dar. Pieptul ei agitat zvâcni. n-am mai dorit nimic. Henri. ce spuneam adineauri. Oh! Am minţit! Simt cum se revarsă din mine tinereţea. Uite! Priveşte cât de fericit mă faci: râd şi plâng. se trezeşte naivă şi puternică. aţipită de Frumoasa din pădurea adormită. rosti Aurore cu efort. continuă ea. cu tine. pe care ea le împreună pe piept. — Le-ai văzut pe acele femei care treceau zâmbind? — Păreau fericite şi foarte frumoase. Aurore păli. e-adevărat . zâmbeşti. de la tine şi jur că va fi fericită! Aurore întredeschise ochii şi buzele-i schiţară un zâmbet palid. Inima mea n-are decât douăzeci de ani! Mă asculţi. Am ferecat într-un sipet înflăcărarea anilor mei tineri. — Dumnezeu. gâfâind. De-atunci n-am mai iubit nimic. O lacrimă ţâşni între pleoapele pe jumătate închise. Au castele şi palate.. Vom fi fericiţi! Fericiţi multă vreme! E sigur că cei de vârsta mea sunt mai bătrâni decât mine. Atunci când sunt înzestraţi. — E poate urât ce voi spune. — Cu tine. cum eram şi eu. — Şi fără mine? — Nimic fără tine! Lagardère îi luă mâinile şi le duse la buze. Ai apărut tu. Sufletul ei vorbea.. — Când eşti în casa noastră. strălucirea. Aurore. Dar Lagardère voia o dovadă deplină.. Sunt tânăr. — Ele au prietene. Patima mea. dacă aş auzi spunându-ţi. numai a mea!. o iubesc mai mult decât un palat. răspunse Aurore.. Adesea sunt împreună cu mama mea.. dacă ar trebui să aleg între mama şi tine. Aurore? Nu crede ce ţi-am spus. Ce gândeşti despre Curte? — E frumoasă. ceilalţi risipesc în nebunii comoara tinereţii lor. ceilalţi joacă. Un instinct providenţial mi-a spus să-mi opresc inima să se mai risipească. forţa. nu-i aşa? — Te simţi destinată acestei vieţi? Ochii tăi aruncă sclipiri. Ştii de ce? Am să-ţi spun. se corectă ea după o scurtă pauză. Doamne. Am agonisit pentru a-ţi păstra neîntinat sufletul meu. plin de înflăcărare şi de cutezanţă. — Dacă ar fi aici. mă crezi nebun. Căzu distrusă în braţele lui Henri şi exclamă cu vocea plină de suspine: — Te iubesc! Oh! cât te iubesc! Te iubesc! Cu o mână. care ne vede. trebuie să mi te dea. ceilalţi iubesc. Nu putu să termine fraza. O primesc. Henri. — Într-adevăr. îl întrerupse Aurore. Obrazul fermecător exprima o profundă melancolie. care ne aude şi ne judecă. dar n-am văzut totul. Aurore dădea răspunsurile fără să şovăie.. — Eu te am pe tine. Vei iubi această lume. Ochii ei frumoşi păreau că se roagă cu ardoare. În noaptea asta am vrut să-ţi ridic un colţ al perdelei care-ţi ascundea splendorile lumii. Ceilalţi beau. da. După tine. Lagardère aştepta îngrijorat. sunt beat şi nebun de fericire! în sfârşit eşti a mea. Ai întrezărit Curtea. Ceilalţi fac ceea ce făceam şi eu înainte de a întâlni în drumul meu leagănul tău.. — O mamă! repetă ea cu ochii ridicaţi spre cer. Lagardère îi lăsă mâinile. fiul meu! Oh! Ce bucurii ne-ar mai putea da paradisul? Dar. exclamă el cu exaltare. luxul. — Ele au o familie. Sunt nebun de fericire.

Dacă ne-am odihni puţin. Dar. adăugă Passepoil. — Iubiţelule. Bătrânul ăsta de modă veche atârna cam greu. Dumnezeule mare? Unde o să ajungem? — Ei. Fir-ar să fie! Am mâncat de unul singur o găină şi jumătate. i-am petrecut pândind trezirea sufletului tău. Îl depuseră pe iarbă pe domnul baron de Barbanchois. grozave! — Şi talia ei. dată de . se îmbrăţişară cu efuziune. dar care acum era beat cât trei sau patru ţari la un loc în călătorie prin Franţa. Pentru a se consola de supărările lor. Se loviră puternic. Amândoi se aşezară pe o bancă. Roşcată şi zbanghie. spune! Ea îl ascultă în extaz. băuseră amândoi de două ori mai mult decât austerul baron de Barbanchois. zise el. departe! Şi îţi voi spune cum va fi viaţa noastră: dragoste deplină. Passepoil nu voi să-şi ceară scuze. uitasem de hârcă asta bătrână. care se trezi din nou cântând i — Unde o să ajungem. porumbelule. Doamne sfinte! Şi miezurile de anghinare dimprejur. În numele lui Dumnezeu! Tu aveai dreptate. În faţa mea se găsea mititica aia cu părul blond pudrat şi cu un picioruş care putea intra în căuşul mâinii mele! — Straşnică! exclamă Cocardasse. dar nu se nimeriră. Acesta visa că asistă la serbarea de la Vaux-la-Vicornite. zise cu gravitate Cocardasse. Passepoil îşi scoase pipa din buzunar şi începu să o umple tacticos. Bătrânul beţiv e foarte ciudat. Bătrânul e greu şi plata uşoară. începu să repete refrenul favorit: — Unde o să ajungem? Unde o să ajungem? — Vai de păcatele noastre! observă Cocardasse. trebuie să mărturisesc că a fost bun. care. să-l ducă acasă pe domnul baron de Barbanchois. Ar însemna să nu-i cunoaştem dacă am gândi că ar fi omis să-şi umple fiecare plosca la bufet. — O să ajungem la înmormântarea noastră. dragoste şi numai dragoste. — Ah! zise Passepoil. — Dragoste! repetă ea ca într-un vis fericit. Cere-ţi scuze. pe Dumnezeu! Dacă nu. Aurore. iubiţelule! Passepoil ţinea capul aceluiaşi baron de Barbanchois. Plictisit de tirania prietenului său. Vorbea despre vecina lui Cocardasse. — Să-l cărăm de-aici. Vom merge într-un loc ascuns. — Dacă a fost ultimul nostru supeu. făcu gasconul la o sută de paşi de cortul unde avusese loc supeul. am vârstă să fiu fericit. plângând în hohote. zise el. Cocardasse şi Passepoil fuseseră însărcinaţi de domnul baron de la Hunaudaye. apoi se luară de păr şi până la urmă căzură peste trupul domnului baron de Barbanchois. — Nu mai spune! exclamă Passepoil. pe jumătate trezit de răcoarea nopţii. puseră în teacă spadele şi îl încărcară din nou pe domnul de Barbanchois. — Ai dreptate! răspunse Cocardasse ciocnind amnarul. Dragoste şi numai dragoste! — Nu-ţi fie teamă! spunea Cocardasse care-l ţinea de picioare pe domnul baron de Barbanchois. suspină Passepoil cu un ton resemnat. dragul meu? — Mă supun.. Traversau grădina pustie şi întunecată. te tai fără milă. om auster şi nemulţumit. Ce-am făcut eu în toţi aceşti ani? I-am petrecut privindu-te cum creşti şi înfloreşti. necunoscut de nimeni. Dar spune totuşi ceva. — Ei. Traseră sabia din teacă. Înghiţiră fiecare o duşcă mare. Acesta îl apucă de ceafă şi-l ridică. zise Cocardasse. vârsta de a te iubi! îmi aparţii! Vom fi totul unul pentru altul! Şi iar ai dreptate: în afară de noi doi... pe care orgiile Regenţei îl dezgustau profund. nu există nimic pe lumea asta. nu admit să-mi insulţi supeul. pentru câţiva bani. înainte de a ridica povara. răspunse Passepoil. i-am petrecut căutându-mi bucuria în zâmbetul tău. ce zici. s-o cuprinzi cu zece degete! Ai remarcat-o? — Îmi place mai mult a mea.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu dar vorbesc chibzuit.

Dacă nu izbutesc de data asta. — Nu. micul nostru Parizian trebuie să se ţină bine! — Mi-e frică să nu-i facă de petrecanie. — Dragul meu. N-a fost văzut ieşind.. regentul. sting luminile? — Nu pentru a-l găsi. dar mi-a dat un bobârnac peste nas. ci pentru a-l da gata. profesor de echitaţie al doamnei de Berri. Ilustrul meu prieten. Micul ştrengar are pe dracu-n el. Cocardasse şi Passepoil putură să audă ce spuneau soldaţii: — E în grădină! afirmă un sergent soldaţilor. — Dragul meu. murmură Passepoil înduioşat de această metaforă normandă. „Vai de păcatele mele!” răspunsei. Paşii se apropiau. suspină fratele Passepoil. băieţi. cumătră neruşinată? — Şi pe el. primeşte aici o societate mult prea pestriţă. Cocardasse. — Pe cine? Pe-aia care era în faţa mea? — Nu. ceea ce îi smulse domnului baron de Barbanchois un geamăt. S-ar fi putut spune că în această frivolă clădire a plăcerilor se pregătea o execuţie sinistră. i-au pus gând rău prietenului nostru. Nu-şi putu reţine o strâmbătură şi zise: — Nu e momentul. Primul lor gest era totdeauna de a se ascunde... — Nu-ţi fie teamă! Eu am ajuns până la palat şi îţi spun. — Iubiţelule. făcându-mă muma-pădurii. alte vremuri!”. — Pe toţi dumnezeii! repeta un soldat. . zice proverbul mincinos. întrebă Passepoil. — Mi se pare limpede. răspunse Passepoil. Pe măsură ce patrula trecea pe o alee. Luminile se stingeau peste tot în drumul lor.. O altă patrulă mergea de partea palatului. Dacă eşti de acord. că mă priveau. Costumul lui era uşor de recunoscut. se opri. ordonă Bonnivet! Ştiţi că e un om primejdios! Se îndepărtară. Din pură obişnuinţă. Regentul n-a participat la supeu. care era în faţă.ne primea cu lovitura lui Nevers! Noi am greşit. Passepoil era prudent. Erau o mulţime de dominouri roz! Dar nu al nostru. — Pe legea mea! spuse Passepoil. deşi am scotocit toate corturile. Un zgomot de paşi se auzea dinspre bazin. Era o trupă de oameni înarmaţi. Acum e momentul. spuse Cocardasse. pe micuţa ştrengăriţă cu dominoul roz? — Nu i-am mai zărit nici umbră. nu vor izbuti. Nu putu termina proverbul. — Am auzit spunându-se la palat că ştrengarul l-a cam brutalizat pe domnul de Gonzague. sau niciodată. luminile se stingeau. . murmură Passepoil. — Şi n-ai mai văzut-o? întrebă Cocardasse. Am vrut să-i vorbesc uneia. dar am auzit vorbindu-se de el. Am întrebat toate pichetele şi gărzile de la porţi. Îşi merită soarta! L-am văzut zgâlţâindu-l pe domnul de Gonzague cum scuturi un măr să-i culegi poamele. întrerupse gasconul.. Doamne-sfinte! Dacă am curaj măcar pe cât ciripesc. Dacă n-ar fi avut nevoie de noi. Ei sunt patruzeci sau cincizeci contra unu. A rămas închis în birou cu Gonzague. în fruntea căreia mergea cunoscutul spadasin de Bonnivet. pentru a-i oferi serviciile noastre. „Alte vremuri. Pe el îl caută. — Nu-ţi fie teamă! Vrei să te cerţi cu mine? exclamă clocotitorul Cocardasse. — Şi pentru a-l găsi. — Băiatul ăsta de treabă face cât o provincie întreagă.. Curând.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu domnul supraintendent Fouquot în onoarea tânărului rege Ludovic al XIV-lea. porumbelule. Toată clica pe care am văzut-o azi-dimineaţă la palat cârcâie şi ameninţă. pe el l-ai întâlnit? Cocardasse coborî glasul. — Atenţie. vitejii noştri ţâşniră într-un desiş. fii sigur că ştrengarul va ieşi din încurcătură. şi că zăcea sub masă după supeu. îl vom căuta şi noi. auzi. A mai păţit-o! — Ulciorul nu merge de multe ori la râu. o alta către aleea de carpeni care mărginea casele străzii Neuve-des-Petits-Champs.

Văzură luminându-se ferestrele de la primul etaj al pavilionului regentului. sărman copil! răspunse Passepoil. iar tufele de verdeaţă erau înecate într-o beznă totală. Veţi intra împreună cu ea sub vestibulul regentului. spadasinul. împreună cu restul băuturii din ploscă. — Drepţi! ordonă Lagardère. — Le-au întărit. Dacă netrebnicul a auzit asta. Iertaţi-ne! — Ce-să mai spun? adăugă Cocardasse. aleii. Doar tumultul serbării i-ar fi putut favoriza fuga. faceţi la stânga. Orele trecuseră pentru el ca minutele. adăugă: — Ce înseamnă asta? — Asta înseamnă că eşti blocat. o să ne pricinuiască greutăţi! Suntem obligaţi să mărturisim că patrulele nu luau parte cu tăcere la acest joc. — Atunci nu vă va deschide poarta! zise Lagardère cu un gest de ciudă. — Ascultaţi. spuse Lagardère. portar la Ccuraux-Ris? — Ca pe buzunarul nostru. Doamne sfinte! Lagardère rămase pe gânduri. Cocardasse şi Passepoil începură să cerceteze. care reuşiseră să golească plosca pentru a-şi face curaj. în afara celor din preajma corturilor indiene. cu însoţitoarea lui. Ghicise totul. Doar oamenii care nu i-ar cunoaşte le-ar putea deschide poarta. Întârziase. Nu vă ocupaţi de mine. — Isuse. Gentilomul fu aşezat pur şi simplu pe pământ. Libertatea de limbaj o scosese din fundul ploscăi. Nu mai rămăsese nici un lampion aprins în grădină. afară. unde îşi continuă somnul. încât fiecare soldat şi-ar fi făcut bucuros testamentul. zărind pe neaşteptate muschetele soldaţilor la capătul. răspunseră împreună Cocardasse şi Passepoil. — Îl cunoaşteţi. Bravii noştri prieteni încuviinţară dând din cap. Bonnivet. Lagardère şi Aurore luaseră hotărârea de a fugi. — Am făcut tot ce am putut. Lagardère intuia ce se petrecea în grădină. Vederea acestui diavol. Serbarea se sfârşise. Ştiu cum să ies din încurcătură. a cărui patrulă se afla aproape de rondul Dianei. Domnul de Lagardère avea o reputaţie atât de îngrozitoare.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — E-adevărat. spuseră împreună. Să mă ia dracu dacă nu e o treabă primejdioasă! Drept rezultat. Afurisitul domino roz era ca un spiriduş. răspundeţi cu capul! Să fie prins viu! — Îţi mulţumesc. Lagardère şi prietenii lui nu puteau vedea nimic Locul unde se aflau n-avea mai multă lumină decât aleile vecine. iată ce-l înspăimânta. Se deschide o fereastră. iar obrazul Aurorei era din nou ascuns de mască. domnule cavaler. Şi nu minţeau. — Pe viaţă şi pe moarte! răspunseră cei doi viteji cu mâna pe inimă. noi am greşit. Îşi îmbrăcă dominoul negru. Apoi. domnul baron de Barbanchois n-a mai dormit în patul său. Nu măsurase timpul. iată-l aici. Însuşi regentul apăru la balcon şi zise slujitorilor săi invizibili: — Domnilor. — Sunteţi cu adevărat şi sincer alături de mine? întrebă Henri. S-ar fi spus că din toate părţile se apropiau cu precauţie mai mulţi oameni. Un zgomot vag se auzea în spatele desişului. spuse Passepoil. Lagardère nici nu ceru explicaţii. strigă Passepoil. pe meşterul Le Breant. Apoi continuă pe neaşteptate. Pot să mă deghizez în aşa fel încât să înşel privirea duşmanilor. Era întuneric beznă. îi exaltase. — Au schimbat gărzile de la porţi? întrebă Henri. la această concluzie eminamente logică. Cocardasse şi Passepoil. Cocardasse se frecă la ochi. Părăsiră ghereta portarului. din întâmplare. Spera să poată trece. prin poartă al cărei paznic era Le Breant. uşa domnului . Aurore tremura pentru viaţa lui Lagardère şi nu se gândea la ea. trebuie să riscăm totul pe o carte. Urmarea acestei povestiri ne va spune cum şi unde s-a trezit. Dumnezeule! mormăi Bonnivet. Luaţi-o pe fată. Trebuie să fim cu băgare de seamă. Doi oameni stăteau în genunchi pe prag. ar fi preferat să se bată cu două duzini de voluntari de viţă nobilă din provincie decât să se ocupe de asemenea treabă. în apropiere. răspunse Cocardasse.

în ghereta dumneavoastră. Lagardère se strecurase pe nesimţite până la capătul potecii. îl cuprinse de mijloc. — Ce vor de la mine? întrebă Lagardère. Dar la umbra unui pâlc de portocali aşezaţi în hârdaie. crosa muschetelor lovea pământul. drumul era barat: un pichet de gărzi franceze închidea aleea. sforăind ca un tată pe gazonul umed. — Stai! Domnule cavaler. În toate tufele învecinate. Erau mai mult de şaizeci. mai degrabă. Se aflau acolo pentru Lagardère.. — Încă un cuvânt. care nici nu trase sabia. Lagardère sărută mâna Aurorei şi îi spuse: — Curaj! E ultima noastră încercare. Ea plecă. care se apropiase cu paşi de lup pe la spate. — Hei! strigă un soldat. Apoi au închis uşa vestibulului şi în grădină n-a mai rămas ţipenie de om. în afară de bunul domn de Barbanchois. pe care-l aşteptau să apară dintr-o clipă în alta. decât condus. Mult timp i-a mai trebuit ăsteia până să-şi găsească drumul! — Mititeilor.. Era adevărul curat. mai bine zis.” Vă va deschide poarta dinspre stradă şi vă veţi duce să mă aşteptaţi în spatele capelei Luvrului. În mijlocul încăperii se afla o masă rotundă. domnul de Peyrolles. primul cabinet al regentului. Henri a fost înconjurat şi purtat pe braţe. Trebuia să traverseze rondul Dianei. — Păzea! adăugă Passepoil. Domnul Le Breant deschise poarta de la Ccur-aux-Ris. care tocmai urcau peronul escortând îndeaproape dominoul roz. pe cei aflaţi în faţa lui şi adăugă cu neruşinare: — Suntem aşteptaţi de alteţa-sa regală! Soldaţii începură să râdă şi îi lăsară să treacă. în apartamentele lui Philippe d'Orleans. O să vedeţi în curând. Apoi adăugă: — Înainte. e o doamnă din corpul de balet. făgădui gasconul. Acesta vorbi în şoaptă cu şase ticăloşi cu săbii lungi. acoperită cu un covor cu flori mari. Cu toţii se năpustiră pe urmele vitejilor noştri. treceţi mascaţi şi spuneţi: „Din partea aceluia care se află în grădină. Când vru să se înapoieze în ghereta portarului. strigară: — De astă dată veţi fi mulţumit de noi. amândoi în acelaşi timp. † Capitolul 10 — Capcana Ceea ce se numea marele cabinet. vă rog. pentru a vedea dacă logodnica lui va ajunge fără piedici la pavilion.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Le Breant se află la capătul primului coridor. ascunşi Îndărătul pomilor. Îndepărtă cu mâna. strigă comandantul cu glasul oarecum alterat. un fotoliu . Sunteţi în stare să vă lăsaţi mai degrabă ucişi decât să o predaţi pe această fată? — Nu-ţi fie teamă! Vom sfărâma tot ce ne va sta în cale. era o sală destul de vastă. Gonzague spuse câteva cuvinte la urechea lui Peyrolles. erau doi oameni care stăteau la pândă: Gonzague şi omul său de încredere. sau. aşa cum se aşteptase Lagardère. unde acesta avea obiceiul să primească miniştrii şi consiliul de regenţă. cu o mândrie care nu i se cunoştea. Viteazul Bonnivet. zise Cocardasse. domnilor! La palat! Sper că veţi depune mărturie: am făcut singur această importantă captură. a doua oară pentru domnul de Peyrolles şi tovarăşii lui. escortată de vitejii noştri. care mărginea unghiul pavilionului. nu opuneţi rezistenţă. Numai că o deschise de două ori: prima dată pentru Aurore şi escorta ei. fără ceremonie. Sunteţi înconjurat din toate părţile. Lagardère nu încercă să se desprindă din strânsoare şi întrebă pentru a doua oară: — Ce vor de la mine? — La dracu! răspunse marchizul de Bonnivet. Şi. — Înţeles! zise Cocardasse.

un fotoliu pentru ducele de Bcurbon. în timp ce prietenii micului marchiz îl mustrau cu asprime din ochi. luaţi seama. biruitorul. Leblanc şi alţii. guvernatorul Parisului. a fost greu. Henri îl privi cu uimire. care luase loc în fotoliu. Printre cei de faţă se află mai multe persoane care pot depune mărturie în sprijinul spuselor mele. Chaverny stătea de vorbă cu domnul de Brisson. Dar vă jur. am promis. monseniore. Dumnezeu ştie ce s-ar fi întâmplat! Lângă ferestre i-aţi fi putut recunoaşte pe bătrânul Villeroy. vi s-ar ierta toate astea. pe unul dintre cei mai mari seniori ai regatului. cam de mântuială. — Nu. zise brusc regentul în clipa când îl zări pe Lagardère. îşi ştergea fruntea de sudoare în faţa oglinzii. cardinalul de Bissy. trecu repede peste asemenea fleacuri. n-am stabilit în condiţiile noastre că veţi veni să tulburaţi serbarea şi să insultaţi. vorbind mai tare. — Dacă n-aş fi fost acolo. aţi spus adevărul. scaune pentru ceilalţi membri titulari ai consiliului şi scaune pliante pentru secretarii de stat. — Domnule. Ne obligaţi să regretăm fără întârziere clemenţa avută faţă de domnia-voastră. care era destul de plictisit şi voia să doarmă. Regentul cina târziu. Am făgăduit ceva peste puterile mele. — Minte! strigă prinţesa cu o mânie nestăpânită. care dormea în picioare după trei nopţi de băutură. Gironne şi grasul Oriol. în propria noastră casă. există un lucru) pe care nu-l vom ierta niciodată: aţi făgăduit doamnei de Gonzague să-i înapoiaţi fiica. Câţiva dintre oamenii de încredere ai lui Gonzague reuşiseră săşi croiască drum: Navailles. nu mi-e teamă să se repete aici discuţia dintre domnul de Gonzague şi mine. sper. de a fi tras sabia în incinta palatului regal. Afacerile regatului se rezolvau aici în fiecare zi. locotenentul poliţiei. răspunse Lagardère. Din clipa arestării. Eadevărat? — Da. Răspunse pe un ton rece şi respectuos: — Monseniore. Se mai afla acolo o singură femeie: doamna prinţesă de Gonzague. complet mascat de confratele său Taranne. aşa că. de Luxembourg şi d'Harccurt stăteau lângă cămin. Uşile erau păzite de soldaţi. spectacolul de la Operă începea devreme. Sunteţi acuzat. Choisy. dar am făcut-o să apăr o femeie. Deasupra uşii principale atârna stema Franţei. — Ghiciţi. după cină. e-adevărat. aşezată la dreapta regentului. de faţă se afla multă lume. În ce priveşte cea de-a doua acuzaţie. — Domnule. domnule. într-adevăr. Domnii de Lamoignon. Henri îşi purtă privirea în jur şi. reluă: — Nu o cunosc pe domnişoara de Nevers. — Ne-am dat osteneala. dar. Un murmur dezaprobator se auzi din adunare. Recunoaşteţi? — Da.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu pentru Philippe d'Orleans. obrazul lui Lagardère era de marmură. dar am pus mâna pe el! spunea el cu jumătate glas. am tras sabia. cu ramura secundară a casei de Orleans. Noce. răspunse Bonnivet. care mi-a făcut aceleaşi promisiuni în numele domnieivoastre. de asemenea. şi Bonnivet. — Domnule. Dar regentul. că veţi fi pedepsit dacă o meritaţi. monseniore. Ah! al dracului om! — S-a împotrivit? întrebă Machault. Cabinetul semăna cu un tribunal. că vă aflaţi în faţa unui tribunal. doamnă. nu prea era timp. iată tot. — E o neruşinare! zise domnul duce de Tresmes. de Tresmes şi de Machault stăteau lângă regent. — Mi-aţi trimis un mesager. Ducii de Saint-Simon. Doar Chaverny răspunse din grupul celor şase. reluă regentul. Curţile Obişnuite nu trebuie să cunoască faptele ce vi se impută. Când Lagardère intră. . În spatele lui Lagardère se aflau doisprezece sau cincisprezece oameni înarmaţi până în dinţi. Unde este domnişoara de Nevers? — Nu ştiu. Voyer d'Argenson.

din umbră. în grădină. dar rămase lângă uşă. — Dar. monseniore? zise prinţesa. ducii priveau cu interes straniul personaj al cărui nume le izbise de atâtea ori urechile în tinereţe: frumosul Lagardère. domnule? spuse regentul. în sală domnea tăcerea.. O mişcare imperceptibilă agita tâmplele lui Lagardère. Oamenii lui Gonzague se simţeau prea mărunţi în acest loc pentru a face multă gălăgie. Intrarea lui Gonzague iscă o clipă de senzaţie. dădu pe loc sfatul de a-l supune pe acest neobrăzat marilor torturi. Regentul reluă: — Aţi scris regentului Franţei doar pe baza acestor vagi speranţe când mi-aţi trimis vorbă: Fiica prietenului domniei-voastre vă va fi înapoiată?. — Răspundeţi! ordonă regentul. Oh! exclamă ea înnebunită. Fiecare văzu acest lucru. îmi amintesc! Ştiu! Jur! — Auziţi. Atunci mai speram încă sămi ţin făgăduiala. ca şi acum. — Şi-acum? bâigui prinţesa scoasă din fire. minte! Ştie unde se află fiica mea. chibzuiţi bine la ceea ce spuneţi. mea. — Domnule. am spus adevărul. O salută de departe pe prinţesă. Începu regentul. De ce să piardă vremea degeaba? Regentul îl privi cu severitate pe Lagardère. Doamna de Gonzague căzu vlăguită în fotoliu. Am spus adevărul. nu vedeţi oare că mi-a furat copilul? E la el. replică Lagardère. Totuşi.. fiindcă mi-a spus-o adineauri. Lagardère spadasinul! Obrazul lui inteligent şi calm nu se potrivea deloc unui vulgar târâtor de sabie. . Unii. se ivi figura lividă a lui Peyrolles. — Atunci. Aveau în faţa lor un om care manifestă o hotărâre tristă şi adânc chibzuită. — Acum nu mai sper.. deprins cu înţeleptele tradiţii ale poliţiei. Gonzague se apropie de prag şi.. Dar Gonzague izbuti să zâmbească şi lumea spuse: — Poate că i-e milă. parte interesată în dezbatere. Privirea i se încrucişa cu a lui Henri. care rosti cu un accent de sfidare: — Martorul să se prezinte şi să îndrăznească să mă recunoască! Ochii lui Gonzague clipiră ca şi cum ar fi încercat în zadar să susţină privirea acuzatorului. soţia sa. dar stăpânul nu se arăta. provocându-l din privire pe Gonzague care tocmai apăruse pe uşa principală. — Speram că va fi aşa. Picături de sudoare ţâşneau de sub păr. care păreau să fie sfetnicii săi. şi pe Philippe d'Orleans. la zece paşi de aici. Oamenii gravi din asistenţă. — Suportaţi asemenea obrăznicie. monseniore. Regentul îi consultă din privire pe Tresmes şi pe Maohauh. zise el. miniştrii.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Toţi oamenii de încredere ai lui Gonzague repetară: — E o neruşinare! Domnul de Machault. pe mântuirea sufletului meu. Şi urn om ca acesta nu poate fi pedepsit! — Ne-ar trebui doar un martor. exclamă prinţesa care-şi frângea mâinile. Dinspre uşă se auzi un zgomot uşor. membrii Parlamentului. încercau să vadă ce se ascundea îndărătul acestei aparente seninătăţi. făcând un efort să se stăpânească. Dar se întrerupse. Pe onoarea. Intraseră aici graţie stăpânului lor. pot să jur! O ţine ascunsă! Lui i-am dat-o în braţe pe fiica mea în noaptea crimei. a căror privire era mai pătrunzătoare. dar răspunse fără să-şi dezmintă calmul: — Doamna prinţesă se înşală. monseniore. — Speraţi! — Omul se poate înşela. fiindcă Henri se ridicase cât era de înalt. — Chibzuiala nu adaugă nimic adevărului şi nu-l schimbă.

O însingurare îndepărtată şi dragostea Aurorei. Ochii i se plecară fără voie şi glasul i se opri în gâtlej. Daţi-vă la o parte. — Ajunge. Vice-cancelarul răspunse: — Ori e un suflet mare.. Am crezut că mă pot bizui pe un sentiment care de obicei este cel mai curat şi mai fierbinte dintre toate. Iată crima mea.. În momentul când îşi desfăcu centironul. Drept pedeapsă aveţi propria domniei-voastre ruşine. iată tabloul care-i trecea pe dinaintea ochilor. Cine se află în faţa domniei-voastre în acest moment? Un biet gentilom înşelat. Culoarea reveni în obrazul lui Gonzague. ca Samson. O clipă s-ar fi spus că Lagardère va dărâma coloanele sălii şi. . Obrazul său viguros exprimă mai întâi o furie atât de cumplită. atât de mult se bucură. spunea între timp Lagardère. Domnule. Fiindcă sunteţi judecător. Regentul spuse încetişor prinţesei: — Nu vă fie teamă. sunteţi gentilom.. accept judecata alteţei-voastre regale şi mă voi supune. — Ce fel de om e acest tânăr? întrebă bătrânul Villeroy pe Voyer-d'Argenson. Ne-a dat o straşnică mână de ajutor! — Vedeţi bine. Chaverny îşi întoarse privirea. domnule! Lagardère îşi şterse fruntea scăldată în sudoare. — Monseniore. Am făgăduit cu îndrăzneala unui om care speră într-o răsplată.. Nu merita oare martiriul. va fi urmărit. şi lăsaţi-l să treacă. — Dumnezeule mare! murmură Chaverny. Apoi. monseniore. — Dracu să mă ia! strigă el. Se opri şi-apoi continuă cu efort: — Întrucât credeam că am dreptul la o răsplată. Acest om nu mai e demn să respire acelaşi aer cu domniile-voastre. o lacrimă i se prelinse pe obraz. se îndreptă spre uşă în mijlocul tăcerii generale. fiţi drept. Dar îngrijorarea urmă repede furiei şi făcu loc acelei indiferenţe hotărâte pe care o manifestase de la începutul reuniunii.. ori cel mai laş dintre toţi ticăloşii. Daţi-mi sabia. — Şi documentele? — Şi documentele. îi va îngropa sub dărâmături pe filistini. Mărturisesc că l-am judecat greşit. domnule. rosti: — După cum spuneţi. monseniore. doamnă! întrerupse Philippe d'Orleans. N-am avut dreptate când ţi-am spus că cocoşatul ăsta valorează cât greutatea lui în aur? — Pe legea mea! răspunse slujitorul plecat. în speranţele sale. dar. În clipa când Lagardère înmâna sabia marchizului de Bonniivet. Mă pedepsesc singur şi plec în exil. nu mai aveţi dreptul să purtaţi sabie. — Mă prostern la picioarele domniei-voastre. — Nu mai suntem pe vremea când se sfărâmau pintenii cavalerilor recunoscuţi ca trădători. Ceea ce am crezut că se află în stăpânirea mea mi-a scăpat. Gestul său imperios ceru linişte şi toţi cei din sală tăcură. nimeni nu răspunde. Machault vorbi pe şoptite cu regentul. adresându-se lui Lagardère. zise Lagardère înclinându-se.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Fata e în mâinile noastre! zise el încetişor. slavă Domnului! nobleţea mai există şi degradarea este cea mai cruntă pedeapsă pe care o poate suferi un soldat. Lagardère se strădui din răsputeri pentru a putea continua: — Soarta şi-a bătut joc de mine. încât cei din-apropiere se îndepărtară mai mult de spaimă decât ca urmare a ordinului regentului. Fapta pe-care aţi făcut-o este nedemnă de un gentilom. monseniore. ca şi domnia-voastră. domnilor. — Ar fi prea uşor! zise Navailles. Mai bine îl ucideau. care era cuprins de friguri şi nu ştia de ce. Începu prinţesa.

zise. Îl duse pe Gonzague. ieşiţi! Lagardère începu să rupă liniştit pergamentul. Din răgazul oferit. murmură el. spunând: . l-aţi semnat. Lagardère păru că se trezeşte când arcaşii. împreună cu toţi ceilalţi. şi care mi-e datorat. regentul le impuse tăcere. orice s-ar întâmpla! citi el cu glas tare. la aceeaşi oră. căci partizanii lui Gonzague scoteau strigăte şi se prefăceau că atacă cu săbiile. încât arma căzu. monseniore. am un permis de liberă trecere semnat de alteţa-voastră regală.. va fi răzbunat. — Fiindcă buna voastră credinţă a fost înşelată. Rămase o clipă uluit. În mijlocul tumultului general. zise el. îngrozită. sau de nu. L-aţi scris. care tocmai se despărţise de Peyrolles. Cu o îndrăzneală nemaipomenită. e semnat: acest om e liber. Ticălosule! mârâi Henri ca un leu care rage. — Liber. Lagardère nu se clinti. Vă înapoiez cuvântul. arătând mâna pe care durerea o ţinea deschisă. adăugară domnii de Tresmes şi de Machault. strigă cu glas tunător: — La o parte! Să piară cine se atinge de mine! Se întoarse către Philippe d'Orleans şi adăugă: — Monseniore. Îl salută pe regent şi îndepărtă cu mâna pe aceia care îl înconjurau. — De neînchipuit! vru să spună Gonzague. Philippe. Decăderea din rangul nobiliar nu e o pedeapsă care se cuvine asasinilor. zise regentul cu duritate. de optsprezece ani aştept acest moment! Fratele nostru.. îl înconjurară la un semn al regentului. — E un asasin! termină Gonzague care puse sabia pe umărul lui Lagardère. prinse încheietura mâinii lui Gonzague şi o strânse cu atâta putere. Toate respiraţiile se opriră. voi fi prizonierul alteţei-voastre regale! Puteţi convoca judecătorii. care valorează cât toată onoarea voastră laolaltă. Lagardère îl întâlni pe domnul prinţ de Gonzague. scoase din buzunarul vestei un pergament pe care-l despături. punând degetul pe o cicatrice adâncă: — Semnul meu! Recunosc semnul meu! Privirea regentului era întunecată. Chaverny era foarte agitat. — Din moment ce există înşelăciune. Rana am primit-o apărând viaţa lui Nevers. — Alteţă. Dacă Lagardère ar mai avea sabie! Taranne îl înghionti pe Oriol. — De ce tăiaţi trecerea acestui om? întrebă regentul. Are la dispoziţie patruzeci şi opt de ore să treacă graniţa. Leşinase. Dar Lagardère nici nu încercă să-l dezarmeze. promit şi jur că mâine. Cu un gest. — Gonzague e pierdut! murmură Chaverny. adăugau: — Diavolul de cocoşat ne spusese dinainte. Nu mai mişca.. Lagardère scoase un hohot sacadat de râs.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Pe la mijlocul sălii. nu mă cunoaşteţi. domnule. — Monseniore. tai trecerea acestui om. Lagardère dădu drumul mâinii prinţului şi braţul îi căzu de-a lungul trupului. Spunând aceste cuvinte. Părea că vrea să se arunce asupra lui Gonzague. Gonzague zise: — Alteţă. pe când din sală se ridica un strigăt asurzitor: — Asasinul lui Nevers! Asasinul lui Nevers! Şi Navailles. Prinţesa îşi acoperi faţa cu mâinile. — Vreţi oare să daţi dreptate celor care spun că Philippe d'Orleans nu mai are cuvânt? exclamă el. Şi putem afirma că ţinea strâns mânerul. care vru să-l ia de guler. pe onoarea lui Henri de Lagardère. Regentul se ridică. E tot ce-mi trebuie spre a demasca un scelerat şi să fac să triumfe o cauză dreaptă. E scris. sau mai bine zis îl târî. nu iau decât douăzeci şi patru de ore. M-am săturat de umiliri! Ridic capul şi. — Ah! exclamă el. În sală se produse tumult. în frunte cu Bonnivet. doamna de Gonzague îşi va avea fiica şi Nevers va fi răzbunat.. aruncând fărâmele la picioarele regentului. — Micul marchiz a înnebunit. îmbrâncindu-l la zece paşi pe Bonnivet. zise Gonzague adresându-se ducelui d'Orleans. Noce şi Choisy. până la masă şi. Ticălosule! Ticălosule! Apoi. răspunse Gonzague. Îndepărtă sabia. — M-aţi auzit.

Toate ieşirile sunt închise şi nimeni nu ne aude. zise el. te cunosc! — Dacă aţi fi spus în acest fel. — Să nu fim atât de grăbiţi. apoi. care ciuli urechea. aşa că am şi eu dreptul să-i răzbun moartea. dar eu vi le închid! Ca şi regentul. o nuanţă.. avem de vorbit.. Toate astea vesteau o primejdioasă capcană. ar fi fost cel mai pur şi exact adevăr.” — Dacă aş crede. fir-ar să fie! Avea un râs sarcastic şi rău. Lagardère se opri şi încrucişa braţele la piept.. cu fruntea îmbrobonată de sudoare. reluă: — Da. zâmbind: — Nici o ieşire. am fost prietenul lui Nevers. vă osteniţi zadarnic. domnilor. gândi cu glas tare regentul. rolul lor se isprăvise. Domnule de Lagardère. te vei înfăţişa în faţa judecătorilor şi. — Sau un viteaz din vremurile de demult. — Ei bine. reluă Gonzague. atenţie! Sarcastic. Uşa mare dinspre grădină fusese deschisă. o minciună mare. — Nici una. — Faceţi loc. dar Gonzague îşi lipi vârful săbiei între cei doi ochi şi murmură: — Voi ceilalţi. repeta Philippe d'Orleans. Lagardère nici nu le luă în seamă. la aceeaşi oră. care strânse pumnii. am câştigat o partidă cu adevărat frumoasă. îşi reveni el. domnule de Lagardère. Putem vorbi după pofta inimii. La aceste cuvinte. gata să se năpustească asupra lui. Ştim dintotdeauna că cei ce pierd la joc insultă. Ieşiră amândoi pentru a asculta cu multă atenţie.. Oamenii de încredere ai prinţului. Taranne. şi oarecare documente.. Dacă aţi fi spus mai în loc de nu. vreţi să vă spun un lucru datorită căruia veţi avea conştiinţa împăcată? Credeţi că aţi spus o minciună. Vom afla asta mâine. Sub vestibul îi găsi adunaţi pe Peyrolles. Dar minţi.. .. Gironne. — E bine! E de ajuns! E fără sabie. pe Dumnezeu! se va face dreptate.. răspunse Peyrolles. — Aurore! exclamă Lagardère cu glas sugrumat. în continuare. Lagardère dispăru în grădină. începând de ieri seară! Doar aurul le murdărise mâinile până acum. termină cu calm Gonzague. Gonzague stătea în mijlocul vestibulului. Lagardère coborî singur şi fără arme monumentala scară a pavilionului. e dreptul meu! Gonzague plecase mai înainte. zise: — Iată o treabă ciudată. Lagardère se curbă. Dintr-o săritură. Gonzague se ridică. nu-i aşa? îl întrebă pe Peyrolles. sprijinindu-şi fruntea de mână. Machault.. afirmând că Aurore nu e în stăpânirea domnieivoastre. Lagardère fremăta şi se năpusti asupra lui Gonzague. palizi. reluă Gonzague bucurându-se de triumf cu cruzime. — Şi câţi sunt acolo? — Cinci. care era pe pragul dinafară a uşii. Merse direct spre Gonzague. Montaubert. Avea defectele îndrăznelii: se credea invulnerabil. care-i tăie calea cu sabia. ciuleau şi ei urechea. Începu Lagardère. — Aurore.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Faceţi loc. aflaţi în vestibul. n-aţi comis decât o foarte mică inexactitate. domnilor! — Un ticălos neruşinat! murmură locotenentul poliţiei. Henri se schimbă la faţă. pe toţi aceia dintre oamenii lui Gonzague care pierduseră orice urmă de ruşine. care căzu greoi pe spate. în afara acestor prieteni devotaţi. Oamenii de încredere ai lui Gonzague se strecurară spre uşă. un fleac. Gonzague dispăruse. cu sabia în mână. Ajunseseră departe. Regentul rămase o clipă pe gânduri. Nu spuneţi că sunt un ticălos. trecând peste trupul prinţului. Trei slujitori înarmaţi păzeau intrarea coridorului care ducea către meşterul Le Breant. — Regentul vă deschide uşile.. Aurore e mâna noastră. Mâine. dacă aţi fi spus: „Aurore nu mai e în stăpânirea mea.

dacă ar fi trebuit să ucidă cu propria lor mână. în spatele cortului. fiindcă de pe urma asasinatului profită toţi. Nu se auzea decât vântul de toamnă care biciuia pânza decorurilor. — S-a făcut. Gendry era un vlăjgan bine făcut. strigă Gonzague. gata să leşine. cinci umbre negre ieşiră la lumină din rondul Dianei. al doilea. zise Peyrolles. avea oroare de sânge. — Cine-i şeful? întrebă Gonzague. înainte ca regentul să-şi concedieze oaspeţii. Gauthier Gendry reluă: . Jucătorii noştri de cărţi. În aceeaşi clipă. Cu toate că aveau obiceiul să iasă pe uşa cea mare. Choisy. Montaubert. Dar erau lipsiţi de orice forţă morală să protesteze împotriva unei crime comise de un altul. Convorbirea fu auzită în vestibul. Iar Oriol. dar căruia nu-i trecuse vreodată prin minte gândul unei crime. Gironne. — Şi hârtiile. Dacă li s-ar fi spus la început: „Veţi ajunge aici. — Voi veţi purta brancarda. Gendry le-o luase înainte în tufişurile de verdeaţă. — Le-ai văzut chipurile? — Nu. care fusese caporal în trupele de gardă. unde le-aţi găsit? Peyrolles nu avu vreme să răspundă. Dinţii lui Oriol clănţăneau gata să se sfărâme. Dar primul pas era făcut şi. care era tocmai la celălalt capăt al galeriei. ca şi cum ar fi vrut să vorbească pentru a-şi înşela nerăbdarea. Albret. Gonzague spusese: „Cine nu-i cu mine este împotriva mea!” Nenorocirea era că nu se aflau în situaţia oamenilor de rând. Mergem să-l ridicăm. murmură Peyrolles. Pantă era alunecoasă. tremurând. Gonzague şi Peyrolles se opriră la capătul peronului. I-am recunoscut glasul. — Nu! zise prinţul. Totuşi. chiar din poarta casei. care se tem mai mult de conştiinţa lor decât de un om. indignat. Mulţi burghezi şi mulţi gentilomi dovediră în acele vremuri cât de firav este hotarul care separă imoralitatea de crimă.” poate că nici unul dintre ei n-ar fi făcut primul pas. ajungând îndărătul cortului indian. O brancardă şi doi oameni. amândoi erau acolo şi ceilalţi aşteptau: Taranne. Totu-şi ticălosul nu e mort de-a binelea. Cu siguranţă că ar fi dat înapoi. Oriol. desfrânaţii noştri de proastă calitate nu mai aveau nici o picătură de sânge în vine. spre Curtea Fântânilor. Nu mai puteau da înapoi: iată scuza banală şi îngrozitoare. — Ia te uită! zise ultimul. apucară brancarda. şi Montaubert.. însemna să piardă totul şi să înfrunte. răzbunarea unui om în faţa căruia nimeni nu rezistă. Şi cum aceştia şovăiau: — Am ucis cu toţii. — Întârzie cam mult. zise el.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Gonzague voia să-i deprindă cu mirosul sângelui. un obişnuit al palatului putea să aibă ideea de a se retrage prin Ccurgiux-Itis. Să dea înapoi. Viciul ucide conştiinţa. Trebuiau să se grăbească. Sunt acolo. — A fost bine apărată? — Au apărat-o două săbii de temut. dar au luat-o la goană când le-am spus că Lagardère e mort. poltron paşnic şi băiat de treabă. Şi-au păstrat masca până la capăt. Amândoi se apropiară. — De unde aţi luat-o pe fată? întrebă Gonzague. În grădină era întuneric beznă. dinspre ghereta meşterului Le Bréant. spuse Gonzague. Oriol şi Montaubert erau cât pe ce s-o ia la sănătoasa.. — Din strada Chantre. Gonzague simţi cum i se face părul măciucă. — Poate-i unul de-ai noştri. Gonzague credea că în acest fel este asigurat de discreţia lor. de asemenea. Un strigăt de agonie se auzi din spatele cortului indian. Erau oamenii lui şi nu existau decât prin el. Montaubert era un soi de gentilom în stare să facă nenumărate păcate de duzină. — Cât de mult întârzie! murmură Gonzague. cădeau jos. pe deasupra. — Oriol.

Pe vremea răposatului rege. Ajunşi acolo. Domnul de Gonzague se înapoie la palatul său. Primind un galben de la fiecare. nu erau decât zece paşi. îşi spunea: — Ce moravuri! Să faci asemenea feste unui om de rangul meu! Vă întreb. Grupul de neruşinaţi se risipi în toate direcţiile. Târându-se pe mâini şi pe picioare. auziră un foşnet de frunze uscate. dar nu avu forţă. din piept îi ieşea un fel de geamăt. . Cocoşatul se clătină şi fu gata să cadă. zise fostul caporal. Abia atunci oamenii lui Gonzague primiră îngăduinţa să plece. cocoşatul se afla în spatele lor când urcară treptele peronului. Iată de ce. La Palais-Royal toată lumea era tolerantă şi discretă. Gonzague îl bătu pe umăr. Fără Gonzague ar fi mâncat o bătaie zdravănă. Apoi toată lumea intră în coridor. pe strada Chantre. duseră brancarda ceva mai departe şi plecară să se culce. şi începu să caute târându-se pe mâini şi pe picioare. — E beat! zise Gironne. După ce îşi luă mantaua. Ducându-se spre casă. aceea unde nimeni nu intrase vreodată. — La urma urmei. domnul baron de Barbanchois. care. se trezi în mijlocul firului de apă din stradă Pierre-Lescot. într-un asemenea hal. a cărei uşă era închisă.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — S-o fi dus să moară puţin mai departe. nu era prea mare. la doamna baroană. Domnul baron nu se făli deloc cu această aventură. Văzu în trecere uşa dinspre stradă forţată şi larg deschisă. — Încă mai e cald. Din colţul palatului până la casa domnului de Lagardère. ei bine. se rostogolise de cel puţin douăzeci de ori sub masă şi niciodată nu i se întâmplase ceva asemănător. Era patru dimineaţa. urcă scara ce ducea la odaia meşterului Louis. Cocoşatul se sprijini de pervaz. Felinarele fumegau şi nu mai luminau. Îi trebui multă vreme să traverseze Ccuraux-Ris. unde o să ajungem? Cocoşatul ieşi ultimul pe uşa mică a meşterului Le Breant. Dacă domnul de Gonzague n-ar fi avut alte griji. Uşa de la a doua odaie. Când se ridica. Îl ajutară pe Gendry să pună pe brancardă un cadavru care era întins pe pământ chiar în mijlocul unui tufiş. Nu mai avea putere. Într-adevăr. totuşi. Totuşi. desigur neştiutor faţă de tot ce se întâmplase. fostul caporal le îngădui să lase cadavrul pe o grămadă de gunoaie. care nu-i luă în seamă glasul schimbat: — Ei bine. O luară pe strada Pierre-Lescot. dar ura lui împotriva regenţei crescu. Trecând din nou prin faţa gheretei rustice a meşterului Le Breant. Cocoşatul intră în prima încăpere. Ajunseră la pavilion cu povara. fiindcă băuse prea mult. De la intrarea în Curtea Fântânilor şi până la strada Saint-Honoré fu nevoit să se aşeze de mai multe ori pe pietrele din faţa caselor. Cocoşatul era foarte palid şi părea că se ţine anevoie pe picioare. Meşterul Le Breant nu catadicsi să afle numele gentilomului care era dus pe braţe. Ar fi jurat că fuseseră urmăriţi tot timpul de paşi mărunţi şi grăbiţi. faptul e împlinit. Oriol. aşadar a venit? Arăta cu un deget tremurător cadavrul peste care Gondry aruncase o mantie. li spuse lui Gonzague. fusese trântită înăuntru. Cei din vestibul se înşelaseră: cocoşatul nu era beat. El era cadavrul pe care Oriol şi Montaubert îl purtaseră pe brancardă. La fel şi uşa apartamentului meşterului Louis. fără îndoială îngrijorată de soarta lui. Se opri la vreo douăzeci şi cinci de paşi. împreună cu Peyrolles. Oriol îşi simţea limba paralizată. încât este greu şi inutil de descris. Nu facem nici un rău. Dar hohotea cu râsul lui strident şi ascuţit. ceva îi speriase. spunând: — Iată-l! Oriol şi Montaubert se apropiară cu brancarda. Cocoşatul avu nevoie de zece minute să facă aceşti zece paşi. Montaubert şi Gendry aveau misiunea să ducă cadavrul până la Sena. Făcu astfel înconjurul gheretei. simţiră că li se înmoaie picioarele. zise Montaubert. ar fi văzut în această noapte că rânjetul cocoşatului nu era de bun augur. Pipăi pământul din jurul său. Daţi-i drumul! Oriol şi Montaubert porniră. Încercă să o strige pe Françoise şi pe Jean-Marie. a doua zi dimineaţa. din gâtlej îi ieşea un horcăit.

un grandios monument nevinovat. peste tot mişunau oameni. Chiar şi în sala cea mare fuseseră construite despărţituri din lemn. Doamne! Am doar douăzeci şi patru de ore să iau de la capăt misiunea mea de optsprezece ani! PARTEA A CINCEA ACTUL DE CĂSĂTORIE † Capitolul 1 — Din nou despre casa aurului Se lucrase toată noaptea în palatul Gonzague. se făceau afaceri. Destinul face şi asemenea ironii. în faşă. care locuia la mansardă. Fiecare vânzător de acţiuni venise încă din zori să-şi mobileze suprafaţa închinată. Când se îndreptă spuse: — Nu mă lăsa. Compartimentele erau gata. O pansa cum putu mai bine şi bău o înghiţitură de apă. foarte încet. Singur! Mi-au luat totul: armele şi inimă! Capul îi căzu greoi între mâini. Apărură primele licăriri ale zorilor. Tocmai terminase de numărat câştigul lui din ajun şi îl vârâse peste alţi bani într-o casetă de mărime respectabilă de la căpătâiul patului. dar şi avar. sau mai . erau acoperite cu obloane groase. cumpăra. Nu se vedea lumină nici la prinţ. Avea cel puţin cu ce să spele rana care îi însângerase vesta. descris de noi de mai multe ori. chiar în faţa peronului palatului. răspândind un miros înţepător de brad dat la rindea. — Bine! murmură el. Vesta îi aparţinea lui Lagardère. cocoşatul se ridică în mâini. Încă din zori. aşezată pe un soclu de marmură. Arta lor. Gemând şi căinându-se încet. încă mai era în pat. Domnul de Peyrolles. Cine ştie dacă pe locul actualei noastre Burse nu se va ridica. care fuseseră tăiate din fostele ronduri de flori. simţindu-se astfel puţin mai uşurat. fura: într-un cuvânt. Nu mai rămăsese nimic din splendorile trecutului. Orologiul din capela Luvrului sună cinci bătăi. Încet. dar rana sângera pe umărul cocoşatului. mototolită cu amândouă mâinile. Curierii nu lipseau. situate nu departe de fosta cuşcă a lui Médor. Izbuti să-şi descheie nasturii hainei de lână neagră şi îşi scoase vesta de satin alb. dar nu dormea. în secolele viitoare. Pachetul dispăruse. În centrul unei piaţete. Ferestrele apartamentului doamnei de Gonzague. Dimpotrivă. Pe alocuri se mai vedeau câţiva copaci prăpădiţi şi câteva sculpturi la încrucişarea unor alei de cabane. servise să tamponeze o rană mare. cele ale prinţului nu aveau decât perdele de brocart brodate cu fir de aur. S-ar fi spus că strălucitoarea vestă.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Căzu în genunchi şi reîncepu să se târâie până la sipetul care conţinuse odată pachetul pecetluit cu trei sigilii mari. se vedea o statuie mutilată a Castităţii. începuse să şi fie o artă. ca un biet nefericit care primeşte lovitura de graţie. În grădini montarea cabanelor era terminată. mai mică de doi metri pătraţi. Acest credincios domn Peyrolles era bogat. Cufărul fusese spart cu lovituri de secure. Apoi se ghemui. cocoşatul se târî până lângă un dulap. se zbătea. vindea. Cocoşatul se întinse pe jos. nici la prinţesă. Lumea se agită. minţea. care dădeau spre grădină. unde găsi rufărie şi apă. oribil pătată de sânge.

zise Gonzague. Îl voi angaja pe Balenă. şi tu ai dreptate. Peyrolles beneficia de jumătate din suma cuvenită ticăloşilor de care se folosise stăpânul său. Nu-i aşa.. Era un Dubois al prinţului de Gonzague. dragul meu Peyrolles. un fost soldat din compania mea. dar englezii tocmai inventaseră titlul de milord Milion. dimpotrivă. Peyrolles se duse la stăpânul său. E puternic şi nătâng ca un bou. ai cam îmbătrânit. aşa. Coborî în grădină. voia să devină cardinal. regentului îi place liniştea. iubiţelule? — Mi-ai citit în inimă. Peyrolles voia să fie pur şi simplu monseniorul Milion. — M-aţi auzit. începu Peyrolles din clipa când îi zări. răspunse Peyrolles. căraseră cadavrul lui Lagardère până sub arcul podului Marion. înainte de a ieşi.. Am stat de vorbă cu Oriol şi Montautbert. palid la faţă. De ce oamenii noştri nu i-au însoţit până la Sena? — Treaba era terminată.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu degrabă lacom.. fiindcă. sub fereastra dumneavoastră. Adevăratul Dubois.. de ce vă îndoiţi? spuse Peyrolles uluit. amândoi îmbrăcaţi în mare ţinută în ciuda orei matinale... care părea extenuat. Aveţi aici. Trecură ţepeni prin faţa lui Peyrolles şi ieşiră. N-am fost bine slujit. prietene. lăsându-şi capul obosit să cadă pe pernă. unde îl azvârliseră în fluviu. — Dar. căci sper că am terminat cu toate actele de violenţă. încercând zadarnic să lupte împotriva faimei în creştere a rivalului său norocos. periaţi. Plăti partea lui Gendry şi îi spuse să plece. sclivisiţi şi cu burţile pline după ce dăduseră o raită pe la bucătărie. — Angajează-l. monseniore. De cine ne-am putea folosi fără limită dacă nu de prieteni? Vreau să înfrâng cerbicia. Cocardasse-junior şi fratele Passepoil. reluă prinţul. Vreau să ştiu dacă e viu sau mort. iar tu. Află cu mirare că alţii i-o luaseră înainte. Asta nu înseamnă că mi-e teamă să împărtăşesc soarta vitregă a contelui de Horn. — Numele lui? — Balena. cauză trebuie căutată în plăcerile pe care ţi le procură banul. acesta zise: — Cheflii sunt tot mai rar de găsit. nu cred că va fi aşa. încât Peyrolles amuţi. Întradevăr. — Îmi este îngăduit să vă întreb. dar. — Pe cât suntem de onoraţi şi fericiţi de a se servi un stăpân ilustru ca dumneavoastră. despre cine vorbiţi: viu sau mort? zise Peyrolles. Adineauri l-am plătit pe Gendry. În timp ce tu mai dormeai eu am lucrat în dimineaţa asta. unde Balena era în exerciţiul funcţiunilor sale. Bine am făcut. Luă cu amândouă mâinile de unde putea şi spera să ajungă la bătrâneţe un foarte mare senior. Îi povestea cum cei doi jageanii. veşti sigure. probe palpabile. cu atât ne e mai greu să avem de-a face cu domnul. Dacă domnul de Horn ar fi avut în spate doar o sută de flecari. Sunt prietenii mei. înainte de toate. al regentului. Cocardasse şi Passepoil salutară cu acea mişcare amplă şi elegantă care făcea din ei cei mai distinşi bandiţi din Europa. — Caraghioşilor. Însuşi monseniorul a avut ideea să silească doi dintre prietenii săi. Gendry se pregătea să-i dea raportul. zise Cocardasse. Oriol şi Montaubert. Nu mai e cazul să spunem că nu avea nici un fel de prejudecată. să fie.. regentul şi-ar fi astupat urechile. ce-aţi făcut ieri în timpul serbării? Passepoil ridică din umeri şi Cocardasse întoarse spatele. Doamne! Trebuie să creadă că sunt prietenii mei. . Trebuie să obţii veşti chiar în această dimineaţă. — Prieteni! repetă Gonzague cu un dispreţ atât de profund. răspunse Passepoil. — Vorbeam despre cavalerul de Lagardère. monseniore. replică Gonzague. Esop al II-lea. — Gendry este un ticălos rău. — Nu. bănuieşti ce vreau să spun? Vreau să-i leg de mâini şi de picioare. dacă iubea cu pasiune banii. prinţul de Gonzague acorda audienţă prietenilor noştri. care ar putea da o mână de ajutor la momentul potrivit. fiindcă. zis Iona. Nu ştim care era ambiţia acestui discret domn de Peyrolles.

Întrerupse Peyrolles. Era o jivină în stare de orice. Spuneam deci că trebuie să-i avem în mâna noastră. — De unde vă vin îndoielile? Gonzague scoase de sub pernă o hârtie făcută sul şi o desfăşură încetişor. Vauxmenil mi-o dăruieşte pe ducesa de Berri şi o am la mână pe stareţa de la Chelles prin micul Saveuse! Ştiu bine.. vreau în jurul meu numai sclavi. Chaverny cu prinţii de Scubise.. Acum o vom strânge. în caz de atac. — Slavă Domnului! zise el cu un zâmbet cam forţat. Pe tine te am în mână de multă vreme. Dar te socot un prieten atât de desăvârşit încât pot săţi vorbesc ca şi duhovnicului meu. Apoi îl ajută să-şi pună halatul. — Oh! Monseniore! Mă amestecaţi oare cu asemenea soi de oameni? — Deloc! Nu există măcar unul să merite asocierea cu asemenea soi de oameni.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Se întrerupse văzând aţintită asupra sa privirea însetată de curiozitate a lui Peyrolles. cred că monseniorul n-are nevoie. Iată unul căruia i s-a şi făcut pielea de găină! — Aveţi vreun motiv să vă temeţi de regent? întrebă Peyrolles. — E oare cu putinţă? — Totu-i cu putinţă atât timp cât funia nu-i va strânge de gât. Nu ştiu. legaţi cobză. — Nu ştiu decât că ticăloşii noştri nu şi-au făcut datoria. Până şi grosolanul baron de Batz are uşă deschisă la prinţesa palatină. — Ascultă. Peyrolles făcu trei paşi înapoi. amice Peyrolles. Dacă nu-l vom găsi. — Rege al fricoşilor! exclamă el. ci robi în lanţuri.. fiinţe trăind din suflarea mea. înalţi magistraţi. — E-adevărat. se corectă prinţul cu un aer sumbru.. dar de ieri seară îi am pe toţi în mână şi mâine dimineaţa îi vreau la picioarele mele. De astă dată Gonzague izbucni într-un hohot de râs sincer. Ai uneori nevoie să faci mărturisiri cuiva.. sări din pat şi spuse: — Papucii mei! Peyrolles îngenunche imediat şi-l încălţă cu cea mai desăvârşită slugărnicie. fiindcă şi tu eşti prietenul meu. — Şi cum de-a aflat monseniorul?. nu există prieteni. ca să zic aşa. — Adineauri Gendry mi-a spus răspicat că a dus trupul sub arcul podului Marion. îţi jur în faţa Domnului că vei fi spânzurat dacă sunt doborât! Înspăimântat. dar ceilalţi? Ştii oare că în banda asta sunt nume de vază? înţelegi că asemenea clientelă poate fi o pavăză? Navailles e de sânge ducal. Aşa că. va fi cu atât mai rău pentru el! Dar să continuăm trecerea în revistă: Taranne este protejatul domnului Law în persoană. Albret îi spune domnului de Fleury vărul meu. cum spui.. zise prinţul cu un surâs amar. Dădu învelitoarea la o parte. . Montaubert are legături de rudenie cu familia Mole de Champlatreux. fir-ar să fie. zise Gonzague sprijinindu-se în cot. — Oii! Asta.. că m-ar vinde pentru treizeci de arginţi.. — În ce mă priveşte. Mărturisesc chiar că renunţ cu greu la speranţa de a mă descotorosi de acest diavol de Lagardère. de Montaubert. — Şi ăsta va fi legat în lanţuri ca şi ceilalţi. Şi nu sclavi cumpăraţi. Gironne cu Celamare. fii sigur. gângavi Peyrolles. Trebuie doar să găsim un lanţ pe măsura lui. — Gendry a minţit. asta te face înţeles. Ochii îi ieşeau: din orbite. de Oriol. vreau să fiu bine păzit. Nu vreau să am în jurul meu prieteni. — Îţi spun toate astea. Noce este rudă cu familia Lauzun. Niciodată n-am fost mai bine văzut la Curte ca acum. Frânghia pe care am pus-o în jurul gâtului am înfăşurat-o doar o dată. care să ştie bine că vor muri odată cu moartea mea. şi de cine? — De Gendry. caraghiosul de Oriol este propriul nepot al secretarului de stat Lebianc. Întrebă Peyrolles. Nu mi-am ales oamenii cu ochii închişi. Vei judeca numaidecât cât de urgentă este treaba: astă noapte am fost trădaţi! — Trădaţi! exclamă Peyrolles. dar nu se ştie ce se poate întâmpla. al căror glas răsună ca şi marele clopot de la Notre-Dame! Choisy este vărul lui Mortemart.

în care se vedea un ochi de geam spart. Ultimele două nume erau scrise cu cerneală roşie. continuă prinţul. Am citit şi mi-a venit ideea că poate Lagardère a izbutit să scape. — Vom şti curând adevărul. care habar n-avea de soarta stăpânului său. fiindcă le lipsea experienţa. i-am îmboldit şi mi-au mărturisit că au lăsat cadavrul pe un morman de gunoaie din stradă Pierre-Lescot. Peyrolles —. în zori. Au greşit. erau marcate cu o cruce roşie. Doar am auzit strigătul de agonie. spuse mai departe Gonzague.idem. Am glumit. Philippe de Montcue. El Matador . — Asta m-a trezit. nu m-aş folosi de nimeni. — Pe de altă parte. Nu învăţaseră încă regulile de comportare într-o Bursă şi nici să dea un aer de drăgălaşă decenţă acestui tripou. unde văzu imediat o piatră printre cioburile de sticlă. Dar Peyrolles se gândea numai la un singur lucru: — Cum aţi primit hârtia? întrebă din nou. Joel de Jugan . Ar fi un joc primejdios ca asemenea glumă proastă să fie făcută prinţului de Gonzague! Peyrolles aştepta să i se explice cu mai multă claritate.Neapole. — Să sperăm. Peyrolles înţelese şi căută din privire covorul. Faenza .. Hârtia conţinea o listă concepută astfel: Căpitanul Lorrain . sau cu sânge. zise Peyrolles.. nici chiar în tine.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Nu cunosc oameni care ar vrea să-şi bată joc de mine şopti el. S-au îmbătat azi-noapte. dar nu înainte că porţile să fie deschise. — Ce vi se spune în hârtia aceea. monseniore? — Nu mă încred în nimeni. Un rănit îşi poate redobândi viaţa. I-am chemat şi le-am poruncit să-i găsească . scrise cu cerneală neagră. — Nici nu e nevoie de mai mult! strigă el. — Pentru orice eventualitate.Paris. i-am chemat grabnic pe Oriol şi pe Montaubert. prietene Peyrolles. era o hărmălaie nemaipomenită. — Doar dacă. spuse Gonzague. Dacă aş putea face totul singur.. Gonzague arătă fereastra din faţa patului. Peyrolles plecă fruntea. acest.Morlaix. Primele şapte nume. Gonzague îi trecu hârtia desfăşurată şi Peyrolles citi cu lăcomie.. fiindcă răzbunătorul nu ştia încă în ce loc urma să-i pedepsească. Peyrolles ţinea în mâini hârtia şi tremura ca varga. Cu pumnul strâns Peyrolles îşi lovi genunchiul. prinţ de Gonzague —. Pinto . — Azi de dimineaţă. fiindcă auzeam zgomotul infernal pe care-l făceau toţi nebunii afară şi înăuntru. Cocardasse şi Passepoil au plecat adineauri să afle. Ştiu şi ăsta-i un motiv în plus să meargă pe drumul cel drept. — Vă încredeţi în aceşti doi renegaţi.Nuremberg.Torino. asemenea act îndrăzneţ şi nesăbuit a fost executat de vreun om de încredere. Gendry are totuşi mâna sigură. Toată lumea striga în acelaşi timp şi acest concert de glasuri tuna ca larma unei răscoale.. spuse Gonzague. — Când aţi primit-o? întrebă el bâiguind. Saldagne . monseniore? întrebă Peyrolles în culmea neliniştii.Glasgow. Staupitz . Gonzague şi Peyrolles nu puteau ignora înţelesul acestui semn.. M-am prefăcut că nu ştiu nimic. Nu era menţionat vreun nume de oraş în dreptul lor. De fapt.

Apoi mă duc la palatul domnului Law. Începând de ieri.. — E prea subtil ceea ce spuneţi.. sărmane Peyrolles.. Cu bani găseşti oriunde o patrie. După aceea urc până la Palais-Royal. — Şi să răscolească cerul şi pământul pentru a afla dacă omul pe care-l urăsc mai mult decât orice ne-a scăpat din nou. vei urca la doamna prinţesă pentru a-i transmite. Mă grăbesc să o văd pe tânăra noastră aventurieră din stradă Pierre-Lescot. isprăvesc repede. pe bunii noştri prieteni. cocoşatul. Cine ştie câte calomnii nu s-ar putea difuza pe socoteala mea? — Toate astea vor dura multă vreme. desfăşură repede hârtia ce o avea în mână.. cum am văzut la unii.. a sosit lectica. Puşculiţa mea e aproape plină şi în douăzeci şi patru de ore pot şterpeli destul din casă de bani a prinţului. vom şti totul. — Mă pui pe gânduri. prietene Peyrolles. Ridică pietricica de pe covor şi se apropie de fereastră. — Nu. Mi se pare că prinţul se dă bătut. Domnul de Gonzague se urcă în lectică şi porunci să fie condus la pavilionul donei Cruz. Văzându-l. şi plănuiesc pentru diseară o mică cină intimă. Peyrolles îşi spunea: — Nu am pentru Franţa. o dragoste nătângă. Fiinţa asta stranie. care privea cu un aer gânditor pietricica. monseniore. Ziua de azi va fi plină. — Unde vă voi întâlni din nou. care a intrat fără voia voastră în treburile domniei-voastre.. frumoasa mea patrie. — Vom şti curând. Privi pe fereastră. Cocoşatul se afla exact în faţa gheretei sale şi tocmai arunca o privire pătrunzătoare spre ferestrele lui Gonzague. Cred că ziua de azi va fi pe măsura nopţii trecute. Ce cadou! De azi pe mâine nu sare mâna în aer! . murmură prinţul. Iată. cu toate că au participat la afacerea din şanţurile castelului Caylus. Peyrolles rămase serios ca un cioclu. Dar vom mai vorbi despre asta. care mă neglijează în ultima vreme. — Nu e vorba despre asta. — Înainte de a pleca. Trebuie să-i văd pe prietenii noştri. cocoşatul plecă ochii şi salută cu mult respect. Gonzague. Dar dacă însuşi Lagardère a întocmit lista şi ticăloşii ar fi oamenii lui. Dacă lucrurile nu se îndreaptă de azi până mâine. unde absenţa mea ar provoca interpretări nedorite. Nimic nu trebuie neglijat într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. monseniore? — Mă duc mai întâi la pavilion. întrerupse Gonzague. încheie Gonzague. Îmi vei spune cum arată anticamera doamnei prinţese şi cu ce ton ţi-a răspuns camerista. Pe curând! Peyrolles se supuse. ca de obicei. Se pare că s-a împrietenit cu dona Cruz.. spuse Peyrolles.. iat-o: nu i-am văzut pe lista morţilor. Încearcă să priveşti cu atenţie. permiteţi-mi. Sună şi spuse servitorului care intră: — Să mi se pregătească litiera! Tu. să vă pun în gardă în privinţa celor doi şnapani. prietene Peyrolles. — Cocardasse şi Passepoil? Ştiu că te-au cam brutalizat. Străbătând coridoarele pentru a se duce la apartamentele doamnei de Gonzague. i-ar fi trecut în fruntea listei pentru a masca înşelătoria. murmură el. Şi dacă vreţi o dovadă. monseniore. Rostind aceste ultime cuvinte nu se putu stăpâni să zâmbească. Gonzague mai privi o dată pietricică.. asigurarea respectului meu profund.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu pe cei doi viteji care au apărat-o azi-noapte pe tânăra aventurieră care-şi dă numele de Aurore de Nevers. — E-adevărat. Ceva îmi spune că trădează. Du-te. Va trebui să-şi deşerte sacul până la fund. îmi iau calabalâcul şi mă duc să caut un aer mai bun pentru sănătatea mea delicată. Numele lor lipsesc de pe listă. vă bizuiţi pe necunoscut.

Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu
Cocardasse-junior şi fratele Passepoil făgădui seră să facă pe dracu-n patru pentru a pune capăt îndoielilor prinţului de Gonzague. Erau oameni de cuvânt. Îi regăsim nu departe de palat, într-o cârciumă cu aspect jalnic din stradă Aubry-le-Bcucher, mâncând şi trăgând la măsea cât patru. Bucuria strălucea pe obrajii lor. — N-a murit, slavă Domnului! zise Cocardasse întinzând paharul. Passepoil îl umplu şi repetă: — N-a murit! Şi amândoi ciocniră în sănătatea cavalerului Henri de Lagardère. — Ah! Fir-ar să fie, reluă Cocardasse, ne datorează o bătaie soră cu moartea pentru toate prostiile pe care le-am făcut de aseară încoace! — Eram cherheliţi, nobilul meu prieten, răspunse iute Passepoil. Beţia e încrezătoare. Dealtfel, îl lăsasem într-o stare jalnică. — Există oare stări jalnice pentru micuţul ştrengar? strigă Cocardasse cu entuziasm. Nu-ţi fie teamă! Dacă l-aş vedea chiar acum ciuruit ca o sită, tot aş spune: Din fericire, o să iasă din încurcătură! Sorbind încet din rachiul îndoit cu apă, Passepoil murmură: — Fapt este că ştrengarul nostru e un băiat de treabă! Ne putem umfla în pene că am contribuit şi noi la educaţia lui. — Dragul meu, ai exprimat sentimentele sufletului meu. Chiar dacă ne trage o bătaie soră cu moartea, tot îi rămân credincios trup şi suflet! Passepoil puse paharul gol pe masă. — Dacă mi-e îngăduit să-ţi fac o observaţie, nobilul meu prieten, reluă el, ţi-aş spune că intenţiile tale sunt bune. Dar fatala ta slăbiciune pentru băutură... — La dracu! întrerupse gasconul. Ascultă, iubiţelule! Erai de trei ori mai beat decât mine. — Bine! Bine! Dacă aşa stau lucrurile. Hei! Fato, încă o stacană! Prinse cu degetele lui lungi, uscate şi strâmbe, talia slujnicei, care era ca un butoi. Cocardasse îl contemplă cu un aer de compasiune. — Aşadar, dragul meu, bietul meu prieten! Vezi paiul din ochiul vecinului, în loc să scoţi bârna din al tău, nefericitule! Sosind la Gonzague, în dimineaţa acestei zile, erau cu atât mai convinşi de sfârşitul tragic al lui Lagardère, cu cât se duseseră înainte de ivirea zorilor în strada Chantre, unde găsiseră uşile forţate. Parterul era pustiu. Vecinii nu ştiau nimic de soarta celor trei locatari, tânără, Françoise şi Jean-Marie Berrichon. La primul etaj, lingă cufăr, a cărui încuietoare era spartă, se vedea o baltă de sânge. Aşa era: ticăloşii care atacaseră noaptea trecută dominoul roz pe care erau însărcinaţi să-l apere spuseseră adevărul, Lagardère era mort! Dar însuşi Gonzague le redase adineauri speranţa, când îi însărcinase să găsească leşul duşmanului său de moarte. Cu siguranţă că Gonzague avea motive temeinice să procedeze astfel. Prietenii noştri nici nu voiau să ştie mai mult ca să ciocnească cu bucurie în sănătatea lui Lagardère. În ce priveşte a doua parte a misiunii: să-i caute pe cei doi viteji care o apăraseră pe Aurore, treaba era rezolvată. Cocardasse îşi turnă un pahar plin până la vârf şi spuse: — Trebuie să născocim o poveste, porumbelule. — Două, răspunse fratele Passepoil, una pentru tine şi una pentru mine. — Fie! Eu sunt jumătate gascon şi jumătate provens, şi pot spune poveşti cu duiumul. — La naiba! Eu sunt normand. Vom vedea care poveste e mai bună. — Vai de păcatele mele! Mi se pare că mă provoci, nu-i aşa? — Prieteneşte, nobilul meu camarad. Este un joc de inteligenţă. Aminteşte-ţi doar că trebuie să găsim, în povestea noastră, cadavrul micului Parizian. Cocardasse ridică din umeri. — Al dracului să fiu dacă iubiţelul nu vrea să se ridice până la înălţimea stăpânului său! bombăni el sorbind ultima, picătură din a doua cană.

Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu
Era încă prea devreme să se înapoieze la palat. Aveau nevoie de timp să facă cercetări. Cocardasse şi Passepoil se aşezară să-şi compună fiecare povestea. Vom vedea care din doi va fi cel mai bun povestitor. În aşteptare, adormiră cu capul pe masă şi nu ştim căruia din doi i se poate decerna premiul pentru vigoarea şi sonoritatea sforăitului.

Capitolul 2 — O lovitură la bursă pe vremea regenţei

Cocoşatul intrase printre primii în palatul Gonzague şi, încă,de la deschiderea porţilor, fusese văzut în tovărăşia unui mic comisionar, care purta un scaun, un cufăr, o pernă şi o saltea. Cocoşatul îşi mobilă baracă; era limpede că voia să-şi stabilească aici domiciliul, cum de altfel avea dreptul prin contractul de închiriere, într-adevăr, îl urmase în drepturi pe Médor, şi Médor se culcă în cuşca lui. Locatarii barăcilor din grădina Gonzague ar fi dorit ca, ziua să aibă patruzeci şi opt de ore. Timpul era prea scurt pentru pofta lor de afaceri necinstite. Speculau pe drum, la dus şi la întors, se adunau pentru cină ca să speculeze mâncând. Nu pierdeau decât orele de somn. Nu e oare umilitor să gândeşti că omul, sclavul unei nevoi naturale, nu poate specula dormind? Tendinţa era spre urcare. Serbarea de la Palais-Royal produsese un efect imens. Bineînţeles că nimeni din această neînsemnată lume a speculanţilor nu pusese piciorul la serbare, dar câţiva, cocoţaţi pe terasele caselor învecinate, putuseră întrezări baletul. Nu se vorbea decât despre balet. Fata fluviului Mississippi, care turna apă din urna respectabilului ei părinte şi o transformă în bani de aur, era o alegorie delicată şi fermecătoare, ceva cu adevărat franţuzesc, care anticipa la ce înălţime se va ridica în secolele următoare geniul dramatic al acestui popor care, născut cu spirit caustic, a creat vodevilul! La cină, între desert şi brânza, se făcuse o nouă lansare de acţiuni. Erau nepoţelele. Chiar înainte de a fi fost gravate obţinuseră o primă de zece la sută. Mamele erau albe, fiicele erau galbene şi nepoţelele trebuiau să fie albastre, culoarea cerului, a depărtărilor, a speranţei şi a visului. Orice s-ar spune, exista o poezie generoasă şi profundă în cotorul de chitanţier. În general, prăvăliile care făceau colţ cu aleile unde fuseseră ridicate barăcile desfăceau băuturi alcoolice, iar stăpânii lor vindeau cu o mână rachiu de fructe şi cu cealaltă speculau. Se bea pe rupte. Băutura dă imbold tranzacţiilor. În orice clipă se vedeau speculanţi fericiţi ducând un pahar plin de băutură gărzilor franceze care şedeau de pază pe aleile principale. Aceste schimburi de pază erau foarte căutate. Hamali şi căruţaşi aduceau fără încetare cantităţi de mărfuri pe care le îngrămădeau în barăci, sau în afara lor, chiar în mijlocul aleilor. Transportul costa o avere. Un singur lucru ne poate da o idee despre tarifele din stradă Quincampoix: se spune că la San Francisco, oraşul febrei aurului, bolnavii de această maladie plăteau doi dolari să-şi văcsuiască cizmele... Strada Quincampoix avea asemănări uimitoare cu California, în ciuda aparenţelor, secolul nostru n-a inventat nimic nou în domeniul extravaganţelor. Nu se căuta nici aur, nici argint, nici măcar mărfuri; la modă erau acţiunile. Cele albe, cele galbene, mamele, fiicele, în sfârşit îngeraşii dragi care urmau să se nască, nepoţelele, cele albastre, aceste acţiuni delicate al căror leagăn era încă de pe acum înconjurat de multă solicitudine, iată ce se cerea pretutindeni Cu larmă mare, iată ce doreau toţi, iată ce excita cu adevărat delirul tuturor!

Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu
Binevoiţi să reflectaţi: un ludovic valorează astăzi 24 de franci; mâine va valora tot 24 franci, pe când o nepoţică de o mie de livre, care azi-dimineaţă valorează doar o sută de pistoli, poate valora două mii de scuzi mâine seară. Jos cu monedă, grea, îmbătrânită, imobilă! Trăiască hârtia, uşoară că aerul* hârtia preţioasă, hârtia magică, ce săvârşeşte în fundul portofelelor nu ştiu ce fel de muncă de alchimist! O statuie pentru bunul domn Law, o statuie înaltă cât colosul din Rodos! Esop al II-lea, zis Iona, beneficia de delirul acesta. Spatele său, pupitru comod pe care i-l dăruise natura, nu şoma nici o singură clipă. Monedele de şase livre şi pistolii cădeau fără oprire în săculeţul lui de piele. Dar câştigul îl lăsa nepăsător. De pe acum era un financiar călit. Nu era deloc vesel în această dimineaţă, părea bolnav. Celor care aveau amabilitatea să-l întrebe asupra acestui subiect, le răspundea: — M-am obosit cam mult astă-noapte. — Unde, prietene Iona? — La domnul regent, care m-a invitat la serbare. Râdeau în hohote, semnau şi plăteau: era o adevărată binecuvântare! O aclamaţie imensă, teribilă, fulgerătoare făcu să tremure geamurile palatului Gonzague către ora zece dimineaţa. Tunul care anunţa naşterea fiilor suveranilor nu făcea mai mult zgomot decât ce se auzea aici. Lumea bătea din palme, urla, pălăriile zburau în aer, bucuria avea izbucniri şi convulsii, tropăituri şi leşinuri. Acţiunile albastre, nepoţelele, văzuseră lumina zilei! Ieşeau, calde încă, proaspete, neatinse, mititele din teascul imprimeriilor regale. Strada Quincampoix avea motive să se năruie! Nepoţelele, acţiunile albastre, ultimii născuţi, purtau semnătura venerabilă a controlorului Labastide! — Mie! Dau zece la sută primă! — Cincisprezece! — Dau douăzeci pe loc, cu bani gheaţă! — Douăzeci şi cinci! Plătiţi cu lâna din Berri. — Cu mirodenii din India. Cu mătase brută, cu vin de Gasconia! — Nu mă strivi, la naiba, femeie! La vârsta ta, să-ţi fie ruşine! — Oh! Bădăranii ăştia, care înghiontesc femeile! N-aveţi ruşine? — Atenţie! Atenţie! o ladă de sticle cu vin din Rouen. — Atenţie! Pânza de Quintín, cita vrei. Treizeci la sută primă! Strigăte de femei călcate în picioare, strigăte de omuleţi sufocaţi, scheunat de tenori, murmure joase de baritoni, ghionţi schimbaţi cu bună-ştiinţă. Acţiunile albastre aveau un succes demn de ele! Oriol şi Montaubert coborâră treptele peronului palatului. Se văzuseră cu Gonzague, care îi mustrase cu asprime. Erau tăcuţi, plouaţi şi cu totul descurajaţi. — Nu mai e un protector, spuse Montaubert atingând cu piciorul pământul grădinii. — E un autocrat care ne duce într-o direcţie unde nu vrem să mergem, bombăni Oriol. Tare am chef să... — Dar eu! îl întrerupse Montaubert. Un valet, îmbrăcat cu livreaua prinţului, veni la ei şi dădu fiecăruia câte un mic pachet sigilat. Rupseră sigiliul. Fiecare pachet conţinea un teanc de acţiuni albastre. Oriol şi Montaubert se priviră. — Fir-ar să fie! zise grasul financiar înveselit pe neaşteptate, mângâindu-şi jaboul de dantelă. Pot spune că e o atenţie delicată. — Ştie să se poarte ca nimeni altul, zise Montaubert înduioşat. După ce le numărară, constatară că nepoţelele reprezentau o valoare convenabilă. — Să ne unim, spuse Montaubert. — Să ne asociem, acceptă Oriol. Mustrările de cuget dispăruseră, bună dispoziţie revenea. În urma lor se auzea ca un ecou: Să ne unim, să ne unim!

Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu
Banda de tineri smintiţi cobora peronul: Navailles, Taranne, Choisy, Noce, Albret, Gironne şi ceilalţi. Fiecare găsise, la sosire, un pacheţel pentru alungarea mustrării de cuget şi pentru consolare. Se adunară în grup. — Domnilor, zise Albret, nişte calici de negustori au aur chiar şi în cizme. Asociindune, putem să ţinem azi piaţa în mână să dăm o mare lovitură. Am o idee... Se auzi un singur strigăt: — Să ne asociem! Să ne asociem! — Vă pot fi de folos? întrebă o voce piţigăiată, care părea să iasă din buzunarul voinicului baron de Batz. Toţi se întoarseră. Cocoşatul era acolo, oferindu-şi spinarea unui negustor de faianţă, care-şi dădea toată prăvălia pentru o duzină de hârtiuţe şi, pe deasupra, mai era şi fericit. — La dracu! zise Navailles făcând un pas înapoi. Nu-mi place creatura asta. — Du-te mai încolo, porunci cu brutalitate Gironne. — Domnilor, sunt sluga domniilor voastre, răspunse cocoşatul cu politeţe. Mi-am închiriat locul şi grădina îmi aparţine ca şi domniilor voastre. — Când mă gândesc, zise Oriol, că demonul ăsta, care ne-a uluit atât de mult azinoapte, nu este decât un biet pupitru ambulant... — Un pupitru care gândeşte, ascultă şi vorbeşte! rosti cocoşatul apăsmd pe fiecare cuvânt. Salută, zâmbi şi plecă să-şi vadă de treburi. Navailles îl urmări cu privirea. — Ieri nu-mi era teamă de prichindelul ăsta, murmură el. — Fiindcă ieri mai puteam să ne alegem drumul, spuse încetişor Montaubert. — Să auzim, să-ţi auzim ideea, Albret, strigară mai multe glasuri. Se strânseră în jurul lui Albret, care vorbi cu vioiciune timp de câteva minute. — E superb, spuse Gironne, înţeleg. — E superb, repetă baronul de Batz, eu pricep, dar explicaţi pentru mine încă... — Eh! E inutil, zise Noce. La treabă! într-o oră trebuie să-i curăţăm. Se împrăştiară imediat. Cam o jumătate ieşiră prin curtea din stradă Saint-Magloire, pentru a intra în strada Quincampoix, prin marele turn. Ceilalţi plecară câte unul, sau în grupuri mici, stând de vorbă ici şi colo despre treburile vremii. După un sfert de oră, Taranne şi Choisy se înapoiară pe poarta care dădea în strada Quincampoix. Îşi făcură drum dând din coate şi, interpelându-l pe Oriol care vorbea cu Gironne, exclamară: — Curată nebunie! Adevărată turbare! Au ajuns la treizeci şi chiar treizeci şi cinci la cârciumă Venise, patruzeci până la cincizeci la Foulon. Într-o oră ajunge la o sută. Cumpăraţi, cumpăraţi! Cocoşatul râdea într-un ungher. — Ţi se va da să rozi un os, micuţule, îi zise Noce la ureche. Fii cuminte! — Mulţumesc, respectabile domn, răspunse cu umilinţă Esop al II-lea, este tot ceea cemi doresc. Totuşi, se răspândise într-o clipă zvonul că albastrele vor avea o primă de sută la sută înainte de sfârşitul zilei. Cumpărătorii dădură buzna. Albret, care avea toate acţiunile asociaţiei în portofel, le vându în masă cu o primă de cincizeci, pe bani gheaţă şi, pe deasupra, promise că se face luntre şi punte să livreze o cantitate mai mare de acţiuni, cu acelaşi procent în maximum două ore. Tocmai atunci, pe aceeaşi poartă care dădea în strada Quincampoix, apărură Oriol şi Montaubert, cu mutre plouate. — Domnilor, zise Oriol celor care-l întrebau de ce sunt consternaţi, nu cred că trebuie să regretăm cu bună ştiinţă aceste nefaste veşti, fiindcă vor duce cu siguranţă la scăderea acţiunilor. — Şi, cu toate că avem şi noi acţiuni, adăugă Montaubert cu un suspin profund, totul se va duce pe apa sâmbetei!

Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu
— Manevră! Manevră! strigă un negustor dolofan, care avea buzunarele umflate cu nepoţele. — Ia mai taci, Oriol! zise Montaubert. Nu vezi la ce risc ne expui? Dar cercul compact şi avid al curioşilor se îngrămădea în jurul lor. — Vorbiţi, domnule, spuneţi ce ştiţi, strigau glasuri din toate părţile. Este o datorie de om cinstit. Oriol şi Montaubert tăcură ca peştele. — Vă foi spune eu, spuse baronul de Batz, care şosea. Catastrofă! Catastrofă! Catastrofă! — Ce catastrofă? — Vă spun, e vorba de o manevră. — Tăcere, omule gras! Ce catastrofă, domnule de Batz? — Nu ştiu, răspunse grav baronul, cincizeci la sută scădere! — Cincizeci la sută? — În zece minute? — În zece minute. Curată degringoladă! — Ia, este eine tegringolade! Eine dezastre! Eine panic. — Domnilor, domnilor, zise Montaubert, mai domol! Să nu exagerăm. — Vând douăzeci de albastre numai cu cincisprezece la sută prima! strigau unii în jur. — Vând cu zece la sută primă, cu plata mai târziu. — Vând douăzeci şi cinci la preţul nominal! — Domnilor, domnilor, e o nebunie! Răpirea tânărului rege încă nu e confirmată oficial. — Nu-i nici o dovadă, adăugă Oriol, că domnul Law a fugit. — Şi că domnul regent ar fi prizonier la Palais-Royal, termină Montaubert, cu o mutră disperată. De stupoare, se făcu linişte. Apoi se auzi un urlet scos de o mie de glasuri. — Tânărul rege a fost răpit! Domnul Law a fugit! Regentul prizonier! — Treizeci de acţiuni cu cincizeci la sută. — Optzeci de albastre cu şaizeci la sută! — Domnilor, domnilor, spunea Oriol, nu vă grăbiţi. — Eu le vând pe ale mele cu o pierdere de trei sute! exclamă Navailles, care nu avea măcar una. Le luaţi? Oriol făcu un gest energic de refuz. Albastrele pierdură îndată patru sute. Montaubert continuă: — Familia Du Maine trebuia să fie supravegheată îndeaproape, fiindcă avea partizani. Din grup mai făceau parte cancelarul d'Aguessau, cardinalul de Bissy, domnul de Villeroy şi mareşalul de Villars. Au primit bani prin domnul prinţ de Cellamare, Judicael de Malestroit, marchiz de Poncallee, cel mai bogat gentilom din Bretania, l-a răpit pe tânărul rege pe drumul spre Verssailles şi l-a dus la Nantes. Regele Spaniei trece în acest moment Pirineii în fruntea unei armate de trei sute de mii de oameni. Din nefericire, e un fapt dovedit. — Şaizeci de albastre cu cinci sute pierdere! strigau glasuri din mulţime în continuă creştere. — Domnilor, domnilor, nu vă grăbiţi. E nevoie de timp Să aduci o armată din Pirinei până la Paris. Dealtfel, sunt vorbe, doar vorbe... — Vorba, vorba, repeta baronul de Batz, dar eu vând. Mai am o acţiune. O dau pe cinci sute franci! Aşa! Nimeni nu voia să cumpere acţiunea baronului de Batz şi ofertele reîncepură cu larmă mare. — În cel mai rău caz, reluă Oriol, dacă domnul Law n-ar fi fugit... — Dar, întrebă cineva, cine-l ţine pe regent prizonier? — Oameni buni, mă întrebaţi mai mult decât ştiu, răspunse Montaubert. Eu nu cumpăr şi nici nu vând, slavă Domnului! După cât se pare, domnul duce de Bourbon era

Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu
nemulţumit. Se mai vorbeşte despre cler, în legătură cu constituţia. Mai sunt unii care pretind că ţarul e amestecat în toate astea şi vrea să se proclame rege al Franţei. A urmat un strigăt de groază. Baronul de Batz propuse să-şi vândă acţiunile pentru o sută de scuzi. În acest moment de panică generală, Albret, Taranne, Gironne şi Noce, care deţineau fondurile sociale, făcură o cumpărătură mică şi fură semnalaţi numaidecât. Erau arătaţi cu degetul, ca un careu de idioţi: cumpărau! Într-o clipă mulţimea îi înconjură, îi asalta, îi sufocă. — Nu le spune nimic din ceea ce ai aflat, şoptiră unii la urechea lui Oriol şi Montaubert. Grasul perceptor făcu mari eforturi să nu izbucnească în râs. — Bieţii smintiţi! murmură el arătând cu un gest de compătimire spre complicii săi. Apoi adăugă, adresându-se mulţimii: — Sunt gentilom, dragi prieteni, v-am spus ce ştiu Gratis pro Den. Faceţi ce vreţi, mă spăl pe mâini. Împingând încă şi mai departe amabilitatea, Montaubert striga naivilor: — Cumpăraţi, prieteni, cumpăraţi! Dacă zvonurile sunt false, veţi face o afacere straşnică. Semnau simultan câte doi pe spinarea cocoşatului, care primea cu amândouă mâinile şi nu accepta decât aur. „Să lichidăm! Să lichidăm!” era strigătul general. Ceea ce se numea cuantumul nominal al fiecărei acţiuni albastre, sau nepoţelele, reprezentau cinci mii de livre, preţul lor la emisie, deşi valoarea lor nominală nu era decât de o mie de livre, în douăzeci de minute, scăzură la câteva sute de franci. Taranne. Împreună cu acoliţii săi, jefuiră tot. Portofelele lor se umflară că sacul de piele al lui Esop al II-lea, zis Iona, care râdea în linişte Şi îşi împrumuta spinarea acestor înfrigurate tranzacţii. Festa era jucată. Oriol şi Montaubert dispărură. Curând sosiră din toate părţile oameni cu răsuflarea tăiată, care strigau: — Domnul Law e în palatul său. — Tânărul rege e la Tuileries. — Şi domnul regent îşi ia chiar acum dejunul. — Înşelătorie! înşelătorie! înşelătorie! — Şelătorie! Şelătorie! Şelătorie! repeta indignat baronul de Batz. Vă spuneam că e şelătorie! Mai mulţi inşi se spânzurară. Când sună de ora două, Albret se prezentă pentru a livra acţiunile vândute cu preţul de cinci mii şi cincizeci de franci. În ciuda oamenilor spânzuraţi şi a celor care dădură faliment, mărginindu-se doar să-şi rupă părul din cap, Albret realizase totuşi un beneficiu fabulos. În timp ce se semna transferul pe spinarea cocoşatului, Albret îi strecură în mână o pungă cu bani. Cocoşatul strigă: — Vino-ncoa, Balenă. Fostul soldat veni, fiindcă văzuse punga. Cocoşatul i-o zvârli în nas. Aceia dintre cititorii noştri care ar găsi stratagema lui Oriol, Montaubert şi compania prea simplistă n-au decât să citească notele lui CI. Berger la Memoriile secrete ale abatelui de Choisy. Vor vedea stratageme mult mai grosolane încoronate de un deplin succes. Relatarea acestor ticăloşii amuzau ulicioarele. Montând asemenea escrocherii îndrăzneţe îţi făceai totodată o reputaţie de om deştept şi averea. Asemenea feste amuzau mulţimea, în afară de spânzuraţi. Pe când şmecherii noştri plecaseră undeva să-şi împartă prada, prinţul de Gonzague şi devotatul său Peyrolles coborau peronul palatului. Suzeranul venea să-şi viziteze vasalii. Agiotajul reîncepuse cu furie. Se juca pe noi emisii. Circulau alte veşti, mai mult sau mai puţin controversate. Ameţită o clipă de un spasm. Casa Aurului învinsese până la urmă şi era bine sănătoasă.

adică aceea care are ochii şi zâmbetul lui Nevers? — Cocoşat blestemat! exclamă un speculant care tocmai semna pe spinarea lui Iona. fiindcă reluă: — Nu. . Dona Cruz o consolează. Nu făcu nici o mişcare şi îşi continuă slujba. răspunse prinţul. dar mă stinghereşte. când o vom prezenta în faţa consiliului de familie pe adevărata moştenitoare de Nevers. — Vei vedea: ca două picături de apă. mă îndrept spre ea. — Ce spui? exclamă Gonzague. — Monseniorul gândeşte că am dat peste ce trebuie? — Nu-i nici un motiv de îndoială. Dar privirea îi era ţintuită de acum înainte asupra lui. care dintre sateliţii noştri este cel mai ruinat şi mai disperat? — Chaverny. — A şi început să zâmbească? — E împreună cu dona Crutz. Camerista a auzit-o repetând: „Voi scotoci tot Parisul! O voi regăsi!” — Slavă Domnului! murmură Gonzague. Era un tânăr foarte frumos. — M-am gândit la asta. Asta mă va descotorosi de el. şi iar nu! Nu vreau. Dar e-o nebunie! De ce să am remuşcări? Am făcut oare rău de dragul răului? Am ţinta mea. — Chaverny! repetă Gonzague. prietene Peyrolles. Prinţul reflectă. Să rup sigiliile? Frumoasele sigilii intacte! Slavă Domnului! Fiecare dintre ele valorează cât doisprezece martori. puteţi verifica adevărul deschizând plicul. acelaşi zâmbet. Peyrolles atinse plicul sigilat. reluă omul de încredere. cocoşatul făcuse o mişcare involuntară pentru a se apropia de Gonzague. — Există vreo asemănare? întrebă Peyrolles. E sigiliul lui Nevers şi marea pecete a capelei Caylus-Tarrides! — Credeţi că sunt paginile smulse din faimosul registru? — Sunt sigur. dacă ai fi în locul meu? Omul de încredere avu zâmbetul său echivoc şi josnic. Dacă ar vedea-o vreodată pe tânăra din stradă Chantre. cred că. Ţi-l aminteşti pe Nevers? — Da. prietene Peyrolles. Se cunosc. monseniore. Spune. Îl iubesc pe băiatul ăsta.. Gonzague îşi trecu dosul palmei pe frunte. cocoşatule! zise un nou semnatar. făcu ochii mari în timp ce sângele îi năvălea cu violenţă în obrazul palid. răspunse omul de încredere. — Pe adevărata? repetă involuntar omul de încredere. Peyrolles şi Gonzague. totul ar fi pierdut. — Dealtminteri. spuse el ca pentru sine. — Prinţesa n-a închis ochii toată noaptea. — Stai dracului liniştit. răspunse fără să şovăie Peyrolles. — Cu atât mai rău pentru piedici! murmură zâmbind Peyrolles. Şi adevărul va ieşi dintr-odată la suprafaţă. Aceeaşi privire. ce vom face cu cealaltă fată. — Aceea care trebuie să fie pentru noi cea adevărată. prietene Peyrolles.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Domnul de Gonzague ţinea în mână un plic mare de care atârnau trei peceţi ţinute de şnururi de mătase. al cărui obraz se lumină. — Dar. De ce te mişti? Într-adevăr.. Peyrolles se înclină. — Asta e cu siguranţă fiica lui. şi frumoasă ca un înger. Cocoşatul privea. Întrucâtva am fost mişcat când am văzut-o pe fată! Dacă aş avea o copilă ca ea. — Ce face prinţesa? întrebă acesta din urmă. Ce-ai face cu această fată. Fără îndoială că Gonzague înţelese. Vom rupe sigiliile când va veni vremea. Am o altă idee. Când cocoşatul văzu obiectul. Dacă există piedici.... replică Peyrolles..

Ah! Da. protector şi mândru. Chaverny. Strigătele se încrucişau într-atât. Să fie totul pregătit. trebuie să ne folosim din nou de Balenă. zise Peyrolles. — Chaverny? repetă el cu un ton distrat. se întâmpla doar în vremurile fericite de odinioară! îngrozit. Taranne. adăugă Montaubert. — Unde e iubitul Chaverny? întrebă Gonzague. În acest ultim moment delirul jocului de bursă ajungea la culme. Oamenii se luau de guler. încât nu se mai auzea decât un singur urlet. Erau priviţi cu respect. unde doi soldaţi din trupele de pază târau de păr un biet necunoscut. Mulţimea puse mâna imediat pe nenorocit strigând: — La râu cu el! La râu! Era cinci după-amiază. — Cocoşatule! strigă un girant nemulţumit. Să ne grăbim! Să ne grăbim! Ce avere ar fi câştigat Esop al II-lea dacă ar fi avut mai multe duzini de cocoaşe! — Ce voiaţi să-mi spuneţi despre marchizul de Chaverny. pe aici mişună numai falsificatori! — Monseniore. Aţi fi spus că-i o adevărată încăierare. Dai din picioare ca un smintit! Nu-ţi mai cunoşti meseria. Montaubert şi ceilalţi ţipau ca nişte vulturi. — Se închide! Se închide! strigă gloată. cu atât socot că ar fi bine să luăm cina la dona Cruz. pentru a beneficia de mica primă afectată temporar titlurilor la modă. A fi neprihănit ca să arunci primul cu piatră. E falsă! — E o infamie să falsifici însemnul creditului! — Să profanezi simbolul avutului public! — Să împiedici tranzacţiile! Să ruinezi comerţul! — Falsificatorul să fie aruncat în râu! în râu cu mizerabilul! Grasul perceptor Oriol. Nu va rămâne multă vreme. care. Toată lumea se năpusti către peron. Adu-mi aminte că trebuie să-i vorbesc cocoşatului. Îngrozitoarele crime care se reînnoiau în fiecare zi determinaseră autoritatea să apere negocierea acţiunilor la căderea serii. parcă. — Monseniore. privirea lui nu-l părăsea pe domnul de Gonzague. — Îndurare! îndurare! strigă el. monseniore. care se înclină şi spuse: — Am înţeles. Şi mulţimea: — Oroare! Infamie! Un fals! Ah! Sceleratul! Nici un fel îndurare! — Să fie dat afară! hotărî Gonzague întorcându-şi privirea. Peyrolles se îndepărta. Crescuseră cu doi-trei coţi în ochii tuturor. Pe strada Quincampoix se auzi primul clopot care anunţa închiderea. într-o adunare intimă. la salutul complicilor săi. În clipa când Peyrolles urma să răspundă se produse un tumult înfiorător în gloată adunată. Domnul de Gonzague îl chemă îndărăt: . Din ajun căpătase mai multă prestanţă în raport cu subordonaţii săi. Albret şi compania. bietul nenorocit fu dus în faţa lui Gonzague. Crima lui? Colorase în albastru o acţiune albă. Numai Dumnezeu ştie câtă treabă avea cocoşatul. Domnilor. Adăugă câteva cuvinte la urechea lui Peyrolles. trebuie dat un exemplu. începură să se arate din nou în mulţime după ce sfârşiră împărţeala. Gonzague tocmai răspundea cu un semn din cap. se făcuseră mai mici. — Şi fata? Nu e primejdios să o lăsăm în pavilion? — Foarte primejdios. Nu mi-am dat seama ce crimă săvârşesc. Cu cât mă gândesc mai mult. şi cu toate astea. pe jumătate mort. — Falsă! spuneau unii.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu † Capitolul 3 — Toană de cocoşat Fericiţii noştri speculanţi. Auzise rostindu-se numele lui Chaverny. monseniore? întrebă Peyrolles.

.. — Sunt obosit! Sună clopotul. Ceilalţi adăugară: — Şi ce dovedeşte asta? — Vreau să ştiu. Paznicul se retrase. cu pălăria în mână. cu tonul rece şi precis al unui avocat care îşi expune concluziile. — Monseniore. clopotul vestea închiderea şi portarii treceau făcând să răsune cheile lor mari. Dar de astă dată îl lăsă pe Oriol să-şi piardă cumpătul. se apropiară de Gonzague. într-adevăr. Am nevoie de odihnă. — Hei. Speculanţii noştri asociaţi. replică Esop al II-lea zis Iona. care-şi păstră seriozitatea. aşa cum pot dovedi. părea să se dedice cu multă plăcere acestei trebi. — Bine întors din condei! strigară unii. eu. nu oricine a închiriat cuşca câinelui dumneavoastră. îi zise un paznic. nu se mai auzea alt zgomot decât cel al lacătelor pe care le închideau. Gonzague avea ochii aţintiţi asupra cocoşatului care. plătind treizeci de mii de livre pentru drepturile şi privilegiile lui Médor. Cocoşatul râdea pe caldarâm.. Câteva minute mai târziu. Iona ieşi imediat din cuşcă. — Dreptate. Cei de faţă îl imitară. şi nu voi ieşi de aici decât dacă sunt dat afară cu forţa. L-am fi însărcinat să pronunţe această importantă şi gravă sentinţă. — Fiindcă locul este sigur. Paznicii îi grăbeau pe întârziaţi. cocoşatul îşi arătă capul gălbejit la ochiul de geam de sub acoperiş. şi am bani la mine. Aşa-i regulamentul. pretind să fac ca el. prietene. De obicei. se apropie şi salută ca un om de lume. în afara prinţului. vă rog să luaţi în considerare că nu sunt în situaţia celorlalţi. Taranne. Apoi se pregăti să intre în cuşca lui. Gonzague era magnanim şi venea în ajutorul curtenilor săi când se înecau.. care voia cu orice preţ să plaseze sun cuvânt. — Fapt este. — Haide! Haide! spuse paznicul. avea Médor obiceiul să doarmă în cuşcă? Da sau nu? — Bine zis! A nimerit-o! — Dacă Médor avea obiceiul să doarmă în cuşca lui. — Vino aici.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Adumi-l pe Chaverny. Iona. Cu un gest. zise Prinţul. eu sunt aşa. Gonzague ceru să se facă linişte şi spuse: — Fiecare trebuie să plece când sună clopotul. — Şi am fost fericiţi să aflăm că nu v-aţi resimţit prea mult după oboseala serbării de aseară. zise cocoşatul. Fiecare locatar avea încuietoarea lui şi mărfurile nevândute sau schimbate rămâneau în barăci. Oriol şi compania. fapt este că îngrijorarea. răspunse cocoşatul. îl vreau pe Chaverny! Cocoşatul îşi clătină spinarea pe care oamenii se pregăteau-să semneze. Număra liniştit conţinutul sacului mare de piele şi. ai de gând să dormi aici? — Da. — Am venit de dimineaţă să aflăm noutăţi despre sănătatea domniei-voastre. Când eşti îngrijorat. în aparenţă. Navailles. monseniore! strigă el. aşezat pe caldarâm la uşa cuştii sale. — Păcat că nu e şi Chaverny de faţă. Paznicul izbucni în râs. vere. — Dreptate! repetară veseli domnii din jur. adăugă Noce. . — Există ceva care oboseşte mai mult decât plăcerea. adăugă Navailles. domnilor: îngrijorarea. zise Navailles. — De ce vrei să locuieşti aici? îl întrebă Gonzague. mi-am adus cele trebuincioase. prichindelule! Şterge-o repede! Cocoşatul îi închise uşa în nas. răsuci gâtul sacului de piele şi îl legă atent cu o sfoară. zise Oriol. care mam substituit lui. mort sau viu. Cum paznicul lovea tare cu piciorul în cuşcă. Când termină de numărat banii. De astă dată Gonzague zâmbi. Îşi dădu aprobarea cu o clătinare a capului. Fără glume. n-avea deloc aerul că se pregătea să plece.

— Ştiu bine. O ştiam dinainte. monseniore!. nu accept nimic pentru nimic. — Vorbeşti fără să ştii.. Începu Navailles. oamenii mei întârzie. şi voi spune în faţa lui. Prietene. — Din fericire. Cocoşatul mai avea în mână săculeţul de piele. — La dracu! exclamă Gonzague. el. — L-aţi lăsat să vă scape? murmură. continuă prinţul cu un început de nerăbdare. deci să ne ceri o recompensă mare? Cocoşatul îl privi în ochi şi nu răspunse. cum aş vorbi în faţa voastră: dacă Lagardère nu e mort. Începu să-l răsucească în mâini bâinguind: — Într-adevăr. — Slavă Domnului! Suntem destul de mulţi şi destul de puterni.. Cocoşatul scoase un mic geamăt de durere. întrerupse Gonzague. cere-ţi simbria. — Iată stăpânul vostru! repetă prinţul. dacă trebuie totuşi să dăm o lovitură de graţie. monseniore. se auzii din toate părţile. reluă Gonzague. poate şi eu. fiindcă ascunde o trădare. ne-ai făcut un mare serviciu. Vrei. iată stăpânul vostru. amice. Ni l-a promis pe domnul de Lagardére la balul regentului şi l-am avut printre noi pe domnul de Lagardére. fără modestie. — Nu ştiu... — Domnilor. domnilor. Cocoşatul părea mai mirat decât toţi ceilalţi. Gonzague îi puse mâna pe umăr. Gonzague întoarse spre ei o privire dispreţuitoare. Se făcu tăcere. Sunt îngrijorat. — Dacă monseniorul ar fi binevoit să ne însărcineze. Toate privirile erau întrebătoare.. mai ales Oriol. — Te rog. în pene cu mândrie. Aş da mult să aflu despre ce este vorba. — Vă spun ce gândesc. nu se arătară. — Ce ai? întrebă mirat prinţul. suntem cu toţii în primejdie de moarte. Începu Oriol. — Putem vorbi deschis. orice serviciu gratuit este prea scump. spuseră cei de faţă. domnilor. — Sunteţi dispuşi să vă bateţi joc. Urez ca nimeni să nu tremure mai tare ca mine. Am de gând să-l iau pe lângă mine pe băiatul ăsta.. Am încredere în el. Urez să nu fie necesar să ne convingem din nou. replică aspru prinţul. — Ce înseamnă asta. — Dacă unii erau nemulţumiţi.. vă aparţinem trup şi suflet. — Am mai spus-o. monseniore. Noce. Dar cei trei perceptori. şi baronul de Batz bătea spre verde. Dar am greşi şi omul ăsta ar putea să-şi bată joc de noi! — Ah! Monseniore. Am avut grijă de asta. La aceste cuvinte cocoşatul se umflă. Cironne. Mi-a fost mai folositor decât voi toţi la un loc.. Ceilalţi ar fi vrut să protesteze. Choisv. Montaubert îşi demonstrară aptitudinile. nu merită osteneala. Printre ei erau şi unii curajoşi: Navailles. — O amintire de la bal. erau livizi. zise Gonzague. să terminăm cu trecutul. . Mă dor muşchii şi şalele. După mine. monseniore.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Crezi că ai făcut o afacere bună închiriind cuşca? — O afacere de aur. domnilor. Ai făcut treabă bună. Bancherii şi gentilomii din jurul prinţului încercau să nu-şi piardă cumpătul. reluă Gonzague. — A dansat prea mult. I se întâmplase la fel astă-noapte în vestibulul apartamentelor regentului. — În aşteptare. spuse cu modestie Iona. prinţul continuă: — Am încredere. domnul de Lagardére nu poate fi determinat să acţioneze după dorinţa noastră. reluă Gonzague fără să-i răspundă. Vreau să-ţi ceri plata.

Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Haide. Amorezat. ar preface totul în cenuşă. — Omul este mic şi totuşi poate mişca pământul. dar clădiri îndepărtate ies din umbră din pricina acestei înalte şi cumplite aurore. — Curios. Zidurile învecinate privesc palide. foarte mic! Aţi văzut vreodată coama scânteietoare a incendiului? Cerul de aramă unde se urca fumul ca o cupolă densă şi grea? E întuneric beznă. Sunt servicii care nu se plătesc numai cu bani. furios că furtuna. — De ce n-ar fi amorezat? zise el cu seriozitate. acum am trăit o adevărată viaţă. Nu-i aşa . toate acoperite de fum ca nişte găuri îndărătul cărora se află iadul şi care se aseamănă cu dublul sau triplul şir de dinţi al monstrului numit Foc! măreţ. zise el. uşile fără batanţi.. îl ai în faţa ta pe regele celor geniali! — Fiindcă monseniorul mi-o cere. fie că vine de pe urma frigurilor. împreună cu trunchiul gigantic al stejarilor bătrâni. Când se ivea ocazia. nici dacă vine din cer sau din iad. ştia să-i azvârle cu amândouă mâinile în acest moment voia două lucruri: să cumpere acest misterios instrument şi să-l cunoască. nu! Ar preface marmura în praf. Faţada. dar buzele îi fremătară. Continuă pe un ton atât de straniu. şi curios. o scândură pluteşte pe această vâltoare. săpat de valuri. otravei sau spadei. zise cocoşatul cu emoţie crescândă. dar nu avar. ştiu eu oare ce nume să dau patimii care mă torturează? Oamenii aceştia râd. o insectă. E rege şi spune: „Vreau!” Şi focul neputincios se mistuie singur şi moare. Vă spun şi o ştiţi: e imens! Ei bine. curtenii îi slujeau să scoată şi mai în evidenţă bunăvoinţa pe care o arăta omuleţului. ar răsuci sau ar topi fierul. prietene. Dacă e amorezat. — Omul este mic. iată o umbră. Nu ştiu ce putere magică îi întăreşte slăbiciunea. Făcea deci manevre pentru a-şi atinge ambele ţeluri. ce importanţă are numele bolii? Moartea este moarte. au dreptate. amorezat. încât şarlatanilor noştri le pieri veselia. Banii nu-l costau nimic. ajurată ca o poartă care-şi arată ferestrele fără cercevele. care de departe pare mai mică decât pasărea neagră din larg. aplecat de vântul complice. Departe de a-l stingheri. ameninţător ca marea. cum nu-i e frică de apă. reluă el. Aţi văzut vreodată marea. Nu-i e frică de foc. Ei! Ei! Ei! sunt mic. aţi văzut? e plină de măreţie şi îţi dă fiori. zise cocoşatul cu glas emoţionat. mai intens şi mai necruţător decât însuşi tunetul? E imens. un atom: un om. strigă banda. Cocoşatul o sărută. rosteşte o dorinţă. o fiinţă. Ce e pe scândură? O fiinţă şi mai firavă. Nu se poate lupta împotriva lui. În schimb. Pentru toţi cei care îl înconjurau. N-am fost niciodată tânăr. vă mulţumesc. Aruncă o privire vicleană în jurul lui şi scoase acel râs piţigăiat pe care-l cunoşteam. şi pasărea are aripi. Iona. ambiţios. Faţada găurită. De ce n-aş fi amorezat. Dar cum să îndrăznesc să-i cer ceva monseniorului? Plecă ochii. — Ei! Ei! Ei! exclamă el văzând că auditoriul lui tresare. jur că va fii fericit. Gonzague era avid. Urmă un lung hohot de râs. ambiţios. un om. Nu tremură. imens! Nimic nu-i rezistă. un obiect negru. Gonzague era convins că va mai avea nevoie de cocoşat. răsuci sacul de piele şi bâigui: — Sunt sigur că monseniorul va râde de mine! — Pe o sută de ludovici că prietenul nostru Iona e amorezat! strigă Navailles. Îşi scutură deodată pletele bogate şi privirea i se aprinse. Pin.. care se surpă din timp în timp. — Monseniore. bunii mei stăpâni? De ce naş fi curios? De ce n-aş fi ambiţios? Nu mai sunt tânăr. marea furioasă? Aţi văzut vreodată talazurile zvârlindu-şi spumă în faţa acoperită a cerului? Aţi auzit acel glas aspru şi profund. cocoşatul îşi schimba înfăţişarea. o scândură firavă care tremură şi geme. Ei bine: Pe zidul incandescent care fumegă şi trosneşte. Cocoşatul îşi şterse fruntea. printre flăcările care unduiesc şi biciuiesc. Omul a spus: „Vreau!” Şi oceanul este învins! Îl ascultau în tăcere. dacă asta depinde de mine. nici chiar granitul ţărmului. eu sufăr! Gonzague îi întinse mâna. dar şi bărbat. Doar Gonzague şi cocoşatul fură singurii care nu luară parte la această explozie de bună dispoziţie.

reluă el. — Trebuie să urăşti mult. Astfel am aflat că exist prin biciul care-mi sfârteca trupul. adunăm. ceea ce câinii sătui lăsau la marginea drumului. Efectul produs se asemăna cu îngheţarea sângelui la ameninţarea proferată de un inamic invizibil. Ştiţi ce mă făcea gelos? Bucuria altuia. Am ieşit. nimeni! Luai o oglindă. adunam mereu! — Aşadar. — Exista ceva mai rău decât urâţenia. un pretext pentru a te strădui şi pentru a trăi? Dar nu devine avar cine vrea. continuă el.. Oglinda minte! îmi spuneam. Nu mâncăm pe săturate. Repetam în beţia mea: „Sunt bogat! Sunt bogat! Voi cumpăra fericirea!” Privii în jurul meu.Am avut o zi plină de bucurie. îl contemplu: vederea lui îmi reînsufleţeşte orgoliul. nu sunt avar. —. douăzeci de monede să faci o livră. Nu mai râdeţi! Dacă e cineva care se roagă în ceruri pentru mine. Aveam dublul. „Cocoşatul! Cocoşatul!” spuneau oamenii . cocoşatule! Bătrâne. triplul din ce credeam. Domniile-voastre pierdeţi. Am umblat la întâmplare pe străzi. pierdeam câte o zi întreagă să mă gândesc ce voi face cu ea. dacă nu un scop în viaţă. Timp de zece ani. mult. deja! Parcă era ieri când. cum picătura de vin se urcă la capul aceluia care a băut totdeauna numai apă. Binele mă miră şi mă îmbată. Când am devenit puternic. Tocmai îmi numărasem comoara. am văzut deasupra capului cerul care turna apă rece peste trupuşorul meu scuturat de friguri. prietene! murmură Gonzague. Bună şcoală. îţi trebuie doisprezece bănuţi să faci o monedă.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu că mă găsiţi urât? Pe vremuri eram şi mai urât. mă băteau. poate nu numai cerul m-a făcut avar! Dacă aş putea iubi aceste biete monede de aur cum îndrăgostitul îşi iubeşte iubita! E o patimă şi asta! Mi-aş da viaţa să mi-o astâmpăr. aceia care au fost duşmanii mei nu» mai sunt aici pentru a răspunde. copil fiind. — Ei! Ei! Da. oamenilor. ca şi frumuseţea. — Din clipa când am fost puternic. se uzează. ceea ce l-a călit. Am sperat multă vreme să devin avar. Asta-i privilegiul urâţeniei. ea este. Era ceva atât de straniu. Cocoşatul ridică din umeri. Cred că tata şi mama s-au temut de mine în ziua naşterii mele şi mi-au pus leagănul în stradă. continuă cocoşatul. au fost bătaia de joc şi dispreţul. Ban cu ban. M-am spetit pentru a câştiga primul ludovic de aur: l-am «păstrat. sărăcia. am fost oare rău? Stimaţii mei stăpâni. Când sunt foarte obosit şi descurajat. monseniore. Primul bănuţ se câştiga greu. Ce înseamnă fericirea. Eram sărac. Scoase un oftat adânc şi îşi încrucişa braţele pe piept. — Cine ştie. Am spart oglinda. doar o zi. mâncarea. am lucrat în mijlocul râsetelor şi al huiduielilor. monseniore! Miam dat seama că eram nebun. aveam inima plină de furie. Răutatea m-a făcut să-mi descopăr forţa. ceea ce l-a împietrit. căutând o privire binevoitoare. alţii aveau mame şi taţi. Rânji şi privi pe rând complicii lui Gonzague. Eu. Prima senzaţie de care îmi amintesc e durerea loviturilor. poate şi mai mult. al doilea mai uşor. eu câştig: la cimitir vom fi cu toţii la fel. Averea mea creştea. Adunăm. monseniore. Asta ucide uneori. însămânţează aurul şi vei culege tinereţe şi frumuseţe!” Cine vorbea astfel. un obraz să-mi zâmbească. cu vârsta. atât de neaşteptat în cuvintele lui încât toţi tăceau. răspunse el. bună şcoală! Dacă aţi şti cât de călit sunt în faţa răului . eşti avar? întrerupse Gonzague cu amabilitate ca şi cum ar fi avut interes sau plăcere să descopere partea slabă a acestei fiinţe bizare. Cine a fost femeia care m-a alăptat? Aş fi putut-o iubi. n-aveam părinţi. dar n-am putut. copil fiind. Eram îmbrăcat în zdrenţe şi dormeam pe tare. livră cu livră. Cu atât mai bine! Ceea ce a modelat sufletul meu. Beam pe săturate fiindcă apa era gratis la fântâni. care este forţa omului. O voce îmi strigă: „Bine ai făcut! Aşa trebuie trataţi neruşinaţii care vorbesc cinstit în lumea asta!” Şi aceeaşi voce continuă: „Aurul e frumos! Aurul e tânăr! însămânţează aurul. Alţii erau frumoşi. Riduri şi păr alb! Deja. m-a cuprins o dorinţă: am vrut să fiu bogat. Când am deschis ochii.. al treilea vine de la sine. Aveau oare cel puţin milă de acela care era singur şi zdrobit? Nu. Am auzit ici şi colo unii fericiţi regretând primii lor ani de viaţă. Patul meu era caldarâmul. Luaţi pe neaşteptate. şmecherii noştri îşi pierduseră zâmbetul ironic. Dar pe mine nu m-a ucis.

vreau cel puţin tot ce se vinde tuturor!. plângeam cu lacrimi de sânge. Prietenie. — Ei bine? zise Gonzague. M-am gândit că au fost bine plătiţi pentru asemenea treabă. căruia i-am oferit mai târziu sprijinul braţului meu să se înapoieze la palatul său. — Ah! Ah! spuse prinţul. dar înflăcărat. . voi şti în sfârşit ce vrei de la mine? — Îndată. Ştiţi că am avut onoarea să părăsesc Palais-Royal în acelaşi timp cu dumneavoastră. — Amice. Vântul suflă dinspre noi! — Da. răspunse cocoşatul înclinându-se. Am vrut să aduc la mine acasă prieteni. — Prinţe. veţi înţelege că suntem cu toţii în stare de orice «pentru a ne satisface o dorinţă. amice. adineauri atât de serios. dar n-am atras decât hoţi. Încă din prag arn simţit că ajunsesem în locul potrivit. „Cocoşatul! Cocoşatul!” repetau. adulmecând vântul la răscruce de drumuri. Oriol păli. femeile spre care se avânta nevinovăţia inimii mele. explicaţia nu va fi prea lungă. — Monseniore. — Ce cunoscător! zise Oriol. Deveneam filozof. fără îndoială mireasma desfătării nobile şi opulente. Cocoşatul îl privi în faţă. nu pentru a le strânge pe ale mele.. Un bătrân senior beat. Gonzague plecă privirea şi făcu feţe-feţe. m-am pus pe căutare. pentru a ghici de unde şuiera voluptatea necunoscută. Dar n-am plâns decât o noapte. zis Iona: mâinile se întindeau. reluă Esop al II-lea. porunci Gonzague.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu cărora le întindeam mâna. Asta îmbată. şi însuşi Gonzague. Nu-i un lucru obişnuit. Gonzague rămase pe gânduri. Domniile-voastre continuaţi să râdeţi. răspunse cocoşatul. exclamă Navailles. replică fără ocolişuri cocoşatul. care purtaţi poveri în timpul nopţii. Pasiunea de a mă bucura de plăcerile vieţii se aprindea în mine. Am ieşit din ascunzătoarea mea. — Ştii. de asemenea ce s-a întâmplat cu domnul de Lagardére? întrebă Gonzague încetişor. începu deodată să râdă. Aşadar mint aceia care spun că aurul este regele lumii! — Trebuie să le arăţi aurul tău. Montauber strigă: — Ce vrea să spună? — Explică-te. monseniore. Nu ştiu ce mireasmă mi-a învăluit creierul. — Ce se afla în litieră? întrerupse cocoşatul. Am văzut doi gentilomi înhămaţi la o brancardă. şi îmi place.. plăceri! Vreau plăcerea. dragoste. monseniore. O expresie de uluire profundă se aşternu pe toate chipurile. — Nu i-e deloc silă seniorului Esop! exclamă Navailles. am rătăcit. Banda desfrânaţilor care-l înconjurau pe Gonzague. Am mers. dar eu plângeam. „Cocoşatul! Cocoşatul! Cocoşatul!” Şi râdeau. — Domnia-voastră.. zise el încetişor. Am alergat în goană mare. vântul bătea dinspre domnia-voastră. † Capitolul 4 — Gasconul şi Normandul Ultimele cuvinte fură spuse cu un ton vioi şi vesel. o iubită. tot sfios. Acest diavol de cocoşat părea să aibă privilegiul de a regla diapazonul bunei dispoziţii generale. întrerupse Gonzague cu răceală şi mândrie. ci pentru a-mi scotoci buzunarele. — L-am arătat.. care schimbă din nou tonul. monseniore. — Oare ştie? începu prosteşte Oriol.

Credea că n-a fost auzit. şi am intrat. — Deci îi cunoşti? întrerupse Gonzague consternat. Dorinţele mele continuă să mocnească sub părul cărunt. Cocoşatul continuă. Cocoaşa mea nu mă stinghereşte. — Au spus adevărul. e de aur! — Cel puţin e plină de spirit. Să judecăm drept. nimfe aureolate de flori. al cărui nume glorios mi laţi dat mie. monseniore. Dacă nu l-aş fi cunoscut pe domnul de Lagardére. amice. Tyrte era şchiop şi cocoşat: cocoşat şi şchiop era Vulcan. — Întreabă-l pe Oriol. nectar încununat de spumă. dar când? — La dracu! se auzi în jur. Aici se afla raiul. omul invincibil. Cocoaşa uriaşului Atlas era lumea. Când m-am oprit în pragul casei domniei-voastre. o rentă de cincizeci de mii de galbeni. făurarul trăsnetului. două poveri care nu-i strivesc decât pe cei săraci cu duhul! Sunt un personaj prea neînsemnat pentru a fi comparat cu un bancher de importanţa domnului Oriol. căruia nimeni nu-i rezistă. toată lumea era de părerea lui Navailles.. zise Gonzague. Dacă numele ce-l poartă îl striveşte. ci al lui Mahomed. monseniore. avea cocoaşa lui. — Fiindcă te simţeai gata de orice! întrerupse Gonzague. ştii bine că nu-mi plac aceia care cunosc prea multă lume şi prea multe lucruri! — Asta poate fi primejdios. — Al dracului să fiu dacă m-aş sluji de asemenea om! murmură Navailles în spatele lui Gonzague. — Întârzie cam mult! — E nevoie de timp. şovăiam şi eu. E grăbit! — E nevoie de timp! zise Gonzague. spre a merita să intru în acest eden voluptuos. cunosc puţin toată lumea. mă întrebam. la cursul zilei.. cu atât mai rău pentru el. replică cocoşatul. Promit că vei deveni gentilom. Eram oare pregătit să fac orice. zise prinţul. dar cocoşatul răspunse: — Aţi fii greşit. eroul comediilor napolitane.. — Ascultă. — Multe mulţumiri.. răspunse cocoşatul. . lovitura a fost dată cu iscusinţă. raiul pe care-l doream. monseniore. — Un nume cântăreşte cât asta? Apoi reluă pe un ton mai serios: — Un nume. — Dacă nu aş fi fost întrerupt. aş fi putut răspunde cu anticipaţie bănuielilor domnieivoastre. aveam îndoieli. ca şi cum ar fi vrut să se joace cu nehotărârea lui. Mi-aţi spus adineauri că nu vă plac serviciile gratuite. Mareşalul de Luxemburg este cocoşat. Restul îl veţi afla de la aceia pe care i-aţi trimis să cerceteze. reluă cu calm cocoşatul. orice. spun că valorează. Scuzaţi-mă. Fără să o aşez pe a mea la acelaşi nivel cu toate aceste ilustre cocoaşe.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Ei! Ei! Gauthier Gendry este un spadasin încercat şi are mâna de fier. monseniore. Dar ar putea fi şi de folos. duşmanul i-a văzut spatele? Pulcinella. — Gata de orice! răspunse cu hotărâre cocoşatul. o cocoaşă. sunt grăbit. ceea ce mă încurajează să vă cer fără întârziere răsplata. Aici erau adunate la un foc toate desfătările: femei frumoase şi vin bun. cât cântăreşte un nume? Esop al II-lea arătă cocoaşa cu un gest comic. — Dumnezeule! Ce poftă nestăpânită pentru plăceri şi ranguri de nobleţe! — Iată patruzeci de ani de când visez la aceste lucruri. care era înţelepciunea. — Monseniore. are cocoaşă în faţă şi în spate. — Fir-ar să fie! Amice. pe cuvântul meu. Gonzague şovăia. pentru a-mi adăposti nimicnicia sub plapumă mantei voastre de prinţ? M-am întrebat asta înainte de a intra. Dealtfel. Eram foarte aproape de el când a izbit şi. Credeţi că la bătălia de la Neerwinden. întreabă-l pe Oriol dacă nobleţea nu se poate cumpăra! — Nu doresc un rang de nobleţe care se cumpără. Ce aş fi fost fără ea? O păstrez. Maestrul Cocardasse şi fratele Passepoil. sunt de aceeaşi părere. Esop. nu acela al bisericii creştine.

Îşi puse mâna în faţa ochilor. O nuntă la sfârşitul unui mic supeu? — O nuntă adevărată. — O căsătorie. murmură cu umilinţă cocoşatul. care se potriveşte oamenilor folositori. — Rămân la ordinele monseniorului. cu un ton insinuant. reluă Gonzague. care avea ochii scânteietori. răspunseră cu toţii într-un glas. şi ce reprezintă asta pe lângă vinul delicat care se revarsă din cupe. Cocoşatul îşi ţinu răsuflarea. După ce trecu pragul cuştii şi închise uşa. spuse: — Domnilor. alături de domnul Oriol la supeul intim de deseară.. cu excepţia lui Oriol şi a prinţului. Toată lumea izbucni în râs. zise: — Nu cred că-i nevoie să fii gentilom ca să te aşezi. — Am auzit din întâmplare două vorbe. dar mişcarea lui fu pusă pe seama dorinţei sale de a participa la supeu. domnilor! Renunţaţi să ghiciţi! — Renunţăm. Doamne. reluă el cu o energie stranie. Văd salonul aurit! îl văd! Salonul petrecerilor voluptoase. cu grădină umbroasă. Tavanul e pictat cu nimfe şi amoraşi. le respir parfumul. ei bine. Ce se află dedesubtul acestei murdării? Manevra îmi scapă şi timpul trece. — Dar cum va fi? îl vom avea la masă pe ţar? — Ghiciţi. plin de zâmbete. — O comedie? Domnul Law? Maimuţele din bâlciul Saint-Germaine? — Cu totul altceva. în timp ce un roi de femei adorabile. replică prinţul. de pildă. îndur chinurile lui Tantal! Văd o căsuţă. murmură el. un scandal! Dar nu poate fi o parodie inutilă. spuse cocoşatul. — Vivat! Vivat! Iată-i în sfârşit pe oamenii noştri. se prăbuşi pe saltea. Şi. cu ieşiri secrete. zise cocoşatul cu un ton plin de convingere. chiar înainte de a fi invitat! — E-adevărat. Se apropie şi.. zise Gonzague. . — Amice. reluă Esop al II-lea. cu budoarele în care lumina pătrunde mai blândă prin draperiile discrete. o voi înştiinţa pe domnişoara Nivelle. M-am îmbătat. îi zise Gonzague cocoşatului. Nu te îndepărta. — Ştii şi asta! zise Gonzague încruntând sprâncenele. — O nuntă? repetă el cu mâinile împreunate şi privirea piezişă. cu fluturi şi trandafiri. care sunt veştile? strigau curioşi curtenii noştri. — Vom avea o nuntă. Peyrolles apăru pe peron şi strigă. supeul din seara asta nu va fi ca celelalte. Omul acesta nu face nimic fără un scop.. Ceilalţi începură să strige: — Deci cinăm deseară? Deci cinăm deseară? — Ah! Prinţe. zise Navailles. jur. — Şi pe cine căsătorim? întrebă într-un glas adunarea. În clipa când Gonzague era gata să răspundă. purtând pe faţă acea mândrie calmă. Dar e cu neputinţă. care se îndreptă spre cuşca lui. — S-a şi îmbătat. — Văd florile.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Fără întârziere? exclamă prinţul.. Cocoşatul tresări. — E înştiinţată. ca şi cum ar fi vrut să înflăcăreze şi mai mult bizarul capriciu al cocoşatului. — Dacă monseniorul doreşte. — Oh! Chiar dacă vreau sau nu. şopti Oriol la urechea prinţului. Capul îi dispăru între mâinile crispate. Cocardasse şi Passepoil erau în spatele lui. — Îmi îngăduiţi? Nu mai e vorba de înnobilare. O căsătorie adevărată. Văd candelabrele strălucitoare care mă ameţesc. că voi lua parte la supeu! — Ei bine. noi doi n-am terminat de vorbit. mintea i se pusese în mişcare. Chibzuia.

asta-i părerea mea. Înainte de a-i vedea luptând cu elocinţă. Şi râdeau ca nişte ticăloşi amărâţi ce sunt. mă supun nobilului meu prieten şi iau cuvântul. meşterul Le Breant.. Gonzague şi complicii săi schimbară o privire. nobilul meu prieten. răspunsei. Dacă gândesc astfel înseamnă că am motive. O nouă dispută de politeţe. La dracu! Dacă aş fi comandat portretele tuturor iubitelor mele. trebuie să spunem că amândoi erau îngrijoraţi. asta-i important! Pe strada Saint-Honoré trec atâţia cai îşi trăsuri. Să mergem fiecare pe drumul nostru”. ca arcadienii lui Virgiliu. cu glas tare şi cu multă volubilitate. Fratele Passepoil reluă cu candoare: — Vă vorbesc cum aş vorbi duhovnicului meu.. zise normandul. pe care-l salutară cu o demnitate zănatică. Nici o urmă de Lagardère. erau proaspeţi ca nişte trandafiri. coborî pe strada Oratoire.. Dacă am fost mai norocos decât nobilul meu prieten. ilustre prinţe. spuneţi repede ce aveţi de spus. monseniore. — Mă strădui. Cocardasse şi Passepoil după o zi întreagă de somn pe masa cârciumii „Veneţia”. Passepoil luă cuvântul: — Fiind mai tânăr şi mai mic în grad. Urmele reîncepeau în strada Oratoire şi le-am putut urmări până la malul fluviului. spuse fratele Passepoil. M-am îndreptat spre apă. Încep prin a spune că am îndeplinit misiunea cu bucurie. Valeţii mă întrebau: „Hei. Nu ştiu ce a făcut nobilul meu prieten. apoi am urmat o dâră. zise prinţul. Cocardasse zâmbea cu un aer mândru şi îşi mângâia mustaţa uriaşă. Acolo. Dar Lagardère ar fi putut foarte bine.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Păţaniile lui Lagardère începeau să-i intereseze în mod deosebit. — Pe unde? întrerupse prinţul. Nobilul meu prieten şi cu mine ne-am spus: „Două şanse fac mai mult decât una. — Iată lucrurile în două cuvinte. — Nu scot o vorbă. nu înseamnă că am vreun merit. porumbelule. Eu însă m-am dus la Palais-Royal. Aşadar. ce-ai pierdut? Portretul iubitei mele”. Vorbiţi fiecare pe rând. nimic. În sfârşit. Ce se întâmplase cu el? în această privinţă se aflau în cea mai desăvârşită ignoranţă. . am plecat azi dimineaţă cu ordinele monseniorului. aveţi de gând să ne ţineţi multă vreme cu sufletul la gură? Atunci începură amândoi în acelaşi timp.. M-am dus să inspectez baltă. — Începe tu. replică gasconul. Aici nu se vorbea decât despre un singur lucru: găsiseră o baltă de sânge între cortul indian şi ghereta portarului-grădinar. — Linişte! strigă năucit prinţul. Experienţa. strigă Gonzague. — Pe strada Oratorie. monseniore. Cocardasse şi Passepoil se întoarseră unul către celălalt. Să nu uităm nici o clipă că între cei doi ticăloşi simpatici era interzisă minciuna. Am găsit-o corespunzătoare. — Vorbiţi pe scurt. Ieşind din cârciuma „Veneţia” se duseră pentru a doua oară la casa din stradă Chantre.. E rândul tău! — Fir-ar să fie. ar fi trebuit să plătesc o chirie serioasă pentru a avea unde să le pun! — Scurtează. — Hai. de adevăraţi maeştri de scrimă.. — Aceşti doi viteji nu vor să vorbească decât cu prinţul. Iată un lucru bun: eram sigur că se dăduse o straşnică lovitură cu sabia. zise Gonzague. încât urma era ştearsă. — Pentru a merita onorabila încredere. Trecură mândri printre rândurile şarlatanilor de duzină şi veniră drept la Gonzague. prietene. Dacă Passepoil ar fi pomenit de strada Pierre-Lescot -necugetata faptă a lui Oriol şi Montaubert devenind între timp cunoscută -ar fi pierdut pe dată orice credit. În consecinţă ne-am despărţit în faţa pieţii Inocenţilor. răspunse Peyrolles. răspunse Passepoil. preciza Navailles. Adevărul nu este niciodată greu de exprimat şi aceia care bat câmpii o fac pentru a duce cu vorba. Dar să n-o luăm razna. unde muncitorii începuseră să ridice decorurile serbării. trecând prin vestibulul pavilionului domnului regent. ah! ah! trebuie să ai ochi să vezi aşa ceva! de la cortul indian până în strada Saint-Honoré.

răspunse fratele Passepoil ridicându-se cât era de înalt. repetă Passepoil făcând cu ochiul. Ajung la podul Saint-Cloud. — Răspunde la întrebare. — Şi ce ai găsit în năvoade? întrebă Gonzague.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Se aflau totuşi nişte marinari care stăteau de vorbă. câte turme am păscut împreună? Eu nu vă tutuiesc. cu prilejul primei vizite. — Dumnezeu să-l aibă în pază! am răspuns. l-aţi văzut pe gentilom? La care n-au vrut să răspundă nimic. meseria mea fiind mânuirea sabiei. Veţi vedea. Doar maestrul Cocardasse-junior îşi păstra surâsul sceptic. Nu văzuse niciodată năvoadele de la Saint-Cloud. pe uscat! . — Monseniore. Ceea ce scoase Passepoil de sub haină găsise în apartamentul particular al lui Lagardére. am întrebat. cadavrul era prea greu. Atunci. de pe malul Luvrului”. e bine! continuă Passepoil încurajat de succesul povestirii sale. Uite. Cocardasse făcea ochii mari. adăugind: — Dar n-ai minţit. Dar am adăugat: „Fac parte din casa acelui gentilom care poartă numele de Saint-Saurin. — Năvoadele. Doamne! nu l-aş mai fi văzut în ochi toată viaţa. Unul dintre ei. Se apropie de normand şi îi dădu acolada cavalerească. zise Passepoil cu modestie. Domnul a pus degetul pe rană. Ceea ce Passepoil scoase de sub haină nu găsise în năvoadele de la Saint-Cloud. Dar. Îl aşteptam la potecuţă! Dacă vărul meu ar fi minţit. O întinse prinţului de Gonzague. — Apa e tulbure şi adâncă. sfinte Doamne! Dar nu-ţi fie teamă! Nu-ţi fie teamă! Va veni şi rândul nostru. adevăraţii mei prieteni? — Avea o mască neagră pe obraz şi pe trup o vestă de satin alb. Ferească Dumnezeu să afirm un fapt când nu am totală certitudine! — Ei! exclamă Cocardasse. Fratele Passepoil îşi descheie nasturii de la haină până la genunchi. Fiecare încercase oarecum acest sentiment. M-am apropiat. — Cum era costumat. Nu se aştepta la asta. aveam ideea mea. trebuie să mă ţin bine! Ticălosul are geniu! — Şi ai văzut cu ochii tăi cadavrul? întrebă domnul de Peyrolles. — Năvoadele! murmură Oriol. adaug că prezenţa monseniorului mă intimidează: sunt prea cinstit să ascund acest lucru. pe drumul spre Billy. spuse Gonzague. — Nu-i rău! Nu-i rău! îşi spuse maestrul Cocardasse. Trec pe la Point-du-Jour şi pe la Sévres. Onoraţilor. replică Passepoil. — Deci. care încruntă sprânceana cu un aer de îndoială. dimineaţă. doar dintr-un obicei de a nu lăsa nimic pe jos. gândind mai întâi că sunt vreun spion al locotenentului general al poliţiei. doar dacă nu o doreşte monseniorul. care avea un accent din Picardia. ca şi acum năvoadele de la Saint-Cloud erau poate în imaginaţia poporului. N-am putut aduce decât asta. sfinte . Îşi spunea: — Iubiţelul meu este un normand isteţ. spunea: „Erau trei. după ce i-au luat punga. fiindcă recunoşteau perfect vesta lui Lagardère. Gentilomul era rănit. care făcu câţiva paşi înapoi cu o mişcare de groază. Dacă nu mă exprim ca un om de condei. L-am văzut. Fă-ţi datoria şi bate-ţi joc de se va spune! Cobor de-a lungul Luvrului. Passepoil o înmuiase într-o găleată de pe la cârciuma „Veneţia”. l-au zvârlit de sus. adevărul e adevăr. Merg pe Ccurs-la-Seine. Cocardasse nici nu-şi dădu seama. Lăsaţi deoparte această familiaritate deplasată. Gonzague clătina din cap cu un aer aprobativ. trec între râu şi Tuileries până la poarta Conferinţei. născut în Brie şi bun creştin”. Nu era altceva decât vesta de satin alb purtată de Lagardère la balul regentului. — Ah! La dracu! gândi Cocardasse. când tocmai l-am văzut la două leghe depărtare de acel loc. iubiţelule! Dumnezeu vede tot! Cum să fie cadavrul în năvoadele de la Saint-Cloud. Schimbară semne. în sfârşit. Se auzi un murmur. vă rog. vom sfârşi să facem ceva din ticălosul ăsta de Passepoil. — Vă rog. Luase acest lucru fără nici un scop precis. pe pontonul de la Passy.

— Să vedem ce ai făcut. Doamne sfinte! Amândoi nu vor mai apăra pe nimeni.Ajunge. Mai ântîi vreau să spun că aceia care cred că primul venit poate reuşi într-o asemenea treabă sunt nişte smintiţi. vreau să pun o întrebare acestui om. zise el.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Passepoil plecă ochii. prinţe. Fire blândă şi bună. Nu-ţi fie teamă! Noi avem toate astea! Lăsându-mi prietenul în piaţa Inocenţilor. Ei! Auzi. Passepoil. Camaradul meu Passepoil a făcut ce a putut. pe strada Saint-Thomas? E întotdeauna plină de duelgii. — Mărturisesc. în afară de împrejurări favorabile şi cunoştinţe excepţionale. Am stat de vorbă din săbii. gândeşte-te puţin. cum am privilegiul să stau de vorbă cu domnia-voastră în acest moment. braţ puternic. de cealaltă parte a bisericii Saint-Germain Autxerrois. auz bun. Îl arăta pe Passepoil. porumbelule. curaj. suflet modest. Doamne sfinte! găseşte cu totul altceva decât zdrenţe în fundul apei. Oameni ca tine sunt rar de găsit şi sumt mândru că te am frate de arme. nici noaptea. Trebuie să ai înclinaţii naturale. Se şi recunoştea învins în străfundul inimii sale. Nu cereţi unui băiat cumsecade să vă spună mai mult decât ştie. perspicacitate. Adio Cocardasse!” Îl cunoşteam pe amândoi ca pe tata şi pe mama. — Sigur. aflat în picioare în faţa lui. te rog. am stat de vorbă cu cei doi ticăloşi. reluă Passepoil. — Mai întii. Dar nu pretind să te ridici la înălţimea mea. — Nu-ţi fie teamă! spuse Cocardasse-junior ridicând uşor din umeri. te aprob sus şi tare. nici ziua. acolo. „Adio viaţă! am zis. Înţelegi. mi-am vârât nasul peste tot. fără să atingi nivelul meu. Nenorociţii nu erau decât doi. Cocardasse. Apoi îşi reluă înfăţişarea gravă şi mândră. Cocardasse fanda de două ori. fără venin. cu toate calităţile sale strălucite! . cu inocenţa şi candoarea zugrăvite pe obraz. în groapa fostei mânăstiri. zise el cu neruşinare. — Când Cocardasse începe să caute. zise Gonzague întrerupându-l. deşi nobilul Cocardasse abia începuse să mintă. — I-ai scos din luptă! zise Gonzague care nu prea înţelegea. ca vărul Passepoil. — Nu ai nimic să-mi spui în privinţa celor doi bravi care au apărat-o pe tânăra în domino roz? întrebă prinţul. Toate privirile se întoarseră către Cocardasse. —. — Bine! Să procedăm cu metodă. aproape la fel de bun prin calităţile sale ca şi însăşi Cocardasse-junior. La dracu! Asta se numeşte instinct. Cocardasse îşi puse pumnul în şold. monseniore. Poţi face parte dintre cei mai înzestraţi. — Dragul meu. am văzut trupul. monseniorul îmi va îngădui să aduc un strălucit omagiul sincerităţii tale. iubiţelule. Sunt mulţumit de tine. reluă acesta din urmă adresându-se prietenului său. Unde pot fi găsiţi duelgiii?” Aşa că am întrebat din poartă în poartă. în al doilea rând. Am halit şi alţii mai grozavi! † Capitolul 5 — Invitaţia Passepoil îl privea pe nobilul său prieten cu o admiraţie îmbinată cu tandreţe. -„Veniţi aici. mi-am spus: „Ei. ar însemna să exagerez! — Ai făcut mai mult decât el? întrebă Gonzague cu un aer de neîncredere. că mi-am dedicat tot timpul celeilalte trebi. Cunoaşteţi crâşma „TeteNoire”.. — Eşti sigur? nu se putu împiedica să spună Gonzague.. având aerul că dă două bote una după alta. frumuşeilor!” I-am dus spre malul râpos. Către ora două ieşiră din crâşma doi ticăloşi. — E-adevărat? Vorbeşte! Vorbeşte! adăugară ceilalţi. privire rapidă. neînfricare.

. Cocardasse. dar tot ăia era. vei pieri de ruşine dacă te vei înapoia la ilustrul tău stăpân ca un porumbel. Un murmur prelung de bucurie se ridică printre curteni. Şi. de la Canebiere. chirurgul regelui. întrebat. — Şi l-ai văzut? — Cu amândoi ochii.. — Înţelegeţi. Gonzague se întorsese spre el. monseniore. reluă Cocardasse sigur de impresia produsă. am trecut Pont-Neuf şi am zis: „Fir-ar să fie! Ce bine stă statuia lui Henric al IV-lea pe locul unde este!” Am urcat spre mahalaua Saint-Jacques. devin mut ca o ştiucă! — Treci la fapte. nemernicule. Urmă o tăcere. şi tu? — Binişor. am dat o mică raită de-a lungul Senei. — Cum o duci cu sănătatea. Şi de unde vii. E bine să te şcoli de dimineaţă. — Lasă asta. Massabicu. — Adio. Massabicu îşi câştigă existenţa vânzându-le chirurgilor carne proaspătă. — Faptul este că l-am întâlnit pe micul Massabicu. „Du-te. — Îţi aminteşti de micul provensal ticălos. care fu înconjurat. Hei! Passepoil! — Cocardasse. Passepoil ar fi dorit să îngenuncheze pentru a-şi exprima admiraţia faţă de nobilul său prieten. „Adio. mutra. răspunse normandul. nu există meserie ridicolă. am dus marfă. iubiţelul meu. eu am continuat să urc până la Val-de-Grace. pitpalacele? — De la spitalul de colo. Şterge-o!” înainte de a-i căuta pe cei doi derbedei. puturosule? — Binişor. nu lipsesc nici soluţiile. — L-am găsit pe maestrul Jean Petit.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Oamenii lui Gonzague schimbară între ei priviri mirate. Nu aşteptau decât acest cuvânt. slavă Domnului! Drăguţ băiat. micuţule!” zisei. în timp ce Massabicu cobora.. Nu-ţi fie teamă! în original. . răspunde-mi sincer: unde se găsesc cadavrele? De-a lungul apei. — Ei. Cocardasse îşi sumeţi mândru uriaşa sa mustaţă în furculiţă. pentru a-i învăţa pe elevi. ticălosul se întorcea de la spital şi mai avea încă în spinare un sac mare. Îmi ziceam în sinea mea. — E mort! Mort de-a binelea! Însuşi Gonzague scoase un lung suspin de uşurare şi repetă: — E mort de-a binelea! Azvârli punga cu bani lui Cocardasse. Chiar şi lovitura de cuţit! reluă el ridicând din umăr cu un gest teribil de cinism. — Şi acolo ce ai găsit? întrerupse Gonzague. sigur. Pentru noi ceilalţi. a fost spânzurat? — Nu. răspunse el. zise Gonzague. fiindcă vedea îndoiala umbrând feţele. reluă el. ordonă prinţul. la dracu! Mi-am spus: „Cocardasse. statura. care diseca. dragul meu!” am zis. întretăiată de şuşoteli îndelungate. suflet de aur. şi de la una ajung la a doua. roşcovanul Massabicu. care cobora din mahala către strada Mathurins.. după ce m-am despărţit de Passepoil: „Cocardasse. Dar dacă abuzez de timpul monseniorului.. rănile pot fi recunoscute la fel ca şi chipurile! — E-adevărat. Fiecare asculta cu lăcomie... fără să fi împlinit micile instrucţiuni”. zise Gonzague. — Monseniorul îmi dădu-se două însărcinări. care buzunărea trecătorii la colţul catedralei Notre-Dame? — Da. Va bene! Când dai de fir. Doamne sfinte! — Lagardère? — Da. Scalpelul era înăuntrul lui. cadavrul vândut de haimanaua de Massabicu. Cocardasse făcu o pauză. Nimic pe malul Senei! Ei! Râul nu căra la vale decât paie! Caramba! Pierdusem ocazia. părul lui blond. Nu pe de-a întregul din vina mea. Tot plimbându-mă cu mâinile la spate. felicitat. soarele se şi ridicase deasupra palatului Chatelet..

Valetul ţinea ântr-o mâna o torţă şi în cealaltă o tavă de argint pe care se afla un plic. — Noutăţi despre mort? exclamă Navailles. Curtezanii se îndepărtară. ce spuneţi de asta? spuse el adresându-se celor doi viteji. — Pentru monsenior. Peyrolles vru să vorbească. că omul e supus greşelilor. Dealtfel. Cocardasse. strigă Oriol! Ţine. Cocardasse nu era un om prea instruit. avem ştiri proaspete. Gonzague o strângea. am recunoscut rana. . care avea pe buze un zâmbet amar. spuse valetul. transformat în ateu. S-ar fi putut spune de asemenea că lungul Cocardasse-junior îşi stăpânea cu greu râsul. În plicul care conţinuse scrisoarea. îl respinse. — Despre ce e vorba? Despre ce e vorba? strigau glasuri din toate părţile. care de-acum înainte era o sperietoare. viteazule. Abundenţa nu dăunează nimănui. Asta a durat doar o clipă. zise el. care nu era mult mai savant decât el. În pofida mândriei. Am raportat cu fidelitate adevărul. Citeşte tare. Totuşi. Îl luase Gonzague. în această împrejurare. Passepoil se apropie şi îşi aruncă la rândul lui privirea peste scrisoare. — Vino-ncoa! zise Gonzague spadasinului. — Semnătura? strigară zece glasuri în acelaşi timp. Era mănuşa pe care Lagardère o smulsese din mâna lui Gonzague în cabinetul regentului. — Citeşte. cu oarecare încetineală. dar s-ar fi putut spune că de plăcere. Eu zic că ticălosul de Massabicu poate certifica că l-a întâlnit în strada Saint-Jacques. murmură Peyrolles la urechea prinţului. — Nu-ţi fie teamă! Trebuie să vezi ca să crezi! răspunse gasconul care luă un aer consternat. — Dar scrisoarea asta cum e? — Nu-ţi fie teamă! exclamă Cocardasse. pentru a încheia o dată pentru totdeauna diferitele noastre socoteli. Gonzague continuă: — Domnilor. Voi fi la domnia-voastră la orele nouă seara. — Ajută-mă. — Ei bine. îmi lipseşte vocea. — Ce baliverne! exclamă candidul Passepoil. am vederea cam tulbure. Îi aruncă lui Cocardasse o privire pătrunzătoare.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Iată ce va da gust şampaniei. Începea să se întunece. tu.. replică încetişor Passepoil. da sau nu? Am văzut trupul. avu nevoie de ajutorul fratelui Passepoil. mi se face pielea de găină! Gonzague lovi din picior. se găsea un obiect. Se făcu linişte adâncă. Obrazul i se împurpura. veţi afla îndată. Fiecare repetă numele lui. Un valet cobora treptele peronului. — Ascultaţi. Eh! Asta numesc eu miracol! — Citeşte. însă ştia să citească. Să fie chemat! Maestrul Jean Petit este oare chirurgul regelui.. Şi. haina asta este o mărturie de nerespins. Fiecare vru să dea un dar eroului Cocardasse. — Dar scrisoarea asta? spuse Gonzague ale cărui sprincene se încruntară. pe când Cocardasse silabisea. Cocardasse se apropie imediat — Ştii să citeşti? îl întrebă prinţul. — Ce spune defunctul? întrebă Oriol. Reluă scrisoarea din mâinile lui Cocardasse. Nimeni n-ar fi putut şti despre ce era vorba. Gonzague luă scrisoarea şi o deschise. acesta luă cu amândouă mâinile. dragul meu. netrebnicule! Când avu făclia în apropiere. Passepoil. — Zic. Văzură cum i se schimbă culoarea din obraji. — E multă vreme de când caraghioşii ăştia vă înşală. Coatele lor se întâlniră. Se înţeleseră. Curtenii lui Gonzague se agitau şi şuşoteau. spadasinule! Se adunară în cerc. Cocardasse încheie: Cavaler Henri de Lagardère. citi cu glas tare şi limpede: Domnule prinţ. Cocardasse se ridică şi zise servitorului: — Luminează. ia asta. mă invit la supeul domnieivoastre din această seară. Fratelui Passepoil i se făcu pielea de găină.

— Dacă monseniorul îmi permite un sfat. Cocardasse reluă: — Monseniore. orice s-ar întâmpla! întrerupse Gonzague.. care sunteţi ilustru. acuzatorul nostru. un bărbat adevărat. — Veţi şti să le folosiţi dacă se iveşte prilejul? întrebă prinţul. domnilor. — Şi noi! murmură Cocardasse făcând cu ochiul lui Passepoil. — Bravo! Bravo! repetară ceilalţi în silă. — Tăceţi! exclamă Peyrolles înspăimântat. şopti Cocardasse-junior lui Passepoil. Priviţi-ne şi priviţi-l şi pe domnul de Peyrolles. — Purtaţi cu toţii sabie. Accentul său provensal-gascon dădea nu ştiu ce savoare acestor cuvinte alese. — Fă ca mine. În ultimele douăzeci şi patru de ore. Aceşti domni se bizuie pe noi. . — Atunci. reluă prinţul cu glasul uşor schimbat. Gironnc. Noce. spunea grasul perceptor Oriol. — Linişte! Accept provocarea ce mi se aruncă! — Bravo! spuse Navailles fără forţă. — Vom lua supeul. Gonzague căzuse dus pe gânduri.. zise Peyrolles. cum ne bizuim noi pe ei. — Monseniore. Cu excepţia bancherilor. domnia-voastră. Rostind aceste cuvinte. Stăpânindu-şi febra care făcea să-i bată inima. Era tipul perfect al poltronilor cutezători care lovesc şi tremură. Privind înspre prietenii săi. Gonzague spuse fără să se emoţioneze: — Aceşti domni au ghicit totul.. zise Peyrolles. Nu de azi. Cocardasse zise încetişor: — E un bărbat. Montaubert şi alţii. insistă Peyrolles.. — Dacă acest om vine singur. monseniore. cel puţin cu uşile închise! — Ba cu uşile deschise! Cu uşile larg deschise! — Într-un ceas bun! mai zise Navailles. Nefericitul Peyrolles părea făcut înadins să servească drept punct de comparaţie. Există între noi o toleranţă reciprocă. Nu-i aşa. există în această afacere ceva de neînţeles. Choisy. voi veni acolo! îi vreau sclavi. Nu e cu putinţă ca o singură zi să întunece strălucirea unei vieţi întregi! Priviţi-ne! Dumnezeu a pus pe fiecare obraz semnul credinţei sau al trădării. dragul meu? — E Lagardère! — Domnilor. Erau de faţă spade viguroase: Navailles însuşi. solemn drapaţi în mantii fudule. el era întotdeauna acelaşi om plin de modestie şi de candoare.. şi se proţăpiră în faţa lui Gonzague. pulberăria va sări în aer... În ce-l priveşte pe fratele Passepoil. sau de nu.. care ridică fruntea. protestară în acelaşi timp Cocardasse şi Passepoil. îşi spuse el. Începu Navailles fără să se sinchisească de a-şi ascunde aversiunea. puteţi judeca de sus. fiindcă ne cunoaştem foarte bine. unde am fost împreună. asta e o treabă Pentru Gauthier Gendry şi acoliţii săi! Gonzague îşi privea confidenţii cu sprâncenele încruntate şi cu buzele tremurătoare. — Monseniore. de ieri îi cunoaşteţi pe devotaţii voştri slujitori. Amintiţi-vă de şanţurile din Caylus. care ucid şi mor de frică. domnia-voastră care sunteţi puternic. Omul ăsta e un vrăjitor. acum e momentul! Înaintară amândoi. Cocardasse-junior era superb.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Asta depăşeşte orice margine. le vor afla. zise Gonzague. — Ah! Monseniore. Dacă nu cunosc unele amănunte. — E un diavol! exclamă Navailles. în locul supeului proiectat. — Jur pe viaţa mea. paloarea sa cronică se preschimbase în cocleală. Fără îndoială că suntem trădaţi de oamenii ăştia. treizeci de ani de comportare mai mult decât onorabilă militează în favoarea a doi viteji pe care aparenţele par să-i acuze.

— Vă e frică? îi întrebă Gonzague. iată ce vă propun: în scrisoare se spune că domnul de Lagardère va veni să vă sfideze la noapte în casa domniei-voastre. ceea ce mi se pare de necrezut. iubiţelule? — Cu bucurie! răspunse normandul. spuse Cocardasse cu demnitate. Chaverny. Exista oare vreunul dintre ticăloşii de faţă care să nu aibă vreun păcat pe conştiinţă? Câţiva dintre ei avuseseră nevoie de Gonzague să iasă din unele încurcături de încălcare a legilor. şi în glasul lui era acel tremur care vine din inimă. Şi. monseniore! — Dacă nu vă e frică.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Domnul de Gonzague apăsă asupra ultimelor cuvinte. ca toţi oamenii de merit. Una din două: sau cavalerul de Lagardère a reînviat. — Fapt este că nu sunt prea veseli. sunteţi palizi şi tăcuţi ca nişte fantome. E supărător! Normandul adăugă cu mâna pe inimă: — Nu merităm să fim trataţi astfel. ridicându-se ca o pereche de înţelepţi. nu încape nici o îndoială că ceilalţi l-ar fi urmat. domnilor. Şi. nu era dintre aceia căruia li se putea astupa gura. reluă Cocardasse. — Nu. — Ei bine. oh nu. În plus. Ce vreţi mai mult? — Ce vrem. Plecaţi. — Aş vrea doar să-i spun monseniorului. cum nimeni nu răspunse. şi încă pentru multă vreme. dimpotrivă. Nu-i aşa. Navailles. Asta am avut de zis! — Mi-era teamă să adaug un singur cuvânt. — Dacă. — Monseniorul nu ne-a înţeles. cerem retractarea ofensei! Monseniorul nu va refuza să ne permită să-i devotăm întreaga noastră existenţă. Contemplă cu dispreţ jalnica înfăţişare a complicilor săi. Acesta plecă imediat. pentru a ajunge la asta. Ghoisy şi ceilalţi gentilomi ţineau ochii plecaţi. — Ceea ce vrem este o justificare limpezitoare. — Veţi fi plătiţi.) Ce vrem? Dovada deplină a nevinovăţiei noastre. reluă prinţul. exclamă: . Ne veţi urma la pavilion. murmură Cocardasse. Dar. că vechi slujitori ca noi nu trebuie să fie condamnaţi cu uşurinţă. Nu-ţi fie teamă! îmi dau seama că nu ştiţi cu cine aveţi de-a face. în ciuda defectelor sale. Dar nimeni nu protestă. Gonzague îşi făcuse planul să se descotorosească de micul marchiz la noapte. nu ştiţi! zise Passepoil cu lacrimi în ochi. rosti Gonzague cu un aer distrat. consimţim să murim. care vrea să facă rău unor oameni cinstiţi ca noi doi. comportamentul lor din noaptea trecută îi făcea complici. Oriol simţea că leşină. monseniore? (Cocardasse era cel ce vorbea. — Nu veţi fi pedepsiţi. Gonzague trebui să mulţumească soartei care-l îndepărtase pe micul marchiz de Chaverny. Ne declarăm prizonieri. care izbucni pe dată în lacrimi. Passepoil şi cu mine avem nenumăraţi duşmani. Dacă am minţit şi domnul de Lagardère vine. Cei doi bravi se repeziră spre mâinile prinţului şi le sărutară cu efuziune. Passepoil. Noi pretindem că domnul de Lagardère e mort. domnul de Lagardère nu vine. — Sentinţa lui Dumnezeu! rostiră amândoi deodată. în acest moment. Dacă unul dintre ei ar fi protestat. Iată părerea mea pe care o supun monseniorului cu sinceritatea-mi obişnuită. Nici nu se clintiră. atenţia lui Gonzague nu era îndreptată spre ei. zise Gonzague nerăbdător. — Am dat ordin să vină Chaverny! zise el întorcându-se către Peyrolles. — Fie! spuse Gonzague. Gentilomii tresăriră şi Navailles spuse: — Luaţi seama. ce se întâmpla cu voi? Dumnezeu să mă ierte. spuse fratele Passepoil. Deznodământul va hotărî. atât de elocvent mi-a redat gândul nobilul meu prieten. înseamnă că nu vă dà ghes inima să mă urmaţi. sau această scrisoare este un fals fabricat de vreun ticălos.

spuse Gonzague.. Am făcut între noi un pact. afectând o voioşie exagerată. (N. Vreau că petrecerea mea să fie deplină. de Torquato Tasso. dar. vere? se corectă el. — M-am prins.. de cealaltă parte a bisericii. — Cu atât mai bine! Suntem aproape de ţintă. păru că se trezeşte. — Le ador pe amândouă. În grădinile sale vrăjite. — Hei. Paloarea îi dispăru. Am sărit pur şi simplu peste zid pentru a face o plimbare în grădina Armidei20. care făcea parte din sufletele osândite la muncile iadului. răspunse normandul.. prietenii mei! Amintiţi-vă ce vă spuneam ieri. vă înşelaţi. Nimeni nu va lipsi. zise micul Oriol care era pătruns de frig în măduva oaselor.T. — Va fi. — Vreau că petrecerea să fie veselă! adăugă el. Vom râde cu lacrimi. cocoşatul. Cocoşatul se afla în spatele uşii şi îşi stăpânea cu amândouă mâinile bătăile inimii. sunt două Armide. Cine nu este astăzi cu mine este împotriva mea. în marea sală a palatului meu. — Va fi. — Nebunie! Nebun de nevindecat! strigă Gonzague aproape vesel. Acest singur cuvânt îl izbise ca o rază de lumină. vom râde cu lacrimi! repetau ceilalţi făcând pe vitejii. — Peşin? — Peşin.. Se mirau cu toţii să-l vadă pe prinţ atât de calm după asemenea escapadă insolentă. Dar ce se întâmpla. bineînţeles! Va fi! — Mă şi simt mai bine dispus. Gândiţi-vă bine la ce v-arn spus şi la ce vă voi mai spune. Cocardasse şi Passepoil îl zăriră amândoi în aceeaşi clipă.) 20 . — Nici un cuvânt despre ce s-a întâmplat. — Caseta are ochi frumoşi! Cu cine? Privirea lui făcu turul cercului. Armida e dublă. trebuie. Se mai fac căsătorii? Şi cine se însoară? — O dotă de cincizeci de mii de galbeni. dar le lipseşte Reinaldo. Ah! Vere! Vă trebuie două odalisce deodată? Gonzague păli.. Dacă vreunul lipseşte în această noapte la apel. una dintre eroinele poemului „Ierusalimul eliberat. monseniore. supunere pasivă! Eu sunt capul şi voi sunteţi braţul. zise Taranne. îmi cunoaşteţi taina. Dacă mă credeţi biruit. zise Montaubert. Vino odată! Te aşteptăm! La auzul acestui nume. Indiscreţia nu-i prea mare. apoi dispăru. la fel ca ducii şi pairii. La ferestruică. — Am sosit! spuse Chaverny care intră. Capul i se ivi la ferestruică şi privi. care stătea de multă vreme nemişcat în fundul cuştii sale. — Nici un dar! Nu vreau. Făgăduiala din ultimele cuvinte ale lui Gonzague îi reînsufleţea pe şovăitori.. chipul cocoşatului se lumină. Ieri aţi fi putut să vă despărţiţi de mine: astăzi nu. Începând de ieri m-am înălţat cu jumătate. Chiar în acest moment Peyrolles îl aduse pe Chaverny. lăsând loc zâmbetului. tu! Atenţie! zise gasconul. replică Gonzague. Sunteţi bogaţi fără să ştiţi. — Şi îţi plac? întrebă el râzând. — Ei aş! Într-adevăr! zise Chaverny. — Vom râde cu lacrimi. — De foarte aproape. — Doamne! reluă Chaverny. Partea voastră s-a dublat. — Nimeni nu se gândeşte să rupă pactul.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Luaţi seama singuri. De ce ai pus să fiu chemat? — Fiindcă deseară vei lua parte la o nuntă. ea îl ţine pe Reinaldo departe de armatele cruciaţilor. — Eh! exclamă Navailles. Armida. domnilor. — De unde vii? întrebă Navailles. — Chaverny! Chaverny! strigară cu toţii.

zise Gonzague întinzându-i acţiunile semnate. Împărţea felicitările cu mirele. — Şi ce te interesează numele lui? — N-aş şti să răspund. monseniore. Cum aş putea să vă explic de exemplu convingerea ce o am:fără mine domnul de Lagardère nu-şi va îndeplini promisiunea înfumurată? — Aşadar ai auzit? — Cuşca mea e foarte aproape. zise el înclinându-se pentru a mulţumi. Îl veţi vedea pe cocoşat la masă. V-am mai servit o dată. sunt prea mulţi. monseniore. adăugă: — Vei veni la nuntă. răspunse micul marchiz. Cocoşatul înainta încet şi veni să-şi prezinte spatele lui Gonzague. În ea găseai un pic de fantezie. Chaverny. — Monseniore. — Iată o mulţime de chipuri de miri. mai ţii la capriciul tău? — Mai mult ca niciodată. Rânduiala faţadelor o lega de unul din cele patru . întruchiparea rânjetului. pe strada Folie-Mericcurt. un pic de stil chinez.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Ghiceşte. Cocardasse şi Passepoil priveau scena cu gura căscată. monseniore. — Fiindcă ştiu numele mirelui. — Serveşte-mă de două ori şi nu îţi vei mai dori nimic tot restul vieţii. zis Iona. Te invit. amice. Ceilalţi îl felicitau râzând. Sunt lucruri care nu se pot explica. Tot trebuie odată să te cuminţeşti. — Accepţi? întrebă Gonzague înainte de a semna andosa-mentul. voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru a mă arăta demn de această înaltă favoare. Cocoşatul deschise încetişor uşa cuştii şi rămase în picioare. răspunse Gonzague care scoase din buzunarul vestei un teanc de acţiuni. Şi. — Asta depinde de domnia-voastră. Veţi vedea! Veţi vedea! † Capitolul 6 — Salonul şi budoarul La Paris mai exista încă sub Louis-Philippe. după ce îi dăduse până muiată în cerneală şi planşeta. Chaverny şovăi o clipă. în prag. — Şi zestrea? întrebă Chaverny. — Ţine. — Iat-o. Nu ghicesc. ne-am şi întrecut în vorbe. Nu mai avea capul dus pe gânduri. întorcându-se înspre cocoşat. un pic de stil grec. Gonzague semnă. dar nu cât mine. o mostră din delicată şi preţioasa arhitectură din primii ani ai Regenţei. Toată lumea izbucni în râs. cu privirea lacomă şi pătrunzătoare: era Esop al II-lea. Trece drept un om de petrecere. replică Gonzague care râdea în continuare. murmurând: — Lupul în stâna! La dracu! Au dreptate: vom râde în hohote! Toţi curtezanii îl înconjuraseră pe cocoşat. — Pe legea mea! Da. Semnând. Ei! Ei! Fără să uit respectul pe care-l datorez monseniorului. replică Chaverny. Au spirit. — De ce mai mult ca niciodată? mai întrebă Gonzague. spuse cocoşatului: — Ei bine. Toată lumea aplaudă în timp ce Cocardasse schimba o privire rapidă cu Passepoil. Obrazul lui îşi schimbase expresia. Ah! Ba da! Poate eu? — Întocmai! spuse Gonzague. E pregătită. vă promit că voi fi spiritual. În ce-i priveşte pe aceşti domni.

ale cărui şase laturi formau temelia foişorului. era ceva îndrăzneţ. După opinia diletanţilor din acea vreme. care a pictat mai ales compoziţii. 21 Albani (Francesco). pentru căsuţa suplimentară pe care o avea în cătunul Miromesnil. Celelalte două uşi. Doi tineri.) 23 Van Loi sau Vanloo. comunicând cu cele două terase şi lăsând să intre. Jean-Baptiste. Care Vanloo. se ridică într-un foişor cu şase muchii. din care Parisul de pe vremea Regenţei oferea mai mult trei sau patru exemple. care ar fi avut o formă trapezoidală fără enclavele care o struneau. Domnul prinţ de Gonzague. cochet. aşa cum erau. cu ciubucuri turceşti sau siameze. formau un parter interior.T. şi să taie în acest parter. pictor italian născut la Bolonia (1578—1660). Această formă era un rafinament subtil. Avea un mic peristil alb. aerul şi lumina zilei. pictor. plafonul şi frizele erau pictate de Vanloo-cel-Bătrân şi de fiul său. ieşind pe neaşteptate din proporţiile pătrate ale clădirii. fratele precedentului.T. o încăpere centrală cu şase pereţi. Resturile. dar era graţios. ai cărei principali reprezentanţi sunt: Jean-Baptiste. (N. socot că au inventat stilul acesta de cofetărie. tatăl. Charles-Andre zis Cari. dar ansamblul ţinea de chioşc. Ultimul. deşi delicioase. familie de pictori francezi. Posesorii anumitor vile delicioase. născut la Aix-en-Provence (1684—1745). născut la Bolonia (1504— 1570). a fost mai ales un strălucit portretist. Erau nişte bomboniere în toată accepţia cuvântului. mai bogat el singur decât şase foarte mari seniori la un loc. nu-l mai pot avea. Numai că aurul risipit din belşug dădea excentricităţilor deatunci un aspect pe care vilele noastre ieftine. apreciate de cumpărătorii cu bun gust. În salonul căsuţei lui Gonzague. La Fidèle Berger se mai fabrică încă o mulţime de asemenea cutii de carton. (N.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu stiluri elenice. Cele patru budoare erau împodobite cu copii după Albani21 şi Primatiocion22. sau modificate prin adăugirea unor cabinete. fratele mai mic al lui Jean-Baptiste. dintre care unul nu împlinise cincisprezece ani. dominat de un acoperiş în formă de pălărie chinezească. Exteriorul acestor colivii pentru păsări frumoase putea fi blamat de aceia cu gust sever. din pricina farmecului şi dăruirii voluptuoase din cele două compoziţii ale sale „Pânza lui Vulcan” şi „Naşterea Venerei”. Greşesc: pălăria chinezească şi foişorul datează din vremea copilăriei lui Ludovic al XV-lea. Avea un mare salon hexagonal. cei doi pereţi principali deschizându-se spre terase. care erau în acelaşi timp şi ferestre. îl vom ruga pe cititor să-şi închipuie un prim etaj care ar fi un parter. Venera pudrată din secolul al XVIII-lea ar fi ales-o pentru a-şi ridica altarele. pictaseră panourile. şi Jacques Boucher. Căsuţa lui Gonzague avea înfăţişarea unui chioşc deghizat în templu. flancat de două nici galerii albe. Pentru a fi mai bine înţeleşi. a pictat într-un stil graţios altare şi compoziţii mitologice. Patru uşi se deschideau spre patru încăperi sau budoare. nu se dăduse înapoi să aducă sacrificii acestei mode fastuoase. Cât priveşte interiorul.T) . fără să se preocupe de rest. nimeni nu ignoră sumele extravagante pe care un mare senior putea să le îngroape cu plăcere în mica sa casă. ale căror coloane corintice susţineau un prim etaj ascuns în spatele unei terase. elev al bătrânului maestru Lemoine.) 22 Primaticcio (Francesco). şi liniile perspectivei fugeau cu totul altfel decât la Partenon. iar în al doilea etaj. dădeau spre terasele deschise şi încărcate cu flori. cum i se zicea) trecea drept o minune. (N. majoritatea de formă hexagonală. Ducele d'Antin desenase el însuşi gingaşa cruce a Sfîntului-Andrei. elegant. deveni pe dată celebru. care ţinea pe atunci sceptrul picturii franceze. A executat picturi monumental-decorative în castelele de la Fontainebleau şi Chambord. escortată de patru budoare pătrate aşezate ca aripile unei mori de vânt. încredinţate penelului lui Louis Vanloo23. îndată ce voiai. născut la Nişa (1705—1765). Căsuţa lui (sau folie. sculptor şi arhitect italian. Ne e teamă că ne exprimăm greşit. răspândite azi în jurul Parisului.

faţă de care domnul de Gonzague arăta bunăvoinţă. în afară de bunul şi micul Oriol. Oppenort (Gilles-Marie). cu excepţia domnişoarei Nivelle. apoi. Mai întâi era domnişoara Fieury. Salonul era plin de lumini şi de flori.T. În afară de scaunul care-l aştepta. Doamnele erau foarte vesele. bineînţeles. tot de marmură. Era straniu. domnişoara de Nivelle. părea să nu fi băut decât apă. de marmură albă. duşmane ale constrângerii şi prejudecăţilor. uneori dezolate. Cocoşatul. Chaverny voi să ştie unde se află logodnica lui. preocupat. O dansatoare tristă este un produs pernicios pe care e bine să-l laşi la o parte. nu se plângea. Chaverny. care rămânea sclavul credincios al domnişoarei Nivelle. Încă de la primul fel. Gonzague era absent. nebune şi gata să râdă. beat mort. sub voalul roz că peştele în tigaie. Nu se ştia exact dacă prinţul de Gonzague o forţase pe dona Cruz să vină. este că nu au niciodată dreptul să plângă.) 24 . totul era minunat. Erau şi doamne. Şi-acum o aşeza la masă cu o duzină de canalii. Convivii erau potlogarii noştri. sau dacă fermecătoarea nebună îl forţase pe prinţ să-i acorde un loc. Baronul de Batz. chiar când le venea să plângă.ist francez. cel al donei Cruz. Supeul promis începuse. era citată drept cea mai de seamă operă a lui Oppenort24. Al doilea scaun gol nu fusese încă ocupat. Choisy. domnişoarele Desbois. după spusele unora. Unii oameni gândesc că cea mai lugubră tortură a acestor existenţe dezolante şi. Mai întii. Sigur era că fusese strălucitoare şi că toată lumea o adora. (N. zis Iona. îngropat într-un fotoliu imens. printre care micul marchiz de Chaverny se distingea printr-o stare de beţie prematură. deşi înpiedicase discuţia să atingă acel diapazon înalt la care se ajungea. ursuz. Cele două terase.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Era un ansamblu princiar în toată accepţia cuvântului. Toate erau frumoase. îndrăzneţe.. tinere. haine vătuite. Gonzague clătinase din cap în semn de negaţie. Montaubert. soi de burete care absoarbe madrigale şi vorbe de spirit pentru a le înapoia în prostii. I se răspunse: „Răbdare!” Ce folos putea avea Gonzague să trateze astfel o tânără pe care voia s-o prezinte la Curte sub numele de domnişoara de Nevers? Era taina lui. Băuseră conştiincios. Fleury răguşea strigând să vină violoniştii. Masă strălucea sub lustră şi dezordinea tacâmurilor dovedea că festinul începuse de multă vreme. Era cu totul ascuns sub mormanul de haine şi Dumnezeu ştie dacă nu riscă să se sufoce. într-o orgie de pe vremea Regenţei. îngrămădise mantii. născut la Paris (1672—1742). Dona Cruz vrăjise toată lumea din jurul mesei. vesele. aveau sculpturi antice -nici nu se putea altfel -şi scara. Era în jur de ora opt seara. doamnele acestea în mare parte erau de la Operă.. fată bună. Fusese chemat la Palais-Royal. Cidalise şi Dubois cântau refrene fără perdea. Gonzague avea obiceiul să nu facă nimic la întâmplare. Până acum o ascunsese pe această dona Cruz cu tot atâta grijă ca şi cum ar fi fost tutorele ei spaniol. În rest. bineînţeles. tăcut şi ţeapăn. Abia ajunseseră la al doilea fel şi îşi şi pierduse aproape complet minţile. fiica fluviului Mississippi. care părăsise masa odată cu plecarea lui Gonzague. pelerine de femeie pe trupul nefericitului cocoşat. Al treilea aparţinea cocoşatului Esop al IIlea. Dorbigny şi cinci sau şase alte demoazele. mai erau încă trei scaune goale. În momentul când intrăm noi. Navailles. La ce putea să se gândească acest pupitru ambulant? Jos cu cocoşatul! Era pentru ultima dată că lua parte la asemenea petrecere! O întrebare pe care şi-o puseseră de mai multe ori înainte de a se îmbăta era de ce însăşi dona Cruz asista. Gonzague spunea ceea ce dorea să spună şi nimic altceva. îngrijorat. Taranne şi Albret se ţineau mai bine şi erau atenţi la prostiile pe care le puteau spune. Cocoşatul nunşi ţinuse promisiunea: fusese taciturn. şi. Asta-i calitatea slujbei: nu-ţi iei un avocat să nu pledeze. abuzând de victoria lui. pe care Chaverny tocmai îl învinsese într-o luptă dreaptă cu pahare de şampanie. dolofana Cidalise. Chaverny întrebase dacă dona Cruz era logodnica lui. care se zbat. arhitect şi ornamen. care devenea melancolică la beţie.

Am nevoie de prezenţa sa pentru a vă explica poziţia mea. — În numele cerului.. draga mea. Faţă de asemenea pretenţii jignitoare.) 25 .. — Amorezat de cine? întrerupse Navailles Doar nu-ţi cunoşti logodnica. — Nu vorbesc atât de tare ca Chaverny. — Trebuie. La urma urmei nu există tigroaică mai geloasă ca Nivelle. 5).. Privirea lui înceţoşată făcu înconjurul sălii. exclamă el. — Ce oroare! strigă într-un singur glas partea feminină a adunării.. zise el. zise domnişoara Nivelle. vino aici. Sau Baltazar. fiindcă nu vreţi să mă lăsaţi să vorbesc. pe care nimeni nu le credea. spuneţi-mi unde-i dona Cruz? O vreau pe dona Cruz! — Dona Cruz! Dona Cruz! repetară din toate părţile. Nu-i voi mai povesti ştrengăriile mele. Oriol! se auzi din apropiere. — Iată eroarea! O să vă explic poziţia mea. — Linişte.. vinul era excelent. îşi povestea izbânzile amoroase. În sfârşit. — Atunci. Tuvius şi ucis în 539 î. mi-era teamă că Nivelle să nu ne vadă împreună. E o chestie de prudenţă.e. râdeau. techel peres. Chaverny are dreptate. — Câte ţi-a dat? o întrebă Cidalise pe Fleury. — Trei. — Albastre? — Două albastre şi una albă. — Nu mai văd divinitatea din Olimpul nostru. îi povestea Oriol lui Choisy. care vrea să fie iubit pentru el însuşi. (N.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Oriol. — Oriol. — Prostule! murmură Nivelle care se delecta cu un pahar de şampanie. nu! Ba da! mormăi corul. îl înec. rotund ca o ghiulea. care a năvălit în ţară. mâncarea delicioasă: nimeni nuşi mai amintea de ameninţările ce pluteau asupra acestui ospăţ al lui Belşaţar25. zise domnişoara Desbois. îl denunţ pe micul Mailly. Începu Chaverny. Grasul perceptor nu se lăsă rugat. Toată lumea se îndepărtă de el şi alergă la uşa pe unde ieşise dona Cruz. strigă Chaverny. — O micuţă blondă încântătoare. Fiu al regelui Nabonida... reluă Chaverny. de Cirus. zise cu răceală Peyrolles. — Nu. — Dacă ticălosul Esop se trezeşte. Din zece femei galante. (Daniel. Nivelle e geloasă. strigau şi cântau. Imposibil să scap de ea! Înţelegi. imediat. regent al Babilonului. avem nevoie de dona Cruz! — Aţi putea mai bine spune domnişoara de Nevers. cel puţin cinci au această manieră de a se distra. iar pe peretele palatului o mână nevăzută scrisese: Mene.n. Fie că era de bun-gust sau nu. — Îl vei mai revedea? — Niciodată! Nu mai are nici una! — Doamnelor. Mă urma ca un căţeluş. Doar domnul Peyrolles îşi păstra mutra de măscărici. Ceilalţi beau.T. Cincizeci de mii de scuzi nu-s un fleac! Dacă n-aş fi fost amorezat. — Poziţia mea!. ele ar fi repetat cu plăcere vorbele baronului de Barbanchois: „Unde o să ajungem? Unde o să ajungem?” Chaverny reveni şi se aşeză. nici o explicaţie! exclamă Cidalise. răspunse grasul perceptor. care se clătina în fotoliu. — Oare nimeni nu are bunăvoinţa să-i astupe gura domnului Oriol? întrebă domnişoara Nivelle cu un ton trist şi plictisit. care dormea.. veselia generală nu-l cucerea. Ar fi vrut doar că această familiaritate să nu scape nimănui. în timp ce Belşaţar era în toiul unui ospăţ. Un lung hohot de râs îi acoperi glasul şi fiecare repetă: — Domnişoara de Nevers! E drept! Domnişoara de Nevers! Se ridicară cu mare larmă.

răspunse dona Cruz. se întrerupse ea. E logodit. — Ce veşti? întrebă Aurore cu voce stinsă. — Are şi casa vicontelui de Villedieu. — Domnul de Gonzague a fost chemat la palat.. Fără dona Cruz ar fi fost moartă de disperare şi de teamă. Azi. dacă nu te-aş şti îngrijorată. Tânărul marchiz e logodit cu tine. Chaverny îl luă de guler şi îi strigă: — Dacă nu taci. — L-am văzut! exclamă Fleury. au spus oamenii aceia: „E mort . în al doilea rând. spuse dona Cruz. — Se vorbeşte despre el? — Cred şi eu! A făcut un lucru adorabil. — A fost odată. un asediu! Domnilor. bufniţă. ameninţă Chaverny. spirituali. ieri. sunt sigură că nu e mort — Pe ce se bizuie siguranţa ta? întrebă cu ardoare Aurore. pe când ieşea din Casa aurului. Nu ai motive de teamă.. Începu imediat docilul Oriol. Şi. Mai ales unul pe care-l cheamă Chaverny. Budoarul comunica cu parterul printr-o scară ascunsă. nici de diavol! Dar n-am voie să mă ocup prea mult de el. Ce mă interesează? — Cu siguranţă că te interesează. Mi-e somn. — Nebunii. — Nu ştiu. căscând să-şi rupă fălcile. m-aş fi distrat din toată inima. aş fi fost obligată să-mi vând diamantele. Dona Cruz mai venise de două ori să o vadă de la începutul supeului. — Ghiceşte cu cine. Dona Cruz coborâse la parter. s-a urcat în spate! — Dona Cruz! Dona Cruz! se auzea de peste tot. Se împlineau cincisprezece ore de când Aurore se afla în această casă. ca şi cum ar fi vrut să-şi amintească ceva. te asediem! — Da. — Azi ai jucat? o întrebă Cidalise pe Debois. care a fugit. Toţi gentilomii sunt veseli. ne vom sluji de tine ca de un berbec pentru a sfărâma uşa! Dona Cruz nu se afla în budoar.” — Cât despre asta. lacheul meu. şi spune-mi o poveste. care s-a spânzurat. Plecând... Se tăvălesc de râs. nu se teme nici de Dumnezeu. absolut nimic. Acolo. mica mea Flor? murmură Airore.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Aşază-te lângă mine. caleaşca îl aştepta în stradă: în virtutea obişnuinţei. stărui dona Cruz. îi porunci Nivelle. — Nu ştiu nimic. Aurore îşi ridică încet capul palid şi zâmbi trist. — Lafleur? Cum aşa? — De ieri Lafleur e milionar şi mă protejează începând de azi-dimineaţă. — Dacă nu vii. pe legea mea! — A cumpărat trăsurile marchizului de Bellegarde. — Duşmana lui? Aceea pe care am văzut-o azi-noapte la palais-Royal? . închisese uşa cu cheia. da. unde îşi avea dormitorul. domnilor! spunea Peyrolles. sărmana mea surioară. care tremura toată şi avea ochii obosiţi de plâns. Aurore îşi trecu dosul palmei peste frunte. nu se întâmpla nimic deosebit. — Chaverny! repetă ea. fermecători. — Pe două lucruri: în primul rând. şedea Aurore.Lagardère e mort. surioară. femeia aceea pe care au vrut să mi-o dea drept mamă. în timp ce continua plângând: — Când ne-au atacat. Frumosul cap al Aurorei se înclină pe piept. fiindcă tot se mai tem de el cei de sus. — Ce fac în salon? Zgomotul ajunge până aici.. şampania curge. Strălucitor. tristă. — Ah! exclamă Aurore pe un ton distrat. Sus. — Nu-mi aduci vreo veste de la el. — Nu glumesc.. — Nu-mi mai vorbi! Fără Lafleur. Arată foarte bine. pe canapea. copleşită. Chaverny bătu la uşa budoarului unde se bănuia că se retrăsese fermecătoarea spaniolă. — Foarte tânăr.

. Valeţii şi slujnicele ştiu că te iubesc. Aproape e un mesaj pe care ţi-l aduc. Aurore o reţinu de rochie. e datoria şi dreptul meu. totul mă înspăimântă. înverşunarea ei nu a scăzut.. Valeţii.. răspunse dona Cruz. Oare lui Dumnezeu nu-i e milă de mine? Dona Cruz o trase la pieptul ei şi îi spuse blând: — Oare nu Dumnezeu m-a aşezat lângă tine? Nu sunt decât o femeie. — Ce ţi-a spus? întrebă Aurore. Se întrerupse şi păru că reflectează. călăuzeşte-mă! zise Aurore. dar sânt puternică şi nu mi-e teamă de moarte. În cursul convorbirii a strecurat aceste cuvinte: „Dacă se arată ascultătoare. încercam să-ţi spun că vor să te căsătorească cu tânărul marchiz de Chaverny. — Ce idee? întrebă dona Cruz. mica mea surioară. slujnicele.. Zgomotul se făcu mai puternic la etajul de deasupra. — Adineauri. ţi-am vorbit despre cocoşat? . Când m-am dus azi-dimineaţă să mă plâng domnului de Gonzague de tratamentul bizar la care am fost supusă în casa ta. Gonzague a intrat în vorbă cu mine. duşmana lui. Spunea unui senior cu părul alb. — Cred că de Lagardère voia să vorbească. zise ea răzgândindu-se pe neaşteptate.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Da. Apoi. nu-mi va scăpa. Pe tine însă te iubesc din ce în ce mai mult. Se aşeză pe canapea lângă prietena ei şi continuă: — Domnul de Gonzague mi-a spus acest lucru desigur că să ţi-l repet. va salva de o primejdie de moarte tot ce are mai scump pe lume”. Nu ştiu. răspunse fosta gitană. — Mă părăseşti atât de repede? zise ea. Domnul de Gonzague a fost bun cu mine. zise ea. Sunt nebună. murmură ea. — Dar căsătoria? Aş prefera de o mie de ori moartea. Cum îţi spuneam. Am impresia că Gonzague are nevoie de mine. Am recunoscut-o după descriere. care ieşea de la ea: Asta mă priveşte. Dar. — Îmi rămâne să-ţi mai spun un lucru. dar nu mai am încredere în domnul de Gonzague. adăugă: — Draga mea fetiţă. — Un fel de ceaţă îmi acoperă gândurile. simţind cum Aurore tremura în braţele ei. mica mea Aurore. cât de palidă eşti! — Când sunt singură aici. — Dar cu ce drept să mă căsătorească? — Nu ştiu. — Lagardère! exclamă Aurore. mi-e teamă. reluă cu şovăială dona Cruz. Începea să se audă vocea tumultoasă a celor care o chemau pe dona Cruz. — Trebuie să mă duc. — Nimic. chiar dacă va trebui să o fac cu mâna mea! — Oh! făcu Aurore. când m-ai întrerupt pentru a-mi vorbi de frumosul tău cavaler Henri de Lagardère. Ei cred că influenţa mea asupra lui Gonzague e mare. am văzut-o pe această femeie şi am auzit-o. Aurore îşi ascunse capul în mâini. — Sfătuieşte-mă. — E totdeauna vreme să mori. nimic nu-i pierdut! exclamă dona Cruz. Aurore îi înapoie îmbrăţişarea. murmură Aurore. dar se pare că nu se sinchisesc să ştie dacă au sau nu acest drept. Trebuie să câştigăm timp. — Nu-i auzi? Mă cheamă. Am ochii deschişi. Aurore. Şi când se va împlini al douăzeci şi patrulea ceas. va fi arestat. vei avea pe cineva lângă tine să te apere. al doilea motiv este că femeia aceea continuă să-l urmărească. Dacă te atacă. Dona Cruz se ridică şi luă paharul de şampanie pe care-l pusese pe masă. Nu poate fi decât aceeaşi femeie! O recunosc după ura ei şi încă o dată îmi revine ideea că. — Sunt clipe când cred şi eu asta. — N-ai de ce să te temi. din stradă Pierre-Lescot. Făcând o mişcare pentru a se retrage. — Dacă cu adevărat are nevoie de mine.

beau. înjură ca muşchetarii. ci pentru ca nimeni din salon să nu-i poată vedea însoţitoarea. gitana o apucă de braţ şi o duse spre scara secretă. Chaverny şi alţi doi-trei îl întrebaseră ce-i mai face urechea. Sunt parizience. aşa cum le-am visat în Madridul nostru! Doamnele de la Curte. râd. Care cocoşat? — Acela care m-a făcut să ies de aici aseară pe nişte drumuri necunoscute de mine. Cele două tinere nu mai erau despărţite de petrecere decât de grosimea unei uşi. Fără să-i lase timp de gândire. — Şi. răspunse simplu Aurore. E fermecător! — Eşti sigură că sunt doamne de la Curte? Dona Cruz era aproape ofensată. mai mult moartă decât vie. bineânţeles fără să fiu văzută. — Marchizele sunt geloase.. — Aş putea jura! M-am apropiat de el pentru a-i spune că. Dar toana de curiozitate a Aurorei trecuse. Mi-am adus aminte de ceea ce mi-ai spus despre acest personaj straniu. Era nevoie de cu totul altceva pentru a o înspăimânta! Stinse luminările care luminau budoarul. De cealaltă parte a uşii. Printre pahare ciocnite şi hohote de râs. dona Cruz ridică din umeri şi spuse: — Nu cunoşti Curtea. răspunse Aurore. nu pentru ea. Cu un aer priceput. aici. — Aş vrea să le văd. zise Aurore roşind. Era acaparat în întregime de femeile acelea care-şi băteau joc de el.. Dealtfel era neputincios să oprească tumultul. Aş vrea să-l văd. singurul admis în vizuina frumosului tău Lagardère.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Nu. — Uitaţi-vă pentru cine vă daţi atâta osteneală! adăugă Desbois.? — E cel mai bizar cocoşat care a abuzat vreodată de dreptul la capricii. sunt femei sus? întrebă Aurore. — Cred şi eu! răspunse dona Cruz. dacă e cazul. — Dona Cruz! Dona Cruz! O vrem pe dona Cruz! se auzeau glasuri din salon. S-a făcut că nu mă recunoaşte. se poate bizui pe mine. îşi vedea autoritatea complet contestată. reprezentant oarecum acreditat al stăpânului casei. cânta. Nebunatica şi curajoasă dona Cruz râdea.. — Şi n-ai vrea totuşi să-l vezi pe frumosul marchiz de Chaverny? întrebă dona Cruz cu un pic de ironie. — Ba da. gândi cu glas tare dona Cruz. aşa încât până la urmă a căzut sub masă. — Priveşte! zise ea arătând spre gaura cheii. — Ce fel de femei? — Doamne maxi. Acela care mă condusese până la uşa casei tale e aici! — La supeu? — La supeu. E cu neputinţă să scoţi o vorbă de la el. care-l făceau să bea peste măsură. — Trebuie să fie acelaşi! spuse Aurore. douăzeci de glasuri strigau: — Să asediem budoarul! La atac! La atac! † Capitolul 7 — Un loc gol Domnul de Peyrolles.. — Aşadar. replică gitana de bună credinţă. . — Ne veţi mai lăsa multă vreme singure din cauza acestei demoazele? întrebă Cidalise. Aurore avea ochiul lipit de gaura cheii. — Astea-s marchize?! zise ea cu îndoială. Aurore regreta amarnic că îşi părăsise ascunzătoarea.

împins din mână în mină. Se ridicaseră aproape cu toţii. Peyrolles.. — Micul marchiz e fermecător. — Jos cu Chaverny! Un gaj! Să-l atârnăm pe Chaverny lingă Peyrolles! — De ce vreau să vă explic poziţia mea? reluă micul marchiz cu o tenacitate imperturbabilă de om beat. — Care e? întrebă Aurore apropiindu-se de uşă. o serenadă! — Cu paharele. Fiecare luă poza unui Horaţiu în scena jurământului. Dona Cruz se prăpădea de râs. — Cine cânta? — Chaverny! Chaverny! Chaverny cânta! Şi micul marchiz.. Aurore. Oriol se prăpădea de admiraţie. — Jurăm! Jurăm! — Atunci. lăsaţi-mă mai întâi să vă explic poziţia mea. — Mă vor! murmură ea. fu azvârlit în uşă. Era un vacarm asurzitor. Nivelle dormea. — Ei! făcu dona Cruz. Zgâlţâiră uşa. E fermecător. fu apucat de Navailles şi Gironne şi atârnat provizoriu într-un cuier. — Oh! Oh! Oh! exclamă ea izbucnind în râs. exclamă Navailles.. Urmă o furtună de huiduieli. care privea acum pe gaura cheii. Cidalise avea în mână o maşină portativă de încălzit bucate. încercând să facă o observaţie timidă. Dar bărbaţii din salon se supărau. Aurore se trase iute deoparte. murmură dona Cruz.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Gitana zâmbi cu naivitate şi orgoliu. — Suntem gata! Suntem gata! murmură corul. strigă Chaverny. înainte de toate doresc să vă explic poziţia mea. Dona Cruz făcu acelaşi lucru. deşi la prima vedere ar putea să pară. Chaverny ceru să se facă linişte. Aceasta picotea din nou. supralicita Oriol privind spre iubita sa Nivelle. un cleşte! — De ce nu un tun? întrebă domnişoara Nivelle trezindu-se pe jumătate. zise el. se străduia să-l recunoască pe bărbatul curtenitor de pe Căile Real din Madrid. Ce mutră face bietul Peyrolles! — Uşa rezistă. Fiecare ţinea în mână instrumentul său de acompaniament. — Dar nu-l mai văd pe cocoşat. — Sunteţi gata? strigă în acest timp Chaverny. — O rangă. Tăcură.. — Dacă nu vrei să cânţi. Vorbeau . reluă Noce. — Am ceva mai bun. Fiindcă morala. chiar şi femeile. zise gitana în loc să răspundă. Dona Cruz puse ochiul la gaura cheii. Urmară proteste violente. cu un gest de om beat. replică de astă dată dona Cruz. Dezordinea era atât de mare în salon încât nu izbuti.. adăugă Noce. — Am auzit glasuri. — Domnişoarelor şi domnilor. — Poziţia mea e simplă. — Nici un discurs! Cânta sau taci. Aurore îl recunoscu în acest moment şi se dădu repede la o parte.. — Care e? repetă ea. zise Navailles. — Jos cu morala! — Fiindcă împrejurările. declamă versuri dintr-o tragedie. Desbois şi Fleury arătau ca trei femei dezmăţate. înainte chiar de a fi început cântecul. — Dacă ai să cânţi. Fiindcă-i puţin ameţit? Asta-i modă la curte. — Cel mai beat dintre toţi. — Jos cu împrejurările! Cidalise. te vom lăsa să-ţi explici poziţia — Juraţi? întrebă Chaverny cu seriozitate. cuţitele. sticlele şi farfuriile. în care bătea Desbois.

iubesc femeia în general. după mine. Nimic nu lipseşte. compuse de un tânăr. Tare e drăguţ. Chaverny! strigă Nivelle. micul marchiz! A spus că femeia e un vis nepreţuit la Paris.. — Nu mai spune! protestă grasul perceptor.. spunea dona Cruz bietei Aurore pe care o ţinea îmbrăţişată. Secolul al XVIII-lea avea şi glume agreabile. mi-e frig până în fundul sufletului.. femeia E nepreţuitul vis La Paris! — Cine-mi dă să beau? zise Nivelle tresărind brusc. — Cum găseşti versurile. La asemenea ireverenţios rebut. poziţia mea e foarte clară. Ideea că vor să mă dea pe mâinile unui asemenea om. acompaniindu-se cu sobrietate pe o farfurie: Ca o doamnă să aibă doi soţi E un blam. În fond. Un bărbat bigam E-un infam! Căci azi. Dar. Când văd un bărbat păstrând un ban de aur pe fundul pungii. — Nu va dura mult. peste fereastră. Peyrolles tresări atât de deznădăjduit. . Căci azi. Atenţie la refren! zise Chaverny. dar preţul nu e încă destul de ridicat. aşa că nu o pot detesta. — Vino să mă săruţi. — Oriol cunoaşte cursul zilei! — Refrenul! Refrenul! Dar. deci e o căsătorie din sentiment. — Ba e-adevărat! strigau alţii în gura mare.. Chaverny! El continuă: La banca Bunului regent. femeia e nepreţuitul vis La Paris! — Nu-i prea rău! Nu-i prea rău! strigă galeria. încât se desprinse singur din cuier şi căzu pe burtă. mă enervez! Cu obrazul ascuns în mâini. Aurore spunea cu glas schimbat.. Un bărbat bigam E un infam. continuă micul marchiz. Dar nimeni nu-l asculta. — Mi-e frig. — Domnilor! Domnilor! În numele domnului prinţ de Gonzague. după mine. zise el.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu să-l spânzure pe Chaverny de picioare. douăzeci de glasuri începură să urle: — Cântă! Cântă! Cântă! Chaverny luă o farfurie şi un cuţit din mâinile lui Taranne. — Nu-i adevărat! strigau unii. — Sunt nespus de idioate! — Bravo! Bravo! — Dar n-ai nici un motiv să te temi. spuse el ridicându-se. — Nişte versuri uşoare. — Domnul Law posedă toate bogăţiile lumii în pivniţele sale f — Fără politică! — Ba da! — Ba nu! — Trăiască Chaverny! — Jos cu Chaverny! — Legaţi-l! — Împăiaţi-l! Şi demoazelele spărgeau cu fanatism farfuriile şi paharele. — Al doilea cuplet! Curaj. Doar banul prisoseşte. Izbucnind ca un tunet. — El urcă pentru noi preţul acţiunilor. Nu-mi cunosc nevasta. Începură să cânte. — Cântă! Cântă! Cântă! — Sunt simple cuplete.. bombăni Nivelle închizând ochii. Bărbaţii sunt ca nişte ferme date în arendă. minunate? o întrebă Oriol.

dona Cruz spuse: — Surioară. fără îndoială! adăugă Cidalise. răspunse Peyrolles. fiindcă asta te consolează. care goli dintr-o singură înghiţitură paharul. domnilor. Dona Cruz o sprijinea de braţe. — Era o vreme când găseam totdeauna ceva sub farfurii când veneam aici. Ajungând la uşa budoarului. — Regenţa se veştejeşte! Dacă fiecare dintre noi ar fi primit la desert două-trei albastre. spuse Oriol. care intră. mai bine m-aş mărita eu cu Chaverny. Acesta era adevăratul Paris la care visase. Desbois şi Fleury îi aruncară o privire dispreţuitoare.. — Ai face asta pentru mine? strigă Aurore într-un elan de naivă gratitudine. Las pe mine! îl fac blând ca un mieluşel. Se credeau în stare să împiedice tot Parisul să doarmă. Se porniră aplauze lungi şi zgomotoase. — Pentru orchestră. — Vom dansa într-adevăr? exclamă gitana. Nu găseşti că totuşi e foarte drăguţ? — Vino. Un pic de veselie! Vi se pare că faceţi zgomot? — Ne străduim. — Vino! zise ea în timp ce Chaverny. nici măcar îndărătul acestei uşi! — Oare e-adevărat!? exclamară umiliţi haimanalele. femeia E nepreţuitul vis La Paris! În acest timp. Mititică îşi bate joc de noi! Dona Cruz alese acest moment pentru a deschide uşa. Decât să te las în bucluc. cerea cu lacrimi în ochi să fie lăsat să-şi explice poziţia. Nimeni nu vă aude. trebuie să dăm asaltul. — Sunteţi nişte bieţi zurbagii.. omul acesta era aliatul ei secret. că-mi voi putea explica poziţia? — Niciodată! Chaverny abuzează de răbdarea noastră! Afară. să câştigăm timp. să fie obligată!. dar fiica fluviului Mississippi îl ţinu de mânecă. Chaverny spunea cu un ton indignat: — Mi-aţi promis. În clipa când voi putea scăpa. zise Navailles. Oriol voi să repete aceste cuvinte care i se păreau frumoase. Cu Chaverny ţi-ai petrece viaţa râzând. Dar nu găsi pe nimeni să întrebe de el. domnilor? zise ea întinzând paharul gol. Haide. murmură ea. credeţi că domnul de Gonzague ar fi sărăcit? . linişte. — Binevoieşte să taci! Încercă s-o şteargă. regenţa e în decădere! — Regenţa îmbătrâneşte! accentuă Cidalise. dona Cruz îl căuta din priviri pe cocoşat. dar nu împărtăşea deloc repulsiile prietenei. — Delicioasă! Adorabilă! murmură el. în pofida atitudinii neprietenoase. Urcă din nou scară cu pas sprinten. Monseniorul dă ordine. Ridică farfuria şi adăugă: — Nimic! Nici măcar un grăunte de mei! Ah! Frumoaselor. mă înapoiez la tine. se opri să asculte. pe când Nivelle fredona: Căci azi. roagă-te. — Doamne! Da. — Ce-i asta. Gitana era cel mai bun suflet din lume. dar Nivelle se trezi şi îl pişcă până la sânge. cu inima uşoară. ridicând paharul deasupra capului. ridicând deasupra capului paharul de şampanie. reluă dona Cruz. spuse: — Unde e monseniorul? — Trăsura lui s-a înapoiat. du-mă! Vreau să-mi petrec restul nopţii în rugăciuni. Instinctul ei îi spunea că. da sau nu. fă-te că te supui. Apăru în prag. — Te pedepsesc! zise ea. profitând de o clipă de. O albastră! Oriol îşi scoase portofelul şi îi întinse o acţiune nou-nouţă. surâzătoare şi veselă. zise Nivelle pe un ton sentenţios. — Aşa-i. Chaverny o contemplă cu admiraţie pe dona Cruz.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Aş! zise dona Cruz. roşie în obraji de plăcere. Coborând scara. Ascultă-mă. Pentru a şti dacă Gonzague îl luase cu el pe cocoşat. Chaverny! — Hotărît lucru. Se clătina.

nutresc de multă vreme un gând. şi adaug că nu mi-a plăcut decât o singură clipă în toată viaţa lui. candoarea donei Cruz era la fel de neverosimilă. — Încântătoare. într-adevăr. atunci când era agăţat în cuier! Arăta bine! Involuntar. Îl somez pe domnul de Peyrolles să oprească vociferările voastre indecente. spuse gitana. zise Chaverny înainte de a bea. — Iată mai multe scaune goale. Dealtfel. — Mulţumesc. se întrerupse el luând mâinile donei Cruz. — Domnilor.. domnul de Gonzague vi le va înapoia. Doamnele luară acţiunile şi declarară că mititica era detestabilă. Toată lumea izbucni în râs. — Haide.. Vă însuraţi în seara asta cu o femeie încântătoare. tânără. unde îşi avea zestrea. . — O cunosc pe dinafară.. — Nu vouă.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Ce sunt albastrele? întrebă dona Cruz.. — E prea de tot! Prea de tot! spuse Oriol. Nu sunteţi demni să mă înţelegeţi! — Şi totuşi e foarte simplu. cu lacrimi în ochi: — Ah! Arăta bine! Dar pentru a reveni la poziţia mea. — Dacă îmi permiteţi. spuse râzând gitana. — Luaţi seama! Marchizul ne va explica poziţia sa. haide. — Încetează. repetă dona Cruz. spirituală. — Luaţi poştalionul. şi închipuiţi-vă că una din aceste demoazele n-ar şti ce înseamnă Creditul imobiliar. întrerupse domnişoara Nivelle. Se află aici vreunul destul de îndrăzneţ să-şi bată joc de mine? Doar pe dona Cruz o accept. zise ea. — Încântătoare? întrebă corul. Poziţia dumneavoastră e aceea a unui om ameţit de băutură. iată desertul dumneavoastră. şi răpiţi-o pe soţia dumneavoastră. Eu n-aş fi făcut-o mai bine. continuă dona Cruz adresându-se tot lui Chaverny. Dacă ai fi dumneata. avu un sentiment de milă şi adăugă. continuă dona Cruz. nu glumesc. Luă o duzină de acţiuni şi le puse în mâna gitanei. nu se aşezase nimeni de la începutul supeului. împrăştiind acţiunile în faţa domnişoarei Nivelle şi a celorlalţi. Apoi. dona Cruz mi-a lămurit poziţia. Ei bine. Este cu neputinţă. dar acesta? Arătă un fotoliu aşezat chiar în faţa scaunului lui Gonzague şi pe care. de Gonzague. copilă adorabilă! Dona Cruz îi umpluse paharul până la vârf. replică Chaverny. Comparaţia nu poate ofensa decât lampioanele. adăugă cu o graţie fermecătoare: — Doamnelor. Toţi crezură că grasul Oriol se va sufoca. — Hai. celălalt cocoşatului. — Să auzim! Să auzim gândul lui Chaverny. marchize! Acesta întinse paharul şi scoase un suspin adânc. Cum s-ar putea descrie uluirea generală? închipuiţi-vă în zilele noastre un supeu cu dansatoare şi cheflii. domnule marchiz. Se ridică şi luă o poziţie de orator. zise Chaverny. — La dracu! strigă marchizul spărgându-şi paharul pe masă. Amândouă au fost ocupate. — Ah! răspunse micul marchiz. Acesta aparţine vărului meu. Chaverny îşi scotoci deodată buzunarul. — E o ironie? zise Nivelle. În sănătatea domnului marchiz de Chaverny! Paharul dmitale. bună şi care n-are habar de acţiunile albastre. Nu-mi doresc ca auditoriu decât pe fermecătoarea dona Cruz. Poziţia mea e romantică. monseniorul nu trebuie să ne găsească adormite. bea. Sunteţi aici ca o stea a cerului rătăcită printre lampioane! Doamnele protestară cu vehemenţă. nici nu stau de vorbă cu voi.

Convivii se aşezară din nou. Gonzague se apropie de masă şi îi luă paharul pe care se pregătea să-l ducă la buze. vere. Ideea mea e corectă şi decurge din poziţia mea. În clipa când o salvă de bravo urma să întâmpine această laborioasă concluzie. cu părul revărsat peste obraz. Vreau că scaunul să fie ocupat. dacă nu aştepţi pe cineva. dar care plutea în aer. Chaverny îl privea cu ochi mari. căci. Pe mai toate chipurile paloarea luase locul culorilor frumoase ale începutului beţiei. — Ce vrea să însemne asta? murmură Nivelle. apăru în uşa galeriei şi zise: — Aşa încât. zise Chaverny căzut în fundul fotoliului. — Cred că orchestra nu va veni. vreau ca pe el să se aşeze mireasa.. să laşi un loc gol. Toţi erau munciţi de un gând tăinuit. stea divină! Da. Chaverny! Întreaga asistenţă aplauda. Poate că nu sunt beat! — Bea şi taci! îi şopti la ureche dona Cruz. . zic eu. Peyrolles încerca să se strecoare spre stăpânul său. — Un cuvânt. absurd. Chaverny! — E absurd. — Să laşi un loc gol. termină el agăţându-se de faţa de masă. continuă Chaverny.. Micul marchiz făcea eforturi extraordinare să-şi continue ideea. — Nu mai spune! protestă Chaverny. Gonzague îi sărută mâna şi o urmă într-un colţ ferit. — E drept! E drept! strigară toţi de pretutindeni. pe care îl dăduseră la o parte când începuse petrecerea. dar nu vreau să tac.. dar nimic nu era în stare să-l abată de la ideea lui. cineva este aşteptat! † Capitolul 8 — O piersică şi un buchet Chipul prinţului de Gonzague păru fiecăruia sever şi chiar îngrijorat. Cer să vină mireasa. — Ce dracu! bombăni el ţinându-se de masă. dar dona Cruz i-o luă înainte. Chaverny izbi cu pumnul în masă şi continuă să strige şi mai tare: — Zic că e absurd. Puseră paharele pe masă şi zâmbetul dispăru.. monseniore..Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Iată ce mă bate gândul. — Bravo. vă rog. Gonzague. te aşteptam. adăugă Cidalise. — Vreau să beau. — Vere. spre a-ţi vorbi puţin despre poziţia mea. — Ascultaţi-l! Ascultaţi-l! E frumos că zeul elocvenţei! Nivelle fu aceea care se trezi să spună aceste cuvinte. ascultaţi-mă bine. — Nu mai bea! zise el pe un ton rece. Înfăţişarea îngrijorată a lui Gonzague îl readucea la suprafaţă.. — Nu poate fi vorba de un faliment. Dumnezeu mi-e martor că vreau să beau. insinua Desbois.. Gonzague e prea bogat. miraţi. Ideea lui Chaverny e chibzuită! Mireasa! Mireasa! Dona Cruz vru să-l prindă de braţ pe micul marchiz. — Minunat! Minunat! Bravo. Gonzague azvârli paharul pe fereastră şi replică: — Nu mai bea..

Fiecare încerca să-i citească pe obraz. Gonzague reluă: — Nu-ţi spun decât un cuvânt: aş fi vrut să-l salvez pe acela pe care îl iubeşte. I-ai spus dorinţa mea? — Despre căsătorie? Da. răspunse gitana. — De mine? repetă mirată gitana. pe care aceste doamne nu trebuie să le audă. — E un fapt. dacă aţi vrea să-mi explicaţi în ce fel îi foloseşte domnului de Lagardère această căsătorie. fără îndoială. — Lasă asta! zise Gonzague. — Acum am nevoie de tine. Făcuseră ce putuseră. doamnele doresc să vină orchestra. Reţinerile domniei-voastre mă înspăimântă. Voi să se îndepărteze. Grasul perceptor veni îndată la ordin şi fata fluviului Mississippi îi zise: — Când prinţul va isprăvi de vorbit cu mititică. Gândeşti oare că sunt stăpân pe evenimente? în orice caz. Domnii nu se amestecau în această conversaţie. înseamnă că n-am reuşit să facem o bună descriere. voi să se împotrivească Oriol. copilă dragă. — Sunt gata să vă slujesc. Rămâi. — Ai încredere în mine? îi zise cu un accent patern. te voi duce să-i spui că noi cerem să vină orchestra. îi voi repeta cuvintele domniei-voastre bietei Aurore. — Desigur. întrerupse Gonzague. dar are o silă nemărginită. . Şi a fost de ajuns ca Gonzague să încrunte din sprâncene pentru că veselia prefăcută să se spulbere. dar îngrijorarea nu încetase o singură clipă să existe îndărătul hohotelor de râs ale acestei veselii înşelătoare. — Monseniore. exclamă dona Cruz. pe măsură ce tăcerea dură. — Nu. Aici eşti stăpâna casei. sora mea! — Nu pot să-ţi refuz nimic. Gonzague sărută pentru a doua oară mâna donei Cruz. Dacă cititorul a putut crede că oamenii noştri se distrau din toată inima. Ce se va spune nu are nici o legătură cu prietena ta. — Oriol! strigă domnişoara Nivelle. monseniore. Lăsaţi-mă să-i vestesc această bucurie. Făcu semn domnişoarei Nivelle. — Şi eu le voi auzi? — Nu. bâigui Oriol. vreau! Prinţul nu terminase şi. toată lumea o gândea existau veşti rele. — Dar. monseniore. Orice s-ar întâmpla. daţi-mi permisiunea să mă înapoiez lingă Aurore. Vinul ridicase diapazonul glasurilor şi înroşise obrajii. nu acum. — Vă rog. monseniore. Cei mai mulţi şi aţintiseră privirea spre faţa de masă şi păreau că meditează. peste o oră îşi va recăpăta libertatea.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Se întâmpla lucruri atât de stranii! replică Nivelle. monseniore? exclamă dona Cruz fericită. fă-ţi datoria şi condu doamnele în salonul lui Marte. a cărei privire era rugătoare. — Taci! Te vei duce. impresia de jenă şi de tristeţe devenea mai evidentă. Dar e singura mea prietenă. Strângând mâinile donei Cruz. dar dona Cruz îl reţinu.. Ceea ce spusese Oriol adineauri. care se apropie de el. — Se întâmpla ceva! murmură Nivelle. Oriol murmură la urechea lui Peyrolles: — Oare vom primi veşti rele? Omul lui Gonzague îi întoarse spatele. — E-adevărat.. — Se vor rosti aici unele vorbe. — Dar. Gonzague îi mulţumi şi se înapoie la masă. care la un semn imperios făcut de Nivelle se pusese în mişcare. şi nu pot adăuga nimic la afirmaţia mea. Dispăruse veselia sinceră care domnise peste acest început de orgie. îţi promit că nu va exista nici o constrângere. care-l îndepărtă cu mâna. Dar Chaverny cânta nu ştiu ce fel de cântec deşănţat şi nu lua în seamă sumbra îngrijorare care cuprinse pe neaşteptate salonul.

în micul salon al lui Marte din faţa budoarului unde le-arn văzut mai înainte pe cele două prietene. — Ţie îţi revine obligaţia. tu ne-ai făcut să bem! Aşa era. Gonzague se aşeză pe un scaun în mijlocul unei tăceri adânci. în micul salon se afla un dar de nuntă pentru mireasă. e lugubru aici! Mă duc să le ţin de urât doamnelor. zise Montaubert. Ni-l daţi pe Oriol? — Nu. rotindu-şi privirea asupra adunării. monseniore? — Veţi fi rechemate neîntârziat.. Doamnele se ridicară toate deodată şi intrară. Într-adevăr. O tânără ne stinghereşte. vorbind cu sine însuşi: — Îmi amintesc că am văzut două fiinţe fermecătoare în grădină. se lăsase. Şi. zise Navailles. zise el cu gravitatea beţivilor. iată faptele. murmură. care şedea gânditoare în celălalt capăt al salonului. — Fiindcă împrejurările par a se agrava. Doreşte-ţi doar ca nimeni din cei de faţă să nu fie mai ameţit decât mine. Vere. În salon nu mai rămăseseră decât bărbaţi. Apoi. — Tânăra aceea.. Du-te! — Drăgălaşelor. — În sfârşit. dacă trebuie. — Fără îndoială. dona Cruz se apropie de ea. — Suntem hotărâţi să stăm alături de domnia-voastră. iat-o pe dona Cruz. pentru Gonzague. Se uită la pendulă şi reluă: — Mai avem doar o jumătate de oră să stăm de vorbă. Expresia sânge rece căpăta aici. care închise uşa în urma lor. se întrerupse el pe neaşteptate. care vrea să ne ducă să vedem toaleta miresei. cum nimeni nu scotea o vorbă. ne stinghereşte. — Am înţeles. ne vom lipsi de el. monseniore. Sunt preocupat de poziţia mea! Asta-i tot. zise el arătând-o pe dona Cruz. Îndată ce uşa fu închisă. Avea nevoie de capete înfierbântate şi de braţe sigure. — Ne goniţi. întrerupse Gonzague. Se poate spune că soarta voastră este a mea. Încearcă să o distrezi. marchize. avem dreptul să căutăm a face lumină.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — O vezi pe copila aceea. Gonzague făcu un semn din ochi lui Peyrolles. Gata cu nebuniile. zise Nivelle. Nu te scutim de această îndatorire. — Stai! porunci Gonzague. Dar le lipsea elanul. Cu excepţia lui Chaverny. Doamnele îl înconjurară. Dar liniştea îl trezi pe micul marchiz de Chaverny. sau e doar un vis? Pe legea mea! Nu mai ştiu nimic. dar domnişoara Nivelle alergă şi o trase de mâna înapoi. se auzi în toate părţile. întrebă: — Ne-am păstrat sângele rece. e vorba despre domnişoara de Nevers? trase concluzia Noce. Şi-acum. — Nu lua seama la mine. reluă Gonzague. De aceea. Vere. clar pe masă. — Domnilor. căci interesele noastre sunt acum înainte mai strâns legate decât vă închipuiţi. o semnificaţie cu totul relativă. toată lumea era pregătită! Gonzague îl privise pe micul marchiz dând din cap cu un aer nemulţumit. fără îndoială. vere. în momentul când Gonzague îi poruncise să rămână. Chaverny se schimbă la faţă. Acesta. Vorbesc pentru tine. înţelegeţi? Ne stinghereşte pe toţi. — Drace! strigă Chaverny. Bineînţeles. Tânăra răpită ieri de oamenii domniei-voastre este oare aceeaşi despre care se vorbea la domnul regent? — Aceea pe care domnul de Lagardère a promis să o conducă la Palais-Royal? adăugă Choisy. am luat măsuri pentru că legătura care ne uneşte să fie un adevărat lanţ. domnilor? — Da. Fu auzit repetând foarte încet şi cu un ton straniu: . precedate de gitană. În salonul mic e un dar de nuntă pentru mireasă. să ne arăţi toate frumuseţile astea. Oare trebuie să mă însor cu una din ele. şi fă în aşa fel încât să nu dea atenţie la ce se va întâmpla aici. îngeraşule. nici măcar pe Oriol.

dacă refuză. Să începem cu axioma situaţiei: existenţa acestei copile ne ruinează cu desăvârşire. murmură Chaverny. spuse Chaverny. — Sunt sigur. zise el. Cu sabia n-am scos-o niciodată la capăt. da. Începu Gonzague în loc să-i răspundă. domnilor. — Scump. Va fi scurtă. — Spuneai. — Vedeţi bine că mă înţelegeţi. Nici de data asta. Ne stinghereşte. Toate privirile se întoarseră către Peyrolles. Gonzague plecă ochii fără voie. Nu faceţi mutrele astea sceptice. risipesc cincizeci de mii de scuzi plus cheltuielile pentru călătoria ta de nuntă. Aşa este. conştiinţa mea va fi împăcată şi ea va fi liberă.. Numai Gonzague ţinea fruntea sus şi avea un zâmbet pe buze. Dacă aş pierde mâine moştenirea lui Nevers. care avea pe buze un surâs echivoc. zise Chaverny. toţi sunteţi trecuţi în catastifele prinţului de Gonzague. Trebuie deci să ştim dacă sunteţi toţi gata să-mi daţi această dovadă de devotament. Zâmbetul lui Gonzague deveni făţiş batjocoritor. — Da. Peyrolles se pricepe de minune la asemenea lucruri! Falimentul meu va aduce după sine piei rea voastră. şi mă veţi urma în nenorocire că nişte prieteni credincioşi. Am spus şi menţin. deci trebuie să fie îndepărtată din drumul nostru. — Noi?! protestară cu toţii. domnul de Peyrolles. — Dacă refuză. care se ridică. . doar dacă nu preferi să te înapoiezi singur după un timp. Rostind aceste cuvinte. fără nici o excepţie. poimâine trebuie să fugim. reluând maşinal paharul. Chaverny luă paharul. — Nu înţeleg. — Şi dacă refuză? întrebă micul marchiz. continuă prinţul. după cele petrecute ieri. la fel ca şi domniile voastre. pentru liniştea conştiinţei mele. Chaverny. — Ce vă interesează numele ei? zise el cu un gest de furie. domnilor. am să-i plac. liberă să plece de aici. să se ducă unde-i va plăcea. că mă înţelegeţi. Se făcu linişte. chiar voi. va fi liberă. — Nici nu vreau în alt fel. ca orice alt negustor. dar îl puse jos fără să fi băut. — Vei înţelege. — E nevoie deci de o explicaţie. Din timp în timp se auzeau hohotele de râs ale femeilor în salonul învecinat. — Fiindcă eşti beat. nu vreau să folosesc sabia. Prinţul de Gonzague s-a ţinut după modă: are catastife. domnilor. se va căsători cu tine de bunăvoie. voi toţi. bombăni Peyrolles.. — Este chiar domnişoara de Nevers? întrebă micul marchiz. Odată măritată. Gonzague continuă: — Am oroare de sânge. Dau o şansă acelei fete frumoase. — În afară de asta. întrerupse Chaverny. În consecinţă. Sunt pentru blândeţe. Am greşit oare bizuindu-mă pe inteligenţa voastră? Tânăra va fi liberă. reluă Gonzague.. Urmă o lungă tăcere. asta e. reluă Gonzague. Asta vă miră? Ochii lor uimiţi erau întrebători. Râsetele acestea erau dureroase. Nimeni nu răspunse. îţi duci soţia într-o provincie îndepărtată şi faci ca luna de miere să dureze etern. — Cu atât mai bine! în acest caz. replică cu asprime Gonzague. fiindcă navem vreme. Dacă mă acceptă. ducând paharul la gură. nici chiar ticălosul înveterat. — Nici o grijă.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Domnişoara de Nevers! Gonzague încruntă din sprâncene. Dar fără ameninţări! se întrerupse el.. Gonzague îşi umplu pentru prima dată paharul şi pe cel al vecinilor săi. Nu înţeleg. Ceilalţi păstrară o tăcere adâncă. — Dacă îi placi. — Nici eu. răspunse Gonzague. Nu e vorba de vechile voastre prostii. trăieşte. printre sticle goale şi flori veştejite. Sunteţi legaţi solid. nimeni nu răspunse. care nu se clinti. că nu are decât o şansă. Chaverny bea câte puţin şi cu un aer sumbru. plutea o nedefinită senzaţie lugubră. Sub lustrele strălucitoare care luminau picturile vesele ale plafonului şi ale pereţilor.

dar şi liber să rămână. Ascultaţi.. Studiaţi Italia. şi toată celebra veselă de aur a cardinalilor Allaria. bunele obiceiuri. la iubitul ei. Fiecare conviv puse grabnic pe masă fructul pe care-l ţinea în mână. Canozza era un stoic. Apoi se răzgândi: — Chaverny e prea beat să mă înţeleagă. în Italia se află de toate. tremurând.. ani frumoşi care nu se mai întorc. să se ducă unde-i place. — Studiază Italia. era vărul meu. Îl ascultară. la prietenul ei. unchii noştri veneraţi. parfumurile subtile. Aveau nevoie de băutură. Gonzague luă un buchet de flori naturale care împodobea masa. dar nu avea decât douăzeci şi şapte de ani şi promitea să trăiască un secol. Vă ia cu frig. despre nemurirea sufletului. continuă prinţul de Gonzague. — Şi rămâne. E din nou şi cazul nostru. Dacă ea acceptă. e dreptul ei. totul e în regulă. Eram moştenitorul unic şi direct al vărului meu Canozza. Piersică rămase pe genunchii micului marchiz. Spunând aceste cuvinte. când doreşti de pildă să îndepărtezi o tânără care îţi împiedică drumul. Era bogat. mai beţi un pahar. un loc încântător şi nişte bolte de viţă. Toţi convivii se dădură îndărăt. Lumea nu studiază îndeajuns Italia. o faci să accepte un buchet de flori. cum toate privirile erau întrebătoare. din pură galanterie. Foarte bine. Judecaţi şi voi! Vărul meu Annibal avea patru castele pe Tibru. reluă el pe un ton vioi. Pe când o conduci. la fel de liberă ca şi vărul meu Annibal. sorbind briza parfumată şi stând de vorbă. unde îi plăcea: la un bal. În viaţa mea n-am văzut o sănătate mai robustă ca a lui. prietenii mei? Vă rog. Parcă-l văd şi acum urcându-se în trăsură fără îndoială. două palate la Florenţa. Bău o înghiţitură de şampanie şi continuă: — Iată o snoavă din tinereţea mea. Chaverny se ridică.. vărul meu. Îşi goli paharul. vere! reluă Gonzague. poezia frumoasă. contele Annibal Canozza. Şi. douăzeci de ferme în Lombardia. domni lor. pe un splendid clar de lună. Fiecare comesean avea una. acasă la ea. — Studiaţi Italia.. l-am invitat pe vărul Canozza la vila mea din Spoleto. două la Roma. şi poate că e mai bine. Apoi zise cu un ton tăios şi rece: — Am uitat să menţionez acea împrejurare frivolă: înainte de a pleca. foarte bogat. nu-i aşa? Liber să se ducă. două la Milano. A plecat proaspăt şi bine dispus. desigur. în afară de vin şi de femei. ei! ce mai bolte de viţă! Am petrecut seară pe terasă. cred. bunele maniere. folosi această ultimă libertate: rămase. Chaverny strânse convulsiv paharul. . O însoţeşti cu respect. dar (în acelaşi timp liberă să rămână pe loc. domnilor. Dacă refuză. cum e şi în cazul nostru. la un supeu. cerând iertare pentru marea libertate. Pe când vorbea. să vă veniţi în fire. pe legea mea! şi care a făcut cu mine numeroase escapade. — Poate refuza cineva un buchet? continuă el aranjând florile. un chegiliu vesel. vărul meu. pronunţă cu răceală Gonzague care îl privea drept în ochi. Contele Annibal Canozza. Numai acolo oamenii ştiu să trăiască. repetă pentru a treia oară prinţul. Atunci te înclini până la pământ. din familia prinţilor Amalfi. era liber. toate astea ne sosesc din Italia. Chaverny făcu la fel. şi el. Un freamăt trecu printre comeseni. încheie: — Contele Canozza. împărţise cu mine o piersică. în Italia ca şi aici. arunca piersici celor din jur. Ea pleacă. — Şi rămase! repetă prinţul. Gonzague luă o piersică dintr-un coş cu fructe şi i-o azvârli. dragii mei prieteni. îi alegi un tânăr curtenitor care consimte să o ia în căsătorie şi să o ducă nu ştiu unde. Gonzague îşi umplu din nou paharul. Se împlinesc o sută de ani de când nu se mai folosesc de prostescul stilet: La ce e bună violenţa? în Italia. la o întâlnire de dragoste. — Şi rămâne? întrebă Chaverny printre dinţii strânşi. — Într-o seară.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — V-am spus adesea. Întinse buchetul. şi încercaţi să profitaţi.

Era prea puţin.. Ameninţarea cu ruina îşi atinsese ţinta. Gonzague puse buchetul la loc. — Străduţa. Apoi. când am primit scrisoarea. în faţa porţii grădinii. Ceilalţi nu făcură nici măcar atâta lucru. Gauthier. bâigui Navailles. Dar mi-a pus genunchiul pe grumaz. Dacă ar fi fost altfel. grădinile. să-l surprindă. — Lagardère! repetă Chaverny. scara. cred că sunt beat. zise el. socotiţi că precauţiunile luate sunt suficiente? Chaverny ridică din umeri şi începu să râdă. Există ceva mult mai grav. În vestibul avem servitorii noştri înarmaţi. Eşti beat. Ruşinea e ca morţii din vechile balade. Gonzague ştia că de acum înainte îi era permis să îndrăznească orice. Capul i se învârtea. vestibulul. Lavergne şi cinci oameni stau de santinelă în grădină. — Şezi. zise Gonzague cu o emfază involuntară. nu erai aici. ca şi noi. E onest! — Zău! exclamă Oriol liniştit de numărul formidabilei garnizoane. vere? zise Gonzague.. Uşa galeriei era larg deschisă tot din acea clipă. îndreptându-şi spinarea. Avea o armată. — Nici una. — Nu. Nu ne e teamă! — Socotiţi. Şi toate astea pentru un singur bărbat? — Acest bărbat se numeşte Lagardère. — Va accepta. vorbind pentru sine: — Îl urăsc! adăugă el. Arătă spre intrarea galeriei. Şi mai ales în secolele afaceriste. — Monseniorul a aflat veşti noi? întrebă Peyrolles. să pună mâna pe el viu sau mort? — Prea mult. .. Dar dacă ar fi vreunul printre voi. Sunt aici. Apoi. spuse Gonzague izbucnind în râs. că douăzeci de oameni sunt de ajuns să-l aştepte. † Capitolul 9 — Ora nouă seara Gonzague îşi plimbă privirea de stăpân asupra comesenilor. care pier repede. Toţi aceşti oameni îi erau complici. — Şi cei doi caraghioşi? întrebă Navailles. spre a fi cu conştiinţa împăcată. unde fuseseră stinse lustrele din clipa sosirii lui. — Am terminat cu acest subiect. — Douăzeci contra unu! murmură Navailles. Pe cine aştepţi? — Pe cineva care să ocupe acest loc. monseniore! Prea mult! strigară din toate părţile. Ea va accepta mâna lui Chaverny. — Îl scuz. — Cocardasse şi Passepoil? Nu le-am dat nici un post fix. şi i-a fost milă de mine. păzeşte intrarea dinspre străduţă. Aşteaptă. replică prinţul arătând fotoliul rămas gol de la începutul supeului. N-a sunat încă de ora nouă. — Pe cine aşteaptă ei şi pe cine aşteptăm noi? întrebă deodată Chaverny. Chaverny îşi trecu mâna pe fruntea plină de sudoare. toate sunt pline de valeţi înarmaţi! rosti Chaverny cu un gest de dispreţ. cu cinci oameni. nu-i aşa. zise: — Domnilor. suntem cu toţii de acord. Balenă şi alţi doi sunt afară. — Ieri. — Da. murmură el. Vorbele lui erau desigur un protest timid. nu-i în toate minţile. al cărui ochi stins avu o sclipire de înţelegere. prăbuşirea e rapidă şi adâncă. murmură el.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Florile astea sunt otrăvite? strigă el.. Se clătină. Gonzague se înclină spre a auzi mai bine şi clătină iarăşi din cap. reluă Gonzague. Mi-am luat doar măsuri de precauţie. Toate împrejurimile pavilionului sunt păzite.

Pendulă scoase acel suspin pe care îl fac roţile în clipa când urmează să bată ora. — Lăsaţi-l pe mâna mea! repeta Chaverny. Daţimi-l mie. Şi-acum vreţi să vă spun părerea mea personală? — Spuneţi. cu paharul umplut până la vârf. toţi gentilomii. Doar eu şi cu el. — Se apropie momentul. Cunosc omul. Vă sfătuiesc să nu vă bizuiţi pe săbiile voastre. Noce. cu spada în mână. încheie el. Dură un secol până să sune cele nouă bătăi. — Lasă uşa! Am zis că va rămâne larg deschisă. care avea vârful săbiei înfipt în parchet. Gonzague uitase de cocoşat. Asta vrea să spună: „Duşmanul a fost doborât. — E un semnal. împreună cu Oriol. Această convingere e atât de înrădăcinată în mine. spuneţi! Reîncepuseră să bea. Adesea numărul dă curaj. domnilor? întrebă Gonzague cu ochii la uşă. deodată. — Suntem pregătiţi! răspunseră toţi într-un singur glas. Acul se îndrepta spre ora nouă. — Sunteţi pregătiţi. adresându-se convivilor înarmaţi. — Părerea mea. cu urechea ciulită în timpul acestei lungi tăceri. dar de la bărbat la bărbat. Lângă Gonzague stăteau Choisy. De altfel. rămaseră încremeniţi. Toţi ţineau sabia în mână. îşi luă paharul de pe masă şi zise cu lăudăroşenie. Desigur. Dar atâta timp cât rămân deschise. foarte aproape de uşă. Ceea ce lipseşte nu e prudenţa. La a noua. răspunse prudentul om de încredere. — Taci.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Atunci. Dar la ora fixată. Lagardère a spus: „La ora nouă voi fi printre voi”. Toate privirile erau îndreptate cu lăcomie către galeria întunecoasă. Doar Chaverny nu se mişcă şi rămase tăcut. privind pendula cu coada ochiului. Navailles. La a opta. încât adineauri mi-am verificat tăişul spadei. — Drace! exclamă Chaverny. Peyrolles se aşeză în ultimul rând. îl întrerupse Gonzague cu asprime. zgomotul de afară încetă. — Pentru Lagardère mort! strigă Gonzague.. îl văzură pe Gonzague tresărind. adăugă el. domnilor. domnilor. capele şi mantiile îngrămădite peste cocoşat oscilară şi se ridicară. Apoi. Ştiu şi jur că la ora nouă ne vom găsi faţă în faţă cu Lagardère. Gironne.. monseniore. Taranne şi bancherul. Gonzague. — Cu paharul într-o mână şi cu sabia în cealaltă! repetă înăbuşit corul. Tocmai se număraseră. nici înainte. strigă Chaverny. continuă el. cu ochiul la pândă. Comesenii alergară să-şi ia săbiile lăsate ici şi colo pe mobile. — Pentru Lagardère mort! repetară comesenii sorbind paharul dintr-o înghiţitură. Săbiile coborâră. spuse el rar şi grav. care ticăia în cutia de lemn roz. Toate privirile o urmăriră pe-a lui şi cercetară cadranul splendidei pendule cu ghiulele. — Unde te duci? îl întrebă Gonzague pe Peyrolles. În mijlocul încăperii. chiar în clipa când suna prima bătaie de ora nouă: — În sănătatea domnului de Lagardère! Cu paharul într-o mână şi cu sabia în cealaltă! Ridică paharul. batanţii uşii se închiseră pe neaşteptate. îl vom vedea aşezându-se la această masă. Scoase spada din teacă şi îndoi lama de oţel suplă şi strălucitoare. Dacă cele două batante se închid. şi larg deschisă va rămâne. spuse Gonzague. Dar. această aşteptare îngrijorată şi solemnă dădea o mare idee despre omul care avea să vină. este că nu e nimic de făcut. — Aveam nevoie de această mărturie. Aşteptau. care se îndreaptă spre galerie. bucuraţi-vă. fiţi cu ochii în patru”. Va coborî pe horn? Va sări pe fereastră? Va ieşi din podea? Nu ştiu. în clipa când ducea paharul la gură. de afară se auzi zăngănit de săbii. nici după. Domnul prinţ de Gonzague se ridică. nici unul dintre voi nu-mi va reproşa că am fost lipsit de prudenţă? — Sunt martor. Chaverny era de cealaltă parte a mesei. Urmă un ura prelungit. nu-mi plac luptele între un pitic şi un uriaş decât la bâlci. Nu există armată care să-l poată împiedica pe Lagardère să vină la întâlnirea fixată. nu . — Să închid uşa aceea. Orologiul suna rar.

Acesta ţopăi pe picioare. Trezit din beţie. Ţi-l las în seamă. nemişcaţi ca două statui. Aveau un aer triumfător. măi zise Esop al II-lea. Iată-mă! Nu era Lagardère. Iată-mă. — Sst! făcu Choisy. Cred că dacă Lagardère ar fi venit. — Sunt unul de-ai voştri. în faţa uşii închise a galeriei. Cocardasse şi Passepoil ciocneau cu onorabilii domni. De unde vine ăsta? Insolent şi batjocoritor. Credeţi-mă! Mă pricep. . zise Gonzague. eu socot că vărul domniei-voastre nu a băut de ajuns. luă un pahar şi. — Ne-am prezentat să ne punem capetele la dispoziţia domniei-voastre. aş fi trecut de partea lui. — Loviţi! adăugă normandul. să ciocnească cu noi. — Retractarea ofensei! exclamă cu veselie Gonzague. Gonzague îl ţintui cu o privire bănuitoare. Trăiască cocoşatul! — Ei! Ei! Domnilor. Chaverny îi privea cu sila pe care o au oamenii când îl zăresc pe călău. care se afla lângă el. care auzise. Un hohot de râs rece şi strident se auzi de dedesubtul mantiilor. ar crede că aţi trecut printr-o mare spaimă. frumosule logodnic! exclamă cocoşatul. Se îndepărtă de masă când ceilalţi se apropiară. gentilomul ăsta pare să aibă aversiuni cu totul bizare. — Pe cuvântul meu! îi zise el lui Choisy. amestecându-se cu băutorii care ciocneau. — Bine. spre Cocardasse şi Passepoil. — Mulţumesc. — Dimpotrivă. care se întoarse cu oroare. spuse acesta cu simplitate. Cineva care n-ar cunoaşte ca mine vitejia domniilor voastre şi v-ar vedea atât de bucuroşi. sau dacă va ieşi din podea. Gonzague spusese: Nu ştiu dacă va sări pe fereastră. zise: — Pentru Lagardère! Fricosul o fi aflat că sunt aici şi de-aia nu va îndrăzni să vină! — Trăiască cocoşatul! strigă hohotind corul. Cocardasse îşi întindea în acest moment paharul către Chaverny. Passepoil vorbea despre vesta albă însângerată. Trimiteţi în cer încă două suflete. Apoi. Dar ce doresc aceşti doi bravi? Arăta. Daţi-le un pahar cu vin acestor viteji. cu paharul în mină. — Fir-ar să fie. monseniore. — Pentru nunta domniei-voastre. Gonzague începu să râdă şi murmură: — E prietenul meu. zise Esop al II-lea la urechea prinţului. Cocoşatul râdea şi clătina din cap asemenea unui om sigur pe el. Ceilalţi comeseni rămaseră muţi. dacă va cădea pe horn. La vederea mormanului care se mişca.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu ştia ce se mai întâmplase cu el la petrecere. zise cu ipocrizie gasconul. dar. va fi printre noi. Cocardasse povestea iarăşi istoria din amfiteatrul spitalului Val-de-Grace. răspunse Esop. Dar este evident că se vorbeşte aici despre un om asasinat! — Hei? zise cocoşatul simulând o mirare profundă. Cocoşatul. ai băut prea mult. îl arătă cu degetul pe Chaverny lui Gonzague şi îl întrebă: — Monseniorul are încredere în tânărul acela? — Nu¡. poate că ai dreptate. se opri din băut şi se puse în gardă. Chaverny îi asculta. — Dar toate astea sunt o infamie! zise Chaverny îndreptându-se spre Gonzague. vere. cocoşatul. Gonzague puse mâna pe umărul lui Chaverny şi îi spuse în şoaptă: — Ia seama. apropiindu-se de micul marchiz. la ora stabilită. monseniore. răspunse prinţul. adăugă: — Nu binevoiţi să ciocniţi cu mine? E o revanşă! Chaverny începu să râdă şi întinse paharul.

Aşa se înţeleseseră între ei aceşti domni. — În sfârşit se face nunta? întrebă domnişoara Fleury. Parcă un stol de păsări ieşi buluc dintr-o colivie mare. râzând. dar nu izbuti. Dona Cruz îl privi cu îngrijorare.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu Se aşezară unul în faţa celuilalt. — Mă voi ţine de tot ce am promis. — Aşadar e-adevărat? strigară într-un glas toate nebunele. care săruta vârful degetelor donei Cruz. Spadasinii eşalonaţi afară erau plătiţi pentru a sta de pază toată noaptea. Era adevăratul început al petrecerii. Dar pentru ea însăşi şi pentru un altul. Vouă nu vă plac discuţiile de afaceri. răspunse Gonzague. şi eu totuşi nu-mi voi călca cuvântul. Pofta de mâncare apăru şi setea de asemenea. Totuşi se opri înainte de a trece pragul: . Şi Cidalise. suntem gentilomi. Duelul bahic reîncepea între ei. El se împotrivea ca un diavol şi propunea să se bată în duel cu toată lumea. toate sfârşelile se îngrămădeau pe capul lui. ar fi fost cu neputinţă să lipsească de la o întâlnire dinainte stabilită. Nivelle îi zise lui Gonzague arătând-o pe dona Cruz: — Iată o mititică foarte curioasă! Am smuls-o de şase ori de la gaura cheii. nu mai vrem să avem secrete faţă de voi. Dona Cruz nu putea bănui profunda ipocrizie a acestui făţarnic păgân. toate palorile. Nu-i costa nimic să-i lase la postul lor. dacă îi poruncise lui Peyrolles să dea o raită pe afară şi să inspecteze santinelele. era doar din exces de prudenţă italiană. Voi să vorbească. ţipând. ca şi pentru orice greşeală. — Unde-s femeile? se strigă. dacă ar fi trăit. plângându-se de aşteptarea prea lungă. Ce-ar fi putut vedea? Drăguţelelor. Bancherii noştri erau viteji ca şi Cezar. În acest salon. Lagardère era mort. — Am fost chemate pentru un lucru important? strigă Desbois. Veselia înăbuşită năvălea din toate părţile. e nevoie de un ţap ispăşitor. miorlăind. — Doamnelor. pentru orice lucru ridicol. Toate frisoanele. monseniore. conducând-o spre uşă pe dona Cruz. fiecare avea sentimentul că i se luase o greutate de pe suflet. Se aplecă spre dona Cruz şi adăugă: — E momentul să te duci să-ţi previi prietena. înconjuraţi de martori şi de arbitri. — Doamne! răspunse cu inocenţă prinţul. cu atât erau acum mai voioşi. Apoi. cu o mână luându-l de bărbie pe Cocardasse-junior şi cu cealaltă ciupindul pe obrazul roşu pe Amable Passepoil. — Mi-aţi făcut o promisiune. ca şi cum însuşi locul şi anturajul nu-i dădeau cuvenita dezminţire. doreşte-ţi să accepte! Dona Cruz nu ştia de soarta lui Lagardère şi Gonzague se bizuia pe asta. Gonzague însuşi n-avea îndoieli. o greutate enormă. întrucât. Fratele Passepoil tresări din cap până în picioare la contactul acestei mâini fine care mirosea bine. adăugă: — Ea poate refuza. Frumoaso. Intrară vorbind toate deodată. — Este vorba de o căsătorie serioasă. puse această întrebare: — Domniile-voastre sunteţi vioriştii? — Vai de păcatele noastre! îi răspunse Cocardasse ţeapăn ca un băţ. Cu toate acestea. Cu cât le fusese mai tare frică. fiindcă nu se ţinuse de cuvânt. Prevederea nu dăunează niciodată. De ce nu le chemăm înapoi? La un semn al lui Gonzague. Gentilomii noştri nu-şi mai aminteau că tremuraseră. unde orgia lâncezise până atunci. era înghiontit. O clipă ne-am lipsit de prezenţa domniilor voastre doar pentru a regla prelimânariile căsătoriei care trebuie să aibă loc la noapte. Nefericitul Oriol fu ales drept victimă: ispăşea laşitatea generală. murmură gitana. pe care nu vreau să-l numesc. Era hărţuit. spuse el cu gravitate. Doar Oriol tremurase. Şi. spunea în acest timp Gonzague. Vom asista la o comedie? Gonzague protestă cu un gest. Noce deschise uşa budoarului. v-am îndepărtat în propriul vostru interes.

Şi ea n-are oare încredere în dumneata? Eu afirm. — Nu ai încredere în mine.. Invazia moravurilor englezeşti. Se luau la trântă pentru a doua oară. care nu-l slăbea din ochi pe cocoşat. — Ţin prinsoarea! ripostă cocoşatul. sau. — Pariez o sută de pistoli pe Chaverny! strigă Navailles. murmură Nivelle. dar. În acest moment o mare zarvă se auzea din salon. — Cinci acţiuni albastre. cocoşatul arăta o faţă îmbujorată. toată averea mea. ceea ce însemna. injectaţi de sânge. pentru marchiz! zise domnişoara Nivelle când văzu asta.. Orice campion al sticlei trebuie să tacă într-o întâlnire serioasă. Cocoşatul se va întoarce sub grămada de mantii. — Tot ce am în portofel. Esop al II-lea se ridică de pe scaun. zise ea pe ton de rugă. Se agită. şi dona Cruz se retrase. zis Iona. dumneata crezi. — Îndrăzneţ mai e cocoşatul! strigau alţii. Dar grăbeşte-te! termină el. care se clătina în fotoliu. — Vai de păcatele lui! Se va îneca? răspunse Cocardasse-junior. — Dar priviţi cât înghit! — Două pâlnii! Doi bureţi! — Două butoaie fără fund! Bravo. Salută. N-am văzut în toată viaţa mea decât un singur om să bea în felul ăsta. Cu toată eleganţa taliei sale şi aparent redusă capacitate a stomacului. vorbea. care se îngroşa din ce în ce mai mult. Desbois şi celelalte. nu mă îndoiesc că aveţi motive nobile şi demne de domnia-voastră să acţionaţi în acest fel. Chaverny! ziceau unii. marchizul era un băutor redutabil. Ochii lui aveau o strălucire extraordinară. o stare proastă. plimbându-şi în jur privirea cinică şi batjocoritoare. — Cât ai în portofel? întrebă Esop al II-lea între două înghiţituri. — Dacă are atâtea acţiuni albastre. Dimpotrivă. Nu suntem decât două biete fete şi nu ne pricepem să ghicim enigmele. dând cuvintelor sale un accent mai imperios. monseniore. Isprăvile lui nici nu mai puteau fi numărate. Din prietenie pentru mine. cum se spune.. Chaverny era livid. Ochii lui. şi ea va crede.. un singur cuvânt care să mă lămurească şi să servească de argument împotriva rezistenţei ei. Dar era obişnuit cu asemenea întreceri. Toţi crezură că va cădea. Dar se aşeză vesel pe faţa de masă. care datează din acea epocă. Priviţi peştii! Şansele păreau să fie de partea micului marchiz. Nu erau decât strigăte vesele şi hohote de râs. vai! — Pariez pe ele contra zece! exclamă cocoşatul. începând de ieri. păreau că vor să iasă din orbite. Le privea pe rând pe Cidalise. Gonzague o întrerupse. înghiţite de o parte şi de alta.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Monseniore. . înconjuraţi de un cerc de invitaţi. şi micul marchiz. — Bravo. Afirmă. dona Cruz? zise el cu un ton de reproş. după cum ştie fiecare. o duzină de sticle goale dovedeau loviturile date. care să explice. — Paharul lui Chaverny era mai plin! — Să nu trişăm! E o luptă pe viaţă şi pe moarte! Iar femeile: — Se vor ucide cu zile! Sunt nebuni! — Micul cocoşat e un diavol. spuneţi-mi un cuvânt. din milă pentru această sărmană copilă. Esop al II-lea. un singur cuvânt. Nivelle. se petrec o serie de lucruri stranii. Vorbăria îmbată aproape la fel ca şi vinul. Chaverny! — Îndrăzneţ mai e cocoşatul! Două butoaie fără fund! Se aflau faţă-n faţă. În jurul lor. Aş fi mai puternică dacă i-aş putea spune în ce fel această căsătorie poate salva viaţa celui pe care-l iubeşte. Fleury. pe care o iubesc şi care este disperată. pot mărturisi că am avut întotdeauna o slăbiciune pentru cocoşaţi. Vă aştept. mai degrabă. Daţi-mi vin. adusese la modă asemenea turniruri cu sticlele. — Care ţi-ar plăcea mai mult? şopti Passepoil la urechea nobilului său prieten.

De ce n-am fugit din casa lui? De ce nu sunt moartă? — Ce tot spui acolo? exclamă gitana. Aveam îndoieli. unde le-am văzut pe Aurore şi pe dona Cruz. Era duelul dintre Chaverny şi cocoşat. Fericirea pe pământ e un lucru imposibil. — Spune-mi ce-ai ghicit? În întrebarea ei era mai mult interes afectuos decât curiozitate. Gata să mor. deosebirea dintre ieri şi azi. — Dacă aş fi ştiut-o mai devreme. lucrurile întunecate devin limpezi. zgomotului uşor făcut de dona Cruz care se înapoia în încăpere. reluă Aurore. sora mea iubită. — Nu ştii asta decât de ieri? întrebă dona Cruz. Flor. pentru a-l salva. biata mea surioară. Dona Cruz se ridică încântată. Eu sunt nenorocirea lui. răspunse Aurore. Privirea mirată a Aurorei era întrebătoare. vezi bine. îngenuncheată pe covor. — Sunt gata. Aurore întoarse agale capul. Dona Cruz se apropie cu repeziciune. — Dar nu e vorba să mori. eu sunt primejdia de care e ameninţat fără încetare. Nu dădu atenţie. mi-era teamă. Am văzut întredeschizându-se pentru mine paradisul. văzând bietul obraz şi ochii stinşi de plâns. — De ce n-am făcut ieri ceea ce gândesc azi. Oh! Cât de nebune suntem surioară! Ar trebui să ne cutremurăm şi să ne extaziem când ni se oferă marile bucurii care fac să se coboare pe pământ fericirea cerului. Zgomotul care venea de la primul etaj sporise de câteva clipe. Mă iubea. dar iubesc în felul meu şi te întâlnesc mereu în drumul meu. Apoi. Fără mine ar fi liber. — Să mergem! strigă ea. pe când o umbră îi acoperea zâmbetul. Eu sunt geniul lui rău. singur Dumnezeu poate spune dacă am fi înfruntat primejdiile inutile ale acestei călătorii. — Tu nu poţi înţelege. întrerupându-se pe neaşteptate. Inima gitanei se strânse de durere. răspunse Aurore. de când mi-a venit această idee pentru prima dată.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — N-aveţi pahare mai mari? strigă el zvârlindu-l pe al lui departe. Ştergându-şi o lacrimă. Flor. desigur. în primele ore ale supeului intim. Aurore era singură. ar fi fericit! Dona Cruz o asculta şi nu o înţelegea. dar nu se ruga. Căzuse pe gânduri. Prinţul ne aşteaptă. Ea se apropie în vârful picioarelor şi veni pe la spate să o sărute pe păr. . Să mergem. Când te rogi. obosiţi de lacrimi rătăceau în gol. zise: — Ştii oare că îmi trec viaţa făcând acte de eroism pentru tine? Nu iubesc ca tine. — E multă vreme. repetă Aurore. O viaţă întreagă plină de bucurii şi de sfinte plăceri mi-a apărut înaintea ochilor. a cărei vocaţie nu era deloc îndreptată spre misticism. — Sunt gata. întrerupse Aurore cu un ton de tristă descurajare. zise ea. ar fi liniştit. — Am venit să te iau. — Să mă supun. Aurore nu-i dădea nici o atenţie. Cu cojile astea de alune putem sta aici până mâine dimineaţă! † Capitolul 10 — Triumful Cocoşatului Tot în încăperea de la parter. Dona Cruz nu se aştepta la asta. — Dar ce ai hotărât? întrerupse gitana. — Ai mai chibzuit? — M-am rugat. Ochii ei frumoşi. atât de adâncă era reveria ei.

răspunse cu calm Aurore. care nu ne pune la încercare peste graniţele lumii de-aici. ştiu bine. care-şi aruncă braţele în jurul gâtului ei.. Zâmbeam gândindu-mă că eu n-aş fi putut ghici acest obstacol. Am încredere în bunătatea lui Dumnezeu. de când îţi vorbesc. al cărui nume m-a urmărit încă din copilărie. purtarea lui poate părea uşuratică.. Suntem nişte copii şi Dumnezeu ne-a ajutat să ne păstrăm inima curată: cum să sondăm abisul perversităţilor? Şi la ce bun? Nu ştiu ce voia Gonzague să facă cu tine. de ce ai avea delicateţea trufaşă a celor de neam mare? Dona Cruz îşi muşcă buzele. acest Gonzague. — De ce? continuă Aurore. răspunse Aurore. ştiu. spuse dona Cruz.. Sinuciderea este o crimă pe care nu o poţi ispăşi şi care îţi închide porţile cerului. murmură ea. Eu. eu nu voi muri. voi să spună Aurore. Era un obstacol între noi? Şi care putea fi acel obstacol decât onoarea bănuitoare şi scrupuloasă a celui mai loial om de pe lume? Era obârşia mea nobilă. Ştiu. — Ce!.. şi este singurul lucru pe care i-l pot reproşa în viaţa mea. detest sfinţii. Dona Cruz devenise palidă. de ieri. — Nu mă dojeni. — E-adevărat. fără să-i treacă prin minte a se împotrivi. — Se pare. cine?. — Nu. mi-a sucit capul. reluă Aurore. un nou înţeles.. că nu crezi în obârşia mea nobilă! — Eu sunt domnişoara de Nevers. care o să mor la douăzeci de ani din pricina rangului înalt. reluă dona Cruz zâmbind. Şi. nu-ţi fie teamă că voi încerca să grăbesc ultimul meu ceas. Gitana căscă ochii mari. n-aş fi renunţat la regele cavalerilor rătăcitori. Feluritele evenimente care s-au petrecut din copilăria mea şi până acum au căpătat. unde-l pot aştepta? Nu. — Trebuie să regret că ţi-am vorbit fără înconjur? murmură ea. promit. Văd şi acum privirea prietenului meu când am vizitat funestul loc! Prietenul meu nu m-a obligat oare să sărut obrazul de marmură al lui Nevers. după frumosul Lagardère. — Ţi-a spus Lagardère? murmură ea. zise ea. înţelegi şi tu. asta-i tot. Consecinţa s-a desprins de la sine.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Nu te îngrijora prea mult. pe când tata! era asasinat. la cimitirul Saint-ifagloire? Şi acest Gonzague. era moştenirea mea enormă care-l îndepărtau de mine. fără tine. — Biata mea Flor. — Dar atunci.. Gitana nu era ambiţioasă. — Ce ştii tu? întrebă ea cu glas schimbat. inima ta valorează mai mult decât vorbele tale. Dacă vorbesc despre moarte. — Nimeni. Copilul care dormea în şanţurile castelului Caylus. Alţii vor avea grijă să mă elibereze. n-am cunoscut decât lacrimile. Cu un gest mângâietor închise gura prietenei. Henri mi-a mărturisit că mă iubeşte. — Ştiu. la frumosul Lagardère! Mai e la fel de sigur că. Dar tu erai un instrument în mâinile lui. Dar. Am de gând să iubesc numai o dată înainte de a muri. ce vrei? în afară de Lagardère. murmură dona Cruz care avea pleoapele pe jumătate închise şi sprâncenele încruntate. care mai voia să protesteze. am comparat. şi reluă: Sunt liniştită. Mi-am amintit. Dacă mi-ar fi spus. care astăzi vrea să-mi dea lovitura de graţie. eram eu. Dacă nu mă duc în cer. dar e sigur că. . — Dac-ar fi vrut Dumnezeu să nu fiu nici eu! exclamă Aurore cu lacrimi în ochi. eu. nu este soţul văduvei lui Nevers? — Dar tot el voia să mă redea mamei tale! întrerupse gitana. Monstrul ăsta mic. spuse gitana. — Abia ieri? întrerupse gitana în culmea mirării. care nu sunt prinţesă. Aurore îi luă mâna zâmbind. Asta nu o ghicesc. Aurore o privi drept în faţă şi expresia obrazului ei fermecător exprimă o mândrie severă. Începând de ieri mi-am dat seama de asta şi. — De-abia ieri. Dona Cruz zâmbi. marchizul. — Surioară. singurul bărbat care a făcut să-mi bată inima este zăpăcitul de Chaverny. nu vom putea explica totul. o ştiu. de altfel. Măreţia are bucuriile şi suferinţele ei.

va fi liberă?” — Sunt propriile sale cuvinte. frumoase flori. muţi. Am pus urechea în locul ochiului. doamnelor? zise el. — Şi Gonzague nu ţi-a repetat: „Dacă refuză. Şi ştii tu.. dacă v-ar fi spus adevărul. — Ei bine.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Stăteam aici singură. — Ce cuvinte? întrebă Aurore. . şi glasul datoriei a devenit înlăuntrul meu la fel de imperios ca şi glasul fericirii. Aurore nu răspunse. Am auzit. cu capul fierbinte şi plin de gânduri. Comesenii îl ascultau nemişcaţi. Aurore se ridică imediat. Nu mai era nici o femeie în jurul mesei. şi m-am pomenit în budoarul unde am fost împreună nu demult.. Azi. — Surioară. — De ce crezi asta. mica mea Flor? — Gonzague ne-a spus. m-am apropiat de uşa din spatele căreia te chemau oamenii aceia. nu numai că voi fi liberă. — Ne-au îndepărtat. Dar adineauri ai rostit nişte cuvinte care mă îngrijorează şi mă înfricoşează. Dona Cruz o privea cu emoţie. — Care-i adevărul? Mă înnebuneşti! Urmă o tăcere. Începu gitana. — Ai spus. trezindu-se din somn. draga mea Flor. continuă Aurore punând mâna pe mâna donei Cruz.. zâmbeşte la himerele unui frumos vis. Un zgomot veni dinspre uşă. nu ştiam nimic pe lumea asta care să fie în stare să mă despartă de Henri. culoarul. Apoi spuse . — Ştii de ce. cred că tu eşti Aurore de Nevers. Ideea de a mă pomeni între mama mea şi el. Cu fruntea sprijinită de pieptul prietenei. spuse dona Cruz. Simţea că în spatele acestor cuvinte se ascundea ceva.. amândoi duşmani de moarte. Urcând scara. dar voi avea şi un buchet de flori frumoase. Domnul de Gonzague are atenţii de mare senior. dona Cruz se apropie de ea şi îi zise încetişor: — Termină! Ce ziceai despre flori? Aurore îi strânse mâna cu blândeţe şi răspunse cu un zâmbet calm: — Frumoase flori! Tu singură ai spus-o. Mă gândeam la tot ce ţi-am spus şi încă la alte lucruri. acest din urmă gând mi-a luat tot curajul. Aurore întoarse capul pentru a-şi şterge o lacrimă. Va veni oare ceasul când va trebui să aleg? Ce ştiu eu? De când cunosc numele tatălui meu. Fiindcă sunt domnişoara de Nevers m-au răpit ieri. am în mine sufletul tatălui meu. — Uitasem. ceva ameninţător şi tragic: dar nu ghici. Şi febră.. Bărbatul care părea că le porunceşte celorlalţi era deci Gonzague? — Era prinţul de Gonzague.. Eram deci aici. — Ai remarcat buchetele de flori care împodobesc masa? — Da. Refuzând. Ieri. în răstimpul căreia Aurore părea că visează. n-ai fi venit să mă cauţi draga mea Flor. reluă Aurore.. Obrazul gălbejit şi de o blândeţe prefăcută al lui Peyrolles se arătă în prag. Pentru prima oară văd care e datoria mea.. Dona Cruz o privea stăruitor. fiindcă sunt domnişoara de Nevers prinţesa de Gonzague îl urmăreşte cu ura ei pe prietenul meu Henri. mi-a săgetat inima ca un pumnal. desigur. — Azi? repetă dona Cruz văzând că se opreşte. Dona Cruz părăsea fără efort şi fără regret strălucitoarele iluzii pe care Gonzague le trezise în ea. Nu sunt multe ducese să poată avea fiice ca tine. mi-a dat curajul şi am ieşit din cameră şi am apucat-o pe drumul pe care mi l-ai arătat. Am privit Pe gaura cheii. replică dona Cruz: Alţii vor avea grijă să mă elibereze. Zgomotul încetase. cu frunţile palide. singură. — Ai auzit? repetă dona Cruz. Sunteţi aşteptate. Era ca un copil care.. răspunse rar Aurore. Dovezile abundau.. — Nu ştiu ce v-a spus. surioară? — Fiindcă. — Ah? făcu Aurore tremurând. spuse Aurore. — Ce faceţi. dar cu siguranţă că a minţit. scara secretă. Gonzague tocmai vorbea când eu priveam pe gaura cheii.

Chaverny făcu un efort suprem pentru a-şi ridica paharul. fu aspru dojenită de un strigăt general. — În sănătatea doamnelor! exclamă el. Îi umplură cana până la gură. Aş bea toată marea. Noce. Îşi vârî portofelul în buzunar şi trecu pe lângă Chaverny. Ce păcat să risipeşti licoarea asta divină! În ce-l priveşte pe Passepoil. Cocoşatul îşi oferi galant cana pentru a fi umplută. Urmă un imens strigăt de bucurie. — Nu-ţi fie teamă! murmură el. marchize? strigă domnişoara Nivelle. A fost doar o glumă. haide! zise cocoşatul. — În sănătatea domniilor voastre! bâigui Chaverny. Gironne şi Oriol se aflau în jurul lui Chaverny. — Drace! ripostă fata fluviului Mississippi. cocoşatule! Vei fi numit regele băutorilor! — Ţin-te bine. Fiecare ţinea în mână o ocă. Fleury. care nu era jucătoare. — Suntem abia la început. Cocoşatul reluă. — Vrei să mă faci să pierd ultimele mele cinci nepoţele. opriţi balansierul pendulei şi împiedicaţi masa să se învârtească. salutându-i pe rând: — Acest pahar plin trebuie băut dintr-o duşcă. Aplaudară cu frenezie. Era curajoasă. şi fiecare era cam de părerea domnişoarei Nivelle. pe nerăsuflate. Murmură în gol cuvinte înflăcărate.. Toţi aceia care risipesc vinul ar trebui băgaţi în temniţă! — S-o luăm de la capăt! spuseră susţinătorii lui Chaverny. zise rizând cocoşatul. — Încă zece! răspunse Chaverny clătinându-se. întinzând cana. folosite vara pentru băuturi cu gheaţă. Se făceau nenumărate pariuri în cercul din jurul celor doi băutori. Dar pleoapele lui Chaverny începură să se zbată ca aripile acelor fluturi martiri pe care copiii îi ţintuiesc pe covor cu un ac. susţinut de naşii săi. Chaverny! Nu te lăsa! Nu te lăsa! — Chaverny a vărsat o jumătate de pahar pe jaboul de dantelă. spre marea indignare a lui Cocardasse. — Haide. marchize! strigară jucătorii. . — Eh! oftă Cocardasse-junior. a trişat! Se aduceau paharele mari cerute de cocoşat. care ridică enorma cană. — Ţin-te bine. Era sfârşitul. ochii săi spălăciţi admirau rând pe rând pe domnişoarele Nivelle. Cocoşatul apropie paharul de buze şi bău fără să se grăbească. Chaverny. Choisy. zise Navailles.. dar mână-i tremura. Cocoşatul turnă în cana să o sticlă de şampanie. Aduceţi de băut! Mi-e sete — De băut! repeta micul marchiz. dar fiecare îşi dădu seama că era ultimul său efort. copleşindu-l cu o privire dispreţuitoare. înghiţi şi el conţinutul cănii. Ajutaţi-l pe domnul marchiz să-şi umple paharul. — Odorul meu! zise ea cocoşatului. — În sănătatea doamnelor! murmură Passepoil la urechea domnişoarei Nivelle. Trudim destul de greu să ne câştigăm pâinea. riscând părerea că era timpul să se pună capăt pariurilor. bine dispus şi vesel. Mai bine m-aş lăsa sugrumată decât să pariez împotriva ta. Cană plină îi scăpă din mână tremurătoare. Nivelle luă îndată o hotărâre eroică. Gironne şi Noce îi ţineau braţul care tremura uşor. — Nivelle tare-ar fi vrut să spună mai departe: Mai bine mori. Nu privi lustra! El avu un râs idiot şi bâigui: — Staţi liniştiţi. Fleury şi Desbois. Erau două căni mari de Boemia. domnilor! zise cocoşatul. — Încă unul! propuse cocoşatul. Opriţi balansierul! Paharele fură umplute din nou. Cocoşatul îl luă pe-al său cu mâna sigură. asemenea manevre tandre inspiră mult interes doamnelor. dar dintr-o singură înghiţitură. Desigur. Chaverny voi să-l imite.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Bravo. — În sănătatea domniilor voastre.

cocoşatul ridică paharul umplut pentru învins şi îl goli. Aveam nevoie de el. şi salută aruncându-şii pălăria la subţioară. — Chaverny. Un mare hohot de râs întâmpina această propunere neaşteptată. n-aş fi supărat să mă căpătuiesc. răspunse Gonzague. ţinând mai departe cana în mână. răspunse cocoşatul. şi mă ofer să-i iau locul. apoi o mare linişte. pe când mâinile moleşite încercau în zadar să prindă un punct de sprijin. Iată logodnic pierdut şi un altul regăsit. Aşa cum mă vedeţi. Se auzi un al doilea ura. Esop al II-lea sări sprinten de pe masă. Ştiu ce ar trebui să fac. murmură el. pentru logodnă. răspunse el. care ieşeau de sub masă. stând în picioare pe faţa de masă. zis el. Gonzague îşi încruntă o sprânceană şi murmură: — Beat mort! E prea de tot. monseniore? zise prompt cocoşatul. Să-l însurăm pe cocoşat în locul lui Chaverny. — Şi mutra lui Chaverny când se v-a trezi văduv? Oriol fraterniza cu Amable PassepoiL. Nimeni nu mai făcea politeţuri ridicole: Cocardasse-junior . Încetaseră să-l mai susţină pe Chaverny. — Fir-ar să fie! zise Esop al II-lea cu un ton degajat. monseniore. Esop al II-lea avu un surâs orgolios şi în acelaşi timp crud. Era neclintit ca o stâncă. — E mai amuzant.. — Şi te simţi în stare? începu prinţul. Am făcut şi altele mai grozave. — Unde este Chaverny? mai întrebă Gonzague. care se propti în faţa lui. — Bună idee! se spunea de jur împrejur. zise el. — Nu mi s-a spus că se va prăbuşi casa. care mototoli jaboul cu mâna. ca un mare senior. mon seniore. Cocoşatul împinse cu gheaţa picioarele marchizului. — Mi l-aţi dat. Nu face parte din joc! — Chaverny bate câmpii! — Chaverny se ruinează! Chaverny se duce de râpă! — Chaverny se scufundă! Chaverny dispare! Chaverny tocmai alunecase sub masă. — Pentru logodnă. — Nu mă cunoaşteţi. care se apropie. Chaverny! strigă Oriol. — Iată-l. Şi omuleţul va fi un mire superb. — Da. Triumfător. — Ura pentru prichindel! Trăiască Esop al II-lea! — Să-l purtăm în triumf pe cocoşat! Se produse un tumult general. Sala era gata să se prăbuşească din pricina aplauzelor. Gonzague îl privea cu atenţie pe cocoşat. Casa părea solidă. Se începură să bea. † Capitolul 11 — Flori din Italia Se aşezară din nou în jurul mesei. monseniore. la ordinul domnişoarei Nivelle. — Ştii ce ar trebui să faci pentru a-l înlocui pe cel de colo? întrebă încetişor Gonzague arătându-l pe Chaverny. te-ai dus pe copcă. — Ce se întâmplă aici? întrebă prinţul de Gonzague. Trupul său începu să se clatine pe fotoliul pe care era aşezat.. te clatini! Chaverny.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Te laşi moale. care-l luase sub ocrotire pe acest timid începător. — Da.

. Dar să-l lăsăm pe Chaverny. dar prea tare pentru poltronii domniei-voastre — Şi povestea cu florile? — Graţioasă. — Nu-ţi fie teamă! Grasul Oriol voind să-l tutuiască. Cu puţină pudră de aur din Mississippi mă leg să fac din el un prinţ. Cocardasse se umflă în pene şi îi zise lui Passepoil. pus la punct cu severitate. — Voiam să ştiu! întrerupse la rândul său cocoşatul. Prinţul îl privea în continuare pe cocoşat: cu atenţie şi părea să-i scruteze gândurile ascunse prin masca batjocoritoare care-i acoperea faţa. dar aveam o slăbiciune pentru el. Esop al II-lea îşi mângâia bărbia şi nu plecă deloc ochii. repetă el. — N-am ghicit nimic. îndreptat spre fotoliul peste care mantiile mai erau încă îngrămădite una peste alta. — Soţia mea era frumoasă. monseniore? întrebă cocoşatul. Cocardasse-junior se Comporta cu o demnitate ce depăşea orice elogiu. — E-adevărat. Prinţul de Gonzague şi cocoşatul se retrăseseră mai la o parte. — Ei bine. spuse el coborând glasul. Îi cunosc mai bine decât tine. care deveni gelos: — Uite. murmură el. — Voiai să ştii? murmură Gonzague. Dar se va trezi. Esop al II-lea avu un zâmbet încrezut şi nu găsi de cuviinţă să răspundă. De ce ai jucat această comedie? — Voiam să ştiu şi voiam să reflectez. continuă el. păcătoasa. Aici. Plutus era regele zeilor. — Mai întâi vreau să ştiu ce ai ghicit. — Foarte tânăra. care arătă cu degetul pe Cocardasse-junior. Gonzague îi urmări cu privirea degetul lung. — Răspunde în ce te priveşte. s-a aranjat însurătoarea? Un gest al lui Gonzague îi impuse tăcere Nivelle zise: — Mititelul ăsta trebuie să fie doldora de acţiuni albastre. Tatăl ei era sărac. Eram aici. — Ce garanţii vă trebuie. Ce părere ai despre parabola cu piersică? — E frumoasă. — Ah! exclamă iarăşi Gonzague. — Îmi place tot ce vine din Italia. are gusturi fine! Ţine la mine. ca peste tot. N-aş avea cui povesti o anecdotă mai veselă decât aceea a contelui Canozza în vila din Spoleto. — Ah! exclamă Gonzague a cărui privire deveni mai pătrunzătoare. Privindu-l. — Şi tânăra? întrebă Gonzague. — Am fost însurat. pentru că poate naşte totdeauna o primejdie. avantaj asupra lui Chaverny? Obrazul cocoşatului se întunecă uşor. foarte frumoasă. Am mai fost căsătorit. Gonzague începu să zâmbească. Acest Chaverny nu e de folos. răspunse cocoşatul. dar tot prea tare. — Precedente. Priviţi-l bine pe băiatul ăsta. Li s-a făcut frică. Eu unu l-aş lua de bărbat cu amândouă mâinile! — Ai deveni doamna Esop al II-lea. — Te crezi mult mai puternic decât aceşti domni? întrebă Gonzague. I se părea că e ceva firesc şi totuşi era mândru de asta.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu ciocnea cu toată lumea. — Nu vorbesc despre domnii ăştia. — Slăbiciunea este totdeauna o greşeală. răspunse Gonzague. erai acolo. povestea cu florile şi panegiricul Italiei. Am auzit parabola cu piersică. întrebă de departe Navailles. al dracului să fiu! — Ce ai în plus faţă de Chaverny? întreba în acest moment Gonzague. — E drept. fu. zise Oriol adânc jignit. Dar n-aş fi spus-o acestor domni. — Doamna Iona! adăugă Noce. şi sunt văduv. — Ei şi? zise Nivelle. zise Gonzague. Şi de ce asta îţi dă un. zise Esop al II-lea. Acum Chaverny doarme.

încât prinţul murmură: — Atât de tânără şi de frumoasă!. Oriol îi zvârli o carafă cu apă pe obraz. înfierbântaţi: — Trezeşte-te. exclamă pe neaşteptate prinţul. Răspundeţi cu viaţa voastră. Iona va rosti un discurs.. modestia ce-o manifeşti scoate şi mai mult la iveală talentele pe care le ai. adăugă Oriol. — Să-l căsătorim pe cocoşat! Să-l căsătorim pe cocoşat! strigau toate doamnele. — Şi-atunci? spuse Gonzague. fără nici un rezultat. — A doua zi după căsătoria noastră. ducându-l în întunericul de afară. acesta le şopti: — Să nu vă atingeţi de un fir de păr din capul lui.. — Ce straniu! Explică-te. — De ce să vă explic. Navailles. fiindcă i-am acordat o zi pentru ca să chibzuiască şi să se obişnuiască cu înfăţişarea mea. zise prinţul. Cocoşatul îşi reluă înfăţişarea rece şi batjocoritoare.. Choisy. Cocardasse şi Passepoil ieşiră cu povara lor. Cei ai cocoşatului exprimară deodată o cruzime atât de implacabilă. zise cocoşatul gesticulând ca un avocat înaintea Curţii de Casaţie. ar trebui să tac. cocoşatul sfărâma paharul pe gheridon. Noce. Chaverny. dacă mă înţelegeţi. — La urma urmei. Cocoşatul luă un pahar de pe gheridon şi începu să-l privească pe prinţ drept în faţă. Nu ţi-a fost milă? Cu o mişcare convulsivă. O iubeai? — La nebunie! Dar unirea noastră a fost scurtă. — Foarte bine! zise Navailles.. — Vreau să fiu iubit! zise el cu un ton de adevărată ferocitate. Gonzague le făcu un semn. Şi duceţi scrisoarea la adresă. Cu atât mai rău pentru cele ce nu pot! Gonzague rămase o clipă tăcut. — Domnia-voastră aţi explicat povestea contelui Canozza? Prinţul îi puse o mână pe umăr. Ochii lor se ciocniră. căsătoria cocoşatului e mult mai nostimă. îl strigară pe nume. —. izbind cu piciorul în Chaverny adormit. Cocoşatul îşi plecă privirea şi părea să ezite. trezeşte-te! Zadarnice eforturi! Cocardasse-junior şi Amable Passepoil îl ridicară pe umeri pe învins. fiind conştient de modestul meu merit. zise Nivelle. — Chaverny. trezeşte-te! Ţi se ia nevasta! — Şi vei fi nevoit să restitui dota! adăugă Nivelle. Când trecură pe lângă Esop. decise Noce. Sunt înduioşat până în adâncul inimii de interesul măgulitor pe care binevoiţi să mi-l arătaţi.Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu — Înţeleg. Vorbeşte ca la carte. preocupată permanent de idei solide. — Hei! Domnilor. Prichindelul avu un râs forţat. zise Navailles. Făcu un mare efort pentru a-şi ascunde triumful. Cine-l cară pe omul acesta? Pieptul lui Esop se umflă. zise el. în definitiv. Dintr-un salt. Desigur. Dar n-a putut. — Cât timp a durat? întrebă Gonzague. Esop al II-lea fu pe masă. toţi prietenii marchizului voiră să facă o ultimă încercare în favoarea lui. — Domnilor şi doamnelor. Poate că nu aveţi nevoie decât de un Chaverny! — Explică-te! Ţi-am mai spus o dată! repetă imperios Gonzague. murmură el.. — Iona. care-l privea cu atenţie.O zi şi jumătate. Îl scuturară. Chaverny. — Nu te înţeleg. poate m-am înşelat. Doamnele avură bunăvoinţa de a-l pişca până la sânge. . — Am făcut ce am putut. — Am fost credincioşi până la capăt prieteniei faţă de el.. Şi toţi strigau. — Tăcere! strigară din toate părţile. — Dar. continuă cocoşatul. răspunse Esop al II-lea.

Paull Févall — Cocoşatull Pau Féva — Coc oşatu
— Bravo, Esop! Bravo! Bravo! — Vă mulţumesc, doamnelor, vă mulţumesc, domnilor. Îngăduinţa domniilor voastre îmi dă curaj pentru a încerca să mă arăt demn de ea, ca şi de bunătatea ilustrului prinţ căruia îi datorez tovarăşa mea de viaţă. — Foarte bine! Bravo, Esop! Ceva mai tare! — Fă câteva gesturi cu mâna stângă! ceru Navailles. — N-ar strica să spui un cuplet! strigă domnişoara Desbois. — De ce nu un pas de menuet? Poate un dans vesel pe faţa de masă! — Dacă tu, Iona, nu eşti un ingrat, zise Noce cu un aer convins, declamă în faţa noastră scena lui Ahile şi Agamemnon. — Domnilor, doamnelor, răspunse cu gravitate Esop al II-lea, astea sunt nişte vechituri. Am de gând să vă dovedesc recunoştinţa mea prin ceva mai bun, am de gând să joc în faţa domniilor voastre o comedie modernă în primă reprezentaţie! — Operele lui Iona! Bravissimo! A scris o comedie! — Domnilor, doamnelor, voi încerca cel puţin să vă prezint o improvizaţie. Pretind să vă arăt cum arta seducţiei este mai puternică decât