P. 1
Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Florian Tănăsescu - Istorie Socială

4.5

|Views: 1,564|Likes:

More info:

Published by: ganea maria(boubatran) on Dec 22, 2008
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

05/09/2014

pdf

text

original

FLORIAN TĂNĂSESCU

ISTORIE SOCIALĂ

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2000 ISBN 973-582-301-2

UNIVERSITATEA

SPIRUHARET

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE-PSIHOLOGIE FLORIAN TĂNĂSESCU

ISTORIE SOCIALĂ

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2000

CUVÂNT ÎNAINTE

Istoria socială captează atenţia şi fertilizează imaginaţia tineretului, oferindu-i, nu în puţine situaţii, adevărate delicii intelectuale. Este acea parte a istoriei care renaşte lumi trecute, cu elemente spectaculare, surprinzătoare sau fascinante, ce se regăsesc în aşa-zise povestiri, care surprind o diversitate de aspecte ale vieţii oamenilor din îndepărtate timpuri sau din vremuri mai recente. Cine nu este captivat de scrieri care fac incursiuni în vechile civilizaţiiprecolumbiene ale indienilor „americani" sau în istoria mai recentă a aborigenilor din Australia? Şi este firesc, credem, ca viaţa cotidiană din Roma regilor etrusci sau existenţa dacilor din epoca lui Burebista să fie subiecte la fel de atractive. „Povestirile " sunt de fapt realizări publicistice foarte importante, care nu presupun doar o doză de talent, cum se poate aprecia la prima vedere, ci un rafinament ştiinţific ce se obţine printr-o tenace muncă, printr-un travaliu asiduu şi permanent, printr-o maximă deschidere spre cunoaştere. Toate la un loc înseamnă, în esenţă, ştiinţă, or ştiinţa se construieşte prin învăţare, apoi prin cercetare, prin studiu intens. Acest curs este conceput într-o asemenea viziune. Are menirea să deschidă orizontul intelectual al studenţilor, prin noi şi importante cunoştinţe, şi să consolideze pe cele dobândite. Se vrea să fie deopotrivă şi un mijloc de acomodare cu cercetarea istoriei sociale, cu acel domeniu dificil de activitate care furnizează mereu date noi şi relevante celor aflaţi la catedră. Structura cursului este corelativă orelor afectate unui semestru; selecţia temelor s-a impus de la sine, dar s-a realizat în bazo unor criterii bine determinate.

Fiecare temă este insolită de o sinteză, care răspunde punctual la problemele prezentate. Sinteza are menirea de a facilita perceperea şi însuşirea temei respective. De asemenea, la finalul temelor se găsesc o listă cu termeni-cheie şi extinderi, o bibliografie minimală şi sursele citate în textul temei. O listă de întrebări referitoare la cele mai importante aspecte pe care le conţine tema este plasată după bibliografia minimală şi are menirea de a fixa cât mai bine şi mai corect noţiunile fundamentale ale părţii respective din curs. In finalul său, cursul conţine o bibliografie generală extinsă. Dată fiind situaţia particulară a cursului, in sensul că, la această disciplină, este tipărit pentru prima oară, orice sugestie constructivă şi motivată va fi luată în consideraţie în realizarea unei eventuale noi ediţii, completate şi revizuite.

I. CUNOAŞTERE SOCIALĂ VERSUS LEGITIMAREA ŞTIINŢELOR SOCIO-UMANE

Geneza precum şi evoluţia ştiinţelor sociale fac, de mai multă vreme, obiectul unor preocupări distincte ale istoriei ştiinţelor sau sociologiei ştiinţei. Dacă, în cele ce urmează, ne referim sintetic la aspecte relative la geneza şi evoluţia unor ştiinţe sociale, o facem din două motive: în primul rând, pentru a evita unele posibile erori interpretative privind plasarea istoriei sociale în perimetrul acestor ştiinţe şi, în al doilea rând, pentru a configura, cât mai corect posibil, propria sa identitate ştiinţifică. 1. Finalitatea cognitivă a ştiinţelor sociale Prin „finalitatea esenţialmente cognitivă" a ştiinţelor sociale Raymond Boudon înţelege „capacitatea pe care o au de a produce un supliment de cunoaştere, de a rezolva enigme" sau „de a oferi o explicaţie clară - în teorie - universal acceptabilă unor fenomene ce par la prima vedere opere pentru spirit" (1997, p. 19). Acest supliment de cunoaştere, cum defineşte Boudon rezultatele investigaţiilor asupra socialului, apropie sau distanţează ştiinţele sociale, antrenându-le într-o perpetuă ..mişcare". Fenomenul nu este nou, din contră are o vechime respectabilă. Devine sesizabil şi apoi viguros când cunoaşterea socială depăşeşte faza empirică, trecându-se de la stocarea datelor, faptelor sau informaţiilor la prelucrarea, cuantificarea şi interpretarea lor. Două sunt însă condiţiile necesare depăşirii empirismului: societatea să fie în măsură să reclame „surplusul de cunoaştere" şi ştiinţele sociale să aibă capacitatea de a răspunde adecvat solicitărilor macrosociale. Ambele condiţii se împlinesc anevoios. Ritmurile dezvoltării general umane precum şi avansul ştiinţelor sunt amendate de mentalităţi şi manifestări cu un pregnant caracter mistic. Timp de secole umanitatea plăteşte un tribut greu ignoranţei, intoleranţei, iraţionalităţii şi refuzului libertăţii de gândire şi de manifestare a individului. Renaşterea (sec. X1V-XVI) şi „epoca luminilor" (sec. XVII-XIX) pregătesc revanşa spiritului, eliberat de constrângeri obscurantiste, împotriva elitelor politice 7

şi religioase feudale, care trebuie să cedeze în faţa ordinii raţionale şi democratice a lumii modeme. Cele două condiţii, pe care le menţionam înainte, o dată cu edificarea societăţii moderne, chiar dacă nu se îndeplinesc integral şi uniform în întreg spaţiul socio-uman, generează comenzi sociale pe care ştiinţele sunt chemate să le onoreze. „Finalitatea esenţialmente cognitivă" se părea că avea şanse să atingă dimensiunea sa reală, cu atât mai mult cu cât ea era susţinută de noile achiziţii în planul ştiinţelor sociale, îndeosebi de sociologie. Cunoaşterea socială înregistrează, în adevăr, un autentic salt cantitativ şi calitativ, „soluţionând" nu numai numeroase „enigme", ci şi deschizând perspectiva prospecţiei ştiinţifice a socialului. O dată cu aceasta, însă, sistemul concurenţial, care se instalează şi pe piaţa intelectuală, se accentuează. Statutul incert al sociologiei, nu puţinele contestări ale autonomizării sale ca disciplină ştiinţifică, rivalitatea cu filosofia şi istoria, neputinţa acoperirii întregului spectru al realităţii sociale cu cercetări solide sunt doar unii dintre factorii care, în contextul amintit, concură la adâncirea fragmentării şi recombinării ştiinţelor sociale, la crearea unor ramuri şi subramuri ale sociologiei şi altor discipline (Mattei Dogan, Robert Pahre, 1997, p. 12). Concomitent, se trasează noi frontiere disciplinare. Pare neverosimil ca în ultima jumătate de veac, când sociologia, îndeosebi, dar şi alte ştiinţe sociale au făcut progrese spectaculoase, spaţiul social să prezinte în continuare numeroase „pete albe". Situaţia este reală, fără îndoială, fiind unul din efectele perverse ale expansiunii furibunde a ştiinţelor socio-umane. Se imaginează şi se pun în operă proiecte impresionante de investigare ştiinţifică a socialului, ce antrenează importante forţe umane ale comunităţilor ştiinţifice, care desfăşoară un arsenal nou şi performant de tehnici şi metode de cercetare. Proiectele şi rezultatele obţinute în urma materializării lor, în genere notabile, nu acoperă integral spectrul problematic al sferei sociale, zone relativ numeroase rămân opace cercetării, altele apar şi se dilată în punctele de contact între disciplinele sociale. Aspectul de neverosimil dispare, după părerea noastră, dacă se reţine ca argument şi faptul că spaţiul ştiinţific este extrem de mobil, generând noi structuri şi relaţii sociale care, la rândul lor, amplifică considerabil zonele ce trebuie studiate. Cunoaşterea socialului, în componentele, dar şi în integralitatea sa apare, astfel, ca un perpetuum mobile ştiinţific, ca o depăşire continuă a propriilor sale frontiere. Este, în esenţă, vehicolul aflat în mişcare care

stimulează pennanent gândirea socială pentru a da răspunsuri la provocări mai vechi, mai noi sau în devenire ale socialului. Din cele expuse sunt de reţinut următoarele aspecte esenţiale: • realităţile sociale au trezit de timpuriu curiozitatea oamenilor; • curiozitatea se transformă în interes, apoi în necesitate, când structurile, relaţiile şi manifestările sociale sunt percepute ca fiind esenţiale pentru progresul general-uman; • de la simpla observare şi înregistrare a unor fragmente ale vieţii sociale şi până la interpretarea şi valorificarea superioară a datelor factuale, prin eforturi de generalizare şi teoretizare, s-au consumat multe energii umane, într-o dimensiune temporală apreciabilă; • cunoaşterea socială începe să genereze „suplimentul" amintit când societatea ajunge la înţelegerea că destinul şi evoluţia sa sunt condiţionate de perceperea cât mai corectă a vieţii sociale, care este stimulată de avansul general al societăţii şi de abilitatea ştiinţelor sociale de a da răspunsuri prompte, realiste şi operaţionale în planul aşteptărilor imediate macrosociale; • prefaceri în sfera socială se produc în permanenţă; acestea antrenează o dinamică mai lentă sau mai alertă a ştiinţelor sociale, care se divid (fragmentează), se recompun, se apropie sau se distanţează unele de altele, amplificând considerabil numărul lor şi, totodată, perspectivele de abordare a socialului; • cunoaşterea socială nu este un scop în sine; ea este un mijloc prin care ştiinţele sociale îşi aduc aportul la progresul general-uman şi, deopotrivă, îşi justifică raţiunea lor de a fi. 2. Istorie, filosofie, sociologie - convergenţe şi distincţii Ştiinţele umanist-sociale, după cum s-a relevat, au o mobilitate remarcabilă. Istoria şi filosofia, în hotarele cărora se configurează primele preocupări de istorie socială, nu se pot sustrage acestui demers. Ambele traversează epoci ce evidenţiază „mai mult rupturi decât continuităţi" (Guy Bourde, Herve Martin, 1983, p. 8). Se recunoaşte - aşa cum a făcut-o la vremea respectivă şi Eugeniu Sperantia - că „faptele omeneşti nu interesează istoria decât prin latura trăită de subiectivitatea individuală" (1944, p. 73). Latura socială este cea care generează „rupturile" şi modalităţile foarte diferenţiate de concepere a demersurilor analitice şi explicative ale istoricilor sau, mergându-se chiar mai departe, însăşi definirea istoriei ca ştiinţă. Abordările devin progresiv parcelare (pe tipuri de activităţi: 9

economice, politice, juridice, sociale, culturale, educaţionale etc. şi pe spaţii geografice, care tind să se restrângă), inclusiv în acelaşi registru tematic, încurajate fiind de curente noi de idei şi concepţii privitoare la cercetarea istorică, precum şi de proliferarea „şcolilor" istoriografice. Independent de istorie, dar asemănător acesteia, filosofia traversează o astfel de perioadă. Interesul pentru cunoaşterea socială sedimentează filosofici socială (sau filosofia istoriei), ca disciplină filosofică distinctă, ale cărei demersuri ştiinţifice sunt centrate pe studierea sensului şi dinamicii evoluţiei societăţii. Noua disciplină, datorită „metodei sale speculative, s-a simţit mai în largul ei tocmai în abordarea frontală a problemelor complexe ale societăţii şi omului, dar într-o manieră mai aproximativă, fără date sistematice şi lipsită de posibilităţi de testare a enunţurilor sale" (Cătălin Zamfir, Lazăr Vlâsceanu, 1998, p. 251). Filosofia socială precede constituirea sociologiei, care are loc tot în cadrul filosofiei. Procesul de autonomizare a sociologiei este dificil şi complicat, dar încununează un remarcabil demers ştiinţific al noii ştiinţe sociale, marcat de numeroase bătălii pentru obţinerea recunoaşterii sale academice. Automatizarea n-a fost o problemă de ambiţie sau de orgolii ştiinţifice, ea fiind reclamată de însăşi evoluţia societăţii moderne care plasa omul, pentru prima oară de la devenirea sa, în faţa unei alternative grave, dar îndrăzneţe: modernizarea autentică a socialului, în noul cadru socio-istoric, era posibilă numai printr-o redefinire a sa din interior şi prin redefinirea valorilor generalumane. Sociologia era ştiinţa chemată să preia iniţiativa şi să dea răspunsuri la noile provocări ale dezvoltării umane, evident într-o altă perspectivă decât o făcuse până atunci filosofia socială. Diferenţele esenţiale dintre cele două discipline, dincolo de asemănarea fundamentală definită de acelaşi obiect de studiu - societatea -, sunt de viziune şi de metodă. „în timp ce sociologia cercetează constituţia de fapt a proceselor sociale, a instituţiilor, ocupându-se de problema existenţei reale a societăţii, filosofia socială urmăreşte determinarea sensului ei" (subl. în text - n.n.) (Petre Andrei, 1936, p. 66). Un alt motiv pentru care sociologia s-a distanţat de filosofia socială îl reprezintă şi faptul că filosofia socială studiază schimbarea necontenită a fenomenelor, în timp ce sociologia caută să identifice numai ce este persistent. Initial, sociologia a fost nedivizată, ulterior, însă, ea se fărâmiţează în sociologii de ramură. între care şi sociologia istorică, „specializată în cunoaşterea dimensiunii temporale a fenomenelor sociale", 10

spre deosebire de istorie, care este „centrată pe analiza timpului istoric ca structură a desfăşurării vieţii sociale (Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, 1998, p.571). Sidney Aronson consideră că „sociologia istorică cere de la istoricul obişnuit cu metodele tradiţionale de investigare o schimbare radicală a metodelor", în sensul înfrânării „înclinaţiei pentru povestire" (1969, p. 300). Aportul contributiv determinant la dezvoltarea preocupărilor privind studiul istoriei sociale, în contextul expansiunii acestora în modernism, aparţine însă istoriei şi sociologiei, chiar dacă, mai mult sau mai puţin, şi alte ştiinţe sociale îl revendică. Raporturile dintre sociologie şi istorie influenţează vizibil elementele configurative ale istoriei sociale, îndeosebi confluenţele şi împrumuturile reciproce de metode şi tehnici de cercetare. Pentru a evita „lungimile" explicative, raţionalizăm la maximum convergenţele şi distincţiile dintre sociologie şi istorie, care, într-un fel sau altul, au semnificaţie şi în planul distingerii obiectului de cercetare al istoriei sociale, precum şi al instrumentelor sale de investigare. Asemănări şi convergente: Sociologie si istorie • aparţin disciplinelor socio-umane; • beneficiază de o „materie primă" de cercetare asemănătoare sau identică; • dispun de instrumente intelectuale suficiente şi necesare investigării socialului; • utilizează, în bună măsură, aceleaşi tehnici şi metode de investigare. Distincţii: Vechimea • Istoria apare în antichitate. • Sociologia se constituie în epoca modernă. Perspectiva cercetării • Sociologia studiază predilect realităţile sociale „prezente" şi mai puţin cele din trecut. • Istoria investighează faptele omeneşti din trecut (din momentul în care omul dobândeşte simţul istoric) către „prezent". 11

Obiective ştiinţifice* Sociologia: • „... fenomenele şi procesele de apariţie a diferitelor forme de viaţă colectivă a oamenilor, structurile acestor colectivităţi, care derivă din interacţiunea reciprocă a oamenilor (unul asupra celuilalt), forţele coercitive şi forţele care dispersează aceste colectivităţi, mutaţiile şi transformările care survin în cadrul lor" (Jan Szczepanski, 1972, p. 10). • „Fiind studiul realităţii sociale, ea (sociologia - n.n.) nu are ca obiect societatea, una sigură şi aceeaşi în toate timpurile şi în toate locurile, ci unităţile sociale concrete, singurele forme în care trăieşte societatea. Când spunem ştiinţa realităţii sociale înţelegem, deci, ştiinţa unităţilor sociale (subl în text. - n.n.), în formele numeroase şi variate în care se găsesc ele răspândite pe pămânf' (D. Guşti. 1934, p. 50). Istoria: • Devenirea popoarelor, în înlănţuirea cauzală a proceselor istorice (Petre Andrei, 1936, p. 154). • „... istoria este, în primul rând, o ştiinţă de reconstituire a trecutului, a unor fenomene care au fost cândva reale, deci perceptibile direct, iar la data cercetării nu mai există ..." (Traian Herseni, 1982, pp. 38-39). • „... istoria implică cercetarea detaliului, dar, în acelaşi timp, ea invită pe specialist, în nu mai mică măsură, să-şi lărgească vederile sale generale pentru a putea cuprinde marile evenimente cardinale ale evoluţiei structurilor sociale" (C.W. Mills, 1974, pp. 215-217). • Studiază fenomenele de succesiune şi diferenţierile dintre acestea, urmăreşte identificarea senilor în care se înlănţuie în chip ireversibil fenomenele. în cadrul cărora cele precedente explică producerea şi modul de a fi al celor ce le succed. (Sociologia, din contră, se preocupă de identificarea asemănărilor dintre fenomene succesiunea lor -, a aspectelor generale şi repetabile, până la stabilirea unor legi valabile în toate locurile şi timpurile pentru realităţile similare) (A.D. Xenopol, 1905, p. 21). Trăsături esenţiale: Sociologia • Este o ştiinţă concretă (Frank W. Blackmar). Sintagma exprimă varietatea impresionantă a opiniilor care vizează obiectul de studiu al celor două discipline, îndeosebi al sociologiei. „Toţi sociologii sau aproape toţi au încercat să definească obiectul sociologiei. Ceea ce constituie un alt mod de a o spune că nimeni nu a atins acest deziderat [...] nici o definiţie propusă n-a fost universal acceptată" (Raymond Boudon, I997,p. 11). 12

.VDAPA JiOMÂNIA .NIVXMSITATEASFIKU HAHET

•Jr. !nv

....«£OTS

;•

• Este o disciplină sintetică (1. Tonnies). • Are un caracter normativ (D. Guşti, H. Kelsen). • Este o ştiinţă reformatoare (formulează soluţii, se implică în reformarea societăţii, eradicarea stărilor de patologie socială, prevenirea şi soluţionarea crizelor sociale etc.) - A. Comte, E. Durkheim. Istoria • Reprezintă o „dimensiune" a oricărei ştiinţe sociale (Fernand Braudel) sau • Este „nervul" ştiinţelor sociale (C. Wright Mills). • Este o ştiinţă de reconstrucţie a trecutului. Metodologia cercetării Sociologia • Dispune de şi utilizează o gamă substanţială şi variată de metode si tehnici de cercetare (ancheta, sondajul, chestionarul, interviul, tehnici de scalare şi de analiză a conţinutului comunicării, cercetarea panel, cercetarea sociometrică etc.). • Ca ştiinţă teoretică, tinde spre formularea unor legi, spre identificarea invariantelor, a relaţiilor de profunzime dintre variabile. Trecerea de la cunoaşterea faptelor la cunoaşterea legilor care produc faptele se realizează prin ipoteze. • Aplicarea experimentului în studiile sociologice „contribuie la integrarea datelor în modele explicative, în sisteme teoretice din ce în ce mai structurate" (Septimiu Chelcea, loan Mărginean, Ion Cauc, 1998, p. 423). • Experimentul este, deci, „un mijloc principal de verificare a unei ipoteze sociologice" (Traian Brăileanu, 1923, p. 79). Istoria • „Istoria [...] se bazează, în primul rând, pe mărturiile scrise ale contemporanilor, deci pe observarea indirectă" (P.P. Panaitescu, 1969,p. 68). • Metoda comparativ-istorică „lasă [...] cale deschisă pentru analiza completă a comunităţii în raport cu orice alt sistem autonom, arătând că raporturile între comunităţile omeneşti numite state sunt cele mai importante, deoarece ele dau diferenţierea completă a comunităţii, structura cea mai complexă, dar şi cea mai stabilă a comunităţii, care abia în acest stadiu ne dă icoana cosmosului social" (Traian Brăileanu, 1923, p. 80). 13

Rezultatele cercetărilor: Sociologie • Conduc la concluzii teoretice care sunt validate, în bună măsură, de realităţi sociale sau se confundă cu acestea. (Ipoteza este motivată şi susţinută de rezultate). Istorie • Concluziile nu pot fi validate şi nu sunt verificabile decât prin analogii (studii comparative) sau dacă mai există unele corespondenţe între prezent şi trecut. Economia, demografia, geografia, dreptul, psihologia şi alte ştiinţe umanist-sociale consacră, la rândul lor, studii asupra unei mari varietăţi de aspecte sociale, inclusiv în perspectivă istorică (demografia istorică, istoria dreptului, istoria economiei, antropogeografia etc.). Studiile de acest tip se constituie în elemente de convergenţă ştiinţifică, cu impact asupra evoluţiei istoriei sociale. Repere importante ale raporturilor interdisciplinare în orizontul ştiinţelor socio-umane, cu referire la istoria socială ar fi: • istoria, ca şi filosofia, în fieful cărora se înregistrează mai de timpuriu preocupări ce vizau zone ale socialului, manifestă tendinţa de parcelare a preocupărilor, ca efect al apariţiei şi proliferării unor noi concepţii, curente, şcoli istorice şi filosofice; • filosofia socială fixează cadrul apariţiei, la mijlocul veacului trecut, a sociologiei; • distincţiile esenţiale între filosofia socială şi sociologie sunt generate de viziunile şi metodele lor diferite de cercetare a socialului; • sociologia, o dată cu depăşirea provizoratului statutului său ştiinţific, dă o nouă dimensiune investigării realităţilor sociale, dublată de o redefinire a poziţiei şi rolului ştiinţelor umanist-sociale; • prin fărâmiţarea sociologiei în domenii particulare de cercetare (ramuri şi subramuri), se deschid noi orizonturi aprofundării studiilor asupra vieţii sociale; în acest demers apare sociologia istorică, specializată „în cunoaşterea dimensiunii temporale a fenomenelor sociale" (în opoziţie cu istoria care îşi centrează studiile pe analiza timpului istoric ca structură a vieţii sociale); • convergenţele şi distincţiile dintre istorie şi sociologie facilitează înţelegerea plasării istoriei sociale în raport de acestea, precum şi propria sa identitate ştiinţifică. 14

3. Originile şi evoluţia istorici sociale 3 A. De la începuturi până la Şcoala ,AnaIelor" Divizarea şi specializarea ştiinţelor sociale au efecte greu de cuantificat. Părerile sunt împărţite: unii specialişti consideră că sunt salutare, pe câtă vreme alţii le deplâng. Preocupările ce vizează istoria socială sunt mai vechi decât divizarea şi specializarea ştiinţelor, iar efectele acestora sunt evidente mai târziu. Germenii istoriei sociale se identifică în scrierile primilor creatori de istorie. Herodot (cea. 484-420 î.Hr) este important pentru informaţiile pe care le oferă despre sciţi şi traci, iar Tacitus (55 - cea. 120 î.Hr.), pîin descrierile asupra instituţiilor triburilor germanice. La o primă analiză, aceste scrieri istoriografice, precum şi majoritatea celor realizate înainte de veacul al XVIII-lea se înfăţişează, aproape invariabil, ca fragmente puţin semnificative şi imobile ale vieţii sociale. Factura lor evenimenţială şi descriptivă primează. Cu toate acestea, au o importanţă semnificativă dacă le raportăm la timpul istoric în care au fost realizate: marchează şi delimitează deopotrivă, în câmpul istoriei, preocupările consacrate aspectelor de natură socială de alte tipuri de preocupări (1) şi relevă tendinţa de a plasa cercetările asupra individului şi societăţii pe baze empirice cât mai solide (2). Se conturează, astfel, germenii apariţiei istoriei sociale. Veacul al XVIII-lea, „iluminat" de virtuoşi ai ştiinţei şi culturii, este hotărâtor pentru destinul istoriei sociale. Voltaire, în Franţa, şi Iustus Moser, în spaţiul german, sunt consideraţi primii „agenţi" importanţi ai configurării istoriei sociale. Este dificil să atribuim prioritar unuia din cei doi paternitatea istoriei sociale, chiar dacă scrierile lor esenţiale în acest domeniu apar la distanţă de 17 ani. Prin Secolul lui Ludovic al XJV-lea (1751), Voltaire deschide un capitol nou în istoria socială: societatea franceză a acelei epoci este tratată global. Ca şi cronicarii de până la el, Voltaire acordă atenţie, mai întâi, vieţii de la curtea regală, dar realizează , concomitent, o panoramă a societăţii franceze din epoca lui Ludovic al XlV-lea, analizând economia, administraţia, finanţele, instituţiile, religia, cultura, arta, ştiinţa, cutumele. Este o tentativă de definire a etosului (trăsăturilor specifice) monarhiei absolutiste, care îşi pune amprenta asupra perioadei pe care o evocă în scrierea sa. Asemănător procedează şi în încercare asupra moravurilor şi spiritului naţiunilor (1756), dar 15

extinde aria de investigare: de la Carol cel Mare (768-814) la Ludovic al XIV-lea (1634-1715). Al doilea autor este recunoscut ca realizând deschideri spre studiul mai aprofundat asupra comunităţilor sau regiunilor, îndeosebi prin monografia Istoria Osnabruck-ului (1768), o localitate tipic germană, situată în Saxonia Inferioară. într-un secol dominat de spiritul iluminist, deschiderile realizate spre studiul istoriei sociale - şi, evident, nu numai spre acest domeniu - au ecou şi sunt urmate, ca un fel de reacţie în lanţ, de apariţia unor noi focare intelectuale interesate să contribuie la extinderea cercetărilor de istorie socială. Acestea se identifică în spaţiile istoriei culturii, economiei, istoriei politice. Lui Voltaire i se atribuie şi pionieratul în istoria culturii (cunoscută şi sub denumirea germană de Kuîturgeschichte, care s-a impus), date fiind preocupările sale în orizontul descrierii şi analizei modelului (pattern-ului) cultural francez, dar un aport semnificativ la încurajarea studiilor de istorie socială, după scrierile datorate lui Johan Gotfried von Herder", Turgot" şi Condorcef" şi după orientarea istoriei culturii înspre orizontul socio-uman, îl aduc Francois Guizot, Burckhard, Gustav Freytag şi îndeosebi, Karl Lamprecht. Guizot (1787-1874) se remarcă drept unul din cei mai notabili specialişti în istoria civilizaţiei europene, realizând, între altele, o cuprinzătoare frescă a societăţii franceze în perspectiva evoluţiei culturii ei materiale şi spirituale - Istoria civilizaţiei franceze. Prin istoricul elveţian Burckhard (1818-1897), după cum apreciază J. Jean Hecht, istoria socială „dobândeşte maturitate, deschizându-se, astfel, noi perspective evoluţiei sale". Cele trei lucrări fundamentale - Viaţa lui Constantin cel Mare, Civilizaţia Renaşterii în Italia şi Istoria civilizaţiei greceşti - dau imagini sugestive, de mare acurateţe, asupra culturii materiale şi spirituale într-o succesiune de Filosof iluminist german (1744-1803). autor al uneia din primele sinteze despre istoria civilizaţiei universale - Idei asupra filozofiei istoriei omenirii. în 4 volume (1784-1791). Economist şi om politic francez (1727-1781), dă o perspectivă interpretativă proprie ideii de progres. *** Filosof, economist, matematician şi om politic francez (1 743-1794), scrie în închisoare remarcabila sinteză Schiţa unui tablou istoric al progresului spiritului uman, în care demonstrează că istoria are înfăţişarea unui proces cumulativ şi că fiecare din etapele sale reprezintă o construcţie pentru prezent şi viitor. 16

tablouri cu forţă evocatoare, relevând deopotrivă şi mutaţiile care se produc în unele din societăţile analizate (cum este cea italiană), ce se pliază progresiv spre modernism. Interesează, de asemenea, şi resorturile care pun în mişcare aceste mutaţii şi pe care autorul le identifică în tentativele de legitimare a noii puteri politice. Detalierile, mergând până la „intimităţi" din viaţa socială a populaţiei germane de Ia mijlocul veacului trecut, reprezintă un nou experiment în domeniul istoriei sociale pe care îl efectuează Freytag. „Experimentul", care înseamnă publicarea volumului Imagini din trecutul vesel al germanilor (1859-1867), se bucură de o popularitate imensă în landurile germane, îndeosebi pentru picanteriile sale care fac deliciul cititorilor. Ecourile în lumea ştiinţifică sunt însă limitate, dar „tehnica" utilizată („serii" de detalii care, nu în puţine rânduri, forţează intimitatea individuală), va fi redescoperită, nu peste mult timp, şi întrebuinţată în scrierile privind istoria socială. Prin germanul Lamprecht, istoria socială are un „prototip pozitiv", deoarece „se inspiră din progresul natural al ştiinţei, în special în elaborarea ipotezelor evoluţioniste şi în aplicarea conceptului de selecţie naturală" (Jean Hecht). In orizontul istoriei culturii se înscriu şi unele din contribuţiile lui Auguste Comte (1798-1857), Herber Spencer (1820-1903), Franklin Giădings - 1855-1931 (îndeosebi acelea care proiectează succesiunea fazelor evoluţiei socio-culturale), Henry T. Buckle (1822-1862)* sau Kurt Breysig". Concomitent cu mişcarea cunoscută sub denumirea de Kulturgeschichte, istoria economică dezvoltă în interiorul său un câmp distinct de cercetare care îşi propune şi realizează deschideri spre structuri sociale şi instituţionale (Henry Maine, Frederic Seebohm, Gustav Schmoller) sau se declară pentru unirea eforturilor specialiştilor din cele două domenii, deoarece, considerau ei. istoria socială şi economia reprezintă „un câmp unic şi complementar de cercetare" (Henri Pirenne, Henri See). Conjuncţia dintre economiştii cu deschidere spre social şi cercetătorii din domeniul istoriei sociale se produce la mijlocul acestui veac, având ca efect reconsiderarea activităţii economice de către istoria socială, acceptarea conceptului de ' Iniţiază publicarea unei istorii a civilizaţiei universale, din care nu reuşeşte sa editeze decât două volume. Autor al unei interesante lucrări: Kulturgeschichte der Menschheii (Istoria culturii omenirii), 1907. 17

determinism economic şi împrumutul unor tehnici şi metode de cercetare din arsenalul altor ştiinţe sociale. Tentativele de apropiere între diversele grupuri de specialişti care recunoşteau şi practicau istoria socială, grupuri care navigau, după cum s-a văzut, în apele învolburate ale istoriei, sociologiei, filosofiei, economiei, istoriei culturii (revendicată atât de istorici, cât şi de filosofi şi sociologi), sunt estompate de ceea ce unii sociologi şi politologi definesc a fi „dominaţia istoriei politice'", reflectată îndeosebi prin scrierile lui Eduard A. Freedman (care accentua că istoria reprezintă trecutul politic al societăţii). August Bockh (ce insista asupra faptului că statul şi societatea trebuie tratate egal) şi Thomas B. Macaulay (în lucrările căruia se susţinea ideea că analiza evoluţiei istorice se realizează masiv sub raport politic). Istoria politică se arată deosebit de rezistentă la schimbare, ce se manifestă inclusiv la specialişti de marcă, cum a fost şi istoricul german Leopold von Ranke (1795-1886), care exagerează aspectele factuale, respingând generalizările. El, ca şi alţi reprezentanţi ai istoriei politice, preferă povestirile, în locul analizelor, acordă atenţie indivizilor şi nu colectivităţilor etc. O privire panoramică asupra evoluţiei istoriei sociale până la primul război mondial ne relevă următoarele aspecte esenţiale: • în interiorul unor ştiinţe socio-umane se configurează grupuri care îşi centrează eforturile pe studiul prioritar sau exclusiv al istoriei sociale; • rezistenţa la dezvoltarea unor astfel de cercetări cedează cu timpul, favorizând apropierea între grupurile respective şi chiar fuziunea lor; terenul demersurilor acestor grupuri este interdisciplinar, dar se observă şi tendin(a de a-1 părăsi şi de a acţiona în spaţii care depăşesc graniţele disciplinelor din care fac parte acestea; • extinderea considerabilă a studiilor de istorie socială, mai ales de la jumătatea veacului trecut, între altele şi ca efect al apariţiei şi dezvoltării sociologiei, determină configurarea unui anume „punct de vedere'1 al istoriei sociale, în sens de orientare ceva mai clară a direcţiilor sale evolutive; • diversitatea sub raport tematic, metodologic precum şi a perspectivei interpretative este nota generală a istoriei sociale: de la subiecte parcelare, minore şi puţin semnificative la vaste panorame asupra evoluţiei unor societăţi; de la simple observaţii şi înregistrări la autentice monografii sociale etc. 18

3.2. Prima şcoală de istorie socială; consolidarea ,, statutului" ştiinţific al disciplinei Statutul ştiinţific al istoriei sociale, prin urmare, era încă incert. Deşi numeroase, studiile atacă o problematică parcerală, în majoritatea situaţiilor, fără să aibă o viziune clară asupra obiectivelor pe care le urmăreau autorii lor şi, nu în puţine situaţii, fiind lipsite de rigoarea ştiinţifică necesară. Sunt explicabile, astfel, rezervele şi criticile formulate de sociologi şi istorici îndeosebi, dar şi de reprezentanţi ai altor discipline socio-umane la adresa manierei în care era concepută şi se producea istoria socială. Un reviniment are loc atunci când un grup de istorici francezi iniţiază detaşarea de propria lor comunitate ştiinţifică, inaugurând studii de istorie socială într-o viziune pluridisciplinară. Evenimentul are loc la Strassbourg, în 1929, iar principalii lui protagonişti sunt Marc Bloch (1886-1944) şi Lucien Febvre (1878-1956). Cei doi istorici editează revista „Annales d'Histoire economique et sociale" * („Analele de Istorie Economică şi Socială"), în jurul căreia se formează numeroşi specialişti în istorie socială, constituind prima şi una din cele mai cunoscute şcoli de istorie socială - Şcoala „Analelor ", cu influenţe şi adepţi şi în prezent. Mişcarea Bloch-Febvre nu este străină de concepţiile avansate cândva de Emile Durkheim şi Max Weber, aspirând să apropie istoria de sociologie şi de alte ştiinţe socio-umane. Obiectivele sale se anunţă ambiţioase: pornind de la ideea că diferite contexte socio-culturale se întrepătrund (comprehensiunea contextelor), grupul „Analelor" concepe şi orientează demersurile istoriei sociale spre studiul totalităţii aspectelorsociale, încercând să convertească socialul într-o istorie societală. în acest sens, în reconstrucţia fiecărei epoci reprezentanţii grupului includ demersurile psihice, ideatice şi normative, apreciind că dau o notă suplimentară de acurateţe şi înţelegere „ştiinţei" şi „umanului". Mişcarea Bloch-Febvre are rezonanţă în epocă şi mai târziu, succesul ei constând în realizarea unei sinteze coerente între istorie, sociologie, psihologie, economie şi geografie. Concomitent, sunt reconsiderate sursele documentare, în sfera studiilor inteprinse de componenţii Şcolii dobândind importanţă interpretarea dovezilor arheologice, izvoarelor cartografice, lingvistice, folclorice şi, în Ia succesiv alte denumiri: „Annales d'Histoire sociale" (din 1939), .,Annales. Economie. Societe. Civilisation" (din 1946). 19

genere, a documentelor care au caracter social. ,$coala «Analelor»", a însemnat, în esenţă, nu numai crearea unui curent viguros de studii privind istoria socială, ci şi în iniţierea unui mod propriu de cercetare, care consta în antrenarea a numeroase discipline umaniste într-un demers comun, cu finalităţi comune. Mişcarea declanşată de „Anale", prin însăşi existenţa şi demersurile sale ştiinţifice, marchează, evident, o nouă fază evolutivă a istoriei sociale. Oricâte comentarii a generat şi produce încă, Şcoala a statuat automatizarea relativă a istoriei sociale faţă de istorie. conferind preocupărilor în acest domeniu articulaţii suplimentare în demersul de recunoaştere a propriei sale identităţi ştiinţifice. Continuatori de mare prestigiu ai şcolii sunt Femand Braudel (19021985), Ernest Labrousse (1895-?), Pierre Chaunu (1923), care se depărtează însă de spiritul şi principiile iniţiale ale „Analelor". Ernest Labrousse şi Franqois Sminard introduc conceptul de „timp lung" („longue duree"), împrumutat de la economişti (şi pe care îl va utiliza şi Braudel), pentru a marca ideea că schimbările reale din societate se produc la intervale temporale mari. care depăşesc durata vieţii unui om sau a unei generaţii. Fernand Braudei, care, în 1949 (în lucrarea Mediterranee) extindea frontul de cercetare în sferele geografiei, economiei, demografiei, culturii, politicii, religiei, tehnicii ş.a.m.d. (dincolo de cea socială), trei decenii mai târziu se pronunţa pentru analize sectoriale. „Cert, «globalitatea» este o utopie - releva Braudel -, dar către ea trebuie să tindem" (Marc Guillaume, 1986, p. 66). Istoria familiei, a cărţii, sexualităţii, educaţiei, viaţa oraşului şi a regiunii şi atâtea alte aspecte sectoriale, „care îşi proclamă autonomia", trebuie cercetate distinct, cu metode diferite, cu grupuri de cercetare diferite susţinea istoricul francez. Basculările unor continuatori ai Şcolii ..Analelor" între tradiţie şi „noul stil" sunt percepute ca ameninţătoare atât pentru prestigiul acesteia cât şi pentru relaţiile dintre sociologie, istorie şi istorie socială, tensionate îndeosebi datorită achiziţiilor metodologice ale ultimelor două domenii de cercetare. Sociologii îi acuză pe istorici că „împrumută" metode şi tehnici din propriul lor arsenal metodologic. Tensiunile se diminuează, iar din anii "60 continuatorii Şcolii „Analelor" revin la „intenţii mai bune" faţă de tradiţiile propriei lor comunităţi ştiinţifice. Reabilitarea raporturilor dintre istorie, sociologie şi istorie socială permite îmbunătăţirea substanţială a comunicării între acestea, ceea ce reactivează tentativele de unificare a sistemului teoretic al ştiinţelor 20

configurarea fie în interiorul lor, fie în afara acestora, a unor grupuri specializate în istorie socială, cu evidente tendinţe de automatizare. în Franţa, unde tradiţia studiilor de istorie socială este remarcabilă, în cadrul comunităţii istoricilor funcţionează o puternică şi respectabilă grupare de specialişti în istorie socială, motivaţi, cu sau fără voie, de spiritul Şcolii „Analelor". După 1965, în special, graţie utilizării unor metode de cercetare împrumutate din arsenalul sociologiei, psihologiei sociale, etnologiei, demografiei etc., studiile sociale se dezvoltă în forţă, sesizându-se „realităţi materiale şi spirituale" noi şi incitante, inclusiv prin „redescoperirea" şi utilizarea unor vechi concepte, idei etc. Sub influenţa unor curente materialist-istorice, se configurează o zonă extrem de fertilă în studii de istorie socială: „faimosul «cuplu antagonist» burghezie şi muncitorime" (Marc Guillaume, 1980, p. 48). Mentorul spiritual şi susţinătorul marcant al acestui nou curent în istoria socială este un continuator important al Şcolii „Analelor" - E. Labrousse. Sunt atacate îndeosebi problemele privind „cuplul antagonist", „condiţiile de viaţă, mentalităţile şi revendicările muncitoreşti", „formarea şi dezvoltarea grupurilor muncitoreşti regionale", „influenţele conjugate asupra dezvoltării industriale" etc. • Un nou şi viguros traseu ştiinţific al istoriei sociale îl dau studiile asupra „societăţilor^ urbane şi rurale", care antrenează grupuri mixte de cercetători. încep să fie imaginate şi se desfăşoară investigaţii complexe asupra unor teme de interes regional, cum ar fi „Mişcările ţărăneşti în epoca contemporană" realizată de către specialişti europeni. Rezultatele cercetătorilor se dezbat în două etape: în 1970, la Moscova şi în 1976, laNeapole. Dobândesc o consistenţă remarcabilă demersurile ştiinţifice asupra claselor mijlocii, multiplicându-se eforturile de monografiere a unor grupuri sociale (funcţionari, profesii libere etc.). • .J'rovincializarea studiilor de istorie socială' (Philippe Vieger, 1985, p. 51), prin acordarea unei atenţii marcante studiului regiunilor şi localităţilor (rurale şi urbane), conduce la apariţia unor formaţiuni autonome de cercetare centrate pe studiul aspectelor sociale, inclusiv a unor instituţii regionale şi locale care au în obiectiv o astfel de problematică (Centrul de Istorie Economică şi Socială a Regiunii Lyonese - Franţa etc.). • Identificarea mentalităţilor colective şi studierea lor este un alt domeniu al istoriei sociale, care se dezvoltă chiar dacă se manifestă suficientă rezistenţă din partea reprezentanţilor altor ştiinţe sociale, aşa cum a luat curs ascensional, îndeosebi în ultimele decenii, şi istoria orală, asupra căreia vom reveni, dată fiind însemnătatea sa deosebită. 22

• Extinderea spaţiului de cercetare a istoriei sociale obligă pe specialişti să recurgă la utilizarea mai intensă a documentelor sociale şi a altor surse istorice. • Instituţional'izarea marchează o etapă importantă a evoluţiei istoriei sociale, definind mai clar procesul autonomizării sale ca disciplină socială. în 1935. la Amsterdam (Olanda) este inaugurat Institutul Internaţional de Istorie Socială (Internationaal Instituut vor Sociale Geschiedenis) ale cărui studii sunt axate pe problematica mişcării muncitoreşti sub aspect socio-politic. Nuclee, centre sau institute consacrate istoriei sociale sunt înfiinţate în Franţa (Comisia de Istorie Economică şi Socială a Revoluţiei Franceze; Centrul Meridional de Istorie Socială a Mentalităţilor şi Culturilor din Epoca Preindustrială, Centrul de Studii şi Cercetări asupra Societăţii din [zona] Oceanului Indian - toate în Aix - an - Provence; Centrul de Cercetări de Istorie Socială şi Culturală a Franţei de Est şi Confederaţiei Elveţiene Besancon ş.a.m.d.), S.U.A. (Centrul pentru Istorie Socială, Centrul Shelby Collum Davis pentru Studii Istorice - Pittsburg etc.). învăţământul superior include în programele sale de studii cursuri care au ca obiect istoria socială (Franţa, Marea Britanie, Germania, Olanda. S.U.A. etc.). Asociaţii profesionale şi manifestări ştiinţifice internaţionale sunt alte repere importante în conturarea identităţii istoriei sociale (din 1979 se desfăşoară congrese periodice ale Asociaţiei de Istoria Ştiinţelor Sociale - Social Science History Association; Comisia Internaţională pentru Mişcări şi Structuri Sociale iniţiază, începând cu 1975, anchete, ale căror rezultate au fost comunicate la Congresul mondial de istorie de la Bucureşti - 1980). Sunt editate publicaţii de specialitate, cum este şi „Journal of Social History" („Revista de Istorie Socială"), apărută la Pittsburg - S.U.A., „International Review of Social History" („Revista Internaţională de Istorie Socială"), editată la Amsterdam, începând cu 1956 etc. Istoria socială se prezintă, astfel, ca o disciplină socială al cărei grad de autonomizare este condiţionat de raporturile cu alte ştiinţe sociale. îndeosebi, cu sociologia şi istoria. Unele comunităţi ştiinţifice, cum sunt cele din S.U.A., Canada, Marea Britanie, Olanda, Italia, Austria, Ungaria etc. îi recunosc statutul de ştiinţă socială autonomă, altele (cum sunt cele franceză, germană ş.a.m.d.), fără a nega existenţa sa, o consideră drept domeniu distinct de studiu în istorie. Individual, părerile unor reprezentanţi de primă dimensiune ai ştiinţelor sociale sunt mai mult sau mai puţin diferenţiate decât ale comunităţilor Ştiinţifice din care fac parte.

Autonomizarea, în condiţiile pluridisciplinarităţii ştiinţifice, nu mai are semnificaţia din trecut. Importante sunt alte criterii de apreciere, cum ar fi: spaţiul propriu de cercetare, mijloacele şi metodele de investigare, proiecţiile teoretice, contribuţiile aduse în planul „suplimentului de cunoaştere" invocat la începutul cursului nostru, care, toate, dau identitate unui domeniu specific, particular de cercetare socială. 3.3. Preocupări şi concretizări româneşti in spaţiul istoriei sociale Gândirea şi cercetarea socială românească, care au realizat notabile realizări în domeniul sociologiei şi istoriei, mai ales în perioada interbelică, au rezultate, unele chiar importante, şi în domeniul istoriei sociale. Seria precursorilor istoriei sociale, fără a forţa nota, dacă ne raportăm la procedeele „clasice" de identificare a originilor unei ştiinţe sociale, poate fi extinsă şi înainte de Dimitrie Cantemir (16731723) sau Nicolae Spătarul Milescu (1636-1708). Ne interesează mai puţin etapa anterioară acestora deoarece vrem să punctăm câteva aspecte importante ale preocupărilor ulterioare de istorie socială. Spătarul Milescu apropie spaţiul social asiatic de înţelegerea europenilor prin informaţiile asupra populaţiilor pe care le-a întâlnit în periplul său spre îndepărtata Chină, iar Cantemir surprinde prin maniera modernă de realizare a unei monografii destinate Moldovei şi prin teoretizările asupra originii claselor sociale şi rolului de arbitru al domnului în raporturile dintre boieri şi ţărani. O seamă de intelectuali prepaşoptişti lărgesc orizontul preocupărilor vizând spaţiul social. Cei care dau un contur mai clar acestor preocupări sunt Ion G.Ghica (1816-1897), Nicolae Bălcescu (1819-1859) şi Mihail Kogălniceanu (1817-1891). Fiecare îşi aduce contribuţia la apariţia unui punct de vedere românesc asupra istoriei sociale, fiind capi de serie în joncţiunea preocupărilor pentru istorie socială din economie, istorie şi sociologie (în măsura în care toţi sunt consideraţi şi sociologi). Ghica iniţiază analiza şi explicarea finalităţilor sociale ale factorilor economici, de pe poziţia economistului ce era, iar Bălcescu detaşează în câmpul istoriei studiul istoriei sociale, conferind o nouă viziune asupra „misiei istoriei"' şi anume: „de a ne arăta, de a ne demonstra această transformare continuă, mişcarea progresivă a omenirii, această dezvoltare a sentimentului şi a minţii omeneşti, sub toate formele din lăuntrul şi din afară, în timp şi spaţiu" (Nicolae Bălcescu, 1887, p. 3). 24

Asemănător lui Kogălniceanu, Xenopol şi Iorga, Nicolae Bâlcescu respinge istoria evenimenţială. El consideră că viziunea dinamică asupra ei trebuie să prevaleze, accentuând analiza factorului uman şi a evoluţiei sociale, pe două dimensiuni esenţiale: în timp şi în spaţiu. Bălcescu realizează în scrierile sale o sinteză între perspectiva analitică istorică şi cele economice, sociologice şi filosofice (filosofia socială), concepând, astfel, tratarea istoriei în viziune pluridisciplinară. EI poate fi apreciat drept fondator al studiilor de istorie socială in România. Investigarea ştiinţifică a socialului în optica lui Mihail Kogălniceanu trebuie să ţină seama prioritar de dimensiunea istorică a societăţii din două raţiuni: în primul rând, pentru că, în acest mod, era posibilă cunoaşterea mai adecvată a vieţii sociale şi, în al doilea rând, fiindcă se puteau identifica. în condiţii mai bune, particularităţile evoluţiei societăţii moderne. Un „model" original de istorie socială era propus de Nicolae Blaramberg (1834-1896) în lucrarea Studiu comparat asupra instituţiilor, legilor şi moravurilor României din timpurile cele mai vechi până in zilele noastre (Essai compare sur Ies institutions, Ies lois et Ies moeurs de la Roumanie depuis Ies temps Ies plus recules jusqu'ă nosjours) (1886-1887). „Modelul" a fost şi este încă puţin cunoscut „în interior", fiind însă bine primit şi apreciat în străinătate la vremea respectivă. Semnificative sunt, în ideea relevanţei lucrării juristului român, aprecierile datorate celebrului istoric francez Hippolyte Taine (1828-1893). Acesta îi mărturisea fără reticenţă: „Personal învăţ mult citindu-vă, sau, mai bine, am totul de învăţat. Studiile mele nu fuseseră îndreptate în această direcţiune. Dar, regăsesc în cartea D-tale, atâtea ştiinţe precise, un aşa bogat seceriş de texte preţioase, o aşa de frumoasă ordine, încât cineva poate lesne să adune o informaţie desăvârşită. Aceste mari monografii sistematice sunt baza oricărei concluzii politice: când le vom avea în număr destul de mare, vom ajunge poate a ne scăpa de formele ţepene şi mecanice. în care spiritul de libertate s-a ţinut închis până acum; vom cădea mai puţin des în încercările noastre de reformă şi vom datora aceasta istoricilor care, ca D-ta, ne vor fi explicat de la origine şi până în timpii de astăzi dezvoltarea unei naţiuni" (Apud: Lucian Radu Stanciu, 1998, p. 427). Obiectivul lui Blaramberg a fost să reconstituie „istoria naturală" a societăţii româneşti, demers pe care chiar el însuşi ÎI defineşte ca fiind sociologie descriptivă şi comparată, fapt ce nu ne 25

împiedică să apreciem că are inclusiv un rol distinct şi important în apropierea studiilor de istorie socială de recunoaşterea lor ca preocupare de sine stătătoare. Din păcate, cum spuneam şi înainte, deşi recunoscut în cercuri savante din Europa (Herbert Spencer, faimosul sociolog englez, Cesare Cantu, celebru istoric italian, Alfred Jourdan, reputat jurist francez, Dora district - născută Ghica, verişoară cu Blaramberg scriitoare de notorietate internaţională, Georg Weber, istoric german ş.a.) şi, pentru prima dată pentru ştiinţele sociale din România, şi în America de Sud (P. Pradier Fodere, decanul Universităţii de Ştiinţe Politice şi Administrative din Lima), autorul primei monografii a societăţii româneşti şi importanta sa lucrare rămân practic necunoscuţi marelui public, probabil şi datorită faptului că a fost scrisă în franceză şi publicată la Paris. Nu ştim dacă şi în ce măsură Blaramberg a avut cunoştinţă de un important antecesor - Nicolae Locusteanu (1821-1900) — în orientarea studiilor sociale înspre identificarea şi motivarea ştiinţifică a genezei „naţiunii române", precum şi a formelor ei de agregare socială. Cert este că aceasta publica la Bruxelles, tot în limba franceză. în 1855, un fel de „supliment" la o lucrare istorică datorată lui Elias Regnault", iar mai târziu (1879) o interesantă monografie asupra Dobrogei. Cercetarea monografică a evoluţiei societăţii româneşti, care se impune şi în planul istoriei sociale, nu are un aspect întâmplător şi pasager. Dacă se acceptă ideea că Dimitrie Cantemir este, într-un fel. deschizător de drumuri în monografismul autohton şi incluzându-l în acelaşi demers pe Ion lonescu de la Brad, cu monografiile sale zonale, precum şi pleiada de autori care i-au urmat cu lucrări monografice (de dimensiuni, valori şi cuprindere tematică dintre cele mai variate), se poate vorbi de un tip de cercetare preponderent monografică ce se impune ca metodă atât în sociologie cât şi în istoria socială. Expansiunea maximă a monografismului din perioada interbelică are, prin urmare, o tradiţie deja consolidată la sfârşitul veacului trecut şi începutul secolului nostru. Tot în această foarte fertilă perioadă de trecere de la un veac la altul îşi înscrie contribuţia în istorie şi sociologie, dar cu relevanţă şi în planul studiilor de istorie socială, A.D. Xenopol (1847-1920). „Pentru a înţelege organizarea unui popor, trebuie studiate elementele vieţii
* Lucrarea lui N. Locusteanu se intitula Suite au supplement ă l'histoire poiitique et social? dps Prinripautes Danubienneex de M. EUas Regnoult. 26

sale, căci numai din combinarea acestor elemente rezultă forma generală a traiului său", aprecia ilustrul nostru istoric, în cursul său din anul 1883/1884 predat la Universitatea din laşi. Preocupat pentru a desluşi „organizarea unui popor", Xenopol procedează la reconstrucţia socială a istoriei, potrivit elaboratului său teoretic cunoscut sub numele de „teoria serialităţii în istorie". Conform acesteia, în succesiunea proceselor şi fenomenelor istorice se manifestă nu legi, ci „serii istorice"', istoria societăţii devenind astfel succesiunea ireversibilă, în esenţă repetabilă, a unor serii de fapte înlănţuite cauzal. Seria are caracter de „cadru obştesc" (general), care înlănţuie fapte individuale. „Orice serie de dezvoltare înlănţuieşte o succesiune care pleacă de la un sâmbure, se suie sau se scoboară, pentru a ieşi la un rezultat care dă numele seriei" (A.D. Xenopol, 1905, p. 21). Teoria, ca şi opera ştiinţifică în ansamblu, dau istoricului român o prestanţă ştiinţifică internă şi internaţională remarcabilă. Revendicat în egală măsură de istorici şi de sociologi, Xenopol conferă fundamente teoretice şi studiilor de istorie socială şi, deopotrivă, lasă posterităţii Istoria românilor din Dacia Traiană, remarcabilă operă de sinteză şi analiză socio-istorică. Traiectoria evolutivă a istoriei sociale, este asemănătoare, în unele privinţe, cu cea din Occident, datorită formaţiei intelectuale a unor istorici, sociologi, economişti, filosofi şi apoi chiar a propriilor săi reprezentanţi şi, deopotrivă, datorită influenţei pe care o exercită corifei ai ştiinţelor sociale din vest asupra Orientului European (Condorcet, H. Spencer, E. Durkheim, A. Comte, H. Taine ş.a.). Are, însă, la fel ca şi istoria şi sociologia, o particularitate esenţială: este captivată de reconstrucţia evoluţiei „naţiunii" şi a „societăţii", date fiind însăşi particularităţile şi specificul devenirii lor istorice. Deschiderile spre „naţie", „naţiune", „naţionalitate", „popor" pot fi interpretate ca având o dublă motivaţie: sunt, în primul rând, expresia frustrărilor provocate de lunga noapte a dominaţiei străine asupra societăţii româneşti şi, în al doilea rând, sunt, raţional vorbind, expresia unor căutări ştiinţifice pentru definirea cât mai aproape de adevăr a unei stări de fapt, schimbătoare evident şi necum imuabile. Particularităţile dezvoltării istorice a românilor imprimă un tip specific de raporturi interdisciplinare în cadrul ştiinţelor sociale: contradicţiile, deşi nu lipsesc, sunt considerabil mai estompate comparativ cu cele din Occident, favorizând raporturi de cooperare între istorici, sociologi, economişti, jurişti, demografi care au efect benefic în orizontul consolidării studiilor privind istoria socială. Forţa 27

studiilor multidisciplinare este dată de extensia mişcării monografice, care, sub directiva tutelară a sociologiei, îndeosebi în perioada interbelică, conferă un caracter unitar cercetării realităţilor sociale. Istoria socială, în acest trend de concentrare progresivă a studiilor sociologice într-o mişcare coordonată la nivel naţional, prin reprezentanţii săi, reacţionează diferit: unii se lasă antrenaţi şi se integrează mişcării monografice („pregustiene'* şi „gustiene"), alţii, fără să o respingă, rămân solitari în demersurile lor ştiinţifice. Valoarea contributivă a specialiştilor din domeniul istoriei sociale nu poate fi amendată de apartenenţa sau neapartenenţa la Şcoala monografică românească, dar integrarea unora dintre ei în demersurile ştiinţifice ale acesteia denotă spaţiul generos al interoperabilităţii ştiinţelor sociale din România. Contribuţii de certă valoare ştiinţifică aduc istoricii Constantin C. Giurescu (1875-1918), îndeosebi în planul identificării originilor clasei boiereşti, IC. Filitti (1878-1945), prin scrierile asupra evoluţiei raporturilor agrare, care îl plasează în rândurile celor mai reprezentativi istorici sociali români şi Vasile Părvan (1882-1927). cu monumentalele sale lucrării Getica, Dacia, Civilizaţiile străvechi din regiunile carpato-danubiene şi începuturile vieţii romane la gurile Dunării. Formula interdisciplinarităţii ştiinţelor sociale, care este în vogă şi care este susţinută teoretic şi aplicativ de către Şcoala sociologică gustiană. nu-l lasă indiferent pe Nicolae lorga (1871-1840). Vocaţia clasică a istoriei, de a contribui la cunoaşterea trecutului unei „naţii" şi a lumii, nu este periclitată de expansiunea sociologiei. Astfel, după N. lorga, sociologia are rolul de a studia „categorii ştiinţifice" (societate, clase sociale etc.), fiind acceptată ca o „ştiinţă a generalizărilor'", care nu ignoră realitatea naţională. Apreciază, însă, că este inacceptabilă poziţia acelor sociologi care studiază activitatea umană în afara formelor ei istorice, etnice şi naţionale. în acest caz, respectivii sociologi ar practica o „ştiinţă fără ideal'". Se pronunţă pentru o „sociologie naţională", care să opereze concomitent cu două serii de categorii ştiinţifice: a) general abstracte (societate, stat, clase) şi b) particular-istorice (popor, naţiune, cultură). Pentru evitarea separării celor două tipuri de categorii sociologice sau transferării rezultatelor obţinute prin investigaţii de la o serie de categorii la alta, N. lorga susţine ideea ca acestea să fie subordonate evaluării ştiinţifice a idealului social, care, în cazul românilor, nu poate să fie decât naţional. Cum ţărănimea reprezenta trăsătura definitorie a structurii 28

sociale autohtone, idealul naţional trebuie să pornească de la aceasta, deoarece fiind majoritară (în proporţie de cea 80% din structura populaţiei) se poate identifica cu însăşi poporul român. Nicolae lorga apreciază că „dată fiind unitatea în timp şi spaţiu a întregii vieţi istorice", este necesar ca fenomenul istoric să fie studiat în întreaga lui dimensiune, „pe foarte lungi intervale", pentru a fi în măsură să recunoaştem şi să interpretăm corespunzător un fapt istoric. Această respiraţie foarte largă a istoriei o defineşte cu termenul de istoriologie, care, în viziunea sa, nu trebuie confundată cu metaistoria practicată de istoricul german Karl Lamprecht şi nici cu .,senile istorice" propuse de Xenopol. In raport cu ultimul, lorga exprimă un punct de vedere clar. care, evident, îl detaşează de acei istorici şi sociologi care consideră că trebuie neapărat şi prioritar să identifice legităţile generale ce guvernează viaţa socială pentru a stabili şi verifica cursul istoric al unei comunităţi. Nu acceptă „tendinţa întrupată într-o îndrăzneaţă şi frumoasă operă a unui învăţător al meu. Xenopol, de a supune faptele istorice la legi care nu se pot stabili, nu se pot verifica", considerând că pentru un istoric important este să stabilească „similitudini", „paralelisme" sau „repetiţii istorice", din care se alcătuieşte istoriologia (N. lorga, 1968, p. VI). Viziunea nouă asupra conceperii istoriei care îl stăpâneşte pe N. lorga şi care, din nefericire, este decât fragmentar materializată (savantul este asasinat înainte de a-şi desăvârşi opera) îl apropie de unele concepţii ale Şcolii „Analelor" precum şi de unele proiecţii mai recente care vizează orientările istoriei sociale. Convergenţele dintre sociologie şi istorie conduc şi la formularea unor puncte de vedere deosebit de interesante de către profesorul Dimitrie Gusli (1880-1955) şi alţi membrii ai Şcolii sociologice de la Bucureşti. îndeosebi de către H.H. Stahl (1901-1991), Traian Herseni (1907-1980) şi Miron Constantinescu (1917-1974). Aceştia din urmă, mai puţin pregnant în perioada interbelică, dar consistent mai târziu, au contribuţii originale remarcabile cu valoare teoretică şi aplicativă şi în planul istoriei sociale. Un aport semnificativ la promovarea istoriei sociale în epoca cea mai fertilă a ştiinţelor sociale din România (1918-1944) îl aduc şi alte personalităţi ştiinţifice şi culturale, pe care, fără nici o intenţie de a le diminua meritele, le amintim doar: Constantin Dobrogeanu-Gherea

(1855-1920), Eugen Lovinescu

(1882-1934), Stefan Antim (1879-1937), Nicolae Petrescu (1886-1954), Gheorghe I. Brătianu (1898-1953) ş.a. 29

(1881-1943), Stefan Zeletin

Contribuţiile personale ale unor specialişti se coroborează cu forme instituţionalizate de exprimare a preocupărilor pentru istoria socială, cum sunt: iniţierea unor rubrici în publicaţii periodice, consacrate acestora („Revista Română de Istorie", care apare între 1931-1947); organizarea unor simpozioane, sesiuni de comunicări ştiinţifice etc. sub patronajul unor asociaţii, fundaţii etc.; crearea de secţii specializate în instituţii de cercetare ştiinţifică (Secţiunea de Istorie Socială din cadrul Institutului de Ştiinţe Sociale al României*) etc. Interdicţia practicării sociologiei de către regimul comunist în perioada 1948-1965 constrânge la identificarea unor soluţii pentru supravieţuirea reprezentanţilor ei şi, evident, a disciplinei ştiinţifice pe care o serveau. Foştii membrii ai Şcolii de la Bucureşti, şi nu numai aceştia, îşi maschează continuarea preocupărilor ştiinţifice abordând subiecte de istorie socială, teren fertil de manifestare dată fiind „adoptarea" perspectivei marxiste de cercetare şi utilizarea istoriei ca instrument propagandistic şi de manipulare a conştiinţei istorice. Este perioada în care H.H. Stahl publică: Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti (1958-1965), lucrare de proporţii, care dă un nou orizont vieţii rurale în devenirea ei istorică. M. Constantinescu şi H.H. Stahl continuă studiile asupra unor teme de istorie socială şi după 1965, formulând puncte de vedere personale interesante privind incitanta „problemă" a orânduirii tributale (Date noi cu privire la orânduirea tributală - 1974, primul. Teorii şi ipoteze privind sociologia orânduirii tributale - 1980, al doilea). Interesant este că istoria socială nu constituie un subiect de litigiu între istoricii şi sociologii români nici în această secvenţă temporară, al cărui efect în planul ştiinţelor socio-umane este dramatic, posibil fiind ca situaţia să derive tocmai din soarta ingrată a * Potrivit proiectului de program al Institutului de Ştiinţe Sociale, publicat în 1942, Secţiunea de Istorie Socială avea înscrise în sfera sa de activitate următoarele: I. Factorii geografici ai istoriei românilor. In ce mod au putut determina sau înrâuri aceşti factori formaţiunea şi dezvoltarea societăţii româneşti. 2. Factori etnici în istoria românilor. Factorii etnici care au intrat în alcătuirea poporului român, în ce măsură au contribuit aceşti factori prin forme de organizare şi cultură deosebite la evoluţia societăţii româneşti. 3. Factori politici, economici şi spirituali. Factorii politici, economici şi spirituali (generali şi locali), care au determinat transformări în evoluţia societăp'i româneşti. 4. Fazele istoriei românilor. Examinarea amănunţită a principalelor faze din evoluţia societăţii româneşti. Proiectul Secţiei este votat în Adunarea generală a I.S.R. din 1940 („Sociologie Româneasca", an IV, nr. 7-12. iulie-decembrie. 1942, p. 571). 30

sociologiei şi geo-politicii din epoca comunisto-dejistă. Fiecare consideră că este un domeniu distinct de studiu, al cărui plasament sau poziţionare, în raport cu cele două comunităţi ştiinţifice, are mai puţină relevanţă comparativ cu studiile de istorie socială în sine. Aspectul, semnificativ desigur, este motivat de confluenţele spaţiilor de cercetare ale ştiinţelor sociale, amplificate de practicarea pe scară largă a metodei monografice de tip gustian în perioada interbelică. Civilizaţia vechilor sale româneşti (1968), Controverse de istorie socială românească (1969) şi Studii de sociologie istorică (1972). lucrări de referinţă ale sociologului H.H. Stahl, Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova. Orânduirea feudală (1969), Introducere la istoria culturii româneşti (1969) şi Forme străvechi de cultură populară românească (1977), volume datorate istoricului P.P. Panaitescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea (1967), publicată de Constantin C I . Giurescu, Incursiuni în istoriografia vieţii sociale, semnată de Aurel Răduţiu întregesc peisajul policrom al contribuţiilor aduse cunoaşterii evoluţiei sociale din trecut. Unele manifestări care se înregistrează după 1989 par să dea un oarecare impuls istoriei sociale în zone nefertilizaţe sau prea puţin cultivate până atunci. Avem în vedere îndeosebi istoria mentalităţilor şi istoria orală (care marchează şi apariţia primei publicaţii cu acest profil din spaţiul românesc). Unele cursuri de la facultăţile de istorie sunt mai aplicate pe problematica sociată, iar la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, care are în obiectiv studiul fenomenului totalitar din societatea românească, se efectuează cercetări de istorie orală centrate, deocamdată, pe recuperarea informaţiei privind rezistenţa anticomunistă din România şi procesul cooperativizării forţate din agricultură. In sfârşit, traducerile din literatura de specialitate străină şi republicarea operei unor istorici şi sociologi, care au avut un aport important la conturarea unor puncte de vedere în studiile de istorie socială (N. Iorga, Gh.I. Brătianu) dau speranţă că viitorul le va conferi o poziţie pe măsura aşteptărilor şi importanţei lor. Rezumativ, cele mai semnificative aspecte şi momente ale evoluţiei istoriei sociale în orizontul ştiinţelor sociale din România sunt: • deschideri spre social se înregistrează încă înainte de N. Milescu şi D. Cantemir (îndeosebi la cronicari); cei doi marchează, însă, debuturile interesului ştiinţific pentru cunoaşterea şi interpretarea acestei „zone", esenţială pentru existenţa umană; • N. Bălcescu poate fi apreciat ca fondator al istoriei sociale, iar Ion Ghica ca iniţiator al joncţiunii studiilor economice cu cele sociale; 31

• un prim „model" de istorie socială îl propune N. Blaramberg prin monografia consacrată naţiunii române, apreciat a fi unul din avangardiştii acestui tip de investigare şi proiecţie socială a trecutului; • „teoria serialităţii în istorie" elaborată de A.D. Xenopol este un punct de referinţă în apropierea istoriei de sociologie şi în demersul dezvoltării cercetărilor de istorie socială; • perioada interbelică este favorabilă consolidării statutului ştiinţific al istoriei sociale prin expansiunea cercetărilor pluridisciplinare de tip monografic şi prin începuturile instituţionalizării sale; • după 1948, în condiţiile regimului comunist, istoria socială devine teren de refugiu pentru unii sociologi, care aduc contribuţii teoretice şi aplicative notabile;' studii şi lucrări, unele importante pentru clarificarea unor aspecte de natură socială, sunt publicate în continuare; • raporturile predominant de cooperare între istoricii şi sociologii români favorizează istoria socială, dar amână promovarea autonomizării ei depline, pe care nu o consideră necesară dată fiind această situaţie benefică tuturor; • după 1989 se conturează tendinţa creării unui spaţiu relativ important pentru abordarea istoriei mentalităţilor şi istoriei orale. Concepte-cheie şi extinderi Achiziţie metodologică. „împrumut" al unor instrumente de cercetare pe care îl fac reprezentanţii unei discipline din arsenalul metodologic al altei discipline cu care se înrudeşte. Autonomizare. Faza finală a evoluţiei unei discipline ştiinţifice, care presupune crearea propriului său corpus teoretico-metodologic, fixarea obiectului specific de studiu, dezvoltarea unor cercetări potrivit obiectivelor sale ştiinţifice şi configurarea structurilor sale instituţionale. [mtituţionalizare. Este o componentă esenţială a autonomizării unei ştiinţe, care reclamă. în esenţă, „organizarea" ştiinţei respective cu obiectivul perpetuării existenţei şi dezvoltării acesteia. De regulă, prin instituţionalizare se înţelege crearea unui sistem propriu de cercetare (institute, centre, laboratoare etc.); introducerea în învăţământul şcolar şi universitar a disciplinei respective ca materie de studiu; valorificarea cercetărilor prin sistemul propriu publicisticeditorial, reuniuni ştiinţifice etc. Interdisciplinaritate. Cooperarea care se realizează între diferite discipline ştiinţifice cu obiective limitate sau extinse, temporare sau de durată. 32

Tratare evenimenţială. Manieră în care sunt concepute unele scrieri istorice în care prevalează prezentarea strictă a succesiunii în timp a evenimentelor. Mai poartă şi denumirea de tratare cronologică (specifică cronicarilor din vechime, dar şi unor istorici tradiţionalişti, „conservatori")BIBLIOGRAFIE Andrei, Petre (1936), Sociologie generală, Craiova, Tiparul „Scrisul Românesc" S.A. Aranson, Sidney H., (1969), Obstacles to a Rapprochement between History and Sociology: A Sociologist's View, în Sherif Muzofer and Carolyn W.. Interdisciplinary Relationship in the Social Sciences, Chicago. Bălcescu, Nicolae (1887), Istoria românilor sub Michaiu Vodă Viteazul. Edit, a II-a, Bucureşti, Tipografia Academiei Române. Blackmar, Frank W. (! 908), The Elemente of Sociology, New York. Baudon, Raymond (1971), La crise de la sociologie. Geneve, Droz. Baudon, Raymond (I997), Tratat de sociologie. Bucureşti, Humanitas. Bourde, Guy, Herve, Martin (1983), Les ecoles historiques, Paris, Edition du Seuil. Braudel, Fernand (1962), Histoire et sociologie, in Trăite de sociologie (dir. G. Gurvich). voi. I, Paris, P.U.F. Brăileanu, Traian (1923), Introducere în sociologie. Cernăuţi, Editura Librăriei „Ostaşul Român". Chelcea, Septimiu, Mărginean. Ion. Cauc. Ion (1998), Cercetarea sociologică. Metode şi tehnici, [Deva], Editura Destin. Constantinescu, Miron (! 974). Date noi cu privire la orânduirea tributală. Bucureşti, Centrul de Multiplicare al Universităţii din Bucureşti, 1947. Dogan, Mattei, Pahre, Robert (1997), Noile ştiinţe sociale. Interpenetrarea disciplinelor. [Bucureşti], Editura Alternative. *** Dicţionar de sociologie (1998) (coordonatori Cătălin Zamfir. Lazăr Vlăsceanu). Bucureşti. Editura Babei. Guşti, D. (1934), Sociologia militam. Introducere în sociologia politică. [Bucureşti], Editura Institutului Social Român, Herseni, Traian (1968). Sociologie şi etică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică. lorga, Nicolae (1968), Materiale pentru o istoriologie umană. Bucureşti, Editura Academiei R.S.R. Mills, Wright C. (1974), Imaginaţia sociologică, Bucureşti. Editura Ştiinţifică. 33

Sperantia, Eugeniu (1944), Introducere în sociologie, tom. I. Istoria concepţiilor sociologice. Ediţia a Il-a. Bucureşti. Casa Şcoalelor. Stanciu. Radu Lucian (1998). Nicolae Blaramberg - întemeietor al monografiei naţiunii române, în ..Revista Română de Sociologie'', an IX, nr. 5-6. Szczepânski, Jan (1972). Noţiuni elementare de sociologie. Bucureşti. Editura Ştiinţifică. Xenopol, A.D. (1905), Noţiunea valorii în istorie. Bucureşti.

întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor • Care este semnificaţia iniţierii şi extinderii cunoaşterii sociale pentru ştiinţele socio-umane? • în ce constau convergenţele dintre istorie şi sociologie? Dar distincţiile dintre acestea? • Care este imaginea ce vă rămâne după compararea asemănărilor şi distincţiilor dintre sociologie şi istorie? • Care sunt principalele repere ale evoluţiei istoriei sociale în plan universal? • Ce semnificaţie are Şcoala „Analelor'' pentru destinul ştiinţific al istoriei sociale? • Prin ce se remarcă I. Ghica. N. Bălcescu, N. Blaramberg şi A.D. Xenopol? Cum se poate aprecia. în general, contribuţia lor la promovarea unui punct de vedere românesc în istoria socială? • Cum evoluează istoria socială în sistemul totalitar comunist?

34

II SURSELE ISTORIEI SOCIALE, OBIECTIVE ŞTIINŢIFICE, METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE

Convergenţele şi distincţiile dintre sociologie şi istorie sunt de natură să uşureze înţelegerea poziţiei pe care o deţine istoria socială în ansamblul ştiinţelor sociale şi, deopotrivă, sâ contribuie la clarificarea statutului său ştiinţific. 1. Surse înţelegem prin surse, informaţiile pe care le cercetează şi utilizează istoria socială pentru realizarea obiectivelor sale ştiinţifice. Virtual, sursele istoriei sociale sunt multiple. în realitate, ele sunt mai puţin numeroase, deşi nu există interdicţii pentru întrebuinţarea oricărui izvor. Spre deosebire de sociologie, care dispune practic de totalitatea informaţiilor, dată fiind situaţia privilegiată de reconstrucţie a vieţii sociale pe baza investigaţiilor directe şi mai puţin pe surse din trecut, istoria şi istoria socială utilizează aproape exclusiv izvoare din trecut. Valoarea documentară a acestora. în perspectiva obiectului de studiu al celor două „tipuri" de istorie, este diferită şi. prin urmare, reprezintă un criteriu de selecţie a surselor. Vestigiile arheologice - cum se ştie - constituie o autentică mină de aur pentru istorici, în timp ce pentru istoricii sociali acestea pot deveni interesante după punerea lor în valoare de către arheologi. Diferenţierea viziunii asupra utilităţii practice a urmelor materiale (cum Ie definesc istoricii) nu are caracter speculativ şi nu este conjuncturală. Ce s-ar întâmpla dacă istoria socială sau sociologia ar suplini funcţia ştiinţifică a arheologiei? Atunci ar rezulta că arheologia, ca ramură a istoriei, şi-ar pierde obiectul de studiu care îi conferă identitatea ştiinţifică, iar sociologii şi istoricii sociali ar consuma un timp prea mare pentru a face ei înşişi aceste investigaţii. Arheologii oferă şi unora şi altora un bogat material informativ, dar foarte rar în forma sa brută şi extrem de rar imediat după identificare. Sociologii, istoricii sociali şi alţi reprezentanţi ai ştiinţelor sociale 35

receptează. în majoritatea situaţiilor, informaţii indirecte şi „prelucrate" de la colegii lor arheologi. Accentele noastre asupra acestui aspect nu sunt întâmplătoare, date fiind unele diferenţieri de vederi între istorici şi sociologi asupra noţiunii de document. Potrivit istoricului francez Ch. Seignobius (1854-1942), urmele lăsate de fapte anterioare sunt de două tipuri: urme directe (edificii, unelte, maşini etc.) şi indirecte (acte, texte scrise în general), primele fiind acelea care trebuie luate în consideraţie de ştiinţele sociale, ştiinţe care cercetează raporturile abstracte dintre faptele sociale. Tendinţa de abstractizare, desigur reală, nu este uniformă. Ea diferă de la o disciplină socială la alta. în afară de aceasta, desconsiderarea urmelor directe, după cum apreciază unii specialişti (Septimiu Chelcea, 1985), este neproductivă, cel puţin, adăugăm noi, în perspectiva unor ştiinţe sociale particulare. Eliminarea operată de Seignobius nu-i împiedică însă nici pe istorici şi nici pe sociologi să le considere ca importante pentru reconstrucţia vieţii sociale din trecut. „Discriminarea1* statuată de istoricul francez are efecte şi în planul sensurilor date unor concepte. El include ambele tipuri de „urme" în conceptul de documente, pe care sociologii le definesc drept sociale, având, fiecare în parte, o anume valoare informaţională. în accepţiunea istoricilor, noţiunea de documente are înţeles de act (text scris sau tipărit), făcându-se distincţie faţă de urma materială (urmadirectă). întrebarea este pe ce pozifie se poate plasa un istoric social în relaţie cu interpretarea care trebuie dată conceptului de document? în raport strict, răspundem noi. de obiectivele ştiinţifice ale demersurilor sale ştiinţifice: investigarea şi analizarea lor pentru recompu-nerea trecutului social. Din acest punct de vedere, specialistul care acceptă rolul de istoric al socialului trebuie să discearnă ce tipuri de surse îi sunt necesare, inclusiv cele ce poartă generic denumirea de documente sociale. Părerile sunt diferite. Lista „documentelor" care sunt utile istoricului social, potrivit unora, trebuie să cuprindă rapoarte oficiale, publicaţii periodice, scrisori, jurnale personale, „care relevă în profunzime şi în detaliu ariile interne ale experienţei umane" (Jan Hecht). Aceasta trebuie să mai cuprindă literatura hagiografică (Sofia Boesch Gajano, 1980, p. 177 şi urm.), relatări parohiale (Mattei Dogan, Robert Pahre, 1997, p. 237), „arhivele fiscale", „inventare de bunuri", „liste electorale" etc. (Philippe Vigier, 1980, p. 50). 36

în afara lor, istoria socială penetrează zone sociale din trecut şi prin mijlocirea însemnărilor de călătorie, condicilor domneşti şi bisericeşti, registrelor de dijme, catagrafiilor, actelor de vistierie, hotărârilor instanţelor judecătoreşti, instituţiilor politice etc.. jurnalelor de front, foilor de zestre, genealogiilor, biografiilor sociale, fotografiilor de epocă, monografiilor, ş.a.m.d. Marea varietate de informaţii, a impus elaborarea unor sisteme de clasificare, care au la bază criterii diferite (Septimiu Chelcea, loan Mărginean. Ion Cauc, 1998, p. 33 şi urm.). Se admite, în general, că documentele sociale se pot împărţi în cifrice şi necifrice (iar ambele, în publice şi personale). In cazul ultimelor, întâlnim documente oficiale şi neoficiale. întregul set de documente sociale, care se încadrează în aceste divizări, are o consistenţă remarcabilă de fapte sociale care sunt surse virtuale ale istoriei sociale. Fiecare document are însă o relevanţă diferită. De exemplu, unele documente cifrice, cum sunt recensăminte ale populaţiei, buletine şi anuare statistice sau alte tipuri de înregistrări realizate de autorităţile de ocupaţie ungare sau ruseşti, în mod necesar trebuie coroborate cu alte surse, deoarece datele pe care le furnizau diminuau considerabil cuantumul românilor din spaţiul transilvănean sau basarabean. Situaţia evocată are un caracter particular şi nu trebuie să conducă la concluzia că toate documentele cifrice (în afara celor menţionate, cum sunt catagrafiile, condicile pentru dijme, catastifele domneşti, urbariile etc.) conţin date eronate. Cu prudenţă, dar fără exagerări, este necesar să utilizăm informaţiile cuprinse în jurnalele intime sau scrisori, biografii sociale sau unele ştiri, comentarii etc. din presă, unele dintre acestea fiind susceptibile de subiectivism. In general, însă, documentele sociale reprezintă una din sursele esenţiale ale istoriei sociale, deoarece: • sunt un suport important în efortul reconstrucţiei unor aspecte semnificative ale vieţii sociale în devenirea sa istorică; • pot conduce la determinări cantitative şi calitative ale faptelor şi proceselor sociale; • contribuie la decantarea veridicului de ceea ce este ireal sau fals (cu sau fără intenţie); • prin imaginile sau panoramele istorice pe care le conturează aduc un aport considerabil la conexarea trecutului cu prezentul, sprijinind, astfel, efortul sociologilor în compararea realităţilor sociale contemporane cu cele din trecut şi în surprinderea dinamicii unor schimbări sociale într-o cuprindere temporală generoasă. 37

Surse ale istoriei sociale sunt considerate şi „obiectele de artă", „desenele", „faptele artistice" (Jan Hecht), imaginile picturale, ilustratele, filmele documentare (pentru timpurile mai apropiate zilelor noastre) ş.a., limbajul istoric şi istoria orală. .faptele artistice", cum sunt denumite generic picturile, desenele, frescele, litografiile etc. pot să fie, în adevăr, surse pentru inspiraţia imaginaţiei istoricilor numai în măsura în care reproduc scene autentice de viaţă sau portrete de epocă reale, fără stilizări sau „corecţii" artistice. O natură moartă, în afară de talentul pictorului, este puţin probabil să mai sugereze altceva, pe când peisagistica urbană a şcolii olandeze de pictură, scene din războiul de independenţă de la 1877/78 realizate de N. Grigorescu, portrete de ţărani şi crâmpeie din viaţa satului românesc redate de Th. Aman, „Edecarii de pe Volga" — celebrul tablou al pictorului rus Repin etc. sunt reconstituiri care au un dublu efect: vizualizează realităţi trecute şi, deopotrivă, oferă, limitat, informaţii utile. Limbajul istoric este o sursă foarte importantă pentru istoria socială. Dacă pentru istorici interesul faţă de acest izvor este evident, materializat deja în studii valoroase, elaborate în baza unor metodologii proprii de cercetare, pentru istoricii sociali apare mai puţin reliefat. Este adevărat, un reviriment s-a produs în ultimele decenii, dar reconsiderarea autentică a sursei este departe de finalizare. Unele reţineri pentru o astfel de sursă au, se pare, un substanţial coeficient de confuzie. Limbajul istoric este un teritoriu foarte vast, presupunând investigarea a sute sau mii de texte scrise sau tipărite, ceea ce, recunoaştem, este foarte dificil. Esenţa problemei nu constă însă în aceasta. Important este să se facă distincţie între limbajul istoric, în general, şi limbajul social, ca parte componentă a acestuia şi, bineînţeles, a lexicului. Limbajul social reprezintă fondul de cuvinte care se creează şi are circulaţie într-o îndelungată deschidere temporală exprimând realităţile sociale trecute şi actuale. în viziunea unor sociologi şi istorici, este o sursă care trebuie intens exploatată, deoarece circulaţia cuvintelor şi a sintagmelor cu semnificaţie socială, volumul acestora precum şi acurateţea cu care exprimă realităţi sociale constituie un plus de informaţie deosebit de valoros. Pentru un istoric social nu poate scăpa atenţiei importanţa deosebită pe care o reprezintă apariţia în lexic a cuvintelor sau expresiilor cu încărcătură socială. Termeni precum familie, clan, grup. popor, naţiune, comunitate, societate, neam, spiţă de neam, clasă socială (care exprimă şi conştientizează, în 38

esenţă, forme de agregare socială), vatra satului, sălaş, ocol, hotar (în sens de spaţiu social sau socio-politic), căsătorie, rudenie (instituţii sociale) sau noţiuni şi expresii ce configurează raporturi interumane (legătură, conflict, înţelegere, apropiere) ş.a.m.d., în forme etimologice evolutive, reînvie un univers uman, nebănuit de bogat în imagini şi sensuri, care modifică, uneori substanţial, idei. perspective, aprecieri etc. Asupra aspectelor relevate fugitiv acum, vom reveni ulterior. Istoria orală, care se constituie într-o altă sursă a istoriei sociale, a dobândit. în ultima jumătate de veac, o importanţă deosebită. Se recunoaşte, fără prea multe rezerve, că este o sursă complexă şi relevantă sub raportul informaţiilor pe care le furnizează. Sunt şi păreri că istoria socială este, de fapt, istorie orală. Congresul mondial de istorie de la Bucureşti din vara anului 1980 i-a acordat un spaţiu considerabil în dezbaterile sale. Este unul din momentele importante ale reconsiderării locului, rolului şi importanţei istoriei sociale ca sursă pentru sociologie, istorie şi alte ştiinţe socio-umane. Există, îndeosebi în Franţa. Spania, Marea Britanie, S.U.A., Canada, dar şi în alte comunităţi ştiinţifice naţionale preocupări foarte serioase privind utilizarea informaţiilor orale. Dată fiind cantitatea şi varietatea lor extraordinară a fost şi este nevoie de îmbunătăţirea tehnicilor şi metodelor de investigare, clasificarea materialului empiric colectat, decodificarea şi interpretarea lui. raportarea informaţiilor la alte surse de informaţii etc. Cu atât mai mult aceste surse se constituie în izvoare majore pentru istoria socială atunci când avem de a face cu unele comunităţi umane ale căror fapte de viaţă socială sunt mai puţin înregistrate şi reţinute de istorie (cum sunt, de pildă, comunităţi africane din Sahara, din spaţiul sub-saharian sau Centrul Africii sau cum sunt, de pildă, comunităţile româneşti din Siberia, inclusiv cele de la graniţa Chinei cu Rusia sau grupurile etnice româneşti care se găsesc răspândite pe aproape întreg teritoriul fostei U.R.S.S.). Pentru aceste comunităţi, tradiţiile orale devin şi sunt şi în prezent singurele sau puţinele surse de informaţie, dată fiind lipsa arhivelor sau altor instituţii specializate care să fi păstrat mărturii despre existenţa şi evoluţia lor. Informaţiile sunt însă haotice, imperfecte, uneori de calitate inferioară şi fără o doză suficientă de credibilitate. Acestea sunt şi motivele care au determinat şi determină pe istorici şi pe sociologi să facă eforturi deosebite sub raport metodologic. 2. Obiective ştiinţifice In 1927. când Ştefan (Motaş) Zeletin publica interesanta sa lucrare Istoria socială, discuţiile asupra obiectului de studiu al istoriei 39

sociale nu lăsau să se întrevadă spectaculoasa detaşare ce avea să se producă peste doi ani. Zeletin considera că istoria socială nu putea fi ştiinţă decât dacă studiază „cauzalitatea genetică a fenomenelor şi proceselor istorice1" care apar ca un produs colectiv al societăţii, faptele reversibile ce se ivesc ori de câte ori sunt create condiţiile pentru configurarea lor. Deplasarea studiilor de istorie socială de la perspectiva limitata („parcelară") la perspectiva de largă respiraţie temporală pe care o realizează Şcoala „Analelor", le dă o nouă şi consistentă motivaţie ştiinţifică. Labrousse, Braudel şi alţi corifei ai Şcolii, chiar dacă mai târziu recunosc că tentativa lor a fost o forţare care sfida limitele posibilului, au lansat o fertilă provocare. Ambiţia reconstrucţiei istorice a naţiunilor, a colectivităţilor regionale sau locale pe mari perioade de timp merită tot respectul. în ceea ce ne priveşte, spiritul „Analelor" poate şi ar trebui să reînvie cel puţin pentru stimularea generaţiilor actuale asupra unor eforturi conjugate în edificarea vieţii sociale din trecut a societăţilor care au fost într-o evoluţie „de lungă durată" şi cât mai aproape de ce au reprezentat acestea cândva. Pentru profesorul D. Guşti, istoria socială trebuia să înscrie în programul său ştiinţific, cu prioritate, influenţele exercitate de factorii geografici, etnici, politici şi spirituali în evoluţia unei societăţi, precum şi fazele istorice pe care le-a parcurs societatea respectivă de la constituire şi până în contemporaneitate. Esenţială pentru dezvoltarea studiilor de istorie socială este nu descrierea evoluţiei sociale, ci elaborarea unei teorii a acestei evoluţii, consideră lan Topolski. Pentru H.H. Stahl, obiectul de studiu al istoriei sociale constă în „reconstituirea formaţiunilor social-economice". care implică „obligaţia de a analiza atât structurile economice de bază, cât şi suprastructurile aferente" (1980, p. 10). Potrivit lui Philippe Vigier, istoric contemporan francez, istoria socială are ca obiect de studiu omul în societate, adică omul care aparţine unui grup social, şi nu omul izolat (1980. p, 48). Istoria socială — consideră istoricul ungur Gyorgy Ranki - nu se poate mărgini la un anumit model general al structurii sociale, ci are propriul său obiect de studiu ce reclamă o metodologie care să permită analiza istorică a trăsăturilor caracteristice ale unei anumite societăţi. „Structura socială. în cadrul acestei discipline — susţine autorul -, est* studiată din punct de vedere al evoluţiei sale istorice, al transformă sale progresive" (1977, p. 778). 40

Pentru Ranki, istoria socială este o disciplină care trebuie să-şi dobândească deplina autonomie în raport cu istoria şi sociologia. „Istoria socială reprezintă, în cadrul ştiinţelor istorice, o disciplină de sine stătătoare, care are ca obiect de studiu un domeniu specific al existenţei sociale, domeniul unor funcţii vitale, fundamentale vieţii cotidiene. Acestea nu au fost studiate nici de istoria economică, care se ocupă cu evoluţia proceselor economice, şi nici de istoria politică. Este evident că fără istoria economică nu există istorie socială, dar fără istorie socială nu se poate realiza o imagine completă a proceselor sociale [...] Istoria socială studiază schimbările sociale şi particularităţile concrete ale puterii politice, procesul dezvoltării conducerii politice şi al legislaţiei'" — demonstrează el în continuare, fără însă a epuiza „obiectivele principale" ale cercetărilor din domeniul istoriei sociale. Autorul apreciază că ar trebui studiate şi „implicaţiile istorice ale demografiei, urbanizarea, structura socială şi mobilitatea, opinia publică, istoria ideologiei şi culturii, modificările sociale [...]" etc. în sfârşit, pentru a încheia enumerarea referirilor la obiectul de studiu al istoriei sociale, menţionăm şi consideraţiile lui Jan Hecht: „Istoria socială, în viziune ideală, presupune studiul structurii şi proceselor acţiunii şi interacţiunii umane, aşa cum au fost acestea în contexte socio-culturale trecute". Există, în afara părerilor enunţate, numeroase altele, inclusiv încercări de teoretizare a obiectului de studiu al istoriei sociale, care fie extind aria de acţiune a acesteia, fie o restrâng. Numărul lor considerabil este un indicator ce ne relevă sensibilitatea specialiştilor faţă de istoria socială, dar oricât de substanţial ar fi nu presupune că nu există totuşi un anume consens asupra liniilor de forţă ale cercetărilor care intră în incidenţa obiectului său de studiu. Importante pentru identitatea şi obiectul său de studiu, oricât de ciudat ar părea, este atmosfera de relativ calm care s-a instalat în zonele de confluenţă dintre istorie, sociologie şi istorie socială şi predispoziţia ţoţ mai evidentă de acceptare a aportului ştiinţific pe care îl oferă şi îl aduce istoria socială. într-un astfel de climat, „raporturile tradiţionale dintre ştiinţe, bazate, pe «frontiere» şi «autonomie», sunt înlocuite cu raporturi de colaborare, de completare una prin alta, pe principiul «vaselor comunicante», al «combinatelor multidisciplinare», de tip «orchestral». Ştiinţele sociale, ştiinţele antropologice. ] n general, formează din ce în ce mai mult o singură preocupare, articulată, ramificată, faţetată, dar tară frontiere şi bariere artificiale, 41

obiectul lor de cercetare fiind de fapt unul şi acelaşi proces social istoric de dezvoltare a umanităţii. în diferitele lui momente sau etape" (Traian Herseni, 1968, p. 13-14). Noul climat fertilizează ideea că socialul, ca obiect de studiu pentru toate ştiinţele socio-umane. este un spaţiu mult prea generos încât nu poate să fie revendicat doar de una singură. Astfel, istoria socială îşi centrează demersurile pe studiul sferei sociale a societăţilor de la începuturile genezei sale şi până în prezent. Acest „prezent" are însă o altă importanţă şi interpretare. Pentru istoria socială reprezintă limita până la care se pot extinde investigaţiile sale. evident o limită mobilă, dar permanent considerată ca atare. Dacă pentru sociologie prezentul înseamnă deschiderea unui vast orizont de investigare, pentru istoria socială orizontul se închide. „Timpul istoric" este o dimensiune esenţială, definitorie pentru istoria socială şi, totodată, unul din conceptele-cheie cu care operează. Nicolae lorga şi, înaintea lui, A.D. Xenopol, ca şi ulterior Braudel, au pus un accent deosebit pe timpul istoric. ..Inovaţia" acestuia din urmă, aplicată cu mare succes o vreme în istorie, de unde s-a detaşat şi grupul de istorici care a dat un alt sens evolutiv istoriei sociale, se referă la o nouă abordare a noţiunii de timp istoric. Renunţarea la analiza fenomenelor şi proceselor sociale în perspectiva temporară limitată (îngustă) şi trecerea la analiza acestora pe mari întinderi de timp este emblematică pentru istoria socială. Interpretările care s-au dat scrierilor concepute în spiritul „timpului lung" („longue duree"), recunosc, în esenţă, noutatea, valoarea şi importanţa reconstrucţiilor istorice ale vieţii sociale, dar manifestă reticenţă faţă de întinderile temporale prea largi, superdimensionate în raport cu posibilităţile unui specialist sau unui grup de specialişti. Or, tocmai acest model îi dă istoriei sociale un important acreditiv ştiinţific şi. deopotrivă, un sens direcţiilor de studiu. Istoria socială are, deci, în obiectiv, redefmirea şi recompunerea cât mai fidelă a societăţilor trecute, a succesiunii formelor lor. în raport cu elementele constitutive ale socialului, dar nu detaşate de contexte, ci integrate acestora. Aşa cum profesorul Dimitrie Guşti şi'-a propus să forţeze timpul prezent, realitatea socială din vremea sa, imaginând cercetarea monografică integrală a spaţiului social românesc, cu rezultate spectaculoase care au repoziţionat locul şi rolul sociologiei româneşti în plan naţional şi universal, tot aşa şi reconstituirea integrală a formelor de viaţă socială trecute. în dinamica lor istorică, din acelaşi spaţiu social, reprezintă obiectivul primordial al istoriei sociale şi pentru specialiştii 42

români. Astfel, cele trei discipline înrudite - sociologie, istorie şi istorie socială - fără a evita interferările, îşi fixează teritoriile de cercetare într-o manieră care reînvie oarecum tradiţia şi care, deopotrivă, le plasează pe un teren mai apt de sporuri „productive". Sociologia investighează prioritar „prezentul social", societatea reală a zilelor noastre în integralitatea ei; istoria se preocupă de reînvierea trecutului istoric al aceleiaşi societăţi sau al altora, în totalitatea formelor, structurilor, manifestărilor şi mecanismelor lor de funcţionare, iar istoria socială are în obiectiv studierea şi reconstrucţia câl mai fidelă cu putinţă a genezei şi evoluţiei grupurilor sociale, a acţiunii şi interacţiunii umane în contextele socio-economice trecute. Raporturile dintre cele trei discipline sociale dobândesc în această perspectivă funcţională un caracter de complementaritate, de cooperare şi de coparticipare la efortul de investigare a socialului în dimensiunea sa istorică şi în înfăţişarea lui actuală. Atât istoricii, cât şi sociologii au resimţit şi resimt încă limitele propriilor discipline în cercetarea societăţii. Sociologii nu pot renunţa la caracterul de ştiinţă „vie" a disciplinei pe care o servesc, în sensul că aceasta „trăieşte" şi se dezvoltă o dată cu societatea pe care o studiază, cum nu pot renunţa la caracterul său reformator şi predicativ, având înscrise între obiectivele sale şi reformarea societăţii, soluţionarea problemelor sociale, prevenirea tensiunilor, conflictelor şi crizelor sociale. Istoricii, la rândul lor, renunţând de mult la abordarea cronologică şi evenimenţială a disciplinei pe care o promovează au trecut tot mai viguros pe aliniamentele investigaţiilor pluridisciplinare, împrumutând metode şi tehnici de cercetare de la ştiinţele „învecinate", îndeosebi de la sociologie. Istoria socială, dată fiind această situaţie, este chemată, pe de o parte, să suplinească rolul istoricilor sau sociologilor în acele teritorii în care istoricii sociali sunt mai bine plasaţi, adâncind studiile sau tinalizându-le, iar pe de altă parte să reînvie imaginea lumilor trecute tn însăşi esenţa lor: modul în care oamenii, ca fiinţe sociale, au înţeles să intre în raporturi unii cu alţii, să-şi făurească forme variate de agregare socială, să răspundă la provocările naturii, să imagineze şi să creeze în paralel cu sistemul social alte sisteme (economic, juridic e t c ) , să-şi făurească propriul univers mental despre lume, natură, viaţă, moarte, să adopte norme şi criterii de comportament social etc. Analiza de conţinut a unor reviste şi lucrări consacrate istoriei sociale relevă, în prezent, câteva direcţii bine conturate de cercetare: 43

• revenirea la intenţia mai veche de a construi, cu forţe conjugate (sociologi, istorici, economişti, jurişti, demografi etc.), imaginea globală a unor societăţi trecute: • continuarea preocupărilor pentru a se reliefa „infinitatea varietăţii societăţilor" (Philippe Vigier), obiectiv care se realizează prin „renaşterea" vieţii sociale din vremurile apuse, mai accentuat în ultimul timp la nivelul comunităţilor locale sau regionale („societatea toulousiană este mult diferită de cea pariziană sau lyoneză, studiată de P. Leon şi discipolii săi", despre care, se spune că este şi foarte dinamică - Philippe Vigier); nu s-a renunţat la studii comparate (diferenţe şi asemănări între societăţile americană şi canadiană în epoca postmodern istă; capitalism - socialism două lumi, două destine istorice umane; continuitate şi schimbare în societăţile nord-africane); • dezvoltarea spectaculoasă a istoriei orale în S.U.A., Canada, Marea Britanie, Franţa, Rusia, statele centrale şi nord-africane. Japonia, Coreea de Sud, India etc. şi revigorarea sa în spaţiul european fost comunist, inclusiv în România; • accentuarea şi aprofundarea investigaţiilor unor mari grupuri sociale (intelectualitate, ţărănime, muncitorime, „clasele mijlocii" etc.) sau cu „statut special" („boşii" şi „pigmeii din comerţul american, veteranii de război, rentierii funciari etc."); • penetrarea investigaţiilor în teritorii ignorate de sociologi, istorici şi alţi specialişti care au sau nu caracter spectacular: bogăţiile Spaniei din epoca colonială; evoluţia proprietăţii în zone alpine; forţa comunitară a cătunelor franceze şi elveţiene; atelierele şi buticurile londoneze din epoca victoriană; masacrele din timpul revoluţiilor; listele electorale şi relevanţa lor istorică ş.a.m.d.; • acordarea unei atenţii speciale istoriei mentalităţilor şi a memoriei colective, îndeosebi pentru identificarea „specificului istoric al stării de spirit al mulţimilor" (Maurice Agulhon) sau „cadrelor sociale ale memoriei colective". Repertoriul priorităţilor tematice ale istoriei sociale atestă diversitatea studiilor care acoperă noi spaţii de cercetare cât şi zone de convergenţe pluridisciplinare, conferind disciplinei o considerabilă importanţă ştiinţifică. 44

3. Metode şi tehnici de cercetare „înţelegerea conceptului de metodă ştiinţifică - remarcă unul din exegeţii operei lui Bronislav Malinowski (1884-1942)" - este o problemă de atitudine"'. Metoda, afirmă acesta în continuare, reprezintă ceva mai mult decât un ansamblu de tehnici: este, înainte de toate, o anumită atitudine adoptată în timpul cercetării, atitudine ce rezultă din concepţia asupra obiectului studiilor respective (Krzysztof Brozi, 1979, p. 112). Rezultă că cercetarea ştiinţifică trebuie să manifeste mobilitate în alegerea instrumentelor pe care le utilizează în raport de propriile sale obiective. Mobilitatea reflectă ea însăşi o atitudine şi rezidă din înţelegerea faptului că asumarea apriorică a metodelor şi tehnicilor de cercetare, fără corelarea lor cu obiectivele ştiinţifice şi funcţiile unei discipline socio-umane (ca să particularizăm numai la acestea), ar fi ca şi cum am porni la drum fără să cunoaştem destinaţia. Istoria socială este în situaţia de a manifesta nu numai mobilitate, ci şi exigenţă faţă de importul şi exportul cadrelor conceptuale şi cognitive, instrumentelor de cercetare care se practică în spaţiul ştiinţelor umanist-sociale. Exigenţa se impune cu atât mai mult cu cât, uneori, este incriminată că, sub raport metodologic, s-ar afla în dificultate. Este istoria socială atât de pauperă în materie de principii metodologice, metode şi tehnici de cercetare? Poate fi apreciată ca disciplină ştiinţifică numai dacă respectă o anume tradiţie sacrosantă de identificare a unor legităţi în spaţiul social pe care îl investighează? - sunt numai două din interogaţiile ce pot germina pe un teren al incertitudinii. Câmpul de relaţii interdisciplinare în care este plasată istoria socială precum şi relaţiile speciale cu sociologia şi istoria, explorate până acum în tentativele noastre explicative, dau unele lămuriri, credem importante, inclusiv în perspectiva unor posibile răspunsuri la întrebările deja formulate. Pentru ca să fie evaluată drept disciplină ştiinţifică, istoria socială nu poate adopta decât un mod ştiinţific de cercetare a evoluţiei sociale din trecut, care se reflectă şi în principiile ce îi guvernează demersurile sale. Etnosociolog britanic de origine poloneză. Are remarcabile studii asupra spaţiului socio-cultural în viziune funcţionalistă. Interesante sunt investigaţiile asupra comunităţii umane din insulele Trobriand (Oceania Noua Guinee). 45

O asemenea poziţie, în unele situaţii generate de natura regimurilor politice, cum a fost până nu demult în spaţiul totalitar comunist din Centrul şi Răsăritul Europei, era imposibil de adoptat. Comunităţile ştiinţifice nu puteau să delibereze propriile strategii ştiinţifice, fiind supuse dictatului politic şi trăind coşmarul „modelului unic" şi „ştiinţei partinice". Primul şi elementarul adevăr ştiinţific îl constituie, aşadar, asumarea, în cunoştinţă de cauză şi în regim de libertate a domeniului propriu de cercetare într-un mod ştiinţific şi autonom, or, după cum s-a relevat, diversitatea planurilor ştiinţifice proprii istoriei sociale se înscriu in ceea ce este esenţial şi dâ identitate disciplinei, anume că este o istorie a socialului în devenirea lui de-a lungul timpului. După cum există o istorie a economiei, o istorie a evoluţiei cutumelor şi normelor juridice (dreptul) sau o istorie a culturii, tot aşa a apărut şi o istorie a socialului, a vieţii sociale din trecut. Sunt delimitări ştiinţifice clare, pe care nimeni nu le contestă. De la acest punct de convergenţă, atitudinile încep să se nuanţeze şi chiar să se distanţeze. Ce poziţie trebuie sa adopte im istoric al socialului în pluralitatea de atitudini faţă de propriul său domeniu de activitate? în definirea atitudinii sale considerăm că acesta trebuie să se ghideze după unnătoarele: • istoria ca ştiinţă socială este una singură şi are ca obiect de studiu evoluţia trecutului fiinţei umane, ca fiinţă socială, integrată societăţii şi nu izolat; cu alte cuvinte, istoria cercetează trecutul cu obiectivul de a reda prezentului întreaga desfăşurare a apariţiei şi dezvoltării (sau pieirii) unor societăţi, cât mai aproape de realităţile din trecut şi în integralitatea lor, înţelegând prin aceasta ansamblul complet de componente care alcătuiesc o comunitate umană (economie, organizare politică şi administrativă. învăţământ, cultură, artă, religie, sistemul de apărare şi de promovare a raporturilor cu alte comunităţi etc. şi, bineînţeles, organizarea socială); • diferenţa dintre tot şi parte (sau componentă) este evidentă, cum evidentă este şi distincţia dintre istorie şi istorie socială, teritorii ştiinţifice ce trebuie explorate; • aceeaşi distincţie trebuie promovată şi în relaţie cu ,,alH istorii", cum sunt „istoria sociologiei", „istoria artei", „istoria religiei" etc., ca zone particulare de cercetare. Prima se referă la evoluţia ştiinţei şi se integrează sociologiei sau „istoriei ştiinţei", în general; unnătoarele două au în obiectiv istoricul manifestărilor artistice de la apariţia lor şi până în zilele noastre şi, respectiv, cel al manifestărilor 46

spirituale în evoluţia lor de la începuturi şi până în prezent; în această perspectivă istoria socială apare ca o disciplină particulară: • delimitarea strictă a teritoriului istoriei sociale nu trebuie privită rigid sau unilateral; încălcările de teritorii ştiinţifice sunt frecvente şi constituie însăşi raţiunea pluridisciplinarităţii. Este evident că un istoric social, care dintr-o exagerată exigenţă se abţine de a trece în teritoriul realităţilor economice, pentru a da un exemplu, se plasează pe o poziţie comodă, chiar dacă este animat de cele mai bune intenţii. Explicarea mecanismelor sociale ale obştii săteşti nu se poate realiza fără a studia evoluţia raporturilor patrimoniale, la fel ca şi apariţia denivelărilor sociale în comunităţile primitive. O viziune similară trebuie să patroneze şi raporturile cu sociologia, chiar dacă unii din reprezentanţii acesteia susţineau că orice fenomen social trebuie studiat pornindu-se de la formele lui deplin dezvoltate, deoarece acestea ar fi cele care „luminează" atât formele incipiente cât şi pe cele în proces de disoluţie (H.H. Stahl), iar alţii proclamă abandonarea domeniului „speculativ al teoriilor generale", consacrându-se „studiilor de caz, mai concrete" (Mattei Dogan. Robert Pahre, 1997, p. 237), venind în întâmpinarea istoricilor. Are importanţă deosebită, deci, ca istoricul care se consacră studierii „trecutului social" să discearnă „provocările" şi să adopte o atitudine raţională, potrivit cu obiectivele disciplinei pe care o serveşte. Astfel, invitaţia lansată de H.H. Stahl ca studiile asupra fenomenelor şi proceselor sociale să înceapă de la formele lor deplin dezvoltate, mergându-se înapoi, pe firul istoriei, până la identificarea izvoarelor acestora, este puţin probabil ca să fie acceptată de istoria socială sau dacă o accepta o face numai cu obiective limitate, cum ar fi, de pildă, comparaţia între forme intermediare ale aceluiaşi fenomen social şi forma lui dezvoltată. Oricum, însă, comparaţia devine operaţională când fenomenul social respectiv se apropie sau chiar se prelungeşte în epoca contemporană şi este studiat de către sociologi. Generalizarea acestui principiu şi aplicarea lui la „totalitatea" fenomenelor şi proceselor sociale este riscantă. Cum ar putea fi studiat efectul legării de glie a ţăranilor din vremea lui Mihai Viteazul dacă s-ar răsturna perspectiva analitică, pornindu-se din veacul al XVIII-lea înapoi? Un astfel de principiu metodologic, în perimetrul istoriei sociale, este aplicabil istoriei orale, dar în alte condiţii, asupra cărora vom reveni. • Reperele spafiale si temporale trebuie „umanizate", interpretate într-o dimensiune umană mult mai accentuat decât o fac de obicei istoricii sau sociologii. Un teritoriu, indiferent de mărimea şi 47

plasamentul său, este, fără îndoială, un spaţiu geo-politic, foarte important în judecarea evoluţiei istorice a unei comunităţi. Teritoriul respectiv, ca şi altele de altfel, sunt delimitate de graniţe politice, care coincid sau nu cu mărimea şi întinderea unui grup etnic distinct. Sunt multe comunităţi pentru care graniţe arbitrare au fost şi sunt „poveri insuportabile*', în situaţia aceasta fiind şi românii. Universul lor uman s-a aflat sub presiunea acestei poveri, care a generat sentimente şi resentimente, reacţii şi contrareacţii, atitudini, comportamente şi manifestări contradictorii, influenţând inclusiv trendul evoluţiei sociale, structurile şi mecanismele de funcţionare ale societăţii. „Prutul blestemat" nu este o sintagmă cu semnificaţie primordial geografică; ea exprimă o realitate socio-umană gravă: separarea românilor printr-un hotar arbitrar, în chiar blocul lor etnic masiv şi unitar, separare aie cărei consecinţe se prelungesc până in zilele noastre. Hotarul blestemat (care nu este singurul în spaţiul românesc) a dat şi dă naştere la alt tip de relaţii umane între românii de pe cele două maluri, la modificarea sensibilă a grupului etnic românesc din Basarabia sub raport lingvistic, cultural, instructiv-educaţional, atitudinal şi comportamental, precum şi din punctul de vedere al structurii etnice, calităţii vieţii etc. Reconsiderarea viziunii asupra dimensiunilor spaţiale şi temporale şi „umanizarea" lor, în sensul celor relevate, conferă istoriei sociale un suport motivational suplimentar. • Tot în perspectiva acestor două dimensiuni, fundamentale de altfel pentru istorie şi istoria socială, extensia lor în planul cercetărilor pe care le efectuează istoria socială trebuie să fie astfel fixată încât să nu depăşească o limită raţională, care este conferită de posibilităţile şi mijloacele reale de investigaţie şi de realizare a unor panorame socioistorice. Avertismentul lui Braudel asupra obiectivelor generoase ale istoriei sociale, dar posibil utopice, aveau în vedere strict cele două dimensiuni şi nu totalitatea obiectivelor proclamate de disciplină. O atitudine raţională a unui istoric social presupune o evaluare riguroasă a propriilor sale posibilităţi de realizare a unor proiecte, precum şi a posibilităţilor unui grup de cercetare sau chiar a întregii comunităţi ştiinţifice din care face parte. De la aspiraţii la concretizarea lor este o mare distanţă. A aspira la elaborarea unei lucrări fundamentale consacrată evoluţiei umanităţii sub raport social este, să recunoaştem, o aspiraţie pe care nimeni nu o poate refuza unui om de ştiinţă. Problema esenţială este cum şi în ce condiţii poate fi dusă până la capăt o astfel de întreprindere, mult prea dificilă şi complexă pentru a fi realizată de către un singur om sau de către o echipă. Dobândeşte, astfel, o importanţă 48

capitală adoptarea unor programe şi a unor metodologii de cercetare în consens cu posibilităţile umane şi materiale reale şi nu ipotetice, cu şansele împlinirii obiectivelor ştiinţifice prestabilite. • Studierea unui fenomen social se efectuează, nu izolat, ci „în înlănţuirea lui firească cauzală" cu alte fenomene şi procese, atât în relaţie cu trecutul, cât şi cu desfăşurările ulterioare sociale, stabilinduse, deci, raporturi de determinare cu alte lanţuri de evenimente. Raportările la unele teorii sociologice pot aduce clarificări şi deschide perspective analitice şi interpretative utile, interesante şi chiar surprinzătoare pentru istorici. • Probleme socio-istorice sensibile (procesul constitutiv al claselor mijlocii, geneza societăţii moderne româneşti, apariţia şi evoluţia comunităţilor naţionale africane, etc.) solicită o abordare pluridisciplinară, fiind necesare eforturi conjugate din partea istoricilor, sociologilor, economiştilor, juriştilor ş.a.m.d. Prin însăşi plasarea ei în sferele de atracţie ale istoriei şi sociologiei, dar şi ale altor ştiinţe sociale, istoria socială şi reprezentanţii săi sunt deschişi cooperării, primind şi dând un substanţial şi indispensabil aport ştiinţific la elucidarea unor importante aspecte ale vieţii sociale. Libertatea de alegere este suverană, cum suveran este şi un demers ştiinţific. Expansiunea cunoaşterii ştiinţifice cheamă, însă, la raţionalizarea şi coordonarea eforturilor, la cooperarea dintre sociologi şi istorici, în beneficiul ştiinţei în general, dar şi al propriilor discipline: sociologie, istorie socială, istorie. Atitudinea pe care o adoptă un specialist în probleme de istorie socială este corelativă principiilor metodologice şi deopotrivă mijloacelor pe care le întrebuinţează în investigarea socialului. Paleta metodelor, tehnicilor şi procedeelor de cercetare este relativ consistentă, dar considerabil mai redusă decât cea a sociologiei. Astfel, metodele transversale utilizate de sociologi sunt parţial şi restrictiv valorificate de istorici, dintre acestea observaţia şi ancheta fiind în măsură să furnizeze unele informaţii (investigaţiile asupra efectelor dizlocării sau deportării unor grupuri etnice minoritare în spaţiul fostei U.R.S.S. sau asupra conservării tradiţiilor şi obiceiurilor patrimoniului spiritual şi cultural de către minorităţile româneşti din spaţiile central şi sud-est european în deceniul premergător prăbuşirii sistemului comunist etc.). Dintre metodele longitudinale, istoria socială se arată preocupată să dea un sens practic biografiilor sociale şi studiilor de caz. Utilitatea altor metode sau tehnici de cercetare pentru istoria socială, cum sunt studiile panel, are caracter retroactiv (cercetările 49

panel efectuate în comuna Belinţ - jud. Timiş, de către echipe de monografişti în perioada interbelică, sunt de natură să completeze informaţiile privind complexitatea problemelor specifice unei comunităţi vecinale graniţei de vest). Sunt preluate şi utilizate tehnici de analiză a conţinutului comunicării (verbale sau scrise) cu încărcătură politică (discursuri, campanii de presă, campanii electorale etc.), iar în ultimele patru-cinci decenii încep să aibă acces în spaţiul istoriei sociale si cercetări cantitative. Cât, cum şi în ce condiţii se aplică acestea depinde de obiectivul cercetării şi de predispoziţiile celui (celor) care le utilizează. împrumuturile metodologice din sociologie sunt benefice, tot aşa cum şi sociologia a preluat de la istorie metodele comparativă şi monografică. Achiziţiile reciproce particularizează, după aprecierile gânditorului şi omului politic italian Luigi Sturzo (1871-1959), metoda istorică, prin care se studiază sintezele sociale, factorii lor şi dialectica procesului uman (1935, p. 9). Prin această metodă istoria şi sociologia se apropie şi se confundă una cu alta, sociologia devenind „istoricistă'\ iar ambele ajung la filosofic întâmplător nu este că am apelat la L. Sturzo. Se pot sau nu accepta ideile sale, se poate sau nu lua în considerare sistemul său de clasificare a metodelor (experimentală şi istorică). Un aspect este de reţinut: prin apropierea dintre sociologie şi istorie ia naştere o zonă comună de convergenţă a obiectivelor ştiinţifice şi a metodelor de cercetare, ce plasează în derizoriu speculaţiile care se fac asupra unor aspecte esenţiale referitoare la cele două discipline ce, inevitabil, se răsfrâng asupra istoriei sociale. Fundamental este - şi trebuie reţinut că istoria socială este o disciplină a sintezelor sociale, al cărui obiectiv ştiinţific primordial îl reprezintă permanentul efort de recompunere şi redeflnire nu numai a imaginii fiinţei umane, ca fiinţă socială în evoluţia ei istorică, ci şi a construcţiilor sale sociale în devenirea lor de la simplu la complex, de la local la regional, de la regional la universal, cu întreaga lor încărcătură motivaţională, afectivă sau raţională. Aceleaşi obiective se înscriu şi în orizontul istoriei orale şi a istoriei metalităţilor, considerate de numeroşi specialişti sa „subramuri" ale istoriei sociale. Acestea apropie considerabil istoria socială de sociologie, împrumuturile metodologice având o fluidizare remarcabilă. Conceple-cheie şi extinderi Biografie socială. Cunoscută în limbajul uzual drept „autobiografie", biografia socială este considerată un document social impor50

tant prin intermediul căruia se studiază universul uman al unui individ în contextul socio-politic respectiv. Catastif domnesc (sau catastih, în vechea limbă romanească). Registru în care erau consemnate şi se ţinea evidenţa faptelor de la curtea domnească sau erau înregistrate „socotelile" privitoare la cheltuieli, vânzări şi cumpărări de terenuri, clădiri şi altele. Literatură hagiografică. Scrieri referitoare la vieţile sfinţilor (sau literatură religioasă) care au circulat în ţările române începând cu veacul al XV-lea. Urbariu (sau carte funciară). Registru utilizat de autorităţile de ocupaţie ungare şi austriece pentru consemnarea proprietăţilor funciare în Transilvania, Banat şi Bucovina. BIBLIOGRAFIE Boesch Gajano, Sofia (1980), La litterature hagiographique comme source â'histoire ethnique, sociale et economique de {'Occident europe'en entre Antiquite et Moyen Age, în XVe Congres International des sciences historiques. Rapports (II). Section Chronologique, Editura Academiei R.S.R. Brozi, Krzysztof (1970), Metoda funkejonalna Branislawa Malinewskievo w badaniach zjawiek apoleczno - kulturowych (Metoda funcţională a lui Branislaw Malinowski în cercetările asupra fenomenelor social-culturale), în „Studia filozofieczne", Warszawa, nr. 11. Chelcea, Septimiu (1985), Semnificaţia documentelor sociale. Bucureşti, Editura Didactică şi Enciclopedică. Herseni, Traian (1968), Sociologie şi etică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică. Ranki, Gyorgy (1977), Jegyzetek a târsoladomtortenetrol (Note despre istoria socială), în „Szâzadok", Budapest, III, nr. 4. Sturzo, Luigi (1935), Essai de sociologie. Paris. întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor • Care sunt principalele surse ale istoriei sociale? • Ce se înţelege prin limbaj social? • Prin ce se defineşte rolul ştiinţific al istoriei sociale? • Care sunt principalele direcţii de cercetare ale istoriei sociale? • în ce constă importanţa atitudinii ştiinţifice în fixarea obiectivelor, metodelor şi tehnicilor de cercetare? • Care sunt metodele şi tehnicile de cercetare utilizate de istoria socială? Cum şi în ce condiţii pot fi aplicate unele dintre acestea? • Cum argumentaţi că istoria socială este o disciplină a sintezelor sociale? 51

III. EXTINDEREA SPAŢIULUI DE MANIFESTARE A ISTORIE! SOCIALE. PROLIFERAREA INVESTIGAŢIILOR ASUPRA SURSELOR ORALE

Istoria orală (sau documentele orale) este un domeniu puţin cunoscut şi utilizat de către istoricii din România, deşi importanţa sa a cunoscut o ascendenţă considerabilă în ultima jumătate de veac. în timp ce în Occident rezultatele studiilor de istorie socială sunt materializate în scrieri valoroase, cu o audienţă uneori excepţională în public. în ţara noastră, acestea se află într-o fază deloc promiţătoare. Pentru un specialist în probleme de istorie socială, schimbările socio-politice care au survenit în centrul şi sud-estul Europei, renaşterea unor naţiuni africane şi chemarea lor la reconstrucţii statale, masivele şi dramaticele dislocări de populaţie din Balcani în urma destrămării Federaţiei Jugoslave etc. au deschis un câmp vast de cercetare, ce este atribuit în bună măsură istoriei sociale. Discrepanţa care există între surse, posibilităţile şi disponibilităţile reale de studiu ameninţă dispariţia progresivă a „documentelor" vii, care se constituie în pierderi irecuperabile. Cerinţa recuperării urgente - cât mai este posibil — a informaţiilor pe care le deţin sute şi mii de oameni, ca unici depozitari ai unor fragmente de istorie trăită, reclamă concentrarea eforturilor ştiinţelor sociale, dat fiind faptul că travaliu! ştiinţific este de durată şi dificil. 1. Ce este istoria orală; relevanţa ei ştiinţifică; scurt istoric al evoluţiei sale „Istoria orală poate fi văzută ca o sursă (subl. ns. - n.n.) pe care căutăm să o utilizăm în vederea reconstituirii istoriei unui popor fără scriere" (Sylvie Vincent, 1980, p. 536). Alţi cercetători o consideră, mai generos, subdisciplină sau subramură a istoriei sau istoriei sociale. De mai multe decenii, în balanţa părerilor se produce un dezechilibru în favoarea celei din urmă. Istoria orală este, aşadar, o componentă a istoriei sociale, a cărei însemnătate a sporit considerabil. Are un orizont propriu de cercetare şi utilizează metode şi tehnici variate, în majoritatea lor împrumutate din sociologie. 52

Importanţa sa este cu atât mai mare cu cât pentru anumite spaţii geografice (Africa, America de Nord şi de Sud, Australia, nordul îngheţat al Asiei şi Europei precum şi Groenlanda etc.), în care îşi prelungesc existenţa urmaşi ai unor triburi de indieni, aborigeni, eschimoşi sau de altă origine, reprezintă singura sursă care permite reconsiderarea trecutului istoric al unor populaţii şi deopotrivă realizarea unei istorii a acestora. Dar istoria orală nu se limitează numai la atât, fiind solicitată să pună în valoare mărturiile „oamenilor încă în viaţă ca sursă a istoriei recente" (T.C. Barker, 1980, p. 555), ceea ce îi deschide un alt imens şi complex teren de investigaţii. „Documentele vii" oferă, practic, o infinitate de mărturii, greu de ierarhizat în raport de semnificaţia lor, dată fiind o condiţie particulară deosebită: acestea dispar o dată cu persoanele respective, ceea ce face să se exercite o presiune în creştere asupra cercetătorilor pentru recuperarea cât mai rapidă a informaţiilor. în prezent, există un număr relativ important de persoane care au trăit experienţa dramatică a celui de al doilea război mondial, mai puţin pe cea a războiului civil din Spania şi mult mai puţine care au fost combatante în prima conflagraţie mondială. Dacă particularizăm la societatea românească, un imens şi unic material documentar îl oferă în prezent, şi nu întâmplător accentuăm asupra acestui aspect, miile de oameni care au trăit regimului totalitar comunist. Astăzi mai pot fi studiate: efectele psihosociale ale naţionalizărilor succesive, cooperativizării, schimbării, în general, a regimului proprietăţii în România; pot fi colectate informaţii despre dislocările masive ce se produc în raporturile sociale dintre sat şi oraş; se obţin dale numeroase, inedite şi cutremurătoare despre sistemul represiv, despre apariţia, evoluţia şi condiţia umană a unui grup social distinct şi specific totalitarismului comunist — „deţinuţii politici'", despre trăirile complexe ale componenţilor grupurilor de partizani anticomunişti, despre mişcarea de rezistenţă anticomunistă şi anticeauşistă ş.a.m.d. Tot astăzi mai pot fi studiate încă: genocidul practicat de ruşi împotriva românilor basarabeni şi bucovineni; viaţa familiilor de germani din România în urma deportărilor forţate în Rusia; atitudini şi comportamente ale populaţiei faţă de germani, ruşi şi americani; emigrări în Occident din ultima jumătate de veac; comunităţile româneşti din străinătate etc. Mâine, înţelegând prin aceasta timpul care trece începând cu minutul următor, este prea târziu. în fiecare zi (ca să nu spunem că în fiecare oră) dispar -documente vii" şi o dată cu ele informaţii importante, iar uneori excepţionale, prin ineditul, unicitatea şi senzaţionalul lor. 53

Iată, aşadar, fugitiv, doar câteva deschideri pe care le oferă cu mărinimie mii sau zeci de mii de oameni, unii în pragul trecerii în eternitate, care nu mai aşteaptă nimic, dar care pot dărui semenilor comori de informaţii. Tot ce am afirmat până acum este perfect valabil şi pentru sociologie, psihologie şi alte discipline socio-umane care pot beneficia de surse extrem de importante de date şi fapte, de adevărate bănci de capital uman, care îşi reduc însă treptat activitatea prin diminuarea progresivă a capitalului. Astăzi se poate, mâine nu! Iniţiative sporadice de colectare a informaţiei orale se identifică în epoci îndepărtate, dar despre istoria orală, ca preocupare ştiinţifică, se poate afirma că există numai de câteva decenii. In Marea Brîtanie, acest tip de cercetare debutează în 1926, patronat de Societatea Irlandeză de Folclor, care se extinde ulterior, dar păstrând, în continuare, acelaşi caracter Investigaţiile autentice de istorie orală încep însă mai târziu, în condiţiile mediatizării frlcute de B.B.C. şi constituirii unui grup de istorici la Universitatea Lancaster, condus de John Marshall, preocupat pentru promovarea istoriei orale. Grupul, sprijinit de B.B.C, reuşeşte în anii "60 să creeze o arhivă sonoră, care conţinea înregistrări privind mărturii despre condiţiile sociale ale diverselor straturi, îndeosebi ale claselor mijlocii. Creşterea considerabilă a „colecţiilor" arhivei, ecourile stârnite de studiile şi lucrările publicate pe baza „benzilor sonore" precum şi înfiinţarea Catedrei de Economie şi Istorie Socială la noua universitate Kent (Canterbury) dau un impuls considerabil studiilor de istorie orală. Din 1968, mai accentuat, încep să fie intervievaţi supravieţuitori ai primului război mondial. Un proiect ambiţios este iniţiat de Universitatea din Essex, unde Paul şi Thea Thompson (Vigne) încep pregătirile, apoi se lansează în cercetarea vieţii de familie şi a experienţei de muncă în Marea Britanie, între 1900 şi 1918 (care se desfăşoară pe parcursul a trei ani, începând cu 1969). Cercetarea are trei etape: prima, în care se identifică şi se selectează persoanele care urmează să fie anchetate, în raport de „clasă socială, sex şi zonă, în acord cu un eşantion utilizat la recensământul din 1911" (T.C. Barker, 1980, p. 558); a doua, consacrată recoltării informaţiilor furnizate de cei 500 de subiecţi selecţionaţi; a treia, în care era prelucrat materialul empiric şi publicate rezultatele anchetei, inclusiv unele interesante lucrări. Creşterea numărului instituţiilor universitare care se arată dispuse să iniţieze cercetări de istorie orală, precum şi mediatizarea studiilor 54

de acest tip concură la apariţia unui interes considerabil amplificat faţă de documentele orale. Din acest punct de vedere, anul 1969 este apreciat ca moment de referinţă în evoluţia istoriei orale în Marea Britanie. prin implicarea şi susţinerea demersurilor ştiinţifice de către Institutul Britanic de Sunete, B.B.C. - celebrul post de radio şi de televiziune —, Consiliul de Cercetări Sociologice şi Comitetul său de Economie şi Istorie Socială. Conferinţa de la Universitatea din Leicester (23-25 martie 1972) consacră dezbaterile pe tema istoriei orale în Marea Britanie. Una din urmările Conferinţei o reprezintă înfiinţarea Societăţii de Istorie Orală, care editează publicaţia „Istoria Orală". Organizarea unei noi dezbateri pe tema structurii şi metodelor de cercetare ale istoriei orale are loc la Universitatea din York (24 septembrie 1973). Cei prezenţi la dezbatere admit că tema abordată era „abia recent exploatată de către cercetători serioşi în Regatul Unit", în timp ce în S.U.A. constituia de multă vreme obiectul unei atenţii speciale. Potrivit declaraţiei preşedintelui Societăţii de Istorie Orală, „Ea (istoria orală - n.n.) este acum recunoscută ca metodă de obţinere a unui material din surse indispensabile în zilele noastre pentru studiul istoriei şi ca mediu în care experienţa celor acum în viaţă poate fi transmisă succesorilor noştri" (T.C. Barker, 1980, p. 559-560). S-a statornicit tradiţia ca Societatea de Istorie Orală să organizeze câte două conferinţe anuale (toamna şi primăvara). în acest fel, după aprecierile Comitetului de Economie şi Istorie Socială, studiile de istorie socială, utilizând metodele de cercetare ale istoriei orale, se puteau lansa în programe mai ample de investigare, cum au fost şi „viaţa de familie a comunităţilor de pescari din Anglia de Est" (condus de Trevor Summis), „sex-roluri şi educaţia copiilor la clasele mijlocii şi superioare" (studiu întreprins de Thea Thompson-Vigne), „calitatea vieţii în oraşele Lancashire din Barrow în Furness şi Lancaster" între ultimii ani ai secolului al XlX-lea şi perioada interbelică (proiect realizat de John Marshall), tradiţiile locale din insula Tiree (Hebride), populată şi cu emigranţi din Canada (Eric Grigeen) ş.a. în 1974 se înregistrează tentativa creării unui centru naţional de istorie orală, care însă eşuează. Nereuşita nu descurajează profesioniştii şi expansiunea istoriei orale; sunt create peste 70 de instituţii şi societăţi locale, se iniţiază cercetări şi se publică studii, articole şi lucrări remarcabile, se iniţiază noi dezbateri ştiinţifice. Proiectele de istorie orală în Spania debutează după 1970 şi ele se datorează englezului Ronald Fraser, care studiază în special 55

Andaluzia şi Catalonia, pornind de la experienţa de viaţă a unui bărbier socialist, ajuns primar în vremea republicanilor, care s-a ascuns timp de 30 de ani în vremea regimului franchist - ajungând, în final, la o frescă interesantă a războiului civil şi a societăţii spaniole din anii 1936-1939. Fraser. prin lucrările sale, în care prelucrează un vast material oral. „a încercat să ne transmită experienţa de viaţă a unui întreg sat prin interviuri individuale aplicate unui număr de 70 de persoane. Apoi a asamblat interviurile pe teme şi pe vârstele celor intervievaţi. în final [...] a abordat subiectul unei ţări siâşiate de războiul civil, prin intermediul a 300 de persoane" (Mercedes Vilanova, Dominique Willems, 1980, p. 547). Studiile englezului sunt urmate de cercetările Cristinei Borderias, care s-a preocupat de identificarea momentului critic al „luptei de clasă" (insurecţia) pe un eşantion reprezentativ de mineri. Istoria orală este folosită şi de Mercedes Vilanova „ca sursă complementară a unei analize cantitative. Scopul ei a fost să afle, deci, dacă formula libertariană «nu votaţi» a fost respectată" (Mercedes Vilanova, Dominique Willems, 1980, p. 548). Locul cercetării: satul catalanez L'Escola. Motivul alegerii localităţii', tradiţia anarhistă foarte puternică. Tehnica utilizată: interviul. Obiectiv secundar: să identifice limitele şi profunzimile aşa-numitei abilităţi spontane a maselor de a se organiza în momente critice. Cercetători şi universitari francezi, italieni, germani, olandezi, unguri, polonezi etc. manifestă deschideri spre acoperirea unor cât mai întinse zone sociale prin studiile de istorie orală. în S.U.A. şi Canada, unde istoria socială are tradiţii, investigaţiile orale au condus nu numai la crearea unor instituţii, ci şi a unor şcoli, cu rezultate remarcabile în recuperări de informaţii şi, mai ales, în plan publicistic. Studii importante de istorie orală se remarcă şi în comunităţi ştiinţifice africane. „Fără îndoială, tradiţia orală constituie o sursă importantă în elaborarea istoriei africane" (Boubacar Barry, 1980, p. 516), iar uneori se dovedeşte a fi unicul izvor de informaţii referitoare la trecutul unei populaţii care a trăit sau trăieşte pe „continentul negru". Cât de importantă este istoria orală reiese şi din situaţia particulară a Senegalului, unde un „bătrân foarte inteligent şi renumit în ţară pentru memoria sa prodigioasă" a jucat, timp de 40 de ani, un rol extrem de important, fiind un depozitar unic şi indispensabil al istoriei Senegalului. „Interogat" în 1863 de Azam. bătrânul redă evenimente care au urmat veacului al 18-lea. El face legătura cu surse orale mai vechi şi cu unele mai noi (din 1941), stabilind legătura în lanţul unor 56

evenimente reţinute în memoria oamenilor, legătură fără de care restabilirea şirului cronologic al întâmplărilor era imposibilă. Inexistenţa, însă, în societatea senegaleză (din vechiul regat Waalo) a unui calendar, „în afara ciclului anotimpurilor, face dificilă stabilirea unei cronologii riguroase. Datarea exactă a unui eveniment nu poate depăşi, în consecinţă, amintirea a trei generaţii, fără să se altereze. Dar această cronologie există neîndoielnic şi critica sa ne permite să vedem care sunt limitele sale ca sursă de istorie" (Boubacar Barry. 1980, p. 517). Tradiţia orală este una din cele trei mari tradiţii ale istoriei Africii (islamică, occidentală şi orală). Tradiţia occidentală apare în urma venirii europenilor şi colonizării Africii (sec. al XV-lea). Tradiţia islamică începe să se contureze o dată cu sosirea arabilor în Africa de Nord, cu peste opt secole înaintea europenilor şi cu înaintarea lor apoi spre vestul şi estul continentului. Până la colonizarea practicată de europeni, pe coasta de vest a Africii, la începutul secolului al XVI-lea, tradiţia islamică era atât de bine stabilită (vestul Sudanului), încât centrele locale de învăţământ (Soukare în Tombuktu, de exemplu) creaseră deja grupuri de cărturari care redactau în limba arabă texte de istorie. Cu toate acestea, „contribuţia originală africană" o constituie „tradiţia orală, care formează fundaţia întregii reconstrucţii istorice din Africa subsahariană" (E.J. Alagola. 1980, p. 529). Deşi tradiţiile occidentală şi islamică se bucură de o largă recunoaştere ştiinţifică, deoarece ambele reprezintă forme documentare ale trecutului istoric şi sunt susţinute de prestigiu] marilor puteri sau de civilizaţiile dominante, tradiţia orală africană are câteva virtuţi, indispensabile reconstrucţiei vieţii sociale din vremurile mai vechi ale Africii. „Este o sursă internă şi întruchipează elemente esenţiale ale culturii africane pe care tradiţia islamică şi occidentală nu le pot înţelege [...] practicarea cu succes a celor două tradiţii, islamică şi occidentală în Africa depinde de măsura în care se ajunge la aceiaşi termeni cu tradiţia orală şi asimilează tradiţia orală'1 (E.S. Alagola. 1980, p. 529). Dată fiind importanţa istoriei orale pentru Africa, cercetătorii africani s-au străduit, pe de o parte, să aplice metode şi tehnici de cercetare adecvate, pentru a colecta date cât mai corecte şi, pe de alta. de a integra bogatele informaţii obţinute. într-o succesiune logică de evenimente, într-un şir care, de cele mai multe ori este foarte greu de stabilit. 57

Istorici africani, având pregătire academică occidentală, încep, din '60. să studieze tradiţia orală în cadrul centrelor de studii orale care se constituie în universităţi (Senegal, Nigeria etc.), apoi extind aceste cercetări prin crearea unor grupuri relativ autonome în universităţi. Publică numeroase studii şi lucrări, organizează manifestări ştiinţifice, participă la reuniuni ştiinţifice internaţionale etc. Importante şi valoroase studii de istorie orală se întreprind în China, Japonia. Coreea de Sud, Filipine, în Australia şi Noua Guinee. Expansiunea istoriei orale, începând cu mijlocul acestui secol, este o realitate care nu poate fi contestată. Fără să fi atins limitele superioare ale dezvoltării sale, cercetarea tradiţiilor orale se înscrie în trendul ascensiunii istoriei sociale. 2. Recuperarea mărturiilor orale Persistă încă falsa impresie că recuperarea mărturiilor orale este o întreprindere facilă, care nu necesită pregătiri şi se poate iniţia spontan. Impresia de facil a avut şi are un impact negativ asupra credibilităţii studiilor, influenţând uneori potenţialii subiecţi, care fie refuză să răspundă la solicitări, fie manifestă reţineri, diminuând calitatea informaţiilor. în ţara noastră, după 1989, când asistăm la reabilitarea studiilor asupra mărturiilor orale, în sensul eliminării dictatului politic care modifica esenţa lor reală, lipsa experienţei şi persistenţa impresiei de facil a demersului recuperării lor au fost de natură să pericliteze corectitudinea înregistrării amintirilor despre unele evenimente sau situaţii din trecutul imediat sau relativ mai îndepărtat. Un ghid de interviu elaborat şi aplicat superficial poate denatura serios mesajul şi conţinutul mărturiei orale. Intr-un astfel de ghid, al cărui obiectiv era să stabilească formele şi efectele represiunilor împotriva oponenţilor cooperativizării forţate a agriculturii româneşti, erau formulate şi următoarele întrebări, în succesiunea lor: - „5. Ce suprafaţă de pământ, inventar viu şi mort, aţi avut în posesie înainte de 1949? - 6. Care a fost atitudinea Dumneavoastră faţă de procesul cooperativizării forţate? - 7. Prin ce formă (forme) v-aţi opus cooperativizării? - 8. Aţi fost arestat şi condamnat? - 9. în ce an?" Răspunsurile la interviu au variat în raport de poziţia pe care a avut-o subiectul respectiv faţă de cooperativizare, ca formă deghizată 58

de etatizare a pământului şi a inventarului agricol. Acestea; însă, ab initio sunt plasate pe un teren favorabil subiectivismului. In primul rând, se desfăşoară sub patronajul unor organisme integrate structurilor politice, care generează fie suspiciune, fie speranţa unor recompense materiale. Ambele stări marchează subiecţii, influenţând credibilitatea şi calitatea răspunsurilor. în al doilea rând. lipsa unor întrebări de control pentru a testa veridicitatea unor răspunsuri, a condus la înregistrarea unor date şi situaţii eronate, cu efecte negative în planul rezultatelor cercetării efectuate. Un singur exemplu este suficient (caz real). M.C., ţăran din judeţul Argeş, în vârstă de 69 de ani (în 1991, când se aplică interviul), cu pământ puţin şi inventar agricol compus dintr-un cal, plug de fier etc, casă de ţară din materiale uşoare şi o suprafaţă mică de teren în jurul ei, se opune cooperativizării prin refuzul de a trece propriul patrimoniu agricol la „gospodăria colectivă". Consecinţa: este arestat şi condamnat la moarte în 1945, după cum rezultă din răspunsuri. Operatorul de interviu, fără o pregătire corespunzătoare, a înregistrat răspunsul persoanei în cauză cu seninătate, fără să sesizeze, pe de o parte, inexistenţa unor întrebări de verificare şi fără să formuleze interogaţii ghidaj suplimentare, pentru a stabili dacă plasarea în timp a acţiunii de retorsiune a autorităţilor comuniste împotriva lui M.C. era reală sau imaginară. La întrebările 7,8 şi 9, subiectul răspunde: „Am refuzat să dau pământul la cooperativă" (7) „Da, am fost arestat şi condamnat la moarte" (8) şi respectiv: înregistrarea răspunsurilor este corectă. Aparent informaţiile pe care le conţin sunt, de asemenea, corecte. In realitate, însă. răspunsurile la întrebările 8 şi 9 sunt fundamental eronate, pentru că: a) în 1945 nu s-au pronunţat condamnări la moarte pentru refuzul de a ceda patrimoniul agrar cooperativelor agricole de producţie, deoarece b) campania de deposedare forţată a ţăranilor de bunuri agrare şi de pământ se declanşează după Plenara C C . al P.M.R. din martie 1949, iar c) în 1945 se instalează puterea comunistă, care legiferează reforma agrară şi proclamă tabu „alianţa muncitorească ţărănească". Deci, este exclus ca M.C. să fie arestat în 1945 pentru „delictul", inexistent atunci, de refuz şi rezistenţă faţă de cooperativizare. Arestarea putea să se producă, dar din alte motive. Este exclus să fi 59

,Jn 1945" (9).

primit prin sentinţă judecătorească pedeapsa capitală, neexistând temeiul legal pentru condamnare. Mai târziu au loc asemenea dramatice evenimente, însă în alte condiţii şi după alte scenarii. Erori asemănătoare s-au înregistrat şi în cazul altor persoane intervievate. Pentru evitarea lor este necesar să fie îndeplinite câteva condiţii: pregătirea cu seriozitate a investigaţiei şi continuarea cercetării până la obţinerea optimului necesar de informaţii în raport cu obiectivele fixate; selecţionarea şi instruirea operatorilor, astfel încât posibile erori, care pot influenţa rezultatele finale, să fie evitate prin formularea de întrebări suplimentare; decodificarea şi prelucrarea mărturiilor de către un personal calificat, care poate sesiza abaterile şi interpreta unele subtilităţi, inflexiuni semnificative ale vocii sau gesticii care însoţesc uneori răspunsurile (în condiţiile utilizării reportofonului, înregistrărilor video ş.a.m.d.) etc. 2. l Mărturiile orale — câteva aspecte teoretice şi conceptuale Mărturia, la nivelul cunoaşterii comune, are semnificaţie de relatare, depoziţie, declaraţie a unei persoane referitoare la un fapt sau la o persoană (la fapte şi/sau la grupuri de persoane). După modul de utilizare, se disting mărturii orale şi mărturii scrise. în limbajul şi cunoaşterea ştiinţifică conceptul de mărturie are accepţie de document social şi poate fi, de asemenea, scrisă sau orală, aceasta din urmă constituind sursa esenţială a istoriei orale. Mărturiile orale, spre deosebire de cele scrise, a căror particularitate este conferită de însăşi consemnarea şi conservarea însemnărilor (indiferent de natura materialului utilizat sau a mijloacelor prin care se realizează), se înscriu în mecanismele memorării şi ale memoriei. Acest tip de mărturii îşi datorează existenţa exclusiv memoriei individuale şi colective, Ca şi cele scrise, mărturiile orale sunt expresii ale experienţei umane în devenirea ei. ale diversităţii manifestărilor individuale sau colective, ale identităţii unor grupuri sociale. Mărturiile orale reţin şi reflectă, deopotrivă, infinite aspecte ale vieţii sociale, având deci o valoare documentară ridicată în reconstrucţia evoluţiei acesteia din cele mai îndepărtate timpuri şi până în prezent. Intre memorie şi societate există o legătură indisolubilă. Primul teoretician social care sesizează acest aspect şi îl explică este francezul Maurice Halbwachs (1877-1945). El apreciază că individului îi sunt specifice două tipuri de memorie, în raport de care adoptă atitudini diferite; memoria individuală, care ,.se produce" şi se desfăşoară în orizontul personalităţii şi existenţei omului, înglobând amintiri cu 60

relevanţă strict individuală şi memoria colectivă, care este împărtăşită cu alţii în cadrul unui grup, memorie care evocă şi conservă amintiri impersonale, cu semnificaţie pentru grupul respectiv. Cele două tipuri de memorie sunt complementare şi se intercondiţioneazâ. Memoria individuală - relevă Halbwachs - are ca suport memoria colectivă şi, treptat, ajunge să înglobeze informaţiile exterioare, asimilându-le. „Memoria colectivă" - susţine sociologul francez „învăluie memoriile individuale, dar nu se confundă cu ele'1 (Maurice Halbwachs, 1968, p. 36). Ca forme de manifestare ale memoriei, mărturiile orale sunt condiţionate de fidelitatea şi de conservarea informaţiei. Cu cât trece mai mult timp de la întipărirea în memorie a unui eveniment, a unei întâmplări etc., cu atât se diminuează calitatea şi acurateţea acesteia, prin influenţele mediului social în permanentă mişcare. Istoria socială nu face abstracţie de aceste aspecte, din contră, le acordă o atenţie specială. Prezintă importanţă nu numai diferenţele calitative şi cantitative ale mărturiilor orale care se referă la unul şi acelaşi eveniment înregistrat în spaţii sociale diferite, ci şi motivaţiile şi mecanismele producerii lor, pentru a discerne corect veridicitatea şi valoarea reală a informaţiilor păstrate Vn memorie. Mărturiile orale consemnează două modalităţi distincte de ..înregistrare" a unui fapt social, eveniment politic, întâmplare cu valoare personală etc.: directă, când subiectul observă personal cele relatate şi/sau se implică în evenimente şi indirectă, când subiectul se face ecoul unor întâmplări trăite de alţi subiecţi în trecut, pe care le preia, le memorează şi le transmite mai departe. în raport de modalităţile de „înregistrare" a evenimentelor, unii specialişti fac distincţie între mărturiile orale: pe unele le califică drept tradiţii orale (avânduse în vedere cele indirecte), iar pe altele drept istorie orală (care este sinonimă cu cele directe). Distincţia este esenţială „pentru dezvoltarea instrumentelor metodologice potrivit obiectivelor cercetării" (profesorul A.J. Alagoa de la University of Port Harcourt, Nigeria). „Clasificările" propuse comportă unele aprecieri. O persoană (subiect), desigur, poate fi martoră sau nu la evenimentul pe care îl evocă, dar aceasta nu presupune că într-o ipostază mărturiile sale se înscriu în tradiţia orală, iar în alta în istorie orală. Şi într-un caz şi în altul mărturiile sale se înscriu în istoria orală. Distincţia propusă de istoricul african are aplicabilitate în spaţiul subsaharian pe care îl studiază şi unde tradiţia orală are un rol uneori determinant în reconstituirea istoriei unor comunităţi. Tradiţia la care 61

se referă cuprinde datini, cutume, obiceiuri, ritualuri, mituri, povestiri, proverbe, poezii populare, ghicitori, cântece etc. foarte variate nu numai de la o comunitate la alta, ci şi în interiorul comunităţilor. Aceste informaţii, foarte diverse şi bogate deopotrivă, intră în sfera de studiu a istoriei şi sunt cercetate de istorici (spre deosebire de alte comunităţi ştiinţifice, cum ar fi cele europene, în care se manifestă un interes mai redus, fiindcă intră în sfera de cercetare a altor discipline). Motivaţia esenţială a particularităţilor interpretative africane o exprimă chiar istoricii din această zonă: „Manieră specifică de înţelegere a istoriei orale, fn sensul cuprinderii tuturor marilor surse nescrise de informaţii istorice, plasată în centrul istoriografiei africane. Este o parte din întreaga restaurare istorică din Africa, pentru toate perioadele ^i locurile, chiar şi acolo unde sunt de origine arabă sau occidentală. In practică, pentru cele mai multe părţi ale Africii subsahariene, pentru unele perioade, excepţie făcând trecutul mai puţin îndepărtat, tradiţia orală este singura sursă pentru istorici" (A.J. Alagoa, 1980, pp. S29-530). 2.2 Investigarea surselor orale Indiferent de tipul mărturiilor orale important este că acestea sunt un rezervor uriaş de informaţie istorică, o resursă importantă şi, nu în puţine situaţii, vitală pentru unele reconstrucţii de amploare sau de dimensiuni mici ale trecutului social apropiat sau mai îndepărtat. Mărturiile care interesează istoria orală europeană nu acoperă o zonă atât de întinsă cum este cea revendicată de istoricii africani, multe din acestea fund surse importante pentru antropologia culturii, etnologie, sociologie, lingvistică etc. Istoria orală îşi are relativ bine definit propriul teritoriu, pe care îl studiază utilizând o gamă variată de metode şi tehnici. Profesoara canadiană Sylvie Vincent, ca şi alţi istorici, conştientă de limitele istoriei orale şi implicit de cele ale documentelor sociale, propune o strategie a investigaţiilor orale, verificată pe un eşantion reprezentativ, şi anume pe grupul indienilor din nord-estul Quebec-ului („poporul Montagnais" din Labrador). Cercetătoarea porneşte în investigarea sa de la două premise esenţiale: a) tradiţia orală este singura sursă istorică a existenţei acestui trib de indieni şi b) documentele orale sau istoria orală reprezintă, în esen(ă, discursul unei comunităţi (societăţi) despre ea însăşi. 62

Pentru prof. Edvard Bull de la Universitatea Trondheim (Norvegia) „istoria orală se întoarce în timp atât de mult ca şi istoria scrisă din Norvegia. Scriitori de saga din Islanda au realizat istorii orale în Norvegia, în secolele XII - XIII, colectând tradiţii la fel de bune ca memoriile" (Edvard Bull, 1980, p. 579). Proiectul, pe care îl iniţiază şi care este denumit generic „Memoriile muncitorilor", se desfăşoară pe durata de 12 ani (19501962) şi este primul care utilizează mijloacele moderne de investigare scrisa a discuţiilor. Proiectul, valoros în sine, conţine erori în conceperea sa. Prima şi cea mai importantă a fost alegerea defectuoasă a subiecţilor (majoritar din „trupele muncitoreşti", fără personalitate, care exprimau opinii de grup şi nu personale). A doua, a constat în selecţia arbitrară a femeilor numai dintre salariate, iar ultima, în pregătirea superficială a operatorilor, majoritatea tineri fără experienţă. Priorităţile comunităţilor ştiinţifice europene sunt, desigur. altele decât cele ale canadienilor sau africanilor. Astfel, din bogata istorie a Spaniei, evenimentele relativ recente care au marcat societatea spaniolă, cum au fost războiul civil din 1936-1939 şi lunga desfăşurare a dictaturii franchiste, sunt apreciate ca fiind cele ce trebuie studiate prioritar: „ Şi trebuie să facem urgent ceva, deja ştiind că aceste mărturii se reduc din ce în ce dintr-o raţiune pur biologică" (Jose Cepeda Adân, 1980, p.543). Războiul civil constituie, fără îndoială, o prioritate, atât prin importanţa sa în epocă, cât şi pentru efectele sale de durată. Studiile orale întreprinse pentru valorificarea mărturiilor combatanţilor sau a cetăţenilor care nu făceau parte din grupurile beligerante (socialişti - franchişti) aduc un supliment informativ important şi de multe ori inedit. Reţinem, din aceste cercetări foarte ample şi serioase de altfel, un model de anchetă propus pentru a fi utilizat într-o asemenea cercetare: — „Vârsta şi locul naşterii. — Dumneavoastră consideraţi că situaţia prin care trecea Spania prin anii 30 contura perspectiva unui război? V-a surprins războiul? — în ce loc vă găseaţi? Cărei zone îi corespundeaţi? — Ce aţi gândit aflând de Răzvrătirea contra Republicii? — Eraţi afilia! unui partid politic central, sindicat oarecare sau unei alte societăţi? In cazul dumneavoastră, care partid l-aţi preferat în februarie 1936? — Credeţi că Răzvrătirea contra Republicii ar fi fost uşor înfrântă de către Putere? 65

- Aţi gândit, la sfârşit, în mod diferit de ceea ce sa întâmplat în 1939? - Ce a fost pentru dumneavoastră? Război civil, cruciadă, dictatură militară, insurecţie, revoluţie? - Consideraţi adecvate cuvintele „naţionalişti" şi „roşii"? - în care dintre cele două tabere aţi luptat? - Ce a motivat încadrarea dumneavoastră? Aţi fost voluntar sau aţi fost chemat la înrolare în armată? - Aţi schimbat zona de luptă în timpul războiului? Din ce cauză? - Campaniile în care aţi fost angrenat. - Dacă nu aţi fost pe front, cu ce vă ocupaţi? - Războiul a înseninat separarea familiei dvs.? - A produs înfruntări între membrii familiei dvs.? - A murit vre-un membru din familia dvs. sau din cei apropiaţi? - V-a produs războiul distrugeri profesionale sau economice? - Desfăşurarea războiului a schimbat idealurile dvs.? - Ce a determinat cea mai pregnantă impresie asupra războiului? - Ce v-a produs cea mai mare bucurie a războiului? Ce v-a produs cea mai mare tristeţe a războiului? - Au fost foarte mari efectele războiului în zona în care trăiaţi? - Aţi fost prizonier? Când? Cine v-a denunţat şi cum aţi căzut prizonier?" Diversitatea viziunilor şi a mijloacelor utilizate în investigarea mărturiilor orale, reclamă şi recomandă, deopotrivă, o anume rigoare în pregătirea şi desfăşurarea cercetărilor de teren, precum şi a prelucrării informaţiilor obţinute, care, în esenţă, s-ar referi la următoarele: A. Faza preliminară'. a) Fixarea temei de cercetare. b) Stabilirea obiectivelor cercetării. c) Identificarea zonei (zonelor) unde se desfăşoară investigaţia. d) Evaluarea posibilităţilor de aplicare a metodelor şi tehnicilor de cercetare. e) Estimarea numerică aproximativă a personalului angajat în cercetare, a calităţii pregătirii acestuia şi a posibilităţilor de utilizare a mijloacelor moderne de înregistrare (reportofoane, casetofoane, aparate de filmat, etc.).

B. Faza exploratorie: a) Deplasarea, în zona unde urmează să aibă loc investigaţia, a unui membru (a unor membrii) al / ai echipei de cercetare pentru constatarea, la faţa locului, a posibilităţilor şi disponibilităţilor reale pentru efectuarea studiului. b) Documentare asupra istoriei zonei, a condiţiilor de mediu, etc. c) Stabilirea eşantionului, a formelor adecvate de colectare a datelor şi a personalului ştiinţific afectat cercetării. C. Faza colectării mărturiilor: a) Răspândirea echipei în spaţiul afectat cercetării într-un mod raţional pentru a-1 acoperi integral. b) Consultarea permanentă între membrii echipei pentru depistarea eventualelor erori şi eliminarea lor operativă, pentru verificarea corectitudinii desfăşurării întregii activităţi etc. c) Selectarea subiecţilor intervievaţi sau cărora li se prezintă un chestionar în raport de disponibilităţi, pentru a se elimina cât mai mult posibil confuziile, erorile etc. (cei mai mobili, volubili, dispuşi la dialog şi care dovedesc capacitate de discernere a evenimentelor sunt primii preferaţi). d) Aplicarea adecvată a interviului în raport de vârstă, experienţă etc. (de exemplu, în majoritatea lor, persoanele în vârstă reţin evenimente din anii tinereţii şi le reproduc cu uşurinţă, în comparaţie cu unele evenimente relativ recente. Acest aspect nu trebuie să deruteze, deoarece oamenii în vârstă se refugiază în copilărie şi tinereţe, care le evocă trăiri mai intense şi mai plăcute decât cele de ia maturitate sau de mai târziu). e) Cercetarea trebuie concentrată nu asupra unor fapte minore sau specifice, „ci mai degrabă asupra liniilor mari ale vieţii subiectului, intereselor personale, atitudinii faţă de ceea ce se întâmplă în vecinătate" (T.C. Barker, p. 565). f) Aplicarea unui interviu, chestionar etc. nu trebuie să aibă un caracter rigid. în condiţiile când subiectul depăşeşte cadrul formal al întrebărilor şi se lansează în explorarea altor zone „neplanificate", trebuie încurajat pentru a „smulge" maximum de informaţii. în cazul unei situaţii opuse acesteia, trebuie abandonată pista de cercetare şi identificată o alta. D. Prelucrarea mărturiilor orale a) Audierea sau vizionarea înregistrărilor. b) Selectarea şi clasificarea lor în raport de obiectivele investigaţiei şi/sau de elementele configurative ale subiecţilor (vârstă, sex, nivelul studiilor, pregătirea profesională etc.). 67

c) Analiza materialului documentar pe categorii de subiecţi şi de mărturii (decodificarea şi cuantificarea răspunsurilor). d) Identificarea reperelor cronologice şi verificarea autenticităţii lor în raport de alte posibile surse. e) Coroborarea informaţiilor în acelaşi registru tematic, stabilirea variantei probabile şi confruntarea acesteia cu surse scrise existente. f) Stabilirea concluziilor şi evaluarea rezultatelor cercetării. Studiile de istorie orală, în mod necesar, nu se opresc aici. Raţiunea lor nu constă în obţinerea unui set cât mai mare de informaţii istorice, ci în relevarea unor situaţii mai puţin cunoscute. în găsirea unor răspunsuri la întrebări mai vechi etc. O investigaţie încheiată fără publicarea rezultatelor obţinute este ca o pasăre căreia i s-a frânt zborul. în cazul istoriei orale o altă şi exigentă problemă o constituie păstrarea integrală şi în condiţii de maximă securitate a mărturiilor. Benzile sonore sau video sunt mărturii incriminatorii (pentru unele personaje) sau, din contră, „probe" pentru disculpare pentru altele. în această situaţie se află multe „depoziţii" după evenimentele din decembrie 1989 din România. Aceste mărturii orale, care reflectă subiectiv sau obiectiv aspecte atât înainte de 1989, din timpul evenimentelor sau după derularea lor, pe lângă semnificaţia lor documentară, dobândesc o pregnantă încărcătură politică, integritatea sau chiar existenţa lor în continuare fiind serios ameninţate. Conservarea lor în condiţii de maximă siguranţă devine una din priorităţile istoriei orale şi, deopotrivă, asigurarea accesului la informaţii şi nu blocarea acestora, cum se mai practică în prezent de către unele instituţii. Punctual, cele mai semnificative aspecte referitoare la istoria orală sunt: • este o componentă importantă a istoriei sociale, care are o remarcabilă ascensiune, îndeosebi în ultima jumătate de secol; • reprezintă o sursă apreciabilă sau esenţială pentru istoria socială şi istorie. în general. în relaţie cu totalitatea izvoarelor pe care le are la dispoziţie o comunitate umană pentru cunoaşterea dimensiunii istorice a evoluţiei sale; • recuperarea mărturiilor orale implică pregătirea şi organizarea ştiinţifică a investigaţiilor, având la bază proiecte temeinic fundamentate şi obiective clare, precise şi realiste; • deşi sunt diferite, pornind de la concepţii şi modalităţi de iniţiere şi până la finalizare, studiile care vizează istoria orală relevă şi aspecte comune, care se constituie într-un îndreptar metodologic general valabil; 68

• informaţiile obţinute în urma anchetelor sau interviurilor pe teme de istorie orală. în multe privinţe, sunt susceptibile de subiectivism, erori, impreciziuni etc. - voite sau nu - care comportă verificări cu surse independente; • unele mărturii orale care privesc evenimente relativ recente se impun să fie recuperate rapid şi eficient, ţinând cont de posibila dispariţie a unor subiecţi, depozitări de informaţii dintre cele mai diferite; • documentele orale, în general, dar în special cele care au o încărcătură politică gravă sau deosebită, trebuie să fie protejate şi conservate cu maximă atenţie. Concepte-cheie şi extinderi Axa alimentară. Are înţeles de sistem alimentar al unei populaţii. Axa cronologică. Se referă la sistemul de datare şi înregistrare a evenimentelor importante pe care le consemnează istoria unei comunităţi umane. Fidelitatea informaţiei orale. Exprimă apropierea unei mărturii cât mai mult de esenţa reală a evenimentului, întâmplării etc. evocate. Mărturia orală. Reprezintă sursa esenţială a istoriei orale şi are semnificaţia de „document vorbit". Formele prin care mărturia orală devine document sunt variate, cele mai importante fiind: relatarea, amintirile, depoziţia, declaraţia, răspunsurile la întrebări. Sistem de datare. Maniera specifică în care se înregistrează şi se ordonează evenimentele, faptele, procesele etc. din evoluţia unei comunităţi umane sau ale omenirii, în general. Sistem simbolic. Ansamblu de semne convenţionale proprii unei comunităţi umane, exprimate metaforic prin mituri, ritualuri etc. (luna - simbolul fecundităţii, feminităţii; culoarea roşie - pericol; zvastica fascism etc.). BIBLIOGRAFIE Adân, Jose Cepeda (1980), Proyecta de encuesta oral sobre la guerra civil espanola (1936-1939), în Rapports (I) Grands themes et methodologie, [Bucureşti], Editura Academiei R.S.R. AJagoa, E.J. (1980), Oral Traditions, în Rapports (I). Barker, T.C. (1980), Oral History in Britain, în Rapports (1). Barry, Boubacar (1980), La chwnologie dans la tradition orale du Waalo - Essai d'interpretation, în Rapports (I). 69

Bull, Ed. (1980). Working Class Ways of Life during the Early Industrialization: A. Norwegian Project from the 1950's, în Rapports (I). Burg, Maclyn P. (1980), Problemes et me'thodes de Vhisîoire orale, în Rapports (I). Glatz, Ferenc (1980), Oral History and Source Criticism, în Rapports (I). Halbwachs, Maurice (1968), La tnemoire collective, Paris, Presses Universitaires de France. • * * Memorie socială şi identitate naţională (1998) (coordonator: Septimiu Chelcea), Bucureşti, Editura I.N.I. Vilanova, Mercedes, Willems, Dominique (1980), Problems and Method of Oral History, în Rapports (I). Vincent, Sylvie (1980), L'Histoire orale montagnaise, în Rapports (I). întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor • Ce este istoria orală şi care este funcţia ei ştiinţifică? • De ce este necesară recuperarea cât mai rapidă a mărturiilor orale? • Care sunt principalele direcţii de cercetare a mărturiilor orale? • Cum aţi proceda în condiţiile în care ar trebui să studiaţi mărturii orale? • Ce modalitate de investigare a mărturiilor orale consideraţi că este potrivită contextului actual din societatea românească? • In ce mod verificaţi autenticitatea informaţiilor date de un subiect în urma intervievării sale sau a complectării unui chestionar?

70

IV. PERSPECTIVA REALIZĂRII SINTEZELOR SOCIALE. O ABORDARE PRAGMATICĂ A STUDIILOR DE ISTORIE SOCIALĂ

Diversitatea este caracteristica esenţială a demersurilor actuale ale istoriei sociale. O diversitate tematică cu neputinţă de cuprins, care accede spre largi orizonturi temporale sau se coboară în labirintul secvenţelor istorice de câteva luni sau chiar de câteva zile. Pentru comunităţile ştiinţifice occidentale dezvoltarea pe aceste planuri a istoriei sociale este expresia unui îndelung exerciţiu profesional susţinut de zeci de institute şi formaţiuni de cercetare specializate cum este situaţia în Franţa, Marea Britanie. S.U.A. etc. — şi, deopotrivă, a unor disponibilităţi serioase de finanţare a cercetărilor. Pentru răsăritul Europei şi pentru România o asemenea extensie, cel puţin în prezent, este de domeniul fanteziei. Soluţii trebuie să existe şi sunt de aşteptat. 1. Calea de mijloc sau alegerea extremelor; parcelare sau sinteze sociale Direcţiile pe care se înscrie evoluţia istoriei sociale nu pot fi eludate. Dacă în regimul comunist acestea au fost ignorate, consecinţele se resimt în prezent şi poate încă o perioadă apreciabilă de timp. Istoria socială nu mai este marcată de cenzurarea gândirii, dar imobilismul şi. uneori, diletantismul îi fac mari deservicii. Astfel, pe fondul unei refuări. de înţeles până la un punct, proliferează un nou tip de scrieri istorice, care servesc interese străine ştiinţei româneşti şi care reconsideră sensurile evoluţiei comunităţii noastre naţionale, coborându-le în derizoriu. Desigur, nu credem ca cineva să declare că deţine monopolul adevărului istoric. Opţiunile trebuie liber exprimate, dar exprimarea presupune şi responsabilitate pentru cuvântul rostit sau scris. Istoria socială şi istoria îşi au rolurile lor bine definite. Nu de astăzi sau de ieri, ci din totdeauna. Pentru români istoria s-a identificat cu fiinţa neamului, cu inconfundabilele lui trăiri, cu zbaterile generaţiilor de înaintaşi pentru conservarea patrimoniului spiritual şi cultural, apărarea pământului strămoşesc şi a bogăţiilor lui. Când 71

Bălcescu fundamenta studiile de istorie socială în spaţiul românesc o făcea din adâncul fiinţei sale de patriot, susţinând că „mersul românilor" poate şi trebuie să fie mai bine înţeles, inclusiv în dimensiunea lui socială, că „problema naţională", care i-a marcat mereu pe compatrioţii săi, era, în esenţă, cea mai gravă problemă socială, care influenţa ritmurile dezvoltării istorice a neamului. Mesajul către „omul epocii" sale are ecou inclusiv într-o „epocă" nu de mult apusă, când neobarbaria rusească ne mai impunea inepţii şi monstruozităţi istoriografice, dar, surprinzător şi păgubos, ecoul se diminuează după '89. Istoria socială şi istoria, în general, redevin, ca în vremea lui Gheorghiu-Dej, cenuşărese ale ştiinţelor socio-umane, ignorându-se ceea ce Bălcescu începuse să clădească la mijlocul veacului trecut. O viziune şi o acţiune ştiinţifică pragmatice sunt de natură să redefinească rolul şi funcţiile istoriei sociale, chiar şi într-un context nefericit, cum este cel actual. Experienţa acumulată de ştiinţele umanist-sociale relevă că funcţiile oricărei discipline se exprimă îndeosebi prin finalităţile ei practice, înţelegând prin acestea aportul pe care îl aduc la lămurirea sau la soluţionarea unor importante probleme care vizează spaţiile lor de investigare teoretică şi/sau aplicativă. Propriul demers ştiinţific, ca şi experienţa mereu amplificată a ştiinţelor sociale reprezintă repere importante în orientarea studiilor de istorie socială. Traiectoria pe care s-a înscris istoria socială în ultimele decenii relevă distincţii esenţiale pe cele două planuri de analiză: naţional şi universal. Evoluţia acesteia în orizontul internaţional creează imaginea unei discipline în expansiune, care, după maniera în care se produce, denotă că faza căutărilor s-a încheiat, explorarea spaţiului socio-istoric definind orientări şi direcţii puternic conturate. în perspectiva realităţilor româneşti, istoria socială creează imaginea unui domeniu care încearcă să păstreze o distanţă rezonabilă faţă de avansurile pe care le înregistrează comunităţile ştiinţifice din alte state, dar strădaniile nu au efectul scontat. Decalajul creşte, marcând pe termen lung demersurile sale. Cea mai importantă sursă de identificare a sensurilor evolutive ale istoriei sociale o constituie activitatea publicistică, ce materializează rezultatele studiilor efectuate, fie individual, fie în echipă. Sociologii definesc aceste rezultate ca fiind „producţie" ştiinţifică, înţelegând prin aceasta numărul total de volume, studii, articole, comunicări ştiinţifice şi teze de doctorat publicate sau susţinute într-o anume perioadă. O comparaţie între „producţia" realizată în Occident 72

în domeniul istoriei sociale, indiferent de secvenţa temporală pe care o alegem, şi creaţiile specialiştilor români, în aceeaşi unitate de timp, este inoperantă, dată fiind „cantitatea'" impresionantă de scrieri care au fost aruncate pe piaţa intelectuală de către universitarii şi cercetătorii din comunităţile vestice. Pentru a înţelege acest aspect, oferim în continuare un exemplu care, credem, este edificator. Tezele de doctorat elaborate în Franţa în perioada 1964-1979*, care au subiecte inspirate din istoria socială, în raport de extensia temporală a problematicii tratate, sunt astfel structurate: - sub un secol - 152; - un secol - 38; - peste un secol - 81 Total 271 Distribuţia tematică reflectând, în esenţă, şi orientările în care se înscriu studiile de istorie socială, este următoarea: TEMATICĂ Istoria societăţilor (europene, centrafricane, franceză, germană, italiană, nord-irlandeză, portugheză, spaniolă, kuweitiană, libaneză, costaricană, chiliana, peruană etc.) Istoria provinciilor, regiunilor, departamentelor etc. (romane, franceze, indiene etc.). Geneza şi evoluţia comunităţilor urbane (din Franţa, Spania, Africa, Asia, America etc.). Nr. tezelor de doctorat 31 22 26

* Nu este lipsit de interes numărul anual al susţinerilor ca şi centrele universitare care acordă titlurile: 1964 (o teză la Rennes), 1965 (3 - Paris, 1 - Rennes, 1 Lille), 1966 (9 - Paris, 1 - Rennes), 1967 (10 - Paris. 1 - Lyon), 1968 (11 - Paris, 1 - Toulouse), 1969 (13 - Paris, 2 - Toulouse şi câte una la Lyon, Bordeaux şi Strasbourg), 1970 (25 - Paris, I -Rouen), 1971 (13-Paris, câte 2 la Aix-Marseille, Rennes, Nanterre şi câte una la Strasbourg şi Lille), 1972 (7 - Paris, 2 - Lille şi câte una la Nancy, Toulouse, Strasbourg, Nanterre, Aix-Marseille, Clermont-Ferrand), 1973 (9 - Paris, 2 - Nanterre şi câte una la Dijon, Toulouse. Bordeaux. Tours. Nice, Aix-Marseille şi Clermont-Ferrand). 1974 (19 - Paris şi câte una la Dijon, Nanterre, Nancy şi Strasbourg), 1975 (18 - Paris, 2 - Nanterre şi câte una la Besancon, Toulouse, Lyon), 1976 (22 - Paris, câte două la Strasbourg şi Nanterre şi câte una la Besancon, Rennes, Nancy şi Aix-Marseille), 1977 (17 - Paris, 2 - Lyon, 1 - Dijon. 1 - Bordeaux, I - Metz, 1 - Aix-Marseilie). 1978 (22 - Paris, câte 3 la Bordeaux şi Aix-Marseille şi una la Nancy), 1979 (Paris - 2).

Cultura şi civilizaţie (franceză, somaleză, egipteană etc.). Structură socială (în general - Nicaragua; pe categorii socio-profesionale — muncitori, ţărani din Rusia şi Franţa, comercianţi, funcţionari japonezi, artişti din Cairo, marinari, medici din Franţa etc: pe clase: nobili francezi, clerici şi politicieni, sclavi şi funcţionari din Imperiul Roman etc.). Instituţii (Curtea regală din Franţa, instituţiile egiptene în epoca Aiubizilor etc.). Personalităţi (lideri religioşi, politici, şefi de stat etc.). Probleme şi mişcări sociale; schimbare socială (sclavajul african, rezistenţa africană la procesul de romanizare, geneza problemei muncitoreşti şi acţiuni greviste, mişcări populare în Africa etc.). Re/aţii sociale (relaţii sociale în Languedoc). Istoria mentalităţilor (societate şi mentalităţi, comportamentele şi mentalităţile sclavilor din Roma imperială etc.). Evoluţia grupurilor etnice; relaţii interemice (goţii; germanii din Chile; integrarea evreilor nord-africani în societatea franceză etc.). Ideologie şi acţiune politică (spartakism, bolşevism, stânga comunistă, anarhism, liberalism, conservatorism; alegeri şi electorat etc.). Populaţie (evoluţia demografică, femeile din Turcia şi Franţa, efectele epidemiilor asupra evoluţiei sporului demografic etc.). Critica şi interpretarea izvoarelor istoriei sociale (documente sociale, în general; corespondenţă, memorialistică, texte biblice. iconografie, limbajul social etc.). Istoria istoriei sociale (rolul unor istorici, sociologi etc. la constituirea şi dezvoltarea istoriei sociale). 74

5

66

11 23

21 1 16 5

22

9

7

6

Distribuţia tematică a lucrărilor de doctorat din perioada analizată certifică vigoarea direcţiilor de cercetare ale istoriei sociale din Franţa. Ne îngăduim să generalizăm, chiar dacă eşantionul aflat în atenţia noastră nu reprezintă decât o mică parte a producţiei ştiinţifice obţinute de istoricii francezi specializaţi în istorie socială, deoarece orientările date disciplinei, cum bine se cunoaşte, sunt conferite de elitele intelectuale universitare, care, în majoritatea cazurilor, sunt integrate şi în sistemul cercetării ştiinţifice. Din tabel se desprind, credem, cu destulă limpezime care este traiectoria evolutivă a disciplinei în Franţa, şi, prin extensie, în Occident (evident cu particularităţi de la o societate la alta). De reţinut sunt următoarele: • aria tematică relevă preocupări pentru realizarea unor mari sinteze sociale, pentru dezvoltarea studiilor regionale şi locale, acestea din urmă având cea mai mare pondere; • corelativ cu aria tematică. întinderea în timp a subiectelor variază de la mai multe secole, la câteva zile; • unele tendinţe de fragmentare a temelor (parcelare) reflectă intenţia relevării semnificaţiei detaliilor, care pot pune în lumină situaţii noi sau determină interpretări noi; • mobilitatea tematică se manifestă concomitent pe două planuri naţional şi universal, cea din urmă fîră reţineri sau complexe, constituindu-se şi dezvoltându-se într-o manieră fermă a direcţiei de cercetare, care aduce contribuţii esenţiale la elucidarea unor probleme de istorie socială; • accentul pus pe descifrarea genezei şi evoluţiei structurilor sociale are în vedere lămurirea unor aspecte de esenţă pentru reconstituirea ansamblurilor mari sociale, a sintezelor care dau perspectiva demersurilor unei societăţi. Acestea sunt, prin urmare, coordonatele evoluţiei istoriei sociale pe alte meridiane. Să încercăm, în continuare, să procedăm identic în orizontul istoriei sociale româneşti. Pentru ca datele pe care le prezentăm să fie cât mai corect percepute, facem unele precizări importante. Obiectul analizei noastre îl constituie tot evaluarea, prin intermediul producţiei ştiinţifice publicistice, atât a direcţiilor evolutive cât şi a stadiului actual al istoriei sociale din România, pentru a fi în măsură să discernem poziţiile raţionale şi benefice pe care să se înscrie cercetările din acest domeniu. Problema în sine este mult mai importantă decât maniera în care este ea luată în considerare în 75

prezent. De amploarea şi calitatea studiilor de istorie socială depind, in bună măsură, demersurile unora dintre ştiinţele socio-umane, îndeosebi ale sociologiei şi istoriei. Fără înţelegerea ştiinţifică şi profundă a fenomenelor şi proceselor sociale din trecutul românesc şi al umanităţii, în general, în evoluţia lor organică către contemporaneitate, este greu de acceptat că cele două discipline menţionate sunt în măsură să răspundă unor solicitări suplimentare, deloc uşoare. Solicitările, din contră, sunt complexe şi presupun cunoştinţe de specialitate de alt tip, ceea ce ar deturna preocupările esenţiale atât ale sociologilor cât şi ale istoricilor. Producţia realizată de istoria socială românească are înţelesul dat înainte, dar, din lipsa unor date suficient de convingătoare şi de verificabile, restrângem analiza noastră. Ne-am limitat numai la producţia de carte (volume), întrucât lipseşte un inventar al studiilor, articolelor, comunicărilor sau lucrărilor de doctorat. Volumele le-am identificat din mai multe surse, inclusiv din unele cataloage editate de instituţii academice. Problema cea mai complicată a constituit-o selecţia volumelor, deoarece cu câteva excepţii, toate intră în sfera sociologiei, istoriei, demografiei, economiei, dreptului etc. Volumele selectate din bibliografie, care aparţin altor discipline, nu reprezintă realizări tipice ale istoriei sociale; ele conţin şi unele abordări în perspectiva istoriei sociale, ceea ce ne-a determinat să le includem în setul lucrărilor pe care le analizăm. Acest aspect trebuie înţeles cât se poate de corect, deoarece este fundamentul pentru discernerea direcţiilor evolutive ale istoriei sociale româneşti: ele se înscriu, mai curând, în sfera intenţiilor, configurând potenţiale sensuri sau sunt, într-un fel, deschizătoare de orizonturi tematice. Perioada care intră în incidenţa interesului nostru are aceeaşi extensie ca şi cea fixată în cazul analizei evoluţiei scrierilor de istorie socială din Franţa - 1964-1979. Evaluarea lor, precum şi selecţia tematică ne dau următoarea imagine: - Sinteze istorice (pe mai multe secole: istoria românilor, istoria ilustrată a românilor, istoria medie, epoca unirii etc.) - Cultură şi civilizaţie (Renaşterea şi Reforma, civilizaţia veche românească) - Istoria comunităţilor regionale (Maramureş, Ţara Bârsei) - Istoria comunităţilor rurale (sate devălmaşe, sate de moşneni, vechi comunităţi rurale, satele Bereni, Buciumeni etc.) 76 , -6 ,

- Biografii de personalităţi istorice (Gh. Şincai, Gh. Bariţ, N. Bălcescu, I. Heliade-Rădulescu, Tudor Vladimirescu etc.) - Probleme patrimoniale (proprietatea agrară) - Structuri sociale (intelectualitate, muncitorime etc.) - Probleme, procese şi mişcări sociale (geneza revoluţiei de la 1848, urbanizarea, omogenizarea etc.) - Relaţii sociale (relaţii agrare) - Experimente sociale (Falansterul de la Scăieni). - Ideologie şi acţiune politică (ideologia paşoptiştilor, poporanism, ideologie şi societate) - Populaţie (demografie istorică) - Istorie socială. Probleme teoretice (controverse de istorie socială, formaţiunea tributală, probleme de istorie şi teorie socială) - Izvoare (memorial istică)

.~ -1 -4 ., - 1 - 1 , - 1 -8 -2

După cum rezultă din prezentarea noastră, primele trei locuri, indicând tot atâtea orientări ale istoriei sociale, le deţin problemele, procesele şi mişcările sociale (I), biografiile istorice (2) şi sintezele istorice (3). Orientările sunt preferate altora, - cum este cazul biografiilor de personalităţi istorice —, mai neutrale şi neangajante; ele nu reflectă, deci, o evoluţie normală a istoriei sociale, ci una forţată, impusă, aspect care se accentuează după 1980, când parcelarea se accentuează, concomitent cu diminuarea încercărilor de acreditare teoretică a studiilor de istorie socială şi a unor reuşite în acest sens, existente în perioada anterioară. Problemele, procesele şi mişcările sociale se menţin pe primul loc (7 volume) la egalitate însă cu lucrările care tratează civilizaţia şi cultura românească (remarcabile de altfel, ca realizări ştiinţifice, dar preponderent servind interesele istoriei, imagologiei etc.). Se diminuează interesul pentru comunităţile rurale, în favoarea celor urbane; un curs slab ascensional înregistrează scrierile consacrate istoriei comunităţilor regionale (provinciilor istorice) şi se menţine, la un nivel scăzut însă, publicarea unor biografii. Istoria orală, utilizată până atunci pentru colectarea unor „amintiri" şi ..memorii" şi „prelucrarea" conţinutului relatărilor subiecţilor despre implicarea lor în unele evenimente revoluţionare (1907, Revoluţia Bolşevică Rusia - 1917, Revoluţia bolşevică din Ungaria - 1919) sau la bătălii din primul şi al doilea război mondial, este orientată spre un unic obiectiv: colectarea de mărturii pentru confecţionarea ..biografiilor revoluţionare" ale „tovarăşilor". 77

Orientări şi reorientâri ale istoriei sociale sunt sesizabile în deceniul postdecembrist. Prima şi cea mai notabilă o constituie redefinirea istoriei orale, care marchează două debuturi importante: constituirea Institutului de Istorie Orală din cadrul Universităţii „Babeş Bolyai" din Cluj şi publicarea, din 1998, a primei reviste de istorie orală - „Anuarul de Istorie Orală" editat de către acest institut. Se adaugă studiile de istorie orală din cadrul l.N.S.T. din Bucureşti, ca şi a celor de la Institutul de Istorie „Nicolae lorga" din Capitală, Institutul „A.D. Xenopol" din Iaşi etc. Sunt semnale că şi istoria mentalităţilor este posibil să se înscrie într-o traiectorie ascensională, iar editarea unor scrieri din trecut ocupă parţial petele albe de pe „harta" istoriei sociale. Perspectivele sale în viitorul imediat sau mai îndepărtat sunt însă incerte şi nebuloase. Restabilirea funcţiilor ştiinţifice ale istoriei sociale se poate realiza prin adoptarea unor orientări clare de studiu, prin aprofundarea cercetărilor în zonele de mare interes ştiinţific, prin deschiderea unei linii de cooperare interdisciplinară, îndeosebi cu istoria şi sociologia şi, nu în ultimul rând, prin pregătirea unor cercetători specializaţi în istorie_ socială. în condiţiile vitrege actuale, pragmatismul trebuie să devină un mod de viaţă inclusiv al comunităţilor ştiinţifice. în acest context, prioritar pentru reconstrucţia istoriei sociale şi pentru înscrierea ei întrun trend care să se apropie de exigenţele actuale manifestate faţă de o disciplină în expansiune ar fi: • reabilitarea funcţiei ştiinţifice a istoriei orale şi desfăşurarea în regim de urgenţă a unor investigaţii cât mai ample posibil pentru recuperarea mărturiilor orale a sute şi mii de oameni care au suferit retorsiunile regimului totalitar comunist (închisori, lagăre. Canal, deportări etc.) şi care sunt depozitarii unui imens capital de informaţii; colectarea mărturiilor zguduitoare ale românilor basarabeni şi bucovineni referitoare la regimul barbar sovietic de ocupaţie din 19401941 şi după 1944, când s-a practicat genocidul ca armă de răzbunare împotriva populaţiei româneşti (execuţii în masă şi deportarea unor grupuri compacte în Siberia): înregistrarea informaţiilor de la supravieţuitori din rândul populaţiei evreieşti cu privire la comportamentul criminal al autorităţilor horthyste de ocupaţie ale nord-vestului României; reconstituirea istoriei comunităţilor româneşti din fostul imperiu sovietic, risipite de la Baltica până la Vladivostok, precum şi a celor din alte spaţii geografice prin adunarea oricăror informaţii orale referitoare la acestea; culegerea mărturiilor

participanţilor la acţiuni de rezistenţă anticomunistă (foşti partizani, ţărani care s-au opus cooperativizării forţate, muncitori mineri care au declanşat greva din Valea Jiului în 1977, muncitori şi cetăţeni din Braşov care au participat la revolta din 1987 etc.). Dimensiunea impresionantă a spectrului uman care trebuie investigat reclamă organizare, competenţă şi o maximă mobilitate, dat fiind faptul că ceasul biologic funcţionează permanent diminuând progresiv sursele istoriei orale. • Direcţionarea studiilor şi spre elucidarea unor aspecte esenţiale ale problemalicii sociale din trecut, care nu este îndeajuns de clară sau care conţine o substanţială doză de probabilitate, făcând greu perceptibile evoluţiile sociale într-un anume spaţiu temporal (cum sunt şi „secolele întunecate") şi punând în cumpănă însăşi credibilitatea unui demers social, a unor structuri sau manifestări sociale etc. Fără acoperirea acestor spaţii sintezele istorice sunt în pericol. în genere, geneza primelor forme de agregare socială umană, formarea comunităţilor primitive şi a formaţiunilor socio-economice ulterioare, cristalizarea societăţii autohtone şi schimbările de esenţă care survin în dezvoltarea sa (trecerea de la societatea tradiţională ia cea modernă etc.), procesul coagulării unităţilor administrativ-teritoriale premergătoare statelor româneşti şi constituirea acestora, geneza boierimii, muncitorimii, claselor mijlocii etc., a dregătoriilor şi domniei, ca instituţii politice, apariţia profesiilor, profesioniştilor şi comunităţilor profesionale, schimbările survenite în structurile şi manifestările sociale ale provinciilor istorice româneşti ca efect al dominaţiei străine ş.a.m.d., trebuie să se constituie în priorităţi ale investigaţiilor practicate de istoria socială. • Accentuarea studiilor în această direcţie si nu spre parcelarea lor excesivă, cum se constată în prezent în alte zone geografice, este necesară şi deopotrivă imperativă. Deşi nu lipsite de interes şi semnificaţie, deplasarea cercetărilor spre teme cum ar fi hobby-urile, viaţa intimă a „locatarelor" caselor de toleranţă bucureştene din perioada interbelică, timpul liber al funcţionarilor de bancă în deceniul şase. efectele epidemiei de scarlatina din România de la începutul secolului nostru asupra copiilor preşcolari ş.a.m.d. ar îndepărta soluţionarea priorităţilor istoriei sociale. Atacarea problematicii enunţate anterior conferă echilibru evoluţiei acesteia, într-o fază în care rolul şi funcţiile ştiinţifice ale istoriei sociale în România de acum înainte încep să se configureze cu mai multă claritate. Extremele fragmentarea excesivă şi sintezele pe mari spaţii temporale - ar fi contraproductive în prezent şi în viitorul imediat. 79

• Marile sinteze istorice sunt necesare şi justifică una din raţiunile de a fi ale istoriei sociale, inclusiv ale demersurilor specialiştilor români. Dacă în prezent, şi poate în perspectiva unor ani numeroşi de acum înainte, ar fi hazardat să se procedeze la atacarea unor astfel de tematici, aceasta nu presupune că un astfel de obiectiv să dispară. Din acest punct de vedere ne disociem de acei istorici care au declarat abandonul definitiv al studiilor „pe termen lung şi pe mari spaţii" profesate de Braudel şi discipolii săi (Marc Guillaume, 1986, p. 37). • Pregătirea unor specialişti în domeniu care să fie apţi să dea impuls studiilor de istorie socială şi, deopotrivă, să asigure perpetuarea comunităţii lor ştiinţifice, agresate şi ameninţate în prezent de o multitudine de factori. Complexitatea cercetărilor sociale, inclusiv a colectării mărturiilor orale, necesită cunoştinţe pluridisciplinare din sociologie, istorie, demografie, ştiinţe economice şi politice. • Iniţierea şi amplificarea cooperării interdisciplinare la temele dificile şi deosebit de complexe, pentru finalizarea lor mai rapidă şi pentru creşterea credibilităţii argumentelor, demonstraţiilor, ipotezelor, concluziilor etc. puse în circuitul ştiinţific. 2. Timpul şi spaţiul social ca dimensiuni ale realităţii sociale ,.Fenomenele sociale nu sunt întâmplări abstracte, desprinse de loc şi de timp, ci se petrec cu necesitate într-un anumit mediu geografic şi într-o anume epocă istorică" (Traian Herseni, 1937, p. 272). Aprecierea sociologului român pune în ecuaţie o problemă asupra căreia s-au desfăşurat ample dezbateri atât în trecut cât şi în prezent şi care este esenţială pentru discernerea evoluţiei grupurilor sau comunităţilor umane. Indivizii, ca şi grupurile din care fac parte, sunt de neimaginat fără o raportare la cele două dimensiuni - timp şi spaţiu; nu pot exista suspendaţi în atemporalitate şi în infinit. Delimitarea demersurilor lor sub raport temporal şi spaţial le dă autenticitate şi sens, plasându-le în realul social. „Fără discuţie că viaţa socială - releva D. Guşti - se află plasată într-un anume mediu istoric: negreşit c-ar fi de o spăimântătoare monotonie viaţa omenească fără atmosferă istorică, datorită căreia generaţiile nu sunt decât o punte vremelnică între trecut şi viitor" (D. Guşti, 1921, p. 328). Relaţională la timpul istoric, o comunitate are un început şi faze evolutive, cu alte cuvinte, poate fi plasată în trecut, judecată în prezent şi proiectată în viitor. Realitatea socială concretă se află în toate aceste faze ale procesului devenirii şi evoluţiei unui grup uman. 80

Timpul şi spaţiul sunt două din dimensiunile fundamentale cu care operează istoria socială, precum şi celelalte ştiinţe socio-umane. Recunoscute ca atare, acestora li se dau înţelesuri care diferă de la o disciplină la alta. Sociologia concepe timpul ca o dimensiune a lealităţii sociale, în acelaşi mod ca şi istoria socială, cu diferenţa esenţială că prima imaginează timpul ca un mecanism ce poate fi oprit pentru a i se proiecta o imagine statică, relativ imobilă (F. Braudel), iar a doua îl interpretează ca o scurgere uniformă şi implacabilă, într-o mişcare perpetuă. Diferenţa de viziune este foarte importantă. Istoricul evoluţiei societăţii nu studiază o succesiune de „fotografii''; el cercetează însăşi „mişcarea" componentelor societăţii în ansamblul său, definind fiecare fază a evoluţiei acesteia sau plasând-o într-o dimensiune temporală (epoca istorică). Plasarea unui grup social într-o „unitate" a timpului social face posibile comparaţiile fie cu faze evolutive anterioare „momentului" respectiv sau ulterior acestuia, fie cu ale altor grupuri sociale. Diviziunile „timp lung" („longue duree"), „timp mediu" sau „timp scurt" sunt componente ale timpului social şi devin operaţionale, cu sensuri bine definite. Diviziunile timpului social permit „înlănţuirile" (Marc Blach), discernerea legăturilor dintre o secvenţă istorică şi alta în plan social, identificarea genezei, apoi urmărirea dezvoltării unui proces sau unui fenomen social, a continuităţii sale etc. în cercetarea întâmplărilor, istoricii postulează existenţa unui alt tip de raporturi, anume „relaţiile cauzale". Un bun specialist, consideră M. Dogan, „va fi deci sensibil la caracterul unic al evenimentelor precedente, stabilind relaţii cauzale prin comparaţie cu alte lanţuri de evenimente şi raportându-le la teorii sociologice" (Mattei Dogan, Robert Pahre, 1997, p. 233). Teoria serialităţii istorice, datorată lui A.D. Xenopol, care este recunoscută ca o contribuţie originală importantă atât în planul istoriei, cât şi al sociologiei, dă consistenţă ştiinţifică legăturilor cauzale. Spaţiul este o altă dimensiune fundamentală a istoriei sociale. Deşi atât istoricii, cât şi sociologii, nu conferă un sens abstract acestuia, definindu-l drept spaţiu social, adică un spaţiu „umanizat", un spaţiu în care se „mişcă" omul şi grupul din care face parte, primii pierd din vedere, de multe ori, acest aspect. Pentru ei. noţiunea de spaţiu este echivalentă cu un teritoriu, cu o întindere mărginită de graniţe care are o nominaţie dată de grupul etnic care îl ocupă. 81

Interpretarea pe care o dă istoria socială conceptului de spaţiu, o apropie de sociologie. Prin noţiunea de spaţiu social se configurează un teritoriu care este locuit permanent şi este pus în valoare pentru propria existenţă de către un grup sau o comunitate umană. înţelegerea profundă a relaţiei om-spaţiu, comunitate-spaţiu este esenţială pentru discernerea sensurilor evoluţiei umanităţii. ..Spaţiul vital" nu este o sintagmă oarecare, ea are un înţeles cât se poate de clar (deturnat, este adevărat, de unele teorii rasiale). în fond, ceea ce observăm astăzi a fost dintotdeauna: un individ sau o familie are un „loc" al său. un spaţiu atribuit pentru propriile sale trebuinţe (spaţiul locuit sau spaţiul locuibil), un grup mai restrâns numeric sau mai mare îşi revendică un spaţiu, la fel ca şi o comunitate naţională. Spaţiul este condiţia primordială a stabilităţii şi continuităţii vieţii sociale, tot el a fost acela care a determinat procesele de sedentarizare; spaţiul asigură existenţa unei comunităţi umane prin resursele sale şi, deopotrivă, contribuie la recunoaşterea ei, într-un anume fel chiar şi la configurarea identităţii acesteia. Ţiganii sunt o etnie fără teritoriu, iar conştientizarea acestui aspect de către intelectuali ridicaţi din rândul lor generează o problemă care are serioase aspecte de natură socială, politică, demografică etc. Palestinienii îşi revendică un teritoriu fâră de care sunt în pericol de a fi asimilaţi de grupuri etnice mai puternice. Substratul etimologic al noţiunii de ţăran relevă o relaţie spaţială, iar aceasta nu este specifică numai limbii române. Conceptul de ţară (în înţeles de teritoriu locuit de o etnie organizată din punct de vedere administrativ şi politic într-un stat), prin extensie, are semnificaţie şi de provincie (land, în Germania, „ţară" în spaţiul românesc) sau formaţiuni prestatale româneşti. Şi exemplele de acest gen sunt numeroase. „Omul sfinţeşte locul" — spune românul — conferind o semnificaţie profundă raporturilor sale cu spaţiul social. „Caracteristicile fizice ale popoarelor - relevă profesorul Ilie Bădescu -, obiceiurile şi practicile, limbile etc., se transformă sub influenţa «locului mijloacelor şi modului de existenţă»". Acestui J o c " , citându-1 pe Demolins, îi rezervă o mare însemnătate şi, deopotrivă, îi atribuie un înţeles dinamic, „fiindcă el însuşi (locul - n.n.) îşi desăvârşeşte caracteristicile prin tiparul pe care îl imprimă modului de existenţă al diverselor popoare" (Ilie Bădescu, 1994, p. 119). Timpul şi spaţiul, ca dimensiuni ale realităţii sociale se află într-o relaţie cauzală (Ernest Bernea) sau într-o unitate indisolubilă {Nicolae Iorga). Această unitate face necesară şi posibilă fixarea în timp a 82

desfăşurărilor istorice atât ale unei societăţi, cât şi a societăţilor, în ansamblul lor. 2.1. Clasificări lineare, cronologic-cauzale sau un alt orison/ interpretativ al evoluţiei societăţii îndeosebi istorici, dar şi sociologi au propus diverse sisteme de clasificare a evoluţiei societăţilor. Divergenţele nu îi împiedică pe istorici să accepte că sistemul cronologic este preferabil altora. Potrivit acestora, periodizarea istoriei naţionale şi universale este marcată de epoci, ce diferă ca întindere temporală şi „încărcătură istorică": preistoria, protoistoria, antichitatea, evul mediu, epoca modernă şi epoca contemporană. Diferenţele de periodizare de la o societate la alta reflectă decalajele care au existat şi există între acestea sub raportul dezvoltării economicosociale, politice, culturale etc. Clasificarea este un instrument operativ, căreia i se recunoaşte acest avantaj, dincolo de multe dezavantaje, ce au determinat şi determină pe unii istorici, sociologi, economişti, geografi să propună evaluarea demersurilor societăţii şi în raport de alte elemente, nu neapărat socio-istorice. De la Condorcet. care construieşte teoria progresului istoric, etapizându-1 în trei faze (stări) distincte (inferioară, superioară, mai superioară) şi până la Lamprecht, întreaga dezvoltare socio-umană era segmentată în raport de personalităţi (regi, împăraţi)*. Contestat în epocă, impune însă prin opera sa punctul de vedere potrivit căruia istoria este rezultatul evoluţiei „stărilor sociale"". Un alt orizont interpretativ, într-un fel asemănător cu viziunea lui Lamprecht, este deschis de Paul Barth (1858-1922). Istoricul german consideră că individul interesează pe un specialist numai în măsura în care este expresia aspiraţiilor grupului, comunităţii, naţiunii din care face parte, respingând astfel periodizările în raport de personalităţi. * Un strălucit reprezentant al filosofiei istorice, G.W.F. Hegel, consideră că perioadele istoriei sunt „trepte ale spiritului" înlrupat în cultură. Fiecare perioadă este condiţionată de cele care o precedă şi le condiţionează, la rândul ei, pe cele care îi urmează. " Periodizarea istoriei Germaniei de la începuturi şi până în vremea sa, în această concepţie, cuprindea cinci epoci: a) animismul preistoric; b) simbolismul; c) tipismul; d) convenţionalismul şi e) individualismul spiritual (P. Andrei, 1936, P. 172). 83

într-o concepţie modernă, dar pe formula mai veche a progresului lansată de Condorcet, istoricul Michel Poniatowski, contestând punctul de vedere marxist privitor la succesiunea orânduirilor sociale, argumentează că societatea umană a parcurs două etape istorice - agricolă şi industrială — şi că se află în pragul ,.erei ştiinţifice"*. Istorici şi sociologi români se apropie sau se depărtează de clasificările colegilor occidentali sau concep periodizări în viziune proprie, unele interesante, cum sunt şi cele ale lui A.D. Xenopol, atât pentru evoluţia umanităţii, în general, cât şi pentru evoluţia românilor, în particular. Clasificările sunt realizate potrivit teoriei serialităţii şi a legăturilor cauzale între serii: „Manualul de faţă nu este o simplă cronologie, cu toate că cuprinde pe 160 de pagini întreaga istorie a omenirii şi pe cea a românilor, de la origine până la 1900, totuşi expunerea conţine înlănţuirea faptelor istorice, cauzele şi efectele lor [...]" (A.D. Xenopol, 1901,p.p. Aspectul de cronologie istorică apare însă cu pregnanţă, chiar dacă autorul încearcă să estompeze această impresie, situaţie care este mai puţin importantă pentru noi. Are o anume semnificaţie cum structurează desfăşurarea planurilor istorice ale devenirii umanităţii, pe care le concepe în trei mari orizonturi temporale: timpurile străvechi (de la începutul istoriei propriu-zise până la năvălirea barbarilor), feudalismul (de la originea statelor barbare, până la cruciate) şi istoria modernă (de la descoperirea Americii, până la revoluţia din 1789). In fiecare dintre acestea se prezintă, în paralel, succesiunea evenimentelor în Apus şi în Răsărit. în ce priveşte „istoria românilor", aceasta „se poate împărţi raţional - ne spune autorul - după momentele dezvoltării sale în patru perioade": formarea naţionalităţii române (de la origini şi până la 1290), epoca slavismului (de la descălecare, până la Matei Basarab şi Vasile Lupu - 1633), influenta grecească (de la Matei Basarab şi Vasile Lupu, până la revoluţia grecească - 1821) şi epoca românismului (de la revoluţia din 1821. până în zilele noastre ). Cele patru perioade corespund, în ordine, istoriei vechi, medii, moderne şi contemporane (A.D. Xenopol, 1896, p. 10). O „periodizare culturală" (H.H. Stahl) realizează şi N. Iorga, dar pe firul „ideii imperiale". în 1982. când era publicată una din lucrările sale. (Michel Poniatowski, 1982. p._ 134). ** In anul 1896, când era tipărit volumul. 84

Fundamente pentru clasificări sunt şi dominaţiile străine şi „zvâcnirile de românism" (D. Onciu), dinastiile (I. Ursu), succesiunea modurilor de producţie (P. Constantinescu-Iaşi), reconstrucţia structurilor, a formaţiunilor socio-economice (H.H. Stahl), coabitarea a două lumi paralele — urbană şi rurală (Mircea Vulcănescu) sau a două economii complementare - agrară şi industrială (Paul Sterian). în dubla sa calitate de sociolog, dar şi de autor al primei istorii sociale realizate şi tipărite în România, Ştefan Motaş (Zeletin), aducea în planul dezbaterilor asupra fazelor evolutive ale societăţii un punct de vedere care merită să fie reţinut: cercetătorul trebuie să ţină seama continuu de sensul real al istoriei universale, dar ceea ce trebuie să-1 intereseze cu deosebire este perspectiva românească. „Din multiplele semnificaţii ale cauzalităţii istorice, cercetătorul român va urmări, in linie dreaptă continuă, una singură, aceea care duce, din etapă in etapă, până la plămădirea societăţii româneşti moderne (subl. ns. n.n.). Şi din aceste etape succesive, istoricul nostru va stărui asupra fiecăreia în măsura în care ea contribuie — mijlocit sau nemijlocit — la înţelegerea propriilor noastre condiţii sociale, îndeosebi a celor actuale. Ceea ce stă în afară de acest fir al continuităţii cauzale, care porneşte de la începuturile timpurilor istorice şi se încheie în societatea română actuală, poate fi considerat ca fără fiinţă pentru istoricul român" (Ştefan Zeletin, 1926, p. 6). Varietatea poziţiilor privind fixarea în timp şi spaţiu a evoluţiei comunităţilor umane nu trebuie să surprindă. Diferenţele de viziune exprimă tendinţa identificării unei „formule" cât mai raţionale şi, deopotrivă, utile ştiinţelor socio-umane în această perspectivă. Un aspect este de reţinut, fiind, după părerea noastră, esenţial: periodizarea sau clasificarea devenirii umanităţii şi a componentelor sale naţionale trebuie să fixeze momentele fundamentale ale procesului construcţiei lor istorice in conexiunile national-universal, parte-tntreg. Este dificil însă ca un instrument de clasificare, oricât de performant şi de raţional ar fi, să producă un ecou general favorabil şi să fie acceptat de către toate disciplinele socio-umane. Un astfel de instrument a fost produs de către „metodologia marxist-leninistă" — succesiunea obligatorie a modurilor de producţie - şi impus prin forţa dictatului politico-ideologic în perioada totalitarismului comunist. Excluzând acest „experiment" nefericit, ar trebui ca fiecare disciplină socio-umană, în raport de obiectivele sale specifice, să imagineze sau să accepte o clasificare adecvată acestora. 85

Istoria socială, dată fiind această situaţie evocată, are de ales între două alternative: acceptă succesiunea epocilor istorice, sistem care este recunoscut şi utilizat de către toate disciplinele umanistsociale din raţiuni practice sau elaborează un instrument propriu pe care să-l utilizeze pe cele două dimensiuni - universal şi naţional. Alternativele trebuie judecate în raport de obiectul de studiu al istoriei sociale. Prima dintre ele nu poate fi respinsă, deoarece s-ar pierde elementele (reperele) de încadrare a unui fenomen sau proces social, a unor manifestări şi comportamente sociale, a unor structuri sau instituţii sociale. Fetişizarea sistemului este însă contraproductivă. Utilizarea reperelor cronologice trebuie corelată cu „evenimentele" care au loc în spaţiul social. S-ar putea imagina o segmentare a istoriei sociale în raport cu apariţia şi evoluţia formelor de agregare socială, un fenomen de altfel extrem de diversificat şi mult dezbătut în mediile ştiinţifice. Potrivit acestui „sistem" de împărţire a istoriei sociale, repere esenţiale ar fi momentele construirii ansamblurilor sociale naturale (familia, neamul, clanul) şi/sau ansamblurilor sociale istoric constituite (trib, uniune de triburi, popor, noţiune, clasă socială). în acest sistem de clasificare, dacă acceptăm teoria gustianâ a cadrelor şi unităţilor sociale, trebuie să acordăm prioritate naţiunii, deoarece reprezintă o „unitate socială tip, la care se reduc toate unităţile sociale posibile, mari şi mici" (D. Guşti, 1934, p. 284). Obiectul istoriei sociale înscrie în preocupările sale nu numai reconstituirea „unităţilor sociale", ci şi a ansamblului, a societăţii, ca o componentă a sistemului social global. Societatea nu este abstractă, ea este un produs concret-istoric al oamenilor, cu care ei se identifică şi îşi justifică raţiunea de a fi. Societatea, ca produs al oamenilor, nu este imuabilă, ea înregistrează permanent, de la constituirea ei şi până la dispariţie (în cazul celor „decăzute" din istorie), modificări, schimbări, mai mari sau mai mici, de suprafaţă sau profunde. Avem de a face, deci, cu o succesiune de faze ale devenirii istorice a unei societăţi, fiecare cu trăsături proprii. Aceste trepte evolutive sunt suficient de motivate pentru o astfel de etapizare, care, volens nolens, creează o anume imagine de ansamblu asupra societăţii respective? Răspunsul nu este uşor de formulat. Se ştie că, într-o periodizare, un reper istoric important, care marchează o etapă sau alta, este mai mult sau mai puţin fixat arbitrar. Cu atât mai mult în condiţiile când acestea ar trebui să delimiteze procese şi fenomene sociale, reperul devine un instrument care îşi pierde valoarea. Nici până în prezent nu se ştie exact când a apărut 86

ginta, de pildă, sau familia monogamă, când se poate considera că un popor este deplin format, când o clasă socială a dispărut din viaţa socială etc. O clasificare nu se poate realiza cu aproximări, in primul rând pentru că îşi pierde credibilitatea şi, în al doilea rând, pentru că va suferi permanent modificări, în raport de noi clarificări. Din combinarea celor două alternative privind istoria socială, pe care le-am menţionat ceva mai înainte, este posibilă o variantă, care să înscrie într-o evoluţie temporală succesiunea ansamblurilor sociale, indiferent de natura şi modul lor de constituire, cu tot ce înseamnă factori contributivi la apariţia lor, structură, mecanisme de funcţionare, relaţii interumane, mentalităţi şi comportamente ş.a.m.d. 3. Limbajul social Limba este nu numai un mijloc de exprimare şi de comunicare a fiinţei umane, ci şi un mod în care „vede", concepe şi interpretează lumea înconjurătoare, este un fel de „prismă" prin care priveşte şi care îi slujeşte la formarea unor imagini. Varietatea limbilor presupune o varietate identică a „prismelor". Fiecare persoană gândeşte într-o anumită limbă (natală sau „împrumutată"), creându-şi un univers de aprecieri şi de ierarhii valorice, un sistem de raportare şi de conexiuni, condiţionate de percepţii şi judecăţi, de influenţele mediului social în care trăieşte. Toate acestea îşi găsesc reflectarea şi corespondentul în limbă, aşa cum şi realitatea socială, în infinitatea formelor şi manifestărilor sale, se reflectă şi îşi are corespondentul în limbă. Prin urmare, acea parte a lexicului care exprimă realitatea socială in variatele şi schimbătoarele ei ipostaze o definim ca fiind „limbaj sociaî\ în fond, limbajul social reprezintă totalitatea cuvintelor şi expresiilor cu încărcătură socială, care se regăsesc mai întâi în limbajul natural (comun), apoi în cel ştiinţific (academic). Această din urmă precizare este importantă, deoarece, inclusiv în limbajul ştiinţific, care se formează mai târziu decât cel natural, există un fond considerabil de termeni consacraţi socialului, care fie diferă de la o disciplină socio-umană la alta, fie sunt comuni. Istoria socială utilizează limbajul social ca pe o sursă sau ca pe un izvor relevant pentru realizarea propriilor sale obiective ştiinţifice. In acest sens, cercetarea limbajului social înscrie printre priorităţi sesizarea „momentului" şi a condiţiilor fixării în limbă a noţiunilor sociale, înţelegerea semnificaţiilor acestora şi a modului în care se raportează la evoluţiile sociale din trecut. 87

Investigarea limbajului social este o întreprindere dificilă, care solicită tenacitate şi timp. Eforturile sunt răsplătite însă de rezultate. Istoria socială nu poate evita acest tip de studii, cu atât mai mult cu cât circulaţia termenilor cu semnificaţie socială deschide orizonturi interpretative nebănuite. Ce ne relevă documentele sociale în relaţie cu limbajul social, evident numai cu titlu de exemplu, prezentăm în continuare. Menţionăm însă că, în afara acestora, pentru a fî în măsură să avem cât de cât şi o imagine asupra începuturilor penetrării, în limbajul uzual, a termenilor ştiinţifici consacraţi realităţilor sociale, introducem în analiza noastră de conţinut şi scrieri datorate unor cronicari şi istorici. în timpuri mai îndepărtate, în cadrul limbajului natural se identifică termeni care definesc aspectele sociale (în lumea dacoromână şi postromană). întâlnim noţiuni care definesc stări de agregare socială (societas - în sens de asociere, întovărăşire; familia - în accepţiune de totalitatea bunurilor şi persoanelor aflate în stăpânirea capului familiei; classis — cu mai multe înţelesuri: mulţime, grup, clasă; gens - gintă, familie; tribus - definind un grup social, sărăcimea de pildă sau o clasă socială; populus - popor, neam, totalitatea locuitorilor etc.), stratificarea socială, agenţii sociali (dominus - stăpân, proprietar; servus - sclav, rob; patricius patrician; profesor - profesor, învăţător ş.a.), mediile rezidenţiale sau comunităţile teritoriale (urbanitas - viaţă de oraş; pagus - sat, târg), spaţiul social (patria - ţară), forme de organizare politica {respublica - republică, stat, formă de guvernământ; senatus - senat) etc. Termenii menţionaţi, ca şi numeroşi alţii şi-au perpetuat, în esenţă, sensul iniţial şi în perioadele istorice care au urmat. Limbajul evului mediu, îmbogăţit cu noţiuni care reflectau realităţile sociale ale timpului, este mai pregnant colorat cu termeni de provenienţă autohtonă care exprimă nuanţat stări, situaţii, manifestări, structuri sociale etc. Acest fapt îşi găseşte explicaţia atât în creşterea complexităţii raporturilor şi manifestărilor sociale, cât şi în particularităţile zonale ale dezvoltării societăţii autohtone, ca urmare a dominaţiei imperiale. Diplomatica medievală, ca şi scrierile umaniştilor şi cronicarilor ne oferă un material imens, concludent din acest punct de vedere. Un succint inventar terminologic de concepte şi expresii ne permite să urmărim evoluţia componentei sociale a limbajului, apariţia termenilor cu semnificaţie ştiinţifică şi să formulăm, totodată, câteva constatări, nu lipsite de interes:

a) Colonii romane (aşezări întemeiate de romani), principe (vodă), avere, putere (în înţeles de politică), caste, ţinut, credincioşi, regi. limbă, datini, religie, port, popor (cu însuşirile: războinic şi înzestrat), regiune, naţiuni (în sens de popoare), ..identitatea limbii" (Nicolae Olahus, care a trăit între 1493-1568). b) Scriitori (în sens de cronicari), „povestea ţărilor" (istorie), domn (voievod), vornic mare, moşi (în accepţie de generaţii îndepărtate), ţară, „lucrurile ţării Moldovei" (în înţeles de bunuri materiale), „locuitorii dintâi", străinii, limbă (i), vecini (neamuri străine, învecinate), legi, obicei, împărăţie, latini (şi alte populaţii), creştini, locuitori, norod (popor), „un om" (în sens de individ) (Grigore Ureche, secolul XVI). c) Boier, jupan, postelnic, vornic, sat, hotarul satului, moştenire, moşi strămoşi, megieşi, ocină, domn (ui ţării), lege scrisă, judecată dreaptă, dregători, marele divan, negustori, boieri mari şi boieri mici, alt neam (în sens de rude), clucer, mare ban al Craiovei, mare vornic, mare logofăt, mare vistier, spătar, mare stolnic, mare comis, mare paharnic, mare postelnic, ispravnic (Document din 20 august 1605, semnat de Radu Voievod). d)Ţări; „neamul moldovenilor şi muntenesc"; „ţările ungureşti"; seminţie; „aceste părţi de pământ" (în sens de spaţiu geografic); scriitori (cronicari); lume; neam; „din ce izvor şi seminţie sunt locuitorii"; „români din ţările ungureşti"; strămoşi, hotare, limbă, pământ (în înţeles de planetă); stat (ţară); „ştiinţa începutului acestei ţări" (istorie); tătari (şi alte populaţii); dascăl (şi alte profesii); „legea creştinească", străin, grai, port (vestimentaţie); mulţime, popor, locuinţă, „obiceiuri strămoşeşti"; ţinuturi, regat; „oameni simpli, care au păstrat tradiţia"; „mare pământul nostru" (sinonim cu ţară); războaie, boieri, săraci, robie, breaslă (Miron Costin, secolul al XVII-lea). e) „învăţătură liberală"; „ştiinţa universală"; „conştiinţa mea"; ..diferite ştiinţe"; „autorii ştiinţei profane"; „aforismele filosofilor sunt studiate"; „denumirea de ştiinţă"; observ(aţie), „înţelegerea omului"; „intelectual; raţiune; teologi; fizicieni"; „adevărul simplu"; „axiome divergente"; idei (D. Cantemir, Metafizica); monarhie (în accepţie de ţară); stăpânire (în sens de rang); orânduială; moşie; experienţă; astrologi; Europa. Asia (şi alte continente); rob drept; tiran strâmb; lume (în înţeles de umanitate); împărat (monarh); atom(uri) (D. Cantemir, Istoria ieroglifică): „afacerile statului" „toate păturile ţării"; boieri, militari, nobili, orăşeni, negustori; „legea scrisă"; „legi nescrise"; judecători (şi alte profesii libere); divan; biserică; logofăt (şi 89

alte ranguri boiereşti); justiţie; armată; libertate; .jugul străin" (în general); patrie; „Numim orăşeni pe cei care locuiesc în cetăţi sau oraşe, iar ţărani pe cei care şed pe la sate"; ,.meşteşuguri manuali"; negustorie; moşie; cetăţean (al Moldovei); „patria noastră"'; gelepi (negustori străini); cetăţeni; muncă; „locuitorii satelor"; ..limba moldovenească" (D. Cantemir. Descrierea Moldovei); originea familiei osmane; istoriografi (D. Cantemir, Istoria creşterii şi descreşterii Porţii Otomane); ..ştiinţa"; „principii"; ..ordinea naturală"; divinitate; guvernare; „obiecte particulare concrete"; ..dezvoltare naturală"; ordinea de succesiune; trecut; prezent; viitor; „natură"; „filosofii naturalişti"; „succesiuni la putere"; „cunoaşterea ştiinţifică"; decadenţa; îmbătrânirea şi dispariţia monarhiilor; (D. Cantemir. Studii asupra naturii monarhiilor). „Inventarul" termenilor principali şi a unor sintagme cu semnificaţie socială, chiar fără să fie prelucrat, ne oferă câteva deschideri interpretative: • în epoca premergătoare apariţiei gândirii şi scrierilor de factură socio-politică, noţiunile cu încărcătură socială sunt de tip uzual, definind stricto-sensu „nomenclatorul" structurilor şi categoriilor sociale, relaţiilor familiale şi juridice, elementelor cadrului natural etc. Ele sunt mai diversificate şi au un mai accentuat grad de precizie decât „terminologia" specifică limbajului natural arhaic. • Scrierile umaniştilor şi cronicarilor diversifică sensurile unuia şi aceluiaşi termen; operează, într-o măsură tot largă, cu noţiuni referitoare la geografia fizică şi umană, realizând distincţii clare între comunităţile umane autohtone sau străine şi sesizând continuitatea şi permanenţa lor. • în secolul al XVIIl-lea are loc începutul procesului de diferenţiere în cadrul limbajului natural a unui corpus de termeni, concepte, judecăţi şi definiţii specifice, „operaţionale" mai mult în această zonă. dar care, cu timpul, se transferă, din nou, în sfera uzuală, în acest fel, începând cu acest veac, asistăm la un proces de „reciclare" a limbajului natural prin infuzii periodice cu terminolo creată, experimentată şi uzitată în perimetrul ştiinţei. Angrenarea societăţii româneşti în economia de piaţă şi i derea orizontului cunoaşterii realităţilor extranaţionale are influenţă în procesul închegării unui limbaj ştiinţific, care se reflectă şi în scrierile istoricilor şi ale fondatorilor sociologiei româneşti. La fel ca şi în cazul documentelor şi scrierilor mai vechi procedăm doar la prezentarea listei termenilor, expresiilor şi, în genere, a constructelor 90

lingvistice cu valoare socială. Analiza de conţinut a textelor, care era mai utilă, impunea cu prioritate reperarea şi inventarierea întregului set de concepte, definiţii etc. şi apoi prelucrarea şi analiza lor, operaţii complexe, ţinând seama de particularităţile lingvistice şi întinderea considerabilă a unor documente şi scrieri din epocă. Prin prezentarea inventarelor respective relevăm însemnătatea cunoaşterii modului cum se reflectă în limbaj realităţile sociale şi deopotrivă să sugerăm studierea acestuia nu numai de către istoria socială, ci şi de către sociologi şi istorici, care pot să conducă la posibile şi surprinzătoare constatări, cel puţin din două perspective: a) identificarea unor surse sau realizarea unor corelări socio-istorice care pot contribui (inclusiv substanţial) la clarificarea unor aspecte sau procese de natură socială şi b) observarea progreselor înregistrate de ştiinţele socio-umane prin intermediul limbajului de specialitate pe care îl utilizează. Iată cum şi în ce sens poate fi utilă o astfel de investigaţie. Se ştie că între perioada post-romană târzie şi configurarea formaţiunilor teritoriale, cu fizionomie prestatală, sunt câteva secole „întunecate", pentru care „vocea" istoriei se aude în surdină. Studierea, după o anume metodologie, a evoluţiei limbajului social — şi accentuăm asupra acestui aspect - poate să ne ofere date sau chiar răspunsuri spectaculare. Se compară fondul de cuvinte anterior revărsării migratorilor asupra spaţiului daco-roman cu fondul de cuvinte identificat în documentele epigrafice sau alte tipuri de documente şi cu cele din epoca imediat următoare. în acel plus potenţial de termeni se pot găsi răspunsuri la unele enigme socio-politice, prin însăşi semnificaţia şi încărcătura socială a termenilor. Contribuţia la clarificarea evoluţiei însăşi a istoriei sociale pe care poate s-o aducă descifrarea „codului" limbajului social rezultă din „scalarea" conceptelor, noţiunilor, definiţiilor etc. care ne indică, pe de o parte, fazele evoluţiei şi diferenţele lor calitative, iar pe de alta, sensul (sensurile) demersurilor disciplinei. Aşadar, să urmărim în continuare, în ce „termeni" şi cu ce „termeni" îşi construiau scrierile lor socio-politice M. Kogălniceanu şi N. Bălcescu, revendicaţi deopotrivă de istorie, sociologie şi istoria socială ca aparţinând prin contribuţiile lor ştiinţifice acestor discipline. M. Kogălniceanu: moravuri; limbă; origine (referitoare la daci); clase sociale; stare de sclavaj; locuire permanentă; dominaţie şi influenţă străină; politeism; naţiune; tradiţii istorice; popoare nomade; creşterea populaţiei; instincte ancestrale; linie maternă; „înjosirea condiţiei femeii"; incitarea la revoltă; rebeli; criză (politică); 91

descendenţii Romei; patriotism; minoritate religioasă; administraţie; exigenţă politică; „progresul sau regresul civilizaţiei, instituţiilor şi moravurilor"; „disputa intre catolici şi ortodocşi"; „cultul şi dogmele bisericii"; „starea morală şi religioasă a valahilor"; revoluţie; „genul de viaţă"; compatrioţi; independenţă; „viaţa politică, religioasă şi privată"; burghezie (starea a treia); război civil; anarhie; reprezentanţii naţiunii; profesii publice; sistem teritorial; „regimul muncii"; „statutul (social) al ţărănimii"; reforme; neam; omenire; istorie (definiţie); experienţă (în sens istoric): „ştiinţă înaltă" (despre istorie); universalitate (în sens de cunoaştere generală): „muncitorul de pământ"; „drepturile naţionale"; „sistemul social"; societate (M. Kogălniceanu, 1946, pp. 101-534); „comunicaţia uşoară şi slobodă a persoanelor"; lupta naţională; „imperialiştii, moştenitorii ungurilor": „observaţii istorice"; „civilizaţii sănătoase şi nu superficiale"; „stări sociale şi morale"; obiceiuri; „prejudiţe" (prejudicii); culturi: „obiceiul pământului" (Mihail Kogălniceanu, 1946, pp. 635-653). Nicolae Bălcescu: „principii raţionale"; instituţiile ostăşeşti; anarhie militară; „război de cuprinderi" (de cucerire); „poporul din toate clasele"; „naţii militare" (Nicolae Bălcescu, 1953, p. 12-41); „duh de partidă"; „viaţa noastră socială"; „reformă politică şi socială"; „marea familie a naţiilor europene"; „viaţa privată"; „tradiţiile sau poveştile populare": „constituţie politică"; „obiceiurile şi ceremoniile sărbătorilor naţionale"; „societatea istorică" (în sens de asociaţie); „starea socială a muncitorilor plugari"; „împărţirea pământului în proprietăţi private"; „principiile care stinseră egalitatea străbună a drepturilor"; „monstruozitate socială"; „regimul feudal"; „robia fu răsplata claselor de jos"; „emancipaţia vecinilor"; „filozofie socială"; individ; educaţie; „civilizaţia popoarelor"; „comunicaţia ideilor"; „comunicaţia naţiilor" (Nicolae Bălcescu, 1953, pp. 59-66, 135-144, 175-179). • Direcţiile pe care se înscrie în prezent istoria socială relevă un spectru tematic foarte larg şi divers, o deschidere către toate zonele socialului, de la cele aşa zis minore la cele fundamentale. • Istoria orală înregistrează o ascendentă spectaculoasă în Occident, în vreme ce în România se află în faza reorganizării şi a regăsirii de sine. • Distanţa considerabilă dintre cercetările de istorie socială pe plan mondial şi cele din România invită la raţiune şi pragmatism. Ia centrarea eforturilor de investigare şi de materializare a lor numai pe unele direcţii prioritare. 92

• Îndeplinirea acestor obiective prioritare nu se poate realiza haotic, ci după anumite standarde de exigenţă, cu metodologii de cercetare bine puse la punct şi cu personal specializat. • O zonă fertilă şi cu potenţial ridicat în obţinerea unor rezultate ştiinţifice importante o reprezintă şi investigarea limbajului social. Concepte-cheie si extinderi

ifware i istorice în succesiunea lor. Producţie ştiinţifică. Modalitate de evaluare în sociologie şi în alte ştiinţe socio-umane, sub raport cantitativ şi calitativ, a materialelor publicate (volume de autor, culegeri de studii, de comunicări, de documente; articole şi studii din periodice) şi nepublicate (comunicări, cursuri, teze de doctorat etc), cu obiectivul determinării stadiului dezvoltării acestora sau, în general, a evoluţiei lor sub raport istoric. Sinteze sociale. Studii sau lucrări cu caracter general care abordează problemele esenţiale ale unui fenomen sau proces social, configurând imaginea de ansamblu a acestuia. în desfăşurarea şi dinamica lui. Spaţiu social. Teritoriu locuit şi pus în valoare pentru propria sa existenţă şi perpetuare de către un grup sau o comunitate umană stabilă. BIBLIOGRAFIE Bădescu. llie (1994), Istoria sociologiei. Galaţi, Editura Porto-Franco. Balcescu, Nicolae (1953). Opere, voi. I (s.l.). Editura Academiei R.P.R. Bernea, Ernest (1985). Cadre ale gândirii populare româneşti. Contribuţii la reprezentarea spaţiului, timpului şi cauzalităţii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. *** Documente privind istoria României. Veacul al XVII-lea. Ţara Românească. 1601-1610 (1951), voi. I, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R. Dogan, Mattci, Pahre. Robert (1997), Noile ştiinţe sociale. Interpenetrarea disciplinelor. Bucureşti, Editura Alternative. Guillaume, Marc (1986), L 'etat des sciences sociales en France, Paris, Editions le D6couverte. Guşti, Prof. D. (1920). Curs de sociologie generală (1920-1921), Bucureşti. 93

Guşti, D. (1934), Sociologia militam. Introducere în sociologia politică, Bucureşti, Editura institutului Social Român. Herseni, Traian (1937), Câteva consideraţii in legătură cu înţelegerea sociologică, în „Sociologie Românească", an. II, nr. 7-8, iulie-august 1937. Iorga, Nicolae (1968). Materiale pentru o istoriologie umana. Bucureşti, Editura Academiei R.S.R. Kogălniceanu. Mihail (1946), Opere, tomul I. Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă. Poniatowski, Michel (1982), L'histoire est libre, Paris, Albin Michel *** Texte privind dezvoltarea gândirii social-politice în România (1954), voi. I, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R. Xenopol, A.D. (1896), Istoria Românilor din Dacia Traiană, voi. I, Iaşi, Editura Librăriei Şcoalelor Fraţii Şaraga. Xenopol, A.D. (1901), Istoria universală prescurtată, Iaşi, Editura şi Tipografia H. Goldner. Zeletin, Ştefan (1926), Istoria socială. Cum poate deveni istoria o ştiinţă a cauzalităţii, Bucureşti. întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor • Care sunt motivele ce au generat decalajul între orientările actuale ale istoriei sociale din Occident şi cele ale istoriei sociale din România? • De ce este necesară o abordare pragmatică a studiilor actuale şi de perspectivă întreprinse de istoria socială românească? • Imaginaţi-vă o temă de istorie socială. Cum aţi proceda pentru investigarea ei? • Ce semnificaţie are timpul şi spaţiul social pentru istoria socială? • Ce se înţelege prin limbaj social şi care sunt deschiderile ce le oferă istoriei sociale în condiţiile cercetării acestuia?

94

V. DESTINUL EUROPEAN AL LUMII ROMÂNEŞTI

Din inventarul - foarte redus de altfel, prezentat în capitolul anterior — nu lipsesc termenii care definesc mari spaţii terestre, cum sunt, de pildă, Europa, Asia, etc. Conştiinţa individuală şi colectivă realiza, încă cu mult timp înaintea zorilor lumii moderne, distincţia dintre local, zonal şi continental. Şi dacă distincţia funcţiona, era de înţeles că românii conştientizau apartenenţa la spaţiul european, atât în sens geografic, cât şi în sens uman. Prin constituţie etnică, prin valori spirituale şi culturale, prin poziţia pe care o deţinea în spaţiul social, prin mentalităţi şi comportamente şi prin viziunea asupra „lumilor" mai apropiate sau mai îndepărtate comunitatea românească a avut dintotdeauna un destin european. I. Teritoriul - un dat natural sau un act al voinţei colective Ca europeni, românii sunt plasaţi într-un spaţiu pe care îl revendică şi care a intrat în conştiinţa politică europeană. Apartenenţa la un teritoriu este fundamentală pentru orice comunitate umană, inclusiv pentru comunitatea românească, dar modul cum este perceput „spaţiul vital" este diferit. Românii consideră că teritoriul lor le-a aparţinut dintotdeauna, viziune asemănătoare sau identică cu cea exprimată de majoritatea etniilor europene, chiar şi de către acelea care n-au sau au prea puţine temeiuri să o facă. Este evident că, dincolo de argumentele ştiinţifice, în joc intră şi o componentă politică importantă, pe care o recunoaştem, dar asupra căreia nu insistăm. Ne interesează însă latura socială, mai exact consecinţele în plan psihosocial ale unei asemenea viziuni, deoarece conştientizarea vechimii şi a perpetuării locuirii unui spaţiu devine, în asemenea contexte socio-politice, o autentică religie, a cărei forţă constă în crearea unui spirit coeziv, permanent alimentat de memoria istorică, dublat de resuscitarea continuă a puterilor lăuntrice morale şi spirituale ale românilor. „Religia conştiinţei locului" devine un factor primordial al existenţei etnice a blocului românesc. 95

Foarte adesea şi fundamental, desigur, se invocă dreptul istoric al românilor la propriul lor teritoriu, dar istoricii şi juriştii, când îl invocă, îi dau înţeles de drept natural, dată fiind prioritatea locuirii acestuia de către strămoşii lor îndepărtaţi. Primordialitatea trebuie susţinută şi argumentată şi altfel, cu mijloacele istoriei sociale. Comunitatea care se naşte şi evoluează pe unul şi acelaşi spaţiu geografic (deliberat dăm acest înţeles spaţiului) perpetuează conştiinţa acestui fapt. Primordialitatea, adânc întipărită prin mecanismele memorării şi transmiterii ei din generaţie în generaţie, s-a constituit într-un argument de la sine înţeles, tratat ca atare de numeroşi specialişti, fără să fie însă analizată şi în perspectivă psiho-socială . Să ne imaginăm ce s-a întâmplat cu mii şi mii de ani în urmă, după un scenariu care este, de altfel, cunoscut: condiţiile de mediu se schimbă şi fac posibilă declanşarea procesului de antropogeneză (dacă acceptăm teoria evoluţionistă); procesul este de lungă durată şi se desfăşoară limitat, numai la nivelul unor zone restrânse, proces care este identificat în spaţiul românesc ca debutând cu aproximativ I milion de ani înainte de Hristos; încă din timpul acestui proces se constituie grupuri humanoide care ocupă temporar un perimetru; „locuirea" se extinde pe măsura creşterii demografice şi a măririi spaţiilor propice vieţii fiinţei umane; caracterul sezonier al ocupării unor spaţii se diminuează, apar comunităţi sedentare, al căror număr este în creştere, generalizând şi perpetuând statornicia comunităţilor. Scenariul se desfăşoară pe o lungă perioadă de timp, iar aspectul esenţial îl constituie identificarea mecanismelor ce declanşează apariţia conştiinţei individuale şi colective privitoare la spaţiu şi la dreptul de a-1 revendica. Detaşarea de lumea animală este dificilă, plină de neprevăzut şi de capcane pentru fiinţa umană în devenire, cum dificilă este şi adaptarea la mersul biped. Devenirea umană închide ciclul evolutiv când fizionomia tipului de Neanderthal sau a celui definit ca fiind Homo sapiens, se apropie de cea actuală şi când poziţia verticală este susţinută de o conformaţie specifică: arcuirea corespunzătoare a bazinului, apropierea membrelor inferioare şi deplasarea (mişcarea picioarelor) pe axa de simetrie a corpului. Această fază încheie procesul de antropogeneză şi deopotrivă asigură o deplină libertate de mişcare omului, în condiţii optime (dispare nesiguranţa, braţele se eliberează complet şi nu se mai utilizează ca puncte de sprijin, etc.) Pe durata acestui proces nu sunt îndeplinite condiţiile pentru conştientizarea importanţei teritoriului, ca element esenţial al vieţuirii, 96

ipoteză susţinută şi de vestigiile arheologice, atât pe plan european, cât şi autohton. La Schela Ciadovei, aşezare de pe teritoriul municipiului Drobeta Turnu Severin, ilustrativă pentru cultura cu acelaşi nume (cea. 8000-6500 Î.Hr.), unele mărturii arheologice (şanţul de apărare, îndeosebi, dar şi inventarul casnic) indică o posibilă locuire, care depăşeşte caracterul sezonier, şi, prin urmare, indică faptul că avem de a face cu un nou tip de comportament social. O civilizaţie de factură sedentară, denumită „vechea civilizaţie europeană" (Marija Giumbutas) se generalizează începând aproximativ cu mileniul şapte înainte de Hristos pe un vast areal, care cuprinde şi spaţiul tradiţional românesc. Timp de aproape patru milenii, modul de viaţă al comunităţilor europene se generalizează treptat, devenind sedentar, cu toate atributele şi efectele unei astfel de existenţe. în perimetrul viitor românesc se identifică numeroase localităţi de tip rural, a căror existenţă presupune începutul unui proces de evaluare a rolului ..locului" pe care îl ocupă comunităţile respective. Este şi „momentul" (prezumtiv, desigur) al debutului transmiterii din generaţie în generaţie a ideii de apartenenţă la vatra satului, apoi, prin extensie, ia zona limitrofă etc. Deşi importanţi, factorii care influenţează evoluţia comunităţilor autohtone nu pot să alunge din memorie conştiinţa primordialităţii, a primilor „stăpâni" ai spaţiului, „moşii şi strămoşii îndepărtaţi", care funcţionează ca un adevărat referenţial valoric în comparaţie cu ..veneticii străini" şi, deopotrivă, ca un suport moral în contextul în care forţa anihila dreptul istoric, aşa cum s-a întâmplat în desele şi prea lungile dominaţii imperiale. Cuceritorii străini nu dizlocă din mentalul autohtonilor conştiinţa ancestrală „a primului descălecat", a primordialităţii popularii propriului teritoriu de către „moşii şi strămoşii" lor. teritoriu care este şi expresia voinţei colective a comunităţilor româneşti. Forţa acestei conştiinţe va depăşi mentalităţile şi comportamentele senioriale ale „marilor europeni", impunând — este adevărat târziu - recunoaşterea „dreptului istoric" al românilor la propriul teritoriu. Era una din izbânzile memoriei colective româneşti, care impunea Europei recunoaşterea spaţiului carpato-danubiano-pontic ca fiind al lor şi care crea mai târziu condiţiile împlinirii unităţii naţional-teritoriale, când conştiinţa istorică a întâietăţii locuirii propriului pământ îşi găsea o firească şi aşteptată împlinire. 97

2. Jocul factorilor şi condiţiilor istorice. Avans, stagnare şi regres în spaţiul sud-est european „Europa unită" a fost şi este mai mult o aspiraţie decât o realitate. Dacă în prezent tentativele au consistenţa unei voinţe politice, pare-se mai articulate pe fapte, decât pe vorbe, cu cât coborâm în istorie divizarea bătrânului continent devine tot mai pregnantă. „Apusul" sau „răsăritul" n-au sensul singular al unor banale puncte cardinale; ele invocă primordial comunităţile umane care sunt plasate în orizontul celor două extreme continentale. în orizont geopolitic, arealul răsăritean cuprinde comunităţile estice propriu-zise (orientale) — bulgară, română, ungară, cehă, slovacă şi poloneză precum şi pe cele sud-estice (meridionale) - albaneză, bosniacă, croată, greacă, macedoneană, slovenă* şi iugoslvă"*. Acest bloc multietnic este plasat în sud-estul continentului (după istorici) sau mai este apreciat, după plasarea lui în spaţiul european, drept zonă centrală şi estică (în viziunea politologilor). Perimetrul sud-est*"* european, comparativ cu alte zone, are un trend istoric sinuos, cu avansuri socio-economice. dar şi cu stagnări şi chiar regrese. Factorii esenţiali care concură la diferenţierea societăţilor sud-est europene, îndeosebi de cele occidentale, sunt de natură geo-politică (a), politică (b). economică (c). culturală (d) şi spirituală (e). a) Extremitatea estică a continentului, care îl separă de Asia, din considerente politice, a avut un caracter fluctuant. Geografia continentală (întinderea Europei în răsărit se opreşte la Munţii Urali şi Marea Caspică) nu a coincis cu politica continentală. S-au vehiculat teoretic şi s-an statornicit real graniţe arbitrare, care au fost opozante aspiraţiilor comunităţilor din acest perimetru şi s-au răsfrânt negativ asupra condiţiei lor umane. Europa industrială şi Europa agrară („teoria" celor două europe vehiculată în perioada interbelică şi datorată lui Delaisi). „Europa celor două viteze", lansată mai recent. Europa Capitalistă şi Europa comunistă, reflectă în plan ideatic şi pragmatic diferenţe esenţiale de mentalităţi şi comportamente care s-au tradus şi se traduc în plan geopolitic (Europa unită sau ..Comunitatea statelor europene" în prezent). " Situaţie de după 1990, când Cehoslovacia şi Iugoslavia s-au divizat, în perspectivă istorică vor fi utilizate denumirile din epocă. * Alcătuită din sârbi şi muntenegreni. "** Ucrainenii şi belaruşii erau încorporaţi în Rusia şi apoi în U.R.S.S. 98

Concepţiile ..separatiste" îşi au originile în vestul continentului şi nu apar întâmplător. Condiţii favorabile populaţiilor din Occident creează terenul configurării acestora: sunt substanţial mai numeroase decât cele din părţile orientale şi meridionale, deţin o suprafaţă cu o întindere superioară şi sunt ferite de agresiunile etniilor asiatice. Condiţiile istorice îi „ridică" pe occidentali încă din faza genezei lor, condiţii care sunt gestionate în propriul beneficiu cu sânge rece. raţional şi eficient. Decalajele între cele două „lumi" europene au surse şi mecanisme cunoscute şi recunoscute de altfel, care le-au declanşat şi apoi le-au întreţinut. b)Raţiunea forţei şi nu forţa raţiunii au primat în raporturile statornicite între societăţile europene. Mai bine motivate demografic, ferite de fluctuaţiile datorate penetrărilor asiatice şi mai pragmatice, comunităţile occidentale impun politica continentală. Expansiunea lor în spaţiile extraeuropene este secondată de tendinţe asemănătoare spre centrul şi răsăritul Europei, tendinţe frânte multă vreme de veleitarismele dominatorii ale imperiilor ţarist şi otoman. Ciocnirile de interes dintre „puternicii" din Buropa şi cei din afara acesteia, ca şi rivalităţile din lumea occidentală permeabilizează graniţele, le şterg sau le refac potrivit propriei lor voinţe, cum, „şterg" de pe hartă statele sau le reîncheagă (romanii desfiinţează statul dac condus de Decebal 106; Polonia este împărţită între puterile timpului şi desfiinţată ca stat în 1772, 1793 şi 1795. pentru a fi recunoscută, din nou, în 1918. ca entitate statală distinctă etc.). transferă populaţii dintr-o zonă în alta, practică politici discriminatorii sau, mai grav. instrumentează strategii de ştergere a identităţii naţionale a unor masive grupuri etnice (austriecii, ruşii şi ungurii faţă de populaţiile dominate). „Vecinătăţile", care întotdeauna au constituit deschideri spre regional, continental şi universal, pentru români, bulgari, sârbi, albanezi etc. şi-au închis orizonturile, devenind, zone de ostilităţi, cu toate că încorporau mii şi mii de conaţionali. Acest aspect, puţin studiat de cercetătorii români, are o semnificaţie socială deosebită, relevată, cu forţa explicativă ce-l caracteriza, de Anton Galopenţia: „în relaţia unei naţiuni, mai intervin, pe lângă vecini, şi câteva naţiuni care. datorită forţei lor. sunt oarecum omniprezente şi în situaţia de vecine ale tuturor naţiunilor, chiar şi a celor cu care nu se hotărnicesc. Aceste naţiuni, care constituie un fel de «aristocraţie în Iurnea statelor» (Kyellen). sunt Marile Puteri (subl. în text - n.n.). în timp de pace, diplomaţia lor e efectiv prezentă pretutindeni, iar în timp de război, armata, flota şi aviaţia lor. Prin vecini şi Marile Puteri, fiecare naţiune 99

e în contact cu aproape întreg restul statelor de pe glob. Căci fiecare vecin e în funcţie de vecinii săi, iar aceştia de vecinii lor şi aşa până la ultimul cerc de state. Iar fiecare Mare Putere e în funcţiune, cum am spus, de toate statele şi cu atât mai mult de toate celelalte Mari Puteri" (Anton Galopenţia, 2000, p.529). Vremelnic sau de durată, dacă judecăm „vecinătăţile" în raport de cele relevate de Galopenţia. „aristocraţia în lumea statelor" pentru comunitatea românească s-a materializat în Imperiul Roman, Ungaria. Imperiul Otoman, Polonia, Imperiul Habsburgic, Imperiul Ţarist (şi succesoarea acestuia — U.R.S.S.), Imperiul Austro-Ungar - în sensul autentic al vecinătăţii, sau Marea Britanie, Franţa. Germania (anterior Prusia). Italia (în epoca modernă şi contemporană), S.U.A. - în sensul influenţei exercitate de către acestea. Desigur, problema vecinătăţii sau a vecinilor cum o defineşte Galopenţia este mult mai complexă şi se înscrie într-o analiză ce trebuie aprofundată (Ilie Bădescu). inclusiv într-un sens pe care îl avansează P.P. Negulescu, dar care trebuie corectat, deoarece analiza sa este anterioară declanşării celei de a doua conflagraţii mondiale. „Se va zice însă, poate, - susţine acesta - că statele europene, cele mici mai ales, care se simt direct ameninţate, se tem prea mult, nu numai pentru independenţa, ci şi pentru existenţa lor, şi teama aceasta le face să exagereze primejdiile la care se cred expuse" (P.P. Negulescu, 1939, p. 41). Realităţile dramatice care au constituit fundalul perioadei dementei dezlănţuiri belicoase în 1939 îi infirmă, din păcate, optimismul. Vecinii, din nefericire, dar absolut pragmatic, trebuie priviţi şi analizaţi. înainte de a imagina un demers. într-o viziune cuprinzătoare şi raţională. Factorii politici generează efecte, imediate, profunde şi extrem de penetrante în toate domeniile, influenţând evoluţia societăţilor sud-est europene, în plan demografic, economic, social, cultural, spiritual etc. c) Expansiunea teritorială are o puternică motivaţie economică, fie că este vorba de revărsările barbare asupra spaţiului de sud-est al Europei, fie că avem de a face cu dominaţii imperiale. Politicile economice ale dominatorilor străini au avut. tară excepţie, caracter spoliator. Se manifestă, totuşi, unele diferenţe între orientările ruşilor şi turcilor şi cele ale ungurilor şi habsburgilor. Interese economice ale ultimilor au concurat la stimularea activităţii industriale in câteva provincii sau zone care aparţineau altor etnii (Cehia, Slovenia. Croaţia, Banatu). Transilvania etc.). Exploatarea colonială a resurselor naturale, folosirea mâinii de lucru ieftine, migrarea capitalului spre HM

metropole şi nu reinvestirea lui în provinciile dominate unde a fost obţinut etc. sau deposedările forţate ale populaţiei de bunuri (în timp de pace, dar şi în vreme de război), mergându-se până la jafuri calificate, au contribuit la menţinerea sau adâncirea unui substanţial decalaj economic între metropole şi „colonii", degradarea vieţii materiale a „supuşilor", perpetuarea şi extinderea. în straturile ţărăneşti îndeosebi, a analfabetismului şi inculturii, modificarea lentă a structurilor sociale, creşterea în ritm scăzut a populaţiei urbane şi manifestarea aproape imperceptibilă a procesului de orăşenizare. degradarea stării de sănătate a populaţiei ş.a.m.d. d)Spaţiile sud-estice au fost coridoare de trecere aproape permanente, fie pentru populaţiile migratoare, fie pentru armatele puterilor aflate în conflict, care, în afara succesiunii tipurilor dominatorii, creează o stare de permanentă incertitudine şi insecuritate populaţiei. Nesiguranţa şi condiţiile, uneori draconice, impuse de autorităţile imperiale instrucţiei copiilor şi tinerelului aparţinând grupurilor etnice minoritare înglobate în structurile lor statale au constituit factori importanţi în frânarea procesului de învăţare şi în creşterea ratei analfabetismului populaţiei dominate. Intelectualii. în situaţii conflictuale interne sau în condiţii de război cu alte state, deveneau des victime ale exceselor autorităţilor habsburgice, ungureşti sau ruseşti, mulţi, pentru a nu cădea pradă furiei lor oarbe, luând calea străinătăţii. Sărăcia, resursele financiare limitate sau lipsa lor. starea economică precară a comunităţilor din această parte a continentului au făcut ca actul de cultură să fie. în esenţă, un apostolat, cărturărimea cu dragoste de neam fiind cea care a salvat comunităţile acestei zone să nu decadă în abisul inculturii. e) Mozaicul confesional, ca efect a! compoziţiei multi-etnice a spaţiului la care facem referire, a constituit un element care n-a încurajat iniţiative majore de contracarare a pericolelor la care au fost expuse comunităţile aflate în cuprinderea acestuia. Cele trei mari religii - ortodoxă, catolică şi musulmană — s-au aflat într-o permanentă dispută, susţinând iniţiative ale factorilor politici. Două din puterile ortodoxe ale lumii - Biserica Rusă şi Biserica Română - s-au plasat pe poziţii divergente în condiţiile expansionismului rusesc. Majorităţile catolice sau romano-catolice din Cehia, Polonia, Croaţia. Slovenia şi Slovacia au intrat în impact cu politica Ungariei romanocatolice, creând un alt şi substanţial spaţiu de contradicţii interconfesionale şi interetnice. Atât catolicismul, cât şi ortodoxismul numai în situaţii limită au conlucrat împotriva extinderii lumii islamice în Europa. 101

Formele agresive de penetrare a catolicismului în unele spaţii care primiseră deja ortodoxismul (Serbia, Transilvania, Banatul. Bucovina) arată o altă dimensiune a conflictelor interconfesionale. Atacul asupra spiritualităţii unei comunităţi devine mai grav decât desfăşurarea unei armate, fiindcă este agresată şi pusă în pericol una din componentele esenţiale ale forţei sale morale şi, deopotrivă, unul din factorii fundamentali de menţinere a unităţii etnice şi culturale. Asumarea liberă, fără constrângeri a religiei, este calea regăsirii spiritualităţii autentice a unei comunităţi. Numai într-o asemenea înţelegere superioară liniile de demarcaţie trase între ortodoxism şi catolicism se puteau estompa şi chiar anihila. Aceste linii n-au însemnat numai delimitări confesionale, ci şi separaţii evidente de natură culturală şi civilizaţională. economică şi socială. O supoziţie lansată cu multe decenii în urmă de Eugen Lovinescu, şi reluată mai recent şi de alţi autori, incită la reflecţii prin perspectiva tulburătoare pe care o dă vieţii spirituale româneşti. „Dacă tragice împrejurări istorice - releva Lovinescu - nu ne-ar fi statornicit pentru multă vreme în atmosfera morală a vieţii răsăritene - suflet roman în viguros trup iliro-trac - noi am fi putut intra de la început, ca şi celelalte popoare latine. în orbita civilizaţiei apusene. Condiţiile istorice ne-au orientalizat însă; începând încă din veacul al XV-lea, am suferit apoi, mai ales în păturile conducătoare, o moleşitoare influenţă turcească, de la îmbrăcămintea efeminată a şalvarilor, a anteriilor şi a işlicelor, până la concepţia fatalistă a unei vieţi pasive, ale cărei urme se mai văd încă în psihea populară: am cunoscut, în sfârşit, degradarea morală, viţiile corupţia regimului fanariot; şi pentru a-şi forma o conştiinţă cetăţenească şi un sentiment patriotic, clasele superioare au suferit, până în pragul veacului trecut acţiunea dizolvantă a celor trei împărăţii vecine'* (Eugen Lovinescu, 1972, pp. 67-68). Aceşti factori, pe care îi considerăm esenţiali, nu numai că au contribuit la crearea unor decalaje substanţiale între societăţile ..răsăritene" şi cele „apusene", dar au influenţat major cursul evoluţiei lor istorice. Perioadele reale de avans sunt sufocate de stagnări şi chiar regrese în domenii vitale: economie, finanţe, cultură, nivel de instrucţie, starea de sănătate a populaţiei, evoluţia demografică etc. 3. Resursele naturale - binecuvântare şi povară pentru români Natura a fost darnică pentru români. Solul şi subsolul au creat condiţii pentru o economie prosperă, comerţ intens şi un nivel calitativ ridicat existenţial. 102

Solul are o compoziţie superioară pe suprafeţe considerabile, fiind unul din cele mai fertile din spaţiul european. Câmpia Română, în lungime de aproximativ 600 de kilometri şi cu o lăţime medie de 100 de kilometri, are ca dominantă cernoziomul, care depăşeşte 10 in grosime, sol excelent pentru practicarea unei agriculturi intensive şi a grădinăritului. în zonele colinare şi precarpatice. preponderente sunt solurile brune şi brun-roşcate. medii favorabile culturilor cerealiere, asociate cu viticultura, pomicultura şi cultivarea legumelor. Solurile de bună calitate au făcut ca. încă din vechime, românii să concureze cu succes pe pieţele europene şi asiatice cu produse specifice zonei temperat-continentale. Aspectul în sine are o relevanţă particulară. Românii n-au fost ameninţaţi niciodată, chiar în cele mai dramatice perioade ale existenţei lor, să piară ca efect al lipsei de hrană. Pământul roditor din care s-au înfruptat atâţia năvălitori, le-au asigurat minimul necesar traiului. Este de înţeles că singur pământul, oricât de generos ar fi el, nu poate dărui hrana omului. Condiţiile climaterice îl pot pune în evidenţă. Cu unele excepţii, ciclul vegetativ cu valoare alimentară este încurajat în dezvoltarea sa de precipitaţii sub formă de ploi sau de zăpadă, de regulă în două reprize. Prima, la începutul verii, a doua. traditional în octombrie, dar cu tendinţe tot mai vizibile de „amânare" pentru noiembrie sau decembrie. Nu lipsesc nici anii secetoşi, dar. în general, solul este irigat de precipitaţii, care asigură creşterea vegetaţiei. Clima moderat continentală este cea care reglează natura, cantitatea şi perioadele în care se produc precipitaţiile. Nivelul pluviometric diferenţiat este determinat de unele nuanţări climaterice. In vestul teritoriului românesc sunt resimţite influenţele oceanice. în sud-vest cele mediteraneene, iar în est ..impulsurile" anticiclonului euroasiatic. Vegetaţia, sensibilă la variaţiile climatice, reflectă particularităţile reliefului, aşa după cum se observă din cele relevate. Fâneţele şi pădurile se încadrează în acest ambient vegetativ, fiind răspândite pe întreg teritoriul locuit de români, preponderent însă în zonele colinare şi montane. Solicitările agriculturii, viticulturii şi pomiculturii, uneori excesive, au determinat degradări progresive ale fondului forestier, cu efecte din ce în ce mai pregnanţe asupra nivelului precipitaţiilor, gradului de poluare, temperaturilor medii anuale sau sezoniere etc. Masa lemnoasă, alcătuită din esenţe căutate pe pieţe externe, constituie o importantă resursă naturală a României, care. în contextul degradării galopante actuale, riscă să devină un produs natural trecut la pasiv. 103

Pădurile adăpostesc o faună de o mare varietate şi bogăţie, prezentând un interes deosebit pentru vânători. în trecut, pădurile adăposteau bourul, zimbrul, castorul (brebul), azi dispăruţi şi există pericolul dispariţiei ursului, căprioarei, râsului, cerbului carpatin, dacă se continuă practica braconajului sau a vânatului iraţional. Fauna animalieră şi piscicolă, precum şi bogăţia faunistică a Deltei alcătuiesc resurse semnificative pentru locuitorii zonelor limitrofe. Vegetaţia primeşte importante cantităţi de apă prin reţeaua hidrografică, dispusă radial, care „irigă" întinse suprafeţe ale României. Dunărea. Nistrul, apele interioare, lacurile şi bălţile alcătuiesc un sistem hidrografic cu funcţii şi resurse remarcabile. Penuria, gravă în numeroase zone ale Terrei, este mai puţin resimţită în perimetrul locuit de români. Râurile interioare, lacurile şi bălţile alcătuiesc o reţea care irigă întreg pământul românesc şi facilitează apariţia, peipetuarea şi dezvoltarea aşezărilor umane de tip rural sau urban: de asemenea, oferă posibilitatea creşterii animalelor. Dunărea şi unele râuri interioare, mai ales Oltul, au un potenţial energetic de primă dimensiune, pus în exploatare mai ales în ultimele decenii, prin utilizarea căderilor de apă. O resursă energetică ce înregistrează o creştere substanţială în utilizarea ei este Marea Neagră, din adâncurile căreia se extrage petrol. Dunărea, pe întreaga ei lungime de 1075 Km, câţ are de la intrarea în România şi până la vărsare, este navigabilă, fiind astfel o cale de comunicare extrem de importantă. Fauna şi flora apelor oferă românilor, precum şi unor animale pe care le cresc resurse de hrană. Peştii constituie principala bogăţie a apelor. De la varietăţi „populare", precum roşioare, caraşi sau guvizi, apele adăpostesc şi specii gustate cu zgârcenie, cum sunt: păstrăvii, cegile, morunii, nisetrii sau sturionii. Delta Dunării, un paradis al păsărilor, unic în Europa pentru farmecul şi bogăţia ei, este un loc căutat atât de pescari, cât şi de vânători pentru vielăţile plutitoare, raţe şi gâşte sălbatice îndeosebi, şi deopotrivă pentru animale mici care trăiesc în înfrăţire cu apele. Stuful, răchita şi alte resurse vegetale ale Deltei reprezintă materii prime pentru industrie. De-a lungul Dunării, din zona Porţilor de Fier înspre vărsare, se află un şir de bălţi şi gârle, provocate de inundaţii în zona denumită Bălţa de către localnici. Această zonă. prin desecări, s-a micşorat foarte mult. Subsolul românesc este la fel de generos ca şi solul. Ambele însă şi-au diminuat considerabil resursele. Nici unul dintre dominatorii 104

străini n-a ostenit atunci când a fost să smulgă cât mai multe din bogăţiile pământului românesc. Ungurii, pe lângă aurul şi argintul Transilvaniei, cu care şi-au construit impozantele edificii ale Budapestei, ne-au frânt ţara în două, tocmai atunci când locuitorii ei o vroiau mare, liberă şi întreagă şi au forţat pe mulţi români să ia calea pribegiei: turcii, pe lângă grâne, lemn şi aur, ne-au luat falnici feciori pentru oaste şi preafrumoase domniţe pentru plăcerile trecătoare ale beilor, paşilor sau sultanilor; austriecii, pe lângă Transilvania şi Banat, pe care le exploatează sistematic, mai iau şi Bucovina, inaugurând falsul istoric în documente diplomatice care privesc pe români; ruşii „gustă" din nestematele Basarabiei, dar rad totul când se retrag, precum lăcustele, văduvind clădirile până şi de tocurile de la uşi şi geamuri, iar germanii nu „iartă" de pe lista de rechiziţii de la populaţie nici măcar fulgii de gâscă... Principalele resurse ale subsolului sunt petrolul, gazul metan, cărbunii, metalele neferoase (aurul, argintul) bauxita, mercurul, cuprul, zincul, plumbul, minereurile radioactive, manganul, sarea etc. Aceasta din urmă, deşi în cantităţi impresionante, are o concentraţie de iod sub limita admisibilă, făcând necesară tratarea ei pentru a atinge parametrii normali la consumul alimentar. Exploatate de multe milenii, acestor bogăţii li se adaugă în cantităţi considerabile materiale de construcţie (pietre, argile refractare, gipsuri, nisipuri, marmură), ape minerale, caolin ş.a. Estimările asupra cantităţilor sau volumului unora dintre resursele naturale, cum este şi cazul petrolului sau gazelor naturale, s-au modificat în ultima vreme. în urma unor noi cercetări. Cel puţin la petrol, investigaţiile realizate cu mijloace ultramoderne, conduc la concluzia că în subsolul românesc există, în afara celor ştiute, o rezervă de ţiţei şi gaze de mari proporţii, este adevărat, situată la mare adâncime. Resursele naturale sunt indispensabile vieţuirii unei colectivităţi umane. Lipsa sau puţinătatea lor implică eforturi considerabile pentru procurarea strictului necesar asigurării existenţei oamenilor: diversitatea şi bogăţia resurselor, din contră, creează condiţii favorabile comunităţilor care se află într-o asemenea fericită situaţie, cum a fost şi cea geto-dacă şi succesoarele acesteia, daco-romană şi română. Paradoxal, românii, comparativ cu etniile înconjurătoare, deşi s-au aflat în situaţia de a beneficia de aproape tot ce poate oferi natura, n-au realizat performanţe deosebite în domeniul economic precum şi 105

în altele, ca reflex al subdezvoltării. Dimitrie Drăghicescu (18751945), Grigore Antipa (1867-1944) şi C. Rădulescu-Motru (18681957) — pentru a ne referi doar la câteva personalităţi ştiinţifice româneşti - au încercat să găsească răspuns în cercetarea ..firii neamului" -. unele dintre răspunsuri fiind preluate de Eugen Lovinescu. „Firea neamului" - rezultată a confluenţelor Orientului şi Occidentului pe un fond uman receptiv şi predispus la influenţe - este expresia concentrată a unei evoluţii îndelungi şi complexe. Desigur, „firea omului" - particularizăm noi — a jucat un rol şi încă unul important în utilizarea şi gestionarea resurselor naturale, iar anume trăsături de caracter sau predispoziţii care n-au fost suficient de puternice şi motivate nu puteau şi nu aveau cum să asigure o angajare totală în utilizarea bogatei zestre naturale. Spunem aceasta gândindu-ne doar la un aspect - pe lângă atâtea altele, dar care a fost de primă dimensiune: limitarea şi uneori chiar interdicţia de a valorifica propriile resurse minerale de către administraţia de ocupaţie (ungurii, la scurtă vreme după cucerirea Transilvaniei, deposedează pe români de saline, care, la vremea respectivă, aveau nu numai valoare alimentară, ci erau o autentică monedă de schimb; habsburgii „rechiziţionează" exploatările vechi miniere şi aurifere; ruşii, după al doilea război mondial, prin celebrele „Sovhozuri", expediază întreaga producţie de cărbuni în U.R.S.S., precum şi producţia altor ramuri industriale etc.). Sentimentul de frustrare, incertitudinea şi teama pentru ziua de mâine. în contextul în care dinainica schimbării dominatorilor era alertă uneori, au fost motivaţii serioase în deteriorarea interesului faţă de exploatarea resurselor şi mai ales faţă de valorificarea lor. Aceleaşi motive au stat la baza păstrării secretului asupra descoperiri unor noi resurse energetice, minereuri neferoase etc., inclusiv în perioada dictaturii comuniste, pentru ca „interesul" manifestat faţă de România să nu ajungă la cote alarmante şi să motiveze noi intervenţii în forţă ale ruşilor. Resursele naturale ocupă primul loc într-o ierarhizare sui generis a elementelor majore de atractivitate exercitate asupra expansioniştilor străini, urmate fiind, de resursele umane, ca forţă productivă. în special, şi de poliţia geo-strategică a teritoriului. Resursele n-au constituit numai un element important care a asigurat „substanţa" necesară existenţei populaţiei româneşti şi a alogenilor, ci şi un factor ce a influenţat considerabil distribuţia sa în teritoriu, formele de coagulare socială, relaţiile intergrupale sau 106

intercomunitare. unele mentalităţi, comportamente şi obiceiuri. în acelaşi timp însă, deşi calitativ şi cantitativ mult superioare altor resurse pe care le aveau la dispoziţie populaţiile din spaţiile învecinate, ele au constituit. într-un fel, şi un izvor serios de adversităţi cu puternicii Europei, ceea ce a creat un sentiment de insatisfacţie şi îngrijorare. Bogăţiile pe care le dăruia natura erau. astfel, apreciate inclusiv drept cauze imediate ale nenorocirilor care s-au abătut asupra comunităţii româneşti. 4. Geografia variabilă a spartului românesc. Evoluţia volumului şi structurii populaţiei Pe Terra nu mai există de mult „spaţii albe" sau teritorii ale nimănui. Fiecare perimetru aparţine unei comunităţi umane, aşa după cum, tradiţional, spaţiul carpato-danubiano-pontic aparţine românilor. Limitele acestui spaţiu diferă însă de la o perioadă istorică la alta, în raport de presiunea factorilor exogeni. La început, pământul românesc coincide ca întindere cu aria de răspândire a strămoşilor autohtonilor, după care se restrânge treptat, lăsând, în afara unor fruntarii, mutate succesiv, o masă importantă a acestei populaţii. Ca să nu creăm confuzii, operăm cu două sintagme distincte, aşa cum am precizat într-un capitol anterior: spaţiul românesc de locuire (sau spaţiul social), în înţeles de perimetru geografic pe care este răspândit elementul românesc, şi teritoriul românesc, în accepţiune geopolitică, delimitat de graniţe tradiţionale, recunoscute tacit, sau de fruntarii statornicite prin tratate internaţionale. Arealul răspândirii elementului preromânesc este mult mai mare decât teritoriul statului român, în toate fazele sale evolutive, întrebarea este de când se poate lua în calcul acest areal? Deşi răspunsul, formal, este relativ simplu de dat, o schematizare excesivă poate conduce la interpretări nedorite. Acesta este motivul pentru care zăbovim mai mult asupra lui. Spaţiul în care iau naştere românii este populat de pitecantropi în evoluţie spre homo sapiens — încă din primele faze ale antropogenezei. Este prematur a socoti. încă de atunci, că respectivul spaţiu avea o identitate şi. cu atât mai mult. un posesor. Chiar şi mai târziu, când după 2400-2300 î.Hr. indo-europenii migratori se amestecă cu populaţia autohtonă, este riscant să afirmăm că erau trasate contururile spaţiului social românesc. Despre un areal eurasiatic se poate discuta, bine înţeles, cu reţinere, dar fără a provoca interogaţii sau suspiciuni. Ajungem, astfel, pe un teren unde câteva lămuriri sunt necesare. 107

Un spaţiu geografic nu poate deveni ab initio o posesiune de drept sau un teritoriu atribuit, revendicat, etc. Condiţia sine qua non pentru ca un spaţiu geografic să ajungă în situaţia de a fi teritoriu aparţinător unei etnii este ca populaţia respectivă să conştientizeze că pământul este indispensabil propriei existenţe şi, deopotrivă, să se fixeze în conştiinţa publică a populaţiilor învecinate ideea că teritoriul pe care se află este în stăpânirea acesteia. Cu alte cuvinte, am avea de a face cu transformarea cadrului natural în spafiu social sau, cu ceea ce demonstrează istoricii, apariţia vetrei originare de formare şi dezvoltare a unui popor. Locuitorii de acum 2000 de ani Î.Hr. ai spaţiului social românesc în devenire percep, în forme primare, importanţa teritoriului pe care-l ocupă. Suntem în epoca de constituire a vetrei de locuire a tracilor, din care, ulterior, iau naştere geto-dacii. Caracterul sedentar ai triburilor traco-geto-dace, ocupaţiile specifice unei populaţii acomodată şi integrată mediului natural şi exploatarea intensivă a bogatelor resurse naturale accelerează procesul de conştientizare spaţială şi delimitare teritorială. în epoca bronzului, acest proces este bine conturat. Puternice uniuni tribale ocupă spaţii etno-culturale distincte, cum sunt cele din Câmpia Munteană şi nordestul Bulgariei; sud-estul Transilvaniei şi podişul transilvan; podişul central moldovenesc; nordul Moldovei; Oltenia; Banatul; Crişana; Ungaria de nord-est şi estul Slovaciei etc. Mutaţii demografice de amploare au loc. ulterior, într-o substanţială epocă istorică. Ele influenţează pe tracii bazinului carpatodanubiano-pontic şi pe cei aflaţi în afara acestui spaţiu, dar nu dizlocă blocul tracic, ceea ce are importanţă decisivă în permanen-ţizarea acestuia pe un teritoriu bine delimitat. Aspectul în sine are relevanţă deosebită în planul accelerării conştientizării raportului om-spaţiu şi al perceperii însemnătăţii teritoriului ca element esenţial de vieţuire individuală şi colectivă. Triburile culturii Basarabi (după denumirea localităţii de lângă Calafat unde au fost identificate urme materiale aparţinând acestei culturi), ocupă întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic şi unele regiuni învecinate. La răsărit ating aliniamentul Nistrului: la sud. până la Munţii Haemus (Balcani); la vest, răsfrângeri sunt identificate în zona Şopron (Ungaria) şi Carintia (Austria); la sud-vest. în zona Bazinului Drinei_ (Serbia). In acest spaţiu populat de traci, încep să se individualizeze getodacii. Ne aflăm în Hallstattul mijlociu (850/800-650/600 î. Hr.), în ..epoca fierului"', favorabilă unei culturi materiale avansate. 108

..Blocul dacic" nord-dunărean şi implicit cel geto-dac. în ansamblul lui. rezistă intemperiilor istorice, cum au fost presiunea şi expansiunea sciţilor, după ce aceştia depăşesc aliniamentul Niprului (sec. VI Î.Hr.), infiltrările agathyrşilor în zona bazinului superior al Mureşului (a doua jumătate a sec. al VI-lea) sau ale singinilor, populaţie de origine iraniană (sfârşitul aceluiaşi secol). Este epoca în care începe să se contureze mai pregnant ..teritoriul" unor uniuni tribale, care se accentuează în secolele următoare. Aceste „teritorii" (încă greu de estimat ce întindere aveau), cum este şi cel al puternicei uniuni tribale a geţilor din spaţiul carpato-nistrean (a doua jumătate a sec. al IV-lea î.Hr.) reflectă un proces avansat de conştientizare a importantei ariei de locuire. Este pasul hotărâtor către reunirea teritorială şi constituirea propriului stat dac. ca unitate politică, administrativă şi teritorială a lumii geto-dace. ca realitate geopolitică, distinctă de întreg spaţiul înconjurător. Din acest moment, intrăm în faza ..organizării statale'" în istoria socială a românilor, care le conferă o identitate inconfundabilă. O dată cu statul organizat şi condus de Burebista (sec. I Î.Hr.) se conturează. în linii esenţiale, spaţiul de locuire al protoromânilor, precum şi elementele de construcţie ale viitoarelor ţări române. Primul stat dac are dimensiunile unui imperiu, cuprinzând - în afara viitoarelor teritorii româneşti — spaţii la est de Nistru (în Ucraina actuală), la sud de Dunăre (în Bulgaria actuală), la vest (Ungaria şi parţial fosta Cehoslovacie). Este maxima extensie teritorială pe care o atinge o structură statală, fie preromânească, fie românească. De la Burebista spre epoca contemporană întinderea formaţiunilor statale româneşti are tendinţă descrescătoare, cu scurte perioade de stagnare. Statul dac condus de Decebal - al II-lea regat dacic - este mai mic ca predecesorul, micşorându-şi suprafaţa îndeosebi pe coordonata est-vest. în evul mediu se consacră definitiv nu numai denumirile unor spaţii geo-politice româneşti (Muntenia, Moldova. Transilvania. Banatul şi Dobrogea). dar şi imaginea întinderii lor în spaţiu. Muntenia („Valahia", „Transilvania", „Ugro-Vlahia", „Mauro-Vlachia", „Kara Vlaska", „Kara Iflak"), mai întinsă la început prin includerea în componenţa sa a unor părţi din Transilvania (Făgăraş. Severin, Almaş). Basarabia (Chilia), Moldova până peste Prut (Vrancea-Putna spre Trotuş) şi Dobrogea (parţial), se stabilizează teritorial având o suprafaţă de aproximativ 77.000 km.p. Moldova (uneori denumită şi „Bogdania": foarte rar chiar ..Valahia") în graniţe istorice (inclusiv Basarabia şi Bucovina) măsura cea 109

93.000 km.p. Transilvania („Ardeal": denumită de unguri „Erdely" şi de populaţia de origine germană- „Siebenbiirgen") se întinde pe o suprafaţă de peste 100.000 km.p., Dobwgea, („Ţara dintre Dunăre şi Mare") pe 10.020 km.p. şi Banatul pe aproape 19.000 km.p. O dată definitivate, structurile politico-administrative româneşti, pe măsura avansului spre modernitate, sunt cercetate cu mijloace şi instrumente care elimină aproximările (aspect pe care-1 sesizăm şi în 1930, când se aduc unele corecţii la suprafaţa totală a ţării) şi fixează limite spaţiale bine determinate. Astfel, după măsurătorile efectuate în 1930 suprafaţa pe provincii era următoarea: Banatul — 18.715 km.p. (având 3 judeţe, 7 oraşe. 589 sate şi 211.000 de clădiri): Basarabia — 44.422 km.p. (având 9 judeţe. 17 oraşe, 1848 sate, 586.000 clădiri); Bucovina - 10.442km.p. (5 judeţe, 15 oraşe. 342 sate, 188.000 clădiri); Crişana-Maramureşul - 21.338 km.p. (4 judeţe, 8 oraşe, 912 clădiri); Dobwgea - 23.262 km.p. (4 judeţe. 18 oraşe, 729 sate, 163.000 clădiri); Moldova - 38.058 km.p. (13 judeţe, 29 oraşe 2843 sate, 594.000 clădiri); Muntenia - 52.505 km.p. (12 judeţe, 28 oraşe, 3.35S sate, 996.000 clădiri); Oltenia - 24.078 km.p. (5 judeţe, 16 oraşe. 1999 sate, 374.000 clădiri) şi Transilvania - 62.229 km.p. (16 judeţe, 34 oraşe, 2590 sate 722.000 clădiri). A fost însă să fie ca rotundul României realizat în 1918, cu jertfa atâtor generaţii de luptători, să dispară o dată cu statornicirea unei noi „ordini europene", dictate de regimuri extremiste. Teritoriul României se micşorează, pierzându-se Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa (6.300 km.p. şi respectiv 400 km.p.). Transilvania nord-estică (43.492 km.p.) şi Cadrilaterul (7.776 km.p.). După încheierea celui de al doilea război mondial. Transilvania nord-estică revine la România, restul teritoriilor rămânând în afara hotarelor statului român. De la 295.049 km.p., cât avea în 1930, suprafaţa României Mari. după 1946, se ajunge la o întindere de 237.500 km.p.. ..Ajustată'" rămâne şi suprafaţa Republicii Moldova, care, în prezent are o suprafaţă de 33.700 km.p.. comparativ cu 44.482 cât avea „Basarabia Veche'". " Basarabia şi problema Transnistremă, aşa am putea denumi generic aceasta situaţie particulară. Mai puţin ştiut este că, la 12 octombrie 1924, la Sesiunea a ni-a a Comitetului Executiv Central al C.C. al P.C. (b) Ucrainean se votează legea cu privire la crearea R.S.S. Moldoveneşti Autonome în cadrul R.S.S. Ucrainene. „Republica " are în componenţa ei 11 raioane de pe malul stâng al Nistrului, cu o suprafaţa totală de 8.434 km" şi o populaţie de 545.000 de locuitori. Capitala „Republicii" este Balta, iar din 1929. Tiraspolul. „Fătul" creat pe pământ 110

Geografia variabilă a teritoriului românesc are efecte deosebite asupra societăţii autohtone, erecte care sunt mult mai profunde decât cele relevate până în prezent. Spaţiul social - care ne interesează este supus permanent din 106 şi până în 1859 unei presiuni specifice dominaţiei unor etnii asupra alteia, pe întreaga sa întindere, iar din 1859 parţial. Timpul istoric favorabil evoluţiei românilor w propriu! lor spaţiu social este anterior anului 106, iar în perspectiva teritoriului tradiţional numai intre 1918-1940. Compresia teritorială a spaţiului recunoscut şi acceptat ca fiind românesc de către comunitatea internaţională a generat mutaţii sociale profunde şi în rândul populaţiei româneşti care a rămas în afara spaţiului carpato-danubiano-pontic. Configuraţia şi mărimea teritoriului românesc generează şi alte tipuri comportamentale ale „vecinilor" apropiaţi sau mai îndepărtaţi. Cele două regate dacice conduse de Burebista şi Decebal, au impus respect lumii înconjurătoare, inclusiv celei mai teribile forţe militare a antichităţii - Imperiul Roman -. căruia i-au trebuit nu mai puţin de 150 ani ca să le supună şi să le destrame. ucrainean, este procreat Ia Kremlin cu obiective politico-stralegice bine determinate. Numai că acest „făt" continuă şi. deopotrivă, recunoaşte existenţa unei mase compacte româneşti şi dincolo de Nistru. în 1940, ruşii se grăbesc să dea dezlegare misterului care învăluie crearea „fătului moldovenesc'" în 1924, imediat ce reocupă Basarabia, şi ocupă, pentru prima dată, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, în virtutea înţelegerii germano-sovietice din august 1939. La 2 august 1940 se adopta legea cu privire la constituirea R.S.S. Moldoveneşti, cu statut de republică unională. Noua ..republică" are o suprafaţă de 34.000 km' şi o populaţie de 2.7 milioane locuitori. Crearea noii „republici" încalcă însă normele de drept internaţional şi chiar Constituţia stalinistă din 1936. in sensul că deşi aceasta prevedea posibilitatea acceptării aderării unei republici la Lî.R.S.S., nu prevedea însă „varianta" constituirii ad-hoc a unei republici din teritorii ocupate prin forţă. La 2 august deci. ia naştere noua „republică", dar nu oricum, ci în manieră tipic rusească. Nordul şi sudul Basarabiei sunt rupte din trupul acesteia şi transferate Ucrainei, primind în dar. în schimb, o parte din fosta R.S.S. Moldovenească de dincolo de Nistru, cu capitala la Tiraspol. ..Noua" Basarabie creată de Moscova cuprinde 6 raioane din „vechea" Basarabie - Bălţi. Bender. Chişinău, Cahul. Orhei şi Soroca - şi 6 raioane ale fostei R.S.S. Moldoveneşti cu capitala la Tiraspol, pe malul stâng al Nistrului: Grigoriopol, Dubăsari. Camenca. Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol. Sudul şi nordul Basarabiei, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa intră în componenţa R.S.S. Ucrainene. Basarabia de astăzi este creaţia sovietică din 1940. pe care „noua" şi „democratica" Rusie o îndreaptă spre federalizare. 111

Imaginea regatelor dacice a rămas întipărită în conştiinţa politică europeană ca izvor de vitalitate, bogăţie şi vitejie şi s-a manifestat în forme dintre cele mai neaşteptate. Monarhi europeni, în semn de mare distincţie, se considerau urmaşi ai dacilor, iar alţii aveau în intenţie reconstituirea, la gurile Dunării, a unei „noi Dacii". Expresie a respectului pe care îl degaja forţa este şi schimbarea, o vreme, a atitudinii lumii europene faţă de România Mare, realizată în 1918. Schimbarea atitudinii, evident în contextul lansării principiului autodeterminării naţiunilor de către preşedintele american Woodrovv Wilson, este rezultanta poziţiei de putere mijlocie pe care o dobândeşte statul român prin mărirea teritoriului şi creşterea numărului populaţiei. Factorul uman este cel care clădeşte şi dă viabilitate edificiului social şi, deopotrivă, are calitatea singulară de a pune în valoare potenţialităţile propriului său spaţiu social. Populaţia are însă şi alte reguli de evoluţie, deşi este condiţionată de numeroşi factori, inclusiv de cei naturali. „Dimensiune a istoriei" (Marcel Reinhard, 1960, p. 194), populaţia se afirmă în plan social sub o dublă înfăţişare: cantitativă şi calitativă. In perspectivă cantitativă accentul cade pe factorul numeric, evoluţia societăţilor explicându-se, în mare măsură, prin numărul populaţiei, de care depinde, într-o considerabilă măsură, bogăţia şi forţa lor. Fără o anumită densitate a populaţiei, organizarea administrativă şi dezvoltarea economico-culturală sunt de neconceput. Fapte politice însemnate, fenomene economice hotărâtoare pentru evoluţia societăţii nu pot fi înţelese cu adevărat fără să se ţină seama de factorul uman. înfăţişarea calitativă priveşte aspecte multiple, variate, legate de trăsăturile somatice, caracteristicile psihico-morale, faptele culturale ale diferitelor societăţi umane (Marcel Reinhard. 1960, p. 196-197). Comportamentul general pozitiv al românilor conduce la înregistrarea unui volum relativ însemnat al populaţiei, în comparaţie cu etniile înconjurătoare. Istoricul Vasile Pârvan apreciază masa dacilor ca fiind de aproximativ 1 milion de suflete: „Tradiţia literară antică acordă regatului geto-dacic al lui Burebista o forţă ofensivă de 200.000 de soldaţi (Strabr., 305), ceea ce face - după sistemul de mobilizare barbar - cam a cincea parte a populaţiei totale, care altfel s-ar fi ridicat la circa un milion de locuitori. Având în vedere desimea aşezărilor preistorice din regiunea carpato-danubiană. această cifră nu e exagerată în plus, ci mai degrabă modestă" (1926, p. 75). 1)2

După pulverizarea statului dac condus de Burebista, chiar dacă forţa demografică scade, volumul populaţiei este apreciabil. Acelaşi Vasile Pârvan, prelucrând sursele istoricilor romani, constată că. în viziunea acestora, dacii reprezentau, în continuare, „cel mai puternic şi mai primejdios dintre popoarele de la Dunărea mijlocie şi de jos" (P- 94). Este posibil ca în lunga „noapte" a năvălirilor populaţiilor nomade, numărul daco-românilor şi apoi al românilor să fi cunoscut diminuări pentru ca, apoi, să înregistrăm creşteri sensibile. Pe acest temei, se pare, românii opun o rezistenţă considerabilă ungurilor, începând cu veacul al IX-lea, iar mai târziu turcilor, în expansiunea lor asupra spaţiului românesc. O dată cu primele infiltrări ungureşti, sau mai târziu. îşi fac apariţia comunităţile secuilor precum şi cele ale populaţiei de sorginte germană. Secuii se statornicesc în spaţiul românesc, probabil. începând cu primele incursiuni ale urmaşilor lui Attila. mai întâi în Bihor, apoi în zona Târnavelor, iar mai târziu în perimetrul Subcarpaţilor răsăriteni. Populaţia de origine germană pătrunde în Transilvania şi în Banat ulterior, în „valuri" succesive: flandresii între 1192-1196, teutonicii puţin mai târziu, iar ultimii, dar şi cei mai numeroşi, sunt saxonii, care colonizează zonele învecinate Sibiului, Târnavei Mari, Ţării Bârsei. Este un „aport" demografic alogen, care se adaugă celui unguresc în creştere. Amplificări demografice, care substanţializează volumul populaţiei româneşti, sunt dovedite în veacurile XII1-XV de mărimea suprafeţelor cultivate, diversitatea şi intensitatea activităţilor de natură economică. înmulţirea populaţiei târgurilor şi oraşelor, dar şi de stabilitatea structurilor rurale, al căror aport demografic este esenţial. După unele estimări, la jumătatea veacului al XV-lea, cele trei ţări române aveau aproximativ 3 milioane de locuitori, după cum urmează: Transilvania şi Banatul - 1.200.000, Ţara Românească - 700.000 şi Moldova - 300.000. Dobrogea, pentru care aproximările volumului populaţiei pentru această perioadă sunt riscante, este. împreună cu Transilvania şi Banatul, provincia istorică românească care majorează aportul demografic cu alogeni prin aşezarea, alături de autohtoni, a unor grupuri de evrei, armeni, greci şi bulgari. Există, de asemenea. începând din veacurile al XV-lea şi al XVI-lea. şi o comunitate etnică tătărească, ce se măreşte numeric prin colonizările practicate de Poartă. 113

Sub raport demografic, veacurile ce urmează se pare că nu sunt aşa favorabile românilor. Cifra 3 milioane (sau puţin peste aceasta) evocă o relativă stagnare demografică, ale cărei determinaţii trebuie căutate în războaie şi în distrugerile pe care acestea le provoacă, în luptele politice între diverse „partide" boiereşti, în fiscalitatea excesivă şi condiţia umană extrem de precară ce restricţionează comportamentul demografic tradiţional al românilor. Iată pentru ce, la finele veacului al XVIII-lea, ţările române aveau tot atâta populaţie cât au avut şi în urmă cu un veac şi jumătate. După această dată, potrivit statisticilor, volumul populaţiei din teritoriile româneşti tradiţionale se amplifică. Astfel, în România Veche, de la 3.917.541 de locuitori, înregistraţi la catagrafia din 1860. se ajunge la sporirea considerabilă a numărului de locuitori: 6.045.481, în 1900 şi la 7.897.311 de locuitori, în 1915. La 1841, în Transilvania erau înregistraţi 2.017.510 de locuitori, la 1900-5.527.249. Pentru Banat, datele statistice ne indică, pentru 1774, o populaţie de 375.740 de suflete, iar pentru Bucovina, la aceeaşi dată, o masă etnică de 75.000 persoane (în 1910, locuitorii Bucovinei atingeau cifra de aproape 800.000). Basarabia avea în 1856, 990.274 de locuitori, în 1875-1.466.497, iar în 1916 - 2.521.687. în preajma primului război mondial, volumul total al populaţiei româneşti din cele cinci provincii istorice era de aproape 16,5 de locuitori. Anul 1918 stă sub semnul refacerii blocului românesc în interiorul graniţelor fixate de tratatele de pace postbelice. Reîntregirea favorizează creşterile demografice, amplificând, până la izbucnirea celei de a doua conflagraţii mondiale, volumul populaţiei româneşti. Repere demografice esenţiale sunt următoarele: în 1926 - 17.153.932 de locuitori; în 1930 - 18.052.000; 1938 - 19.750.004. Sub raportul numărului de locuitori. România. în 1930, se plasa pe locul 8, din 35 de state europene, fiind depăşită în ordine descrescătoare de U.R.S.S., Germania, Anglia. Franţa, Italia, Polonia şi Spania. Cotropirile din 1940, diminuează potenţialul demografic al României. De Ia aproximativ 20 milioane locuitori, cât se presupune că avea România în 1939, după septembrie 1940. în graniţele de atunci ale statului român mai rămăsese o populaţie care se cifra la 13.535.757 de locuitori. Acest moment reprezintă o cumpănă în volumul populaţiei româneşti cuprinsă între hotarele fluctuate de atunci ale statului român. O parte din populaţie revine la matcă în 1944 114

(transilvănenii căzuţi sub dominaţia horthystă). dar alta este pierdută în imensitatea anacronicului colos bolşevic învecinat (basarabenii, bucovinenii din nordul provinciei şi locuitorii ţinutului Herţa). La aceste pierderi se adaugă sacrificiul uman al românilor în războiul din răsărit, ca şi în războiul din apus (numai în vest. cea. 170.000 de morţi şi răniţi): deportările în Siberia atât din rândul basarabenilor aflaţi în România (cea. 100.000 de persoane) cât şi din rândul locuitorilor de origine română din Basarabia. Bucovina şi Herţa (peste 100.000 de persoane); asasinatele în masă în nordul Bucovinei şi în Basarabia, după recuperarea lor de către ruşi; deportările în Rusia a soldaţilor şi ofiţerilor români dezarmaţi şi declaraţi prizonieri după 23 august 1944; retorsiunile comuniste, care au produs mii de victime şi altele. După 1944, volumul populaţiei româneşti, la nivelul graniţelor stabilite prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947, evoluează astfel: 17.489.450 de locuitori, în 1956 (recensământul populaţiei din 21 februarie), 19.103.163 de suflete (recensământul din 15 martie), 20 milioane, în 1969 (estimativ, când volumul populaţiei este dublul celui înregistrat în februarie 1891), 21.559.416, în 1977 (recensământul din 5 ianuarie), 22.810.000 de locuitori în 1992 (recensământul din 7 ianuarie), 22.656.000 (în 1996). Ca orice etnie, românii nu sunt cuprinşi toţi în graniţele statului istoric. în configuraţia lui de la 1918. O parte din ei au fost dezlipiţi prin forţă şi se află în structuri statale învecinate: o alta se găseşte împrăştiată în statele înconjurătoare şi. în sfârşit, o altă parte, care a luat drumul străinătăţii, este dispersată în cele patru zări ale lumii: din Australia în Canada, din Suedia în Italia, din Maroc în Africa de Sud. In mod firesc, toţi cei aflători în afara hotarelor României din 1918 s-au înmulţit numeric, sporind forţa vitală a etnosului românesc. Condiţia fundamentală pentru o asemenea performanţă demografică o constituie însă depăşirea momentelor critice pe care le traversează în prezent România. Populaţia nu este - şi nu are cum să fie - distribuită uniform în teritoriu. Condiţiile de mediu, factori socio-economici. interesele personale şi de grup ş.a.m.d. fac oamenii să prefere o zonă sau o localiate. Sunt. desigur, şi alte cauze importante care determină preferinţele zonale sau locale. Distribuţia în teritoriu a populaţiei este însă o lealitate şi ea rezultă din tabelul următor: 115

Vechiul Regat Transilvania 1918 1926 1930 1937 I94O3 1941 1942" I9565 1966 1977 1992 /. 2. 3. 4. 5. Ţinutului 6. 7 904 1041 7.897 311' 7.981.779 8.794.696 9.116.032 9.347.347 9.420.804 9.705.276 11.034.359 11.826.531 15.046.636' ^246 271 2 5 487 966 : 4.608.405 4.872.834 2.372.717 2.374.941 2.397.222 5.036.441 5.271.955 5.905.674 6.088.300

Banat

Bucovina 800.000 811.721

Basarabia 2.344.800 2.956.934 2.864.402 3,110.654 ---— —' —

Dobrogea

934.958 939.629 935.359 957.957 952.557 1.195.871 1.471.185 1.594,680

853.609 910.997 350.386 336.215 796.722 915.912 607.169 634.002 1.625.064

815.475 906.588 524.691 519.297 522.358 635.950 712.164 863.228 -—

2.771.876

Cuprinde şi populaţia din Dobrogea. Cuprinde şi populaţia din Banat. Distribuţia populaţiei după cesiunile teritoriale din iunie-septembrie 1940. Distribuţia populaţiei după recucerirea teritoriilor răsăritene. Distribuţia populaţiei după pierderea Basarabiei, nordului Bucovinei şi Herţa in 1944. Cuprinde şi populaţia Dobrogei şi a părţii sudice a Bucovinei.

Din cifrele de mai sus rezultă câteva aspecte relevante în perspectiva distribuţiei populaţiei în teritoriu. Vechiul Regat, în accepţiunea de Valahia (Muntenia) şi Moldova, dar cu distincţia că aceasta este înjumătăţită prin ocuparea părţii răsăritene cuprinsă între Prut şi Nistru în 1812 de către ruşi, asigură masa demografică cea mai substanţială din volumul total al populaţiei. Diferenţa dintre Vechiul Regat şi următoarea provincie (Transilvania), sub raportul contribuţiei demografice la volumul total al populaţiei, este în creştere; de la 2.6 milioane de locuitori în 1918, la 5,9 în 1977 şi peste 6,2 milioane în 1991. „Stabilitatea" Vechiului Regat în cursul ascensional demografic este şi o consecinţă a faptului că. în majoritatea sa (cu excepţia părţii răsăritene a Moldovei - Basarabia şi sudul Dobrogei - Cadrilaterul). populaţia provinciei trăieşte mai de timpuriu în propriul său stat (1859. spre deosebire de toate celelalte teritorii româneşti care suportă rigorile dominaţiei imperiale austro-ungare sau ruseşti).

Aportul demografic al Basarabiei - al 3-lea în ordinea mărimii în condiţii normale de vieţuire a basarabenilor în propria comunitate românească (până la 1812, între 1918-1940 şi 1941-1944), este important. Rata natalităţii este ridicată (în regimul dominaţiei sovietice fertilitatea românilor de dincolo de Nistru era cea mai ridicată din cadrul gulagului multietnic), sporind energic volumul populaţiei româneşti. Politica rusească de implantări cu ruşi sau rusofoni, de deportări în Siberia, asasinate în masă şi, mai nou „războaie locale" (conflictul ..Noii Basarabii" cu Transnistria) sporeşte masa alogenilor în Basarabia şi forţează pe mulţi români să-şi decline apartenenţa la propria etnie. Presiunile şi ameninţările proferate în trecut de Moscova şi colaboraţioniştii ei din Basarabia sunt reactualizate, concomitent cu o susţinută campanie de inducere în conştiinţa publică a originii etnice distincte a „moldovenilor" de români. Din cifrele cuprinse în tabel rezultă încă două aspecte de natură demografică care nu pot fi trecute sub tăcere. După 1918. masa populaţiei româneşti din Bucovina şi Dobrogea se substanţializează până la declanşarea conflagraţiei mondiale în 1939, după care urmează un curs descrescător. Separarea nordului Bucovinei şi a Cadrilaterului de cele două tradiţionale provincii româneşti. în 1940. prin „trecerea" lor la U.R.S.S. şi, respectiv, la Bulgaria, privează România (ca şi în cazul Basarabiei) de un potenţial demografic semnificativ. Procesele demografice din cele două teritorii româneşti, separate de ţară, se derulează sub presiunea unor factori politici şi administrativi, care se repercutează dramatic şi masiv asupra grupurilor etnice româneşti. în nordul Bucovinei, românii sunt „vânaţi", maltrataţi şi omorâţi, sunt supuşi constant unei politici de deznaţionalizare forţată, ceea ce scade considerabil numărul lor în raport cu alogenii", politică ce se regăseşte şi în sudul Dobrogei. cedat Bulgariei, mai puţin însă practica asasinatelor în masă. Părţile celor două provincii rămase în componenţa statului român, după o perioadă de „acomodare" la realităţile româneşti postbelice, îşi
* în ianuarie şi aprilie 1941 au loc masacre la Lunca şi Fântâna Albă, în urma cărora pier peste 25.000 de români; în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 au loc deportări în masă ale populaţiei româneşti, unnate de altele în vara anului 1944 şi în perioada 1946-1947; localităţi, precum Ţinţeni. Prisaca. Buci, Frunza, dispar de pe hartă; foamea artificială din 1947 provocată de autorităţile ucrainene decimează populaţia românească; obligativitatea tinerilor bucovineni, absolvenţi de şcoli tehnico-profesionale. de a muncii în alte „republici" (în deceniul 1950-1960), conduce la înstrăinarea lor ş.a. 117

găsesc cadenţa sub raportul aportului demografic, urmând un firesc şi tradiţional curs ascensional al populaţiei româneşti. Distribuţia in teritoriu a populaţiei româneşti, judecată in dinamica ei trecută şi prezentă, ne conferă un argument in plus in susţinerea ideii complementarităţii condiţiilor şi factorilor contributivi la existenţa şi perpetuarea românilor. La factorii externi agresivi, cu efecte degenerative asupra fondului etnic autohton, românii răspund într-un mod particular, dar eficace: adoptă un comportament demografic activ, prolix, mărind volumul populaţiei în zonele interioare, mai ferite, fără a neglija „ariergărzile", supuse presiunilor năvălitorilor străini (Basarabia. Bucovina, Banatul, Dobrogea). Am putea face o analogie între acest tip de comportament şi strategia militară a românilor, conturată încă de pe vremea confruntărilor dintre daci şi romani: retragerea spre interior şi fortificarea zonelor submontane şi montane. Este neîndoielnic că asemenea practici n-au un caracter întâmplător. Se presupune că ele sunt rezultanta logică a cunoaşterii şi utilizării adecvate a formelor de relief de către români, a relaţiei dintre pământul românesc şi oamenii care locuiesc pe el. Forţa demografică a românilor, astăzi diminuată (să sperăm temporar!), este un element natural de supravieţuire extrem de important. Trecutul o demonstrează cu prisosinţă. Ce soartă ar fi avut românii în condiţiile manifestării agresive a panungurismului. panslavismului, pangermanismului sau a dominaţiei otomane în absenţa acestei forţe demografice nu este greu de bănuit; în împrejurările în care creşterea numerică a populaţiei nu ar fi suplinit rapid pierderile din confruntările aspre cu adversarii, românii ar fi avut, probabil, o situaţie de neinvidiat. Compensarea permanentă a pierderilor creează stabilitate şi rezistenţă elementului românesc, a cărui distribuţie în teritoriu este unitară, cu unele excepţii, fapt ce asigură preponderenţa sa în raport cu grupurile etnice minoritare. O privire asupra raportului dintre autohtoni şi alogeni, în perspectiva istorică, ne oferă imagini sugestive. Transilvania, primul teritoriu românesc care s-a confruntat cu un dominator străin după configurarea definitivă a etnicului românesc, ar fi trebuit să prezinte de la început un evantai multietnic, cu tendinţe descrescătoare ale blocului românesc. Tendinţele sunt, desigur, o realitate, dar parţială şi numai în zonele puternic agresate de unguri. în rest, elementul românesc rezistă cu succes presiunii alogene, cedând cu greu în timp şi în proporţie redusă populaţiei ugrofinice. în secolele Xl-XII preponderenţa românilor este evidentă. „Registrul de dijme 118

papale" din anii 1332-1337 consemnează că din 89 de sate supuse la plata unor astfel de dijme, 64 erau româneşti, iar restul de 25 erau populate cu elemente alogene, fără să se specifice însă şi cuantumul populaţiei româneşti (Ştefan Pascu. 1947, p. 5!). Exemple de acest gen sunt numeroase. Presiunea demografică a românilor este o realitate care nu poate fi ignorată. Mai mult, aceasta impune încă ..regulile jocului'". Astfel. în Dieta transilvană din 1291. convocată la Alba lulia, nu se consemnează prezenţa unor reprezentanţi ai populaţiei maghiare din provincie. Un document de atunci menţionează doar pe „nobilus Saxonibus, Syculis et Olachis" (Aurel Decei, 1940, p.217). Pestt cinci sute de ani, când ungurii dobândiseră suficientă experienţă în „opera" de deznaţionalizare şi când habsburgii devin noii stăpâni ai Transilvaniei. Banatului şi Bucovinei, statisticile prezintă un grup etnic românesc compact, viguros şi prolific. Românii, potrivit studiului statistic întocmit de loan Inochentie Clain, în 1733, sunt majoritari în mediul rural: din 2.078 de comune, ei populează integral 1.249 şi, parţial, 371, restul de 458, neflind studiate de recenzent. Ascensiunea demografică a elementului românesc continuă spre disperarea dominatorilor. Geograful italian Lazzaro SpaUanzani menţionează că, în 1787, din cei 1.577.515 locuitori ai Transilvaniei, românii ating cifra de 1 milion. La începutul secolului nostru, decalajul dintre români şi restul populaţiilor alogene din Transilvania se măreşte. Statisticianul austriac J.A. Damian consemna: „Intre naţiunile mai vechi, românii ocupă netăgăduit, în privinţa numărului, locul cel dintâi. Numărul lor se poate aprecia la 4/7 din întreaga populaţie" (1804, pp. 40-41). Locuitorii Transilvaniei, repartizaţi pe grupuri etnice, au următoarea distribuţie în anii 1841-1842. după cum relevă unele surse engleze-. 1.287.340 - români; 260.170 - maghiari; 260.000 - secui; 250.000 — saşi; 60.400 — alţii. Ungurii sunt în inferioritate numerică nu numai în Transilvania, dar şi pe teritoriul Ungariei şi Transilvaniei luate la un loc; din cele 17 milioane de unguri sau maghiarizaţi cu forţa, 5 milioane sunt slavi (cehi, slovaci, sloveni, croaţi, sârbi, ruteni), 2,5 milioane - români, 2 milioane - germani (Fr. Brown, 1851, pp. 25-35). Decalajul demografic dintre unguri şi autohtoni se accentuează cu cât avansăm spre 1918. Transilvania se află pe primul loc în topul ratei natalităţii din Imperiul Austro-Ungar, situaţie care fortifică poziţia românilor, De la 51%, cât reprezintă populaţia românească din totalul locuitorilor Transilvaniei în anul 1900, se ajunge la 53,8%, în 1910, apoi la 57% în preajma izbucnirii primului război mondial. 119

în 1912 (data cea mai apropiată de declanşarea primului război mondial) structura etnică a populaţiei transilvănene şi bănăţene, luată împreună, relevă aspectele ce urmează: români — 3.535.120 (56,1%); unguri şi secui - 1.200.755 (19,1%); şvabi. saşi. germani - 730.962 (2,6%): sârbi şi croaţi - 292.782 (4.6%); evrei - 232.292 (3.6%); ruteni - 164.694 (2,6%); armeni, ţigani - 105.969 (1.7%); slovaci 43.098 (0.6%); alţii - 105.969 (1,7%). Aportul demografic al celorlalte provincii se înscrie în aceeaşi parametrii, cu unele nuanţe locale, determinate de particularităţi ale evoluţiei istorice. In Banat, colonizările cu populaţie de origine germană şi infiltrările cu alte elemente etnice alogene, relativ mai importante decât în alte spaţii de locuire românească, nu schimbă esenţa şi caracteristicile demersului demografic. în 1763, românii deţin 60% din populaţia provinciei, peste trei ani 57,3%, iar în 1768, când contele Clary execută conscripţia (recensământul populaţiei) în Banat (inclusiv în cel ..sârbesc") elementul unguresc lipseşte cu desăvârşire. Pe grupe etnice, structura etnică a populaţiei Banatului ne oferă următoarea imagine: 183.450 - români; 78.450 - sârbi; 43.201 germani, italieni şi francezi; 8.683 - bulgari; 5.272 - ţigani; 363 evrei (Francisc Grisellini, 1926, p. 109). Evantaiul etnic al Banatului cunoaşte unele modificări, mai ales în secolul al XIX-lea, când procentul alogenilor se precipită luând un curs ascensional, fără a modifica însă esenţial raportul dintre români şi minoritari. Bucovina este o altă provincie istorică masiv infuzată cu populaţie străină. Spre deosebire de Banat, implantările cu alogeni modifică treptat raportul demografic in zonă. In 1774. anul în care Bucovina era împinsă în braţele habsburgilor. românii erau majoritari: 63.000. faţă de 8.400 ruteni şi 526 evrei (la un total de aproximativ 75.000 de locuitori). După mai puţin de patru decenii (în 1910), deşi românii îşi dublează numărul, nu mai deţin primul loc în ierarhia grupurilor etnice. Astfel, ei au un volum de 273.354 suflete, faţă de 305.101 ruteni şi 102.000 evrei. Chiar dacă rezultatele recensământului din 1910 sunt contestate, numărul real al românilor fiind mai mare. realitatea este că alogenii. începând cu acel moment, sunt în proporţie majoritară faţă de românii indigeni (după calculele lui Stefanelli, de pildă, românii erau cu 5.666 mai puţini decât rutenii şi nu cu 31.847, cum înregistra conscripţia amintită). Situaţia începe să se schimbe cu cât ne apropiem de izbucnirea primului război mondial. în timpul tratativelor de pace de la Paris, 120

potrivit statisticilor, structura etnică a populaţiei bucovinene era următoarea: 272.952 - români: 218.918 - ruteni: 153.280 - germani; 44.757-alţii. Pe teritoriul Basarabiei evoluţia demografică a românilor este mai accelerată. Se pare câ răspunsul populaţiei româneşti autohtone, faţă de duritatea politicii arttiromâneşti a ruşilor, este mărirea ratei fertilităţii. Datele statistice pentru anul 1812. care reprezintă „momentul" smulgerii Basarabiei din trupul Moldovei de către ruşi. chiar dacă sunt controversate, ele indică preponderenţa clară a elementului românesc autohton. La numai cinci ani distanţă de la extinderea dominaţiei ruseşti asupra părţii răsăritene a Moldovei (cunoscută de atunci sub denumirea de Basarabia), compoziţia etnică a populaţiei indică o superioritate evidentă a românilor: 419.240 de persoane, din 482.630 locuitori, cât avea provincia la data respectivă. Alogenii. în număr de numai 63.390, pe naţionalităţi. în ordine descrescătoare, au, cu excepţia rutenilor (30.000) şi a evreilor (19.130), un volum neînsemnat: lipoveni - 6.000; greci - 3.200; armeni - 2.650; bulgari - 1.205; găgăuzi - 1.205. Dominatorii ruşi nu reuşesc să schimbe echilibrul demografic în favoarea lor. cu obiectivul plasării românilor pe poziţii de inferioritate, în 1918, când Basarabia se uneşte cu România, aproape 70% din populaţia fostei gubernii ruseşti este de origine română. Distribuţia etnică este elocventă: la un total de 2.728.000 de locuitori, românii însumează 1.808.000 de persoane, ucrainenii - 278.000, evreii 267.000, bulgarii - 135.000, germanii - 75.000. găgăuzii - 74.000. ruşii - 51.000, polonezii- 10.000, ţiganii- 10.000. grecii - 4.500 etc. Evoluţia demografică în Dobrogea stă sub semnul aceleiaşi trăinicii a elementului autohton românesc. Statistica pe care o întocmeşte Marele Stat Major Rus în timpul războiului din 1877-1878 evocă superioritatea elementului etnic românesc. Românii sunt în număr de 19.700, în timp ce bulgarii cuprind 10.125 de persoane şi lipovenii 3.200. Românii îşi menţin preponderenţa în continuare. La finele primului război mondial, în provincie sunt 3.556 de familii româneşti, 2.877 bulgăreşti, 1.124 ruseşti. 1.101 lipovene ş.a. Vechiul Regat — la care vor „veni1" celelalte provincii româneşti - până în momentul Marii Uniri era un stat „monocolor" în perspectiva structurii etnice. Singură populaţia evreiască avea un număr mai important de persoane, celelalte naţionalităţi fiind nesemnificative sub raport numeric. Astfel, evreii reprezentau 9% din 121

totalui populaţiei României, situaţie care-i plasa într-o poziţie mai bună. în comparaţie cu alte grupuri etnice evreieşti din Europa (In Ungaria evreii reprezentau 3,4% din totalul populaţiei. în Cehoslovacia - 2,5%, în Regatul Marii Britanii - 2%, în Franţa - 1%. în Italia-0,3% etc.). Este firesc ca, după 1918. în structura etnică a populaţiei României să înregistrăm schimbări relativ importante. Masa românilor se amplifică, dar şi a cetăţenilor de altă origine etnică. Există acum un mozaic multietnic minoritar, preluat de la foştii dominatori imperiali, care nu modifică, însă, caracterul unitar şi compact al blocului românesc. Recensământul din 1930, realizat sub patronajul a două somităţi ştiinţifice - profesorul Dimitrie Guşti şi doctorul Sabin Manuilă oferă o oglindă fidelă a structurii pe grupe etnice a celor 18.052.000 locuitori ai României Mari. 71,9% din volumul populaţiei este reprezentat de autohtoni (12.981.324 de locuitori), restul de 28,1% de minoritari, după cum urmează: maghiari - 1.426.000 (7.9%); germani - 745.000 (4,1%), evrei - 725.000 (4%), ruteni, ucraineni - 582.000 (3,2%). ruşi - 407.000 (2.3%), bulgari - 365.000 (2%), ţigani 262.000 (1.5%), turci - 154.000 (0.9%). găgăuzi - 105.000 (0,6%), cehi, slovaci - 51.500 (0,3%), sârbi, croaţi, sloveni - 50.800 (0,3%), polonezi - 48.100 (0.3%), greci - 25.000 (0,1%), armeni - 13.400 (sub 0,1%), alţii - 78.300 (peste 3%) (Dr. S. Manuilă, D.C. Georgescu. 1937, pp. 50-51). Procentul de 28,1% minoritari. în relaţie cu 9%, cât reprezenta populaţia evreiască înainte de 1918, indică, fără îndoială, un considerabil spor. El trebuie judecat însă în două contexte distincte: naţional şi internaţional. In orizont naţional, raportat la totalul populaţiei României, el are o anume relevanţă, pe care strategiile politice româneşti pe termen mediu şi lung îl iau în calcul. Masa de etnici minoritari, cu puţine excepţii, era dispersată la nivelul întregului perimetru naţional, potrivit politicii de implantări practicată de foştii dominatori şi în raport de propriile sale interese individuale sau de grup. „Imaginile" pe care le oferim în continuare sunt concludente, cu atât mai mult cu cât acestea se fixează pe fiecare provincie istorică românească, luată separat. în Banat existau: 428.875 cetăţeni aparţinând minorităţilor (în ordine: germani - 223.167, maghiari - 97.839, sârbi, sloveni - 40.503, ţigani - 17.919, cehi, slovaci - 14.096, evrei - 11.248 etc.); Basarabia: 1.253.645 (în ordine: ruşi - 351.912. ruteni, ucraineni 314.211, evrei - 204.858, bulgari - 163.726. găgăuzi - 98.172, 122

germani - 81.089 ş.a.): Bucovina: 473.318 (ruteni, ucraineni 236.130, evrei - 92.492, germani - 75.533, polonezi - 30.570. huţani - 12.437 şi alţii): Crişana-Maramureş: 546.339 (maghiari - 320.795, evrei - 88.825, germani - 87.259, cehi, slovaci - 23.580, ruteni, ucraineni-23.509, ţigani - 15.895 etc): Dobrogea: 454.903 (bulgari 185.279, turci - 150.773, ruşi - 27.426, tătari - 22.092, germani 12.581): Moldova: 247.964 (evrei - 158.421, ţigani - 32.194, maghiari - 20.964. germani - 8.098 ş.a.); Oltenia: 37.910 (ţigani 22.239. germani - 3,442, evrei - 3.305, maghiari - 2.557 etc.) şi în Transilvania: 1.365.269 (maghiari - 934.642, germani - 253.426, evrei - 78.626. ţigani - 75.342 ş.a.). Este un fenomen demografic firesc ca, în urma migrărilor interioare, fluctuaţiei ratei fertilităţii şi a mortalităţii etc.. să înregistrăm modificări zonale în masa acestei populaţii. Tendinţa generală demografică este ascensională pentru populaţia românească şi descrescătoare pentru populaţia de altă origine etnică. Principalul factor al măririi decalajului dintre cele două grupuri etnice îl reprezintă „forţa vitală" a elementului românesc şi nu politica naţionalistă a guvernelor României, cum încearcă unii istorici unguri să releve în scrierile lor mai vechi sau mai recente. Caracterul riguros ştiinţific al recensământului din decembrie 1930 este conferit şi de faptul că înregistrarea populaţiei s-a făcut pe trei categorii de criterii, adoptate după trei ani de intense dezbateri academice: obiective (religie şi cetăţenie), cvasiobiective (limba vorbită) şi subiective (propria declaraţie de apartenenţă etnică). Ultimul dintre acestea, după părerea unuia dintre artizanii recensământului, dr. Sabin Manuilă, are o semnificaţie deosebită deoarece se cunoaşte proporţia acelei populaţii care se declară ca aparţinând grupului românesc cu care se simte identificată pe de-a-ntregul. Cifrele pe care le-am prezentat şi care sunt extrase din statisticile oficiale ale vremii ne propun, ele însele, unele constatări. Procentul de aproape 72 % populaţie românească, are fără tăgadă semnificaţia sa majoră: românii constituie un bloc naţional puternic, reflex al unei istorii care. chiar aşa nefastă cum a fost ea, le-a precipitat deznădejdea si revolta în comportamentele existenţiale pragmatice, le-a sudat aspiraţiile şi trebuinţele într-un solidaristn naţional şi social functional, mai ales în momente de răscruce. Cei 28 % minoritari reprezintă o „comunitate" multietnică. alcătuită din neamuri variate, distribuite neomogen în teritoriu şi chiar cu serioase reţineri în apropierea unora de altele. „Este caracteristic faptul că — subliniază acelaşi Manuilă - între minorităţile noastre etnice nu 123

s-a putut închega nici un fel de legătură de colaborare economică, culturală sau politică. Chiar legăturile care există astăzi (1939 - «.«.) între diferitele grupuri de aceleaşi minorităţi etnice sunt slabe sau inexistente. Astfel, ramurile germanilor — saşi, şvabi, germani basarabeni sau dobrogeni —. abia recent s-au constituit în organizaţie naţională care nu are o soliditate organică. Ungurii cu secuii, legaţi mai strâns printr-o legătură de continuitate istorică, nu sunt sudaţi integral şi nu au aproape deloc legături cu ciangăii. Bulgarii din Cadrilater. din Dobrogea Veche, din Basarabia şi din Banat trăiesc cu totul independent unii de alţii, deşi în statistici apar într-o singură cifră. Acelaşi lucru se petrece cu turcii şi tătarii din Dobrogea. precum şi cu ţiganii şi cu găgăuţii din Basarabia''. Raportul dintre populaţia românească şi minoritari, judecat la întreaga suprafaţă a teritoriului românesc, s-a modificat datorită ratei natalităţii, care îi plasează pe români pe primul loc în Europa în mari perioade istorice. In 1931 natalitatea era de 33,4 % la mia de locuitori (procent depăşit doar de Iugoslavia, care avea 33,6 % pentru aceeaşi perioadă). In toţi anii următori România deţine primul loc european: 1932 cu 35,9 %,' 1933 - 32,1 %, 1934 - 32,4 %, 1935 - 30,7 %, 1936 - 31,5 %, 1937 - 30,8 %, 1938 - 29,6 %. în perioada următoare. contextul geo-politic modifică mişcarea naturală a populaţiei, situaţie care se menţine o vreme şi îrt regimul comunist — ..epoca Dej". Sporul natural cunoaşte o creştere bruscă în perioada imediat următoare, ca efect al interdicţiei întreruperii sarcinii în epoca ceauşistă. pentru ca apoi să cunoască o perioadă de stagnare şi în final regres. Structura pe sexe şi grupe de vârstă a populaţiei oferă unele date relevante. Populaţia de sex masculin. în 1930, reprezenta 49,2 % din total, în 1966 - 49 %, în 1977 - 49,3 %, iar în 1992 - 49,1 %. între cele două grupe ale populaţiei - masculină şi feminină - există un relativ echilibru, excedentul sexului frumos fiind nerelevant. Este adevărat, în plan zonal (în special în Oltenia) excedentul populaţiei feminine este mai mare, în comparaţie cu alte zone. Procentajele se schimbă în favoarea bărbaţilor când ne raportăm la populaţia activă. Un singur exemplu, dar care este reprezentativ pentru perioada interbelică. In 1930. din 10,5 milioane total populaţie activă, 5,7 milioane erau bărbaţi (54.5 %) şi 4.7 femei (45.5%). După 1944, în condiţiile când populaţia feminină este forţată să renunţe la preocupările casnice pentru a lucra în ..câmpul muncii", decalajul procentual se micşorează progresiv, manifestând tendinţe de egalizare. După 1989. asistăm la deprecierea progresivă a factorului feminin angajat, forţa de muncă masculină fiind de preferat de către agenţii 124

economici de stat sau particulari. Această tendinţă este de aşteptat ca şi în viitor să se menţină, economia de piaţă avându-şi propriile sale legi. „Forţa vitală" a românilor se releva în trecut ca şi în prezent şi prin distribuţia populaţiei pe grupe de vârstă. In trecut, majoritar, locuitorii erau cuprinşi în grupele de la 15 la 54 de ani (10.009.117 de persoane), iar în cadrul acestora preponderente erau cele până la 29 de ani (5.327.788 de persoane), aşa cum evidenţiază recensământul din 1930, Rezultă un disponibil foarte important pentru activităţi lucrative în diverse domenii. După 1989, se înregistrează o „îmbătrânire" progresivă a populaţiei şi ca efect a scăderii ratei fertilităţii. Din cele prezentate, importante de reţinut sunt următoarele: • Conştientizarea importanţei relaţiei om - spaţiu este un proces de lungă durată şi complex. • Sedentarizarea constituie elementul fundamental care determină apariţia sentimentului de apartenenţă la un anume teritoriu. • Păstrarea şi perpetuarea în memoria colectivă a ideii de primordialitate a locuirii şi organizării unui perimetru geografic reprezintă un referenţial important în discernerea vechimii apartenenţei şi locuirii unui teritoriu de către o populaţie. • Plasarea unei comunităţi, în spaţiul sud-est european trebuie judecată în raport de o multitudine de factori şi condiţionări istorice care i-au influenţat evoluţia. • Resursele naturale ale etniilor mici (sub raportul forţei demografice) pot conduce la relaţii tensionate cu vecinii sau la rapturi teritoriale. • „Geografia variabilă" a teritoriului românesc a constituit unul din factorii importanţi care au determinat modificări majore în viaţa comunităţii naţionale. • Comportamentul demografic al populaţiei româneşti este expresia condiţiilor istorice şi existenţiale ale locuitorilor. Concepte-cheie şi extinderi Comportament demografic. Tip de comportament uman care presupune o atitudine conştientă sau reflexă (mai puţin) raţă de actul procreaţiei. Un comportament demografic pozitiv indică o creştere constantă a populaţiei ca efect al sporului natural pozitiv. Vecinătate. In sens sociologic, înseamnă o relaţie socială stabilită între persoane care locuiesc sau lucrează în apropiere. Prin extensie, în mod deliberat, dar, pâstrându-se sensul esenţial, noţiunea de vecinătate se aplică şi grupurilor etnice aflate în contact cu populaţia românească, pentru a crea imaginea generală a acestui tip de raporturi. 125

BIBLIOGRAFIE

Damian, J.A. (1804), Darstellung der Oesterreichische Monarchic nach den staiisfîschen Beziehungen. voi. II.B. Wien. Decei, Aurel ţ 1940). Situation des Roitmains de Transilvanie au XIII et XIV siecle, în „Revue de Transilvanie" (Cluj), Tome VI, nr.2. Brown, Fr. (1851). Hungarv the Rebellion of the Slavonic. Wallachien and German Hungarios against the Magyars. Cambridge, Printed by Bolles and Houghton. Golopenţia, Anton (2000), Opere complete, vol. II. Bucureşti. Editura Enciclopedică. Editura Univers Enciclopedic. Grisellini. Francisc (1926), Istoria Banalului Timisan {1774-1777), Bucureşti. Lovinescu. Eugen (1972). Istoria civilizaţiei române modeme. Bucureşti. Editura Ştiinţifică. Manuilă. Dr.S., Georgescu, D.C. (1937), Populaţia României. Bucureşti. Imprimeria Naţională. Negulcscu. P.P. (1939), Desiinu! omenirii, vol.1, Ed. a doua revăzută şi adăugită. Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă ..Regele Carol al II". Nistor, Ion V. (1942), Autohtonia daco-romanilor în spaţiul CarpatoDunărean, Bucureşti, Imprimeria Naţională. Pârvan. Vasile (1926), Getica, Bucureşti. Pascu, Ştefan (1947), Răscoalele ţărăneşti în Transilvania I. Epoca voievodatului. Cluj. Reinhard, Marcel (1960), H'tstoire ei demographie, în „Revue Historique'M. 203. Ştefănescu, Şt. (1967), Istorie şi demografie, în „Studii. Revistă de istorie", tomul 20. Întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor • Ce înţeles atribuiţi noţiunilor de „spaţiu social" şi „teritoriu"? • Care sunt factorii istorici esenţiali care influenţează evoluţia societăţilor? • Cum defineşte Anton Galopenţia relaţia cu „vecinii"? • Care sunt principalele coordonate ale evoluţiei „spaţiului social" şi a ..teritoriului naţional" în perspectivă românească? • Pe ce direcţie esenţială s-a înscris evoluţia demografică a societăţii româneşti? 126

VI. NATURĂ, OM, COMUNITATE ROMÂNEASCĂ

Comunităţile umane, indiferent de perspectiva în care sunt analizate, interpretate sau definite (societăţi, popoare, naţiuni etc.), sunt expresia şi efectul unui proces social ale cărui debuturi sunt mai apropiate sau mai îndepărtate în timp. Fiecare comunitate umană are propria sa istorie, dar şi convergenţe cu evoluţia altor comunităţi. Factorul comun îl reprezintă fiinţa umană, fără de care comunităţile sau grupurile sociale nu pot apărea, dar care nu se reduc la individ. Ceea ce configurează şi dă sens acestor comunităţi este viaţa socială, care reprezintă condiţia şi deopotrivă terenul devenirii lor istorice. „Termenul de «viaţă socială» desemnează fenomenele rezultate din interacţiunea reciprocă a indivizilor şi a colectivităţilor care se află într-un spaţiu limitat [...]. Viaţa socială constituie un ansamblu de fenomene şi procese care apar în legătură cu satisfacerea nevoilor biologice ale organismului şi a proceselor vitale din acest organism"(Jan Szczepânski, 1972, p.24). 1. Apariţia fiinlcî umane. Imaginea omului primitiv Asupra originilor şi genezei fiinţei umane există diferite orizonturi interpretative. Acceptând teoria evoluţionistă, nu înseamnă că respingem alte teorii. Este un mod de a privi şi explica fenomene şi procese care au avut loc în natură. Potrivit teoriei evoluţioniste, îndelungatul proces al devenirii omului, ca fiinţă distinctă în mediul biologic din care provine, poartă numele de antropogeneză. pe care l-am menţionat fugitiv anterior. Procesul nu se poate declanşa, chiar luând în considerare ipoteza unui accident genetic, decât numai când sunt întrunite anumite condiţii. Oricine ştie că fără pământ, apă şi aer viaţa fiinţei umane şi, în general, a oricăror alte vieţuitoare este imposibilă. 127

Formarea Terrei începe cu aproximativ 4 miliarde de ani în urmă şi se încheie, în linii esenţiale, acum aproximativ 2 milioane de ani, într-o acerbă bătălie între uscat şi întinderea nesfârşită a apelor. în spaţiul românesc, procesul de orogenezâ (de formare a pământului sau. mai exact pentru acele timpuri, de apariţie a pământului) începe în urmă cu cea. 600 milioane de ani î.Hr. şi, în două rânduri (între 500 - 345 milioane de ani î.Hr. - integral şi 235 - 67 milioane de ani Î.Hr. - parţial), acest spaţiu este invadat de ape. Cadrul natural sau factorii de mediu care influenţează apariţia şi perpetuarea vieţii pe pământ, inclusiv a fiinţei umane, nu se reduce la cele 3 elemente esenţiale menţionate. în afara acestora, formele de relief ale solului, resursele acestuia ca şi ale subsolului, flora, fauna, reţeaua hidrografică, clima etc. au influenţat şi influenţează viaţa pe Terra. Toţi aceşti factori au înrâurit procesul de antropogeneză precum şi evoluţia fiinţei umane de la încheierea acestuia şi până în prezent. Procesul de cmlropogenezâ defineşte fazele succesive ale devenirii speciei umane, de la desprinderea din animalitate şi până la definitivarea înfăţişării exterioare, structurii anatomo-somatice, trăsăturilor, caracteristicilor de unică fiinţă înzestrată cu gândire şi, deci. cu raţiune. Pe plan universal, antropogeneză debutează cu aproximativ 4-3 milioane de ani î.Hr. şi se încheie cu circa 50-40.000 de ani Î.Hr. în spaţiul social românesc acest proces debutează cu cel puţin un milion de ani în urmă, mai „exact" în intervalul cuprins între 1 milion şi 700.000 de ani î.Hr. Elemente probatorii: vestigiile arheologice de la Ciuperceni - Turnu Măgurele. Această variantă, pare-se. se apropie de un anume punct de convergenţă ştiinţifică, deoarece inclusiv specialişti din străinătate o consideră credibilă. După alţi specialişti. ..momentul" desprinderii fiinţei umane de animalitate începe mult mai de timpuriu, acum aproximativ 2-1,8 milioane de ani. în acest caz, se au în vedere „piesele" depozitului fosilier de la Buginleşti (Vâlcea) care. prin comparaţie cu resturi din unele specii de mamifere descoperite în Franţa, au fost plasate în această epocă. Desigur, nu este lipsită de importanţă fixarea în timp, cu aproximativ un milion de ani mai în adâncurile istoriei, a inaugurării „aventurii" apariţiei fiinţei umane pe pământul românesc. Pentru noi, însă, au relevanţă mai mare alte aspecte. Chiar cu un milion de ani minus la "activ'", debutul procesului de antropogeneză în spaţiul social al românilor se înscrie printre primele în perimetrul „bătrânei" Europe. Vechimea fiinţei umane pe acest teritoriu este mai mare decât cea înregistrată în alte zone continentale. 128

O dată ce procesul se declanşează, el este favorizat sau estompat de variaţiile climatice (cu repercusiuni asupra florei şi faunei), de formele de relief etc. Dar natura pe cine influenţează? Anume specii de maimuţe sau pe „altcineva1'? Aceste întrebări, chiar dacă teoria evoluţionistă darvinistă este încă validă, revin obsedant în mintea celor care studiază originile şi geneza omului. Să-i lăsăm, însă, pe biologi, antropologi etc. să investigheze în continuare, acceptând ideea lui Cari Vogt, potrivit căreia „trebuie contopite caracterele antropoide ale celor trei antropomorfi (gorila, urangutanul, cimpanzeul) şi chiar ale mai multor maimuţe, ca să alcătuieşti o formă compusă din care să poată cobori omul" (Apud: Eduard Le Roy, 1928, p. 149). Aşadar, să ne întoarcem în timp şi, cu ochii omului de astăzi, să ne imaginăm pe cel de „ieri", de acum 1 milion sau 700.000 de ani î.Hr. „E cu neputinţă a ne face o idee completă a formei exterioare pe care a putut-o avea omul în epocile cele mai îndepărtate" - susţinea Nicolae Iorga (1968,p. 32). De la marele savant încoace, antropologia şi paleontologia umană au făcut progrese considerabile, iar imaginea omului primitiv se poate reconstitui, normal cu aproximările şi reţinerile de rigoare. „Reconstrucţia" o raportăm, evident, la timpul istoric al declanşării procesului de antropogeneză în spaţiul românesc, în comparaţie cu acelaşi proces în perspectivă universală. Ce ne arată comparaţia? în primul rând, că atunci - în urmă cu un milion de ani î.Hr.-, când apar primele verigi evolutive ale fiinţei umane pe teritoriul de mai târziu al românilor. în zonele calde din Africa şi Australia existau deja forme „avansate" de construcţie umană. Este de presupus - şi logic aşa ar fi — ca hominizii care trăiau în spaţiul românesc de mai târziu să aibă aceeaşi direcţie evolutivă, inclusiv sub raportul înfăţişării fizice. Fiinţele desprinse din animalitate sunt bipede - de aici denumirea de homo erectus - şi, prin urmare au o structură anatomică adecvată. Membrele superioare, puternice, utilizate la început şi pentru suport în mers, sunt complet eliberate de această povară, fiind folosite pentru cules, pentru vânat sau pentru apărare. Foarte lungi în primele faze ale procesului evolutiv, ele îşi pierd treptat din dimensiuni. Corpul este acoperit de păr aproape în întregime, dar „aria" lui de acoperire se restrânge pe măsură ce homo erectus evoluează.. La început aproape fără frunte, omul primitiv îşi modifică treptat cutia craniană, aceasta crescând în volum; fruntea se măreşte lent, dar hotărât, capacitatea craniană şi implicit creierul sporesc considerabil, acesta din urmă câştigând şi sub raportul complexităţii sale arhitectonice; faţa prelungă era străjuită de un nas mic, dar cu fose nazale proeminente şi de ochi încă afundaţi, acoperiţi 129

de sprâncene stufoase; avea faţă scurtă şi lată, pomeţii dezvoltaţi şi capul lunguieţ. Prin evoluţii lente. în decurs de mii de ani. înfăţişarea omului primitiv se schimbă, apropiindu-se de cea actuală. Mersul biped devine unicul mijloc de deplasare al acestor fiinţe; braţele se scurtează, pierd părul şi devin mult mai apte pentru satisfacerea unor exigenţe individuale sau de grup, îndeosebi de hrană şi de apărare, câştigând în mobilitate; degetele mâinilor şi picioarelor se scurtează şi se îngroaşă; toracele se alungeşte şi contribuie le crearea unui echilibru între părţile componente ale corpului, capacitatea craniană se măreşte (la tipul de Neanderthal ea este de cea. 1600 cm") relativ proporţional cu înălţarea frunţii, contribuind, astfel, la sporirea sensibilităţii, imaginaţiei şi conştiinţei de sine a individului, a inteligenţei sale. Omul primitiv de tip neanderthalian „produce" focul, confecţionează unelte din piatră, practică vânatul şi este cultivator, locuieşte în peşteri („La Adam". în Dobrogea; Ohaba Ponor. în Transilvania; Baia de Fier, în Oltenia) sau la suprafaţă. în aer liber (Ripiceni pe Prut). Ajuns în faza de homo sapiens fosilis, procesul de antropogeneză, în linii esenţiale, se încheie. Omul este pe deplin format, presiunile mediului ambiant schimbându-i neesenţial fizionomia şi caracterul. întregul proces de anţropogeneză. precum şi o perioadă relativ importantă de timp după încheierea acestuia se desfăşoară într-un mediu natural pe care omul în devenire îl percepe ca fiind ostil, dominat de forţe înspăimântătoare, care îl fac să fie confuz, permanent speriat şi în alertă. Treptat, însă, pe măsură ce acomodarea la mediu se accentuează, consideră natura nu numai o forţă dezlănţuită, ci şi darnică sau protectoare. Cunoaşterea condiţiilor de mediu şi adaptarea la ele este un proces îndelung, sinuos şi plin de surprize. 2. Condiţiile mediului natural; particularităţile teritoriului românesc; adaptarea la mediu Situarea în spaţiul european şi euroasiatic a teritoriului locuit de români, poziţia lui în raport cu alte teritorii. învecinate sau îndepărtate, are o importanţă deosebită aţâţ pentru demersul existenţial al roinânilor, cal şi pentru coagularea trăsăturilor Jor specifice, a matricei proprii. Oricât de importantă este poziţionarea pământului românesc în acest orizont, ea se relevă mai pregnant în conexiune cu alţi factori, cum sunt; dispunerea în spaţiu, proporţionalitatea, diversitatea, armonia şi unitatea de geneză a formelor de relief. 130

Natura, darnică, a imaginat o_co/islruciie terijgrki/ă_£ar£_cjiprindea toate formele de relief, bine irigată jie^ ape interiaace şi marginale si aflată în_ vecinătatea^ unei deschideri maritime. Configuraţia tridimensională - munte, deal, câmpie — a teritoriului românesc are o însemnătate deoseFită: geografia spaţiului carpatodanubiano-pontic este propice confluenţelor cu alte spatii geografice, ea tiu refuză sintezele, prin aşezarea unor obstacole naturale. Islanda insulară este izolată de restul continentului; între Spania şi Franţa se interpun Pirineii, între Elveţia şi Italia, Munţii Alpi, între Elveţia şi Franţa, Munţii Jura, iar între Germania şi Cehoslovacia, Munţii Pădurea Cehă, Pădurea Bohemiei şi Pădurea Bavariei; Albania este străjuită de înălţimi muntoase şi barierele naturale care se interpun circulaţiei europene sunt mult mai multe decât cele enumerate. Din contră, în cazul României dacă privim harta Europei, constatăm continuitatea Carpaţilor în_Ucraina_şjJJngaria, a Câmpiei Române mbasaraBiiTşTOcrama. iar a Câmpie^ Vestice în Ungaria~şi fosta Federaţie Iugoslavă şi. deopotrivă, asemănările care există între aceste spaţii. Prin culoarul Dumirii^ cel mai important fluviu european, se realizează comunicarea permanentă cu vestul şi interferenţ5~a*ÎMre spaţiile meridionale şi occidentale" ale continentului. Romania este integrată de mii de ani in geografia huropei prin însăşi configuraţia teritoriului ei, fiind parte inseparabilă a acesteia. Pământul românesc ave însă şi unele caracteristici proprii care-1 singularizează în peisajul european. O forţă teribilă ascensională a acţionat în vremuri memorabile, răsucind parcă pământul din acest perimetru, prin centrifugare. Jn mijlociii teritoriului se află depresiunea transilvană. înconjurată de lanţul Munţilor Carpaţi. apoi de dealuri coborâtoare, care fac tranziţia ? ^ J T ^ ^ : i acestuia. Pământul romanesc are formele de relief dispuse relativ concentric, apele ce-1 împresoară dând hotarelor sale, majoritar naturale, aspectul circular, asemănător unui cerc. "Dacă-ţi arunci o privire asupra Romăiîiei actuale (înainte de I94U"- n.n.). rămâi surprins de perfecţiunea formei sale, care este aceea a unui cerc aproape regulat. Acesta este teritoriul ocupat altă dată de colonii romani, astăzi de masa compactă a populaţiei româneşti limitată la frontierele naturale ale Dunării, Tisei şi Nistrului" (1941, p.6). Această dispunere a influenţat forma şi suprafaţa formaţiunilor administrativ-teritoriale, constituite încă din evul mediu şi perpetuate până în prezent: Moldova, Muntenia, Dobrogea, Transilvania şi Banatul, precum şi subdiviziunile lor. Basarabia şi
131

Bucovina (pentru Moldova), Oltenia (pentru Muntenia), Cadrilaterul (pentru Dobrogea), Bihorul şi Maramureşul (pentru Transilvania). Morfologia terestră se evidenţiază şi mai pregnant prin proporlionalitatea structurilor sale, parcă drămuite cu un cântar ancestral. Este~uîrhfi6r cât de apropiate sunt procentele formelor de relief: 33% câmpiile; 3 6 % - dealurile şi podişurile şi 31%-munţii, ceea ce accentuează aspectul de armonie în diversitate a pământului românesc. Nimic nu pare a fi întâmplător; lipsesc rupturile, dezechilibrele, interdicţiile de acces. Trecerea de la câmpie la deal se face treptat, parcă pe nesimţite; de la deal la munte suişul este un exerciţiu la mâna oricui, iar coborâtul pe versantele interioare nu comportă riscuri sau eforturi deosebite. înălţimile reduse ale munţilor (între 800 - 2543m) şi, implicit, ale dealurilor (între 200-800 m), marile deschideri intra şi extramontane dau un farmec particular peisajului românesc şi senzaţia de spaţiu primitor, ospitalier, accesibil. întreg acest spaţiu, drenat de o bogată reţea hidrografică şi unitar prin geneza sa carpatică, se constituie în vatra românilor, în locul genezei lor ca neam distinct şi omogen. Hesigur, într-o lume în perpetuă mişcare, nici pământul locuit mai târziu de români nu este încremenit. Modificări au loc în continuare, dar ele nu mai schimbă nici structurile şi nici fizionomia acestuia. Unele râuri şi ţărmul Mării Negre, lacuri şi bălţi, insule fluviale, zone limitate montane, submontane şi de câmpie suferă metamorfozări în urma intervenţiei omului sau sub influenţa mediului, Astfel, unele râuri îşi modifică cursul (Jiul, Argeşul. Dâmboviţa, Putna, Bistriţa), altele îşi deplasează locurile de vărsare în Dunăre (Jiul, cu 12 Km spre Vest; Oltul cu 3 Km) sau găsesc alte „guri" de vărsare în locul celor vechi (Bârladul, până în secolul al XVlI-lea, se vărsa în Dunăre, de atunci încoace în Şiret) ş.a.; ţărmul Mării Negre suferă eroziuni; Delta Dunării înaintează în Mare (în ultimii 2500 de ani cu aproximativ 70 m): dispar unele golfuri de la Marea Neagră (Razelm, Sinoe), care se transformă în lacuri; zonele împădurite se restrâng considerabil (dispare practic Codrul Vlăsiei din Câmpia Română, precum şi suprafeţe însemnate montane împădurite ş.a.); pământul cultivabil îşi măreşte suprafaţa; dispar animale şi păsări (zimbrul, bourul, măgarul sălbatic, castorul, vulturul carpatic); Insula Ada-Kaleh de pe Dunăre, situată în dreptul Orşovei actuale, este înghiţită de apele lacului de acumulare din zonă; regiuni deşertice din sudul Olteniei sunt împădurite; apar numeroase lacuri de acumulare în zona barajelor de pe Olt, Argeş, Dunăre; vatra unor sate este mutată 132

fie în urma unor calamităţi naturale, fie forţat, ca o consecinţă a unor aberante dispoziţii administrative ale fostului regim comunist din România etc. Mediul geografic nu este un simplu cadru de fiinţare a unei populaţii umane, ci el intervine activ şi în măsuri diferite la desfăşurarea vieţii istorice a acesteia, influenţând nivelul de dezvoltare economică, structura activităţilor economice, dispunerea căilor de comunicaţie, diviziunea muncii şi ocupaţiile, civilizaţia tehnică şi cultura, sănătatea, portul şi regimul alimentar al colectivităţilor. Factorii geografici. împreună cu cei biologici şi demografici, reprezintă condiţiile naturale ale vieţii sociale. Pe treptele incipiente ale istoriei omeneşti, aceşti factori au o înrâurire mai puternică asupra habitatului uman şi intensitatea acţiunii lor scade pe măsura creşterii autonomiei şi independenţei mediului social (ca mediu artificial, construit în ambianţa sistemului natural). Adaptarea la condiţiile de mediu este diferită atâta vreme cât omul în devenire este dependent aproape în totalitate de natură: se adăposteşte în peşteri, caverne, scorburi de copac; se hrăneşte cu ierburi, fructe şi carne crudă de animale, păsări sau de om (pentru comunităţile antropofage, dacă au existat pe întinderea spaţiului social românesc); îşi acoperă corpul cu piei de animale şi pendulează dintr-un loc în altul în căutare de resurse alimentare. Când „descoperă" focul, începe să-şi făurească unelte şi arme, îşi „construieşte" locuinţe, domesticeşte animale şi creşte păsări, practică agricultura şi se fixează într-un loc. pe care nu-1 mai părăseşte, omul se detaşează treptat de natură. Cunoaşterea „tainelor" ei şi mereu reînnoita tentativă de stăpânire a forţelor naturale, urmată de matura înţelegere că numai în armonie cu mediul înconjurător se poate vieţui pe Terra, sunt paşii următori şi necesari ai omului, care consacră definitiv adaptarea la condiţiile eco-sistemului natural. Din nefericire, această „matură înţelegere" nu-1 împiedică pe om să treacă la distrugerea şi degradarea mediului înconjurător, periclitând grav propria sa fiinţă şi existenţa vieţii pe Pământ. 3. Individualizare etnică: premise, faze evolutive, trăsături Prin natura lui, omul nu a fost un solitar, chiar dacă intimitatea era mediul în care avea să-şi consume gândurile, energia şi predispoziţiile sale native. Constrângeri, dintre care unele grave, îl obligă să se apropie de semenii săi, intrând în relaţii de comunicare, cooperare sau de rudenie apoi şi de adversitate sau conflict, când apar diferenţierile 133

de avut şi poziţie în cadrul comunităţii. Că aşa s-au manifestat primii oameni de pe teritoriul românesc este foarte probabil, studiile comparative încurajând asemenea supoziţii. Primejdii mari îl pândesc la tot pasul, omul trebuind să facă faţă atacurilor animalelor, să-şi procure hrana, ucigând şi el alte vieţuitoare, să răspundă solicitărilor naturii (inundaţii, cutremure, vijelii, incendii, alunecări sau scufundări de teren, erupţii vulcanice, schimbări climaterice etc.. şi acestea în condiţiile în care mijloacele de autoapărare, conservare şi perpetuare a speciei erau rudimentare). De la predispoziţia spre sociabilitate iniţială, cei mai îndepărtaţi strămoşi ai românilor ajung progresiv să caute cooperarea prin conexiuni sociale. mai întâi în grupuri mici. apoi din ce în ce mai cuprinzătoare. Spaţiul de locuire românesc este cutreierat de aceste grupuri în căutare de hrană, până când „descoperă" avantajele statornicirii într-un Ioc prielnic. De atunci încoace începe un lung şi sinuos proces de cristalizare a populaţiei autohtone, peste care se revarsă mereu alte populaţii venite din spaţii europene, eurasiatice sau asiatice. Ipoteza cea mai stăruitoare, pe care mulţi istorici, lingvişti şi antropologi o îmbrăţişează, este că „popoarele" europene se formează în epoca de trecere de la neolitic la bronz. De atunci. însă. şi până în zorii epocii premoderne, toate etniile europene s-au aflat într-o perpetuă acomodare la solicitările demografice, sociale, economice şi culturale cauzate inclusiv de fluxuri migraţioniste semnificative. Etnogeneza este poate cel mai complex proces din istoria oricărei comunităţi umane, ea fiind delimitată în timp şi spaţiu de o mulţime de factori endogeni şi exogeni. Este de fapt o construcţie de ţip piramidal, dar răsturnată, baza fiind îngustă, dar pe măsură ce comunitatea respectivă se dezvoltă, ea creşte, se amplifică, până la finalizarea acesteia, care presupune definitivarea formării etniei respective. Poporul reprezintă chintesenţa evolufiei istorice a unei comunităţi umane, care se diferenţiază de toate celelalte, fie învecinate, fie mai îndepărtate, printr-o identitate proprie, inconfiindabilă, de natură rasială, fizică, psihică, comportamentală, lingvistică şi care conştientizează apartenenţa la etnia respectivă şi l-a teritoriul pe care-1 populează. Istoria socială, din păcate, nu are printre instrumentele sale de studiu şi „tunelul timpului". Ar fi simplu şi. deopotrivă, cât se poate de exact să reconstituim, în aceste condiţii, inclusiv cele mai îndepărtate epoci din evoluţia omului de pe aceste meleaguri. Cum un astfel de „instrument" lipseşte, deducţia, coroborată cu cele mai firave urme 134

materiale, poate să contureze unele imagini, desigur presupuse. Este verosimil, deci. ca în lungul şi sinuosul demers al formării poporului român să existe ..zidiri" succesive, trepte sau. altfel spus, etape distincte, dar înlănţuite între ele etc. Esenţiale sunt: „tracizarea" spaţiului românesc, individualizarea geto-dacilor, romanizarea şi configurarea tipului daco-roman. asimilarea ultimilor „mari migratori*' şi definitivarea elementelor constitutive ale poporului român. Premergător acestora, se configurează alte „zidiri" pe care nu putem să le omitem în devenirea istorică a populaţiei autohtone. Ele au loc în perioade istorice generoase ca întindere, pe care le-am putea defini drept epoca preindo-europeană şi epoca simbiozei dintre autohtoni şi „indo-europeni". Fiecare treaptă pregăteşte fundamentele etapei următoare, într-o succesiune care uneori este mascată, cum vom observa. în prim plan apărând rupturi, discontinuităţi, stagnări sau chiar regrese. Aparenţele, ca întotdeauna, sunt înşelătoare. In straturile adânci ale populaţiei autohtone au existat elemente de continuitate si perpetuare - forţa lăuntrică pe care i-o conferă mereu teritoriul românesc prin frumuseţe, varietate, proporîionalitate. bogăţie şi unitate de geneza. Epoca preindo-europeană este delimitată la extremele sale de sedentarizarea grupurilor umane trăitoare în arealul românesc viitor şi de pătrunderea, în acest areal, a migratorilor veniţi din spaţiul eurasiatic. Statornicirea într-un loc conduce, cu timpul, la perceperea însemnătăţii spaţiului geografic pentru viaţa comunitară, evident din aproape în aproape, iar apoi la revendicarea acestuia ca aparţinător grupului uman respectiv. Este o etapă absolut obligatorie în precipitarea istorică a omului, în relaţia dintre el şi mediul înconjurător, când începe să perceapă, iar apoi să conştientizeze primordialitatea spaţiului geografic ca habitat şi sursă de „produse" indispensabile vieţii: apa, hrana, căldura. Şanţul de apărare care înconjoară aşezarea Schela-Cladovei de pe teritoriul actualului oraş mehedinţean Turnu-Severin, mormintele „familiale" şi inventarul uneltelor utilizate de oamenii acelor îndepărtate timpuri relevă că ne aflăm într-o fază nouă a evoluţiei umane în spaţiul tradiţional românesc. Ansamblul material şi spiritual local, cunoscut sub denumirea de cultura Schela-Cladovei. ne permite să surprindem trecerea la o etapă nouă de evoluţie a comunităţii umane: de la comportamentul specific vânătorilor şi culegătorilor, care „pendulează" într-un teritoriu relativ delimitat, la comportamentul producătorilor de hrană, care cultivă plante şi cresc animale şi se statornicesc într-un loc, nu întâmplător ales. 135

Existenţa şanţului de apărare presupune că, încă de acum 8.000 de ani î.Hr., locuitorii din zona Mehedinţiului puneau temei pe statornicie, pe sedentari zare, pe care, probabil, o considerau deja mai bună decât migrarea şi apoi pendularea dintr-un loc în altul; aveau încă de atunci conturată imaginea unui spaţiu geografic ca element esenţial de continuitate a acestui tip de comportament social şi realizau pericolul pierderii lui, cu efecte dintre cele mai serioase pentru destinul lor individual şi comunitar. Mormintele „familiale" - este adevărat, unice (deocamdată) pentru perioada respectivă - sunt un element suplimentar de atestare a „interesului" pentru viaţa în „regim" de sedentarism, care le conferea o senzaţie sporită de securitate existenţială. Vatra casei (bordeiul), gospodăria, în care se utilizează unelte de piatră, os. lemn pentru cultivarea gramineelor şi în care se cresc animale (precum porcul), locul de înmormântare (mormântul) şi teritoriul comunităţii sunt „piese" ale unei geografii sociale în construcţie, pe care oamenii acelor îndepărtate timpuri încep să le discearnă şi să le dea un contur pragmatic. Fenomenul se extinde, cuprinzând arii tot mai întinse şi creşte în consistenţă. Apariţia aşezărilor neolitice de tip rural, cum sunt cele de la Cârcea (jud. Dolj), Ocna Sibiului (jud. Sibiu) şi Gura Baciului (jud. Cluj) se înscrie, astfel, într-o „logică" a evoluţiei istorice. înspre anul 6.500 î.Hr. sedentarizarea este generalizată la scara întregului spaţiu de locuire românesc în cristalizare. „Staţiuni" arheologice, în număr de aproximativ 300, care aparţin culturii Starcevo-Criş, sunt răspândite de la Beba Veche, în Banat, la Soroca, în Basarabia. Ele reconfirmă fenomenul sedentarizării, în paralel cu apariţia şi dezvoltarea unui nou tip de agregare socială: uniunile tribale. Culturile Tisa, Vlădastra, Boian, Hamangia (din neoliticul dezvoltat) sau cele localizate la Gumelniţa, Sălcuţa, Petreşti şi Cucuteni (din eneolitic) accentuează viziunea asupra consolidării vieţii domestice, sedentare, a diversificării preocupărilor casnice, în paralel cu evoluţiile sociale corespunzătoare: accentuarea diferenţierilor de avere (proprietate) şi de stratificare a „societăţii". Este şi perioada în care se constituie aşezări întinse (cum este şi cea de la Petreni, din Basarabia), cu structuri complexe şi ierarhizate, care îmbracă aspect de aglomerări urbane incipiente. Simbioza autohtonilor cu „indo-europenii" se realizează în mai multe faze. după cum se produc revărsările acestei populaţii, „originară" din spaţiul cuprins între Nipru, Urali, Marea Caspică, Caucaz şi nordul Mării Negre, în teritoriile răsăritene, central şi apusene ale 136

Europei. „Călătoria" începe încă din mileniul al V-lea î.Hr., se continuă în următorul şi în primele trei veacuri ale mileniului al IIIlea. Comunităţile euroasiatice, deşi pătrund treptat şi în grupuri mici la început, au o considerabilă forţă penetrantă, populând, în final, întreg continentul. Ele anihilează substanţial vechea civilizaţie a autohtonilor din spaţiul etnogenezei românilor - şi în genere al europenilor impunând standardele vieţii lor materiale şi spirituale, anume „civilizaţia kurganelor". Aceasta nu înseamnă însă că alogenii au reuşit anihilarea completă a comunităţilor europene, atât sub raport etnic, cât şi sub raport socio-cultural. Avem de a face mai degrabă cu o sinteză socio-culturală şi etnică. în care regăsim şi o contribuţie „locală". De altfel, există unele supoziţii, demne de luat în seamă, care atestă că autohtonii nu au pierit „înecaţi" în marea „indo-europeană". Un prim argument îl constituie „maniera" în care „indo-europenii" se răspândesc în spaţiile europene. Este o răspândire în „trepte", în succesiuni penetrante, care nu defrişează totul în cale, chiar dacă distrugerile sunt mari. Cu atât mai mult acest aspect creşte în semnificaţie dacă se confirmă ipoteza potrivit căreia „indoeuropenizarea" începe înainte de mileniul al V-lea. Procesul în sine dobândeşte aspect de difuzare lingvistică şi apoi de osmoză etnoculturală, necum de radiere a autohtonilor, purtători ai unei civilizaţii remarcabile, anterioare „migrării" indo-europenilor. Este, dacă ne e permis, un proces oarecum de omogenizare mai ales lingvistică, de întrepătrundere antropologică. Un alt element de judecată îl constituie şi apariţia unor arii culturale, cum este cea de tipul Coţofeni, în care se înregistrează progrese notabile în economie mai ales (tehnica reducerii minereului, tipare de gresie pentru turnarea cuprului ş.a.) fapt ce atestă că forţa de creaţie materială şi spirituală a populaţiei s-a moştenit, fiind preluată de către noua populaţie rezultată din întrepătrunderea etnică dintre autohtoni şi alogeni. Cu „tracizarea" spaţiului carpato-danubiano-pomic şi a regiunior limitrofe intrăm în procesul propriu-zis de etnogeneză al românilor. „Tracizarea" este, după cum apreciază specialişti, un fenomen complex etnogenetic şi culturogenetic care constă in delimitarea neamurilor tracice de masa indo-europeană si definirea lor treptată ca grup etnic cu însuşiri si caracteristici proprii. Sub raport lingvistic, tracii spaţiului social românesc de mai târziu vorbesc o limbă asemănătoare cu cea vorbită de baltici, slavi şi populaţiile scitice şi iraniene. Acest grup lingvistic alcătuieşte 137

„secţiunea" satem a limbilor indo-europene. în timp ce germana, celta, latina şi greaca formează grupul kentum. Populaţiile tracice ale epocii bronzului au deja o identitate proprie în pragul mileniului al lll-lea î.Hr. chiar dacă scrierile în care sunt menţionate aparţin unor perioade istorice mai târzii. Ele ocupă întregul spaţiu al bazinului carpato-danubiano-pontic şi arii geografice limitrofe, cu răsfrângeri semnificative mai ales în Balcani. Tracii sunt socotiţi strămoşi îndepărtaţi ai românilor. ..trunchiul" din care. mai târziu, s-au individualizat „părinţii" românilor: daco-geţii. Ei dezvoltă şi sunt purtătorii unei civilizaţii materiale şi spirituale remarcabile, în multe privinţe, sincronă marilor civilizaţii din epocă, reflex al condiţiilor favorabile oferite de mediu, de varietatea şi consistenţa resurselor pe care le dă natura şi. bineînţeles, al propriilor însuşiri şi calităţi umane. Este pentru prima dată în istoria scrisă - dar de alţii - când strămoşi ai românilor sunt relevaţi ca având un nivel remarcabil de civilizaţie, spaţiul carpatic fiind recunoscut şi apreciat ca unul din cele mai importante centre europene ale metalurgiei bronzului. Tracii alcătuiesc, astfel, stratul primar al poporului român de mai târziu, care nu apare însă din senin, ci se clădeşte pe fondul populaţiei autohtone a „epocii pretrace", populaţie - la rândul ei purtătoare a genelor şi însemnelor locale ancestrale, peste care s-au aşezat „adaosurile" indo-europene. „Filonul carpatic"', cu care este înzestrată fiinţa umană de pe pământurile românilor. încă de la începuturile sale. este „substanţa", fluidul care germinează şi întreţine o permanentă stare de veghe şi o forţă interioară de absorbţie a solicitărilor exogene şi de modelare sau simbioză când aceste solicitări sunt puternice, depăşind propria capacitate de opoziţie. O dată cu individualizarea daco-geţîlor în masa etniei trace, care. la sfârşitul mileniului al II-lea î.Hr. atinsese maximum de extindere teritorială (din Slovacia până în apropiere de Marea de Azov şi din sudul Poloniei până la ţărmul estic al Mării Egee). intrăm într-o importantă etapă a formării poporului român. Individualizarea getodacilor este un proces lingvistic, etnogenetic şi etnocultural asemănător cu „tracizarea". in sensul că în masa tracilor încep să se distanţeze triburile tracilor nordici (geto-dacii, cum sunt cunoscute mai târziu), şi care alcătuiesc fondul populaţiei autohtone din spaţiul aparţinător ulterior românilor. Anterior individualizării geto-dacilor de masa tracică - potrivit unor păreri - se produce migrarea heraclizilor (a dorienilor), ultimul val de triburi greceşti, care atinge şi sud-vestul României. Chiar dacă 138

au loc unele mutaţii demografice şi economico-sociale, structura elementului trac rămâne practic intactă. Aşadar. „geto-dacizarea" spaţiului de locuire românesc, după cum se va configura acesta pe mai multe veacuri, proces care începe încă din prima epocă a fierului (1200-1150 - 850/800 î.Hr.), constă în crearea stratului poporului român, populaţia geto-dacă fiind cea care are un aport decisiv la etnogeneza românilor. Deşi urme materiale care să probeze detaşarea lingvistică şi etno-cuiturală a daco-geţilor de lumea tracă sunt mai puţin concludente pentru această fază a debutului procesului, este de presupus că el există şi se desfăşoară încă din Hallstatt-ul incipient. în cultura Basarabi, din Hallstatt-ul mijlociu (850/800 - 650/600 Î.Hr.), individualizarea este clar conturată, ceea ce ne indică faptul că „dacizarea" începuse încă înainte de această epocă. Geţii şi dacii sunt două denumiri cu care „lumea exterioară" îi individualizează de celelalte grupuri etnice, care au însă un înţeles comun: populaţie autohtonă, nord dunăreană, din spaţiul cuprins între Carpaţi şi Marea Neagră, dar şi din regiunile învecinate. Daco-geţii ajung la conştiinţa etnicităţii lor distincte, a diferenţierii lingvistice faţă de populaţiile cu care intră în contact şi a spiritualităţii lor originale în mul.e privinţe - ca şi cultura materială, situată în planuri de interferenţă cu altele, de influenţare reciprocă sau de sinteză. In veacurile al VIII-lea şi al Vll-lea î.Hr. lumea geto-dacă se află în faţa unui „experiment" istoric inedit. Pe ţărmurile dacice ale Pontului Euxin ajung intreprizi greci, care îşi întemeiază aşezări, ce devin surse de prosperitate şi civilizaţie nu numai pentru ei, dar şi pentru vecinătăţile imediate. Initial, grecii organizează o „factorie" pe Insula Şerpilor (Leuke), apoi pe o insulă „înecată" mai târziu de ape şi. în sfârşit, chiar pe ţărmul Pontului. Prima colonie de pe litoralul dacic al Mării Negre este ridicată între anii 657-625 Î.Hr. (Histria), la sfârşitul veacului al Vll-lea apare Tomisul, iar peste un veac, Callatisul. „Colonizarea" nu are efecte în plan etnic. Influenţa se constată, însă. sub raport spiritual. Spre deosebire de migrări sau pendulări de populaţii, „colonizarea" solidifică conştiinţa sedentară, relevă importanţa economică şi cultural-spirituală a polisurilor (oraşelor), a urbanizării, în general, şi deopotrivă, diferenţa dintre comportamentul migratorilor şi cel al „coloniştilor". La jumătatea mileniului I î.Hr.. populaţii iraniene. între care sciţii, agatyrşii, siginii, pătrund în spaţiul geto-dac. dar sunt asimilaţi de autohtoni. 139

Triburile şi uniunile tribale ale daco-geţilor se răspândesc pe un vast teritoriu - de la gurile Bugului până în Slovacia şi de la Carpaţii Nordici până la Munţii Haemus (Balcani), iar la începutul ultimului veac al mileniului I î.Hr. se supun autorităţii statale a primului regat dac. Apariţia statului este un moment-cheie în demersul spre sinteza poporului român deoarece, pentru întâia oară în istoria îndelungată a populaţiei autohtone, conştiinţa teritorial-spaţialâ dobândeşte contururi precise nu atât prin liniile de demarcaţie care-i separă pe getodaci de „ restul lumii", cât mai ales prin înţelesul de teritoriu statal, ca semnificaţie geo-politică. De acum înainte există o lume „interioară" şi un univers „exterior'* în viziunea geto-dacilor. cum şi pentru vecinii lor de atunci sau de mai târziu există o „lume geto-dacă'\ suficient de clar conturată şi demarcată de restul populaţiilor. Pentru imperialii romani în expansiune structurile statale dacice sunt un referenţial esenţial care-i detaşează de „barbari". Roma apreciază lucid că structurile statale conferă stabilitate, coeziune şi forţă dacilor, motiv pentru care pregăteşte cu atenţie campaniile militare împotriva acestora. Impactul dintre daci şi romani nu se traduce numai în termeni militari, el presupunând şi raporturi dintre cele două lumi, care, de fapt, se caută reciproc. Excluzând stările conflictuale, apropierea dacilor de romani şi a romanilor de daci, reprezintă, în esenţă. întrepătrunderea dintre civilizaţiile, structurile lor etnice şi lingvistice, tradiţiile juridice şi codurile comportamentale. Acest proces complex de întrepătrundere este denumit, de multă vreme, romanizarea dacilor. De fapt, romanizarea este efectul sau punctul terminus al acestui proces. Romanizarea nu este o noţiune abstractă; ea desemnează o calitate nouă etno-lingvistică a populaţiei autohtone. Până la producerea ei. autohtonii au traversat şi alte perioade istorice în care asemenea fenomene se regăsesc, desigur, dar numai trei sunt esenţiale: „indoeuropenizarea", „tracizarea" şi „dacizarea" spaţiilor locuite mai târziu de români. Fiecare dintre ..momentele" amintite configurează o construcţie nouă a prototipului uman care populează ţinuturile carpato-danubianopontice şi cele învecinate, în care elemente noi etno-culturale şi lingvistice se adaugă celor preexistente. Romanizarea, a 4-a mare prefacere sub acest raport care se înregistrează într-un interval de aproximativ patru milenii şi jumătate, este şi ultima, „adaosurile" ulterioare nealterând esenţa daco-romană, stabilă, rezistentă şi cu o remarcabilă forţă de asimilare. 140

La un asemenea nivel evolutiv genetic se ajunge, desigur, nu la voia întâmplării. Grigore Antipa, marele naturalist român, aprecia că în cristalizarea şi evoluţia popoarelor, primordiale sunt două elemente: „puterile interne" şi „puterile mediului", în care trăieşte populaţia respectivă. Prin puterile interne de dezvoltare, Grigore Antipa înţelegea totalitatea acelor însuşiri, aptitudini şi predispoziţii fizice, morale şi intelectuale, moştenite din strămoşi - şi deci inerente rasei —, ce alcătuiesc elementele din care se compune energia vitală a poporului nostru. Prin mediul de trai al unui popor - în concepţia sa - înţelegem „totalitatea condiţiilor de trai în care se desfăşoară viaţa acestui popor", adică „totalitatea resurselor... favorabile şi defavorabile existenţei sale", ..raporturile de viaţă dintre diferiţi indivizi, precum şi între acest popor şi popoarele cu care vine în contact" (Grigore Antipa, 1919,p.6). „Forţa vitală" a dacilor, este, aşadar, filonul genetic moştenit de la înaintaşi şi reprezentat de înfăţişarea fizică, cutume şi obiceiuri, civilizaţia materială şi spirituală pe care au creat-o, înclinaţiile şi predispoziţiile comportamentale. Contribuţia lor la configurarea noului tip uman pe pământul Daciei mai întâi, apoi şi în zonele învecinate, este de substanţă. Ei adoptă elemente de civilizaţie romană, limba şi scrierea latină, sistemul organizational politico-administrativ şi unele relativ însemnate aspecte ale stilului de viaţă roman, nonne juridice etc. „Mediul de trai", ca să folosim sintagma lui Gr. Antipa, în impact cu romanii cunoaşte unele modificări, mai accentuate în oraşe, rurarul fiind mai reticent, dar urmând un traiect evolutiv în spre „romanizare". Nu credem să exagerăm când afirmăm că „lumea dacilor" şi „lumea romană"' se căutau, evident, din motivaţii sau interese deosebite. Dacii, fiindcă erau atraşi de calitatea şi varietatea produselor romane, de tehnica şi arta militară superioare, pe care voiau să le adopte, de viaţa citadină sud-dunăreană la care aspirau, de fastul şi ceremonialele de la curţile nobililor, care-i uimeau; romanii, deoarece aurul, argintul, lemnul, grânele, vitele şi alte bogăţii ale dacilor îi scoteau dintr-o gravă criză, ce ameninţa însăşi existenţa Imperiului. împletirea de interese între cele două societăţi - dacă şi romană - se legitimează şi prin durata romanizării. Practic, fenomenul romanizării se întinde de la mijlocul veacului I î.Hr. până la prăbuşirea Imperiului Roman de Răsărit (602 d.Hr.), dar el cunoaşte intensităţi deosebite: mai slabe Ia extremităţile intervalului şi foarte de puternice în perioada ocupării parţiale a Daciei de către romani. La impactul cu hoardele hunilor, în 375, populaţia urbană era deja romanizată, iar cea rurală pe cale de romanizare. Efectul nociv al 14]

invaziei constă în distrugerea oraşelor şi migrarea populaţiei citadine în mediul rural. Înainte de huni trecuseră prin Daco - Romania goţii şi şarmanţii, după huni începe marea invazie slavă, care se revarsă în Peninsula Balcanică. Asimilarea slavilor din perimetrul nord-dunărean, apare ca fenomen etno-cultural şi lingvistic aşteptat, dată fiind forţa de absorbţie a autohtonilor şi, deopotrivă, romanitatea activă din această zonă. Slavii din secolul al Vl-lea, care traversează spaţiul de locuire daco-romană şi se sedentarizează în Balcani, dizlocă romanitatea sud-dunăreană, dispersând-o şi impunând stilul lor de viaţă. Diminuarea iradierii romane în teritoriile din stânga Danubiului creează condiţii pentru apariţia unor diferenţieri lingvistice. De la daco-română se trece treptat la proto-română, prefacere care se derulează începând cu secolul al Vl-lea şi se accentuează în secolele următoare, când intrăm în ultima etapă a formării poporului român, aceea a desăvârşirii sale sub raport etno-cultural şi lingvistic. Procesul este lent. dar ferm, influenţele exterioare fiind fie respinse, fie asimilate, fără urmări esenţiale. In secolele VI - VIII. prefacerile etno-lingvistice, culturale şi politice cristalizează etno-sul protoromân, iar în secolele VIII - IX el este practic format. Românii apar ca un popor distinct, de factură romană - care este conferită de limbă -, unitar şi viguros, articulat pe o dublă structură etnică-lingvistică - dacă şi romană -, cu tradiţii de organizare statală, cu un nivel de cultură şi civilizaţie remarcabile. Din el fac parte, chiar dacă geografic sunt situate la sud de Dunăre şi grupurile: aromân, meglenoromân, istroromân care, la început, sunt compacte, apoi, în timp, sunt supuse presiunilor lingvistice şi etno-culturale ale populaţiilor înconjurătoare: bulgari, greci, sârbi etc. Elementul constitutiv original — filonul tracic ~ este, prin urmare, esenţial în construcţia etnică a românilor. Dacii sunt o ramură a tracilor, cea mai puternică şi cea mai numeroasă, după cum Herodot o spune: ei sunt purtători ai însemnelor etnice ale acestui masiv grup; sunt traci evoluaţi în raport de oferta generoasă a mediului carpatodanubiano-pontic. căreia i-au răspuns adecvat. Infuzia romană îi disciplinează, le dă un plus de tenacitate, le deschide apetitul pentru rafinament şi, mai ales, le impune o limbă, care îl plasează definitiv în spaţiul etniilor de factură romană. Slavii sunt asimilaţi, dar au un rol contributiv în ..zona" psihică: daco-romanii au mai pregnant căutări spre misticism. Influenţe trecătoare turanice şi germanice sunt neesenţiale. 142

4. Prototipul antropologic şi modern al autohtonilor Oamenii spaţiului social românesc când încep să fie cunoscuţi în istorie au trăsături distincte, dar şi caracteristici fizice comune cu cele ale etniilor europene şi ele sunt consemnate în scrieri mai vechi sau mai noi. Primele descrieri se referă la geto-daci. Ele nu sunt atât de exacte cum ne-am aştepta sau poate cum s-ar aştepta alţii. Sunt importante, totuşi, fiindcă ne permit să reconstituim. în date principale, aspectul fizic şi unele presupuse comportamente individuale şi de grup. Bărbaţii au, în general, statură înaltă, care degajă forţă virilă. Au părul retezat pe frunte şi lăsat în plete care se răsfiră pe umeri. Pielea este deschisă la culoare, ochii sunt albaştrii, iar părul blond-roşcat. Ovidiu, marele exilat roman la Tomis, îi descrie pe geţii pe care îi vede ca fiind „coralii". Femeile, zvelte, au părul blond, pieptănat pe frunte, cu cărare la mijloc şi strâns la spate într-un coc. Faţa este expresivă, aspră, dar cu trăsături frumoase, care le dă un aer de farmec particular. Această înfăţişare, pe care specialiştii contemporani o presupun, contrastează cu supoziţia pe care lorga o avusese mai înainte'. „Antropologic şi etnografic nu se constată tipul de slav la români, ci tipul trac, brunet, scund, cu fizionomie vie şi figură deschisă"" (N. lorga. 1922. p. 29). Dar blonzi au fost nu numai slavii, ci şi strămoşii dacilor, geto-dacii. Trăsăturile antropologice geto-dace se modifică lent în decursul timpului, mai ales în contact cu etnosul atât de împestriţat al lumii romane. în zonele puternic romanizate, podoaba capilară se închide la culoare, devenind şatenă sau brună, mai puţin accentuată la populaţia de sex feminin. Părul bărbaţilor se poartă în plete lăsate pe umeri, dar pierde din lungime, cel al femeilor păstrându-şi însă aceleaşi caracteristici. Aceste trăsături fizice, care se „cizelează" ulterior, creează tipuri umane cu o înfăţişare agreabilă, pierzând pe parcurs din asprimea fizionomiei feţei şi duritatea gesticii. Când Vaillant.. istoricul francez atât de ataşat românilor, descrie tipul rasial de român, acesta era deplin închegat: „Valahii sunt. în general. înalţi, bine legaţi, robuşti; au faţa prelungă, păru! negru, sprâncene groase şi bine ascuţite, ochii vioi, buzele mici, dinţii albi. Ei sunt veseli, ospitalieri, sobri, agili, curajoşi şi apţi de a fi buni ostaşi. Ei profesează ortodoxismul de rit grec. Acest popor, care trăieşte de multă vreme pe meleaguri devastate de război, pare să aibă în acest moment o mare predispoziţie spre dezvoltare"". Figuier, cunoscut prin lucrarea sa Les races humaines, de unde am preluat descrierea înfăţişării fizice a românilor datorată lui Vaillant 143

(p. 124), îi defineşte pe români ca fiind apropiaţi italienilor sub aspectul tipului uman (p. 121). Descrierea, după cum se subliniază, este valabilă pentru toţi locuitorii teritoriului românesc, nu numai pentru valahi, în înţeles de populaţie care este cuprinsă în graniţele Ţării Româneşti. Istoricul loan Lupaş semnalează „tenacitatea" strămoşilor români, inclusiv în această perspectivă: „Poporul român a păstrat în multe părţi nu numai înfăţişarea exterioară a dacilor — cum arată figurile de pe Columna lui Traian -, ci şi unele însuşiri antropologice străvechi, a căror perpetuare şi continuitate de-a lungul secolelor este o dovadă [ămurită despre tenacitatea iui extraordinară'" (1927. p. 4). Tenacitatea, la I. Lupaş şi „forţa vitală", la Gr. Antipa. configurează trăsături definitorii ale tipologiei comportamentale şi atitudinale a românilor. Este greu. însă. a realiza o ierarhizare a lor în raport de însemnătate. Comportamentul demografic se situează, tară îndoială, printre cele mai relevante, dat fiind faptul că de acesta depinde însăşi perpetuarea şi forţa de rezistenţă a românilor. Se pare că încă din vremea când spaţiul social românesc era populat de triburile geto-dace, autohtonii puneau la mare preţ copiii. Faptul că geto-dacii erau cei mai numeroşi în raport cu celelalte triburi trace, exprimă, credem, încă din acea fază evolutivă, cristalizarea unui comportament specific demografic. Vasile Pârvan, adâncul cunoscător al vieţii strămoşilor noştri, când evoca numărul considerabil al populaţiei geto-dace şi al oştirii statului Iui Burebista, confirma o astfel de atitudine. Din câte se cunoaşte, acest comportament rămâne nealterat şi în evul mediu, ca şi în epocile următoare. Ungurii, care devin dominatori ai unui întins spaţiu românesc, se plâng mereu de rata natalităţii la români, mult mai ridicată, în comparaţie cu fenomenul similar constatat la ei. Şi saşii, veniţi pe pământ românesc mai târziu, remarcă cu obiectivitate, dar şi cu regret că românii sunt mult mai prolifici decât ei. In 1884 etnograful Rudolf Bergner, călătorind prin Transilvania, constată această realitate, afirmând că pentru români - săraci, dar optimişti - copiii reprezintă cel mai de seamă capital. Românul lasă moştenire copiilor să ducă pe mai departe o încăpăţânare de un tip deosebit. Este o atitudine tenace în faţa nenumăratelor încercări ale vieţii. Este tenace faţă de „musafirii nepoftiţi", adoptând o atitudine de rezistenţă pasivă, care se frânge atunci când situaţia devine imposibila, dând naştere unor reacţii violente, contestatare şi protestatare; este tenace şi faţă de lipsuri şi nevoi, care nu-1 îngenunchează, nu-1 copleşesc, nu-i anulează predispoziţiile spre 144

optimism, nu-i alungă speranţa într-un „ceva" mai bun sau mai blând; este tenace în apărarea fiinţei sale. atunci când este călcată în picioare, până la o limită de suportabilitate incredibilă, considerată pe nedrept de unii străini ca fiind laşitate. Tenacitatea în comportamentul românilor este expresia unei experienţe îndelungate de viaţă şi ea se coroborează cu răbdarea, cu putinţa de a suporta şi de a ierta sau de a „strânge din dinţi" până când barierele maxime de suportabilitate sunt depăşite. Casa românului este deschisă, nu este un turn de fildeş izolat de priviri indiscrete sau de vizitatori. în ea se primesc, cu o uşurinţă dezarmantă, străinii de orice neam, dar mai cu seamă consângenii de oriunde ar fi ei, fie că sunt moldoveni, munteni, bănăţeni, ardeleni, bucovineni, basarabeni sau dobrogeni, fie că sunt români evrei, unguri, germani, armeni, ruşi. ucraineni, turci, greci ş.a.m.d. Ca şi plaiurile româneşti larg deschise, care se unesc parcă cu orizontul, tot aşa românul, cu o gestică largă, princiară, îl invită pe străin, cu toate onorurile, în casa lui primitoare. Pe masă îi aşează ce are mai bun, căci oaspetele trebuie omenit, el vine de la drum şi este obosit, el trebuie să simtă o atmosferă prietenească şi demnă şi să găsească un adăpost sigur pentru odihnă. In gestica sa românul este firesc şi simplu, fără artificii comportamentale; chiar şi cel mai simplu om manifestă reţinere şi pudoare în contact cu străinii; este însă dur şi necruţător cu fraţii lui de sânge atunci când se simte lezat în demnitatea lui. Inteligenţa nativă îl face să se descurce în diferite şi nu uşoare situaţii. Ea îi permite să fie inventiv, să găsească soluţii, să caute, să scormonească pentru a satisface exigenţe din afara lui sau pentru a satisface propriile curiozităţi. Din această trăsătură se naşte preocuparea de a „meşteri" ceva, de a repara ce este stricat, de a înlocui „ceva" cu „altceva" făcut de propriile sale mâini, când sărăcia nu-i permite să cumpere ce ar vrea. Este deci muncitor, îi place munca, se înfrăţeşte cu ea, dar este înrobit numai când ştie că ce face nu este în zadar. Altfel, aşa cum s-a întâmplat în vremurile nu demult apuse, „se face că munceşte" sau în altele mai îndepărtate, când lâncezeau fiindcă munca şi avutul erau luate de alţii. înclinaţia spre activităţi lucrative este un comportament moştenit şi cizelat de-a lungul timpului, natura înconjurătoare darnică, solicitându-i eforturi pentru a-i smulge bunurile. Deşi iuţi. impulsivi, agresivitatea este atipică, în general, comportamentului românilor. Blândeţea şi predispoziţia de a evita conflictele, fac din el un om chibzuit, cerebrar. Raporturile interumane sunt tensionate uneori din cauza unor ficţiuni minore şi ele se sting repede. 145

Deşi există o „stare de război" latentă date fiind condiţiile precare de existenţă, arareori asistăm la forme violente de manifestare colectivă. De aici şi „curgerea istoriei" în cadenţa ei normală, eu puţine convulsii sociale majore"(1436,1514, 1784, 1888, 1907, 1989). O nepăsare faţă de propria persoană, moştenită probabil de la daci, a rezistat multă vreme egoismelor şi suprasolicitării „eului", atât de întâlnit în alte zone geografice. Starea de sănătate şi chiar condiţia biologică nu 1-a preocupat pe român, şi reflexe larg răspândite se întâlnesc şi astăzi mai des în mediul rural. „N-am să crap din asta", este sintagma care însoţeşte un răspuns la îndemnul de a avea mai multă grijă de sănătate. O atitudine pe cât de periculoasă, dacă ne gândim \a standardele actuale în materie de asistenţă medicală, pe atât de nepăsătoare faţă de viaţa de apoi. Diferenţieri zonale de comportament se conturează însă mai ales ca efect al dominaţiei străine. Transilvănenii, bănăţenii şi bucovinenii sunt mai disciplinaţi, se spune în popor, fiindcă au „ceva** din disciplina habsburgilor; bănăţenii sunt mai zgârciţi decât oricare alţi români; oltenii sunt buni comercianţi, de aici şi gratularea lor cu diferite epitete; moldovenii sunt mai „înceţi", mai molcomi, mai calmi, în timp ce oltenii sunt „iuţi" etc. Aceste trăsături şi comportamente se mai regăsesc şi astăzi. Indiferent de unele diferenţieri comportamentale regionale, ceea ce este esenţial a fost configurat de istoricul Ion Mistor: „Viteji în războaie şi harnici în timp de pace, geto-dacii au izbutit să înfrunte urgia veacurilor şi să transmită urmaşilor lor — românilor - bravura militară, vrednicia cetăţenească şi iscusinţa în muncă şi la felurite îndeletniciri" (1942, p. 6). Aspectele esenţiale care rezultă din cele prezentate sunt următoarele: • Apariţia omului se realizează într-o lungă şi dificilă evoluţie din regnul animal către cel uman în devenire, evoluţie care diferă de la un spaţiu geografic la altul sub raport temporal. • Adaptarea omului la condiţiile naturale de mediu este o condiţie sine qua non a existenţei sale, precum şi a perpetuării propriei specii. • Caracteristicile mediului înconjurător, formele de relief etc. determină şi condiţionează, în multe privinţe, existenţa unei populaţii. • Individualizarea etnică a strămoşilor românilor şi formarea poporului nostru se produc în condiţiile unor pendulări masive de populaţii, cu efecte în plan etnic. în straturile adânci ale populaţiei autohtone au rezistat însă elementele de continuitate şi perpetuare. • Tipul antropologic al autohtonilor relevă trăsături care s-au cristalizat în timp, devenind esenţiale pentru definirea matricei românilor, dar care, în impact cu unele condiţionări istorice, au suferit modificări. 146

Concepte-cheie fi extinderi Etnogeneză. Defineşte procesul apariţiei (genezei) raselor şi popoarelor şi a filiaţiei (descendenţei) lor. Proces de asimilare etnică. Presupune absorbţia unei populaţii de către o altă populaţie prin pierderea identităţii etnice a populaţiei absorbite. Este un proces cu durate variabile în raport de tipul raporturilor dintre două sau mai multe populaţii. Prin mijloace violente, asimilarea, potenţial, este mai rapidă, dar nu obligatorie. Prin mijloace paşnice, este de lungă durată. Simbioză etnică. Proces de contopire între două grupuri etnice prin asimilări reciproce lingvistice şi culturale şi constituirea unei alte etnii care păstrează elemente identificabile ale fiecăruia din cele două grupuri. Exemplu de simbioză: contopirea dacilor cu romanii, cunoscută sub denumirea de romanizare. BIBLIOGRAFIE *** Album statistic al igienei preventive, asistenţei medicale si a asistentei sociale. Cu un cuvânt introductiv de prof. dr. I. Lupaş (1927), Bucureşti, Atelierele Grafice SOCEC & Co. S.A.. Antipa, Grigore (1919), Problemele evoluţiei poporului român. Bucureşti, Cartea Românească. Ciobanu, Ştefan (1941), La Bassarabie. Sa population, son pas.se, sa culture. Bucureşti. Moniteur Officiel et Imprimerie de l'etat. Imprimerie Naţionale. Iorga. N. (1922), Histoire des Roumains et leur civilisation. Bucureşti. Le Roy. Edouard (1928), Les origines hmnaines et revolution de intelligence. Paris. Nistor, Ion (1942), Autohtonia daco-ronubrilor in spaţiul CarpatoDunărean, Bucureşti, Imprimeria Naţională. întrebări pentru fixarea şi verificarea cunoştinţelor. • Când şi în ce condiţii se declanşează procesul de antropogeneză în spaţiul românesc? • Care sunt particularităţile esenţiale ale teritoriului românesc? • Ce presupune procesul de adaptare a omului la condiţiile mediului înconjurător? • Când putem considera că se declanşează procesul de etnogeneză a poporului român? • Care sunt etapele esenţiale ale procesului de etnogeneză a românilor? • Prin ce trăsături se particularizează românii? 147

VII. ÎNCEPUTURILE Şl EVOLUŢIA VIEŢII SOCIALE

O dată cu apariţia sa, fiinţa umană generează un nou mod de existenţă pe scara evoluţiei lumii naturale, date fiind trăsăturile şi aptitudinile sale care o singularizează şi o detaşează, deopotrivă, de restul vieţuitoarelor. Viaţa socială nu este un dat; ea este o „creaţie" germinată pe terenul relaţiilor şi inţerrelaţiilor între indivizi şi colectivităţi şi al efectelor rezultate din acestea. începuturile vieţii sociale se confundă cu zorii umanităţii şi descifrarea lor este nu numai dificilă, dar şi plină de riscuri. Diversitatea supoziţiilor, foarte interesante şi atractive de altfel, invită la reţinere. O notă este comună, însă, faptul că omul se naşte ca flintă socială. 1. Constrângeri, restricţii şi factori favorizan(i ai relaţiilor interumane Nicolae Petrescu (1886-1979), sociologul român de reputaţie europeană, care are o contribuţie remarcabilă în fundamentarea teoretică a sociologiei comparate, atrăgea atenţia asupra unui aspect care, la vremea respectivă, era mai puţin remarcat: imaginea asupra omului primitiv trebuie modificată. Noţiunea de primitiv provine de la latinescul „primitivus" („cel dintâi"), ceea ce ar presupune că termenul respectiv ar desemna primele grupuri de oameni apăruţi mtr-un spaţiu geografic. Autorul Principiilor sociologiei comparate considera că imaginea omului contemporan. în realitate, nu se configurează începând cu „oamenii primari", ci cu mult înaintea acestora, în epoca în care se produceau semnificative metamorfoze în lumea animală care anunţau apariţia fiinţei umane. Este greu să penetrăm în acele atât de îndepărtate vremuri pentru a afla unele adevăruri legate de apariţia omului pe Terra, dar analogii, judecăţi şi comparaţii pot conduce la posibile ipoteze credibile. Hominizii care trec linia de demarcaţie a lumii animale şi încep lunga evoluţie spre devenirea lor umană sunt fiinţe gregare. Ei vin din 148

regnul animal cu un bagaj genetic - gregarismul sau comportamentul gregar - fapt semnificativ pentru începutul vieţii sociale. „Cu alte cuvinte, nu numai indivizii umani ca atare, dar şi omenirea, mai exact specia umană, este socială (subl. în text - n.n.\ în înţelesul că s-a născut, s-a format şi se dezvoltă până azi exclusiv în forme colective de viaţă'" (Traian Herseni, 1982, p. 513). Maimuţele antropoide trăiesc în colectivităţi animale — societăţile animale -, care se deosebesc net de societatea umană. Ele au un anume exerciţiu de viaţă colectivă care este transmis inclusiv ramurii care are evoluţia spectaculoasă spre om. ..Primitivii" trăiesc, de la bun început, într-un mediu incipient de viaţă socială, care este restricţionată de constrângeri şi deopotrivă favorizată de înseşi progresele înregistrate de prototipul uman, atât sub raportul definitivării progresive a propriei construcţii, cât şi sub incidenţa manifestării abilităţilor sale creatoare („unelte", „arme" etc.). Principalii factori care acţionează asupra grupurilor umane în formarea şi. chiar mai târziu, după definitiva lor apartenenţă la fiinţa umană, sunt următorii: • deplasarea în spaţii geografice mari pentru procurarea hranei influenţează raporturile dintre grupuri, pe de o parte, şi între membrii aceluiaşi grup, pe de alta: • dificultăţile foarte serioase în procurarea, depozitarea şi conservarea hranei au eliminat progresiv un presupus egalitarism între componenţii grupurilor, statuând un regim alimentar care anunţă diferenţierile sociale de mai târziu; • viaţa nomadă nu generează şi alte preocupări în afara celor strict legate de asigurarea supravieţuirii; • perpetuarea speciei are caracter haotic, raporturile între sexe fiind lipsite de reglementări şi interdicţii: • dependenţa aproape totală a humanoizilor şi apoi a fiinţelor umane de mediul natural generează constrângeri de cele mai diverse iipuri. In condiţiile în care spaţiile de deplasare se micşorează şi mai ales când se produce sedentarizarea, când oamenii încep să-şi confecţioneze unelte, arme, îmbrăcăminte etc., când se adăpostesc în locuri oferite de natură sau când îşi construiesc locuinţe, când introduc restricţii în raporturile sexuale, când populaţia creşte sub raport demografic, iar grupurile umane îşi micşorează spaţiile între ele intrând în raporturi de cooperare sau în relaţii conflictuale, viaţa socială dobândeşte conţinut prin apariţia unor forme de agregare socială, a unor structuri sociale şi a unor raporturi sociale mai 149

diversificate şi mai intense, fie între indivizi, fie între aceştia şi grupurile sociale din care fac parte. 2. Forme incipiente de coagulare socială. Multiplicarea şi dezvoltarea lor Aminteam înainte de bagajul genetic al „primitivilor" care este de natură să ne permită înţelegerea modului cum au apărut şi au proliferat forme de organizare socială. O primă şi importantă închegare socială, definită de N. Petrescu drept grup elementar, ar reprezenta un indiciu în sensul că omul nu apare izolat, ci într-un mediu gregar pe care îl moşteneşte şi pe care îl socializează treptat. Uniforme ca mod de organizare, grupurile elementare, prin adaptări succesive, mai de suprafaţă sau mai profunde, generează obiceiuri, credinţe, preocupări, care încep să se diferenţieze de la un grup la altul. O viaţă paşnică pare să tihnească acestor grupuri, în pofida condiţiilor de viaţă precare şi dificile. Viaţa patriarhală paşnică se deteriorează însă treptat în contact cu alte grupuri cu moduri diferite de trai, îndeosebi cu cele care adoptaseră o conduită prădalnică, războinică. Este faza în care grupurile umane „primitive" pendulează pe spaţii întinse în căutare de hrană, caracterul lor nomad fiind definitoriu. Un fel de comunism primitiv caracterizează viaţa acestor grupuri, fiecare membru având „sarcini" şi responsabilităţi şi fiecare fiind, în acelaşi timp, părtaş la bucuriile şi necazurile comunităţii. Este posibil ca în aceste grupuri să fi funcţionat o formă minimală de organizare. Cel mai puternic şi mai în vârstă membru al grupului primea respectul general, fiind, probabil, şi conducătorul grupului respectiv. în hotărârile luate era susţinut de un sfat al bătrânilor sau al capilor de familie. Exclus nu este să fi existat anume ritualuri fie înainte de vânătoare (pentru a implora succesul ei), fie după efectuarea ei (pentru a consacra împărţirea vânatului). Elementul fundamental în această fază a evoluţiei fiinţei umane îl constituie solidaritatea, ce se menţine inclusiv în grupurile în care deja conducătorii s-au impus, având funcţia conservării atât a individului, cât şi a colectivităţii. Solidaritatea are mai mult un caracter mecanic, fiind întreţinută de instinctul gregar. în esenţă, este o solidaritate naturală. 150

în acest caz (al grupurilor primare) şi numai în această fază de evoluţie a omului se manifestă o adaptare deplină a individului la comunitate, neexistând interese şi aspiraţii divergente între indivizi ca şi între aceştia şi conducători. Ceea ce este valabil pentru comunitate este valabil şi pentru individ. Cei care încearcă să se sustragă actului de voinţă al grupului sunt sancţionaţi sau chiar suprimaţi. Modul de viaţă al acestor grupuri este ghidat fundamental de exigenţe de tip biologic (instinctul de hrană, instinctul de conservare / apărare, instinctul de perpetuare a speciei). Toate acestea dau un anume conţinut vieţii cotidiene a „primitivilor", ale cărei caracteristici importante constau în: - preocuparea majoră, căreia îi este consacrată aproape întreaga durată a unei zile, constă în procurarea hranei, la aceasta fiind antrenat întregul grup. exceptându-se copii mici, bătrânii şi neputincioşii; timpul foarte mare acordat acestei preocupări se explică prin deplasarea aproape zilnică a grupului în căutarea vânatului, a fructelor etc. - în cadrul grupului se delimitează treptat oameni care se consacră exclusiv vânatului şi alţii exclusiv culesului; - în condiţiile unui început de sedentarizare apar şi preocupări de depozitare şi conservare a hranei; - importantă este şi preocuparea pentru asigurarea unui spaţiu acoperit pentru odihnă, în special, sau în caz de intemperii; - instincte materne asigură protecţia copiilor şi creşterea lor; - universul spiritual, limitat de stadiul primitiv al existenţei grupului, este dominat de reprezentări care îmbracă un caracter mistic; spaimele pe care le trăiesc „primitivii" faţă de dezlănţuiri ale forţelor naturii (fulgere, tunete, incendii, cutremure, revărsări de ape etc.) îi fac să le considere drept forţe supranaturale, cărora trebuie să li se supună (din această credinţă se naşte totemismul); - detaşarea pregnantă faţă de lumea din care provin începe să fie evidentă în condiţiile în care oamenii primitivi încep să-şi făurească unelte rudimentare („cuţit" din piatră pentru tăiat piele de animal, pentru jupuit sau decojit copacii; cremene pentru aprinderea focului; „topor" pentru atac sau pentru apărare, cu utilizări şi în activităţi casnice; râşniţe primitive pentru zdrobitul seminţelor, boabelor etc.; arcuri cu săgeţi, suliţe, monoxile - bărci pentru o singură persoană scobite din trunchiuri de copaci ş.a.m.d.), să-şi „confecţioneze" „îmbrăcăminte" (piei de animale jupuite, cu sau fără blană), „încălţăminte" (opinci, „sandale", cizme primitive din piei de animal, cu sau fără tălpi din lemn) etc. şi, mai ales, când începe să înţeleagă 151

importanţa creării unui sistem de relaţii bazat pe rudenie, în care cuplul familial este fundament al întregii construcţii sociale. Din acest punct de vedere, succesivele faze evolutive ale cuplurilor ocazionale (de la procrearea unui copil, până la naşterea lui) spre familia monogamă reprezintă, totodată, succesive restricţionări în relaţiile dintre sexe, cu efecte sociale importante, îndeosebi în statornicirea unor raporturi care au la bază norme şi reguli de conduită, ce dobândesc un caracter constrângător tot mai evident şi necesar. Concomitent cu aceste reglementări şi cu tendinţa de statornicire a unor cât mai clare distincţii de ordin familial între membrii unei comunităţi este, foarte probabil, să fi asistat la apariţia şi apoi la consolidarea unor tipuri noi de constructe sociale a căror succesiune este încă discutată şi discutabilă. Acestea ar fi: hoarda, clanul (nediferenţiat sau diferenţiat), ginta, tribul, uniunile tribale şi statul. Hoarda, în viziunea unor specialişti (E, Mucke), ar fi fost prima şi cea mai simplă formă de societate. Uneori hoarda este apreciată şi ca o grupareumană care se bazează pe coabitarea în acelaşi loc şi pe vecinătate. „în realitate, hoarda este mai mult o grupare zoogenetică, în care oamenii şi ajutorul reciproc sunt numai un fel de continuare a agregărilor animalice. Avem de a face în hoardă cu o cooperare inconştientă şi temporară, care, mult mai târziu, în alte forme de societate, devine ceva voit şi gândit'1 (Petre Andrei, 1936, p. 507). Hoarda nu are ordine interioară şi nici conducere durabilă. Este mai mult un mediu social decât o formă (structură) socială, este o „protoplasma socială", un fel de teren pe care germinează un mod de agregare socială. „Societatea elementară şi originală [care] realmente existentă relevă Petre Andrei (p. 508) - este clanul nediferenţial (subl. în text n.n.), pe care, însă, unii îl confundă cu hoarda, susţinând că între ele există numai o deosebire cantitativă". Clanul, de astă dată în viziunea lui E. Durkheim, nu ar fi altceva decât hoarda „care a încetat de a mai fi independentă, pentru a deveni elementul unui grup mai întins" (1893, p. 130). Clanul este, prin urmare, o „societate" permanentă şi închegată şi are o anume structură: este alcătuit din indivizi care se consideră rude, deoarece descind dintr-o speţă de animale sau de plante numită totem. Astfel, totemismul, ca şi exogamia (interdicţia bărbaţilor de a avea raporturi sexuale cu femeile din acelaşi clan) reprezintă trăsături caracteristice importante ale acestei forme de organizare socială. Clanul (sau hoarda după alţi autori) este un tip de agregare socială primară bazat pe sistemul de rudenie sau derivat din acesta. 152

Sistemul de rudenie este un element coagulat social foarte important pentru această fază a evoluţiei „societăţilor" primitive, confundându-se, de fapt, cu societatea însăşi. Principalele sale funcţii constau în: a) precizarea raporturile interindividuale; b) organizarea indivizilor, grupurilor şi comunităţii într-o reţea de raporturi; c) reglementarea şi fixarea „normelor" comportamentale ale indivizilor faţă de alţi indivizi, grupuri sau faţă de „societate", în cele mai diferite contexte sau situaţii. Sistemul de rudenie presupune organizarea unei vieţi în comun a unei colectivităţi care, iniţial, a pornit de la relaţii de rudenie autentice şi recunoscute şi care, apoi, a adoptat şi pe alţi membri, integrându-i în clan (hoardă), gintă sau fratrie. Sistemul de rudenie are rolul important pentru acea perioadă, deoarece organizează viaţa socială însăşi a comunităţii primitive, o structurează şi ii fixează funcţiile. Clanul, ca expresie a sistemului de rudenie, este nediferenţiat în condiţiile când componenţii săi practică nomadismul şi diferenţiat, în condiţiile sedentarizării comunităţii/comunităţilor primitive, în sensul că apar „specializările" între clanuri („societăţi" pastorale şi „societăţi" agricole - H.H. Stahl, Ş. Voinea). Deşi toţi membrii clanului (hoardei), ca şi ai ginţii sau fratriei sunt consideraţi rude. există un început de ierarhizare: - în fruntea lor este un şef, recunoscut pe baza meritelor sale; - tot ca structură ierarhică primitivă poate fi considerat sfatul bătrânilor, cu rol cumulativ (pentru şef). De asemenea, din funcţiile pe care le au cele două sexe decurg diferenţierile de poziţie în cadrul clanului: în cazul comunităţilor preponderent centrate pe cules, rolul femeilor este cel puţin egal cu al bărbaţilor, dacă nu chiar mai mare; în cazul comunităţilor preponderent centrate pe vânat, rolul lor este minor, fiind, în cele mai multe situaţii, tratate ca sclave. în viziunea lui P. Andrei, clanul alcătuit pe sistemul de rudenie, este un clan totemic. Noţiunea de totem este de origine indiană şi a fost pusă în circulaţie către sfârşitul secolului al XVIII-lea de către englezul Long (1791). Prin termenul de totem se înţelege „familie", „trib" sau „rudenie". De la totem derivă noţiunea de totemism, prin care se înţelege (sau se 153

desemnează) legătura intimă de rudenie între grupuri şi indivizi, pe de o parte, şi anumite obiecte sau fiinţe (animale, plante), pe de altă parte. Legătura e presupusă de primitivi ca reală, exprimând identitatea de rudenie cu animalul, planta sau obiectul considerat ..totem". E. Durkheim, în Les formes elementaires de la vie religieuse, consideră totemismul ca ..principiul religios" şi principiul de coeziune socială în fazele primare de evoluţie ale unei comunităţi umane. Totemul este numele animalului zeu sau plantei şi obiectului la care clanul (hoarda) se închină, se roagă şi dă numele acestuia (acesteia); reprezintă, deci, forţa de coeziune socială, cu substrat mistic, care nu este altceva decât forţa colectivă şi anonimă a hoardei (clanului). în această fază a evoluţiei umane, religia se confundă cu însăşi societatea, iar totemul (zeul) reprezintă „societatea" respectivă. Potrivit lui Durkheim, totemismul este propriu unei organizări sociale determinate, anume cea care este divizată în clanuri. „Primitivii" găsesc „surse de inspiraţie" pentru denumiri totemice în regnul vegetal şi animal, în fenomene naturale etc. (leu, tigru, leopard, maimuţă, soare, nori, arbore etc.). Prin raportare la totem, animalele, păsările, lucrurile, vegetaţia etc. sunt împărţite în două categorii: sacre şi profane. Cele sacre nu pot fi nici mâncate şi nici sacrificate (este vorba de animale, păsări, plante), pe câtă vreme celelalte pot fi sacrificate sau utilizate drept hrană. Clanul totemic mai este definit şi ca „un grup de rudenie unilaterală", în comparaţie cu familia, care este bilaterală, în sensul că. în timp ce în familie rudenia recunoaşte relaţiile individului cu tatăl sau mama sa (în condiţiile, evident, când se ajunge la o asemenea conştientizare), în clan rudenia exclude pe unul dintre aceştia. Cine aparţine unui clan, rămâne în el toată viaţa. Chiar şi în condiţiile „căsătoriei", fiecare din soţi îşi păstrează clanul. în afară de clanul totemic, mai există şi clanul care descinde dintr-un strămoş unic, de regulă mitizat. Există, în afara celor prezentate, îndeosebi în viziunea sociologilor Emile Durkheim. Petre Andrei, Nicolae Petrescu şi Traian Herseni, numeroase alte teorii şi clasificări privind organizarea socială a comunităţilor primitive. încheiem succinta prezentare a primelor forme de agregare socială cu două scheme propuse de Traian Herseni (1) şi Mihai Ralea (2), pentru a constata, pe de o parte, unele apropieri interpretative, iar, pe de alta, a sesiza diferenţele. 154

a) b) (1) c) d) e) f)

Familie înrudita prin sânge Clan - matriliniar/ă (maternală) (hoardă) - patriliniar/ă (paternală) Gintă (care poate fi plasată pe acelaşi plan cu hoarda sau clanul, sau înaintea acestora) Fratria (rezultată din unirea clanurilor) Trib Uniuni de triburi (prin federalizarea mai multor triburi), cetăţi, regate Tipurile evoluţiei religioase Tipurile evoluţiei domestice a) clan nediferenţial (cu filiaţie uterină) b) clan diferenţiat a) familie paternă b) familie patriarhală Tipurile evoluţiei juridice a) Tip juridic cu bază de clan nediferenţiat b) Tip juridic cu bază tie clan diferenţiat Tip juridic tribal Tribul Tipurile evoluţiei politice Tipurile evoluţiei economice

I

Totemism

Economie comunitară a clanului

n

Cultul strămoşilor

Tribul diferenţiat (clase, caste, etc.) Stat a) municipii (grecoromane) b) imperii centralizate

Economie familială

ni

Zei naţionali

Familie patriarhală

Tip juridic naţional

a) Economie familiară (în decadenţă) b) Economie urbană a) Economie urbană (în decadentă)

IV

Religii universaliste

Familie conjugala

Tip juridic naţional şi internaţional

Naţiune

t>) Economie naţională şi internaţională 155

3. Geneza şi evoluţia diferenţierilor sociale Viaţa socială, care se desfăşoară în clanuri, ginţi, triburi etc., reprezintă, în esenţă, o componentă a existenţei uinane, care îşi are geneza în înseşi începuturile îndepărtate ale devenirii omului. Evoluţia ei pare lentă un timp, motiv pentru care N. Petrescu apreciază că este „relativ statică" (1944, p.104). Desigur că aşa este, dar nu într-o asemenea măsură încât să nu poată fi sesizate deosebiri între indivizi, care se accentuează progresiv. Deosebirile sunt generate, în primul rând, de instinctul de dominare (forţa) şi de proprietate, posibil derivat din primul, dar cert influenţat de către acesta. Atmosfera de „dolce farniente" care plana asupra grupurilor primare umane se risipeşte când indivizii dotaţi fizic „descoperă" că este profitabil să utilizeze puterea lor pentru o bucată suplimentară de carne sau pentru alegerea partenerei. Puternicii se detaşează de cei slabi, generând ierarhizări în grupul respectiv şi conflicte. Prima şi de lungă durată este detaşarea bărbaţilor de femei, acestea din urmă devenind practic sclave. Din dorinţa fiilor de a succeda taţilor la stăpânirea aceloraşi femei şi din instinctul biologic de a-şi asigura subzistenţa proprie printr-un supliment de hrană, derivă inegalităţi care se accentuează progresiv. Inegalităţile, alimentate de instinctul de proprietate, generează inegalităţi patrimoniale de tip comunitar şi individual. Chiar şi în „societăţile" cele mai evoluate, cum ar fi cele care au cunoscut aşa-zisul comunism primitiv, despre care se credea că sunt lipsite complet de simţul individual de proprietate şi că proprietatea avea un caracter exclusiv comunitar, există anumite forme de proprietate personală: armele şi uneltele. Acest aspect este dovedit de inventarul unor morminte (cel îngropat are lângă el unelte, arme, etc., ceea ce arată că şi după încetarea din viaţă, trebuie să le posede). Astfel, imaginea despre societatea primitivă este alta decât cea, în genere, cunoscută. Proprietatea ne apare sub trei forme: a) comunistă; b) colectivă şi c) individuală (N. Petrescu). Proprietatea comunistă exprimă sentimentele altruiste ale comunităţii faţă de membrii săi, de altfel identificate în această fază de organizare socială şi constă în întrebuinţarea efectivă a mijloacelor existente de producţie economică cu obiectivul asigurării securităţii alimentare a întregului grup uman şi satisfacerii celorlalte nevoi 156

existenţiale. Securitatea alimentară individuală dată de apartenenţa la comunitate, constă în distribuirea egală a produselor (în special a alimentelor). Nu trebuie înţeles că un astfel de tip de proprietate are un rol dominant. De cele mai multe ori, s-a constatat, în urma unor asidue studii, că acest tip de proprietate are un rol nesemnificativ. Astfel, imaginea că proprietatea solului era exclusiv comunitară, trebuie privită cu rezervă, deoarece natura proprietăţii este condiţionată de factorii de mediu şi de organizarea economică a comunităţii. De pildă, triburi de vânători, care trăiesc exclusiv din vânătoare, nu instituie, în mod obligatoriu, proprietatea „comunistă" asupra terenului. De fapt, la primitivii păstori şi vânători este mai mult colectivă decât comunistă (comunitară). Proprietatea colectivă şi cea individuală, erau considerate ca fiind specifice „societăţilor" de agricultori. în adevăr, aşa este. dar nu trebuie, cum am observat, exagerat. Proprietatea colectivă ia diverse forme: • proprietatea asupra drumurilor, „fântânilor" şi pământurilor neutilizate; • asupra „grădinilor de zarzavat", plantelor, etc. • asupra unor locuinţe etc. (care se moştenesc din generaţie în generaţie); • şi asupra pământurilor cultivate de femei ş.a.m.d. Proprietatea individuală. în afară de unelte şi arme, mai constă în: loturi individuale împrejmuite şi cultivate de regulă de femei, locuinţe, îmbrăcămintea, unele produse rezultate din munca proprie, etc. Apariţia proprietăţii, cum afirmam, a fost generată iniţial de instinctul de proprietate, ulterior este însă încurajată şi de alţi importanţi factori, precum: • apariţia, apoi generalizarea sedentarizării, care conduce la configurarea primelor „structuri ocupaţionale" (vânători, crescători de vite, culegători, agricultori, negustori) şi a celor socio-profesionale (diverse tipuri de meşteşugari: olar, pietrar, etc.); • schimbările mediului înconjurător, care favorizează procesele demografice şi determină apropierea grupurilor unele de altele şi conştientizarea spaţiului „ vital" de către fiecare grup; • declanşarea conflictelor intergrupale pentru spaţiu (ca sursă de hrană şi locuire ), care au în obiectiv şi implică deposedarea de bunuri, apariţia prizonierilor şi implicit a sclaviei arhaice, „confiscarea" femeilor, alungarea grupurilor învinse sau uciderea membrilor lor; • calamităţi nahtrale: revărsări de ape. incendii devastatoare, secetă, erupţii vulcanice eţc. ce determină fuga precipitată, cu consecinţele de 157

rigoare: pierderea propriului teritoriu cu toate bunurile; intrarea în conflict cu alte comunităţi sau acceptarea „tutelării" de către altă comunitate (ceea ce duce, implicit la inegalităţi). în afara acestor factori favorizanţi ai diferenţierilor de tip social, este foarte probabil să înregistrăm, în epocile îndepărtate, şi manifestarea altora, cum ar fi: • configurarea ideii de drept natural, care pune stăpânire pe unii dintre membrii colectivităţilor teritoriale, idee generată de sentimentul îndreptăţirii acestora de a primi mai mult. în comparaţie cu ceilalţi membri (numai unii dintre vânători, şi anume, primul care atinge animalul sau cel care dă lovitura mortală; numai unii dintre bărbaţii clanului, tribului etc., cum ar fi cei mai abili în lupte cu alte clanuri, cei mai viteji şi curajoşi etc.). • apariţia „comerţului" în forme rudimentare (trocul) între societăţile „specializate", cum ar fi cele pastorale şi cele agrare (schimburi de produse în principal), care conduc la „stocări" de bunuri de către unii indivizi, fapt ce denivelează sub raport social comunitatea respectivă; • promovarea, în societăţile agricole, a unui anume tip de proprietate, care poate fi apreciată inclusiv ca proprietate individuală. în vechiul drept românesc ea apare sub denumirea de „proprietate de brazdă" cu drept de folosinţă temporară pentru obţinerea unor produse necesare existenţei. Grupul respectiv, şi cu atât mai mult când avem de a face cu unele comunităţi teritoriale mai avansate sub raportul evoluţiei economico-sociale. poate interveni în sistemul distributiv al pământului sau păşunilor, pădurilor, în sensul că fie recunoaşte, în continuare, loturile individuale, fie le reîmparte etc. în genere, sistemul acesta de distribuire şi redistribuire este cunoscut de societatea românească din timpuri care sunt greu de precizat, dată fiind marea lui vechime, şi a intrat în conştiinţa publică şi în cutumele româneşti sub denumirea de sistemul devălmas sau devălmăşia. Sistemul evoluează, însă, în feudalism, dând naştere la forme din ce în ce mai complexe, care. în general, sunt următoarele: a) devălmăşii absolute; b) devălmăşii cu „stăpânirea locurească'"; c) devălmăşii egalitare cu „stăpânire pe sumă de stânjeni"; d) devălmăşii pe cote părţi proporţionale; e) devălmăşii „umblătoare", stabilite pe un criteriu de cote-părţi. 158

• Apariţia „robiei patriarhale", în condiţiile izbucnirii conflictelor dintre colectivităţile teritoriale, provocate îndeosebi de cele „războinice" sau „prădalnice", care îşi autoinstituie, prin practicarea războiului, un mod propriu de existenţă şi de manifestare socială. Robii muncesc, astfel, nu numai pentru propria lor întreţinere, ci şi pentru întreţinerea învingătorilor. Concomitent, apar şi instrumentele administrative necesare impunerii unor condiţii „societăţilor" dominate care să determine colectarea produselor (mai întâi), apoi a monedelor (mai târziu). Apare, astfel, instituţia perceptorilor, specializată în strângerea impozitelor în natură sau în bani, care a presupus crearea unei reţele de funcţionari ce au ca obiect de activitate strângerea impozitelor şi. în paralel, pentru asigurarea protecţiei lor, a unui corp înarmat, variabil sub raportul mărimii şi compunerii sale. în interpretarea lui H.H. Stahl şi a lui Şerban Voinea descălecările", care au avut un important rol în accelerarea procesului refacerii statalitătii la români (înfiinţarea statelor feudale româneşti), exprimă o astfel de relaţie care vine din adâncurile istoriei sociale a românilor. într-o fază mai evoluată, relaţiile dintre învingători şi învinşi dobândesc un caracter clientelar. Schimbarea se produce treptat şi numai în condiţiile sedentarizării comunităţilor nomade, care pretind bunuri sau bani de la învinşi. învingătorii devenind, astfel, clienţi „statornici" ai comunităţilor învingătoare. Diferenţierile sociale se statornicesc definitiv şi se consolidează în ambele tipuri de comunităţi. Viaţa socială a comunităţilor primitive, nu exclude, prin urmare, unele diferenţieri sociale. Există o întreagă ierarhie la primitivii din trecut şi la cei studiaţi pe viu la finele secolului trecut, ceea ce relevă după aprecierile lui N. Petrescu - „un proces activ de diferenţiere" (1944, p. 104). Deosebirile care se configurează în „societăţile" primitive sunt de două tipuri: a) de castă (sau de clasă) şi b) de merit. Primele împart societatea în categorii pe bază de drepturi creditare şi avere, iar celelalte sunt produsul unor calităţi individuale. Chiar şi numai aceste distincţii sunt suficiente pentru a observa că „societatea" primitivă este departe de a prezenta aspectul unei egalităţi nivelatoare. Averea (în sens de bunuri), naşterea şi meritul sunt criterii de apreciere in aceste societăţi, creând, astfel, decalaje. Privilegiul de a aparţine unei ,. clase " (sau mai exact unei caste) şi acela de a distinge un individ în raport de alţii nu sunt aspecte realizate în afara comunităţii şi independent de aceasta, din contră sunt 159

expresii ale demersurilor întregii comunităţi. Diferenţierile sociale izvorăsc din însăşi natura umană, care nu cunoaşte (şi nu acceptă nivelarea socială), pornind de la instinctele primare pe care le moşteneşte şi mergând spre accentuarea propriului instinct de proprietate, precum şi a egoismului, individualismului etc. Meritele individuale, care au un anume rol în aceste diferenţieri, sunt: la bărbaţi - bravura, vitejia, curajul, iar la femei - castitatea, priceperea în treburile casnice, amabilitatea etc. Meritele individuale oferă individului posibilitatea să se distingă în raport de ceilalţi membrii ai comunităţii şi să obţină prestigiu. Prestigiul are un rol important, dat fiind puternicul simţ al mândriei la primitivi, care creează o concurenţă puternică între membrii comunităţii. Diferenţierile - şi este important de reţinut acest aspect — în cazul comunităţilor umane sunt nu numai de natură biologică şi psihică (cum se întâlnesc în regnul animal), ci şi de natură socială şi culturală, fiind produsul dezvoltării în timp a individului şi a grupului şi a influenţelor ecosistemului exercitate asupra lor. Distincţiile de castă provin din moşteniri, dar ele nu anihilează concurenţa între indivizi. Discriminările în condiţiile diferenţierilor sociale pe temeiul distincţiilor de castă sunt foarte puternice, unii şefi locali considerându-se drept descendenţi din zei şi reprezentanţi ai lor pe pământ. Societatea primitivă, chiar în fazele incipiente ale organizării ei, cunoaşte, deci, o ierarhizare, mai accentuată în cele care aplică „principiul" distincţiilor de castă şi mai puţin ierarhizată la cele construite pe principiul distincţiilor izvorâte din merite individuale (prestigiu). Ierarhizările chiar dacă au la bază cele două principii (distincţiile de castă şi distincţiile datorate meritelor personale) nu sunt uniforme, unele fiind mai simple, altele mai complicate. Este greu de precizat când şi cum au apărut în comunităţile umane de pe întinsul spaţiului românesc diferenţieri sociale. Elemente interpretative, desigur, există, şi ele sunt sugerate de unele materiale depistate în diverse zone ale acestui spaţiu. Exemple: - inventarul unor morminte; - mărimea şi aşezarea locuinţelor; - apariţia valurilor sau zidurilor de apărare etc. 160

Să încercăm, totuşi, să penetrăm în lumea îndepărtată a „primitivilor" din spaţiul social românesc, pentru ca să imaginăm cum şi în ce sens au apărut şi s-au manifestat diferenţierile sociale. Structura (stratificarea) socială exprimă deci. în esenţă, divizarea societăţii în clase sau straturi, dispuse ierarhic în funcţie de diferenţele de bunăstare, prestigiu sau alte caracteristici sociale (Jack C. Plano, Robert I. Riggs, 1993, 149). începuturi foarte îndepărtate ale procesului de diferenţiere socială în cadrul populaţiei autohtone sunt presupuse că apar în paleoliticul inferior. „Tabăra" sezonieră de la Ripiceni-lzvor poate fi o dovadă materială a existenţei unei comunităţi hominide care practica vânătoarea, cunoştea focul şi avea „structuri" rudimentare de locuire. Este posibil ca acest grup uman în devenire, pe lângă comportamente zoologice, să fi avut unele „reglementări" în raporturile dintre membrii comunităţii: raporturi de filiaţie şi de rudenie, raporturi de coabitare şi cooperare etc. Nu ştim ce număr de membri cuprindea comunitatea de la Ripiceni. Se pare că avem de a face cu un grup teritorial de mărime medie, pe care unii antropologi, arheologi, sociologi îl denumesc ceată. Şi fiindcă viaţa socială presupune existenţa nu numai a preocupărilor pentru dobândirea mijloacelor de trai, ci şi promovarea unor relaţii interumane este acceptabilă ideea existenţei, încă din această fază, a unor cupluri familiale, chiar dacă raporturile sexuale nu sunt reglementate în sens modem. Complexul de la Schela Cladovei (8000-6500 î.Hr.), menţionat deja pentru importanţa sa, ne oferă repere asupra unor posibile ierarhii sociale. Avem de a face cu o comunitate deplin umană {homo sapiens) de cultivatori (graminee). deci de producători de hrană, care cunoaşte deja familia pereche şi este sedentară (existenţa şanţului de apărare). Este greu de precizat ce tip de structură socială se configurează în cazul acestei comunităţi. Mormintele familiale ar putea sugera că ar fi vorba de o gintă sau chiar un trib. Necropolele, „satele" şi ansamblurile arheologice din neolitic dau un mai mare coeficient de probabilitate asupra naturii şi formelor pe care le îmbracă stratificarea socială. Avem de a face cu aşezări, unele întinse, ale unor cultivatori, crescători de animale şi meşteşugari casnici, care locuiesc în bordeie, practică inhumaţia, au preocupări „artistice" şi o „viaţă religioasă organizată", aşezări apărate de şanţuri (vestigiile culturii Starcevo-Criş Vinca). Nu este exclus ca locuitorii de pe întinsul spaţiului cuprins între Beba Veche (jud. Timiş) Coşăuţi - Soroca (raionul Soroca) să fie organizaţi în trib (triburi). 161

Supoziţia se confirma în cazul marilor aşezări din neolitic (4500/4000 - 2700/2500 î.Hr.), unele cu aspect preurban (Petreni, în Moldova de dincolo de Nistru). Sunt aşezări care au minim 50/100 locuinţe până la peste 1000 de locuinţe. Presupunând că familiile au minim 4 persoane, rezultă o populaţie cuprinsă între 200/400 - 4000 de locuitori. în cadru] populaţiei se constată o ierarhizare tipică societăţilor cu caracter sedentar, unde diferenţierile de proprietate produc şi accentuează diferenţieri sociale, diferenţieri mai accentuate la „societăţile cu caracter militar" din perioada de tranziţie la epoca bronzului (2200/2500 - 2000/1900 î.Hr.). Conducătorul (conducătorii) militari, împreună cu susţinătorii lor se detaşează de restul populaţiei prin poziţie socială şi economică, în timp ce restul populaţiei se găseşte pe poziţii de inferioritate. Chiar dispunerea locuinţelor unor aşezări din acea vreme (concentric, în jurul unui spaţiu liber sau radial) dovedeşte diferenţieri sociale. Căpeteniile militare (şefii de triburi sau de uniuni tribale) reprezintă autoritatea civilă şi militară, posedând deja însemne ale puterii (sceptrele de piatră de la Găiceanca - Bacău), având armele ornamentate şi locuinţe fortificate (reşedinţe). Ei se impun, fie prin propria autoritate, ca reflex al unor calităţi personale deosebite, fie ca reprezentanţi ai grupurilor militare sau civile (elitele patriarhale), care se distanţau de restul populaţiei prin mărimea locuinţei şi plasamentul acesteia, calitatea şi cantitatea produselor alimentare. îmbrăcăminţii, rezervelor de hrană, execuţiei armelor, varietatea şi volumul instrumentarului de lucru, suprafeţele destinate gospodăriilor proprii. Triburile sau uniunile tribale, alcătuite din mai multe triburi, sunt răspândite pe_ un teritoriu mai întins şi ele au, practic, aceeaşi structură socială. In cazul uniunilor de triburi se produce o supraetajare în zona ..elitelor", şeful sau conducătorul, precum şi „sfatul" sau „adunarea" sunt recrutate din „nobilimea" tribală. Diferenţierea se accentuează, şefii militari devenind tot mai bogaţi (morminte „princiare" din piatră la Agighiol - Tulcea. Petreu - Teleorman. Băiceni - Cucuteni - laşi), la fel ca şi aristrocaţia tribală şi militară. Restul populaţiei, diferenţiată prin nivelul proprietăţii, se diferenţiază şi prin sfera ocupaţională: agricultori, meşteşugari şi negustori. Alături de proprietatea obştilor îşi consolidează poziţiile proprietatea individuală (particulară) care va determina o accentuare a stratificării sociale. După unii autori din vechime, societatea geto-dacă era structurată în grupul denumit tarabostes (pileaţi), care constituia nobilimea (aristocraţia tribala), ce ocupa demnităţile politice, militare şi ecleziastice 162

(regi, mari preoţi, comandanţi etc.) şi comaţi (capillati), care sunt producători liberi (agricultori, crescători de vite, meşteşugari, vânători şi negustori). Există şi un început de diferenţiere între populaţia localităţilor rurale şi cea a localităţilor mari. cu elemente protourbane. Viaţă urbană trăiesc ctitoriile greceşti de la Marea Neagră şi este posibil, în anume forme, cetăţile geto-dace, reşedinţe regale sau princiare, din timpul celor două regate dace (Burebista şi Decebal). Stratificarea se accentuează în vremea romanităţii nord dunărene, când o parte a populaţiei autohtone adoptă stilul de viaţă roman. La nivelul perimetrului locuit de daci coexistă două tipuri de structuri sociale: sclavagistă (de import) şi cea tipică democraţiei militare (autohtonă). Stratificarea autohtonă regresează, deoarece statul, pulverizat după moartea lui Decebal, revine la faza unor uniuni tribale, a căror structură am constatat-o înainte. Sclavagismul, cu structurile sale specifice, se manifestă în graniţele Daciei Traiane. El îmbracă, în linii esenţiale, aceeaşi trăsături ca sclavagismul de factură romană. Pe verticală, structura socială a provinciei romane Dacia era, se pare, aceasta: în mediul urban: nobilimea municipală (decurioni, în majoritate proprietari de pământuri; magistraţi, înalţi funcţionari imperiali ş.a.); „oameni de afaceri" (negustori, patroni de ateliere meşteşugăreşti, proprietari etc.); funcţionari urbani (edili, questori etc.); meşteşugari; sclavi (cumpăraţi sau crescuţi în familie); liberţi (sclavi eliberaţi); plebei. în mediul rural: proprietari de pământ (nobili rurali); coloni (fermieri liberi, care închiriază, pe bază de contract cu proprietarul de pământ, un teren agricol): peculi - servi casaţi (sclavi care primesc un teren agricol pentru care dau proprietarului bani sau produse); sclavi. Structura reflectă interesul romanilor pentru crearea unui cadru adecvat de conservare şi perpetuare a vieţii romane în provincie, structuri în care penetrează alogeni (colonişti, funcţionari imperiali, militari, veterani etc. din Imperiu), dar şi autohtoni. Retragerea romanilor şi apoi pendularea, vreme de veacuri a migratorilor au ca efect distrugerea structurilor sociale de tip urban, omogenizarea structurilor rurale, din care dispar „elementele de import" (coloni, sclavi etc.). Comunităţile rurale, majoritar agrare, dar şi pastorale sau mixte, au instituţii (obştea sătească) şi structuri sociale (ţărani liberi, meşteşugari, preoţi) adecvate unei economii închise. 163

Migraţiile „se calmează", apoi încetează. Din secolele IX-X. dar posibil şi înainte, procesele de restructurare socială în sens feudal produc efecte în planul stratificării. Apare, însă, din nou elementul perturbator grav al vieţii sociale româneşti: dominaţia străină. In general, despre începuturile şi primele faze ale evoluţiei vieţii sociale, aspectele esenţiale care trebuie reţinute sunt următoarele: • fiinţa umană se naşte ca o fiinţă socială; • „experienţa" oamenilor primitivi, moştenită din animalitate, reprezintă o formă rudimentară de agregare, care generează apariţia vieţii sociale în grupurile „primitivilor"; • „grupul elementar" reprezintă o primă şi rudimentară formă de organizare socială a oamenilor primitivi; • alte forme de agregare socială în perioadele iniţiale ale existenţei umane, indiferent de disputele teoretice între specialişti, sunt: hoarda, clanul, fratria, ginta, tribul, uniunile de triburi, statul; • toate formele de organizare sub raport social ale „primitivilor" şi ale „lumii vechi" se întemeiau pe legăturile de rudenie (de sânge); • concomitent şi paralel cu apariţia primelor forme de organizare socială are loc şi debutul procesului de diferenţiere socială stimulat de instinctele de dominaţie şi de proprietate, care marchează existenţa fiinţei umane încă de la apariţia sa; • de la o structură socială simplă („aristocraţia" tribală şi restul populaţiei) se ajunge, în vremea contactelor cu lumea romană şi apoi în timpul dominaţiei Romei, la structuri complexe, de tip sclavagist; acestea sunt tipice numai societăţii daco-romane din perimetrul Daciei romane, în restul spaţiului social dacic evoluând, în continuare, structurile de tip tribal. Concepte-cheie si extinderi Agregare socială. Are înţeles de organizare socială, de apariţie sau constituire a unei formaţiuni sau structuri sociale. Agregarea socială a primitivilor presupune procesul social prin care se naşte viaţa socială şi deopotrivă modul în care aceştia îşi edifică propriile forme de organizare sub raport social. Asociere spontană. Se defineşte ca fiind procesul de constituire ad hoc a unor forme de agregare socială, care, de regulă, sunt provocate de anumite situaţii împrejurări, condiţii etc. Mai pregnante în „lumea veche", ele nu lipsesc nici în epocile ce au urmat, inclusiv în contemporaneitate. 164

Fratrie. Termen împrumutat din greaca veche, desemnând o subdiviziune a triburilor antice din Grecia. Subdiviziunea avea valoarea a câtorva clanuri, reunite, de regulă, prin legăturile de rudenie. Gintă. Are semnificaţie de grup constituit în baza legăturilor de sânge, pornind de la un strămoş comun. Este una din formele importante de manifestare sub raport social a „societăţilor" primitive. Grup elementar. Ar reprezenta prima formă de coagulare socială a primitivilor în viziunea lui N. Petrescu. S-ar părea că aceasta corespunde vieţii patriarhale paşnice, în care toţi membrii săi acţionau unitar, având atribuţii, responsabilităţi şi satisfacţii conferite de însăşi forţa grupului (colectivităţii). Trib. în Roma antică, tribus desemna populaţia districtelor acesteia. Prima extensie, termenul a dobândit semnificaţia de formă specifică de organizare a „societăţilor vechi", constituită în temeiul rudeniei între componenţii lor. Mai multe familii, având un teritoriu „propriu'", o limbă comună, aceleaşi credinţe şi obiceiuri şi care recunoşteau autoritatea unui şef comun formau un trib. Mai multe triburi reunite sub „sceptrul" unui conducător „ales" sau recunoscut alcătuiau o uniune de triburi. BIBLIOGRAFIE Andrei, Petre (1936), Sociologie generală, Craiova, Tiparul Scrisul Românesc S.A. Craiova. *** Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic - sec. X) (1976), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Durkheim, Emile (1893), De la division du travail social, Paris. Herseni, Traian (1982), Sociologie. Teoria generală a vieţii sociale, BucureştL Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Paiante, G. (1903), Precis de sociologie. Paris, Felix Alean. Mucke, F. (1895), Horde und Tamilie in ihrer urgeschichtlichen Entwicklung, Berlin. Petrescu, Nicolae (1944), Primitivii, [Bucureşti], Casa Şcoalelor. Petrescu, Nicolae (1994), Principiile sociologiei comparate (Text ales, traducere şi studiu introductiv de dr. Maria Larionescu), [Bucureşti], Editura Ştiinţifică. Ralea, Mihai (1944), Introducere în sociologie, [Bucureşti], Casa Şcoalelor. 165

întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor • Care sunt factorii ce influenţează apariţia şi evoluţia vieţii sociale? • Ce este grupul elementar şi care sunt principalele lui trăsături? • Care este conţinutul „vieţii cotidiene" a „primitivilor"? • In ce viziune analizează E. Durkheim şi P. Andrei hoarda şi clanul? • Ce se înţelege prin totem? Care este semnificaţia lui pentru „societăţile" primitive? • Cum „clasifică" Tr. Herseni şi M. Ralea formele de organizare socială ale „lumii vechi"? • Care sunt principalii factori ce conduc la apariţia şi la adâncirea diferenţierilor sociale? • Cum ne apare structura socială a geto-dacilor şi cum evoluează aceasta în perioada dominaţiei romane?

166

VIII. CONSOLIDAREA SISTEMULUI CLIENTELAR ŞI A DEZVOLTĂRII DEPENDENTE. TENDINŢE TIMPURII DE PERIFERIALIZARE A COMUNITĂŢILOR SUD-EST EUROPENE

Aşa după cum forţa a primat în diferenţierea indivizilor în primele faze ale procesului de antropogeneză, tot la fel s-au produs, la început, şi distanţările între comunităţi, cu efecte vizibile în plan social, dar şi pe alte planuri. Cele prezentate până acum constituie doar începuturile unui proces de anvergură europeană. Acesta se continuă şi dobândeşte o forţă deosebită în perioadele următoare, când sistemul clientelar şi dezvoltarea dependentă se extind şi se accentuează, schimbând, susţinem noi, într-o formă decisivă ritmurile, sensurile şi nivelurile evoluţiei istorice a numeroase comunităţi umane. Dacă o vreme „agenţii" care provocau asemenea fenomene şi procese socio-istorice de anvergură şi profunzime erau populaţiile migratoare, ulterior locul este cedat puterilor europene ale vremii, care, cu unele distincţii relativ importante, s-au manifestat, în totalitatea lor, conduse numai de aspiraţii dominatoare. Nici „Vestul", nici „Nordul", „Sudul" sau „Răsăritul" Europei nu sunt ferite de simptomatologia specifică intereselor dominatorii. Dacă în părţile apusene ale continentului decalajele între cuceritori şi învinşi nu devin o povară pentru ultimii, iar în epoca modernă şi contemporană se anihilează practic. în cele răsăritene situaţia este cu totul alta. Societăţile din acest perimetru trăiesc drama periferializării, a marginalizării în propriul lor continent şi nu datorită unor extraterestri, ci unor comunităţi umane pământene, întâmplător sau nu. majoritar europene. 1. Migratori şi autohtoni. Definirea unui nou tip de evolufie socială Prezenţa romanilor într-un întins perimetru geografic a configurat, un nou tip de civilizaţie, cu toate consecinţele - redate succint, de altfel, anterior - asupra populaţiilor care au intrat sub administraţia Romei. Aceleaşi efecte sunt remarcate şi în cazul triburilor geto-dace 167

care intră în componenţa Daciei romane şi, prin influenţe, mai mult sau mai puţin intense, inclusiv asupra celor care au rămas în afara graniţei provinciei romane de la nordul Dunării. Romanii se retrag în 271/275, dar, până la Constantin cel Mare (306-337), ei exercită o considerabilă influenţă în nordul Dunării. în urma lor, imperialii romani lasă un popor nou - poporul daco-roman -, o limbă vorbită de toţi locuitorii fostei provincii şi apoi şi de cei din afara ei, o civilizaţie remarcabilă şi o unitate religioasă asigurată de ortodoxism. De la romani s-au difuzat în epocă şi s-au prelungit în timp ca un ecou întârziat mărturiile despre imensele şi de necrezut bogăţii dacice, justificate de tezaurele aduse la Roma şi de organizarea unei intense exploatări de metale preţioase în zona Munţilor Apuseni, un fel de Californie în miniatură. Existenţa unui autentic El Dorado într-o zonă de acces şi confluenţă europenă a exercitat, desigur, o puternică atracţie asupra străinilor, fie ei ocazionali, fie statorniciţi în vecinătatea hotarelor daco-romane. „Mirajul dacic" era alimentat şi de informaţiile, deloc exagerate, despre rodnicia solului, despre clima blândă, hărnicia locuitorilor, natura generoasă. Toate acestea s-au constituit, fără voia autohtonilor, în surse de invidie, adversităţi şi cotropiri venite din zona acelor seminţii nestatornice şi prădalnice, deloc sau nu îndeajuns calificate în producerea bunurilor materiale, sau din partea unor neamuri avântate în idealul expansionist încă de pe vremea când doctrinele politice se aflau în stare embrionară. Goţii sunt printre primii care străbat părţile Europei sud-estice. începând cu iarna anului 331/332 ei traversează Dunărea, invadând teritoriul Peninsulei Balcanice. Prezenţa lor în spaţiul daco-romanilor accentuează sistemul clientelar, dar nu aduce decât într-o anume măsură atingere civilizaţiei urbane de tip roman, care îşi perpetuează existenţa, concomitent cu vieţuirea, în continuare, a comunităţilor de tip rural. Continuă practicarea îndeletnicirilor de bază ale locuitorilor, precum agricultura, creşterea vitelor, viticultura şi pomicultura, exploatarea minereurilor (fier, argint, aramă, aur), a sării şi a păcurii precum şi exersarea a numeroase meserii, al căror „nomenclator" s-a îmbogăţit considerabil. Un proces de erodare a vieţii urbane a fost, însă, inevitabil, nu numai datorită dominaţiei goţilor (apoi a vizigoţilor), ci şi ca efect al dispariţiei factorului stimulativ al civilizaţiei citadine - romanii - şi, deopotrivă, al presiunii demografice exercitată de populaţia rurală, mult mai numeroasă decât cea orăşenească sau preorăşenească. 168

Prin infiltrarea hunilor, gepizilor şi avarilor în spaţiul Europei Orientale şi Meridionale, viaţa socială a populaţiilor atinse de năvălirile lor se modifică substanţial. In raport cu suma tuturor populaţiilor care au devenit dependente de migratori, aceştia din urmă reprezentau minorităţi războinice, care stăpâneau vaste teritorii. Timp de câteva secole, locuitorii din masivul areal în care pendulează „minorităţile războinice" sunt supuşi unei presiuni, cu intensitate variabilă, care le schimbă fie parţial, fie integral modul de existenţă. Oraşele, care mai rămăseseră, decad, se ruralizează sau sunt abandonate de locuitorii lor. Multe localităţi rurale dispar, întreaga lor populaţie refugiindu-se în locuri retrase sau greu accesibile, unde trebuie să se adapteze noilor condiţii oferite de mediul natural. Caracterul de comunităţi cu economie închisă se păstrează în continuare, cu diferenţe însă în raport de condiţia juridică a aşezărilor. Cele „nou constituite" nu sunt obligate să cedeze o cotă parte migratorilor, pe câtă vreme comunităţile rămase în regim de dominaţie trebuie să plătească un „tribut" (avarii solicitau, de exemplu, 50% din produse). Raporturile dintre comunităţile care acceptă să rămână pe loc şi migratori îşi pierd treptat caracterul clientelar, dobândind un aspect tot mai evident de servitute (în afară de produse, erau obligate să asigure, nu în puţine situaţii, forţă umană pentru campaniile lor prădalnice). Comunităţile „nou create" îşi modifică, în majoritatea cazurilor, caracterul iniţial, prin situarea lor în alt mediu natural. Locuitorii care preferă zonele montane îşi schimbă preocupările tradiţionale, punând un accent mai mare pe creşterea vitelor, prelucrarea lemnului, practicarea vânatului şi pescuitului. Se restrânge considerabil sau chiar încetează cultivarea unor plante, concomitent cu diminuarea ocupaţiilor agrare. Aceste schimbări, care au loc în cadrul economiei noilor aşezări, conduc, implicit, la unele metamorfoze în planul structurilor şi relaţiilor sociale. Membrii comunităţii revin la „sentimente mai bune", activând solidarismul comunitar şi ameliorând raporturile interpersonale. Deşi nu poate fi vorba de revenirea la un egalitarism de felul celui întâlnit în grupurile umane primitive, apare foarte plauzibilă ipoteza renaşterii unei nivelări relative de proprietate, datorită faptului că fiecare individ şi-a părăsit precipitat locuinţa şi a abandonat bunurile sale personale sau ale familiei din care face parte. Prin urmare, în acelaşi perimetru existenţial al unei populaţii sedentare, în condiţiile distorsiunilor cauzate de migratori, se produce o diferenţiere a comunităţilor umane după modul cum se raportează la migratori: 169

a) comunităţi teritoriale care acceptă regimul de dominaţie; b) comunităţi care migrează în locuri mai sigure, protejate fiind de formele de relief (înălţimi, teren accidentat) sau de păduri seculare; c) comunităţi teritoriale care îşi continuă existenţa în condiţii de libertate, fără să cunoască sistemul de constrângeri impus de dominatorii războinici, dală fiind situarea lor în enclave greu accesibile, izolate sau plasate la distanţe apreciabile de rutele utilizate de migratori în incursiunile lor prădalnice. Se configurează. în raport de cele trei situaţii, direcţii evolutive relativ distincte, pe fondul unor tradiţii dificil de dislocat, cum vom constata mai târziu: • perpetuarea şi dezvoltarea colectivităţilor pe linia tradiţională de evoluţie, inclusiv a vieţii sociale, potrivit propriilor lor resurse umane şi materiale şi deopotrivă motivaţiilor, aşteptărilor şi aspiraţiilor membrilor acesteia (c); • continuarea parţială a evoluţiei pe care s-a înscris comunitatea umană respectivă şi adaptarea „din mers" la exigenţele impuse de populaţiile migratoare (a) şi • continuarea parţială şi chiar fragmentară a vieţii comunitare anterioare impactului cu migratorii şi adaptarea la noile condiţii impuse de schimbarea „vetrei" localităţii (b). 1.1. Natura şi esenţa raporturilor cu migratorii. Sistemul îribuîai şi efectele fui in plan social în cele ce urmează ne vom ocupa de evoluţia colectivităţilor teritoriale care nu au migrat sau care nu au fost dizlocate de populaţiile nomade. Sunt numeroase decenii de când, în ..circuitul" dezbaterilor ştiinţifice asupra unor epoci îndepărtate din istoria omenirii (apropiate foarte mult de perioada post-romană, care constituie obiectul atenţiei noastre), prin necunoscutele pe care le ridicau cercetării, s-a propus şi a avut o anume circulaţie sintagma de „orânduire asiatică" (sau tributală). Fără a fi specifică numai continentului asiatic, această presupusă orânduire se întâlneşte, desigur şi în Europa. Africa sau America. Studiile asupra „orânduirii ţributale" relevă că, încă de la Caesar (100-44 î.Hr.), iar în spaţiul românesc de la Dimitrie Cantemir, se fac referiri la un anume mod de organizare socială, care, după M. Constantinescu. ar evoca acest tip de sistem social. Mai mult. acelaşi sociolog şi istoric român consideră că ..există [...] posibilitatea ca societatea dacică din sec. I î.e.n, - I e.n. să fie o 170

variantă a orânduirii tributale. în orice caz, ea depăşeşte stadiul comunei primitive şi ipoteza orânduirii tributale, chiar implicând unele elemente (subl. în text - n.n.) din sclavagismul greco-roman, e mult mai verosimilă decât cea a unei societăţi sclavagiste" (Miron Constantinescu, 1974, p. 34), Dacă societatea geto-dacă a fost sau nu o formă („variantă") a orânduirii tributale este o problemă mult prea complexă, care necesită demonstraţii pertinente. Ne vom referi, în continuare, la elementele confîgurative ale unui asemenea mod de organizare a societăţii în epoca post-romană în spaţiul sud-estic european. Denumirea de „orânduire tributală" aparţine lui M. Constantinescu, la care subscrie şi profesorul. Ion Banu, unul dintre puţinii specialişti români care se implică în controversele lumii ştiinţifice din străinătate în deceniile şase şi şapte în problematica dificilă şi complexă a „orânduirii asiatice". Potrivit acestora, orânduirea tributală (şi nu tributară) este o formaţiune socială care „nu se înscrie în rândul formaţiunilor clasice (de la comuna primitivă la sclavaj, la feudalism, capitalism, socialism) şi nici nu ar fi o verigă de trecere de la una la alta din aceste formaţiuni" (Henri H. Stahl, 1980. p. 26). Prin urmare, orânduirea tributală este o formaţiune socio-economică de sine stătătoare, despre care se pot afirma următoarele: a. Premisa acestui mod de organizare socială o constituie comunitatea tribală. b.ln cadrul unei uniuni tribale sau al unui stat arhaic comunitatea înglobată (tribul) apare ca proprietar unic asupra pământului, vitelor, uneltelor şi altor bunuri mobile şi imobile. c. Dată fiind stăpânirea în comun a bunurilor, se creează un fel de unire între agricultură, creşterea vitelor şi meşteşuguri, comerţul fiind considerat periferic şi plasat, ca atare, la marginea comunităţilor, d. Surplusurile din agricultură, creşterea vitelor şi meşteşugurile sunt socotite ca bunuri aparţinând legal unităţii supreme (conducerea uniunii tribale sau a statului), care este considerată drept proprietar unic. e. Surplusurile se încasează prin tribut. f. încasarea tributului se realizează prin intermediul unei categorii sociale „specializate" - perceptorii. g. Perceptorii formează o categorie socială suprapusă. în această relaţie nu este obligatoriu ca să existe statul, formaţiunea tributală putând exista şi înaintea constituirii acestuia. Astfel, între etapa unirii tribale şi etapa statului, nu este, în mod obligatoriu, o legătură sau o succesiune, de care este legată apariţia orânduirii tributale. 171

h. între comunităţi şi pătura suprapusă (elita) apar şi se dezvoltă contradicţii, care se accentuează în condiţiile apariţiei statului. i. Orânduirea tributală nu poate fi asimilată cu cea a comunei primitive, date fiind diferenţierile sociale care apar în cadrul acesteia. j. Nu trebuie confundată nici cu orânduirea sclavagistă sau cu cea feudală. Ceea ce distinge orânduirea tributală de feudalism, deşi ambele au un caracter agrar, sunt următoarele aspecte esenţiale: • în orânduirea tributală „unitatea superioară" (conducerea uniunii tribale sau a statului) nu se distinge net, ca în feudalism, de masa socială, ci formează o singură formaţiune socio-economică, în care numai unele poziţii diferă, în raport de bunuri şi muncă: în feudalism avem de a face cu structuri sociale distincte (clase sociale) opozante prin nivelul proprietăţii, interese şi aspiraţii: seniorii (feudalii - laici şi bisericeşti) si masa ţărănimii dependente, majoritară, a orăşănimii şi mesteşugărimii dependente. • în orânduirea tributală pătura suprapusă (elita) se mulţumeşte să „încaseze" surplusul produselor şi să „solicite" munci „de ajutorare" (executarea de şanţuri sau ziduri de apărare), care sunt, în fond, în folosul tuturor: în feudalism, seniorii se substituie unităţii centrale colective în încasarea tributului, fixându-i cuantumul în raport de propria lor voinţă: din anonim şi colectiv, tributul devine, individual, pe cap de gospodar, conducând la decăderea în servaj a membrilor comunităţii respective. • în orânduirea tributală ocupaţiile membrilor comunităţii se desfăşoară liber, în timp ce în feudalism activităţile productive sunt supuse arbitrariului seniorului feudal sau bisericii. • în timp ce în orânduirea tributală, cum am văzut, există un proprietar unic asupra pământului şi bunurilor (tribul), în feudalism pământul se află în proprietate devălmaşă între senior (care este mai mult stăpân decât proprietar deplin) şi între comunitatea rurală (care nici ea nu este proprietară deplină, ci are numai un drept devălmaş asupra unui hotar care aparţine comunităţii). Proprietatea feudală constituie, astfel, un tip de relaţii de proprietate mixte — seniorale şi ţărăneşti - confuze şi nestabile. Ipoteza existenţei „orânduirii tributale", inclusiv în spaţiul tradiţional românesc, are, fără îndoială substanţă teoretică şi este atractivă. Nu ar fi exclus ca un astfel de sistem socio - economic să se dovedească cu argumente certe că a funcţionat cândva. Chiar aşa fiind, unele observaţii sunt necesare: — Este neclar cum a funcţionat sistemul socio- economic propus de unii autori ca fiind un alt tip de „orânduire" în condiţiile perioadelor 172

îndelungi de stăpânire a populaţiilor războinice migratoare. Se ştie că flexibilitatea şefilor cetelor războinice era relativă şi oricum limitată. ceea ce face improbabilă existenţa în paralel a două instituţii specializate în colectarea tributului - perceptorii, cum improbabilă este şi dirijarea unei părţi a tributului către „unitatea supremă". Dacă acest sistem este posibil să fie identificat în alte spaţii sociale, elementele probatoare pentru demonstrarea aserţiunilor teoretice în cazul societăţii geto-dace sau a celei daco-romane sunt încă fragile. Este nevoie încă de o cercetare serioasă şi asiduă, la care istoria socială este chemată să-şi aducă aportul său, poate decisiv. — Sistemul („orânduirea") poate fi acceptat ca existând în epoca migraţiilor doar în zonele efective de dominaţie a migratorilor şi nu în întreg spaţiul locuit de o populaţie sedentară, datorită schimbărilor, uneori esenţiale pentru comunităţile care fug din faţa năvălitorilor. - Coabitarea, sau altfel spus, manifestarea concomitentă a două moduri de existenţă socială (unul tradiţional sau cvasitradiţional şi altul determinat de natura raporturilor fie cu migratorii, fie cu alte formaţiuni prestatale) exclude generalizarea „orânduirii tributale'" la scara întregului perimetru tradiţional românesc. — Apariţia şi generalizarea obştii săteşti, ca formă socială de organizare a comunităţilor agrare, anterioară probabil orânduirii tributale, crea un spaţiu de incompatibilitate, care putea fi eludat până la un punct, dar nu putea fi ignorat cu desăvârşire de către artizanii noii „orânduiri". - Rămâne obscură identitatea acestui sistem original socio-economic, care nu este nici sclavagist sau feudal şi nu poate fi asimilat nici cu orânduirea comunei primitive. Influenţele pe care putea să le exercite un astfel de sistem socioeconomic asupra populaţiei protoromâne sau româneşti, în contextul în care îi recunoaştem existenţa, inclusiv în perioada imediat următoare constituirii statelor feudale, pot fi apreciate ca importante, cu toate că acestea n-au fost resimţite în întreg perimetrul tradiţional românesc. S-a născut, astfel, aservirea colectivă (comunitară), ca tip de relaţie economică şi socială intercomunitară, prin răscumpărarea promisiunii colectivităţilor războinice că nu vor jefui comunităţile stabile şi cu preocupări domestice, care îşi asumau plata unui tribut. Mai mult, conducătorii populaţiilor războinice. îşi asumau „onoarea" de a apăra comunităţile plătitoare de eventuali alţi invadatori. Plata tributului se realizează în sistemul cislei, adică nu individual, ci pe comunităţi agrare, pastorale sau mixte. Neachitarea tributului era sancţionată prin incursiuni armate având caracter represiv şi prădalnic. 173

1.2. Obştea ţărănească - expresie socială a comunităţilor agrare şi reactiv antidominator Dacă „orânduirea tributală" se înscrie în rândul probabilităţilor istorice, obştea sătească este o realitate socială indiscutabilă. Este o formă de agregare socială, care „vine" din adâncurile istoriei umane şi îşi prelungeşte existenţa în multe zone europene, până în modernism. Pentru istoria socială a comunităţii româneşti, obştea sătească are o importanţă deosebită, motiv pentru care istorici, sociologi, economişti şi alţi specialişti i-au acordat o atenţie considerabilă. Fără o ordine prestabilită remarcăm contribuţiile originale şi importante care le-au adus în problematica complexă a obştii ţărăneşti B.P. Haşdeu (1838-1907), /. Bogdan (1864-1919), N. Iorga, P.P. Panaitescu, H.H. Stabl Ştefan Ştefănesai, Şerban Popacostea, Eugenia Xaharia şi alţi universitari şi cercetători remarcabili prin scrierile lor. Se adaugă acestora şi germanul Helmuth Haufe, care a studiat fenomenul agrar românesc în echipele de cercetare monografică gustiene. Obştea ţărănească teritorială, cum a intrat definitiv în istoria socială a poporului român, nu este nici prima şi nici cea mai veche formă de organizare socială de acest tip. P. P. Panaitescu demonstrează că, anterior acesteia, încă din vremea comunităţilor geto-dace, existau forme de obştii cum erau comunităţile vicinale teritorializate, care. la rândul lor, prin unele forme structurale, ancestrale, indicau un „model" anterior, de tipul comunităţilor gentilice (asupra cărora am făcut deja referiri). Deosebirea dintre obştea gentilică şi cea ţărănească teritorială constă în aceea că prima era întemeiată pe legăturile de sânge (de rudenie), formând un trib de sânge care stăpânea şi lucra pământul în comun. în timp ce a doua era întemeiată pe legături de vecinătate şi interese economice, dualismul proprietăţii, autoconducere şi autoapărare. Deşi comunitatea sătească era formată din familii diferite, cu vechime sau mai nou aşezate în spaţiul comunitar, se mai păstrează tradiţia despre comunitatea de sânge moştenită din vremea ginţilor. Acest aspect reiese din conştiinţa moşnenilor şi răzeşilor din spaţiul tradiţional românesc referitoare la înrudirea între toţi locuitorii satului devălmaş, prin fixarea unei genealogii comune şi prin perpetuarea unei legende despre un „moş" comun al colectivităţii umane respective. Trecerea de la comunitatea gentilică la comunitatea vicinalâ bazată pe munca în comun pe acelaşi pământ a fost un proces complex şi de lungă durată, care necesită numeroase clarificări. 174

Cum şi în ce mod se exercită conducerea în cadrul obştiilor ţărăneşti teritoriale este un aspect delicat şi încă suficient de controversat. Ipoteza care, se pare. are mai multă credibilitate este cea formulată de istoricul Radu Rosetti (1853-1926) care. în esenţă, susţine următoarele: — în satele libere, obştiile ţărăneşti au avut conducători aleşi, ce purtau numele de cneji sau juzi, diferenţiaţi de restul populaţiei prin starea lor economică, şi care, cu timpul, devin dregători ereditari având numai drept de ,.judecătură'\ nu şi de stăpânire efectivă asupra satului; - între cneji şi juzi există deosebiri: „Şi unii şi alţii erau magistraţi rurali, ocărmuitori de sate. dar cnejii ocârmuiau satul din tată în fiu în puterea unui drept de moştenire strămoşesc, pe când juzii erau simpli magistraţi rurali aleşi sau numiţi" (Radu Rosetti, 1907, p. 231). Ipoteza lui Rosetti poate fi acceptată parţial. întrucât se referă doar la realităţile sociale din satele care căzuseră deja în dependenţa seniorilor feudali, laici sau ecleziaşti. Un alt aspect care trebuie însă accentuat îl reprezintă titulatura utilizată - cneaz -, care. la români, exprimă o structură socială anterioară întemeierii statelor feudale (sesizată de R. Rosetti). un fel de aristocraţie, ce definea un stăpân de sate. Este, deci, evident că anterioritatea stăpânirii de sate, presupunea că acesta (sau aceştia) nu primiseră drept de stăpânire privilegiată din partea domniei. In documente care privesc sate de moşneni şi răzeşi din Ţara Românească şi Moldova (sec. XVI-XIX), nu se întâlnesc ..primari" aleşi de săteni constituiţi în obşti teritoriale (noţiunea de „primar' având înţeles de cârmuitor, conducător al obştii), întrucât asemenea formaţiuni sociale erau conduse de un sfat şi de bătrânii satului, cu alte cuvinte de o conducere multiplă şi nu unică. în Ţara Românească, foarte rar, sunt atestate şi sate libere de moşneni care erau conduse de un „dregător" ales din masa locuitorilor comunităţii, care purta denumirea de pârcălab, denumire frecventă însă în satele care erau deja aservite (sec. XV-XVII). Este de remarcat faptul, semnificativ de altfel, că în marea majoritate a documentelor medievale nu apar conducători individuali ai obştilor libere, situaţie ce generează, evident, numeroase interogaţii. Există numeroase supoziţii în legătură cu sensurile şi rolurile care trebuie atribuite „cetelor" (posibil, având un „bătrân" în calitate de conducător) sau „oamenilor buni şi bătrâni" (ca intermediari între obşte şi autoritatea domnească sau boieri), dar care. după cum rezultă din documente, aveau mai mult un rol juridic. 175

Obştea ţărănească este, prin urmare, o formă străveche de agregare socială, rezistentă şi reprezentativă pentru evoluţia societăţii autohtone, în anumite forme prelungindu-şi existenţa până în pragul epocii contemporane. Este, totodată, o formă ancestrală socială care opune rezistenţă tentativelor seniorilor feudali - laici sau ecleziaşti de aservire, dar nu aduce progrese în producţia de mărfuri şi nici nu poate contribui la dezvoltarea pieţei interne sau externe a societăţii româneşti, dimpotrivă este o stavilă în dezvoltarea economică. Cu toate acestea, importanţa obştilor, pentru perioadele prefeudală şi feudală, sub aspect social, este considerabilă, constituind elementul opozant spolierii ţăranilor de către marii feudali şi deopotrivă al aservirii lor economice. Acesta este. de fapt, şi aspectul esenţial care distanţează procesul de aservire din spaţiul social românesc de cel înregistrat în apusul Europei. în timp ce în vestul continentului aservirea ţărănimii este rapidă sau relativ rapidă, în ţările române (în Ţara Românească şi Moldova) aceasta cunoaşte ritmuri mult mai reduse şi se prelungeşte până în epoca modemă. Aservirea în ţările române relevă două faze de mare intensitate, în evoluţia acestui îndelung proces: — prima, care debutează şi se dezvoltă în secolele premergătoare întemeierii statelor feudale şi constă în creşterea accelerată a domeniului feudal prin aservirea a numeroase obşti ţărăneşti cu scopul întreţinerii seniorilor şi a mercenarilor care îi apărau şi - a doua, care începe în a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi se caracterizează prin predominarea rentei în muncă (claca) seniorială, transformată în „întreprindere" producătoare de mărfuri. Ca efect al acestui nou tip de activitate economică se declanşează o autentică campanie pentru obţinerea braţelor de muncă, ceea ce conduce la legarea ţăranilor de glie (aservirea) şi dizolvarea obştilor ţărăneşti (P.P. Panaitescu, 1964). Activităţile economice de bază ale obştilor săteşti constau în cultivarea pământului şi creşterea vitelor. „Vatra satului era înconjurată de trupurile de moşie, care cuprindeau terenul arabil, izlazul şi pădurea. Chiar dacă practicile de cultură a pământului folosirea până Ia epuizare a unui lot, lăsat apoi în moină, şi deplasarea pe un alt lot desţelenit - implicau mobilitatea culturilor agricole, rotirea se făcea în limitele trupului de moşie. Obştea sătească avea un suport teritorial, comunitatea umană şi pământul formând un ansamblu unitar" (Florin Constantiniu, 1999, p. 45). 176

Obştile săteşti, ca realitate socială autohtonă inconfundabilă, au devenit nu numai un depozitar de obiceiuri şi tradiţii, ci şi un referenţial al mentalităţilor şi comportamentelor românilor, un punct de sprijin economic, moral şi social în epocile de restrişte, un reactiv antidominator. Aceste aspecte, ca şi altele, atât de puţin studiate până în prezent, deschid, cu siguranţă, orizonturi noi şi îndrăzneţe în interpretarea istoriei sociale. Sistemul tributal şi obştea sătească nu întâmplător sunt plasate în contextul marilor migraţii. Este perioada în care evoluţia vieţii sociale intră în zodia improbabilului, a presupunerilor. Lipsa sau sărăcia surselor impune prudenţă. Atât sistemul tributal. cât şi obştea sătească pot să aducă un aport considerabil la înţelegerea evoluţiei sociale a comunităţilor româneşti până la întemeierea ţărilor române. Şi importanţa lor creşte (inclusiv a sistemului tributal încă fragil argumentat) cu atât mai mult cu cât sud-estul european - şi nu numai acest perimetru — intră într-un ciclu nou evolutiv, prin marile mişcări demografice produse de migratori. In 374 hunii îi zdrobesc pe ostrogoţi pe Nistru, „provocând migraţia precipitată şi în serie a altor triburi germanice, şi pradă, plecând din pusta panonică. mai multe provincii ale Imperiului Roman. Attila a reuşit să supună o bună parte din Europa Centrală, dar la scurtă vreme după moartea lui (453) hunii, divizaţi şi dezorientaţi, dispar din istorie" (Mircea Eliade, 1988, p. 7). Gepizii, de origine germanică, veniţi din regiunea Vistulei, după înfrângerea hunilor, îşi extind stăpânirea asupra teritoriilor acestora, fixându-şi centrul de greutate la vest de Munţii Apuseni. După 480, ocupă şi regiunile intercarpatice, în condiţiile când la orizont apar şi protoplugarii. Mai târziu, intră în scenă, în aceste zone. avarii, apoi slavii. Şi unii şi alţii, influenţează evoluţia comunităţilor româneşti, inclusiv prin aport demografic, în sensul că o parte a lor rămân definitiv alături de români, fiind asimilaţi. Forţa de absorbţie a românilor se datora nu numai numărului lor considerabil pentru acele vremuri (constituiau etnia cea mai numeroasă din sud-estul Europei), ci şi unei organizări sociale asemănătoare (slavii deşi „migratori'* erau. practic, o comunitate cu îndeletniciri agrare) sau atractive, resurselor naturale şi evident, avantajelor ce decurgeau din statornicia comunităţilor lor. în cursul secolului al 8-lea continuă convieţuirea românilor cu slavii, ultimii fiind absorbiţi treptat de către comunităţile româneşti, concomitent se pare. cu unele rămăşiţe ale triburilor avare, care.

învinse de franci în 795/796 în Câmpia Panonică. penetrează inclusiv spaţiul românesc. Este o perioadă ceva mai calmă, mai relaxată, care permite unor locuitori să revină la vechile vetre ale satelor lor şi să-şi reia preocupările tradiţionale. Curând, însă, spaţiu) nord-dunărean cunoaşte noi şi semnificative „mişcări", prin extinderea, de la mijlocul secolului al 9-lea şi până în prima jumătate a următorului, a statului bulgar asupra unor regiuni româneşti, prin penetrarea ungurilor în zona Carpaţilor nord-estici şi aşezarea lor în Câmpia Panonică, de unde vor iniţia atacuri împotriva teritoriilor româneşti, prin invaziile succesive ale pecenegilor şi cumanilor şi, în sfârşit, prin dominaţia aspră a tătarilor inaugurată în 1241. Tătarii ocupă practic întreaga suprafaţă a Moldovei. Transilvaniei, Banatului şi Ţării Româneşti (în sens de regiuni istorice şi nu de state feudale) şi trec prin foc şi sabie comunităţile teritoriale - fie urbane (Rodna, de pildă, este distrusă complet la 1 aprilie 1241), fie rurale. Dominaţia aspră a tătarilor şi extinderea dominaţiei ungare asupra Transilvaniei, după căderea Hoardei de Aur, se reflectă negativ asupra evoluţiei populaţiei româneşti, modificând cursul vieţii unor comunităţi şi determinând stagnări sau regrese în demersurile altora. Peisajul social este agresat şi se află din nou sub presiunea unor factori exogeni, cu efecte care se prelungesc în timp. Este de subliniat, deci, că viaţa socială a românilor şi înaintaşilor lor, de la retragerea aureliană şi până la marea invazie tătară din 1241, cu puţine perioade de „linişte", se desfăşoară, practic, în regim fie de dependenţă, fie de dominaţie străină. Acest aspect are însemnătate nu numai în planul evoluţiei vieţii sociale, ci şi în planul situării şi poziţiei societăţii româneşti în devenire în cadrul societăţilor europene. Perioadele succesive şi lungi ale agresiunilor externe deturnează semnificativ o parte din populaţia masculină de la preocupările domestice pentru a face faţă cu armele, atunci când situaţia o impunea, la atacurile năvălitorilor. Jafurile şi campaniile militare care se desfăşoară în perimetrul românesc diminuează forţa economică a localităţilor rurale şi urbane (atâtea câte mai rezistă după năvălirile migratorilor) şi, implicit. înrăutăţesc condiţiile de viaţă ale locuitorilor. Surplusul de produse nu poate fi valorificat prin operaţiuni comerciale. Starea de incertitudine, teama influenţează comportamentele multor oameni, care nu se mai simt motivaţi să se consacre cu hotărâre preocupărilor lor diurne, tn vremea marii invazii tătare, începute în 1241, mărturii scrise relevă un nou exod de populaţie spre zone apărate de înălţimi, unde îşi ridică în pripă 178

locuinţe improvizate şi îşi întemeiază gospodării precare. Viaţa locuitorilor care iau drumul pribegiei din cauza năvălitorilor poate fi imaginată, aşa cum am facut-o anterior. Presiunile asupra comunităţii româneşti, chiar şi după ce migraţiile încetează, se menţin şi acestea au rolul lor în configurarea unor anume sensuri evolutive. Românii, când propriul teritoriu este conştientizat ca fiind al lor, sunt deja înconjuraţi de vecini care vin din zări îndepărtate, cu obiceiurile şi tradiţiile lor de populaţii familiarizate cu deplasările la mari distanţe. Ungurii ca şi bulgarii au venit din stepele îndepărtatei Asii; slavii, care au determinat, ca şi bulgarii, pulverizarea romanităţii sud-dunărene, slavizând o bună parte din Peninsula Balcanică, au venit din nordul Europei. Cu excepţia unei părţi a populaţiei din sudul Dunării care şi-a păstrat şi perpetuat romanitatea şi se află în acest perimetru din vremuri îndepărtate, întregul teritoriu tradiţional românesc era, încă înainte de formarea statelor feudale, înconjurat practic de foşti migratori. Acomodarea unei populaţii ancestral sedentare, având un spaţiu propriu de vieţuire care îi aparţinea cu multe secole înaintea penetrării ungurilor, bulgarilor sau slavilor în Europa de sud-est, cu populaţii care se deplasaseră pe mari spaţii şi cu moduri distincte de vieţuire (cu excepţia slavilor) a fost dificilă. Apetitul expansionist al ungurilor şi slavilor în principal, dar şi al bulgarilor a fost un element de presiune permanent, cu efecte nu numai asupra raporturilor de vecinătate, ci şi asupra unor aspecte care vizau securitatea şi chiar perpetuarea societăţii româneşti. 2. Succesiunea tipurilor dominatorii. „Modelul" dezvoltării dependente Prin campaniile militare ale ungurilor împotriva teritoriilor vestice româneşti se prefigurează reinstalarea tipului imperial de dominaţie, inaugurat, cum bine se ştie, de romani în 105/106. Timp de trei secole - de la începutul veacului al X-lea şi până la începutul veacului al XIH-lea - românii transilvăneni se confruntă cu expansiunea ungurilor. La sfârşitul acestui interval. Ardealul devine principat autonom sub suzeranitate maghiară. O soartă asemănătoare o au şi celelalte teritorii româneşti care decad în sistemul dominator străin nu la mare distanţă în timp. Din secolul al XlV-lea şi până la 9 mai 1877 Ţara Românească şi Moldova sunt supuse de otomani, soartă împărtăşită şi de Dobrogea (1417-1877) şi Transilvania (1541 -1688). Imperiul Habsburgic apare în postură de putere dominantă mai întâi în Transilvania (1688), apoi succesiv în Banat (1718), Oltenia

(1718) şi Bucovina (1775). Cu excepţia Olteniei, care rămâne sub habsburgi până la 1739, celelalte provincii sunt menţinute de Curtea de la Viena în propria împărăţie până în 1918. Ungurii revin în postură de dominatori asupra Transilvaniei în urma instituirii dualismului de tip monarhic în combinaţie cu Imperiul Habsburgic (1867). Perioade mai lungi sau mai scurte de ocupaţie militară rusească cunosc Muntenia şi Moldova între 1769-1854, iar partea răsăriteană a Moldovei, botezată de ţarişti Basarabia, intră în componenţa Rusiei în 1812 şi este menţinută până în 1918, când se reuneşte cu România. Dar calvarul Basarabiei nu se încheie, deoarece ruşii o ocupă între 1940-1941. apoi după 1944 şi până în 1990. Cum au sfârtecat acest teritoriu tradiţional românesc şi care este configuraţia lui actuală am relevat în altă parte a cursului. Dacă am insistat asupra urmărilor devastatoare ale populaţiilor migratoare, precum şi asupra alternanţei sau simultaneităţii exercitării dominaţiei imperiale asupra teritoriului tradiţional românesc, am avui în obiectiv să relevăm, atât durata lor în timp. cât şi diversitatea tipurilor dominatorii care au generat efecte proprii fiecărui tip în parte, dar care au şi o seamă de trăsături generale. In ceea ce priveşte extensia temporală, datele sunt elocvente: întreg spaţiul tradiţional românesc cade în regim de dependenţă faţă de puterile străine începând cu secolul al XV-lea", regim care se prelungeşte până la 1859 (pentru Ţara Românească şi Moldova, până la Prut). 1879 (pentru Dobrogea) şi 1918 pentru restul provinciilor româneşti. In raport de tipurile dominatorii, sunt de reţinut. înainte de a trece la analiza unora din efectele exercitării lor, două chestiuni semnificative: a) din cele cinci regate şi imperii care îşi dispută întâietatea asupra spaţiului românesc — Regatul Ungar, Imperiul Turcesc. Imperiul Habsburgic, Imperiul Rusesc şi Imperiul Austro-Ungar - patru sunt creştine şi unul este islamic. b) puterile creştine exercită o administraţie de tip colonial: exploatează masiv resursele naturale, instituie propriul sistem de organizare a provinciilor româneşti, utilizarea obligatorie a limbii lor în şcoli, instituţii centrale şi locale etc. Imperiul Otoman, deşi apreciat de N. Iorga. ca fiind un exemplu tipic de „stat de pradă". în afară de tribut (care. este adevărat, creşte progresiv, concomitent cu fixarea Moldova începe să plătească tribut Porţii în 1456. mai târziii decât Ţara Românească (care consimte plata tributului în vremea lui Mircea cel Bătrân- 1386-1418). 180

unor tot mai apăsătoare sarcini de natură economică), nu se lansează în forţă în probleme de organizare şi administrare a ţărilor române. Turcii le lasă o relativă libertate de manifestare în problemele politicii interne, potrivit tratatelor încheiate cu fiecare în parte. Regimul instituit - regimul capitulaţiilor - este, oricât pare de neverosimil, mai „generos" decât regimul rusesc, de exemplu, care se prăvăleşte cu forţă distructivă asupra Basarabiei şi românilor basarabeni. Distincţiile dintre imperiile menţionate sunt irelevante când luăm în discuţie aportul economic al provinciilor româneşti la susţinerea lor cu produse, materii prime şi forţă de muncă sau cu sume considerabile, sub formă de impozite sau tribut (haraci, în cazul turcilor). Puţini cunosc valoarea jafului economic practicat pe scară largă de imperiile cotropitoare. Fără a încărca prea mult memoria cu cifre, apelăm însă la unele dintre acestea, pe care le considerăm nu numai indispensabile, dar şi relevante pentru a constata contribuţia românilor la ridicarea standardelor de viaţă ale celor puternici atunci, în comparaţie cu propria stare precară, practic perpetuată din generaţie în generaţie. Tabelul următor, oferă o anume dimensiune a enormelor pierderi înregistrate sub raport economic de societatea românească, în urma dominaţiei străine, pierderi care, din nefericire însă, nu se reduc numai la atât.
Evaluarea în iei/aur a pierderilor înregistrate de români 664.167.536 322.523.000 44.615.000 25.108,000 2.450.000.000 200.000.000 894.100.000.000 Unitatea administrativ teritorială care a înregistrat pierderile Muntenia Moldova România Transilvania Transilvania. Oltenia, Banat şi Bucovina Moldova şi Muntenia România

Tipul de dominaţie

Perioada exercitării dominaţiei sec.XTV-1858 1456-1858 1859-1877 1541-1690 1687-1918 1789-1854 1916-1944

Echivalentul în kg aur a pierderilor 214.194 104.338 14.392 8.097 857.500 64.516 12.564.217

Turcească Turceasca Turcească Turcească Habsburgicâ 1 ari stă Capitalul străin

181

După cum rezultă din tabel, din secolul al XIV-lea şi până în 1944, pierderile în bunuri de toate tipurile şi în sume de bani, transformate în lei/aur şi în kilograme/aur, se ridică la cifre astronomice: 340.006.305.780 lei aur sau 13.827.254 kg aur sau 14.000 tone aur sau 1.400 vagoane de aur. în calculele respective, efectuate de experţi ai Băncii Naţionale a României, nu intră alte numeroase şi masive pierderi, cum sunt, de pildă, tezaurul românesc încredinţat spre păstrare Rusiei aliate în 1916 şi care nici până în prezent nu a fost retrocedat României (Mircea Muşat, 1978, p. 25), uriaşele cantităţi de bunuri, instalaţii industriale, materii prime, produse agrare etc. jefuite de U.R.S.S. după 1944 ş.a.m.d. Nu este greu de imaginat ce s-ar fi întâmplat dacă aceste imense valori autohtone ar fi rămas în posesia celor care le-au creat. Este cert că societatea românească n-ar fi navigat la periferia continentului, ea însăşi fiind, probabil, în situaţia de a fi un etalon de bunăstare şi civilizaţie, cum sunt societăţile „vestice". Dar cum să ajungă la asemenea standarde, când nici nu mai putea aspira, nu mai putea să-şi imagineze un viitor fără sacrificii de toate tipurile. Se mai putea imagina oare un astfel de viitor în condiţiile când majoritatea ţărănimii transilvănene, bănăţene, bucovinene şi basarabene îşi pierduse pământurile, când căzuse în dependenţa grafilor maghiari, nobililor ruşi sau austrieci, când grupuri de români erau dislocaţi din anumite zone sau când întinse suprafeţe de teren, păduri etc. erau cedate coloniştilor, când utilizarea limbii române era interzisă, când faţă de români se adopta o atitudine sfidătoare şi arogantă etc. Era evident că o asemenea situaţie nu putea avea un caracter stimulativ, din contră devenea o sursă de insatisfacţii, revoltă şi deopotrivă de diminuare considerabilă a forţei productive a oamenilor. în atmosfera generată de furtul calificat al „muncii naţionale" (M. Eminescu) era dificil ca producătorii direcţi de valori materiale şi spirituale să găsească drumul firesc spre împlinirea menirii lor în societate, cum la fel de firesc era şi pentru acea parte a elitelor româneşti care îşi păstrase sentimentele naţionale să se considere frustrată, defavorizată şi marginalizată de către regimurile dominatoare străine. Colonizările practicate de unguri în Transilvania şi Banat, de turci în Dobrogea şi de ruşi în Basarabia (între 1814-1842 cu populaţie germană: la începutul secolului al XlX-lea cu bulgari, în sudul provinciei, 182

unde este favorizată şi aşezarea unor grupuri de ucraineni şi elveţieni de origine franceză: în localităţile urbane s-a încurajat aşezarea evreilor, grecilor, armenilor) au modificat structura etnică a provinciilor româneşti dominate de imperiali. In unele zone. precum sudul Basarabiei, sud-estui Transilvaniei. Bucovina, mai accentuat în Cernăuţi şi împrejurimi, s-au produs modificări demografice semnificative, elementele alogene tinzând să devină dominante. Politica demografică imperială a avut ca efect semnificativ şi transformarea localităţilor urbane în enclave ale populaţiei alogene, penetrarea populaţiei româneşti fiind serios restricţionată. împreună cu migrările „naturale" individuale sau în grup (italieni, bulgari, austrieci, polonezi etc.) colonizările au avut un rol în procesul lent sau mai accelerat al schimbării raportului între populaţia românească şi minoritari, care avea şi conotaţii politice: justificarea exercitării unor presiuni asupra statului român sau chiar a unor intervenţii în forţă, când contextele istorice le favorizau asemenea acţiuni. Integrată strategiei generale a imperialilor de anihilare a formelor de rezistenţă a populaţiei româneşti, îndeosebi a intelectua-lităţii, adoptarea unor măsuri vexatorii care să împiedice întreţinerea sau dezvoltarea conştiinţei naţionale, politica şcolară promovată de unguri în Transilvania sau de ruşi în Basarabia au urmări ce s-au prelungit mult în timp după 1918. Diferenţele dintre cele două provincii, care reflectă într-o măsură şi distincţiile dintre concepţiile şi practicije politice ale celor două tipuri de dominaţie, sunt considerabile. In Transilvania, deşi şcolarizarea copiilor români era cea mai scăzută 60,8% din numărul celor de vârstă şcolară din Imperiul dualist, comparativ cu 66,5%, cât reprezenta procentul copiilor unguri şcolarizaţi şi 96% al copiilor de origine germană şi respectiv slavă (cehi, slovaci) — aceasta era mult superioară şcolarizării copiilor români din Basarabia (Mircea Muşat, Florian Tănâsescu, 1982, p. 56-57). Astfel, restrângerea progresivă a şcolilor şi liceelor cu predare în limba română, ca şi alternanţele între interzicerea şi acceptarea limbii române ca limbă utilizată în învăţământul din Basarabia, în paralel cu obligativitatea învăţării limbii ruse, au creat o masă ţot mai substanţială de analfabeţi. Dacă în 1897. în Basarabia mai ştiau să scrie şi să citească doar 15,6% din locuitori, în 1918 ştiutorii de carte reprezentau doar 1,7% din totalul populaţiei! Practic, întreaga masă a populaţiei româneşti, cu excepţia intelectualilor şi a unor grupuri restrânse de proprietari de pământ şi întreprinzători particulari era analfabetă! Neştiinţa de carte reprezenta, în consecinţă, o altă gravă urmare a 183

absorbţiei Moldovei răsăritene în spaţiul despotismului ţarist şi, prin extensie, a întregului şi multiplului sistem de dominaţie asupra populaţiei româneşti. Consecinţele nefavorabile ale îndelungatei „integrări" a provinciilor româneşti în imperiile multietnice învecinate sunt şi de alt tip. Cunoaşterea lor ar întregi imaginea efectelor globale ale dominaţiei străine privind evoluţia societăţii româneşti. Ne este imposibil, ţjlată fiind economia cursului, să dăm o extindere mai mare analizei acestor urmări. Precizăm, însă, că esenţa mutaţiilor care se produc în planul structurilor şi manifestărilor sociale o vom „descifra" în capitolele următoare. Important este acum să cumpănim asupra aspectului cel mai grav al dominaţiei imperiale: marginatizarea (periferializarea) societăţii româneşti. Prin periferializare sau marginalizare înţelegem rezultatul acelui proces complex şi de durată prin care o comunitate umană ajunge să se depărteze progresiv de standardele superioare şi performante ale dezvoltării socio-economice, plasându-se cu mult sau chiar foarte mult sub nivelul acestora. Societatea românească este în situaţia aceasta sau, mai exact, a fost adusă într-o astfel de situaţie, prin „efortul conjugat" al unor puteri europene. Evoluţia ei, ca şi a celor din această parte a continentului nu poate fi înţeleasă fără cunoaşterea urmărilor prezenţei integrale sau parţiale a comunităţilor naţionale sud-est europene în spaţiul de exploatare a imperiilor învecinate. Este un fenomen istoric cu efecte generale zonale, dar şi cu urmări distincte pentru fiecare grup etnic luat separat. Românii intră în sfera de influenţă efectivă a regatelor sau imperiilor cu care s-a învecinat de-a lungul vremii, potrivit celor arătate, de timpuriu, mai exact în perioada în care se reluase procesul refacerii statalităţii. Unităţi administrativ-teritoriale care poartă diverse denumiri - ţări, vlăsii, valahii, cnezate, voievodate etc. - sunt atestate încă din secolul al 9-lea (după unele cronici turceşti) şi ele se extind, proliferează şi fiinţează aproape pe întreg spaţiul fostului regat dacic condus de Burebista. Procesul nu are caracter întâmplător: a) reapare şi se declanşează în condiţiile unui calm relativ înregistrat în migrările de populaţii în perimetrul european; b) este expresia acţiunii unei populaţii de aceeaşi origine etnică, de limbă latină şi care instrumenta crearea unor mini-state având conştiinţa tradiţiei statale anterioare (regatele dacice) şi mai ales a forţei pe care o presupunea organizarea ei în astfel de formaţiuni teritoriale; 184

c) rezultă dintr-o apreciere lucidă, verificată în timpul migraţiilor, care au demonstrat că nu fuga din faţa năvălitorilor era o soluţie, ci mai degrabă rezistenţa, dar nu o rezistenţă individualizată Ia o comunitate sau alta. ci una colectivă, bine organizată, condusă şi eficientă. Ungurii, când încep să penetreze spaţiile tradiţionale ale românilor - şi cronicile lor consemnează acest aspect -, întâlnesc comunităţi locale organizate în formaţiuni prestatale, remarcabile prin forţa lor economică şi militară (conduse de Gelu, Glad, Menumorud), care opun o rezistenţă ce îi intrigă pe experimentaţii călăreţi ai stepelor asiatice. Forţa opozantă a romanilor faţă de expansiunea ungurilor este dată, in esenţă, pe de o parte, de noua strategie poliiico-militară pe care o adoptă in faţa năvălitorilor străini, iar pe de alta, de organizarea lor in formaţiuni cu funcţii statale. Aceeaşi strategie este aplicată şi în secolele al XHI-lea şi al XIV-lea, în contextul infiltrărilor ungureşti în teritoriile româneşti Ia sud şi la est de Carpaţi şi al ameninţărilor Imperiului Otoman. Impactul cu noile tipuri de dominaţie - maghiară şi otomană - în planul organizării sociale are efecte paradoxale. In primul rând, surprinzător, dar real, are un aspect pozitiv, care nu poate fi negat şi anume stimularea coagulării mai timpurii a statelor feudale (Ţara Românească, Moldova, Dobrogea) şi, în al doilea rând, un aspect negativ, date fiind efectele dizolvante asupra formaţiunilor prestatale româneşti. Succesiunea dominatorilor şi perpetuarea prezenţei lor vreme de secole creează distincţii locale în blocul românesc, care se manifestă pe mai multe planuri şi generează efecte de lungă durată: - configurează „zone economice" relativ bine profilate: tipic agrare (Moldova, în toată cuprinderea ei, Ţara Românească şi Dobrogea) şi agrare, dar cu unele tendinţe de dezvoltare industrială (Transilvania, Banat); acest decalaj are, la rândul său. unele urmări: • apariţia mai timpurie a unor stabilimente industriale şi crearea unui număr relativ mai important de muncitori în Transilvania şi Banat; • manifestarea mai accentuată a procesului de urbanizare, în special cu populaţii alogene, în Transilvania. Banat şi Bucovina; • transformarea, cu timpul, a unor localităţi din Transilvania şi Ţara Românească în centre comerciale „specializate" (Braşovul, porturile dunărene); • apaîiţia şi dezvoltarea considerabilă a mâinii de lucru liberă în agricultura din Ţara Românească şi Moldova şi migrarea 185

acesteia spre oraşe, ca efect al discrepanţelor existente in regimul proprietăţii agrare: • patrimoniul agrar are o distribuţie inegală în provinciile româneşti, ca efect al exercitării unor tipuri diferite de dominaţie: in Transilvania şi Banat ţăranii aveau suprafeţe mai mici de pământ, comparativ cu cei din Ţara Românească şi Moldova din stânga Prutului (motiv pentru care legiuitorul român, după 1918, este nevoit să elaboreze legi şi regulamente speciale de aplicare a lor, particularizate la distincţiile zonale); • politica iniţiată de guvernele româneşti după 1859 şi, în special, după 1877 conduce la declanşarea unui proces de industrializare cu efecte benefice asupra României Vechi, care intră în „concurenţă" cu Transilvania şi Banatul, până la 1918; • resursele locale, care sunt puse în valoare de timpuriu de populaţia românească (aur, argint, lemn, sare, fier, aramă, petrol etc.), în condiţiile exploatării lor intense de către unguri, austrieci, turci, conduc la apariţia, în epoca modernă, a unor zone „specializate", în care se va concentra un număr mai mare de muncitori comparativ cu alte zone (Zlatna, Valea Jiului, Valea Prahovei etc.). - Determină, într-un proces de lungă durată, schimbări cantitative şi calitative în structura socială, care, la o mai atentă analiză, chiar dacă aparenţele de uniformitate nu lipsesc, atestă diferenţieri, unele foarte importante: • nobilimea care se formează în Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia subminează poziţiile economice şi sociale ale boierimii române devenind preponderentă atât sub raport numeric cât şi al influenţei pe care o exercită (în Basarabia, în 1912, după un secol de dominaţie rusească, 69% din nobili nu erau originari din provincie, fiind de două categorii: slujbaşi de stat ridicaţi la rang de nobili - 42% şi nobili veniţi din largul Rusiei - 27%) (A. Boldur, 1992, p. 456); nobilii maghiari, germani - proveniţi din rândul coloniştilor -, austrieci şi ruşi deţin funcţii cheie în administraţiile provinciilor şi domină categoric prin forţa economică şi financiară, marginalizând boierimea română care are acces spre „vârfurile" societăţii cu foarte mare greutate şi respectând condiţiile impuse de legislaţia imperială (în 186

primul rând să cunoască limba dominantă, să aibă instrucţie superioară, să dovedească că sunt cetăţeni loiali ai statului respectiv etc.). Chiar şi în Ţara Românească şi Moldova de până la Prut, deşi boierimea, care se constituia în elita societăţii, era mai „pură" sub raport etnic, în anumite perioade era substanţial penetrată de alogeni (greci sau grecizaţi); ,Murghezia"~ apare relativ mai timpuriu în Transilvania şi Banat şi este, cu unele excepţii, compusă majoritar din unguri, austrieci, germani şi evrei; exploatează resurse naturale (mine, păduri, izvoare de ape minerale, sare), se implică în producţia industrială sau de bunuri de consum, organizează şi exploatează reţele de transport, efectuează operaţiuni bancar-financiare, comerciale etc. Transilvania rămâne însă fief al nobilimii maghiare, care se arată rezistentă la asaltul burgheziei şi care, după 1918. declanşează un conflict cu România („problema optanţilor", cum a fost consacrată în epocă), judecată în instanţe internaţionale. Poziţiile burgheziei se arată a fi mai puternice în Banat. In Basarabia, condamnată de ţarişti să rămână provincie agrară (îndeosebi viticolă), puţini dintre nobilii (boierii) români acced în stratul burghez al provinciei, care este alcătuit practic numai din ruşi, evrei şi alţi alogeni. Burghezia din Ţara Românească, Moldova de până la Prut şi apoi din România modernă (creată la 1859) are o evoluţie lentă şi provine majoritar din boierime, care, după Adrianopole (1829), se lansează în operaţiuni comerciale sau speculative. Către mijlocul secolului trecut, dar mai ales către finele acestuia, procesul de formare a burgheziei române se accelerează, îndeosebi ca efect al legislaţiei protecţioniste. în structurile burgheze din România Veche se instalează un strat substanţial de întreprinzători alogeni care tind, în anumite domenii, să

în literatura istorică occidentală, în special cea din S.U.A. şi Anglia, conceptul de burghezie are un sens mai limitat decât cel pe care îl utilizează încă istoriografia românească (şi, în genere, literatura din România). Burghezia ar defini. în viziunea autorilor occidentali, o componentă a claselor mijlocii, rentieră sau implicată în diferite tipuri de afaceri, iar aristocraţia ar desemna pe marii posesori tie pământ, proprietari de mine etc., care obţin producţii şi câştiguri mari (R.R. Palmer, Joel Calton, 1992, pp. 121-122). 187

devină majoritari, fie pe ramură, fie pe tipuri de activităţi. După 1918, în condiţiile „moştenirii" structurilor sociale care s-au configurat anterior în fiecare din provincii, situaţia relevă dezechilibre (unele majore) între burghezia română şi cea a grupurilor minoritare etnice. Câteva date sunt elocvente. Astfel, în 1925, în 21 de localităţi urbane din Transilvania numărul industriaşilor români era de 1272 (reprezentând 12,72%). în timp ce industriaşii maghiari, germani, evrei etc., la un loc, însumau 8714 (87,28%) (Petre Suciu, 1927, p. 136). La un deceniu distanţă, dar la nivelul României Mari, dintr-un total de 1370 de întreprinderi industriale, cu un capital investit de 5300 milioane lei, 971 de întreprinderi, având un capital de 3700 milioane lei, aparţineau firmelor evreieşti (Paul A. Shapiro, 1974, p. 73). • Producătorii independenţi mici şi mijlocii (în genere încadraţi în ceea ce se definea a fi meşteşugari) sunt o categorie relativ importantă sub raport numeric, dar cu o forţă economică diferenţiată (slabă sau foarte slabă în Moldova. Ţara Românească) şi relativ mai importantă in Banat, Transilvania şi Bucovina (în care elementele meşte.şugăreşti germane, solid organizate în bresle şi solidare în acţiuni, reprezentau o forţă de care, nu o dată, s-a ţinut seama);nomenclâtorul meseriilor este mai dezvoltat până la 1889 în Transilvania şi Banat, apoi se egalizează şi chiar este uşor depăşit de cel din România Veche. Ţărănimea, majoritar liberă, după impactul cu dominatorii străini, cade în dependenţă mai rapid şi în proporţii mai mari în Transilvania, Banat. Bucovina şi Basarabia, decât cea din Ţara Românească şi Moldova de până la Prut. Obştile săteşti (la care ne-am referit deja) au avut un important rol în frânarea procesului deposedării de pământ a populaţiei rurale şi a căderii sale în dependenţa nobililor sau boierilor. Generalizarea dependenţei economice a ţărănimii, indiferent de provinciile din care a făcut parte, a generat o problemă socială ţărănească acută, care a marcat profund societatea românească, problemă care s-a plasat, ca importanţă, la acelaşi nivel cu cea naţională, dar care, era condiţionată de soluţionarea cu prioritate a problemei naţionale. Gravitatea problemei sociale ţărăneşti (asupra căreia vom reveni într-un capitol următor) era determinată nu numai de repartiţia

188

frapant injustă a patrimoniului agrar, ci şi de forţa numerică pe care o reprezenta stratul ţărănesc (cea. 80% din structura întregii populaţii). Lipsa sau insuficienţa pământului a avut efecte şi în planul creării claselor mijlocii, în sensul diminuării considerabile a procesului lor constitutiv şi. bineînţeles, şi a dezvoltării şi consolidării lor. Faptul că nici în România Mare, care înregistra, desigur, un progres remarcabil în configurarea unor straturi mijlocii, această categorie socială, vitală pentru noul tip de construcţie socială — societatea modernă (burgheză) - nu era suficient formată, a avut consecinţe serioase atunci, care se prelungesc în timp şi se resimt şi astăzi, evident cu urmări negative. Fiind majoritară şi sărăcită, cu tendinţe de trecere sub bariera minimală de existenţă, ţărănimea a dat nota generală a societăţii şi anume societate plasată la periferia Europei, atât în ce priveşte standardele dezvoltării generale, dar şi a celor privind calitatea vieţii şi a speranţei de viaţă etc. Ţărănimea a imprimat, deci, anumite caracteristici evoluţiei societăţii româneşti, care s-a înscris în parametrii trendului societăţilor agrare, cu tendinţe de depăşire a acestei posturi nefavorabile în a doua jumătate a deceniului al 4-lea din perioada interbelică. — Subdezvoltarea, care este efectul fundamental al marginalizării societăţii româneşti, cauzată de exercitarea dominaţiei străine timp de secole, diminuează considerabil ritmurile avansului economico-social, politic, cultural, educaţional, care. normal, contribuie la plasarea românilor pe o poziţie de inferioritate în peisajul naţiunilor europene. Tendinţa firească de depăşire a subdezvoltării, conturată tot mai puternic, atât la nivelul elitelor politice, cât şi la nivelul structurilor sociale esenţiale ale societăţii autohtone, generează o stare de precipitare istorică, un fel de cursă contracronometru. care are şi aspecte pozitive, dar şi manifestări negative. Cele negative se traduc în ..împrumuturi"' legislative şi instituţionale după modele occidentale sau orientări cu aspecte de mimetism, concretizate în ..forme fără fond" (cu adresă directă la Constituţia din 1866, şi la alte legi organice, instituţii politice - îndeosebi parlamentul şi partidele politice etc.) cum sunt calificate de sociologi. Interpretarea acestor tendinţe trebuie să pună în evidenţă, în primul rând, caracterul efectelor. Dacă efectele sunt pozitive, evident că tendinţele imitative, care se înregistrează în procesul construcţiei societăţii române moderne, pot fi, până la un punct, 189

considerate drept acceptabile sau productive. Acest aspect, ca şi altele de altfel, legate de trendul spre modernitate al societăţii româneşti, solicită încă studii interdisciplinare şi analize pertinente. Realitatea este că cele prezentate în relaţie directă cu implicaţiile deosebit de serioase asupra sensului evoluţiei istorice a comunităţii noastre, care, din nefericire, este imprimat de „lunga noapte" a dominaţiei străine, nu reprezintă decât o punere în temă prin evaluarea unora dintre cele mai importante repere ce trebuie reţinute pentru cunoaşterea în ansamblu a unui proces de mare anvergură şi semnificaţie, fără de care înţelegerea reală a demersului istoric al românilor este în suferinţă. In concluzie, întreaga problematică prezentată şi analizată în acest capitol, se sintetizează în următoarele aspecte punctuale: • populaţia daco-romană se confruntă, timp de mai multe secole, după retragerea Romei din spaţiul nord-dunărean, cu valuri succesive de migratori, al căror comportament, chiar dacă diferă de la un grup etnic la altul, are efecte dintre cele mai serioase asupra evoluţiei acesteia; • în raporturile autohtonilor cu migratorii se instiluie sistemul clientelar, care, treptat, degenerează în relaţii de aservire, cu toate consecinţele ce decurg din acestea; • „orânduirea tributală", în măsura în care se poate demonstra că a fost o realitate socială a acelor epoci îndepărtate, prefigurează un cadru mai complex de raporturi intergrupale, generat de plata tributului; • „obştea sătească" este o construcţie socială tradiţională a populaţiei româneşti, a cărei vechime nu poate fi stabilită cu certitudine, dar care, probabil, exista încă înainte de marile migraţii; este, o „unitate socială" teritorială, rezistentă la acţiunea factorilor externi, care îşi perpetuează existenţa până în pragul epocii contemporane (în forme mult diluate, comparativ cu cele tradiţionale, şi, evident, restrânsă sever numeric); • concomitent, dar mai ales după marile migraţii, protoromânii sau românii se confruntă cu un alt tip de raporturi socio-politice, cauzate de expansiunea regatelor şi imperiilor învecinate în teritoriul lor tradiţional; raporturile cu acestea generează un tip particular de evoluţie, „dezvoltarea dependentă", care conduce în cele din urmă la marginalizarea (sau periferializarea) societăţii româneşti, comparativ cu standardele europene şi universale. Concepte-cheie şi extinderi Dezvoltare dependentă. Reprezintă un mod specific de evoluţie istorică a unei societăţi, ce a fost aservită total sau parţial de către o 190

altă societate mai puternică (dar nu neapărat mai avansată sub raportul civilizaţiei materiale sau spirituale), care i-a impus un anume mod de organizare, manifestare şi demers istoric. Evoluţie controlată şi dirijată nu de factori şi forţe interne ci de factori exogeni, care dau aspect şi conţinut de dezvoltare dependentă unei societăţi supusă vremelnic sau pe o lungă perioadă de timp vexaţiilor dominaţiei străine. Mimetism politic. Se referă la implementarea unor modele de dezvoltare economico-socială. instituţională, legislativă etc., „împrumutate" din practica unor societăţi aflate pe niveluri avansate sau foarte avansate de civilizaţie. Mai frecvent, prin mimetism politic se înţelege imitarea de către unele societăţi „răsăritene" (dar nu numai de către acestea) a componentelor şi mecanismelor de funcţionare ale sistemului politic apusean, copierea unor norme, comportamente politice etc. S-a pus în circulaţie inclusiv conceptul de „democraţie mimată", pe care îl revendică şi îl defineşte sociologul şi politologul francez de origine română Mattei Dogan (A democratic imitation, în Competitive Election in Developping Countries, Duke University Press, 1987). Sistem clientelar (sau relaţii clientelare). Exprimă raporturile ce se instituie între Imperiul Roman şi unele populaţii din afara graniţelor sale, prin care acestea din urmă recunoşteau autoritatea Romei în schimbul protecţiei acordate de romani. O „variantă" a acestui sistem o constituie şi raporturile care se statornicesc între una sau mai multe comunităţi umane, având la bază acelaşi „principiu", modificat însă prin asigurarea unor avantaje materiale pentru comunitatea care îşi asuma protecţia alteia (sau altora). Acest sistem are la bază, în esenţă, mai mult un acord între părţi, decât o impunere prin forţă, cum este sistemul tributal. Periferializare (marginalizare). Este rezultanta unui proces complex şi, de regulă, îndelung, prin care o societate se depărtează de propriile resurse, condiţii şi aspiraţii de dezvoltare sub presiunea unor factori foarte puternici (în cazul de faţă dominaţia străină), plasându-se sub nivelul standardelor economico-sociale pe care le ating alte societăţi. BIBLIOGRAFIE Boldur, A. (1992), Istoria Basarabiei, Bucureşti, Editura V ictor Frunză. Constantinescu, Miron (1974), Date noi cu privire la orânduirea tributală. Centrul de Multiplicare al Universităţii din Bucureşti. Constantiniu, Florin (1999), O istorie sinceră a poporului român. Bucureşti, Univers Enciclopedic. 191

Eliade, Mircea (1988). Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. H, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Muşat Mircea (1978), Românii în vâltoarea vitregiilor istoriei, în .Anale de Istorie", an. XXIV, nr. 3. Mircea. Muşat, Tănăsescu, Florian (1982), Naţionalităţile conlocuitoare în statul român întregit în 1918, (II). în „Anale de Istorie", an. XXVIII, nr. 6. Palmer, R.R., Colton, Joel (1992), A History of the Modem World to 1915, New York, Mc Grow - Hill Inc. Pana^n^,,P.P. (1964), Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova. 'Orânduirea feudală. Bucureşti. Editura Academiei R.P.R. Rosetti, Radu (1907), Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova, tom I. Bucureşti. Shapiro, Paul A. (1974), Prelude to Dictatorship in Romania: The National Christian Party in Power. December 1937, în „Canadian-American Slavie Studies", an. VIII, nr. 1. Stahl, Henri H. (1980), Teorii şi ipoteze privind sociologia orânduirii tributale. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Suciu, Petre (1927), Dezvoltarea oraşelor ardelene, în „Societatea de Mâine", an. IV, nr. 10-11 din 13 şi 20 martie. întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor • în ce constau raporturile dintre populaţia daco-romană (şi apoi română) cu „migratorii"? • Care sunt principalele caracteristici ale evoluţiei comunităţilor teritoriale în relaţie cu populaţiile migratoare? • Cum argumentaţi posibila existenţă a „orânduirii tributale"? • De ce se consideră că „obştea sătească" este o formă de organizare socială tradiţională şi rezistentă? • Ce înţelegeţi prin marginalizarea societăţii româneşti ca efect al dominaţiei străine? • Care sunt principalele consecinţe ale exercitării dominaţiei imperiale asupra societăţii româneşti?

192

DC. COMUNITĂŢI RURALE ŞI URBANE. ACCENTUAREA CARACTERULUI AGRAR AL SOCIETĂŢII ROMÂNEŞTI

Oamenii au trăit dintotdeauna în colectivităţi. Dacă la început asocierea şi constituirea formelor primare de viaţă socială nu au fost expresia propriilor lor dorinţe şi iniţiative, mai târziu devine posibilă gruparea liberă şi voită, în temeiul căreia apar şi se dezvoltă noi unităţi sociale. Procesul de asociere voită şi liberă şi formele de agregare socială care le generează sunt ulterioare însă formelor primare de viaţa socială şi apar şi evoluează în însuşi cadrul social pe care acestea îl conferă. 1. Geneza, tipologia şi evoluţia satului românesc Formele cele mai îndepărtate şi, evident, primitive de colectivităţi umane, au fost comunităţile săteşti, care stăpâneau în comun pământul, identificate în întreg spaţiul euro-asiatic, din Marea Briţanie până în India şi mai departe. Comunităţile săteşti arhaice, bazate pe rudenia de sânge între membrii săi, evoluează generând comunităţi agrare. în care indivizii nu mai erau legaţi printr-o relaţie de rudenie şi aveau deja în posesie o suprafaţă de pământ şi locuinţa amplasată pe ea. Asemenea comunităţi sunt înregistrate în epocile străvechi şi în spaţiul social românesc, aşa cum am relevat înainte. Geneza satelor şi în genere a tuturor aşezărilor umane este una dintre cele mai dezbătute probleme nu numai de istoria socială, ci şi de sociologie, istorie etc. Se pare că aşezările agrare, alcătuite la început din mai multe tamilii înrudite, sunt primele tipuri de „localităţi1" şi, deopotrivă, cele mai răspândite. Le urmează comunităţile pastorale, care sunt de durată sau temporare (în raport de predispoziţiile grupului uman din care erau alcătuite şi de vegetaţia necesară creşterii animalelor). Formaţiunile comunitare agrare au dăinuit în forme străvechi până în apropiere de zilele noastre, generând una din problemele cele mai dificile, dar şi cele mai incitante ale istoriei sociale. 193

Este generalizată părerea că satul (comunitatea rurală) reprezintă o formă de viaţă socială stabilă, care este antrenată cu mare greutate la schimbări şi mai ales la transformări, caracteristică comună de altfel tuturor formelor de organizare socială de acest tip. Organizarea comunităţilor rurale nu se realizează ad hoc. Ea presupune, evident, existenţa unor precondiţii esenţiale. ,.Vn sat - aprecia profesorul Dimitrie Guşti — se dezvoltă într-un mediu cosmic (subl. în text - n.n.), sub înrâurirea anumitor forme de relief, unei anumite constituţii a solului, unei anumite formaţii biogeografice, faţă de care el cedează adaptându-se pasiv sau reacţionează devenind el însuşi un agent de transformare, imprimând pecetea genului său de viaţă, socializând sau umanizând peisajul" (D. Guşti, 1968, p. 420). Ca aşezare umană, satul, potrivit aceloraşi aprecieri, se raportează la spaţiul înconjurător („problema regiunii"), la spaţiul utilizat pentru practicarea agriculturii („problema trupului de moşie"), la suprafaţa locuită („vatra satului") şi Ia propriile sale alcătuiri sociale. O localitate rurală, chiar din cele mai îndepărtate vremuri, nu alcătuia un „izolat" uman, nu era unică în alveola geografică unde s-a constituit. Chiar şi în condiţiile unei demografii precare, când populaţia era puţin numeroasă, într-un spaţiu geografic se găseau mai multe comunităţi teritoriale. între acestea se statorniceau raporturi fie de cooperare, fie conflictuale (urmate de dispariţia aşezării mai puţin pregătite pentru casus belii sau de căderea ei în dependenţă faţă de cea victorioasă). Orice comunitate agrară dispune de un teritoriu distinct faţă de cel al comunităţii/comunităţilor învecinată/e. Procesul sedentarizării nu a fost rezultatul unei iniţiative izolate, ci efectul unor „distribuţii" teritoriale între comunităţile învecinate, hotărâte sub raport agrimensural de către căpeteniile aşezărilor sau confederaţiilor tribale, iar mai târziu de către feudali, autorităţi etc. întinderea unui sat (hotarul sau trupul de moşie) este expresia voinţei comunităţii respective sau exprimă alte realităţi sociale, dar dincolo de epocile istorice vechi, întinderea unei aşezări nu poate sfida unele condiţionări care sunt date de posibilităţile reale de efectuare a muncilor agrare, de numărul locuitorilor, de ecosistem etc. „După împărţirea interioară a loturilor, este regulată sau neregulată, după cum se întrebuinţează două. trei sau mai multe tarlale, sau o împărţire în fâşii, mergând dintr-un cap în altul al hotarului, după felul în care totalitatea pământului este distribuită în arătură, izlaz şi pădure, după cum se întrebuinţează la 194

maximum fiecare bucată de loc, în locuri pastorale sau agricole, după cum se întâlnesc mlaştini, terenuri degradate sau locuri pustii, după cum apele curg conform legilor naturale sau sunt captate, lucrări de irigaţie şi canalizări, întrebuinţate pentru eleştee sau în industrii, hotarul exprimă. în chip neîndoielnic, felul şi gradul de civilizaţie a grupului, sistemul său juridic real, sistemul său de exploatare economică, gradul de evoluţie a tehnicii şi. implicit, priceperea şi hărnicia omului din partea locului" (D. Guşti, 1968, p. 421). Fixarea în teritoriu este anterioară fazei distribuirii hotarelor comunităţilor rurale sau pastorale, prin sedentarizare „domiciliară", posibilă de îndată ce tehnicile de producţie au putut asigura o cantitate suficientă de produse pe o arie mai restrânsă. Sedentarizarea nu are un caracter întâmplător. Dacă procesul în sine este condiţionat în principal de factori biologici, demografici şi climatologici, sedentarizarea, ca act al voinţei unui grup uman, se face în raport de formele de relief, reţeaua hidrografică, abundenţa păşunilor şi a vegetaţiei (păduri, liziere), direcţiile curenţilor („vânturilor"), posibilităţile de comunicaţii cu zonele învecinate sau mai îndepărtate. Satele „se aşează" nu numai în raport de condiţiile de mediu, ci şi în relaţie de funcţiile sociale şi economice pe care trebuie să le îndeplinească. In general, satele de şes au vatra satului în mijlocul „moşiei" din raţiuni economice, dată fiind maniera de exploatare a pământului în tarlale, adică utilizarea prin rotaţie a terenurilor destinate culturii plantelor. Acest „principiu'* s-a aplicat şi mai târziu, tot din raţiuni economice, dar impus de către latifundiarii laici sau ecleziaşti unor ţărani. în majoritatea lor, satele mănăstireşti, domneşti sau boiereşti au fost aşezate sau mutate după voia stăpânilor de pământ, păşuni, păduri etc. în epoca regulamentară şi mai ales după aceea se impune alinierea satelor, dată fiind răsfirarea lor prea mare, iar în epoca comunistă s-a trecut la sistematizarea localităţilor rurale. Vatra satului, ca şi dispunerea locuinţelor în satele de colonişti (mai vechi sau mai noi) sunt, de asemenea, impuse de autorităţi. Astfel, de la alegerea şi dispunerea liberă a vetrei satului, ca şi a locuinţelor, pe măsură ce ne depărtam de epocile vechi se ajunge la constituirea de noi aşezări rurale după voinţa proprietarilor de pământ sau a £'itorităţilor vremurilor respective. Apariţia aşezărilor rurale este, în esenţă, un proces socioeconomic, dar şi cu alte conotaţii importante, condiţionat de o seamă de factori, care poate fi imaginat, dar cu riscurile generate de lipsa 195

unor elemente care să confere argumente probatorii. Aşa cum am relevat anterior, comunităţi sedentare pot fi identificate la noi încă cu mii de ani în urmă, dar informaţii consistente, cu un anume grad de certitudine apar anterior dominaţiei Romei şi, cu atât mai mult, în vremea existenţei Daciei romane. Este de presupus că. la o populaţie numeroasă în vremea lui Burebista. au existat numeroase localităţi rurale, care îşi perpetuează vieţuirea şi în timpul domniei lui Decebal, după cum este de presupus, şi că anterior acestora, în spaţiul social al autohtonilor au existat comunităţi agrare şi pastorale. Sub raportul organizării sociale, comunităţile săteşti primitive au cunoscut forme de agregare succesive. începând cu cea tribală. în această fază, fiecare sat era alcătuit dintr-un clan. care, la rândul său. cuprindea mai multe familii. Acestea formau ceata sătească, despre care. în mod obişnuit, se credea că descinde dintr-un strămoş comun cu statut de „erou eponim". Satul întreg se considera a fi o comunitate de rude, cu relaţii de rudenie ramificate, în care întreaga populaţie existentă la un moment dat era descendentă dintr-un strămoş. In ansamblul său, satul apare a fi o comunitate umană şi socială cu caracter genealogic. Organizarea genealogică a vieţii satului a generat la români o organizare economică şi juridică specifică, exprimată în ceea ce s-a numit „devălmăşia umblătoare pe bătrâni'", o modalitate tipică de îmbinare a activităţii economice colective cu formele de organizare familială a vieţii membrilor comunităţii săteşti. în aceste comunităţi, familia propriu-zisă lua forma „familiei mari". în care convieţuiau mai multe familii mici în una şi aceeaşi gospodărie (Şerban Voinea, H.H. Stahl. 1945, p. 45). Familia, în această fază istorici era o instituţie socială esenţială a societăţilor primitive. Ea reprezenta modelul de organizare a vieţii sociale a satelor tribale (în cadrul cărora se organiza şi desfăşura viaţa de fiecare zi a oamenilor) şi. deopotrivă, era unitatea economică, religioasă (prin cultul strămoşilor) şi politică de bază. situaţia familială determinând locul şi rolul pe care le avea un cap de familie în viaţa publică. Potrivit cercetărilor arheologice, primele „sate neolitice" din spaţiul carpato-danubiano-pontic ar fi fost identificate la Cârcea (judeţul Dolj), Gura Baciului (judeţul Cluj), Ocna Sibiului. Ultima din aceste „localităţi" se dovedeşte că era o localitate agrară, „cu reţea stradală". în sensul că locuinţele aveau spaţii între ele, asemănătoare unor străzi. Numărul de staţiuni arheologice descoperite în perioada de după 6500 î. Hi. la nord de Dunăre este posibil să nu coincidă cu numărul 196

de ..localităţi". Totuşi, din cele aproximativ trei sute de staţiuni o parte din acestea erau. evident, aşezări. Formele naturale de relief sau şanţurile naturale de apărare de la Glina sau Spanţov (judeţul Călăraşi), necropolele de la Căscioarele sau Cernavodă, idolii antropomorfi de aur de la Moigrad (judeţul Sălaj), ca şi uneltele de bronz şi fier descoperite în alte numeroase zone ale ţării indică o locuire intensă a spaţiului tradiţional românesc. Aşezările sunt situate. în general, pe terase înalte ale apelor de şes. în ostroave, în lunci, etc., deci în apropiere de sursele de apă. Ele sunt. de regulă, apărate tocmai de cursul acestor ape (inclusiv de Dunăre), de forme naturale de relief sau de şanţuri de apărare. Aşezări, al căror tip este greu de precizat sunt identificate şi în zone împădurite (poiene. luminişuri). Aşezările variază ca mărime, în raport de numărul de locuinţe, de la cea. 40 la peste o mie (Petreni-Basarabia). dispuse In jurul unei ..pieţe" centrale, în cerc sau în şiruri circulare etc. Aşezarea de la Petreni. după unele aprecieri, are aspect protourban. Evoluţia aşezărilor arhaice din spaţiul carpato-danubiano-pontic, în unele direcţii chiar spectaculoasă, este stopată de pătrunderea comunităţilor definite ca fiind indo-europene. cu apucături războinice (cea. 4000 - 3000 î. Hr.). Cetele de călăreţi, venind de la răsărit, distrug cultura de tip protourban şi rural. O dată cu distrugerea a zeci de aşezări, se impune treptat un nou habitat: puterea patriarhală îşi construieşte „fortăreţe" pe înălţimi, în raport de condiţiile terenului, iar restul populaţiei se restrânge în aşezări mici, care devin caracteristice pentru epoca de trecere la metalurgia bronzului (2700/2500 2000/1900 î. Hr.). Pe fundalul culturilor specifice tranziţiei la epoca bronzului, localităţile au o arie de răspândire care cuprinde practic întreg perimetrul tradiţional românesc: de la Dunăre până în zonele nordice, din Banat până în Covasna etc. Important de reţinut este faptul că încă din această perioadă avem configurarea unor tipuri de aşezări: de înălţimi (munte şi deal) şi de câmpie. „Tracizarea" spaţiului sud-est european dă un impuls considerabil vieţii comunitare. în acest context, întărirea reşedinţelor tribale sau a uniunilor tribale, situate pe înălţimi (Braşov. Sighişoara), apărate de şanţuri cu sau fără apă, valuri de pământ sau de piatră, sau pe terase joase (Tei - Bucureşti) reflectă nu numai diferenţieri de ordin social, ci şi un anume mod de locuire. Majoritatea aşezărilor sunt nefortificate, alcătuite din bordeie sau locuinţe de suprafaţă cu pereţi din nuiele împletite şi chirpici. Aşezările cu rol de reşedinţă tribală sau unional-tribală atestă o viaţă relativ intensă, care nu se reduce la 197

preocupări cotidiene circumscrise rangului lor (conducere „militară", administra-tivă şi politică), ci are în conţinut şi manifestări „religioase1' (cultul uranian. adică credinţa în divinităţi care ar exista în „cer"). Locuirea este la fel de intensă ca şi în epoca anterioară, cu unele „extinderi" şi în zone mlăştinoase şi colinare din nord-estul teritoriului tradiţional românesc. Primele opt veacuri ale mileniului al II-lea î. Hr., în care metalurgia bronzului debutează şi se răspândeşte în spaţiul românesc, presupun o epocă de consolidare a habitatului rural, de extindere a locuirii, de diversificare a tipurilor de aşezări, de manifestare a unor tendinţe de detaşare a aristocraţiei tribale de restul populaţiei prin autoatribuirea unui mod specific de locuire în funcţie de rang şi poziţie socială. Acest curs se dezvoltă şi se accentuează mai târziu, o dată cu dezvoltarea metalurgiei fierului, când se formează puternice uniuni tribale ale geto-dacilor, care au în frunte conducători militari tot mai bogaţi şi mai influenţi. Conducătorii locali dobândesc o forţă asemănătoare regilor (anonimul „rex Histrianorum", Dromichaites. Zalmodegikos, ş.a.). Construcţiile statale din vremea lui Burebista (82 - 44 î. Hr.) şi Decebal (87-106) integrează într-o vastă reţea administrativ-teritorială, sub conducerea unor şefi locali, toate aşezările din imensul spaţiu al regatelor lor. Este pentru prima dată când spaţiul social românesc cuprinde în hotarele sale toate comunităţile autohtone, indiferent de mărimea sau gradul lor de evoluţie. Aşezările întărite (cetăţui) se detaşează tot mai mult de restul comunităţilor teritoriale, devenind nuclee de viaţă protourbană. Aceste reşedinţe (davae), sunt şi centre administrative locale sau regionale, care fie dobândesc aspect de cetăţi, fie de alte aşezări, prin poziţia lor, fiind favorizate să acceadâ la o asemenea „înaltă" situaţie. Sarmizegetusa nu este numai reşedinţa celui mai mare şef militar, ci devine un centru cu viaţă intens marcată de tendinţe de urbanizare. De la sfârşitul secolului I şi începutul celui următor Sarmizegetusa se îmbogăţeşte, ca o autentică capitală de regat, cu grandioase construe-ţii, cu locuinţe solide, care abundă în bogăţie, cu fortificaţii complexe şi originale etc. Viaţa rurală şi protourbană, cu evidente tendinţe ascensionale, continuă şi după înfrângerea şi moartea lui Decebal. Este, însă, o altă perioadă, care îşi are propriile sale caracteristici. Deplasând hotarele imperiului său şi la nordul Dunării, Roma imperială schimbă în profunzime, pentru o perioadă de peste un secol 198

şi jumătate, peisajul aşezărilor şi a vieţii care pulsează în ele. Nu în întreg spaţiul dacic, ci numai într-o parte a acestuia (Transilvania fără partea sud-estică. Banatul întreg şi jumătatea apuseană a Olteniei), romanii creează o provincie imperială de rang consular, administrată de un împuternicit al său (legatus Augusti pro praetore). Sudul Moldovei. Muntenia, estul Olteniei şi colţul sud-estic al Transilvaniei au fost anexate Moesiei Inferior. Romanii dau un impuls considerabil urbanizării. în paralel cu introducerea unor noi forme de habitat şi menţinerea aşezărilor tradiţionale ale dacilor. Alături de vechi comunităţi agrare, apar şi aşezări de tip roman. Cele mai vechi sunt numitele canabae, ridicate pe lângă fortificaţii (castrele de legiuni) şi în strânsă dependenţă de acestea. Locuitorii lor erau veterani, negustori sau meseriaşi, care acopereau cerinţele de consum ale trupelor romane. Aşezarea era administrată de magistraţi numiţi (magistri), aedili şi un consiliu (Bumbeşti. Răcari. pe Valea Jiului; Jidava, pe limes-ul Transalautanus; Durostorum - Silistra etc.). Importante pentru consolidarea noilor forme de habitat sunt aşezările de tip vicus, care reprezintă comunităţi rurale create în mediu civil sau în apropierea unei cetăţui (cu rol de refugiu - castellum). Vicusul avea o organizare comunală, parţial autonomă, cu magistraţi proprii, cu fonduri şi pământuri proprii, delimitate însă de patrimoniul aşezărilor învecinate. Se pare câ unele din aceste aşezări erau construite pe temelia vechilor comunităţi teritoriale dacice. începuturile retragerii romane şi apoi abandonarea definitivă a zonei nord-dunârene au loc în contextul atacurilor populaţiilor migratoare. Civilizaţia de tip urban decade, generalizarea ruralizării întregului spaţiu carpato-danubiano-pontic fiind, se pare, o realitate dramatică. îndeosebi prin implicaţii. Perpetuarea aşezărilor în epoca marilor migraţii intră în zona incertitudinii. Este logic însă ca locuitorii din numeroase sate să fi luat drumul pribegiei, statomicindu-se temporar sau definitiv pe alte „vetre", cum deductiv ar fi fost posibil ca alte comunităţi să fi rămas pe loc. acceptând servitutile dominaţiei „barbare'*. Tot ipotetic se poate aprecia că, înainte de cucerire, comunităţile rurale „trebuiau să întreţină propria lor pătură superpusă, predându-i o parte din prinosuri. Dar aceste sate continuau a trăi în libertate, predarea prinosurilor având, până la un oarecare grad, caracterul de donaţii benevole, făcute într-un interes comun, în special pentru organizarea unei apărări militare, de care beneficiau şi cei supuşi la aceste prestaţii" (H.H. Stahl, 1965. p. 13). 199

Donaţiile, sub regimul dur al migratorilor, devin obligaţii, care se obţin mai rar prin consimţământ şi, de regulă, prin impunere. Cele relatate de canonicul orădean Rogerius, luat prizonier de tătari în timpul invaziei din Transilvania (1241), dau o altă dimensiune raporturilor dintre autohtoni şi migratori, nu întâmplător plasată în acest context. Potrivit acestuia, tătarii, pentru a aduce în satele părăsite populaţia de care aveau nevoie ca s-o exploateze, au recurs la o stratagemă perfidă: cumpără pe unii „câneji", care conving populaţia unor sate să se reîntoarcă la vetrele lor. Recunoscuţi de comunităţi, aceştia (în număr de peste o sută), îi trădează pe consăteni, acţionând în sensul procurării celor necesare tătarilor (cai, animale, arme, veşmânte, daruri). Din textele canonicului orădean rezultă două aspecte importante, care nu ştim dacă se reproduc şi la alţi migratori: nevoia stringentă de mână de lucru şi gama mult mai largă de obligaţii faţă de năvălitori. în afară de tribut. Caracterul prădalnic al dominaţiei tătarilor, chiar şi în această formă relativ mascată, este evident. Pendulările populaţiilor migratoare cu obiective de jaf sunt elemente serioase de distorsiune a vieţii rurale. Cu toate acestea, densitatea localităţilor rurale a rămas remarcabilă chiar şi în acele vremuri de restrişte. Zone cu o densitate mare de sate au fost identificate în secolele IX-XÎII, înainte de formarea statelor româneşti centralizate, în jurul Bârladului, pe Jijia şi Bahlui (peste 200), între Milcov şi Putna, pe cursurile inferioare ale Şiretului, Buzăului, Neajlovului, Călmăţuiului, în zona Bucureştiului, în Dobrogea (peste 50), în Transilvania ( C C . Giurescu, Dinu C. Giurescu, 1975, pp. 105-106). Informaţiile se înmulţesc treptat, astfel că, pentru Muntenia, între 1351/1352 (de când există prima menţiune a unui act intern) şi 1625 sunt atestate documentar 3220 de sate şi târguri, dintre care peste 2000 mai există, răspândite pe o suprafaţă de aproximativ 76.500 knr. La mijlocul secolului al XIV-lea, în Transilvania, pe un teritoriu de peste 100.000 km : a fost atestat documentar un număr de 2600 de sate şi alte aşezări rurale. In privinţa dimensiunilor, marea majoritate a satelor erau mici (în Moldova erau formate din cea 20 de case). Existau şi sate mai mari, „întinse", cu o populaţie mai numeroasă, dar acestea reprezentau excepţii. Sub raportul statutului social şi administrativ, în secolele XIVXV, satele româneşti „ascultătoare" de un stăpân erau de trei feluri: domneşti, boiereşti şi mănăstireşti, după locul unde erau aşezate. 200

O poziţie aparte în tipologia satelor româneşti au avut-o satele de moşneni sau de răzeşi, care s-au format din descendenţii provenind, de multe ori, dintr-un strămoş comun şi având ca statut stăpânirea în devălmăşie (în comun) a pământului şi a întregii moşii a satului. Administraţia şi conducerea satelor domneşti, boiereşti sau mănăstireşti, în care trăiau „vecinii" sau „rumânii" era asigurată de cnezi, juzi şi vătămani (în Moldova) şi de pârcălabi (în Muntenia). Satele moşneneşti şi răzăşeşti se conduceau şi se administrau autonom. Cele mai vechi, statornice şi autentice sate româneşti sunt cele de munte. Evident, există sate româneşti vechi şi în câmpie, dar ele sunt mai puţine. „Prin aşezările de înălţime, populaţia autohtonă a umanizat întinse terenuri carpatine, le-a integrat în procesul de dezvoltare economică pe largi areale, a valorificat resursele naturale prin minerit, exploatări forestiere, activităţi agro-pastorale. Prin popularea zonelor înalte, Carpaţii n-au izolat ţinuturile româneşti, ci, dimpotrivă, le-au legat printr-o intensă circulaţie menţinută pe ambii versanţi, pe drumuri vechi şi noi, pe plaiuri de munte. Perenitatea în grupuri dispersate pe platforme se asigura prin continua adaptare la condiţiile economice locale şi zonale, dând dovadă de vitalitate şi mobilitate, de putere de rezistenţă în faţa vicisitudinilor istoriei. Relaţiile cu aşezările adunate din vecinătate sau chiar mai depărtate au fost totdeauna active. In viabilitatea şi mobilitatea aşezării risipite, corelaţia economică, socială şi spirituală (subl. în text - n.n.) a constituit, în decursul timpului, elementul hotărâtor al permanenţei acestui tip de sat; aceasta deoarece de-a lungul secolelor au avut loc modificări în extinderea teritorială şi variaţii de structură, legate de activitate economică preponderentă. La rândul lor, aceste activităţi au fost influenţate de factorii majori consemnaţi în istorie" (Lucia Apotzan, 1987, pp. 11-12). O privire rapidă asupra dimensiunilor, formei, orientării şi structurii aşezărilor rurale româneşti confirma aceeaşi concluzie. Satele „risipite" şi satele „răsfirate" se dovedesc a fi cele mai tipice sate româneşti. Preponderent, ele sunt situate în zonele de munte şi submunte. In aceste sate au trăit cei mai mulţi ţărani moşneni. De aici s-a extins treptat o mare parte din populaţia care s-a aşezat la câmpie. Din această strânsă comunitate de viaţă a oamenilor de la munte a rezultat o serie de trăsături specifice aşezărilor săteşti: unele din acestea au gospodăriile „risipite", dar nu oricum, ci pe coaste, în văi sau pe creste orientate spre soare. Un asemenea tip de sate se regăseşte 201

în Munţii Orăştiei, Sibiului sau Bucovinei. Există şi asa-zîsele sate răsfirate, care sunt formate, pe de o parte, din grupuri de gospodării mai adunate, iar pe de altă parte, din gospodării noi. „roite" pe locuri mai îndepărtate. Acest tip de sate se regăsesc în Apuseni, dar mai ales în zonele colinare din Muntenia. Moldova şi nordul ţării. Intre aceste două tipuri de sate deosebirile şi delimitările nu sunt tranşante, ambele fiind caracteristice pentru ceea ce ar putea fi denumit satul românesc al înălţimilor. în ordine istorică, spre ţinuturile joase se identifică alte tipuri de sate, între care. în primul rând, satele adunate, ce au gospodăriile aşezate una lângă alta. cu tendinţe spre aglomerare. Acest tip de sate este specific regiunilor colinare ale Munteniei, zonei de mijloc a Moldovei, de la Şiret la Nistru, podişului Transilvaniei. In general, satele adunate şi aglomerate sunt sate specifice de câmpie care. pe măsură ce populaţia creşte, se condensează, ajungând să devină, din punct de vedere al structurii lor, sate compacte. Satele respective, rezultă, pe de o parte, din evoluţia istoric-naturală a relaţiilor dintre mediul fizic, populaţie şi cadrul de locuire, pe calea unor procese de lungă durată, iar pe de altă parte, pot apărea ca efect al unor procese economice, sociale şi politice sau al unor măsuri administrative (Runcu-Gorj. care este aliniat ca un bulevard pe ambele maluri ale râului Sohodol, a apărut ca urmare a unei măsuri administrative din anul 1837). Tipologia satelor este determinată de factori fizici dar. de cele mai multe ori, de factori socio-umani. Din acest punct de vedere, satele româneşti sunt: neregulate, foarte întinse, risipite pe munţi şi coline: altele sunt lungi, îndeosebi cele aşezate de-a lungul apelor: multe sunt sate ramificate (cele aşezate în bazine muntoase mici, în care există mai multe cursuri de ape şi văi. pe care se înşiră. în ramuri sau radiar gospodăriile). Există şi alte forme ale satelor româneşti: rotunde, circulare sau poligonale, triunghiulare, cum sunt satele de colonizare (Transilvania), satele de şes sau cele situate de-a lungul văilor. In ansamblu, distribuţia pe regiuni a satelor româneşti ne relevă că la munte predomină satele risipite; în zonele colinare. cele răsfirate, iar la şes şi în câmpie, satele adunate compacte. Aportul mediului rural sub raport demografic este hotărâtor pentru evoluţia populaţiei româneşti. Preponderenţa locuitorilor care trăiesc la sate a fost o realitate demografică până în epoca comunistă, când industrializarea a determinat procese migraţionale de la sat la oraş, cu efecte evidente în balanţa celor două medii rezidenţiale. 202

Raportul dintre populaţia rurală şi cea urbană s-a echilibrat, apoi s-a rupt în favoarea celei orăşeneşti care a crescut în ritm alert. Nu vom insista asupra acestui aspect decât în măsura în care ne relevă cele arătate până acum. Astfel, potrivit recensământului din 29 decembrie 1930. din totalul populaţiei României, 14.420.718 locuitori erau în mediul rural, reprezentând o densitate a populaţiei de 48,9 locuitori pe 2 km . Această populaţie trăia în 15.201 sate şi comune rurale, reprezentând, la acea dată, 79,9% din totalul populaţiei ţării, 79,2% din numărul gospodăriilor, 78,2% din clădirile construite şi 55.2% din totalul unităţilor industriale şi comerciale existente în întreaga ţară (D.C. Georgescu, 1937, pp. 60-61). Repartiţia populaţiei pe grupe de vârstă, sex şi stare civilă atestă că marile probleme ale dezvoltării moderne a României nu puteau ocoli situaţia populaţiei din mediul rural. La acestea se adaugă cele privind populaţia activă şi pasivă, repartizarea populaţiei active pe categorii profesionale, sexe şi medii etc. Evident că aceste aspecte ale vieţii comunităţilor rurale nu epuizează orizontul extrem de vast şi de complex al „satului" românesc şi al comunităţilor umane rurale. Pentru a ne putea orienta cât de cât în acest complex orizont social, câteva date generale sunt necesare. Ele servesc deopotrivă şi configurării poziţiei şi ponderii pe care o deţine satul cu problemele lui în evoluţia spre modernism a societăţii româneşti. In anul 1915, 1.165.635 locuitori îşi aveau rezidenţa în „comune urbane", reşedinţe de judeţ, 243.624 în „comune urbane", nereşedinţe de judeţ, iar 6.488.053 în comune rurale. Proporţional, 17,84% din populaţie trăia în urban şi 82,16% în mediul rural. în 1937. totalul populaţiei se ridica la 19.535.398 locuitori, din care 79,8% locuiau în mediul rural. Sub raport administrativ, în anul 1922 existau: 76 de judeţe (34 în Vechiul Regat, 11 în Bucovina, 9 în Basarabia şi 22 în Transilvania), având 145 de comune urbane şi 7042 comune rurale. în 1936 se înregistrau 179 comune urbane şi 9007 comune rurale, ultimele formate din 15.348 de sate, 1.050 de cătune şi 424 alte categorii de aşezări. Satul, reprezintă, în esenţă, un microcosm care dă substanţă întregului macrocosm social, este spaţiul în care se desfăşoară o profundă şi intensă viaţă umană şi socială, care conferă sens şi identitate societăţii româneşti, configurată şi manifestată ca o societate agrară întârziată, cu tendinţe de adaptare a formelor şi manifestărilor vieţii moderne şi, deopotrivă, de adaptare la acestea. 203

Comunităţile teritoriale, după cum se observă, fiecare, ca unitate socială distinctă, şi toate la un loc dau substanţă şi un anume specific vieţii sociale a autohtonilor, fiindcă „constituirea, diferenţierea şi destrămarea comunităţilor şi a grupurilor umane reprezintă adevărata istorie socială şi culturală a aşezărilor umane de pretutindeni şi din toate timpurile. Procesele amintite sunt conştientizate la nivelul memoriei colective şi la cel al istoriei, dar una este sesizarea, alta analiza lor detaliată şi cu totul altceva surprinderea mecanismelor socio-umane care le determină. Oamenii sunt agenţii formării comunităţilor şi tot ei sunt, adeseori, factorii destrămării, dar aceste adevăruri sunt mult prea generale" (Nicolae Radu, Carmen Furtună, Gabriela Jalea-Vancea. Carmen-Cornelia Bălan, 1996, p. II). In perspectiva acestor aprecieri, precum şi a celor prezentate înainte se constată următoarele: • Comunităţile rurale sunt spaţii sociale în care se creează şi perpetuează forme specifice de organizare socială, ale căror mecanisme funcţionează potrivit unor norme şi reglementări ce se arată rezistente la schimbare. • Sunt deopotrivă „vetre" de formare ale unei civilizaţii şi culturi originale, care exprimă şi sintetizează experienţa de viaţă, trăirile. aptitudinile şi predispoziţiile unor grupuri umane. • Satele şi oamenii lor. a căror vechime este de ordinul zecilor de mii de ani, se formează şi îşi continuă existenţa într-o strânsă relaţie cu mediul înconjurător. • Aşezările rurale, în înţeles de colectivităţi socio-umane, se disting de alte tipuri de comunităţi prin caracterul şi ponderea pe care o deţin activităţile agrare, ca forme de manifestare economică. • Condiţionarea. într-o mai mare măsură, a vieţuirii oamenilor de configuraţia şi resursele solului şi. în primul rând, de ..cantitatea" şi calitatea terenurilor destinate culturilor, dau naştere la forme şi manifestări sociale distincte, care se constituie într-un „univers" social şi uman cu trăsături proprii bine conturate. Destinul acestor aşezări şi colectivităţi umane (comune, sate, cătune) este legat de pământ, care a fost şi este problema socială cea mai importantă ce a marcat şi marchează societatea românească, precum şi societăţile agrare din spaţiul sud-est european. • Competiţia pentru stăpânirea unor suprafeţe cât mai mari de pământ, care atinge cote înalte în feudalism, se constituie într-una din sursele germinative ale formării satelor (cele create de feudali pe moşiile lor). 204

• Motivele care au stat la temeiul apariţiei satelor sunt mult mai numeroase, cum numeroase sunt şi cauzele diferenţierii, în decursul timpului, a comunităţilor agrare. • După modul de distribuire a gospodăriilor în teritoriu, tipologia localităţilor rurale ar fi aceasta: - satul risipit sau împrăştiat, cu gospodării despărţite între ele de fâneţe şi păşuni, caracteristic îndeosebi zonelor montane; - satul adunat, cu case grupate, apropiate unele de altele, specific zonelor de câmpie (mai ales în Banat); - satul răsfirat, cu casele înconjurate de grădini, livezi sau vii. caracteristic, în principal zonelor colinare; - satul compact, care are locuinţele lipite unele de altele, răspândite în depresiuni din perimetre montane (Sudul Podişului Transilvaniei); - satul linear (sau „satul drum"), cu locuinţe şi gospodării înşirate de-a lungul drumului. întâlnite mai ales pe dealurile Olteniei. Sălajului etc. • în raport de mărimea lor. satele pot fi: - mici (sub 500 de locuitori), cum sunt aşezările din Podişul Bârladului, Podişul Getic, Munţii Apuseni (care se mai numesc şi „crânguri"); - mijlocii (cu 500 - 1500 de locuitori); - mari (cu 1500 - 4000 de locuitori) şi - foarte mari (peste 4000 de locuitori), cum sunt localităţile rurale din Podişul Sucevei, Câmpia Banatului sau Câmpia Olteniei. • Tipul ideal de comunitate rurală se distinge prin: - autonomia relativă faţă de societatea care o integrează şi care acceptă specificitatea şi/sau identitatea sa originală; - rolul structurii grupurilor locale în organizarea activităţii economice şi a raporturilor sociale din cadrul colectivităţii respective; - raporturi interne de cunoaştere şi de relativă izolare faţă de colectivităţile din jur; - rolul determinant al autorităţilor locale şi al notabilităţilor în medierea raporturilor interindividuale din cadrul propriei colectivităţi şi dintre aceasta şi alte comunităţi învecinate sau societatea, în ansamblul său. • Satele se disting prin aspecte specifice de comunicare socială, de transmitere a experienţei istorice, a valorilor culturale şi civilizatorii. 205

• Relaţiile socio-comunicative precum şi cele specifice ierarhiilor de roluri şi statut sunt diferite în mediul rural, comparativ cu realităţile din mediul urban. în viaţa socială a satului se constată păstrarea mai aproape de origini a raporturilor familiale şi de rudenie, atenţia acordată acestora fiind mai semnificativă decât cea identificată în mediile familiale urbane. Se constată, de asemenea, predominarea elementelor specifice culturii populare. 2. Apariţia oraşelor. Ipoteze, căi şi modalităţi de constituire. ..Oraşul românesc" ca produs autohton Habitatul, în contextul dezvoltării culturii materiale şi spirituale, a diversificării structurilor şi raporturilor sociale, cunoaşte extinderi şi adaptări succesive la noile exigenţe umane şi sociale. Treptat, comunităţi teritoriale îşi îmbogăţesc zestrea edilitară cu noi construcţii, mai rezistente, mai confortabile şi mai bine înzestrate cu utilităţi casnice sau publice, îşi schimbă înfăţişarea generală şi îşi măresc suprafaţa locuită, concomitent cu apariţia unor noi preocupări lucrative care generează mărirea gamei produselor şi a întrebuinţării lor. cristalizarea altor tipuri de comportamente şi manifestări ale populaţiei etc. Este, în fond (şi recunoaştem în acestea) un proces lent sau mai rapid de trecere a unor aşezări rurale şi pastorale la o viaţă semiurbană, iar apoi urbană. Procesul, foarte complicat, trebuie studiat cu mare atenţie, deoarece, uneori, aparenţele pot conduce la concluzii pripite. Evoluţia habitatelor- indiferent că avem în vedere comunităţi rurale sau urbane — este condiţionată de aceeaşi factori (gradul de utilizare variabil al căilor comerciale şi puterea mai mare sau mai mică a aşezărilor sub raport economic, politic, social etc., forţa pe care o exprimă o comunitate în raporturile cu altele ş.a.m.d.), care, însă, nu acţionează uniform şi nu conduc la aceleaşi rezultate. Mai concret, sub influenţa acestor factori asistăm la dezvoltarea sau declinul aşezărilor, evoluţia şi configuraţia habitatului fiind fragilă sau, cum o defineşte Guido A. Mansuelli. are o configuraţie instabilă (1978. p. 279). Oraşele apar şi se dezvoltă, devenind realităţi ale lumilor trecute şi a celei actuale. Sunt centre în care pulsează un alt tip de viaţă socială, integrată. însă. ansamblului social, în variatele sale forme. „Fiind vorba de o realitate socială sedentară, adică legată de un anumit teritoriu, cele dintâi elemente componente sunt unităţile sociale legate de teren, anume oraşele, corespunzând vieţii industriale, comerciale, administrative centrale, satele corespunzând vieţii 206

agrare, iar stâna (subl. ns. - n.n.). corespunzând vieţii păstoreşti din timpul verii (iarna se confundă uneori cu satul obişnuit). Sub forma aceasta se prezintă. în genere, societatea românească [...]" (D. Guşti. 1968, p. 273). Oraşul, ca „realitate socială sedentară", reprezintă, în esenţă, „o formă de comunitate umană", care se caracterizează prin: număr de locuitori relativ mare: organizare socială bazată pe „diviziune ocupaţională şi specializare a serviciilor"; reglementare instituţională a raporturilor sociale; relaţii de rudenie la un nivel scăzut; legături de „intercunoaştere redusă"; comportamente şi cultură eterogene (Cătălin Zamfir. Lazăr Vlăsceanu, 1998, p. 405). Existenţa oraşului, ca formă de organizare şi desfăşurare a vieţii sociale, este semnalată încă în epocile străvechi ale istoriei omenirii. Oraşele au fost identificate iniţial sub forma unor locuri întărite, devenite ulterior cetăţi, apoi târguri. Ele au fost considerate unităţi sociale care, ca şi organismele vii, se nasc. cresc şi mor, în procesul general de trecere de la anumite forme de organizare socială simplă, la altele, mai complexe, proces început cu mii de ani înainte şi care continuă şi astăzi. Privitor la geneza lor, în istoria gândirii sociale s-a înregistrat o mare varietate de ipoteze. Numeroşi oameni de ştiinţă au avansat ipoteza că oraşele s-au născut prin concentrarea unor unităţi sociale. în principal de tip rural, în cadrul unui proces determinat de forţe externe acestora (Rene Maunier). Alţii avansează o perspectivă genetică economică asupra apariţiei oraşului, considerând că oraşul se naşte, în principal, ca urmare a unor „lupte" ce se dau între diferitele medii sociale, care au funcţii diferite în ansamblul unui sistem social (W. Sombart). Aceste puncte de vedere se încadrează în teoriile generale despre capitalismul modern, problematica genezei urbane fiind abordată sub raport economic şi aplicată. îndeosebi, la realitatea oraşului medieval. O serie de alţi specialişti au propus, în maniere diferite, o perspectivă mai largă, socială, cu privire la condiţiile care au făcut posibilă şi necesară apariţia oraşului luând în considerare, pe lângă factorii economici, o serie de factori de ordin social, religios, cultural, instituţional ş.a. (//. Pirenne, W. Hellpach, V. Giard, E. Briere, C. Gini, D. Guşti). în acest orizont interpretativ s-a susţinut că originile oraşului trebuie căutate nu numai în necesităţile generate de forţe de presiune externă asupra comunităţilor umane şi sociale rurale sau în procesele de diferenţiere şi aglomerare a populaţiei din raţiuni economice, sugerându-se că oraşul reprezintă „ceva" mai mult decât 207

aceste realităţi, acesta aducând cu sine o forţă spirituală de coeziune şi de transformare profundă a vieţii locuitorilor, instituţii sociale noi, stadii de cultură diferite ş.a.m.d. Geneza oraşelor a fost pusă în legătură şi cu factori politicomilitari, care, prin natura lor, au dat naştere unui proces de aglomerare a unor indivizi şi familii în acelaşi loc. au generat adunarea şi concentrarea caselor din nevoia de organizare mai eficientă a apărării în faţa „inamicilor" şi au determinat modelarea noii unităţi de convieţuire potrivit nevoilor şi condiţiilor locale (F.H. Francotte). Nu puţine sunt teoriile care susţin că geneza oraşelor este un produs al acţiunii combinate atât a unor factori externi, cât şi interni, care determină nu numai ritmurile dezvoltării lor, dar le conferă şi un anume sens, o idee care ghidează existenţa şi evoluţia urbană. Altele consideră că apariţia oraşelor s-a produs dintr-o dată, ca un fenomen instantaneu, evident surprinzător, dar general (situaţia oraşelor germane), naşterea oraşelor fiind, în esenţă, un fenomen de cultură şi nu unul „natural". în această perspectivă, se consideră că oraşul, ca realitate socială, este un produs al epocii de mijloc a civilizaţiei (dacă în evoluţia ei distingem un început, un mijloc şi o epocă târzie). Pentru că în epoca de început a civilizaţiei n-au apărut decât unele nuclee din care s-au născut oraşele propriu-zise, iar în cea târzie s-a generalizat un proces de urbanizare excesivă, care se situează deasupra oraşelor, ca entităţi sociale distincte. Ipotezele avansate de istorici, sociologi, economişti, demografi, jurişti, ingineri, arhitecţi etc. sunt mult mai numeroase decât cele semnalate". Important de reţinut, în afară de varietatea poziţiilor privind geneza şi evoluţia oraşelor, este faptul că problema în sine reprezintă o altă importantă şi dificilă zonă care reclamă însă noi investigaţii. Un capitol distinct în studiile sistematice asupra oraşului şi procesului de urbanizare îl reprezintă modalităţile de constituire a oraşelor. In linii generale, se acceptă câ există un număr de căi ce pot fi identificate în procesele de constituire a aşezărilor urbane. Intre acestea se numără: a) Constituirea oraşelor prin concentrarea de aşezări omeneşti fără a avea o structură diferenţiată sau cu structuri diferenţiate. Este Idei şi ipoteze, argumentate desigur, au lansat şi istoricul german E. Egelman. americanul W.F. Willcox, bulgarul A'. Aganski. precum şi istorici, sociologi şi alţi specialişti români (N. Iorga, P.P. Panaitescu, CI Sflnţescu. L Marcu etc.). 208

vorba de concentrările sporadice primitive, determinate, în principal, de dominaţia exercitată de unele populaţii sau neamuri asupra altora, care a generat nevoia de „adunare" şi de „întărire" a locurilor unde o populaţie compactă îşi organiza viaţa, tară ca procesul de concentrare demografică să schimbe modul său de viaţă, sau, de concentrări ce se permanentizează şi în care intervin modificări în modul de viaţă al populaţiei, determinate de necesităţile unor minime adaptări la mediu, de condensările rezultate şi de începuturile unei organizări interne, mai mult sau mai puţin dependente de situaţiile locale. Chiar şi în cazul unor aşezări incipiente de acest tip, care se întâlnesc mai ales în cadrul societăţilor agrare, apar unele elemente de „topografie" urbană, cum ar fi incinta principală, „piaţa" sau incintele mai mici şi periferice, care pot fi considerate germeni ai viitoarelor cartiere sau foburguri ale oraşelor de mai târziu. b) Constituirea oraşului prin aglomerarea satelor. In acest caz, pe calea unui proces de trecere aproape neobservată, două sau mai multe sate se „apropie" unele de altele, fiind de regulă „locuri întărite". în aceste conglomerate, în care între sat şi oraş nu există mari deosebiri de structură, predomină caracterul agrar al economiei, iar în viaţa colectivităţilor umane nu intervin schimbări importante. Cu toate acestea. în noile formaţiuni de rezidenţă apar treptat funcţii noi. ce ţin de domeniul vieţii publice, cum sunt cele de ordin militar, politic şi normativ sau juridic. Acestea iau naştere ca urmare a unei noi diviziuni a activităţii politice, a necesităţilor de concentrare şi de centralizare a organizării şi conducerii vieţii publice etc., ceea ce, practic, transformă vechile aşezări într-o unitate de convieţuire distinctă, carte dobândeşte, treptat, o identitate specifică, ce se răsfrânge ulterior în toate componentele vieţii comunitare şi sociale, inclusiv în ordinea economică a acesteia. c) Constituirea oraşelor prin forţă centrifugă, respectiv prin separarea elementelor contopite. O asemenea modalitate de constituire a oraşelor constă în desprinderea şi ..roirea" unor elemente componente dintr-un oraş deja constituit. Factorii care determină astfel de procese sunt multipli: creşterea volumului populaţiei, conflictele şi luptele interne, ameninţările şi cotropirile, toate impunând evacuarea oraşului, întemeierea altuia (la munte, de exemplu, cum am observat anterior), revenirea în „oraşul vechi", menţinerea şi dezvoltarea celui „nou" etc. Această cale de formare a oraşelor a fost predominantă, atât în cazul oraşelor nediferenţiate, cât şi a celor diferenţiate. 209

d) întemeierea de noi oraşe prin atracţia unor aglomeraţii umane de către altele, preexistente. Acesta este un proces caracteristic unor faze mai avansate de dezvoltare socială, fiind cvasi-generalizat în epoca apariţiei oraşelor medievale. Modalităţile concrete ale desfăşurării procesului sunt diferite, constând în comasarea unor aşezări simple (un castel şi un sat: un castel şi o mănăstire, un sat şi un alt sat); a unei aglomeraţii complexe (un grup de sate) cu o aglomeraţie simplă (un castel cu o curte mare); a unei aglomeraţii simple (un sat) cu o aglomerare complexă (un oraş) şi transformarea celei dintâi într-o componentă a celei de a doua (mahala); a unei aglomeraţii complexe cu o altă aglomeraţie complexă (oraşele porturi). în acest tip de aşezări urbane, elementele morfologice şi funcţionale se multiplică şi devin mai complexe în funcţie de anumite condiţii: ordinea venirii în noile aglomeraţii; vechimea şi locul în cadrul noii formaţiuni (centru, periferie, cartier etc.), caracterul activităţii economice etc. Oraşele devin, astfel, organisme sociale complexe (economice, politice, administrative, culturale, militare), cu viaţă internă specifică, organizată potrivit unor sisteme de valori şi de norme, înalt raţionalizată, structurată, dar şi cu funcţii şi relaţii externe, regionale sau chiar supraregionale şi cu influenţe în zonele în care ele sunt amplasate. Din aceste realităţi şi caracteristici se nasc toate seriile de probleme care se constituie astăzi în domenii ştiinţifice distincte de studiu ale oraşelor şi urbanismului, cum sunt cele ce privesc istoria socială, geografia, economia, sociologia, istoria, psihologia, antropologia urbană etc. (Leon Ţopa, 1943, pp. 241-243). Toate conduc la concluzia că oraşul şi problematica vieţii urbane nu poţ fi reduse doar la luarea în considerare a numărului, densităţii sau mărimii colectivităţilor umane şi sociale care trăiesc în mediul urban sau numai se desfăşoară în cadrul acestuia. Oraşul reprezintă un alt tip de realitate; nu este un grup uman sau un conglomerat de sate care s-au reunit, s-au „umflat" şi au „crescut". Este rezultatul unor mari mutaţii istorice („mutaţia urbană"), care a daţ naştere unui gen şi unei ordini sociale noi. în noua ordine socială, esenţial este faptul că vechile baze ale coeziunii grupului social şi ale controlului social, care se întemeiau pe nucleul familial şi pe relaţiile de rudenie, au fost înlocuite de o nouă ordine, întemeiată pe normele dreptului contractual. Oraşul smulge omul din cadrul vieţii comunitare întemeiate pe legăturile de sânge, pentru a-l transforma în „cetăţean". în aceste condiţii, elementele constitutive ale vechilor moduri de viaţă, tipuri de culturi şi civilizaţii se transformă, dând naştere unor „aşezări" 210

umane de alt tip, care. înlocuind vechea autonomie a aşezărilor antice şi medievale, dobândesc o personalitate socială proprie. în spaţiul sud-est european existenţa oraşelor este o realitate economică şi socială timpurie, evident în forme rudimentare. Continuitatea lor. inclusiv pe teritoriul României istorice, este remarcabilă, chiar dacă, în anumite perioade (năvălirile barbare), şi-au făcut simţită prezenţa mai puţin. în decursul evoluţiei lor, comunităţile urbane s-au diferenţiat, fie datorită plasării lor în zone geografice distincte, fie din cauza unor condiţii care le-au favorizat sau, din contră, le-au marcat existenţa. Evident, diferenţierile regionale au imprimat o anume „coloratură" habitatului urban, care a generat distanţări faţă de procesele de urbanizare înregistrate în vestul continentului. Teritoriul carpato-danubiano-pontic a intrat în „circuitul" european al „urbanizării" o dată cu apariţia coloniilor greceşti la Marea Neagră. Pe litoralul dobrogean, grecii întemeiază Histria (657 î.Hr.), Ţomis* (sec. VII-VI î.Hr.), Callatis" (sec IV Î.Hr.) şi Dyonisopolis"*. Oraşul nu a apărut, astfel, ca un produs organic, ca rezultat al unor procese de dezvoltare a mediului social românesc, ci ca o realitate de „import" ce s-a suprapus unor realităţi socio-economice preponderent rurale. între aceste aşezări urbane de coastă şi comunităţile umane din interiorul spaţiului tradiţional românesc, principala relaţie economică era de natură comercială. Oraşele constituiau locul unde populaţia băşinaşă îşi aducea produsele pentru a le vinde negustorilor greci. Pe această baza, o perioadă de timp s-au creat relaţii economice permanente între oraşele greceşti şi populaţia „din interior". Ele au rămas permanent dominate, însă, de activităţile comerciale. Sub raport civilizator, rezultatele au fost mai puţin importanţe. O altă etapă a genezei oraşelor în spaţiul carpato-danubianopontic, având acelaşi caracter, tot pe cale de colonizare, se înregistrează înainte şi în timpul dominaţiei Romei. Iniţial au apărut anumite puncte pe malul Dunării, cum a fost, Drobetis (lângă Severin), în care. înainte de cucerirea Daciei de către Traian, s-au constituit aşezări romane, având în principal funcţii militare. Constanţa. Mangalia. Balcic. întemeierea cetăţii greceşti are loc, probabil, inainte de secolul I î.Hr. 211

Romanii schimbă imaginea lumii geto-dace asupra habitatului şi urbanismului. Locuirea şi spafiul locuit, fără a eluda condiţiile de mediu, sunt concepute mai raţional, diminuându-se considerabil caracterul lor haotic şi spontan. Oraşele (indiferent de rangul lor) sunt construite după anumite planuri şi având o împărţire strictă a spaţiilor, care primesc destinaţii precise, sunt organizate administrativ şi politic, iar cetăţenii sunt chemaţi să participe la viaţa urbei. Elementele de viaţă urbană autohtonă, anterioare statornicirii legiunilor romane la nordul Dunării, primesc infuzia romană - funcţională, productivă şi rafinată -. ce nu putea să fie respinsă, fiind superioară. Simbioza etno-Iingvistică nu este singura. S-a produs şi o simbioză între modul de viaţă autohton şi cel roman. Urbanizarea dă naştere unei civilizaţii autentice de lip orăşenesc, pe care geto-dacii o cunoşteau, dar în forme şi la niveluri care. oricum, nu puteau să concureze cu cea romană. Timp de peste un secol şi jumătate, durată care echivalează cu succedarea a trei generaţii, dacoromânii exersează nu numai tehnicile de construcţie a urbelor (pe care. credem, le însuşiseră rapid), ci şi „tehnicile" de administrare a localităţilor - urbane sau rurale -. se acomodează, treptat, cu „noul stil", ce presupune ordine, disciplină, muncă şi învăţare. „Noul stil", pentru populaţia Daciei Traiane îndeosebi, dar şi pentru cea din spaţiul care aparţine Moesiei Inferior înseamnă adaptarea la o viaţă mai plină, cu un orizont mai larg de satisfacţii şi aspiraţii, pe care retragerea la sudul Dunării a celor care l-au imprimat, nu presupune că a dispărut complet. Dacia romană şi spaţiul de la nordul Dunării sunt părăsite numai când presiunile călăreţilor războinici devin ameninţătoare pentru Imperiul Roman. Noii stăpâni, care se succed unii după alţii, impun reguli şi conduite noi în raporturile cu autohtonii sedentari, generând schimbări care nu pot fi evitate. Normal, ansamblul acestor schimbări ca şi reconstrucţia tabloului lumii „româneşti" de atunci sunt mai mult decât importante pentru istoria socială şi, evident. înscrise între obiectivele prioritare de studiu. Analiza lor extinsă ar însemna, practic. să sacrificăm restul structurii cursului, motiv pentru care ne referim doar strict la ceea ce ne interesează, în acest moment. în logica expunerii. Aşadar, comunităţile rurale şi urbane se află într-un nou sistem de servitute, care se „roteşte" pe măsură ce se schimbă migratorii. Civilizaţia urbană - unul din marile câştiguri ale convieţuirii dacilor cu romanii —. este evident în pericol. înseşi năvălirile, prin caracterul lor prădalnic o periclitează, cum la fel de bine o ameninţă şi sălbăticia unora dintre cetele războinice care penetrează spaţiul 212

carpato-danubiano-pontic. „Barbarii" diferă în comportament. Unii sunt cruzi şi neiertători, ucigând cu seninătate, alţii sunt ceva mai ..blânzi", dar nu din frică faţă de cineva, ci din interese economice sau militare. în raport cu tipul de „tratament" aplicat localnicilor, civilizaţia urbană se menţine sau piere. în afară de aceasta mai este şi ..altceva" ce putea juca un rol important în tentativa conservării, atât cât se putea, a oraşelor şi a vieţii citadine. Este foarte greu să acceptăm ipoteza decăderii complete a oraşelor şi dispariţia oricărei forme de viaţă orăşenească. în afară de interesele migratorilor mai este şi interesul localnicilor, dar, normal. altfel motivat. Diferenţa clară, şi fără echivoc, care s-a manifestat în epoca romană între viaţa de la oraş şi cea din mediul rural, nu făcea atractivă revenirea bruscă la asprimea existenţei din mediul rural pentru populaţia care se adaptase existenţei diurne urbane. Or. această imagine, indiferent de forţa agresiunii externe, nu putea fi dizlocată din mentalul oamenilor de atunci, transmiţându-se din generaţie în generaţie. Maniera impresionantă în care se reconstituie localităţile urbane (presupunând că au fost desfiinţate toate în timpul revărsărilor populaţiei migratoare) este un fenomen, credem, reflex, venit dintr-un trecut, când centrele urbane populau aproape întreg spaţiul carpatodanubiano-pontic. Acest reflex, chiar după ce au trecut sute de ani de la retragerea „ultimilor" romani, a fost întreţinut de manifestări care pot fi interpretate ca fiind de factură urbană. Este practic imposibil de a urmări acest fenomen la scara României, motiv pentru care evocăm doar câteva situaţii, într-o manieră apropiată studiului de caz. Drobeta Turnu-Severin şi Orşova sunt localităţi importante în epoca romanilor, a căror locuire a începui însă cu mult timp înaintea instalării lor în Oltenia. După distrugerile provocate de huni, romanii reconstruiesc în secolul IV (deci după retragerea lor la sudul Dunării), atât Drobeta, cât şi Dierna (Orşova), pentru ca, după alte distrugeri, în veacul al VI-lea. în Drobeta să ridice o fortăreaţă şi, concomitent, o bazilică din blocuri masive de piatră şi cărămidă, aflată în legături cu mitropolia apropiată de la Ad Aqvas, din sudul Dunării, dependentă de arhiepiscopia lustiniana Prima (înfiinţată în 535). în ambeîe cazuri, se înregistrează existenţa unei populaţii protoromâne, angrenată în activităţi economice, care era deja creştină. Fortăreaţa din secolul al VI-lea. nu mai purta numele dacic al Drobetei. Ea apărea cu numele de Theodora, pentru ca. în feudalism, să fie numit Severin. iar mai târziu (din 1836), Turnu Severin. 213

Dierna, în secolul al X-lea „botezată" de Cronica anonimă ungară Urscia, ca şi ujterior, în secolele XI-XIV, se pare că are atributele unui orăşel. în cazul Severinului în veacurile X1I1-XTV, când este în stăpânirea banilor de Severin şi se înfiinţează o nouă „mitropolie" (1370) cu scaunul chiar în localitate, situaţia pare să fie mai convingătoare, în sensul existenţei unei vieţi urbane (Lucia Apolzan, 1979, pp. 86-871. Nu este exclus - iar ultimile descoperiri arheologice par să confirme - ca viaţa urbană să fi continuat şi în „secolele întunecate" la Alba Iulia. Cetăţile Satu-Mare. Dăbâca şi Biharia, ca şi Cenedul („urbs Morisena") au unele atribute orăşeneşti, iar în secolul al X-lea, prin refacerea cetăţilor de la Dunărea de Jos de către bizantini, viaţa urbană renaşte în zonele limitrofe bătrânului fluviu. Dacă şi în ce măsură, în condiţiile desfăşurării succesive a năvălirilor migratorilor, s-a perpetuat habitatul urban şi s-a manifestat, în anumite forme, o viaţă urbană este o problemă importantă - după cum relevam anterior - pe care este chemată s-o studieze istoria socială, în cooperare cu alte ştiinţe socio-umane. Perpetuarea locuirii în medii orăşeneşti, oricât de deteriorate ar fi fost acestea, dă o altă imagine perioadei „retragerii în istorie'' a populaţiei româneşti şi deschide orizonturi interpretative noi. Urbanizarea, chiar dacă a fost iniţiată în spaţiul strămoşilor românilor de către greci şi apoi de către romani, evident la nivelul civilizaţiei lor, nu trebuie privita ca un proces de import. Evoluţia unor aşezări dacice spre standarde citadine, care este un fenomen ce nu poate fi negat, şi atingerea unor parametri de dezvoltare protourbană sau chiar urbană relevă că şi evoluţia socială a autohtonilor tindea, mai devreme sau mai târziu, să se înscrie în exigenţele civilizaţiei de tip urban. Acest trend se poate constata atât înainte de romanizare, cât şi în condiţiile temperării furiei migratorilor, când devine posibilă reluarea lui. Prin urmare, configuraţia urbană românească nu a fost dată numai de oraşe apărute în diferite epoci şi pe diferite căi, prin aport străin. Ea este dată şi de o parte masivă românească realizată în epoci succesive de dezvoltare economică şi socială, în concordanţă cu particularităţile şi cu specificul local sau regional. Acestea sunt epocile în care. după lungi perioade de viaţă răscolită şi zbuciumată, s-a început refacerea capetelor de pod romane (N. Iorga). Drept prim rezultat au fost oraşele dunărene. începând cu Orşova. Severinul. Calafatul. Tumu-Măgurele. Giurgiul, Olteniţa Brăila, Galaţi şi încheind cu Ismailul, Cetatea Albă, Tulcea şi Sulina. oraşe care sunt amplasate pe locurile multora din vechile cetăţi, fortăreţe, întărituri sau aşezări romane. 214

Un alt grup de oraşe. întemeiate de români, este reprezentat de aşezările urbane „de păsuri", respectiv cele formate în trecâtorile din munţii Carpaţi. care reprezentau puncte obligatorii pentru oricine venea din Ardeal spre Ţările Române şi din acestea spre Transilvania (Săliştea, Sâcele, Răşinari ş.a.. care n-au fost denumite şi nici considerate propriu-zis oraşe, dar care au întrunit. în diferite perioade, condiţiile unor aşezări urbane, atât în ceea ce priveşte dimensiunile, cât. mai ales. sentimentul de solidaritate şi configuraţia intelectuală a locuitorilor. Făgăraşul a fost şi a rămas însă un oraş mic. dar tipic pentru acest model de aşezări). Intre oraşele de creaţie românească, există şi categoria celor situate pe versantul sudic al Carpaţilor, cuprinzând localităţile Tg. Jiu, Râmnicu-Vâlcea, Câmpulung Muscel, Vălenii de Munte ş.a. Majoritatea comunităţilor urbane din cele trei grupe se formează în perioada feudalismului timpuriu, fiind atestate documentar în secolele XI-XII-X11I, ceea ce, evident, însemnează că ele s-au întemeiat înainte, devenind centre urbane cu multe decenii şi chiar secole în urmă. fiind precedate, cel mai adesea, pe aceleaşi locuri, de aşezări rurale, transformate treptat în târguri (locuri unde aveau loc schimburi de mărfuri), iar ulterior în aşezări orăşeneşti. O mare parte a localităţilor cu caracter urban este constituită din aşa-numitele oraşe patriarhale sau târguri. Acestea sunt aşezări urbane, ce îşi au sursa în linii de sate care, datorită multiplelor lor particularităţi, au ajuns ca, treptat, să fie prefăcute în oraşe (Piteşti, Târgovişte. Ploieşti. Buzău, Mizil, Bacău. Roman, Fălticeni. Rădăuţi). Un factor care explică un asemenea proces îl reprezintă creşterea populaţiei şi a densităţii acesteia. Acest fenomen reclama noi cadre de viaţă ce s-au concretizat, pe de o parte, în creşterea numerică a satelor, iar pe de alta. în apariţia unor aglomerări de sate, care. fiind mai bine plasate şi dispunând de unele facilităţi (terenuri arabile, păşuni, păduri, căi de comunicaţie) au dobândit treptat o anumită importanţă, îndeosebi economică. Aceste aşezări, dat fiind faptul că erau, în majoritatea lor, aşezate pe văile sau lângă vadurile apelor curgătoare, au luat şi numele apelor respective, cum este cazul unor târguri moldoveneşti (Şiretul, Suceava, Trotuşul, Putna, Bahluiul, Bârladul) sau a altora din zone diferite, precum Târgul Jiu, Târgul Gilortului, Buzău. Râmnicul Sărat etc. Seria aşezărilor de tip „târg" cuprinde şi altfel de târguri, cunoscute în istorie ca „târgurile de două ţări", apărute pe înălţimi, pe „obcinile" care despărţeau două văi şi care serveau drept locuri de 215

întâlnire şi de petreceri, unde veneau locuitori provenind de pe ambele versante ale înălţimilor, inclusiv ale munţilor. Aceste târguri n-au reuşit să se dezvolte ca acelea din văi şi, ca urmare, nu s-au transformat în aşezări permanente. Oraşele de şes sunt rezultate, de asemenea, din necesitatea stabilirii unor puncte de schimb cu diferite produse (Craiova, Slatina, Caracalul, Bucureşti, Slobozia ş.a.) sau amplasate direct pe rutele comerciale (Cernăuţi, Hotin, Dorohoi, Botoşani, Iaşi, Chişinău, Vaslui, Bârlad, Tecuci, Mizil etc.). Aşezări urbane s-au constituit şi în preajma mănăstirilor (Tg. Neamţ), aşa cum localităţi urbane au apărut şi în zonele miniere (Reşiţa. Moreni, Moineştii) sau militare (Roman, Fălciu, Cahul, Orhei, Hotin, Soroca. Tighina, Cetatea Albă etc.). Transformarea unor sate în târguri sau oraşe a fost un proces continuu în evul mediu. El a continuat şi în epocile modernă şi contemporană, fiind determinat de necesităţi economice. Evoluţia spre modernism a oraşelor româneşti se situează într-o epocă târzie, condiţionată de revoluţia industrială şi de dezvoltarea tehnicii moderne, care debutează în secolul al XIX-lea, dar mai pregnant în a doua sa jumătate, continuându-se şi în secolul nostru. Semnificative în această privinţă sunt datele referitoare la ponderea populaţiei urbane pe întinderea ultimelor două secole. Astfel, în jurul anului 1831, în Principatele Române numai 6,5% din totalul populaţiei locuia în aşezări urbane. La aceeaşi dată, Bucureştiul avea 650.000 de locuitori, iar laşul, 60.000. în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, populaţia urbană înregistrează ritmuri de creştere mai semnificative, ajungând ca, potrivit Recensământului din 1899, aproape să se dubleze (I. Measnicov, I. Hristache, VI. Trebici, 1977, p. 30). Gradul de urbanizare a României s-a menţinut însă la un nivel scăzut, procentul populaţiei urbane în anul 1910 reprezentând doar 16,3% din totalul populaţiei. Ceea ce caracteriza oraşele româneşti la începutul secolului al XX-lea era şi nivelul redus de concentrare a populaţiei urbane, majoritatea populaţiei orăşeneşti, îndeosebi din Dobrogea, Muntenia şi Oltenia trăind în oraşe mici (târguri), care nu depăşeau 25.000 de locuitori. în aceeaşi perioadă, din totalul populaţiei urbane 17,6% trăia în Bucureşti. Tendinţe şi deopotrivă modele de urbanizare, care se fac simţite după 1918, îmbracă, pentru prima dată, aspecte de raţionalitate. Acestea, au fost marcate însă de particularităţile procesului creşterii urbane, care, în perioada 1912-1948, a avut o evoluţie ascendentă 216

lineară, dar lentă (de la 16,3%, în 1912, se ajunge la 21,4%, în 1930, iar în 1948 la 23,4%, din totalul populaţiei). Ponderea creşterii urbane a Bucureştilor a fost de 50%, fiind egală cu cea înregistrată în toate celelalte 114 oraşe care existau în România în acea perioadă. Intre anii 1948-1966 ritmul urbanizării a crescut, ajungându-se ca în anul 1966, 38,3% din totalul populaţiei ţării să locuiască în mediul urban, alcătuit din 152 oraşe (Dorel Abraham, 1991, pp. 205-207). După această dată, procesul de urbanizare a înregistrat evoluţii cu totul particulare, ca de altfel şi după 1989. Habitatul şi viaţa urbană dau dimensiunea unui anume nivel al dezvoltării culturii materiale şi spirituale a unei populaţii. In această perspectivă penuria surselor de informaţii pentru perioade mari istorice face dificilă urmărirea unui proces de mare relevanţă socială, economică, politică etc. şi, deopotrivă, creează o atmosferă generală de suspiciune pentru orice tentative de reconsiderare a epocilor respective. Prudenţa în ştiinţă este necesară, dar fetişizarea ei se poate transforma în handicap. „Secolele întunecate" din evoluţia societăţii româneşti (cu aproximaţie IV-XI), oferă însă unele informaţii care trebuie corect decriptate şi interpretate, într-o viziune de largă respiraţie pluridisciplinară, cu instrumentele şi argumentele ştiinţelor socio-umane care pot contribui la penetrarea acelor zone mai puţin ilustrate şi cunoscute documentar. Există, este adevărat, o distincţie, pe care o considerăm importantă, în relaţie cu cele două tipuri de habitat şi. evident, de viaţă socială comunitară. Dacă pentru satul românesc tradiţiile, obiceiurile, mentalităţile, cultura populară în genere, se constituie într-un referenţial istoric cu semnificative deschideri interpretative, pentru oraşul autohton acest „bagaj genetic" practic nu există sau este extrem de parcimonios. „Secolele întunecate" cheamă la conjugarea eforturilor ştiinţifice pentru „iluminarea lor" în folosul cunoaşterii propriului nostru trecut social. 3. Influenţa factorilor endogeni şi exogeni asupra comunităţilor teritoriale „Istoria legăturilor poporului român cu pământul său şi, îndeosebi, fixarea şi creşterea factorului uman pe aceste plaiuri, n-au fost în trecut şi nu sunt încă nici astăzi uniforme şi nici întâmplătoare. Infinita varietate a peisajului, nevoile muncii şi ale vieţii, au determinat la începuturi alegerea unor regiuni preferate, a unor locuri 217

privilegiate, provocând aglomerarea poporului român în anumite «regiuni naturale» (subl. în text - n.n.), pe văile râurilor, în depresiunile marginale sau intracarpatice, pe plaiurile munţilor" (Gh, Focşa, 1943. p. 44). Cuvintele pline de miez şi de sensibilitate românească ale unuia dintre ctitorii Muzeului Satului din Bucureşti (1936) ne scutesc să revenim asupra factorilor naturali, cu acţiune continuă asupra comunităţilor rurale şi urbane. în afara lor. potrivit incursiunilor făcute până acum în „teritoriul" complex şi contradictoriu al acestor factori, influenţe au exercitat şi cei istorici. Amplasarea în teritoriu a unei aşezări, ca şi resursele naturale ale 2onei sau întregului spaţiu locuit de aceeaşi populaţie, oricât de favorabile s-ar arăta, singure nu pot să constituie sine die un garant al perpetuării existenţei lor. Factori demografici, economici, sociali, politici, militari şi psihici sunt la fel - iar uneori - mai importanţi decât poziţia şi resursele unei comunităţi umane. Demografia poate acţiona restrictiv sau expansiv. Comunităţi cu populaţie importantă au un potenţial suplimentar şi, în cele mai multe situaţii, hotărâtor în distanţarea faţă de altele care au un volum mai mic sau foarte mic al populaţiei. La acest „capitol", vital pentru destinul unei etnii, românii, cum s-a constatat, au avut o rată ridicată a natalităţii şi, evident, un spor natural semnificativ, iar uneori considerabil. Nu toate zonele spaţiului tradiţional românesc au beneficiat de asemenea sporuri. In Banat, un asemenea fenomen demografic este mult estompat, comparativ cu alte zone româneşti. Comportamentul demografic al locuitorilor este restrictiv. Pe acest funda] se înregistrează şi un proces lent de depopulare prin migrări în alte spaţii româneşti. Normal, asemenea simptome, care contrastau cu evoluţia demografică înregistrată în majoritatea regiunilor istorice româneşti, nu puteau rămâne neobservate. Studii intense s-au iniţiat în perioada interbelică de către sociologi, istorici, demografi, economişti şi alţi specialişti, majoritar din Timişoara şi Arad, dar şi de la Bucureşti şi Cluj. Populaţia rurală bănăţeană a compensat diminuarea forţei demografice a comunităţilor lor cu o organizare şi activitate economică superioare. Raporturile intercomunitare se constituie într-un alt element care poate influenţa existenţa grupurilor umane care vieţuiesc în diverse forme de habitat. In genere, zonele urbanizate, influenţează mediul social, economic şi cultural al satelor, comunelor sau cătunelor 218

învecinate, provocând tendinţe de urbanizare relativ mai importante. Asemenea fenomene se înregistrează îndeosebi când se trece la adoptarea legislaţiei industriale şi a măsurilor de protecţie a investitorilor autohtoni (sfârşitul secolului trecut), care încurajează dezvoltarea industriei. Apariţia şi proliferarea stabilimentelor industriale, apoi a unor mari unităţi industriale, îndeosebi în perioada interbelică, accelerează acest proces, urmat de o migrare mult mai accentuată din mediul rural spre cel urban. Există şi alte tipuri de raporturi intercomunitare care pun în valoare potenţialul uman al aşezărilor, favorizând dezvoltarea lor. Braşovul, devine de timpuriu un centru comercial important zonal, schimburile realizate cu Ţara Românească şi Moldova, chiar înainte de constituirea lor. contribuind la accentuarea identităţii sale urbane şi, deopotrivă, statornicind un mod de existenţă propriu unor astfel de aşezări. Contrar acestui proces de interrelaţii, cu efecte benefice asupra localităţilor care se integrau în el. izolarea naturală a unor aşezări sau izolarea determinată de cauze politice şi administrative accentuau decalajele între nivelurile de dezvoltare ale aşezărilor de tip rural şi urban şi între cele rurale. Este situaţia satelor situate în enclave greu accesibile, care au ,.încremenit în timp" în „regiuni arhaice" (Nerej, din zona Vrancei, satele basarabene „descoperite" în 1942-1943 de echipele de cercetători conduse de Anton Galopenţia în perimetrul cuprins între Nistru şi Marea de Azov, sau cele reperate după 1990 în zonele muntoase din Caucaz). Nu este greu de imaginat că asemenea ..enclave istorice" menţin vechile ocupaţii ale populaţiei, nealterate de modernism, cutumele, tradiţiile, cultura populară etc. în forme, probabil, cu mare vechime. Izolarea românilor în propriul spaţiu tradiţional de locuire prin graniţe artificiale impuse de dominaţia străină a dat naştere unor tendinţe şi fenomene care, fie s-au generalizat, fie s-au dezvoltat la scară locală sau regională. Marginalizarea provinciilor româneşti vexate de imperiali este efectul general şi grav al prezenţei lor nedorite în spaţiul românesc. Diferenţieri apar, însă, şi sunt relativ importante în două direcţii: manifestarea mai activă a urbanizării în Transilvania şi Banat, urmată de cea din Ţara Românească şi Moldova, apoi (pe ultimele locuri) în Dobrogea şi Basarabia. Urbanizarea în zonele aflate sub autoritatea ruşilor, austriecilor şi ungurilor este favorabilă nobilimii provenite din rândurile acestor etnii, ca şi elementelor germane şi evreeşti, iar apoi burghezilor veniji din metropole sau germinaţi din realităţile sociale ale urbelor. „înstrăinarea" 219

oraşelor nu este caracteristică ţărilor române atâta vreme cât s-au aflat sub turci (cu excepţia, poate, a perioadei domniilor fanariote). Efectul general pozitiv al urbanizării nu trebuie ignorat; el este o realitate care trebuie nu numai constatată, dar şi apreciată. Acest efect este estompat însă de menţinerea şi accentuarea unui sistem anacronic, contraproductiv şi degradant de exploatare a comunităţilor rurale. Păstrarea tradiţiilor nu trebuie însă plasată pe acelaşi nivel cu înapoierea care s-a instalat în lumea satelor româneşti, generând o gravă problemă socială - problema ţărănească. Dacă în provinciile împestriţate cu grofi unguri, nobili ruşi sau austrieci, o bună parte din vină cade în sarcina lor, în ţările române (fără Basarabia după 1812) vina o poartă boierimea, care s-a străduit. în decursul unor secole de lupte aprige, să aşeze jugul de gâtul ţăranului român. Menţinerea în stare de înapoiere a comunităţilor agrare, a căror mizerie creşte proporţional cu înflorirea unor oraşe, are ca unnare imprimarea unui accentuat caracter agrar societăţii româneşti, care se zbătea între tendinţa de modernizare şi presiunea problemei agrare ce marca aproape 80% din populaţie. In sfârşit, factori politici şi militari sunt de natură să schimbe cursul evolutiv al unor aşezări, fie în sens pozitiv, fie negativ. Cetăţile militare de la Dunăre. Marea Neagră sau Nistru devin înfloritoare centre protourbane sau urbane în lungi perioade de timp. Operaţiile militare, care se succed mai intens decât valurile migratoare, au un rol în viaţa unor comunităţi. Vigoarea unora dintre confruntări şi sălbăticia combatanţilor fac ca sate şi târguri să aibă mult de suferit de pe urma distrugerilor provocate, mai mari sau mai mici, fiecare având contribuţia lor în decalajele care se instalează cu timpul între aşezările rurale. între cele urbane şi între cele două tipuri de comunităţi. Decalajele şi marginalizarea societăţii româneşti. în comparaţie cu vestul continentului. în care sunt implicate inclusiv aşezările umane, indiferent de tipologia lor. devin realităţi, care sunt cunoscute şi mai ales resimţite din plin de locuitori. Societatea românească, dată fiind o astfel de evoluţie. îmbracă cu timpul, tot mai pregnant, o înfăţişare tipic agrară. Evoluţia spre modernism schimbă întrucâtva caracterul agrar al societăţii, dar lent. apoi brusc. în ritmuri alerte. îndeosebi în epoca interbelică. Chiar şi în împrejurările modificărilor importante care se operează la toate nivelurile - economic, social, politic etc. - modernismul era stratul de suprafaţă. în adâncurile sale societatea româneasca păstrând trăinicia şi robusteţea firii ţăranului 220

român. Devenise treptat modernă, şi aşa şi era, dar trăia încă, perceptibil sau nu, într-o atmosferă de sorginte rustică, ce influenţa trăiri intime, comportamente, manifestări. Structurile deveniseră moderne, dar mentalităţile erau majoritar ţărăneşti, „Suntem cu toţii săteni - încerca să convingă «bătrânul brad», ce-a fost la toţi «o călăuză» — chiar aceia, foarte mulţi, care nu mai purtăm haina de sătean [...] Suntem, ca origine, ca spirit, ca gust săteni. Baza ţării noastre, ca şi a ţărilor vecine, a tuturor ţărilor din Peninsula Balcanică, a unei bune părţi din partea occidentală a Rusiei, a unei părţi tot aşa de întinse din Ungaria estică, este satul. Nu trebuie să ne înşelăm în această privinţă. Avem toate calităţile şi toate defectele satului. Putem să ne îmbrăcăm cum vom vroi, şi desigur trebuie să ne îmbrăcăm astfel o dată ce am trecut dintr-un mediu în altul, cu toate acestea felul nostru de a simţi, de a cugeta, de a ne orândui este sătesc. Sunt civilizaţii organizate pe oraşe, cum sunt şi civilizaţii organizate pe sate, şi aceasta nu este nici-o ruşine. Oraşul nu este o formă superioară a satului, este numai o formă de a trăi a oamenilor" (N. lorga. 1943, p. 14). Privind retrospectiv, întreaga problematică prezentaiă în acest capitol se poate condensa în următoarele repere esenţiale: • geneza comunităţilor rurale este mai timpurie, în comparaţie cu apariţia oraşelor: • primele aşezări urbane din spaţiul tradiţional românesc sunt datorate coloniştilor greci: • forme incipiente de urbanizare şi chiar faze mai avansate se înregistrează în unele mari aglomerări umane rurale şi cetăţi dacice: • există mai multe modalităţi de clasificare a localităţilor rurale: după numărul locuitorilor: aşezarea locuinţelor; formele geomorfblogice ale scoarţei terestre: preponderenţa ocupaţiilor (sate de pescari, crescători de vite, agricultori, olari, cărămidari, tăietori de lemne şi lemnari etc.); • preponderenţa locuirii în mediul rural reflectă nivelul dezvoltării societăţii autohtone în anumite epoci istorice; • asupra celor două moduri de habitat (rural şi urban) au acţionat factori din interiorul lor, dar şi din afară, care le-au influenţat. uneori, hotărâtor sensurile evoluţiei istorice. Concepte-cheie $i extinderi Devălmăşie. Concept utilizat de unii sociologi şi istorici (N. lorga. C C . Giurescu, l.C. Filitti. H.H. Stahl. R. Rosetti ş.a.). care desemnează o structură de organizare comunitară tipică epocii medievale. Potrivit 221

acesteia, în satele libere de moşneni şi răzeşi din Ţara Românească şi Moldova pământurile cultivate, pădurile şi izlazurile reprezentau proprietatea comună a obştii. în timp ce pământul şi casele aflate pe ele şi terenul din jurul lor constituiau proprietate individuală. Suprafeţele cultivate în comun erau împărţite în loturi, prin tragere la sorţi, şi distribuite moşnenilor sau răzeşilor. Conducerea era colectivă şi avea atribuţii administrative, judecătoreşti, economice şi militare. Au fost cunoscute mai multe forme de devălmăşie. Habitat, Are semnificaţie de suprafaţă locuită de grupuri umane, indiferent de mărimea acestora. Relaţii genealogice. Reprezintă un tip specific de relaţii sociale „în care indivizii sunt definiţi social ca aparţinând aceleiaşi categorii sau grup social, deoarece se consideră înrudiţi, legaţi între ei prin consanguitate sau/şi prin alianţe de mariaj" (Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu. 1998, p. 263). BIBLIOGRAFIE Abraham, Dorel (1991), Introducere in sociologia urbană, Bucureşti. Editura Ştiinţifică. Apolzan, Lucia (1979), Gruparea aşezărilor in funcţie de evoluţia economică şi socială, în „Studii şi comunicări de etnografie - istorie", III, Caransebeş. Apolzan, Lucia (1987), Carpaţii - tezaur de istorie. Perenitatea aşezărilor risipite pe înălţimi. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Conea, Ion (1937), Geografia satului românesc. Aşezare, formă, structură. în „Sociologie Românească1", an. II, nr. 2-3. Focşa, Gh. (1943), Aspectele spirituale ale civilizaţiei ţărăneşti, în ,.Soci"oiogie Românească", an. V, nr. 1-6. Georgescu, D.C. (1937), Populaţia satelor romaneşti, în „Sociologie Românească", an. II, nr. 2-3, Giurescu. C C , Giurescu. Dinu (1975), Istoria românilor - din cele mai vechi timpuri, până astăzi. Ediţia a Ii-a, Bucureşti, Editura Albatros. Guşti, D. (1968). Opere, voi. 1. Bucureşti, Editura Academiei R.S.R, lorga, Nicolae (1943), Sat şi Oraş, în „Sociologie Românească", an. V, nr. 1-6. Manea, Minai, Pascu. Adrian, Teodorescu. Bogdan (J996). istoria români/or din cele mai vechi timpuri până la revoluţia din 1821. Manual pentru clasa a Xl-a, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A. 222

Mansuelli. Guido A. (1979). Civilizaţiile Europei vechi, voi. I, Bucureşti. Editura Meridiane. Marcu, Liviu (J976), Coordonees du processus d~urbanisation dans ie sud-est de L* Europe ă iepoque contemporaine (septieme decennie du XX-e siecle), Beograd (extras). Measnicov, L, Hristache, I.. Trebici, 1. (1977), Demografia oraşelor României. Bucureşti. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Radu. Nicolae. Furtună, Carmen, Jalea-Vancea, Gabriela, Bălan, Carmen-Cornelia (1996), Prefaceri socio-umane în România secolului XX. De la comunitatea tradiţională la societatea postcomunisfă. Bucureşti. Editura Fundaţiei „România de Mâine". Voinea, Şerban, Stahl, H.H. (1945), Sociologie. Manual unic pentru clasa a VlII-a a şcolilor secundare. Bucureşti, Editura Coop, de Consum „Victoria". Ţopa, Leon (1943), Câteva ipoteze despre geneza oraşelor, în „Sociologie Românească", an. V. nr. 1-6. Zamfir, Cătălin, Vlasceanu, Lazăr (coordonatori) (1998), Dicţionar de sociologie. Bucureşti, Editura Babei. întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor • Când şi în ce condiţii apar primele aşezări umane? • Prin ce se atestă tendinţele de trecere la faza urbană a unor aşezări autohtone? • Care sunt primele oraşe de pe teritoriul tradiţional românesc? • După modul de distribuire a gospodăriilor ţărăneşti în teritoriu câte tipuri de sate sunt cunoscute? • Care sunt principalele trăsături şi funcţii ale localităţilor rurale? • Prin ce se identifică o localitate urbană? • Care sunt căile şi modalităţile de formare a aşezărilor urbane? • Ce părere aveţi în legătură cu ipoteza continuităţii vieţii urbane în timpul marilor migraţii? • In ce contexte şi în ce condiţii se produc diferenţieri între procesele de urbanizare din Răsăritul Europei şi cele din Occident?

223

X. STRUCTURI ŞI RAPORTURI SOCIALE (I). EVOLUŢIA LENTĂ SPRE MODERNISM

O estimare foarte aproximativă a îndelungatei dominaţii străine care s-a exercitat asupra românilor relevă o realitate tulburătoare: timp de peste un mileniu", parţial sau integral, teritoriul lor tradiţional a fost ocupat de străini, care au beneficiat de resursele naturale şi de munca autohtonilor. In realitate, prezenţa unor forţe străine în spaţiul românesc (desele şi devastatoarele ocupări ale ţărilor române de către armatele austriece şi ruseşti, anexarea Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa în 1940 etc.) dilata considerabil timpul istoric în care populaţia românească era străină în propria vatră strămoşească. Alma Mater înregistrează însă şi alt tip de dominaţie, fără prezenţa armatelor străine pe teritoriul naţional: politica de forţă şi dictat promovată de unele mari puteri, ale căror constrângeri conduc la cedări teritoriale (în august şi septembrie 1940), creează disfuncţii economiei naţionale sau produc perturbări mecanismelor politice şi sistemului social prin forme mascate de estorcare a unor produse, resurse naturale şi financiare etc. Societatea românească, cu puţine excepţii, s-a aflat în situaţia de a suporta o dublă presiune: din interior, care exprima voinţa de progres şi dezvoltare a naţiunii, şi din exterior, care estompa evoluţia firească a comunităţii autohtone prin sistemul prădalnic practicat de ocupanţi, constrângerile şi interdicţiile impuse de aceştia. Uneori presiunea din interior era mai puternică decât cea din afara societăţii (1600, 1789, 1859, 1877, 1918), alteori era invers (1688, 1675, 1812, 1867, 1940 etc.) şi foarte rar se statornicea un echilibru precar între * Considerând forţat anul 106 ca moment inaugural şi 1918 ca moment final al încetării acestei dominaţii, prin scădere obţinem cifra de 1812. întrucât in acest interval de timp au fost şi perioade de acalmie, greu de cuantificat am redus lunga noapte a dominaţiei străine la doar un mileniu. Şi în prezent, însă, teritorii româneşti sunt însliăinate ca efect al Pactului Molotov-Ribbentrop (1939). 224

„antiteze", ca să ne exprimăm în termenii teoriei lui loan Heliade Rădulescu (1802-1872). Stăvilirea forţelor lăuntrice ale societăţii româneşti spre afirmarea unităţii naţional-statale, a independenţei şi realizarea sincronizării cu civilizaţia şi cultura Europei apusene au generat hibrizi economici, sociali, politici şi culturali, parţial „ajustaţi" mai târziu, dar cu mari şi dureroase costuri materiale şi umane. 1. Dominanta agrară a structurilor sociale ca rezultat al eternizării „problemei ţărăneşti" Procentul de 80% populaţie agrară (nu întâmplător utilizat anterior într-un alt context) este un indicator important prin care se relevă nivelul dezvoltării generale a societăţii româneşti. Predominarea autoritară a ţărănimii şi a altor categorii rurale în structura socială a ţărilor române, a României moderne şi a statului unitar român creat în 1918 este de natură să definească, în linii esenţiale, şi caracterul societăţii autohtone. Dominanta agrară a structurii sociale se defineşte de timpuriu şi se menţine până către finele deceniului al IV-lea al secolului nostru. Ea este specifică nu numai spaţiului românesc, ci întregului perimetru al Europei Orientale şi Meridionale, perimetru care, mai târziu, după cum îl vor califica unii experţi vestici, va reprezenta „Europa agrară". Comunităţi de tip agrar şi pastoral, potrivit celor cunoscute, se configurează de timpuriu. Populaţia lor se îndeletniceşte cu agricultura şi creşterea vitelor, iar din epoca bronzului şi cu meşteşugurile. „Centre" agricole şi meşteşugăreşti permanente sau aşezări sezoniere pastorale se răspândesc pe un teritoriu întins (între Valea Tisei şi Nistru, pe „Valea" Dunării, în zonele vestice ale României actuale ş.a.m.d.). Tracii epocii bronzului sunt, astfel, şi „meşteri specializaţi"; ei lucrează în ateliere (Pecica — Arad. Sărata-Monteoru - Buzău) confecţionând arme, podoabe de aur, argint şi bronz, unelte; produc obiecte de uz casnic din lut ars etc. In epoca fierului. încă din prima ei fază, unii dintre aceştia încep să practice şi mineritul, în acelaşi timp cu metalurgia fierului. Schimburile de obiecte şi produse cu lumea înconjurătoare sau cu populaţii aflate la mari depărtări impune treptat, ca realitate socioeconomică, o nouă îndeletnicire, care, cu timpul, se transformă în comerţ, favorizată şi de circulaţia monetară. Utilizarea monedei conduce implicit la apariţia primelor ateliere de confecţionat monede şi a meşterilor făurari de monezi. 225

Chiar dacă unele dintre ele nu sunt încă suficient de „autonome" şi bine închegate, meşteşugurile epocii metalelor ating o gamă atât de largă a diversificării lor încât, numai după o vreme îndelungată se mai adaugă altele noi. Locuitorii acestei epoci practică: agricultura, creşterea vitelor, meşteşugurile şi comerţul, care nu-şi modifica nici mai târziu obiectul de activitate; se adaugă acestora, pescuitul şi vânătoarea, ca îndeletniciri mai vechi. întâmplător nu este, deci, ca metalurgia metalelor să atingă cote atât de înalte încât să fie apreciată ca una dintre cele mai reprezentative pe plan continental pentru epoca respectivă. Nu poate fi hazard nici faptul că din mâna meşterilor aurari şi argintari au ieşit adevărate opere de artă; că fierarii şi făurarii obiectelor din bronz sunt artizani în deplinul înţeles al cuvântului; că meşterii olari s-au întrecut pe sine, lăsând posterităţii produse care uimesc prin originalitatea formelor, compoziţiei materialului, culorilor şi utilităţii lor practice. Când oştenii lui Darius (514 î. Hr.) sau ai lui Alexandru Macedon (335 î. Hr.) ajung pe meleagurile daco-geţilor ei îşi fac drum cu suliţele prin lanurile de grâu fiindcă acestea creşteau foarte înalte. Hărnicia, priceperea şi tenacitatea daco-geţilor au făcut ca mănosul pământ dacic să ..arunce'' la suprafaţă adevărate minuni ale naturii. Cât de greu Ie va fi fost locuitorilor „specializaţi" în cultivarea plantelor să ajungă la asemenea performanţe nu avem de unde să ştim. Orice agricultor modern ar înţelege că nu s-a ajuns uşor. „Dacă păstorii odată cu înrăutăţirea condiţiilor de trai puteau oricând mâna animalele lor [...] în zonele favorabile, cultivatorii s-au trezit de multe ori că plantele lor nu mai dau roade" (Mandics Gyorgy. 1983, p. 2000), este adevărat cu referire la civilizaţiile primitive africane, dar situaţia se poate găsi şi în acest spaţiu european. Cultivatorul geto-dac a trebuit să înveţe care pământ este mai bun sau mai rău pentru vegetaţie (ciclurile vegetative), care specii de plante rezistă mai bine sau nu intemperiilor, condiţiilor climatice schimbătoare etc. începuturile agriculturii la români le găsim aici. în aceste timpuri, când oamenii de atunci au trebuit să dea răspunsuri la problemele grave, de care depindea propria lor existenţă. Le-au dat nu ştim cu ce costuri, dar le-au dat, creând, astfel, câmp liber dezvoltării de mai târziu a unei ocupaţii de bază a românului: agricultura. în antichitatea românească (sec. Vili î. Hr. - 82 î. Hr.) avem deja delimitate domenii de activitate economică - creşterea vitelor, agricultură, meşteşuguri şi comerţ - şi conturate unele „specializări" economice „pe ramuri", dar şi în interiorul acestora: păstori, cultivatori, meşteşugari (olari, ţesători, aurari şi argintari, fierari, lemnari 226

etc.), negustori. în evul mediu, delimitarea se accentuează o dată cu proliferarea specializării. Apariţia breslelor în ţările române în secolul al XIV-lea este un reper în aprecierea tipului de „specializare" şi, în acelaşi timp, în evaluarea numerică. De la documentul din 1376, prin care ni se aduce la cunoştinţă că la acea dată în Transilvania existau 25 de domenii de activitate cuprinse în 19 bresle, „inventarul" specializărilor se măreşte considerabil mai târziu, specializări ce sunt profesii moştenite, uneori, din tată în fiu. Zăbovim asupra meşteşugurilor nu întâmplător. Ele ne oferă cât de cât o anume imagine asupra profesiilor propriu-zise, precum şi a „spaţiului" lor economic. în veacul al XVII-lea, de exemplu, regăsim trei „tipuri" de meşteşugari - o ierarhizare sui generis, impusă de înseşi relaţiile socio-economice ale epocii: meşteşugarii domeniali, aflaţi în slujba seniorilor feudali (laici sau ecleziaşti), meşteşugarii săteşti şi meşteşugarii de la oraşe. Chiar şi această situaţie, fără alte repere, evocă, ea însăşi, o extensie considerabilă a meşteşugurilor, atât sub raport rezidenţial (sat - oraş), cât şi sub raport socio-juridic (dependenţa de curţile feudale, de clientelele satelor şi de cele ale oraşelor). în prima din cele trei categorii de meşteşugari sunt cuprinşi, de regulă, robii ţigani*. Meşteşugurile erau practicate şi în gospodării particulare, meşteşugurile casnice, care puteau produce şi pentru piaţă, dar, în general, acestea funcţionau în cadrul economiei închise domestice (familiale). Amploarea activităţii economice care se datora meşteşugurilor este considerabilă, pe măsura dezvoltării şi diversificării lor. Cât de numeroase erau „specializările" putem să apreciem din menţionarea lor, chiar incompletă: fauri, căldărari, rotari, lemnari, teslari, dogari, brutari, blidari, legănări, lăcătuşi, săbieri, cofetari, covătari, morari, cojocari, croitori, opincari. torcători, postăvari, abagii, boiangii, pâslari, săpunari. chivănari, ceaprazari, pantalonari, ciobotari, şelari, curelari, cărbunari, şindrilari (pentru mediul agrar). Dacă am adăuga acestor „specializări" şi altele nu este greu de închipuit cât de mult s-ar extinde lista de profesii din evul mediu românesc. Nu putem, însă, realiza o evaluare a ponderii diverselor profesii în structura populaţiei, cu atât mai mult cu cât statisticile sunt sărace la „capitolul" evaluare a populaţiei. De reţinut este faptul că ..specializările" indică un grad extrem de ridicat de diviziune a activităţii lucrative, caracteristice de altfel fărâmiţării feudale. * în 1639, un boier muntean realizează un schimb de meşteri cu un alt boier: primeşte pentru ..o ţigancă cusătoare, două ţigănci proaste". 227

în perspectiva surprinderii structurii profesionale a populaţiei nici sfârşitul feudalismului şi nici începuturile epocii moderne nu sunt prea fericite. Statistica lui Ehrler, din 1774. pentru Banat este un instrument doar parţial utilizabil. Ea nu oferă date suficiente nici pentru discernerea structurii sociale şi nici pentru cea profesională, categoriile cu care operează recenzentul fiind neconcludente. Aflăm, astfel, că la un total de 369.283 locuitori 18.661 sunt jeIeri, 56 - preoţi (catolici). 919 - preoţi (ortodocşi), 50 - învăţători (catolici). 276 - învăţători (ortodocşi) (J.J. Ehrler, 1982, pp. 20-21). La fel de neconcludent este şi ,.Tabloul statistic al oraşului Bucureşti în 1831". întocmit de francezul Lagan, din care aflăm doar că existau 2371 servitori de boieri, 3386 sclavi de boieri, 137 călugări. 282 sevitori la familii de evrei. Penuria izvoarelor cu date certe, a statisticilor verificabile, precum şi varietatea copleşitoare a înregistrărilor statistice, multe dintre acestea fără o metodă riguroasă ştiinţifică, se regăseşte chiar şi mai târziu. în epoca contemporană. Analize şi comparaţii cu adevărat ştiinţifice se vor realiza după primul război mondial, dar nu imediat, ci la câţiva ani distanţă. Dar, surprinzător poate, rămân insuficient de clare unele aspecte, deoarece maniera în care a fost înregistrată populaţia îşi păstrează unele din ciudăţeniile ei anterioare. Dificil rămâne în continuare a face distincţie între stratificarea socială şi sfera ocupaţională a populaţiei pe domenii de activitate, cum dificil este a raporta la volumul total al populaţiei ţării o categorie socio-profesională a cărei înregistrare are o multitudine de variante cifrice. Un exemplu. în acest sens, îl extragem din datele furnizate de Recensământul din 1930, a cărui valoare şi însemnătate sunt indiscutabile. La secţiunea muncă, populaţia activă, după profesiuni, este astfel înregistrată: proprietari, rentieri, pensionari — 200.300 de persoane, patroni — 3.321.000. liber profesionişti - 42.000. salariaţi - 1.022.700, ucenici 94.900, alţii - 917.200, membrii familiei ajutători - 4.649.400, servitori - 295.200. Un model de înregistrare, care corespunde exigenţelor stabilirii structurii profesionale a populaţiei îl oferă acelaşi recensământ, dar numai pentru ucenici. ..Descoperim" pentru aceştia nu mai puţin de 164 de profesii. între care numeroase tradiţionale (abagii, argintari, boiangii, ceaprazari etc.), dar şi altele noi. impuse de evoluţia economică, tehnică şi ştiinţifică (ajustori, artă şi precizie, articole de sport, asfaltări, betonişti. cazangii, cauciucari, ceramişti, dentişti, desenatori, 228

electricieni, faianţari. fochişti, fotografi, galvanizatori, heliografişti. strungari în fier sau în lemn, sudori, zeţari, zincografi etc.). Situafia este identică şi pentru provinciile istorice româneşti reunite cu Ţara în 1918* Recensământul general al României din 1941, realizat la 6 aprilie, nu şi-a propus înregistrarea populaţiei pe categorii şi clase profesionale, motiv pentru care, din punctul de vedere al structurii profesionale a populaţiei, este inutilizabil. Din datele imense ca volum, dar restrânse ca utilitate practică pentru aspectele care ne interesează, rezultă: - structura profesională se relaţionează şi este condiţionată de stadiul evolutiv al economiei naţionale; - îndeletnicirile vechi, unele medievale, se perpetuează în modernitate şi în contemporaneitate, fie pentru că există suficiente comenzi sociale, fie pentru că profesiile au un grad mic de acoperire a unor mai vechi solicitări ale populaţiei. Acestora, sau poate înaintea acestora, se află însuşi nivelul general de dezvoltare a societăţii româneşti, o societate apreciată ca fiind „întârziată" în raport cu stadiile evolutive ale Occidentului. într-o astfel de conjunctură, sfera profesională nu poate decât să reflecte „momentul" istoric respectiv, iar coabitarea vechilor profesii cu altele noi este una din cerinţele reclamate de însăşi societatea românească. Este însă firesc ca o societate „întârziată" să precipite dezvoltarea şi să încerce o evoluţie mai accelerată, care să parcurgă mai rapid anumite etape istorice, aşa cum se străduie şi reuşeşte în tentativa sa societatea românească din epoca interbelică. Anii „socialismului" produc importante modificări în structura profesională a populaţiei, dar prin politici de constrângere sau de dictat, ceea ce indică o stratificare profesională care este în dezacord cu evoluţia firească a unei societăţi „întârziate". Practicile cooperativizării forţate a agriculturii, industrializării galopante, „sistematizării" zonelor rurale, orientării învăţământului general şi a celui de specialitate numai într-o anumită direcţie ş.a. au efecte distructive asupra unor preocupări. îndeletniciri şi profesii tradiţionale, unele dispărând, altele Pentru Transilvania (1910) avem la dispoziţie o statistică care ne dă sumare lămuriri asupra sferelor ocupaţionale: agricultură - 2.513.567 persoane ocupate (83,87*); industrie - 155.137 (5,32%); corner! - 17.137 (0.61%); minerii - 33.460 (1,13%); comunicaţii - 24.384 (0,83%); armată - 15.940 (0,54%); funcţii civile ecleziastice - 42.621 (1,54%); alte domenii - 127.143 (3,54%). 229

fiind pe cale de dispariţie. Apar altele noi, care se amplifică exploziv. Se creează, astfel, o situaţie paradoxală: pe de o parte, însăşi progresul societăţii reclamă amplificarea sferei socio-ocupaţionale şi profesionale, pe de alta, „satisfacerea" acestei exigenţe obiective prin mijloace administrative, dă naştere unei structuri artificiale, necorespunzătoare dinamicii fireşti a societăţii şi neviabile pe termen mediu sau îndepărtat. Dezvoltarea economică de tip intensiv a României, pe lângă creşterea considerabilă a numărului populaţiei ocupate şi a sporirii gradului de profesionalizare a forţei de muncă, are efecte imediate şi de durată, care, după 1989, încep să-şi dezvăluie esenţa artificială. în agricultură apar mecanizatori, zootehnişti, muncitori mecanici, electricieni, lăcătuşi, strungari ş.a. (a căror distribuţie în teritoriu este neuniformă), adică activităţi de tip industrial; în industrie, specialişti pe ramuri productive şi în interiorul acestora (construcţii de maşini, energie electrică şi termică, exploatări miniere, transporturi, chimice etc.); în învăţământ şi ştiinţă, specialişti pe domenii stricte ş.a.m.d. Aşa cum s-a încercat să se explice şi să se motiveze deopotrivă, „sporirea complexităţii proceselor de muncă are ca efect, mai devreme sau mai târziu, o anumită profesionalizare, ceea ce înseamnă că activitatea nu se mai poate desfăşura pe baze strict empirice, prin experienţa transmisă de la o generaţie la alta sau constituită la nivelul unei singure generaţii, fiind necesară o instruire specială a lucrătorilor, calificarea şi perfecţionarea nivelului lor de calificare adică o anume formare a forţei de muncă. Rezultă faptul că profesiile ce se delimitează în interiorul ocupaţiilor, privesc acele munci a căror îndeplinire necesită o pregătire specială (calificare)" (Ion Drăgan, Călin Anastasiu, 1989, p. 51). Meseriaşii, asupra cărora nu am insistat întâmplător, reprezintă una din componentele cele mai dinamice ale claselor mijlocii (sau „profesiilor libere", cum mai sunt denumite în literatura occidentală), care, în condiţiile avansului spre modernism al societăţii româneşti, înregistrează creşteri cantitative şi calitative apreciabile. Meseriaşii, în majoritatea lor, provin din mediul rural, din care mai provin, tot în proporţii mari contingente de copii, tineri şi adulţi care, treptat, se orăşenizează, devenind mici comercianţi, funcţionari de stat (mai ales în administraţia de stat centrală şi locală) şi particulari, zilieri, oameni de serviciu etc. Primele generaţii de muncitori îşi au sorgintea în mediul rural, pe care nu-l vor părăsi nici generaţiile următoare, dat fiind faptul că loturile de pământ exercitau o puternică forţă de atracţie şi acestea nu erau abandonate sau vândute. 230

Se constată, deci. un mecanism care mişcă structurile sociale, mai alert sau mai domol, determinând schimbări care devin perceptibile şi apoi evidente după o perioadă mai mare sau mai mică de timp de la declanşarea lor. în întreaga această „mişcare" rolul ţărănimii este hotărâtor. Masa socială ţărănească dă substanţă umană prefacerilor sociale prin migrarea spre oraşe a mii, apoi a zeci de mii de săteni şi sătence, care chiar dacă nu toţi îşi stabilesc domiciliul în oraşe. îşi pierd treptat trăsăturile specifice ruralilor, devenind orăşeni prin activităţile lucrative sau serviciile pe care le fac. Procesul diminuării volumului populaţiei rurale, mai alert în perioada interbelică, nu modifică esenţial structura socială, ţărănimea rămânând în continuare stratul social cel mai substanţial numeric. Dominanta socială ţărănească a structurii societăţii româneşti se menţine vreme îndelungată. Ponderea ţărănimii, în ansamblul vieţii sociale, este o realitate care apare de la primele documente scrise şi, evident, ea este anterioară mărturiilor scrise. în secolele X1V-XV, dar şi în perioade lungi de după acestea ţărănimea liberă este un strat foarte numeros şi puternic, răspândită în întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic, sub numele de răzeşi, în Moldova, sau de moşneni fi megieşi, în Ţara Românească. Cu timpul, însă. ţărănimea liberă se diminuează, căzând în dependenţa feudalilor români sau străini. Ţărănimea dependentă, la începuturile evului mediu, alcătuia un strat redus numeric. Cu timpul, însă. se majorează substanţial, pe măsură ce presiunea nobililor (boierilor) creşte, iar unele obşti săteşti, a căror rezistenţă s-a diminuat, cedează, fiind aservite. In Ţara Românească şi Moldova, ţăranii dependenţi erau cunoscuţi sub numele de rumâni şi, respectiv, vecini, iar în Transilvania, de iobagi (care dispuneau de sesii, loturi mici de pământ) şi jeleri (care erau lipsiţi de orice proprietate, dar aveau libertatea de a se muta dintrun sat în altul). O creştere substanţială a ţărănimii aservite are loc îndeosebi în Ţara Românească, ca efect al „legăturii" iniţiate de Mihai Viteazul, potrivit căreia dreptul ţăranilor de strămutare de pe o moşie pe alta era desfiinţat. Se estimează că aproximativ trei sute de localităţi rurale sunt forţate să intre în noul tip de raporturi sociale. Barierele economico-sociale. care constituiseră un impediment în atragerea pământului cultivabil în relaţiile de schimb - una din cerinţele importante ale trecerii societăţii pe aliniamentele modernismului - cedează însă. împrejurare de care profită proprietarii de pământ. Situaţia devine dramatică pentru ţărănimea liberă şi ca 231

urmare a „alinierii" domniei la politica practicată de marii boieri, fie autohtoni fie alogeni. Astfel, la începutul veacului al XVU-lea are loc o nouă „campanie" de aservire a satelor libere, agravând raporturile sociale, care îmbracă şi forme violente de manifestare. „Punctul culminant îl atinge acest proces de diferenţiere prin sec[olul al] XVIIlea. Atunci se adaugă la clasa noastră nobilă un element nou: străinii, în adevăr, prin legăturile noastre cu Bizanţul, nobilii români se amestecă cu tot felul de venetici, aşa că clasa nobilă ia un caracter strein. Mai mult. clasa noastră de sus adoptă limba, portul şi obiceiurile străinilor, şi se deosebeşte cu desăvârşire de băştinaşi. Cât priveşte ţăranii, lor li se aruncă în deriziune numele de rumâni, care ajunge sinonim cu iobagi. Prin acest cuvânt de dispreţ nobilii arată, ei singuri, că se simt străini de locuitorii de baştină. Şi astfel se repetă cântul des cunoscut de istorie: o pătură de invadatori străini ajunge stăpână a băştinaşilor, care se prefac în simple animale de muncă" (Ştefan Zeletin. 1930. p. 61). Satele libere (obştile) sunt aservite din interese economice, care generează o competiţie acerbă între marii boieri (nobili) pentru extinderea propriilor proprietăţi. Aşa se nasc marile domenii (latifundii), începând cu ultimele decenii ale veacului al XVI-lea şi continuând vreme de secole. Expansiunea lor, practic, nu are limite, astfel încât un număr restrâns de mari latifundiari ajung să stăpânească imense suprafeţe de pământ, majoritatea satelor libere devenind sate boiereşti sau mănăstireşti. în Moldova, pentru a ne limita la un singur exemplu, familiile Conachi. Balş şi Ruset stăpâneau împreună 330 de sate. în general. în această provincie „oligarhia stăpânitoare". alcătuită din 28 de mari familii boiereşti, deţinea o întindere de pământ care reprezenta o treime din suprafaţa Moldovei (Ştefan Zeletin. 1930, p. 62). „Lumea" rurală, în majoritatea ei, încă înainte de antrenarea societăţii româneşti în demersuri mai substanţiale şi mai hotărâte spre modernizare, înfăţişa imagini ce exprimau mari contraste sociale: o minoritate care se bucura de o situaţie înfloritoare economică şi de o existenţă îmbelşugată, şi o majoritate care avea o existenţă precară sub raportul regimului alimentar, al locuirii şi al posibilităţilor materiale. Securitatea alimentară a acestei majorităţi, pe care o forma ţărănimea dependentă, plana în incertitudini, condiţionată fiind de nivelul recoltelor sau de mărinimia boierilor: locuinţele ei erau mici, modeste, de regulă construite din materiale uşoare (împletituri de nuiele şi chirpici): îmbrăcămintea locuitorilor era simplă, confecţionată fiind manual: întreaga familie a ţăranilor era antrenată la munca câmpului, 232

limitând manifestarea membrilor şi în alte tipuri de activităţi lucrative (caracteristică îndeosebi comunităţilor tipic rurale); impozitele erau mari, împovărătoare (în natură, în muncă sau în bani); ţăranii erau obligaţi să efectueze corvezi de tot felul pe latifundiile boierilor (nobililor), iar mulţi dintre ei erau recrutaţi în armatele seniorilor. Această „lume" ţărănească devenise preponderentă atât la nivelul structurilor agrare, cât şi la nivelul structurii societăţii româneşti (la sfârşitul secolului al XVIII-lea. de exemplu, 73,32% din totalul populaţiei transilvănene îl reprezenta ţărănimea iobagă). Ţărănimea dependentă. împreună cu cea care îşi menţinea independenţa dar a cărei existenţă nu diferea mult de traiul ruralilor aserviţi, da o consistenţă suplimentară disproporţiei dintre populaţia rurală şi restul populaţiei ţărilor române. Această majoritate covârşitoare ţărănească nu este însă inertă: ea nu acceptă la infinit să i se fure munca şi să trăiască în condiţii precare, ameninţând alcătuirile sociale de atunci. Starea latentă a tensiunilor din lumea satului românesc şi refulările sociale care au loc uneori conduc la reforme şi la unele cedări din partea marilor proprietari de pământ; ceea ce lent, dar tot mai pregnant, determină schimbări socio-economice. Are loc un proces reversibil, incomplet însă şi marcat permanent de interesele ..minorităţii" care a trebuit să cedeze nu benevol, ci forţată de împrejurări: eliberarea ţăranilor de servituţiile generate de dependenţa, iar apoi restituirea cu zgârcenie a unei părţi din pământul care i se luase cu forţa. Desfiinţarea rumâniei şi a veciniei, prin reformele lui Constantin Mavrocordat (1746 şi 1749) măreşte substanţial categoria clacaţilor, a ţăranilor liberi din punct de vedere juridic, dar lipsiţi de mijloace de subzistenţă (pământ. în primul rând), care sunt obligaţi să-şi vândă forţa de muncă boierilor sau să ia drumul oraşelor. Abolirea iobăgiei în Transilvania (1785) are efecte imediate puţin vizibile, fiindcă ţărănimea eliberată, ca şi cea din Moldova şi Ţara Românească, este supusă unui regim de muncă împovărător. Reformele îşi fac simţite urmările în timp. care. conexate cu efectele altor măsuri ce priveau regimul agrar, stimulează unele mutaţii mai importante în rândul ţărănimii. Aceste mutaţii devin perceptibile în condiţiile în care reformatorii au înţeles că pământul trebuie să ia forma proprietăţii private, libere şi absolute, pentru ca proprietarul său să dispună nestingherit de dreptul de folosinţă, inclusiv de înstrăinare, prin operaţii comerciale. Acest drept îl primesc atât ţăranii, cât şi boierii prin reforma din 1864. Din acest moment se deschide un nou capitol 233

în istoria raporturilor agrare din societatea românească. Legiuirile ulterioare, din care se detaşează prin amploare şi urmări cele de după 1918, relevă ceea ce realităţile sociale din mediul rural arătaseră şi până atunci: structura proprietăţii agrare a fost fundamentală pentru apariţia şi apoi permanentizarea unor tensiuni latente, care, Uneori, refulează violent, în condiţiile când ţăranii nu mai suportă injustiţia socială. Tendinţele de diminuare a marilor dezechilibre patrimoniale din agricultură, materializate prin unele măsuri legislative reparatorii (reforme sau legiuiri agrare), fără a le diminua meritele şi importanţa lor intrisecă, apreciem că n-au dai unei probleme atât de acute, cum a fost problema agrar-ţărănească, decât dezlegări limitate. In felul acesta, asistăm la o perpetuare a acestei probleme, la o „eternizare" a ei, ceea ce a condus la menţinerea unei preponderenţe substanţiale ţărăneşti în structura societăţii româneşti până în epoca comunistă. Cum şi în ce sens a fost influenţată în decursul timpului de raporturile de proprietate din agricultură, vom urmări în continuare. 2. Esenţa raporturilor agrare. Distincţii „locale" întregul set de probleme cu care se confruntă, vreme de sute de ani, comunităţile rurale şi care generează raporturi sociale specifice are un numitor comun: distribuţia suprafeţelor cultivabile. a păşunilor, a terenurilor pentru locuinţe şi a păduri/or. Modul cum s-a realizat împărţirea pământului sau mobilitatea cu care comunităţile au schimbat distribuţia acestuia între membrii lor au constituit puncte-cheie într-o strategie realistă a dezvoltării. Acele comunităţi care au trecut de timpuriu la liberalizarea circulaţiei pământului, apreciat drept marfă şi, deopotrivă, au gândit şi pus în aplicare măsuri de rectificare a decalajelor între proprietăţi, reducând disproporţiile, au progresat rapid, ajungând în vârful ierarhiei societăţilor dezvoltate. Cele care au evitat să se angajeze în astfel de politici sau chiar le-au respins s-au înscris, pe termen lung, într-un demers de automarginalizare, de îndepărtare de ritmurile unei dezvoltări susţinute economico-sociale. împărţirea pământului în comunităţile agrare româneşti avea caracterul unei „descălecări", adică al unei împărţiri a suprafeţei ocupate în părţi egale. între capii de „familie" (mai târziu, aceste „loturi" în Ţara Românească, au foste denumite delniţe, iar în Moldova, jireabii). 234

Toţi locuitorii unei astfel de aşezări erau liberi, dar pentru că judeţul sau vătâmenul (conducătorul grupului) avea atribuţii judecătoreşti şi administrative, erau obligaţi să dea o parte din produsele lor acestuia. Diferenţieri nu numai în statutul proprietăţii, dar şi în structura socială a comunităţilor rurale se produc când prizonierii rezultaţi din confruntările armate sunt „legaţi de pământ" (nu au voie să părăsească satul respectiv) şi prestează un număr de zile (variabil, în raport de zonă) de muncă pe an în folosul obştii şi, deopotrivă, când ţăranii de origine germană sunt colonizaţi de unguri în Transilvania, apoi de austrieci. Din secolul al XlV-lea, deşi ţărănimea liberă era numeroasă şi puternică, iar obştile constituiau o autentică reţea de unităţi sociale la nivelul întregului spaţiu tradiţional românesc, diferenţiere sociale încep să se accentueze în paralel cu statornicirea unor noi raporturi de muncă rurale. Ţăranii aserviţi, care încep să crească numeric, cedează o parte din produse nobililor (boierilor) - renta în produse (dijma), in muncă şi în bani. Renta în produse (dijma) însemna, în termeni economici, cedarea unei părţi a muncii ţăranilor dependenţi boierilor (nobililor), sub formă de ,.produse" (grâu, porumb, vin, animale, păsări etc.). In Transilvania, în a doua jumătate a secolului al XlV-lea dijma echivala cu a noua parte din produse, iar în Ţara Românească şi Moldova cu a zecea parte. Ţăranii dependenţi efectuau în profitul boierilor (nobililor) şi un număr de zile de muncă pe domeniul acestora, dar numai pe acea parte care era (sau mai exact trebuia să fie) lucrată de latifundiari. Numărul zilelor de muncă prestate în beneficiul marilor proprietari de pământ varia de la o epocă istorică la alta şi de la o provincie românească la alta, având însă tendinţă crescătoare. Unele instituţii statale (domnia) primeau o dare în bani de la ţăranii dependenţi, împovărând suplimentar situaţia acestora. Raporturile agrare din această perioadă, ca şi mai târziu, sunt dominate de manifestarea următoarelor tendinţe, care se accentuează progresiv: a) diminuarea numărului satelor libere, organizate pe principiile obştii săteşti, şi creşterea celor care devin dependente; b) sporirea domeniilor boiereşti şi mănăstireşti, care ajung să deţină mari suprafeţe de pământ şi zeci de sate; 235

c) amplificarea obligaţiilor ţărănimii dependente faţă de marii proprietari de pământ şi domnie; d) stratificarea mai accentuată a ţărănimii dependente şi a boierimii, care polarizează societatea românească într-o minoritate bogată, chiar opulentă, şi o majoritate sărăcită sau în curs de sărăcire; e) fuga ţărănimii de pe domeniile nobililor (boierilor), pentru a scăpa de constrângerile economice şi financiare tot mai apăsătoare (ta sfârşitul secolului al XVlIl-lea. peste 24.000 de familii din Transilvania se refugiază în Moldova şi Ţara Românească); 0 accentuarea tensiunilor sociale în spaţiul economiei rurale, care degenerează în violenţe spontane sau în mişcări sociale de anvergură, ce antrenează mase importante ale populaţiei rurale; g) apariţia unor manifestări în cadrul elitelor politice, care denotă conştientizarea pericolului radicalizării raporturilor agrare (unificarea sistemului de impozite şi fixarea sarcinilor economicofinanciare ale ţărănimii dependente, desfiinţarea legării de pământ a sătenilor etc.). în perspectiva ultimei tendinţe, din şirul celor prezentate, au importanţă unele reforme care micşorează arbitrariul în fixarea obligaţiilor ţăranilor dependenţi faţă de boieri (nobili) şi în redobândirea dreptului de „mişcare'' liberă, prin abolirea legării lor de pământ (reformele din i 746 şi 1749 din Ţara Românească şi, respectiv, din Moldova). Sub presiunea evenimentelor sociale din 1784 (răscoala lui Horea), autorităţile austriece adoptă unele măsuri care amendează raporturile agrare din Transilvania (în virtutea Urbarialului din 18181820). Astfel, se interzice nobililor să schimbe lotul dat în folosinţă unui iobag cu un altul, dacă acesta nu era de aceeaşi calitate şi productivitate. Iobagii nu mai aveau obligaţia să macine grâul şi porumbul doar la moara seniorului de care aparţineau. Era desfiinţat monopolul feudalului asupra produselor domeniului său. în acest fel, iobagii puteau să-şi vândă unde doreau produsele industriei casnice sau cele realizate pe loturile primite în folosinţă. Această din urmă măsură stimula atât dezvoltarea industriei casnice, cât şi comerţul cu produse agricole. în acelaşi timp, erau adoptate şi unele măsuri care accentuau dependenţa ţărănimii: nu se admitea prezenţa unor persoane libere sub raport juridic pe un domeniu fără consimţământul nobilului, în condiţiile în care familiile iobagilor se înmulţeau şi apăreau indivizi care nu găseau de lucru şi nu aveau din ce să trăiască. De asemenea, iobagii nu puteau să se mai aprovizioneze cu lemne din pădurea nobilului fără aprobarea acestuia. 236

Cu tot caracterul limitat al măsurilor preconizate de Urbarialul efectuat între 1818-1820, aplicarea lor a comportat numeroase dificultăţi. Au trebuit să treacă 22 de ani ca Urbarialul să fie votat, dar niciodată n-a ajuns să fie promulgat, din cauza rezistenţei nobililor şi a intereselor imperiale. „Tot ce ne rămâne din această încercare de remaniere în domeniul proprietăţii rurale era abolirea anumitor abuzuri învederate şi anacronice, şi consacrarea practică a câtorva înlesniri care lărgeau puţin lanţurile feudale şi inumane cu care iobagii erau ştrangulaţi" (Mitiţă Constantinescu, 1940, p. 221). Regulamentul organic, intrat în vigoare în iulie 1831, în Ţara Românească şi în ianuarie 1832. în Moldova, a introdus unele modificări care priveau inclusiv relaţiile de agricultură. Erau desfiinţate impozitele indirecte: vinărcitul, oieritul, dijmăritul, vămile interne. care împiedicau dezvoltarea comerţului, precum şi corvezile şi rechiziţiile în natură. Ţăranii. în locul numeroaselor dări. erau supuşi plăţii unui impozit unic - Capitaţia. Regulamentul organic stabilea dreptul deplin al marilor proprietari asupra unei treimi din moşia lor. Prin această măsură domeniile deveneau practic proprietăţi integrate economiei de piaţă. în acelaşi timp. alte măsuri căutau să conserve starea de aservire, introducând ..norma de lucru de clacă" (56 de zile de muncă în Ţara Românească şi 84 în Moldova), deşi obligaţia calendaristică era de 12 zile. Ţăranii sunt obligaţi să răspundă solidar pentru plata impozitelor şi li se interzice să părăsească satul. încercările de ameliorare a raporturilor agrare adoptate în Ţara Românească, Moldova şi Transilvania sunt cenzurate şi de interese de clasă ale marilor proprietari de pământ, care cedau puţin, atât cât să nu le diminueze poziţiile, iar în cazul celor din teritoriile de peste munţi, şi de interese naţionale. Acest din urmă aspect contribuie la accentuarea unor distincţii în regimul proprietăţii agrare, care dobândesc coloraturi locale şi zonale. Legislaţia agrară austriacă, adoptată în urma evenimentelor revoluţionare din Imperiul habsburgic din 1848. generează o situaţie care particularizează relaţiile agrare în Transilvania. Potrivit noii legislaţii, iobăgia şi orice servituti care decurgeau din starea de iobăgie erau desfiinţate. Ţăranii iobagi erau împroprietăriţi cu pământul pe care îl posedau în momentul aplicării legii. Erau desfiinţate, totodată, orice fel de obligaţii ale ţăranilor: claca, dijma, datoriile băneşti. Prin aceeaşi lege, nobililor li se dădeau despăgubiri de către stat (capitaluri echivalente şi proporţionale cu venitul servituţiilor desfiinţate), ceea 237

ce constituia un stimulent pentru modernizarea proprietăţilor acestora, încurajarea de către stat a acestei tendinţe poate explica şi conservarea de către lege a unei reminescenţe feudale - „banalităţile", care, paradoxal, în noul context, vor servi la antrenarea proprietarilor în economia de piaţă. („Banalităţile" erau drepturi de monopol de care dispuneau seniorii feudali: de a deschide cârciumi; de a pescui şi vâna; de a înfiinţa măcelării şi a vinde produse pe piaţă; de a percepe taxe de trecere pe drumurile şi podurile construite de proprietar etc.). Aceste „banalităţi" vor dispare treptat din Transilvania o dată cu intensificarea concurenţei şi cu creşterea forţei burgheziei. Astfel, uzul de a percepe taxe pentru drumuri şi poduri construite de proprietar dispare târziu, după 1925. Plata către stat a echivalentului servituţiilor desfiinţate a determinat cointeresarea proprietarilor transilvăneni în participarea la înfăptuirea reformei agrare, deoarece le permitea să dispună de capital lichid pe care să-1 investească în industrie, operaţii bancare etc. Capitalul, în ultimă instanţă, provenea tot din munca ţărănimii, care era împroprietărită, dar lipsită de mijloace financiare necesare pentru a-şi moderniza instrumentarul agricol şi a ameliora solul. în acelaşi timp, foştii proprietari dispuneau de bani lichizi cu care să-i împrumute pe ţărani, obligându-i în schimb să plătească dobânzi şi să lucreze pe propriile lor pământuri, neglijând astfel recolta pe pământurile cu care fuseseră împroprietăriţi. Asistăm, astfel, la o împletire a vechilor raporturi agrare, care îşi prelungesc existenţa, cu relaţii noi, în curs de consolidare. Reacţia proprietarilor faţă de aceste măsuri reformatoare a fost contradictorie, dar în toate cazurile urmările au fost profitabile pentru ei. Astfel, acolo unde pământurile în folosinţă erau bune, proprietarii au căutat să-i alunge pe foştii iobagi, sub motivul că aceştia erau ţărani liberi şi deci nu puteau fi împroprietăriţi. S-a inaugurat, ca efect al prevederilor legii, o eră de abuzuri şi spoliaţiuni: „Interesul seniorilor era de a determina să fie clarificate drept alodiale (proprietăţi financiare libere - n.n.) majoritatea pământurilor în scopul de a-i deposeda pe iobagi (subl. în text - n.n.) de pământul în folosinţă, astfel încât să micşoreze cel mai mult numărul de iobagi şi să-1 mărească pe cel al altor categorii de ţărani, pentru care subzistau încă cea mai mare parte a angajamentelor şi raporturilor juridice vechi" (Mitiţă Constantinescu, 1940. p. 240). Acolo unde pământurile erau sărace, cu o slabă rentabilitate, au fost cedate prioritar conform legii, iobagilor. In acest caz, proprietarii, motivau cedarea pământului invocând o situaţie falsă: marea lui rodnicie. 238

în spiritul atitudinii faţă de ţâranul român, care nu trebuia să fie împroprietărit, s-a invocat şi un alt motiv fals: s-a contestat situaţia lui de iobag, fiind astfel exclus de la împroprietărire. Tensiunea în creştere şi neînţelegerile grave ivite între proprietari şi ţărani în aplicarea legiuirii agrare au impus înfiinţarea unor organisme speciale, controlate de stat şi emiterea unor patente imperiale care aduceau precizări în aplicarea reformei (1850. 1858). Ca urmare a reformei şi a reglementărilor ulterioare au fost împroprietărite 173.781 de familii de iobagi (maghiari, români, germani) cu 1.615.574 de pogoane, fiind deopotrivă scutite de obligaţiile feudale şi, în felul acesta, devenind libere. Au fost emancipate, totodată, 2253 sate de iobagi, dintre care 1761 de pe pământurile nobiliare. Pentru a proteja drepturile noi dobândite şi a stabiliza noua structură agrară s-a instituit Cadastrul şi câr/ile fimăuare (1856). „Cărţile" conţineau inventarul general al proprietarilor, aţâţ rurali câţ şi urbani din Transilvania, cu situaţia lor juridică de drept şi de fapt. în acelaşi timp, acestea înregistrau şi schimbările de drept, intervenite în cazul fiecărei proprietăţi (Mircea Georgescu, 1943, p. 30). Contrar aparenţelor, toate aceste măsuri care protejau, într-o anumită măsură, pe foştii iobagi nu izvorau dintr-un interes special al statului austriac pentru soarta lor. ci tindeau să impună o structură economică de piaţă. Reforma era iniţiată sub presiunea revoluţiei de la 1848. dar nu urmărea să elimine total dominaţia nobililor, ci numai să-i subordoneze şi să-i capaciţeze spre producţia modernă. Realităţile sociale din Transilvania proiectează în epoca paşoptistă şi postpaşoptistă raporturi de proprietate, care generează relaţii între ţărani şi nobili ce tind să accentueze diferenţele faţă de ţările române. (Nu ne referim la Banat şi Bucovina, fiindcă situaţia este relativ asemănătoare). în contextul general reformator care se manifestă în România modernă o dată cu înfăptuirea unirii Ţării Româneşti şi Moldovei (1859), problematica agrar-ţărănească se situează în prim planul măsurilor legislative. în decembrie 1863. Alexandru loan Cuza proclamă secularizarea averilor mănăstirilor închinate din România, care aveau în stăpânire, numai în Muntenia, o suprafaţă totală agrară de 1.403.637 de pogoane, reprezentând 14% din terenul agricol al provinciei (Marcel Emerit, 1937, p. 486). Secularizarea mănăstirilor închinate a întărit economia statului român şi, deopotrivă, a mărit considerabil rezerva de teren aflată la dispoziţia legislatorilor pentru înfăptuirea reformei agrare chiar şi în condiţiile în care împotrivirea proprietarilor era mare. 239

De legislaţia agrară din 1864 „au beneficiat [...] 467.080 capi de familie, dintre care 72.751 la categoria fruntaşi. 200.132 la mijlocaşi, 133.546 Ia pălmaşi, iar 60.651 numai cu locuri de casă şi grădină. In total împroprietăriţii au primit 1.654.969 ha moşii particulare şi din cele ale statului. Mai târziu (în anii 1878-1879), pe baza aceleiaşi legi, se vor împroprietări încă 48.342 de familii tinere (însurăţei)" (Miron Constantinescu, Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu, 1969, p. 347). După unele calcule, din aproximativ 4 milioane de ţărani (care reprezentau 90% din totalul populaţiei în 1864), „aproximativ 3.5OO.O0O locuitori au rămas fără pământ în urma împroprietăririi din 1864 şi mai mult de 4 milioane hectare, fără a socoti aici pădurile, au fost întărite ca proprietate exclusivă şi absolută în mâinile boierilor. Examinând astfel opera legislatorului din 1864, se poate deduce că mai mult rezultatul său moral şi public a fost important, în timp ce rezultatul său practic şi economic - dacă acesta a avut darul să domolească, în acel moment, ca un anestezic local suferinţele unei categorii reduse de ţărani - trebuia să dispară complet, sub loviturile lente din lacunele şi neprevederile speculate de reacţia proprietarilor" (Mitiţă Constantinescu, 1940, p. 160). Referiri critice la reforma lui Cuza din 1864 face şi Ştefan Zeletin: „După reforma din 1864 s-a născut, în proprietatea noastră rurală, un abis. De o parte erau latifundiile boierilor, iar pe de altă parte proprietatea pitică a ţăranilor. O formă mijlocie de proprietate nu exista. După statistica din 1907, patru mii o sută şaptezeci de mari proprietari stăpâneau o treime din pământul de cultură al ţării (3.787.192 ha), iar restul de două treimi era stăpânit de peste un milion de ţărani. Astfel, aşteptările cari s-au pus în reforma de la 1864 au fost departe de a se împlini. Starea ţărănimii, în loc să se îmbunătăţească, a devenit mai rea decât în vechiul regim" (Ştefan Zeletin, 1930. p. 65). Legiuirea agrară din 1864, în perspectivă economică, îşi arată mai puţin virtuţile. Privită însă mai stăruitor sub aspectul efectelor sociale, părerile negative la adresa ei pot fi estompate. Primul şi unul din principalele sale rezultate constă în faptul că a proclamat eliberarea juridică şi socială a clăcaşului, aspect esenţial, care poate fi apreciat drept axul ei, deoarece numai în măsura în care determina o schimbare calitativă a statutului ţăranului era posibil să aducă o stimulare economică şi o consolidare a rolului său în viaţa agrară (prin împroprietărire). Eliberat de clacă şi de dijmă, fostul clăcaş putea să rămână ţăran liber sau pălmaş, cum putea să devină orice altceva, în special, să ajungă muncitor industrial. Aşa că pentru întreaga reformă, articolul 10 este cel care determină consecinţe decisive, 240

întrucât desfiinţa claca (boierescul), dijma, podvezile, zilele de meremet, carelede lemne şi alte sarcini datorate stăpânilor de moşii ş.a.m.d. în temeiul analizei legii şi a efectelor ei. Constantin DobrogeanuGherea - care se arată a fi cel mai vehement contestatar al acesteia elaborează teoria neiobăgiei. Potrivit teoriei, neiobăgia reprezenta o întocmire socială în care se amalgamau forme ale „vechii iobagii" cu elemente capitaliste, dar „înşelătoare". Interesant este că o legislaţie agrară, cu un pregnant caracter social, care este criticată, în genere, de reprezentanţii conservatorilor, generează vehemente contestări şi o construcţie teoretică originală, având ca fundament efectele ei, din partea unui gânditor socialist (CD. Gherea). Cât de evidente sunt realităţile socio-politice româneşti în perspectiva acestei teorii (care. în 1935, într-un context mai larg, era privită cu rezerve de un alt teoretician socialist - Lotar Rădăceanu) este o chestiune asupra căreia nu insistăm. Dacă regimul proprietăţii şi raporturile agrare denotă, la nivelul întregii societăţi româneşti, supremaţia proprietăţii boiereşti (nobiliare), cu toate „rectificările" şi „ajustările" care i se aduc prin legiuirile agrare, şi, deopotrivă, o tensiune socială care se adânceşte, la nivel regional (provincial) acestea, după cum s-a relevat, dobândesc unele trăsături distincte. într-o astfel de situaţie se află şi Basarabia, care înregistrează după ocuparea ei de către ruşi în 1812, reforme agrare în 1861 şi 1868. urmate de unele reglementări ale regimului muncii (Legea tocmelilor agricole din 1886) şi crearea unui sistem de control şi supraveghere al ţărănimii române pentru prevenirea mişcărilor sociale. Legiuirile agrare au acelaşi caracter ca şi cele din Vechea Românie şi Transilvania: de prevenire a unor conflicte sociale şi de asigurare a marii proprietăţi nobiliare. Chiar dacă ţăranii sunt eliberaţi de iobăgie, eliberarea lor nu este efectivă deoarece rămân dependenţi în continuare de nobili, fiind lipsiţi de mijloace proprii de întreţinere (pământ, vite, unelte). Ţăranii, în virtutea legilor, formal puteau să-şi răscumpere pământul pe care îl aveau, răscumpărare care aducea avantaje nobililor prin primele pe care le primeau. „Originalitatea" reformelor constă în faptul că sub raportul suprafeţelor de pământ pe care le deţin ţăranii, acestea s-au micşorat cu 18,1 % (A. Boldur. 1992. p. 366). Şi pentru ca bieţii plugari să nu se considere oameni liberi, aparatul administrativ şi poliţienesc a instituit un control energic asupra „obşcinilor". echivalentul obştilor ţărăneşti din celelalte provincii româneşti. Paradoxal, efectul desfiinţării iobăgiei - sub raportul calităţii vieţii şi a efectelor economice generale - este negativ în viziunea unor statisticieni ruşi (Ianson), atât din perspectiva ţăranilor, cât şi a nobililor (care nu mai beneficiază de munca gratuită a ţăranilor). 241

Contradicţiile şi tensiunile din sfera raporturilor agrare, cu toate că legiuirile agrare au fost promovate cu obiectivul diminuării lor, au continuat să se manifeste. înregistrând un curs ascensional. Situaţia nu este deloc surprinzătoare deoarece, pe lângă contradicţia fundamentală dintre marii proprietari de pământ şi ţărani, se manifestă în forme lot mai acutizate. contradicţia dintre marii proprietari de pământ şi burghezia în ascensiune. Are loc, cum s-a produs întotdeauna când societatea era antrenată în procese transformatoare, un autentic război între nou (întreprinzătorii particulari din industrie, comerţ, infrastructură, agricultură) şi vechi, reprezentat de moşieri (foşti nobili sau boieri). în această perspectivă, nu apare surprinzător faptul că o să asistăm la continuarea procesului reformator în agricultură, care, cu cât ne apropiem de anul 1918, detaşează mai pregnant România Veche de restul provinciilor româneşti. în Transilvania, prin crearea hibridului monarhic austro-ungar (1867) în iluzoria idee a perpetuării unei construcţii statale multietnice anacronice, situaţia ţărănimii române s-a agravat. Sunt puse în mişcare mecanisme administrative pentru transferarea proprietăţii funciare ţărăneşti la marii proprietari de pământ (imburgheziţi sau nu). Efectul acestei politici este elocvent: în 1914 ţăranii şi proprietarii de pământ români (nu avem la dispoziţie statistici separate) deţineau 3.598.818 jugăre. cu toate că populaţia românească era majoritară - 3.346.345 de locuitori, faţă de 1.902.195 de persoane, cât reprezentau alte grupuri etnice (Mircea Georgescu, 1943, pp. 33-34). Dinamica schimbărilor operate în structura proprietăţii agrare din România Veche, în perioada cuprinsă între 1864-1918, este mai alertă, comparativ cu trendul reformator din celelalte provincii româneşti care rămân în sistem dominator străin. Iniţiativele legislative din 1878 (împroprietărirea „însurăţeilor"), 1881, 1889, 1907, 1908, 1909, 1912 şi 1917 s-au înscris ca eforturi de ameliorare a regimului proprietăţii agrare şi de detensionare a raporturilor dintre ţărani, pe de o parte, şi arendaşi şi moşieri, pe de alta. Eforturile sunt notabile şi ele reflectă preocuparea elitelor burgheze de a da o dezlegare acceptabilă problemei agrare, în sensul măririi suprafeţelor de pământ aflate în posesia ţăranilor. împroprietărirea celor fără teren agricol şi ameliorarea raporturilor cu moşierii arendaşii şi autorităţile statale. Contextul social şi, în general, condiţiile în care evoluea2ă societatea românească se schimbă radical în 1918 prin eliminarea dominaţiei străine, reunificarea românilor într-un stat naţional-unitar şi redobândirea deplinei demnităţi naţionale. într-o Românie Mare democrată soluţiile trebuiau să 242

fie democrate şi aşa au şi fost. Legislaţia agrară care se adoptă în intervalul 1918-1920, cea mai radicală din Europa acelor timpuri, determină mutaţii importante în agricultură şi, evident, inclusiv în structura proprietăţii. In urma aplicării legilor de reformă agrară au fost expropriate şi distribuite în loturi 6.008.098 ha teren arabil, astfel repartizat: 2.776.401 ha, în Vechiul Regat, 1.663.809 ha, în Transilvania, 1.491.920 ha, în Basarabia şi 75.976 ha. în Bucovina. în 1935, la un deceniu şi jumătate de la încheierea reformei agrare, structura proprietăţii, în raport de suprafaţa deţinută de capii de familie, releva următoarea situaţie: 3.408.503 de proprietari cu terenuri agricole de până la 5 ha deţineau 47,2% din suprafaţa totală a pământului cultivabil; 455.934 de proprietari, cu suprafeţe între 5-10 ha aveau în posesie 21,3% din suprafaţa totală; 139.807 (cu pământ între 10-50 ha) - 16,2%; 13.163 (cu teren agricol cuprins între 50-250 ha) 9,2% şi 1.834 (cu peste 250ha) - 6,1% (Maria Larionescu, Florian Tănăsescu, 1989, p. 341). Prin reformă, moşierimea este redusă substanţial, fiind în situaţia de a reprezenta un strat social cu o pondere nesemnificativă (7,8%. în Vechiul Regat, faţă de 42,5% înainte de reformă; 8,5%, în Basarabia în comparaţie cu 44,1%; 14,6%, în Transilvania, faţă de 37,0% şi 7,5%. în Bucovina, fa|ă de 22,1%). Pe ansamblul României, cresc considerabil proprietăţile mici şi mijlocii, ajungând să reprezinte 89,56% din totalul suprafeţelor agricole cultivabile (Ştefan Costea, Maria Larionescu, Florian Tănăsescu, 1996, p. 81). Soluţiile date problemei agrar-ţărăneşti în perioada interbelică au avut un caracter pregnant reparatoriu, ceea ce a diminuat efectele ei pozitive. Prelungirea în timp a aplicării prevederilor ei, existenţa, în continuare, a peste 550.000 capi de familie care n-au fost împroprietăriţi, lipsa resurselor financiare, a utilajelor, a seminţelor selecţionate etc. resimţită de către ţăranii împroprietăriţi, creşterea datoriilor agricole, ca efect al dobânzilor ridicate etc. au fost alţi factori care au grevat asupra urmărilor legislaţiei agrare din perioada interbelică. In viziunea reformatorilor din 1945, aceste efecte trebuiau să dispară printr-o nouă redistribuire a pământului, care va fi curând anihilată (1949) prin cooperativizarea forţată a agriculturii româneşti. Se deschide, astfel, un capitol nou al regimului proprietăţii agrare din România precum şi un tip nou de raporturi sociale, încă insuficient studiate până în prezent*. Sinteza, conceptele-cheie, bibliografia şi întrebările pentru fixarea şi verificarea cunoştinţelor sunt plasate la finalul temei. 243

XI. STRUCTURI ŞI RAPORTURI SOCIALE (II). ACCELERAREA RITMURILOR DEZVOLTĂRII MODERNE

1. Consecinţe ale trendului modernizator: burghezie, muncitorime, clase de mijloc In investigarea structurii sociale şi de clasă se identifică trei mari perioade care au linii comune în planul evoluţiei societăţii româneşti, dar care. in acelaşi timp, se disting prin particularităţi determinate de condiţionările istorice ale fiecăreia. Prima dintre ele, este cea anterioară anului 1821, în care se prefigurează germenii schimbărilor în structura de clasă şi în mobilitatea socială, evident în sens modern. A doua, cuprinsă între 1821-1848. este marcată de un proces revoluţionar ascendent, a cărui esenţă a constat în desăvârşirea formării naţiunii române şi fundamentarea pragmatică a direcţiilor sale evolutive în sensul modernizării capitaliste, cu efecte în planul accelerării prefacerilor sociale şi a treia, având ca extreme anii 1848 şi 1918. care se caracterizează prin aplicarea în practică a programului liberal paşoptist, tradus în fapt prin realizarea unirii la 1859. obţinerea independenţei, crearea unei infrastructuri burgheze, accelerarea progresului economico-socia! şi adoptarea stilului de viaţă capitalist, întronarea relaţiilor de tip burghezo-liberal în societatea românească. Cele trei delimitări temporale au doar funcţie orientativă şi servesc ca repere istorice. Schimbările care se produc în „interiorul" lor. în mod firesc, trebuie raportate la alte repere, întrucât caracterul procesual al modificării structurii sociale şi de clasă a societăţii româneşti nu poate fi altfel urmărit în desfăşurarea lui. Este evident că demersul spre modernitate nu se opreşte la 1918. Tratarea separată a epocii interbelice în perspectiva accesului la modernism, în sensul adoptării modului de viaţă burghez, are doar două semnificaţii: marcarea accelerării ritmului de dezvoltare a economiei de piaţă, cu efectele specifice în plan economic şi social, şi, deopotrivă, evidenţierea diferenţei dintre tipurile de reacţii individuale şi de grup, atât în condiţii de dependenţă faţă de puteri străine, cât şi în condiţii de unitate naţională şi independenţă. 244

înainte de a trece la analiza succintă a evoluţiei structurii sociale şi de clasă este necesar să precizăm asupra căror aspecte ne vom referi, deoarece orice tentativă de abordare integrală a lor în perspectivă istorică ar necesita o economie de timp substanţială şi, evident, un spaţiu tipografic suplimentar. în viziunea antropologului şi sociologului american W. Lloyd Warner structurile sociale, în comunităţile contemporane, sunt: familia, clica, asociaţiile voluntare, clasele, castele, şcoala, biserica, instituţiile economice, organizaţia politică, grupuri de vârstă şi de sex. ..Stratificarea socială — precizează un cunoscător al operei sale - se referă la orice sistem de statusuri ierarhizate prin care toţi membrii unei societăţi sunt plasaţi în poziţii inferioare sau superioare. în afara rudeniei, vârstei şi sexului, diferitele alte criterii, precum poziţia economică, puterea şi aşa mai departe, pot oferi bazele stratificării în orice societate dată" (Ruth Rosner Karnhauser, 1963, p. 224). Perspectiva istorică face dificilă prezentarea şi analiza unora dintre structurile enumerate de specialistul american. De altfel, obiectivul nostru, când avem în vedere structurile sociale, este mărginit doar la configurarea cadrului general istoric al apariţiei şi evoluţiei lor. precum şi la examinarea genezei şi dezvoltării unora dintre componente, cu titlul de exemple. Prioritatea interesului nostru o acordăm claselor sociale, pentru a fi în măsură să facem o conexiune mai explicită între diverse faze evolutive ale structurilor sociale şi. deopotrivă, pentru a o pune în evidenţă, cu un plus de consistenţă şi claritate, fundamentele vieţii sociale, dată fiind situaţia că ţărănimea, de pildă, este majoritară, dar totodată este şi stratul care imprimă nota societăţii. într-un alt orizont interpretativ, calificat drept ..macroscopic" de Sorokin, în societăţile occidentale ale ultimelor secole s-au configurat următoarele clase mai importante: ,,a) clasa muncitorilor industriali sau proletară; b) clasa ţăranilor fermieri; c) clasa marilor latifundiari, intrată în declin şi d) clasa capitaliştilor, care în prezent este transformată în clasa managerilor" (P.A. Sorokin. 1947, p. 24). Fiecare din aceste clase, precizează autorul american, este divizată în subclase: „în cazul clasei sociale diferenţele ocupaţionale. economice şi de stratificare conduc la mari. fundamentale deosebiri în ceea ce priveşte cariera şi la clare contraste economice în ceea ce priveşte averea şi diferenţele de confort care sunt imediat evidente chiar şi pentru un spirit neexperimentat, precum sunt contrastele între ocupaţia unui mare om de afaceri şi aceea a unui muncitor manual sau între venitul şi modul de viaţă luxos al unui milionar şi venitul şi standardul de viaţă al unei 245

persoane sărace" (p. 23). Aceste contraste, de care vorbeşte Sorokin, dau un suport suplimentar selecţiei pe care o operăm, în sensul prezentării numai a principalelor clase sociale. Epoca anterioară revoluţiei din 1821 se caracterizează prin două tendinţe majore de evoluţie a societăţii româneşti: a) apropierea de formele clasice de manifestare a feudalismului european şi b) distanţarea relativă de „tiparul" evului mediu apusean prin perpetuarea unui sistem de raporturi socio-economice tradiţionale româneşti. Primul aspect (apropierea) îl constituie interferarea şi coexistenţa relaţiilor de tip feudal cu raporturile de proprietate ţărănească individuală şi de obşte, precum şi existenţa unor categorii de ţărani liberi (răzeşi, moşneni) - proprietari de terenuri agricole - care beneficiază de unele drepturi şi privilegii economico-sociale. In adevăr, pe lângă predominarea economiei naturale, raporturile de proprietate diferă de cele apusene, în sensul că stăpânul de moşie (boierul) nu era proprietar în accepţiunea şi înţelesul feudalului occidental (îi lipsea, sub raport juridic, dreptul formal de stăpânire a pământului). De asemenea, terenurile pe care practica agricultura ţărănimea liberă, îi aparţineau acesteia cu titlu de folosinţă, nu şi de proprietate, situaţie identică şi în cazul obştilor săteşti, aflate, însă, în proces de diminuare. Obştea sătească, dincolo de rolul său economic, este un „medium" de stimulare a solidarismului ţărănesc, opozant „iniţiativelor" seniorilor feudali care vizau deposedarea cu forţa a agricultorilor liberi de pământul lor. într-un sens mai larg, obştea sătească, în contextul primatului absolut a! ţărănimii în structura socio-demografică a ţărilor române din acea vreme, imprimă manifestărilor antinobiliare şi antidominatoare imperiale un caracter social şi naţional energic. Proprietatea individuală ţărănească, atât cât s-a menţinut ea în condiţiile vitrege ale epocii feudale şi apoi în cea modernă, a fost un „receptor" sensibil la apariţia şi dezvoltarea raporturilor de tip capitalist, fiind predispusă să se integreze noului „curs" istoric. Ascendenţa interesului european faţă de zonele est-continentale, cu accente cunoscute şi recunoscute faţă de „problema" Principatelor române, a fost un factor, deloc neglijabil, de natură să stimuleze ritmul schimbării economice şi socio-politice a societăţii româneşti. Dacă, în general, până la începutul veacului trecut „problema" Principatelor s-a raportat la un cerc oarecum restrâns de convergenţe imperiale, interesate direct de „soluţiile" teritoriale date spaţiului carpato-danubianopontic, de la această epocă încoace situaţia se modifică substanţial, în sensul redimensionării atenţiei faţă de români. 246

Transferarea ..centrului de greutate" al politicii europene în răsăritul continentului, în împrejurările fundamentării aşa-zisei probleme orientale, are loc într-o epocă de decadenţă otomană şi habsburgică şi de ofensivă expansionistă a Imperiului rusesc. Poziţia strategică a Principatelor, resursele naturale şi umane aflate în prim planul competiţiei dintre marile puteri au generat o substanţializare a ..atracţiei" imperialilor faţă de ţările române. „Metropolelor" europene nu le era indiferentă, desigur. în acest context, nici afirmarea mai pregnantă a identităţii naţiunii române, ea însăşi doritoare de internaţionalizarea ..problemei" româneşti, ce presupunea, în fond. recunoaşterea românilor ca naţiune de sine stătătoare, precum şi a unui statut internaţional care să le asigure garanţii colective (nu numai uni sau bilaterale) ale marilor puteri privind regimul de autonomie (ca primă măsură) şi apoi independenţa Principatelor dunărene (ca rezultat final şi obiectiv al acestor demersuri). Coincidenţa accederii interesului marilor puteri continentale faţă de „problema ţărănească" (îndeosebi după 1821). cu intensificarea trendului de schimbare socio-politică a societăţii autohtone, exprimă anume influenţe şi impulsuri spre modernitate date evoluţiei interne din Principate. Ţărănimea, ca strat social preponderent în structura de clasă a societăţii româneşti, şi nobilimea (boierimea) sunt primele expuse unor astfel de influenţe. Ambele sunt însă conservatoare. Prima, deloc surprinzător, este marcată de două atitudini care sunt opozante: de menţinere a statutului pe care îl avea înainte de ofensiva seniorilor laici şi ecleziaşti asupra pământului lor (opoziţia obştilor faţă de expansiunea latifundiarilor) şi, în acelaşi timp, de modificare a statutului proprietăţii (după ce majoritatea ei căzuse în dependenţă faţă de marii proprietari de pământ). A doua, prin însăşi natura proprietăţii şi sursele esenţiale de venit nu putea decât să susţină cu fermitate (cum a facut-o de altfel) menţinerea regimului proprietăţii agrare, ceea ce echivala cu păstrarea perpetuă a marilor proprietăţi rurale. Când ţărănimea a trecut pe aliniamente revoluţionare, dictate strict de lipsa sau insuficienţa pământului, ritmurile schimbării, atât în interiorul său, cât şi în afara ei devin mai alerte. Unele dintre modificările esenţiale datorate succesivelor ameliorări ale patrimoniului ei agrar le-am evidenţiat deja. la fel ca aportul pe care îl are la formarea Şi consolidarea stratului meşteşugarilor, care devine o componentă importantă a claselor mijlocii; altele le vom observa şi analiza chiar în această parte a cursului. 247

Aspectele esenţiale vizând evoluţia boierimii (nobilimii), care au fost relevate, creează o anume imagine asupra procesului de schimbare a structurii de clasă şi a însăşi înfăţişării (fizionomiei) sale. în cele ce urmează, accentul cade pe discernerea formării „noii clase" - burghezia, în paralel, evident, cu descendenţa, agonia şi dispariţia boierimii şi apoi a moşierimii. De altfel, formarea burgheziei este un proces nu numai complex, dar şi contradictoriu, ceea ce a făcut pe mulţi cercetători ai trecutului românesc sau universal să se reţină sau să se plaseze pe poziţii divergente. Puternica personalitate a lui Titu Maiorescu (1840-1917) a influenţat pe mulţi istorici şi sociologi de mai târziu în analiza evoluţiei sociale, pe care au privit-o doar prim prisma teoriei „formelor de fond", teorie pe care Ştefan Zeletin o tratează cu rezervă, plasându-se pe o poziţie foarte apropiată de cea susţinută de Werner Sombard (1863-1941), când afirmă: „Originile burgheziei române sunt strâns legate de activitatea economică a evreilor: cămătăria evreiască este aceea care a desfiinţat vechea noastră boierime şi, o dată cu ea, vechea orânduire socială, pregătind astfel trecerea la actuala organizare modernă" (Ştefan Zeletin, 1925, p. 15). Potrivit modelului său teoretic, Zeletin discerne trei faze în geneza şi dezvoltarea burgheziei române: „Predominarea capitalismului comercial dă naştere fazei mercantiliste a burgheziei; predominarea capitalului industrial aduce era liberalismului; iar vremea noastră, în care capitalismul de bancă stă să absoarbă ambele forme de mai înainte ale capitalului, alcătuieşte faza imperialismului" (subl. în text - n.n.) (p. 18), fază care se declanşează „sub influenţa capitalismului străin" (p. 37). Puncte de vedere interesante exprimă şi C C . Giurescu. Nicolae Iorga, Şerban Voinea. Lotar Rădăceanu (1899-1955), Lucreliu Pătrăfcami (1900-1954), Mihail Manoilescu (1891-1950) şi numeroşi alţi istorici, sociologi sau economişti. Deşi variate şi nu lipsite de divergenţe, aprecierile acestora, ca şi a altor specialişti de altfel, se armonizează asupra unui element esenţial: anul 1829 marchează un moment hotărâtor m destinul burgheziei româneşti. în această perspectivă, specialiştii români se află pe o poziţie care concordă cu un alt aspect relevant al teoriei lui Sorokin: clasele sociale în spaţiul european „încep să apară în secolul XVII şi, o dată cu dezvoltarea progresivă a stărilor, au început să se dezvolte încet - devenind tot mai organizate sau cvasiorganizate - alături de o dezvoltare paralelă a ideologiilor, conştiinţei de clasă şi a luptei de clasă" (P.A. Sorokin, 1947, p. 22). „Alinierea" la poziţia sociologului american se realizează 248

numai în cazul procesului formării burgheziei care, după cum se constată, este plasat după secolul al XVIl-lea. în perspectiva celor relevate, principalele manifestări în câmpul realităţilor sociale româneşti, cu referire directă la decadenţa boierimii (nobilimii) şi ascensiunea burgheziei în epoca 1821-1848, sunt cele pe care le prezentăm în continuare. Rolul boierimii este încă important în acea vreme, din moment ce conducătorul revoluţiei de la 1821 îl apreciază, solicitând colaborarea acesteia. Boierimea nu constituia însă o clasă omogenă, nici sub raportul proprietăţii, nici din punct de vedere etnic. Nivelurile proprietăţii creează decalaje substanţiale între diverse categorii boiereşti, mai ales după 1829, când, în urma Tratatului de la Adrianopole, intensificarea comerţului cu cereale al Principatelor conduce la creşterea însemnătăţii proprietăţii agrare. Marii posesori de pământ erau, totodată, şi marii boieri (în cadrul cărora se include şi clerul), urmaţi fiind, în ordine descrescătoare, de boierimea mijlocie (boiernaşii) şi boierimea mică. Pentru acea epocă, ierarhizarea boierimii se efectua mai ales în raport cu rangurile nobiliare, deşi se presupunea şi luarea în considerare a cuantumului proprietăţii (real sau potenţial, ştiut fiind că o slujbă înaltă atrăgea după sine înavuţirea). La începutul veacului trecut, în virtutea Codicelui Caragea, rangurile boiereşti erau boieri (de rangul I), „numiţi cu catfan domnesc într-o dregătorie" şi boiernaşi (de rangul al II-lea), „numiţi cu carte domnească" (Constantin C. Giurescu, 1946, p. 719). Titlurile de boierie (după Adrianopole) se află într-o relativ accentuată concurenţă, în sensul creşterii numerice a persoanelor care le solicită şi le obţin prin cumpărare'. Tentaţia pentru „căftănire", la o analiză sumară, comunică un proces de redistribuire a boierimii, de consolidare a poziţiilor ei, ceea ce, într-un sens, este şi real. Coroborată cu relansarea interesului pentru titlurile de proprietate (manifestat prin ..achiziţii" normale sau prin deposedare forţată a ţăranilor de pământ), cumpărarea titlurilor de boieri dezvăluie şi o altă ipostază. Neoboierii (cum îi defineşte Ilie Bădescu) ar reprezenta rezultanta socială a acestui proces, care se traduce în transformarea boierilor-proprietari de pământ * în ţările române titlurile de nobleţe se pierdeau o dată cu înstrăinarea pământului, situaţiile când ele se mai păstrau fiind rarisime. Din acest punct de vedere, marii cultivatori de pământ, care formau nobilimea (boierimea) de ţară de tip teritorial, se deosebeau net de nobilimea din Occident. 249

(„specializaţi" în lucrarea moşiei) în boieri-comercianţi (consacraţi - în principal sau exclusiv - în negoţul cu produsele moşiei). Boierii comercianţi (sau neoboierii). prin preocupări, sunt mai apropiaţi burgheziei, decât boierimii, remarca C C . Giurescu: „în realitate, trebuie consideraţi ca reprezentanţi ai noii burghezii" (subl. în text - n.n.) având, după aprecierile noastre, o substanţială doză de credibilitate (CC. Giurescu, 1972, p. 184). Schimbarea preocupărilor boierimii denotă o modificare de atitudine faţă de propriul lor rol economic şi social. Cărui motiv i se datora această „reciclare" a poziţiilor boierimii româneşti? Răspunsul îl avem dat de acelaşi Constantin C. Giurescu, care reclamă o caracteristică esenţială a boierimii: ..Clasa noastră boierească n-a fost o clasă închisă, exclusivistă, în care să nu pătrundă elemente din afară" (p. 179). Nonexclusivismul boierimii, în viziunea aceluiaşi autor, presupune: a) admiterea în structurile ei a unor elemente provenind din stările inferioare ale societăţii româneşti; b) penetrarea sa (fără opoziţie vizibilă la început) de către ..căftăniţii" de import (îndeosebi, greci) şi schimbarea compoziţiei ei etnice - fenomene care, după revoluţia lui Tudor, deşi prezente încă o vreme, trec pe plan secundar, tinzând să dispară. Boierimea din Principate (spre deosebire de nobilimea cuceritoare din teritoriile româneşti aflate sub ocupaţie străină) nu avea un caracter închis, de castă, refuzând interferările sociale sau manifestându-se ostil faţa de inovaţii modernizatoare. Importante grupuri ale boierimii din Ţara Românească şi Moldova, adversare ale dominaţiei imperiale, au dat un înţeles mai larg modernismului, considerându-1 inclusiv mijloc de împotrivire faţă de străini. Din acest motiv, o parte a boierimii producătoare de cereale pentru schimb s-a arătat interesată în liberalizarea comercializării producţiei cerealiere, înfiinţarea stabilimentelor industriale, dezvoltarea exploatărilor miniere şi forestiere, pregătirea unor contingente de specialişti pentru activităţile economice şi comerciale etc. Predispoziţia faţă de modernitate se constituie într-un element motor, cu acţiune imediată sau proiectivă, determinând accelerarea procesului de îmburghezire a grupărilor boiereşti, apte readaptărilor şi accentuarea distanţării acestora faţă de cele refractare schimbărilor. Boierii-,.comercianţi" sau boierii-„industriaşi" nu erau singurii „agenţi* din rândul clasei lor care. indiferent de mobil, fertilizau terenul pentru înnoiri sociale. în majoritatea ei, boierimea mijlocie şi mică se afla în zona de contract cu burghezia, depăşind-o însă, în numeroase cazuri. 250

Boierimea, în ansamblul ei (excluzând grupurile conservatorilor - „tradiţionişti"), avea o fizionomie socială sensibil diferenţiată faţă de boierimea veacului al XVIII-lea. Deşi, în anumite limite, păstra unele trăsături aristocratice (tentaţia pentru titluri şi ranguri nobiliare, interesul pentru creşterea „rezervei" funciare etc.), adoptă şi unele conduite burgheze. Sub raport etnic, boierimea Ţării Româneşti şi Moldovei (fără Basarabia), era majoritar românească. în condiţiile amintite, ea asimilase şi elemente străine care, în epoca fanariotă (pentru Principate), au tendinţa de a-i submina poziţiile. Revenirea la domniile pământene, după 1821, schimbă raportul de forţe în favoarea boierimii autohtone, care se străduieşte (şi reuşeşte) să recucerească poziţiile pierdute, dar nu să elimine complet pătura substanţială de boieri imigranţi. Din perspectiva analizei noastre, nu rezultă caracterul parazitar exclusiv al boierimii din Principate şi Basarabia (aflată sub ocupaţie rusească din 1812), după cum îl „acreditează" unii istorici, economişti sau sociologi. Desigur, acest aspect pe care nu-1 negăm, a însoţit manifestările clasei boiereşti (mai ales ale marilor proprietari de teren), el fiind reflectat de lux (adeseori exorbitant), corupţie, afacerism, de practizări cu dominatori străini pentru perpetuarea situaţiei lor sau pentru accederea la noi demnităţi (şi implicit avantaje materiale), indiferentism faţă de soarta populaţiei (îndeosebi a ţărănimii). Dacă admitem şi aprecierea lui Marcel Emerit (cum că era „insensibilă la spectacolul decadenţei ţării" — p. 33), ar fi greu (sau imposibil) de explicat permanenta opoziţie antidominatoare, tendinţele spre modernism ale societăţii româneşti, schimbările socio-politice. progresele economice, politice şi culturale. Boierimea (repetăm: nu în „bloc"), după opinia noastră, fără a-i eluda caracterul de clasă, cu întreaga sa „încărcătură" tradiţinalist-conservatoare (cu nuanţe regresive), a avut şi un rol progresist, mai ales în domeniul reformei şi al acţiunii antiimperiale. Intr-o poziţie privilegiată, în ierarhia socială a epocii, se afla şi nobilimea din teritoriile româneşti ocupate de imperiali. Intre nobilime şi boierime se aşeză, de multe ori, semnul egalităţii. Dacă le judecăm prin prisma poziţiei sociale deţinute în societate, este posibilă o anume apropiere între ele, dar, în nici un caz, nu poate fi vorba de o corespondenţă efectivă. Nobilimea se detaşează de boierime prin câteva trăsături particulare: • Este o clasă, în general, „închisă", prea puţin dispusă să „accepte" asimilări din alte straturi sociale. în cazul marii nobilimi, problema este acută, dată fiind opoziţia sa energică faţă de „intruşi". 251

• Are o compoziţie etnică ce diferă de la straturile superioare (nobilimea mare sau magnaţii şi nobilimea de mijloc sau „nobilii de moşie") la cele inferioare (mica nobilime fără sau cu pământ puţin); în primele două, păturile superpuse ale populaţiei româneşti nu au avut acces decât în condiţii de excepţie, puţini fiind cei care au intrat în rândurile nobilimii mari sau mijlocii. Situaţia este relativă în cazul nobilimii mici. în sensul acceptării „coexistenţei" unei pături româneşti alături de maghiari, germani, ruşi, turci (în cazul Dobrogei). • Este apropiată prin interese şi afinităţi naţionale de curţile imperiale, deoarece. în majoritatea ei, se compune din elemente alogene, spre deosebire de boierime care, preponderent, este legată de „ţară" şi de societatea românească. Din acest punct de vedere, nobilimea (mai ales „magnaţii"), se plasează pe poziţii identice cu „metropola", fiind unul din „agenţii" ei în promovarea politicii imperiale. • Manifestă preocupări pentru iniţierea şi dezvoltarea. în anumite limite, a exploatării materiilor prime de pe propriile lor latifundii, înfiinţând manufacturi (de sticlă, mori de hârtie, de prelucrare a metalelor etc.). în paralel cu intensificarea producţiei agrare şi „industrializarea" ei (fabricarea spirtului, a zahărului, uleiului etc.). Orientările în această direcţie aveau însă ca principal obiectiv sporirea înavuţirii, în contrast cu o parte a boierimii din Principate care urmărea, deopotrivă, şi emanciparea economico-socială, din care decurgea şi cea politică. Nobilimea nu era singură în exercitarea rolului ei de forţă sociopolitică dominantă în teritoriile româneşti aflate sub străini. Imperiile habsburgic şi rusesc, fără a avea un drept istoric asupra teritoriilor româneşti, se comportau ca şi cum erau investite cu acestea. Concomitent cu aceste procese care se înregistrează în spaţiul social al boierimii şi nobilimii, se relevă fenomene care germinează elementele burgheziei româneşti şi care vor conduce apoi la formarea clasei ce va da numele şi conţinutul unei noi construcţii socio-politice şi economice: societatea burgheză. Elementele constitutive ale burgheziei, apărute înainte de 1821. sunt încă în situaţia de a penetra „baraje" solide ale boierimii (nobilimii), deşi revoluţia pandurilor şi Tratatul de la Adrianopole le slăbise întrucâtva. Opoziţia proprietarilor de pământ, ei înşişi angrenaţi parţial în operaţiuni cu caracter burghez, estompează ritmul dezvoltării burgheziei, dar nu într-o asemenea măsură încât sâ-1 influenţeze decisiv. De altfel, nici nu se putea. Desfăşurările de forţe erau mult prea largi, iar imprecaţiile oricât de serioase ar fi fost, nu mai aveau energia necesară stopării sau dezagregării lor. în acest context, 252

burghezia câştigă teren, îşi consolidează poziţiile, se infiltrează mai pregnant în economie şi determină mutaţii calitative de ordin social. Târgurile şi oraşele sunt „creuzete" esenţiale ale emergenţei burgheziei, iar atracţia (încă minoră) pe care o exercită acestea asupra ruralului are drept rezultat substanţializarea lor numerică şi apariţia unor noi aşezări de tip urban. După cum se poate constata statistic, de la circa 50.000 locuitori, la începutul secoluluix populaţia târgurilor şi oraşelor a crescut la 288.161 în preajma Unirii. în decurs de o jumătate de secol creşterea înregistrată a fost de circa şase ori, ceea ce denotă o dezvoltare considerabilă (Gheorghe Platon, 1980. p. 26). Dacă adăugăm la acest aspect un exemplu particular, dar sugestiv, imaginea este şi mai interesantă. Capitala Moldovei - laşul -. cu cei peste 60.000 de locuitori ai săi. devine unul din centrele urbane cele mai populate din răsăritul Europei, depăşind Kievul, Belgradul, Sofia şi fiind depăşită, la rândul său. doar de Bucureşti (Lucian Boicu, 1963, p. 289). în sfârşit, o ultimă notaţie referitoare la acest aspect. în intervalul 1832-1859. numărul negustorilor şi meşteşugarilor urbani se amplifică considerabil, reprezentând la sfârşitul intervalului peste 60% din totalul populaţiei orăşeneşti. Acest proces este concludent, demonstrând gradul de îmburghezire a „urbanului" din Principate. Un proces similar este sesizabil şi în celelalte provincii româneşti (Alexe Csetri, Ştefan Imreh, 1966, p. 68). Cercetarea structurii populaţiei oraşelor este un alt indicator important şi deopotrivă ilustrativ pentru prefacerile sociale din mediul orăşenesc. în 1831, patentării - meşteri, negustori, calfe - din Ţara Românească, erau în număr de 14.747, practicând nu mai puţin de 114 profesiuni (în alimentaţie, textile, îmbrăcăminte, pielărie şi încălţăminte, construcţii, prelucrarea lemnului, prelucrarea metalelor, negustori fără prăvălie etc.) (Vladimir Diculescu, 1973, p. 107). Varietatea profesiilor este un însoţitor al fenomenului de modernizare, definind pregnant esenţa sa bugheză. Deşi statisticile sunt fragmentare, uneori inconsistente sau îndoielnice în ce priveşte autenticitatea datelor, ne vom opri asupra uneia care ne oferă o imagine de ansamblu a distribuţiei claselor şi categoriilor sociale din Transilvania, datând din anul 1833. Potrivit statisticii, populaţia acestei provincii româneşti era divizată în următoarele clase şi categorii sociale: plugari - 1.710.896 şi meseriaşi - 72.390; nobili - 68.825; „intelectuali" - 4.911; funcţionari - 3.289 (Gheorghe Platon, 1980, p. 124). 253

Sunt sesizabile, potrivit acestei stratificări, câteva aspecte care reclamă comentarii. „Cantitativ", meşterii şi negustorii, raportaţi la totalul populaţiei, sunt puţini, faţă de cerinţele dezvoltării economice. Dacă avem în vedere faptul că un meşter sau un negustor în Austria revenea la 12 persoane, în Transilvania relaţia era de I la 32. Contrar acestei situaţii, numărul nobililor (chiar în raport cu întreg imperiul) era considerabil. Se deduce, deci, că deţineau încă importante pârghii economico-sociale, care, cel puţin atunci, îi menţineau într-o poziţie privilegiată. în sfârşit, în cadrul statisticii respective, apare un număr de funcţionari şi de „locuitori cu preocupări intelectuale". Deşi vag definite, însăşi existenţa lor într-o înregistrare a vremii evocă o anume atenţie care li se acordă şi, deopotrivă, faptul că există ca atare. Analiza evoluţiei structurilor burgheze, evident nu se poate reduce doar la interpretarea câtorva date statistice (cu toate înţelesurile şi subînţelesurile lor). Procesul dezvoltării burgheziei în această epocă (1821-1848) este mult mai complicat, contradictoriu şi cu multe aspecte încă obscure. Grupuri sociale care se înscriu pe traseul îmburghezirii sunt atât foştii cât şi noii slujbaşi ai administraţiei centrale sau cei aflaţi în serviciile unor boieri, negustori, „bancheri" etc., oameni cu o situaţie relativ modestă, care îşi asigură existenţa prin efectuarea unor munci de cancelarie, birouri ş.a. Ei îşi precizează treptat natura evoluţiei sociale, aspirând spre o condiţie de funcţionari cu calificare, dobândind un statut distinct, conform pregătirii lor. O categorie cu poziţie incomplet definită este intelectualitatea (avocaţi, doctori, cadre didactice ş.a.), care, prin natura sa, este în opoziţie faţă de îngrădirile feudale şi apropiată revirimentului capitalist. Ea se deosebeşte însă de intelectualitatea burgheză progriu-zisă în sensul că nu este „autonomă" sub raport socioprofesional. In cadrul ei nu se constituie încă (deşi unele simptome apar încă de acum) categorii importante, precum scriitori, ziarişti, artişti, intelectualitate tehnică ş.a.m.d., care vor avea o importantă funcţie socială în epocile următoare, pe măsură ce se formează şi se dezvoltă clasele mijlocii. Burghezia satelor, deşi nu înregistrează acelaşi ritm de creştere ca cea a oraşelor, postulează, la rându-i, demersuri evidente de „populare" mai intensă a mediului rural. Numim burghezi de rang rural pe micii negustori, meseriaşi şi deţinători de capital, care fac parte din bresle, administratorii de moşii, reprezentanţii autorităţii centrale pe plan local ş.a. Ei sunt intrepizi, energici şi activi, manifestând interes pentru orâşenizare. De altfel, numeroşi sunt cei care renunţă la viaţa 254

rurală, „orăşenizându-se" nu numai în comportamente şi condiţie socială, ci şi în practici, în sensul angrenării lor în câmpul „afacerilor" comerciale sau industriale, foarte puţini în „tranzacţii" cu capital lichid. O caracteristică a burgheziei rurale, spre deosebire de burghezia orăşenească, o constituie predominarea autoritară a elementelor etnice de origine românească. De altfel, această situaţie se va regăsi în întreaga perioadă de care ne ocupăm şi va fi prezentă şi în epoca interbelică, dar cu unele mutaţii de ordin calitativ. Existenţa manufacturilor (în proces de transformare), crearea unor noi „stabilimente" industriale, precum şi dezvoltarea construcţiilor civile, ecleziastice şi militare, extinderea exploatărilor miniere şi de material lemnos, reclamă un număr sporit de braţe de muncă. Sursa principală a amplificării numerice a muncitorimii o constituie ţărănimea. Dar manufacturile, ca şi lucrătorii care „produc" în ele nu mai au aceleaşi caracteristici ca înainte de 1821. Proprietarii manufacturilor renunţă progresiv Ia recrutarea iobagilor. Atunci când îi folosesc, totuşi, introduc raporturi „contractuale" cu „angajaţii" (colective, nu individuale; de regulă cu unul sau mai multe sate), prevăzând obligaţii reciproce. „Tocmelile" specifică şi modul de remunerare a lucrului efectuat, care nu mai este predominant în natură; lucrătorii sunt plătiţi cu salarii, fie parţial, fie integral. Constrângerea de natură feudală („tip Pociovalişte", în cazul scutelnicilor de la manufactura de sticlă a banului Golescu) este înlocuită, deci, cu „relaţii de tocmeală", care, deşi sunt distanţate de cele anterioare (lucrul forţat), mai au reminiscenţe precapitaliste. Ele constituie, totuşi, o importantă opţiune pentru relaţiile de muncă de tip capitalist. Manufacturile, după rezidenţă, sunt amplasate fie pe domenii, deci în mediul rural, fie în târguri şi oraşe. în ambele cazuri, însă, ele generează „serii" de muncitori, dintre care unii calificaţi*. în primele dintre ele mai persistă o vreme utilizarea muncii iobagilor şi ţăranilor liberi, în celelalte lucrătorii provin din ţărani proletarizaţi, calfe de breaslă sau specialişti străini. Dar manufacturile nu sunt singurele care contribuie la formarea unor generaţii noi de muncitori. întreprinderile industriale, îndeosebi din Transilvania şi Banat (cum sunt fabricile de zahăr, de postav, de faianţă, topitoriile etc.) sunt o sursă importantă în acest sens, la fel ca La manufactura „Drechsler" din judeţul Gorj, unii muncitori, timp de 5 ani, erau instruiţi în procesul de fabricare a faianţei, obţinând un atestat de calificare prin care deveneau un fel de maiştrii (N.N. Constantinescu. 1953. p. 36). 255

şi minele de fier, aramă, aur, cărbune sau saline. în întreprinderi, mai ales, se observă o creştere treptată a nivelului de pregătire profesională a lucrătorilor. Unele dintre ele concentrează încă din această epocă, un număr relativ însemnat de muncitori (180 — manufactura de hârtie de la Orlat, 105 - Societatea pe acţiuni pentru fabricarea zahărului din Sibiu etc.). Pentru unii întreprinzători (îndeosebi de textile) se practică şi lucrul la domiciliu (ţesut, tors, împletit etc.), executat de regulă de ţărănci din satele învecinate. Deşi salariate (plătite la metraj sau la bucată) ele nu erau muncitoare în adevăratul sens al cuvântului, îndeletnicindu-se şi cu agricultura. în condiţiile în care forţa de muncă se transformă în marfă, micile ateliere meşteşugăreşti se afirmă tot mai pregnant ca surse de germinare a unui număr, este adevărat redus, de muncitori. Mecanismul era simplu. Accentuarea diferenţierii meseriaşilor a determinat un fenomen de bipolarizare: meseriaşi îmbogăţiţi (meşteri) şi calfe şi ucenici. Interesaţi în munca pe care o prestau calfele, meseriaşii îmbogăţiţi împiedică accesul acestora în rândul lor. A doua categorie îşi vinde forţa de muncă meşterilor îmbogăţiţi, în schimbul unei remuneraţii oscilante. Pe ansamblul economiei numărul muncitorilor este redus (dar în continuă creştere). Ei deţineau o pondere scăzută în structura socială a ţărilor române. Statisticile, ca şi calculele efectuate de diverşi economişti pentru această perioadă sunt contradictorii şi incomplete, motiv care ne determină că nu estimăm numeric muncitorimea română. „Momentul" revoluţionar (1848) cu care debutează următoarea epocă istorică se încheie tot cu un eveniment „revoluţionar" - realizarea unităţii naţional-statale (1918). întreaga perioadă (1848-1918), de altfel, este densă în evenimente importante (1859 - Unirea Ţării Româneşti şi Moldovei, 1877 - proclamarea independenţei de stat a României, 1881 - parlamentul votează transformarea României în regat, 1916 - statui român decide participarea la primul război mondial alături de puterile Antantei) care contribuie la consolidarea noului curs al evoluţiei societăţii româneşti. Este şi perioada în care se produce nu numai o egalizare între forţele conservatoare, adepte ale vechii organizări sociale, şi cele „modernizatoare", ci şi un dezechilibru major, de asemenea natură încât primele nu mai pot să-şi revină şi dispar treptat. Trei factori au fost hotărâtori în provocarea dezechilibrului dintre fosta boierime (nobilime) şi burghezie în această fază: a) legiuirile 256

agrare; b) legislaţia industrială; c) intervenţionismul progresiv al statului în politica socio-economică. In afară de aceştia, nu trebuie minimalizaţi şi alţii. Modernizarea societăţii în sens burghez (instituţional, juridic, administrativ etc.) este însoţită de redefinirea, etică, morală, politică ş.a.m.d. a comunităţii româneşti, prin măsuri administrative (interzicerea bătăii, întărirea ordinii şi disciplinei în administraţie etc.), educative (în familie şi învăţământ) etc. Un fapt este sesizabil: „Se desfac cu încetul, începând cu domnia lui Cuza Vodă, moravurile administrative de elementele economice, începând din ce în ce mai mult sub stăpânirea celor morale [...]" (A.D. Xenopol, s.a., p. 143). Adoptarea unor forme instituţionale de inspiraţie occidentală nu este întâmplătoare. Este rezultanta „europenizării" burgheziei româneşti, în sens imitativ (în concepţii şi coordonate acţionale), dar cu corective de inspiraţie locală, care dau culoare demersului spre modernism. Se circulă mai intens şi cu alte obiective (decât cele turistice) pe itinerarii europene; se observă şi se studiază cu mai multă stăruinţă şi interes; se compară şi se înregistrează cu atenţie crescândă „pulsul" societăţilor „vestice"; se elaborează proiecte şi programe; se fac eforturi pentru evadarea din izolarea balcanică şi pentru sincronizarea cu spiritul pragmatic occidental etc. Lărgirea posibilităţilor de manifestare în spaţiul industrial, ca şi dinamica mai alertă pe care o înregistrează creşterea producţiei industriale accentuează procesul polarizării burgheziei. Se conturează distinct, încă din această epocă, o pătură „privilegiată" (cu capital relativ important şi întreprinderi industriale), care formează burghezia bancar-industrială. Este o burghezie „tehnică", în sensul că majoritatea ei este formată din ingineri, economişti, licenţiaţi ai academiilor comerciale etc., ceea ce îi conferă o anume superioritate intelectuală şi managerială, comparativ cu straturile mijlocii şi mici ale burgheziei, compuse, în majoritate, din întreprinzători industriali modeşti, comercianţi, meşteşugari, antreprenori de construcţii ş.a., oameni fără instrucţie superioară, mulţi proveniţi din ţărani şi târgoveţi, dar inventivi, dinamici, perseverenţi şi cu simţ practic. Burghezia bancarindustrială (devenită cu timpul „oligarhia" financiar-industrială. după aprecierile lui Ştefan Zeletin, Şerban Voinea, Lotar Rădăceanu, Lucreţiu Pătrăşcanu ş.a.), este o categorie „subţire", alcătuită dintr-un număr restrâns de acţionari la întreprinderi industriale, bancare şi comerciale. în rândurile ei se găseşte şi o parte a foştilor boieri (moşieri), antrenaţi în „operaţiuni" bancar-industriale, care s-au transformat în burghezi. 257

Marea burghezie se deosebea esenţial de burghezia bancarindustrială occidentală. Poziţiile economice, deşi progresiv consolidate, erau mult inferioare celor deţinute de marii capitalişti ai Europei apusene. O situaţie similară se regăseşte şi pe plan politic. în timp ce în Occident ..monopolul" puterii era un apanaj al marii burghezii, în România grupurile marii finanţe erau în situaţia de a acţiona încă pentru a dobândi puterea politică, deşi. paradoxal, instituţiile statale şi orientarea politică a României erau de esenţă liberală după 1859. într-o perspectivă foarte largă, burghezia şi moşierimea prezintă câteva caracteristici fundamentale pentru acest stadiu al evoluţiei lor: • burghezia, deşi consolidată, este încă insuficient de puternică pentru a-şi impune orientările programatice şi propriile demersuri, astfel încât să-şi exprime punctul propriu de vedere în dezvoltarea societăţii româneşti; slăbiciunile sale apar şi mai pregnant în relaţie cu situaţia din ţările capitaliste dezvoltate: • sub raportul propriei sale alcătuiri sociale, burghezia este insuficient şi defectuos evoluată, predominând încă grupurile mici şi mijlocii, atât urbane, cât şi rurale"; • privată de instrumentele puterii, din cauza propriilor slăbiciuni, burghezia influenţează doar parţial deciziile puterii politice: • moşierimea, cu „rezerve" economice substanţiale încă, joacă un anume rol în politica generală, influenţând conduite şi mai ales hotărâri politico-administrative, nu lipsite de însemnătate; existenţa ei irigă şi întreţine curentt conservatoare, care estompează ritmul modernizării. Cu toate acestea, moşierimea este angrenată progresiv în efectuarea unor investiţii în industrie, utilizează, într-o sporită măsură, maşini şi utilaje agricole, întrebuinţează un substanţial număr de muncitori-plugari la munci sezoniere, la construcţii şi amenajări etc.. se antrenează mai activ în comercializarea produselor agrare etc. Evoluţii şi manifestări noi se constată şi în planul ţărănimii, dintre care mai importante sunt: • amplificarea substanţială a ţărănimii libere, care îşi vinde forţa de muncă fie proprietarilor de pământ (în condiţii dezavantajoase), fie întreprinzătorilor industriali (în Transilvania, recensământul din 1851 înregistra: 120.000 zilieri, peste 84.000 argaţi, 28.000 servitori). în * După unele estimări, numai în Vechiul Regat, m 1908, existau: peste 166.000 meşteşugari (inclusiv calfe şi ucenici) şi peste 100.000 comercianţi mici şi mijlocii. La aceştia se adăugau aproximativ 102.600 funcţionari particulari şi de stat (după date din 1910). 258

România Veche fenomenul se amplifică după 1864 mai ales ca efect al legiuirilor agrare. • Se accentuează diferenţierea în masa ţărănească: descreşte numeric categoria ţăranilor mijlocaşi, reprezentând, în acea perioadă, aproximativ 35% din totalul populaţiei rurale; se substanţializează pătura ţărănimii înstărite (4%) şi a rurarilor cu pământ puţin sau fără pământ (61%). în datele sale fundamentale acest proces se regăseşte şi în România Veche. între categoriile enumerate trebuie inclusă şi cea a „muncitorilor cu plata pe zi", adică a ţăranilor muncitori. în Muntenia, în 1860, în agricultură se înregistrau 142.890 „muncitori cu plata pe zi". • Specific provinciilor româneşti aflate în imperiile învecinate a fost intensificarea curentului de emigrare (constatabil într-o măsură restrânsă şi în Principate), orientat cu precădere spre România Veche, dar şi peste Ocean, în S.U.A. Emigranţii sunt români şi secui în căutare de lucru şi condiţii mai bune de existenţă. • în sfârşit, un fenomen care nu se raportează direct la ţărănime, dar care este alimentat parţial de ea, îl constituie amplificarea (îngrijorătoare pentru acea vreme) a declasaţilor de la oraşe, în principal, dar şi de la sate. înregistrat şi în perioada anterioară, fenomenul este mult mai viguros în condiţiile inadaptării unor ţărani la economia de piaţă şi, deopotrivă, ale eliberării robilor ţigani. în primul caz, ţărani sărăciţi, care nu mai făceau faţă muncii istovitoare şi condiţiilor inumane de pe proprietăţile nobililor (boierilor), fug, de regulă, la oraşe; lor li se adaugă, în noile împrejurări, robii ţigani, care iau aceeaşi cale. în majoritatea lor, noii locuitori ai târgurilor şi oraşelor se aşează la marginea lor, trăind în bordeie sau locuinţe insalubre şi ducând o viaţă mizerabilă. Muncitorimea, în evoluţie ascendentă, contribuie într-o măsură la definirea „coloraturii" burgheze a structurii societăţii româneşti din intervalul 1864-1918. Numeric, ea este în creştere*, sursele dezvoltării Ancheta industrială din România Veche din 1901-1902 înregistra existenţa a 105.000 muncitori în industria extractivă şi prelucrătoare, cifră evident incompletă dacă ţinem seama că nu erau recenzaţi lucrătorii din micile ateliere şi personalul de deservire (servitori în principal), în număr apreciabil după unele estimări (V. Madgearu). în Transilvania, la începutul secolului nostru, după unele aprecieri, erau 212.300 muncitori în industria mare şi industria mică. Nu trebuie onus din calcul nici contingentul de muncitori străini care lucrau în industria Vechiului Regat şi care s-a integrat în muncitorimea română. I.Gr. Dimitrescu (Die Grossindusirie Rumăniens, Bonn, 1914, p. 65), calculând ritmul imigrării acestora, îl fixa la 15.778 259

sale fiind în esenţă acelaşi ca şi în perioada anterioară, la care se adaugă una suplimentară: mici burghezi sărăciţi în urma concurenţei şi meşteşugari pauperizaţi în urma aceluiaşi fenomen. Muncitorimea, deşi creşte numeric, se află într-o fază relativ incipientă, mai ales sub raportul statutului profesional şi juridic. Ea se defineşte, însă, tot mai pregnant ca o clasă distinctă, dobândind noi trăsături, în afara celor conturate în epocile anterioare: • nivelul profesional, deşi scăzut, are tendinţa de ameliorare prin introducerea tehnicii moderne; • proliferarea meseriilor şi a specializărilor tehnice concură la „denivelări" socioprofesionale (mai accentuate în zonele de concentraţie industrială); • caracterul sezonier al muncii în industrie (practicat de un număr important de lucrători) impietează asupra pregătirii profesionale, stabilităţii la locul de muncă a lucrătorilor (şi deci a calificării); • muncitorimea de fabrică (în înţelesul de mare industrie, legată efectiv numai de locul de muncă, nu şi de alte ocupaţii), deşi în creştere, are o pondere mică pe ansamblul „clasei''. 2. Dominanta burgheză a structurii sociale şi de clasă Condiţiile social-istorice noi în care evoluează societatea românească după 1918 generează o dinamică mai alertă şi dau un mai mare grad de complexitate structurii sociale şi de clasă. Era de aşteptat ca vechile „tipare'" ale alcătuirii societăţii să nu mai corespundă noilor solicitări, ele fiind, de altfel, depăşite şi înlăturate treptat de însăşi evoluţia proceselor şi fenomenelor economico-sociale. In fond, care erau acele „elemente" noi care au minat „echilibrul" social de până atunci şi au influenţat dinamica şi structura socială? Instalarea autoritară a burgheziei la conducerea statului a dus, în mod obiectiv la accelerarea dezvoltării şi consolidării burgheze, în parale] cu eliminarea ultimelor „prelungiri" precapitaliste. Adoptarea stilului de viaţă burghez a presupus atitudini, comportamente, reacţii, manifestări etc. de alt tip. implicându-se toate în procesul (procesele) de remodelare a structurilor sociale ale comunităţii naţionale. Sporul de populaţie realizat prin Unirea din 1918 nu a reprezentat doar o creştere cantitativă, aceasta având urmări importante în planul amplificării şi diversificării structurii sociale. anual. De altfel, numărul total al muncitorilor străini veniţi în intervalul 18921901 este de 169.771. 260

Reformele sistemului constituţional şi electoral, precum şi instituirea unui nou regim agrar în urma noii legislaţii postbelice, au implicat importante mutaţii, îndeosebi în masa ţărănimii, cu efecte şi asupra dinamicii şi structurii sociale în plan macrosocial. Ritmurile mai alerte ale avansului industrial, ale dezvoltării economice a României au solicitat noi contingente de muncitori, ceea ce a determinat un proces de redimensionare cantitativă şi calitativă a clasei muncitoare. în sfârşit, angrenarea accentuată a statului român în demersul capitalist a amplificat „personalul de serviciu"(relativ substanţial şi înainte de 1918), lumpenproletariatul sezonier şi categoria „declasaţilor". Unele aprecieri, formulate în epocă, converg, majoritar, către concluzia că structura socială s-a modificat sensibil, cum s-a modificat - în unele privinţe esenţial - însăşi configuraţia societăţii româneşti. Şerban Voinea, în polemica sa cu Ştefan Zeletin, îi reproşa acestuia faptul că studiile sale asupra genezei şi dezvoltării burgheziei în România nu au depăşit decât uneori anul 1916, ceea ce era echivalent cu eludarea unor realităţi sociale, din care putea, evident, să extragă alte concluzii. „Aportul noilor provincii - argumenta Şerban Voinea va înrâuri însă în mod hotărâtor asupra evoluţiei viitoare a ţării. Se poate că nu e una din cele mai neînsemnate erori pe care le comite d. Zeletin, aceea care constă în a trage încheieri asupra viitorului României de după război din elementele pe care le prezintă analiza exclusivă a micului regat dinainte de 1916. Căci dezvoltarea de mâine a ţării va fi necesarmente o rezultantă a tuturor (subl. în text - n.n.) forţelor ei componente de azi" (Şerban Voinea, 1925, pp. 248-249). O viziune asemănătoare avea şi Virgil Madgearu. El aprecia că dezvoltarea burgheziei române în epoca postbelică stă sub incidenţa influenţei a doi factori-. „întregirea teritorială" şi „crearea regimului agrar ţărănesc" (V.N. Madgearu, 1936, p.99). Condiţiile istorice noi au constituit, astfel, nu numai cadrul în care s-au produs regrupări importante de forţe sociale, dar şi sursa punerii în mişcare a acestui mecanism. Fiecare provincie care s-a unit cu România aducea în peisajul social note distincte, care substanţializau şi diversificau structurile sociale. Din analiza ansamblului mutaţiilor care se produc în mobilitatea şi structura socială sunt de reţinut următoarele: a) Burghezia „ veche" - burghezia „nouă". Pornind de la premisa că societatea românească dintre cele două războaie mondiale avea un caracter burghez şi. deci, o structurare corespunzătoare în acest sens, putem aprecia că burghezia, în configuraţia sa de grup social, fie 261

şi-a menţinut nealterată fizionomia, fie a traversat, ca şi alte grupuri sociale, un proces de adaptare la noul context sociopolitic. Acest aspect nu este lipsit de un anume substrat, deoarece, în dezbaterile teoretice din acei ani, frecvenţa plasării ei în prim-planul preocupărilor specialiştilor trădează „tensiuni" ştiinţifice lesne de înţeles. Desigur, datele „ecuaţiei" diferă de la o societate la alta. într-un anume mod erau raportate acestea la poziţia şi perspectivele evoluţiei burgheziei din statele industrializate. într-o altă viziune sunt relaţionate la situaţia şi dimensiunile burgheziei româneşti. O problemă de mare importanţă, cu consecinţe imediate şi de perspectivă, este aceea a raporturilor dintre burghezie şi moşierime. Instalată autoritar la conducerea statului, burghezia dirijează viaţa politică şi economică potrivit propriilor aspiraţii şi interese. Reformele economice şi politice inaugurate imediat după 1918 reduc forţa economică şi câmpul de acţiune al latifundiarilor, fapt paradoxal în contextul când, temporar, aceştia îşi consolidează relativ poziţiile prin corelarea intereselor lor cu cele ale aristrocraţiei din Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Banat (în majoritate absolută compusă din elemente minoritare). Aplicarea legislaţiei agrare, coroborată cu modificarea sistemului electoral şi sancţionarea normelor constituţionale burgheze generează un proces complex de prefaceri în interiorul moşierimii (aristrocraţiei). Contradicţia dintre burghezie şi moşierime se tranşează pe plan social prin pactizarea celor două clase, apropierea intereselor de grup şi contopirea unei însemnate părţi a moşierimii cu burghezia, fenomen care modifică compoziţia acesteia (în comparaţie cu burghezia antebelică). Elementele răzleţe ale moşierimii care şi-au perpetuat existenţa nu mai constituie, în esenţă, a clasă socială distinctă şi omogenă (aşa cum se profilase în perioada anterioară anului 1918); ele reprezintă un hibrid pe cale de disoluţie. Grupul social al moşierilor, în condiţiile legislaţiei agrare, s-ar fi diminuat la 6000 de persoane fizice (fără membrii de familie). înainte de reforma agrară, potrivit altor date, numărul marilor latifundiari ar fi fost de 1171. Acestora li se adaugă peste 5000 de alţi proprietari de pământ cu suprafeţe considerabile. Accentuarea diferenţierilor în cadrul burgheziei este un alt fenomen social important, nu numai constatat şi recunoscut în epocă, dar şi relevat cu suficiente argumente ştiinţifice. în afara elitei („plutocraţiei" sau „oligarhiei", după definiţiile date de unii sociologi), masa majoritară a burgheziei este alcătuită din straturi intermediare (distanţate, sub raportul accesului la bunuri şi 262

servicii, de grupul ..elitist", dar şi de „starea a treia'*), care, la rândul lor. se diferenţiază pe diferite niveluri din punctul de vedere al condiţiei şi poziţiei sociale. Din această perspectivă, unele categorii de întreprinzători industriali, comercianţi, antreprenori, cămătari, proprietari agrari, clerici şi angajaţi Ia diverse societăţi se distanţau de alte grupuri similare prin „nivelul" proprietăţii, capitalul deţinut şi accesul la bunuri. Imaginea plastică a elementelor intermediare ar fi asemănătoare cu cea a unor alergători de cursă lungă. înşiraţi pe distanţa cuprinsă între start şi linia de sosire. „Starea a treia" (după o formulă utilizată de Vintilă Brătianu) sau grupul burgheziei mici. alcătuită majoritar din întreprinzători individuali care utilizau forţa de muncă proprie sau a membrilor familiei, se afla sub presiunea factorilor economici şi a concurenţei, fapt ce îi conferea o situaţie incertă. Deşi burgheze în mentalitate şi comportament, elementele alcătuitoare ale acestui grup se apropiau prin statutul social şi profesional de muncitorime. Perioadele de recesiune economică sunt dramatice şi devastatoare pentru acest grup. numeroşi întreprinzători dând faliment şi, în acest context, fiind proiectaţi în rândurile muncitorimii. O altă şi importantă cauză a modificărilor acestui grup o constituie demonetizarea progresivă a utilităţii lor productive, multe categorii de meseriaşi fiind în situaţia de a vegeta datorită concurenţei industriei (abagiii, carosierii, cufârarii, frânghierii, opincarii, torcătorii; în general, în România, în 1937 erau înregistrate 164 de meserii). Structurarea internă a burgheziei pe cele trei niveluri avea, fără îndoială, un fundament real, dar este relativă în raport cu mobilitatea grupurilor intermediare (burghezia mijlocie) şi a celor situate la baza „piramidei" (burghezia mică). O posibilă modalitate de evidenţiere a diferenţierilor în cadrul fiecăruia din aceste grupuri ar fi „clasificarea" în funcţie de accesul la bunuri şi servicii. Tentativa, deşi atrăgătoare şi cu evidente deschideri interpretative, ar fi cenzurată din start de cel puţin două motive: penuria de informaţii sau dispersarea ei într-o multitudine de surse (ceea ce ar impune un efort de investigare considerabil), precum şi nivelul actual al cercetărilor. Rezultă deci că burghezia traversa un proces de înnoiri, de prefaceri şi diferenţieri în însăşi structura ei, având, în esenţă, o altă înfăţişare în comparaţie cu burghezia antebelică. Dacă acesta este un aspect relevant, un altul la fel de important îl reprezintă ponderea pe care o deţinea burghezia şi fiecare din cele trei straturi componente, în ansamblul societăţii româneşti. In ce priveşte „elita" sau marea burghezie, perspectiva comensurării ei este oarecum 263

posibilă din două motive: existenţa unor surse informative în epocă, precum şi a unor studii consacrate ei, care atacă inclusiv acest aspect. Potrivit acestora, în 1930 „oligarhia financiară" se compunea din 45.931 indivizi cu rezidenţa urbană (N.N. Matheescu, 1945, p. 133). Evaluarea „cantitativă" a grupurilor: „burghezie mijlocie" şi „burghezie mică", este însă serios cenzurată de vehicularea unor ipoteze sau „tehnici de calcul" care diferă fundamental între ele. Dacă ar fi să acordăm credit aserţiunilor lui Pătrăşcanu, Rădăceanu sau Matheescu ar însemna să considerăm grupurile mijlocii, în totalitatea lor, ca aparţinând micii burghezii. Potrivit aceluiaşi raţionament, majoritatea ţărănimii române posesoare de pământ s-ar integra tot în acest grup social, fapt ce ar determina ca ponderea elementului ţărănesc „mic burghez" să fie preponderentă în structura grupărilor mijlocii. Cu alte cuvinte, prin reducţie, „ecuaţia" simplificată ar cere să găsim răspunsul valid şi corect la următoarea întrebare: ţărănimea cu proprietăţi de până la 10 ha poate fi apreciată drept burghezie mică sau nu? Este neîndoielnic faptul că nivelul de proprietate agrară se constituie într-un indicator de evaluare a „plasamentului" ţărănimii într-o anume ierarhie socială, dar proprietatea asupra unui lot de pământ nu poate fi un argument inatacabil. însuşi Rădăceanu, care pledase pentru formula „România - ţara proprietăţii mijlocii", bate în retragere în deceniul al patrulea, relevând: „Se poate însă afirma că majoritatea mare a exploatărilor ţărăneşti sunt sub 5 hectare, că majoritatea suprafeţei cultivate este lucrată de ţăranii mici. Astfel de gospodării minuscule nu oferă însă rentabilitate nici în vremuri de conjunctură bună" (1931, p. 138). Tot Ia capitolul rentabilitate, care reprezenta un criteriu esenţial de apreciere a „îmburghezirii" ţărănimii în proporţii de masă, se referă şi Ion Clopoţel, dar dintr-o perspectivă diferită: „Nu avem un proletariat industrial prea puternic, însă gospodăriile celor 80 procente ale populaţiei agricole, în majoritatea lor neînfloritoare, nu se pot întreţine singure, nu-şi găsesc calculul într-un buget familial, nu sunt deci self-suporting" (subl. autorului - n.n.) (1931, p.21). Cele „80 procente", după Sterian Dumbravă, „alcătuiesc [...] grosul lumii ţărăneşti", care, în linii mari, are următoarea înfăţişare: „Posesori ai unui lot de circa 4-5 ha pământ arabil, aceşti ţărani mai au în plus o gospodărie, cu bătătura respectivă şi cu un inventar agricol cât se poate de redus: doi boi, un car. un plug şi câteva din celelalte unelte necesare cultivării pământului" (1934, p.23). Pornind de la aceleaşi date factuale, P.H. Suciu, Mircea Vulcănescu şi N.N. Matheescu încearcă să stabilească masa micii burghezii agrare şi 264

deopotrivă ponderea grupurilor mijlocii în structura socială a României interbelice. Primul apreciază că mica burghezie reprezenta aproximativ 80% din populaţia activă a ţării (evaluată la 10,1 milioane de indivizi), adică circa 8,5 milioane locuitori, din care 8,3 milioane în mediul rural şi 225.000 cu rezidenţă urbană (Horia P. Suciu, 1938, p. 121). Al doilea evaluează numărul „şefilor de exploatare agrară" şi al ajutoarelor lor (membri ai familiei) la 7.163.385 persoane, iar ultimul consideră că mica burghezie se cifrează la 4.393.500 indivizi (75% din totalul populaţiei active a României) (N.N. Matheescu, 1935, p.5). Aşadar, potrivit autorilor semnalaţi, proprietarii rurali cu suprafeţe de până la 10 ha ar intra în calculul masei burgheziei mici. Problema este dacă acest „calcul'" rezistă la o analiză serioasă sau trebuie amendat. Este limpede că pentru a dobândi statut de burghezie, fie şi de „rang" inferior, ţărănimea trebuie să îndeplinească câteva condiţii: să posede mijloace de muncă şi pământ; să fie liberă sub raport juridic, utilizând forţa de muncă proprie şi a familiei în folosul ei; să aibă un anumit nivel de acces la bunuri şi servicii. Aplicând „grila" la această categorie de „rurali", constatăm următoarele: • o masă însemnată de ţărani, ca efect al legislaţiei agrare postbelice, poseda un lot de pământ (variabil ca întindere şi randament productiv), precum şi vite de muncă şi (sau) inventar agricol, ceea ce o deosebea de muncitorime din acest punct de vedere; • în timp ce muncitorimea îşi vindea forţa de muncă, acest grup social îşi utiliza propria forţă de muncă în beneficiul ei, pentru asigurarea existenţei sale şi a familiei; • accesul la bunuri şi servicii se plasa la limita de jos, condiţia existenţială şi cea socială fiind precare. în orizontul primelor două condiţionări, ţărănimea posesoare de loturi foarte mici. mici şi mijlocii se apropia în adevăr de mica burghezie, dar în lumina celei de-a treia se îndepărtează (prin situaţia economică, în majoritatea cazurilor nesigură, generatoare de privaţiuni de cele mai diverse tipuri). Fizionomia socială a grupului respectiv este bipolară: burgheză până la un punct, muncitorească dincolo de el (prin standardul de viaţă). Sociologi şi specialişti din alte domenii care au proiectat imaginea unei mase ţărăneşti majoritare de tip „mic burghez" (în contextul prefacerilor economico-sociale determinate de reforma agrară) s-au inspirai din stratificarea şi mobilitatea socială din Occident, unde. într-adevăr, în evoluţia societăţii capitaliste s-a constituit o categorie rurală majoritară, precum şi una urbană, care avea trăsăturile micii burghezii, alcătuind grupurile mijlocii, preponderente sub raport numeric în 265

alcătuirile sociale ale statelor din această zonă (teoria ..democraţiei micii inteprinderi" de tip agrar, meşteşugăresc şi comercial - Werner Sombart: unitatea dintre proprietate şi mijloacele de producţie la micii cultivatori, meseriaşi, proprietari — De Mann: ..teoria claselor mijlocii" - Viktor Adler etc.). Desigur, elucidarea acestei probleme comportă încă serioase investigaţii - cenzurate însă de numeroase neclarităţi care mai persistă şi care sunt alimentate de inconsistenţa datelor riguroase, a elementelor de comparaţie şi analiză, precum şi a unei metodologii apte să elimine ambiguităţile, tratările sectoriale şi provizoratul interpretărilor. în viziunea noastră, problema grupurilor mijlocii din societatea românească interbelică poate fi penetrată interpretativ astfel: • ..grupurile mijlocii" se constituie într-o masă socială cu fizionomie de esenţă burgheză, eterogenă sub raportul compoziţiei (proprietari rurali, mici comercianţi, meşteşugari, proprietari de imobile etc.). care oscilează între mica burghezie (cu depăşiri izolate şi fără relevanţă în planul modificării stratificării sociale) şi muncitorime (cu ..traversări'" şi înspre lumpenproletariat); • ..grupurile mijlocii" nu reprezintă o clasă socială, ci un melanj social mobil, fluctuam, cu deschideri spre cele două extreme. Din acest punct de vedere, numai parţial se confundă cu mica burghezie, nefiind în întreaga lor cuprindere mică burghezie. Nu putem include în mica burghezie categoriile de ţărani care aveau în posesie suprafeţe de până la 5 ha şi a căror stare economică era deplorabilă, chiar mizeră (alimentaţie, condiţii de locuire, îmbrăcăminte, regim de muncă, buget familial etc.). Nu în puţine cazuri, chiar şi agricultori cu pământ peste 5 ha trăiau în condiţii asemănătoare. • Ţărănimea cu pământ arabi] în suprafaţă de până la 10 ha numai într-o proporţie minoră poate fi socotită mică burghezie şi deci încadrată în masa ..grupurilor mijlocii'". • Dacă în intenţia legiuitorului român din perioada interbelică a stat crearea unei mase rurale „de mijloc", cu stabilitate economică şi socială, iar unele rezultate au fost în adevăr notabile, nu se poate aprecia însă că ţărănimea. în majoritatea ei. s-a apropiat de acest deziderat. Deşi comparativ cu situaţia antebelică ..saltul" este apreciabil, condiţia umană a ţărănimii cu pământ insuficient sau puţin s-a ameliorat limitat, existând în continuare „zone" neacoperite, sub raportul exigenţelor minime existenţiale. Din cele prezentate, precum şi din judecarea. în general, a situaţiei societăţii româneşti din acea epocă se pot exprima următoarele concluzii: 266

• Burghezia, în accepţia de clasă fundamentală a societăţii capitaliste, nu mai avea aceeaşi fizionomie şi configuraţie ca burghezia românească dinaintea primului război mondial; ea se „dilată", prin asimilarea unor „contingente" de moşieri, prin îmburghezirea altor elemente sociale. • în cadrul burgheziei se produc importante deplasări, atât către „vârf, cât şi către „bază", dinamica fluctuând de la o perioadă la alta şi având efecte minore sau majore. • Mica burghezie are o masă socială relativ importantă (spectaculos amplificată postbellum), dar nu dominantă la nivelul structurii societăţii româneşti, cum s-a încercat în epocă să se demonstreze. • Fiecărui nivel de stratificare a burgheziei îi corespundea o pondere relativ importantă deţinută de grupuri etnice minoritare, mai substanţială în straturile superioare. b) Direcţii evolutive ale clasei muncitoare (amplificare numerică, concentrare zonală, diversificare profesională). Amplificarea considerabilă, sub raport numeric, a muncitorimii este un aspect evident, înregistrat nu numai de statistici, dar recunoscut unanim de către toţi specialiştii. Diferenţele apar atunci când un autor sau altul, o statistică oficială sau alta (uneori chiar din acelaşi an) fixează în cifre aceste creşteri sau când apreciază global, zonal sau local masa muncitorilor. Astfel, Recensământul general al populaţiei din 1930, la rubrica salariaţi, indica cifra de 1.022.700 persoane (din care 589.400 în mediul urban), fără a preciza statutul lor social. Bineînţeles, în această cifră se include şi personalul muncitor. La aceştia (salariaţi) se adaugă 94.900 de ucenici. In viziunea lui N.N. Matheescu, „factorul muncă" din mediul urban era reprezentat de 1,2 milioane persoane, iar după opinia lui l. Munteanu, în anul izbucnirii celei de-a doua conflagraţii mondiale, numărul muncitorilor din România era de 1.140.000. Estimările privind cifra totală a muncitorilor din România în perioada interbelică, în linii esenţiale, oscilează între 500.000-1,5 milioane, fie câ aparţin literaturii interbelice, fie că sunt cuprinse în lucrări editate după 1944. Dincolo de cifra exactă (care din motivele semnalate nu poate fi deocamdată precizată), important este faptul că masa muncitorimii a crescut considerabil după 1918, tinzând să depăşească cifra de 1,5 milioane persoane şi să se apropie de 2 milioane. Creşterile de personal angajat pe ramuri productive sau în profil teritorial (local, zonal) ne înfăţişează următoarea situaţie: 267

Evoluţia numărului de muncitori în perioada 1919-1937 pe ramuri industriale Ramuri industriale Alimentară Lemnului şi hârtiei Materiale de construcţii Textilă încălţăminte şi pielărie Metalurgie Chimie 1919 25.054 44.876 14.505 10.409 6.290 37.623 8.740 1924 29.000 61.700 20.200 33.100 8.200 37.200 12.100 1925 23.800 66.300 19.400 27.200 9.100 37.200 8.000 1930 66.085 74.828 26.747 34.414 62.294 71.140 19.043 1937 34.724 58.680 16.065 70.430 11.959 49.529 27.626

Comparând cifrele din anii 1919 şi 1937, constatăm creşteri la toate contingentele de muncitori care erau absorbiţi de aceste ramuri productive. Fluctuaţiile în masa muncitorilor din principalele ramuri industriale ale României au determinaţii generale (recesiunea economică, războaiele mondiale care marchează extremele perioadei interbelice), dar şi particulare, specifice fiecăreia dintre acestea (de pildă, solicitările pe piaţa externă). Un fenomen care se accentuează în perioada interbelică este concentrarea zonală şi locală a forţei de muncă din industrie. Valea Prahovei, Valea Jiului, Valea Mureşului, zona Titan-Nadrag, Reşiţa şi altele îşi sporesc capacităţile productive şi, implicit, numărul de angajaţi. Numai în zona Reşiţa, în 1926, erau aproape 6.500 muncitori; pe Valea Mureşului, în primul deceniu interbelic, lucrau aproximativ 16.000 de muncitori lemnari; pe Valea Dunării, în oraşele portuare erau angajaţi peste 22.500 muncitori (în 1939), iar Societatea „Mica" în „triunghiul1" Brad. Stănija, Zlatna dispunea de o forţă de muncă estimată la aproape 16.000 muncitori, în anul 1941. Pe plan local, la nivelul unor localităţi urbane, se amplifică procesul dezvoltării numerice a muncitorimii, manifestat în două direcţii: a) sporirea numărului angajaţilor la diverse întreprinderi şi, ca reflex al acestuia, b) creşterea indicelui general al muncitorimii în structura socială şi profesională a centrelor respective. In acest context, se profilează concentrări importante de muncitori în unele întreprinderi 268

cum sunt Atelierele C.F.R. „Griviţa" — Bucureşti (aproximativ 5.000 muncitori în 1933), „Filatura Română" - Bucureşti (1.300, în 1938), „Astra" - Arad (1.950, în 1937), „Dermata" - Cluj (peste 2.000, în 1935), Şantierul naval - Galaţi (aproximativ 2.000, în 1924) etc. Concomitent au loc importante concentrări rezidenţiale: Oradea (10.000 muncitori), Buhuşi şi Satu Mare (aproximativ 5.000 fiecare), Bălţi (4.500) ş.a. în afara problemelor semnalate, există şi altele, pe care le enunţăm doar, cu speranţa că vor fi elucidate în viitor: • sporirea contingentului de muncitori industriali sezonieri, şi implicit a tipului de ,,muncitor-ţăran", cu dublă funcţie profesională: agricultor şi muncitor de fabrică; • extinderea grupei de profesiuni moderne prin substanţializări numerice şi apariţia unor profesii noi (energeticieni, mecanici de întreţinere auto, aviaţie şi telefonie, depanatori radio, constructori în hidrotehnie, şoferi în reţea auto particulară sau de stat, manipulatori de instalaţii etc.); • apariţia şi dezvoltarea relativ lentă a policalificării profesionale: • creşterea numărului de şomeri parţiali şi totali şi permanentizarea existenţei unei mase de şomeri (între 100.000 şi 200.000 persoane), cu tendinţe de extensie în timpul recesiunilor economice (Maria Larionescu, Florian Tănăsescu. 1989, pp. 324-349). Acestea, ca şi cele nesemnalate, odată studiate pot conferi noi imagini structurii sociale a statului român întregit, a evoluţiei sale în timp, constituindu-se într-o contribuţie majoră pentru înţelegerea fenomenelor şi proceselor sociale din perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale. Cu atât mai mult este necesar un efort în studierea perioadei de după 1944, dar într-un climat real ştiinţific, detaşat de criticisme sterile sau nostalgii contraproductive. Concepte-cheie şi extinderi Alodiu. în feudalism reprezintă proprietatea funciară liberă. Termenul este utilizat în Transilvania. Capitafie. Este unul din numeroasele impozite aplicate în evul mediu, diferenţiat însă de altele prin perceperea unor cote fixe de la fiecare cap de familie. Clacă. Reprezintă una din formele rentei feudale constând în efectuarea de muncă gratuită pe domeniul latifundiarului. Ea a luat o extindere considerabilă, îmbrăcând o mare varietate de forme (arat, 269

săpat, grăpat, plivit, cărat lemne, tăiat lemne, munci în gospodăria seniorului ş.a.m.d.). Clase mijlocii. Prin acest concept se defineşte un conglomerat social a cărui principală caracteristică o constituie eterogenitatea. în genere, în componenţa claselor mijlocii intră: mica burghezie tradiţională (conducători şi patroni de întreprinderi comerciale sau meşteşugăreşti), ţărani înstăriţi, intelectuali, militari, tehnicieni ş.a.m.d. Există o întreagă literatură pe problema claselor mijlocii (cărora li se mai spune şi „profesii libere'") ce conţine numeroase poziţii divergente. Delniţă (sau jirebie). Termen folosit în Ţara Românească în feudalism, desemnând partea din moşia satului ce se afla în posesia ereditară a unei familii de ţărani. Mai avea înţeles şi de fâşie (parte) şi se utiliza în delimitarea unor terenuri agrare (Ex. „cinci delniţe de fâneţ'1). Lumpenproletariaî. Are semnificaţia de „elemente declasate" care provin, din cauza sărăcirii, din diferite medii sociale. împrumutat din limba germană (Lumpenproletariat) este utilizat în special în literatura marxistă din perioada interbelică.

BIBLIOGRAFIE Boicu, Lucian (1963), Despre structura socială a oraşului moldovenesc la mijlocul secolului al XIX-lea, în „Studii. Revistă de Istorie", an. VI, nr. 2. Boldur, A. (1992), Istoria Basarabiei, Bucureşti, Editura Victor Frunză. *** „Breviarul Statistic al României" (1939), voi. II. Clopoţel, Ion (193 1), Social-democrafia şi problema României contemporane, Cluj. Constantinescu, Mitiţă (1940), L'Evolution de la propriete rurale et la reforme agraire en Roumanie, Bucureşti, Cultura Naţională. Costea. Ştefan, Larionescu. Maria, Tănăsescu. Florian (1996). Agricultura românească. O perspectivă istorio-sociologică. Bucureşti, Editura Ararat. Csetri, Alexe, Imreh, Ştefan (1966), Aspecte ale situaţiei şi dezvoltării oraşelor din Transilvania (1786-1848), în „Studia Universitatîs Babeş Bolyai. Series Historia", fascie. 2. Diculescu, Vladimir (1973). Bresle, negustori şi meşteri în Ţara Românească (1830-1848), Bucureşti, Editura Academiei R.S.R. *** Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu Hurumuzachi (1913), voi. XVII, Bucureşti, 1913. Dumbravă, Sterian (1934), Lumea ţărănească. în „Revista de Studii Sociologice şi Muncitoreşti'", an. II, nr. 4-5, octombrie. 270

Dumitrescu, I. Gr. (1914). Die Grossindusthe Rumaniens. Bonn. Drăgan. Ion. Anastasii!. Călin (coordonatori - 1989), Structura socială a României socialiste. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Emerit, M. (1937), Les paysans roumains depuis le Trăite d'Adrianopole jusqu"a le liberation des tures (1829-1864). Paris, Librairie du Recueil Sirey. Ehrler, J.J. (1982). Banatul de la origini până acum - /77-A Timişoara. Editura Facla. Georgescu. Mircea (1943), Reforme agrare şi metode în legiuirile române şi străine. Bucureşti, „Bucovina" I.E. Toroujiu. Giurescu, CC. (1972), Contribuţii la studiul originilor şi dezvoltării burgheziei româneşti până Ia 1848, Bucureşti. Editura Ştiinţifică. *** Istoria României (1964). voi. IU, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R. Jinga, Victor (1933). Prefaceri şi orientări ale burgheziei române. Cluj. Karnhauser, Ruth Rosner (1963), The Warner approach to social stratification, in R. Bendix and S.M. Lisset, Class, status and Power. A Reader in Social Stratification, Free Press of Glencoc. Larionescu, Maria. Tănăsescu, Florian (1989). Structuri şi mobilitate socială in România interbelică. în Structura socială a României socialiste. Bucureşti. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Madgearu, Virgil (1936). Agrarianism. Capitalism. Imperialism Contribuţiuni la studiul evoluţiei sociale româneşti, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Bucovina. Mandics. Gybrgy (1983), Civilizaţia şi culturile Africii vechi. Bucureşti, Editura Sport-Turism. Matheescu, N.N. (1935), Statul ţărănesc şi problema muncitorească. în ..Revista de Studii Sociologice şi Muncitoreşti", an. II, nr. 6-7. Matheescu N.N. (1945). Problemele micii burghezii, Bucureşti, Editura Tipografica. Mircea. Muşat, Tănăsescu, Florian (1982), Naţionalităţile conlocuitoare în statul roman întregit, în 1918. în „Anale de Istorie", an. XXVTII, nr. 5. Platon, Gheorghe (1980). Geneza revoluţiei române de Ia 1848, Iaşi, Editura Junimea. Rădăceanu. Lotar (1931), Perspectivele socialismului în ţările agrare. in „Mişcarea Socială", an. II. nr. 8-9. Sorokin, P.A. (1947), What is a Social Class, în .Journal of Legal and Political Sociology", nr. 2. Suciu, Horia (1938). Finanţarea miceiproducţiuni, în Probleme meşteşugăreşti. Bucureşti. Voinea. Şerban (1925), Marxism oligarhic. Bucureşti, Editura Partidului Social-Democrat. 271

Xenopol, A.D. (s.a.). Istoria românilor din Dacia Traiană, ediţia a Ill-a, vol. XIV. Domnia lui Cuza Vodă 1859-1866, Partea a doua. Bucureşti, Editura „Cartea Românească". Zeletin, Ştefan (1925), Burghezia română. Origina si rolul ei istoric, Bucureşti, Cultura Naţională. Zeletin, Ştefan (1930), Economie politică pentru clasa a Vil-a de liceu. Ediţia a Ii-a, Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Co. S.A. Întrebări pentru fixarea şi verificarea cunoştinţelor • Ce se înţelege prin dominanta agrară a structurii sociale? • Care sunt categoriile de ţărani dependenţi? • Cum evoluează raportul dintre ţărănimea liberă şi cea dependenţă? • Care este esenţa raporturilor agrare în evoluţia lor istorică? • Care sunt factorii şi condiţiile istorice ce au conferit societăţii româneşti caracter preponderent agrar? • Cum explicaţi procesul genezei şi evoluţiei burgheziei?

272

XII. SOCIETATE - NAŢIUNE

Definirea societăţii şi a naţiunii precum şi precizarea distincţiei dintre acestea sunt esenţiale pentru înţelegerea adecvată a evoluţiei unei comunităţi umane, deşi există o mare varietate de accepţiuni şi sensuri care li se atribuie. Perspectiva interpretativă istorică diferă considerabil de cea sociologică, istoricii fiind mai puţin preocupaţi de aspectele teoretice. Pentru aceştia din urmă cele două concepte au un pregnant caracter operaţional conferit de propriile demersuri care evită abstractizările, concentrându-se îndeosebi asupra aspectelor concrete, cu încărcătură socială, politică, economică, etc. în orizontul istoriei sociale, însă, cunoaşterea contribuţiilor sociologiei la clarificarea unor aspecte referitoare la interpretarea şi utilizarea celor două concepte este foarte importantă. 1. Unele concepţii şi teorii privind societatea şi naţiunea Este evident că ceea ce provoacă reţineri din partea istoricilor în utilizarea conceptelor şi teoretizărilor sociologilor este marea lor varietate, precum şi orizonturile interpretative foarte diverse, care creează senzaţia de aproximare sau incertitudine. într-adevăr, nu puţini sunt cei care au manifestat preocupări în acest domeniu, între aceştia înscriindu-se Rousseau, Morgan, Spencer. Wundt, Bachofen, Worms, Lilienfeld, Tarde, Novicov, Tonnies, Gumplowicz, P. Andrei, D. Guşti, precum numeroşi alţii, inclusiv istorici, mărindu-se astfel considerabil spectrul interpretărilor. Conceptului de societate i se atribuie o multitudine de înţelesuri. Anthony Giddens distinge două sensuri iniţiale: societatea reprezintă coagulări specifice de relaţii sociale statornicite între indivizi umani şi instituţii („societate rurală", „societate capitalistă", „societate plurală". ..societate civilă'' etc.) şi reflectă caracterul de unitate (entitate) pe care îl dobândesc relaţiile sociale relativ hotărnicite („societatea românească", „societatea americană", „societatea din satul Nereju", „Societatea de Antropologie din Paris" etc.). 273

Pentru Hugo F. Reading, noţiunea de societate are înţelesuri de: grup organizat pentru satisfacerea unor trebuinţe şi interese umane (inclusiv de ordin cultural); structură socială (exclusiv cultura); unitate de interese politice; majoritatea populafiei unui grup; sistem social care include toate acţiunile (demersurile) pentru propria sa fiinţare (1977. p. 193). In accepţiuni economice, juridice, filosofice, societatea îmbracă, de asemenea, o varietate de sensuri; societate comercială, societate pe acţiuni (care pentru jurişti reprezintă persoane juridice), umanitatea (omenirea), în general, ş.a.m.d. Literatura ştiinţifică românească furnizează un număr apreciabil de definiţii date societăţii, unele încă din perioada când sociologia se străduia să-şi găsească propria identitate: „Noi ştim bine că societatea nu o formează unul sau câţiva indivizi, ci totalitatea acelora care stau în lăuntrul frontierelor determinate, şi pentru aceasta căutăm un organism social, un statut in care să se participe, şi sâ se respecte libertatea totalităţii asociaţilor (subl. în text - «.«.)"*. Interesantă este şi formularea pe care o propunea Ion Ghica (1817-1897), inclusiv corelaţiile dintre societate, populaţie, popor, naţiune şi stat: „Societatea este o zicere colectivă, ce conţine întrânsa ideea de mai multe individe fără distincţiune de timp, de localitate, de seminţie şi de număr; adunarea mai multor familii, care au interese morale şi materiale comune, formează o populaţiune; când acea aglomeraţiune a dobândit prin limbă, prin religie, prin obiceiuri şi prin aspiraţiuni un caracter propriu, determinat de trecerea la starea de popor; popoarele, prin dezvoltarea literaturii, prin tradiţiuni istorice, prin crearea de instituţiuni şi prin apărarea unui teritoriu, ocupat de dânşii, dobândesc dreptul la viaţă proprie într-un teritoriu determinat şi bine apărat, constituie o naţiune şi formează un stat" (I. Ghica, 1956, p. 106). In demersul de cunoaştere a realităţii sociale, profesorul Dimitrie Guşti consideră societatea drept „singura mare realitate în devenire", ca un proces unic în care se disting trei faze: a) societatea gata-făptuită; b) societatea viitoare, de natură ideală şi c) „operaţiunea însăşi de transformare socială" (D. Guşti, 1968. p. 372). Societatea, potrivit aprecierilor profesorului Petre Andrei, poate fi privită sub raport istoric (în fazele ei „particulare şi individuale de dezvoltare") precum şi din punct de vedere a ceea ce „este comun în ' Text în limba chirilică atribuit lui VA. Urechîa şi publicat la 8 martie 1861 în „Ateneul Român". 274

diferitele forme ale vieţii sociale". Aspectele individuale şi particulare revin istoricilor ca să le studieze, iar cele generale (comune) intră în atribuţiile ştiinţifice ale sociologilor. Din acest motiv, considera profesorul ieşean, „istoria şi sociologia, deşi diferite între ele, se completează totuşi una pe alta'" (Petre Andrei, 1936, p. 177). Spre deosebire de Traian Brăileanu care da un sens bivalent noţiunii de societate (realitate şi, deopotrivă, ficţiune), Traian Herseni o considera drept un „fenomen" social real, astfel definită: „Este formată dintr-o populaţie (în sens de realitate demografică) şi se găseşte într-un anumit teritoriu (mediu geografic), pe care într-un fel sau altul îl foloseşte, mai ales pentru subzistenţă (hrană, adăpost, îmbrăcăminte etc.) Dacă se ţine seama de acest adevăr, înţelegem că fenomenul primordial al oricăror societăţi omeneşti constă în relaţiile cu mediul înconjurător, cu natura, la care este nevoită să se adapteze sau pe care caută să o adopteze (subl. în text - n.n.) după propriile ei nevoi, adică să pună, pe cât posibil, stăpânire pe ea" (1982, pp. 233-234). Distinct de acestea, definiţii ale societăţii întâlnim şi în scrierile lui Mihai Ralea, C. Rădulescu-Motru, N.N. Matheescu, H. Sanielvici ş.a. Unii sociologi dau termenului de societate înţeles de viaţă socială, utilizându-l ca atare (Traian Herseni), alţii propun să fie înlocuit cu noţiunea de morfologie (Raymond Boudon). De o mare diversitate este şi tipologia societăţii. Astfel, ar exista societăţi în care domină morala de sclavi şi societăţi în care domină morala de stăpâni (Nitzsche); într-o altă viziune (Hugo F. Reading), societăţile pot fi abstracte sau concrete (feudală, industrială, tradiţională etc.); se identifică, de asemenea, societăţi umane şi societăţi animale (Edgar Morin). Se adaugă acestora: societăţile de status (de statut) şi societăţile de clasă; societăţi tradiţionale, societăţi moderne; societăţi agrare (ţărăneşti), societăţi industriale; societăţi subdezvoltate şi societăţi dezvoltate ş.a.m.d. Deşi diverse şi chiar distanţate unele de altele, definiţiile au unele convergenţe, mai ales cele datorate unor autori români. Societatea presupune, primordial, existenţa unei populaţii, cu toate însuşirile şi funcţiile ei biologice, care îşi desfăşoară viaţa în cadrai unei comunităţi, mai mult sau mai puţin persistente. Populaţia nu trăieşte suspendată; ea are un teritoriu propriu pe care îl utilizează pentru asigurarea vieţuirii şi perpetuării ei. Este. prin urmare, o realitate şi nu o ficţiune, o realitate socială dinamică, cu o organizare şi o structură proprie. Cu alte cuvinte, „societatea este o realitate care cuprinde mai mulţi factori: un număr oarecare de indivizi, o serie de 275

relaţii între aceştia, un principiu de organizare, o structură etc." (D. Guşti, 1968, p. 259). Naţiunea - categorie ontologică de importanţă primordială (Paul James) - este, fără să facem vre-o estimare cantitativă, mai bine reprezentată în gândirea socială universală şi românească. Discursul în jurul problematicii naţiunii s-a polarizat, în esenţă, pe două direcţii distincte: „primordialistă'" şi „modernistă". Prima dintre acestea, porneşte de Ia ideea că o naţiune este o comunitate cu „adâncimi'" istorice, în sensul că „legăturile de limbă, religie, etnicitate, teritoriu sunt primordiale, de o vechime urcând până în neolitic". Comunităţile etnice sunt, deci, „entităţi naturale şi serii perene ale existenţei umane", între acestea şi naţiune existând o „comunitate", diferenţiată, însă, de fazele istorice pe care le-au traversat (Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, 1998, p. 377). A doua orientare promovează ideea că naţiunea este un produs al epocii moderne, considerându-se etnicitatea ca „ceva" conjunctural. Există şi o a treia versiune interpretativă (nu o numim orientare, în sens de curent, întrucât are o reprezentativitate nesemnificativă) care încearcă să concilieze cele două direcţii propriu-zise (A. Smith), Potrivit acesteia, nu se pot nega „rădăcinile" naţiunii, dar nu poate fi respinsă nici ideea că aceasta (naţiunea), ca formă politică, se constituie în epoca modernă (după 1789). Soluţiile teoretice autohtone date naţiunii sunt originale şi deopotrivă interesante. Profesorul Dimitrie Guşti are contribuţii esenţiale şi valoroase. Naţiunea, afirma fără echivoc ctitorul Şcolii sociologice de la Bucureşti, nu este o născocire, o invenţie, ceva ireal sau imaginar. Ea este o realitate, la fel ca şi societatea, cu mare vechime, ce „poartă legături adânci cu pământul pe care se dezvoltă, cu sângele poporului care o compune, cu trecutul şi produsele strămoşilor şi cu viaţa psihică a indivizilor în viaţă" (D. Guşti, 1970, p. 21). „Naţiunea — demonstrează Guşti - este. deci, o creaţie sintetică voluntară, o unitate socială, cu o motivare cosmică, biologică şi psihologică şi cu manifestări creatoare pe tărâmul sufletesc, economic, juridic şi politic, care formează cultura naţională". Nu poate fi separată de substratul ei etnic, „de populaţia care o compune, de trăsăturile ei rasiale specifice, de masa ereditară, de însuşiri fizice şi psihice [...]" (p. 22). „între naţiune şi teritoriu există o profundă relaţie. Desigur, extensia teritorială are mai puţină importanţă în intensitatea unei culturi, dar ea este foarte importantă pentru dezvoltarea naţiunii. Factorii naturali şi istorici au, de asemenea, influenţă asupra unei 276

comunităţi naţionale. Ceea ce, însă, dă consistenţă demersului naţiunii este statul naţional", care reprezintă mijlocul de păstrare şi dezvoltare integrală a naţiunilor, în calea lor spre desăvârşire" (D. Guşti, 1970, p. 25), dar care nu asigură automat şi condiţia de existenţă a acesteia. într-o legătură indisolubilă cu statul naţional se află ideea naţională sau idealul naţional, ce se constitue în elementul necesar şi optim pentru depăşirea barierelor istorice (dominaţia străină) şi înfăptuirea unităţii naţional-statale. Sistemul teoretic gustian este mult mai complex şi este deopotrivă de o mare vigoare ştiinţifică, care dobândeşte virtuţi deosebite în condiţiile actuale când proliferează tendinţe de negare a ,.specificului naţional", de permeabilizare a graniţelor şi de globalizare. Naţiunea, în toate ipostazele sale, a fost şi este un teren fertil de dezbateri în spaţiul ştiinţelor socio-umane din România. Petre Andrei. C. Rădulescu-Motru, A.C. Cuza, Simion Mehedinţi, Grigore Antipa, Nicolae Iorga şi numeroase alte personalităţi ştiinţifice au exprimat puncte de vedere originale şi deopotrivă articulate sensibilităţii româneşti: „naţia este elementul fundamental al societăţii" (A.C. Cuza) sau este izvor al „personalităţii" (Simion Mehedinţi); o comunitate naţională are un specific care este conferit de conştiinţa etnică, a cărei formare şi dezvoltare cunoaşte trei stadii (C. RădulescuMotru) ş.a.m.d. S-a speculat o vreme, nu cu mult timp în urmă, că A.D. Xenopol „a confundat" naţionalitatea cu „naţia", pe care a plasat-o în secolul al X-lea ca fiind deja constituită; Nicolae Iorga a fost contestat pentru ..confuzia" dintre noţiunile de „popor" şi „naţiune" în temeiul faptului că a susţinut că în secolul al XV-lea nu se putea accepta utilizarea termenului de naţiune. Nici Dimitrie Guşti nu a fost ocolit. Marelui profesor i s-a reproşat că a făcut „confuzii de ordin teoretic şi sociologic", în temeiul faptului că a plasat naţiunea într-un sistem de raporturi „nefiresc" („naţiunea se manifestă ca individ, ca societate şi ca stat" — susţinea profesorul în 1922). In vremea respectivă, „abaterile" de la perspectiva marxistă de interpretare a naţiunii erau aspru amendate. Desigur nu acesta este aspectul esenţial al demersului nostru. Semnalarea situaţiei este menită să preîntâmpine posibile confuzii. Fundamentul este că dincolo de numeroasele definiţii sau accepţiuni conferite naţiunii, în cele mai diverse perspective interpretative, să avem o imagine pe cât posibil mai completă şi expresivă, a cărei utilitate să se releve în demersul nostru explicativ. Din acest punct de vedere, viziunea gustianâ asupra naţiunii are virtuţiile aşteptate şi necesare. 277

Abordarea teoretică a societăţii şi naţiunii relevă şi un alt aspect important: distincţiile dintre societate, naţiune şi stat. Termenul de „societate", în concepţia unor sociologi, este mai cuprinzător decât noţiunea de „stat". Sociologul francez G. Paiante considera că „Societatea este un cerc social mai mare decât statul care cuprinde raporturi exclusiv politice. Din contră, societatea, noţiunea de societate desemnează un complex (subl. în text - n.n.) de interacţiuni sociale de toate felurile: economice, juridice, religioase, morale etc.". Potrivit aceluiaşi autor, statul desemnează mai mult o forţă coercitivă, în timp ce societatea ar corespunde unei organizări şi creşteri sociale spontane, apreciere asemănătoare cu cea exprimată de S. Balicki: „[...] Termenul de societate corespunde unei formaţiuni consolidate, printr-o lungă practică de solidaritate socială, şi liberă, în acelaşi timp, de toate ingerinţele impuse din afară". în sfârşit, statul nu se poate contrapune societăţii, aşa cum nu se poate contrapune raţiunea instinctului, statul fiind astfel factorul naţional superior care se impunea activităţilor sociale, în vederea disciplinării şi perfecţionării lor (G. Paiante, 1903, p. 27). între societate şi naţiune trebuie, de asemenea, operată o distincţie „fiindcă cele două concepte reprezintă, pe de o parte, procese social-istorice destul de diferite, cum sunt procesul constituirii societăţii moderne naţionale de tip occidental-capitalist şi procesul modernizării sociale, ca mijloc de a se constitui, în condiţiile istorice specifice ale dominaţiei străine, statul naţional român" (Ion Ungureanu, 1983, p. 28). 2. Societatea ca sistem social. Geneza şi evoluţia societăţii şi a naţiunii Selecţia operată în spaţiul atât de divers al definiţiilor date societăţii şi naţiunii şi al concepţiilor care le-au generat sperăm să fixeze mai bine asemănările ca şi distincţiile dintre acestea, indispen-, sabile înţelegerii celor prezentate în continuare, dar mai ales să conducă la interpretarea şi utilizarea corectă a celor doi termeni. Dacă asupra naţiunii studiile istorice abundă în scrieri de cele mai diverse facturi, nu acelaşi lucru se poate afirma şi despre societate, aspect de înţeles până la un punct. Chiar dacă complexitatea studiilor asupra genezei şi evoluţiei societăţii româneşti implică investigaţii serioase şi prudenţă în aprecieri, evitarea tratării unui astfel de subiect nu poate fi amânată sine die. Două sunt aspectele, dintre numeroase altele, pe care încercăm să le evidenţiem: în primul rând. cum şi în ce 278

sens devine utilizabil conceptul de societate aplicat la evoluţia istorică a românilor şi. în al doilea rând. când se poate aprecia că geneza societăţii autohtone s-a încheiat şi care sunt fazele ei evolutive. De la bun început se impun câteva precizări. Fiecare din variantele tipologice ale societăţii pe care le-am prezentat (dar şi altele în afara acestora) pot fi utilizate. Folosirea fiecăreia dintre acestea (de exemplu: „societate agrară", „societate agrar-industrială", „societate industrial-agrară" sau „societate industrială") reclamă un tip distinct de abordare şi analiză. Este de înţeles că studii asupra „societăţii moderne româneşti" incumbă şi extensii asupra „societăţii tradiţionale" sau a „societăţii postmoderne". Deşi unele „clasificări" evocă stadii distincte evolutive, ele însele conferind imagini sugestive, folosirea lor exclusivă creează pericolul fetişizării unei epoci, cu efecte negative în plan interpretativ, în literatura de specialitate, nu în puţine situaţii „feudalismul" - în sens de epocă istorică - devine termen de comparaţie negativ. Fără îndoială, evul mediu este inferior epocii moderne, dar în relaţia evocată se pune sub semnul negaţiei însăşi dinamica socială, economică etc. (care este obiectivă) a epocii respective. în perspectiva istoriei sociale utilizarea nediferen(iată a conceptului de „societate" poate favoriza apariţia unor confuzii sau aprecieri eronate. Este foarte important, dacă nu capital pentru o analiză corectă ca, după fixarea problematicii (subiectului sau subiectelor) care trebuie cercetate, să se stabilească variantele optime ale conceptului. Un exemplu în acest sens este necesar. Să presupunem că obiectivul reconstrucţiei sociale îl constituie realizarea panoramei evoluţiei structurii de clasă de la începuturile procesului şi până în pragul zilelor noastre. Din numeroasele variante tipologice cele mai potrivite ar fi „societatea tradiţională" (de sţaţus) şi „societatea de clasă" (de piaţă), ceea ce echivalează, într-un fel, şi cu „perechea" „societatea agrară" şi „societate industrială". într-o astfel de perspectivă, schimbările sociale se configurează în dinamica lor, evidenţiind procesualitatea, devenirea, evoluţia şi încetarea existenţei unora dintre acestea. Problema genezei unei clase (de pildă, burghezia, în interpretarea pe care am explicat-o) este una dintre cele mai delicate şi complexe teme de cercetare, reclamând serioase eforturi ştiinţifice, în perspectiva menţionată, se pot identifica mai bine germenii apariţiei ei. în general, geneza şi evoluţia structurii de clasă se configurează, apreciem noi, mai bine şi deopotrivă mai explicit, comparativ cu maniera schematică, neimaginativă istoristă. Americanul Kennet 279

Jawitt realizează o astfel de abordare, analizând evoluţia comunităţii româneşti în perspectiva „societăţii tradiţionale (de status)" şi a „societăţii de clasă (civilă)". în principal, sociologul amintit relevă următoarele: • Societatea românească este o societate ţărănească cu caracter de status, deoarece grupul corporat (familia lărgită, clanuri, grupuri corporale profesionale, religioase, politice etc.) constituie unitatea de bază a identificării organizării sociale şi relaţiile dintre grupurile corporate sunt generate de norme personale de acţiune. Integrarea grupurilor corporate are la bază principii patrimoniale, iar raporturile sociale se bazează, în principal, pe schimb personal de cadouri, ca mijloc de control al resurselor. • Averea într-o societate de status ţărănească, cum este societatea românească, are un rol semnificativ fiindcă reprezintă o demonstraţie a puterii într-o lume a sărăciei şi, deopotrivă, conferă puteri magico-religioase celor ce o deţin. • In România interbelică averea era subordonată statutului (clasa dirigentă se deosebea de majoritatea populaţiei prin avere, putere, limbaj, vestimentaţie). • Spre deosebire de societăţile vestice unde burghezia s-a transformat în opoziţie cu puterea centrală, în România, burghezia se dezvoltă în sânul „oligarhiei", fără să mai urmeze calea intermediară a liberalismului, descentralizării şi democraţiei (puncte de vedere întâlnite şi în scrierile lui Ştefan Zeletin şi Virgil Madgearu). în România, spre deosebire de statele vestice europene, controlul statului, a monopolurilor, precum şi a privilegiilor acordate diferitelor companii şi indivizi nu s-a diminuat. • Perspectiva asupra resurselor economice, sociale, politice, culturale este limitativă, acestea fiind considerate finite şi imobile, reflectând penuria resurselor societăţii româneşti. • Predominarea normelor personale ale acţiunii sociale asupra celor impersonale, precum şi identificarea socială a indivizilor cu grupul corporat limitează nivelul şi calitatea interacţiunilor sociale, a organizării şi adaptării la nou. Normal, acest aspect nu trebuie exagerat, deoarece comunitatea românească, chiar dacă prezintă caracteristicile unei societăţi ţărăneşti de status, este capabilă de adaptare*. Sinteza demonstraţiei sociologului american este realizată de Maria Larionescu în documentarul: „Relevanţa unor tradiţii sociologice pentru începutul procesului de modernizare a societăţii româneşti". 280

Avantajele unei astfel de analize sunt evidente, dar generalizarea ei ar conduce la alte rezultate decât cele scontate. Variante ale conceptului de societate care pot să ofere deschideri interpretative noi, cu un grad mai mic de aproximare, decât cele frecvent utilizate sunt, desigur, şi alteje. In literatura istorică şi sociologică s-au impus şi accepţiuni care sunt comune celor două discipline şi care dau înţelesuri distincte societăţii, în raport de „respiraţia" istorică: „societate românească" (în general) sau „societate primitivă" , „societate arhaică" ş.a.m.d. (când se particularizeză la o epocă istorică). Există şi alte tipuri de societăţi cum este şi cea tributală (asiatică) — asupra căreia am făcut referiri, propusă de sociologi ca altă posibilă variantă ce trebuie luată în calcul. Parcelarea „societăţii româneşti", în societăţi limitate la epoci istorice, are primordial obiective circumscrise spaţiului temporal respectiv, oferind posibilitatea aprofundării vieţii sociale şi identificării aspectelor particulare, caracteristice stadiului respectiv de evoluţie a societăţii. Fragmentarea evoluţiei societăţii româneşti şi atribuirea unei nominaţii specifice fiecăreia din fazele ei nu presupune că asistăm la crearea unei alte societăţi sau a unei „serii" de societăţi. în fond, este una şi aceeaşi societate care, în devenirea ei istorică, dobândeşte, pe măsura dezvoltării economico-sociale, politice, culturale etc., alte trăsături, delimitate temporal pentru a fi mai bine percepute schimbările calitative şi cantitative care survin de la o etapă la alta. Problema genezei societăţii româneşti rămâne, însă, deschisă. Sintagma „societate primitivă" (sau „societate arhaică"). întrebuinţată frecvent, sugerează un început, o fază iniţială, un fundament social pe care se construiesc, în decursul timpului, toate cele care i-au urmat. Este însă o ..societate" care se defineşte sub raport uman şi social, etnicitatea ei fiind încă în devenire. Ulterior, în alte faze evolutive, când aspectele etnice se configurează mai clar, ar fi posibil să se imagineze un început de edificare a societăţii autohtone. în ce măsură ..tracizarea" spaţiului carpato-danubiano-pontic sau „dacizarea" acestuia, prin separarea triburilor geto-dace de masa tracilor reprezintă argumente etnice pe care noţiunea de „societate românească" le presupune, ar fi posibil să plasăm în această perioadă începuturile formării societăţii româneşti. în ce priveşte geneza naţiunii române, poziţiile ferme „moderniste" ale istoriograiei din perioada anterioară momentului '89 cedează terenul în faţa susţinătorilor orientării „primordialiste". De altfel, însăşi noua periodizare a istoriei naţionale propusă după această dată, 281

potrivit căreia epoca modernă este deplasată cu mult înaintea momentului 1821. reprezintă un indiciu semnificativ în acest sens. 3. Problema naţională - problemă socială primordială. Perspective şi împliniri ale idealului national. Statul national-unitar Populaţiile din spaţiul sud-est european au neşansa de a cunoaşte de timpuriu servitutile regimurilor de dominaţie impuse de etniile prădalnice sau de imperiile învecinate. Din acest punct de vedere destinul lor istoric este asemănător. Dominaţia străină a generat nu numai subdezvoltare şi sărăcie; ea generează şi reacţii de cele mai diverse tipuri, care, progresiv, se amplifică şi se radicalizează, creând un spaţiu conflictual ireconciliabil. Acesta este terenul pe care apare şi se dezvoltă problema naţională, ca problemă socială fundamentală. De soluţionarea ei favorabilă depindeau toate celelalte probleme sociale, cum erau: dezvoltarea, regimul proprietăţii agrare, sărăcia etc. Societatea românească, integrată spaţiului sud-est european, înregistrează aceleaşi efecte ale dominaţiei străine, cum înregistrează şi reacţii antidominatorii care o plasează în avanscena acestui areal european. Suportul esenţial al reacţiilor antidominatorii. care dobândesc treptat trăsăturile unei mişcări de eliberare naţională. îl constituie conştiinţa unităţii de origine, de limbă, obiceiuri şi tradiţii a populaţiei româneşti, care originează conştiinţa de neam şi identitatea naţională. „Naţionalizarea" timpurie a structurilor româneşti (în înţeles gustian) este referenţialul fondării ideologiei daco-româniste şi apoi a ideologiei naţionale, ca ferment mobilizator şi incitator la acţiune politică, diplomatică şi militară, pentru eliminarea barierelor constrângătoare ale dominaţiei străine şi realizarea unităţii naţional-statale. Idealul naţional este primordial, dar nu anulează aspiraţiile spre modernism ale societăţii româneşti, care devin complementare şi, deopotrivă, se constituie în replică la subdezvoltarea impusă de imperialii dominatori. Angrenată în trend modernizator, comunitatea românească amplifică propriul spaţiu de manifestare antidominator şi îi conferă o forţă suplimentară. în acest context, momente relevante ale acţiunilor anterioare antiimperiale şi manifestările care converg spre cristalizarea ideologiei naţionale (unirea ţărilor române sub sceptrul lui Mihai Viteazu, la 1600; scrierile cronicarilor, efortul cultural şi ideologic al Şcolii ardelene etc.) conferă un substrat pragmatic demersurilor spre unitate naţional-statală. 282

Modernizarea, în înţeles de proces de esenţă transformatoare, care defineşte parţial sau global sensul ca şi natura evoluţiei societăţii româneşti, este, cum afirmam, condiţionat de dezvoltarea problemei naţionale şi generează, la rândul său. alte probleme sociale. Diferite ca nivel şi complexitate, procesele sociale se constituie, deci, în elementul motor al metamorfozării ansamblului social şi al relaţiilor sociale şi, deopotrivă, ele însele sunt surse originale de „producere" a unei alte categorii de procese care acţionează în afara unor segmente sociale. Trecerea de la un sistem social la altul configurează procese sociale specifice, fiecare având o anume „autonomie", dar toate aflându-se sub presiunea aceloraşi factori de convergenţă. Dezvoltarea economică, îndeosebi a industriei, trasează unul dintre procesele socio-economice fundamentale ale societăţii româneşti moderne: industrializarea. Timid conturat în prima jumătate a secolului trecut, el se cristalizează pregnant în următoarea jumătate de veac, fiind urmat de crearea bazelor industriei maşiniste moderne româneşti. Industrializarea implică mutaţii demografice, în sensul „migrării" unor segmente ale populaţiei din mediul rural în cel urban şi orăşenizarea acesteia, determinând o substanţializare progresivă a procesului de urbanizare. în sistemul economiei agrare asistăm la apariţia şi generalizarea raporturilor capitaliste, care generează degradarea treptată a marii suprafeţe latifundiare in favoarea dezvoltării proprietăţii mijlocii de tip burghez, aparţinând producătorilor liberi. Ambele procese implică schimbări în stratificarea socială, ca şi în raporturile sociale. Procesul modificării structurii sociale şi de clasă nu este numai un „derivat" al modernizării, el însuşi se justifică ca un element pulsativ în acest sens. Dinamica lui este condiţionată însă de ritmul implementării raporturilor burgheze în sfera economică, de gradul de modernizare a sistemului instituţional şi de reglementările administrativjuridice ale aparatului de stat. Efectul său este major şi cu implicaţii determinante în definirea caracterului burghez al societăţii româneşti. Era firesc ca, în împrejurările schimbării stratificării sociale, să asistăm la prefaceri şi în planul raporturilor sociale, prefaceri care iau aspectul unui proces de sine stătător, cu faze distincte de evoluţie. Elementul variabil al acestor raporturi îl constituie poziţia faţă de mijloacele de producţie, a căror tendinţă, după cum am văzut, o reprezintă „regenerarea" lor în sistem capitalist. Natura relaţiilor sociale din cadrul societăţii româneşti care traversează această perioadă istorică este general antagonică, excepţie făcând, parţial, raporturile dintre 283

păturile superpuse, dar mai ales relaţiile dintre muncitorime şi ţărănime, cu tendinţe de apropiere progresivă în demersurile pentru ameliorarea condiţiei lor existenţiale. Evoluţia spre modernizare a societăţii româneşti în planul structurilor sale, a generat o polarizare accentuată, contrastantă între clase şi categorii sociale. Procesul sărăcirii este un însoţitor inevitabil. Determinaţiile sociale specifice societăţii româneşti în transformare implică logic modificarea sensului, obiectivelor şi mijloacelor acţiunii sociale, ca agent transformator, revoluţionar. Sensul acţiunii sociale, în viziunea claselor dominante, înseamnă consolidarea structurilor burgheze ale statului modern român; în concepţia maselor, „schimbarea" socială presupunea crearea unui cadru de manifestare a capacităţii lor lucrative, întemeiat pe raporturi de echitate socială şi democraţie politică autentică; o dată cu apariţia mişcării muncitoreşti se cristalizează şi ideea înlocuirii „ordinii" burgheze cu „ordinea" socialistă. De aici şi mijloace de acţiune modificate — greve (agrare, industriale, în alte sfere de activitate), demonstraţii, manifestări ş.a., care coexistă cu cele vechi (specifice populaţiei rurale şi meşteşugarilor urbani). La nivelul suprastructurii instituţionale procesul de modernizare fi adaptare la stilul burghez se manifestă prin crearea unui aparat instituţional modern şi adecvat noilor cerinţe, adoptarea unor norme şi regului precise de activitate şi stabilirea unui cadru juridic de funcţionare, corelat cu interesele statului şi cu unele deziderate de grup. In sfârşit, modificarea cunoştinţei sociale poate fi apreciată ca un alt important proces al acestei epoci. El se exprimă, fie la nivelul unui grup social, fie la nivelul întregii mase sociale (naţiunea). La nivel grupai se constată două direcţii, bine conturate: apropierea unor grupuri de înţelegerea forţei lor sociale (ţărănime, muncitorime, burghezie) şi distanţarea altora de perceperea obiectivă a realităţilor sociale (moşierimea. nobilimea). Imposibilitatea racordării conştiinţei lor sociale la legile progresului le periferializează treptat, apropiind momentul dezagregării lor ca structuri sociale. La nivel societal, conştiinţa socială se află în impact cu înnoirile burgheze, suferind transformări sensibile. De la conştiinţa de masă (socială) de tip feudal („încorsetată" de un complicat sistem de dependenţe şi relaţii senioriale şi impregnată cu misticism şi ignoranţă) se ajunge ascendent la conştiinţa socială de factură burgheză. în care primează libertatea individului (cu toate atributele ei: de organizare, de conştiinţă, de exprimare etc.), într-un sistem de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti de esenţă burgheză. Eliberarea conştiinţei sociale de constrângerile 284

feudale, a însemnat practic eliminarea obstacolelor din calea progresului burghez, a transformării integrale a societăţii româneşti şi deopotrivă alimentarea conştiinţei naţionale cu noi motivaţii, mai bine articulate voinţei şi aspiraţiilor colective. Calea spre împlinirea idealului naţional este deschisă şi ea confirmă, treaptă cu treaptă, că voinţa unei naţiuni, puternic motivată în temeinicia dreptului ei istoric, devine faptă. Treptele acestor făptuiri sunt: 1859, 1877 şi 1918. România Mare era un ideal împlinit, dar şi o chemare Ia concordie şi muncă încordată, la demnitate şi echitate socială, la respect faţă de alte state pentru a fi ea însăşi respectată, la gândire politică vizionară, pentru scrutarea viitorului. Concepte-cheie şi extinderi Societate de piaţă. Este un tip de societate în care primează interesul pentru bunurile de schimb, piaţa fiind opozantă oricăror ..comunalizări" sau „fraternizări": In societatea de piaţă proprietatea şi condiţiile de viaţă economică reprezintă criterii fundamentale ale conduitelor sociale. Societate de status. Tip de societate în care proprietatea este subordonată prestigiului şi nu interesului de capitalizare a venitului ca în „societatea de piaţă". Prestigiul este factor esenţial în definirea ,,grupurilor de status" (de statut), pe când factorul care creează clasele este interesul economic.
BIBLIOGRAFIE
Andrei, Petre (1936), Sociologie genera/ă. Craiova. Ramuri. Ghica, I. (1956), Proprietatea, în Opere, voi. II, Bucureşti, ESPLA.

Guşti, Dimitrie (1939), Cunoaştere şi acţiune in serviciul naţiunii, voi I, Bucureşti, Institutul de Ştiinţe Sociale al României. Guşti. D. (1968). Opere. voi. I, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R. Guşti. D. (1970), Opere, voi. IV, Bucureşti. Editura Academiei R.S.R. Herseni, Traian (1982). Sociologie. Teoria generală a vieţii sociale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică. Paiante, G. (1903), Precis de sociologie. Paris. Felix Alean Ediicur. Reading. Hugo F. (1977). A Dictionary of the Social Sciences, LondoEi. Boston. Henley, Ranteidge & Kegan Paul Ungureanu, Ion (1983 j. Idealuri sociale şi realităţi naţionale. Bucureşti. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 285

întrebări pentru verificarea fi fixarea cunoştinţelor • Care dintre definiţiile date societăţii este mai aproape de înţelegerea dumneavoastră? Motivaţi opţiunea. • Ce înţelege profesorul D. Guşti prin naţiune? • Când şi în ce context se poate aprecia că începe geneza societăţii româneşti? Dar a naţiunii? • Ce rol are trecerea societăţii româneşti pe aliniamente moderne pentru accelerarea procesului de înfăptuire a unităţii naţional-statale? • De ce „problema naţională" este considerată drept principala problemă socială? • Care sunt, după părerea dumneavoastră, principalele etape în demersul comunităţii româneşti spre împlinirea idealului unităţii naţional-statale? • Ce semnificaţie are în plan social constituirea statului naţional-unitar român?

286

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Abraham, Dorel (1991), Introducere în sociologia urbană. Bucureşti. Editura Ştiinţifică. *** Album statistic al igienei preventive, asistenţei medicale şi a asistenţei sociale. Cu un cuvânt introductiv de prof. dr. I. Lupaş (1927). Bucureşti, Atelierele Grafice SOCEC & Co. S.A.. Andrei, Petre (1936), Sociologie generală, Craiova, Tiparul „Scrisul Românesc" S.A. Antipa, Grigore (1919), Problemele evoluţiei poporului român, [Bucureşti], Cartea Românească Apolzan. Lucia (1979), Gruparea aşezărilor în funcţie de evoluţia economică si socială. în „Studii şi comunicări de etnografie - istorie1", III, Caransebeş. Apolzan, Lucia (1987), Carpaţii - tezaur de istorie. Perenitatea aşezărilor risipite pe înălţimi, Bucureşti. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Aranson, Sidney H., (1969), Obstacles to a Rapprochement between History and Sociology: A Sociologist's View, în Sherif Muzofer and Carolyn W., Interdisciplinary Relationship in the Social Sciences, Chicago, Aldine. Bădescu, Ilie (1994). Istoria sociologiei, Galaţi, Editura Porto-Franco. Bădescu. Ilie (1997), Teoria latenţelor, Bucureşti, Editura ISOGEP-EUXIN. Bălcescu. Nicoiae (1887), Istoria românilor sub Michaiu Vodă Viteazul, Edifia a Jl-a, Bucureşti, T ipografia Academiei Române. Bălcescu. Nicoiae (1953), Opere, voi. I (s.l.). Editura Academiei R.P.R. Bcrnca, Ernest (1985), Cadre ale gândirii populare româneşti. Contribuţii la reprezentarea spaţiului, timpului şi cauzalităţii. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Blackmar, Frank W. {1908), The Elements of Sociology, New York. Boicu, Lucian (1963), Despre structura socială a oraşului moldovenesc la mijlocul secolului al XlX-lea, în „Studii. Revistă de Istorie", an. VI, nr. 2. Boldur, A. (1992), Istoria Basarabiei, Bucureşti, Editura Victor Frunză. Boudon, Raymond (1971), La crise de la sociologie, Geneve, Droz. Boudon, Raymond (1997), Tratat de sociologie, Bucureşti. Humanitas. Bourde, Guy, Herve, Martin (1983), Les ecoles historiques. Paris, Edition du Seuil. 287

Braudel, Fernand (1962), Histoire et sociologie, în Trăite de sociologie (dir. G. Gurvich), voi. I, Paris, P.U.F. Brăileanu, Traian (1923), Introducere în sociologie, Cernăuţi, Editura Librăriei „Ostaşul Român". *** „Breviarul Statistic al României" (1939), voi. II. Brown, Fr. (1851), Hungary the Rebellion of the Slavonic, Wallachien and German Hungarios against the Magyars, Cambridge, Printed by Bolles and Houghton. BTOZI, Krzyszlof (1970), Metoda funkejonaina Branislawa Malinewkieyo w badaniach zjawiek apoleczno - kulturowych (Metoda funcţională a lui Branistaw Malinowski în cercetările asupra fenomenelor social-culturale), în „Studia filozofieczne", Warszawa, nr. 11. Chelcea, Septimiu (1985), Semnificaţia documentelor sociale, Bucureşti, Editura Didactică şi Enciclopedică. Chelcea, Septimiu, Mărginean, Ion. Cauc, Ion (1998), Cercetarea sociologică. Metode şi tehnici, [Deva], Editura Destin. Ciobanu, Ştefan (1941), La Bassarabie. Sa population, son passe, sa culture, Bucureşti, Moniteur Officiel et Imprimerie de Petal. Imprimerie Naţionale. Clopoţel, Ion (1931), Social-democraţia si problema României contemporane. Cluj. Conea, Ion (1937), Geografia satului românesc. Aşezare, formă, structură, in „Sociologie Românească", an. II, nr. 2-3. Constantinescu, Miron (1974), Date noi cu privire la orânduirea tributală, Bucureşti, Centrul de Multiplicare al Universităţii din Bucureşti, 1947. Constantinescu. Mitiţă (1940), ISEvolution de la propriile rurale et la reforme agraire en Rournanie. Bucureşti, Cultura Naţională. Constantiniu. Florin (1999), O istorie sinceră a poporului român. Bucureşti, Univers Enciclopedic. Costea. Ştefan. Larionescu, Maria, Tănăsescu, Florian (1996), Agricultura românească, O perspectivă istorio-sociologică, Bucureşti. Editura Ararat. Csetri, Alexe, Imreh. Ştefan (1966), Aspecte ale situaţiei şi dezvoltării oraşelor din Transilvania (1786-1848), în „Studia Universitatis Babeş Bolyai. Series Historia". fascie. 2. Damian, J.A. (1804), Darstellung der Oesterreichische Monarchie nach den statistischen Beziehunzen, vol. II.B. Wien. Decei. Aurel (1940), Situation des Roumains de Transilvanie au XIII et XlVsiecle, în „Revue de Transilvanie" (Cluj), Tome VI, nr. 2. *** Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic - sec. X) (1976), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. *** Dicţionar de sociologie (1998) (coordonatori Cătălin Zamfir. Lazăr Vlăsceanu). Bucureşti. Editura Babei. 288

Diculescu, Vladimir (1973), Bresle, negustori şi meşteri in Ţara Româneasca (1830-1848), Bucureşti, Editura Academiei R.S.R. *** Documente privind istoria României. Veacul al XVlI-lea. Ţara Românească. 1601-1610 (1951), voi. 1, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R. *** Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu lUmtnmzachi (1913), voi. XVII, Bucureşti, 1913. Dogan, Mattei, Pahre, Robert (1997), Noile ştiinţe sociale. Interpenetrarea disciplinelor, [Bucureşti], Editura Alternative. Drăgan, Ion, Anastasiu, Călin (coordonatori - 1989), Structura socială a României socialiste, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Dumbravă. Sterian (1934), Lumea (ărânească, în ,,Revista de Studii Sociologice şi Muncitoreşti", an. II, nr. 4-5, octombrie. Dumitrescu, 1. Gr. (1914), Die Grossindustrie Rumăniens, Bonn. Durkheim, Emile (1893), De la division du travail social, Paris. Ehrler, JJ. (1982), Banatul de la origini până acum - 1774, Timişoara, Editura Facia. Eliade, Mircea (1988), Istoria credinţelor şi ideilor religioase, voi. II, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Emerit, M. (1937), Les paysans roumains depuis le Trăite d'Adrianopole jusqu 'â le liberation des turcs (1829-1864), Paris, Librairie du Recueil Sirey. Georgescu. D.C. (1937), Populaţia satelor româneşti, în „Sociologie Românească", an. II, nr. 2-3. Georgescu. Mircea (1943), Reforme agrare şi metode in legiuirile române şi străine. Bucureşti, „Bucovina" I.E. Torouţiu. Giurescu, CC, (1972), Contribuţii la studiul originilor ţi dezvoltării burgheziei româneşti până la 1848, Bucureşti, Editura Ştiinţifică. Giurescu. C C , Giurescu, Dinu (1975), Istoria românilor - din cele mai vechi timpuri, până astăzi. Ediţia a Ii-a, Bucureşti, Editura Albatros. Focşa, Gh. (1943), Aspectele spirituale ale civilizaţiei ţărăneşti, în „Sociologie Românească", an. V, nr. 1-6. Golopenţia, Anton (2000), Opere complete, voi. II, Bucureşti, Editura Enciclopedică. Editura Univers Enciclopedic. Grisellini, Francisc (1926), Istoria Banatului Timişan [1774-1777), Bucureşti. GuiHaume, Marc (1986). Vetat des sciences sociales en France, Paris, Editions la Decouverte. Guşti, Prof. D. (1920), Curs de sociologie generală, Bucureşti. Guşti, D. (1934), Sociologia militans. Introducere în sociologia politică, [Bucureşti], Editura Institutului Social Român. Herseni, Trăiau (1937), Câteva consideraţii în legătură cu înţelegerea sociologică, în „Sociologie Românească", an. îl, nr. 7-8, tulie-august 1937. 289

Herseni, Traian (1968), Sociologie şi etică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică. Herseni, Traian (1982), Sociologie. Teoria generală a vieţii sociale. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Iorga, N. (1922), Histoire des Roumains et leur civilisation. Bucureşti. Iorga, NicoJae (1943), Sat ţi Oraş, în ..Sociologie Românească". an. V, nr. 1-6. Iorga, Nicoiae (1968), Materiale pentru o îstoriologie umană. Bucureşti, Editura Academiei R.S.R. *** Istoria României (1964), voi. III, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R. Jinga. Victor (1933), Prefaceri şi orientări ale burgheziei române, Cluj. Kogălniceanu, Mihail (1946), Opere, tomul I. Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă. Karnhauser, Ruth Rosner (1963), The Warner approach to social stratification, in R. Bendix and S.M. Lisset, Class, status and Power. A Reader in Social Stratification, Free Press of Glencor. Larionescu, Maria, Tănăsescu, Florian (1989), Structuri şi mobilitate socială în România interbelică, în Structura socială a României socialiste. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Lovinescu, Eugen (1972). Istoria civilizaţiei române moderne. Bucureşti, Editura Ştiinţifică. Madgearu. Virgil (1936). Agrarianism. Capitalism. Imperialism Contribuţiuni la studiul evoluţiei sociale româneşti, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Bucovina. Mandics, Gyorgy (1983), Civilizaţia şi culturile Africii vechi. Bucureşti, Editura Sport-Turism. Manea, Mihai, Pascu, Adrian, Teodorescu, Bogdan (1996), Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la revoluţia din. 1821. Manual pentru ciasa a Xl-a, Bucureşti. Editura Didactică şi Pedagogică. R.A. Mansuelli, Guido A. (1979), Civilizaţiile Europei vechi, val. l. Bucureşti, Editura Meridiane. Manuilă, Dr.S., Georgescu, D.C. (1937), Populaţia României, Bucureşti, Imprimeria Naţională. Marcu, Liviu (1976), Coordonees du processus cT urbanisation dans le sud-est de UEurope a lepoque contemporaine (septieme decennie du XX-e stecle), Beograd (extras). MatheescuT N.N. (1935), Statul ţărănesc şi problema muncitorească. în „Revista de Studii Sociologice şi Muncitoreşti", an. II, nr. 6-7. Matheescu N.N. (1945), Problemele micii burghezii, Bucureşti, Editura Tipografica. Measnicov, I., Hristache, I., Trebici, VI. (1977), Demografia oraşelor României. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Mills, Wright C. U974), Imaginaţia sociologică. Bucureşti. Editura Ştiinţifici.. 290

Mucke, F. (1895), Horde und Familie in Hirer urgeschichtlichen Entwicklung, Berlin. Muşat, Mircea (1978), Românii in vâltoarea vitregiilor istoriei, în „Anale de Istorie", an. XXIV, nr. 3. Mircea. Muşat, Tânăsescu, Florian (1982), Naţionalităţile conlocuitoare în suitul roman întregit în 1918, (II), în „Anale de Istorie"', an. XXVIII, nr. 6. Negulescu, P.P. (1939), Destinul omenirii, vol.I, Ed. a doua revăzuta şi adăugită. Bucureşti. Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol al II". Nistor, Ion V. (1942), Autohtonia daco-romanilor în spaţiul CarpatoDimârecm, Bucureşti, Imprimeria Naţională. Paiante, G. (1903), Precis de sociologie. Paris, Felix Alean. Palmer, R.R., Colton, Joel (1992), A History of the Modern World to 1915, New York, Mc Grow -Hill Inc. Panaitescu, P.P. (1964), Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova. Orânduirea feudală. Bucureşti, Editura Academiei R.P.R. Panaitescu, P,P. (1969), Introducere în istoria culturii româneşti. Bucureşti, Editura Ştiinţifică. Pârvan. Vasile (1926), Getica, Bucureşti. Pascu, Ştefan (1947), Răscoalele ţărăneşti in Transilvania I. Epoca voievodatului. Cluj. Petrescu, Nicolae (1994), Principiile sociologiei comparate (Text ales, traducere şi studiu introductiv de dr. Maria Larionescu), [Bucureşti], Editura Ştiinţifică. Platon, Gheorghe (1980), Geneza revoluţiei române de la 1848, Iaşi, Editura Junimea. Poniatowski, Michel (I9S2), L'histoire est libre. Paris, Albin Michel. Radu, Nicolae, Furtună, Carmen, Jalea-Vancea, Gabriela, Bălan, Carmen-Cornelia (1996). Prefaceri socio-umane în România secolului XX. De la comunitatea tradiţională la societatea posteomunistă, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine". Ralea. Mihai (1944), Introducere în sociologie, [Bucureşti], Casa Şcoalelor. Ranki, Gydrgy (1977), Jegyzetek a târsoladomtb'rtenetrbl (Note despre istoria socială), în „Szâzadok", Budapest, III, nr. 4. în „Mişcarea Socială", an. II, nr. 8-9. Reinhard, Marcel (1960), Histoire et demographies în „Revue Historique", t. 203. Rosetti. Radu (1907), Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova, tom I, Bucureşti. Le Roy. Edouard (1928), Les origines humaines et revolution de intelligence. Paris. 291
Rădăceanu. Lotar (1931), Perspectivele socialismului în ţările agrare,

Shapiro, Paul A. (1974). Prelude to Dictatorship in Romania: The National Christian Party in Power. December 1937, în „Canadian-American Siavie Studies", an. VIII, nr. 1. Sperantia, Eugeniu (1944), introducere în sociologie, tom I, Istoria concepţiilor sociologice, Ediţia a Ii-a, Bucureşti, Casa Şcoalelor. Stafii, Henri H. (1980), Teorii şi ipoteze privind sociologia orânduirii tributale. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Stanciu, Radu Lucian (1998), Nicolae Blaramberg - întemeietor al monografiei naţiunii române, în „Revista Română de Sociologie", an IX, nr. 5-6. Sturzo, Luigi (1935), Essai de sociologie. Paris. Sorokin, P.A. (1947), What is a Social Class, în Journal of Legal and Political Sociology", nr. 2. Suciu, Horia (1938). Finanţarea micei producfiuni, în Probleme meşteşugăreşti. Bucureşti. Voinea, Şerban, Stahl, H.H. (1945), Sociologie. Manual unic pentru clasa a Vlll-a a şcolilor secundare, Bucureşti, Editura Coop, de Consum „Victoria". Ştefănescu, Ştefan (1967), Istorie şi demografie, în „Studii. Revistă de istorie", tomul 20. Szczepanski, Jan (1972), Noţiuni elementare de sociologie. Bucureşti, Editura Ştiinţifică. Ţopa, Leon (1943), Câteva ipoteze despre geneza oraşelor, în ,.Sociologie Românească", an. V, nr. 1-6. Voinea, Şerban (1925), Marxism oligarhic. Bucureşti. Editura Partidului Soci al-Democrat. Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr (coordonatori) (1998), Dicţionar de sociologie. Bucureşti, Editura Babei. Zeletin, Ştefan (1925), Burghezia română. Origina şi rolul ei istoric, Bucureşti, Cultura Naţională. Zeletin, Ştefan (1926), Istoria socială. Cum poate deveni istoria o ştiinţă a cauzalităţii. Bucureşti. Zeletin, Ştefan (1930), Economie politică pentru clasa a Vil-a de liceu. Ediţia a Ii-a, Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Co. S.A. Xenopol, A.D. (1896), Istoria Românilor din Dacia Traiană, voi. 1, laşi. Editura Librăriei Şcoalelor Fraţii Şaraga. Xenopol, A.D. (1901), Istoria universală prescurtată. Iaşi, Editura şi Tipografia H. Goldner. Xenopoî, A.D, (1905), Noţiunea valorii în istorie. Bucureşti. Xenopol, A.D. (s.a.), Istoria românilor din Dacia Traiană, ediţia a [11-a, voi. XIV. Domnia lui Cuza Vodă 1859-1866, Partea a doua. Bucureşti, Editura „Cartea Românească". 292

CUPRINS

Cuvânt înainte 1. Cunoaştere socială u maur 1. 1 2. 3. versus legitimarea ştiinţelor socio-

5 7 7 9 15 15 19 24 35 35 39 45 sociale. 52 52 58 60 62 71 71

Finalitatea cognitivă a ştiinţelor sociale Istorie, fîlosofîe, sociologie - convergenţe şi distincţii Originile şi evoluţia istoriei sociale 3.1. 3.2. 3.3. De la începuturi până la Şcoala „Analelor" Prima şcoală de istorie socială', consolidarea „statutului" ştiinţific al disciplinei Preocupări şi concretizări româneşti în spaţiul istoriei sociale

II.

Sursele istoriei sociale, obiective ştiinţifice, metode şi tehnici de cercetare 1. S urse 2. Obiective ştiinţifice 3. Metode şi tehnici de cercetare

III.

Extinderea spaţiului de manifestare a istoriei Proliferarea investigaţiilor asupra surselor orale 1. 2.

Ce este istoria orală; relevanţa ei ştiinţifică: scurt istoric al evoluţiei sale Recuperarea mărturiilor orale 2.1. 2.2. Mărturiile orale - câteva aspecte teoretice şi conceptuale Investigarea surselor orale

IV.

Perspectiva realizării sintezelor sociale. O abordare pragmatică a studiilor de istorie socială 1. Calea de mijloc sau alegerea extremelor; parcelare sau sinteze sociale

2.

Timpul şi spaţiul social ca dimensiuni ale realităţii sociale .. 80 2.1. Clasificări lineare, cronohgic-cauzale sav un alt orizont interpretativ al evoluţiei societăţii 83 3. Limbajul social 87 V. Destinul european at lumii româneşti 1. 2. 3. 4. VI. Teritoriul - un dat natura] sau unactal voinţei colective .... Jocul factorilor şi condiţiilor istorice. Avans, stagnare şi regres în spaţiul sud-est european Resursele naturale - binecuvântare sau povara pentru români Geografia variabilă a spaţiului românesc. Evoluţia volumului şi structurii populaţiei Apariţia fiinţei umane. Imaginea omului primitiv Condiţiile mediului natural; particularităţile teritoriului românesc; adaptarea la mediu Individualizare etnică: premise, faze evolutive, trăsături ... Prototipul antropologic şi modern al autohtonilor Constrângeri, restricţii şi factori favorizanţi ai relaţiilor interumane Forme incipiente de coagulare socială. Multiplicarea şi dezvoltarea lor Geneza şi evoluţia diferenţierilor sociale 95 95 98 102 107 127 127 130 133 143 148 148 150 156

Natură, om, comunitate românească 1. 2. 3. 4.

VII.

începuturile şi evoluţia vieţii sociale 1. 2. 3.

VIII.

Consolidarea sistemului clientelar şi a dezvoltării dependente. Tendinţe timpurii de periferializare a comunităţilor Sud-Est europene Migratori şi autohtoni. Definirea unui nou tip de evoluţie socială 1.1. Natura şi esenţa raporturi/or cu migratorii. Sistemul tributal şi efectele lui in plan social 1.2, Obştea ţărăneasca - expresie socială a comunităţilor agrare şi reactiv antidominator 2. Succesiunea tipurilor dominatorii. ..Modelul'1 dezvoltării dependente 1.

167 167 170 174 179 193

IX. Comunităţi rurale şi urbane. Accentuarea caracterului agrar al societăţii româneşti

1. 2. 3.

Geneza, tipologia şi evoluţia satului românesc Apariţia oraşelor. Ipoteze, căi şi modalităţi de constituire. 11 „Oraşul românesc ca produs autohton Influenţa factorilor endogeni şi exogeni asupra comunităţilor teritoriale Evoluţia lentă spre

193 206 217 224 225 234 244 244 260 273 273 278

X. Structuri şi raporturi sociale (I). modernism 1. 2.

Dominanta agrară a structurilor sociale ca rezultat al eternizării „problemei ţărăneşti" Esenţa raporturilor agrare. Distincţii „locale"

XI. Structuri şi raporturi sociale (II). Accelerarea ritmurilor dezvoltării moderne 1. 2. 1. 2. 3. Consecinţe ale trendului modernizator: burghezie, muncitorime, clasele de mijloc Dominanta burgheză a structurii sociale şi de clasă Unele concepţii şi teorii privind societatea şi naţiunea Societatea ca sistem social. Geneza şi evoluţia societăţii şi a naţiunii Problema naţională - problemă socială primordială. Perspective şi împliniri ale idealului naţional. Statul naţional-unitar

XII. Societate-naţiune

282 287

Bibliografie generală ^ T - R O M A N I A DE WkkstE UNIVERSITATEA STOU HARET

BILBLIOTECA

295

Preţ: 95.000 lei

Redactor: OCTAV1AN CHETAN Tehnoredactor: VALENTIN CONSTANTINA BRÎNDUŞA DINESCU Coperta: STAN BARON Bun de tipar: 16-10-2000; Coli de tipar: 18,5 Format: 16/61x86 Editura şi Tipografia Fundaţiei României de Mâine Splaiul Independenţei, nr. 313, Bucureşti, sector 6,0.P. 78 Tel.: 410.43.80, Fax: 411.33.84; www.SpiruHaret.ro 296

UNIVERSITATEA SPIRUHARET
FLORIANTĂNĂSESCU

îsîor socia
EDITURA FUNDAŢIEI [ M M ) ROMANIA DE MAINE

LUCRĂRI APĂRUTE IN EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE
Aurelian Bondrea STAREA NAŢIUNII 2000. ROMÂNIA ÎNCOTRO? Mihai Golu FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI (două volume) Ion Tudosescu ACŢIUNEA SOCIALĂ EFICIENTĂ Cornel Popa LOGICĂ Şl METALOGICĂ Ion Mitran POLITOLOGIE Nicolae Radu, Laura Goran, Angela lonescu, Diana Vasile PSIHOLOGIA EDUCAŢIEI Constantin Enache, Constantin Mecu (coordonatori) ECONOMIE POLITICĂ (două volume) Nicolae Lungu PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ I.S.B.N. 9 7 3 - 5 8 2 - 3 0 1 -2

EDITURA FUNDAŢIEI

.V

ROMÂNIA DE MÂINE

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->