Octavian GROZA

Ionel MUNTELE

GEOGRAFIE UMANĂ GENERALĂ
- note de curs -

Departamentul de Geografie Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi – 2005

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Facultatea de Geografie-Geologie Departamentul de Geografie Catedra de Geografie umană şi Geografie regională

Autori: prof. univ. dr. Ionel Muntele conf. univ. dr. Octavian Groza

Referenţi: prof. dr. Alexandru Ungureanu prof. dr. Vasile Nimigeanu

Iaşi, 2005

2

Tabla de materii

TABLA DE MATERII ............................................................................................................................................ 3 I. GEOGRAFIA UMANĂ – COORDONATE GENERALE ............................................................................ 5 1. SPAŢIUL TERESTRU ŞI SPAŢIUL GEOGRAFIC ...................................................................................................... 6 2. SPATIU SI PUTERE .............................................................................................................................................. 9 3. OBIECTUL ŞI METODA GEOGRAFIEI UMANE................................................................................................... 12 4. EPISTEMOLOGIA GEOGRAFIEI UMANE .............................................................................................................. 15 4.1. Coordonate epistemologice în evoluţia geografiei umane ........................................................................................ 17 5. EVOLUTIA GEOGRAFIEI: DE LA ANSAMBLU DE CUNOSTINTE LA STIINTA......................................................... 31 5.1. Geografia antică ......................................................................................................................................... 32 5.2. Geografia Evului Mediu timpuriu şi a Renaşterii.............................................................................................. 35 5.3. Geografia modernă...................................................................................................................................... 37 6. GEOGRAFIE FIZICĂ ŞI GEOGRAFIE UMANĂ ..................................................................................................... 42 6.1. Geografie fizică şi geografie umană – o divizare arbitrară şi periculoasă ................................................................. 46 6.2. Geografia regională – expresie a unităţii geografiei ? .......................................................................................... 52 7. SINTEZA EVOLUŢIEI CONCEPTUALE A GEOGRAFIEI UMANE: DE LA SPAŢIU LA TERITORIU ...................... 59 7.1. Ştiinţa locurilor sau puterea idiografiei ............................................................................................................ 61 7.2. De la descrierea locurilor la descrierea mediilor ca determinante absolute ................................................................. 62 7.3. De la peisaje la regiuni sau victoria taxonilor.................................................................................................... 63 7.4. Inventarea spaţiului geografic......................................................................................................................... 65 7.5. De la spaţiu la teritoriu sau redescoperirea locurilor............................................................................................ 67 7.6. Teritoriul ca rezultat al procesului de diferenţiere – exemplu de abordare umanistă ................................................... 69 II. TAXONOMIA GEOGRAFIEI UMANE ..................................................................................................... 74 1. CRITERIUL SCĂRII DE ANALIZĂ .................................................................................................................... 76 1.1. Macrogeografia........................................................................................................................................... 76 1.2. Microgeografia............................................................................................................................................ 77 1.3. Mezogeografia ............................................................................................................................................ 77 2. CRITERIUL SUPORTULUI FILOSOFIC ŞI TEORETIC....................................................................................... 77
Geografia deterministă.....................................................................................................................................................78 Geografia posibilistă........................................................................................................................................................78 Geografia pozitivistă .......................................................................................................................................................78 Geografia neopozitivistă ...................................................................................................................................................79 Geografia umanistă.........................................................................................................................................................79 Geografia marxistă.........................................................................................................................................................80 Geografia radicală ..........................................................................................................................................................80 Geografia structuralistă....................................................................................................................................................80

3

3. CRITERIUL OBIECTULUI DE STUDIU ............................................................................................................ 81 3.1. Geografia teoretică şi metodologică .................................................................................................................. 81
Epistemologia geografiei ...................................................................................................................................................81 Istoria geografiei .............................................................................................................................................................81 Metodologia cercetărilor geografice .......................................................................................................................................81 Analiza spaţială............................................................................................................................................................81

3.2. Geografia economică .................................................................................................................................... 82
Geografia rurală..........................................................................................................................................................85 Geografia industriei ....................................................................................................................................................87 Geografia transporturilor............................................................................................................................................90 Geografia schimburilor comerciale .............................................................................................................................93

3.3. Geografia istorică........................................................................................................................................ 93 3.4. Geografia matematică .................................................................................................................................. 93 3.5. Geografia socială şi culturală......................................................................................................................... 93
Geografia populaţiei.....................................................................................................................................................97 Geografia aşezărilor umane .........................................................................................................................................99 Geografia alimentaţiei.................................................................................................................................................102 Geografia medicală ....................................................................................................................................................103 Geografia sportului ....................................................................................................................................................103 Necrogeografia.........................................................................................................................................................103 Geografia religiilor....................................................................................................................................................103 Cronogeografia.........................................................................................................................................................104 Geografia riscurilor...................................................................................................................................................104

3.6. Geografia politică...................................................................................................................................... 104
Geografia electorală..................................................................................................................................................105 Geografia militară.....................................................................................................................................................105

3.7. Geografia aplicată..................................................................................................................................... 105 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ................................................................................................................................ 106

4

I. GEOGRAFIA UMANĂ – COORDONATE GENERALE
« Geografia este această ştiinţă sublimă care citeşte în cer imaginea Pămîntului ». Claudius Ptolemæus

Orice ştiinţă se defineşte printr-un obiect de studiu şi printr-un ansamblu de concepte şi de metode indispensabile asigurării unui rol distinct în câmpul cunoaşterii. Deşi în calitate de ansamblu de cunoştinţe despre locuri şi oameni geografia are o istorie care depăşeşte două milenii, statutul său de ştiinţă şi de disciplină academică în adevăratul sens al cuvîntului este mult mai recent. Abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea geografia începe să fie prezentă în universităţi ca ştiinţă de sine stătătoare şi să beneficieze de instituţii proprii. Conform etimologiei sale (gr. gê = pămînt, teluric şi gr. graphê = scriere, însemnare), geografia ar avea drept menire descrierea planetei. Aflată însă la interferenţa a două mari domenii –cel natural şi cel social–, geografia se deosebeşte de alte ştiinţe prin dificultatea stabilirii unor limite clare a obiectului său de studiu care se confundă de obicei cu distribuţia spaţială a fenomenelor naturale şi socio-umane. Chiar şi la acest nivel elementar, acela de descriere a realităţii, obiectul său de studiu se revelează a fi de o complexitate covîrşitoare, imposibil de cuprins în sfera unui singur ansamblu de ştiinţe. Din această cauză geografia nu a fost multă vreme acceptată ca o ştiinţă în toate puterea cuvîntului, de unde un oarecare sentiment de nesiguranţă în rîndul geografilor care, în perioada modernă, au dificultăţi din ce în ce mai mari în a-şi defini propria disciplină. Diviziunea deja clasică între geografia fizică şi geografia umană, relativ arbitrară, efectuată în primul rând pe diferenţieri metodologice şi mai puţin pe diferenţieri conceptual-teoretice, este doar un element care ilustrează dificultăţile de definire a obiectului său de studiu. Dacă amintim şi faptul că în evoluţia sa geografia a fost obligată să integreze metode, teorii şi concepte puse în operă de celelalte ştiinţe ale naturii şi societăţii, devine clar faptul că geografia este privită cu neîncredere de către acestea, care îşi arogă dreptul de a-i contesta statutul de ştiinţă veritabilă, considerînd-o ca pe o disciplină de rang secund. Ca orice ştiinţă dominată însă, geografia, prin apelul masiv la modelele teoretice şi la metodele complexe dezvoltate în cadrul celorlalte ştiinţe, s-a constituit ca o ştiinţă vitală de interfaţă, poziţie extrem de favorabilă în contextul actual al inter- şi transdisciplinarităţii. Dacă din conflictul constructiv cu restul ştiinţelor geografia a ieşit mai puternică, nu acelaşi lucru se poate spune şi de spre rezultatul tensiunilor existente în propriul sistem de discipline. Astfel geografii fizicieni sînt tentaţi să o considere o ştiinţă preponderent naturală, vecină geologiei sau

5

biologiei, pe cînd geografii umanişti îi atribuie calificativul de ştiinţă socială. Aparent ireconciliabile, cele două opţiuni tind să conducă spre une fel de război fratricid, omiţîndu-se faptul că geografia este ordonată în jurul aceluiaşi concept central: spaţiul terestru. 1. Spaţiul terestru şi spaţiul geografic (după A. Bailly, 1998) Spaţiul se află în centrul dezbaterilor referitoare la obiectul de studiu al geografiei. Chiar dacă spaţiul este revendicat sub o formă sau alta şi de alte discipline, geografia se detaşează tot mai mult prin studierea spaţiului terestru, mai exact a interacţiunilor complexe care se produc la contactul geosferelor. Conceptul de spaţiu geografic este recent chiar dacă geografia studiază spaţiul terestru încă din Antichitate. Impus în ultimele trei decenii, acest concept a devenit cheia de boltă a geografiei. Spaţiul poate fi definit în general ca o porţiune dintr-un plan delimitat cel puţin de o linie. Sensul geografic este cel de întindere limitată a suprafeţei terestre. Odată cu acest concept s-a impus şi viziunea spaţială asupra faptelor geografice. Astfel geograful se străduie să găsească în primul rând corelaţii şi conexiuni spaţiale spre deosebire de alte ştiinţe sociale care caută corelaţii logice sau temporale. Impunerea spaţiului ca un concept central în geografie a intervenit în contextul suprapunerii unei serii de cauze : -multiplicarea contradicţiilor spaţiale în perioada modernă, îndeosebi la interfaţa urban-rural; -standardizarea planificării teritoriale pentru care conceptul de spaţiu devine esenţial; -deschiderea ştiinţelor sociale şi economice spre implicaţiile spaţiale ale fenomenelor specifice. Conceptul de spaţiu geografic a adus în prim plan un şir de noţiuni tot mai prezente în vocabularul de specialitate : puncte, linii, noduri, reţele, trame, câmpuri etc. Devenite curente în noua geografie, aceste noţiuni dau aparenţa unei abstractizări a disciplinei care a devenit tot mai mult o ştiinţă a morfologiei suprafeţei terestre : combinaţie de puncte, linii şi suprafeţe din care pot rezulta câmpuri. Spaţiul geografic (produs, trăit şi perceput) este de fapt un concept abstract elaborat de către geografi pentru a formaliza ştiinţific caracteristicile spaţiului terestru (real şi concret, care există aprioric). Dubla dimensiune, fizică şi ecologică a spaţiului terestru corespunde acestui caracter aprioric. Prezenţa unui fluviu sau a unui munte are numeroase consecinţe asupra organizării spaţiului, în special în ce priveşte reţelele de aşezări sau de comunicaţii. Aceasta nu implică în nici un caz separarea unei geografii fizice independentă de acţiunea umană. Prezenţa unui taluz este o constrângere în unele cazuri, peste care nu se poate trece, dar un abrupt de falie poate să nu prezinte un interes major pentru amenajarea antropică. Geografia fizică trebuie reconstruită şi regândită în termeni de limite, constrângeri şi paroxisme. Spaţiul geografic este un spaţiu produs pentru că rezultă totdeauna din acţiunea

6

În afara faptului că spaţiul terestru are mai multe componente. Absenţa fluxurilor invizibile (de materie şi informaţie) obligă astfel continuarea demersului cu o abordare teoretică. anizotropică. dincolo de limbajul cartografic şi discursul descriptiv specific 7 . inclusiv cele care derivă din percepţia spaţială a indivizilor. culturalul. Ceea ce urmăreşte geografia este de fapt modul în care spaţiul terestru se transformă în peisaj : porţiune vizibilă a suprafeţei terestre. studiată într-o viziune mai mult sau mai puţin reducţionistă.).societăţilor umane fiind un produs social. Alături de macro şi microscări. izotrop. politice sau culturale. Actul de producţie socială a spaţiului este în fond un act de libertate umană. Aceste dimensiuni au o importanţă diferită în funcţie de scara de studiu şi specificul societăţii. o porţiune a suprafeţei terestre putând fi observată. Un spaţiu este izotrop atunci când proprietăţile sale sunt identice în toate direcţiile. global şi complex. Faţă de alte ştiinţe care abordează multiscalar problemele studiate. Acest spaţiu terestru. Geografia empiristă. teoretică şi axiomatică. Noţiunea de scară corespunde şi unei alte realităţi : orice valoare dintr-un punct oarecare se supune unor procese care acţionează la scări diferite (fie o staţie climatică fie un stat de ex. Astfel ataşamentul faţă de un loc sau o regiune este o componentă importantă în analiza raporturilor omului cu mediul. eterogenă. geografia se distinge prin multiplicitatea scărilor. prin intermediul religiei mai ales. odată cu popularizarea ideilor psihologiei moderne. diferite esenţial unul de celălalt. Toate dimensiunile umane sunt implicate în construcţia acestuia : economicul. a fost totdeauna important în amenajarea spaţiului. În sens restrâns el poate defini doar componentele fizice dar în sens larg integrează şi relaţiile invizibile. dar ele devine un ansamblu de linii şi suprafeţe atunci când este studiat individual. Originalitatea geografiei constă tocmai în punctul de plecare al oricărei analize : spaţiul fizic. Această a treia dimensiune a fost mai târziu luată în calcul. Un spaţiu este omogen atunci când toate porţiunile din suprafaţa terestră au aceeaşi valoare. fiecare din elementele sale rezultă din procese care acţionează la scări diferite. considerat ca un suport al acţiunilor sociale. continuu şi infinit. economice. Un oraş este un simplu punct într-o reţea urbană. marcate şi de armonie dar şi de ostilitate. Spaţiile economic. Recunoaşterea faptului că spaţiul geografic este un produs social nu implică însă obligaţia geografului de a pleca în aprofundarea acestui concept de la societate. social şi geografic sunt tot atâtea modele abstracte ale suprafeţei terestre. geografia acceptă şi scările intermediare (mezoscări). Acest proces de abstractizare este elaborat prin intermediul unei triple problematici : empirică. preexistent şi produs este de asemenea trăit şi perceput. finită se transformă într-un spaţiu omogen. Rolul ideologiei. în urma căruia întinderea. politicul sau ideologicul. entropia fiind egală cu 1. discontinuă. Teoria formală a sistemelor ierarhizate dezvoltată de Mesarovici (1980) este o metodă de care geograful nu se mai poate dispensa. bazată pe date concrete este adesea o reprezentare simplificată a spaţiului terestru : peisajul. socialul. Noţiunea de scară este extrem de importantă în geografie.

geografia s-a inspirat şi din modelele spaţiale ale fizicii. organizate în sisteme şi subsisteme ierarhizate. Dar indiferent de transferul teoretic. elaborate de filozofi sau epistemologi sunt tot mai frecvent utilizate în geografie : teoria sistemului general (Bertalanffy. teoria locurilor centrale a lui Christaller (1935). limbajul matematic se impune obligatoriu în geografie. la orice scară reproducându-se aceleaşi forme. Cel mai cunoscut model teoretic spaţial este cel gravitaţional (Reilly. neglijând latura socială sau psihologică. nu neapărat identice. continuată de Lösch (1954). 8 . foarte utilă pentru înţelegerea ordinii spaţiale a faptelor geografice. Dezavantajul acestor teorii formale constă în limbajul matematic extrem de complex. forţa de atracţie dintre două mase este continuă şi creşte constant într-un spaţiu izotrop. preferând adaptarea celor emise de alte discipline. Geografia a elaborat rareori propriile teorii. 1952). Wilson. utilă pentru explicarea genezei unor fenomene şi a dinamicii unor procese. teoria localizării activităţilor economice a lui Weber (1909) etc. Utilizarea acestuia stă la baza stabilirii multor legităţi geografice ca şi la cunoaşterea multor particularităţi spaţiale intuite anterior (existenţa unor gradienţi de ex. Rugozitatea (absenţa uniformităţii) spaţiului geografic este o regulă.). încât modelul menţionat se aplică doar pe porţiuni extrem de restrânse. cel puţin ca mijloace didactice. În ce priveşte spaţiul. curentul cantitativist iniţiat din anii ’50 fiind astăzi dominant în geografie. 1949).empirismului geografic. necesitând pentru înţelegerea completă o iniţiere solidă în matematicile superioare. în cazul teoriei gravitaţionale. Prigogine. exclusiv pornind de la principiile şi teoriile fizicii prezintă de asemenea constrângeri. O a altă cale de transfer este cea filozofică. larg utilizat în explicarea raporturilor din cadrul reţelelor de aşezări. elaborarea unui model teoretic al spaţiului geografic este mai mult decât necesară. teoria bifurcaţiilor. foarte utilă pentru înţelegerea raporturilor existente între diversele fapte geografice la diverse scări de studiu. 1981) permite înţelegerea şi explicarea rupturilor funcţionale şi spaţiale a fenomenelor. prin intermediul celui de-al doilea principiu al său: entropia. Pentru a completa unele lacune. Numeroase teorii formale (ansamblu de concepte legate între ele şi aplicabile la diverse domenii ale cunoaşterii). Fără a subestima importanţa acestora. Termodinamica a furnizat teoria difuziunii spaţiale (Hägerstrand. spre deosebire de teoriile economice pentru care spaţiul este unidimensional. teoria catastrofelor (Thom. al rentei funciare (cercurilor concentrice). ori spaţiul geografic este prin excelenţă anizotrop. Caracterul deductiv al matematicii se îmbină armonios cu demersul inductiv sau empiric. conceptul de spaţiu geografic fiind astfel mai complet înţeles. 1980. 1974). economia a fost principalul furnizor de modele teoretice : modelul lui von Thünen (1826). Woodcock. Acest transfer teoretic oferă un cadru deductiv necesar construirii spaţiului geografic deşi este limitat doar la aspectele pur economice. Avantajul modelelor introduse din fizică este dat de caracterul lor sintetic. Calitatea axiomelor fizice nu se aplică totdeauna în geografie. teoria structurilor disipative. Elaborarea unui spaţiu geografic. Astfel. multidimensional.

9 . rămâne deschisă. Nicolas (1980) a propus trei astfel de axiome : chorologică (studiul locurilor). cronologică. Teritoriul este rezultatul proiectării reţelelor. în prezent atenţia fiind concentrată asupra conceptului de teritoriu. definit ca o porţiune din spaţiul terestru apropriat de către un grup social în scopul satisfacerii necesităţilor vitale. de la măsurarea distanţelor şi suprafeţelor (ansamblu de puncte în spaţiu) la care adăuga un ansamblu de atribute simple sau compuse. Pornind de la aceste axiome. care arată modalitatea prin care un grup îşi instituie anumite relaţii cu spaţiul. Dezbaterea în jurul acestui subiect. necesară localizării obiectelor geografice. stabilirii poziţiei acestora în spaţiu. dar geografia este singura care le utilizează simultan. topologică. dinamică pe celelalte două. Spaţiu şi putere (după A. Beguin (1979) propunea construirea unui spaţiu geomatematic plecând de la un ansamblu de locuri. 1998) Aceste două noţiuni au fost alăturate relativ recent în geografie. -înrădăcinare. -apropriere. Bailly. conchide că nici un obiect nu poate fi considerat exclusiv geografic aşa cum şi metodele nu sunt proprii doar unei ştiinţe. pentru a completa cu dimensiunea temporală. Aceste demersuri au avut în comun utilizarea matematicii ca mijloc de formalizare şi generalizare dar rămân singulare. Construcţia unui model teoretic al spaţiului geografic pe baza axiomelor este imposibilă după unii ca şi matematizarea acestuia dar este utilă în măsura în care permite înţelegerea forţelor care contribuie la fasonarea suprafeţei terestre. Spaţiul poate fi văzut în această perspectivă atât ca un suport al vieţii şi activităţii umane dar şi un obstacol în calea unor relaţii eficiente. pentru care poate fi geografic orice obiect care diferenţiază spaţiul terestru. Analiza aproprierii teritoriului este astfel în centrul oricărei reflecţii geografice : a vorbi de teritoriu înseamnă să deschizi mecanismele aproprierii pentru a preciza consecinţele. circuitelor şi fluxurilor proprii grupului social în spaţiul pe care îl ia în stăpânire. Aproprierea unui teritoriu implică procese de dominaţie şi segregare din care rezultă fenomene precum marginalizarea sau excluziunea ce nu mai pot fi excluse din preocupările geografice. Din aceste trei noţiuni rezultă conceptul de comunitate : spaţiul de control social al unui grup. care se referă la modul de incluziune într-un spaţiu dat. bazat pe limite precise şi dotat cu instituţii cu o largă reprezentare în teritoriu. Acest concept porneşte de la trei noţiuni esenţiale pentru înţelegerea modului în care omul îşi pune amprenta vizibil asupra spaţiului geografic : -identitate (conştiinţa că aici este altfel decât acolo).Elaborarea unui model teoretic al spaţiului geografic nu este acceptată în totalitate dar există cercetători care au propus deja o serie de axiome ale acestuia. 2. odată cu generalizarea statului modern. încât şi axiomele geografiei nu sunt proprii doar acesteia.

-acolo unde există putere există şi rezistenţă. Sistemele 10 . un proces de comunicare inerent în orice relaţie. agregare şi dispersie. -relaţiile de putere sunt totodată intenţionale şi nesubiective. puterea a generat în geografie curentul geopolitic. Concepţia relaţională pare cea mai obiectivă pentru că exclude ideea că puterea este un meci cu scor egal (ce câştigă unul pierde celălalt). În acest sens. se impune un discurs dual în care se opun concepte ca : echilibru şi dezechilibru. Puterea este mai degrabă un flux. proces relaţional. nimic nefiind mai nesigur decât deţinerea puterii. Astfel. -relaţiile de putere nu sunt exterioare altor relaţii umane (economice. Natura fundamentelor puterii este încă un subiect de dezbatere între necesitatea naturală. sociale etc. puterea-atribut. excluziunea. teme precum criza bunăstării (weltfare state. între dominatori şi dominaţi neexistând de fapt o opoziţie binară şi globală. influenţa culturală sau politică. aceasta însăşi fiind imanentă puterii. puterea poate fi câştigată. disfuncţiile mecanismelor sociale. Raporturile dintre spaţiu şi putere au constituit multă vreme preocuparea esenţială şi exclusivă a geografiei politice dar în ultimele decenii nici una dintre ramurile geografiei umane nu le poate exclude în contextul fragmentării proceselor socio-economice sub impactul factorului politic.Puterea este un raport simetric sau disimetric instaurat între doi agenţi sociali aflaţi în interacţiune. Astfel accentul în problematica puterii nu mai cade asupra fundamentelor acesteia ci asupra funcţionalităţii acesteia (Luhmann. marginalizarea (deviere de la normele de comportament general acceptate ale societăţii). stabilitate şi instabilitate. Criticile aduse acestei accepţiuni pornesc de la o serie de constatări: -puterea nu poate fi dobândită ci numai exercitată. domeniu de interes axat mai ales pe comportamentul lui „homo politicus”. În ambele cazuri se regăseşte însă ideea de forţă orientată mai degrabă spre menţinerea unui statu-quo decât spre schimbare. degradarea mediului. sunt tot mai frecvent în atenţia geografiei. Puterea în sine poate fi concepută sub trei forme : valoare care poate fi dobândită. autoritatea şi puterea mulţimii. stare de abundenţă şi optimism generată în primele decenii postbelice de modernizarea economiei şi depăşirea unor limite umane). Statul a fost văzut mult timp drept singura sursă de putere dar mondializarea a scos în evidenţă surse la fel de importante precum puterea economică. care confunda statul cu puterea sau politicul. Ca atribut. 1975). legitimată de suveranitatea divină sau cu origine mitică şi capacitatea fondată pe competenţele specifice sau pe suveranitatea naţională. menţinută sau pierdută în funcţie de jocul a trei factori : influenţa politică. -sursa puterii o constituie masele.) ci sunt imanente acestora. centralizare şi descentralizare etc. Această formă este susţinută mai ales de şcoala americană dar se pare că ideea puterii-atribut este destul de relativă. Ca domeniu de interes al factorului politic.

) presupune totdeauna prezenţa unor disimetrii pe care factorii de putere încearcă să le păstreze.sociale se constituie numai prin intermediul comunicării în urma determinării reciproce a unei multitudini de criterii selective care suprimă incertitudinea în alegerea partenerilor.munca. fie că o considerăm categorie economică sau naturală. Studiul raporturilor dintre spaţiu şi putere în geografie a cunoscut o reînnoire remarcabilă în ultima jumătate de secol. Se impun astfel alte două noţiuni: teritorialitate. Puterea îndeplineşte această funcţie în calitatea sa de cod simbolic (structură semiotică ai cărei semnificanţi şi semnificaţi sunt convenţionale. potenţial care permite deplasarea sau transformarea materiei. acesta a fost 11 . fiind perceptibilă pe mai multe scări în acelaşi timp interesând atât la nivel local cât şi macroregional. religie. după al doilea război mondial. Producţia teritorială a spaţiului poate fi astfel interpretată ca o proiecţie a câmpului puterii asupra unui spaţiu dat. Societăţile structurează spaţiul într-un mod diferenţiat tocmai pentru că funcţiile puterii (combinaţii de energie şi informaţie) sunt diferite. Geografia umană analizează mai ales modul în care societăţile realizează aceste funcţii în perspectivă spaţio-temporală. după o scurtă perioadă în care era aproape interzis de abordat un astfel de subiect. Puterea este văzută acum ca exerciţiu al unei capacităţi inovatoare motiv pentru care se impun două concepte : geometria puterii. economic şi ideologic al organizării societăţii. Tot mai mult se acceptă ca fundament esenţial al puterii . mărească. ansamblu de relaţii generate de sistemul tridimensional societate-spaţiu-timp în scopul asigurării unei maxime autonomii. O altă perspectivă geografică a raporturilor dintre spaţiu şi putere este cea a rolului militar şi strategic. elemente decisive în modelarea teritoriului. decupaj al spaţiului în arii de control. Distribuţia spaţială a populaţiei şi atributelor sale culturale. care are o funcţie de motivare. Determinismul geopolitic al lui Ratzel sau Haushofer care a alimentat ideologia nazistă este de domeniul trecutului. admise prin contract. Întâlnirea dintre spaţiu şi putere este transcalară. Schimbarea codurilor politice este suficientă pentru a modifica organizarea spaţiului. -informaţia. Simbolurile (însemne care asigură legătura mai mult sau mai puţin stabilă dintre două unităţi situate pe acelaşi nivel) îşi asumă în acest caz rolul de mediatori. arhitectura socială. Din aceasta se degajează două elemente constitutive ale puterii : -energia. reduce sau anula. supraveghere sau observaţie. compatibilă cu resursele sistemului. activităţi etc. impuse de uzanţe sau definite prin lege) fiind o instituţie suplimentară faţă de limbaj. temporalitate. ritmuri şi durate proprii actorilor sociali. Sursa puterii nu este aşadar unică ci fragmentată şi ubicvistă. formă sau ordine detectată în materie sau în energie. Exerciţiul puterii este eficient atunci când criteriul de selecţie adoptat de unul din partenerii sociali coincide cu motivaţia celuilalt. Geografia consideră în general că aceste aspecte îi sunt proprii. fundamentul politic. a reţelelor şi ierarhiilor pe care le conţine acesta (cazul Europei de Est în perioada de tranziţie). sociale sau economice (limbă.

respectiv naturalist sau socio-umanist. Raporturile dintre geografie şi alte ştiinţe au preocupat de timpuriu geografii. indiferent de unghiul din care sînt abordate problemele de interes. însă astfel devine puntea de legătură. în cel mai bun caz. atentatele de la 11 septembrie 2001 au fost alte două momente care întreţin interesul geografic pentru această sferă. concepţie care va conduce la dezvoltarea curentului geografiei regionale. sau. Se instituie astfel dilema centrală a discursului geografic. interfaţa între aceste două subsisteme. respectiv omul sau locul în calitate de element primordial.redescoperit. obiceiurilor şi instituţiilor sale?”. Această viziune destul de modernă a fost reluată ulterior de mulţi geografi de seamă. citat de André Bailly. Dispariţia URSS şi a războiului rece iar mai recent. 12 . ca efect al schimburilor de materie şi informaţie. este considerată doar un mod de cunoaştere marginal. Cu toate acestea. 1998) se întreba retoric: „…nu este oare geografia sora şi discipola istoriei? Dacă una acoperă secolele. 1990) cconform căreia geografia ca ştiinţă se schimbă la fel de mult ca şi „starea lumii” pe care o studiază. cu un interes strict limitat. raţional care nu se mai rezumă la inventarul locurilor şi al toponimelor. Problematica evoluţionistă şi empiristă a acestei prime geografii umane s-a îmbogăţit rapid cu lucrări care vizau logica raporturilor dintre organizarea sistemului de aşezări umane şi mediu. Conrad MalteBrun (1810. suportul oricărei forme de manifestare a societăţii. de unde îşi îmbogăţeşte aparatul conceptual şi spre care proiectează rezultatele cercetării. fără a pierde legătura cu spaţiul fizic. geografia se plasează într-adevăr la periferia domeniului natural şi a celui socio-uman.I din Géographie universelle. Geografia nu are sens în afara referentului spaţial care îi asigură unitatea. geografia este deseori ignorată în cercurile academice. consecinţă a unui nou Zeitgeist (spirit al timpului). Obiectul şi metoda geografiei umane Geografia umană este în esenţă acea faţetă a geografiei care este mai deschisă spre domeniul socio-uman. analizate prin prisma relaţiilor instituite între aceste două componente. un exemplu fiind aserţiunea lui Roger Brunet (vol. cealaltă nu este destinată să acopere toate locurile? Iar studiul acesta al locurilor nu este intim legat celui al omului. în contextul crizei petroliere din 1973. acesta statuează ca obiect de studiu al geografiei raporturile dintre om şi mediu. metode şi concepte esenţiale unei cunoaşteri obiective a realităţii complexe pe care o construieşte civilizaţia actuală. Inspirat de Friedrich Ratzel (1891). stadiul unei cosmogonii mitice fiind depăşit prin ajungerea la un discurs ordonat. Paul Vidal de la Blache (1922) considera că obiectivul principal al geografiei umane se rezumă la modul în care „specia umană se distribuie pe suprafaţa terestră”. Ca ştiinţă a explicării localizării fenomenelor şi proceselor în spaţiu. 3. constituindu-se într-un ansamblu de teorii.

Astfel. producţia economică. într-o dinamică ce se înscrie pe linia căutării unui echilibru relativ capabil să asigure o coabitare paşnică între cele două lumi aparent adverse: societatea şi natura. -din această cauză. H. Numai răspunzând la aceste întrebări fundamentale. Majoritatea geografilor contemporani definesc geografia umana prin trei interogaţii fundamentale: cine?. Rezultă din aceasta următoarele constatări (Bailly. Astfel. în sensul unei reprezentări mentale care capătă sens în cadrul unei ideologii şi a unei problematici. V. unde?. referindu-se direct la localizarea fenomenelor şi proceselor în spaţiu dar şi la modul de structurare a spaţiului şi la sensul locurilor. Prin efortul de a răspunde acestor interogaţii. -această transpunere.dilemă care va genera ample dezbateri („geografia este ştiinţa locurilor şi nu a oamenilor”. ideologie şi imagine ca efect al proceselor cognitive şi a subiectivităţii reprezentărilor noastre. Anthropos. 1998): -geografia constă în reprezentarea unor obiecte. de exemplu). geografia umană se plasează în câmpul disciplinelor socioumane dar se deosebeşte de acestea prin integrarea preocupărilor naturaliste. geografia umană trebuie să răspundă la alte trei chestiuni (Bailly. pragurile şi discontinuităţile impuse de acţiunea omului asupra suportului fizic. de la Blache. Prima vizează grupurile umane care ocupă şi valorizează spaţiul iar a doua determină rezultatele acţiunii umane. practici şi procese. ce?. Geografia umană devine astfel o viziune globală care trebuie să analizeze în orice loc şi în orice moment jocul forţelor care guvernează schimbarea continuă a raporturilor dintre om şi mediu (spaţiu). Diferenţa dintre ştiinţele naturale şi cele sociale. derivată. constituită de cunoaşterea însăşi”. Ca şi celelalte chestiuni. construcţie mentală. naturală. în urma cărora s-a observat insuficienţa raporturilor om-mediu penrtu definirea obiectului de studiu al geografiei. 1998): de ce?. socială şi culturală. cum? şi până unde?. 1 Lefebvre. a fost stabilită cu claritate de Priéto (1975): „faţă de realitatea primordială. orice subiect geografic este mediatizat de reflecţia cercetătorilor şi de reprezentările omului. o imagine a acestor obiecte. cf. Modul în care geografii au abordat disciplina de-a lungul timpului corespunde unei valorizări evolutive. acestea sînt aplicabile cu anumite nunaţe şi geografiei fizice. geografia umană poate clarifica relaţiile care se instituie între grupurile umane în spaţiu precum şi limitele. Ultima dintre acestea este considerată pur geografică. care formează realitatea materială. considerate neimportante şi privilegierea altora. Henri Isnard (1981). (1974) – La production de l’espace. inspirat din viziunea marxistă a lui Henri Lebvre 1 considera că spaţiul geografic este rezultatul fizic al unei creaţii sociale continue. Pentru a fi completă. Geografia este în acelaşi timp. practici şi procese spaţiale prin intermediul unor procese evolutive. Paris 13 . există o a doua realitate. Fiecare studiu geografic este o reprezentare a lumii şi practicilor umane. cea istorică. presupune eludarea anumitor caracteristici. geografia este o transpunere în spaţiu.

modelării şi interpretării practicilor umane înscrise în spaţiu. care face trimitere la propriile noastre ideologii şi la maniera în care acestea sînt structurate”). O societate care creează un mediu de viaţă specific nu o face doar prin raporturile de producţie dar şi prin modul de reprezentare (ideologii. el însuşi fiind membru al acesteia şi reflectând ideologia acesteia apare necesitatea explicitării ideologiilor şi conceptelor cu care geograful explorează cunoaşterea. creează un câmp de imagini spaţiale. la acest nivel intervenind reflecţia geografului care trebuie să decidă între mai multe posibilităţi. în funcţie de reprezentările explicitate. pornind de la realitatea spaţială. descrie. însă parţiale. valori) specifice acesteia. Ca orice disciplină. a unui proces sau a unui spaţiu. În acest sens geografia nu poate fi ştiinţa peisajului ci mai degrabă a semnelor pe care le interpretează (la fel cum harta este un sistem şi nu un teritoriu). un model simplificat al lumii sau a unei porţiuni din aceasta. -confruntarea acestor concepte cu altele la fel de pertinente pentru a testa coerenţa reflecţiei. -principiul imaginarului: orice propoziţie geografică este o imagine. -elaborarea rezultatelor. cartografiază. geografia. şi anume aceea a limitei adevărului geografic. Ţinînd cont de cele afirmate mai sus se ajunge la problema fundamentală a epistemologiei geografiei. parţiale a unui proces care se desfăşoară în spaţiu. 1998): -principiul existenţial: geograful este interesat de om în cadrul societăţii. Cunoaşterea geografică se sprijină astfel pe reprezentarea fenomenelor plecând de la concepte. 14 . -principiul retroacţiunii: reprezentările geografice se nasc din practicile spaţiale şi invers. care reflectă ideologia noastră şi modul de structurare specific („reprezentarea constituie o creare a unei scheme pertinente.-cunoaşterea geografică este aşadar aprioric subiectivă. Geograful recenzează. deductivă. -principiul creaţiei: reprezentarea geografică este realizată pornind de la crearea unei scheme coerente. În acest mod. realul obiectiv neexistînd decât graţie construcţiei noastre mentale. Pentru a încadra geografia umană. geografia este rezultatul unei construcţii umane. -principiul reprezentării. dialectică. conform căruia spaţiul în sine nu este obiect de studiu. sistemică). doar astfel putând selecta anumite elemente în scopul descrierii. -alegerea conceptelor necesare fundamentării realităţii geografice abordate. rezultă din cele expuse cinci principii (Bailly. Astfel oricare ar fi metoda geografică (inductivă. Karl Popper (1973) amintea în „Logica descoperirii ştiinţifice” că orice aserţiune îşi găseşte validitatea numai după ce este supusă unor teste inter-subiective. modelizează şi în final explică. validitatea rezultatelor trebuie verificată prin explicaţii riguroase care pot fi rezumate astfel: -prezentarea problematicii şi a ipotezelor.

în clasificările lor evitând ştiinţele interdisciplinare. chimiei sau matematicii. 4. inclusiv geografice (L’homme et la Terre.Ca urmare. ceea ce nu i-a permis să devină o ştiinţă strict pozitivă asemenea fizicii. pentru a desprinde. Geografia umană s-a distanţat de această abordare. definiţiei lapidare a geografiei ca ştiinţă a spaţiului îi este preferabilă definirea ca „studiul organizării spaţiului şi al practicilor care rezultă din aceasta” (Bailly. nu numai pe cele ale oamenilor care raţionează dar şi pe cele ale oamenilor care trăiesc sentimente şi se ataşează locurilor lor de trai. geografia deschizându-se abordărilor istorice. şi tot de aici geografia se deschide demersurilor istorice. 1998). orientare iniţiată după 1950. un cunoscut istoric francez. Epistemologia geografiei umane După Jean Piaget (1967). Această geografie. Majoritatea epistemologilor au eludat geografia ca disciplină ştiinţifică. interesându-se mai mult de cunoaşterea relaţiilor omului cu spaţiul şi cu mediul. al cărui obiect real nu poate fi perceput integral şi deci nu poate fi obiectiv. dovedirea validităţii rezultatelor prin teste de non-falsificare. Geografia este deci o cunoaştere (reprezentare elaborată de către geografi) a cunoaşterii (modului în care societăţile şi indivizii transpun în imagini experienţele lor spaţiale). conştientă de propria subiectivitate. La acest nivel numai conceptele de teritoriu şi de loc capătă un sens precis. predicţia unor 15 . 1952) spunea că geografia. Astfel: „orice geografie este prin urmare fondată pe reprezentări definite drept « creaţii sociale sau individuale ale unor scheme pertinente ale realităţii » care permit să se abordeze nu spaţiul în sine ci sensul spaţiului. prin intermediul structurii reprezentărilor. contradicţiile şi imposibilitatea delimitării precise a unui obiect de studiu geografic. culturale sau umaniste în aceeaşi măsură cu abordările economice. Acest fapt se datorează şi opţiunii geografilor din perioada clasică (înainte de primul război mondial) care preferau explicaţiile eclectice al căror rezultat a fost confuzia. Din această cauză. dat fiind amestecul de subiectiv şi de obiectiv din obiectul şi din metoda se de studiu. definiţiei geografiei ca « ştiinţă a spaţiului » noi o preferăm pe aceasta: « studiul organizărilor spaţiului şi a practicilor spaţiale rezultante ». conceptele de « loc » şi de « teritoriu » îşi cîştigă adevăratul lor sens. epistemologia este studiul constituirii cunoştinţelor valabile într-o anumită disciplină. odată cu deschiderea spre disciplinele socio-umane şi spre demersurile cantitative. Tocmai aici. analizează în acelaşi timp discursurile şi practicile spaţiale. respectiv explicitarea totală a procedeelor utilizate în analize. generalizarea posibilă a rezultatelor independent de contextul spaţio-temporal sau social. geografia nu poate respecta criteriile neokantiene ale pozitivismului. cu preocupări complexe. asemenea psihologiei şi antropologiei este o ştiinţă de graniţă. la acest nivel. culturale şi umaniste […] (Bailly. Eric Dardel. 1998). Geografia este o cunoaştere (reprezentare elaborată de către geografi) a cunoaşterii (a modului în care societăţile şi persoanele îşi transcriu în imagini experienţele din mediu). De altfel. coerenţe şi repetiţii. într-un anumit context temporal şi cultural.

Situaţia prezentată derivă şi din confuzia foarte frecventă care se face între obiectul de studiu şi metodologia disciplinei. patrimoniu (natural sau cultural). în sesizarea regularităţilor.evoluţii. comportamente şi trăiri în scopul caracterizării sintetice a realităţii studiate. 16 . Această modificare a statutului său nu a rezolvat însă diviziunea tradiţională dintre geografia fizică şi geografia umană.). Astfel. ele nu sînt obligatoriu vizibile. de democratizarea informaţiei şi de emanciparea individului şi comunităţilor locale. Acest cadru implică o revigorare a interesului pentru noţiuni precum peisaj. respectiv cu modul în care oamenii folosesc realitatea materială şi spaţiul. Geografia se doreşte a fi astfel o ştiinţă a interpretării lumii. deci obiectul său nu este un dat aprioric ci un derivat. identitate. un produs. Dacă ambele discipline se pun de acord în modul de observarea a faptelor geografice. Geografia este tocmai arta redării vizibile a invizibilului prin conceptualizare. făcând apel tot mai mult la simboluri. geografia a cunoscut o trecere de la viziunea idiografică. postmodernism etc. de obicei metodele fiind considerate drept căile de delimitare a obiectului. rigurozitatea problematicii se impune mai ales pentru că lumea simbolurilor. fără o intenţionalitate clară. de ex. În acest sens pare foarte clar că obiectul de studiu al geografiei nu poate fi spaţiul în sine ci relaţiile pe care omul le stabileşte cu acesta. în degajarea relaţiilor dintre fenomene şi în ordonarea acestora. Deschiderea amintită s-a tradus şi prin îmbogăţirea tematică însă cu preţul unei anumite faragilizări metodologice. de a pune întrebări pertinente. capabilă să conducă la elaborarea teoriilor şi modeleleor generalizante (teoria locurilor centrale de ex. Pe parcursul acestor transformări. în conformitate cu o anumită viziune asupra lumii şi cu un sistem de referinţă clar explicitat. deductivă. un mod de a imagina probleme. preocupat de calitatea vieţii. O analiză mai atentă demonstrează însă faptul că toate ştiinţele contemporane sînt din ce în ce mai compozite iar limitele dintre ele nu mai sînt atât de clare de clare ca în perioada clasică a ştiinţei (limitele dintre fizică şi chimie sau dintre biologie şi chimie. Părerile cele mai juste consideră că geografia fizică are drept obiect realitatea materială a naturii. acesta trebuie construit iar în consecinţă dacă aceste relaţii sînt descifrabile. Înainte de a defini o metodologie (adică a unui mod de organizare a discursului într-un sistem coerent dotat de o intenţionalitate proprie ce poate fi urmărit de la articularea teoretică pînă la conturarea rezultatelor). geografia trebuie să-şi stabilească o problematică. Dacă vom concepe obiectul de studiu al geografiei ca un sistem de relaţii cu spaţiul. impasul în care se află geografia de multă vreme în încercarea sa de definire a obiectului său de studiu rezistă oricărei tentative de compromis. Trecerea de la euforia geografiei cantitative la necesitatea unei abordări calitative s-a impus ca urmare a spiritului timpurilor noastre. multiculturalism. geografia umană completând-o cu realitatea istorică (socială). O geografie fără problematică va conduce la un discurs fără structură. descriptivă la o viziune nomotetică.). conflictul devine foarte dificil de conciliat atunci cînd se discută primordialitatea ordinii naturale sau cea a ordinii sociale a lucrurilor. În acest context. spre deosebire de cea a conceptelor este adesea echivocă. teritoriu şi teritorialitate.

care necesită în primul rând principii clare. la contrée. Teoriile se elaborează printr-un proces de conceptualizare. Paradigma geografică actuală este cea a teritorialităţii. 199-230. O teorie va fi considerată adevărată doar atunci când nu va putea fi contrazisă prin experienţe. Conţinutul logic al unei teorii este format dintr-o înlănţuire de concepte ierarhizate. 2003 2 17 . relationnelle de la réalité.1. conviviale. Des êtres géographiques fondamentaux ont cependant pu être reconnus. convingeri şi credinţe alimentate de procesul cunoaşterii ştiinţifice pe baza căruia se formează problematica. Empiria este subordonată teoriei.) dar pentru a le descrie ştiinţific trebuie creat un aparat conceptual. Tout espace géographique a une După articolul Groza. Fayerabend. Cele patru elemente epistemologice fundamentale (Bailly. Pentru aceasta este necesar să ştim cu exactitate ce dorim (problematică implicită) pentru a ne pronunţa asupra justeţei rezultatelor şi a emite astfel teorii.Astfel atingem un punct important în epistemologia geografiei: faptele geografice imediat vizibile. constituindu-se într-un ansamblu argumentat de enunţuri capabile să explice deductiv un fapt sesizat prin observaţie sau prin experienţă. problematica. dezvoltată în spiritul necesităţii unei libertăţi absolute a ştiinţei (P. epistemologia este pentru geografie un mod de apărare în faţa oricărei criticiă hiperbolice sau contra oricărui dogmatism conservator. Teoreticul şi empiricul interferează pe plan metodologic. ISBN 973-98624-6-1. le quartier. Aceasta din urmă joacă un rol strategic şi pleacă de la ideea de adevăr. 1978). fiind instrumentul prin care aceasta este validată. Octavian – Despre geografie şi spaţiu. care este prezent în lumea reală dar nu este totdeauna vizibil în toată complexitatea sa. la maille. 4. care constituie baza unor prelucrări ulterioare în funcţie de o anumită tematică. systémique. Teoria devine prin urmare răspunsul la o problematică. spre deosebire de empirie. en l’état actuel de la science on peut retenir le lieu. Intervin aici ipotezele. Realitatea se cere astfel chestionată şi analizată. aşa cum procedează de altfel cartografia care pleacă de la spaţiul real şi reconstruieşte schematic porţiuni din spaţiu. pe cât posibil fără subiectivism. qui représentent successivement les apréhensions structurale. pp. institutionnelle.. care este rezultatul relaţiilor dintre om şi spaţiul pe care şi-l apropriază şi în transformă prin amenajări multiple. La définition est celle que lui donne celui qui en parle […]. in Augustin Ioan (ed. confruntată cu faptele reale. le champ. pot fi descrise prin limbaj sau conform unor coduri estetice (descrierea unui romancier de ex. mijloace de observaţie şi rigurozitate a operaţiilor. Bucureşti. După cum se observă. Coordonate epistemologice în evoluţia geografiei umane 2 „Un espace géographique est une portion définie de la surface terrestre. peisajele de ex.) – « Lost in space ». non sans interférences bien entendu. fiind un rezervor de impresii. explicaţii apriorice care stau la baza eşafodajului problematizării. 1998) sînt: metafizica. Metafizica este un termen convenţional care desemnează o vastă arie a cunoaşterii. dynamique. New Europe College. teoria şi empiria. le réseau.

1986). în care determinismul newtonian şi linearitatea lui Descartes erau literă de lege. propriului obiect al studiului şi respectiv al acţiunii. Prima este cea anglo-saxonă. Roger Brunet. întîmplată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. respectiv antropogeografia. care avea să fie (re)descoperit de ştiinţele dure modern(izat)e abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea (Prigogine şi Stengers. precum biogeografia ori zoogeografia. Studiul fenomenului uman fusese într-o oarecare măsură confiscat de către antropologia fizică. Acest caracter hibrid. bio. era factorul principal al apariţiei diferenţierilor organizărilor studiate de antropogeografie. destinată să studieze răspîndirea populaţiei şi raporturile om-mediu. în care determinismul şi liniaritatea au avut de altfel cea mai lungă evoluţie. il ne correspond nécessairement à un système spatial”. se constituiau în puternice modele de urmat pentru geografie. ecologia şi antropologia). Principiul explicativ al demersului ştiinţific geografic era cel genetic. zoologia. asimilată unei anumite filosofii a naturii.şi zoogeografiei un corespondent social. Pînă atunci. sedusă de valenţele practice ale geografiei germane. evoluţiei speciilor şi etologiei. « éclatée ». ştiinţe în toată puterea cuvîntului. Ştiinţele naturii vii (botanica. ses limites peuvent être floues. i-a fost conferit oficial la dificila sa năşire academică. ştiinţele geografice evoluaseră în bloc în cadrul paradigmei naturaliste. 1992 Fericirea şi nefericirea geografiei rezultă din poziţia sa inconfortabilă de ştiinţă de interfaţă. situată între ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale. aproape contemplativ.étendue. nu numai cercetătorul în sine ci şi întreaga societate avea un statut exterior. Il n’a pas nécessairement un centre. antropogeografia ratzeliană şi-a construit discursul pe diferenţierile spaţiale ale peisajelor. centrată pe studierea diferenţierilor regionale rezultate din combinările locale ale geosferelor. Bazată pe tradiţia anterioară a geografiei fizice. corespondente la nivel social ale morfologiei plantelor. mărturie stînd nomenclatura subramurilor acesteia. după canoanele vremii. anatomiei animalelor. t i m p u l. rezultate din modul diferit în care societăţile umane erau influenţate de condiţiile diverselor regiuni naturale. prezent în mod implicit începînd cu descrierile antice ale oekumenei. Între 1881 şi 1891. de paleontologia şi de antropologia culturală. care va dezvolta şi impune în a doua parte a secolului al XX-lea o geografie cantitativă seacă şi indigestă însă exactă. care deveniseră. venind dinspre ştiinţele biologice. enunţînd principii de clasificare şi construind metodologii coerente. Pentru această geografie. centrată pe sesizarea structurilor spaţiale şi pe 18 . Antropogeografia germană (împreună cu geografia politică de factură deterministă inventată şi dezvoltată de acelaşi Friedrich Ratzel) a influenţat crearea a două şcoli care vor structura o parte din universul geografiei. Proiectul academic ratzelian era acela declarat de a include geografia ştiinţelor naturale. savantul german Friedrich Ratzel (1844-1904) reuşeşte să impună ecologiei. celle-ci peut être disjointe.

disputele geografilor cu sociologul Emile Durkheim (1858-1917) sau cu sociologul şi economistul François Simiand (1873-1935) desfăşurîndu-se cu virulenţă în paginile revistelor din epocă (v. geografia umană întră în conflict identitar cu istoria (cu atît mai mult cu cît primii şefi ai catedrelor universitare de geografie erau istorici de formaţie). respectiv cercetării diferenţierii şi evoluţiei organizărilor spaţiale în funcţie de specificul cultural al grupurilor umane implicate.3 Mai evident decît în cazul şcolii germane. “Naţionala” S. Pozitivismul lui Auguste Comte devine la Vidal de la Blache posibilism (la nature propose et l’homme dispose). a doua devenind o caricatură. mai aproape de continuum-ul spaţiu-timp care avea să devină explicit odată cu teza de doctorat a lui Einstein. susţinuse construirea ideologiei naziste. deschisă dezbaterilor de idei şi schimburilor de principii. geografia umană căuta explicaţiile diferenţierilor spaţiale în natura intimă a societăţilor şi a spaţiilor acestora (de la Blache definea geografia ca pe o ştiinţă a oamenilor şi a locurilor). Bucureşti. Spre deosebirea de terna istorie care se structura în jurul unei enumerări de fapte şi de dinastii. foarte reuşite de altfel în unele cazuri. ideea antropogeografică germană prinde viaţă sub numele de géographie humaine. A doua este cea sovietică. antropogeografia germană a rămas în lumea ex-sovietică şi în periferiile acesteia o disciplină limitată la a descrie morfologii şi la a realiza taxonomii. Claval. În Franţa. fiindu-i refuzată din start chiar şi abordarea deterministă în numele exceselor teoretice germane care. ceea ce deschide larg porţile studiilor regionale complexe. Rezultatul acestui conflict este poziţionarea din ce în ce mai fermă a geografiei umane franceze în cadrul ştiinţelor sociale. extinsă cu mai multă sau mai puţină virulenţă în statele Europei de Est. care studiase atît cu Ratzel şi Richtofen. metode şi teorii. Descrierile geografice deveneau astfel mai suculente. prima perfecţionîndu-şi statutul de ştiinţă. 1931). 19 . datorită lui Paul Vidal de la Blache (1845-1918). (Terra – introducere în geografie ca ştiinţă. caracterul genetic al demersurilor geografice este în acelaşi timp şi mult mai apropiat de specificul explicaţiilor istorice decît de cel al explicaţiilor naturaliste. Din această cauză. cît şi cu Vidal de la Blache. ceea ce nu putea fi suportat de istoricii 3 Cazul geografiei umane româneşti ar fi fost fără doar şi poate analizat în acest text dacă nu ar fi intervenit evenimentele care au condus la instalarea comunismului în ţara noastră. mai pline de sens. Redusă la studiul peisajului (denumită o vreme chiar landschaftologie în URSS) sau la descrierile machiate ale organizărilor administrativ-economice decise de partidele comuniste. iniţiase o foarte interesantă osmoză între cele două şcoli. însă delestată de determinismul iniţial extrem de rigid. Ciornei. antropogeografia germană a devenit de nerecunoscut în această parte a lumii. precum şi de a reflecta asupra devenirii sale.ameliorarea economică a acestora. Ed. Simion Mehedinţi. într-un carusel nesfîrşit şi steril de speculaţii şi arabescuri intelectuale. În mai toate statele comuniste s-a adîncit prăpastia dintre geografia fizică şi cea „economică”. dezvoltînd conceptul de lebensraum (spaţiu vital). aceasta deoarece geografia românească a fost una dintre primele geografii europene cu statut academic iar fondatorul sau. cu economia şi cu sociologia. 1992). În imposibilitate de a se apropia cu adevărat de fenomenele umane.

Acest mod de abordare a facilitat introducerea teoriilor economice spaţiale de origine germană în metodologia geografică. Mackinder (1861-1947) îmbină abordarea genetică naturalistă de factură germană (determinarea societăţii de către mediul geografic) cu cea genetică istoricistă de factură franceză (modelarea culturală a mediului iniţial). avîndu-l ca promotor pe Carl O. Termenul de social geography. excelent istoric al cotidianului şi al mentalităţilor. la universitatea californiană Berkeley.clasici. interesat de „locurile” istoriei atît la nivel micro cît şi macro. s-a structurat la University of Pennsylvania în jurul lui Richard Hartshorne (1889-1993). În Statele Unite sinteza germano-franceză a condus la apariţia mai multor şcoli.. care încerca să impună ideea unei căi britanice originale de analiză a spaţializării fenomenelor socioeconomice. din ce în ce mai originale şi mai îndepărtate de geografia europeană. sociale şi politice care concurau la constituirea şi funcţionarea regiunilor. Ambele direcţii de cercetare au beneficiat mai mult sau mai puţin mărturisit de curentul deschis de Ellen C. conform căruia (1939) geografia trebuia să dea întîietate studiilor regionale în care regiunile erau entităţi conceptuale şi nu realităţi date a priori. de aici rezultînd un pronunţat caracter funcţionalist al cercetărilor care trebuiau de acum să ia în calcul elementele culturale. 20 . punînd bazele unui demers geografic original fundamentat pe dimensiunea socio-politică a fenomenelor geografice şi introducînd prin aceasta o viziune funcţionalistă asupra organizărilor spaţiale. Nu este de mirare faptul că Fernand Braudel. avea să afirme că „l’histoire est une géographie mal enseignée…” (istoria este o geografie prost predată). Este clar faptul că un anume Immanuel Kant nu era prea departe. şcoala din Midwest. postum) şi Kropotkine (1919) un sens cît se poate de marxist. Într-un articol din 1904 geograful britanic Halford J. Universul geografiei ştiinţifice anglofone se va constitui la început ca reflexie al celor două şcoli europene. Sauer (1889-1975). cu o evidentă componentă germană. sens accentuat în Marea Britanie interbelică de grupul de geografi structurat în jurul lui David Stamp (1947). cercetător interesat de peisaj (landschaft) în calitate de construcţie culturală – die Kulturlandschaft (1925). Semple (18634 Utilizat în Franţa încă din perioada anilor 1870 în paralel şi cu acelaşi sens ca şi cel de geografie umană. Una dintre ele.4 mai frecvent pînă în anii 1950 decît cel de human geography. termenul de geografie socială capătă prin lucrările geografilor anarhişti Elisé Reclus (1982. din motive cît se poate de evidente: fenomenele de urbanizare. A doua şcoală s-a cristalizat în vestul continentului. Caracterul hibrid al geografiei de dincolo de Marea Mînecii este sugerat şi de utilizarea denumirii de social geography (termen francez de altfel). industrializare şi proletarizare şi de apariţie a inegalităţilor sociale şi spaţiale erau mai accentuate decît oriunde în lume. marca în realitate faptul că geografia socială a Regatului Unit era pe cale să devină pepiniera geografiei marxiste.

posibilitatea de predicţie asupra rezultatelor” (p. prin care autorul demonstrează necesitatea de a construi o geografie nomotetică. conformă cu pozitivismul logic al Şcolii de la Viena. în a doua jumătate a secolului al XX. se va dovedi punctul său forte: obişnuinţa de a jongla cu realităţi proteiforme. pe baza lucrărilor lui Ratzel. de-abia după 1970. ori chiar matematica şi astronomia. 21 . În 1953 apare în Statele Unite articolul unei german refugiat din faţa nazismului. a promovat o abordare deterministă a influenţei mediului asupra societăţilor umane. Reacţia oficială a lui Schaefer şi dinamicile firave. Caracterul idiografic (descriptiv) al geografiei părea să o îndepărteze din ce în ce mai mult de statutul de ştiinţă. Trebuie să fi fost sfîşietoare dilema de factură existenţialistă a geografilor americani care se vedeau brusc puşi în faţa unui nod gordian realizat de originile kantiene ale ştiinţei pe care o promovau şi exigenţele pragmatice … neokantiene5 ale puterilor publice sau private cărora le repugnau să finanţeze cercetări asupra unor realităţi prezente doar în mintea unor cercetători. În ciuda diferenţelor dintre antropogeografia germană şi geografia umană franceză. articol simptomatic pentru starea de lucruri din geografia epocii (Schaefer. 27).lea. Dorinţa de normă va abate o vreme geografia de la ceea ce. care favoriza praxisul în faţa oricărei dispute teoretice sterile. multi sau trans-scalare. studiind organizări excepţionale (unice). erau reflectarea unei schimbări profunde de paradigmă care începuse să afecteze întreaga lume ştiinţifică. spaţiu şi societate. care aveau să fie descoperită cu multă uimire de ştiinţele „paradigmogenetice” precum termodinamica sau fizica fluidelor. Raffestin şi Lévy (1998) principiile neokantiene ale studierii realităţii sînt: „explicitarea totală a procedurilor de analiză. 1953).1932) la Chicago care. deoarece. evidente la scară locală ori regională. Frank K. proba validităţii rezultatelor prin non-falsifiere. Singura concluzie ştiinţifică fundamentală permisă de această colecţie monumentală de studii şi cercetări monografice era aceea a eterogenităţii evidente a spaţiului geografic – termen/sintagmă/concept care avea să apară abia după 1970 – şi a caracterului singular al obiectelor analizate. Schaefer. se dovedea incapabilă să „producă” legi şi axiome care să încadreze obiectul studiat. Geografia cantitativă. ori aşa ceva nu putea fi tolerat într-o paradigmă în care norma şi măsura se situau în inima faptului ştiinţific. Critica. ale unui alt tip de geografie care se înfiripau în Statele Unite şi Scandinavia. Pe de o parte. „inventată” în Statele Unite. încă oficioase. adresată acestui tip de geografie umană a venit tot din lumea germană. rezultatele erau invariabil aceleaşi: serii lungi de monografii la scară mai mare sau mai mică. fizica 5 Cf. precum reiese explicit din lucrarea sa din 1903 American History and Its Geographic Conditions. abundînd de informaţie încă imposibil de sistematizat. posibilitatea generalizării rezultatelor independent de condiţiile de timp. situate şi studiate de multă vreme la scările mezospaţiale ale realităţii. directă sau indirectă. aptă să se apere în competiţia cu celelalte ştiinţe sociale. avea să se plieze într-o primă etapă conform cerinţelor acestora din urmă.

generate (sau suportate) de grupuri sociale libere în cadrul spaţiului geografic cu care avea de a face. Acest stat avea nevoie de instrumente operaţionale. cu care să realizeze sau să dea iluzia că încercă să realizeze echitatea spaţială. de altfel. Ştiinţa clasică. iar pe de altă parte războaiele şi crizele economice succesive arătaseră şubrezimea construcţiilor economice. sociale şi politice care funcţionaseră între graniţele rigide ale statelor şi imperiilor moderne. i se substituise). Aceasta pentru simplul fapt că dezvoltarea economică o luase cu mult înaintea progresului uman (căruia. ultimele se impun efectiv sau cel puţin conduc spre modernizarea primelor. Renaşterea se disipa încet-încet în fumul furnalelor iar tandemul simbiotic ori antagonic. naturale. în vreme ce teoria marxistă era prin excelenţă a-spaţială sau mai degrabă adimensională şi. ci a spaţiului. fie ea germană sau franceză. „Strierea” modernă a spaţiului – fie el terestru sau marin – prin cartografierea şi închingarea sa prin numere corespondente latitudinilor ori longitudinilor (ceea ce Yves Lacoste. statul devine direct interesat de amenajarea spaţiului şi de organizarea teritoriului. Politica nu mai avea nevoie de instrumente de stăpînire şi de administrare a timpului. numea etapa geografiei ofiţerilor).newtoniană se prăbuşise odată cu apariţia fizicii/mecanicii cuantice (accident fericit care înlocuise norma cu relativismul acesteia). nici măcar social. întîmplată între secolele al XV-lea şi al XIX-lea. 1986). practicată de cercetători care se situau în afara realităţii pe care o studiau (Prigogine şi Stengers. ba chiar creator al unei mitologii moderne cu iz divin (l’Etat-Providence). ale cărui acţiuni se numărau însă extrem de banal. şi 22 . relaţiile de autoritate încadrau omul sau societatea şi nu relaţiile acestora cu mediul geografic şi încă şi mai puţin spaţiul. chiar dacă multă vreme neutilizat. În opinia noastră explicaţia rezidă în faptul că teoriile economice liberale îşi dezvoltaseră de timpuriu un support spaţial. incapabilă să se constituie în suport pentru proiectele de amenajare teritorială. instrumentul său principal în realizarea acestor acţiuni fiind întreprinderea. după tatonări între politicile de stînga şi cele de dreapta. În perioada acelor the golden sixties. Geografia umană clasică. studia relaţiile fireşti. ça sert d’abord à faire la guerre. 1976. de la caz la caz. odată cu generalizarea democraţiei şi cu democratizarea formaţiei şi informaţiei. prin urmare. de factură enciclopedistă. dintre stat şi biserică. în La géographie. nu mai răspundea unei comenzi sociale centrată pe ordonarea practică a fenomenelor teritoriale. În cadrul explicaţiilor genetice ale diferenţierilor regionale sesizate de geografi. în voturi. Nu credem că superioritatea sau inferioritatea conceptuală a uneia sau alteia dintre cele două grupe de ideologii au stat la baza acestui fenomen. Amenajarea spaţiului şi organizarea teritoriului permite statului să devină agentul bunăstării generale (Welfare State). După al doilea război mondial. sociale sau culturale. impregnată de filosofie naturalistă şi de conceptualizare de dragul conceptualizării. era de fapt o striere a spaţiului politic. era înlocuit din ce în ce mai mult cu cel realizat de stat şi marea întreprindere – capitalistă sau „socialistă”. fie ele economice.

făceau explicaţia stufoasă şi laborioasă. spaţializat de practici efective mai mult sau mai puţin teoretizate. inechităţile şi decalajele sale spaţiale. Pentru geografi acest spaţiu era un ansamblu de locuri disjuncte pentru care liantul puterii nu putea crea continuitate: continuitatea administraţiei. belgiană. pentru anacroniştii6 post-modernismului exhaustiv. de unde reprezentare globală a spaţiului) asupra societăţilor unei modernităţi în care doar o infimă parte a indivizilor aveau acces la informaţie alohtonă şi încă şi mai puţini călătoreau la mai departe de 50 de kilometri de acasă. 23 . astăzi din cauza premultului de informaţie. Din multitudinea de sisteme de locuri. la diferite scări temporale. apare şi se dezvoltă în acest cadru implicit.nu al celui fizic. britanică. Aceeaşi constelaţie de locuri se regăsea în studiile locale. mai tîrziu. sisteme de locuri industriale/urbane. franceză sau olandeză demonstrează cu prisosinţă acest lucru. Sisteme de locuri agricole/rurale. atît pe verticală cît şi pe orizontală. nu reprezenta altceva decît o impunere a unui cod de putere construit de elitele politico-militare europene asupra unor spaţii vag cunoscute nu numai de europeni ci şi de indienii-indigenii-aborigenii-suboamenii proaspăt „descoperiţi”. în care societăţile se repartizau în spaţiu în funcţie de ritmul impus de pasul cailor iar furnalele în funcţie de mersul boilor înjugaţi la carele cu minereu. Geografia colonială franceză. Spaţiul modern era la fel de fragmentat ca şi cel postmodern. La diferite scări spaţiale. sisteme de locuri ale producţiei. ale puterii. aceste sisteme se întrepătrundeau în gîndire şi discurs. a „spaţiului” era mereu contrazisă de luni de zile (de luni de mile – nautical miles) necesare corăbiilor şi mai târziu steamer-elor pentru a realiza bucla plecare-ajungere. Iată explicaţia faptului că social geography apare în acelaşi spaţiu care a generat 6 Spunem aceasta deoarece în cercetările postmoderniste de factură epistemologică ce încearcă să definească construirea modernă a spaţiului (sau construirea spaţiului modern) este sesizabilă o extrapolare a mediului actual (informaţie instantanee şi ubicuă. ale plăcerii. timp sau efort. În plus. Atît de cotidian şi atît de banal încît chiar şi pentru ştiinţele economice – cu (foarte) mici excepţii – nici nu se punea problema de a-i da vreo importanţă în calculul efectiv al indicilor şi indicatorilor specifici. cu mangal sau cu cărbuni de pămînt. Spaţiul era banalitatea a cărui apariţie într-un discurs geografic ar fi părut puerilă. aşa cum este văzută ea din balcoanele. Sau. cu toate rupturile. redusă la spaţiul urban şi proletarizat. Atunci din cauza preapuţinului. sisteme de locuri de locuit. lojele şi chiar stalurile şi fotoliile post-modernismului. Spaţiul cartografiat de europeni nu era „decupat” în felii omogene şi continue decît pentru strategii militari şi pentru eminenţele cenuşii ale cancelariilor imperiale. acesta era obiectul studiat de geografii „modernităţii”. Teoria marxistă. Spaţiul era cotidianul individual măsurat în bani. marxismul se va desfăşura la scara unuia singur: cel al locurilor urban-industriale. Spaţiul – inexistent încă în calitatea sa de concept – era prezent însă în urzeala construcţiilor ştiinţifice. marxismul este obligat de la bun început să funcţioneze ca o teorie parţială şi specifică. a codului de autoritate. Această practică modernă a „spaţiului”. creînd în schimb imaginea complexităţii spaţiului umanizat. socială înainte de a fi pe de-a întregul economică.

pe fiecare pagină a cărţii sale ar fi apărut cuvîntul „teritoriu”. venind dinspre etologia şi ecologia umană a Şcolii de la Chicago. în fapt sosii ale termenilor de „metropolă” şi „colonie”. Apoi. cu rădăcini obscure. care au îmbrăţişat imediat termenul de teritoriu. the Pioneer Frange). Dar faptele mezospaţiale existau iar mersul istoriei. incomplet construit. Una dintre cele mai coerente teorii „spaţiale” de sorginte marxistă. Tot ceea ce se întîmpla la celelalte scări spaţiale (spaţii rurale. înlocuindu-l din capul locului cu două derivate: spaţiul social (mai exact spaţiul de clasă) şi spaţiul economic (ce se reducea în ultimă instanţă la aceeaşi distanţă socială). uniuni de state) erau accidente. Pentru geografii şi economiştii germani numiţi astăzi „spaţiali” totul se reducea la ort (loc) iar pentru americani space era sinonim cu distanţă sau cel mult cu întindere. întîmplări. Oraşul trebuia în final să compună locurile naţiunii iar statele naţionale trebuiau în final să compună locurile lumii. „Centru” şi „periferie” au apărut drept inovaţii absolute. a ajuns relativ repede un cuvînt insuportabil pentru teoreticienii şi practicienii marxişti. destinate să dispară sau să fie transformate. De unde acest succes al conceptului în geografia radicală? Dintr-o ambiguitate fundamentală. teritoriu însemna un spaţiu incomplet integrat şi controlat. North-West Territory). imediat. latine. spre mijlocul anilor 1960 a apărut ca din neant termenul de spaţiu şi. ţară. trebuia inventată o teorie spaţială. Trebuia inventat un limbaj spaţial. cel de teritoriu. cea a centrului şi periferiei. Conceptul de spaţiu. fiind constrînsă să se limiteze la două capete ale ierarhiei scărilor de studiu geografic: sistemul urban şi sistemul mondial. Invers accepţiunii milenare. sînt probe incontestabile. de cea de autoritate acceptată de cei care legitimaseră şi delegaseră administrarea în detrimentul celor din 24 . în care teritoriul era un spaţiu (o întindere) legitim apropriat(ă) şi profund integrat(ă) proprietarului. impunea ca ele să fie luate în consideraţie şi să fie amenajate. Oraşe şi State. dar asupra căruia se poate proiecta un anumit cod al propriei autorităţi (Indian Territory. Accepţiunea americană. regiune. Dacă Henri Lefebvre (1974) ar mai fi întîrziat cu încă cinci ani publicarea teoriei sale asupra spaţiului construit. era legată de ideea de frontieră mobilă (the Frontier. regiuni infranaţionale. Pentru americani. primii care au creat o ştiinţă a administrării spaţiului. va fi incapabilă să atingă nivelele mezospaţiale de analiză. Această tară avea să marcheze profund gîndirea „spaţială” marxistă. după cum am arătat mai sus. ţàrină. Pentru marxismul anilor 1900-1960 era deja tîrziu să inventeze un vocabular spaţial. de cea de administraţie-administrare. reminiscenţe. Acelaşi lucru în esenţă dar la scări spaţiale opuse. „Spaţiu” nu fusese încă inventat cu adevărat.revoluţia industrială. Marxismul nu avea de ce să se intereseze de spaţiu în adevăratul sens al cuvîntului. reflectare a atitudinilor comportamentale naturale în condiţiile liberalismului. organizate. Locurile limbii erau ocupate de cuvinte precum loc. respectiv regional policy. încă mai mult. strict administrativă. stat. Terroir (ogor) sau ţară şi.

frontieră rigidă. territorium-ul oferea mulţimea locurilor specifice respectivului cadru. mai mult. Spaţiul. într-un fel sau altul. „geografie economică şi umană”… În literatura geografică românească. este o creaţie a politicilor şi atitudinilor liberale. şi în Occident. fenomen care începuse deja într-un fel sau altul în cadrul societăţilor anglo-saxone. marxistă. Iată deci că dorinţa lui Schaefer de construire a unei geografii nomotetice însemna de fapt o descoperire a spaţiului. derivatele cuvîntului „spaţiu”.territory. ca să fie împăcată şi capra şi varza. dar capătă accente stridente în tranziţia estului. evident dacă nu este vorba de „organizarea spaţiului şi amenajarea teritoriului” sau dacă nu apare în sintagma „spaţiu geografic”. The territory oferea un cadru administrativ omogenizant. Din acest antagonism al atitudinilor ideologice izvorăsc majoritatea ambiguităţilor care afectează în prezent discursul – postmodern sau nu – despre spaţiu şi spaţialitate ori despre teritoriu şi teritorialitate. un an mai tîrziu. În spaţiul american. recunoaştere legitimă a proprietăţii de către vecini. aşa cum este înţeles astăzi. în vreme ce teritoriul – ca spaţiu produs. să facă loc celor care împingeau inexorabil frontiera. 7 25 . Ambele accepţiuni aveau aerul de a conţine ceva spaţial şi. Fenomenul este evident. Primul organism destinat amenajării teritoriului. element inexistent în procesul efectiv al fondării – şi prin urmare în mitului fondării federaţiei americane. sînt quasi-absente. distribuire şi consumare a bunurilor şi serviciilor. în 1934. pe cît posibil de ramură (?!). bineînţeles. care aveau aceeaşi menire. Ne referim cu precădere la geografia umană românească în care se mai poartă discuţii dacă ar trebui să se zică „geografie economică”. care înseamnă limită inflexibilă. sau mai degrabă o explicitare a acestuia în discursul ştiinţific. au apărut în Marea Britanie Regional Development Councils. ce beneficiază de cîteva zeci de definiţii. afectivitatere. Sensul latin implica înrădăcinare. În the Space erau localizaţi proprietarii „legitimi”. individuale sau comunitare. mai pragmatice. în the Territory erau localizaţi cei care aveau. embrionare încă. care urmăreau eficienţa economică. the frontier a fost şi rămâne un concept mult mai puternic decît cel de boundary sau de border. care ţinteau eficienţa/echitatea socială. Geografia marxistă se născuse cu adevărat. ceva care să confere tridimensionalitate acestui spaţiu: relaţiile piramidale de autoritate. Lăsăm deoparte imprecizia inerentă utilizării acestor termeni de către cercetătorii ştiinţelor sociale din jumătatea estică a Europei. în 1933. Tennessee Valley Authority a luat fiinţă în SUA.7 În secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea. precum şi construcţiile lexicale pe care acest termen le-a creat pe alte meridiane. construit – este mai degrabă o creaţie a celor de nuanţă radicală. încercau să descopere regularităţi ale comportamentelor spaţiale ale actorilor implicaţi în activităţile de fabricare. oferea constelaţiile de locuri pe care geografia clasică le studiase şi le răpise – în contumacie – marxismului. „geografie umană” sau. ştiinţele economice. cînd geografia tradiţională fabrica pe bandă rulantă studii monografice asupra regiunilor sau landschaft-urilor.

hexagonul este figura de compromis între cele două exigenţe. Lectura „postmodernă” a acestui tip de organizare spaţială este bazată pe diminuarea pînă la dispariţie a controlului sau influenţei asupra „ariei de polarizare” şi realizarea de contacte directe între centre cu aceleaşi interese (b: hubs and spokes – butuce şi spiţe).Fig. 2) organizarea spaţiului se efectuează în funcţie de principiul minimului efort (clientul se deplasează în aşa fel încît să îşi minimizeze la maximum timpul. 3) geometria modelului trebuie să respecte principiul echităţii spaţiale (minimizarea deplasărilor în interiorul figurii geometrice. localizare dictată de diminuarea profitului în funcţie de distanţa dintre producător şi consumator. banii şi efortul) şi de principiul satisfacţiei maxime a actorilor implicaţi (repartiţia spaţială a serviciilor se ajustează pentru obţinerea profitului maxim în condiţiile de asigurare a minimizării eforturilor clientelei). În 1826 Johann Heinrich von Thünen realizează un model concentric de localizare a culturilor agricole în jurul unei pieţe. plecînd probabil de la o încercare din 1841 a geografului francez Jean Reynaud (Robic. inducînd tendinţele de ierarhizare cantitativă şi calitativă în sistemul de aşezări. În 1909 economistul german Alfred Weber publică rezultatele cercetărilor sale asupra localizării industriei sub forma unui model de localizare în care amplasarea în spaţiu a uzinelor depinde de minimizarea costurilor de transport.Modelul christallerian al locurilor centrale (a) are la bază cîteva principii generale: 1) serviciile banale (de proximitate) sunt prezente la toate nivelurile ierarhice ale aşezărilor umane deoarece nu au nevoie de o clientelă numeroasă ci de una care se aprovizionează frecvent. 1982) construieşte un model geometric de localizare şi de ierarhizare spaţială a sistemului de aşezări umane în funcţie de nivelul serviciilor pe care o localitate le poate atrage şi dezvolta (fig. 1). 1 . geograful german Walter Christaller. În 1933. Preluat de economistul spaţial – bineînţeles tot german – August Lösch. cu atît clientela lor este mai difuză în spaţiu iar aria de recrutare a acesteia este mai întinsă. din acest punct de vedere cea mai „democratică” figură este cercul) şi în acelaşî timp să asigure acoperirea integrală a spaţiului. modelul 26 . din această cauză ele au tendinţa de a se concentra într-un număr din ce în ce mai restrîns de locuri. cu cît serviciile sunt mai specializate.

statistică şi matematică. la Universitatea din Seattle. Peter Gould (1968) o botează cu un nume care avea să îi rămînă lipit ca o etichetă de marcă: the new geography.christallerian a condus la o teorie complexă a organizărilor regionale şi a făcut carieră în geografie după 1950. coroborate cu metodele statistice şi cu evoluţia rapidă a maşinilor de calcul permite efectuarea şi 27 . înlăturînd astfel una din sursele majore de critică făcută geografiei de către ştiinţele experimentale. apoi. între 1958 şi 1962. Robert Chorley şi Torsten Hägerstrandt. Interesul imediat al acestor modele. Noua geografie permite pentru prima oară modelizarea fenomenelor umane în condiţii de laborator. Visul lui Schaëfer se transformă astfel în realitate. tocmai atunci cînd lumea ştiinţifică era pe cale să demonstreze invaliditatea ştiinţei clasice ahtiată după ordine şi regularitate. Pînă în 1970. Valul cantitativist. fie metodologice din fizică. bazat pe „paradigma unei geografii care analizează efectele distanţei asupra ordinii spaţiale” (Claval. existenţa structurilor spaţiale. normalizate prin intermediul legilor statisticii. Din pricina dificultăţilor insurmontabile de integrare a tuturor variabilelor economice cu expresie spaţială în cadrul unui model unic. va instituţionaliza geografia cantitativă. pentru cîteva decenii. geografia cantitativă era o realitate în întreaga Europă Occidentală. i se erijează în epistemolog. Japonia şi America Latină. în Polonia. Edward Ulmann (1912-1975) reuşeşte crearea unui grup de cercetători care. plecînd de la o definiţie sumară prin care geografia este considerată o ştiinţă a interacţiunilor spaţiale (Ulmann. această cale. Geografia cantitativă îşi caută legitimitatea în modelele spaţiale ale economiei şi geografiei germane clasice şi se îmbogăţeşte prin împrumuturi fie teoretice din ştiinţele economice. introducerea metodelor de cuantificare a fenomenelor cu desfăşurare spaţială înseamnă o adevărată revoluţie în geografie. Modelele matematice şi fizice. Indirect – şi incomplet am putea spune – deoarece spaţiul este văzut doar ca distanţă care acţionează asupra organizărilor spaţiale. geografia căpătînd valenţe nomotetice. 1953. noua geografie. iniţiate în economia spaţială sau în geografie. face acelaşi lucru cu Marea Britanie şi cu Scandinavia. este acela că ele introduceau indirect spaţiul în cadrul analizelor. văzută de mulţi geografi drept o anexă metodologică a geografiei. prin măsurători şi calcule. Între 1953 şi 1960. Scopul acestei discipline. promotorul de mai tîrziu al „postmodernizării” geografiei. calînd-o între dogmele pozitivismului logic (Claval. URSS. este acela de a sesiza. Chiar şi în aceste condiţii. iar David Harvey. 1980). 1998) cucereşte în cîţiva ani Statele Unite şi Canada. fenomenul fiind facilitat de activitatea unor autodidacţi autohtoni precum Peter Haggett. şi geografii şi economiştii au abandonat destul de repede. stăpîne în paradigma newtoniană şi chiar în cea ensteiniană. Boyce. 1998). Posibilitatea studierii interacţiunii spaţiale nu mai rezumă spaţiul doar la distanţă.

şi dacă mj este efectivul de populaţie al unei unităţi j oarecare. ar fi lipsit de sens să punem în relaţie populaţia totală cu centrele universitare. este cel mai comod să se ia în calcul o funcţie de distanţă f(D)=p(dij) continuă şi descrescătoare de la 1 la 0 cînd dij variază de la 0 la infinit. 2 . Dacă Pi este potenţialul locului i.apoi testarea unor ipoteze făcute asupra populaţiilor intrate în interacţiune şi creatoare de spaţii sau mai degrabă de comportamente spaţiale Fig. (Groza. t+1] cu unitatea i.Potenţialul de interacţiune al elevilor de liceu cu centrele universitare din România Modelul utilizat are forma t +1 t i n P = ∑ F (d ij )m j . deoarece sînt extrem de puţine şanse ca bebeluşii sau pensionarii să fie interesaţi de un loc în amfiteatre. caz valabil şi pentru masele aflate în i şi j. Modelul permite o aproximare a comportamentului spaţial al unei populaţii oarecare situată în unităţile j. deci să interacţioneze cu locuri aflate dincolo de o anumită distanţă. potenţialul astfel definit este o măsură macrogeografică a comportamentului mediu al unei populaţii. b) probabilitatea ca această proporţie din locuitorii unităţilor j să interacţioneze cu locul i nu depinde decît de distanţa care îi separă de locul i (procesul este deci considerat a avea loc în afara oricărei concurenţe spaţiale). în text. descriind probabilitatea cu care un anumit procentaj din populaţia acestor unităţi poate veni în contact (poate interacţiona) într-un interval oarecare [t. dacă dij este distanţa între locurile i şi j. Astfel.8 sau 1. j =1 j =1 n n Etapa următoare consistă în a găsi o funcţie care să poată descrie cel mai bine interacţiunea spaţială. dacă D=p(dij) este probabilitatea de interacţiune (adică proporţia persoanelor susceptibile să se deplaseze pe distanţa dij). Funcţiile utilizate de model vor fi discutate ceva mai tîrziu.. estimînd numărul de persoane susceptibile să se deplaseze.. Deoarece probabilitatea ca locuitorii unui loc să intre în relaţie cu acel loc este de 1 (sau de 100%) şi descreşte cu cît interacţiunea cu alte locuri necesită străbaterea unor distanţe din ce în ce mai mari. F(dij) este funcţia de distanţă utilizată.9 cum este cazul altor state europene cu sisteme performante de transport al persoanelor). modelul poate fi scris după cum urmează: Pi = ∑ m j * p(d ij ) sau Pi = ∑ m j * D . iar pe de o parte la calitatea sistemului de transport românesc şi la posibilităţile economice ale populaţiei (modelul a fost calibrat cu un coeficient de frînare datorat distanţei egal cu –2. unde Pi este potenţialul masei considerată a fi localizată în j =1 unitatea i. 28 . Deoarece funcţia F(dij) poate fi calibrată. Este evident că aceste funcţii trebuie alese în funcţie de anumite ipoteze de lucru. şi nu cu –1. Studii empirice efectuate în ultimii ani demonstrează satisfăcător valabilitatea datelor teoretice obţinute cu acest model. iar mj este masa localizată în oricare altă unitate j. Modelul este construit plecîndu-se de la două ipoteze fundamentale: a) pentru diferite agregate de populaţie localizate în unităţile j este posibil să se definească un comportament mediu exprimînd proporţia locuitorilor capabili să intre în relaţie cu un anumit loc i. 2000) Ipotezele iniţiale ale modelului se referă pe de o parte la probabilitatea ca un licean să se dirijeze către cel mai apropiat centru universitar (ipoteză conform căreia probabilitatea se reduce la 50 % la 75 de km de domiciliul elevului).

cîmpuri de forţă). poli) integrate în reţele (materiale. fluxuri) care încadrează la rîndul lor suprafeţe (arii polarizate. reţelele de transport. imateriale. oraşele. fie aceasta spaţială sau economică şi. teoretice. Cu dimensiuni fracţionare care pot „măsura” norii. precum Harvey au promovat într-o primă fază noua direcţie de cercetare asupra spaţiului. fractalii au fost „descoperiţi” şi prezentaţi de B. precum cel al depersonalizatului homo oeconomicus care este forţat să susţină şi să justifice majoritatea teoriilor economice. Pe baza unei critici a eficienţei economice pure. În plus.2 este prezentată imaginea grafică a aplicării unui model probabilist de interacţiune spaţială asupra interacţiunii probabile dintre numărul de locuri în toate instituţiile de învăţămînt superior şi numărul de elevi în liceele din România. 29 .. cea a invariabilităţii formei lor la toate scările lor de organizare. sociologul francez Henri Lefebvre începe prin anii ’60 construcţia unui eşafodaj teoretic menit să conducă la o teorie socială a spaţiului. Aceste structuri spaţiale nu sînt însă realităţi imuabile şi constituite o dată pentru totdeauna. în noua geografie spaţiul devine mişcare iar mişcarea presupune incertitudine. prin aceasta. pentru agregarea/dezagregarea cotidiană a comportamentelor spaţiale ale indivizilor unei comunităţi. Lipsiţi de o teorie a spaţiului. administrate. Imaginea de mai sus este o simulare fractală (cu softul FractVision©) a bronhiilor umane. ca fiind principiile elementare ale formelor din natură. ajustate. în anii ’70. Toate acestea pot fi măsurate şi prin urmare controlate. Asemenea aplicaţii conduc spre găsirea şi analiza invariantului spaţial: structurile spaţiale văzute ca diverse combinaţii topologice de puncte (centre. teoria sa oferă o abordare seducătoare a unui anumit tip de structuri spaţiale proprii unui spaţiu construit de societate în urma acţiunilor de practicare. cercetătorii marxişti au construit o teorie a teritoriului. sunt permanentă sursă de inegalitate. în termeni de coduri de putere aplicate unor suprafeţe apropriate. pe care Marx îl lăsase precaut la o parte. Mandelbrot. Aceeaşi tehnică şi acelaşi model poate fi aplicat pentru simularea unui oraş care urmăreşte eficientizarea structurilor sale morfologice sau. Figuri artificiale. Publicată în anii ’70 (Lefebvre. deoarece comportamentul spaţial al fiinţelor umane nu este strict raţional. comportamentele economice sau fiziologice cu desfăşurare în spaţiu. 1974). de percepere şi de concepere a spaţiului cotidian. Mărirea unei porţiuni a imaginii reproduce imaginea întregului. de ce nu. Nu este greu de înţeles de ce structuraliştii sau geografii de orientare marxistă. În fig. care au terorizat matematicienii începînd cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea deoarece nu aveau nici una din proprietăţile oficial recunoscute. Ele evoluează conform principiilor eficienţei. fractalii prezintă o trăsătură esenţială. Iată două caracteristici care nu concordau cu viziunile marxiste asupra socialului.

situaţie asemănătoare cu cea din filosofie. geografia radicală. Aceste tipuri de spaţii sînt inoperante fără aportul geografiei cantitative.Fractalii sau invariantul scalar. care a reuşit să 30 . nelegat de realitate decît prin intermediul subiectivităţii cercetătorului. spaţiul lefebvrian continua să fie a-dimensional. sociologie şi chiar din economie. 3 . etnogeografia. geografia culturală).Fig. redus la stadiul de concept. Ca şi în multele curente geografice care au înflorit după 1970 (behaviorismulumanismul.

ca de obicei. stabilitate dincolo de echilibru. 5. Evoluţia geografiei: de la ansamblu de cunoştinţe la ştiinţă « Nu există geografie. Prin forţa lucrurilor. Spaţiul ca metaforă. combinată cu forţa geografiei cantitative. a ordinii sau a relativităţii absolute. de structurile complexităţii. Mai mult. care să cuprindă.impună multidimensionalitatea spaţiului şi a creat premisele introducerii în modele atît a subiectivităţii cercetătorului. Sinteza ar însemna – poate – descoperirea şi mai ales utilizarea în discurs şi metodă a invariantului scalar. în urma ştiinţelor avangardiste. aşa cum fac deja în fizică. deschizînd noi drumuri spre structurile mezospaţiale ale realităţii (ordine în haos. în ciuda faptului că aceste două civilizaţii fuseseră precedate în antichitatea timpurie de alte culturi strălucite. Lipsa de informaţii asupra societăţilor mai vechi şi 31 . cînd acestea şi-au făcut mea culpa recunoscînd inexistenţa preciziei măsurătorilor. există doar geografi ». De data aceasta însă geografia nu a rămas. 3) soluţia finală? Probabil că răspunsul la această întrebare va fi dat cîndva şi poate că va fi negativ. structuri disipative). ei pot măsura haosul. Poate să fie geometria atemporală a naturii. Robert Clozier Civilizaţia europeană actuală s-a constituit pe fundamentele culturale moştenite de la antichitatea greco-romană. Spaţiul ca măsură. să sintetizeze într-o singură metaforă. fundamentată pe fractalii „descoperiţi” de Benoît Mandelbrot (fig. spaţiile fizice. unde descriu cantitativ comportamentul haotic şi spaţiile de fază ale atractorilor stranii (les attracteurs étranges). ele ajung să încadreze cu destulă claritate dinamici generale iscate din comportamentele incontrolabile ale miliardelor de oameni care locuiesc planeta. să îmbine. a avut ecouri profunde şi în geografie. Geografia actuală încearcă o sinteză a celor două căi. Poate că un comportament asemănător îl au în prezent ştiinţele sociale: cu identităţi ştiinţifice neclare. au propulsat-o printre ştiinţele din primele rînduri ale noii paradigme. abilitatea sa de a desfăşura de foarte multă vreme studii monografice la scări mezospaţiale. Schimbarea de paradigmă – aş putea spune chiar criza – survenită în cadrul „ştiinţelor dure” precum fizica. matematica şi astronomia anilor ’70. Geografia cantitativă a reuşit să se apropie. funcţionează şi dispar simultan sau stroboscopic. Geografia calitativă a pus de foarte devreme slujitorilor săi problema existenţei complexităţii şi a imposibilităţii măsurării acesteia altfel decît prin utilizarea metaforei. cît şi a individului sau a populaţiei analizate. la toate scările spaţiale. descoperind existenţa invariantului spaţial. spaţiile matematice şi spaţiile umane care se crează. chiar dacă într-un mod rigid. Fractalii sunt forme ale ordinii spaţiale iscate din haos.

către sfîrşitul Greciei clasice. locuinţă. Oraşul este locul în care se acumulează rapoartele comerciale. oikos = casă. respectiv lumea locuită cunoscută de vechii greci. povestirilor şi zvonurilor aduse de aceştia. a deschis calea considerării spaţiului şi 8 din gr. cu extensii spre Marea Neagră. devenind astfel punctul obligatoriu de trecere pentru călători şi a legendelor. axată pe cercetarea diferenţelor dintre lumea sensibilă (a realităţii percepute cu organele de simţ) şi lumea inteligibilă (a principiilor care ordonează realitatea) a condus geografii către investigarea cauzelor diversităţii locurilor oikumenei. elev al lui Platon care. Geografia antică Ca şi alte discipline. a legat formele realităţii de materia din care sînt alcătuite.C. spaţiul locuit sau aflat sub controlul Greciei antice a cunoscut o expansiune continuă. a bogăţiei materiale. de un dat intelectual a priori care pentru Aristotel era spaţiul. enciclopedice. Oraşul este prin excelenţă locul de concentrare a oamenilor.C. Aceste caracteristici ale urbanului au permis lui Herodot (484?Î.C.C. IV Î. doriene şi ioniene). opunîndu-se maestrului său. gê oikuménê = pămîntul locuit 32 .-322? Î. Filosofia lui Platon (428?Î. care a caracterizat geografia vreme de peste 2000 de ani.C. a marcat puternic civilizaţia greacă şi mai apoi pe cea romană. 5. lumea cunoscută a epocii.. revendicată ulterior de istorici şi de geografi. spre Orientul Mijlociu şi spre amontele Nilului. geografia îşi dăduse drept obiect de studiu oikumena8. apărute la începutul mileniului al II-lea Î. Expansiunea politică şi economică a fost însoţită de înflorirea artelor şi ştiinţelor. Iniţial. şi geografia îşi găseşte astfel izvoarele în scrierile învăţaţilor din bazinul mediteranean.-425?Î. Filosofia aristoteliană. a ideilor.C. şi pînă la moartea lui Alexandru Macedon în sec.C.-347?Î. Ordonarea obiectelor realităţii avea nevoie de un cadru preexistent. a informaţiilor. militare şi economice. grecii au colonizat întreg bazinul Mării Mediterane. De la primele nuclee de populare grecească (civilizaţiile miceniene. Grecia clasică a fost însă şi izvorul ideilor filosofice care au influenţat evoluţia geografiei. Mult mai importantă pentru evoluţia geografiei a fost filosofia lui Aristotel (385? Î. să scrie monumentala sa Istorie.1.). lucru favorizat de faptul că civilizaţia greacă a fost prin excelenţă o civilizaţie urbană. oraşul este releul de neocolit între regiuni aflate la distanţe uriaşe unele faţă de altele.).un eurocentrism evident fac din Grecia şi din Roma antică sursele pricipale ale culturii şi ştiinţei europene. Cu armele războiului sau cu cele ale comerţului.). Istoria învăţatului grec a însemnat începutul lungii perioade descriptive. ecourile sale reverberînd în final în geografia umană academică a secolului al XIX-lea.C. în care sînt sintetizate ansamblul cunoştinţelor epocii asupra oikumenei. Opera lui Herodot.

În acest context.C. cînd regatele care perpetuau tradiţiile Greciei clasice se întindeau din nordul Mării Negre pînă în nordul Etiopiei şi de la strîmtoarea Gibraltar pînă în Asia Centrală (pînă la fluviul Amu-Daria). Cleopatra (30 Î. pe baza geometriei dezvoltată în cetăţile greceşti. negustori ori obţinute prin intermediul propriilor experienţe avute în timpul călătoriilor prin lumea elenistică. în şcoala franceză de geografie umană dezvoltată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Marynos din Tyr. Conjunctura politică (decăderea militară a Greciei în urma expansiunii romane) a acutizat interesul pentru informaţiile geostrategice (originea şi obiceiurile diferitelor popoare. desfăşurată între moartea lui Alexandru Macedon (323 Î. hidrografie. militari.). marinari. informaţiile legate de cadrul natural nu mai erau prezentate în sine ci în legătură cu diferitele forme de populare a oikumenei. era foarte uşor ca. Ptolemeu) au putut măsura întinderea lumii cunoscute. creaţie pur intelectuală care vedea Pămîntul ca un glob fixat în centrul unui ansamblu de sfere celeste pe care erau localizate astrele. Cea mai exactă măsurătoare este cea a lui Eratostene care a găsit între Asswān şi Alexandria (Egipt) o distanţă de 5000 de stadii. Această concepţie. tipuri de societăţi şi de oraşe. Acest fapt a deplasat uşor interesul către aspectele sociale ale realităţii. o serie de învăţaţi (printre care Strabon) au continuat colectarea şi sistematizarea informaţiilor aduse de călători. care nu servesc decît determinării poziţiei şi momentului unui obiect. climă) şi asupra diferitelor moduri de locuire (forme de organizare politică. care a început să fie criticată abia în perioada Renaşterii.). În această lume a spaţiilor sferice statice. În această perioadă cercetarea geografică urmăreşte două direcţii majore. Adevărata înflorire culturală a Greciei a fost însă perioada elenistică. proces sau fenomen.C. geografii epocii (Eratostene. corespunzînd unei 33 . De-abia după 1970 conceptul de spaţiu a început să fie cercetat cu atenţia cuvenită în cadrul ansamblului ştiinţelor sociale. atitudine care a creat un curent de idei umaniste care îşi vor găsi plenitudinea în dezvoltarea ştiinţelor sociale din Secolul Luminilor (secolul al XVIII-lea) şi. marile curente de migraţie şi de colonizare.) şi cea a ultimei regine din dinastia macedoniană. savanţii greci au inventat o geometrie perfectă a universului. în ceea ce priveşte geografia. absolute.timpului ca nişte categorii filosofice fundamentale. a împiedicat (şi mai împiedică încă) geografia să devină o ştiinţă în adevăratul sens al cuvîntului. organizări economice. originea şi evoluţia formelor de organizare statală). Plecîndu-se de la ideea aristoteliană a spaţiului absolut. Deoarece la aceeaşi oră poziţia astrelor pe boltă era diferită după cum era măsurată în diferite locuri de la nord la sud. Continuînd tradiţia deschisă de Herodot. A doua direcţie urmată de geografia antică a fost cartografierea realităţii. să se calculeze poziţiile diferitelor locuri de pe planetă. Prima dintre acestea a fost continuarea descrierii lumii cunoscute în lucrări în care se îmbinau informaţii asupra elementelor cadrului natural (relief. etc.

). respectiv 44 000 de km pentru un cerc meridian 9. Herodot este autorul unei opere în nouă volume cunoscută sub numele de Istoria (= anchetă. naturalist roman -Istoria naturală.-21/25 d. Emmanuel Chrysoloras . matematician şi geograf grec . greacă) în care abundă descrieri amestecate cu zvonuri şi legende culese în timpul călătoriilor sale.de la khorê = loc). a fost tradusă şi reeditată în nu mai puţin de 38 de ediţii între 1469 şi 1532 9 Lungimea măsurată în prezent prin tehnici aerospaţiale este de 40 007. Cr. cercetările sale sînt cunoscute indirect. Mai aproape de istorie. mult mai precise decît cele existente (de exemplu cele ale lui Marinos din Tyr) Pliniu cel Bătrîn sau Caius Plinius Secundus (23-79 d.Cr. Strabon studiază originea popoarelor. ale cărei eforturi ştiinţifice s-au focalizat asupra cartografierii universului (în lucrări numite cosmografii – de la kosmos = univers).de la gê = pămînt) şi a regiunilor (în chorografii . geograf şi astronom grec .Geografia – lucrare necunoscută în Occident pînă la începutul secolului al XV-lea. istoric şi geograf grec . Herodot (484?-425? î. 34 . Eratostene (276-194 î. scrierile lui Strabon vor fi revalorizate de şcoala geografică franceză începînd cu secolul al XIX-lea Marinos din Tyr (a doua jumătate a secolului I d. Extrapolînd rezultatele asupra celor 360° ale cercului. în 1470.Cr.). cînd este tradusă la Florenţa de un învăţat bizantin.) – învăţat grec „părintele istoriei” .).realizează prima măsurare relativ exactă a circumferinţei terestre şi stabileşte faptul că oikumena nu reprezintă decît 2/7 din circumferinţa pămîntului (în vreme ce Ptolemeu va considera că aceasta reprezintă 1/2). geografia antică este o disciplină de factură enciclopedică.).. adevărată enciclopedie a timpului său. .născut la Halicarnas.Cr. Calcularea latitudinii astfel efectuată a permis realizarea unor hărţi mult mai precise ale oikumenei însă dificultatea calculării longitudinii (care va fi rezolvată abia la sfîrşitul secolului al XVIII-lea) a împiedicat multă vreme progrese reale ale cartografiei. etc.). REPERE ÎN GEOGRAFIA ANTICĂ Centrată pe descrierea complexă a spaţiului umanizat cunoscut (oikumena). Cărţile sale îl vor influenţa mai tîrziu pe Strabon.Cr.Geografia – lucrare necunoscută în Occident pînă la sfîrşitul secolului al XV-lea.Ghidul geografic . prin intermediul operei lui Ptolemeu Ptolemeu (90-168 d.pune la punct proiecţia ortogonală (care stă la baza proiecţiei Mercator). cercetare în lb.Cr. a lumii (în lucrări numite geografii . în Asia Mică.864 km. Cr.studiind relaţiile dintre om şi mediul natural. astronom. Strabon (58?î. matematician şi geograf grec . migraţiile acestora. geograful grec a obţinut o lungime liniară de 253 000 de stadii. cînd este tradusă în latină la Roma. prezintă patru procedee de proiecţie cartografică.poate fi considerat primul tratat de geografie matematică. constituirea imperiilor.distanţe unghiulare de 7°12”.

cu întreg cortegiul de evenimente pe care le-a generat sau cărora le-a suportat presiunea. Evul Mediu timpuriu este caracterizat de o revalorizare a geografiilor antice. Geografia Evului Mediu timpuriu şi a Renaşterii REPERE ÎN GEOGRAFIA EVULUI MEDIU TIMPURIU (SEC.Speculum. italiană. respectiv cea urmaşă a Imperiului Roman de Răsărit (care a fost continuat de Bizanţ şi de ortodoxie) şi cea urmaşă a Imperiului Roman de Apus (care a fost continuat de Sfîntul Imperiu Roman Germanic şi de catolicism). 1230) realizează un compendiu al cunoştinţelor astronomice şi cosmografice ale Antichităţii. ebraică.Cartea tezaurului. Unul dintre cei mai cunoscuţi savanţi romani. Ptolemeu. 35 . Pliniu sau Pomponius Mela. Un rol important l-au avut scrierile lui Marco Polo (1254-1324). XIII-XIV) Perioadă a erudiţilor. compilaţie a cunoştinţelor antice. a utilizat ansamblul lucrărilor greceşti. 5. engleză. . completate cu cele ale enciclopediştilor medievali precum Isidor din Sevilla sau Paul Orose. Artele şi ştiinţele Greciei au constituit fundamentul celor romane. de Vincent de Beauvais (1245).2. în care Sacrobosco (Paris. Seneca stoic iar Cicero era descendent al Noii Academii). din care două (a treia şi a patra) erau destinate geografiei. a însemnat mult mai mult pentru dezvoltarea ulterioară a ştiinţelor decît o sumă de lucrări lăsate moştenire posterităţii. Evoluţia politică şi culturală a Romei a condus la apariţia celor „două Europe”. în special Millione (sau Cartea minunilor lumii). Apariţia şi apoi destrămarea Imperiului Roman. Plinius cel Bătrîn.Decăderea Greciei ca putere militară şi expansiunea Imperiului Roman a modificat harta politică a antichităţii însă nu a marcat o ruptură culturală. tradusă din latină în franceză. pe baza căreia a apărul Atlasul Catalan (1375) ce încerca o cartografie aproximativă a Asiei Orientale pe baza istorisirilor călătorului veneţian. Principalele lucrări ale perioade sînt următoarele: . spaniolă.Sfera. a lui Brunetto Latini (către 1250) este de asemenea o compilaţie a cosmografiilor preexistente. de o reluare a informaţiilor oferite de Strabon. organizată în patru părţi dintre care Speculum naturalae are caracterul cel mai « geografic ». lucrarea se găsea în toate bibliotecile vremii . fapt petrecut în mare măsură prin influenţarea directă a savanţilor latini care s-au format multă vreme în şcolile şi academiile greceşti (Lucreţiu era epicurian. Cultura greacă a fost preluată în mare măsură de cea romană. completate cu informaţii noi culese din lumea latină pentru realizarea celor 47 de „cărţi” ale Istoriei naturale.

Marco Polo. Hawkins.Odată trecută febra descoperirilor. alli christianissimi e potentissimi re et regina di Spagna. Varthema. care va sta la baza expansiunii coloniale olandeze. în Cosmographiae introductio […] insuper quatuor Americii Vespuccii navigationes. publicată la Veneţia în 1505 sub numele Copia de la lettera che scrisse Don Cristoforo Columbo. una din versiunile jurnalelor sale. etc.or Purchas his Pilgrimes containing the history of the world by sea voyages and land travels by Englishmen and others. portulanelor şi atlaselor) SECOLUL AL XV-LEA: Secolul enciclopediilor şi compilaţiilor 1410 – Imago Mundi a cardinalului Pierre d’Ailly (compilaţie din lucrările anticilor şi ale Sfinţilor Părinţi (Sfîntul Augustin. este prima atestare a Americii. din 1507.REPERE ÎN GEOGRAFIA RENAŞTERII (SEC XV-XVI) Geografia renaşterii este geografia marilor explorări ale lumii intra şi extraeuropene. în care descrie şi călătoriile spaniolilor şi olandezilor. etc. Cabeza de Vaca. realizarea hărţilor. rivalii principali ai expansiunii coloniale a Angliei . Sanchez (trezorierul regatului) din februarie 1493. Pigafetta. şi 13 volume pentru Indiile Occidentale. cu titlul Historia Rerum ubique gestarum. . tradusă în latină sub numele de De Insulis nuper inventis. Navigatorii portughezi şi descrierile Africii. fapt care va conduce la colecţii sistemetizate de scrieri cu caracter geografic. made by sea or over land to the most remote and farthest distant quarters of the earth within the compass of these 1500 years. vicere di Spagna e almirante de la insule Indie. Oceanului Indian şi Asiei 2) SISTEMATIZAREA CUNOŞTINŢELOR ŞI TRECEREA DE LA CURIOZITATE ŞTIINŢIFICĂ LA INTERESE PRACTICE: DUPĂ 1550 . -Din ultima călătorie nu se cunoaşte decît scrisoarea din 7 iulie 1503 scrisă în Jamaica.englezul Richard Hakluyt (1553-1616). Vasco da Gama. Vespucci. cu trei volume publicate în 1589. Alvarez. Cartier). Drake. Davis. . -A doua şi a treia călătorie nu sînt cunoscute decît indirect. la Roma. Bâle şi Anvers. o anthologie a 26 de călătorii engleze şi olandeze. Albert cel Mare) 1476 – publicarea la Strasbourg a lucrării lui Vincent de Beauvais 1477 – este publicată la Veneţia Cosmografia papei Pius al II-lea (Aeneas Sylvius Picolomini). Leon Africanul).englezul Samuel Purchas. după numele navigatorului florentin. cartografierea acestora (dezvoltarea tehnicilor cartografice.veneţianul Gian Battista Ramusio (1485-1557). 36 . însă care sînt centrate pe călătoriile englezilor (Frobisher. consideră nimerit a numi continentele descoperite de Columb America. discipol al lui Hakluyt. care păstrează structura lui Ramusio. Raleigh.): Principal navigations. Cortés. Rusiei (Herberstein) şi mărilor polare (Zeno). caracteristicile sale principale sînt lărgirea universului cunoscut (descoperirile geografice). SECOLUL AL XVI-LEA: Secolul descrierii moderne a lumii 1) MARILE DESCOPERIRI GEOGRAFICE ŞI JURNALELE DE CĂLĂTORIE Cristoforo Colombo în italiană sau Cristóbal Colón în spaniolă (1451-1506) -Prima călătorie: scrisoarea către G. de comparare şi de corectare a acestora. Coronado. care i-au utilizat jurnalele de bord în prezent pierdute. Rubrouk. . Cavendish. în care se încearcă o sinteză între geografia antică (Strabon) şi cea medievală (Pierre d’Ailly. la Saint-Dié des Vosges. unde cosmograful german Martin Waldseemüler (1470-1521).flamandul Theodor de Byr publică la Frankfurt. Hayton. numite şi Micile Călătorii. începute cu Sammlung von 26 Schiffahrten nach Ost und West Indien.flamandul Jan Huyghen Van Linschoten publică în 1596 la Amsterdam “biblia” căpitanilor olandezi. Principalele figuri renascentiste ale perioadei sînt: . numită Quatuor Navigationes a ajuns în Franţa. Cadamosto. între 1598 şi 1663 un număr de 69 de volume. între 1590 şi 1634 cele 25 de volume ale seriei Collectiones peregrinatiorum in Indiam Orientalem et Occidentalem (respectiv 12 volume pentru Indiile Orientale. în limba germană nu este tradusă decît în 1497). cu trei volume grupate sub titlul Delle Navigazione e Viaggi. Amerigo Vespucci (1454-1512) navigator italian în slujba Spaniei şi Portugaliei -A profitat de o mai bună cunoaştere europeană a călătoriilor sale. voyages and discoveries of the English nation. Orellana. Odoacru din Pordenona. primul volum este centrat pe cunoaşterea Africii şi a Asiei sudice (călătoriile lui Conti. Cabral. cunoaşterea « lumilor noi » (prin publicarea jurnalelor de bord şi a jurnalelor de călătorie). Paul Jove).). grupate în Marile Călătorii) -flamandul Levinus Hulsius publică la Frankfurt. aceasta cunoaşte o difuzie rapidă (9 ediţii între 1493-1494. prin intermediul scrierilor călugărului Bartolomeo de Las Casas (1470-1566) şi ale fiului său Fernando Colomb (1488-1539). Navigatio et Itinerarium in Orientalem Indiam. are loc un proces de triere a informaţiilor. al doilea pe descoperirea Asiei Centrale (Marco Polo. Oviedo. Paris. care publică în 1625 Hakluytus Posthumus. Verrazano. al treilea este dedicat Americilor (Pierre Martyr. de verificare.

spaniolul Martin Fernandez de Enciso .3) REVIGORAREA COSMOGRAFIILOR – ACTIVITATE PRECURSOARE A GEOGRAFIEI MODERNE a) Aria germanică: -M. Opusculum geographicum (1533) -P. la Louvain (Belgia de astăzi) . respectiv descrierea unui loc. nu este altceva decît reprezentarea specifică a unui oraş. italiană. Schöner: Luculentissima descriptio (1515). Bâle.portughezul Pedro Nuñez – Tratado da Sphera (1537) .spaniolul Martin Cortés – Breve compendio de la esfera y de la arte de navegar (1551). Chorografia este descrierea specifică a unei provincii iar Topografia.portughezul Duarte Pacheco Pereira – Esmeraldo de Situ Orbis (1508) . primele enciclopedii (Bernard Varenius. adaptată în engleză de Roger Barlow din Bristol şi plagiată în franceză de Alfonse de Saintonge (1544-1545) . geografie regională şi geografie locală: Pierre Davity: Les Etats et les Empires du Monde (11 ediţii între 1614-1635): « Descrierea pămîntului este numită Geografie şi este diferită. 1775-1826 – Geographie Mathématique. Waldseemüller: Cosmographia Introductio (1507) -J. Apian (inventator al proiecţiei stereografice): Cosmographia (1524).elveţienii Glareanus cu De Geographia Liber (1524) şi Vadianus cu De Situ Orbis (1522) . engleză şi franceză . 1550 b) Aria latină: . geograf francez de origine daneză.3. cu sau fără teritoriul său ». 1519). care este descrierea lumii.Suma de Geographia (Sevilla. physique et politique de toutes les parties du monde. 1803-1807) 37 .francezii Jacques Signot – Division du monde (1539) şi Oronce Fine . tradus în engleză în 1561 de Richard Eden (The Arte of Navigation) şi de William Bourne. ca parte a întregului. 1650. în 1573 (Regiment of the Sea) . Geografia modernă La începutul secolului al XVII-lea sînt constituite rudimentele a ceea ce astăzi se numeşte geografie generală. SECOLELE XVII-XVIII – geografia ofiţerilor şi geografia colonială. sive Cosmographia libri V (1542) 5. de Cosmografie. Conrad Malte-Brun.germanul Sebastian Münster – Cosmographia. geograf olandez de origine germană.spaniolul Pedro de Medina – Arte de Navegar (1545) tradus în germană. tradusă în franceză şi îmbogăţită în 1544 de Gemma Frisius. 1622-1650 – Geographia generalis.De Mundi Sphaera.

Oameni şi relaţii în apariţia ştiinţei moderne Fig. 5 – Preeminenţa ştiinţelor naturale în procesul de construire a geografiei moderne 38 . 4 .Fig.

Fig. collection Premier cycle.Géographie économique et humaine. – Schiţarea constituirii geografiei moderne (sursa : Frank Debié . PUF.Géographie économique et humaine. Paris. Ratzel (sursa : Frank Debié . 1995) Botanica Morfologia Evoluţia speciilor Ecologia Fitogeografia Zoologia Anatomia Evoluţia speciilor Etologia (comportamentul speciilor) Ecologia (raporturi specie/mediu) Zoogeografie (repartiţia speciilor) Antropologia Antropologie fizică Paleontologie Antropologie culturală Antropogeografie (raporturi om/mediu) Antropogeografie (repartiţia oamenilor) Locul geografiei umane în cadrul ştiinţelor naturii după Fr. Paris. collection Premier cycle. 6. PUF. Ratzel 39 . 1995) Ştiinţe naturale şi umane Geologia Topografia Climatologia Botanica Zoologia Antropologia Ştiinţele politice Subdisciplinele geografiei Geomorfologia Geografa climatelor Biogeografia Zoogeografia Antropogeografia Geografia politică Probleme abordate de cercetarea geografică Repartiţia formelor de relief terestru Repartiţia fenomenelor şi zonelor climatice Repartiţia asociaţiilor şi cuverturilor vegetale Repartiţia speciilor animale Repartiţia oamenilor şi a civilizaţiilor Repartiţia statelor şi sistemelor politice Geografia – ştiinţă transversală a fenomenelor de repatriţie după Fr.

Ea încearcă să explice motivele (cauzele) acestei repartiţii precum şi evoluţiile sale în curs : migraţii. geografia umană joacă trei roluri foarte diferite : . creşterea plantelor alimentare sau mişcările nomade ale animalelor îi ritmează omului munca. . viaţa şî manifestările culturale (sărbătorile). variaţia densităţilor. (sursa : Frank Debié . « deşerturile umane » şi marile nuclee de densă populare. Ea studiază inegala repartiţie a oamenilor pe pămînt. Omul « împrumută » din mediu elementele regimului său alimentar.Géographie économique et humaine. limbile. fronturi pioniere. materialele de construcţie ale locuinţei sale. etc. antropogeografia studiază repartiţia spaţială a fenomenelor care interesează antropologii epocii : rasele. succesiunea anotimpurilor.geografia umană este o demografie spaţială.geografia umană este o antropologie spaţială. păstori nomazi. . 1995) 40 .Definiţia dată de Ratzel antropogeografiei este foarte fecundă : antropogeografia studiază repartiţia oamenilor pe suprafaţa terestră precum şi raporturile pe care le întreţin cu mediile în care trăiesc. modurile de trai. Completînd antropologia. Inegala durată a zilelor şi a nopţilor. agricultori sedentari. creştere demografică internă. collection Premier cycle. Ea studiază raporturile dintre om şi mediul în care trăieşte. Paris. Conform logicii lui Ratzel.geografia umană este o ecologie umană. ). PUF. precum şi pe cele ale îmbrăcăminţii pe care o poartă. gredele de civilizaţie (vînători itineranţi.

7 – Geografia modernă – începuturile instituţionalizării 41 .Fig.

Jacqueline Bonnamour – Le bonheur d’être géographe Geograful şi epistemologul Ron J. derivînd către geologie. proces sau fenomen.Fig. geografie urbană şi rurală în geografia umană. 42 . ce uită adesea gradul de antropizare al planetei. Geografie fizică şi geografie umană “ [În anii ‘60] prima eroare a fost să se considere ca un fapt evident separarea geografiei fizice de geografia umană. Această diferenţă derivă din natura11 diferită a mecanismelor fizice şi a celor socio-economice. spontan. Johnston (1989)10 găseşte diferenţa principală dintre geografia fizică şi cea umană la nivelul explicării mecanismelor care sînt la originea unui fenomen oarecare. (…) Se pare că în prezent se încearcă găsirea unui nivel de echilibru între cele două demersuri clasice: acela fizic. 8 – Revoluţia cantitativă 6. 1995 Etimologia cuvîntului natură cu sensul de « esenţă » vine din verbul latinesc nascor = a naşte. prin urmare natura (esenţa) unui lucru. proces sau fenomen reprezintă ceea ce este intrinsec (preexistent. şi acela uman care nu ţine suficient seama de medierea spaţiului [fizico-geografic] în organizarea socială a teritoriilor”. 10 11 Citat de Frank Débié. climatologie. biogeografie în geografia fizică. fiecare din cele două separîndu-se la rîndul lor într-o serie întreagă de specializări: geomorfologie. originar) în respectivul lucru.

cu foarte puţine şanse de a fi schimbaţi. gr. dinamica spaţială accentuată a unui individ (deplasări temporare sau definitive la distanţe mari. de unde o foarte mare tentaţia pentru acceptarea determinismului filosofic drept tramă teoretică generală. tranzienţa reflectă instabilitatea din ce în ce mai mare a relaţiilor sociale. ceea ce poate evolua este cantitatea de materie (în acest caz cantitatea de apă în diversele sale forme de agregare) care participă la diferitele faze ale ciclului. schimbîndu-se foarte puţin odată cu trecerea timpului. fenomen numit tranzienţă13 de sociologul american Alvin Töffler. cuvîntul natură trimite la physis. lărgeşte sfera de « prieteni ». În geografia umană. 12 43 . Scăderea temperaturii globale conduce la instalarea perioadelor glaciare. un masiv forestier poate fi defrişat şi refăcut în cel mult 25 de ani. Mai mult. 13 În opinia lui Töffler. un cartier urban poate înflori sau decădea în timpul unei vieţi de om. Prin urmare. Creşterea temperaturii din perioadele interglaciare va reintroduce apa îngheţată în dinamica obişnuită a hidrosferei. nu toate cunoscute. însă calitatea şi intensitatea relaţiilor stabilite cu aceştia este net inferioară celor stabilite de bunicii noştri cu prietenii lor. Problema care se pune este aceea că fenomenele nu sînt niciodată identice şi nu depind de un anume mecanism ci de o combinaţie de mecanisme multiple. Astfel. pentru studii sau pentru un loc de muncă). În prezent.În geografia fizică. în care mari volume de apă sînt scoase temporar din circuit. phusikos) ale acesteia. Evoluţia geografiei fizice ca ştiinţă se bazează deci pe identificarea şi explicarea proceselor naturale noi sau necunoscute care intervin în funcţionarea unui mecanism deja cunoscut. mecanismele subiacente determină fenomenele. Civilizaţiile agricole au avut nevoie de 10 000 de ani pentru a şlefui organizările teritoriale rurale. procesele care materializează realităţile studiate de geografia umană sînt evolutive iar evoluţia lor este de multe ori datorată unor cauze exterioare. etc. De exemplu circuitul apei în natură este un mecanism a cărui funcţionare nu se schimbă odată cu trecerea timpului. fiind stocate în calotele continentale sau oceanice. respectiv la alcătuirea materială a lumii. generaţia bunicilor noştri era mai stabilă din acest punct de vedere: prietenii lor rămîneau aceiaşi pe întreg parcursul vieţii. Industria le-a distrus sau le-a transformat în Cu sensul de realitate existentă în afara culturii şi a civilizaţiei. se va concentra în primul rînd asupra identificării şi înţelegerii unui număr cît mai mare de mecanisme. aidoma celorlalte ştiinţe ale naturii12. Butada compozitorului italian Ruggero Leoncavallo (1857-1919) conform căreia „natura merge pe un drum atît de lung încît pare imobilă“ ilustrează foarte bine această stare de lucruri. Odată descoperite şi înţelese. aceste mecanisme naturale nu îşi mai modifică esenţa ci doar parametrii. ritmul de transformare a mecanismelor nu rămîne constant. Acest concept se regăseşte foarte bine în geografia actuală: o întreprindere se poate localiza sau delocaliza foarte rapid. geografia fizică. precum şi la caracteristicile naturale (lat. dar care au o dinamică temporală lentă. Se poate observa că principiul cauzalităţii ocupă o poziţie principală în cadrul cercetărilor efectuate de geografia fizică. precum şi asupra combinării acestora. mecanismele intrinseci care intervin în concretizarea fenomenelor sînt ele însele produsul unei evoluţii istorice rapide şi continue. physicus. Accelerarea proceselor naturale şi socio-economice indusă de progresul tehnologic este din ce în ce mai rapidă iar durata de viaţă a unui ansamblu de interrelaţii scade pe zi ce trece.

în vreme ce ştiinţele umane lucrează cu mecanisme aflate într-o transformare rapidă şi neîntreruptă. dezvoltarea economică –şi prin urmare centrul puterii politice – a cunoscut o translaţie spaţială multiplă. Flandra devine săracă şi se supra-populează. Scimbîndu-se sursa avuţiei (de la agricultură. 9) poate ilustreze foarte bine această particularitate a domeniului de cercetare a geografiei umane. în timp ce în ştiinţele umane accentul cade asupra înţelegerii transformării istorice a mecanismelor. meşteşuguri şi comerţ la industrie) se schimbă şi sistemul politic. 44 . în vreme ce Valonia rămăsese o provincie periferică. Organizările industriale (regiuni. Pentru ştiinţele naturii prioritatea ar fi aceea de a identifica. Exemplul dinamicii teritoriale a spaţiului geografic cuprins între frontierele Belgiei actuale (fig. de a demonstra şi de a combina aceste mecanisme. Sfîrşitul evului mediu a găsit Flandra înfloritoare datorită activităţilor comerciale şi meşteşugurilor dezvoltate în oraşele litorale. Comerţul şi agricultura Flandrei. Se observă aşadar faptul că. care vor apare în Valonia. se transformă în avantaj odată cu introducerea votului universal. evoluţia şi dispariţia structurilor spaţiale puse în loc. care oferă puterea celor mai mulţi. Pe fondul urmărilor crizei economice din 1930 şi a dinamicilor economice majore ale investiţiilor internaţionale. beneficiind de cadrul medieval înfloritor al litoralelor Mării Nordului vor suferi însă rapid din pricina apariţiei germenilor revoluţiei industriale. care caută mînă de lucru ieftină şi ieşiri rapide la ocean. bogată în zăcăminte carbonifere şi beneficiind de aportul de tehnologie adus din Franţa în timpul ocupaţiei napoleoniene. sau chiar înlocuite în doar cîţiva ani. axe. rămasă mult timp sub stăpînirea determinismului mecanicist cu origini în concepţiile filosofice ale lui Descartes şi ale lui Newton. Deoarece sursa bogăţiei şi puterea politică se deplasase în Valonia. aristocraţia pierzînd puterea în favoarea burghezilor valoni. centre industriale). nu se poate explica apariţia. În spaţiul belgian. care păreau veşnice. deseori puţin vizibile. Valonia va pierde treptat supremaţia. Această stare de lucruri. fără înţelegerea dinamicii mecanismelor aflate la lucru. ci şi de a înţelege transformarea acestora. Adeasta este una dintre explicaţiile pentru care determinismul evoluţionist a fost adoptat mai repede de geografia umană decît de geografia fizică. de organizările teritoriale specifice revoluţiei cibernetice… Problema care se pune nu este deci doar aceea de a identifica mecanismele şi de a le înţelege combinarea. dezastruoasă la început. Marea diferenţă dintre geografia fizică şi geografia umană ar fi deci aceea mai generală care separă ştiinţele naturale de ştiinţele umane: ştiinţele naturii încearcă să înţeleagă mecanisme relativ stabile.profunzime în doar 250 de ani (1700-1950). rurală şi săracă. sînt complet modificate.

Donisă. În cele ce urmează vom încerca să demonstrăm că geografia rămîne o ştiinţă unitară cu drepturi depline în cadrul cunoaşterii umane. p. politică şi tectonică teritorială în Belgia (după Christian Vandermotten) Analiza lui Johnson este doar una printre multe altele care s-au focalizat asupra taxonomiei ştiinţelor geografice.Fig. într-un peisaj epistemologic înfocat. 9 – Economie. 45 . 85-89). 1977. cadru pentru interminabile dispute ştiinţifice între geografi (v.

pot controla mersul disciplinei.1.). geografia unitară nu ar putea fi descrisă şi definită în mod direct. În perioada de criză epistemologică a geografiei (1950-1970) aceleaşi comportamente au continuat sciziunea între geografii fizicieni şi geografii umanişti în întregul Occident. respectiv disciplinele şi subdisciplinele sale. fie ele şi ştiinţifice. 46 . Acelaşi lucru se întîmplă în prezent în Rusia şi în fostele ţări comuniste din Europa Central-estică. între ritterieni şi adepţii lui Humboldt în Germania. disputele ridicate de existenţa a două geografii. Acest fenomen poate fi urmărit încă de la constituirea geografiei moderne: conflictele între vidalieni şi anti-vidalieni în Franţa. elevi. singura aptă să valideze direcţiile de evoluţie ale ştiinţelor geografice. au fost întotdeauna legate nu atît de dinamica internă a ştiinţei în sine ci de modificarea. care au înţeles faptul că nu conflictele interpersonale. cel mezospaţial. Astfel. În cazul nostru. instanţele administrative. etc. Trecerea balanţei puterii dinspre geografia fizică spre cea umană în Europa Central-estică nu este (şi nu va fi) atît de dramatică precum în Occidentul anilor ’60 deoarece problemele globale ale omenirii impun o echilibrare (o recentrare) a interesului geografic către nivelul tradiţional de cercetare. viaţa. analiza istorică a acestor confruntări au adus o oarecare înţelepciune în rîndul geografilor. În cadrul geografiei. ca fenomen biologic. inertă din punct de vedere ideologic. în perioadele de criză. a fost lăsată să evolueze liber între 1950-1990. care îmbină ambele direcţii de cercetare ale geografiei. Această dihotomie este rezultatul aplicării principiului reducţionist14 care în cazul geografiei are o utilitate mai degrabă didactică. Pentru a-i proba existenţa trebuie să fie analizate componentele sale. nu poate fi înţeleasă decît prin studierea fundamentelor sale fizico-chimice (atomi. geografia fizică a fost lent marginalizată iar specialiştii săi fie s-au raliat altor ştiinţe naturale.6. Geografie fizică şi geografie umană – o divizare arbitrară şi periculoasă Diferenţierea unei geografii fizice şi a unei geografii umane în interiorul geografiei nu este rezultatul unor deosebiri teoretice fundamentale. Deoarece « comanda socială » a avantajat în acea perioadă geografia umană. pe cînd geografia umană a fost constrînsă să rămînă la nivelul idiografic de la începutul secolului al XX-lea. unde geografia fizică. secţiunile de geografie din academii şi universităţi ori în departamentele ministeriale de profil). studenţi. ci dinamica generală a societăţii. Deosebirea ramurilor şi subramurilor geografice are drept scop principal crearea de repere epistemologice nu atît pentru specialistul geograf cît pentru auditoriul său (specialiştii celorlalte discipline. fizică şi umană. fie şi-au « umanizat » discursul şi metoda. enzime). molecule. În plus. a balanţei puterii în structurile administrative (în instituţiile geografice precum societăţile de geografie. Este evident prin urmare că divizarea geografiei în fizică şi umană este 14 Reducţionismul este o doctrină filosofică – sau un curent epistemologic – după care realitatea nu poate fi explicată prin ea însăşi ci doar plecînd de la componentele sale primare.

cercetarea geografică. 47 . oricare ar fi obiectul asupra căruia s-ar focaliza. este imposibil să se delimiteze cu claritate un obiect de studiu propriu fiecărei subdiscipline. topografie. climatologie.artificială şi exterioară dinamicii interne a disciplinei. revoluţia 15 Holismul epistemologic (de la gr. meteorologie. etc. geomorfologia nu poate defel să îşi structureze teoriile fără recursul la informaţiile furnizate de geologie. geomorfologie.). hidrologie. astronomie. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul geografiei umane: reţeaua mondială de telecomunicaţii depinde de ionosferă şi de capriciile activităţii solare. Prin natura lor. a compoziţiei fizice şi chimice a aerului. reputată ca fiind mai clară din punct de vedere teoretic şi metodologic. dacă acesta se limitează la a descoperi şi explica mecanismele naturale implicate. biologie sau din ştiinţele sociale. Analiza comportamentului cercetătorului geograf precum şi studiile epistemologice asupra geografiei tind să demonstreze faptul că geografia este ancorată mai degrabă într-o concepţie holistă asupra domeniului şi metodelor sale de studiu. accesibilitatea oraşelor în cadrul unui sistem urban depinde de geomorfologia şi de hidrografia teritoriului analizat. a coeficientului de rugozitate spaţială. la orice scară ar fi el realizat. agronomie. biofizică. În chiar interiorul geografiei fizice. holos=întreg) a fost dezvoltat de fizicianul Pierre Duhem (1861-1916). fără a ţine seama de mecanismele antropice care pot interveni (modificarea albedoului. Holismul epistemologic15 postulează ideea că o cercetare nu se bazează niciodată pe o singură ipoteză ci « angajează ansamblul cunoaşterii teoretice a unui domeniu ştiinţific la un moment dat al istoriei ştiinţelor » (Clément. intensitatea unei civilizaţii agrare depinde şi de calitatea solurilor pe care s-a dezvoltat. Pedogeografia este în esenţă o sumă de informaţii sintetizate din geologie. La fel. 2000). Dacă pînă la revoluţia agricolă din neolitic această valoare oscila între 5 şi 12 termii iar în perioada sedentarizării populaţiilor şi a apariţiei civilizaţiilor rurale ea varia între 12 şi 25 termii. Teoria ecologică a demonstrat faptul că un mediu încetează să mai fie un mediu natural dacă acţiunea omului în cadrul său însumează o energie care depăşeşte valoarea medie individuală zilnică de 20 de termii (1 termie=1 000 000 calorii). geofizică. Pentru a-şi finaliza eforturile. a cuverturii vegetale. etc. Este foarte greu să fie acceptat drept corect din punct de vedere ştiinţific un studiu de climatologie. este nevoită să facă apel la întreaga cunoaştere de specialitate disponibilă la un moment dat. cercetările geografice nu pot aparţine în exclusivitate unei singure subdiscipline geografice. Dificultatea circumscrierii unui obiect propriu de cercetare nu rămîne prin urmare doar la nivelul acestei artificiale separări a geografiei în fizică şi umană. puţine mai sînt astăzi mediile care să se mai poată numi medii naturale. biochimie. Démonque şi alţii. care a rămas unitară dincolo de diversele dispute teoretice. În plus.

(socio)psihologia are mijloacele necesare pentru sondarea subconştientului sau personalităţii individuale ori colective. climat. hidrologie. La nivelul microscopic al ştiinţelor sociale (adică la scara individului) geografia umană este la fel de neajutorată: sociologia sau etnologia se ocupă îndeaproape de comportamentele individuale. politica relaţiilor internaţionale. disciplinele geografice nu pot avea teorii şi metode proprii şi prin urmare nu pot efectua cercetări fundamentale 17. La nivel microscopic geografia fizică este incapabilă să se desfăşoare deoarece acest nivel este acoperit în întregime de microbiologie. macroeconomia. stat). relief. geologia. în care fenomenul încălzirii globale a atmosferei din cauza activităţilor umane poate să schimbe echilibrul geologic planetar în doar cîteva decenii (prin topirea calotelor glaciare şi ridicarea nivelului Oceanului Planetar) este un exemplu relevant al imposibilităţii cristalizării unui obiect de cercetare propriu unei anumite subdiscipline geografice fizice sau umane. etc. neavînd un obiect propriu de studiu. demografia. astrofizica. care. meteorologia. 48 . Dacă acceptăm aceste consideraţii atunci trebuie să acceptăm şi faptul că. dacă ar încerca să le încalce domeniul de cercetare. ele sînt lipsite de atributele esenţiale care ar putea să le acorde statutul mult dorit de ştiinţă. firmă. vegetaţie. Thomas Kuhn. v. nu pot să conducă cercetări de sine stătătoare către nivelele micro şi macroscopice ale naturii. sub pretextul că analizează raporturile dintre mediul fizic şi om. ştiinţele economice şi-au construit eşafodaje teoretice extrem de soficticate pentru a putea diseca în amănunţime funcţionarea individului economic (familie. geofizica. ştiinţele politice şi-au dezvoltat teorii solide de studiere a mecanismelor puterii. Spre deosebire de cercetarea normală (respectiv cercetarea care aprofundează cunoaşterea realităţii prin intermediul teoriilor. cercetarea fundamentală este dinamică şi distrugătoare a paradigmei deja acceptate (pentru aprofundare. de chimia moleculară ori de fizica (sub)cuantică. psihosociologia mulţimilor. O scurtă analiză a metodologiei lor reflectă foarte clar că disciplinele geografice. fizice sau umane. ceea ce conduce la construirea de noi teorii şi de noi metode). cercetarea fundamentală este cercetarea care explorează noi universuri şi noi limite în scopuri declarat non aplicative. toate vor fi întotdeauna mult înaintea ştiinţelor geografice. metodelor şi mijloacelor deja cunoscute şi acceptate).industrială (70-200 de termii) şi apoi revoluţia microelectronică (peste 220 de termii)16 au condus în mod clar la ruperea echilibrelor naturale şi la antropizarea avansată a mediului înconjurător. care este statică. Cu alte cuvinte. Acelaşi lucru este valabil şi la nivel macroscopic: astronomia. consistă în enumerarea unor informaţii într-o ordine stereotipică şi de neclintit: structură geologică. scopul său este acela de descoperire a adevărurilor ştiinţifice fundamentale. cel puţin de geografie regională. 1983). întreprindere. Situaţia actuală a Terrei. ar face-o cu inconştienţa neofitului şi cu rezultate pe măsură… « Există părerea că un studiu geografic. articolul « Milieu naturel ». 16 17 CD-ROM Encyclopædia Universalis. Spre deosebire de cercetarea normală.

cel superior fiind arondat ştiinţelor sociale (economia) sau naturale (biologia sau pedologia): Italia. articolul “Géographie” Există state unde învăţămîntul geografic este absent. Această reţetă poate să prezinte uneori variante însă asta nu o va împiedica să rămînă doar o caricatură. procesele şi fenomenele care. Geograful apare astfel ca un tîlhar. Geografia apare astfel ca o disciplină secundară. activităţi şi producţii. prezentate anterior. cuprinzînd simultan toate obiectele. metodologice sau aplicative apar frecvent citaţi specialişti din celelelalte domenii ale cunoaşterii ştiinţifice. în majoritatea scrierilor geografice. frecvenţa citărilor este atît de mare încît la o privire superficială respectivii autori pot foarte bine trece drept geografi. Analiza celor mai multe studii geografice demonstrează însă faptul că pentru majoritatea geografilor « spaţiul geografic » se reduce la un banal cadru spaţial în care sînt localizate realităţile analizate (mai bine spus descrise) conform reţetei prezentate în citatul anterior. laos=popor). precum laografia din Grecia (din gr. biologie şi pedologie. O privire rapidă în istoria ştiinţelor demonstrează foarte repede că nici un geograf modern. În schimb. De ce ar fi luat el în serios în afara sălilor de clasă sau al universităţilor ?»18. Thomas Kuhn). hidrologie. Această stare de fapte este îngrijorătoare. meteorologie. demografie şi istorie. geografia este absentă. Michel Foucault. Japonia. Pe lîngă confruntările artificiale dintre geografii fizicieni şi cei umanişti. etnosociologie. Karl Popper. deoarece diferitele informaţii sînt împrumutate din alte discipline (geologie. bună cel mult să contribuie la dezvoltarea cunoştinţelor de cultură generală ale cetăţenilor statelor care bunăvoiesc să finanţeze învăţămîntul geografic19. economie şi tehnici diverse). Pentru a se apăra. totul însoţit sau precizat de nenumărate date statistice. fiecare în parte. fie acestea teoretice. epistemologice. cu caracter enciclopedic. iar aportul său ştiinţific rămîne de nesesizat. tolerată. etc. respectiv originii sale duale: mai apropiată de ştiinţele naturale în Germania şi mai apropiată de ştiinţele sociale în Franţa. locul său fiind luat de discipline cu caracter etnografic. de la Blache. constituie obiecte de cercetare specifice altor discipline naturale sau sociale. 49 . Davis). Ratzel. O analiză mai atentă proiectează însă rădăcinile acestei crize de identitate a geografiei în prioada 18 19 CD-ROM Encyclopædia Universalis. În cele mai cunoscute clasificări ale ştiinţelor şi în cele mai cunoscute lucrări de epistemologie şi de filosofie a ştiinţei (Jean Piaget. geografii invocă faptul că obiectul lor de studiu reprezintă nu aceste segmente de cîmpuri de cercetare proprii altor ştiinţe ci spaţiul geografic. cu excepţia clasicilor (von Humboldt. privit ca o organizare complexă şi sintetică a realităţii. În altele se păstrează doar un învăţămînt geografic preuniversitar. nu a marcat profund cunoaşterea umană. iar lucrurile nu se opresc aici. schimburi comerciale. ca un parazit.populaţie şi aşezări. Extrem de puţini geografi sînt citaţi în lucrările ştiinţifice din ştiinţele naturale sau din ştiinţele sociale. această situaţie este datorată şi genezei geografiei moderne.

premergătoare apariţiei geografiei moderne. 50 . ştiinţele politice. biologia. precum geografia. Astfel se explică succesul ştiinţelor fundamentale (matematica. în care geografia evoluase încă din antichitate. Interesul savanţilor – şi implicit al structurilor de putere ale epocii – se deplasează către domenii precise. Speculaţiile (meta)filosofice nu îşi mai găsesc locul iar cantitatea imensă de informaţii devine imposibil de stăpînit. ştiinţele politice. hidrologia. Geografia Renaşterii. mai exact în secolele postrenascentiste (XVII-XVIII). aceste ştiinţe produceau în serie clasificări din ce în ce mai detaliate şi mai aprofundate. Ştiintele de sinteză. deşi schematic (observaţia şi descrierea). Efervescenţa renascentistă condusese geografia către schiţarea a trei niveluri spaţiale de analiză a realităţii vizibile: cel local. hidrologia. Singura « nişă ecologică» rămasă încă neocupată era nivelul mezocosmic (mezospaţial). şcoala anglo-saxonă utilizează termenul de etnologie iar cea francofonă pe cel de antropologie. biologia. culminînd cu monumentala lucrare Geographia universalis publicată în opt volume între 1810 şi 1829 a geografului francez de origine daneză Conrad Malte-Brun (1775-1826). Încercarea singulară a geografului olandez Bernhardus Varenius (1622-1650) de a construi o teorie a geografiei fizice (Geographia generalis. Urmărind aceleaşi principii de clasificare şi de descoperire a mecanismelor fundamentale se dezvoltă între secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea sociologia (denumită iniţial « fizică socială »). În aceste două secole nu se întîmplă nimic cu adevărat remarcabil în domeniul geografiei. geologia) sau tehnice (mecanica. etnografia21. făcea posibilă încadrarea realului vizibil într-o structură cît de cît ordonată şi deci accesibilă nespecialiştilor. militarilor şi marinarilor. economia. « Taxonomia Geografiei umane ». ajunge la un nivel imposibil de depăşit. descoperind noi şi noi mecanisme naturale fundamentale. geometria. Nivelul mezospaţial a permis dintotdeauna geografiei să îşi desfăşoare arsenalul metodologic care. Rămasă descoperită din punct de vedere metodologic (neavînd mijloacele şi metodele proprii de studiere a micro şi macrocosmosului). topografia şi cartografia. lasă locul ştiinţelor specializate: meteorologia. şi în care a continuat să evolueze pe parcursul celor două secole enunţate. 20 Curentele filosofice care au influenţat în mod direct devenirea geografiei ca ştiinţă vor fi prezentate în a doua parte a cursului. istoria. geologia. bazate pe ideea determinării fenomenelor de cauze naturale profunde şi unice. Nu puteau fi ştiinţe decît acele discipline care îşi inventau metode şi mijloace de descoperire a acestor cauze (legi) universale. Orientate către micro sau către macrocosmos. axată pe revalorizarea şi corectarea operelor antice prin intermediul informaţiilor noi furnizate de călătoriile negustorilor. fizica. astronomia) şi a celor naturale (chimia. economia. 21 Etnologia şi antropologia sînt termeni sinonimi. empirismului şi sensualismului20. impulsionate de invenţiile legate de instrumentarul ştiinţific. Filosofia naturalistă face locul raţionalismului. geografia a fost eclipsată în cadrul acestui peisaj epistemologic foarte dinamic. meteorologia). optica. 1650) a rămas fără urmări importante.

Prima a fost cea a cristalizării unor subdiscipline capabile să părăsească trunchiul stufos şi ineficient al geografiei-mamă. înnăscute.n. regiunilor şi planetei. a omului). a climatelor. aflat din 1758 la conducerea secţiunii de geografiei a Academiei de Ştiinţe din Sankt Petersburg tinde să pună bazele unei geografii economice şi a unei geografii sociale printr-o vastă anchetă topografică. respectiv descrierea unui loc.pedogeografie. unele subdiscipline s-au predat necondiţionat acestora. geografia a fost surprinsă. a localităţilor urbane. meteorologie (climatologie) .geografia climatică. prin intermediul raţiunii (deci a luminii naturale.geomorfologie. de specializarea accentuată a disciplinelor ştiinţifice. Rămasă la nivelul descrierilor generale a locurilor. Această imitare nu a fost decît superficială deoarece mijloacele şi metodele de cercetare proprii nu au apărut.hidrografie. a peisajelor agricole sînt doar cîteva dintre direcţiile urmate în această perioadă. geografii reveneau degrabă în domeniul vizibilului specific realităţii mezocosmice: 22 Secolul al XVIII-lea este cunoscut şi sub numele de « secolul Luminilor » (fr. Denumirea vine de la tranşarea raţionalistă a conflictului scolastic dintre « lumina naturală » şi « lumina supranaturală » (mai exact dintre teologia naturală.]. Chiar dacă cerinţele lucrului ştiinţific impuneau incursiuni către « invizibilul » micro sau macrocosmic. de Cosmografie. ale cărei rezultate vor sosi mult după moartea sa şi vor curma astfel evoluţia acestor discipline. 51 . geografii încep să schiţeze geografia urbană şi geografia rurală. Axate pe descoperirile fundamentale din ştiinţele naturale. ceea ce a avut două consecinţe principale. a celor rurale. şi teologia revelată iniţiaţilor direct de către divinitate). În Les états et les empires du monde (11 ediţii între 1614 şi 1635). 1986). A doua consecinţă a fost imitarea ştiinţelor naturale şi sociale cu succes incontestabil. cum am arătat. biologie . fără intermediere divină. geografii au încercat să urmărească noile linii de forţă ale paradigmei în curs. Lumières şi germ. economică şi etnologică asupra teritoriului rusesc. a organizărilor hidrografice. în strînsă legătură – chiar dacă în esenţă conflictuală – cu istoria şi sociologia. cele utilizate aparţinînd celorlalte ştiinţe consacrate. În Occident. alcătuind tandemuri inseparabile: geologie . Aufklärung). nu este altceva decît reprezentarea specifică a unui oraş. savantul rus Mihail Vasilievici Lomonosov (1711-1765). Dezorientaţi. ca parte a întregului.fitogeografie şi zoogeografie. hidrologie . n. respectiv interpretarea cuvîntului divin. Prin urmare « secolul Luminilor » este perioada în care savanţii şi filosofii au început să afirme că lumea poate fi cunoscută direct. care este descrierea Lumii [Universului. Clasificarea formelor de relief. în vederea realizarea unor clasificări pertinente a realităţilor studiate şi a găsirii unor legi care să explice aceste realităţi. cu sau fără teritoriul său ». abatele Pierre Davity scria: « Descrierea Pămîntului este numită Geografie şi este diferită. Sub impulsul economiei clasice britanice. pedologie .cel regional şi cel planetar (Broc. declanşată după Renaştere şi ajunsă la apogeu în secolul Luminilor22. Identic au reacţionat cele ce mai tîrziu aveau să se numească ramuri ale geografiei umane. Chorografia este descrierea specifică a unei provincii iar Topografia.

idiografic25. 46 De la gr. ingineri şi tehnicieni de formaţie variată se concentrează asupra acestor nivele. Faptul este extrem de evident în geografie: nu există două locuri identice. de unde derivă imposibilitatea stabilirii unor legi generale. precum şi pe cele ale unităţii sale fundamentale. procesele şi fenomenele invizibile ale micro şi macrocosmosului (particole şi forţe subatomice. pornind de la premiza unicităţii lor (de ex. 23 24 52 . […] Cercetători. are o istorie îndelungată. unde se combină în forme vizibile obiectele. reacţii biochimice. două fenomene identice. al XVIII-lea se generalizase prezentarea descriptivă a unor arii geografice. incursiunile către faptele microcosmosului rămîn limitate căci ele nu au altă motivaţie în afara aceleia de a lumina ceea ce este vizibil »23. Descriptio Moldaviae a lui Cantemir). cu trăsături specifice. Claval. comportamente individuale. gravitaţia. Cu toată vechimea geografiei regionale al cărui obiect de studiu este identificarea spaţiilor caracterizate printr-o anumită omogenitate naturală şi antropică. Geografia regională – expresie a unităţii geografiei ? Această aparentă slăbiciune a geografiei ascunde de fapt argumentele puternice ale specificităţii sale ca ştiinţă. procese sau fenomene. 2001. două procese identice. Tot de atunci se dezvoltă două concepte paralele care vor face carieră geografică : bazinul fluvial şi P. teoreme sau legi irefutabile (din lat.2. refutatio=argumentare de respingere a unei idei). specificul relaţiilor dintre om şi mediu. într-o manieră sistemică. individuale. magnetismul terestru). în calitate de concept ştiinţific. Din această cauză. refutare=a respinge. geografia se distinge prin predilecţia pentru formele de organizare spaţială. La acest nivel reducţionismul ştiinţific trebuie să funcţioneze la capacitate maximă pentru ca realităţile să poată fi înghesuite în clasificări şi taxonomii cît de cît utile. demersurile idiografice nu sînt acceptate ca ştiinţifice deoarece ele descriu obiecte. structurile sau subdiviziunile regionale. La nivelul mezospaţial. Spre deosebire de alte ştiinţe care abordează dimensiunea spaţială a societăţii. subzistă încă o serie de ambiguităţi în jurul conceptului de regiune care spre deosebire de cel de naţiune are structuri şi finalităţi mai puţin afirmate. 1967). idios=propriu.. Încă din sec. Scara regională este specifică geografiei şi pentru că la acest nivel este posibil de abordat. 6. 25 De la gr.« În toate aceste domenii. aceasta face imposibilă comparaţia şi prin urmare clasificarea. Bailly. nomos=lege. sursă a gravei crize epistemologice de imediat de după cel de-al doilea război mondial. condamnată să practice un demers descriptiv. p. regulă. 1998): Geografia este singura disciplină pentru care regiunea este o noţiune centrală (Etienne Juillard. ştiinţele nomotetice sînt ştiinţele care au un corpus teoretic bine constituit. Regiunea geografică (după A. la nivelul unor naţiuni sau a unor spaţii mai vaste. geografia a rămas la periferia ansamblului de ştiinţe moderne nomotetice24. specific. procese şi fenomene singulare. ancheta trebuie să fie adîncită către fenomenele chimice sau biologice fără de care lumea nu poate fi înţeleasă. incomensurabile (de necomparat) cu trăsăturile altor obiecte. cu tot efortul său teoretic şi metodologic. bazat pe axiome. realitate este extrem de complexă atît în ceea ce priveşte forma cît şi în ceea ce priveşte conţinutul. Specificul geografiei este acela al indivizibilităţii obiectului său de cercetare. Regiunea. subansamblurile teritoriale. Pentru geograf.

Se dezvoltă astfel conceptul de regiune funcţională. în contextul apariţiei ecologiei). 1959). analiza difuziunii spaţiale. punct central atractiv.regiunea naturală. conceptul de centralitate câştigă teren în analiza regională (W. ritmuri. memorie istorică (peisaje. geografia a început să se definească drept o ştiinţă de frontieră. resurse. poli. între natură şi tehnică. care combină elemente specifice regiunilor naturale. omogene şi polarizate sau anizotropice. oykos=locuinţă. acela de ştiinţă a naturii şi a societăţii. rareori fiind abordate spaţii mai vaste (A. Geografia nu a depăşit însă în tot acest timp orizontul local de analiză (regiunile de mici dimensiuni). Deoarece în ştiinţa modernă trebuia să îşi găsească un loc propriu. Această capacitate de adaptare presupune transformări (i)reversibile. ierarhie. între mediul natural şi mediul antropic. între mineral şi biotic. Regiunea geografică devine astfel o „arie de polarizare structurată spaţial de influenţa unei metropole regionale” (P. ecologia şi mezologia (mesologia) sînt departe de a avea de a face cu complexitatea problematicii geografiei. funcţionale sau economice. Regiunea este după cum se observă un concept dinamic. Astfel regiunile pot deveni izotropice. între teorie şi praxis (aplicaţiile practice). strategii etc. dominant altădată a fost treptat înlocuit cu interesul analitic şi sintetic.Ancel în studiul frontierelor). geografia nu aparţine în totalitate nici unuia dintre cele două domenii ale cunoaşterii umane. istorice. indiferent de nivelul de abordare (global. va conduce mai târziu la conceptul de peisaj. 53 . reţele. În acest fel se ajunge la definirea genului de viaţă sau mod de trai (Paul Vidal de la Blache).în care 26 De la gr. La sfârşitul sec. George. zone. ştiinţă definită în 1866 de zoologul german Ernst Heinrich Haeckel (18341919) studiază relaţiile stabilite între organismele vii şi mediile –naturale sau antropice . Interesul comparativ. creând un mediu geografic specific. bazat pe tehnicile matematico-statistice şi informatice şi pe deschiderea interdisciplinară. capitaluri. respectiv pol. sisteme industriale (districte. Dezbaterile asupra regiunii rămân deschise. Constantele regionale nu sunt totuşi rigide dispunând în general de flexibilitate. În ciuda asemănării obiectului de studiu. etc. În perioada interbelică. Concepte precum. al XIX-lea.Christaller). se manifestă noi orientări legate de apariţia unor noi concepte : spaţiu polarizat (spaţiu construit de un câmp de forţe. regional sau local). revelatoare ale structurilor şi modurilor de funcţionare a societăţilor umane. intensităţi etc. Regiunea este astfel concepută ca un sistem spaţial deschis ale cărui structuri reflectă interacţiunea unor energii endogene şi exogene : oameni. studiu. legat de evoluţia metodelor şi mijloacelor ştiinţifice. mijloace.). de structurile sau câmpurile de forţe care intervin sau de procesele de transformare în curs care presupun. regiunea naturală este înlocuită tot mai mult cu regiunea istorică (spaţiu eterogen modelat de voinţa politică) şi de regiunea economică (spaţiu organizat de relaţiile productive şi de schimb). Fiecare regiune este în acest sens dotată cu o serie de elemente invariante (majoritatea fizice dar şi antropice) peste care se suprapun elementele dinamice. Ecologia26. în funcţie de un pol sau de un centru dinamic.Siegfried în analiza diviziunilor politice sau J. identităţi culturale) se alătură interesului pentru sociologia organizaţiilor. Prin excelenţă ştiinţă sintetică şi existentă în calitate de corp de cunoştinţe specifice cu mult înainte de manifestarea schismei care a separat ştiinţele naturale de cele sociale. actori. După 1950. principalele sale rivale. Necesităţile moderne ale planificării economice impun în plan practic. spaţiu definit de interacţiunile spaţiale ale fluxurilor de diverse origini. biofizica. ingineria genetică. punându-se astfel bazele unei abordări naturaliste a problematicii regionale. informaţii. mediu de viaţă şi logos=cunoaştere. Nici o ştiinţă nu poate revendica însă locul geografiei. alături de un întreg cortegiu de alte discipline nomade (ecologia urbană. tehnologii. reţele de transport. permanenţe. specificităţi. fără centralitate şi discontinue. medii inovatoare). tramă industrială. Toate ştiinţele de frontieră se află mereu « între »: între om ca individualitate şi societatea din care face parte. punct de convergenţă şi organism (preluat din fiziologie. regiunea de amenajare (de dezvoltare). Tot acum. etc. organizator al structurilor spaţiale). văzut ca un ansamblu de modalităţi materiale şi sociale pe care un grup uman le pune în aplicare. Genul de viaţă. apar alte două concepte esenţiale pentru dezvoltarea curentului regional în geografie. conducând la dezvoltarea concepţiei sistemice. specifice memoriei spaţiale sau (dis)continue sub impulsul unor tensiuni sau rupturi.

Distanţa este răspunzătoare de sortarea sedimentelor în funcţie de greutatea lor: un rîu va depune bolovanii şi pietrişurile la cea mai apropiată ruptură de pantă şi va transporta De la gr. nu numai dinspre natură către societate). respectiv cele realizate între diferite medii (naturale. Regionarea nu trebuie înţeleasă ca un efort steril de delimitare a unor suprafeţe care prezintă trăsături cît mai omogene. mesos=de mijloc. teoria sa ar fi distrusă. spre deosebire de cea ecologică sau mezologică nu urmăreşte doar identificarea mecanismelor care produc în plan vertical (relaţiile mediu-organism) caracterele omogene ale unui spaţiu oarecare. Alături de afinarea teoriei evoluţioniste prin studiul societăţilor animale (albine. Studierea relaţiilor verticale dintre elementele fizico-geografice.acestea trăiesc. Ori. Ajungem astfel la sfera principală de interes a geografiei: regionarea. diferenţiat. ipoteza Gaia se află încă în sfera de interes a ştiinţelor pămîntului. diferit ) şi gr. relaţiile stabilite între componentele naturale şi cele antropice nu sînt semnificative decît din momentul în care acestea încep să prezinte un aspect omogen29 pe o suprafaţă mai mult sau mai puţin întinsă. fiind perfect posibil să fie analizată cu ajutorul metodelor şi teoriilor naturaliste. 27 28 54 . În plus. parametrul care acţionează cel mai puternic este distanţa. Ambele discipline nu consideră în mod separat natura şi societatea. Apogeul acestor concepţii a fost atins în cadrul ipotezei Gaia (Lovelock şi Margulis. oarecum subordonată ecologiei. geno. conform căreia Terra este un organism viu. antropice sau complexe). Geografia este singura ştiinţă care ia în calcul distanţa (fizică ori metafizică) în apariţia şi evoluţia spaţiilor omogene. a genera. Acest parametru este răspunzător de uscarea treptată a maselor de aer maritim care invadează uscatul. Darwin spunea că dacă ar fi descoperită o fiinţă care să acţioneze instinctiv pentru binele altor fiinţe. genere) = a naşte. 29 De la gr. ipoteza Gaia deschide alte căi în abordarea planetei ca întreg. diferitele sale componente acţionînd nu numai în sensul adaptării la mediu ci şi al transformării acestuia în scopul îmbunătăţirii parametrilor întregului sistem28. care are drept sferă de interes evoluţia relaţiilor dintre organismele vii şi factorii lor naturali de mediu. Regionarea geografică. conform teoriilor ecomezologice societatea nu este altceva decît un produs natural al evoluţiei terestre. median şi logos Evoluţionismul este o teorie a concurenţei între indivizi şi specii. Gîndită ca o reacţie (sau mai degrabă ca o alternativă) pentru teoriile evoluţioniste. aceleaşi trăsături. geografia are posibilitatea să studieze fiecare dintre componentele celor două medii. Mes(z)ologia27 este o ştiinţă biologică de frontieră. asemănător. socio-geografice sau fizico-socio-geografice este completată de studierea relaţiilor în plan orizontal. în care primează egoismul şi legea celui mai puternic. în plan orizontal. intermediar. homos=egal. Pentru geografie. a crea. a produce. omogen=care are aceeaşi geneză. acelaşi (opus lui heteros=altul. relaţiile asupra cărora se focalizează putînd fi studiate bidirecţional (şi dinspre societate către natură. 1974). Distanţa este parametrul care temporizează acţiunea gravitaţiei asupra proceselor fizice sau fizicochimice. eterogen=care are geneză diferită. spre deosebire de celelalte două ştiinţe. nediferenţiat. furnici) în care indivizii manifestă comportamente altruiste. gennan (lat.

Despre regiune şi regionare. imperiu). se cuvine să precizăm că pentru Ratzel 30 31 Despre transscalarităţii v. Ratzel era produsul tipic al mediului ştiinţific german. adept convins al concepţiilor lui Herder. în cele din urmă. Apariţia geografiei umane ca ştiinţă geografică va fi prezentată în capitolul « Geografia modernă» într-o ediţie ulterioară a acestui curs. guvernată autoritar de profesorul Karl Ritter. diferenţiindu-l ca obiect de cercetare propriu geografiei. ci de forţele pe care le dobîndea comunitatea în procesul devenirii sale ca grup social organizat. ca şi despre problematica scărilor spaţiale în geografie vom vorbi în capitolele următoare. fie naturale (văi.mai departe mîlurile care. fie antropice (oraş. civilizaţia şi cultura diferitelor popoare nu erau condiţionate (determinate) de condiţiile naturale. Ratzel a trebuit să facă o serie de concesii acestei ştiinţe. de avansarea şi de intensitatea avansării fronturilor pioniere. care erau văzute ca nişte organisme vii ce se dezvoltau sau decădeau în funcţie de vitalitatea cu care se integrau în ciclurile naturale. depunîndu-se. vor crea cîmpiile aluviale. aflat sub influenţa lui Immanuel Kant şi prin urmare dominat de diferenţierea netă între natură şi cultură. Distanţa este răspunzătoare de calibrarea fluxurilor. Ratzel a conceput geografia umană ca o ştiinţă care studiază repartiţia oamenilor pe suprafaţa pămîntului. între 1882 şi 1891. regat. Acest parametru induce în geografie principiul transscalarităţii30 realităţilor geografice. impregnat de filosofia herderiană. Sub influenţa lui Ritter. şi anume că geografia a rămas o ştiinţă unitară. Herder acorda naturii partea sa în procesul devenirii popoarelor. 55 . Rezultatul vizibil şi clasificabil al acestor relaţii era peisajul (lanschaft-ul). stat. Partea a doua. Venind dinspre ştiinţele naturii. ducat. este suficient deocamdată să spunem că încercările de identificare a regiunilor geografice au constituit de-a lungul timpului singura probă indirectă a caracterului ştiinţific şi unitar al geografiei. Intrînd pe tărîmul geografiei. caracterizează în esenţă spaţiul geografic. de către zoologul german Friedrich Ratzel31. istoria şi nu natura era cea care avea ponderea covîrşitoare în evoluţia popoarelor către ţelul lor final. Distanţa este aceea care controlează extensia ariei de influenţă a unui oraş sau intensitatea difuziei unei inovaţii în jurul centrului inovator. „Taxonomia Geografiei umane”. Caracterul descriptiv al realităţilor revelate sensibilităţii umane a continuat pînă la definirea geografiei umane (a antropogeografiei). Deoarece în limba germană lanschaft nu are doar sensul pictural al cuvîntului ci şi pe cel de ţinut sau de ţară (precum Ţara Oaşului). Altfel spus. Pentru ceea ce dorim să demonstrăm. Cu toate acestea. continente). munţi. Filosof al istoriei. Distanţa este răspunzătoarea de crearea teritoriilor cotidiene ale indivizilor şi comunitătilor locale. Rămîne însă de demonstrat dacă regiunea şi procesul de regionalizare constituie într-adevăr o probă irefutabilă a caracterului de ştiinţă al geografiei. Chorografiile antice şi medievale analizau şi descriau « regiunile » studiate ca pe nişte diviziuni date a priori. deşerturi. prin prisma relaţiilor pe care aceştia le stabilesc cu diversele medii în care evoluează. Distanţa este cea care.

trasferul conceptual a fost foarte rapid. urban-industrială s-a dovedit pe deplin satisfăcătoare în cadrul teritoriului american. sociologie. Otto Schluter l-a denumit kulturlanschaft (peisaj culturalizat. acest curent de geografie regională îşi propunea să studieze pe de o parte « paleopeisajele » create în urma determinărilor naturale exercitate asupra autohtonilor precolumbieni. italiană. el însuşi puternic tributar lui Otto Schluter) se dezvoltă environnmentalismul determinist. axată prin urmare pe ideea de regiune geografică complexă ca rezultat al adaptării active a grupurilor sociale la mediile naturale în care trăiau a influenţat puternic o serie de şcoli naţionale (olandeză. spaniolă. Tot în Statele Unite. Germaniei şi Marii Britanii şi evoluînd într-un teritoriu recent europenizat. 1981). românească – prin Vintilă Mihăilescu) şi a dezvoltat o geografie care. în care popularea evoluase abia către nişte insule urbane înconjurate de nesfîrşite spaţii rurare sau încă ignorate de economia modernă. belgiană. În vasta sa Géographie Universelle. Ecologia 32 Tot în sensul de « Ţară » a Oaşului. iar pe de altă parte să încerce descifrarea noilor peisaje pe cale să apară în cadrul evoluţiei rapide a federaţiei americane. ideea de regiune polarizată. după 1960-1970 va deveni în cea mai mare parte o ştiinţă socială. însă de această dată sub directa influenţă a ideilor lui Ratzel (Ellen Churchille Semple la Chicago) sau a elevilor săi germani emigraţi (Carl Ortwin Sauer. Apropiat de etnologie. Haţegului. adică exact kulturlanschaft-ul ratzelian. geograful francez Elisée Reclus. cu puternice valenţe aplicative. etc. idee care a făcut carieră atît în spaţiul nord-american cît şi in cel european. de ţară. în California. Nuanţa herderiană a determinării istorice a interacţiunilor dintre om şi natură a fost exacerbată în spaţiul academic francez. acoperea realitatea creată de interrelaţiile om-natură. ştiinţe politice şi economice). ferme. Pentru a deosebi landschaft-ul conceptualizat de Ratzel de acela natural datorat geografului Alexander von Humboldt. Coroborată cu cercetările efectuate de geografii britanici asupra formelor spaţiale generate de industrie (doar Marea Britanie se afla în plină revoluţie îndustrială !…). 56 . inspirîndu-se selectiv din geografia Franţei. discipolii lui de la Blache dezvoltînd rapid conceptul de regiune ca diviziune a spaţiului geografic ce reflectă în mod direct interrelaţiile dintre societate şi mediu său natural. Un caz aparte îl reprezintă şcoala americană care. Maramureşului. care are drept obiect principal de studiu the cultural landscape. unde în învăţămîntul superior geografia funcţiona numai în tandem cu istoria (Berdoulay. elev al lui Karl Ritter şi discipol al lui Vidal de la Blache. căi ferate) a creat o geografie care avea să devină foarte repede o disciplină activă. cît mai ales în Franţa (Paul Vidal de la Blache). Deoarece termenul de lanschaft avea un corespondent direct în franceză. Ideile lui Friedrich Ratzel au găsit ecou atît în Germania (Alfred Hettner). puţin populat şi cu organizări spaţiale incipiente (oraşe. acela de pays32. Şcoala franceză de geografie regională. aflat mai degrabă sub guvernarea ştiinţelor sociale (istorie. descrisese un tip de regiune organizată (polarizată) de un mare oraş. stabilit la Berkeley.această ultimă accepţiune. antropizat). portugheză. elveţiană.

Semple şi de elevii săi (Şcoala din Chicago) va include în sfera atenţiei 57 .lui Haeckel şi apoi evoluţionismul lui Darwin au marcat o vreme această abordare naturalistă a regiunilor geografice. Fig. realizat de către E. 10 – Geografie regională sau geografii regionale? Transferul etologiei (ştiinţa comportamentului animal) în studiul « peisajelor culturale ».

Ceea ce a venit dinspre şcoala franceză au fost concepţiile anti-vidalienilor. complexul teritorial de producţie (geografia economică) şi statul (stranovedenie). care propusese ca unitatea de bază în analiza geografică să fie länd-ul (provincia politică. şi mai ales cea a elevilor (George Vîlsan. La prima vedere termenul de complex teritorial de producţie ar putea să ne ducă cu gîndul la faptul că această « unitate » geografică ar 58 . Mehedinţi va fi fascinat de personalitatea lui von Humboldt. fapt mai mult decît evident în principala sa lucrare. sovieticii vor face din geografia regională o disciplină divizată. respectiv studiul ţărilor. mult prea puţin vizibile însă în paginile Terrei. Deşi elev al lui Ratzel şi bun cunoscător al lui Paul Vidal de la Blache. După încercări nereuşite (şi sancţionate ideologic de altfel) de a impune ca obiect de studiu lanschaft-ul antropic. care schimba pînă şi numele geografiei în Länderkunde (ştiinţa ţărilor) a fost urmat à la lettre de geografia sovietică pentru care multă vreme geografia regională a fost stranovedenie. Situaţia lui Simion Mehedinţi. axată pe studiul a trei mari « unităţi » teritoriale: lanschaft-ul natural (landschaftologie). care îşi va dezvălui întregul său potenţial teoretic şi metodologic mult după al doilea război mondial. situaţia este mai complicată în cazul celorlalte două « entităţi ». Prin contactele pe care le-a avut cu Ferdinand von Richtofen. geograf german aflat în siajul herderian al lui Ritter. ţara sau statul). Marginalizarea lui Vintilă Mihăilescu într-un context destul de neclar încă a redus şi mai mult impactul concepţiilor de origine franceză în geografia românească. Avînd girul lui Ritter. din considerente ideologice. Activitatea sa.geografilor conceptele de teritoriu şi de teritorialitate. colos al geografiei germane însă a cărui influenţă a fost modestă deoarece acesta nu a ocupat niciodată vreo catedră universitară. va interzice dezvoltarea sensului iniţial dat de zoologul-geograf german. fapt facilitat şi de influenţa pe care a avut-o asupra geografilor ruşi determinismul şi cauzalismul propriu lui Alexander von Humboldt. fapt poate firesc ţinînd seama de foarte redusa acţiune asupra mediului pe care o exercita societatea ţărănească din România începutului de secol XX. Simion Mehedinţi a moştenit cîteva idei legate de rolul omului în cadrul sistemului terestru. elevii ruşi ai lui Ratzel au transferat conceptul în cadrul şcolii ruse. Dacă lucrurile sînt clare în cazul peisajului natural (care păstra metodologia humbodtiană). fondatorul geografiei româneşti este oarecum particulară. Exemplul său. Terra (1931) care este un Kosmos humboldtian la scară redusă însă mai structurat şi cu valenţe teoretice mai evidente. lanschaft-ul se va reduce treptat doar la dimensiunile sale naturale. Emmanuel de Martonne fiind un exemplu clasic în această direcţie. În Uniunea Sovietică şi ulterior în statele din estul Europei controlate de Moscova. care va deveni rapid sovietică şi care. Grigore Cobâlcescu) săi ilustrează perfect influenţa humboldtiană: pentru multă vreme geografia românească va da partea leului demersului naturalist de tip determinist. Ideea ce va face carieră însă în fosta lume comunistă va fi concepţia hettneriană.

Din aceast scurt survol asupra apariţiei şi devenirii geografiei regionale şi a regiunii ca obiect privilegiat de studiu în ansamblul său reiese clar faptul că disciplina în cauză. O. Donisă (1977) – Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei. Ed. care înglobează între nişte frontiere îngheţate la un moment dat al istoriei o serie întreagă de realităţi geografice (naturale şi umane) foarte diferite unele de altele. pp. Nu vom dezbate aici criza de identitate a geografiei. iar pe de altă parte să constituie un fel de cadru administrativ apt să structureze repartiţia de la nivel central a investiţiilor infrastructurale majore. Bucureşti sau C. este departe de a oferi o imagine unitară şi ştiinţifică a geografiei.) « Teritorii (scrieri. (dir. a priori definite. complexul teritorial de producţie este o diviziune arbitrar « decupată » şi comandată de puterea politică. le-ar fi pus în loc şi astfel ar fi oferit o bază reală regionării geografice. de exemplu G.avea ceva de a face cu anumite structuri istorice pe care societatea. Bucureşti. Geografii erau astfel obligaţi să studieze « realităţi » teritoriale efemere. Manualele româneşti actuale abundă în asemenea “geografii regionale”. 235-250. văzută adesea ca simbol al sistemului de ştiinţe geografice. etc…). I. mai mult sau mai puţin sistematizată în diversele cosmografii. care nu aveau nici un raport cu funcţionarea normală a spaţiului geografic. în confruntarea sa perpetuă cu natura. Armand Colin. Este prin urmare imposibil să se definească geografia drept ştiinţă de sine stătătoare? 7. Vom afirma doar un fapt incontestabil şi anume acela că imensa cantitate de informaţii adunată în decursul vremii de către geografi. În ceea ce priveşte geografia ţărilor. a stat la baza constituirii geografiei ca ştiinţă academică. Oricine îşi poate da seama. care proclama că o simplă frontieră era suficientă pentru a face dintr-un teritoriu complex un teritoriu unitar şi omogen. Paris 59 . Această diviziune trebuia să aibă o singură finalitate. că o ţară (un stat) este o creaţie artificială. geografii. 2003 34 V. geografii au fost obligaţi să inventeze o aşa-zisă geografie regională care. şi anume aceea de a face cît mai eficientă exploatarea resurselor naturale şi umane locale pe de o parte. aceasta este o altă nenorocire adusă geografiei de către sistemul comunist. Octavian – De re geographiae sau lungul drum al spaţiului către teritoriu. dez-scrieri) ». hidrografie. Paideea. ajungea să studieze statele după celebra şi stupida reţetă « aşezare geografică. În fapt însă. Aujac (1975) – La géographie dans le monde antique. – in Groza. Paris. Jacob (1991) – Géographie et ethnographie dans la Grèce ancienne. Sinteza evoluţiei conceptuale a geografiei umane: de la spaţiu la teritoriu33 Puţine discipline precum geografia îşi caută şi îşi afirmă cu atâta ardoare originea – şi prin urmare legitimitatea ştiinţifică . relief. cu nici o altă metodă decît bunul simţ. În numele ideologiei comuniste. 33 După articolul Groza. Didactică şi Pedagogică. chorografii şi topografii apărute până în secolul al XVIII-lea.în înscrisurile antichităţii greco-romane34. care ajung să dezguste rapid elevii care învaţă mai multă geografie pe … Discovery Channel. ISBN 973-596-171-7. PUF. vrînd-nevrînd.

reuşind să fie aproape ridiculizată de epistemologi şi de filosofi ai ştiinţelor precum Jean Piaget40 şi 35 Citat de N. care să permită realizarea simultană a eşafodajelor teoretice. Paris 40 J. Principalul obstacol a fost acela că obiectul său de cercetare nu a fost niciodată acelaşi şi dat pentru totdeauna. Bibliothèque Nationale. Chorografia este descrierea specifică a unei provincii iar Topografia. Croom Helm. Piaget (1967) – Logique et connaissance scientifique. Gallimard. London 38 Lacoste. Y.. de juxtapunere a informaţiilor pe măsura juxtapunerii unor noi şi noi locuri cunoscute la frontierele œkumenei. a servit întotdeauna unui scop practic. 4. Peltier şi G. p. Miller jr. op. O'Sullivan şi J. Pearey (1966) – Military Geography. ca parte a întregului. Scopul cunoaşterii geografice. LITEC. nu este altceva decît reprezentarea specifică a unui oraş.W. P. Van Nostrand. geografia profesorilor sau geografia ideologică a stat alături de istorie în cadrul proceselor de încadrare identitară a naţiunilor moderne38…şi chiar de trasare efectivă a frontierelor în Europa de după primul război mondial39. definit încă de Ptolemeu. Paris. Deloc inocentă. pe baza acumulărilor in situ. de Cosmografie. integrată "cererii sociale". Paris 39 E.C. Princeton. Doin Editeurs. ça sert d'abord à faire la guerre. p. 37-60 37 v. cit. cit.Cunoaşterea şi descrierea Pământului. V. Maspéro. 99 În La géographie de la renaissance 1420-1620. Cunoaşterea geografică nu s-a putut desfăşura pe verticală. Les Editions du Comité des Travaux Historiques et Scientifiques. p. de exemplu L. Dumnezeu pentru filosofie ori numărul pentru matematică. are câteva particularităţi care nu au facilitat deloc ascensiunea acestei discipline către statutul de ştiinţă. Raffestin (1980) – Pour une géographie du pouvoir. precum este omul pentru medicină. a fost descrierea realităţii. (1983) – The Geography of Warfare.. 358-369 În "L'Espace géographique". Paris 60 . Paris. care este descrierea lumii. Cunoaşterea geografică a fost un proces desfăşurat pe orizontală. Obiectul său de studiu nu a putut fi adus în laboratoare şi nu a putut fi creat prin savante discuţii academice. Geografia exploratorilor a stat la baza primelor manuale de navigaţie şi a contribuit prin urmare la extensia nemăsurată a primelor imperii europene36. Boulineau (2001) – Un géographe traceur de frontières: Emmanuel de Martonne et la Roumanie. 1986 36 Broc. ca domeniu de activitate al geografiei.E. Lacoste (1976) – La géographie. op. Paris. Avem prin urmare imaginea unei geografii aflată într-o îndelungă evoluţie descriptivă şi tributară praxisului. descrierea Pământului. Nu este de mirare faptul că geografia s-a complăcut în cadrele impuse de Kant. Broc. Cl. respectiv descrierea unui loc. no. ca să nu spunem geografia. ceea ce ar justifica mai degrabă o analiză contextuală a devenirii sale ca ştiinţă decât o analiză dezvoltată în termeni de paradigme sau episteme. Berdulay (1981) – La formation d'école française de géographie (1870-1914). cu sau fără teritoriul său "35. geografia ofiţerilor şi geografia colonială a facilitat implantarea administraţiilor metropolitane şi a perfecţionat artele războiului37. lucru reafirmat în zorii modernităţii de către Pierre Davity în Les Etats et les Empires du Monde (11 ediţii între 1614-1635): "Descrierea pămîntului este numită Geografie şi este diferită.

Simptomatic este Atlasul Catalan (1315).La structure des révolutions scientifiques. locuieşte sau înlocuieşte: "place presents itself to us as a condition of human experience (locul ni se prezintă ca o condiţie a experienţei umane) "44.N. Ştiinţa locurilor sau puterea idiografiei Îndelungata perioadă idiografică43 a geografiei i-a permis un contact nemijlocit cu locurile descrise. Andrei (1987) – Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici (Elemente de compunere greco-latine). Geograful şi utilizatorul producţiei sale devin consubstanţiali locurilor. N. individual. Locul devine unic. orice privire exterioară şi orice abstractizare a locului le este interzisă. ceea ce pune multe probleme epistemologice. fie prin hărţi. Istoria geografiei este mai întâi istoria acţiunii umane asupra întinderilor suprafeţei terestre şi abia apoi istoria evoluţiei ideilor sale. Une archéologie des sciences humaines. Orice imprecizie şi orice abatere de la drumul descris poate fi plătită scump. geografia nu a fost până în secolul al XIX-lea peste sau în afara timpului său şi nu şi-a propus niciodată să viziteze viitorul ori să dea răspunsuri definitive la interogaţiile umane fundamentale. ce puteau foarte uşor să treacă drept fotografii finale. irepetabil. 7. însă aceasta nu a împiedicat şi nu împiedică cu nimic lumea pe care o serveşte să meargă înainte. p. este o invenţie recentă. în funcţie de sensibilitatea autorului. Entrikin (1991). 1962 43 din gr. Flammarion (traducerea franceză a celei de-a doua ediţii revăzută şi adăugită (1970) a lucrării iniţiale The Structure of Scientific Revolutions. este hic et nunc pentru orice om care are un loc. Bucureşti 44 J. The University of Chicago Press. Primele hărţi nu sînt decât discursuri desenate. The Johns Hopkins University Press. cf. catalogate. Fiecare loc era atent şi exhaustiv analizat apoi redat. specific. Paris T. ia loc. care "cartografiază " fabuloasele ţinuturi ale Extremului Orient pe baza nu mai puţin fabuloaselor povestiri ale lui Marco Polo. Illinois. Kuhn (1983) .1. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Ed. în care fiecare loc este în mod fundamental descris de coordonatele sale matematice. înmagazinate. Baltimore 41 42 61 . 1 În The Betweenness of Place. absolut. Champs. Spre deosebire de celelalte ştiinţe umane. M. Geograful participă la periplul călătorului care ia adus informaţia iar marinarul urmăreşte întocmai în călătoriile sale traseul descris de geograf. Primele manuale de navigaţie din Renaştere nu sînt nici pe departe colecţii de hărţi ci colecţii de povestiri sistematizate. Gallimard. idios – propriu.complet ignorată de Michel Foucault41 sau de Thomas Kuhn42. aşa cum o ştim astăzi. ale lumii cunoscute la un moment dat. Towards a Geography of Modernity. fie prin discursuri mai mult sau mai puţin nuanţate. Harta. Geografia s-a constituit şi s-a proiectat de la bun început în interiorul propriului său obiect de studiu. Foucault (1966) – Les mots et les choses. ultime. Oricine a citit Karl May şi l-a urmărit în taină pe Winnetou prin preeriile americane poate să aibă o ideee asupra procedeului: "…de cum treci Rio Grande vezi către soare-apune un pâlc de copaci şi mai departe o stâncă golaşă…". Chicago.

ale înţelegerii umane comune. Cu toate eforturile. Militarul. De la descrierea locurilor la descrierea mediilor ca determinante absolute 45 46 C. "Adevărul " geografic se construieşte încet – unii ar spune plicticos – prin prezentarea simultană a unei sinteze grafice cît mai precise a locurilor. cu scop funcţional. Ceea ce este variabil prin urmare. Ceea ce variază este interesul asupra acestor locuri. într-o lucrare recentă45 rezumă un punct de vedere filosofic asupra spaţiului care poate fi uşor aplicat geografiei idiografice: "din perspectivă hermeneutică şi fenomenologică. Geograful şi-a dobândit în lunga perioadă descriptivă a geografiei rolul de mediator între complexitatea vastei lumii materiale şi cerinţele reducţioniste. sînt vii. a priori – a posteriori […]. care cunoaşte sau ar trebui să cunoască fiecare loc în parte. Pentru geograf harta nu este mută şi imobilă.2. perceptorul regal sau negustorul au nevoie fiecare de alte informaţii referitoare la aceleaşi locuri. ceea ce rămâne este dimensiunea practică a spaţiului". nu va putea însă niciodată părăsi parfumul idiografic şi nu se va depărta nicicând de cotidian. marinarul. chiar încorsetate în parametrii rigizi ai longitudinii şi latitudinii. în ultimă instanţă. a locurilor individualizate pe imaginea cartografică. Geografia Antichităţii şi a Renaşterii realizase deja o profeţie care va deveni explicită odată cu Husserl: cunoaşterea geografică este cunoaşterea raporturilor dintre obiect şi subiect. Ciprian Mihali. uneori stufoasă. Fie că spaţiul este considerat ca produs al locului sau locul ca efectuare de spaţiu. Locurile de pe hartă. Mihali (2001). este discursul geografic. formal-material. Faptul a devenit evident odată cu avântul ştiinţelor naturale din secolul al XVIII-lea când geografia încearcă primele sale aventuri metodologice şi tatonează drumurile care o puteau propulsa în rândul "adevăratelor " ştiinţe. 7. Accesul celorlalţi la "adevărul " faptelor reprezentate trece numai prin intermediul discursului geografic. evolutive. spaţiul se defineşte dincoace de orice distincţie obiectivsubiectiv. geografia îşi îndeplinea cu conştiinciozitate rolul însă nu putea visa la statutul de ştiinţă. realizată prin mijloacele cartografiei. dinamice. p.Niciodată în istoria geografiei harta nu a evoluat separat de discurs. Contopită cu praxisul. Bucureşti incomensurabil = care nu poate fi comparat 62 . şi prin descrierea verbală. Problema care apare în această mediere este aceea a unicităţii locurilor cercetate şi deci incomensurabilitatea46 lor. Harta este un moment al spaţiului şi un izvor al discursului. Spaţiul hărţii reprezintă suma momentelor locurilor reprezentate. 89 În Inventarea spaţiului cotidian: arhitecturi ale experienţei cotidiene. acesta este acela care pliază realitatea în funcţie de comanda doritorului de informaţie. Paideea. Această sumă de momente nu se desfăşoară în toată complexitatea sa decât geografului.

pe fondul sofisticării instrumentarului şi metodelor ştiinţelor pozitive. Metoda ştiinţifică promovată de geografi caută să împartă suprafaţa terestră într-un mod cât mai logic cu putinţă iar mediile. În plus. Imediat geografia a intrat în faza sa taxonomică. Majoritatea eforturilor de clasificare ţintesc spaţiile naturale (peisaje vegetale. Explicaţiile. contururile lumii au început să fie desenate cu exactitate iar traseele călătoriilor puteau fi trasate dinainte. sub influenţa filosofiei istorice germane din secolul al XVIII-lea (şi mai ales a ideilor lui Johann-Gottfried Herder). p. De la peisaje la regiuni sau victoria taxonilor Către sfârşitul secolului al XIX-lea. Drept urmare sporeşte interesul pentru peisajul antropizat (kulturlandschaft) şi se deschid căile speculaţiilor asupra omului şi naturii.) – "Les concepts de la géographie humaine". 37-50 În A. Vreme de aproape un secol. p. Filosofia kantiană. reputate drept exacte. istoricismul este abandonat în favoarea unei apropieri de ştiinţele naturale. simplu surogat pentru statutul de ştiinţă atât de mult dorit. geografia a început să piardă şi statutul de intermediar între obiectiv şi subiectiv: longitudinea şi latitudinea fiecărui punct putea fi calculată cu precizie. tributare a ceea ce era mai stabil în mediu. Paris. Lumea reală devenea mult prea "obiectivizată "… şi prea la îndemâna tuturor. Armand Colin/VUEF. sînt înlocuite de peisaje strict circumscrise din punct de vedere spaţial. 1984) 47 63 . a oferit un suport epistemologic geografilor clasici. subliniind ceea ce datorează acestea mediilor în care s-au fasonat " geografii şi-au construit o disciplină "concepută ca o interpretare teleologică a destinului popoarelor şi umanităţii "47. Paris (a cincea ediţie. 7. care devin obiectele principale cercetate P. unităţi geomorfologice) însă mijloacele tehnice limitate şi vastitatea câmpului său de cercetare limitează drastic precizia cercetării. "care pune în evidenţă istoricitatea societăţilor şi culturilor. prima ediţie: Armand Colin. asociaţii faunistice localizate. Claval (2001).Revoluţia naturalistă. etapă intermediară ce va conduce la abandonarea descrierii locurilor în favoarea găsirii de elemente comune ale acestora cu scopul sesizării de întinderi omogene care să poată fi clasificate în mod raţional şi să conducă spre cuprinderea şi înţelegerea complexităţii naturii. 40 În Histoire de la géographie.3. au deviat rapid către environmentalism şi determinism. respectiv condiţiile fizicogeografice. care făcuse din spaţiu un cadru ale cărui configuraţii erau diferite de la un loc la altul. Este evident faptul că nici în această direcţie instrumentarul ştiinţific nu era la înălţime şi ambiţiile taxonomice au fost repede reduse la descrieri îmbinate cu încercări de explicare a situaţiilor locale. cu limite incerte. marcată în ştiinţele biologice de succesul temporar dar răsunător al lui Carl von Linné a pus în faţa geografiei problema sistematizării şi clasificării locurilor inventariate de-a lungul secolelor. Bailly (dir.

dintre societăţi şi mediile lor geografice ("sinteze ale raporturilor multiple întreţinute de milenii de grupurile umane în interiorul cadrului lor natural"50) devin obiectele privilegiate ale cercetării. prima ediţie: Armand Colin. Tensiunea exercitată asupra sa de conflictul dintre metodele exacte şi metodele exploratorii şi relative aveau să o marcheze profund şi să facă teoreticienii săi să oscileze neîncetat între pozitivism şi fenomenologie. 101 În L'évolution de quelques concepts de base de la géographie. regiuni polarizate şi regiuni periferice. Armand Colin/VUEF. milieu.de geografie însă acum "peisajul nu mai este. între pozitivismul logic şi hermeneutică. Termenul de regiune devine piatra unghiulară a geografiei moderne. între obiectul şi subiectul acţiunii umane. s-a constituit într-un solid pod de legătură între "fraţii inamici". Singura utilitate practică a geografiei acestei perioade este înregimentarea sa ideologică: prin 48 P. 1997 49 H. Paris. Pinchemel (1957) – Géographie et déterminisme.) – "Les concepts de la géographie humaine". Regiunile "naturale". Inventarea regiunii ca entitate rezultată în urma interacţiunii verticale dintre natură şi societate a avut o urmare nebănuită la început: geografia s-a poziţionat foarte inconfortabil între ştiinţele naturale şi ştiinţele sociale. diversitatea criteriilor de clasificare şi prin urmare multiplicarea exponenţială a tipurilor de regiuni "descoperite " marchează o etapă neoidiografică în istoria geografiei. inventându-şi geografia regională. région. Rezultatul a fost o panoplie impresionantă de tipuri de regiuni şi de structuri regionale: regiuni geografice. Paris (a cincea ediţie. 75-97 În A. 76-77 În Régions. Cercetarea clasică asupra regiunii căuta să definească întinderi geografice omogene pe care să le clasifice în tipologii diferenţiate după modalităţile de articulare dintre factorii fizici şi factorii umani49. între liberalism şi marxism. 89118 În Jean-François Staszak (dir. între materialism şi idealism. p. cotidiene. Espace. p. regiuni istorice şi regiuni economice. regiuni de convergenţă şi regiuni de tranzit. eforturile taxonomice au condus în mod necesar către o abordare fiziografică a organizărilor studiate şi a permis continuarea atitudinii idiografice. l'Harmattan. paysage (1800-1990). 1984) 50 Ph. Nonn (2001). ca la începutul secolului al XIX-lea. obiectul central al studiului ci devine instrumentul privilegiat în identificarea regiunilor naturale "48. fără a uita regiunile administrative şi regiunile-plan… Relativitatea unghiurilor de abordare. p. Bailly (dir. la individ şi la loc. regiuni urbanizate şi regiuni rurale. nations. regiuni enclavate şi regiuni deschise. Descrierea redevine metoda principală însă noua scară geografică la care se efectuează cercetarea împiedică reîntoarcerea la praxis. respectiv entităţile rezultate în urma interacţiunilor fireşti. Dacă se mai vorbeşte încă de geografie şi nu doar de geografie fizică şi de geografie umană este pentru că regiunea s-a sustras studiului exclusiv al uneia sau alteia dintre cele două tabere şi. Claval. Pentru perioada care acoperă trecerea dintre ultimile două secole ale mileniului trecut.) – "Les discours du géographe". marcată de pozitivism şi de neokantianism. p. p. regiuni agricole şi regiuni industriale iar mai târziu chiar regiuni turistice. însă la un alt nivel de agregare: individul şi locul au fost uitaţi în favoarea regiunii şi a comunităţii. Paris. 221-225 În "Bulletin de la Société Belge de Géographie" 64 .

1939 53 P. privilegiind relaţiile pe verticală (între grupul social şi mediul său natural) nu reuşise decât să acumuleze o impresionantă colecţie de taxoni unici şi irepetabili. 388-397 În J. bazat pe descrierea obiectelor unice (excepţionale) este profund neştiinţific şi atacă virulent clasificarea de sorginte herderiană a ştiinţelor propusă de teoreticianul de necontestat al geografiei regionale. după care geografiei şi istoriei le sînt opuse celelalte ştiinţe zise teoretice sau sistematice53. este considerat de majoritatea epistemologilor ca fiind marca definitivă a abandonării clasicismului şi semnul clar de început al modernităţii ştiinţelor geografice. teoretică. Polemica aprinsă a păstrat un caracter destul de violent doar cîţiva ani. Schaefer (1953) – Exceptionalism În Geography: a Methodological Examination. respectiv până în 1956 când Ullman54 reuşeşte să catalizeze un puternic curent metodologic definind geografia ca o ştiinţă a interacţiunilor spaţiale. extrem de critic la ceea ce autorul a numit "excepţionalism în geografie". University of Washinghton Press. Association of American Geographers.K. această nouă fază a geografiei a beneficiat de entuziasmul unei pleiade de teoreticieni55 şi de cercetători care au impus rapid în Europa F. Washington. Harvey (1969) – Explanation În Geography. în opoziţie cu geografia tradiţionalistă care. între diferitele grupuri sociale. Schaefer51. London 51 65 . 226-249 În "Annals of the Association of American Geographers". vol. p. ed. Seattle (prima ediţie în 1956) 55 ca de exemplu D. da Costa Gomes. Blackwell Publishers. Lund. London. Denumită nomotetică. căutătoare neobosită de cel puţin regularităţi spaţiale dacă nu chiar de legi geografice. Paris. l'Harmattan. no 3 52 R. XLIII. E.4. Livingstone.N. Royal University of Lund. Oxford Massachusetts.C. Rogers. Ullman (1980) . Taxonii regionali s-au constituit în aceeaşi perioadă într-o bază relativ sigură pentru extrapolarea metodologiei lor de cercetare către nivelele superioare de agregare. 257 În Le mythe de la modernité géographique. W. Arnold. p. Arnold.) – "Les discours du géographe". E. Hartshorne (1939) – The Character of the Regionale Geography.L. 255-281 În Jean-François Staszak (dir. Haggett (1965) – Locational Analysis În Human Geography. 7. A.intermediul sistemului de învăţământ geografia va deveni una dintre uneltele principale de construire a identităţilor şi conştiinţelor naţionale. extras din ediţia republicată în 1961 a lucrării În the Nature of Geography: a Critical Survey of Current Thought În Light of the Past. Bunge (1962) – Theoretical Geography. 1997 54 E. Cuplul Schaefer-Ullman a constituit matricea iniţială a noii geografii. D. Gleerup Publishers. Nefericita experienţă a geografiei politice ridicată la rang de doctrină de stat de regimul naţional-socialist german şi distrugerea celei mai mari părţi a structurilor teritoriale productive în timpul celui de-al doilea război mondial vor conduce la reaprinderea disputelor asupra statutului geografiei şi vor marca începutul decăderii regiunii ca obiect de studiu academic. Schaefer consideră că demersul idiografic. (1996) – "Human Geography. p. Richard Hartshorne52. însetată de general. An Essential Anthology". P. Inventarea spaţiului geografic Articolul din 1953 al geografului american de origine germană Fred K. respectiv cele ale statelor naţionale şi mai târziu ale blocurilor economine sau ideologice. care se voia analitică. deci pe orizontală.Geography as spatial interaction. Agnew. p.

Pentru noua geografie spaţiul este distanţă iar distanţa înseamnă obstacol în calea mişcării. op. odată cu şcoala germană de economie spaţială. în scopul realizării profitului pecuniar sau social. Nu vom insista aici asupra lor. de măsurat. Vom afirma doar că. cit. prin aceasta. însă cu un oarecare decalaj (1970-1980). "legea " rang-mărime în ierarhizarea sistemelor urbane. Credem că. Fenomenul începuse mult mai devreme. în Europa se întâmplă acelaşi fenomen rapid. singularitatea poate fi înlocuită de generalitate"56. centralizare ori descentralizare). geografia abandonează noţiunea de loc în favoarea noţiunii de spaţiu. geografia a fost prinsă pe picior 56 P. Împotriva acestei geografii (şi economii) fără suflet. fiinţa umană. Metodele cantitative şi modelizarea spaţială aduc realitatea în interiorul laboratoarelor (mai exact al ordinatoarelor). difuzie ori polarizare. toate foarte uşor de cuantificat. centre. într-un cuvînt de modelizat şi deci de controlat. aceste curente nu s-au datorat unei reacţii ştiinţifice în faţa neokantianismului sau neopozitivismului care făceau din ştiinţele geografice o reţea de chingi reci destinate să controleze spaţiul şi. Astfel. Aceasta deoarece spaţiul se reducea la structuri (poli. Un principiu (o lege?!) universal valabil(ă)… Urmează altele: "legea " minimului efort în organizarea spaţiului. 262 66 . principiile maximizării satisfacţiei actorilor implicaţi în dinamicile spaţiale şi principul echităţii spaţiale. p. fluxuri. ca să-i spunem pe nume. după caz. Geografii cantitativişti îşi afirmă din ce în ce mai pregnant supremaţia în faţa geografilor tradiţionalişti: lor li se adresează majoritatea comenzilor sociale. după părerea noastră..Occidentală şi în unele ţări din fostul bloc comunist (Polonia.C. periferii. şi anume în prima jumătate a secolului al XX-lea. cantitativă şi subordonată necesităţilor de planificare şi de amenajare a spaţiului. geografia cantitativă este rapid confiscată fie de ideologiile (neo)liberale fie de cele structuraliste. Mai exact spus de spaţiu geografic. Împreună cu economia regională. la fel ca şi în cazul filosofiei. geografia fenomenologică şi hermeneutică). Noua geografie lansează un nou concept: acela de spaţiu. care transformase oamenii în docile fiinţe strict raţionale au apărut şi au înflorit brusc geografii critice (cea radicală) sau împăciuitoare (geografia umanistă sau. da Costa Gomes. URSS) noua geografie nordamericană. Cum propunea Schaefer. considerată de geografii americani de după al doilea război ca moştenire legitimă. etc. Ele nu au apărut nici măcar ca un reflex întârziat de descoperire a fenomenologiei sau a hermeneuticii. În doar douăzeci de ani (1950-1970) conceptul de spaţiu înlocuieşte pe cel de regiune în America de Nord. arii polarizate) sau la dinamici (atractivitate sau repulsivitate spaţială. Menirea sa este de a înlocui treptat pe cel de regiune sau măcar de a-i schimba conţinutul: "regiunea nu mai este văzută ca o unitate teritorială ci este concepută ca o clasă spaţială care face parte dintr-un sistem ierarhizat. Se pot face aşadar experienţe la scară redusă cu planeta şi astfel ultima barieră în calea ascensiunii geografiei în sferele înalte ale ştiinţelor (neo)pozitiviste dispare.

Sack59 lansa în 1997 o observaţie cât se poate de sugestivă: "segmentarea noastră teritorială ne face străini unii faţă de alţii iar integrarea globală ne face să depindem şi să avem încredere mai mult în străini decât în familie şi prieteni". guvernate de alte coduri şi legi: "Lucrurile interconectate au loc (şi zic asta în path dependency = dependenţa de calea. Mihali. termenul de teritoriu a devenit în primele trei sferturi ale secolului al XX-lea un spaţiu simbolic limitat de o cât se poate de "materială " frontieră administrativă. Dereglementarea economiei. care îşi propune explicit să găsească în configuraţiile spaţiale trecute rostul şi sensul dinamicilor spaţiale actuale. Baltimore & London 57 58 67 . Originar din dreptul roman în care descria sec şi rece o suprafaţă apropriată legal. p. teritoriile individuale locale şi regionale surclasează pe toate planurile teritoriile naţionale. Nu întâmplător una dintre cele mai la modă metode de cercetare geografică de la începutul mileniului al treilea este… path dependency57. şi aceasta în ciuda persistenţei etologice a imaginii căţelului cu piciorul ridicat care îşi marchează "teritoriul". Este oare acest lucru diavolul însuşi sau asistăm la o reaşezare a lumii în alte tipare teritoriale? Răspunsul aceluiaşi autor este liniştitor: lumea nu se destructurează ci se restructurează la alte nivele spaţiale. a făcut explozie în literatura geografică între 1980 şi 2000. conceptul de teritoriu a avut în cadrul ştiinţelor umane ceva de tabu. cit.. modelul urmat(ă) C.greşit de rapiditatea evoluţiei tehnologiei şi că nu a făcut decât ceea ce era obişnuită să facă: să se obişnuiască cu un prezent în continuă mişcare şi să încerce să-l înţeleagă şi să-l explice studiind trecutul. mai la sfârşitul perioadei.5. neierarhizate şi din ce în ce mai puţin controlate/controlabile de un sistem-bloc. p. de către statul comunist. în toată bogăţia sa semantică. Sack (1997). op. de cele mai multe ori statală. toate acestea au lăsat câmp liber relaţiilor sociale pe orizontală. 10 În Homo Geographicus. Robert D. neputinţa marilor structuri birocratice inventate de modernitatea timpurie. adică tocmai în perioada în care individul era abandonat fie de către statul "providenţial". drumul. sub impulsul decisiv al democratizării informaţiei prin intermediul noilor tehnologii de comunicare. retragerea din ce în ce mai evidentă a statului din sistemul "pactului social". Spunem că este vorba de reorientare deoarece termenul de teritoriu. fie. Mulat pe ideea de afectivitate. Către sfîrşitul mileniului trecut. De la spaţiu la teritoriu sau redescoperirea locurilor Dacă este într-adevăr aşa cum afirmă Ciprian Mihali şi anume că "graniţa între funcţional şi simbolic este foarte fragilă "58 atunci putem accepta faptul că această fragilitate a permis geografiei să se reorienteze rapid şi să treacă rapid de la analiza spaţiului la cercetarea teritoriului.D. 7.89 59 R. The Johns Hopkins University Press.

Amenajarea spaţiului organizat. este evident. de concepere şi de percepere a spaţiului. 60 R. Există un loc pentru orice şi orice este presupus a fi la locul său. grupurile fiind obligate să inventeze alte tehnici de la un loc la altul. p. Organizarea spaţiului apropriat (domeniul acţiunilor cotidiene.sensul literal al cuvântului) în nenumărate şi fragmentate unităţi ale spaţiului. Din punct de vedere spaţial. proiectul tranzacţional ordonează două tipuri de tranzacţii (negocieri): a) tranzacţiile orizontale (cu spaţiul şi cu caracteristicile spaţializate ale acestuia). Aproprierea spaţiului . O definiţie sumară a proiectului tranzacţional ar suna astfel: Proiectul tranzacţional este programul pe care şi-l dă un grup social pe calea devenirii sale. D. acţiuni care. de aici rezultă structurile spaţiale b) tranzacţiile verticale (cu factorii de mediu).luarea în stăpînire prin dreptul forţei sau prin forţa dreptului 2. acest program este sinteza valorilor comunitare. în funcţie de evoluţia tehnicilor de încadrare a mediului în care comunitatea îşi desfăşoară acţiunile. reguli şi practici "60. […] Această fărâmiţare şi specializare geografică impune cu necesitate un foarte sofisticat sistem de legi. Valorile comunitare se regăsesc în acţiunile de practicare. Aceste etape ale construirii teritoriului sînt încadrate de normele proiectului tranzacţional. scrise sau nescrise. Sack. spaţiul-timp cotidian devine cadrul negocierilor tacite dintre drepturile şi îndatoririle individuale şi cele colective) 4. respectiv eficientizarea organizărilor spontane. op. 8-9 68 . Teritoriul este un spaţiu construit. problema simbolizarii spaţiului apropriat 3. datorită faptului că mediul geografic este caracterizat în primul rînd de eterogenitatea condiţiilor de la un loc la altul. se ajunge la diferenţieri spaţiale în ceea ce priveşte construcţiile teritoriale rezultate.. în procesul construcţiei sale se parcurgîndu-se următoarele etape: 1. Cit. specifice grupului care a efectuat aproprierea). valorile fiind definite ca principii care definesc orientările majore ale acţiunilor comunitare şi care orientează şi fac legitime regulile sociale ale grupului respectiv. Semnalizarea spaţiului apropriat (coduri de semne vizibile sau invizibile. conduc spre trăsături specifice construcţiei teritoriale rezultate.

sistematizării şi analizei acestora. reţele. Această muncă este laborioasă. identificarea este învăţată în procesul de socializare . de a-şi schimba locul. să îşi « reconstruiască un teritoriu ». Teritoriul ca rezultat al procesului de diferenţiere – exemplu de abordare umanistă 61 Geografia normală (în sensul dat ştiinţei normale de Thomas Kuhn) caută să sesizeze diferenţele existente între structurile spaţiului. ele au permis pionierilor să îşi reconstituie orizonturile în cadrul unor noi spaţii în procesul aproprierii unor noi teritorii. care îmbină topologia cu stilistica. cu nuanţe enciclopedice şi conduce întotdeauna la rezultate derizorii în comparaţie cu efortul cerut. (R. incomensurabile: un oraş este mereu Oraşul. în condiţiile unui teritoriu închis. Plasînd cercetarea în paradigma geografiei (post)moderne. Paris-Montpellier. de la gr. Les mots de la géographie. de neapartenenţă.6. Numărul de finalităţi posibile ale unei cercetări geografice ortodoxe se reduce la doar două. Doar după articolul Groza Octavian – Diferenţă şi diferenţiere – o geografie a identităţii teritoriale. economice. teritorialitatea pare un element util coeziunii grupurilor sociale . 7. multă teritorialitate le asasinează. Reclus. Teritorialitatea are ceva de animal sau de vegetal şi progresul umanităţii a constat tocmai în a se elibera de o teritorialitate exacerbată sau în a o extinde la întreaga planetă. Contrar rădăcinilor. Individul înrădăcinat nu devine conştient de această calitate a sa decît atunci cînd este pus în situaţia de a pleca. repetabile la diferitele scări la care se poate efectua studiul: poli. Aplicînd metodele geografiei clasice se ajunge la separarea unor organizări unice. culturale. se obţin mereu aceleaşi structuri fundamentale ale spaţiului. scris în 2000 pentru revista de filosofie Krisis 61 69 . Puternica valoare simbolică a cuvîntului (şi sentimentului) de înrădăcinare derivă după toate probabilităţile de la teama ancestrală de pribegie. p. Brunet. se desfăşoară în spaţiul cotidianului. o regiune devine fatalmente Regiunea. de la un oraş la altul. khton=pămînt. Banalul unor acţiuni devenite reflexe sociale. pe de altă parte ea este o sursă sau un support pentru ostilitate. ţară). 436). şi de ajunge într-un spaţiu în care există un alt fel de banal al faptului cotidian. stabilizarea într-un anumit loc (locuitor-locuire).Aceste tranzacţii. ea ţine de psihologia colectivă şi contribuie la fondarea identităţii de grup. « Teritorialitatea este un raport individual sau colectiv la un teritoriu considerat apropriat. neagă posibilitatea transplantării individului într-un alt teritoriu. Înrădăcinarea este exclusivistă şi neagă alteritatea. în scopul contabilizării. plicticoasă. excluziune sau ură. 1992. Ele permit de asemenea fiecărui migrant care se deplasează în interiorul unei naţiuni. Studiul teritoriilor este un bun mijloc de a lupta împotriva terorismului teritorialismului ». Puţină teritorialitate creează socializare şi solidaritate. Pe de o parte. Teritorialitatea nu se poate asimila cu atitudine elementară a apărării spaţiului pe care un animal îl consideră esenţial supravieţuirii sale . aceste principii sînt transportabile . defineşte ceea ce s-ar putea numi înrădăcinarea grupului social respectiv. de instabilitate. Metafora vegetală a rădăcinii semnifică pe de o parte puternice legături cu pămîntul natal (preluat în autohton/alohton. iar pe de altă parte lipsa de mobilitate. dobîndind un puternic caracter de banalitate. arii polarizate.

sat. şi nu rezultatul său (diferenţa). Cotidianul topeşte metrii în minute iar geografiile individuale devin geografii ale timpului mai mult decît geografii ale spaţiului. la dreapta şi la stînga persoanei. asupra metodelor de sesizare şi de încadrare a diferenţelor. care nu mai angajează persoana ci comunitatea sa. Fiecare individ este axis mundi (axa lumii. În geografia umană diferenţele nu există decît în măsura în care cercetătorul doreşte să le găsească. Distanţa pură devine traseu. care nu ajunge nicicînd să se solidifice suficient pentru a se oferi unei analize atente. desfăşurată între teluric şi celest. estului. să se deplaseze în exterior.realităţi incomensurabile… Apare astfel cu claritate explicaţia faptului pentru care geografia se defineşte ca o disciplină a gîlcevii perpetue a învăţaţilor cu lumea şi mai ales a învăţaţilor între ei: discursul geografic glisează invariabil către dispute interminabile asupra criteriilor de clasificare. În aceste condiţii. care este perpetuu. catedrală. în spatele. Organizările spaţiale (şi mai ales teritoriale) care stau în centrul atenţiei geografiei umane sînt de fapt fascicole de relaţii extrem de fluide şi de proteice. primărie. Singurul proces ordonator al acestor relaţii este distanţa. sudului. mai exact filtrul pe care distanţa îl interpune între experienţa individuală sau cea comunitară efectivă şi imensitatea numărului de experienţe posibile în alte puncte ale spaţiului. în interesul comunităţii. lumea se desfăşoară în faţa. libertatea sa intrinsecă în ultimă instanţă. oboseala de a crea lumea în mod continuu îşi spune cuvîntul. vestului şi tuturor celorlalte direcţii posibile. sînt transferate practicilor cotidiene ale comunităţii şi astfel hoinăreala virtuală haotică devine o gravitare cuminte în jurul polilor consfinţiţi şi împărtăşiţi de toată lumea. celor care sfidează cochilia teritorială sau celor care sînt constrînşi. « buricul pămîntului »): în funcţie de verticalitatea persoanei. ceea ce contează este procesul (respectiv diferenţierea). oraşdepersonalizînd dimensiunile lumii prin instaurarea nordului. Această obsesie este creatoare de spaţiu. Omul este o fiinţă gregară. obsedată de centralitate. de regionare. ale căror metamorfoze continue interzic orice încercare de rigidizare a lor în interiorul unor taxonomii imuabile. Procesul de identificare teritorială evoluează în funcţie 70 . Centrul comunitar devine reperul identificator pentru toţi membrii grupului. piaţă. mişcarea devine deplasare eficientă.desenul lor diferă iar diferenţele sînt de obicei irelevante chiar şi pentru cea mai simplă comparaţie. experienţa individuală se diluează în experienţele multiple ale grupului iar cunoaşterea lumii de către individ devine din ce în ce mai aproximativă pe măsură ce distanţa de la centrul comunitar către exterior se măreşte. Singurătatea acestei centralităţi nu convine. Practicile cotidiene ale persoanei. Spaţiul rămîne apanajul aventurierilor. Spaţiul şi distanţa îşi au izvoarele în interiorul persoanei. şi atunci indivizii îşi însumează centralităţile într-una colectivă – totem. aceasta în cazul în care nu caracterizează de-a dreptul –iarăşi. Polaritatea şi distanţele comunitare limitează frecventarea individuală a locurilor în funcţie de depărtarea de centru.

zgomotoasă. ar putea foarte bine purta inscripţia hic sunt leones (aici sînt lei). Subtilitatea dizolvării universalului (sau măcar al ceea ce se cheamă în altă parte) în vernacular depinde de accesul la informaţie formativă a membrilor comunităţii. Diferenţa stabileşte ca o sentinţă definitivă faptul că frontierele spaţiului fizic (date de distanţele dintre indivizi sau de distanţele pe care se desfăşoară fenomenele incontestabil administrate de comunitatea respectivă) reprezintă în acelaşi timp şi frontierele spaţiului social (date de proiectarea în spaţiul fizic a celui moral. în mod implicit acceptată de majoritatea membrilor. liniştită. prin discurs. Ea se construieşte şi evoluează în fiecare zi. Aceasta deoarece discursul propovăduieşte implicit că frontierele există şi că sînt administrate/apărate de instanţa creatoare de discurs. economice şi culturale ale teritoriilor. aceasta depinzînd de informaţiile aduse de cei care s-au aventurat în afara spaţiului comunitar. cultural. căreia indivizii sau comunităţile i-ar fi derogat responsabilitatea să facă acest lucru. statică. considerăm că diferenţa teritorială nu este o consecinţă a procesului de diferenţiere ci rezultatul deturnării sensului acestui proces.de evoluţia simbolică a centrului. Diferenţa este pentru individ un dat a priori. în funcţie de rugozitatea spaţiului înconjurător. şi are nevoie de o confirmare oficială. Vernacularul (respectiv localul. identificarea deja captivă în structurile cotidianului este forţată să devină identitate. etc. în reprezentările individuale şi colective ale unui aici cunoscut şi al unui în altă parte fabulos ori grotesc ori pur şi simplu necunoscut. care. Diferenţierea îşi are sursa în incertitudinile legate de prezenţa frontierelor. O informaţie informativă deschide larg porţile manipulării. prin intermediul practicilor cotidiene. În acest context. fie că acestea din urmă sînt construite sau “naturale”. Între aceste frontiere individul are mai degrabă îndatoriri decît drepturi. în funcţie de tehnicile de supunere a distanţei. Situaţia medie a eu-rilor individuale dintr-o comunitate. extrem de restrictiv în ceea ce priveşte comportamentele individuale. decisivă şi. care infiltrează schimbarea simbolisticii centrului în mod gradual. care trece prin situarea eu-lui în interiorul cadrelor spaţiale fizice. Diferenţa se stabileşte prin intermediul unui discurs. Diferenţierea teritorială este înainte de toate o afacere personală. Identificarea perpetuă la centralităţile comunitare este relativă la acurateţea. etic. subtile.). pentru anumite perioade. pe o hartă imaginară. puritatea şi caracterul natural al informaţiei venită din exterior. Considerăm aşadar că identitatea teritorială este înainte de toate un rezultat direct al diferenţierii şi nu al diferenţelor. este creatoare de noi. Diferenţierea este lentă. individual sau colectiv. relativă şi continuu dinamică. Pentru 71 . selectarea şi deformarea sau deturnarea sensurilor informaţiei subţiază izvoarele identificării pînă cînd. Diferenţa este abruptă. cunoscut doar de „cei ai locului”) este legat de universal prin canale multiple. revelată comunităţii într-un mod explicit.

sînt bine cunoscute. administraţie). religie. localizată la nivelul conţinuturilor. Structurile politico-administrative îşi dau drept obiectiv să încadreze conţinuturile teritoriale pre-existente şi să genereze noile forme. care şlefuiesc structurile cotidianului. 72 . care oficializează starea conflictuală şi care declanşează conflictele ce vor conduce la crearea diferenţelor. De cele mai multe ori. însă cele ale proprietăţilor nevecinilor sînt înceţoşate. Structurile separă cauza (procesul de diferenţiere) de efect (diferenţele). « moderne ». pe fondul unor conţinuturi asemănătoare purtătoare a unor stări conflictuale identice non distructive. dar întotdeauna limitate în timp. în funcţie de care vor fi modelate vechile miezuri ale organizărilor teritoriului. totul într-un şir de întîmplări naturale şi aleatoare. Dincolo de elementele structurale ale unei comunităţi (limbă. Între diferenţă şi diferenţiere. aduce fericirile şi nefericirile în interiorul unei comunităţi. limitele proprietăţii sale – şi bineînţeles cele ale vecinilor săi imediaţi. Războiul este succedat de pace. Tocmai cotidianul este acela care. între formele şi conţinuturile teritoriilor. toate acestea marchează viaţă de zi cu zi a comunităţilor.individul unei comunităţi. după cum nesigure sînt şi cele ale ansamblului de proprietăţi care descriu spaţiul întregii comunităţi. dezvoltarea. influenţele unei culturi externe sînt înlocuite de cele ale unei alte culturi. Structurile de încadrare teritorială sînt capabile să convertească după bunul plac identitatea teritorială în discursuri identitare. deturnînd sensurile naturale ale evoluţiei în funcţie de proiecte artificiale. influenţele faste sau nefaste ale vecinilor. Continuitatea influenţei lor asupra cotidianului vine din schimbarea continuă a ierarhiei autorităţii lor conjuncturale asupra comunităţilor. identitatea teritorială cîştigă în valoare dar pierde în sens. Diferenţa este rezultatul unui conflict trăit în mod violent. drumurile comerţului şi culturii. prin trăirile individuale şi colective. sînt capabile să conducă la crearea unor diferenţe diferite. chiar rurale. conflictul cu vecinul devine colaborare. Astfel. Cristalizarea aceloraşi comportamente conduce la construirea aceloraşi mecanisme de identificare. Ele sînt acelea care legitimează. care constituie garanţia de securitate identitară locală. Singura certitudine (speranţă ?!) este că felul proprietăţii şi modurile de practicare ale acesteia sînt asemănătoare. Fiecare dintre aceste fenomene exogene se manifestă pe durate mai lungi sau mai scurte. cu pretenţii imuabile. La scară locală identificarea la nivel individual şi colectiv se face prin intermediul acceptării unui aceluiaşi filtru de negociere a presiunilor alogene. există întotdeauna prezentul continuu al cotidianului. origine etnică. deoarece ea se întîmplă cel mai adesea la nivelul formelor create prin discurs. structurile acţionează conform unor legi proprii şi. Războaiele. Diferenţierea este efectul unei stări conflictuale niciodată concretizată. se găsesc structurile de încadrare teritorială.

care selectează din rîndul fenomenelor exogene doar pe cele aflate în opoziţie binară cu cele locale. în eternă schimbare. Diferenţele crează teritorii rigide. identificarea nu concretizează conflictul iar violenţa nu se perenizează. fac să rezoneze structurile teritoriale dincolo de frontierele lor incerte – unde se termină sunetul ? – alcătuind simfonii evolutive. Dacă la scară infraregională diferenţierea este aceea care se constituie în vector al construcţiei identitare (interesul de a se defini din punct de vedere spaţial în raport cu alţii). Diferenţierile acoperă teritoriile cu clopote transparente ale căror limbi. rezultate din încercările de concretizare a unor proiecte identitare impuse în numele unor generalităţi ambigue. alteritatea neexcluzînd starea conflictuală. mai rău. Sub presiunea discursului. Diferenţierea este suficientă pentru a-ţi afirma identitatea (celălalt este ca şi mine. însă îşi spune turc. şi vine din sau locuieşte în altă parte. proiectează nevoia de securitate identitară la scara regiunilor sau a statelor. aflate la verticala centralităţii acestora. indiferent de localizarea lor efectivă. acest proces devine o căutare instinctivă a diferenţelor (celălalt nu este ca mine. ci este păgîn. la scară interregională lucrurile se complică deoarece apar fricţiuni între macrostructurile de încadrare teritorială. omogenă. cilindrice. Aceasta deoarece diferenţierea se hrăneşte dintr-un prezent continuu. este alb sau negru şi. identificarea construindu-se în funcţie de repere mobile. de identificare. este înlocuită cu starea de conflict între macrostructuri. rescrise în fiecare moment de ascultătorii lor de pretutindeni. maghiar. La acest din urmă nivel spaţial diferenţierea este bineînţeles încă prezentă. în vreme ce diferenţele se înrădăcinează în structurile rigide ale trecutului. Construcţia identitară teritorială are nevoie de celălalt. este catolic. care nu permite sesizarea la nivel local a progreselor reale efectuate în relaţiile cu vecinul identificator. identică pentru toţi membrii comunităţilor locale. autogeneratoare însă nu şi autocentrată. Funcţionînd ca o profeţie care. ar fi posibil să locuiască la/lîngă mine). asemenea borcanelor de murături frumos aranjate pe un raft întunecos de cămară. fiind cunoscută are toate şansele să se (auto)îndeplinească. Diferenţa este produsul unui discurs care neagă distanţa sau care mai degrabă transformă distanţa fizică într-una simbolică. Atîta vreme cît starea conflictuală nu este confiscată de un discurs politic. 73 . însă imixtiunea politicului este mult mai puternică şi mai înclinată să deturneze identificarea către discursuri identitare. Starea conflictuală existentă în cadrul proceselor de teritorializare. structurile identitare cunosc o tendinţă perpetuă de fortificare. identitatea rezultată constituindu-se într-o crustă incasabilă ridicată în jurul teritoriului. este ortodox. Contactul violent dintre vecini (concretizarea diferenţierii) conduce la cristalizarea unor structuri identitare care îşi iau drept reper structurile celuilalt.Discursul. de diferenţiere. Diferenţierea continuă nu se transformă în diferenţă. rus.

Paris. curentele şi subdisciplinele definite şi descrise în ceea ce urmează nu trebuie să fie privite exclusivist. 1987.analiza regională (fundamentată pe cercetarea evoluţiei structurilor regionale şi ale diferenţierilor spaţiale). Antoine Bailly (dir. aceasta din urmă fiind rezultatul acţiunii simultane ale mediului şi spaţiului în care trăieşte fiecare fiinţă umană. În afara relaţiilor complexe pe care geografia le întreţine cu propriul său obiect de studiu şi cu celelalte ştiinţe interesate de sistemul teritorial (fig. 1998. În cele ce urmează propunem. în contextul unei evoluţii extrem de complexe a cadrelor epistemologice şi teoretice ale ştiinţei actuale. localizarea şi evoluţia structurilor spaţiale) . London. cititorul trebuie să fie conştient că orientările. Orice abordare sintetică presupune o pierdere de informaţie. Denise Pumain (dir. respectiv specificităţii obiectelor. Ele coexistă în proporţii diferite în spiritul şi opera oricărui cercetător. o parte din întrepătrunderile teoretice. ). detaliul pierzînd ca importanţă în faţa tabloului de ansamblu.) – Encyclopédie de géographie. potenţîndu-se reciproc. Penguin Books. izolate şi de sine-stătătoare. TAXONOMIA GEOGRAFIEI UMANE Geografia poate fi considerată ca o ştiinţă de cercetare a diferenţierilor suprafeţei terestre. Geografia umană modernă combină în cercetările sale trei orientări complementare ale interesului ştiinţific: .analiza ecologică (axată pe problematica legăturilor om-mediu) . 1992 74 . o definiţie generală ar putea afirma că geografia este ştiinţa interesată de structura şi natura interacţiunilor stabilite între două sisteme: sistemul ecologic (care pune în legătură societatea/omul cu mediul în care trăieşte) şi sistemul spaţial (care pune în legătură o porţiune a suprafeţei terestre cu o alta). a IV-a ediţie. Armand Colin. ca fiind singulare. împreună cu temele majore abordate de către acestea. pe baza unor lucrări de referinţă62. conceptuale şi filosofice sînt datorate trans-scalarităţii. Din această cauză. Poziţia de interfaţă a geografiei (între natură şi societate) a permis acestei ştiinţe o dezvoltare continuă a sistemului de discipline componente. o sinteză a orientărilor şi curentelor majore de idei care au determinat devenirea geografiei umane. precum şi o sistematică generală a subdisciplinelor sale.II. Paris. în corpusul oricărui articol sau tratat de specialitate.) – Les concepts de la géographie humaine. proceselor şi fenomenelor geografice de a exista şi de a se manifesta simultan în mai multe nivele 62 Brian Goodall – Dictionary of Human Geography. Robert Ferras. Prin urmare. Economica.analiza spaţială (centrată pe problemele legate de apariţia. Antoine Bailly.

2000) 75 . etc. acţiunile şi retro-acţiunile pe care le induce şi la care este supusă o fermă agricolă sînt funcţie de elementele mediului local (microclimat natural şi socio-economic sau cultural). sensul şi intensitatea relaţiilor dezvoltate sînt mereu altele.(la mai multe scări) de organizare teritorială.). ale celui naţional (politicile macroeconomice şi relaţiile internaţionale ale statului) şi ale celui continantal sau mondial (preţurile energiei primare. ale celui regional (politicile de dezvoltare regională). natura. fenomenele legate de mondializare. La fiecare dintre aceste nivele. 11 – Geografia umană şi relaţiile sale cu ştiinţele naturii şi ale societăţii (după Taafe. 1974 şi Ianoş. concurenţa pe pieţele internaţionale. Fig. De exemplu.

. se încadrează în aceeaşi categorie. considerată ca injustă şi sursă de inegalitate socială şi spaţială. în care oraşele sînt considerate ca avînd funcţii similare. în funcţie de ideologia dominantă. Studiul sistemelor urbane (prin legea rang-mărime. Macrogeografia Macrogeografia se încadrează într-un context holist. sectorul terţiar al Statelor Unite are foarte puţin în comun cu sectorul de servicii din Libia. procese sau fenomene spaţiale. prin care geografii marxişti explică diferenţele de dezvoltare existente între statele lumii este un asemenea exemplu. de procese sau de fenomene. încercînd să traseze cadrul şi să descopere legităţile generale care guvernează evoluţia unei întregi clase de obiecte. sensuri diferite (statele pot avea o politică protecţionistă în vreme ce pieţele internaţionale impun liberalizarea concurenţei) şi intensităţi diferite (politicile de ajustare economică ale Uniunii Europene. 1.. respectiv proporţia avută de populaţia ocupată în cele trei sectoare de activitate – agricultură. contextele culturale regionale se diluează în cadrul celor naţionale. sînt diferenţiate în funcţie de performanţele fiecărui nou membru sau ale fiecărui nou stat candidat). Diferitele subdiscipline ale geografiei umane pot fi identificate în funcţie de mai multe criterii.). 76 . iar un oraş turistic are o cu totul altă funcţie teritorială decît un oraş industrial.. industrie şi servicii). de exemplu. Tot macrogeografice pot fi considerate şi cercetările bazate pe utilizarea indicatorilor agregaţi (de exemplu caracterizarea statelor lumii prin comparaţia structurii lor socio-profesionale. care îşi propun transformarea ordinii mondiale existente. Criteriul scării de analiză După scara de analiză a sistemelor teritoriale se pot deosebi trei orientări majore în cadrul cercetărilor de geografie umană: 1. în conformitate cu scopul urmărit. caracterul macrogeografic este prezent în cercetările de nuanţă marxistă. Teoria centru-periferie. de exemplu). Astfel. Critica principală care poate fi adusă cercetărilor macrogeografice (deşi utilitatea lor nu poate fi pusă la îndoială) este accea că gradul extrem de generalizare nu permite luarea în consideraţie a deosebirii de natură ce pot să apară în cadrul aceleiaşi clase de obiecte..1.Este prin urmare evident că la diferite scări spaţiale elementele diferitelor organizări spaţiale au naturi diferite (politicile economice ale statelor sînt diferite. De cele mai multe ori.

Invers primei orientări. umanistă. Criteriul suportului filosofic şi teoretic După suportul filosofic şi teoretic subdisciplinele geografiei umane pot fi încadrate într-o serie întreagă de orientări. deci foarte aproape de obiecte. structurile spaţiale evenimenţiale (create de un festival. economice. respectiv a celor ascendente (dinspre local spre mondial/cosmic) şi a celor descendente (dinspre cosmic/mondial către local). situîndu-se foarte aproape de nivelele inferioare de organizare a spaţiului. sociale. procese şi fenomene unice şi prin urmare incomensurabile. care se focalizează asupra fenomenelor care se desfăşoară la scările mezospaţiale ale realităţii. culturale şi economice ale indivizilor sau grupurilor sînt studiate în profunzime. 1. interesată de crearea şi evoluţia teritoriilor vernaculare sau de comportamente şi reprezentări individuale sau de grup.2. de un fenomen economic periodic). economice. Structurarea spaţială a comportamentului consumatorilor. critica principală este eceea că. de o manifestare sportivă.3. a căror succesiune şi ale căror moşteniri nu fac decît să 77 . obiectul său de cercetare. deoarece nu poate generaliza şi astfel nu poate construi teorii. Geografia regională este prin excelenţă o ştiinţă mezogeografică deoarece regiunea. sociale. politice sau culturale. 2. nivelul mezospaţial este nivelul la care riscurile cercetării şi aplicaţiilor practice ale aceteia sînt minimizate. Mezogeografia Mezogeografia este o tendinţă recentă. În condiţiile paradigmei ştiinţifice actuale. structurile sociale. geografiile culturale ale indivizilor şi grupurilor izolate pot fi considerate ca obiecte de studiu pentru microgeografie. Microgeografia Microgeografia studiază în detaliu organizările spaţiale la nivele subregionale (locale). în care s-a renunţat la ideea de măsură precisă în favoarea aproximărilor statistice riguroase. microgeografia este obligată să acorde partea leului empiriei. fiind interesată în special de comportamentele individuale sau de cele ale microsocietăţilor aflate în interacţiune cu mediul local. este rezultat direct al fascicolelor de relaţii naturale. În această categorie se înscriu cu precădere studiile de geografie comportamentală. politice şi culturale antagoniste. acolo unde se combină constructiv sau destructiv macro şi microstructurile spaţiale.1.

pentru geografia posibilistă peisajele erau rezultatele directe ale modurilor de trai (genres de vie). Geografia posibilistă nu neagă faptul că acţiunea umană este limitată de condiţiile restrictive de mediu. După conturarea ipotezelor de amorsare a studiului. posibilismul postulează că în faţa constrîngerilor sau avantajelor mediului societăţile sînt libere să îşi aleagă tehnicile de încadrare conform propriilor lor matrici socioculturale. această orientare se transformă într-un determinism geografic vulgar. afirmă că ştiinţa poate funcţiona numai cu ajutorul chestionărilor empirice (cu conţinut factual) iar cunoaşterea este restrînsă doar la faptele care pot fi observate prin intermediul simţurilor umane (perfecţionate de instrumentar 78 .kulturlandschaft (rezultate din adaptarea pasivă la mediu). c) Geografia pozitivistă îşi trage seva din filosofia pozitivistă a lui Auguste Comte din sec. Dusă la extrem (de exemplu în cazul doctrinei naziste). responsabilitatea verificării lor revine interrelaţiilor teorie-empirie şi bunei credinţe a cercetătorului. Jean Brunhes). deoarece el se adresează bunului simţ comun. a) Geografia deterministă este bazată pe filosofia deterministă care afirmă că toate acţiunile umane nu sînt libere ci controlate de anumite legi naturale. b) Geografia posibilistă este fundamentată pe filosofia posibilistă (environmentalism posibilist) conform căreia mediul oferă fiinţelor umane seturi de oportunităţi din care acestea aleg doar pe acelea conforme cu normele lor socio-economice şi cu nevoile lor culturale. delimitîndu-se de metafizică şi de religie. ceea ce în mod inevitabil conduce la concluzia că acelaşi set de condiţii fizico-geografice duce la aceleaşi tipuri de comportamente umane. însă afirmă că structurile spaţiale sînt rodul alegerii conştiente a oportunităţilor oferite societăţii de un mediu inert/permisiv. Friedrich Ratzel). În doze moderate. modele.diversifice unghiurile de abordare a realităţii şi să îmbogăţească panoplia de metode. concepte. Ferdinand von Richtofen. Dacă determinismul afirma că diferenţierile spaţiului geografic (respectiv regiunile umanizate) sînt şlefuite prin acelaşi tip de reacţie culturală a societăţilor în faţa determinărilor mediului. Rezultatele cercetărilor celor două curente sînt sensibil diferite: dacă pentru geografia determistă unităţile taxonomice erau peisajele culturale . subordonată principiilor environmentalismului determinist. al XIX-lea care. Reprezentanţii săi sînt în primul rînd cei ai şcolii franceze clasice (Paul Vidal de la Blache. determinismul permite stabilirea unui set de ipoteze de iniţiere a cercetării geografice. Această geografie a constituit suportul antropogeografiei germane clasice (Carl Ritter. teorii şi aplicaţii ale geografiei umane. Trama explicativă a geografiei deterministe este dată de analiza cauzală. simplist şi periculos. rezultate din adaptarea culturală activă la mediu.

de întreprinderi. proceselor şi obiectelor studiate. în acest cadru filosofic. Pozitivismul.). de oraşe.) sau evoluţia unei populaţii numeroase (de persoane. telescopul.. este suportată de idealism. microscopul sau şublerul. care va permite probabil apariţia unor teoreme şi axiome geografice. Analiza matematică (aplicarea în geografie a teoremelor matematice) suţine validitatea unor enunţuri teoretice iar analiza statistică serveşte la testarea şi confruntarea rezultatelor teoretice cu faptale observate. sînt instrumente la fel de puternice precum termometrul. Mai exact spus. constituită ca o critică la adresa geografiei teoretice şi cantitative (pentru care omul era strict raţional iar comportamentul său spaţial era dictat strict de considerente economice).şi echipament ştiinţific). încearcă să înţeleagă lumea prin prisma relaţiilor pe care le au oamenii cu natura şi prin prisma sentimentelor şi ideilor pe care aceştia le au faţă de locuri şi spaţii. neopozitivismul afirma că logica şi raţiunea umană. etc. e) Geografia umanistă (comportamentală sau behavioristă) reprezintă o anumită perspectivă geografică asupra lumii. respectiv posibilitatea constituirii unei teorii geografice. Din anii ’90 se face simţită apariţia unei analize geografice matematice. acceptarea acestei doctrine filosofice a însemnat continuarea stării idiografice prin perfecţionarea metodelor inductive (plecarea de la particular la general) şi dezvoltarea impetuoasă a studiilor monografice (geografia regională). bazată pe demersurile ipotetico-deductive. etc. axată pe luarea în calcul a cunoştinţelor. de consumatori. conform căruia aplicarea teoriilor logicii formale sau a celor ale matematicii pure conduc la o cunoaştere cel puţin la fel de sigură ca şi cea datorată simţurilor umane. care are nevoie de secole?!). precum şi la relaţiile stabilite între aceste fapte. Experienţa devenea astfel accesibilă şi ştiinţelor sociale. Cu ajutorul modelelor statistice se putea astfel aproxima (cu o marjă de eroare cunoscută!) comportamentul spaţial al mulţimilor (de producători.. la nouvelle géographie sau geografia cantitativă) se bazează pe pozitivismul logic dezvoltat în anii 1920 de Şcoala de la Viena. Pentru prima dată. Geografia umanistă. ale carei obiecte de studiu nu se pretau nici la măsuri exacte şi nici la experienţe (cum sa poţi experimenta apariţia şi evoluţia unui sistem urban. care postula că pot fi cu adevărat ştiinţe doar acele discipline capabile să utilizele instrumentar şi echipamente ştiinţifice de măsură şi de contriol şi să efectueze experienţe. Prin urmare cunoaşterea trebuie să fie raţională şi să se bazeze pe măsurarea precisă a fenomenelor. existenţialism şi de fenomenologie. a apărut prin urmare posibilitatea unei geografii nomotetice. d) Geografia neopozitivistă (the new geography. Pentru geografie. Pentru 79 . Baza filosofică. destul de confuză. alături de metode statistico-matematice de aproximare riguroasă. a accelerat dezvoltarea geografiei fizice şi a anesteziato pe cea a geografiei umane. valorilor şi experienţelor umane.

Conceptele de bază ale structuralismului sînt cele de totalitate. o regiune oarecare este expresia unui set de interacţiuni constituite în jurul unui proces social (interacţiune dialectică între procesul spaţial şi formele sale). se bazează pe filosofia marxistă. etc. Caracterul militant al geografiei radicale a făcut ca aceasta să fie confiscată de geografia marxistă. Domeniile în care a excelat erau relative la fenomenele de difuzie a inovaţiilor. f) Geografia marxistă. h) Geografia structuralistă a fost dezvoltată în anii 1970 prin preluarea ideilor antropologului francez Claude Lévi-Strauss. acesta fiind un dat a priori. cît o critică a geografiilor existente. Un curent aparte este constituit de geografia reprezentărilor. al XX-lea. la cele de luare a deciziilor de localizare. Dezvoltată în cadrul activităţilor legate de drepturile civile din SUA anilor 1960. marxiştii consideră că organizările spaţiale şi diferenţierile acestora sînt un rezultat direct al relaţiilor socio-economice antagoniste dezvoltate între clasele dominate şi clasele sociale dominatoare. în special a geografiei neopozitiviste şi a celei umaniste. pentru schimbarea procesului social (deci a organizării spaţiale rezultate) este necesară schimbarea relaţiilor sociale de producţie. Pentru geografia marxistă. înrădăcinat în local (vernaculare) şi prin urmare imposibil de cunoscut în întregime de cineva din exterior. Conform structuralismului. Geografia umanistă este de fapt o formă geografică a curentului comportamental (behaviorist) care a apărut în cadrul ştiinţelor sociale prin anii 1960. Geografia marxistă nu încearcă să înţeleagă lumea ci să o schimbe. g) Geografia radicală (sau geografia critică) este mai puţin un curent pur geografic. obiectiv şi perfect subordonabil societăţii. fiind în ultimă instanţă un amestec de real şi de imaginar. şi care prezintă modelele spaţiale comportamentale drept procese cognitive. Geografia marxistă nu se întreabă asupra naturii şi sensului spaţiului. al XIX-lea în Marea Britanie şi dezvoltată cu precădere în a doua jumătate a sec. auto-regularizare şi 80 . organizările spaţiale sînt rezultatul unor acţiuni umane mînate atît de raţiune cît şi de sentiment. de unde caracterul « revoluţionar » al acestui tip de geografie. Explicarea acestor fenomene este posibilă prin analiza structurilor generale care le generează dar cu care nu se confundă. fenomenele observabile nu sînt decît output-urile (rezultatele) unui set dat de mecanisme (structuri) preexistente. apărută la sfîrşitul sec. ea însăşi tributară materialismului istoric şi dialectic. geografia radicală este interesată de incorectitudinile socio-culturale legate de funcţionarea economiilor de piaţă şi de contradicţiile din cadrul democraţiilor participative. a realizării hărţilor cognitive. Ca o consecinţă firească a acestei atitudini. real.geografia umanistă.

liniare şi planiforme) puse în loc de activitatea umană. se pot deosebi mai multe grupe de subdiscipline: 3. singura cale de a construi o teorie a geografiei. Prin intermediul său se pot cuantifica relativ uşor structurile spaţiale (respectiv organizările punctiforme. Criteriul obiectului de studiu După obiectul de studiu. Structuralismul. cultural şi ştiinţific. analiza 81 . deocamdată. b) Istoria geografiei este disciplina interesată în reconstituirea principalelor etape ale evoluţiei geografiei ca ştiinţă în funcţie de evoluţia tuturor elementelor sistemului socioeconomic. metodologia.transformare. a fost utilizat în anii 1970 ca o armă critică împotriva neopozitivismului. ceea ce facilitează sesizarea regularităţilor care ghidează evoluţia dinamicilor teritoriale. a ideologiilor şi a valorilor morale. şi pînă la mijloacele tehnice şi metodele ştiinţifice folosite de aceştia în procesul cunoaşterii geografice a lumii. 3. d) Analiza spaţială. Geografia teoretică şi metodologică Geografia teoretică şi metodologică reprezintă o colecţie de discipline cu personalitate unanim recunoscută (epistemologia. care trimite de multe ori la celelalte ştiinţe sociale cărora geografia umană le completează cercetările cu dimensiunea spaţială a fenomenelor cercetate. în cazul geografiei epistemologia este interesată de impactul doctrinelor filosofice. preluat de asemenea de geografia marxistă.) a) Epistemologia geografiei este disciplina care studiază modul în care este creată ştiinţa. geoinformatica şi sistemele informaţionale geografice.1. etc. cunoaşterea acestor etape facilitează înţelegerea modului în care s-a construit discursul geografic precum şi metodologia geografiei. plecînd de la ansamblul de valori care ghidează cercetătorii. c) Metodologia cercetărilor geografice este disciplina care urmăreşte evoluţia tehnicilor de cercetare a realităţii. este principala disciplină a geografiei neopozitiviste şi. teledetecţia şi fotointerpretarea. politic. a politicilor ştiinţifice naţionale şi a evoluţiei ideilor ştiinţifice (paradigmelor) mondiale asupra construirii cunoaşterii geografice asupra lumii. combinaţie de metode statistice şi matematice. istoria geografiei) dar şi unele care sînt trecute mai degrabă în rîndul metodelor geografice (analiza spaţială. De asemenea.

3. consumul şi schimbul bunurilor corespunzătoare necesităţilor societăţii umane. existenţa unor axe fluviale sau a deschiderii spre oceanul planetar. W. aceste elemente trebuiau să răspundă necesităţii unor reguli (legi) de localizare spaţială a activităţilor economice.spaţială pune la dispoziţia cercetătorilor un set întreg de metode de diagnoză şi de prognoză teritorială. geografia economică s-a limitat la o viziune descriptivă asupra activităţilor umane. difuziunea spaţială etc. 1909 etc) sau a celor mai noi înscrise în aşa-numita ştiinţă regională (regional science). De factură posibilistă sau deterministă. regional sau naţional. în primul rând pentru că raporturile sale cu celelalte ramuri menţionate ale geografiei umane sunt foarte strânse. în afara celor deja menţionate. Multă vreme. Localizarea se referă la modul în care un loc anume este ocupat. respectiv raportul între un avantaj obţinut şi efortul depus. oprindu-se mai ales asupra repartiţiei acestora la nivel local. spre progres etc.).2. marketing). -utilitatea. inovaţie. conform căreia eficacitatea unei activităţi depinde mai ales de consumul de inteligenţă şi de spirit organizatoric (creativitate.). în rândul economiştilor (von Thünen şi teoria rentei funciare de ex. a localizării industriilor. Prin activităţi economice înţelegem toate acţiunile întreprinse pentru producerea. Weber. Principalele concepte ale geografiei economice. amenajat şi transformat de către om în vederea desfăşurării unor activităţi economice. Dorinţa de elaborare a unor teorii ale localizării. după 1950. Definirea geografiei economice este dificilă. În centrul atenţiei acestei ramuri a geografiei umane se află descifrarea cauzelor care conduc la localizarea activităţilor economice şi implicit a populaţiei antrenate în acest proces. mai întâi prin intermediul factorilor naturali (prezenţa unor resurse.. al deschiderii spre modernitate. Utilitatea depinde de agenţii economici (indivizi sau grupuri care exercită activităţi economice) şi de cantitatea de bunuri 82 . proximitatea. fie ca este vorba de teorii mai vechi (a locurilor centrale. varietatea reliefului etc.Christaller. sunt: -eficacitatea. Începând cu sfârşitul sec.) iar mai apoi şi prin luarea în calcul a factorilor umani (prezenţa unor tradiţii artizanale. Geografia economică Geografia economică studiază structurile şi diferenţierile spaţiale create de activităţile economice desfăşurate în cadrul sistemului complex creat de mediu şi de spaţiu. centralitatea. la o relaţie interdisciplinară extrem de strânsă între geografia economică şi economia spaţială). în centrul căreia se află concepte precum accesibilitatea. S-a ajuns astfel. În general se acceptă că obiectul său de studiu constă în analiza aspectelor spaţiale ale activităţilor economice. a unor necesităţi specifice. A. rolul urbanizării. al XIX-lea apar însă şi încercări de explicare cauzală. care exprimă satisfacerea (pozitivă sau negativă) a unor necesităţi. De altfel economia spaţială a constituit totdeauna o sursă de inspiraţie pentru geografi. a fost chiar mai timpurie. 1933. Estimarea sa îşi găseşte ilustrarea mai ales în teoria valorii. management.

văzute ce centre polarizatoare. -teoria localizăriil industriilor a lui A. Este motivul pentru care o parte dintre activităţile economice eludează obligaţiile fiscale (economia subterană). foarte multe activităţi sunt mai puţin dependente de costuri. Astfel localizarea ideală a unei întreprinderi trebuie să corespundă punctului median (punctul aflat la cea mai mică distanţă faţă de sursele de materii prime şi pieţele de desfacere. Astfel. interese locale. Astfel distanţa faţă de piaţă este principalul factor care diferenţiază peisajele agrare. furnizoare de bunuri şi servicii în spaţiul rural. ţinând cont de costurile de transport). încearcă să explice relaţia dintre mărimea (numărul de locuitori). construcţii mecanice bazate pe subansamble etc. nivelul evaziunii fiind de altfel un indicator fidel al gradului de bunăstare socială.disponibilă pentru acesştia. corespunzător câştigului rezultat din scăderea costului de producţie odată cu creşterea cantităţii produse. aplicându-se şi domeniului serviciilor unde contează mai ales dimensiunea pieţei. Fiecare agent încearcă să utilizeze la maximum bunurile care îl interesează. Modelele de localizare derivate din această teorie. Astfel ramurile agricole pentru care costurile sunt foarte ridicate se localizează în proximitatea pieţei de desfacere spre deosebire de cele cu un cost mai redus. Această teorie este verificată de multe ori în practică dar este destul de generală. sunt foarte numeroase. Raporturile dintre profitul agenţilor economici şi bunăstarea socială sunt foarte complexe. în marile oraşe. o sumă de factori umani intervenind şi perturbând raporturile amintite (factori politici. conform căreia fiecare cultură sau mod de creştere a animalelor se localizează în funcţie de costul de producţie şi costul de desfacere.. -bunăstarea. În acest sens contează foarte mult circuitele informaţionale.). numărul şi localizarea centrelor urbane.este un alt concept care se referă la măsura în care o societate poate asigura un acces generalizat la bunurile şi serviciile de bază. dependente de distanţa faţă de piaţă. sînt: -teoria rentei funciare.). iniţiată de geograful Walter Christaller în 1933 şi continuată de economistul August Lösch (1940). fiind profitabile oriunde (mai ales ramurile care utilizează materii prime prelucrate. confecţiile textile. În plus.Weber (1909). ca efect al unei cereri mai mari. -teoria locurilor centrale. fără pierderi mari şi cu un cost minim. exprimată prin contribuţiile aduse la buget. regionale etc. concepută de Johann von Thünen în 1826. postulează că profitul unui producător este maxim atunci când costurile de producţie sunt minime. de ex. Cu toate progresele tehnice înregistrate în ultimele secole. specifice fiecărei activităţi în parte. această teorie îşi păstrează încă valabilitatea. de obicei agenţii economici fiind tentaţi mai degrabă de profit decât de bunăstarea generală. în afara cărora este dificil de obţinut un profit. În acest sens un rol important îl are conceptul de economie de proporţie. culturali. Principalele teorii ale geografiei economice. constitute pe lungul drum al devenirii civilaţiei umane. prezenţa unei pieţe imense stimulează producţia şi reduce 83 .

această teorie devine tot mai importantă. În acest mod. Ulterior. Ca rezultat principal poate fi menţionată ierarhizarea urbană.). De aceea se diferenţiază bunurile de ordin inferior (cumpărate curent) de cele de ordin superior (cumpărate mai rar).emplu un plus de atractivitate poate compensa distanţa mai mare. nu totdeauna cele mai eficiente. cartografie automată). deci a relaţiilor dintre agenţi situaţi în locuri diferite. adică măsura în care un centru urban este favorizat (defavorizat) în relaţiile sale cu celelalte centre vecine etc. în sensul că regiunile vestice ale statele situate la est sunt mai avansate. tocmai ca efect al proximităţii). specifică perioadei moderne şi contemporane.. Totuşi. prezenţa unei frontiere. sunt în mare parte abstracte. cele rezultate din industria modei. 84 . Această teorie este considerată adesea cea mai completă dintre toate teoriile geografiei umane. utilizând masiv mijloacele moderne de studiu (statistică informatizată. accesibilitatea. precum în cazul centrelor turistice. naturală sau antropică. -teoria interacţiunii spaţiale. cantitatea de interacţiuni dintre două locuri este o funcţie directă între emisivitatea locului de origine. în contextul unei economii tot mai deschise. spre deosebire de cele mici.costul. Aceste trei elemente favorizează intensitatea legăturilor şi se pot substitui unul altuia (de ex. o serie de specialişti au completat axiomele acesteia cu noi concepte precum: atractivitatea. modelele de interacţiune elaborate. care impune un gradient est-vest. explicând atât repartiţia producţiei de bunuri cât şi a populaţiei. care conduc la anumite preferinţe. Astfel de modele sunt des utilizate în localizarea unor activităţi productive sau de servicii. ierarhizate în funcţie de un punctaj corespunzător avantajelor şi dezavantajelor specifice. acolo unde există o clientelă minimală. în care barierele sunt tot mai fragile iar informaţia circulă fără frontiere. care pot fi produse la preţuri competitive în orice centru urban. Intervine aici conceptul de economie de aglomeraţie care face ca într-un centru urban de mari dimensiuni să poată fi prezente toate ramurile industriale. spre deosebire de bunurile comune. nu poate fi produs decât într-o metropolă. sau proximitatea poate compensa o atractivitate mai redusă (ca de exemplu apropierea de Europa Occidentală. a concurenţei dintre două centre urbane sau agenţi economici etc. Având în centru noţiunea de distanţă. este o continuare a teoriei locurilor centrale şi se află în centrul preocupărilor actuale. s-e dezvoltat prin luarea în calcul a elementelor psihologice. de ex. situate sub pragul profitabilităţii majorităţii acestora. -teoria alegerii spaţiale. de rolul său administrativ etc. Au fost puse la punct modele de alegere discretă care iau în calcul toate alternativele posibile. de poziţia ocupată în cadrul reţelei. în funcţie de cerinţa pieţei. pentru că în realitate intervin o serie de factori care împiedică interacţiunea (de ex. atât din punctul de vedere al localizării cât şi din cel al profilului activităţii desfăşurate. dependentă de imaginea fiecărui centru urban. atractivitatea locului de destinaţie şi proximitatea celor două locuri. un bun rar. În mod general. Fiecărui bun produs îi corespunde însă un anumit prag.

). mai dependente de factorii fizici. etc. poluarea multiplă. al XIX-lea. openfield) în funcţie de modul de organizare a exploataţiilor agricole (morfologia agrară). Între 1950-1980. este suscitarea unor externalităţi negative. Toată această problemtică se află în centrul discursului geografic contemporan. ia în calcul aspectele calitative ale spaţiului geografic.1. portuare. secundar fiind abordate şi 85 . Această geografie agrară (agricolă) a devenit o componentă esenţială a studiilor de geografie regională. în a doua parte a sec. geografii s-au interesat cu predilecţie de aspectele economice ale vieţii rurale. prima ramură a geografiei economice (sec. lumea era încă dominant rurală iar activităţile agricole net dominante.2. în ordinea apariţiei. Astfel. Geografia rurală Geografia rurală (cunoscută la noi în mod trunchiat doar ca geografie a agriculturii) este.). În momentul emergenţei geografiei moderne. al XIX-lea). cum sunt cele aeroportuare.-teoria economiei geografice. Complexitatea fenomenelor care au început să afecteze mediile rurale după 1980 (nu mai exista analogie între termeni precum lumea agricolă-lumea rurală sau economie agricolă-economie rurală) a impus considerarea acestora din unghiul organizării spaţiilor rurale de către societăţile localizate în aceste medii. opuse unor concentrări umane excesive etc. în lungul autostrăzilor. geografia agrară începe să se intereseze de funcţionarea activităţii agricole în interiorul sistemelor spaţiale din care face parte sau pe care le crează.. munţi etc. Din aceasta derivă conceptele foarte actuale de internalitate (sau economie internă. disciplina devenind una de tip general. impunând bariere (râuri. de ex. devenind geografie agricolă. câştig realizat de către un agent ca urmare a propriilor decizii) sau de externalitate (cîştig rezultat ca urmare a deciziilor altor agenţi). bocage. Acestea sunt invocate adesea pentru a explica fenomenul de aglomerare a activităţilor în anumite zone.) sau prezentând contraste majore (vaste spaţii deşertice. datorită necesităţilor de gestionare a teritoriului. numită geografie rurală. care pot slăbi atractivitate sau frâna progresul (de exemplu. Iniţial s-a dezvoltat ca geografie agrară (studiind doar peisajele şi structurile socio-economice legate de agricultură). creşterea preţului terenurilor etc. Principalele subramuri ale geografiei economice sînt următoarele: 3. În această perioadă se impun termenii de peisaj agrar închis (fr. ceea ce face din geografia economică una din cele mai atractive opţiuni din perspectiva cercetării.) şi peisaj agrar deschis (engl. axându-se pe tipologia peisajelor agrare şi pe transformările acestora. care este departe de a fi omogen. Efectul principal al economiei de aglomeraţie. Explicaţiile legate de această evoluţie sînt multiple. Habitatul rural interesa mai ales sub aspectul densităţii construcţiilor şi a formelor derivate din dispunerea acestora în spaţiu (morfologia habitatului). agenţii fiind tentaţi să profite de eventualele externalităţi.

deşi important fiind adesea eludat. se impun cu acuitate termenii de spaţiu rural şi economie rurală iar geografii nu au rămas indiferenţi. factorul natural. după numeroase şi diverse îmbunătăţiri. care încearcă să explice productivitatea diferenţiată a muncii şi a capitalului în agricultură prin raportul dintre piaţa de consum şi distanţa faţă de locul de producţie a devenit unul din cele mai uzitate. Industrializarea satelor şi antrenarea unor vaste spaţii în procesul de peri-urbanizare a favorizat această direcţie de studiu. Aceşti termeni. Utilizarea mijloacelor moderne ale teledetecţiei a reconectat aceste preocupări la geografia generală. Testat în cele mai diverse contexte. Interesul pentru dezvoltarea Lumii a Treia şi problema subdezvoltării au constituit un impuls în acest sens. fundamentaţi de sociologi şi economişti acordă o atenţie sporită particularităţilor demo-economice ale populaţiilor rurale în corelaţie cu activităţile pe care le desfăşoară. geografia rurală a devenit tot mai mult o geografie agricolă.ené Lebeau. preocupată mai ales de aspectele pur economice şi tehnice. istoriei şi antropologiei. După 1975. impune o zonare a culturilor agricole şi a zootehniei pe criterii de rentabilitate: legumicultură şi zootehnie bovină în imediata vecinătate a centrelor urbane. 1962). Acest model. Organizarea peisajelor rurale. von Thünen (1826). odată cu impunerea preocupărilor ecologice şi cu turistificarea unor vaste spaţii rurale. modul în care se asociază diversele culturi. Conceptul de structură agrară devine prevalent (R. debuşând tot mai mult spre problematica sociologică a dezvoltării rurale.aspectele referitoare la forma şi materialul de construcţie (fizionomia habitatului). aceste modele au permis o aprofundare a problematicii rurale. permiţând astfel o analiză mai profundă a peisajelor agrare şi mai ales a dinamicii lor cronospaţiale. prima furnizându-i şi scheletul primelor încercări de modelizare teoretică a localizării activităţilor agricole. Spaţiul rural astfel conceput devine un spaţiu concurenţial. Creşterea accesibilităţii rurale (conectarea acestora la diverse 86 . Renta localizării. aşa cum este formulată de autorul citat. tehnici sau economici. unde competiţia obligă la o regândire permanentă a întregului eşafodaj social-economic. Aplicabile la orice regiune a Globului. culturi cerealiere şi tehnice la distanţe mai mari şi creşterea intensivă a animalelor în regiunile cele mai depărtate. 1968). concept care se referă inclusiv la formele de proprietate şi de exploatare a terenurilor şi cuprinde sistemul de cultură. Geografia agrară astfel concepută face apel masiv la mijloacele de studiu ale economiei. în două componente esenţiale – vatra satului şi moşia acestuia -. sistemele de creştere a animalelor şi tehnicile utilizate. Kostrowicki. Pornind de la lucrările lui von Thünen se caută noi modele teoretice care să explice atât localizarea activităţilor agricole cât şi dinamica peisajelor rezultate (Chisholm. acest model îşi dovedeşte perenitatea în pofida transformărilor produse în ultimele două secole.a devenit esenţială în descrierea structurilor agrare. După 1950. o veritabilă şcoală a studiului dinamicii peisajelor luând astfel naştere. 1979) iar tipologiile agrare sunt sprijinite de indicatori bine fundamentaţi matematic (sociali. respectiv modelul rentei funciare a lui J.

în contextul în care agricultura productivistă este considerată vinovată de multe din marile probleme ale lumii contemporane. preocupată de toate aspectele vieţii rurale.2. 3. ci fiindcă un agent economic bine organizat a ales acel loc.reţele) a condus la conceptualizarea aşa-numitului continuum rural-urban.). în spiritul geografiei idiografice. regiuni industriale etc. complexe industriale. Se uita frecvent că aceşti factori de localizare nu acţionau în sine asupra activităţilor industriale. în urma analizei şi comparării mai multor combinaţii locale a diverşilor factori de localizare. „Renaşterea rurală” specifică statelor dezvoltate (termen aparţinând lui Bernard Kayser. Devenită o geografie rurală totală. S-a ajuns astfel la o constatare importantă legată de manifestarea spaţială a procesului industrial. fiind una din punţile trainice de legătură dintre geografia fizică şi cea umană. care au de obicei o localizare impusă de un anumit mediu local. concentrarea de uzine) nu sînt prezente într-un anumit loc deoarece acolo se află într-o cantitate sau calitate suficientă anumiţi factori de localizare. geografia industriei a devenit o disciplină a localizării. şi anume în sediul central al întreprinderii. de organizare a industriei (uzina. axe industriale. această disciplină s-a integrat tot mai mult în geografia generală. a întreprinderii. Iniţial. În analizele clasice factorii de localizare păreau suficienţi pentru a explica distribuţia/localizarea spaţială a industriei. vizibile în spaţiu. Cu excepţia întreprinderilor compuse dintr-o singură unitate de producţie (caz în care întreprinderea se confundă cu uzina). aglomeraţii industriale. şi anume aceea că formele concrete de organizare se distribuie în spaţiu în urma unor decizii luate de multe ori departe de locul în care are loc localizarea. ansamblu de interacţiuni intense care diminuează efectele centralităţii urbane. Treptat. districte industriale. s-a studiat doar distribuţia (repartiţia) spaţială a industriilor şi s-au realizat monografii asupra diferenţierilor spaţiale prilejuite de industrie (centre industriale. 1990) şi distrugerea relaţiilor de tip comunist în estul Europei au constituit un impuls major în multiplicarea studiilor de geografie rurală tot mai preocupate de găsirea permanenţelor şi de urmărirea memoriei spaţiale.2. specialiştii au demonstrat faptul că formele concrete. toate celelalte întreprinderi (cu două sau mai multe unităţi de producţie) îşi dezvoltă 87 . valorizîndu-se experienţa economiştilor spaţiali germani. După al doilea război mondial. ei fiind în primul rînd studiaţi şi consideraţi de către organisme de decizie care administrau procesele industriale şi care constituiau de fapt structura organizaţională internă şi ierarhică. Geografia industriei Geografia industriei s-a cristalizat la trecerea între ultimele două secole ale mileniului al doilea.

.cu ce tehnică de va efectua producţia?. el va induce principalele forme concrete de organizare spaţială a activităţii industriale (uzine izolate. ceea ce va induce puternice fenomene de polarizare?. etc. care are nevoie o cantitate mai mare de forţă de muncă mediu calificată. respectiv aceea ca piaţa de desfacere să nu se suprapună cu cea de aprovizionare. cel mai apropiat geografiei. interacţiune spaţială. O întreprindere privată va căuta localizările cele mai eficiente din punct de vedere financiar. ceea ce va impune o localizare a uzinelor în funcţie de una sau de alta dintre cele două pieţe.ce cantitate se va produce?.). -unde se va efectua producţia?. are de asemenea consecinţe spaţiale: o cantitate mai mare de produse va impune o uzină mai mare. unul banal (textil.. este apanajul teoriilor localizării.care va fi specificul producţiei (ce să se producă)?. care nu au nevoie de multă forţă de muncă) sau dimpotrivă. calibrate în funcţie de cererile locale. chiar dacă acestea sînt situate la distanţe de sute sau mii de kilometri una de cealaltă. etc. aglomerări de uzine. răspunsul la această întrebare. pentru a se sesiza cererea existentă. în funcţie de semnalele venite de pe pieţele de desfacere.o serie de strategii spaţiale care nu pot fi sesizate decît dacă se studiază simultan localizarea tuturor unităţilor de producţie. Este posibilă prin urmare o primă dilemă spaţială. complexe industriale. Aflarea şi acceptarea răspunsurilor la cele patru întrebări înseamnă de fapt luarea unor decizii strategice care vor guverna evoluţia economică a întreprinderii. filierele vor fi disociate spaţial (se vor localiza mai multe uzine specializate)?. Aceste decizii depind foarte mult de natura întreprinderii. produsul final este unul de înaltă tehnologie (se va da întîietate proceselor automatizate. . în ultimă instanţă regiuni industriale. răspunsul la această nouă întrebare este legat în primul rînd de fluxurile tehnologice interne ale întreprinderii. etc. dar şi a pieţelor de aprovizionare a viitoarei activităţi industriale.. şi care vor induce în spaţiu diferite forme de organizare sau vor provoca puternice modificări organizărilor deja existente. răspunsul la această întrebare. existenţa unor pieţe restrînse şi cu o largă distribuţie spaţială va necesita localizări multiple de uzine mici.). Strategia de localizare construită de o întreprindere se structurează în linii mari pe rezolvarea a patru mari categorii de probleme: . răspunsul la această întrebare implică studierea atentă (şi continuă!) a pieţelor de desfacere. însă nici manifestările spaţiale nu sînt neglijabile: filierele de producţie sînt integrate (se va produce într-o singură uzină)? sau. Apare astfel în mod clar diferenţa fundamentală între uzină şi întreprindere: uzina este expresia spaţială concretă a deciziei luate de către întreprindere. etc. în funcţie de diverse pieţe de aprovizionare. agroalimentar). care va avea o capacitate sporită de organizare a spaţiului (polarizare. pe cînd o întreprindere publică va încerca să combine în procesul localizării cît mai bine exigenţele eficienţei economice cu 88 .

forţei de muncă sau produselor finite. posibilităţile de localizare variază între două puncte extreme: în interiorul pieţii de aprovizionare cu materii prime sau de mobilizare a factorilor de producţie sau în interiorul pieţelor de desfacere a produselor finite. sînt numite de geografie industrii mobile în spaţiu (sau.exigenţele eficienţei sociale (teritoriale). care nu poate să se mai mulţumescă cu descrieri a posteriori ale organizărilor induse de industrie. care intervine prin preţul ridicat de transport al materiilor prime. posibile. În cel de-al doilea caz se pot integra industriile care sînt relativ indiferente la constrîngerile induse de distanţă în termeni de distanţă-cost (distanţă-preţ). sau. care urmăresc îndeaproape evoluţia cererilor pieţii. constituie un obstacol puternic. care se caracterizează prin aceea că exigenţele eficienţei economice le impune o localizare strict legată de pieţele furnizoare de materii prime sau de forţă de muncă. footlose63 industries). materialele de construcţie. Oricare ar fi însă natura întreprinderii. fără nici o constrîngere. sînt caracterizate de către geografie a fi fiind industrii foarte puţin mobile în spaţiu (aceasta înseamnă că siturile favorabile localizării lor sînt foarte limitate). Industriile footlose în schimb sînt localizate în general în urma deciziilor influenţate în mod covîrşitor de situaţiile conjuncturale ale evoluţiei pieţelor de desfacere sau a evoluţiei tehnologice. Aceasta este una dintre dificultăţile majore ale geografiei industriale moderne. în literatura de limbă engleză. În cazul lor spaţiul nu intervine decît cu totul întîmplător sau secundar în procesul de implantare. în cel mai bun caz. Primul caz este în general specific industriilor pentru care distanţa. foarte evolutive. ale oricărei implantări industriale. Aceste industrii. 89 . interesul geografic concentrîndu-se acum asupra transformărilor actuale ale organizărilor spaţiale preexistente localizării lor. implantarea lor urmărind să minimizeze timpul de acces la piaţa de desfacere. de axe majore de transport. dezrădăcinat. care nu sînt condiţionate de preţul deplasării materiilor prime. ci trebuie să-şi dezvolte un eşafodaj teoretic şi metodologic apt să facă previziuni asupra implicaţiilor spaţiale viitoare. chimia de bază). Ceea ce trebuie reţinut este faptul că aspectele spaţiale efective ale localizării apar ca atare cu precădere în cadrul deciziilor strategice de implantare a industriilor puţin mobile în spaţiu. Aceste industrii. fiind în schimb sensibile la constrîngerile relative la distanţa-timp. Eficienţa economică a activităţii lor este dată de localizări flexibile. 63 Footlose = fără nici o oprelişte. În această situaţie se află în primul rînd industriile grele (siderurgia.

fiind un inventar spaţial al modurilor de transport (infrastructuri fixe şi mobile) şi al fluxurilor transportate. mai ales al costurilor acestuia. şi comportamentele spaţiale ale consumatorilor.2. în spaţiul american neopozitivist. sistemele de transport au devenit un instrument major în organizarea teritoriului. plecând de la raporturile dintre distanţă. a fost subliniat încă de J. Rolul transporturilor în economie. Geografia transporturilor Geografia transporturilor s-a lansat în acelaşi timp cu geografia industriei. Dezvoltarea spectaculoasă a mijloacelor de transport după al doilea război mondial. consumului şi distribuţiei de bunuri. Geografia transporturilor se interesează în mod deosebit şi de posibilităţile de deplasare a persoanelor şi bunurilor între diferitele locuri. timp şi preferinţe specifice. interesul mutîndu-se asupra studiului reţelelor de transport ca sisteme spaţiale în sine. din perspectiva geografică (adică modul în care sunt puse în mişcare mărfurile. Sistemul de transport este cel care le integrează într-o structură coerentă de organizare spaţială. creşterea fără precedent a circulaţiei în marile oraşe. Deoarece spaţiul era integrat în analiză doar prin intermediul densităţii căilor de transport şi al intensităţii fluxurilor dintre diversele unităţi spaţiale. Explicarea modului în care apare şi se manifestă cererea de servicii de transport este mijlocită de mai multe teorii. un transport performant fiind o condiţie obligatorie a globalizării economice iar pe de altă parte. Cererile de servicii de transport rezultă din nivelul producţiei. Acest rol a sporit şi mai mult în perioada contemporană. toate modelele de localizare amintite anterior luând în calcul această variabilă. dată fiind complexitatea şi dinamica sa. printre care cea amintită a utilităţii. Obiectul de studiu al acestei ramuri geografice este sistemul de transport. 90 . După 1980 în studiul reţelelor de transport începe să fie luat în calcul. Acesta este dificil de definit. în spiritul geografiei behavioriste. desfăşurate într-o multitudine de aşezări umane. Inter-relaţiile sistemului de transport cu mediul natural şi cu cel economico-social pot fi considerate de fapt cheia de boltă a înţelegerii acestei discipline. apoi aceea a mobilităţii geografice a populaţiei sau cea a interacţiunii spaţiale ori a comportamentului indivizilor. începe cuantificarea şi modelizarea sistemelor de transport. Din 1950.3. cu timpul s-a ajuns la studiul predilect al fenomenului circulaţiei în sine. crearea unor noi tipuri de reţele de transport a generat un interes deosebit pentru geografi. permiţând dezvoltarea unei discipline distincte. geografia transporturilor se numea frecvent geografia circulaţiei.3. Dacă la început erau descrise rând pe rând diferitele moduri de transport sub aspectul distribuţiei lor spaţiale şi a diferenţelor calitative. Pînă prin 1950-1960 avea un caracter strict descriptiv. generând formarea unor teritorii clar individualizate. von Thünen.

informaţia circulând practic instantaneu. ignorând adesea celelalte noduri. ignora practic spaţiul. Dacă sistemul de transport este unic. în funcţie de fiecare mod de transport. Se acceptă în general că relaţia dintre sistemul de transport şi dezvoltarea economică este circulară. adică locurile şi legăturile dintre ele. Dimensiunea spaţială a unui sistem de transport este reţeaua de transport. în funcţie de dinamica specifică fiecărei regiuni. calitatea infrastructurii. Acesta cuprinde mediul natural (fizic). Dacă în perioada industrială un sistem de transport eficient era garanţia demarajului economic în prezent. mediul socio-economic. marile noduri. densitatea spaţială. conform căreia nodurile de transport şi axele de comunicaţie sunt ierarhizate în funcţie de atractivitatea şi capacitatea de emisie a fluxurilor specifică fiecărui punct locuit. Mai mulţi indici au fost imaginaţi pentru a măsura calitatea unei reţele. inferioare 91 . structura politicoadministrativă şi nivelul tehnologic specific unui teritoriu dat. k şi a fiind constante specifice fiecăruia din indicii menţionaţi. informaţii. Un concept devenit extrem de curent în geografia transporturilor este cel de mediu operaţional. Constantele pot semnifica: numărul de conexiuni. Spaţiul tinde să-şi piardă importanţa astfel.persoanele. remodelarea structurilor spaţiale economice etc. de multe ori fiind dificil de stabilit cine determină pe cine. în contextul postindustrial această condiţie nu mai este suficientă. care în forma sa cea mai generală se exprimă astfel: Iij = k*(Mi*Mj)/dija. persoane. cei mai importanţi vizând conectivitatea (gradul de complexitate a unei reţele) şi accesibilitatea (uşurinţa cu care poate fi atins un anumit nod) sau centralitatea (poziţia unui nod în cadrul unei reţele). În general. capitalurile. reţeaua este multiplă. Mi este masa punctului i. în cazul conectivităţii. prin analogie cu roata de car). în care Iij reprezintă interacţiunea între punctele i şi j. specifice marilor metropole. există o strânsă corelaţie între nivelul dotărilor. În acest sens foarte utilă este teoria grafului. independent de barierele naturale. Studiul reţelelor urmăreşte mai ales proprietăţile sale structurale şi geometrice (existenţa nodurilor. intensitatea circulaţiei şi bogăţia unui teritoriu. măsurate pe un ax de comunicaţie). S-a impus în acest fel teoria radializării sau hub-and spokes (butuc şi spiţe. Toţi aceşti indici se bazează pe modelul gravitaţional.). informaţiile într-un spaţiu dat). Accentul principal cade astfel pe studiul fluxurilor (cantitatea de bunuri. dezvoltând predilect relaţii reciproce. din perspectiva unui anumit mod de transport. politice etc. Mj este masa punctului j iar dij este distanţa dintre i şi j. Aceasta explică interesul tot mai viu al geografilor asupra transferului informaţiilor prin intermediul reţelelor de telecomunicaţii. devenite un accesoriu obligatoriu al sistemului contemporan de transport. care ajută la înţelegerea genezei reţelelor de transport prin extinderea continuă a căilor de comunicaţii. În acest mod. calitatea infrastructurii sau gradul de fragmentare a spaţiului geografic în cazul accesibilităţii ori capacitatea de polarizare în cazul centralităţii. Relaţia dintre aceste componente este în centrul dezbaterilor care vizează dezvoltare regională. etc.

Geografia transporturilor integrează tot mai mult tematica protecţiei mediului sub presiunea opiniei publice dar şi a creşterii fără precedent a cererii de servicii de transport. O altă direcţie de studiu este aceea a disparităţilor generate de mobilitatea persoanelor. Aceste direcţii de studiu subliniază că stăpânirea constrângerilor spaţiale de către sistemul de transport 92 . Dinamica sistemului de transport a devenit un element inseparabil în studiul modificării ierarhiei urbane şi a formării regiunilor. reorientării acestora. adică ansambluri de infrastructuri care permit trecerea cât mai rapidă de la un mod de transport la altul. punctelor de transbordare (rupturi de sarcină) care impun o discontinuitate spaţială. a modului în care fiecare persoană. capitalurilor şi informaţiilor. O altă temă predilectă a acestei discipline este complementaritatea şi integrarea spaţială a modurilor de transport. graţie unui sistem de transport mai complex şi mai eficient. suportate de întreaga colectivitate şi nu de către utilizatori. De aici interesul major al integrării spaţiale (interconectării) modurilor de transport. efect al concurenţei. De ex. care a diminuat semnificativ costul transbordării. În prezent studiul transporturilor a devenit indispensabil pentru înţelegerea formării spaţiilor economice supranaţionale. bunurilor. În acelaşi mod. o atenţie mare este acordată şi preferinţelor spaţiale. aglomerare. prin funcţionarea lor. inevitabile în condiţiile unui spaţiu neuniform. accidente). contrapuse spaţiilor în care populaţia are o mare varietate de posibilităţi de deplasare. comunitate gestionează „bugetul spaţiu-timp”. prin procedee precum containerizarea. Astfel se formează lanţurile de transport. Necesitatea asigurării unei mobilităţi eficiente a bunurilor şi persoanelor pune problema complementarităţii modurilor de transport. reţelele de transport comunitar au fost conectate rapid cu cele aeriene pentru a nu pierde la sol câştigul de timp din aer. care minimalizează stocul de produse intermediare. al compensaţiilor reciproce. Iau naştere astfel interfeţe de schimb. în lungul cărora o persoană sau o cantitate de mărfuri schimbă două sau mai multe mijloace de transport. zgomot. Tot în acest sens. al dorinţei de a deţine o poziţie strategică. Această temă presupune atât studiul concurenţei dintre diferitele reţele de transport cât şi acela al costului specific. în special în cazul traficului maritim. forma cea mai evoluată fiind producţia just in time sau juste à temps” (exact la timp). costuri externe (poluare. necesitatea unor conexiuni între ele fiind inerentă. Aceasta pentru că modurile de transport nu sunt decât parţial substituibile. destul de diferenţiat chiar şi la nivelul statelor dezvoltate. Unele moduri de transport generează.ierarhic. cazul transportului rutier şi a celui aerian. Transportul a devenit treptat un element cheie în lanţul logistic al producţiei. generatoare de costuri suplimentare. livrate exact în momentul prelucrării lor şi încearcă să producă numai atunci când există o cerere sigură. a integrării avansate a economiei în contextul multiplicării schimburilor. Se vorbeşte astfel de existenţa unor spaţii largi în care populaţia este „captivă” neavând acces la nici un mod de transport pentru a se deplasa. Bucureştii sunt de multe ori mai aproape de alte mari metropole din Europa decât de celelalte oraşe importante ale ţării.

cu legături evidente cu geografia socială şi cu cea culturală. geografia istorică încearcă să stabilească rolul factorilor geografici în evoluţia istorică a societăţilor (încearcă să reconstituie geografiile trecutului). Geografia matematică Geografia matematică (cartografia). cît şi demersurile umaniste. 93 . atît din punct de vedere al cartografierii vizibilului (cartografia generală) cît şi al invizibilului (cartografia tematică) 3. Geografia transporturilor a ajuns la deplina maturitate. Teoriile cele mai utilizată în geografia serviciilor comerciale derivă din modelul locurilor centrale al lui Christaller iar modelele de diagnoză şi de prognoză fac parte din familia modelelor economico-geografice de interacţiune spaţială. În cadrul analizelor sale diacronice şi sincronice. care studiază istoria disciplinei.4. geografia istorică utilizează atît metodele cantitative. 3. în formarea şi funcţionarea teritoriilor. Geografia socială şi culturală Geografia socială şi culturală reprezintă una dintre cele mai complexe ramuri ale geografiei umane. a dobîndit o personalitate distinctă ca ramură a geografiei în secolul al XIX-lea. Iniţial termenii de geografie socială şi de geografie umană erau sinonimi.4. este o disciplină mai greu de definit. devenind indispensabilă în înţelegerea relaţiilor dintre om şi teritoriul său. Geografia schimburilor comerciale Geografia schimburilor comerciale sau market geography/la géographie du marché.5.este tot mai importantă în funcţionalitatea societăţii contemporane. deoarece este strîns legată de geografia producţiei şi de cea a transporturilor. Geografia istorică Geografia istorică era confundată pînă prin anii ’60 cu istoria geografiei. 3.2. cu origini în antichitatea greco-romană. Domeniul său de studiu este cel al reprezentării suprafeţei terestre. Spre deosebire de aceasta din urmă.3. În mod tradiţional există două tipuri de cercetări: cele efectuate la scara lumii şi a marilor regiuni geografice (care studiază marile organizări spaţiale ale structurilor comerciale) şi cele efectuate la scară regională sau locală (geografia comerţului de proximitate). 3.

geografia socială. în S. O a doua dimensiune este aceea care are drept reper. Geografia culturală are o istorie la fel de lungă şi complexă. debuşînd astfel spre geografia culturală. asociaţiile. de petrecerea timpului liber. Una din primele cauze ale diferenţierii geografice a faptelor sociale este legată de limbaj. au constituit fundalul pe care s-a creat practic o nouă geografie culturală. colectivitate (ansamblu de persoane care au în comun aceleaşi caracteristici). bazându-se pe patru concepte esenţiale: rol (conduită socială stereotipă pe care actorii vieţii colective o adoptă pentru a-şi asigura un statut anumit). focalizîndu-se asupra încrustării în spaţiu a arhitecturilor teritoriale specifice fiecărui grup social. geografia socială abordează şi modul în care se localizează (teritorializează) grupurile umane.U. geografii s-au familiarizat cu metodele specifice sociologiei şi antropologiei. având în centru conceptul de segregaţie spaţială. toate având în subtext fortificarea sentimentelor de teritorialitate. clasă (colectivitate ai cărei membri au conştiinţa 94 . doar studiul societăţilor Lumii a Treia având o componentă culturală mai importantă. paradoxal. Resuscitarea identităţilor regionale. După 1980. Bobek în primul rând) iar după război şi în spaţiul nord-american.Ulterior. confundânu-se într-o primă fază cu acesta. clasele sociale. Analiza geografică a formelor de viaţă socială este ambiţia oricărei geografii sociale. Carl Sauer. atentă nu numai la spaţialitatea elementelor spiritualităţii umane ci şi la raporturile dintre spaţiul geografic şi simbolurile identitare sau teritoriale. de necesităţile de consum. analiza interacţiunilor spaţiale dintre clasele şi categoriile sociale. economică şi ideologică a statului). geografii anglosaxoni şi germani foloseau atributul cultural pentru a desemna orice peisaj antropizat. studiile lor fiind foarte apropiate de metoda istorică. Iniţial. Pentru a trata toate aceste aspecte. axându-se pe aspectele culturale materiale. al XX-lea acest termen s-a impus mai ales în spaţiul germanic (austriecii W. unde se redescoperă interesul pentru ecologia socială a „şcolii de la Chicago” din perioada interbelică. completată în anii ’80 cu geografia culturală.A. a devenit o disciplină în sine. dinamica lor cronospaţială. În fine. Tema culturală a fost eclipsată în primele decenii postbelice de avântul mondializării şi de progresul tehnic. a practicilor sociale curente legate de muncă. geografia (etno) lingvistică fiind astfel una din principalele dimensiuni pe care le cunoaşte această disciplină. gradul lor de mixitate sau de omogenitate. A treia dimensiune a geografiei sociale are în centru descrierea universului social. de procesul uniformizator al mondializării. ierarhia socială. Astfel se creionează şi obiectul său de studiu. arhitectura socială (ansamblu de reţele de relaţii codificate cu un rol determinant în fundamentarea politică. se constată un interes progresiv pentru acest curent favorizat. Hartke şi H. Termenul de geografie socială este la fel de vechi ca şi cel de geografie umană. structurile sociale şi instituţiile specifice acestora: familia. Utilizat deja la 1870 în Franţa şi Marea Britanie şi reluat de Camille Vallaux la începutul sec. (1963) a orientat această ramură a geografiei umane spre antropologie. a naţionalismului şi recrudescenţa fundamentalismelor diverse.

solidară). Atunci când echilibrul între cele două forţe este depăşit se ajunge la crize. a confuziei dintre acesta şi cel de civilizaţie. dependentă în multe cazuri de barierele geografice. Atâta timp cât aceasta s-a mărginit la aspectele descriptive ale structurilor sociale nu a existat un fundament teoretic. care pot consfinţi prin tradiţie sau prin lege anumite clivaje sociale (de tipul castelor în India sau de tipul titlurilor de nobleţe în Europa). Cultura în sens larg este un ansamblu de forme de comportament şi cunoştinţe. Un rol important în această dinamică îl deţin şi instituţiile statului. cultura nu poate fi neglijată de geografie. Analiza socio-geografică nu poate fi astfel izolată de cea a fenomenelor religioase. exprimată cel mai adesea prin utilizarea unui vehicul lingvistic normat. Codurile de comunicare şi organizare sunt de maximă importanţă în acest sens. proprii unei clase sociale. cultural. Reflecţia teoretică în geografia culturală actuală este îngreunată de dificultatea definirii conceptului de cultură. în funcţie de localizarea grupurilor rezultate şi de raporturile spaţiale dintre ele. a atitudinilor de viaţă şi a conduitei sociale. Articulaţia acestor relaţii instituţionalizate defineşte arhitectura socială prin intermediul soluţiilor funcţionale adoptate. Se observă din cele expuse că teoriile sociale trebuie dublate totdeauna de cele economice pentru a explica dinamica spaţială a societăţilor. limita între economic. Contextul mondializării şi generalizarea culturii de masă (prin mijloacele mass-media) au bulversat 95 . Cultura este responsabilă de transmiterea informaţiilor. aşa-numita luptă de clasă. rezolvate de regulă prin revoluţii (conflictuale sau paşnice). metafizice sau ideologice care divizează societăţile şi culturile acestora. aflându-se într-o continuă transformare. multă vreme. în fond o combinaţie între două tendinţe extreme: de omogenizare socială şi de divizare (divergenţă) continuă. Astfel. Aceste procese nu sunt statice. politic şi social nefiind totdeauna clară. care particularizează un grup uman. dobândite în timp. Progresul geografiei sociale este intim legat de cel al sociologiei. Manifestându-se spaţial sub forma unor arii culturale (ansambluri teritoriale omogene prin trăsături culturale comune). controlată în toate aspectele vieţii sale cotidiene. filozofie despre lume şi viaţă. Aceasta cu atât mai mult cu cât societăţile moderne sunt guvernate de sisteme de autoritate-putere şi de organisme birocratice la baza cărora se află familia. fiind la originea coeziunii sociale şi a climatului de încredere necesar reducerii costului controlului reciproc. Cultura este aceea care asigură premizele coeziunii sociale prin capacitatea de influenţă psihologică de care dispune. Un rol important în dezvoltarea teoriilor sociale l-a avut Şcoala de la Chicago pentru care colectivităţile sunt rezultatul diviziunii muncii şi a segregaţiei.apartenenţei la o categorie distinctă. Teoria marxistă adaugă un element esenţial în dinamica societăţii. Geografia socială se situează astfel într-un context disciplinar complex. ideologie (sistem de idei. mai sigure şi mai liniştite. burghezia a preferat zonele centrale ale oraşelor dar după 1850 s-a constatat o deplasare spre periferiile centrelor urbane. dependente de multe ori de ideologia colectivă sau de grup.

Spaţiul geografic nu se diferenţiază în acest sens numai în funcţie de caracteristicile sale naturale sau cele derivate din amenajările antropice ci opune şi zonele profane celor sacre (Eliade. sociale sau individuale). ideile. cultura populară s-a transformat într-o anexă a culturii de masă. mijloace de control indispensabile funcţionării organismelor sociale). Vivre l’espace au Japon. Abordarea culturală în geografie ridică două probleme de fond: lumea este un extraordinar mozaic cultural care deşi posedă o serie de elemente comune. preceptele morale ghidează comportamentele 96 . atitudini. dincolo de coeziunea sa acţionează filtrul cultural care elimină elementele considerate depăşite sau le reţine pe cele considerate actuale. difuzate de regulă ierarhic sau în funcţie de capacitatea de adaptare la schimbările culturale.sensul clasic al culturii introducând tendinţele de omogenizare şi de alienare. Studiile efectuate de către geografi (A. vest-europeană sau japoneză îşi păstrează originalitatea intactă. accesul inegal la aceste binefaceri conducând la coexistenţa aproape incredibilă a unor lumi efectiv paralele. acela de prezervare a particularităţilor locale. Sacru şi profan. Consistenţa teritoriului este dată de acceptarea voluntară a unor valori simbolice. ambele fiind exploatate în scopuri mercantile. Cultura permite atât cunoaşterea obiectivă a realităţii dar şi pe cea imaginară. Sistemul cultural nu este închis. valorile.Bercque. intervenind capacitatea de rezistenţă a unor forme culturale dar şi decalajele tehnologice. de o importanţă maximă chiar şi în cele mai super-tehnologizate societăţi. Aderarea la simboluri comune impune formarea colectivităţilor şi implicit reducerea distanţei sociale. valorile. accesibilă doar unei minorităţi. 1982) arată că dincolo de aparenţele mondializării. novatoare. Omul contemporan este tot mai dependent de universul semi-artificial creat de mijloacele moderne de comunicare şi de instalaţiile menite a-i facilita existenţa. a societăţii sau a individului (valori universale. Paris. 1965). libertate individuală şi dreptul la apărarea identităţii culturale. În acest proces de filtrare. rolul oraşului este esenţial. societăţi la fel de avansate precum cea nord-americană. lumea „de dincolo”. contrare scopului său principal. justiţie socială. aici producându-se inovaţiile. Astfel societăţile fragmentate pot opune colectivităţi între care distanţa socială este foarte mare împiedicând formarea unor teritorii omogene. PUF. diferenţiază culturile între ele introducând o contradicţie între idealurile de egalitate. în care membrii unei comunităţi se regăsesc. Această cultură de masă a introdus şi o separaţie netă între componentele culturale anterioare: cultura savantă a devenit ştiinţă instituţionalizată. tehnicile vieţii sociale (comportamente. regulilor şi obligaţiilor impuse de valorile derivate din reflectarea ordinii presupus sacre în lumea profană. Jean Gottmann a observat încă din 1952 rolul imaginilor şi simbolurilor în asigurarea unităţii teritoriale. care se pot referi la natura lumii. De fapt personalitatea şi identitatea individului se construieşte şi se defineşte tocmai prin prisma ideilor. Acest proces este departe de a se desfăşura uniform în spaţiu. Elementele care se transmit şi se reconstruiesc permanent se înscriu în unul din cele trei mari ansambluri de practici şi cunoştinţe: tehnicile materiale şi practicile care le pun în aplicare.

a continuat apoi în Evul Mediu şi în perioada modernă cu aceleaşi interese etnografice şi antropologice. Această ramură a geografiei are ca obiect de studiu evoluţia cronospaţială a populaţiilor umane sub toate aspectele. domeniul de studiu s-a lărgit continuu. 97 .individuale dar în acelaşi timp constituie o acoperire pentru unele interese strict personale sau de grup. dublată de cea socială pare a fi inerentă naturii umane. dinamica. oricâte bune intenţii ar fi clamate sau puse în practică. Distribuţia spaţială a populaţiei porneşte de la conceptul de ecumenă. Prin raportarea numărului de locuitori la suprafaţa unui teritoriu se obţine o apreciere descriptivă a prezenţei umane. sociologie etc. Studiul populaţiei constituie obiectul mai multor discipline ştiinţifice (demografie. geografia culturală etc. celelalte două mari ramuri ale geografiei umane. dar de la începutul secolului al XX-lea se impun noi direcţii de aprofundare care vor asigura acestei discipline o bază teoretică deplin acceptată: orientarea ecologică şi ceva mai târziu orientarea socio-demografică. Inegalităţile. fiind una din primele ramuri conturate şi una din cele mai stabile din punct de vedere teoretic şi metodologic. În acest fel stratificarea culturală. O lungă perioadă a dominat abordarea din perspectivă etnografică şi antropologică. exprimată cartografic sub diverse moduri. economie. istorie. Interesul ştiinţific a glisat de la distribuţiea şi densitatea oamenilor în spaţiu către fenomenele dinamice ale acestora (fluxuri migratorii) şi ulterior către analiza comportamentelor demografice spaţiale. Geografia populaţiei (demogeografie sau geografie demografică) a început în antichitate (cînd era interesată de particularităţile fizice şi culturale ale grupurilor umane). piedicile. Interesul geografiei pentru acest domeniu este la fel de vechi ca şi disciplina însăşi. lumea contemporană dovedindu-se la fel de neputincioasă în rezolvarea dilemei esenţiale a umanităţii: a fi sau a avea. Alegerea uneia din cele două alternative la problemele expuse nu face decât să certifice ambiguitatea oricăror valori şi dificultatea stabilirii adevărului sau dreptăţii. structurale şi dinamice. blocarea şanselor devin în acest sens „normale”. folosit astăzi cu sensul de spaţiu locuit şi transformat de om. a căpătat dimensiunile sociologice şi demografice care o caracterizează în prezent. după 1950. structurile şi mobilitatea populaţiilor. Conceptul de densitate este la fel de vechi şi constituie una din mărimile esenţiale în geografie. conturându-se patru mari sectoare de interes: repartiţia. favorizate de revoluţia cantitativă. această disciplină abordează astăzi şi chestiuni mai abstracte. a devenit ecologică (interesată de relaţiile omului cu mediul) în prima jumătate a secolului al XX-lea şi. Astăzi se acordă o atenţie mai mare modificării structurilor spaţiale generate de evoluţia densităţii populaţiei.) dar geografia se distinge net prin raportarea tuturor fenomenelor şi proceselor la particularităţile fizice ale spaţiului terestru. Orientată o lungă perioadă spre aspectele tangibile ale realităţii.) fiind în strânsă legătură şi cu geografia aşezărilor umane sau cu geografia economică. În acest mod. Toate acestea constituie de fapt suportul unor discipline geografice conturate mai recent (geografia socială.

în interiorul lor existând areale foarte afectate de migraţia continuă (Dealurile Lipovei sau Munţii Zarandului). socioculturală (apartenenţă etnică. Timiş) au rămas atractive. În cadrul acestor domenii se remarcă în ultimele decenii o serie de probleme foarte frecvent abordate de către geografi: utilizarea resurselor umane (forţei de muncă). socioeconomică (statut social. la toate nivelurile ierarhice. La capătul procesului de tranziţie demografică se ajunge la regimul demografic post-tranziţional. formele mobilităţii geografice acţionează prin intermediul aşa-numitelor câmpuri migratorii. Complexitatea acestor structuri care formează un mozaic dificil de descifrat este deseori dezarmantă dar este esenţială pentru fundamentarea unor comportamente spaţiale specifice celorlalte domenii de studiu ale acestei discipline. Criteriile de structurare a populaţiei pot fi de natură: socio-demografică (vârstă. constituie un domeniu distinct prin marea varietate a formelor de manifestare. Creşterea duratei vieţii şi reducerea incidenţei unor factori precum mortalitatea infantilă au generat fenomenul de explozie demografică. mai greu de clasificat dar esenţială în societăţile multirasiale. deosebite prin maxima diversitate. O teorie esenţială pentru înţelegerea diferenţierii spaţiale a dinamicii naturale este aceea a tranziţiei demografice. capitala şi unele judeţe din vestul ţării (Arad. Studiul dinamicii este intim legat de acela al structurilor. bazat pe familia lărgită. deşi este o componentă dinamică. care presupun existenţa unor mişcări de tip atracţie/respingere (push-pull) între regiuni atractive şi regiuni repulsive. furnizor de forţă de muncă dar la nivel regional. iar în acestea pot exista şi arii afectate de migraţia excesivă. îmbătrânirea populaţiei (efect principal al tranziţiei demografice. cu consecinţe 98 .mecanismelor socio-economice care le generează. aşa cum se întâmplă deja în multe state europene. cu un accent deosebit pe fenomenul şomajului). Divizate arbitrar în migraţii interne şi internaţionale. populaţie activă. România a devenit după 1990 un stat repulsiv. generalizând familia restrânsă. în care fenomenul de implozie demografică (scădere a numărului de locuitori pe cale naturală). Astfel un stat repulsiv. Problematica migraţiilor este cu atât mai interesantă cu cât procesele pe care le generează nu sunt ireversibile ci se găsesc într-o dinamică ale cărei mecanisme nu pot fi anticipate totdeauna. furnizor de emigranţi poate să aibă şi regiuni atractive. ciclic (reversibil) sau ireversibil. Mobilitatea geografică. De ex. lingvistică. Se adaugă structura rasială. Populaţia evoluează între tendinţe de concentrare şi dispersie care se manifestă diferenţiat în spaţiu. sex. situaţie matrimonială). religioasă). profesie. fie pe cale naturală (diferenţa dintre natalitate şi mortalitate) fie prin intermediul mobilităţii geografice (diferenţa dintre imigraţie şi emigraţie). Dinamica populaţiei este în fond unul din resorturile care modifică distribuţia acesteia. Aceasta porneşte de la realitatea ineluctabilă a ultimelor trei secole care sub impulsul industrializării şi urbanizării a modificat regimul demografic tradiţional. Depopularea ca şi suprapopularea sunt astfel fenomene care interesează în egală măsură. grad de instrucţie).

presiune demografică. În cadrul posibilismului. În cadrul paradigmei deterministe geografia urbană rămîne tributară analizei cauzale şi unei puternice dimensiuni explicative (construirea clasificărilor după sit şi situare. iar demersurile pozitiviste/neopozitiviste vor facilita studiile oraşelor în termeni de sisteme spaţiale ecologice. foamete. potenţialul populaţiei (efectul conjugat al interacţiunii spaţiale dintre indivizi). caracterul pur descriptiv. Oraşul este considerat drept o entitate morfologică. Berry. studiul evoluţiei cronospaţiale a comportamentelor demografice. socială şi culturală diferenţiată. În ultimii ani iau un avînt deosebit studiile comportamentale/umaniste asupra oraşelor (calitatea vieţii. raporturile interetnice şi problema minorităţilor etc. de tip monografic. utilizând procedee matematice care asigură astăzi un grad ridicat de obiectivitate şi exactitate. dominant până de curând fiind înlocuit cu încercări de modelizare şi teoretizare mai ales în trei direcţii: regularităţile distribuţiei spaţiale a populaţiei şi formarea sistemelor de aşezări. aflate într-o continuă evoluţie (B. caracterul explicativ dispare în mare măsură în schimb se exacerbează caracterul idiografic. Un interes crescând este acordat problemelor contemporane legate de calitatea vieţii (depopularea rurală. Între toate acestea există strânse condiţionări iar aspectul lor practic asigură disciplinei o largă deschidere spre dezbaterile privind dezvoltarea durabilă sau globalizarea. citat de Jean-Bernard Racine. fizionomică.). Specificul geografiei printre disciplinele care au ca obiect de studiu oraşul constă în conceptele specifice. Aceste aspecte abstracte au intrat în atenţia geografilor ca urmare a posibilităţilor deschise de analiza cantitativă asistată de calculator. În acest mod pot fi depistate cu mai mare uşurinţă cauzele sau efectele unor procese şi fenomene geo-demografice. a reţelelor şi armaturilor urbane). funcţional integrată într-o reţea ierarhizată care permite organizarea regiunii şi integrarea ei în economia globală. etc. Distingând spaţiul intraurban în cadrul spaţiului geografic. Geografia marxistă deschide drumul analizei disfuncţionalităţilor spaţiale intraurbane şi a diferenţierilor sat-oraş. modelizarea migraţiilor. Geografia urbană are ca obiect de studiu dimensiunea spaţială a fenomenului urban. 1970) chiar dacă iniţial s-a pornit de la paradigma deterministă ce încerca să explice oraşul în funcţie de condiţiile fizice ale poziţiei sale (Raoul Blanchard. sexuarea spaţiilor. oraşul poate fi considerat ca o entitate sistemică în cadrul sistemului urban.imprevizibile asupra echilibrului demo-economic). pornind de la raporturile dintre masă şi distanţă.). sărăcie.J. Abordările empirice au lăsat treptat loc celor teoretice. suprapopulare. Această viziune organicistă s-a articulat în jurul 99 . 1998). Geografia aşezărilor umane este de fapt geografia urbană deoarece aşezările rurale nu pot fi scoase din contextul care este obiectul de studiu al geografiei habitatului. de unde un mare număr de studii de caz foarte aprofundate. suprapunerea acestora. analiza funcţiilor urbane şi ulterior analiza zonelor de influenţă.

Claval. până la depăşirea nivelului optim). integrate într-un sistem ierarhizat care asigură încadrarea unui spaţiu naţional sau regional). Oraşul apare în această viziune ca un imens sistem destinat maximizării funcţiilor de comunicare şi schimbare socială (P. 1936) şi a zonării funcţională (Şcoala de la Chicago.. Problema principală devine astfel aceea a reconstituirii istorice a evoluţiei teritoriale a oraşului.conceptelor: de nodalitate (poziţie de intersecţie în cadrul unei reţele de relaţii). 1929). aceste concepte au asigurat un caracter analitic geografiei urbane.. fără însă a impune şi virtuţi explicative. o insulă. o terasă. Mult mai târziu. un meandru de ex. Unele concepte prezentate au rămas fixate într-un determinism îngust chiar dacă au fost îmbogăţite printr-o abordare behavioristă care a impus concepte precum atractivitatea urbană sau textură urbană (concepţie care compară oraşul cu organismele vegetale sau animale. Înscrise în paradigma posibilistă. armatură urbană (reţeaua formată din marile centre urbane care servesc ca bază pentru organizarea întregii reţele) şi reţea urbană (repartiţia spaţială a oraşelor. au apărut conceptele: zonă de influenţă (spaţiu aferent unui oraş. S-a ajuns astfel la formularea unor modele teoretice care subliniau faptul că oraşul este un loc central în cadrul unui sistem şi că oraşul este el însuşi un sistem complex. efectuându-se numeroase studii tematice (inclusiv în România). o confluenţă. sit (amplasamentul unui oraş raportat la topografia locală. un contact între două unităţi geografice. care a încercat să fundamenteze un principiu capabil să clarifice localizarea centrelor urbane. Bogată în informaţii şi observaţii aceasta se axa mai puţin pe problematizare. definit prin interacţiunea dintre centrul urban şi periferia rurală). Pentru prima dată se punea problema căutării unei ordini subiacente dincolo de distribuţia spaţială a centrelor urbane.) şi situaţie (amplasarea oraşului raportată la trăsăturile majore ale reliefului. a relaţiilor dintre ele sau a modului în care suprapun spaţiului geografic. un promontoriu. formate din ţesuturi diverse având fiecare structură proprie şi din relaţiile cărora se asigură funcţionarea întregului). Discontinuităţile existente sunt rezultatul conjugat al influenţei factorilor naturali şi al tendinţei de concentrare a activităţilor în noduri unde se realizează o economie de scară (costul serviciilor material scade odată cu creşterea dimensiunii aglomeraţiei urbane. Un concept major a devenit astfel cel de funcţie urbană (ansamblul activităţilor desfăşurate într-un oraş) care permite precizare raporturilor specifice dintre activităţile economice şi spaţiul urban ca şi degajarea relaţiilor social-economice. formarea reţelelor şi structurarea internă a spaţiului). Apar preocupări noi precum inadecvarea unor activităţi la necesităţile locale. impactul asupra mediului etc. O abordare mai avansată este cea funcţionalist-structuralistă care a avut drept punct de plecare două teorii esenţiale: a locurilor centrale (Christaller. Extinderea aglomeraţiilor urbane este însoţită 100 . În acest fel s-a depăşit după 1950 stadiul monografic. un estuar. Ordinea spaţială era astfel văzută atât ca un rezultat al influenţelor reciproce dintre om şi mediu dar şi ca efect al fenomenelor economice. 1968.). a diferenţierilor care apar şi a logicii acestora.

Analiza factorială şi utilizarea unei game variate de indici (de segregare. Acest model. conform căruia activităţile localizate în zonele centrale sunt cele care îşi pot permite costul centralităţii sau sunt dependente de aceasta.) cât şi economic (cartiere industriale. serviciile de vârf au tendinţa de concentrare în zona centrală (finanţe. de aglomerare la periferie.) spre deosebire de cele banale care se dispersează spre periferie (comerţ. Această segregaţie se impune atât pe plan social (cartiere burgheze. atunci când la nivelul superior al ierarhiei sunt mai multe centre concurente. administraţie etc. Reţelele urbane se supun alometriei. atunci când aceasta este dominată de un oraş foarte mare. aplicabilă practic la oricare centru urban.J. În aceeaşi perioadă s-a încercat şi generalizarea empirică având drept scop evaluarea stării de echilibru a unui sistem urban la un moment dat. de urbanizare sau de statut social-economic) au generat un întreg curent geografic.de modificarea continuă a structurii interne a acestora. Acestea au pornit de la constatarea că într-un sistem urban există o legătura directă talia şi rangul unui oraş (Pumain. unde k şi q sunt constante. funcţie de populaţia deservită. 1939) ori cel al nucleelor multiple (McKenzie. R este rangul iar Pr este populaţia rezidentă) a permis detectarea mai multor forme de organizarea a reţelei urbane: primaţială. Astfel orice avansare în ierarhie a unor centre este concomitentă cu reculul altora. Încercări similare au vizat şi densitatea populaţiei urbane (legea gradientului densităţii intraurbane). 1982). Modelul concentric astfel imaginat (Burgess. care se succed conform unei secvenţe.Berry a imaginat chiar o lege a spaţializării ofertei faţă de consumatori. de o simplitate uluitoare. impunând o competiţie pentru spaţiu care conduce la structurarea oraşului în funcţie de distanţa faţă de centru. localizare sau grad de dezvoltare. cartiere comerciale etc. 1983) au permis o abordare mai complexă a dinamicii urbane. indiferent de talie. Un alt model de generalizare empirică este cel al localizării serviciilor urbane. care prevede că într-un sistem componentele sunt interdependente. policentrică. formulat incipient încă de Auerbach (1909) şi fundamentat de Zipf (1949) permite elaborarea unor tipologii a structurilor spaţiale urbane. Astfel. anii ’20) sau cel sectorial (Hoyt. statutul familial şi rangul social. Formularea sa matematică (Rq*Pr=k.). Legea rang-talie. relaţie empirică de formă lognormală a devenit indispensabilă analizei oricărei reţele urbane. transporturi). concept cheie al teoriei generale a sistemelor. aşa cum s-a petrecut în cele mai multe metropole 101 . integrat astăzi în orice analiză urban-geografică. derivată din jocul continuu al forţelor socialeconomice care impune segregaţia spaţială. care porneşte de la existenţa unei tendinţe manifeste de concentrare a populaţiei în zona centrală. Pe baza acestei constatări B. cartiere muncitoreşti etc. fondând un fel de geografie comparată a sistemelor urbane de anvergură naţională sau regională. oraşul poate fi divizat în zone funcţionale. iar creşterea demografică a unora nu se poate face decât în dauna celorlalte. acela al „ecologiei factoriale”. până la atingerea unei densităţi critice care conduce la efectul contrar. dominaţie-invazie-succesiune. Zona de dominaţie este prin excelenţă centrul oraşului. competiţia pentru spaţiu şi pentru calitatea acestuia. Astfel.

permisă de avântul informaticii şi de introducerea statisticii inferenţiale. considerând că este o tendinţă conjuncturală şi nu de durată. adesea într-o formă dispersă. Se ajunge astfel la formalizarea unei noi teorii asupra dinamicii teritoriale. 102 . fenomen aflat în centrul atenţiei geografilor urbanişti din ţările dezvoltate care se văd astfel copleşite de problema sărăciei şi marginalităţii considerată depăşită până de curând. de la comportamentul individual la cel local. generalizării unei culturi individualiste şi al crizei legitimităţii statului. 1999) continuă să atragă dar au devenit şi „fabrici de excluşi”. Probleme precum elitizarea centrelor urbane (gentrificare în literatura anglo-saxonă) sau discriminarea sexuală (geografia genurilor) ca şi fenomenele legate de marginalitatea unor grupuri sociale au ajuns în centrul atenţiei generând o adevărată geografie a calităţii vieţii sau a bunăstării. Problema urbanităţii. marginalizaţi de diverse categorii (şomeri. minorităţi diverse etc. regional sau naţional. Globalizarea economiei şi capitalismul postmodernist (bazat pe reproducţia capitalului şi nu pe acumulare) conduc în prezent la o recentralizare a economiei. mult mai complexă. oraşul-reţea sau hiperoraşul nu fac decât să continue tradiţia clasică a raportării la urbanizarea specifică marilor metropole supuse unei pulsaţii continue datorate modificării raporturilor dintre economie şi spaţiu. aceste modele empirice suportă critici severe dar au devenit comune în analiza geografică. Paradigma critică şi viziunea umanistă au adus începând cu anii ’80 o nouă abordare. Aceste evoluţii intră în contradicţie cu costul social tot mai ridicat şi greu de suportat chiar şi de cele mai avansate societăţi. imigranţi.). Cei mai mulţi specialişti sunt astfel sceptici în ce priveşte deconcentrarea populaţiei şi a activităţilor în favoarea ariilor rurale sau periurbane. Acestea cunosc distorsiuni permanente de tipul localizare/ delocalizare/ relocalizare sau expansiune/ restrângere. pensionari. bazată pe analiza cantitativă avansată. Marile megapole (termen preluat de la J. Se ajunge astfel la o geografie a reprezentărilor. exprimată prin renaşterea zonelor centrale ale marilor oraşe. favorizată de circuitele informaţionale. calitatea unei organizări urbane de a corespunde exigenţelor celor mai avansate societăţi este alt subiect devenit central. în contextul internaţionalizării schimburilor.Bonnet. Sinergetica este un mijloc conceptual şi metodologic utilizat pentru analiza multiscalară. Considerate o formă deghizată de determinism.occidentale. intensificării diviziunii muncii. bazată pe indicatori calitativi. Toate acestea au debuşat în teoria sinergiei urbane sau a autoorganizării conformă teoriilor formalizate de Şcoala filozofică de la Bruxelles (Ilia Prigogine). în care practicile spaţiale şi percepţia individului asupra spaţiului urban contează enorm. aflată cumva în centrul discursului geografic prin implicarea noţiunii de mediu. delincvenţi. Ideile novatoare referitoare la oraşul-teritoriu.

Geografia alimentaţiei este destinată studierii regimurilor alimentare ale diverselor societăţi; cercetările sale iniţiale, de factură deterministă (mediile fizico-geografice ar avea o influenţă covîrşitoare asupra distribuţiei regimurilor alimentare) au fost nuanţate ulterior, fiind luate în considerare cercetările geografiei istorice (difuzia spaţială a unor specii de plante şi animale), cele ale geografiei schimburilor comerciale, ale geografiei politice, ale geografiei economice, etc. Geografia gastronomică este o tendinţă de cercetare din ce în ce mai afirmată în prezent. Geografia medicală este din ce în ce mai constrînsă să abandoneze calea clasică a complexelor patogene (combinaţii locale de factori antropici şi naturali care favorizează epidemiile sau endemiile), concentrîndu-se asupra diferenţierilor spaţiale a stării de sănătate a indivizilor (distribuţia spaţială a mortalităţii şi morbidităţii în funcţie de diferite variaţii locale ale factorilor generali) şi mai ales asupra distribuţiei spaţiale a structurilor de ocrotire a sănătăţii. Orientările cele mai moderne încearcă să modelizeze difuzia spaţială a epidemiilor, diferenţierile spaţiale ale riscurilor medicale şi de asemenea localizarea optimală a unităţilor de asistenţă sanitară. 3Geografia sportului studiază organizările spaţiale (centre, fluxuri, urmări economice, sociale, politice şi culturale) prilejuite de manifestările periodice la nivel mondial, continental sau naţional (olimpiade, campionate) dar şi organizările sportive la scară locală (localizarea serviciilor sportive de proximitate, optimizarea traseelor sportive urbane precum cele de ciclism sau de jogging, etc.). Necrogeografia are drept obiect de studiu necropolele (diferitele tipuri de cimitire), fiind interesată de elemente morfometrice şi morfografice (poziţie, mărime, formă, număr, sit, situare, organizare internă) dar şi de informaţii care pot oderi sprijin altor discipline geografice (analiza datelor de pe pietrele de mormînt, materialele de construcţie ale stelelor şi monumentelor funerare, etc.). Teren propice demersurilor umaniste/comportamentale, necropola poate ajuta cercetările geografiei istorice, ale geografiei habitatului, ale geografiei culturale. 3Geografia religiilor studiază împlicaţiile fenomenului religios asupra organizării spaţiului (trame urbane, centre de pelerinaj, fluxuri, organizări economice), precum şi difuzia spaţială a diferitelor religii, cu întreg cortegiul de transformări pe care acestea le-au indus (le induc) în noile spaţii « cucerite ».

103

Cronogeografia (sau geografia spaţio-temporală) este domeniul preferenţial al cercetărilor comportamentale, deşi modelizarea comportamentelor spaţiale în cadrul continuum-ului spaţiutimp este efectuată cu ajutorul tehnicilor neopozitiviste. Interesul principal al cercetărilor se referă la construirea spaţiului prin intermediul comportamentelor individuale sau colective, în special la scară locală. Foarte legată de această geografie este geografia bunăstării (welfare geography sau géographie du bien-être), precum şi cercetările moderne relative la dezvoltarea durabilă. Geografia riscurilor este o ramură a geografiei socio-culturale deoarece analiza riscurilor nu priveşte doar fenomenele în sine (riscuri naturale, tehnologice, etc.), ci şi (mai ales) reprezentările pe care şi le fac oamenii despre aceste riscuri, precum şi practicile spaţiale care rezultă din aceste reprezentări. 3.6. Geografia politică Geografia politică a fost iniţiată de Friedrich Ratzel (Politische Geographie, 1897), termenul de Geopolitică (Geopolitik) fiind compromis de utilizarea sa în cadrul politicii oficiale a celui de-al III-lea Reich, cînd a justificat expansiunea Germaniei hitleriste în numele dreptului poporului german la lebensraum (spaţiu vital). Disciplina studiază studiul acţiunilor politice asupra geografiei umane, implicînd de asemenea şi analiza spaţială a fenomenelor politice. Geografia politică (geopolitica) este interesată în mod tradiţional de apariţia, funcţionarea şi evoluţia statelor ca sisteme politice spaţiale, precum şi de relaţiile internaţionale stabilite între acestea (problema frontierelor/graniţelor). Puternic ancorat geografiei politice, conceptul de naţiune se bazează pe o serie de noţiuni precum ordinea colectivă, interesul general, echitatea, suveranitatea, exercitate pe un teritoriu delimitat (frontiere), apărat (armate), protejat (apărare civilă), controlat, gestionat şi animat, care trimit cu g^ndul la tensiuni şi la procese de dominare teritorială. Exerciţiul naţiunii este astfel multiform şi unificator iar aportul istoriei la explicarea genezei sale este esenţial : identificarea bazelor etnice, culturale şi economice; constituirea puterii şi autorităţii fundamentale (civile sau religioase); voluntarismul coexistenţei. Naţiunile sunt totdeauna creaţii politice, ansambluri teritoriale voluntare, raportate la caracteristici societale şi civilizaţionale fundamentale. Demersurile geografice având în centru naţiunea sunt numeroase : geopolitica, un concept greu de determinat, care studiază raporturile dintre state; geografia politică, atentă mai ales la organizarea internă a statelor, teritoriilor acestora, modului în care sunt gestionate (centralizat sau descentralizat); geoistoria, care abordează mai ales aspectele spaţiale ale genezei naţiunilor; geografia frontierelor, foarte prolifică, dat fiind impactul terminologiei contemporane (cooperare transfrontalieră, spiritualizare a frontierelor, frontiera ca barieră economică

104

sau ca zonă de contact etc.); geografia puterii, care vizează mai ales raporturile dintre stat şi naţiune sau de legitimitatea puterii (geografia electorală). Statul formează şi omogenizează naţiunea prin acţiune economică (fiscalitate, monedă, instrucţie etc.), socială şi teritorială (şomaj, educaţie, justiţie, sănătate, securitate colectivă, cultură, transport, integrare socială etc.). Valorizarea şi salvgardarea patrimoniului comun este esenţială în această operă, prin crearea unor factori de coeziune. Raportul între naţiune şi teritoriu este frecvent abordat în analiza geografică dat fiind interesul pentru sistemele de comunicaţii (conectivitate, accesibilitate) dar şi pentru studiul structurilor administrative (logica organizării teritoriilor politice) sau al amenajării şi dezvoltării teritoriale. În ultimii 20-30 de ani se remarcă o creştere a interesului pentru studiile infranaţionale, centrate pe cercetările efectuate asupra interacţiunilor dintre procesele politice şi organizările spaţiale (de ex. natura şi consecinţele deciziilor luate de puterile publice locale, relaţiile dintre politicile publice şi dezvoltarea resurselor locale, geografia finanţelor publice, etc.). Geografia electorală, ca subramură a geografiei politice, este focalizată asupra diferenţierilor spaţiale a comportamentelor electorale. Cercetările sale stau de multe ori la baza politicilor naţionale, regionale sau locale. Geografia militară studiază organizările spaţiale prilejuite de activităţile militare (distribuţia şi organizarea bazelor militare la nivel mondial, echilibrele/dezechilibrele spaţiale între forţele militare), dar şi implicaţiile cadrului natural şi socio-economic asupra doctrinelor militare naţionale, asupra specificului tehnicilor de luptă sau asupra operaţiunilor militare propriu-zise. 3.7. Geografia aplicată Geografia aplicată (sau geografia activă) este o orientare apărută în anii ’60 şi dezvoltată în următotul deceniu, ai cărei promotori, în majoritate marxişti, militau pentru o implicare activă, revoluţionară, a geografiei în cadrul deciziei politice de organizare şi de amenajare a spaţiului.

105

A. Collection Fac. cinquième édition (première édition – 1984). Paris CLAVAL. P (2000) – Filosofia de la A la Z. Editions du Comité des Travaux Historiques et Scientifiques. coll. (1949) – Les étapes de la géographie.Die Zentralen Orte in Suddeutschland. 4e édition revue et augmentée BAILLY. (1987) – Dictionary of Human Géography. Ed. Elemente de compunere greco-latine.Les mots de la géographie. Paris BOYCE. Ministère de l’Education Nationale. Penguin Books. Bucureşti. Paris BRUNET. F.La documentation française. P. Bucureşti GOODALL. New Jersey. Nathan/VUEF. P. Paris DEBIÉ.S. HANSEL-LØVE. KAHN.Montpellier CHRISTALLER. H. Ferras. (1992) – „Géographie et sociologie”. Paris . Paris DONISĂ. Dictionnaire critique.. R. Economica. Presses Universitaires de France. B.Bibliografie selectivă ANDREI. University of Washington Press. pp. Géographie. pp. Les concepts de la géographie humaine. Objet. Englewood Cliffs.. Prentice Hall. Armand Colin. (1995) – Géographie économique et humaine. A. Comité des Travaux Historiques et Scientifiques.. I. Théry. de Magdalena Mărculescu Cojocea şi Aurelian Cojocea a ediţiei originale La Philosophie de A à Z.. 75-92 în A. 37-49 în A. Paris BĂLAN. coord.) – Les concepts de la géographie humaine.E. Introduction”. Editura didactică şi pedagogică. coord. 1980 BROC. All Educational. Bailly (dir. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. (1998) – „Histoire de la géographie”. Armand Colin. DÉMONQUE. Paris. Jena (tradus în engleză: Central Places in Southern Germany. 19-24 în A. Bucureşti BAILLY. (2001) – Les concepts de la géographie humaine. U. J-J. Paris 1994 CLOZIER. RECLUS . (1998) – „La géographie humaine. Seattle. (2002) – La géographie. méthodes. Bucureşti BERDULAY. Geography as spatial interaction. Ferras. (1987)– Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici. N. C.). (1981) – La formation de l’école française de géographie (1870-1914). (1980) . Bailly. R. Hatier. A. N.) Encyclopédie de géographie. pp. Armand Colin. Pumain (dir. Presses Universitaires de France. les patrimoines et la confrontation des cultures. Paris. W. Bailly (dir.. (1933) . Paris BAVOUX. Armand Colin. P. 1992 . Comprendre le monde tel que les hommes le vivent á travers les paysages. D. Şt.. Editura ştiinţifică şi enciclopedică. trad. (1986) – La géographie de la Renaissance. 1966) CLAVAL. London 106 . 4e édition revue et augmentée CLAVAl. Gustav Fischer Verlag.Ullman. Bibliothèque Nationale. (1977) – Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei. R. V. débats. collection Premier Cycle. (2001) – Epistémologie de la géographie. E. Paris CLÉMENT. R. (1979) – Dicţionar cronologic al ştiinţei şi tehnicii universale.

XXX. 1989 JOHNSTON. Yale University Press. A.J. Paris. (1940) . reprinted in 2001. (1994) – Geographical imaginations. 1954) MARCONIS. Association of American Geographers.H. 44-65 în J. pag. U. coll.. Blackwell Publishing. 48-66 in “Human geography”. ideology and geography. WATTS. Champs. pp. J. Pennsylvania HARVEY. 4e édition revue et augmentée RECLUS. Blakwell.) – The Power of Place: Bringing together Geographical and Sociological Imaginations.Walford (dir). 5-12 în L'Espace Géographique. 4th edition. (2000) – The Dictionary of Human Geography. (1998) – „Epistémologie de la géographie humaine”. B. Chicago. G. Folio-Essais. Lancaster. London KUHN. (1998) – Modern Geographical Thought..La structure des révolutions scientifiques. H.GREGORY. E. D. London LÖSCH. Y.609-614) în vol. The University of Chicago Press.700-712). Lévy. (1974) – La production de l’espace. R. (1989) – „Modernism. R. Oxford (UK) Malden (USA) PRIGOGINE. „Voies de communications” (pp. I (2000) – Sisteme teritoriale. T. 2e édition. D. Woglom şi W. (1919) – Fiels. Armand Colin. Paris Peet. Malden (USA)-Oxford (UK) KROPOTKINE. serie nouă. pp. Iaşi HARTSHORNE. R. Cl. D. nr. Paris RAFFESTIN. Anthropos. p. factories and workshops. pp.F. PRATT. Gustav Fischer Verlag. Editura Tehnică. (1989) . P. New Haven. 6. (2000) – Introduction à la géographie. „Terre” (pp. O. Maspero. (1976) – La géographie. (1989) – The Condition of Postmodernity: An Enquiry into the Origins of Social Change..The Economics of Location.) – Les concepts de la géographie humaine. Paris LEFEBVRE. Oxford IANOŞ. (1841) – „Villes” (pp. Armand Colin. R. Stengers. Jena (tradus în engleză de W. Postmodernism and the Struggle for Place”. Unwin Hyman. Illinois. M. Duncan (ed. VIII. I.Gregory. „Vauban” (pp. Tom XLVI. GREGORY. Editions Gallimard.. 417-488). Blackwell Publishing. (1983) . Bucureşti JOHNSTON. Oxford GROZA. 33-47 in Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi. I.. London. Agnew şi J. Encyclopédie Nouvelle. Maspero. Macmillan. 24-36 în A. Paris REYNAUD. M. D. 1962) LACOSTE. (1939) – The Nature of Geography: A Critical Survey of Current Thought in the Light of the Past. (1986) – La nouvelle aliance. no 1 107 .J. Stolper . suplimentul Lucrările simpozionului „Sisteme Informaţionale Geografice”. D.Philosophy. Paris ROBIC. Flammarion (traducerea franceză a celei de-a doua ediţii revizuite şi adăugite în 1970 a cărţii The Structure of Scientific Revolutions. R. ça sert d’abord à faire la guerre. (1982) – L’Homme et la terre.(1982) – „Cent ans avant Christaller: une théorie des lieux centraux”.-C. Paris LEY.Die Raumliche Ordnung der Wirtschaft. Blackwell. R. (2000) – SIG şi modelul probabilist de interacţiune spaţială. 670-687). Bailly (dir.

J. University of Chicago Press. coll. Guillaumin. Ferras. Perthes. trad. den Reichtum des Bodens und die Abgaben auf den Ackerbau ausüben. (2000) – L’Homme et son milieu. pp. Hamburg. pp. (1909) – Uber den Standort der Industrien. Verlag Mohr. Paris THÜNEN. în engleză de C. London Staszak. Pumain (dir. G. în W.Der isolierte Staat in Beziehung auf Landwirtschaft und Nationalökonomie Partea I: Recherches sur l'influence que les prix des graines. Belin.. Verso.S.) Encyclopédie de géographie. (1953) – „Exceptionalism in Geography: A Methodological Examination”. C. E. traducere de J. Mappemonde. la richesse du sol et les impôts exercent sur les systèmes de culture. Laverrière după Untersuchungen über den Einfluss den die Getreidepreise. Paris SAUER. 1957 (ed. Collignon. J. collection Fac. (1925) – „The morphology of landscape”. – „The Role of Transportation and the Bases for Interaction”. A. D. (2001) – Géographies anglo-saxonnes.J.ROUGERIE. Alfred Weber's Theory of the Location of Industries. 1826 ULLMAN.O. coord. Economica. R. Friedrich. Man’s Role in Changing the Face of the Earth. Nathan/HER. no 43 SOJA. şi alţii. (1989) – Postmodern Geographies: The Reassertion of Space in Critical Social Theory.L. 19-54 în Publications in Geography no 2.K. University of Chicago Press. D. Longman. Géographie. Bailly. F. E. Thomas (ed. pp. Chicago. von (1826) . Paris. B. Tendances contemporaines. University of California SCHAEFER. London STAMP. 1956 WEBER. (1947) – The Land of Britain...-F. Paris SANDERS. Chicago. Tübingen. 1851. Its use and Misuse.-H.). (1992) – „Géographie et statistique”. 273-294 în A. II) 108 . L’évolution du cadre de vie. L. Une approche de la géographie globale ou comment l’homme interagit avec son milieu. 226-249 în Annals of the Association of the American Geographers.

109 .

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi .2005 110 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful