Preot paroh Dr.

Doru Costache

„IARTĂ-I, DOAMNE, CĂ NU ŞTIU CE FAC !”

CRĂCIUN 2007
ŞTIRI DE LA PATRIARHIA ROMÂNĂ A fost ales şi întronizat noul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericitul Daniel.

MANCA-V-AR RAIU’!
Eu aşa le spun la cei care vin la mine: Să ai, smerenia vameşului, răbdarea lui Iov, blândeţea lui David, că David o fost blând, dragostea, care niciodată nu cade, tacerea, nemânierea. Sa nu judeci pe nime, judecă numai lucrurile tale, faptele tale, da pe celelalte nu le judeca, lasa-le lui Hristos, El să le judece, ca El Îi dat de la Tatăl să facă judecată pe pământ, El s-o facă. Da noi suntem păcătoşi. Cum să fii tu cu păcate şi să judeci pe fratele tău? Uită-te întâi la bârna ta şi pe urmă judecă pe fratele tau! Judecă pe-a tale întâi şi nu trebuie să judeci tu păcate străine. Iartă-i, Doamne, ca nu ştiu ce fac, dă-le înţelepciune, Doamne, iartă-i Doamne, ca eu mai rău fac decât dânşii. Să nu te gândeşti că tu faci mai bun decât acealălalt, să zici că el îi păcătos, dar tu eşti mai bun. Nu. Doamne, eu mai rău fac decât dânsul. Iartă, Doamne, şi ajută să pun început să nu le mai fac. Şi iacă cum. Să nu gândeşti că ai făcut ceava bun pe pamânt, nica n-am făcut bun, Doamne, degeaba mai traiesc pe pamânt. Dami, Doamne, ajutor să pun şi eu vreun început să nu le mai fac. Ce să faci? Trebuie să te faci că eşti neputincios şi păcătos, aştepţi moartea sa vie. Întotdeauna să te socoteşti că n-ai făcut nica, că eşti de nica, n-ai împlinit nica. Aşa că, să ne rugăm lui Dumnezeu şi el ştie ce ne trebuieşte. Părintele Ilie Cleopa

CRĂCIUNUL, ORI CELEBRAREA SENSULUI MESIANIC AL AŞTEPTĂRII
Preot dr. Doru Costache Mesajul comun duminicilor postului pare a fi, sugeram în altă parte, desprinderea inimii de cele trecătoare. În preajma Crăciunului, sensul acestui efort se luminează: eliberarea de comoara pământească apare ca exerciţiu necesar pentru întinderea aripilor duhovniceşti spre îmbrăţişarea Celui de Sus care coboară iubitor la cei de jos. În lumina sărbătorii, vremea postului îşi lămureşte menirea de reiterare personală - şi comunitară (de vreme ce ne rugăm împreună şi împreună ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu în liturghie) - a aşteptării vechiului Israel. Şi acum, poporul creştin al lui Dumnezeu, noul Israel, gustă amărăciunea peregrinării prin deşert (indicată aici de hrana de post şi de limitările pe care le asumăm de bună-voie), spre Sinaiul întâlnirii cu Dumnezeu. Numai că de această dată Sinaiul apare inversat, în chipul smerit al peşterii, Domnul coborând până acolo unde îndepărtarea noastră de el ne-a aruncat - aşadar, o imagine a mormântului, termen ultim al aroganţei noastre şi deopotrivă semn al iubirii lui Hristos faţă de noi.
Continuare la pagina 9

Urăm Prea Fericitului Părinte Patriarh rod duhovnicesc în lucrarea Sa arhipastorală.

A fost înfiinţată, prin decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Episcopia Ortodoxă Română pentru Australia şi Noua Zeelandă.

DIN CUPRINS
■ POEZIA TATĂLUI ŞI A FIULUI Pr. D. C. Iacşa şi Pr. C. Iacşa......pag. 8 ■ POVESTE DE CRĂCIUN Cornelia Turlea-Chifu .................pag 9 ■ FILĂ DE SINAXAR Alina Paraschiv..........................pag. 12 ■ “DARURI DE CRĂCIUN”(recenzie) Ligia Dima...................................pag. 17

anul XXXII decembrie 2007

pag. 2

Duminicile acestui noiembrie
Preot dr. Doru Costache
Interesant, ca exerciţiu contemplativ pentru şi în post, duminicile lui noiembrie vorbesc toate, într-un fel sau altul, cel puţin la nivelul textelor evanghelice din cadrul sfintei liturghii, despre bogaţi şi maniera în care ei se raportează la avuţie. Sunt convins că nici unul din texte nu implică însă ideea că bogăţia este păcat, după cum nicăieri Scriptura nu preaslăveşte sărăcia ca virtute. Este limpede că Evanghelia este mult mai realistă decât atât, indicând faptul că există sfinţi bogaţi şi bogaţi păcătoşi, precum şi, respectiv, sfinţi săraci şi săraci păcătoşi. Ceea ce, cred eu, comunică duminicile lui noiembrie, este faptul că singurul lucru care contează – în acest context ideatic – este maniera în care ne raportăm la ceea ce avem (sau nu). În principiu, toate lecturile evanghelice ale lunii par a răspunde întrebării dacă suntem sau nu liberi faţă de ceea ce avem/posedăm. Or, această întrebare descoperă însăşi esenţa postirii, de vreme ce postul nu constă în exerciţii de renunţare de dragul exersării sau al renunţării, ci în construirea şi manifestarea libertăţii la care suntem chemaţi, în Hristos Iisus, Domnul nostru. Altfel spus, toate aceste texte îndrumă spre contemplarea postirii ca act personal prin excelenţă, în care ne exersăm – prin harul Duhului Sfânt – deplin umanitatea, ca liberi şi nobili, în chipul lui Hristos, cel bogat care pentru noi a sărăcit, ca noi să devenim bogaţi (cf. Romani 9:23; 1 Corinteni 4:8; 2 Corinteni 8:9; Efeseni 1:7; Coloseni 3:16 etc. etc. etc.). Textele apostolice î n so ţ it o are l ă mu r e s c t e ma , interpretând efortul spiritual al detaşării de ceea ce avem (şi
Viaţa parohială | decembrie 2007 |

rămâne al nostru) în manieră pozitivă, ca transformare a omului vechi – robit prin patimi morţii şi păcatului – în omul înnoit după chipul lui Hristos. În cele ce urmează, propun scurte meditaţii asupra celor patru duminici ale acestui noiembrie, ca rezumat al predicilor susţinute de mine în cadrul sfintei liturghii. 4 noiembrie: Duminica a 22-a după Rusalii (Galateni 6:11-18; Luca 16: 19-31) Textul evanghelic prezintă două tipuri de relaţii interumane, bogăţia şi respectiv lipsa acesteia jucând un rol secundar. Bogatul anonim din parabolă are de toate, dar nu este om; orbit de puterea sa trecătoare, îşi îngroapă talantul omeniei şi uită de Lazăr, săracul marginalizat social. Altfel spus, bogatul nu posteşte, nu se luptă cu sine, aşa încât se lasă înrobit de avuţie şi d e v in e n es i mţ i t , l i p s i t d e compasiune. Parabola nu se referă însă numai la cei literalmente bogaţi. Lazăr, deşi sărac el însuşi, are inima plină de iubire pentru „câini”, un termen care poate fi luat şi textual, dar care îi poate include – în manieră simbolică – pe toţi cei marginalizaţi social (vameşi, păcătoşi, prostituate, leproşi, păgâni). Altfel spus, chiar dacă nu are bunuri de prisos, Lazăr este om, luând la piept şi mângâind pe cei aflaţi în diverse suferinţe; generozitatea cu care îi mângâie pe „câini” reprezintă desigur fructul postirii sale, al luptei cu sine, desfăşurată spre atingerea nobleţii superioare a omului ajuns la asemănarea cu Dumnezeu. Nu este întâmplător că şi el este îmbrăţişat de Avraam (chip al Tatălui), în timp ce bogatul dezumanizat pierde, odată cu numele, şi viaţa veşnică. Pericopa apostolică aduce un plus de lumină în privinţa sensului postirii şi al oricărei lupte spirituale: nu aspectele exterioare contează, nici falsa evlavie, nici ceea ce posedăm sau construim în jurul nostru; ceea ce contează este noua creaţie, făptura cea nouă,

înnoită – prin jertfa de sine – după chipul lui Hristos cel răstignit. 11 noiembrie: Duminica a 25-a după Rusalii (Efeseni 4:1-7; Luca 10:25-37) Parabola atinge din nou chestiunea a ceea ce posedăm şi cum ne raportăm la toate acestea, într-o formă mai complexă de această dată. Textul pune în evidenţă diverse grade ale căderii. În primul rând, cărturarul care îl ispiteşte pe Hristos: pe de o parte, el nu întreabă pentru a ajunge la un profit spiritual, ci pentru a-l „încuia” pe Domnul; pe de altă parte, el este orbit de litera Legii Vechi, care nu îngăduie de fapt împlinirea poruncii iubirii, atâta vreme cât introduce ura între iudei şi samariteni. În al doilea rând, tâlharii: aceştia profită de solitudinea călătorului, îl atacă, îl jefuiesc şi îl lasă abia suflând; ei iau ceea ce nu le aparţine, prin aceasta dovedind pofta nestăvilită de a avea şi lipsa oricărui gând de a fi oameni. În al treilea rând, preotul şi slujitorul de la templu: ei sunt orbiţi de datoria faţă de templu şi nu „au timp” să se oprească pentru a da ajutor celui aflat în nevoie; ei reprezintă încălcarea flagrantă – în numele unor precepte religioase – a sensului oricărei porunci şi al oricărei virtuţi, anume compasiunea faţă de semeni. Cele trei cazuri de dezumanizare sunt contrabalansate de chipul luminos al samarineanului. Şi el călătorea, probabil cu afaceri, aşadar avea; dar samariteanul era şi om; plin de sensibilitate faţă de suferinţa aproapelui necunoscut (marginalizat, de vreme ce era abandonat la marginea drumului), el uită de ale sale şi îi acordă omului asistenţă. Discret, parabola nu ţinteşte doar spre neputinţele Legii Vechi, aşa cum era înţeleasă şi trăită de cărturarul întrebător, de preot şi de levit; scopul este în cele din urmă acela de a indica singura manieră în care porunca iubirii de semeni poate fi împlinită – anume prin sacrifiul personal, aşadar în chipul lui Hristos şi în maniera exerciţiului postirii, a
Continuare în pagina următoare

pag. 3
DUMINICILE ACESTUI NOIEMBRIE (Continuare din pagina 2)

luptei cu egoismul, spre a face loc celuilalt. Lectura apostolică transpune acest mesaj în limbajul practic al vieţii eclesiale, indicând resorturile sacramen tale şi interioare care fac posibilă sporirea dragostei şi a compasiunii între membrii comunităţii. 18 noiembrie: Duminica a 26-a după Rusalii (Efeseni 5:8-19; Luca 12:16-21) Bogatul, şi de această dată anonim, atinge ultima treaptă a dezumanizării: el nu este doar lipsit de compasiune; orbit de patima posesiunii, el interpretează cele mai adânci nevoi ale sufletului în termeni trupeşti, de mâncare şi băutură; întreg orizontul său personal e blocat, sufocat de sfera lui a avea. Nu este întâmplător că el, fără gând de postire, lipsit de libertate spirituală, aude glasul Judecătorului chiar mai înainte decât bogatul din pilda cu Lazăr. Există o limită a voinţei divine de mântuire, iar aceasta e impusă nu de Dumnezeu, ci de absenţa oricărui fior duhovnicesc în fiii şi fiicele trupului... Textul apostolic îndeamnă la discernământ, indicând diferenţele fundamentale dintre copiii întunericului şi copiii luminii, dintre cele două căi de vieţuire – trupească (a patimilor nestăvilite) şi duhovnicească (a postirii) – şi roadele acestora. Îndemnul la discernământ duhovnicesc este evident în chemarea: „deşteaptă-te, tu, cel ce dormi, ridică-te din morţi şi Hristos te va lumina!”, în care lupta spirituală apare, normal, ca o consecinţă a iubirii mântuitoare a Domnului. 25 noiembrie: Duminica a 30-a după Rusalii (Coloseni 3:12-16; Luca 18:18-27) Dregătorul bogat (în altă parte: tânărul bogat) este preocupat de moştenirea vieţii veşnice.

Simbolic, el indică faptul că orice bogat, orice demnitar şi orice cărturar (el fiind toate acestea deopotrivă) se poate trezi duhovniceşte şi poate călători pe drumul vieţuirii virtuoase. Hristos nu contestă virtuţile „sociale” ale omului, mai ales că acesta răspunde pozitiv la chestionarul privind datoriile faţă de semeni, aşa cum sunt enunţate în Decalog. Neîntâmplător, desigur, Hristos nul întreabă însă despre ultima porunca a Decalogului, cea privind lupta cu gândurile şi poftele, mai mult ca sigur pentru că omul nu începuse încă lupta cu sine. De altfel, tocmai pentru că nu se lupta cu sine – altfel zis, nu postea –, el nu putea împlini până la urmă poruncile. Robit avuţiei, chiar dacă în el începuse a străluci omul, el nu se poate încă desprinde. Mai mult, încă paralizat de încrederea în sine şi în propriile virtuţi, el nu ştie că a se desprinde de omul învechit prin (şi în) păcat implică şi interacţiunea cu Hristos, Domnul vieţii veşnice, nu doar eforturile sale. În răspunsul Domnului, e ca şi cum auzim o parafrază la cuvintele sale din predica de pe munte: „acolo unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta”. Ceea ce Hristos îi sugerează omului este în realitate nu faptul că trebuie să renunţe la bogăţie (semn al binecuvântării de sus, potrivit Vechiului Testament), ci la ataşamentul pătimaş faţă de ea. Amintind un cuvânt din liturghie – „sus să avem inimile!” – , înţelegem că îndemnul Mântuitorului trebuie citit, în cheia ascetică a postului, astfel: „chiar dacă aveţi şi comori pământeşti, duceţi lupta cea bună cu voi înşivă; eliberaţi-vă de ceea ce aveţi; dezlipiţi inimile de avuţii – astfel veţi avea comoară şi în ceruri!” Numai astfel, potrivit lecturii apostolice, cuvântul lui Hristos poate locui în noi bogat, plin de rodul înnoirii, care se mărturiseşte în compasiune şi solidaritate.

Duminca a 26-a după Rusalii
Apostol: Efeseni5, 8-19 Evanghelie: Luca 12, 16-21 Alina Paraschiv Textul evanghelic prezintă îmbogăţirea în Dumnezeu ca vector pentru noi (Luca 12, 21). Pericopa din Efeseni este un manual de practică pentru această îmbogăţire. Cei botezaţi sunt fii ai luminii; spre deosebire de ei, bogatul, deşi avut în cele exterioare, trăieşte în întuneric sufletesc, e mort duhovniceşte; şi chiar dacă ar fi vorba de roade ale pământurilor interioare ale sufletului, tot în întuneric stă, pentru că vrea să le păstreze doar pentru sine, ca şi cum nu le-ar fi primit în dar. Cugetarea bogatului nu este rod al luminii. Caracteristicile acesteia sunt: bunătatea, dreptatea şi adevărul; în calitate de fii ai luminii, ar trebui să cunoaştem conţinutul lor. Ca să nu rămânem în întunericul bogatului, trebuie să încercăm ce este bineplăcut Domnului, să nu ne lăsăm înşelaţi de cugetarea/faptele întunericului, să cunoaştem planul diavolului. Iarăşi cunoaştere. Aşa ne facem părtaşi luminii, căci tot ceea ce este descoperit, lumină este (Efeseni 5, 14). Sfântul Pavel recapitulează: pentru împlinirea acestui drum e nevoie de prevedere/ prudenţă, înţelegere şi acceptare a voinţei lui Dumnezeu, să nu ne lăsăm îmbătaţi de alte tipuri de cugetare decât a Domnului, ca să ne umplem de Duhul Sfânt (Efeseni 5, 18). Semn al luminii este maniera de comunicare între fiii ei, o comunicare cu infrastructură duhovnicească, inima fiind izvorul ei, altarul iubirii de Dumnezeu. Este important de observat că prima duminică din post pune accent nu doar pe partea ascetică a postului – de ceea ce anume să ne lepădăm ca fiii ai luminii –, cât mai ales pe ceea ce trebuie să câştigăm de pe urma ei, prin depăşirea slăbiciunilor prin înţelepciunea vieţii în Hristos.
Viaţa parohială | decembrie 2007 |

pag. 4

UN NOU SEMN DE “MĂRINIMIE” LA INTRAREA ÎN POST
Preot Dr. Doru Costache
iraţionale de a controla parohia – împotriva mea şi a Comitetului parohial s-au amplificat şi intensificat, ameninţând stabilitatea parohiei. Nu putea dumnealui suporta faptul că, în loc de cei douăzeci de simpatizanţi cu care a slujit în fiecare duminică liturghia, în ultimii zece ani, biserica era acum din nou vie… În cele ce urmează, nu mă voi mai referi la mărunţişurile reclamate (de genul scoaterii florilor din curte şi al debarasării de vechituri inutile) şi nici la calomniile formulate în privinţa organizării bisericii şi a ritmurilor vieţii parohiale (de genul schimbării liturghiei, al dansatoarelor de buric sau al transformării bisericii în birt), afirmaţii de toţi ştiute, relevând din incapacitatea fostului paroh (şi a cetei lui) de a accepta orice înnoire şi de a se articula cu spiritul vieţii bisericeşti. Reaua-intenţie dindărătul acestor acuzaţii este dovedită de lipsa oricărui cuvânt de apreciere pentru activitatea mea şi a Comitetului parohial, precum şi de distorsionarea vinovată a sensului activităţii parohiei în ultimii trei ani. În schimb, mă voi opri, cu succinte lămuriri, la calomniile lansate de preotul pensionar împotriva mea, calomnii care pe de o parte au afectat grav poziţia mea în parohie, iar pe de alta au ruinat relaţia dintre mine şi Departamentul Patriarhal pentru Comunităţile Externe. Comentariile mele urmează ordinea în care acuzaţiile apar în fiţuică. Fostul paroh afirmă că am predicat „filozofia new age” (indiferent ce va fi însemnând aceasta pentru dumnealui) în biserică, aşa cum aş fi făcut şi în România (p. 32). Datele la care se referă i-au fost furnizate de Dan Bădulescu, un individ interesat de compromiterea mea pentru simplul fapt că, la un moment dat, am candidat amândoi pentru acelaşi post universitar. La originea poveştii se află interesul meu pentru comunicarea mesajului teologic către lumea ştiinţei, un demers legitim al teologiei misionare, ilustrat în antichitatea creştină de sfinţi precum Iustin Martirul, Clement Alexandrinul, Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare şi alţii, iar în timpurile recente de către teologi români precum Ioan Savin, Theodor Popescu, părintele Dumitru Stăniloae, părintele Dumitru Popescu şi Patriarhul Daniel, precum şi de un număr tot mai impozant de tineri teologi. Ceea ce nu ştie fostul paroh e faptul că interesul meu pentru acest domeniu nu mai reprezintă astăzi un angajament singular, chiar Patriarhia Română fiind implicată oficial în susţinerea cercetării de acest tip, la diverse niveluri; este gata fostul paroh să acuze şi Patriarhia Română de promovarea „filozofiei new age”? Pentru consistenţa discursului său, aceasta ar fi urmarea naturală…
Continuare în pagina următoare

Îmi aduc aminte de o atenţionare făcută de primul meu duhovnic, pe când eram elev la seminar: „ai grijă, pentru că demonii mai ales în preajma postului îşi înteţesc năvala”… Şi într-adevăr, aşa este; câteodată, însă, până şi demonii sunt întrecuţi în răutate şi viclenie de ucenicii lor… Semnalam, în urmă cu mai bine de un an, faptul că, la intrarea în marele post, fostul paroh tulbura din nou apele printr-o scrisoare deschisă, trimisă în România şi pe aici, în care îmi aducea tot soiul de acuzaţii. Credeam că a fost o întâmplare, dar se pare că acestui ins îi place să recidiveze şi în această privinţă… Am primit de curând, la intrarea în postul Crăciunului, o broşură semnată de „Preot Prof. Dr. Gabriel Popescu”, un corn al abundenţei minciunilor şi răutăţii, primul neadevăr fiind chiar titlul pompos care precede numele semnatarului. Realitatea este că autorul broşurii nu a fost niciodată profesor, cel puţin nu în înţelesul universitar al cuvântului. Lucrând în teologia de la Bucureşti între 1971 şi 1975, fostul paroh a plecat spre Australia ca lector universitar, nu profesor; şi aici, în cadrul Colegiului Teologic „Sfântul Andrei”, a funcţionat ca lector (fără a fi fost vreodată angajat). Nu a susţinut prelegeri de nivel academic la conferinţe şi nu a publicat, cel puţin nu în ultimii douăzeci de ani, vreun articol de această natură. Ei bine, acest „profesor” a publicat acum, ajuns la vârsta de aur, opera sa capitală (broşura sus-menţionată), cu titlul La Sydney, [virgula a fost uitată de autor; am adăugat-o eu titlului, din dragoste pentru conservarea limbii române] o pagină de istorie bisericească luminoasă şi o turnură tragică. Broşura, având 38 de pagini, nu poartă inscripţia vreunei case de editură, beneficiind numai de o indicaţie de natură temporală, „2007”. Începând cu câteva pagini privind biografia autorului şi circumstanţele sosirii sale la Sydney (pp. 721), broşura continuă cu atacuri la adresa mea (pp. 2138). Nu e nimic nou în ceea ce spune, cu excepţia faptului că prin această broşură fostul paroh dezvăluie indirect implicarea sa în toate acţiunile de defăimare a mea la Sydney şi la Bucureşti. Mai mult, dezvăluie faptul că îndărătul acţiunilor sale stă neputinţa de a accepta pensionarea şi înlocuirea sa la conducerea parohiei de către un reprezentant canonic al Patriarhiei Române. Acuzaţiile înşirate acum de fostul paroh reiau vorbe lansate încă din august 2005, când, întorcându-se din plimbările sale, dumnealui a început să îndepărteze oamenii de mine, simultan apărând primele batjocuri la adresa mea în revistele de scandal ale amicului său (neortodox) bine-cunoscut. Din păcate, acţiunile întreprinse de fostul paroh – motivate exclusiv de ambiţiile sale
Viaţa parohială | decembrie 2007 |

pag. 5
UN NOU SEMN DE “MĂRINIMIE” Trebuie să precizez LA INTRAREA ÎN POST însă că nu am continuare din pag. 4

vorbit niciodată oamenilor în predică despre dialogul teologiei cu ştiinţa, astfel încât „speculaţiile teologice” la care se referă fostul paroh nu pot fi confundate cu „filozofia new age”, ideologie care îmi este complet străină şi de care mă delimitez fără echivoc. În realitate, deşi am fost unul din pionierii domeniului în cercetarea românească, am fost treptat marginalizat de o parte din liderii dialogului dintre ştiinţă şi teologie, pe motiv că sunt prea tradiţionalist; evidenţa faptelor indică superficialitatea şi răutatea dindărătul acuzelor formulate contra mea de Bădulescu, Popescu şi compania. Pe de altă parte, faptul că interpretez Scripturile citite în cadrul sfintei liturghii nu poate constitui un act care să semene prea mult cu aşa-zisele „speculaţii teologice” sugerate de „profesorul” nostru; însă, desigur, faţă de istorisirile pioase pe care dumnealui obişnuia să le substituie omiliei duminicale, modestele mele predici reprezintă teologie de factură înaltă… În continuarea celor de mai sus, fostul paroh mai afirmă (pp. 32-33) că din cauza învăţăturilor mele „new age” eram pe punctul de a-mi căuta „o nouă poziţie”, când PS Episcop Ambrozie a decis să mă trimită mai „departe”. Adevărul este că vroiam să mă mut de la facultatea de teologie din Bucureşti (unde am lucrat, ca asistent universitar, între 1995 şi 2004), dintr-o cauză mai simplă, dar mai dureroasă pentru mine: în cadrul facultăţii de la Bucureşti se desfăşura, de ani de zile, un conflict aprig ce angaja două grupuri, despre care au scris şi mai scriu încă ziarele bucureştene. Multe cadre didactice au trebuit să-şi caute de drum spre şcoli mai liniştite; eu am fost doar una dintre victimele acestui conflict. Aflat sub cumplite presiuni, am găsit înţelegere (ca şi alţi colegi) la conducerea facultăţii de teologie a Universităţii din Constanţa; din păcate, cererile mele de transfer au fost respinse, doi ani la rând, de Patriarhul Teoctist. Pentru a scăpa din infern, atunci când PS Episcop Ambrozie m-a întrebat dacă sunt interesat să plec la Sydney, am acceptat fără preget – neştiind prin ce alte încercări trebuie să mai trec, de data aceasta expus tehnicilor ceauşiste ale unui fost „preot misionar”. Deşi nu se referă la mine personal, aş vrea să fac câteva observaţii privind afirmaţiile fostului paroh de la pp. 33-35. Dumnealui continuă să mintă cu neruşinare că terenul, biserica şi sala aparţin parohiei şi că „principalul” „actelor de proprietate este însuşi Patriarhul”. În realitate, în documentele de carte funciară, nici Patriarhul şi nici parohia nu figurează ca proprietari, ci domnii Vasile Nistor şi Iulian Işfan; de altfel, în virtutea puterii cu care a fost învestit de fostul paroh (prin schimbarea ilegală a constituţiei parohiale, fără acordul Adunării Generale), Dl. Nistor se opune şi acum transcrierii proprietăţii sub numele parohiei. Tot acolo, fostul paroh afirmă că, prin înregistrarea parohiei ca organizaţie non-profit încorporată, a fost lezat statutul de parohie şi că Patriarhia Română nu mai are, prin noul statut, autoritate asupra parohiei noastre. În realitate, statutul parohiei prevede limpede apartenenţa la Patriarhia Română şi caracterul bisericesc al parohiei: „Organizaţia a fost constituită ca parohie sub autoritatea spirituală a Patriarhiei Române şi operează în acord cu

învăţăturile şi principiile canonice ale Bisericii Ortodoxe” (art. 1.2). Trebuie amintit aici că cel puţin alte două parohii canonice româneşti din Australia (Brisbane şi Adelaide) au statut de organizaţii non-profit încorporate, fiind acceptate ca atare de Patriarhia Română. Va extinde fostul paroh suspiciunile sale şi în privinţa acestor parohii, sau e vorba numai de o calomniere răutăcioasă a activităţii mele şi a Comitetului? Despre avantajele reînregistrării parohiei ca organizaţie non-profit încorporată am scris de mai multe ori, în apariţiile anterioare ale revistei Viaţa parohială. La pp. 35-36, fostul paroh afirmă că am acţionat de unul singur, altfel spus în interes personal, spre înregistrarea parohiei ca organizaţie non-profit încorporată şi spre trecerea proprietăţii sub numele parohiei. În realitate, pentru soluţionarea celor două grave probleme – lăsate moştenire de fostul paroh – au fost organizate două Adunări Generale în anul 2006, cu convocarea statutară a membrilor care şi-au plătit cotizaţia şi şi-au manifestat interesul, prin prezenţă şi sprijin, pentru activitatea parohiei. Deciziile în privinţa reînregistrării parohiei nu au fost luate nici de mine, nici de Comitetul parohial; au fost luate cu majoritate de voturi în cadrul celor două Adunări Generale, fostul paroh şi clubul său de fani opunându-se vehement şi încercând să saboteze – cum îi stă bine unei minorităţi gălăgioase – şedinţele. Minciunile fostului paroh, reluate în broşură, au afectat profund maniera în care intenţiile parohiei au fost şi sunt receptate în cadrul Departamentului Patriarhal pentru Comunităţile Externe. Sfârşitul broşurii (pp. 36-38) sugerează, o dată mai mult, implicarea fostului paroh în acţiunile de calomniere a mea şi de îndepărtare a enoriaşilor de mine. Mai mult, la ultima pagină, el exprimă limpede faptul că, la data la care a dat spre publicare această operă majoră a vieţii sale, ştia de hotărârea mea de a mă retrage de la conducerea parohiei. Întrebarea care adastă firesc: în aceste condiţii, ce rost mai avea publicarea fiţuicii? Este vorba despre dorinţa fostului paroh de a lăsa posterităţii o scriere „duhovnicească”, sau de voinţa diabolică de a lovi mai departe în cel deja căzut, abia suflând, sub loviturile tâlharilor? Spre clarificarea motivelor pentru care am luat hotărârea de a solicita Patriarhiei Române transferul sub jurisdicţia Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti a Australiei, ataşez cele două scrisori trimise de mine Patriarhului Teoctist şi, respectiv, Prea Fericitului Părinte Patriarh Daniel. 14 iunie 2007 Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Prea Fericite Părinte Patriarh, Binecuvântaţi! Nădăjduiesc că scrisoarea mea Vă află sănătos, în pace. Prea Fericirea Voastră, sunt convins că V-au fost aduse la cunoştinţă în timp atât diverse aspecte ale activităţii mele, cât şi multele dificultăţi cu care mă confrunt în parohie. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru darurile pe care, nemeritat, mi le-a oferit în acest timp de restrişte pentru mine şi familie.
Continuare în pagina următoare
Viaţa parohială | decembrie 2007 |

pag. 6
UN NOU SEMN DE “MĂRINIMIE” Vă mărturisesc însă LA INTRAREA ÎN POST că nu am fost continuare din pag. 5

pregătit să întâmpin atâta răutate îndreptată împotriva mea, nici atâta lipsă de sensibilitate duhovnicească şi nepăsare faţă de rânduielile bisericeşti, cum am avut ocazia să văd la mulţi enoriaşi. Vreme de mai bine de doi ani şi jumătate, am încercat, pe cât mi-a stat în putere, să ignor răutăţile revărsate neîncetat asupra mea, sperând că prin mila Domnului şi activitate susţinută se mai poate îndrepta ceva în viaţa acestei parohii. De fapt, simpatia arătată de majoritatea enoriaşilor, timp de un an şi mai bine, mi-a întreţinut speranţele şi m-a susţinut în efortul dureros de a sta împotriva grupurilor de interese dinăuntrul şi dinafara parohiei, care nu au încetat să ameninţe stabilitatea şi unitatea acesteia. Din nefericire, rezistenţa enoriaşilor faţă d e u n r i t m p a r o h i a l n o r ma l – c u s l u j b e , v i a ţ ă duhovnicească şi alte activităţi de natură catehetică, educativă şi socială – a devenit din ce în ce mai evidentă în ultima vreme. Faţă de media de cca. 65 participanţi la o liturghie duminicală, la jumătatea anului trecut, anul acesta media a scăzut dramatic la cca. 35 participanţi (tinzând astfel aproape de media dinaintea sosirii mele, în ultimii zece ani, situată la cca. 25 participanţi). Mulţi enoriaşi dau semne de oboseală, refuzând să mai participe la slujbele din timpul săptămânii, cu care nu au fost de altfel obişnuiţi, fostul paroh neslujind decât duminica, timp de treizeci de ani; situaţia se prezintă asemănător şi în cazul activităţilor de altă natură decât cea liturgică (cateheze, şcoala de duminică). Lipsa de conştiinţă creştină şi angajament eclesial a majorităţii reprezintă principala cauză care m-a determinat să iau decizia despre care vorbesc ceva mai departe. Mă simt obligat, Prea Fericirea Voastră, să amintesc aici faptul că, la pustiul spiritual care caracterizează parohia, se adaugă influenţa negativă a fostului paroh, care a reuşit să smulgă din mica noastră obşte un număr de cca. zece familii. Aceste familii s-au transformat rapid într-un grup de presiune (sprijinit de revistele de scandal al unui baptist din Sydney, care publică neîncetat calomnii la adresa mea şi a familiei), folosit de fostul paroh pentru a-i determina pe credincioşi – în diverse moduri – să îşi retragă sprijinul faţă de mine şi activitatea mea. Scăderea bruscă a numărului participanţilor la liturghie indică faptul că această strategie funcţionează perfect. La toate acestea se adaugă faptul că, recent, şi mai mult ca sigur din partea aceluiaşi grup, familia mea a început să primească apeluri telefonice proferând insulte şi ameninţări. Aceste fapte mă determină, Prea Fericirea Voastră, să apelez la înţelegerea părintească pe care mi-aţi arătat-o şi în trecut, rugându-Vă să mă eliberaţi din funcţia de paroh al parohiei Sfânta Maria din Sydney. Nu am ajuns cu uşurinţă la această decizie, însă pe de o parte nu vreau să stau în calea fericirii enoriaşilor parohiei, iar pe de alta nu pot îngădui ca familia mea să trăiască într-un asemenea climat tensionat. Sigur că gestul meu poate fi interpretat ca un semn de slăbiciune, şi poate că până la un punct chiar aşa şi este, însă dincolo de aceasta rămâne sentimentul meu acut de responsabilitate atât faţă de binele parohiei, cât şi al familiei mele. Apelez, de asemenea, la bunăvoinţa Prea Fericirii Voastre, rugânduViaţa parohială | decembrie 2007 |

Vă să dispuneţi redactarea unei scrisori de eliberare a mea de sub jurisdicţia Patriarhiei Române. Am găsit înţelegere pentru situaţia mea la Arhiepiscopia Ortodoxă Greacă a Australiei, Eminenţa Sa Înalt Prea Sfinţitul Arhiepiscop Stylianos dându-Şi acordul de principiu pentru primirea mea sub omoforul Său canonic, cu condiţia de a prezenta o scrisoare de eliberare din partea Prea Fericirii Voastre. Vă rog respectuos, Prea Fericirea Voastră, să nu consideraţi cea de a doua solicitare a mea ca un afront. Rămân şi pe mai departe recunoscător Prea Fericirii Voastre pentru părinteasca înţelepciune cu care m-aţi încurajat în diverse împrejurări, cum şi Bisericii Ortodoxe Române pentru formarea mea pentru viaţa creştină şi slujirea preoţească. Cu mila Domnului şi binecuvântarea Prea Fericirii Voastre, voi încerca să mă achit de datoriile morale faţă de Biserica mamă prin continuarea colaborării cu diversele reviste teologice din ţară care îmi vor solicita contribuţia. Oricum, ataşamentul meu necondiţionat pentru sfânta Ortodoxie se va manifesta, prin harul Mântuitorului Hristos şi generozitatea Primatului Bisericii Ortodoxe Greceşti din Australia, prin asumarea şi pe mai departe a slujirii preoţeşti şi deopotrivă prin continuarea activităţii didactice în cadrul Colegiului Teologic Grec Ortodox Sfântul Andrei din Sydney. Tot ce sper este ca eventuala amărăciune pe care scrisoarea mea V-ar aduce-o să fie cu mult mai mică decât cea pe care o resimt eu în privinţa situaţiei descrisă mai sus pe scurt. Cu filiale urări de bine, al Prea Fericirii Voastre, în Hristos Domnul, Preot Dr. Doru Costache *** 5 noiembrie 2007 Prea Fericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Prea Fericite Părinte Patriarh, Binecuvântaţi! Primiţi felicitările mele cele mai sincere, cu ocazia alegerii şi întronizării Prea Fericirii Voastre ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Este posibil ca scrisoarea mea, Prea Fericite Părinte Patriarh, să Vă nedumerească. De aceea mă grăbesc să precizez că misiva de faţă se înscrie în continuarea unui proces început cu câteva luni în urmă, pe când Biserica era păstorită de predecesorul Prea Fericirii Voastre, proces pe care l-am iniţiat – după serioasă cugetare – ca urmare a situaţiei dificile pe care o experimentez ca preot al parohiei ortodoxe române Sfânta Maria din Sydney. Din nefericire, relaţiile dintre mine şi diverse grupuri din parohie şi din jurul acesteia au continuat să degenereze, pentru varii motive, menţionate în corespondenţele mele anterioare cu Patriarhia Română (în principiu, este vorba despre influenţa exercitată de fostul paroh, Gabriel Popescu, şi de intrigile unui grup care intenţionează aducerea la Sfânta Maria a unui alt preot român din Sydney).
Continuare în pagina următoare

pag. 7
UN NOU SEMN DE “MĂRINIMIE” Cert este că aceste LA INTRAREA ÎN POST grupuri de presiune continuare din pag. 6

au acţionat pe diverse căi spre afectarea imaginii mele publice, urmărind izolarea mea faţă de Patriarhie şi de comunitatea locală. În mare măsură, aceste stratageme au reuşit, în pofida eforturilor mele şi ale familiei. În aceste circumstanţe, am solicitat predecesorului Prea Fericirii Voastre să fiu eliberat din funcţie şi să primesc permisiunea de a trece sub omoforul canonic al Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti a Australiei (am trimis Eminenţei Sale, Arhiepiscopul Stylianos, solicitarea de a fi acceptat sub jurisdicţia Sa, în data de 10 iulie a.c.). La scrisoarea adresată Patriarhului Teoctist, expediată în data de 14 iunie a.c., am primit un răspuns din partea Prea Sfinţitului Episcop Ciprian Câmpineanul (în data de 12 iulie a.c.), prin care eram avertizat în privinţa consecinţelor – nespecificate – ale deciziei mele. Nu am răspuns acelei scrisori. Între timp, Comitetul parohial a trimis o serie de scrisori către Patriarhia Română, solicitând un nou preot; din câte ştiu, la parohie nu a sosit vreun răspuns. Cert este că, după ultima scrisoare expediată de Comitet, la începutul lunii octombrie, Prea Sfinţitul Episcop Ciprian mi-a telefonat, în data de 15 octombrie a.c., spre a mă întreba dacă îmi menţin decizia de a mă muta sub omoforul canonic al Arhiepiscopiei Greceşti a Australiei. Am confirmat, iar Prea Sfinţia Sa mi-a comunicat că îmi va fi eliberată cartea canonică dacă voi trimite la Patriarhia Română copia răspunsului pozitiv al Eminenţei Sale, Arhiepiscopul Stylianos, faţă de solicitarea mea de a fi acceptat sub omoforul Său canonic. În urma acestei convorbiri telefonice, trimiţând Eminenţei Sale o nouă solicitare (în data de 18 octombrie a.c.), am primit răspunsul Său pozitiv în data de 31 octombrie a.c. Am alăturat acestei scrisori, spre informarea Prea Fericirii Voastre, piesele care alcătuiesc corespondenţa amintită anterior, inclusiv răspunsul oficial al Eminenţei Sale, Arhiepiscopul Stylianos. Supunând atenţiei Voastre cele de mai sus, înnoiesc respectuos, Prea Fericite Părinte Patriarh, solicitarea de a fi eliberat din funcţia de preot paroh al parohiei Sfânta Maria din Sydney, rugându-Vă să dispuneţi, de asemenea, redactarea şi transmiterea cărţii mele canonice. Rămân la dispoziţia Prea Fericirii Voastre, atât cu detalii legate de situaţia reală din parohie (mă gândesc că noul paroh va avea nevoie de o informare mai corectă şi mai clară decât cea de care am beneficiat eu), cât şi în privinţa oricărei forme de colaborare a mea cu lumea teologică românească. Cu mulţumiri anticipate şi bune urări, Vă încredinţez de respectul meu şi Vă sărut dreapta cu smerenie. Al Prea Fericirii Voastre, în Hristos Domnul, Preot Dr. Doru Costache *** La sfârşit, adaug fragmente din corespondenţele purtate cu Patriarhia Română (anul 2007), semnalând problemele produse de intrigile fostului paroh şi de grupul din jurul său. Menţionez că la aceste scrisori, precum la cele expediate în anii anteriori, nu am primit vreun răspuns de la Patriarhia Română, cu excepţia unui cuvânt de încurajare, semnat de consilierul patriarhal

Mircea Uţă, în numele Patriarhului Teoctist (ca urmare a primului meu semnal de alarmă, lansat înainte de Sfintele Paşti ale anului 2005). 10 februarie 2007: Prea Sfinţitului Părinte Episcop Dr. Ciprian Câmpineanul […] am înţeles că Preasfinţia Voastră nu sunteţi informat de subalterni în privinţa activităţilor mele şi ale parohiei. Am considerat, de aceea, că revista parohială ar putea oferi o imagine mai echilibrată, privind situaţia de aici, decât valurile de reclamaţii sosite la Bucureşti din partea micului grup de risipiţi condus de pr. G. Popescu. În acest plic se află toate cele şase numere ale revistei Viaţa parohială (ediţia română), pe anul 2006. [...] Sper că această informaţie, obiectivă, publică, va contribui la crearea unei imagini mai exacte a anvergurii eforturilor parohiei în acest moment, de asemenea la înţelegerea exactă a insignifianţei (spre a nu mai vorbi de latura moral chestionabilă a acţiunilor) grupului lui Popescu. De acum înainte, Vă voi trimite regulat revista, în speranţa că interpretările deformate ale activităţii parohiei (atât din partea grupului lui Popescu cât şi a unor funcţionari ai Patriarhiei) vor afla astfel un termen de comparaţie oficial şi verificabil public. […] Eforturile noastre au nevoie de susţinerea morală a Patriarhiei Române, nu de suspiciuni şi tacite fraternizări cu tendinţele dizolvante care ameninţă existenţa parohiei. […] Preot Dr. Doru Costache *** 27 martie 2007: Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române […] Demersurile întreprinse de Comitetul parohial în privinţa obţinerii de către parohie a statutului de organizaţie încorporată – demersuri care se bucură de sprijinul exprimat prin vot de Adunarea Generală şi despre care Prea Fericirea Voastră aţi fost informat la zi – se află în curs de finalizare. Obţinerea statutului de organizaţie încorporată reprezintă o condiţie necesară (de care se bucură şi alte parohii româneşti din Australia, aflate sub jurisdicţia Patriarhiei Române) pentru asigurarea stabilităţii şi transparenţei instituţionale a parohiei, deopotrivă şi pentru o mai bună articulare cu organismele guvernamentale şi societatea în cadrul căreia ne desfăşurăm activitatea. Sunt deplin conştient, Prea Fericirea Voastră, că grupul celor câteva familii desprinse de parohia noastră, urmărind înlăturarea mea şi readucerea în funcţie a fostului paroh, încearcă să dezinformeze Patriarhia Română prin lansarea de afirmaţii potrivit cărora eu şi Comitetul parohial dorim schimbarea destinaţiei bisericii şi ieşirea de sub jurisdicţia Prea Fericirii Voastre. Ştiu de asemenea că anumiţi angajaţi ai Patriarhiei Române alimentează constant acest grup schismatic cu informaţii confidenţiale, care ajung în presa de scandal a comunităţii româneşti din Sydney. Conţinutul corespondenţei mele şi a Comitetului parohial cu Patriarhia Română şi chiar al convorbirilor telefonice pe care le-am purtat în ultimul an cu diverşi responsabili
Continuare în pagina următoare
Viaţa parohială | decembrie 2007 |

pag. 8
UN NOU SEMN DE “MĂRINIMIE” LA INTRAREA ÎN POST continuare din pag. 7

din cadrul Patriarhiei Române, poate fi citit în detaliu, interpretat tendenţios, în revistele Mihai Eminescu şi Căruţa cu poveşti, de la Sydney. Grupul respectiv publică neîncetat asemenea informaţii, obţinute de la angajaţi ai Patriarhiei Române, în revistele sus-menţionate, editate de un baptist de origine sârbă, reviste angajate de ani de zile într-o campanie de denigrare a Prea Fericirii Voastre şi a Bisericii Ortodoxe Române. Recent, precum şi în decursul anului trecut, aceste reviste au publicat ample materiale denigratoare la adresa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a preoţimii în general şi a clericilor români din Australia în special, un număr impresionant de pagini fiind afectat calomnierii mele […]. Foarte interesant este că, în timp ce Patriarhul, Sfântul Sinod, preoţimea română din ţară şi străinătate, întreaga Biserică Ortodoxă Română în cele din urmă, sunt calomniaţi şi terfeliţi, amintitele reviste exaltă calităţile fostului paroh. […] Preot Doru Costache *** 27 martie 2007: Prea Sfinţitului Episcop Dr. Ciprian Câmpineanul […] În prag de sărbători, cu bucurie, Vă aduc la cunoştinţă faptul că parohia Sfânta Maria din Sydney îşi desfăşoară activitatea cu pace, prin mila Mântuitorului. Nu lipsită de încercări, venite atât din partea unui grup schismatic, susţinător al fostului paroh, cât şi dinspre enoriaşi care nu înţeleg diferenţa dintre Biserica lui Hristos şi orice altă formă de organizare socială, este tot mai evidentă buna aşezare pe care o experimentează parohia noastră în lucrarea ei curentă, de natură liturgică, pastorală, administrativă, culturală şi comunitară. Faptele şi realizările noastre, ale preotului, Comitetului şi credincioşilor, vorbesc prin ele însele, dincolo de calomniile care caută să învenineze relaţiile dintre parohia noastră şi Patriarhia Română. Din păcate, acestei
Viaţa parohială |decembrie 2007 |

campanii răuvoitoare i se alătură şi angajaţi ai Patriarhiei Române, care furnizează grupului schismatic informaţii confidenţiale despre corespondenţa purtată de parohie cu Patriarhia Română şi convorbirile telefonice dintre mine şi Prea Sfinţia Voastră. Asemenea informaţii, cumplit distorsionate, au ajuns în paginile unor reviste de scandal de la Sydney, publicate de un etnic sârb din Banat, baptist, care susţine de ani de zile o campanie de denigrare a clericilor români din Australia, a Părintelui Patriarh, a Sfântului Sinod şi a Bisericii Ortodoxe Române în general. […] Ajung până aici, pe diverse canale (inclusiv prin revistele menţionate mai sus), ştiri despre nemulţumirile Prea Sfinţiei Voastre privind activitatea mea şi a Comitetului parohial. Intenţiile noastre, Prea Sfinţia Voastră, Vă încredinţez, […] sunt curate şi nu urmăresc decât consolidarea parohiei, grav afectată de confuziile instituţionale întreţinute de vechea administraţie şi de managementul deficitar din ultimii zece ani. Speranţa mea este că Prea Sfinţia Voastră veţi rezista avalanşei de acuze calomnioase care vin, împotriva mea şi a Comitetului parohial, din partea grupului schismatic sus-amintit. Cât despre mine şi Comitetul parohial, Vă stăm la dispoziţie pentru orice informaţie sau detaliu pe care doriţi să îl aflaţi în privinţa activităţii noastre. Nu avem nimic de ascuns, iar activitatea parohiei este exact reflectată în revista parohială, care apare o dată la două luni. […] Preot Dr. Doru Costache

POEZIE
Preot Daniil Corneliu Iacşa

RUGĂCIUNE
te-am privit cum ai îngenunchiat în pântecele maicii tale, cum ai adus, în ochii tăi, zâmbetele lor şi lacrimile Mele – valuri de singurătate spumantă, aspră şi sărată – cum ai trimis departe, până la Mine, doimi şoptite, optimi îndurerate miimi ale aceluiaşi suflet al tău rupt între Uitare şi Iertare fiicele timpului. acum, te rog, ascultă-Mi glasul! dă-Mi înapoi inima ta nevindecată ridurile-n mozaic şi vocea spartă, buzele, limba cea uscată ridică-te şi te apropie, înapoiază-Mi-le toate şi crede că-n acest eon exist-un singur Dumnezeu cu inima de om!

Preot Corneliu Iacşa

DUMNEZEU ADIIND
Cuvintele Domnului, Candelă pentru sufletul tău Ascultarea, Miere cu care te îndulceşti Aşa cum se îndulcesc îngerii De zborurile lor. O, înţelepciunea celestă: Pasăre singură pe acoperiş! Unde ea îşi tăinuieşte cuibul Cu ouăle de aur! Liniştească-se sufletul tău: În odăile inimii, Adie Dumnezeu.
NOTĂ: Cei doi poeţi plini de har şi talent sunt tată şi fiu, ambii preoţi.

COMPONENŢA NOULUI COMITET PAROHIAL
Preot Lect. Dr. Doru Costache, preşedinte Ec. Carol Cruceanu, vicepreşedinte Dna. Mihaela Cruceanu, secretar Dna. Angela Kalafatis, casier Ing. Laurian Octav Hrincu, epitrop Dna. Maria Tiron, membră Prof. Univ. Dr. Laurenţiu Păunescu, membru Dl. Ronald Ştefan Chant, membru

POEZIE

pag. 9

Cornelia TURLEA-CHIFU

POVESTE ADEVĂRATĂ
A fost odată ca niciodată o ţară frumoasă, bogată si binecuvântată între toate ţările de pe pământ, căci era locuită de oameni harnici, curajoşi, drepţi şi cu frica lui Dumnezeu. Ei trăiau în bună înţelegere unii cu alţii, fiind totdeauna bucuroşi de oaspeţi şi gata de a da o mână de ajutor celor în nevoie. Dar iată că asupra lor s-au abătut
CRĂCIUNUL, ORI CELEBRAREA SENSULUI MESIANIC AL AŞTEPTĂRII continuare din pag. 1 (coperta)

vremuri grele. Pe tronul împărăţiei s-a urcat un împărat ciudat şi întunecat la minte. El a alungat Adevărul cel bun şi drept din ţară şi a ridicat Minciuna la rangul de mare sfetnic. Încet, încet, Minciuna a pus stăpânire pe toată împărăţia şi a trimis oşteni credincioşi până la marginile cele mai îndepărtate cu porunca de a le păzi cu străşnicie, nu cumva Adevărul să pătrundă iarăşi în ţară. Oamenii îşi ţineau capetele plecate să nu mai vadă urâţenia Minciunii şi păstrau lumina Adevărului în inimile lor. Cel mai greu le era însă iarna, când în toată lumea se sărbătorea sfânta Zi a Crăciunului ce aducea bucurie şi speranţă prin naşterea Mântuitorului, Împăratul Adevărului şi al Luminii, cel ce avea să învingă pentru totdeauna Minciuna şi Intunericul. Această credinţă pe care o aveau oamenii de la bunii şi străbunii lor, nu era pe placul împăratului şi al sfetnicilor lui de nădejde. Aşa că au dat poruncă aspră ca nimeni să nu mai sărbătorească Ziua de Crăciun, iar cel ce va îndrăzni să facă altfel va putrezi în temniţele ascunse ale împărţiei. Pentru a fi sigur că porunca-i va fi ascultată, împăratul a hotărât ca această zi să fie o zi de lucru obişnuită, iar Moş Crăciun, moşul bun care cobora din ceruri în Seara de Ajun pentru a-i răsplăti pe toţi cei care au făcut fapte bune şi au slujit tot anul Adevărului, nu a mai avut voie să intre în ţară. In locul lui, împăratul şi Minciuna trimiteau un alt moş, Moşul Fiul Tatălui (cf. Ioan 1:12-13), ale căror nume sunt scrise în Cartea Mielului junghiat de la întemeierea lumii (cf. Apocalipsa 13:8), cei pentru care Împărăţia a fost promisă de la întemeierea lumii (cf. Matei 25:34). Sintetizând sensul tainei întâlnirii dintre mişcarea ascendentă a umanităţii către Dumnezeu şi mişcarea descendentă a lui Dumnezeu către noi, sfântul Maxim Mărturisitorul (cf. Răspunsuri către Talasie 22) observă că istoria se împarte în două mari secvenţe, anume veacurile umanizării lui Dumnezeu şi veacurile îndumnezeirii oamenilor. În lumina acestei scheme istorice se descifrează taina Crăciunului, ca încheiere a genealogiei strămoşilor cu însuşi Hristos şi împlinire a acesteia prin inaugurarea cărţii vieţii, care

Gerilă, care împărţea daruri de la împărăţie, ca toţi, de la mic la mare, să-l uite pe adevăratul Moş Crăciun şi să nu mai creadă în puterea Adevărului. Oamenii nu mai aveau nici o speranţă. Doar colindele le mai rămăseseră, cântecele vechi ce povesteau despre miracolul zilei de Crăciun. Pe acestea, întunecatul împărat şi Minciuna nu au putut să le scoată din mintea şi inimile lor. În Seara de Crăciun, în casele lor, fară săi ştie nimeni, ei le cântau împreună cu copiii, ca pe-o rugăciune ce purta credinţa nestrămutată că până la urmă Adevărul va învinge şi se va întoarce din nou în ţară. Şi minunea s-a întâmplat! După mulţi ani de suferinţă! Intr-o iarnă, chiar în Ziua de Crăciun când colindele umpleau neştiute casele şi inimile tuturor, împăratul a închis ochii pentru totdeauna, trădat chiar de sfetnicul lui, Minciuna, şi s-a mutat în împărăţia întunericului. Moş Crăciun vine din nou să răsplătească Binele şi Adevarul şi în seara de Ajun îndeplineşte câte o dorinţă fiecăruia după credinţa lui, iar oamenii au învăţat să preţuiască această sărbătoare, întorcându-se mereu acasă unde cântă colindele sfinte de Crăciun. Numai Adevărul mai are de luptat cu vechii slujitori ce au rămas credincioşi Minciunii! Timişoara, 22 Decembrie...

Dincolo de acestea, ultimele două duminici ale postului descoperă faptul că aşteptarea şi pregătirea au sens. Am fost chemaţi să postim pentru a nu mai rata participarea la cina Stăpânului (cf. Luca 14:16-24, textul evanghelic citit în duminica dedicată sfinţilor strămoşi ai Mântuitorului), sau nunta Fiului de Împărat; prin eforturile noastre – în har –, cartea neamului lui Iisus se împlineşte. Este limpede că Domnul nu a vrut doar un şir de strămoşi trupeşti ai săi (cf. Matei 1:1-25, textul evanghelic citit în duminica dinaintea Naşterii Domnului); intenţia lui se manifestă desăvârşit în urmaşii săi spirituali, renăscuţi ca fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos,

consemnează numele celor ai lui Hristos.La întretăierea acestor secvenţe istorice, sau la „plinirea vremii” (cf. Galateni 4:4), se împlinesc toate aşteptările, ale celor de „aproape” (iudeii, „cei de sub Lege”, indicaţi de textul apostolic citit în ziua sărbătorii; cf. Galateni 4:4-7) şi ale celor de „departe” (magii păgâni, indicaţi de textul evanghelic al sărbătorii; cf. Matei 2:1-20). Aceasta pentru că Cel ce a coborât din cer nu este un simplu om şi nu reprezintă un efemer eveniment istoric – el este Cuvântul întrupat (cf. Ioan 1.14), Domnul cerului şi al pământului, Cel prin care şi pentru care toate au fost create (cf. Ioan 1:3; Coloseni 1:12-18 – text citit în duminica sfinţilor strămoşi), Cel în care şi prin care toate îşi găsesc pacea, în braţele Tatălui.
Viaţa parohială | decembrie 2007 |

pag. 10

Pilula de psihologie

VIAŢA ÎN DOI
GREŞELI CARE NE APARŢIN (II)

Loredana TUDOR-TOMESCU
Unul dintre lucrurile cel mai greu de spus este “iartă-mă!”, cu multiplele lui variaţiuni pe aceeaşi temă: “îmi pare rău”, “n-ar fi trebuit să spun/fac asta”, “e vina mea”, “ai avut dreptate” etc. etc. etc. În spatele acestei poveri uriaşe, pe care mulţi, prea mulţi dintre noi nu o pot duce – asumarea greşelii, recunoaşterea ei cu voce tare – stă un mecanism foarte complex, la construirea căruia s-a lucrat, din păcate, cu mult zel, încă din copilărie, cu aportul fundamental al familiei şi cercului social imediat – şcoala, rude apropiate, prieteni. Nu mă voi lansa în explicarea straturilor profunde ale acestui mecanism; mă voi limita la câteva aspecte, dar, cred eu, semnificative. Înainte de orice altceva, trebuie înţeles că incapacitatea de a spune “îmi pare rău” (măcar atunci când chiar îţi pare) şi/sau “e vina mea”, vine nu din tărie, ci din slăbiciune. E, într-adevăr, nevoie de o mare putere de analiză şi de o conectare totală la realitatea faptelor, pentru a-ţi da seama când/că greşeşti. De o şi mai mare putere, forţă interioară, de caracter, e nevoie ca să-ţi asumi, cu voce tare,
Viaţa parohială | decembrie 2007 |

greşeala. Cunosc două categorii de oameni care pot face asta: oamenii care au o atât de slabă imagine de sine şi care trăiesc într-o permanentă stare de culpă (cu rădăcini tot în perioada copilăriei), indusă de către un mediu parental dominator, acuzator, excesiv de critic, încât rezultatul este o nesfârşită acceptare a umilinţei (nu în sensul ei biblic) de către cel expus unui astfel de tratament, pe termen lung. Evident, nu e de dorit să facem parte din această categorie (dar, oare, nu cumva mulţi dintre noi suntem chiar de acolo?), pentru că am sfârşi prin a ne asuma şi culpe care nu ne aparţin şi, deşi pare o soluţie pacifistă şi constructivă, nu este; dimpotrivă. Oamenii care au beneficiat, încă din copilărie, de un tratament corect, în mod special cel parental (vom detalia ce înseamnă acest lucru, într-o ediţie viitoare), datorită căruia au învăţat ei înşişi să trateze problemele, situaţiile, oamenii corect. Adică, li s-au creat premisele unei vieţi corecte şi unei bune imagini de sine. Iată de ce afirm că puterea de a-ţi recunoaşte greşeala nu e un semn de capacitate conciliativă, ci un semn de forţă interioară, de echilibru interior, rezultatul unei structuri normale a personalităţii. În afară de faptul că ţine situaţia conflictuală sub control, activându-şi şansele de rezolvare, asumarea (recunoaşterea) greşelii mai e şi un semn de apreciere a celuilalt, ingredient de bază în relaţiile de cuplu şi, de altfel, in orice fel de relaţie. De asemenea, forţa de a-ţi recunoaşte greşeala diminuează considerabil riscurile apariţiei unui nou conflict sau al escaladării conflictului prezent. Un fond conflictual permanentizat, cronicizat, diminuează sau chiar anulează şansele de a se mai construi ceva într-un cuplu, întrucât situaţiile de conflict ascund sub o mare de nervi, de iritare şi de reproşuri, afecţiunea, admiraţia, atracţia pe care partenerii le-au simţit iniţial unul pentru celalalt, la întemeierea cuplului. Apoi, puterea de a-ţi accepta/ recunoaşte greşeala te fereşte de frustrări. Pentru că nu e suficient să spui/crezi “nu e vina mea”, ca lucrurile să se şi limpezească; dimpotrivă, vor degenera. Faptul că-n celalalt nu vezi dorinţa de a-şi asuma întreaga vina şi responsabilitate pentru

o situaţie neplăcută sau alta, nu va face decât să te irite şi mai mult şi să te încrânceneze şi mai mult, hrănind orgolii şi vanităţi care din start au lucrat în detrimentul tău, ca individ şi ca partener într-un cuplu. Or, găsind în tine tăria de a spune “da, e vina mea”, poţi avea plăcuta surpriză de a-ţi vedea partenerul dornic să-mpartă cu tine vina situaţiei neplăcute pe care o aveţi în discuţie: “da, dar şi eu am greşit pentru că am spus/făcut cutare” ş.a.m.d. Pe de alta parte, se face frecvent o greşeala considerabilă în relaţiile de cuplu: se ţine cu dinţii de o singură opinie – cea personală, anulându-se astfel şansa unui dialog, unei comunicări reale între parteneri. Şi-n plus, se vrea cu orice preţ un verdict pentru problema pusă pe tapet: atunci, imediat! Or, e ştiut că-n situaţii de stres intens, de tensiune, nu e bine să tragi concluzii, să dai verdicte, să iei hotărâri fundamentale pentru viaţa ta sau a altora care-ţi sunt în grijă. Uneori, conflictul în sine, cearta, discuţiile în contradictoriu, trebuie suspendate, pur şi simplu. Evident, nu rămânând mut, într-o muţenie provocatoare, de fapt, în faţa celuilalt. E mai nimerit să ieşi din casă, să faci câţiva paşi într-un parc, să te duci să cumperi ceva (ceva care îţi trebuie oricum, ca să simţi gestul ca pe unul util) şi să te întorci după ce te simţi mai relaxat, mai detensionat, mai detaşat de atmosfera de conflict din care ai plecat. Dacă simţi că încordarea care te stăpânea la plecare a scăzut şi simţi că ai puterea să reiei discuţia, pe un ton potrivit, decent, poate chiar prietenos, e momentul să reintri în scenă. Vei avea surpriza de a vedea că însuşi conflictul îl poţi privi dintr-un alt unghi, într-o altă lumină şi poate chiar vei găsi o doză de empatie disponibilă în tine, ca să înţelegi prin ce trece şi celalalt, cum se simte vis-àvis de conflict, cum vede el lucrurile. Poate este greu de crezut dar, odată ajunşi la acest punct, cea mai grea parte din rezolvarea unui conflict e făcută. Dorindu-va ca aceste rânduri să vă fie cât mai de folos, vă invit să ne faceţi cunoscut ce alte teme sau problematici aţi dori să fie abordate pe viitor, în spaţiul dedicat rubricii “Pilula de psihologie”.

pag. 11

Tiberiu COSOVAN

RETRONOSTALGII DE IARNĂ
(Fragmente din volumul de amintiri retro-nostalgice, aflat în pregătire, cu titlul „Mistagogia penumbrei”).

Ne luam la întrecere unii cu alţii, ne ciocneam şi ne răsturnam cu săniile, ne „bulgăream” şi ne îmbrânceam în zăpadă, ne mai luam la sfadă şi la bătaie, dar până la urmă ne împăcam şi ne continuam joaca. O ţineam aşa până pe-nserat, când cerul începea să ne privească prin ochiul rece al lunii, când obosiţi şi îmbujoraţi, dar niciodată sătui de hârjoană, ne îndreptam către casele noastre. Şi, Doamne, ce bună era seara, lângă soba dogoritoare cu plită de tuci (pe care mama făcea scrijele sărate din cartofi), cana fierbinte de cicoare cu lapte şi felia de pâine cu gem sau cu marmeladă, când ascultam „Povestea serii” la difuzorul din perete.

Turnul Roşu, iar noi, puştimea, îi priveam de după gard sau, ca să ne îngăduie în preajmă, aduceam de acasă câte-o cană de borş de huşte ca să aibă cu ce trage buhaiul. Ne uitam cum rotesc harapnicele şi încercam şi noi să pocnim din biciuştile noastre, pe care le încropeam din te miri ce, şi eram mândri nevoiemare atunci când ni se dădea voie să probăm harapnicul şi nu ne încolăceam în şfichiurile înnodate din piele. Cu buhaiul şi cu clopotele ne descurcam, aşa că grupurile noastre de ţânci erau alcătuite din 4, maximum 5 urători, doi la buhăieş şi restul cu clopote şi tălănci. Porneam odată cu lăsatul serii şi eram dăscăliţi de părinţi şi bunici să ne întoarcem cât mai repede. Cum străzile mărginaşe ale Sucevei din acea vreme nu erau toate luminate, cel puţin unul dintre noi (şi acesta era una din condiţiile pentru a fi acceptat în grupul de urători) trebuia să aibă... lanternă. Când coboram în mahalaua Hărbăriei, sau ne abăteam pe uliţele mai lăturalnice, ne luminam drumul şi încercam să evităm întâlnirile cu „bandele” gălăgioase de mascaţi, care veneau din satele dimprejur. Urăturile erau la vremea aceea mult mai lungi decât cele de astăzi şi fiecare dintre noi îşi avea secvenţa lui de interpretare. Pentru că mergeam pe la megieşi, cei mai mulţi dintre ei ne pofteau să intrăm în casă, lângă bradul împodobit, unde ne primeam răsplata şi eram trataţi cu dulciuri şi fructe. Unul dintre noi era investit cu funcţia de casier şi avea grijă de toată agoniseala serii, pe care o împărţeam apoi frăţeşte la despărţire. Prin viscol sau zloată, îngheţaţi sau uzi la picioare, croindu-ne câteodată vajnic drumul printre nămeţi, pe unde ne mai pierdeam uneori câte-o mănuşă, ne reîntorceam la casele noastre, cu obrajii îmbujoraţi, bucuroşi pe de-o parte de micul câştig, pe care-l cheltuiam cu folos în zilele următoare, dar şi de participarea la ritualul sărbătoririi noului an.

LA SĂNIUŞ În zilele de iarnă (şi erau în anii ’50 câteva luni bune de anotimp hibernal), când omătul acoperea urbea cu o plapumă groasă, albă şi strălucitoare, pufoasă şi delicată în zilele blânde şi însorite, dar aspră şi scârţâitoare în cele geroase, ieşeam dupăamiază, cu toţii, îmbrăcaţi gros, cu căciulile trase peste urechi, cu fularele înnodate sub guler în jurul gâtului şi cu mănuşi cu un deget împletite din lână, trăgând după noi săniile din lemn „potcovite”, tălpuite cu şine metalice, şi ne împărţeam în grupuri îndreptându-ne fie spre buza Hărbăriei*, de unde drumul cobora în pantă, cotind apoi pe uliţa îngustă şi şerpuitoare a Şeptilicilor, fie spre strada Gheorghe Doroftei, mai largă şi mai puţin înclinată, dar care ne oferea un traseu liniar şi vizibil până la capăt. Într-o continuă hărmălaie căreia-i ţineau isonul toţi câinii mahalalei (pe care, mai cu voie, mai fără voie din partea părinţilor, îi dezlegam şi-i slobozeam de prin curţi ca să ne însoţească la săniuş, înhămându-i ca să ne tragă săniile la deal, până sus, în capul derdeluşului) porneam într-un iureş chiuitor, parte dintre noi strânşi unii într-alţii, aşezaţi pe spinarea săniilor, parte împingându-le, făcândule vânt, alergând şi aruncându-ne peste ceilalţi, atunci când sania prindea viteză şi cobora năvalnic făcându-şi loc printre celelalte.

LA URAT Imediat după sărbătoarea Crăciunului se închegau grupurile de urători pentru noaptea cumpenei dintre ani. De regulă, ne strângeam cam în aceleaşi formaţii, prieteni şi vecini, de vârste apropiate şi, după ce căutam prin poduri şi prin cămări „recuzita” pentru urat, ne rostuiam rolurile şi începeam repetiţiile.

Cei mai mari se adunau cu două treizile înaintea ajunului Anului Nou, mugindu-şi buhaiele şi plesnind din harapnice în cimitirul părăsit de la * Suburbie a oraşului Suceava

Viaţa parohială | decembrie 2007 |

pag. 12

Alina PARASCHIV

Filă de Sinaxar Pomenirea Preacuviosului părintelui nostru Macarie Romanul
23 octombrie [1]
Moto: Totdeauna L-am văzut pe Domnul înaintea mea, căci El este de-a dreapta mea, ca să nu mă clatin. De aceea s-a bucurat inima mea şi s-a veselit limba mea; chiar şi trupul meu se va odihni întru nădejde. Căci nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel sfânt al Tău să vadă stricăciune. Mi-ai făcut cunoscute căile vieţii; cu înfăţişarea Ta mă vei umple de bucurie, şi la dreapta Ta de frumuseţi veşnice mă vei sătura. (Psalmul 15,8-11 )

Ceea ce mi-a adus lectura sinaxarului a fost şi este introducerea în experienţa şi ambianţa împărăţiei cerurilor traite în acestă viaţă de către sfinţii lui Dumnezeu. După cum lumea basmelor ne deschide o fereastră spre o lume mitică, aşa vieţile sfintilor ridică ploapa ochiului nostru mort spre o viaţă a credinţei mereu înnoite întru Sfânta Treime, acţionând ca tina unsă de Mântuitorul
Viaţa parohială | decembrie 2007 |

pe ochii orbului trimis la scăldătoarea după care s-au şi îndreptat de au Siloamului (Ioan 9). mers la o peşteră, în care se vedea că locuieşte om, că era îngrijită binişor. Trei oarecare sfinţi bătrâni: Serghie, Şi intrând au aşteptat să vadă pe cel Ighin şi Teofil, din Mânăstirea ce locuia acolo. Angajamentul şi S f â n t u l u i A s c l i p i e c e a d i n răbdarea nu-i duce în ţara lui Mesopotamia Siriei, fiind la un gând, nicăieri… Sfârşitul drumului lor este cu bună socoteală, se vorbiră într- întâlnirea unui alt om, dar nu cu unul una din zile, şi puseră gând până în dintre aceia de care se îngroziseră… sfârşit să umble, să înconjure Dimpotrivă, au fost atraşi irezistibil (înconjoare) pământul; bine le este de aceste urme; încercaţi de drum, ei fraţilor împreună... Trei sfinţi ajunşi s-au îndreptat de au mers la o la o anume maturitate în vieţuirea peşteră. Drumul lor a început să după Hristos, uniţi în cuget (I indice o finalitate: dacă fizic s-au Corinteni 13,11), în unitatea credinţei deplasat spre peşteră, interior s-au (Sfânta Liturghie), au găsit de simţ it revigo raţi, presimţ i n d cuviinţă să-şi continue desăvârşirea frumuseţea darului ce avea să vină… părăsind obştea şi angajându-se într- în concavitatea pântecelui peşterii. un drum exterior ale cărui peripeţii urma să le aducă un plus de …peste puţin, simţind un miros experienţă. Probabil că scrutaseră frumos, au văzut o asemănare de îndeajuns pământurile interioare ale om împodobit cu părul său. Şi fiinţei lor, grădina lor interioară, iar acesta era Preacuviosul lui iubirea Domnului îi chema spre noi Dumnezeu Macarie Romanul. t ă r â mu ri, ma i d ep a rt e , sp r e Întâlnirea cu un om ce devenise cu cunoaşterea altor oameni-împăraţi, adevărat împăratul grădiniioameni-grădini de rai. Fericiţi cei împăraţie dinăuntrul său, stăpânind blânzi, că aceia vor moşteni ca un grădinar înzestrat cu multă pământul (Matei 5,5). măiestrie peste pământescul trupului şi duhului, din a cărui …şi plecând întru acea cale, aveau coabitare cu harul lui Dumnezeu adesea groază şi din pricina emanau mirosuri paradisiace: oamenilor şi din pricina fiarelor cu Nard[3], şofran, şi scorţişoară cu scârba şi cu patima rea, câteodată trestie mirositoare, cu felurime de lipsiţi chiar şi de hrana buruienilor copaci, ce tămâie lăcrimează, cu sălbatice. Vedem aici tumultul mirt şi aloe şi cu arbuşti mirositori specific unei călătorii al cărei scop (Cântarea Cântărilor 4,14). O este căutarea de sine prin căutarea lui asemănare de om: de fapt un om Dumnezeu. Blânzii bătrâni se tânjitor după asemănarea cu îngrozeau deopotrivă de oamenii Dumnezeu, îmbrăcat cu puterea stăpâniţi de patimi ca nişte fiare, dar voinţei de a-l urma şi de-al şi de fiarele răzvrătite care nu mai cunoaşte. Părul lung ne aminteşte ascultau de om; încercări din exterior. de o altă figură a Vechiului Ba, mai mult, erau încercaţi şi în cele Testament, Samson, cărui putere ale firii, din interior, neavând uneori era simbolizată de bogăţia podoabei ca hrană nici măcar buruieni sale capilare (Cartea judecătorilor sălbatice. Drumul e plin de obstacole, 16,13). dar sfinţii nu renunţă la gândul lor: Venind acesta spre peşteră, i-a până la sfârşit să umble, să înconjure simţit de departe şi, aruncându-se pământul. Să luăm aminte şi la hrana bătrânul jos la pamânt, a făcut lor vegetală sărăcăcioasă, ca semn al rugăciune şi, strigând cu glas înaintării pe drumul despătimirii[2]: mare, a zis: "De sunteţi de la mai mult face o mâncare de verdeţuri Dumnezeu, iviţi-vă (veniţi) la mine, şi cu dragoste, decât un bou îngrăşat iar de sunteţi de la diavolul, vă şi cu ură (Pildele lui Solomon 15,17). depărtaţi de la mine smeritul şi păcătosul". Cei trei îl simt de …călătorind multe zile, au ajuns la departe… un loc, unde se vedeau urme de om;
Continuare în pagina următoare

pag. 13
POMENIREA PREACUVIOSULUI MACARIE ROMANUL continuare din pag. 12

Pentru sfinţi, recunoaşterea omologului transcende simţurile obişnuite, distanţele fizice. Smerenia Cuviosulu i Macarie se lasă descoperită din cuvântul/atitudinea sa; universul împărătesc al sfinţilor este unul dialogal-rugător: declinarea identităţii nu este un act al obscurităţii; nimeni nu se poate ascunde de faţa Domnului; nu ne arată Evangheliile cum întreabă El demonii, identificându-i? Aşa şi Cuviosul Macarie, sub pavăza credinţei, încearcă să deosebească interlocutorii, pentru a şti ce şi cât să vorbească, după rostul şi înţelepciunea fiecăruia. Este un act propriu sfinţilor lui Dumnezeu, o mărturisire de sine pe care aveau să o facă unii altora. Iar ei răspunseră, zicând: "Binecuvântează-ne robul lui Dumnezeu, că suntem creştini şi ne-am lepădat de diavolul". Atunci sculându-se stareţul, a venit către dânşii şi desfăcându-şi părul de pe obraz, i-a binecuvântat; părul îi era alb ca zăpada, iar pielea trupului său era ca ţesut de broască, şi de multă bătrâneţe îi erau lăsate sprâncenele pe ochi şi unghiile mâinilor şi ale picioarelor sale mai lungi decât o palmă erau, iar barba ajungea până la picioare. Regresul fizic, bătrâneţea, nu este un impediment în căutarea şi vieţuirea după Dumnezeu; neglijarea trupului trebuie văzută în contextul pustnicesc al vieţuirii cuviosului, retras de lume, trăind o simplitate izvorâtă din concentrarea exclusivă asupra vieţii interioare a împărăţiei cerului sufletului său. Această imagine a omului aparent neîngrijit – şi să ne amintim de figura Sfântului Ioan Botezătorul, cu a lui haină din păr de cămilă şi cingătoare din piele (Marcu 6, 1) – ne direcţionează atenţia asupra omului preocupat numai de relaţia sa cu

Dumnezeu, de creşterea duhului vieţii înnoite în Hristos. Poate pentru un neofit, vederea Duhului Sfânt primit la botez ar fi o privelişte de neînţeles şi de îngrozire… Revenind la îngrozirea prin care au trecut cei trei sfinţi peregrini la vederea oamenilor împătimiţi, oare să nu înţelegem care este adevărata grozăvie: să rămâi rob patimilor şi chinurilor lor, să nu cunoşti odihna, liniştea şi dragostea oferită de Părintele tău ceresc… Relaţia dintre drumeţi şi bătrân este tranşată din perspectiva maturităţii duhovniceşti; pusnicul le este Stareţ celor trei, cel care le poate fi călăuză şi le poate împărtăşi o experienţă mai bogată. "Binecuvântează-ne, robul lui Dumnezeu, că suntem creştini şi

unul noaptea şi mi-a zis: "Nu te pune a ispiti pe Cel ce te-a zidit, că nu vei putea trece mai departe din locul acesta". Deci auzind ei acestea foarte se înfricoşară. Vă amintiţi povestea lui Harap-Alb? Tatăl se deghizează în urs, încercând să testeze destoinicia feciorilor. Asemenea şi Stareţul, prin relatarea sa, îi reaşează faţă de rădăcina impulsului de a porni la drum. El foloseşte pedagogia trăită de el însuşi. Poate că ceea ce îşi propuseseră – ocolul pământului sufletului lor, era o premisă falsă, se născuse ca un gând de încredere în propria slavă şi nu din voinţa lui Dumnezeu. Aveau să vadă dacă ceea ce aleseseră era binecuvântat de sus. Profetul Moise trăise această oprire a Domnului de a înainta în pământul făgăduinţei. Nu era vorba de interdicţia unui stăpân, ci de o amplificare a relaţiei iubitoare cu Părintele ceresc…El ştie mai bine ce se cuvine fiecăruia… Şi apare o alta înfricoşare, dar este o alta decât până acum. Este aceea că ar fi putut greşi faţă de Tatăl, că s-au încris pe o traiectorie existenţială eronată, nerelevată; ei nu au întrebat gândurile despre călătoriei precum Stareţul: „De sunteţi de la Dumnezeu, iviţi-vă (veniţi) la mine, iar de sunteţi de la diavolul, vă depărtaţi de la mine smeritul şi păcătosul.”

Şi fiind îndeseară (pe înserate), le zise: "Fiii mei, staţi puţintel înlături, căci am doi copii aicea, care vin în toată seara la mine, ca nu cumva văzându-vă străini să vă vateme". Şi iată doi lei veneau din pustie repede şi căzură la picioarele lui răcnind; iar aceia de frică căzură cu faţa la pământ. Cei trei se confruntă din nou cu frica faţă de fiare, dar de această dată văd în Stareţul pe care-l întâlesc un om cu Şi el zise: "Fiii mei, nu se va afla om putere asupra fiarelor. Putem citi aici ca să poată pricepe puterea lui în dublul sens: al patimilor-fiare şi a Dumnezeu; că eu nevrednicul m-am nevoit să fac aceasta, şi mi s-a arătat Continuare în pagina următoare ne-am lepădat de diavolul". Atunci, sculându-se stareţul […] i-a binecuvântat. Şi a început a-i întreba: "De unde sunteţi, fiii mei, şi pentru ce aţi venit aici?" Iar ei îi spuseră toată întâmplarea şi gândul lor. Scopul călătoriei: până în sfârşit să umble, să înconjure pământul sufletului lor, ca şi cum desăvârşirea ar avea o limită...
Viaţa parohială | decembrie 2007 |

pag. 14
POMENIREA PREACUVIOSULUI MACARIE ROMANUL continuare din pag. 13

Stareţul vieţuia după chipul şi după asemănarea Creatorului (Facere 1,26). Punând bătrânul mâinile peste fiare, le zise: "Fiii mei, din pamântul omenesc au venit oarecare la mine, dar sa nu le faceţi vreun rău". Şi îndată bătrânul întorcându-se către monahi, le zise: "Veniţi, fraţilor, să facem Vecernia; şi dacă se sculară aceia înfricoşaţi, se repeziră leii la dânşii şi le lingeau picioarele. Ascultarea fiilor duhovniceşti, ascultarea animalelor, maturitatea de preoţie împătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu (I Petru 2,9). Era prea mult pentru o singură zi! Abia în următoarea au putut întreba pe bătrân despre felul în care a atins această stare îmbunătăţită în sfinţenie. Povestea bătrânului stareţ se deschide ca a oricărui monah, cu părăsirea lumii, renunţarea la ritmul acesteia de viaţă, îmbrăţişarea celor trei nevoinţe: fecioria, ascultarea, sărăcia. Iar când fu a doua zi, ziseră sfântului: "Spune-ne cinstite părinte, cum ai venit aici"; şi el răspunzând, zise: "Eu am fost fiul unui oarecare boier Ioan Romanul, singliticul[4] şi m-au logodit părinţii mei ca să mă însoare fără voia mea, şi s-a făcut nunta, şi când au vrut să mă închidă la aşternut, jucând oamenii şi umblând ei încoace şi încolo eu am ieşit singur afară şi m-am ascuns într-o casă a unei femei văduve, şapte zile. Odată ce se hotărăşte să urmeze calea pusniciei, mâna lui Dumnezeu îi deschide calea. Pentru început, ca şi profetul Ilie îşi găseşte scăparea în casa unei văduve. Stă acolo şapte zile, ca într-un cuptor unde se coace o nouă făptură; în ziua a opta, în mijlocul întunericului nopţii, învie în noua sa viaţă şi, pregătit fiind de drum, întâlneşte pe cineva ce avea să-i fie călăuză: Iar părinţii mei plângând şi căutândumă, eu la miezul nopţii am ieşit la drum şi am aflat un batrân şi l-am întrebat: "Unde mergi, părinte?" Iar el îmi răspunse: "Unde gândeşti tu, acolo merg şi eu". Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru
Viaţa parohială | decembrie 2007 |

(Luca 17, 21), iar pentru descoperirea ei Domnul ne va trimite întotdeauna mesageri potriviţi, povăţuiri adecvate, ajutor conform căii pe care o avem de urmat; dar numai atunci când gândul nostru este sus, către cerurile fiinţei noastre, către faţa Tatălui ceresc. …şi mă luai după dânsul, şi peste trei ani am ajuns aici împreună cu dânsul. Trei ani, o călătorie iniţiatică, o etapă necesară. Iar mai înainte cu puţine zile până a nu veni aici, dormind noi, cum mă deşteptai, n-am mai văzut pe împreunăcălătorul meu şi am început a plânge şi a mă întrista şi numaidecât mi se arată, zicând: "Eu sunt Rafail Arhanghelul; nu te speria, ci dă slavă lui Dumnezeu, de vreme ce ai trecut întunericul şi ai venit la lumină". Însoţitorul este un trimis al Domnului... Arhanghelul Rafael, cel care l-a însoţit şi îndrumat pe Tobit[5] în drumul său spre găsirea unei soţii potrivite, pe sine însuşi. Aici îl însoţeşte pe sfântul Macarie în vederea creşterii sale spirituale şi a unirii cu Domnul. …iarăşi s-a făcut nevăzut de la ochii mei. Iar eu am plecat şi după cinci zile am ajuns aici şi am aflat în această peşteră o leoaică moartă şi puii amândoi ţipau neavând ce suge şi luându-i i-am hrănit cu mugur de prin copaci, ca pe nişte fii ai mei; iar pe leoaică am îngropat-o în pamânt. Suntem călăuziţi până la un punct al călătoriei noastre, apoi îngerul se retrage în invizibilitatea lumii nevăzute, lăsându-ne să ne îngrijim singuri de grădina noastră interioară. Însoţit de înger şi trecând de la întuneric la lumină, stareţul omorâse fiara-leoaică din sufletul său, omul pătimaş; puii ei stăteau ca semn al luptei permanente pe care omul trebuia să o ducă cu vrăjmaşul său. Lei sunt hrăniţi cu muguri de copaci şi îngrijiţi ca nişte fii; stareţul începe să trăiască în plenitudinea spirituală a sfinţeniei grădinii-împărăţie. Urmează o ispită dificilă, o nouă încercare, înainte unirii depline a sufletului său cu mirele Hristos. Şi ispita nu putea fi alta pentru un

monah decât cea al părăsirii legământului fecioriei/loialităţii prin unirea cu o femeie. Şi dacă s-au împlinit doi ani am ieşit în al şaptelea ceas şi am şezut cu aceşti leişori, şi iată văzui o basma jos, foarte subţire şi frumoasă şi eu mă miram în cugetul meu şi ziceam: de unde să fie aceasta; iar a doua zi am găsit nişte papuci de mătase şi m-am mirat şi de acelea. Şi căutând împrejur am văzut o femeie sezând deasupra unei pietre, şi era împodobită cu haine de aur de mult preţ şi frumoasă. Şi i-am zis: "De unde ai venit şi ce este acest chip diavolesc?" Iar ea plângea cu amar zicând: "Eu, ticăloasa, sunt fiica unui oarecare boier roman, şi m-au silit părinţii de m-au măritat fără voia mea. Şi fugind eu de la împreunare neştiind nimeni dintr(e)(d)înşii fuga mea, mă rătăcesc prin munţi, prin peşteri şi pustietăţi; şi am nimerit aici, neştiind unde merg; dar nu te scârbi de mine roaba ta, de vreme ce şi eu sunt zidirea lui Dumnezeu". Şi ea era ispita diavolească, şi-mi grăia cu meşteşug, şi eu nu ştiam. Deci zisei către dânsa: "Unde vrei să mergi, de vreme ce nici eu nu te voi lăsa să te afli aici cu mine?" Iar ea zise: "Venit-am să locuiesc aici în pustiul acesta". Şi luând-o de mână am duso în peştera şi i-am dat să mănânce mugur, de care mâncam şi eu. Şi lacrimile îi curgeau ca un izvor, încât îmi tremura şi mie sufletul; şi dacă s-a înserat şi-mi făcui ruga Vecerniei, m-am culcat pe pământ să mă odihnesc puţin, şi a început a mă tulbura satana. Şi eu cel ce niciodată n-am poftit vreun păcat trupesc, am îndrăgit femeia; şi când am vrut să mă împreun cu dânsa, îndată a pierit dinaintea mea. Să observăm nu atât puterea ispitei - Multe duhuri sunt mai puternice decât noi. Dar dacă suntem cu Hristos, vom ajunge să le biruim[6], cât reacţia după ispită, a dorinţei revenirii la matca fiinţei în sfinţenie conturate în pântecele peşterii: Şi cunoscând că am greşit înaintea lui Dumnezeu, am zis:
Continuare în pagina următoare

pag. 15
POMENIREA PREACUVIOSULUI MACARIE ROMANUL continuare din pag. 14

Postul, ca asumare a firii căzute, a pocăinţei, a fiinţei înfometate după Dumnezeu. Model îi este postul Mântuitorului din pustie... …sculându-mă am văzut că erau lumini în peşteră la câte patru unghiuri, şi un om îmbrăcat în porfiră, şi cu cunună de aur în cap de pietre scumpe, şi cânta o cântare minunată şi glasul lui era ca de popor mult cântând. Şi dacă a sfârşit cântarea s-a făcut miros prea minunat şi îndată s-a făcut nevăzut dinaintea mea cel ce se arătase. Eram atunci de 48 de ani… Împăratul grădinii, Hristos, îl primeşte pe Macarie; peştera, chilia sufletului său s-a transformat dintrun loc al ispitelor, într-o biserică: cea văzută, dar mai ales cea nevăzută, cu Hristos Arhiereu şi adunarea celor credincioşi prezentă prin glasul Lui care era ca de popor mult. El cunoaşte acum deplin cerul făgăduit celor ce vor să-l urmeze. Iată acestea le-aţi auzit, fraţilor; de veţi putea să suferiţi, rămâneţi cu noi; iar de nu, Domnul să vă îndrepteze. Şi slobozindu-i, le zise: "Mântuiţi-vă cu pace, duhovniceştii mei fii, şi rugaţi-vă şi pentru mine". Şi i-au petrecut leii trei zile; care, sărutând urmele picioarelor lor, se întoarseră către stareţul; aceasta era pilda ce o aveau de împlinit; încercăm uneori să găsim scăpare, să fugim din suferinţe; dar suferinţele/ispitele prin care trecem au logica lor divină. Prin răbdarea voastră vă veţi dobândi sufletele voastre (Luca 21, 19). Gândul drumeţiei celor trei monahi a primit sfat dumnezeiesc prin exemplul Sfântului Macarie Romanul. Experienţa peregrinării s-a dovedit benefică, prin bunăvoinţa Domnului

Greşit-am înaintea Ta, Doamne, miluieşte-mă!" Domnul îl ajută să revină la înţelegerea spirituală dinaintea căderii. Şi în sfârşit venindu-mi în sine mi-am cunoscut păcatul, că nici leii aceştia nu mai veneau la mine de zece zile, cum făceau mai înainte. Leişorii îmblânziţi îl părăsesc, căci prin greşala sa, stareţul însuşi i-a îndepărtat lipsindu-i de grija părintească; bătrânul pierduse din haina slavei asemănării, nu mai era desăvârşit în cele zece caracteristici ale sale[7]. Se gândeşte că i-ar fi de folosul să se mute, găsind locul primejdios şi pe sine prea slab să facă faţă asalturilor celui rău. Şi am pus gând să mă mut de aici, ca nu cândva să mă amăgească iarăşi şi să fiu lepădat de la faţa Domnului. Şi sculându-mă am ieşit din această peştera şi umblând cale de două zile mi s-a arătat îngerul Domnului, şimi zise: "Unde mergi, Macarie?" Iar eu i-am zis: "Fug de faţa păcatelor mele!" Şi-mi zise îngerul: "O ispită nu ai putut răbda? întoarce-te la chilie-ţi"; şi eu i-am zis: "Dar cine eşti tu, Doamne?" Şi zise: "Eu sunt Rafail, care te-am povăţuit la calea aceasta". Şi acestea zicând s-a făcut nevăzut de la mine. Îngerul îi sare în ajutor, sfătuindu-l să se întoarcă înapoi în chilia sa, să rămână în peştera pântece, să nu se grăbească să se nască neunit deplin, cu Domnul inimii sale. Ascultător bătrânul s-a supus: şi întorcându-mă la chilia aceasta am îngenunchiat către Domnul, petrecând patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi nemâncat.

de ai învăţa; veritabila drumeţie este numai în împărăţia sufletului nostru, în sânul Sfinei Treimi. Să rămână la mănăstirea lor, dar şi mai statornic pe drumul cel plin de toată roada cea bună a Iubirii. Binecuvântaţi de stareţul Macarie, au fost petrecuţi de lei ca unii ce ascultaseră lecţia Învăţătorului lor, fiind preţuiţi ca şi stareţul. Vedeţi liniştea raiului? Leii sărută urmele paşilor sfinţilor... iar monahii călătorind câteva zile au sosit la un râu şi culcându-se să doarmă puţintel au fost răpiţi de dumnezeieştii îngeri şi au fost duşi în Ierusalim. Monahii fuseseră făcuţi părtaşi la Ierusalimul ceresc pe carel cunoscuse părintele Macarie; îngerii îi conduc la cel pământesc. Lecţia ia sfârşit.
NOTE: [1] (sursa: http://www.calendarortodox.ro/luna/octombrie/ octombrie23.htm) [2] Vezi şi Daniel 1,1-16 [3]
Nard = plantă cu rădăcină scurtă şi groasă, fibroasă şi foarte aromată, cu frunze moi şi flori roşii-purpurii

[4] Din grecescul Sygklêtikos, senator, un oficial cu poziţie înaltă.

[5] Carte a Vechiului Testament. [6] Arhimandritul Sofronie, Din viaţă şi din duh, Ed. Pelerinul, Iaşi, 1997, p. 33. [7] Sfântul Clement Alexandrinul atribuie omului întreg, deplin, simbolul numeric zece: cele cinci simţuri (5), apoi graiul (6), organele seminale (7), al optulea: răsuflarea; al nouălea: partea conducătoare a sufletului; al zecelea: însuşirea caracteristică a Duhului Sfânt, care vine în om prin credinţă (Stromata a VI-a, 134:2).

Viaţa parohială | decembrie 2007 |

pag. 16

SFÎNTUL IOAN GURĂ DE AUR (HRISOSTOM)
13 NOIEMBRIE - 1600 DE ANI DE LA TRECEREA DE AICI
Ion Constantin Nedelcu
spune Virgil Gheorghiu, în cartea sa, Gură de Aur atletul lui Hristos, Ioan „a dus în casa Antuzei aceeaşi viaţă cu cea pe care ar fi duso în deşert”. După moartea mamei, a renunţat la tot ce avea şi a dat curs dorinţei sale de a se retrage la mănăstire, în munţii Antiohiei, ca mai apoi să aleagă a petrece viaţa în singurătate, într-o peşteră. Dar sănătatea şubredă l-a facut să se întoarcă în Antiohia, unde a redevenit lector şi mai apoi preot, în 386. Talentul său de orator la facut repede cunoscut; se spune că credincioşii luau notiţe în timpul cuvântărilor sale. În urbea Antiohiei secolului al IV-lea s-a născut Ioan. După cum afirmă unii biografi, Ioan Gură de Aur s-a născut cu sigranţă între ani 345 şi 349, într-o familie înstărită. Tatăl său, Secundus, era general (magister militium orientis) al cavaleriei din Siria a Imperiului roman; a murit la scurt timp după naşterea fiului său. Astfel, Ioan a rămas împreună cu sora sa în grija mamei lor, Antuza, în vârsta doar de 20 de ani. Putem spune că anul 367 a fost unul de răscruce în viaţa lui Ioan, căci după întâlnirea cu episcopul Meletie, aproape de vârsta de 18 ani, a cerut să fie botezat. Ulterior, a abandonat studiile clasice în favoarea celor de teologie, fiind promovat în clerul inferior ca lector. Mai apoi, împreună cu un anume Vasile, s-a hotărât să părăsească lumea, cu gândul de a se retrage în pustie. Rugat de mama sa să rămână lângă ea, Ioan a înfăptuit acest pas important din viaţa lui numai după moartea ei. chiar dacă a cedat rugăminţilor mamei sale, după cum
Viaţa parohială | decembrie 2007 |

sufletul, pronunţând aceste cuvinte: "Slava lui Dumnezeu pentru toate". Moaştele sale au fost aduse în biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol. În celebrul său Cuvânt pascal, Gură de Aur ne îndeamnă: Nimeni sa nu fie trist pentru că este sărac, pentru că împărăţia lui Dumnezeu ne-a fost dezvăluită! Să nu fie nimeni abătut din cauza păcatelor sale, pentru că iertarea ne-a venit din mormântul Domnului. Să nu fie nimeni înfricoşat de moarte, pentru că moartea Mântuitorului ne-a eliberat! El a călcat pe moarte şi a învins-o.

După moartea arhiepiscopului Nectarie, în 397, Ioan a fost ales arhiepiscop al Constantinopolului. Ca arhiepiscop, s-a ridicat contra corupţiei şi a vieţii duse în lux a celor bogaţi, fapt care i-a atras multa ură. El a criticat şi destituit preoţi nedemni şi a luptat cu hotârâre împotriva ereticilor şi a păgânilor. Atitudinea lui necruţătoare în faţa păcatelor i-a adus multă durere. În 403, Ioan a fost acuzat de tot felul de „făcături” şi a fost chemat în faţa unui sinod organizat de Teofil, arhiepiscopul Alexandriei. Ioan Gură de Aur nu s-a prezentat şi, ca urmare, a fost alungat. Totuşi, el a fost repus în drepturi în urma unei răscoale a poporului ce-şi dorea păstorul înapoi şi din cauza unui cutremur considerat ca semn divin. Din nefericire, după două luni a fost din nou condamnat şi exilat la Cucuz, în Armenia. Din cauza legăturilor sale frecvente cu prietenii de la Constantinopol şi Antiohia, autorităţile l-au deportat la Pityus, la Marea Neagră, unde nu a mai ajuns pentru că a murit pe drum, la Comana (în Pont), în data de 14 septembrie 407. se spune că şi-a dat

pag. 17

căreia îi aparţinem şi noi ca popor şi educativă, care subliniază reguli de comportament necesare pentru ca Moş Crăciun să sosească încărcat cu daruri, copiii fiind sfătuiţi să fie cuminţi, ascultători, buni, generoşi, harnici, ordonaţi etc. Autoarele concentrează, în cele peste o sută de poezii ale volumului, informaţii despre împrejurările în care, în urmă cu două mii de ani s-a născut Isus Cristos: Dar noapteancet, încet se lasă/ Ei bat umili din casă-n casă/ Un adăpost să îşi găsească/ Maria să poată să nască//…// În iesle jos, pe fân uscat/ Se naşte-al lumii împărat (Mihaela Ileana Bogdan, „Povestea lui Iisus” ), desluşesc pentru cei mici semnificaţia Crăciunului : Cerul şi pământul cântă/ Azi Maria, Maica Sfântă/ Pe cel fără de-nceput/ Într-o iesle L-a născut/ L-a născut pe Domnul Sfânt/ Mântuire pe pământ/ Să aducă. Şi iubire/ Pentru-ntreaga omenire (Nina Marinescu, „Hristos s-a născut” ) şi aduc în atenţie sentimente şi atitudini morale menite să influenţeze pozitiv segmentul de cititori căruia s-ar părea că se adresează în primul rând şi anume, copiii. Şi nu forţat. Dezinvoltura cu care se învârt în universul acestora prin poezie este rezultatul profesiei pe care o practică cu dăruire. Iată cum, printr-o trăsătură de condei, este sugerat comportamentul generos: Dragă Moşule, să ştii/ Că am multe jucării/ Unele, tu le-ai adus/ Altele-s pe raft, în plus/ Mă gândesc să ţi le dau/ Să le-mparţi celor ce n-au ( Paraschiva Florescu, „Scrisoare pentru Moş Crăciun”); sau cel înclinat spre fapte bune: Moş Crăciun, de-acum sunt mare/ Deja ştiu să scriu scrisoare/ Uite, aş dori să-ţi spun/ Mereu fac un lucru bun/ Dimineaţa la sculare/ Scutur aşternutul tare/ În baie, cu mult săpun/ Dau pe corp. E-un lucru bun (Mariana Lungu, „Scrisoare către Moş Crăciun”); şi chiar cel atât de greu de explicat, cel plin de respect pentru credinţa strămoşească : Din marea-mi bucurie/ Aş vrea să dăruiesc/ Celor ce din iubire/ Crăciunul îl cinstesc (Doina Andronic, „Farmec de lumini”).

Ligia Dima

Scrise într-un limbaj literar accesibil şi însoţite de ilustraţii reprezentative executate cu talent de trei dintre autoarele volumului (Aura Carp, Mariana Dumitriu şi Mariana Lungu), poeziile surprind cu sensibilitate şi naturaleţe frământările şi emoţiile copiilor legate de mitul Moşului Crăciun, ca şi în poezia „Întrebări” scrisă de Floriţa Mitrofan: Oare vine? O s-ajungă/ Moş Crăciun cu barba lungă?/ Oare daruri are-n sac?/ Moşu-i bogat ori sărac?/ Sau în cea scrisă de Aura Carp, „ Gând pentru Moş Crăciun”: Moşule, m-am tot gândit/ Cum ar fi mai potrivit:/ Să te-aştept afară-n stradă,/ Nimenea să nu mă vadă?/ Sau să stau în hol ascunsă?... Miracolul şi feeria ce învăluie sărbătorile de iarnă sunt prezente pentru a crea o atmosferă de poveste adecvată cu tematica aleasă. Pot fi citate în acest sens poeziile „Noapte albastră” şi „Tablou de iarnă” aparţinând Corneliei Turlea Chifu: Peste case, peste sat/ Noaptealbastră s-a lăsat/ Şi din cer au coborât/ Mii de stele pe pământ / ; Sub nămeţii de zăpadă/ Tot oraşul s-a schimbat/ Parcă zâna din poveste/ Cu migală l-a pictat. Din aceste considerente, volumul de antologie lirică „Daruri de Crăciun” ar putea ocupa în literatura de specialitate locul unui îndrumător, al unui material ajutător pentru cadrele didactice din învăţământul preprimar şi primar. Apariţia lui este salutară, având în vedere penuria pe această temă din literatura pentru copii. Poeziile redau momentele de pregătire în vederea sosirii lui Moş Crăciun, de întâmpinare a misteriosului personaj. Rodica Kubik ne dezvăluie „În Ajun” cum se prepară cozonacii: Draga mea bunică bună/ Se trezeşte de cu lună/ Şi frământă ne-ncetat/ Fraged, moale, alb-aluat. În poezia „De Ajun”, Mariana Dumitriu aminteşte şi alte bunătăţi cu care este aşteptat Moşul: E ziua de Ajun şi-n casă/ Îl aşteptăm pe Moş Crăciun/
Continuare în pagina următoare
Viaţa parohială | decembrie 2007 |

RECENZIE DE CARTE

DARURI DE CRĂCIUN”

AUTOARE: Doina Andronic, Mihaela Ileana Bogdan, Aura Carp, Cornelia Chifu, Mariana Dumitriu, Paraschiva Florescu, Rodica Kubik, Mariana Lungu, Nina Marinescu, Delia Mihoc, Floriţa Mitrofan, Sanda Teodora Obeadă, Dorina Elena Roman, Sofia Roz, Marinela Sturza, Stela Viorica Şimon

„Daruri de Crăciun”- un titlu inspirat pentru un volum de lirică dedicat sărbătorilor de iarnă, ce vorbeşte de la sine despre generozitate, altruism, bunătate, bucurie; noţiuni şi sentimente definind Marea Sărbătoare a Naşterii, dar şi intenţia la fel de generoasă a celor ce s-au îngrijit de apariţia lui. Lucrarea este o antologie de poezie cuprinzând creaţiile lirice a 16 poete, educatoare din Timişoara, de factură tradiţională, prin care sunt imortalizate obiceiuri şi datini strămoşeşti legate de sărbătorile de iarnă, de factură religioasă, vorbind despre evenimente din Istoria Creştinismului, cu elemente ce definesc această credinţă

pag. 18
RECENZIE DE CARTE: “DARURI DE CRĂCIUN” continuare din pag. 17

Cu sacul plin la noi să vină/ Deci, pregătim ce-avem mai bun/ Bunica în bucătărie/ Pune piftie-n farfurie/ Bunicu-a pus un vin la fiert/ Ce clocoteşte pe „şpoiert”, iar Stela Şimon în „Iarna Copiilor” se opreşte asupra darurilor şi a colindelor nelipsite din recuzita serii de Ajun: Învăţăm din timp colinde/ Pentru seara de Ajun//…// Cu drag, daruri minunate/ Pentru brad noi pregătim. Nu sunt uitate nici scrisorile cu rugăminţi şi dorinţe de împlinit, ca în „Dorinţa de Crăciun” a Marinelei Sturza: Te-aş ruga dac-ai putea/ Să-mplineşti dorinţa mea/ Vreau o trusă sanitară/ Ca şi a mea surioară; sau în „Scrisoare pentru Moş Crăciun”, unde Sanda Teodora Obeadă spune: Robi vrea o bicicletă/ Vali vrea mingi şi-o rachetă/ Iar Denisa vrea păpuşi/ Iulia vrea doar mănuşi, dar nici urările de „bun venit” adresate Moşului, după cum le găsim formulate de Cornelia Turlea Chifu în poezia „Bine ai venit”: Bine-ai venit iarăşi la noi/ Moşneag din vremuri de demult//…// Bine-ai venit moşneag pribeag/ Să nu ne uiţi, mereu să vii. Multe poezii insistă asupra cerinţelor ce trebuie respectate pentru ca el să fie darnic. Printre ele, „Scrisori pentru Moş Crăciun” (Paraschiva Florescu) : Dacă afli că sunt buni/

Daruri multe să aduni/ În desagă,şi să vii/ Unde crezi şi unde ştii; şi „Bradul de Crăciun” (Doina Andronic): Dulciuri, jucării, mingiuţe/ Cărţi de poveşti şi hăinuţe/ Pentru cei buni şi cuminţi/ Careascultă de părinţi. Iar pentru dărnicia lui, copiii sunt învăţaţi să

de sărbători”: Eu, mămica şi tăticul/ Stăm cu buna şi bunicul/ În căsuţa cu terasă/ Mare-i veselia-n casă/ Neadunăm toţi împreună/ Povestim cu voie bună/ În ajun de sărbători/ Aşteptăm colindători... Farmecul tradiţiilor româneşti, frumuseţea şi unicitatea colindelor noastre, valoroase tezaure populare sunt regăsite în poeziile Mihaelei Bogdan „Colinde” şi „La colindat”: Răsună glas de veselie/ Pe uliţe şi peste sat/ E semn că vin colindătorii/ Cu gând şi cu suflet curat/; Ascultaţi colinda noastră/ Şi-apoi ne cinstiţi la masă/ C-am ajuns cu toţi Crăciunul/ Cum vru Dumnezeu preabunul. Ei, adulţii, care găsesc timp măcar o dată pe an să se mai joace „de-a copilăria”, să fie alături de cei mici în emoţia întâlnirii cu Moş Crăciun, pot avea un ajutor de nădejde în această lucrare apărută sub egida revistei AGERO a Asociaţiei Germano-Române din Stuttgart, prin grija cunoscutului promotor cultural şi redactor al acestei reviste, scriitorul George Roca din Sydney Australia, editorul volumului antologic şi a doamnei Cornelia Turlea-Chifu, coordonatoarea proiectului. Prin conţinutul şi mesajul poeziilor cartea se recomandă ca o bucurie a sărbătorilor de iarnă, un dar aparte al Crăciunului menit să aducă lumină şi căldură în casele şi în sufletele celor ce îl vor răsfoi.

mulţumească Moşului: Moş Crăciun, noi te iubim/ Şi de daruri mulţumim/ De-am cerut prea mult aici/ Iartă-ne, că suntem mici/ Înainte-ţi mulţumim/ Că ne-aduci tot ce dorim/ („Sărut mâna, Moş Crăciun!”- Marinela Sturza). Dincolo de caracterul didactic însă, orice adult poate regăsi între coperţile volumului nostalgia copilăriei, această vârstă a inocenţei la care am vrea mereu să ne putem reîntoarce, după cum ne mărturiseşte Dorina Elena Roman în poezia „Speranţe de Crăciun”: Cărările gândului albite uşor/ Te poartă spreo lume de care ţi-e dor/ O lume suavă, fără stele de gheaţă/ În care părinţi şi bunici te răsfaţă, bucuria şi spiritul Crăciunului, ca în viziunea Marianei Lungu din poezia „În Ajun

Viaţa parohială | decembrie 2007 |

pag. 19
Limba, vorbită sau scrisă, este un instrument de comunicare pentru care trebuie să avem un respect deosebit. Unii oameni tratează limba în care se exprimă cu superficialitate, ajungând uneori să o deformeze fără să îşi dea seama. Mulţi dintre conaţionalii noştri mutilează cuvintele atât prin pronunţare cât şi prin scris, ajungând de râsul şi critica celor cu care comunică. Iată câteva exemple: aboriginezi sau arborigeni (în loc de aborigeni), crastaveţi (În loc de castraveţi), muflatar (în loc de murfatlar), blaştină (în loc de mlaştină) ş.a.m.d. Desigur, nimeni nu este perfect! Nici un vorbitor nu stăpâneşte la perfecţiune limba pe care o vorbeşte. Există diferenţe de vorbire create de perioade istorice (arhaisme şi neologisme), diferenţe regionale, geografice, profesionale, stilistice, tehnice etc. Fondul de cuvinte al limbii române este foarte vast şi nimeni nu poate să îl posede în totalitate. Trebuie totuşi, să avem grija de limba noastră, făcând eforturi pentru a ne exprima cât mai corect. De aceea, dacă nu suntem stăpâni pe unele cuvinte, este recomandabil să apelăm la dicţionare. A încerca să vorbeşti corect limba maternă este un act de respect pentru poporul din care te tragi şi un bun exemplu de urmat pentru copiii noştri.

10

- DACĂ ŞI CU OARE S-AU DUS SĂ SE-NSOARE, DACĂ DACĂ NU ERA OARE OARE SE-NSURA ? - NU MUŞCA DE UNDE MIŞTI, NU MIŞCA DE UNDE MUŞTI ! - SIRE ! „SIRENA SIRETULUI” SUNĂ SIMBOLIC SÂMBĂTĂ SEARA ! CONTRAZICÂND COMENTARIILE CUCOANELOR CÂRCOTAŞE, CUPTORUL CIUDANOVIŢENEI CORNELIA, CONSOARTA CONULUI CHIFU, COACE COPIILOR CUMINŢI CORNULEŢE CU CIREŞE CULESE CU CONSIMŢĂMÂNTUL CONSILIULUI COMUNAL. - FOAIE VERDE DE DAINAI, IA NU DA, SĂ VEZI CUM AI

RUGĂ DE MAMĂ
Doamne, mai fă o minune La cele ce sunt pe lume Să-mi vină copiii-acasă La Crăciun, Să-i pun la masă. Doamne, a mea rugăciune S-ajungă-n ceruri la Tine Şi din a Ta bunătate Copiilor mei Împarte! Doamne, Ţie-Ţi mulţumesc Că-mi dai zile să trăiesc, Copiii să mi-i aştept Să-i sărut, Să-i strâng la piept. Îi aştept, dar ei nu vin. Poate-aşa-i al meu destin… Doamne, dă-mi să mai trăiesc Să-i mai văd! Îţi mulţumesc!
Doina Andronic (Din volumul “Daruri de Crăciun”)

MĂ-NTORC ACASĂ DE CRĂCIUN
Mă-ntorc acasă de Crăciun Când iarna alb se cerne, Şi redevin copilul bun Din basmele eterne, Când Moşul drag din cer venea Dorinţe să-mplinească Şi prin troienele de nea Colinde să pornească. La geamuri brazii-mpodobiţi Luceau cu stele-o mie, În ochii de copil uimiţi Păreau o feerie! În aer, zvon de clopoţei. În case şi în tindă, Covrigi şi nuci şi colăcei Drept plată la colindă. Aştept şi-acum să retrăiesc Mirajul sărbătorii Ce an de an îl povestesc Irozii şi păstorii. Şi-l rog în gând pe Moş Crăciun La drum când se aşterne, Să redevin copilul bun Din basmele eterne.
Cornelia Turlea-Chifu (Din volumul “Daruri de Crăciun”)

TU MATADOR? OLE MARDARE MIHUT, TU HIMERA DRAMELOR... ODATA MUT ! ANDOR ROTARU - CURATOR RODNA

LA MULŢI ANI ! Fam. George ROCA

Viaţa parohială | decembrie 2007 |

Grafica: George Roca

Cu ocazia sărbătoriri naşterii Mântuitorului Isus Hristos, dorim tuturor cititorilor noştri un Crăciun minunat presărat cu surprize plăcute şi cadouri frumoase, iar Noul An 2008 să vă aducă bucurii, sănătate, prosperitate şi îndeplinirea tuturor dorinţelor!

PALINDROMUL
este un cuvânt, sau o frază care citită din ambele sensuri îşi pãstrează înţelesul.

pag. 20

Cornelia TURLEA - CHIFU

VIAŢA CA UN MIRACOL
În fiecare an, înaintea sărbătorilor de iarnă, primesc în dar de la o familie de români stabilită undeva, într-un colţ de lume şi pe care am avut norocul să o cunosc cu totul întâmplător, un calendar de birou ilustrat. Confecţionat cu grijă dintr-un carton de calitate, prezintă imagini fotografiate a unor lucrări de artă plastică. Pur şi simplu picturi a căror armonie de forme şi culori o percepi fără a avea nevoie de o cultură specială: un vas de un albastru străveziu plin cu flori în nuanţe vii de mov şi galben-portocaliu, echilibrate de pete de alb şi verde crud; îl privesc şi simt mirosul specific al freziilor, iar primăvara îmi inundă odaia. Cu o filă înainte, un peisaj de iarnă. Albul şi albastrul schiţează silueta munţior în zare. Cerul sticlos de limpede şi strălucirea zăpezii îţi biciuiesc parcă porii cu aerul proaspăt şi tare al înălţimilor. Brazii încremeniţi sub haina de omăt îţi induc starea de linişte totală. Singurele patru pete în nuanţe de maro şi portocaliu ne spun că dincolo de pereţii de bârne ai căsuţelor de munte este căldură, este viaţă. Şi aşa, rând pe rând, portrete de copii, natură statică, peisaje, scene de viaţă, lucrate cu o mare atenţie pentru amănunt, toate în aceeaşi notă de optimism, echilibru, căldură, bucurie. Din mijlocul fiecărei file ne îndeamnă la meditaţie câte o cugetare din nesfârşita înţelepciune a lumii. Nimic nu ar trăda dramele prin care trec, sau au trecut artiştii ce le-au conceput. Doar că, în partea dreaptă, discret, sub imagine, se menţionează: „pictat cu gura de...” şi urmează un nume. Sau: „pictat cu

piciorul de...” şi urmează alt nume. Nume cu rezonanţe diferite, de etnii diferite. Numele unor oameni care nu au îngenuncheat în faţa unui destin ce-ţi spune fără menajamente că nu mai ai nici o şansă şi pe care am ales să le trec sub tăcere dintr-un profund sentiment de respect. Mărturisesc că la început, entuziasmată, am intenţionat să prezint totul ca ceva senzaţional, care să-i uimească şi pe alţi semeni ai mei şi să le acorde atenţia cuvenită acestor artişti de excepţie. Am încercat să obţin date despre aceşti oameni deosebiţi, să îi cunosc mai bine. Voiam să ştiu în primul rând dacă au pictat dintotdeauna, dacă şi-au cultivat talentul sau totul se bazează pe o intuiţie nativă, dacă e vorba de o terapie prin artă, dacă sunt constituiţi într-o asociaţie şi câţi membrii ar avea, dacă statul se implică în problemele lor, dacă îşi expun tablourile în diferite expoziţii şi în ce măsură sunt recunoscuţi. Întrebările mele au rămas însă fără răspuns. Am înţeles mesajul ca fiind cel al unei adânci demnităţi umane, al respingerii unei publicităţi ieftine. Am înţeles că nu îşi doresc să devină „super-eroi” şi am început să mă întreb dacă am dreptul să aduc în discuţie condiţia acestor oameni. Câteodată cuvintele devin dezarmant de sărace. Eu nu le-aş găsi pe cele potrivite care să descrie întunericul şi disperarea din viaţa unui om rămas deodată fără mâini, lupta cumplită de acceptare şi împăcare cu sine, lupta cu prejudecăţile şi compasiunea din jur, lupta de a învăţa să faci totul în alt mod decât cel obişnuit fără a te autocompătimi, lupta cu teama de a nu deveni o povară, cu pericolul de a nu te lăsa copleşit de neputinţă, ură şi revoltă. Ca să-ţi permiţi a vorbi de astfel de sentimente trebuie să le fi trăit. Aşadar aleg să punctez doar biruinţa spirituală pe care am desprins-o din tablourile pictate undeva, într-un colţ de lume, de oameni ce mânuiesc penelul cu gura sau cu piciorul, dar nu vor să spună despre ei decât atât: suntem artişti şi pictăm frumuseţea şi măreţia vieţii, bunul cel mai de preţ lăsat de Dumnezeu pe pământ ; bucuraţi-vă de ea şi luptaţi pentru ea, trăiţi-o ca şi când orice clipă ar fi un miracol!

POEZIE
Anca Maria Ştefănescu
METANIE Eşti cel ce este. Uneori îţi simt prezenţa În foşnetul frunzelor Sau
Viaţa parohială | decembrie 2007 |

În adierea domoală ce-nclină număra Pe toate.) Firul de iarbă Eşti cel ce este. Dinspre cer spre pământ. Uneori te caut în inima mea Şi mi te-arăţi O dată, iar şi înc-o dată într-o pală de vânt Metanii mute, nenumărate. ce mă întoarce adânc spre pământ. (Sau poate Acolo sus Vreun înger din oştirile tale Eşti cel ce este. Nu ştiu eu ce sunt. Metaniile ierbii le ştie

pag. 21

SEARA LUI MOŞ NICOLAE
În noaptea de 5/6 decembrie se spune că Moş Nicolae vine la geamuri şi vede copiii care dorm şi sunt cuminţi, lăsându-le în ghete dulciuri şi alte daruri, însă tot el este acela care-i pedepseşte pe cei leneşi şi neascultători. În dimineaţa de Sf. Nicolae, copiii cuminţi găsesc daruri în ghetuţe. E un obicei vechi, nu numai la români, de a face cadouri în această zi. Spre deosebire de Moş Crăciun, Moş Nicolae nu se arată niciodată. De altfel, povestea darurilor împărţite pe furiş în această noapte începe din vechime. La noi, de Moş Nicolae, copiii cuminţi primesc, pe lângă dulciuri şi jucării, o legătură de nuieluşe frumos colorate, iar cei mai puţin cuminţi primesc o nuieluşă adevărată care să le amintească de o eventuală pedeapsă. Se spune că însuşi Sfântul Nicolae a ajutat trei sărmane fete din oraşul său, aducându-le dar de zestre, noaptea, fără a fi văzut. Casa în care trăiau cele trei surori era mai mult decât săracă. Tatăl lor plănuia să-şi vândă fetele, crezând că astfel se va chivernisi. Plânsetele şi rugăminţile fiicelor sale nu l-au înduplecat pe bătrânul cu suflet negru. Sfântul Nicolae a aflat despre nenorocirea ce se petrecea nu departe de locuinţa sa. Noaptea, pe furiş, el a aruncat o pungă plină cu galbeni în camera fetei celei mai mari. Astfel ea a reuşit să se mărite curând.. La fel a făcut Moşul şi în următorii doi ani, iar sora cea mijlocie şi apoi cea mică au reuşit să se aşeze la casele lor. De atunci şi până în zilele noastre, în fiecare noapte a Sfântului Nicolae, cei dragi nouă, şi în special copiii, primesc daruri, de la Moşul care nu li se arată niciodată. Cine e mos Nicolae? Cunoscut în Transilvania şi sub numele de SânNicoară, Sfântul Nicolae este cel mai popular sfânt în Ardeal. Sărbătoarea lui a generat un adevărat folclor, de la darurile de ”Moş Neculai”şi până la obiceiurile şi legendele diferenţiate de la sat la sat. Născut în cetatea Patara din ţinutul Lichiei, din Asia, Sf. Nicolae (în limba greacă ”biruitor de popor”) s-a dovedit de timpuriu alesul Domnului, uimind de mic copil prin minunile pe care le făcea. După ce iau murit părinţii, Nicolae şi-a împărţit averea săracilor şi a întemeiat mânăstirea Sionului de lângă Mira, capitala Lichiei, călătorind ca prelat la Ierusalim. Creştinii acelor timpuri au păstrat memoria numeroaselor sale minuni (readucerea la viaţă a unui corăbier căzut de pe catarg, vindecarea unor boli incurabile, oprirea, prin rugăciune şi post, a furtunii de pe mare s.a.). În ultima parte a vieţii s-a retras la mânăstirea ctitorită de el, a Sionului, unde a fost înmormântat la 6 decembrie 352. După opt ani, împăratul Justinian a ridicat la Constantinopol o biserică, în cartierul Vlaherne, cu hramul numelui său. Ducându-se vestea că din mormântul său izvorăşte mir, creştinii din întreaga lume au făcut pelerinaj, vindecându-se de boli incurabile. Încă şi până astăzi, Dumnezeu, prin mijlocirea lui, lucrează minuni şi cei ce-l roagă cu adevărată şi neindoită credinţă, nu numai mici binefaceri, ci şi minuni mari dobândesc. Din anul 1087, luna mai în 9 zile, moaştele Sfântului Nicolae se află la Bari, în sudul Italiei, luate din Mira, ca să nu cadă în mâinile musulmanilor. Acolo ele sunt în mare cinste din partea credincioşilor, care vin la el, cu credinţă, din toate părţile creştinătăţii. Din veacul al XIX-lea, mâna dreaptă a Sfântului Nicolae se păstrează la Biserica Sfântu Gheorghe Nou din Bucureşti, unde se găseşte şi mormântul Sfântului voievod martir Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii ai săi. Numeroase biserici din ţară şi mai ales din Ardeal au hramul Sfântului Nicolae.
(Prelucrare de pe Internet)

Viaţa parohială | decembrie 2007 |

pag. 22

Bătrânul continuă: Căci ea este semnul iubiri de Dumnezeu, precum însuşi Domnul arată în Evanghelie: <Cel ce mă iubeşte pe Mine, [...] păzeşte poruncile Mele> (Ioan 14, 15). Iar [...] porunca pe care păzind-o îl vom iubi pe El, auzi de la El când zice: <Aceasta este porunca Mea, să vă iubiţi unii pe alţii> (Ioan 15,12). Vezi că iubirea întrolaltă (reciprocă) întemeiază iubirea de Dumnezeu, care este plinirea a toată porunca lui Dumnezeu? Să iubim aşa cum iubeşte Domnul. Aceasta nu se poate decât cunoscându-l. Iar cunoaşterea vine din relaţia personală cu El. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc (Ioan 15,14). Ascultarea faptică, despre care ne vorbeşte şi apostolul Ioan: dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească (I Ioan 4,20). Nu trăim doar pentru noi, trăim şi/cu pentru celălalt/ ceilalţi. A trăi comunional în Hristos. Viaţa în Biserică. Cum să dăm consistenţă unui reflux al egoismului împietrit? Cum să ne îndepărtăm de noi înşine şi să intrăm în naosul unei fiinţe noi, unde biruindu-se şi acoperindu-se tot ce-i însuşire omenească, prin coborârea harului2 să privim de la distanţa potrivită şi cu ochii înţelepciunii spre adevărata noastră condiţie?
Alina PARASCHIV

Cuvânt ascetic
Cuvânt ascetic al celui între sfinţi Părintele nostru Maxim Mărturisitorul1

Fratele şi bătrânul (4)
Moto: locul minţii este virtutea, cunoştinţa şi frica de Dumnezeu. […] cugetul trupului este moarte. (Sfântul Maxim Mărturisitorul)

Bătrânul tradiţiei răspunde iar: De aceea porunceşte să nu se îngrijască de avuţii, ci să se lepede de toate ale lui tot cel ce doreşte să-I fie ucenic. Să nu ne dorim avuţiile convenţionale sau nu, pentru ele însele.Cum să descoperim în adâncul nostru, chipului lui Dumnezeu, fără să lăsăm să cadă plasa patimilor, a ignoranţei, a autosuficienţei ce ne înlănţuie, ne domină întratât încât întunericul din conştiinţa lipsită de slava harului ni se pare firesc? Şi zise fratele: Fiindcă ai zis, Părinte, că trebuie să punem iubirea faţă de tot omul mai presus decât toate cele văzute şi decât trupul nostru însuşi, cum pot să-l iubesc pe cel ce mă urăşte pe mine şi se întoarce de la mine? Şi cum pot să-l iubesc dacă mă pizmuieşte şi mă înţeapă cu ocări, şi îmi întinde vicleşuguri, şi îmi pregăteşte curse? Mi se pare, Părinte, că acest lucru este prin fire cu neputinţă, însăşi supărarea silindu-ne în chip firesc să ocolim pe cel ce ne-a supărat… Răspunse bătrânul: Târâtoarelor şi fiarelor purtate încolo şi încoace de fire le este într-adevăr cu neputinţă să nu se ferească de cel ce le aduce durere. Dar celor făcuţi după chipul lui Dumnezeu şi cârmuiţi de raţiune, şi învredniciţi de cunoaşterea lui Dumnezeu, care au primi Legea de la El, le este cu putinţă să nu ocolească pe cei ce-i supără şi să-i iubească pe cei ce-i urăsc.
Continuare în pagina următoare

Din numărul anterior: Dialogul dintre un ucenic – aici un monah/călugăr şi Părintele duhovnic – Stareţul, înaintează în taina periplului spiritual al creştinului. Putere de sus pentru a participa la schimbarea sa interioară, la învierea într-o altă mentalitate şi atitudine, primeşte cel care se angajează pe acest drum. Nu putem trăi libertatea de a primi darurile lui Dumnezeu, pe El însuşi, dacă rămânem slabi şi trupeşti la înţelegere, cu mintea dominată de lucrurile lumii, robită de ele. Sfântul Pavel ne este prezentat ca un astfel de model. Pentru a păşi pe urmele sfinţilor, avem de urmat calea iubirii: Se cuvine [...] să punem iubirea de orice om mai presus de cele văzute şi decât însuşi trupul.
Viaţa parohială | decembrie 2007 |

pag. 23

De aceea şi Domnul spunând: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi” şi celelalte, nu le-a poruncit ca pe nişte lucruri cu neputinţă, ci ca pe unele cu putinţă. Căci altfel nu ar pedepsi pe cel ce calcă această poruncă. Şi însuşi Domnul ne-a arată prin fapte, ca şi ucenicii Lui, care toţi s-au străduit prin iubirea aproapelui până la moarte şi s-au rugat cu căldură pentru cei ce i-au ucis pe ei. Cum să ne iubim vrăjmaşii… pe cei ce ne provoacă suferinţă? O cale de a ieşi din patimi şi de a încerca să fim altcineva, altcumva… să rupem cercul obişnuinţelor care ne ţine închişi în paralizia sufletului, în moarte… Complexitatea răspunsului ne aşează în faţa propriei noastre identităţi, pe care căzând din iubirea raiului am uitat-o. Fără o anumită dispoziţie înţelegătoare a sufletului dăruită celor conformi cu Raţiunea, şi învredniciţi de cunoaşterea lui Dumnezeu, cuvintele Cuvântului, pot părea doar un chimval răsunător (I Corinteni 13,1), un fuior de fum risipit de vânt pe lângă urechile noastre, fie prea ocupate să asculte ritmul dorinţelor individuale, fie înzăpezite de cine ştie ce evenimente exterioare ce încearcă să bruieze comunicarea cu Domnul Vieţii. Una din interogaţiile profilului uman creştin asupra omului desacralizat (sau botezat dar nepreocupat de consacrarea sa spirituală) este tocmai aceasta: cât eşti dispus să renunţi la ceea ce te caracterizează, pentru a deveni după chipul lui Dumnezeu. Apare teama, îndoiala că nu vom fi capabili de acest drum. Inadecvarea, părăsirea luptei, chiar răzvrătirea… Bătrânul reiterează puterea exemplului: Mântuitorul ne este prim model, apoi Apostolii şi toţi cei care i-au urmat, de la sfinţii cei mai cunoscuţi până la anonimii din crăpăturile pământului. Ei au reuşit să se regăsească pe ei înşişi întregi, nu doar ca indivizi cu necesităţi, ci ca persoane – microuniversul om, a cărui adevărată

CUVÂNT ASCETIC: FRATELE ŞI BĂTRÂNUL (4) continuare din pag. 22

bogăţie şi frumuseţe nu se poate descoperi şi amplifica decât în relaţia cu Ziditorul, Mântuitorul şi Mângâietorul său. Neputinţa împlinirii acestui model, vine tocmai din dispreţuirea poruncilor, începutul şi sfârşitul oricărei tentative de a ne desfunda canalele închise ale inimii, pentru ca sângele Legii celei noi să ne hrănească şi să ne schimbe. Trăirea Legii este ceea ce ne ajută să devenim vase curate, capabile de noi forjări ale Cuvântului: cunoaşterea scopului Domnului. Fără această percepţie, zădărnicim potenţialitatea chipului, adevărata raţiune de care ar trebui să ne lăsăm călăuziţi. Iar [...] scopul Domnului, a fost ca, pe de o parte, să asculte de Tatăl până la moarte, ca un om, pentru noi, păzind porunca iubirii, iar pe de alta, să biruiască pe diavol, pătimind de la el, prin cărturarii şi fariseii puşi la lucru de ei. Suntem din nou focalizaţi asupra luptei din nevăzut şi mai cu seamă asupra responsabilităţilor ce decurg din botez, pentru că nu putem să slujim la doi domni (Matei 6,24; Luca 16,13), nu trebuie să rămânem moleşiţi, nebăgători de seamă şi uşurateci3, ci să ne străduim să urmăm porunca iubirii, pentru că neputând păşi pe urmele lui Dumnezeu, nu putem cunoaşte nici scopul Lui ca să primim puterea.4 Cine are urechi de auzit să audă (Matei 11,15).

În Filocalia, vol. II, traducere din greceşte, introduceri şi note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti: Humanitas, 2005, p. 23-49. 2 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia: Cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii, Bucureşti: E.I.B.M.B.O.R., 2000, p. 35. 3 Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Filocalia, vol. II, Bucureşti: Humanitas, 2005, p. 31. 4 Ibid., p. 27.

1

Icoană pe sticlă - (2006) Maria Oltean - Bistriţa, Romania

Pictură în ulei (2007) Cristina Oprea - Craiova, Romania

Viaţa parohială | decembrie 2007 |

Cronica evenimentelor
05.08: După sfânta liturghie, a avut loc un parastas în memoria Patriarhului Teoctist. Prin contribuţia credincioşilor, a avut loc şi o masă comună, spre marcarea momentului. 15.08: Utrenia şi liturghia dedicate adormirii Maicii Domnului, hramul bisericii. 19.08: După sfânta liturghie, a avut loc masa comună dedicată hramului bisericii. În paralel, Comitetul parohial s-a întrunit în şedinţă specială (au fost aprobate demisiile domnului Carol Cruceanu şi doamnei Mihaela Cruceanu, din funcţiile de vice-preşedinte şi respectiv secretar; spre ocuparea poziţiilor vacante. Au fost aleşi în această funcţie domnul prof. univ. Dr. Laurenţiu Păunescu şi respectiv doamna Denisa Tita. A fost decisă convocarea Adunării Generale anuale a parohiei, pentru data de 16 septembrie). 25.08: A avut loc botezul domnului Matthew Manning, în urma unui program de instruire catehetică în credinţa ortodoxă. 26.08: După sfânta liturghie, maeştrii Doru şi Cristina Slădescu au executat, gratuit, retuşuri la pictura bisericii. 08.09: Sfânta liturghie dedicată naşterii Maicii Domnului. După slujbă a avut loc o masă comună. 16.09: După sfânta liturghie, a avut loc şedinţa anuală a Adunării generale a parohiei. A fost ales, pentru un mandat de un an, noul Comitet parohial. 29.09: Şedinţa Comitetului parohial. Printre altele, au fost luate hotărâri legate de: determinarea atribuţiilor membrilor Comitetului; continuarea demersurilor pe lângă Patriarhia Română, pentru trimiterea unui nou preot paroh; continuarea demersurilor pentru înscrierea proprietăţii parohiale (teren, biserică, sală) de sub numele foştilor epitropi sub numele parohiei; măsuri pentru organizarea eficientă a curăţeniei în biserică, sală şi curte; organizarea unui picnic, în data de 10 noiembrie. 27.10: A avut loc dezinsecţia anuală (pest control) 28.10: După sfânta liturghie, a avut loc o şedinţă a Comitetului parohial. Printre cele discutate s-a aflat şi consemnarea situaţiei întreţinute de Dl. Vasile Nistor, fost epitrop, înscris ca proprietar al terenului, bisericii şi sălii în documentele de carte funciară; Dl. Nistor refuză în continuare să cedeze parohiei dreptul legitim asupra proprietăţii. 03.11: Sâmbăta morţilor. După liturghie şi parastas, a avut loc o masă comună. 10.11: Din cauza vremii schimbătoare, picnicul proiectat a fost transformat într-o masă comună care a avut loc la sala adiacentă bisericii. Invitaţi de onoare au fost domnul Consul general Marius Dragolea şi soţia. Dl. Consul general a donat bibliotecii parohiale cărţi româneşti şi DVD-uri cu piese de teatru româneşti. 23-24.11: Preotul paroh, lector dr. Doru Costache, a participat la conferinţa Hermeneutics and the Authority of the Bible, organizată la Australian National University (Canberra) de către Australasian Theological Forum. A prezentat prelegerea cu titlul ‘Reading the Scripture with Byzantine Eyes: The Hermeneutical Significance of St Andrew of Crete’s Great Canon’

PROGRAMUL BISERICII SFÂNTA MARIA DIN SYDNEY PE LUNA DECEMBRIE 2007
Duminică, 2 decembrie 10:00-12:00 utrenie şi liturghie 12:15-13:00 spovedanie Joi, 6 decembrie Sfântul Nicolae 10:00-12:00 utrenie şi liturghie 12:15-13:00 spovedanie Duminică, 9 decembrie 10:00-12:00 utrenie şi liturghie 12:15-13:00 spovedanie Duminică, 16 decembrie 10:00-11:40 liturghie 11:40-12:15 vine Moş Crăciun (vom cânta colinde iar Moşul va împărţi copiilor cadouri) Duminică, 23 decembrie 10:00-12:00 utrenie şi liturghie 12:15-13:00 spovedanie Luni, 24 decembrie Ajunul Crăciunului 18:30-19:30 vecernia sărbătorească Marţi, 25 decembrie Naşterea Domnului 10:00-12:00 utrenie şi liturghie

Între 1 decembrie şi 15 ianuarie, parohia organizează duminical colecte speciale, pentru completarea stocului de lumânări şi alte cheltuieli. Pentru donaţiile care depăşesc în valoare $20, pentru care doriţi chitanţă, vă rugăm să vă adresaţi în prealabil dnei. Angela Kalafatis (casier).

redacţia: pr. dr. Doru Costache concepţie grafică şi tehnoredactare: George Roca (Sydney)

Pentru slava lui Dumnezeu

* Prea Sfinţitul Dr. Damaschin Coravu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor, a donat * Familia Bunescu a donat o cantitate de şi anul acesta parohiei calendare bisericeşti becuri pentru uzul bisericii. (în număr de cincizeci) * Doamna Dumitra Popescu (Tanti Mica) * Familia Costea a donat o cantitate de a donat prescurile necesare pentru sfânta lumânări de ceară curată, pentru uzul împărtăşanie.

sfântului altar în perioada postului şi a sărbătorilor Crăciunului.

Adresa bisericii:
64 Linthorn Ave, Croydon Park, NSW 2133. phone: (02) 9642 02 60