Monica Patrut Note de Curs

ROMÂNIA MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI” DIN BACĂU FACULTATEA DE LITERE Str.

Spiru Haret, nr. 8, Bacău, 600114 Tel./ fax ++40-234-588884 www.ub.ro; e-mail: litere @ub.ro

MONICA PĂTRUŢ

POLITOLOGIE
NOTE DE CURS

Bacău

2011

2

Cuprins
Capitolul 1 Liberalismul ...............................................................................................3 Capitolul 2 Conservatorismul......................................................................................19 Capitolul 3 Socialism şi Comunism.......................................................................... 32 Capitolul 4 Fascismul........................................................................................... 48 Capitolul 5 Totalitarismul........................................................................................... 54 Capitolul 6 Social-democraţia............................................................................... 64 Capitolul 7 Democraţia...............................................................................................82 Mic dicţionar de politologie................................................................113

3

Natura liberalismului 4 . economia de piaţă pe baza iniţiativei private şi un sistem transpartent de guvernare în care drepturile minorităţilor sunt garantate. Valorile liberale fundamentale sunt libertatea individuală. În sens larg. Liberalismul Liberalismul este o doctrină politică şi economică care proclamă principiul libertăţii politice şi economice a indivizilor şi se opune colectivismului. etatismului şi în general tuturor ideilor politice care pun interesele societăţii. libertate şi prosperitate. respectul drepturilor indivizilor. • Fiecare individ e liber să-şi aleagă felul de viaţă. Năzuinţa către libertatea deplină este o trăsătură esenţială a naturii umane. socialismului. statului sau naţiunii inaintea individului. responsabilitatea şi independenţa personală. Urmatoarele axiome sunt specifice liberalismului : • • • Ordinea politică poate şi trebuie să fie bazată pe fiecare individ în parte. Există mai multe curente de gândire liberală care se diferenţiază într-un mod mai precis prin fundamentele lor filosofice.Capitolul 1. Ordinea politică este manifestarea capacităţii de auto-control a indivizilor. • Legea domneşte şi trebuie să domnească asupra fiecăruia atât timp cât este în conformitate cu dreptul natural la viată. domnia dreptului natural. • Interesul faţă de propria persoană. Natura a înzestrat fiinţa umană cu capacitatea de a gândi independent şi de a acţiona în conformitate cu ideile sale. prin limitele asignate statului şi prin domeniul asupra căruia ele aplică principiul libertăţii. creativitatea individuală. luminat de raţiune este un principiu legitim de acţiune şi de întemeiere a ordinii sociale. liberalismul proslăveşte construirea unei societăţi caracterizată prin libertatea de gândire a indivizilor. Individul şi libertăţile sale constituie elementul central al întregii doctrine liberale. egalitatea în faţa legii. liberul schimb de idei.

Construcţia teoretică ce se impune acum este una vizând drepturile şi libertăţile persoanei în raport cu ansamblul social şi cu statul. adică de la premisa că oamenii se nasc cu anumite drepturi inalienabile.Liberalismul poate fi etapizat. individualitate şi raţionalitate – aşa cum erau ele înţelese încă de la mijlocul secolului al XVIII-lea. În această perioadă. şi deci poate alege între acestea două o anumită conduită. liberalii îşi afirmă voinţa de a impune în realitate conceptele de libertate. După a doua jumătate a secolului XIX putem vorbi de un liberalism aflat deja la putere şi de o construcţie politică şi socială pusă sub semnul liberalismului. în special pe continent. Construcţia politică impusă de liberalism este aceea a unei democraţii instituţionale puternice. deşi aceasta etapizare este discutabilă. pentru că acesta de la natură se bucură de liber-arbitru. Conceptul de libertate stă astfel la baza eşafodajului pe care se construieşte întregul edificiu al ideologiei liberale. adică poate face diferenţa între bine şi rău. O dimensiune pregnantă pe care o adoptă liberalismul este aceea legată de ideea de naţiune. În primul rând putem vorbi de un liberalism clasic (sfârşitul secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea ). Libertatea este un dat înnăscut al fiecărui om. În perioada de după primul război mondial liberalismul încearcă să îşi revizuiască relaţia cu ideea socială adoptând modelul economic keynesian care se va repercuta şi în politicile sociale şi în cele ce ţin de însăşi esenţa liberalismului. care se focalizează în special pe construcţia statului naţional. 5 . liberalismul a suferit mai multe mutaţii legate de asumarea puterii şi de aplicarea principiilor liberale în spaţiul public.şi anume aceea că sunt înzestraţi cu raţiune. După al doilea război mondial asistăm la o reîntoarcere a liberalismului la modelul clasic. care decurg din calitatea lor intrinsecă . Aceasta este perioada în care se definitivează şi se coagulează ceea ce numim gândirea liberală. Ei construiesc conceptele de egalitate şi libertate plecând de la dreptul natural.. Filosofia liberală La nivel axiologic. deşi această etapă este mai degrabă pusă sub spectrul conservatorismului. egalitate.

spune J. Conform dreptului natural. Mill ca o alternativă la sclavie. iar individul nu este prin nimic dator societăţii. Fiecare persoană este condusă de propriile interese şi pasiuni şi este prin definiţie cel mai bun judecător al propriului interes. limitele corpului său fiindu-i şi limitele sale. dar nu şi-o poate smulge din sine. ci însăşi starea naturală a omului. şi ea nu trebuie să intervină decât în cazul în care libertatea este încălcată. Individul îşi este stăpânul propriului corp şi propriei voinţe. este singura realitate. Dar. Individul este o fiinta unica.J Rousseau nu poate exista libertate decât în condiţiile în care există egalitate în faţa legilor (a dreptăţii). 6 . fiind prin aceasta proprietar. Liberalismul nu accepta nici o responsabilitate colectivă sau instituţională. căci binele sau răul sunt doar concepte ale individualităţii.Liberalii acceptă în continuare o serie de reguli şi legi capabile să menţină ordinea în societate. De aici decurge ideea că proprietatea este naturală. Dorinţele şi interesele individului sunt înţelese de liberalism ca fiind suverane. Dreptate şi Egalitatea Pentru ca libertatea individuală să poată fi într-adevăr respectată este necesar ca toţi indivizii să se bucure de drepturi egale . pe aceea a propriului corp.Libertatea nu trebuie înţeleasă. conform lui J. care în liberalism este de obicei optimistă. deci instituţiile trebuie să evite să judece pentru indivizi. pe care acesta o poate uita. toate celelalte concepte reducându-se la acesta. atâta vreme cât sunt determinaţii ale raţiunii. Pentru ca acestea să funcţioneze este necesar să existe o suprastructură care să protejeze indivizii în timp ce aceştia îşi urmăresc interesul. şi de aceea ei se pronunţă mai degrabă pentru o dreptate de tip procedural (commutative justice) care se preocupă doar de rezultatele pe care indivizii le obţin în urmărirea intereselor lor (adică să nu aducă atingere intereselor şi libertăţii altor persoane).St. Individul este înţeles ca şi o fiinţă singulară şi autosuficientă în propria-i subiectivitate. Justiţia trebuie să se preocupe doar de a permite indivizilor să îşi folosească libertatea şi să nu interfereze violent unii cu alţii. orice individ având o proprietate. Dreptatea nu trebuie să intre în conflict cu libertatea indivizilor de a-şi urmări interesul. Individualismul Un principiu fundamental al filosofiei liberale este concepţia despre natura umană.

Drepturi şi Democraţie Liberalismul nu a fost de la bun început adeptul democraţiei universale. asocierea religioasă sau politică. credea el. Dreptul natural a reprezentat pentru majoritatea liberalilor mai degrabă o armă revoluţionară împotriva guvernămintelor deja stabilite. Astfel. germinând astfel o nouă dimensiune instituţională – ceea ce vom numi astăzi democraţia liberală. Ca şi structură ideologică. cât şi una la nivelul raportului cetăţeanului cu statul. el a propus modelul planificării sociale şi economice care. decât spre apărarea libertăţii lor. fiind premisele totalitarismului şi sărăciei. fiind mai degrabă adeptul unei democraţii meritocratice. Liberalismul a impus două linii de forţă în plan politic – una la nivel individual ca spaţiu al moralei. Acest principiu a condus mai târziu la disocierea liberalismului în mai multe direcţii ideologice.Ideea că libertatea se obţine numai în egalitate a fost preluată ca o axiomă de cei interesaţi de problemele sociale. determinând un interes masiv pentru problemele legate de sărăcie şi inegalitatea de şanse. liberalismul aduce un set de valori şi cereri care se vor împleti mai târziu cu alte linii ideologice. Împotriva acestei viziuni s-a ridicat Friedrich Hayek arătând că tocmai acest principiu conduce la limitarea drepturilor civile şi la limitarea democraţiei. utilizând sintagma – chiar dacă uşor tautologică – drepturi democratice. Liberalismul politic. influenţându-l în mod decisiv pe Karl Marx. dreptate mai mult îndreptată spre egalizarea condiţiilor de viaţă ale indivizilor. Pentru înfăptuirea ei. folosită mai mult pentru a rezolva probleme privind libera expresie. Dar acest principiu nu se putea împăca cu ideea drepturilor civile extinse datorită credinţei lor în dreptul natural. elemente pe care liberalismul clasic nu le considera domeniul propriu al dreptăţii. Dreptatea distributivă a fost îmbrăţişată în special de socialişti. dar care pentru epoca de influenţă au fost considerate revoluţionare şi extrem de modernizatoare. rezolvarea unor probleme economice ale săracilor decât în scopul stabilirii unui guvernământ democratic. deci un plan de comportament politic al fiecăruia în raport cu societatea. dreptăţii procedurale i se va opune dreptatea distributivă. De aceea liberalismul a ales folosirea conceptului de drepturi în contextul democraţiei. va conduce la egalitatea în bunăstare a tuturor. 7 .

Libertatea socială – se referă la ceea ce numim astăzi egalitate de şanse şi mobilitate socială. de a comunica şi de a te asocia. De aceea. Este dreptul tuturor cetăţenilor (astăzi indiferent de rasă. el dădea legislativului dreptul de a lua decizii fără nici o limită. Libertatea civilă – constă în dezvoltarea acelor canale libere şi pozitive precum şi a acelor arii care indică activitatea şi participarea cetăţenilor la viaţa statului. adică acele drepturi care stau la baza capacităţii cetăţenilor de fi reprezentaţi liber şi egal. Dimensiunea politică: Consensul particular – orice individ care este parte la contractul politic (statul) trebuie să fie de acord cu acest contract (adică să consimtă la formarea contractului politic.Dimensiunea morală: Libertatea personală – constă în toate acele drepturi care garantează protecţia individului în faţa guvernământului. diseminarea liberă a ideilor politice şi formarea de asociaţii politice apte să impună noi politici de dezvoltare cetăţenească. Libertatea civilă trebuie să fie apărată printr-o lege fundamentală – Constituţia – care să se raporteze egal la toţi cetăţenii. Aceste drepturi trebuie să fie garantate printr-o lege cu proceduri cunoscute. statul ar trebui să aibă ca scop ultim prezervarea drepturilor naturale: la viaţă. căci teoria sa se aplica doar unui număr mic de cetăţeni – cei care posedau proprietate. Reprezentarea – ideea lui John Locke despre sistemul reprezentativ era bazată pe conceptul de consens particular – autoritatea politică derivând direct de la popor. Mai târziu s-a ajuns la concluzia că dreptul de decizie nu este nelimitat – el nu trebuie să intre în conflict cu drepturile naturale. Teoriile reprezentării şi ale guvernământului 8 . Din acest motiv. Această implică libertatea de exprimare în raport cu legea şi excluderea cenzurii. De aceea sintagma cea mai comună liberalismului este: Libertate pentru toată lumea. Lockesursa autorităţii politice şi a puterilor statului asupra cetăţenilor constă în consensul poporului. şi trebuie să corespundă libertăţilor individuale – libertatea de a gândi. pregătire şi capacităţi – căci altfel libertăţile individuale devin doar o prescripţie formală şi goală de conţinut. sex sau religie) de a ocupa o poziţie în cadrul societăţii conformă cu statutul lor în funcţie de merite. să ia parte la decizie şi să se supună deciziei pe care ansamblul o ia). Locke: Asemenea legi trebuie să apere pe toţi şi să restrângă puterea legislatorilor. libertate şi proprietate.

el se va feri şi de acceptarea tiraniei majorităţii. 9 . care să prevadă şi o curte constituţională. Acest principiu conduce automat la o mai mare putere a legislativului în raport cu celelalte instituţii care trebuie să i se supună. El argumentează că cea mai bună protecţie a individului este aceea de a-şi alege fiecare şi toţi reprezentantul – fiinţele umane sunt protejate de răul din mâna celorlalţi în măsura în care au capacitatea de a se proteja ei înşişi. Mill. Constituţionalism – se referă la restrângerea puterii oricăreia dintre puteri.reprezentativ provin direct din utilitarism care a încercat să impună perspectiva un om. societatea civilă şi instituţiile acesteia). Tocqueville) nu a avut încredere în votul universal – votul ignoranţilor. infailibilă şi indestructibilă”. Dar. şi să asigure libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. Suveranitatea populară – J. dar şi restricţiile care se impun acestora. Dar el nu acceptă supremaţia legislativului în faţa dreptului natural. De aceea este nevoie de o Constituţie scrisă. De aceea votul universal a devenit un apanaj al socialiştilor. iar pentru aceasta trebuie să fie impuse alegeri periodice. căci poporul este văzut ca şi un întreg. Pentru a o accepta el va propune acordarea posibilităţii de educaţie tuturor. Dar pentru aceasta el trebuie să fie suveran.J. principiul separaţiei puterilor în stat – fiecare putere să o restrângă pe cealaltă. iar sistemul reprezentativ este cea mai bună protecţie. ereticii de stânga ai liberalismului. De altfel. –Jeremy Bentham. acelaşi principiu nu prevede explicit existenţa mai multor opinii. Mai mult. intersecţia lor trebuie să acopere doar o zonă limitată şi uşor recognoscibilă. Câinele de pază trebuie să fie sistemul judiciar. un vot. Când cele două sfere interferează. Rousseau găseşte sursa autorităţii. la fel ca şi Locke. James Mill. iar suveranitatea sa este “inalienabilă. pe de altă parte. pentru ca să existe o echivalenţă a capacităţii de vot a tuturor. Modelul liberal consideră că există două sfere de existenţă separate – sfera publică (statul şi instituţiile sale) şi sfera privată (individul. Statul şi Individul. liberalismul clasic ( St. în popor. care să delimiteze funcţiile fiecărei puteri în parte. Împotriva celor care se pronunţau pentru guvernământ reprezentativ el se pronunţă pentru directa guvernare a poporului – căci nu există restrângeri ale voinţei populare – voinţa generală. Guvernământul trebuie să fie atât limitat cât şi responsabil.

ci numai un cadru care să reprezinte interesele diferite ale indivizilor. Mill) Pentru liberali problema crucială a fost şi este identificarea zonei de intersecţie a statului cu sfera privată. care nu are alt rol decât să menţină ordinea şi să păzească sfera privată de alţi indivizi. însă.Statul are doar obligaţia de a apăra individul şi sfera acestuia şi nu are dreptul de a influenţa în nici un fel libera iniţiativă. de orice fel ar fi aceasta atâta vreme cât nu intră în contradicţie cu libertatea altui individ. Grupul îi va domina pe indivizi şi astfel îşi vor pierde libertatea. căci astfel se limitează independenţa şi iniţiativa particulară . îi privesc sau îi afectează pe ceilalţi – other-regarding acts – pot şi trebuie să fie reglementate şi controlate de stat. Pentru prima fază conturarea zonei de intruziune s-a făcut în funcţie două tipuri de acţiuni – acţiunile individuale –self-regarding acts. Pluralismul politic Liberalismul clasic nu a fost de la bun început un adept al pluralismului politic. dar atunci liberalismul ar fi limitat. Liberalii considerau că grupul nu este o entitate morală. lăsând o autonomie totală iniţiativei particulare şi sociale. Chiar dacă un individ nu poate face ceva bine. ( J.Orice creştere a puterii statului este în mod automat rea şi prejudiciază libertăţile individuale. şi nu poţi să judeci un grup ci numai indivizii separaţi din cadrul acestuia. În a doua fază liberalismul se va transforma în neo-liberalism. lucru condamnabil şi acum pentru unii dintre liberali.St. Deci zona de intersecţei aparţine lui other-regarding acts. “Orice restricţie impusă de stat este rea. statul nu trebuie să intervină. Acţiunile care. adică în well-fare state. Ei doreau construirea unui stat care să nu aibă nevoie de cadre diferite de acţiune în legislativ. scade libertatea individuală”. În primul caz ar avea rol de constrângere şi de represiune. Realitatea politică i-a împins însă la 10 . Această problemă nu a fost niciodată soluţionată de liberalism. Problema care se pune este aceea dacă statul are voie să influenţeze acţiunile indivizilor pentru a preîntâmpina acţiuni negative. aşa cum este individul. statul ar fi neputincios şi nu ar avea nici un rol altul decât de aparat de represiune. loc unde statul nu are dreptul să se amestece sau să le reglementeze în nici un fel. Problema ridică foarte multe semne de întrebare atunci când trebuie să fie pusă în practică – când trebuie să acţioneze statul înainte sau după acţiunea individului îndreptată înspre ceilalţi? În al doilea caz. În prima fază s-a impus ideea jandarmului de noapte.

Este primul care crede că intruziunea statului în economie este un abuz şi societatea trebuie lăsată să se descurce singură: Il mondo va da se (lumea merge de la sine). în trecerea de la starea de natură la cea civilizată.recunoaşterea pluripartidismului. pentru ideea de piaţă liberă şi de capitalism. el introducând primul principiu al liberalismului economic: laissez faire (lăsaţi să se facă). Adam Smith introducându-l pe al doilea laissez passer (lăsaţi să treacă. Înaintaşii primilor economişti sunt fiziocraţii (Turgot. Acesta critică fiziocratismul dar creează prima doctrină economică aplicabilă. dând astfel o notă de uriaş optimism economiei libere. Siguranţă.El propunea studierea economiei ca pe un fel de fiziologie şi concluziona că Ordinea naturală este ordinea providenţială. Fiind primii teoreticieni ai economiei. Adam Smith 11 . Quesnay). Dimensiunea economică a liberalismului Liberalismul este cel mai bine cunoscut pentru dimensiunea sa economică. obţinerea celei mai mari creşteri a bunăstării se realizează prin reducerea cât mai mare a dependenţei . Dar pentru ei singurul domeniu care realizează produs net este agricultura. le monde vad’elle même”. eliminând orice alt principiu productiv din jocul schimbului. însă mult prea târziu deoarece epoca liberalismului se încheiase deja. Quesnay echivala economia cu circulaţia sangvină: aşa cum curge sângele prin venele oricărei fiinţe tot aşa circulă şi bogăţia prin venele statului. Pentru el. Ei au introdus termeni care apoi s-au consacrat cum ar fi Produsul net – diferenţa dintre ceea ce este produs şi ceea ce este consumat este produsul net. Concepţia fundamentală a fiziocratismului este că există o ordine naturală a societăţii bazată pe Proprietate. Astfel se naşte principiul fundamental al economiei liberale “Laissez faire. referindu-se la o piaţă complet liberă. omul nu sacrifică nimic şi câştigă totul. laissez passer. Libertate şi pe credinţa că. cei care propun prima perspectivă asupra societăţii economice. fiziocraţii au fost destul de limitaţi în problematica propusă. în care statul nu mai poate avea monopolul produselor şi al transportului acestora de la o piaţă la alta). Oamenii trebuie să fie lăsaţi în pace să îşi caute fericirea şi bunăstarea aşa cum pot. Primul teoretician real al liberalismului economic este Adam Smith.

În concluzie.pleacă de la lucrarea lui David Hume – Eseu asupra contractului primitiv (1748). Piaţa este văzută de Adam Smith ca locul în care se schimbă produsele obţinute prin muncă. cea a interesului care nu se supune nici statului. se întemeiază întreaga realitate socială. şi cu atât mai puţin statul nu trebuie să se implice în viaţa economică. nici voinţei oamenilor. Piaţa este un mecanism natural care poate rezolva aceste două probleme contrar teoriei impuse de Hobbes.” Într-o altă lucrare. Aici are loc un proces natural prin care cererea echilibrează oferta şi invers. care este fundamentul obligaţiei în plan social. pentru ca piaţa să producă bunăstare şi echilibru.” Aici apare pentru prima dată substituţia politicii cu economia. aceea bazată pe interese şi nevoi – “Nevoia devine ghidul interesului.” (Teoria sentimentelor morale. consideră el. “Tratat asupra naturii umane”. prin taxe şi impozite”. fără să fi avut măcar intenţia bogatul serveşte interesului social şi la multiplicarea speciei umane. cea legată de motivul războiului şi al păcii şi 2. aceasta fiind motorul bunei funcţionări a societăţii: “nevoia şi interesul societăţii sunt principalele legături care ne ataşează de guvernământ şi de aceea ele sunt legături sacre. Adam Smith il validează prin apologia frugalităţii : bogatul poate consuma lucruri mai bune şi mai rare.ci două probleme sociale uriaşe ale timpului: 1. partea a IVa. p. […] Toate rangurile din societate sunt la acelaşi nivel slujind bunei-stări a corpului şi serenităţii sufletului. “căci el nu cheltuie bani pe care i-a câştigat prin munca proprie ci pe aceia pe care i-a luat de la alţii. 212) Economia este o metodă de construcţie a socialului. Conceptul de piaţă rezolva pentru Adam Smith nu probleme economice. dar nu poate mânca mult mai mult decât săracul. şi astfel. 12 . fără să ştie. deci există un echilibru în societate la fel ca şi în natură – frugalitatea devine astfel un instrument de moderare a pasiunilor şi de reglare a vieţii sociale care îi permite teoretic să îşi impună teoria sa fundamentală de egalizare a intereselor şi nevoilor: “o mână invizibilă pare să forţeze (pe bogaţi) să contribuie la aceeaşi distribuţie a lucrurilor necesare vieţii ca şi când pământul ar fi împărţit în suprafeţe egale fiecărui locuitor al său. Plecând de la conceptul de simpatie al lui Hume. iar acest proces natural este produs de o “mână invizibilă”. pentru că statul este cel mai prost adminstrator al economiei. Acesta din urmă găseşte o nouă dualitate socială pe care. Hume găseşte că simpatia este elementul ce uneşte egoismul individual (self-interest) cu interesul societăţii în ansamblu. ea trebuie neapărat să fie lăsată absolut liberă. Nimeni.

el credea că se vor elimina războaiele şi se va impune o pace permanentă în lumea dominată doar de interesul comercial şi de obţinerea bunăstării. Creşterea disparităţii sociale. Acest fenomen s-a încheiat cu izbucnirea primului război mondial care a condus la remodelarea totală a ideilor liberalismului.Spre deosebire de perioada de început când acesta era singur pe piaţa.Perspectiva lui Adam Smith a fost fundamentală în impunerea economiei de piaţă liberă.periferie şi celor între clasele sociale a făcut ca liberalismul să fie perceput ca un rău absolut. Plecând de la acest construct politic. Pentru liberalismul clasic modelul pieţei libere trebuia să fie un panaceu universal pentru dezvoltarea şi bunăstarea unei societăţi civilizate. 13 . mai ales că prin cealaltă teorie a sa. accentuarea clivajelor centru. Între anii 1887-1930 putem vorbi de două curente principale ce se propagă în sânul liberalismului: 1. Liberasimul social 2. . diviziunea naturală a muncii. prin excelenţă paşnică. Din contră. dezvoltarea uriaşă a industriei şi începerea concurenţei capitaliste între statele lumii a condus la un război permanent pentru ocuparea de noi pieţe de desfacere a produselor lor şi de colonizare a cât mai multe teritorii pentru obţinerea de forţă de muncă ieftină şi de materii prime pentru reluarea procesului industrial. el a încurajat revoluţia industrială care tocmai începuse. Liberalismul neo-clasic. Aceste deziderate nu s-au înfăptuit. în a doua jumătate a secolului XIX apar competitori ideologici cu care liberalismul trebuie să lupte. Liberalismul a tins să îşi găsească noi dimensiuni ideologice. El a propus şi a realizat impunerea liberului schimb în procesul comercial intern si extern. Prin înfruntarea economică. liberalismul şi-a modelat strategiile de adaptare la confruntarea ideologică. Realitatea celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea a infirmat această viziune. Liberalismul Modern şi Contemporan Critica liberalismului clasic. Pe de altă parte liberalismul continua să posede o armă redutabilă pe care o impusese aproape în întreaga Europă – democraţia liberală.

Liberalismul social Scopul liberalismului clasic era să limiteze la maximum rolul statului în societate, reducându-l la “jandarmul de noapte al societăţii”. Desigur, o limitare totală a statului în sensul dorit de liberali nu s-a produs niciodată, dar rolul statului în raporturile cu societatea şi cu piaţa s-au diminuat considerabil. Această diminuare a produs şi disfuncţionalităţi vizibile( monopolul particular,clivajele bogaţi- săraci). Lupta ideologică continua, desi multe idei liberale au fost incorporate de partidele democratice. Modelul ideologic liberal occidental s-a schimbat extrem de mult. Principala divergenţă, ramane între statul bunăstării generale şi statul minimal. Dacă liberalismul statului minimal este de fapt perpetuarea sub alte dimensiuni a liberalismului clasic, liberalismul bunăstării este o redimensionare a liberalismului de la individualism spre societate. Liberalismul bunăstării nu are o istorie recentă, aşa cum s-ar putea crede. Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, când liberalismul intrase într-o criză teoretică profundă, fiind eliminat aproape peste tot de socialism, unii ideologi liberali au consimţit la compromisul cu ideea de egalitate socială şi au încercat să tempereze viziunea capitalistă existentă în doctrina lor. Primul a fost T..H.Green (1832- 1886) şi prin el liberalismul a atins o nouă dimensiune – cea socială. Green şi-a construit teoria pe distincţia între două feluri de a privi libertatea: libertatea negativă şi libertatea pozitivă. Libertatea negativă era cea propusăde clasicii liberalismului, adică absenţa constrângerii. Dar, consideră el, libertatea poate însemna şi ceva pozitiv, adică capacitatea pozitivă de a face ceva posibila doar în măsura în care există libertate de şanse/ oportunitati.Sărăcia cronică a unei societăţi conduce la inegalitatea şanselor, iar dacă admitem acest lucru, oricine apreciază libertatea individuală va dori să facă ceva pentru a depăşi circumstanţele care constituie obstacole atât de mari în calea libertăţii. Green propunea că societatea acţionând prin guvernământ ar trebuie să se implice activ în educaţie, sistemul sanitar şi să reglementeze condiţiile de muncă ale proletarilor, care astfel s-ar apropia de libertate. Tezele lui Green s-au materializat în a doua jumătate a secolului XX, filtrate prin teoria lui economică propusă de lordul John Maynard Keynes. Acesta susţine că statul ar trebui să se implice în economie, nu atât direct, în sensul socialismului, cât mai 14

ales indirect prin intermediul taxelor şi impozitelor, care au rolul să “acordeze” economia cu momentul economic. Când preţurile cresc, guvernul ar trebui să crească impozitele pentru a reduce cheltuielile consumatorilor şi a reduce astfel inflaţia. Când preţurile se stabilizează ar trebui să scadă impozitele şi taxele sau să crească programele sociale pentru a stimula economia şi a păstra şomajul scăzut. Anii ’60 au adus “împlinirea” ideologică a liberalismului bunăstării : perspectiva economică a egalizării şanselor, perspectiva civico-etică privind egalizarea posibilităţilor de afirmare a diferenţelor dintre cetăţenii aceluiaşi stat. În aceşti ani liberalii au adoptat o linie extrem de permisivă a capacităţii de exprimare a diferenţelor dintre minoritari etnici, sexuali, religioşi etc. şi majoritari. Liberalii bunăstării au militat nu numai pentru eliminarea oricărei discriminări dar şi pentru oferirea de avantaje sociale şi economice tuturor celor care sunt consideraţi discriminaţi. Această opţiune a adus linia liberalismului bunăstării în tabăra a ceea ce în anii ‘70-80 s-a numit Noua Stângă.

Liberalismul neoclasic Întregului eşafodaj al liberalismului bunăstării i s-a opus permanent şi constant liberalismul neoclasic (liberalismul concurenţial ce se bazează exclusiv pe libertate împotriva egalităţii şi egalizării de orice fel. ) El este adeptul unui capitalism total în care statul e doar un regulator al pieţei (având în sarcină numai sistemul normativ – justiţia – şi cel punitiv), nu al societăţii. Reglarea societăţii este văzută ca un abuz de putere şi deci o limitare a libertăţii individuale. Deşi a beneficiat de doctrinari şi teoreticieni de primă mână ( Hayek, Friedman), acest tip de liberalism a fost perceput multă vreme ca un exerciţiu intelectual, iar de ideologii socialişti ca premisa fundamentală pentru fascism. În anii ‘60-70 el nu avea aproape nici un adept, fiind considerat mult prea de dreapta şi chiar depăşit. Din acest motiv, titulatura sa a fost deseori aceea de neoconservatorism sau chiar de conservatorism contemporan. Însă, în anii ’80 acest tip de ideologie, şi în special în partea sa economicmonetaristă, a reuşit prin politicieni de marcă (Margaret Thatcer, Ronald Reagan, Helmuth Kohl) să se impună ca o ideologie de succes. Ea a devenit apoi şi ideologia oficială a globalizării până prin anii ‘97-98 . Aceste disensiuni dintre ideile liberale au 15

făcut ca liberalismul să subziste mai mult prin ideologie, decât prin partide cu titulaturi ca atare. În Europa numărul partidelor declarat liberale este nesemnificativ, liberalismul ascunzându-se în programele altor partide, în special conservatoare.

Bibliografie: Nicolae Frigioiu, Politologie si doctrine politice, SNSPA, Bucuresti, 2001 Adrian Paul Iliescu, Liberalismul între succese şi iluzii, Editura All, Bucureşti, 1998 Alina Mungiu-Pippidi, Doctrine politice. Concepte universale şi realităţi româneşti, Editura Polirom, Iaşi, 1998 Cristian Preda, Introducere în ştiinţa politică, Editura Polirom, Iaşi, 2010 Andrei Ţăranu- Doctrine politice, SNSPA, Bucureşti, 2002

TEXTE DE COMENTAT

"Oamenii sunt numai supuşii lui Dumnezeu, şi tocmai de aceea ei nu pot fi robii altor oameni; Dumnezeu nu a lăsat nici un om la mila altuia". " Libertatea naturala a Omului este de a fi liber faţă de orice putere superioară de pe pamânt, şi de a nu se afla în puterea voinţei sau autorităţii legislative a unui om, ci de a avea drept regulă numai Legea Naturii" ( John Locke) " Esenţa poziţiei individualiste constă în recunoaşterea individului ca arbitru suprem al scopurilor sale" ( F. Hayek - Drumul catre servitute) "Fiecare pentru sine şi Dumnezeu pentru toţi" " Societatea a ajuns mult mai puternică decât individualitatea /…/ de la cea mai înaltă clasă socială până la cea mai de jos, fiecare trăieşte sub ochiul unei cenzuri ostile şi temute " ( John Stuart Mill - Despre libertate ) " Chiar dacă întreaga omenire, cu o singură excepţie, ar fi de aceeaşi părere, şi doar o singură persoană ar fi de părerea contrară, omenirea n-ar fi mai îndreptăţită să reducă la tăcere acea unică persoană decât ar fi aceasta din urmă să reducă la tăcere întreaga omenire" ( J. S. Mill) 16

ci de avantajele lor. berarului sau brutarului aşteptăm noi să ne fie servită masa. el urmăreşte numai propria lui siguranţă.Avutia natiunilor ) "Nu de la bunăvoinţa măcelarului. ci de la grija cu care aceştia îşi privesc interesele lor. Young) "Statul ar trebui să se limiteze la stabilirea de reguli care să se aplice unor tipuri generale de situaţii. atâta timp cât nu încerci să lipseşti pe alţii de binele lor sau să-i împiedici să şi-l dobândească. atunci suntem la discreţia lui" (J. Mill) " În mod obişnuit. el este condus de o mână invizibilă ca să promoveze un scop ce nu face parte din intenţia lui." ( A. şi nicicum nu au promovat-o. Omenirea are mai mult de câştigat lăsând pe fiecare să trăiască aşa cum crede el că e mai bine decât silind pe fiecare să traiasca aşa cum li se pare celorlalţi că ar fi bine" (J. Atunci când preferă să sprijine activitatea indigenă. si niciodată nu le vorbim de nevoile noastre. mintală sau sufletească." (F. S. în felul tău propriu. acordă-i arenda pe nouă ani a unei grădini şi o va transforma într-un deşert. individul nu intenţionează promovarea interesului public şi nici nu ştie cu cât contribuie el la această promovare. Singurul bine adus de ele e descărcarea parţiala a funcţiunilor lor proprii asupra particularilor şi păstrarea ordinii sociale. fie ea trupească. guvernele n-au facut decât să zadarnicească şi să tulbure creşterea şi dezvoltarea societăţilor. iar nu pe cea străină. or "dacă ne aflăm în faţa unui monopolist. Fiecare este adevăratul paznic al propriei sănătăţi. ci dragostei lor pentru propria persoană." ( A Smith) " Acordă-i omului posesia sigură asupra unei stânci mohorâte şi o va transforma într-o grădină. S Mill) " Pentru omul civilizat drepturile la proprietate sunt mai importante decât dreptul la viaţă" ( Paul More) "O autoritate care dirijează întregul sistem economic ar fi cel mai puternic monopolist imaginabil" căci "dirijarea producţiei şi a preţurilor conferă o putere aproape nelimitată" . Urmărindu-şi interesul său. el adeseori promovează interesul societăţii mai eficient decât atunci când intenţionează să-l promoveze" ( Adam Smith. Ne adresăm nu omeniei." Singura libertate demnă de acest nume este aceea de a-ţi urmări binele propriu. Nu statului îi datorăm mulţimea de invenţii folositoare de la hârleţ până 17 . iar îndrumând acea activitate în aşa fel încât să producă cea mai mare valoare posibilă. Hayek) "De când e lumea.

nimeni nu se poate aştepta ca prin aceasta să înţeleg toate felurile de Egalitate" ( J. ci între un sistem în care voinţa câtorva persoane decide cine şi ce anume trebuie să obţină şi altul în care acest lucru depinde. belşugul de trafic ce umple străzile noastre. Hayek) " State help kills self. "we agree to disagree". în parte. de capacitatea şi spiritul de iniţiativă al oamenilor şi. ci este un bine" (Mill). separate sau asociate. Tranzacţiile cu extensie mondială conduse în birourile comercianţilor. de imprejurări imprevizibile" ( F. "singurul adevăr absolut este că nimeni nu deţine adevărul absolut". Toate acestea s-au născut din activităţile spontane ale cetăţenilor. Locke) "Legea e forţa comună organizată pentru a împiedica nedreptatea. ori nenoroc. Nu statul a făcut decoperirile în fizică. laissez passer ! " ( lăsaţi oamenii să faca ce vor.Individul impotriva statului") " Laissez faire. mijloacele de a transporta oamenii şi lucrurile din loc în loc şi mijloacele ce contribuie într-o mie de feluri la confortul nostru.la telefon.help " ( Ajutorul de la stat distruge ajutorul pe care fiecare trebuie să şi-l dea lui însuşi) "Diversitatea nu e ceva rău." ( Herbert Spencer . nu statul a făcut cu putinţă navigaţia extinsă cu ajutorul unei astronomii dezvoltate. legea e dreptatea. măcar în parte. 18 . chimie şi celelealte ştiinţe care călăuzesc producţia fabricanţilor moderni şi nu statul a dat la iveală maşinile de toate felurile. "trăieşte şi lasă şi pe ceilalţi să trăiască"." (Bastiat) " Avem de ales nu între un sistem în care fiecare va căpata ceea ce merită conform vreunui etalon al dreptăţii universal şi absolut şi un alt sistem în care ceea ce revine fiecăruia e determinat în parte de hazard sau noroc. sistemul de distribuţie en detail care ne pune la indemană toate cele necesare şi ne aduce la uşă zilnic cele trebuincioase vieţii nu sunt de origine guvernamentală. Mai pe scurt. " Deşi am spus că toti oamenii sunt egali de la natură. lăsaţi lucrurile să meargă / treacă în voia lor ).

Raţionalism in Politics and Other Essays (Indianapolis. torries în Anglia.Iliescu. 1994. a trăi la nivelul propriilor mijloace. 19 . vom încerca să răspundem la câteva întrebări similare cu cele puse în cazul liberalismului: Este conservatorismul o stare de spirit? Sau un mod de gândire? Ce este ideologia conservatoare? Michael Oakeshott a formulat ideea unui tip uman specific acestuia: ”A fi conservator înseamnă a prefera familiarul necunoscutului. Modern Political Ideologies. pp. durerea unei pierderi va fi mai acută decât atracţia unei noutăţi sau promisiuni. a te mulţumi cu acea nevoie de mai multă perfecţiune care este pe măsură omului şi a împrejurărilor în care trăieşte. p. 2 A. ceea ce este aproape îndepărtatului. 1991). faptul misterului. Bucureşti. ceea ce este îndeajuns supra-abundenţei.1” Într-adevăr. a dobândi şi a amplifica va fi mai puţin important decât a păstra.43. S-a insistat mult pe sensul comun întrucât aşa se putea avansa ideea că oamenii sunt prin “natura lor” conservatori. Conservatorismul Definiţii şi semnificaţii Pentru a defini conservatorismul.2 În accepţiunea politică. denumiţi şi “custodes paces”. realul posibilului. râsetul de azi beatitudini utopice. Am folosit traducerea lui A. dar evidenţa nu este singurul mod de 1 M. Conservatorismul Anglo-Saxon . a prefera ceea ce s-a încercat neîncercatului. a “păstrării intacte a ceva”. p. sau adepţii Restauraţiei în Franţa. acceptabilul perfectului.Capitolul 2. XIX când îi desemna pe cei care se opuneau revoluţiei şi militau pentru dezvoltarea organică a societăţii : republicanii în America.P.3 Cu alte cuvinte. Acest fapt este evident.408-9. în locul unora doar posibile şi mai profitabile. Editura All. Înseamnă a fi pe potriva soartei pe care o ai. de a reacţiona împotriva schimbărilor bruşte de orice fel. sensul comun este dat de ideea conservării. Legăturile şi fidelităţile familiale vor fi preferate seducţiei unor ataşamente mai profitabile. a cultiva şi a te bucura de ceea ce ai. Oakeshott.55. limitatul nemărginitului. Vincent. Omul conservator va prefera legăturile consolidate de o îndelungată experienţă. p. 3 Idem. Doctrina conservatoare are tocmai rolul de a propune o strategie politică care să corespundă nevoii naturale de dezvoltare organică a societăţii. înclinaţia noastră naturală este de a prezerva ordinea lucrurilor. Liberty Press. În Evul Mediu termenul de conservator era folosit ca sinonim pentru cei care păzeau oraşele.56. conceptul este întâlnit în sec.

ci constituie un ansamblu de idei şi perspective asupra istoriei.orice ordine instituţională (chiar dacă este liberală sau comunistă) trebuie apărată şi consolidată ca si cum ar fi una conservatoare. o nouă ordine economică şi socială. pp. Andrew Vincent vorbeşte de cinci posibile interpretări diferite ale conservatorismului: 1. Dispoziţie a minţii sau obişnuinţei – conservatorismul este o dispoziţie naturală a fiinţelor umane care preferă obiceiurile sau căile verificate de istorie. indiferent de sursa ei. Din punct de vedere teoretic. La un nivel mai general este expresia defensivei aristocraţiei europene în perioada ei de declin.56-58. care apară ordinea socială de orice tip în “situaţiile” când instituţiile sunt amenintate de revoluţie.în care este văzut ca o formă de pragmatism politic. În fond. 20 . Doctrină pragmatic-ideologică .justificare a opţiunilor individuale. se pune întrebarea în ce măsură omul este liber să opteze pentru propria viaţă. 17901914. se poate spune că nu toţi conservatorii împărtăşesc aceeaşi doctrină politică. 3. nici nu avem de-a face cu o doctrină unică.ipostază în care este o doctrină negativă ce exprimă reacţia aristocraţiei semi-feudale împotriva Revoluţiei Franceze. Pentru Edmund Burke conservatorismul s-a opus mereu diferitelor idei revoluţionare. unora noi şi nefamiliare. dacă funcţionează în practică este utilă pentru politica conservatoare.4 4 idem. ideea progresului şi dezvoltării naturii umane către o societate a binelui suprem. Viziune situaţională . culturală sau economică. etc. 5. conservatorii sunt cei înrădăcinaţi într-o formă de viaţa instituţionalizată. fără un conţinut teoretic elaborat. Preferăm mai degrabă să ne bazăm pe experienţă în acţiunile noastre şi nu pe raţiunea teoretică abstractă. În acest sens. dincolo de aceste determinări “naturale”. convingerea în triumful raţiunii (Iluminismul este duşmanul cel mai important al conservatorismului). Atunci. Ideologie aristocratică . chiar şi liberală. Şi naţionalismul apelează la acelaşi gen de “evidenţă” când ia apartenenţa drept criteriu fundamental pentru definirea identităţii. 2. precum: perfectibilitatea speciei umane prin schimbarea condiţiilor economice şi sociale. reforma. Orice idee politica. 4. Interpretare ideologică – în care conservatorismul nu este identificat cu o anumită situaţie istorică sau clasă socială.

XX. 21 . Novalis şi Muller. De aceea.Originile gândirii conservatoare Pentru unii comentatori originile gândirii conservatoare pot fi găsite în opera lui Platon. Alţi comentatori considera că rădăcina istorică a conservatorismului este doctrina dreptului divin.59. Maistre. Ultima revoluţie bazată pe doctrine şi teorii care a avut loc în Europa a fost reforma… Efectul ei a fost pătrunderea în toate ţările a altor interese…decât cele care se năşteau din condiţiile locale şi din situaţia 5 Idem. societatea ca şi familia au o ierarhie naturală şi înnăscută. Armonia cetăţii se realiza atunci când indivizii lucrau conform înclinaţiilor naturale şi nevoilor cetăţii. În acest sens trebuie menţionate operele unor gânditori reprezentativi: Burke. este considerat fondatorul conservatorismului.5 Guvernarea era expresia voinţei divine iar supunerea era considerată ca o îndatorire religioasă. şi astfel se integrau în procesul de înfăptuire a binelui şi dreptăţii absolute. Acest dialog platonician. conservatorismul a fost văzut ca un răspuns la Revoluţia Franceză care reprezenta un pericol de moarte pentru dezvoltarea firească a societăţii. p. Chateaubriand. cu celebra sa lucrare Reflecţii despre Revoluţia din Franţa. Coleridge. Biserică sau Parlament. atât de excesiv interpretat de-a lungul istoriei. în care spiritul prozelitismului a constituit o componentă esenţială. este considerat de Karl Popper o chintesenţă a gândirii conservatoare şi a totalitarismului din sec. în special în dialogul Republica. Edmund Burke (1729-1797). El privea Revoluţia Franceză ca pe o mişcare politică nefirească pentru că se baza pe “doctrine şi dogme teoretice”: “Ea se aseamănă mai mult cu acele schimbări făcute pe temeiuri religioase. autoritatea şi suveranitatea sunt necesare indiferent de forma lor: Monarhie. Colectivitatea era anterioară şi determinantă în raport cu individul. Cel mai adesea. Filozoful – rege organiza cetatea după principiile care exprimau ierarhia naturală şi afirmau conceptul de bine general pe care indivizii obişnuiţi nu-l puteau descoperi.

reformist liberal. moral. Coleridge. şi ignora viaţa simplă. tradiţionalist. Este vorba de o responsabilitate aristocratică ( de “noblesse oblige”) a guvernanţilor care trebuie să asigure o viaţă bună pentru întreaga societate. convenţie şi tradiţie”. T. accentele critice sunt îndreptate împotriva industrializării şi a spiritului mercantil. În consecinţă. conducerea. Conservatorismul tradiţionalist este construit în jurul noţiunilor de “obicei. care au dus la alienare şi dezumanizare. Politica liberală era profund eronată pentru că se adresa unui om abstract.158. Fundamentele Gândirii Politice Moderne. Friedrich Novalis. (1791). 3. vom întâlni mai multe tipologii: conservatorism reacţionar. – P.Iliescu. este conceput ca un soi de întreprindere comunală care are un spirit organic. Statul. drepturile şi libertăţile oamenilor îşi au rădăcinile în normele comunităţii. Adam Muller.”6 Reacţia lui Burke era împotriva acelor transformări revoluţionare care atacau “moştenirile inalienabile” şi drepturile transmise de strămoşii noştri. Walter Scott. liberal şi una dreapta (new right). paternalist. De aceea. libertarian. religioasă şi sentimentele de solidaritate comunală. Accentele sale cele mai importante. 22 . scrie Vincent. Conservatorismul paternalist concepea guvernarea ca o formă de paternalism binevoitor care trebuie să asigure tuturor cetăţenilor şanse şi oportunităţi egale.T. S. Burke. traducerea citatului aparţine lui A. romantic. prezentat într-o formă idealizată. 2. Polirom.firească. Tipologii ale conservatorismului Cum nu putem vorbi de o doctrină conservatoare sistematică şi clasificările vor avea în vedere diferitele influenţele ideologice.S. lărgirea drepturilor politice şi creşterea responsabilităţii pe care o implică proprietatea privată. Thoughts on French Affairs. Nu întâmplător conservatorismul este confundat de cele mai multe ori cu tradiţionalismul. se regăsesc în politica democrat-creştină din Germania şi Italia. Conservatorismul romantic (Justus Moser. inexistent în realitatea socială. 6 E. ci rezultatul unei îndelungate practici sociale. p. vom prezenta clasificarea propusă de Andrew Vincent: conservatorism. 1. 1999. În continuare. Eliot) este expresia nostalgiei pentru trecutul pastoral. de după 1945. autoritatea şi ierarhia sunt naturale. colectivist. constituţia nu este doar o simplă creaţie a oamenilor.

Modern Political Ideologies. ruşi. de aceea. Oamenii nu 7 8 9 A. este convins că ideea unei naturi umane universale şi derivatele ei. Individualitatea. conservatorismul este anti-raţionalist. libertatea şi drepturile naturale. 23 . 5. reprezintă doar o utopie a liberalismului. care definesc comunităţile. Mai mult. Prin urmare. a situaţiilor particulare în care acesta se manifestă. italieni. Dar nu există în lume aşa ceva.”8 Iar Joseph de Maistre: “Constituţia de la 1795 a fost făcută pentru om. Consideration on France. tradiţiile. Modern Political Ideologies. Am întâlnit francezi. autoritatea patriarhală. şi educaţia religioasă obligatorie. dacă acesta există..23. Umanitatea cosmopolită şi indivizii abstracţi ai stării naturale sunt doar rodul imaginaţiei Iluminismului şi Revoluţiei Franceze. graţie lui Montesquieu chiar că cineva poate fi persan. Dar n-am întâlnit niciodată omul. De aceea. Cunoaşterea despre om nu poate fi decât una concretă. Vincent. va prelua şi dezvolta multe din temele liberalismului clasic: individualismul. controlul deficitului bugetar şi privatizarea monopolurilor de stat – cu accente naţionaliste şi tradiţionaliste: puritatea rasei. teorie economică liberală şi libertarianism-. reducerea taxelor. Vincent. scria Roger Scruton. care fac foarte dificilă încercarea de a-l defini.4. Or. drepturile personale şi domnia legii. Am putea spune că este o combinaţie de elemente liberale – emanciparea individului de sub controlul statului. Individul abstract cu care operează liberalismul este o convenţie care nu aduce nici un plus de cunoaştere. despre natura umană. de Maistre. apud A. egalitatea.7 Ideologia conservatoare Conservatorismul îşi declară programatic neîncrederea faţă de orice abstracţii teoretice despre natura umană. oricum eu nu-l cunosc. libertatea negativă. pp. Noua dreapta conservatoare este un amalgam de influenţe ideologiceconservatorism liberal. este foarte complicat să-l definim ca ideologie. Aceste simpatii liberale s-au combinat însă cu reacţii critice la adresa sectorului particular public şi a statului bunăstării generale.”9 Obiectul teoriei şi acţiunii politice sunt oameni reali care s-au format într-o interacţiune istorică cu practicile sociale.63-67 J. Conservatorismul liberal consideră că economia este prioritară în raport cu politica şi. etc. pentru că aceasta ar presupune existenţa unui set de propoziţii normative. inegalitatea naturală. conservatorismul este profund sceptic în legătură cu posibilitatea cunoaşterii naturii umane. p. obiceiurile şi cultura. mai mult sau mai puţin sistematizate. este un “artefact… care depinde de viaţa socială a omului. p.68.

pentru că bucuria de a trăi şi lenea noastră “naturală” limitează tendinţa către o viaţa raţională. de pacificare şi de reconciliere.Comuna din Paris. p. el recunoaşte ca fiind propria sa prudenţă raţională. continuă Oakeshott. El nu este îndrăgostit de ceea ce e periculos şi dificil. ci ca una de injectare a unui element de moderaţie în activităţile deja prea pătimaşe ale oamenilor. Editura ALL . ceea ce alţii interpretează drept inactivitate. Înclinaţia naturală a oamenilor este de a păstra ceea ce au şi le conferă stabilitate. în special cea radical-revoluţionară. ca o ameninţare la adresa stabilităţii sociale şi politice cu urmări violente şi chiar sângeroase. a fi pierdut sau naufragiat.”11 În politică. reflectă o viziune foarte diferită cu privire la activitatea de guvernare.83. el recunoaşte ca fiind o înclinaţie către a te bucura de ceea ce ai. 1917. ci o combinaţie de emoţii. De aceea. Începând cu Revoluţia Franceză. Conservatorismul este tradiţionalist pentru că priveşte schimbarea. Oakeshott descria foarte sugestiv această trăsătură umană: “Înclinaţia de a fi conservator este deci favorabilă şi călduroasă faţă de situaţiile care permit omului să se bucure de ceea ce are şi. Omul cu această înclinaţie înţelege activitatea guvernării nu ca o activitate de a aprinde patimile şi a le da noi obiecte din care să se hrănească. el preferă să-şi măsoare fiecare pas. sau 1947-Revoluţia Chineză) au însemnat tot atâtea dezastre sângeroase în numele unor idei şi teorii abstracte. conservatorismul înseamnă o atitudine ponderată şi înţeleaptă care va atenua conflictele şi regla tensiunile negative. p.1995. toate mişcările revoluţionare (1821. în mod corespunzător. nu de a zgândării focul dorinţelor. De aceea. Dacă este forţat să navigheze în necunoscut. gânduri şi motivaţii contradictorii.10 Credinţa că oamenii îşi pot conduce viaţa după un plan raţional şi că trebuie să fie generoşi sau altruişti faţă de umanitate este un mit al Raţionalismului. nu este aventuros. Şi toate acestea nu pentru că patima este un 10 11 Idem. de reducere. de restrângere. înclinaţia noastră naturală este către prezervarea vieţii şi a echilibrului. 24 . ci de a-l stinge. “Înclinaţia de a fi conservator în politică.68 M. Ceea ce altora li se pare a fi timiditate. el nu găseşte nici un farmec în a te rătăci.Revoluţia Rusă. Raţionalismul în politică. Oakeshott. mai curând decât a profita de orice ocazie. nu simte imboldul de a naviga pe mări care nu sunt trecute pe nici o hartă. noi nu suntem “maşini raţionale”.sunt “maximizatori raţionali ai utilităţii”. ea este glacială şi critică faţă de schimbare şi inovaţie… Omul cu o fire conservatoare consideră că un bine familiar nu trebuie abandonat uşor în favoarea unui mai bine necunoscut. Păstrarea şi cultivarea tradiţiei în care te-ai născut este ceea ce dă sens identităţii noastre.

între “existenţa trăită” şi cea “gândită”. ci “abilitatea de a intui o lume spirituală”. ci pentru că moderaţia este indispensabilă dacă e ca oamenii pătimaşi să scape de o blocare în conflictul frustrărilor naturale. Fiinţele umane devin ceea ce sunt ca rezultat al unui proces istoric şi social de aculturaţie.88. Reflections on France. O guvernare de acest fel trebuie să fie privită ca reprezentantă a unei providenţe binefăcătoare. 95. Un exemplu grăitor în acest sens poate fi dificultatea transpunerii instituţiilor politice şi juridice din ţările Europei Occidentale în tările mai slab dezvoltate din estul Europei. pp.viciu. ci este rezultatul unei îndelungate şi complexe evoluţii sociale în cadrul unei anumite tradiţii naţionale. A. Vincent.13 Existenţa diferitelor culturi naţionale este o dovadă pentru conservatorism că politica reprezintă aspiraţiile fiecărui popor în parte şi că ea nu poate fi concepută după legi şi teorii abstracte despre natura umană. o distincţie între raţiunea teoretică şi raţiunea practică. Acţiunea umană nu poate fi determinată de reguli abstracte. Indivizii nu pot fi concepuţi în afara acestui tot organic în care au un loc bine determinat. pre-sociale. decât din raţiune”. conservatorismul este profund sceptic în legătură cu politicile raţionaliste. Modern Political Ideologies. apud A.68. tocmai acestea exprimă unicitatea şi bogăţia fiecărei vieţi.cit. Or. de aceea. Organicismul este o altă trăsătură esenţială a conservatorismului: societatea este aidoma unui organism care are propriile lui legi naturale de evoluţie. E. pentru că în felul acesta se face abstracţie de motivaţiile şi cauzele ei particulare. p. p. Ceea ce ne diferenţiază de animale nu este raţiunea. este doar una din nenumăratele iluzii ale liberalismului. aici. Trebuie făcută. 12 13 Idem. în procesul integrarii europene. 14 25 . ca gardian al legii morale sau ca simbol al ordinii divine. 103. op. Burke. Vincent.103. libertatea individuală nu este expresia unei stări naturale. p. exprimă evoluţia particulară a unei anumite tradiţii. Organismul social.14 În această afirmaţie este implicată o supoziţie mai profundă: că există o dihotomie între viaţă şi gândire. iar moderaţia o virtute.71.. Convingerea că există norme şi reguli politice universale. Raţiune şi acţiune După cum am văzut. adevăraţii creatori de legi “acţionează mai degrabă din instinct.”12 Firescul şi autenticitatea unei asemenea atitudini politice se sprijină pe o supoziţie mai profundă a conservatorismului: organicitatea. precum cel uman.

care pot exista şi există complet independent de ea. Este evident că pentru o asemenea viziune istoria este teleologică şi reprezintă înfăptuirea unui plan universal.75. 17 18 26 . “Guvernarea. Înţelepciunea acumulată în practicile istorice este mai importantă decât cea individuală. scria Burke.17 Nu întâmplător religia joacă un rol important în politica conservatoare. Or. p. Biserica este un factor deosebit de important în asigurarea ordinii şi stabilităţii sociale. şi ele există cu mult mai multă limpezime şi într-un grad mult mai mare de perfecţiune abstractă: dar tocmai perfecţiunea lor abstractă este defectul lor practic. Politica şi statul Pentru conservatori viaţa politică are neîndoielnic un caracter organic.18 Guvernarea nu înseamnă impunerea unor drepturi (naturale) abstracte.75. ci realizarea unei juste reglări a diferitelor nevoi individuale. Raţionalismul în politică. Având dreptul la orice. Modern Political ideologies. ci raţiunea practică. Numai pornind de la ele putem să determinăm obiectul investigaţiei şi să ajungem la o cunoaştere adevărată a naturii lumii. clerul sau intelectualitatea) sunt în mod natural forţele conducătoare în societate. Iar aceasta justifică nevoia de autoritate. Idem. ea înseamnă perpetuarea unor tradiţii.În critica pe care o face raţionalismului în politică. idem.15 Problema raţionalismului este convingerea că adevărată cunoaştere a lucrurilor implică stabilirea unor criterii. pp. Vincent. norme şi standarde tehnice. Guvernarea este o invenţie a 15 16 M. După cum am văzut. nu se constituie în virtutea drepturilor naturale. Michael Oakeshott operează cu două noţiuni de cunoaştere: cunoaşterea practică şi cunoaşterea tehnică. A. p. aceasta din urmă este constituită dintr-un ansamblu de practici.16 În politică este absurd să pretindem că putem ajunge la o cunoaştere certă a modului în care vor acţiona oamenii. p. dincolo de disputele confesionale.15. grupurile de elită (aristocraţia. ei doresc totul. fiecare individ şi fiecare componentă a vieţii sociale se integrează armonios într-un fel de macro-organism care exprimă “ordinea implicită” a universului. “Pietatea” faţă de ordinea prestabilită impune respectul “ierarhiei naturale şi a inegalităţii sociale”. Cu atât mai mult cu cât baza oricărei acţiuni nu este raţiunea teoretică. Oakeshott.19-20. Schimbarea se poate face doar în cadrul unei tradiţii şi nu de dragul “spiritului egoist al inovaţiei’. pentru că a fost verificată de-a lungul generaţiilor. Ordinea politică şi morală nu poate fi schimbată şi impusă prin revoluţii. obiceiuri şi tradiţii.

conform însărcinării sale.înţelepciunii omeneşti nevoită să se îngrijească de nevoile respective. Drepturile universale ale liberalismului sunt lipsite de obiect.cit. Printre aceste nevoi trebuie socotită şi nevoia. Burke. 27 . şi nimic nu este mai prostesc decât să fie discutate pe baza unui asemenea principiu”. este socialistă şi iacobină. ci una legată de “scopurile comunităţii. ALL. să nu fie supusă acelei voinţe şi acelor pasiuni pe care.77. unei constrângeri îndeajuns de puternice impuse pasiunilor lor. Limitele puterii. El nu este un drept absolut. În acest context. p. Pentru păstrarea echilibrului şi păcii sociale este nevoie de o guvernare înţeleaptă a elitelor naturale. 20 21 A. trad.76. constrângerile exercitate asupra oamenilor trebuie socotite ca făcând parte dintre drepturile lor. în exercitarea funcţiunii sale. şi cum pot suferi nemărginit de multe modificări. “private sau pre-sociale”. Ideea egalităţii sociale. economice şi politice. rezultând din societatea civilă. trebuie să le ţină în frâu şi să le stăpânească.19 Conservatorismul (tradiţionalist. care distrug ierarhia naturală a societăţii şi implicit civilizaţia. în participarea indivizilor la guvernare.21 TEXTE DE COMENTAT 19 E. romantic. Dar cum libertăţile şi constrângerile se schimbă o dată cu vremurile şi cu împrejurările. Aceasta nu se poate face decât printr-o putere care există în afara lor. ci şi ca înclinaţiile de masă sau de grup să fie adesea contracarate la fel ca şi cele individuale. Libertatea este un drept legal în contextul “parametrilor tradiţiei şi al domniei legii. pp.20 Acelaşi lucru este valabil şi pentru dreptul la proprietate care este concesionat de comunitate. Proprietatea este un drept fundamental doar în măsura în care este garantat de stat. ca voinţa lor să fie ţinută sub control iar pasiunile lor să fie aduse sub ascultare. ci unul care implică obligaţii şi responsabilităţi.Vincent. Societatea necesită nu numai o stăpânire a pasiunilor oamenilor ca indivizi.” Libertatea nu se realizează în democraţie. Reflecţii asupra revoluţiei din Franţa. 1994.” Ea nu poate fi o valoare absolută. A – P Iliescu (ed). ele “sunt concesiuni legale din partea comunităţii”. şi care. idem. la fel ca şi libertăţile.68-69.. pentru că ele trebuie circumscrise şi garantate în cadrul comunităţii. Aceasta este utopia specifică momentelor revoluţionare. ele nu pot fi stabilite pe baza vreunei reguli abstracte. p. paternalist) pune un accent deosebit pe “valoarea drepturilor”. Op. dar acestea nu sunt universale.

ceea ce este aproape indepartatului. nu simte imboldul de a naviga pe mari care nu sunt trecute pe nici o harta. Editura All. faptul misterului. ci doar activitatile acestora. ceea ce este indeajuns supraabundentului. Burke) "Astfel …guvernarea este recunoscuta ca o activitate specifica si limitata. Ea nu priveste indivizi concreti." A fi conservator inseamna a prefera familiarul necunoscutului.Reflectii asupra Revolutie franceze ) "…atunci cand nu este necesar sa schimbi nimic.Ceea ce altora li se pare a fi timiditate. rasul de azi beatitudinii utopice. si nu in termeni absoluti…. intr-un cuvant. ci si intre vii. limitatul nemarginitului. numai in masura in care ele inclina sa se opuna una alteia. Ea nu are a se ocupa de binele si de raul 28 .El e precaut si este inclinat sa-si arate (dez)aprobarea in termeni graduali." " Omul cu o fire conservatoare considera ca un BINE familiar nu trebuie abandonat usor in favoarea unui MAI BINE necunoscut. un parteneriat intre virtuti si perfectiuni…un parteneriat nu doar intre cei vii. trebuie insa sa vedem ce la va place sa faca inainte de a risca felicitari ce s-ar putea repede transforma in plangeri " (Edmund Burke. durerea unei pierderi va fi mai acuta decat atractia unei noutati sau promisiuni. la siguranta publica. la tot ceea ce este cu adevarat public. la veniturile sale si la corporatiile care isi datoreaza existenta consimtamntului sau. la pacea publica.A fi conservator in Rationalismul in politica . si aceste activitati. a dobandi si a amplifica va fi mai putin important decat a pastra. El nu este indragostit de ceea ce e periculos si dificil. a cultiva si a te bucura de ceea ce ai . in speta la soliditatea institutionala a religiei. mai curand decat catre a profita de orice ocazie. a trai la nivelul propriilor mijloace." ( M. el recunoaste ca fiind propria sa prudenta rationala. acceptabilul perfectului. la ordinea publica si la proprietatea publica" ( E. realul posibilului. ceea ce altii interpreteaza drept inactivitate. in carne si oase. Inseamna a fi pe potriva soartei pe care o ai. un parteneriat intre arte. la magistratura. el prefera sa-si masoare fiecare pas. el nu gaseste nici un farmec in a te rataci. la puterea sa militara pe uscat si pe ape. a fi pierdut sau naufragiat. a te multumi cu acea nevoie de mai multa perfectiune care este pe masura omului si a imprejurarilor in care traieste…. el recunoaste ca fiind o inclinatie catre a te bucura de ceea ce ai. a prefera ceea ce s-a incercat neincercatului. Daca este fortat sa navigheze in necunoscut.Oakeshott . Legaturile si fidelitatile familiare vor fi preferate seductiei unor atasamente mai profitabile . este necesar sa nu schimbi nimic" "Societatea este intr-adevar un contract…. Burke) "Statul trebuie sa se limiteze la cele ce se refera la el sau la creatiile sale. Bucuresti . morti si cei inca nenascuti" ( E. nu este aventuros.Ea este un parteneriat intre stiinte. 1995) " Efectul libertatii asupra indivizilor este ca ei pot face ceea ce le place.

Revolutia inseamna "daramare si distrugere". dar specia este inteleapta si. pe moment. cel putin cel in traditie britanica.Puterea corupe si puterea absoluta corupe in mod absolut" ( Lord Action ) "Omul nu este o fiinta guvernata de ratiune. Burke) "In activitatea politica. "alungarea din locuinte si confiscarea bunurilor". activitatea de a guverna nu este indispensabila datorita "depravarii naturale a omenirii". nici punct de pornire si nici destinatie fixata. ratiunea nu poate aspira decat . rezultand din societatea civila. actioneaza. oamenii navigheaza pe o mare fara margini si fara fund. nu exista port care sa serveasca drept adapost. Oamenii au dreptul ca aceasta intelepciune sa se ingrijeasca de nevoile respective. Burke) " Guvernarea este o inventie a intelepciunii omenesti menita sa se ingrijeasca de nevoile omenesti. Bacon) "O carmuire este legitima numai daca este limitata in chip real…. interventiile abstracte. Scruton) "… trebuie sa-I punem intelectului omenesc. Societatea necesita nu numai o 29 . deci. intotdeauna corect" (Burke) Revolutia este o intiativa artificiala care "vatama" intregul organic al societatii." metodele" ei de vindecare au aparentele unui act de alchimie sau vrajitorie. trebuie sa calauzeasca viata sociala caci la fel ca oricare stiinta experimentala.iar mestesugul marinaresc consta in a folosi resursele modului de comportare traditional pentru a o transforma in prieten ori de cate ori imprejurarile sunt ostile" (M. multimea este.moral. Printre aceste nevoi trebuie socotita si nevoia. ci una guvernata de pasiune si interes. judecata si prevederea intr-o suta de ani" (E. stiinta de a cladi un stat sau de a-l renova nu este o stiinta care sa poata fi predata a priori" ( E. compromisului si indeciziei asumate " (R. nici doc pentru a ancora. la a fi slujitoarea pasiunilor si intereselor noastre" (D. " Furia si delirul vor darama in jumatate de ceas mai mult decat au putut construi prudenta. unei constrangeri indeajuns de puternice impuse pasiunilor lor. nesabuita cand actioneaza fara sa judece. ci pur si simplu datorita dispozitiilor curente ale acesteia de a se comporta extravagant" ( M. Oakeshott) "Conservatorismul. adica speculatiile. nu aripi. ca specie. Hume) "Nu ratiunea. un soc de maxima violenta ce produce mai mult rau decat bine oamenilor. cand I se acorda timp. ci mai degraba plumb si greutati" (F.Intreprinderea consta in a continua plutirea si a pastra echilibrul navei.marea este si prietenoasa si dusmanoasa. Oakeshott) "Individul este nesabuit. nefiind menita sa0I faca pe oameni (mai)buni . cel mult. este o politica a obiceiului.

stapanire a pasiunilor oamenilor ca indivizi, ci si ca inclinatiile lor de masa sau de grup sa fie adesea contracarate, la fel ca si cele individuale, ca vointa lor sa fie tinuta sub control iar pasiunile lor sa fie aduse sub ascultare. Aceasta nu se poate face decat printr-o putere care exista in afara lor si care, in exercitarea functiunii sale, sa nu fie supusa acelei vointe si acelor pasiuni pe care trebuie sa le tina in frau si sa le stapaneasca. In acest context, constrangerile exercitate asupra oamenilor trebuie socotite ca facand parte dintre drepturile lor, la fel ca si libertatile" "Singura libertate de care vorbesc este o libertate legata de ordine; care nu numai ca exista impreuna cu ordinea si virtutea, dar nici nu poate exista deloc fara ele"; "societatea omeneasca este in cele din urma posibila numai daca oamenii sunt tinuti raspunzatori de faptele lor" (Burke) Critica tendintei catre victimizare : " aceasta forma de gandire admite, pentru fiecare crima data, doua victime si nici un criminal, nici un responsabil pentru victime. Individul jefuit, siluit or asasinat este desigur o victima, dar la fel este si autorul jafului, al siluirii sau al crimei- acesta este o victima a imprejurarilor, a saraciei, a familiilor destramate, pe scurt, a societatii".

Bibliografie : Adrian Paul Iliescu, Conservatorismul anglo-saxon, Editura All, Bucureşti, 1994 Adian Paul Iliescu (ed), Limitele puterii, Editura All,Bucureşti, 1994 Adrian Paul Iliescu, Fundamentele Gândirii Politice Moderne, Editura Polirom, 1999 Alina Mungiu-Pippidi, Doctrine politice. Concepte universale si realitati romanesti, Editura Polirom, Iaşi, 1998 M. Oakeshott, Raţionalismul în politică, Editura All,Bucureşti, 1995 Andrei Ţăranu- Doctrine politice, SNSPA, Bucuresti, 2002 Andrew Vincent, Modern Political Ideologies, Blackwell Publishers, 1995

30

Capitolul 3. Socialism şi Comunism
Precizări conceptuale Termenul de socialism derivă din latinescul sociare care înseamnă a combina sau a împărtăşi. Termenul corelativ, mai tehnic, societas trimitea la ideea de comunitate, asociaţie, sau întovărăşire, şi are chiar conotaţie juridică desemnând o uniune contractuală între oameni liberi. Astfel cuvântul social are atât o semnificaţie contractualistă, cât şi una subiectivă/emoţională – se referă la relaţii de comuniune şi camaraderie. O implicaţie imediată este legătura conceptului de social cu cel de popor (suveran). Dacă societatea este identificată cu întreaga comunitate, este în mod legitim echivalată cu poporul. În consecinţă, ’voinţa socială’ poate implica voinţa populară sau generală. Proprietatea socială este a întregului popor, participarea socială la guvernare este una populară, ş.a.m.d. Conceptul politic de socialism apare pentru prima dată în 1832 în jurnalul La Globe editat de urmaşii lui Saint-Simon (1760-1825), deşi este menţionat succint câţiva ani mai devreme (1827) în revista britanică Co-operative Magazine. Este perioada în care urmaşii lui Robert Qwen (1771-1858) şi Saint-Simon încep să se refere la convingerile lor ca la unele socialiste, iar termenul se răspândeşte în Franţa, Belgia, şi Statele Germane. Iniţial socialismul era asociat oarecum contradictoriu cu colectivismul, comunismul şi social-democraţia. Cu colectivismul, pentru că era văzut ca un instrument al unei politici publice, centralizate, şi regulatoare a economiei şi societăţii civile. Comunismul, mai vechi şi mai primitiv, se referea iniţial la comunităţile monahale şi tribale şi reprezenta o formă de reglare a consumului în mod egal, iar socialismul era specific societăţilor industrializate. Marx însă, în Manifestul Partidului Comunist, stabileşte o distincţie netă între comunismul revoluţionar şi socialismul utopic care era o doctrină burgheză. Social-democraţia era considerată la începutul sec. XX ,datorită partidului socialist german, echivalentul marxismului organizat. Bolşevicii înainte de a se transforma în partidul comunist al Uniunii Sovietice erau reuniţi în partidul social-democrat muncitoresc. Din 1920 încoace social-democraţia este legată de socialismul reformist şi de tradiţia social liberală. În concluzie, este foarte dificil să afirmăm că trăsătura principală a socialismului este colectivismul, că socialismul este profund diferit de comunism, sau că social-democraţia este un curent non-socialist. 31

Trebuie de fiecare dată să avem în vedere contextul istoric în care folosim aceste concepte precum şi încărcătura ideologică specifică pe care le-o atribuim.

Câteva teme centrale ale ideologiei socialiste
Una din dificultăţile înţelegerii a ceea ce semnifică conceptul de socialism rezidă din faptul că el a folosit cu cel puţin trei sensuri diferite: 1. Socialismul a fost văzut ca un model economic legat de colectivism şi de mecanismul planificării, ca o alternativă la capitalism. 2. Socialismul a fost considerat ca un instrument al mişcării muncitoreşti, ca o formă de ’laburism’ care reprezenta interesele clasei muncitoare şi oferea un program politic pentru cucerirea puterii economice şi politice. 3. Ca un crez politic sau ideologie care oferea un set de valori şi principii fundamentale: • • • • • Comunitate Cooperare Egalitate Satisfacerea nevoilor Proprietate comună

Originile gândirii socialiste
Pentru unii comentatori, rădăcina istorică a socialismului se găseşte în Utopia lui Thomas More ( 1478-1535). Alţi istorici leagă apariţia sa de perioada de după Revoluţia Franceză, când se configurează discursul despre drepturile şi egalitatea socială şi când au loc acţiuni politice radicale. Desigur, aceste procese trebuie corelate şi cu fenomenul mai amplu al Revoluţiei Industriale care a dus la dezvoltarea capitalismului şi implicit a clasei muncitoare fapt ce a sporit tensiunile sociale şi a constituit punctul forte al criticilor socialiştilor. Capitalismul devine un fel de bête noire, o sursă a tuturor inegalităţilor şi nedreptăţilor, criticat în limbajul radical al Revoluţiei Franceze: extinderea sufragiului democratic, drepturi sindicale, reformă

32

şi economie politică liberală. de fapt. doctrina creştină. socialism pluralist şi socialism de piaţă. aşa cum arătase Revoluţia Franceză. chiar dieta şi tipul de îmbrăcăminte. Aceasta trebuia să includă modelul reproducerii. În acest sens trebuie folosită cu precauţie distincţia operată de Marx şi Engels între socialismul utopic şi cel revoluţionar care.parlamentară şi dreptate socială pentru clasa muncitoare. reprezentat de Saint-Simon. socialismul a folosit o serie de surse intelectuale: republicanismul civic. mai degrabă. ignoră asemănările şi comunitatea de credinţe a celor două curente. O altă clasificare este în funcţie de strategiile politice şi aici întâlnim un socialism revoluţionar şi altul reformist. Aceste idei puteau fi impuse doar cu ajutorul mişcărilor populare. romantism. până în 1914. sistematizată. care este şi el o formă de socialism ca multe altele. socialism etic. socialism reformist. socialism revoluţionar (marxist). S-a vorbit şi de socialism autoritarian şi libertarian. pentru a asigura o viaţă pe deplin satisfăcătoare. 33 . fericită şi virtuoasă. Şcoli ale gândirii socialiste În funcţie de aceste distincţii putem vorbi de mai multe şcoli ale gândirii socialiste: 1. aranjamentele familiale. erau exemple de societăţi dinamice şi creative care duceau la înflorirea totală a fiinţei umane. Locul central în panteonul gândirii socialiste îl ocupă însă Marx şi. teoria legii şi drepturilor naturale. Andrew Vincent distinge între următoarele forme de socialism: socialism utopic. Pe de altă parte. partidul socialist democrat german. a fost privit ca o tentativă de proiecţie a unei ordini sociale în conformitate cu natura umană. Foarte important este însă să nu analizăm aceste distincţii din perspectivă dominantă a marxismului. anumite forme de materialism. Charles Fourier şi Robert Qwen. Noua armonie a lui Owen. socialisme în diferite contexte istorice care se suprapun deseori cu alte ideologii. sau socialism colectivist organizaţional şi libertarian. Socialism sau socialisme? Este dificil să vorbim de o doctrină socialistă singulară. raţionalismul iluminist. Socialismul utopic. şi Societatea administrată industrial a lui Saint-Simon. şi la care să ne putem referi ca la o teorie originară. Există. utilitarism. Falansterul lui Fourier.

pentru că are anumite funcţii etice. vizând ineficienţa şi risipa. critica pe care o face capitalismului este una tehnică. În cadrul marxismului un loc aparte l-a avut curentul umanist reprezentat de Antonio Gramsci şi Georg Lukas care au încercat să introducă teza autonomiei umane ca o reacţie la strictul determinism economic al operelor lui Marx.2. prin sistemul educaţional. Dialectica forţelor şi relaţiilor de producţie reprezenta motorul dezvoltării societăţii umane iar statul era instrumentul luptei de clasă. Indivizii au o natură socială iar condiţiile în care ei evoluează spun multe lucruri despre caracterul lor. În al treilea rând. Antagonismul istoric dintre clasa muncitoare revoluţionară şi burghezie se încheia odată cu suprimarea capitalismului şi instaurarea proprietăţii socialiste. el este strâns legat de asemenea şi de tradiţia liberalismului social. În al patrulea rând. Trăsătura sa distinctivă este accentul pus pe dimensiunea etică. Socialismul etic este strâns legat de cel reformist. acceptă ideea economiei de piaţă în cadrul unei economii mixte (şi capitaliste şi socialiste). avea ca trăsătură esenţială interpretarea materialistă a istoriei conform căreia condiţiile economice şi materiale ale existenţei constituiau fundamentul vieţii politice. de aceea reformele politice şi economice nu sunt suficiente. Capitalismul nu este numai ineficient economic dar şi deficient din punct de vedere moral. Transformarea morală a cetăţenilor ar trebui să preceadă schimbarea politică. pentru că sunt 34 . pledează pentru o democraţia graduală şi reforma constituţională ca mijloace de trecere la socialism. deşi se deosebesc în privinţa rolului statului. Socialismul revoluţionar. sociale şi al conştiinţei umane. socialismul fiind interesat de valorile corecte sau adevărate. În al doilea rând. 4. Trăsătura sa principala o contituie încercarea de repudiere sau revizuire a marxismului. Socialismul statului reformist este reprezentat în special de revizionsmul lui Eduard Bernstein şi partidul social democrat german de după 1945. Natura umană Ideologia socialistă împărtăşeşte teza perfectibilităţii fiinţei umane. întruchipat exemplar de opera lui Karl Marx. Statul poate facilita transformarea morală. şi nu una morală. instrumentală. oamenii îşi pot dezvolta şi perfecţiona statutul moral. 3.

XX. Materialismul istoric marxist este în acest sens un exemplu de doctrină raţional modernizatoare care propune teza transformării naturii umane prin modificarea condiţiilor materiale ale existenţei. socialismul având o dimensiune internaţionalistă şi cosmopolită aidoma liberalismului. Progresul. Această tentaţie avea să capete o expresie absolută în marxism care. Supoziţia centrală este afirmarea priorităţii ontologice a colectivităţii în raport cu individul. Dimpotrivă. cooperarea. care înseamnă doar izolare şi competiţie. aşa cum pretindea Engels. rasă. indiferent de clasa sociala. Mutualitatea. în varianta mai romantică a socialismului întâlnim convingerea că indivizii sunt autonomi şi ei pot fi educaţi să descopere adevărurile morale şi să aprecieze valorile tradiţiei. Odată descoperite principiile şi structura naturii umane acestea puteau fi clasificate şi se putea proiecta o societate care să împlinească toate aspiraţiile umane. admiraţia faţă de ştiinţele empirice din sec XIX va imprima socialismului tentaţia folosirii limbajului ştiinţelor naturii ceea ce-i conferea un aer de veridicitate. În plus. Comunitatea. Există de asemenea şi o influenţă a raţionalismului de tip iluminist în ontologia umanului care respinge convingerea că oamenii pot fi transformaţi pe cale raţională în anumite condiţii specifice. atunci se poate transforma şi caracterul oamenilor.înzestraţi cu raţiune şi capacitate de auto-desăvârşire. Noi nu 35 . comunalitatea. după cum Darwin descoperise legea dezvoltării naturii organice. industrializarea şi modernizarea nu sunt factori indispensabili în devenirea fiinţei umane. Tot de la încercarea iluminismului de a explica realitatea cu ajutorul principiilor raţiunii şi de a elimina superstiţiile se trage şi tentaţia socialismului către ştiinţificitate. Şi acest lucru este valabil pentru toţi oamenii. şi sentimentul de a împărtăşi cu ceilalţi sunt definitorii pentru viaţa socială. descoperise legea dezvoltării istoriei umane. dacă se acţionează pentru transformarea şi modernizarea condiţiilor de viaţă. fraternitatea şi camaraderia sunt concepte cheie în caracterizarea relaţiei moralitate-natura umană în ideologia socialistă pentru că sunt prezente în aproape toate curentele socialiste de la cel utopic până la în sec. oamenii sunt creatori şi se pot împlini printr-o activitate serioasă şi profundă. sex. Pe de altă parte. Cooperarea şi comunitatea sunt valori superioare individualismului şi egoismului.

Desigur ideea de egalitate nu trebuie înţeleasă în sens literal. Mijloacele prin care se realizează acest scop sunt diferite şi aici intervin diferenţierile dintre socialismul vestic şi cel estic. Dacă pentru socialismul de tip sovietic instrumentul esenţial era naţionalizarea mijloacelor de 36 . spunea el. folosit şi de socialismul etic. de sorginte marxistă. n-avem cum să anticipăm forma socială particulară pe care o vor impune transformările economice. dar prefera să nu speculeze asupra sa întrucât.putem exista în afara relaţiilor cu ceilalţi decât ca simple abstracţii. a diferenţelor de venit şi de poziţie în cadrul falansterului. numai că el se referă la egalitatea şanselor. Acest concept de egalitate. Ea se apropie de accepţiunea liberală a egalităţii morale a indivizilor care este de altfel compatibilă cu libertatea. fiecare fiind capabil să-şi satisfacă interesele şi să-si realizeze fericirea meritând astfel o consideraţie egală. este de sorginte kantiană întrucât indivizilor li se recunoaşte capacitatea de a avea o voinţă raţională care merită respect egal. Fourier considera ideile egalitariene ca fiind un fel de otravă. Liberalismul are ca valoare centrală libertatea iar aceasta intră deseori în contradicţie cu egalitatea. Desigur accepta că scopul final al comunismului trebuie să fie cel al egalităţii sociale. Această distincţie este foarte utilă în analiza comparativă a celor două doctrine şi în înţelegerea adecvată a acuzelor de ”stângism” sau de ”cvasi-socialism” aduse de unii critici ai liberalismului. factual. ci mai degrabă este vorba de o egalitate morală – ca în ideea iudeo-creştină a egalităţii sufletelor în faţa lui Dumnezeu. Marx însuşi nu era foarte prieten cu ideea că egalitatea este un bun in sine. Dar aceasta nu înseamnă ca toţi gânditorii socialişti au împărtăşit acelaşi concept de egalitate. Socialismul este preponderent asociat cu realizarea egalităţii ca scop fundamental al societăţii. Trebuie să distingem însă între egalitatea ca o condiţie şi egalitatea ca un scop. fără istorie şi apartenenţă. o oportunitate pentru dezvoltarea fiinţei umane. Egalitate şi libertate Fără îndoială conceptul central al ideologiei socialiste este cel de egalitate. a oportunităţilor. pe când socialismul vizează în principal egalitatea în distribuirea bunurilor şi serviciilor. Şi liberalismul este considerat un curent politic egalitarian. el accepta chiar existenţa ierarhiei sociale. entităţi fără substanţă. Acesta este concepţia despre egalitate privită drept o condiţie. Nu este implicată aici egalitatea oamenilor din perspectiva capacităţilor şi abilităţilor fizice şi mentale.

după preluarea puterii politice de către partidele comuniste.S. Strict vorbind. avangarda revoluţionară (Lenin). Statul şi democraţia Se consideră îndeobşte că toate curentele socialiste sunt etatiste.. Chiar Platon şi Thomas More pot fi bănuiţi de un anumit comunism.R. era profund neîncrezător în menirea statului şi a democraţiei parlamentare care erau doar un paravan pentru corupţie şi nedreptate socială. Acest ortodoxism marxist a fost denumit materialism dialectic şi a devenit fundamentul comunismului sovietic. elita intelectuală atrasă de lupta muncitorilor (Gramsci). cu referinţă la regimurile politice instaurate în U. pentru că structura sa era fundamentată de proprietatea privată şi interesele de clasă specifice capitalismului. ţările Europei de Est. deşi conceptul ca atare este asociat operei lui Marx şi Engels. spre exemplu. Lenin. În dezbaterea politică a fost folosit în trei sensuri diferite: 1. Există însă nuanţe şi diferenţieri necesare. 2. Cuba. că atribuie statului rolul principal în transformările sociale şi economice care sunt rezultatul unei politici colectiviste. există şi interpretări care-l 37 . 3. Robert Owen. etc. pentru socialismul vest european economia mixtă şi redistribuirea bunăstării prin impozitul progresiv pe venit erau mijloacele realiste de asigurare a echităţii sociale. Dincolo de acest Marx. ci clasa muncitoare (Marx). cu referinţă la o societate a viitorului bazată pe proprietatea comună şi organizare socială comunitară.S. Marx vedea statul ca un instrument esenţial al luptei de clasă. Actorii importanţi ai transformărilor sociale nu erau instituţiile statului. sau ţăranii agricultori (Mao Tse-tung).producţie şi economia de comandă. Comunismul Termenul ca atare vine de la societăţile revoluţionare secrete ale Parisului anilor 1830. Kautsky şi Plehanov care au sistematizat ideile sale într-o concepţie despre lume şi viaţă atât de necesară mişcării socialiste în expansiune. China. propunea o organizare comunală a societăţii în care puterea politică aparţinea sovietelor muncitoreşti. care împărtăşea mai degrabă o viziune anti-statală. cu referinţă la mişcarea politică care trebuia să înfăptuiască o asemenea societate prin lupta revoluţionară a clasei muncitoare. marxismul apare ca o doctrină politică după moartea lui Marx în 1883 şi este rodul activităţii lui Engels.

care concepea transformarea societăţii fără legătură cu lupta de clasă şi revoluţia socialistă. ş. marxismul este o analiză ştiinţifică a legilor istoriei şi unealta indispensabilă a luptei revoluţionare a proletariatului. Indiferent de etichetări Marx însuşi se considera întemeietorul socialismului ştiinţific care avea ca scop central descoperirea legilor dezvoltării sociale şi istorice. marcată de conflictul dintre sclavi şi stăpânii de sclavi. În Ideologia germană (1846) Marx va identica patru stadii ale dezvoltării societăţii: a) comuna primitivă. Istoria omenirii era astfel istoria luptei de clasă. Dacă la Hegel dialectica explica evoluţia spiritului universal prin conflictul dintre teză şi antiteză care prin sinteză conducea către o nouă teză. Credinţa sa era că circumstanţele materiale ale existenţei noastre. b) societatea sclavagistă. la socialism şi apoi la comunism.d.consideră un economist determinist sau un umanist socialist. Cu alte cuvinte. Scopul final al acestei lupte era 38 . Specificitatea gândirii lui Marx este dată de concepţia sa materialistă asupra istoriei.m. dominat de lupa dintre burghezie şi proletariat. un proces al interacţiunii dintre forţele opuse care duce la un nou stadiu de dezvoltare al fenomenelor. c) feudalismul. În Tezele despre Feueurbach (1845) Marx formulează celebra teză ”Filozofii n-au făcut decât să interpreteze lumea în moduri diferite. Capitalismul conţinea în sine antiteza sa.a. la Marx datorită interpretării materialiste dialectica era o explicaţie a evoluţiei istorice în funcţie de contradicţiile specifice fiecărui mod de producţie şi determinate de existenţa proprietăţii private. Filozofia sa este una practică. important este însă a o schimba”. în care principala sursă a conflictului era dată de precaritatea condiţiilor materiale de existenţă. producţia bunurilor necesare subzistenţei. sunt factorii determinanţi ai istoriei şi ai conştiinţei umane. denumită de Engels materialism istoric. este atât o teorie a societăţii dar şi un proiect politic socialist. baza economică a societăţii determină suprastructura sa politică şi legală. după cum spunea Marx.proletariatulcare era. dintre exploatatori şi exploataţi. Marx a preluat ideea dialecticii. În comparaţie cu socialismul utopic. d) capitalismul. ”groparul capitalismului”. a luptei dintre opresori şi opresaţi. Filozofia marxistă Miezul teoretic al marxismului este o filozofie a istoriei care explică de ce capitalismul este perimat şi trebuie înlăturat şi înlocuit cu socialismul. ca expresie a antagonismului dintre feudali şi iobagi. De la Hegel. Conflictul dintre burghezie şi proletariat avea să ducă la un nou stadiu de evoluţie a societăţii..

Economia politică marxistă În scrierile timpurii Marx face a critică a capitalismului fundamentată pe noţiunea de alienare. aptitudinile. spunea el. de a produce plusvaloare. Valoarea oricărui bun este dată de cantitatea de muncă pe care o încorporează. deoarece erau obligaţi să lucreze sub supraveghere strictă şi severă. muncitorii erau alienaţi de însăşi substanţa lor pentru că producerea de bunuri de consum era o activitatea uniformă şi depersonalizantă. şi nu indivizii sau partidele politice. în loc sa fie una creatoare şi de împlinire a capacităţilor individuale. Marx explica acest perpetuu conflict prin teoria valorii şi a plusvalorii. este istoria luptei de clasă. Aceasta nu însemna doar o schimbare a guvernelor şi a aparatului 39 . o societate fără clase antagoniste. o societate a proprietăţii comune şi a bunăstării generale. printr-o activitate productivă liberă. Ei erau de asemenea alienaşi chiar în procesul muncii.comunismul. Întrucât capitalismul era o societate de consum îi înstrăina pe muncitori de produsul muncii lor. Comunismul însemna sfârşitul ”pre-istoriei umanităţii”. Mecanismul exploatării capitaliste este inerent modului său de producţie. ci doar mărfuri pentru vânzare şi profit. Viziunea politică marxistă Din punct de vedere politic capitalismul este predestinat să fie înlăturat prin revoluţia proletară. Altminteri n-ar rezista cerinţelor pieţei şi concurenţei. ei nu produceau bunuri necesare şi utile. Capitalismul însemna separarea oamenilor de natura lor genuină. In fine. Toata istoria umanităţii. Forţa de muncă are capacitatea de a produce mai mult decât este necesar pentru reproducerea sa. Clasele sociale. În scrierile ulterioare va trece la o analiză aplicată a capitalismului. şi prin instaurarea proprietăţii socialiste. proprietatea privată. Mecanismul implacabil al exploatării capitaliste nu putea fi suprimat decât prin înlăturarea factorului care l-a generat. În goana după profit capitaliştii vor beneficia de surplusul de valoare creat de muncitori plătindu-le un salariu mai mic decât valoarea produsă de munca lor. sunt agenţii principali ai schimbărilor sociale pentru că relaţiile dintre ele se bazează pe un antagonism ireductibil: clasele dominante vor exploata întotdeauna pe cei dominaţi. de capacitatea lor de a-şi dezvolta talentele. indiferent cât de generos ar putea fi un capitalist individual el este obligat de cerinţele producţiei şi ale reproducerii capitalului să-şi însuşească o parte din munca angajaţilor săi. esenţială. din perspectiva luptei de clasă şi a exploatării.

de stat. în care persistau încă antagonismele de clasă. la societatea fără clase sociale şi fără stat. în care conflictul dintre forţele de producţie şi relaţiile de producţie se maturizase pe deplin iar antagonismul dintre burghezie şi proletariat ajunsese în faza revoluţiei sociale. O asemenea revoluţie. era nevoie de o etapă intermediară. credea Marx. Comunismul însemna un mod de producţie destinat satisfacerii nevoilor tuturor oamenilor. a unei societăţi socialiste. va izbucni în ţările capitaliste cele mai dezvoltate Anglia. şi pe care Marx a denumit-o ”dictatura revoluţionară a proletariatului”. o societate în care oamenii puteau să fie stăpânii propriului destin şi 40 . cea comunistă. Tranziţia de la capitalism la comunism nu se putea realiza însă automat. Ea trebuia să prevină contra-revoluţia şi să pregătească condiţiile pentru trecerea la comunism. Germania. ci o revoluţie socială care ducea la un nou mod de producţie şi o nouă societate. Franţa.

politice sau economice. în numele unei abstracte societăţi a egalităţii şi fericirii tuturor. aceasta a fost tendinta intelectuala. negocierea liberă şi permanentă a angajamentelor şi instituţiilor în care oamenii să poată exista liber.al XIX-lea? 41 . Acesta este rodul oricărui proiect social totalitar care propune transformarea radicală a societăţii pornind de la principii absolute. 1995 Alina Mungiu-Pippidi. Oxford . sau o ideologie mesianică. Dacă marxismul a fost doar o nouă ”religie”. Singura soluţie raţională pentru acomodarea lor a fost. 1998 Andrei Ţăranu. Bucureşti. Iaşi. revolutiile intervenite in cunostintele noastre imprima fiecarui secol un caracter particular. Iaşi. Doctrine politice. SNSPA. Scriitorii ultimului secol au fost filosofi.să-şi împlinească pe deplin potenţialităţile.1995 TEXTE DE COMENTAT "Progresele spiritului uman. spunea Marx. Dezvoltarea liberă a fiecăruia. Secolul al XVI-lea a fost marcat de teologi sau. morale. mai exact. In secolul al XVII-lea. Institutul European. A impune un proiect unic si constrângător. artele au inflorit si au vazut lumina zilei capodoperele literaturii moderne. 2002 Andrew Vincent. rămâne a problemă de analizat sistematic şi critic. Editura Polirom. ei au remarcat ca marile institutii sociale erau bazate pe prejudecati si superstitii si au facut sa se prabuseasca superstitiile si puterile care emanau din ele. Modern Political Ideologies. este nu numai o utopie dar şi un coşmar al umanităţii. Întotdeauna oamenii au avut propriile lor planuri de viaţă care au fost deseori în conflict cu alte perspective individuale. ca aproape toti cei care scriau sa se ocupe de probleme teologice. Blackwell Publishers. era precondiţia dezvoltării libere a tuturor. Concepte universale si realitati romanesti. Experimentarea sa practică în sec XX a însemnat nenumărate crime şi irosiri de vieţi omeneşti. Deschidere şi sens în gândirea politică. A fost secolul revolutiilor si al criticii. Bibliografie: Anton Carpinschi. şi va fi. Care va fi caracterul secolului nostru . Doctrine politice.

rezulta ca mijloacele pasnice. O asemenea munca e dificila. drept salarii pentru guvernanti prestigiul "(Saint-Simon) "Oriunde exista proprietatea privata a oamenilor si banul este masura tuturor lucrurilor. in : Mari ganditori si filosofi francezi ai veacului al XIX-lea. de teama sa nu tulbure linistea. vechile institutii prelungesc ignoranta si prejudecatile timpului in care au fost create.in minile savantilor. mai buna. Corpul politic a fost dizolvat.Mersul spiritului uman. Filosofia secolului trecut a fost revolutionara. puterea de a numi in functie de mari conducatori ai omenirii. dar nu va depaseste fortele. Vom fi deci obligati sa alegem intre barbarie si prostie? Scriitori ai veacului al XIX-lea. Din cele spuse pana acum. vor fi singurele pe care industriasii le vor intrbuinta sau le vor sprijini pentru a lua conducerea averii publice din mainile nobililor. 42 . rentierilor si funtionarilor publici… Distributia rolurilor in societatea noua va fi urmatoarea : " puterea spirituala . ibidem) " Industriasii simt ca ei sunt cei mai apti pentru a conduce interesele banesti ale natiunii. iar opinia domneste asupra lumii"(SAINT-SIMON. pg 101) "Deficientele institutiilor duc la distrugerea oricarei societati. puterea temporala . comunitatea are putine sanse sa fie condusa cu dreptate sau sa infloreasca in prosperitate…. adica mijloacele de demonstratie si de convingere.. voi trebuie sa-l reconstruiti. pastrandu-I fiecaruia independenta nationala. 1989. vol 1.Sunt pe deplin convins ca nu se poate face nici o distributie egala si corecta a bunurilor si ca nu poate sa existe nici o bunastare reala in treburile omenesti. aceasta nevoie de institutii generale. cea a secolului al XIX-lea trebuie sa fie organizatoare" (SAINT. ei asteapta cu rabdare sa se formeze o opinie publica in privinta aceasta si ca o doctrina cu adevarat speciala sa-I cheme la carma afacerilor. totul imi spune ca studierea marilor probleme politice va fi scopul cercetarilor timpului nostru. Ed Minerva. voi domniti asupra opiniei.in mainile proprietarilor. juristilor. numai voua va revine sarcina de a ne scoate din aceasta trista alternativa ! Ordinea sociala a fost rasturnata pentru ca nu mai corespundea nivelului cunostintelor stiintifice. dar nu fac publica aceasta idee. militarilor. care se face simtita prin convulsiunile Europei.SIMON.in mainile tuturor. Reorganizarea societatii europene sau necestitatea si mijloacele de a uni popoarele Europei intr-un singur corp politic. fara indoiala. Voi trebuie sa creati o ordine noua.

Prin propietar eu inteleg stapanul valorii create de el insusi. gandul meu ar fi imediat inteles. Iar aceste teorii. Cu alte cuvinte. Trebuie. Cine angajeaza un om ii datoreaza hrana si intretinere. personalitatea este o putere de viata si de moarte. pentru cazul in care nu ar mai avea de lucru sau nu ar mai putea lucra. ca proprietatea este. ca munca da dreptul de proprietate asupra produsului. atunci. un efect fara cauza"(Pierre. avandu-si izvorul in munca. ca muncitorul. un altul sustine ca este un drept natural. Ce este proprietatea ? In Mari ganditori si filosofi francezi ai veacului al XIX-lea. dupa principiile actuale ale economiei si dreptului. totusi. sau salariul echivalent. E prima conditie a oricarei productii. sunt aprobate si incurajate ! Eu afirm ca nici munca. acest fapt nu poate fi negat. pg 150-151) "Sa acceptam. in afara de subzistenta actuala . caci aceasta a doua intrebare este echivalenta cu prima? …. Salariul muncitorului nu depaseste deloc consumul sau curent si nu-I asigura salariul de a doua zi. Cand spun proprietar eu nu inteleg insa numai cel care isi incaseaza salariul. Afirm . ca a face dintr-un om un sclav inseamna a-l ucide. de ce acest principiu nu este universal? De ce aceasta pretinsa lege este aplicata unui grup restrans de oameni si nu are valabilitate in cazul masei muncitorilor? Cel care munceste devine proprietar. vol II. valoare care poate da un beneficiu numai proprietarului. Un autor ne invata ca proprietatea este un drept civil. caci el nu produce decat consumand. nascut din dreptul primului ocupant si protejat de lege. de asemenea. sa gaseasca in productie garantia existentei sale viitoare. trebuie ca munca viitoare sa renasca permanent in munca trecuta : aceasta este legea generala a reproductiei. nici legea nu pot da nastere proprietatii. oricat de contradictorii ar parea. nici ocuparea. N-as avea nevoie de un lung discurs pentru a arata ca puterea de a-I rapi omului gandirea. de fapt. in timp ce capitalistul gaseste in instrumentul produs de muncitor o garantie de securitate si independenta pentru viitor.decat daca proprietatea privata este scoasa in afara legii si eliminata" (Thomas MorusUtopia ) " Daca as fi intrebat: ce este sclavia ? si as raspunde scurt : este o crima. Dar acest ferment 43 .Joseph Proudhon. adica celui care a produs-o" "Muncitorului ii trebuie un salariu pentru a trai cand munceste.de asemenea. Atunci pentru ce nu as putea raspunde la intrebarea : ce este proprietatea? cu este un furt . vointa.

genereaza luxul trandavului si provoaca inegalitatea conditiilor de existenta.. al carei secretar perpetuu devine in mod necesar primul ministru. dar el vrea . sa se sacrifice prin sine insusi. In proprietate. sa munceasca rational nu din ordin. vrea sa dispuna de timpul sau. acest germen etern al vietii. sa-si serveasca patria si sa-si ajute prietenii. vol II. cum parerea cuiva nu conteaza decat daca este demonstrata.Joseph Proudhon. ca si forta." "Orice chestiune de politica interna trebuie rezolvata conform datelor statisticii departamentale. a hazardului. exploatarea omului de catre om. dar intr-un sens invers proprietatii. cu un titlu atat de potrivit. adica pregatirea unei productii si a instrumentelor ei. inclinatiilor noastre celor mai intime" "Anarhia. inegalitatea provine din mediocritatea cunostintelor si a muncii. nimeni nu este rege" (Pierre. sa lucreze ce ii place. orice problema de politica externa tine de statistica internationala. Ce este proprietatea ? In Mari ganditori si filosofi francezi ai veacului al XIX-lea. cand ii place. forta proprietatii insusite etc. nimeni nu. forta evenimentelor. orice cetatean este legislator. Este exact ceea ce s-a numit.si poate impune vointa in locul ratiunii. … Comunitatea este opresiune si servitute. este ceea ce capitalistul datoreaza producatorului si nu-I mai da niciodata inapoi Tocmai acesta prelevare frauduloasa saraceste muncitorul. Stiinta guvernarii apartine de drept unei actiuni a Academiei de stiinte . ) 44 . oricare ar fi denumirea sub care se ascunde: forta fizica si intelectuala. nu din obligatie servila. averea." "Comunitatea este inegalitate. In comunitate. este forma de guvernare de care ne apropiem in fiecare zi si pe care obisnuintele inradacinate ne fac sa o privim drept culmea dezordinii si expresia haosului. Dar. adica absenta stapanului. comunitatea este exploatarea celui tare de catre cel slab. pentru ca orice cetatean poate adresa un memoriu Academiei.regenerativ. a suveranului.Omul vrea din toata inima sa se supuna legii datoriei.Comunitatea este in mod esential contrara liberului exercitiu al facultatilor noastre. mediocritatea glorificata. cat ii place. si.Proprietatea este exploatarea celui slab de catre cel puternic. de asemenea. inegalitatea conditiilor rezulta din forta. Aceasta ecuatie vulgara revolta constiinta si face pe cel harnic sa carteasca.

Proletariatul. Burghezia da nastere. epoca burgheziei. patrician si plebeu. Om liber si sclav. duceau o lupta neintrerupta. fiindca este incapabila sa asigure scavului ei existenta. chiar in limitele sclaviei lui. nici sa le desfiinteze prin decrete."Chiar daca o societate a descoperit legea naturala a dezvoltarii sale. Dar ea poate sa scurteze si sa usureze durerile facerii" ( Marx. in interesul imensei majoritati. stratul cel mai de jos al societatii actuale. partea cea mai hotarata a partidelor muncitoresti din toate tarile. dimpotriva. Muncitorul devine pauper si pauperismul se dezvolta chiar mai repede decat populatia si bogatia. ea nu poate nici sa sara peste anumite faze naturale ale dezvoltarii. se deosebeste insa prin aceea ca a simplificat antagonismele de clasa. cade tot mai adanc chiar sub conditiile de trai ale propriei sale clase. propriului ei gropar. se aflau intr-un permanent antagonism.Capitalul ) "Istoria oricarei societati de pana astazi este istoria luptei dintre clase. nu se poate ridica si libera fara sa arunce in aer intreaga suprastructura a paturilor care alcatuiesc societatea oficiala" "Intre societatea capitalista si cea comunista se afla perioada transformarii revolutionare a cei dintai in cea de-a doua. "Muncitorul moden. nobil si iobag. partea care impinge miscarea mereu inainte. inainte de toate. fiecaruia dupa nevoi". "Comunistii sunt. in loc sa se ridice odata cu progresul industriei. cand fatisa. din punct de vedere practic. pe scurt asupritori si asupriti. din punct de vedere practic. in doua mari clase direct opuse una alteia : burghezia si proletariatul". asadar. Societatea intreaga se desparte din ce in ce mai mult in doua mari tabere dusmane. cand ascunsa. nu va mai exista sciziunea intre munca fizica si cea intelectuala iar dereptul burghez va fi inlocuit cu "de la fiecare dupa capacitati. In aceasta faza superioara a evolutiei sociale va disparea subordonarea individului fata de diviziunea muncii. sau prin pieirea in comun a claselor in lupta" ( Marx. ei au fata de restul masei proletariatului superioritatea 45 . mester si calfa. Burghezia este incapabila sa stapaneasca. Pierirea ei si victoria proletariatului sunt deopotrivade inevitabile" "Miscarea proletara este miscarea de sine statatoare a imensei majoritati.Manifestul Partidului Comunist) "Epoca noastra. o lupta care de fiecare data se sfarsea sau printr-o prefacere revolutionara a intregii societati.

dupa cum vreau eu. pescar. sa vanez dimineata.intelegerii limpezi a conditiilor. a mersului si a rezultatelor generale ale miscarii muncitoresti" "Socialismul este asociatia in cadrul careia dezvoltarea libera a fiecaruia este conditia pentru dezvoltarea libera a tuturora" "In societatea comunista. sa pescuiesc dupa-amiaza. in care nimeni nu are o sfera exclusiva de activitate. ci fiecare poate sa se realizeze in orice ramura doreste. societatea reglementeaza productia generala si face astfel posibil ca eu sa fac un lucru astazi si altul maine. pastor sau critic" 46 . fara ca vreodata sa devin vanator. sa hranesc vitele seara. sa critic dupa cina.

”Crede. a tradiţiei Volk. In Germania nazistă istoria. Partidul naţional socialist german se formează tot în 1919. La începutul sec. anti-democratic. Egalitate. Autoritate. XX iar termenul ca atare este folosit deseori peiorativ. În Italia fascistă elementul central al ideologiei era Statul corporatist privit ca instrument foarte important în modernizarea ţării. Fraternitate”. anti-capitalist. El apare ca o reacţie la politica europeană dominată de valorile Revoluţiei franceze. fasciile erau grupuri revoluţionare de sorginte socialistă care se distingeau printr-o atitudine naţionalistă şi o activitate non-parlamentară şi chiar non-partinică. în Italia. Sloganurile fascismului italian. iar în 1922 liderul său Benito Mussolini este numit prim-ministru.Capitolul 4. În ambele ipostaze însă masele erau doar ipostaze ale unor realităţi transcendente: rasa şi statul corporatist. antiparlametarism. Ceea ce deosebeşte fascismul de naţional-socialismul german este chestiunea rasei. supunere şi mai puţin dezbatere şi analiză critică. este un conglomerat de trăsături negative : anti-liberalism. statul erau subordonate ideii de rasă. fiind greu de stabilit ce anume afirmă şi sprijină. ceea ce explică ostilitatea atât faţa de capitalism. Ca ideologie fascismul este dificil de analizat din mai multe motive: În primul rând. mici întreprinzători. Baza populară a partidului fascist era formată din pătura de jos a clasei mijlocii. XX. un fel de viziune asupra lumii. Dreptate”. Fascismul Precizări terminologice şi conceptuale Termenul fascism îşi are etimologia în latinescul fasces care simboliza un snop de nuiele în care este înfiptă o secure. iar în 1933 Adolf Hitler devine cancelarul Germaniei. Nu întâmplător sloganul favorit al lui Mussolini era ”Fapte. simbol al autorităţii care era purtat de lictorii ce-i însoţeau pe înalţii magistraţi romani. fascist şi dictator fiind considerate echivalente. anti-burghez. este o ideologie eclectică. cât şi faţa de comunism. cum o considera Hitler. meşteşugari. 47 . Partidul fascist italian se naşte în 1919. fermieri. Fascismul este produsul ideologic al sec. nu vorbe” sau ”Inactivitatea înseamnă moarte”. Luptă !” şi ”Ordine. cultura. anti-comunist. aidoma unei viziuni religioase care presupune credinţă oarbă. În al doilea rând. Supune-te. au înlocuit cunoscutul refren la Revoluţiei franceze ”Libertate.

Acestea sunt doar o parte din izvoarele teoretice pe care fascismul şi naţionalsocialismul le-au prelucrat într-o manieră sui generis şi profund nesistematică şi contextuală pentru propriile scopuri.dorinţelor. impulsurilor în definirea fiinţei umane. al XIX-lea au existat numeroşi gânditori care au reflectat asupra limitelor raţiunii umane atrăgând atenţia asupra importanţei altor factori psihologici. nevoilor. Elitismul Fascismul ocupă un loc aparte în gândirea politică tocmai prin contestarea puternică a ideii de egalitate. fascismul consideră că voinţa. mai degrabă decât să stea sub imperiul raţiunii searbăde şi a unui calcul rece. ideologia fascistă îi va da cu precădere semnificaţia de lider absolut şi incontestabil. pentru sport şi activităţile fizice în general. Fascismul este deopotrivă elitist şi profund patriarhalist fiind convins că 48 .Anti-raţionalismul Ca ideologie a acţiunii fascismul reprezintă o respingere a raţiunii umane şi a vieţii intelectuale în general. Vitalismul lui Henri Bergson (1859-1941) avansa ideea ca toate organismele vii îşi iau seva dintr-o forţă vitală universală. Friedrich Nietzsche (1844-1900) vorbea de faptul că oamenii sunt motivaţi de emoţii puternice şi de ”voinţa de putere” iar Sigmund Freud (1865-1939) propunea conceptul de libido ca element cheie al explicării comportamentului uman. Spre deosebire de socialism şi liberalism care credeau că lumea poate fi înţeleasă şi transformată prin exerciţiul raţiunii. Pe de altă parte. asemenea idei şi-au găsit expresia în cultul naziştilor pentru clădirea trupului. proletariatul putea fi trezit din adormirea sa de secole şi împins către menirea sa revoluţionară cu ajutorul ”mitului grevei generale”. De exemplu. violenţa. scopul existenţei umane este să dea expresie acestei forţe vitale. În lucrarea Reflecţii asupra violenţei (1908) subliniază importanţa ”miturilor politice” care sunt ”expresii ale voinţei” ce angajează emoţiile şi determină acţiunea. Deşi a preluat ideea lui Nietzsche de supra-om (Űbermensch). emoţiilor şi instinctelor. lupta practică sunt elementele esenţiale ale vieţii politice. Sindicalistul francez Georges Sorel (1847-1922) a fost printre primii teoreticieni care au încercat să aplice anti-raţionalismul în politică. De aceea. In sec. Fascismul este expresia unei ”politici a voinţei” care se adresează sufletului.

Liderul poseda atât puteri constituţionale nelimitate.dominaţia elitei este naturală şi necesară. manifestaţii şi demonstraţii populare. al XIX-lea şi începutul sec. ca răspuns la ascensiunea liberalismului. parlamentarismului şi politicianismului la sfârşitul sec. ”Principiul conducătorului” ( Fűhrerprinzip) este principiul fundamental al statului fascist. Fascismul există din cele mai vechi timpuri sub forma unei stări de lucruri instinctuale încă de la începutul civilizaţiei umane. 3. b) o elită exclusiv masculină care se distinge prin eroism. cât şi autoritate ideologică de netăgăduit. care realiza fuziunea dintre absolutism şi suveranitatea populară sub forma ”democraţiei totalitare”. Originile gândirii fasciste şi naţional-socialiste Există mai multe interpretări privind izvoarele ideologiei fasciste din care enumerăm următoarele: 1. egalitarismului. c) masele care au nevoie de îndrumare permanentă şi al căror destin implacabil este de a fi supuse. Fascismul italian este considerat ca derivând din Renaştere şi Iluminism iar Machiavelli drept părintele fondator. Fascismul italian considera că istoria Italiei este profund legată de cea a Imperiului Roman. printro luptă acerbă. pe cei care au vocaţie de conducători iar ceilalţi se supun acestora. Pentru ideologia fascistă ”adevărata” democraţie însemna dictatura absolută. vizionarism şi capacitate de sacrificiu personal. de la care ”au învăţat atât doctrina sa cât şi modul de acţiune” (Alfredo Rocco ’The Political Doctrine of Fascism’). XX. partidele politice şi instituţiile parlamentare trebuiau desfiinţate pentru a nu ştirbi autoritatea Conducătorului. naţionalsocialiştii germani vedeau istoria naţiunii lor ca o expresie a conştiinţei populare. Cea mai populară interpretare a acestor ideologii în anii ’30 ai secolului trecut a fost cea marxistă care le considera drept expresii ale crizei capitalismului 49 . Există o selecţie naturală care impune. Atât fascismul cât şi naţional-socialismul german ar fi apărut ca reacţie la influenţa Revoluţiei Franceze în gândirea politică europeană. Societatea se împarte in trei categorii: a) un lider care deţine o autoritate absolută. Interpretări ale fascismului şi naţional-socialismului 1. Contactul direct al liderului cu masele trebuia realizat prin mitinguri. 2.

în anumite condiţii chiar devin şi reuşesc să-şi împlinească visurile ”provinciale” refulate. Interpretarea psihanalistă sau psihoistorică oferă o explicaţie în termenii tipurilor de personalitate sau ai trăsăturilor psihologice specifice părţii de jos a clasei mijlocii (freudo-marxismul Şcolii de la Frankfurt care a încercat să îmbine factorii economici cu cei psihologici în explicaţia apariţiei fascismului). Argumentul său era simplu: pentru ca sistemul industrial monopolist să se dezvolte. Capacitatea sa de mobilizare a maselor în perioade de criză este superioară ideologiei socialiste sau liberale. sublimare şi proiecţie. Fascismul apare astfel ca unealta principală prin care se impuneau interesele marilor concerne financiare şi bancare în detrimentul clasei muncitoare. Herbert Marcuse considera că ”rădăcinile fascismului pot fi găsite în anatagonismul dintre dezvoltarea monopolurilor industriale şi sistemul democratic”. Fără să fie o explicaţie pe deplin convingătoare. complexul lui Oedip. Interpretarea psihoistorică se concentrează pe analiza copilăriei pentru a releva structura credinţelor de mai târziu ale tipului comportamental fascist. Consecinţa este dezvoltarea unei tendinţe spre agresiune şi sado-masochism ce îşi găseşte exprimare politică în bizarele fantasme masculine ale fascismului. care ne trimit deseori la copilărie. teama de castrare pot induce un sentiment de vinovăţie. hegemonia ideologică a fascismului nu putea fi pur şi simplu ignorată sau caricaturizată.monopolist. Ungaria. Marxistul italian Antonio Gramsci. sistemul democratic şi opoziţia clasei muncitoare trebuiau neutralizate şi instaurată teroarea totalitară. Wilhelm Reich credea că toţi oamenii sunt potenţial fascişti. 3. Interpretarea marxistă n-a oferit însă un răspuns la întrebarea: cum de-a apărut fascismul în ţări slab dezvoltate precum Italia. această interpretare aduce în prim plan ideea că deseori din personalităţi frustrate se nasc caractere puternic autoritare. şi de ce nu în Anglia? 2. a fost primul scriitor marxist care a realizat că principala forţă a fascismului rezidă în ideologia sa care împlinea multe din idealurile maselor. De aceea. frustrare şi neputinţă. O altă interpretare specifică anilor ’30 vedea în apariţia fascismului semnul incontestabil al crizei morale şi religioase pe care o traversa civilizaţia 50 . deşi împărtăşea convingerea lui Marx că fascismul este o formă de Bonapartism sau Cezarism. Anumite forme de izolare. sunt tipice pentru personalitatea fascistă. Represiunea sexualităţii timpuri în familiile autoritare.

Trăsătura fundamentală a naturii umane este voinţa şi acţiunea. energia şi frusteţea. accentuând primatul acţiunii directe. mulţi scriitori fascişti s-au referit la ideologia lor nu neapărat ca la ceva programatic. R. teoria raselor din sec. Natura umană Fundamentul teoretic al viziunii fasciste despre natura umană este o mixtură eclectică şi bizară de darwinism social. Violenţa are virtuţi romantice. De aceea. Filippo Marinetti vedea în mişcarea futuristă arta fascismului şi îşi exprima credo-ul în celebrul său Manifest: 1. Rădăcinile filosofice ale acestor convingeri le găsim la Bergson şi Niezsche (vitalism). exprimă elanul vital şi ne permite să intrăm în legătură cu spiritele morţilor. este instinctuală. În plus. Desigur aceste rădăcini teoretice au fost folosite contextual şi distorsionat de ideologia fascistă pentru a manipula mase largi de oameni recrutaţi în special din generaţia militarizată care a luptat în Primul Război Mondial şi care vedea în toleranţa liberală principalul vinovat atât de război cât şi de dezastrul economic şi social care a urmat. Acelaşi lucru îl afirma şi nazismul când 51 . XIX. filozofie intuiţionistă şi vitalistă. 2. psihologia maselor şi cea a inconştientului. şi la filozofia germană a vieţii (lebensphilosophie). o provocare a întregii tradiţii creştine. sindicalism. Vrem să cântăm dragostea de primejdie. ”a exista”. nu ca la un fel ”de a gândi”. mai degrabă decât pe argumente raţionale. o pierdere a credinţei în libertate şi liberalism. romanticism. Collingwood vedea în fascism o nouă formă de barbarie. Oricum. Paradoxală este însă legătura dintre violenţă şi artă care devine pentru mişcarea futuristă un fel de estetism fin de siècle. Elementul esenţial al poeziei noastre va fi curajul şi revolta. nu întâmplător. De aceea acţiunea trebuie să se bazeze pe instinct şi intuiţie. Splendoarea lumii stă în noua ei frumuseţe. teoria elitelor. inspirat intr-un anumit sens de ideea nietzscheană a ”morţii lui Dumnezeu”. cea a vitezei. al vieţii. ea este un catharsis. … aidoma unei maşini care aleargă ca o mitralieră. Pentru alţi comentatori el era expresia unui profund nihilism cultural şi moral. 3. Când acţionăm ne exprimăm în fond adevărata natură. o experienţă a devenirii.occidentală. ci mai degrabă ca la expresia unui ”fel de a fi”. William James (pragmatism). instinctului şi creativităţii în faţa gândirii şi ideii de sistem.G. Gândirea apare post factum şi ea nu face decât să ne distragă de la acţiune.

Bucuresti. viaţa rurală. Hitler credea şi el că oamenii sunt animaţi de lăcomie. Probabil aşa se explică fascinaţia pe care fascismul a exercitat-o asupra unor importanţi scriitori. ci rasa sau sufletul poporului (volkseele) care exista în natură. artişti (de ex. opus gândului abstract. Deschidere şi sens în gândirea politică. care avea o determinare biologică. filozofi. în forţa vitală a naturii cu care omul se confruntă. instinctul. Blackwell. Bibliografie: Anton Carpinschi. 1995. Pentru naţional-socialism dimensiunea centrală nu era statul. 2002 Andrew Vincent. 52 . Politica este arta de a şti cum să foloseşti aceste slăbiciuni în favoarea propriului scop. Pentru fascism omul avea o dimensiune socială în cadrul statului-naţiune. egoiste şi necredincioase. era expresia principiului general: Statul. Foucault. 1995 Alina Mungiu-Pippidi. 1998 Andrei Ţăranu. Institutul European. intuiţia. Ezra Pound. ”gândul trăit”. Doctrine politice. concret. SNSPA. Pentru celebrul filozof italian Giovanni Gentile fascismul era însăţi inima realităţii. era imanent realităţii în sine.decreta că trebuie să gândim ”cu săngele”. emoţia creatoare. Modern Political Ideologies. Un alt aspect al acestui vitalism era convingerea că masele sunt instinctuale. arienii erau superiori în toate privinţele evreilor. Iaşi. Premisele filozofice ale unei asemenea doctrine anti-intelectualiste încorporau supoziţia că voinţa. Doctrine politice. şi alţii). peisajul pastoral. invidie şi gust al puterii. Concepte universale şi realităţi româneşti. Oxford. Aşa se explică cultul pe care naziştii îl aveau pentru natură. Editura Polirom. slavilor şi negrilor. Heidegger. elanul vital sunt elementele esenţiale în definirea fiinţei umane. fiind astfel uşor de manipulat şi dominat (Mussolini). Exista însă o ierarhie necondiţionată a raselor.

faza sa ultimă caracterizată prin controlul absolut al statului asupra societăţii civile în general. Totalitarismul 1. precum şi printr-o drastică limitare/ anulare a drepturilor şi libertăţilor civice în raport cu instituţiile puterii. Ceea ce aduce în plus totalitarismul ar fi combinaţia savantă dintre mijloacele de coerciţie şi o ideologie care să le legitimeze acţiunea în numele unui scop total. asupra oricărui individ în particular. Dictatura poate fi caracterizată prin concentrarea maximă a puterii în mâinile unui grup restrâns sau a unei singure persoane. statul îşi rezervă un dublu monopol: monopolul mjloacelor violente şi al mijloacelor persuasive. Pentru răspândirea acestui adevăr oficial. 2. Fenomenul totalitar apare într-un regim care acordă unui partid monopolul activităţii politice. Totalitarismul ar fi expresia malignă a regimurilor dictatoriale. Totalitarismul este acea formă de regim politic caracterizată prin concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane şi prin controlul absolut al statului asupra societăţii civile în numele unei ideologii unice şi universale care pretinde că deţine monopolul cunoasterii absolute. Regimurile politice nedemocratice acoperă o gamă variată de manifestări în funcţie de particularităţile istorice ale evoluţiei sistemelor şi culturilor politice. Partidul monopolist este dotat sau înarmat cu o ideologie căreia îi conferă o autoritate absolută care devine adevărul oficial al statului.Capitolul 5. Ansamblul mijloacelor de 53 . prin restrângerea / suspendarea activităţii instituţiilor democratice. Precizări conceptuale. prin evidenţierea instrumentelor de coerciţie şi a controlului strict exercitat de guvernanţi asupra societăţii civile. Dictatura se exercită prin continuă recurgere la mijloace violente de folosire a puterii. 3. nefiind îngrădită de lege care devine o simplă ficţiune în raport cu puterea dictatorului. Raymond Aron evidenţiază cinci caracteristici ale regimurilor totalitare: 1. Autoritatea supremă este absolută şi arbitrară. de condiţiile geo-politice şi de persistenţa unor tradiţii democratice.

Totul fiind activitate de stat şi orice activitate fiind subordonată ideologiei. Orice 54 . Mai mult. sfârşitul este lagărele de muncă. chiar şi între tipurile principale de totalitarism. dată fiind o diferenţă esenţială între ele: “datorită ideii care animă şi un demers şi celălalt: într-un caz. Similitudinile sunt “reale”. 6. deoacere “nu a cunoscut niciodată proliferarea ideologică. nici un fenomen totalitar compatabil cu marile epurări sovietice sau cu excesele din ultimele decenii ale regimului sovietic”. presă este dirijat. datorită revoluţiei tehnicoştiinţifice. ar duce la universalizarea scopului în sistemul totalitar care pretinde să refacă specia umană după propria sa imagine. în celălalt. Autorul atrage atenţia că trăsăturile de mai sus nu se verifică în toate variabilele.99%). Indiferent de prezenţa alegătorilor. totalitarismul s-ar caracteriza prin şase trăsături principale. oricare ar fi similitudinile”. televiziune. indiferent de variaţiile în timp şi spaţiu a formelor şi regimurilor din care se inspiră: 1. 2. în celălalt camera de gazare. hitlerist şi stalinist. universalismul: omogenizarea societăţilor moderne. o transfigurare ideologică a tuturor greşelilor individuale posibile şi.comunicare: radio. participarea forţată pentru desemnarea “aleşilor” în instanţele puterii. apare o politizare. Regimurile devin totalitare “pornind de la o intenţie originară – voinţa de a transforma fundamental ordinea existentă în funcţie de o ideologie”. Întrucât statul este inseparabil de ideologia sa. o voinţă propriu-zis demonică de distrugere a unei pseudorase”. cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale au coloratura adevărului oficial. o greşeală de natură economică sau profesională devine automat o greşeală idelogică. o teroare în acelaşi timp poliţienească şi ideologică”. prin orice mijloace. Din această perspectivă. “diferenţa este esenţială. Astfel încât. regimul fascist. în concluzie. în final. 4. Într-un caz acţionează voinţa de a construi un regim nou şi poate chiar un alt om. Cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale sunt supuse statului şi devin parte integrantă a acestuia. deşi cu regim unic. În opinia lui Spiro. Vectorul fundamental rămâne ideologia. candidaţii întrunesc maximum de sufragii (99. dar “insuficiente”. comandat de stat şi de cei care îl reprezintă. nu ar putea fi inclus în categoria regimurilor totalitare.

formarea omului nou). Fascismul şi nazismul ar fi expresia cârdăşiei dintre cele mai reacţionare cercuri ale imperialismului şi marea finanţă care. 5. nici o opoziţie. 2. unitatea de comandă. 55 . caracterizează regimurile totalitare. Friedrich sistemele totalitare se caracterizează prin deţinerea a şase monopoluri: 1. ca unică dimensiune a realităţii. caracteristicile regimurilor totalitare ar fi: 1. unicitatea scopului. cu alte cuvinte controlul absolut al statului asupra societăţii civile. Deutsch. 6. monopolul mediatic: controlul statului asupra mijloacelor de comunicare. nici alternativă. monopolul poliţist: puterea discretă a forţelor de coerciţie asupra populaţiei. ca doctrină a libertăţii individuale în condiţiile legii. O altă linie de interpretare este cea a marxismului Internaţionalei Comuniste dintre cele două războaie mondiale. Apare un sentiment de insecuritate care conduce la iraţionalism şi la teroare.eschivare sau abţinere de la actul de a vota echivalează cu un atentat la legitimitatea regimului. 3. monopolul economic: controlul statului asupra economiei. monopolul ideologic: milenarism oficial. nici un obstacol nefiind posibile. 2. urmărirea unui scop unic (industrializare. Liberalismul. 4. axată pe ideea de criză generală a capitalismului. incertitudinea. 3. 3. Pentru Carl J. serveşte ca model în analiza totalitarismelor. monopolul politic: partidul unic. 6. mobilizarea totală. 4. inevitabile îşi iau măsuri de siguranţă…. După Carl W. Interpretările de mai sus date totalitarismului se bazează pe ideal-tipurile weberiene. eficienţa executării. desfiinţarea organizaţiilor şi asociaţiilor neoficiale. imprevizibilitatea şi insecuritatea normelor: voinţa personală face legea şi ea poate schimba fără încetare instituţiile pozitive. omogenizare socială. adică pe transformarea regimurilor liberale în referenţial. monopolul militar: controlul sistemului asupra forţelor armate. sub presiunea contestării şi ameninţarea prăbuşirii.

lagărele de concentrare. Ideea de unicitate şi de supremaţie a omului în perioada Renaşterii s-a combinat în mentalitatea europeană cu fetişizarea Raţiunii ca o cheie universală pentru descifrarea tuturor misterelor din natură şi mecanismelor vieţii. cauze obiective cât şi subiective. “Întregul este mai mult decât suma părţilor” spunea Aristotel şi după el. accentul pus pe inconştientul colectiv în determinarea comportamentului şi a sufletului mulţimii – toate acestea impun formele iraţionale ale cunoaşterii. de mobilitatea sociala. inchiziţia. La limită. abandonarea unui mod de viaţă. totodată. romantismul va fi o reacţie contra schemelor general-umaniste şi abstracte ale clasicismului. şi o dimensiune a cunoaşterii. Evaziunea în vis şi în trecut nu înseamnă nicidecum un procedeu tipic romantic. exaltarea instinctelor primare. 56 . la mai mult de 2000 de ani. Transformarea trecutului în model pentru acţiunile prezentului are. caracterizat printr-un sistem de valori morale. Marcuse consideră că tocmai datorită acestei pretenţii la Hegel raţiunea “înţelege totul şi în final scuză orice lucru pentru că el îşi are locul şi funcţia în totalitate şi pentru că totalitatea aceasta se află dincolo de bine şi de rău. a raţionalismului clasic. în special faţă de clasicismul academic al secolului al XVII-lea. afirma Goethe. Aceste cauze. Smulgerea individului din mediul său tradiţional. camerele de gazare şi pregătirile în vederea războiului nuclear. Reacţia conservatorismului la această încredere nelimitată în forţele Raţiunii nu a întârziat să apară. deopotrivă. “Adevărul constă în Întreg”.Apariţia regimurilor totalitare în Europa secolului al XX-lea are. ruperea de legăturile sale comunitare şi aruncarea lui brutală în noile conglomerate umane de la periferia marilor oraşe industriale au însemnat. pot răspunde la întrebarea: cum a fost posibil ca în Europa luminilor. H. Idealizarea formelor de viaţă din trecut. odată evidenţiate. ea include sclavia. În majoritatea expresiilor sale continentale. Goethe şi Hegel vor reactualiza această idee. Dar criza raţionalismului modern provine şi din neliniştea provocata de dezvoltărea industriala. în romantism. a umanismului laic şi a celui creştin să apară un astfel de regim? Criza modelului ontologic european a dus la preponderenţa Întregului asupra părţilor. iar Hegel va face din ideea de totalitate cheia de boltă a sistemului său filosofic. Poate că aceşti termeni fac parte integrantă din raţionalitatea ce a guvernat istoria umanităţii". de creare a antitezei trecut glorios . de adevăr şi de ipocrizie. munca copiilor.prezent meschin.

Aceste procese au facilitat apariţia atomizării sociale. Cerem drepturi egale pentru poporul german în cadrul relaţiilor sale cu celelalte naţiuni şi revocarea tratatelor de pace de la Versailles şi Saint-Germain. Numai cei de origine germană. astfel încât Hitler a fost cel care. Conform acestui fapt. Cerem pământuri şi teritorii (colonii) ca să ne hrănim poporul şi să oferim adăpost excedentului nostru de populaţie. Anton Drexler. Cerem unirea tuturor germanilor între graniţele Germaniei Mari. pe baza dreptului de autodeterminare naţională. Pe de altă parte. a omului-masă. dacă se va dovedi imposibilă hrănirea întregii populaţii. (…) 57 . 2. Acest program conţine nucleul principalelor teze ale ideologiei naziste care vor fi dezvoltate ulterior în Mein Kampf şi în alte documente oficiale ale NDSAP. pot fi membri ai naţiunii. Cucerirea puterii de către Mussolini în Italia şi ascensiunea partidului naţional-socialist al lui Hitler în Germania au fost favorizate şi de aceste condiţii economice precare. oricând o pradă uşoară a manipulării. indiferent de credinţă. (…) 7. mai ales în Italia şi Germania. 4. Tot atunci s-a hotărât schimbarea numelui partidului în NDSAP (Nazional- Sozialistische Deutsche Arbeit Partei – Partidul Naţional–Socialist Muncitoresc German)”12. criza democraţiei liberale din perioada interbelică îşi va aduce şi ea obolul la instaurarea regimurilor totalitare în Europa.conservat şi perpetuat de forţa coercitivă a tradiţiei. 3. Hitler s-a alăturat Partidul Muncitoreasc German şi în scurt timp a devenit membru al comitetului. 1. alături de fondatorul partidului. nici un evreu nu poate fi membru al naţiunii. Energia. Greutăţile economice de după primul război mondial. Numai membrii Volk (naţiunii) pot fi cetăţeni ai statului. a formulat programul partidului în 1920. au arătat incapacitatea regimurilor liberale şi socialiste aflate la putere de a gestiona criza. Cerem ca datoria fundamentală a statului să fie asigurarea condiţiilor de trai pentru cetăţenii săi. talentul său propagandistic şi oratoric l-au impus curând în faţa acestei grupări. non cetăţenii trebuie deportaţi din Reich.

ci faţă de deciziile echipei conducătoare sau ale conducătorului suprem. de la cucerirea puterii şi până la îmbolnăvirea lui Lenin (1922) ceea ce caracteriza Partidul Bolşevic era dezbaterea de idei din interiorul partidului : “Unitatea este una din cheile gândirii şi demersurilor lui Lenin. Cerem desfăşurarea unei lupte pe căi legale împotriva înşelăciunii politice deliberate şi incriminării ei în presă” (…). ci să se desfăşoare în cadrul comunităţii. 58 . Cerem pedepsirea fără milă a acelor acţiuni ce prejudiciază interesul general. urmărind să evidenţieze momentele şi condiţiile creării sistemului totalitar din dezvoltarea sistemului politic sovietic. Criminalilor de drept comun. Mitul eredităţii politice a lui Lenin. cămătarilor. 2. speculanţilor să li se aplice pedeapsa cu moartea. Acţiunile individului nu trebuie să prejudicieze interesul general. indiferent de credinţă sau rasă. Cerem desfiinţarea armatei de mercenari şi formarea unei armate a poporului. (…) 14. abolirea veniturilor obţinute fără muncă. Cerem mărirea repetată a asigurărilor sociale pentru vârstnici. aşadar. nici blocate pentru că ele reprezintă personificarea ideologică a partidului de cadre.10. singura care se află în posesia legilor obiective ale dezvoltării sociale şi progresului: deciziile şefului nu pot fi nici criticate. În prima fază. Cerem cote de participare în cadrul marilor întreprinderi industriale. Obsesia unităţii a marcat evoluţia partidului. (…) 22. Partidul nu poate greşi deoacere este detaşament de avangardă al clasei muncitoare. ea explică lipsa de rezistenţă faţă de partid. spre binele general. Prima îndatorire a fiecărui cetăţean este de a presta o muncă fizică sau intelectuală. a scandat istoria sa. (…) Acest principiu unitar impune membrilor partidului o fidelitate absolută nu faţă de ideile lor. 15. faţă de Lenin. Cerem. 16. lansată de Helene Carrère d’ Encausse cu privire la totalitarismul sovietic reia teza originilor leniniste ale stalinismului. Stalinismul sau “totalitarismul exemplar” Această sintagmă. 23. 11.

Stalin a putut pregăti în tihnă o revoluţie socială totală. centralizarea puterii derivă din însăşi legitimitatea politică a funcţiei şi din condiţia de continuator legitim al ideilor leniniste. a cărei versiune caricaturală o poate apăra şi impune cu ajutorul vechilor cadre de partid. impusă de Stalin.Acum apare în prim-plan geniul diabolic al lui Stalin care a ştiut să beneficieze de toate avantajele pe care i le confereau mitul unităţii partidului şi monolitismul puterii ce decurgea din însăşi structura organizatorică a partidului. muncitor fruntaşsabotor. combinate. unde orice greşeală internă (crime.Modernizarea economică a U. în sensul că ţărănimea. abateri grave de la linia oficială a teoriei) era scuzabila în numele greutăţilor întâmpinate de prima ţară care construia un alt mod de producţie. înconjurată de duşmani şi teza ascuţirii luptei de clasă după fiecare etapă de construire a noii societăţi. Ea se sprijină pe următoarele măsuri care au asigurat succesul proiectului politic al lui Stalin: a) Atomizarea societăţii sovietice cu ajutorul cuplurilor dihotomice din discursul ideologic (ţarism-revoluţie. Stalin reuşise să adopte. în special în cadrul mişcării comuniste şi muncitoreşti. expoatare-eliberare. rup în două societatea sovietică prin instituirea clivajului sat-oraş. trădător-erou. ca linie oficială a partidului. trebuia “ajutată” să se lepede de instinctul atavic al posesiei şi proprietăţii private. îi permit săşi neutralizeze adversarii ca apărător al dogmei infailibile: ideologia marxist-leninistă. chiabur-ţăran sărac.S. neavând o conştiinţă de clasă revoluţionară. muncitori necalificaţi-specialişti). Buharin. 59 . În primul rând. muncitori-ţărani.S. prin colectivizarea forţată şi industrializarea accelerată. care va marca profund raporturile dintre societatea civilă sovietică şi sistemul ei politic. Astfel. în conformitate cu legile economice ale socialismului. Kamenev. Acestea. Justificarea ideologică a terorii este cheia de boltă a totalitarismului sovietic. excese ale cultului personalităţii. teza construirii socialismului într-o singură ţară. în luptă cu ideile rivale ale lui Troţki. ci una conservatoare sau tradiţională.R. Aceste cupluri legitimează lupta de clasă prin favorizarea categoriilor sociale cu interese opuse. Aceste teze au avut un impact politic decisiv în consolidarea legitimităţii ei pe plan internaţional. Zinoviev.. iniţiată de sus. Kirov. în timp ce Troţki milita pentru revoluţia mondială şi pentru exportul de revoluţie.

dar în memorii disperate şi repetate ei cerşesc “tătucului” iertarea . statul sovietic este voinţa clasei dominante ridicate la rang de lege. Zinoviev. funcţia procesului-spectacol este de a legitima noul sistem de valori în curs de consolidare şi. Această clasă instabilă trebuia să execute indicaţiile de sus. în cadrul democraţiei populare. în timpul precesului Buharin a recunoscut toate capetele de acuzare imaginare împotriva lui şi a cerut o pedeapsă exemplară pentru el însuşi. e) Crearea omului nou şi rotaţia cadrelor. indirect. Dar şi voinţa populară este trucată şi manipulată. concurând pentru a intra în graţiile stăpânului de la Kremlin.b) Procesele spectacol ocupă un loc considerabil în legitimarea sistemului politic totalitar. Acest stat va da naştere unei birocraţii numeroase care va controla totalitatea activităţile sociale. d) Consolidarea statului-partid şi a partidului-stat. de a legitima teroarea. Când s-a pronunţat sentinţa la moarte prin împuşcare a sfârşit strigând: “Trăiască tovarăşul Stalin!” c) Crearea statului de drept totalitar se bazează pe “combinaţia dintre măsurile de urgenţă şi un legalism crescând”. Iniţial. oligarhia partidului va fi înlocuită prin valuri succesive de cadre de rezervă care vor anihila stabilitatea şi securitatea locurilor de muncă şi vor înăbuşi din faşă orice încercare de rezistenţă. statul va deveni monopolul forţei în mâinile unei elite conducătoare compusă din activiştii de partid. în spionarea şi delaţiunea 60 . stat al muncitorilor şi ţăranilor. O formă indirectă de control asupra societăţii era inocularea în inconştientul noilor elite şi echipe de cadre că nimeni nu este de neînlocuit. prin mecanismele terorii. atinge aproape unanimitatea. Ca stat al dictaturii proletariatului. Mai mult. Asocierea terorii şi a dreptului conferă legitimitate juridică tuturor măsurilor teroriste prin validarea lor de către voinţa populară care. Teroarea creează imprevizibilul. legalitatea restaurează previzibilitatea”. Kamenev nu numai că renunţă la ideile lor. stat al întregului popor. în îndeplinirea sarcinilor. oralitatea şi contradictorialitatea. la fel cum legalitatea este una de paradă. asigurându-l de fidelitatea lor şi regretând “rătăcirile” din trecut faţă de orientarea genială a “părintelui popoarelor”. Spre deosebire de procesele politice clasice. care opun pe acuzaţi şi pe acuzatori într-un conflict politic real şi care respectă regulile procedurale. aparatciki şi din membrii temutului NKVD. Progresiv cu consolidarea puterii personale. Vechii adversari ai lui Stalin: Buharin. “Teroarea şi legalitatea sunt cele două aspecte inseparabile ale unei aceleiaşi atitudini totalitare.

61 . BIBLIOGRAFIE Aron. Modern Political Ideologies. Clasa politică din anii ’40 şi-a subminat bazele puterii proprii şi a declanşat cultul deşănţat al personalităţii. NKVD şi apoi KGB) se va eschiva oricărui control din partea statului sau societăţii civile. Raymond. El trebuia să aibă o atitudine intransigentă faţă de aceia care şovăiau sau se eschivau de la sarcini. Concepte universale şi realităţi româneşti. Acesta avea el însuşi trăsături de supraom. Această concentrare a puterilor într-o singură persoană va pregăti înghiţirea statului de către partid. Voinţa lui revoluţionară şi credinţa în justeţea cauzei trebuiau să transcendă de fiecare dată instinctele lui naturale. Doctrine politice. Editura Polirom. imposibil de a mai fi controlată şi care. după chipul şi asemănarea ideologiei totalitare însăşi. Deschidere şi sens în gândirea politică. Ea nu va fi răspunzătoare sau obedientă decât în faţa secretarului general al partidului. 2002 Andrew Vincent. Bucureşti .reciprocă. Aceasta va ajunge să fie un stat în stat. 1995 Alina Mungiu-Pippidi. 1995. f) Rolul poliţiei politice în amplificarea terorii şi consolidarea sistemului Poliţia politică va deveni instrumentul privilegiat al lui Stalin în controlul societăţii sovietice prin amplificarea terorii la cote inimaginabile. Iaşi. Editura All. trebuia să înfiereze cu mânie proletară orice atitudine duşmănoasă la adresa noii societăţi. Bucureşti. va face din propriul ei părinte o marioneta. SNSPA. poliţia politică (CEKA. 2000 Nicolae Frigioiu. Institutul European. Bucuresti. trebuia să pună mai presus interesele generale decât cele particulare. de homo sovieticus. Democraţie şi totalitarism. 1998 Andrei Ţăranu.2001 Anton Carpinschi. Oxford. Prin puterile dicreţionare acordate. Politologie şi doctrine politice. apoi a statului-partid de către poliţia politică. Blackwell. Stalin îşi suprapune modelul său de semizeu proiectului utopic de om nou. Doctrine politice. deopotrivă şef al statului şi comandant suprem al forţelor armate. SNSPA. datorită creşterii exponenţiale a puterii sale.

proletariatul a fost înţeles ca potenţialul element transformator al societăţii capitaliste a cărei viteză. remarcau socialiştii. De aceea primii socialişti (şi în special Auguste Comte) doreau o alianţă între muncitori şi intelectuali îndreptată împotriva capitalismului gregar şi imoral. mult mai libere şi mai fericite datorită educaţiei şi culturii. aşa cum a făcut marxismul. Din acest motiv. lăsându-i indiferenţi în faţa culturii şi moralei. Dar. iar numărul de curente socialiste sau anarhiste aflate în competiţie a şi condus la o slăbiciune de fond a unui socialism organizat. Dar soluţiile propuse de ei erau evident utopice. Remarcabilă în acest context este multitudinea de oferte revoluţionare puse la dispoziţia proletariatului de către intelectuali. Social-democraţia Ceea ce au remarcat toţi socialiştii a fost faptul că proletriatul şi burghezia sunt clasele eminamente urbane. Încercarea de organizare a unei mişcări socialiste coerente s-a lovit de la bun început de contradicţiile existente în ânul mişcării. clase care îşi construiesc un habitat total diferit de cel natural. Cei care munceau erau cei mai săraci şi asta îi dezumaniza. ca fiind contaminat cu spiritul societăţii capitaliste a produs reacţii de respingere şi sentimentul revenirii utopismului. şi în special linia deschisă de Immanuel Kant. cât şi de ambiguitatea iniţială dintre anarhismul colectivist şi socialism. propunându-şi mai degrabă o luptă morală şi intelectuală împotriva burgheziei decât o acţiune directă şi fundamnetată ideologic. Graba cu care anarhismul îşi propunea distrugerea statului şi distrugerea a tot ceea ce exista deja.Capitolul 6. imoralitate şi cupiditate îi înspăimânta pe majoriatea intelectualilor care nu îşi mai găseau rostul în noua societate. De aceea Marx s-a luptat extrem de mult pentru a-l 62 . Iar elementul urban creează capacitatea de coagulare rapidă şi de acţiune politică de proporţii. sărăcia era mai întinsă şi mai vizibilă. lăsa liberăideea optimistă a unei umanităţi morale. în ciuda invenţiilor şi dezvoltării. lumea în care trăiau ei era mai urâtă decât cea dinanite. ambele fiind mişcări revoluţionare. or în aceste condiţii fericirea prin cultură nu mai era posibilă. nereuşind să creeze o perspectivă pertinentă asupra viitorului. Iluminismul german. elemente necunoscute până la acea dată. căci.

ceea ce a dus în final şi la reconsiderarea întregii doctrine marxiste din cadrul socialismului. pentru că. Desigur. 63 . generând curente extrem de violent distincte. şi pe de altă parte tacticile politice ale muncitorilor dintr-o ţară nu se potrivesc cu cele ale celor din altă ţară. mulţi dintre cei care au combătut-o declarându-se în continaure marxişti. pentru că doctrina marxistă este deosebit de incitatntă şi plurivalentă.Lassale a fondat Partidul Muncitoresc German Unit (1863). Friedrich Engels care denatureaza tezele marxismului pentru a le populariza. Astfel el a numit marxismul – socialism ştiinţific (materialism dialectic şi ştiinţific) încercând să impună o ideologie politică în ultimă instanţă în domeniul cunoaşterii.elimina pe Bakunin din Internaţional I-a socialistă. considerând că ei critică doar o parte din doctrină şi nu întreg mesajul ideologic. Marx s-a opus acestui curent prin introducerea tezelor internaţionalismului proletriatului. pe de o parte. Alături de marxism în procesul de organizare a proletriatului au existat mai multe mişcări. contradicţiile din sânul socialismului s-au adâncit. şi la formarea a două ideologii paralele şi foarte vehemente una la adresa alteia: socialismul (socialdemocraţia) şi comunismul. Chiar dacă cele două curente (lassalian şi marxist) s-au unit sub umbrela Partidului Social Democrat German (fondat în 1875). partid care se dorea a fi mai degrabă expresia activităţii politice a sindicatelor industriale. Direcţia centristă (ortodoxă) – este direcţia impusă. tocmai pentru a se delimita de anarhism. atunci legile ei trebuie să domnească asupra tuturor domeniilor particulare ale ştiinţei şi să le valideze teoretic. considerând că şi în perioada socialistă rolul conducător al reformelor sociale trebuie să revină tot statului. Astfel au apărut trei direcţii extrem de importante: I. decât a unei ideologii socialiste. Lassale era adeptul tezei conform căreia muncitorii din fiecare ţară trebuie să îşi găsească propriul drum spre socialism. Conform dialecticii ştiinţifice legile care guvernează natura. realităţile economice şi industriale din fiecare ţară diferă. o mişcare iniţiată şi condusă de Ferdinand Lassale (18251864). Potrivit acestei viziuni. şi prin ideea dispariţiei la un moment dat a statului. dintre care s-a detaşat lassalismul. Lassale era mult mai etatist decât Marx. Mai mult. O a doua disensiune a apărut din cauza problemei naţionale. După moartea lui Marx. ele au rămas distincte şi au generat în continuare disensiuni. procesul nu a fost atât de simplu din punct de vedere teoretic. dacă dialectica este o metodă ştiinţifică. după moartea lui Marx de chiar tovarăşul său doctrinar. în 1883.

generând confuzie în rândul multor socialişti. Potrivit acestei noi ştiinţe. 64 . Încercînd să folosească această metodă ca pe o ştiinţă. Critica lui Bernstein s-a axat în special pe trei direcţii : a. deci. Pe de altă parte. “ştiinţa celor mai generale legi ale mişcării”. este deci plauzibil că şi domeniul (socialismul) este ştiinţific. în epocă. radicalizând-o. Şi aceasta nu se datorează bunătăţii capitaliştilor. Astfel. ea trebuind. sprijinit şi de proletariat. ci este o relatare ştiinţifică despre cum erau şi cum vor trebui să fie lucrurile. Cele două lucrări ale sale (Presupoziţiile Socialismului şi Socialismul Evolutiv) se vor dovedi capabile să demoleze linia marxistă din social -democraţie şi să pregătească o nouă etapă în mişcarea socialistă. legitimitatea sa ca urmaş şi prieten a lui Marx era uriaşă. modelul democraţiei tinde să devină un model de succes. fiind considerat părinte fondator al gândirii socialiste.guvernează şi societatea. starea economică a muncitorilor s-a îmbunătăţit considerabil. ca atâtea altele. ba mai mult. Pe de o parte. numai acest tip de socialism este socialism. mulţi dintre ei tinzând spre mica burghezie. oricare altul fiind un fals. Eduard Bernstein este primul care aduce o critică concretă şi susţinută marxismului şi va elimina orice perspectivă revoluţionară din mişcarea socialistă. Critica din perspectiva economică – Bernstein observa că tezele marxiste privind pauperizarea graduală a proletariatului nu concordă cu faptele. care va începe să critice marxismul şi determinările sale. cei care au reacţionat violent la tentativa de dogmatizare propusă de Engels şi cei care s-au alăturat acestei linii. raţiunea umană – nu este altceva decât un lucru mişcându-se conform legilor perene ale dialecticii. să se supună aceluiaşi determinism. Din acest motiv socialiştii s-au împărţit în două tabere. Direcţia de dreapta (revizionismul). II. dacă metoda este obiectiv ştiinţifică. acesta nu este doar o simplă ideologe. Democraţia engleză şi calmul fabian au avut o influenta importantă asupra lui Bernstein. istoria. Engels a modificat masiv bună parte din doctrina marxistă originară. Deci nici predicţia apariţiei dictaturii nu se adevereşte. tezele pe care le promova acum păreau eronate şi ieşite oarecum din cadrele marxismului. Or. ci luptei susţinute a sindicatelor şi a capacităţii statelor democrate de a negocia cu toate clasele sociale. totul – natura. care nu poate fi dovedit ştiinţific. În ţările industrial avansate. În aceste condiţii.

şi o foloseşte în lupta sindicală şi la impunerea socialismului prin reforme graduale. ci mişcarea este totul”. Creşterea condiţiilor de viaţă induce muncitorilor un sentiment de confort şi de securitate. (ei reprezentând începutul pentru mişcarea social-democrată europeană. Ceea ce vrea să explice el prin această critică este că nu tot profitul se obţine prin exploatare. dar principiul capitalist al societăţii (bazat pe cerere şi ofertă) va continua să existe.. Critica din perspectiva morală – Bernstein refuza ideea revoluţionară şi din considerente morale.aceştia vor alimenta majoritatea mişcărilor radical socialiste şi comuniste ce vor lua fiinţă la sfârşitul secolului al XIX-lea. dar este mult mai profitabilă. ceea ce în general este numit scopul ultim al socialismului nu reprezintă nimic. care mai târziu. Respingând revoluţia. şi deci la implicarea democratică a socialiştilor în viaţa politică a statului capitalist. şi aceasta pentru că proletariatul tinde să se lase atras de modul de viaţă burghez. Bernstein propune de fapt acceptarea socialismului ca o alternativă politică parlamentară la alte alternative. în sensul că socialiştii ar trebui să se gâdească 65 . urmată de o dictatură pe termen neprecizat.Bernstein va critica şi teoria valorii din economia marxistă. Din contră. scria Bernstein. unii dintre ei acceptând modelul propus de Bernstein. c. începutul secolului XX. Argumentul de fond al criticii sale este că valoarea unei mărfi nu corespunde şi nu se măsoară în cantitatea de muncă socialmente necesară conţinută în ea decât pe baza unei serii de abstracţii. proletariatul a ajuns la conştiinţa de clasă. să imite comportamentul micii burghezii cu care se simte solidar.iar acest lucru l-au înţeles foarte bine toţi socialiştii: ei vor putea să producă schimbare prin reforme care să conducă la un sistem economic mai echitabil. prin negociere cu burghezia şi prin imprimarea unei conştiinţe moral-egalitare întregii societăţi. Critica din perspectivă politică – Demonstrând că predicţiile economice ale lui Marx sunt eronate. b. Nu numai lui i se păreau profund imorale mijloacele prin care s-ar fi instaurat societatea comunistă – o revoluţie sângeroasă. Această viziune a condus şi mai mult la adâncirea disensiunilor dintre socialişti. doar în numele unui proiect argumentat pseudoştiinţific. “Pentru mine. considerând-o ca o trădare a intereslor proletariatului. deci nu toţi proletarii au motive revoluţionare. Bernstein doreşte să demonstreze că şi predicţiile politice se dovedesc a fi false. Berstein va considera că valoarea de utilitate marginală este tot atât de importantă ca si valoarea muncă. O altă aripă s-a opus radical liniei propouse de Bernstein. va şi renunaţa la marxism). pe care nici într-un caz nu le vor părăsi pentru a porni o revoluţie.

Direcţia radicală (de stânga) – reprezentată în special de Rosa Luxemburg şi de Karl Liebknecht. Dar. în lipsa acumulării lărgite de capital se ajunge la criza finală a capitalismului. Contestarea rolului predominant al economiei în schimbarea socială şi astfel a contestat implicit materialismul dialectic şi istoric. Pe această bază. Rosa Luxemburg limita teoria economică marxistă la acumularea primitivă de capital. Respingerea teoriei valorii şi plusvalorii. populaţia autohtonă din colonii etc). 3. În locul economiei ca factor determinant în edificarea socialismului. materialismul lui Eduard Berstein s-a materializat în contestarea a cinci teze fundamentale din concepţia marxistă a dezvoltării sociale: 1. Critica teoriei luptei de clasă ca motor al progresului istoric. căci nici mărirea numărului de muncitori (din cadrul acestor pături) nu reuşeşte să producă o acumulare lărgită de capital. Factorul 66 . în mod spontan. Cei care vor pregăti revoluţia vor fi chiar capitaliştii.la moralitatea mijloacelor folosite. Aceştia s-au pronunţat categoric împotriva revizionismului. burghezia va exploata la maxim piaţa exterioară capitalismului. 4. care se trezeşte în situaţia că nu mai poate continua procesul reproductiv. el va critica marxismul ca fiind profund amoral şi va cere construcţia unui fundament etic pentru realizarea scopurilor socialismului. o dată epuizată această piaţă. masele exploatate vor transorma în revoluţie această criză finală. promovând în continuare ideea revoluţiei spontane. considerând că ea se va declanşa în mod necesar. Contestarea maniheismului politic care face dictatura proletariatului consecinţa directă în plan politic a luptei de clasă. el doreşte să pună etica. foşti feudali. Din acest motiv. considerând că sistemul economic capitalist este incapabil să treacă de acest moment. Atunci. orice investiţie fiind făcută doar ca să se reia ciclul productiv. În concluzie. 5. 2. III. Acumularea primitivă se realizează în detrimentul păturilor sociale exterioare capitalismului (ţărani. fără o pregătire anterioară. Respingerea înlocuirii capitalismului cu socialismul prin revoluţie. căci o societate născută prin sânge este puţin probabil să fie la fel de nonviolentă ca una care se naşte şi evolueză pe căi naturale. dar procesul de acumulare rămâne acelaşi. sărăcind-o total.

şi principiul suveranităţii naţioanle primase în faţa internaţionalismului proletar. apanajul politicilor sociale fiind foarte la modă în perioada respectivă. Liderii Internaţionalei au luat act de faptul că partide socialiste extrem de puternice ca PSD-ul German sau Partidul Socialist Francez. datorită transformărilor sociale şi de mental colectiv suferite de ţările din Europa. social-democraţia s-a trezit în situaţia extrem de ambiguă de a se afla undeva la mijloc. Social –democraţia În perioada interbelică. Internaţionala a II a socialistă a continuat să existe până la începutul Primului Război Mondial. fiind situată undeva aproape de linia democrat-creştină şi liberalismul social şi în contradicţie cu comunismul ce tocmai luase fiinţă în fostul Imperiu Ţarist. deci. Aceasta însemna că muncitorii din ţări diferite porneau la război unii împotriva altora. socialdemocraţia a fost pusă în situaţia de a avea competirori ideologici pe chiar propriul ei teren politic. 67 . a clamat permanent că el reprezintă singura alternativă socialistă la capitalism şi socialdemocraţia europeană care a respins ideea revoluţionară si comunismul. Capacitatea de a determina o linie comună şi coerentă de acţiune a tuturor partidelor ce se declarau socialiste era aproape nulă. între piaţă şi planificare. Mai mult. ea s-a poziţionat pe un fel de a treia cale între capitalism şi comunism. deseori echivalată cu el. Pe de altă parte. au susţinut izbucnirea războiului şi au votat creditele de război cerute de guvernele statelor lor. fiind. având reprezentatnţi în parlamentele ţărilor lor. Totuşi. fără o identitate ideologică foarte clară. În aceste condiţii.subiectiv (conştiinţa politică a conducătorilor revoluţionari) se va alătura şi el spontan factorului obiectiv (criza economică) generând dictatura proletariatului. partidele socialiste s-au “naţionalizat” punând în prim planul acţiunii politice proletriatul din propriile ţări în detrimentul acţiunii internaţionale. După Primul Război Mondial socialismul s-a faracturat în două linii ideologice extrem de importante care au impus fiecare o nouă abordare asupra problematicii politice: pe de o parte comunismul. De aceea. singurul lucru pe care nu l-a negat niciodată fiind democraţia şi acceptul pus pe statul de drept. în condiţiile în care şi liberalismul începea să aibă tente sociale. impus în Uniunea Sovietică în 1917. şi democraţia creştină. social –democraţia încă mai era dependentă de moştenirea ideologică marxistă pe care o împărţea cu comunismul.

68 . 1938 etc. capitalismul nu accepta planificarea economică şi socială (aşa cum făcea comunismul. care lea pus în posturi extrem de ciudate – având de a alege în Germania.) ele s.Acest principiu a fost subliniat cu hotărâre de Leon Blum sau Karl Kautsky care demonstrau chiar în timpul războiului civil din Rusia că înseşi principiile de organizare ale Partidului Comunist (abia format din PSDMR(b)) conţin în sine germenele dictaturii şi terorii. Dar nici el şi nici alţi socialişti nu ştiau la acea dată ce program să adopte relativ la statul capitalist: în timpul războiului capitalismul îşi dovedise uriaşa sa forţă productivă. şi scoţând-o din anturajul dictatorial al comunismului. Conţinutul programului de reforme trebuie să individualizeze “socialismul democratic” faţă de programele celorlalte formaţiuni incluse în familia politică a stângii sau care propun politici sociale. Datorită acestor motive.m. 1924. socialiştii din perioada interbelică au optat pentru o politică extrem de prudentă atât în raport cu comnismul. între naţional-socialism şi comunism.d. Germania. Niciodată mijlocul nu poate fi transformat în scop şi permanentizat – asta referitor la dictatura proletariatului din URSS care devenise modelul regimului politic sovietic. Franţa. în 1920. Ea poate fi rezumată uşor în trei puncte esenţiale: 1. de exemplu. dând astfel identitate social-democraţiei. Astfel.a. construindu-se o Internaţională socialistă paralelă. 1920. neputând forma fără să se autodistrugă un stat democratic. care însă era antidemocratic) ş. statul capitalist accepta jocul democratic dar creea şi accepta ingalitatea în rândul cetăţenilor săi. Leon Blum declara răspicat ruptura ideologică dintre comunism şi socialismul democratic. dar cu preţul a zeci de milioane de morţi. s-a precizat o poziţie concretă a socialiştilor în raport cu comunismul şi respingerea lui. născându-se astfel un paradox: deşi a fost perioada în care extrem de multe partide social democrate au ajuns la guvernare (Marea Britanie. Astfel. Totuşi socialiştii au făcut câteva precizări de poziţie extrem de importante. Ele au adoptat principiul tergivesării deciziilor şi s-au cantonat într-o politică centristă.au dovedit slabe din punct de vedere ideologic şi programatic. 2. în special refuzul de a semna cele 21 de puncte condiţii impuse de Internaţionala a III (comunistă). În cadrul Internaţionalei socialiste s-au adoptat câteva principii fundamentale care aveau ca scop transforamrea paşnică şi din interior a capitalismului. cât şi cu capitalismul.

Socialiştii nu renunţau la socializarea mijlaoacelor de producţie. şi nu dintr-o dată) vor începe să renunţe discret la proiectele de naţionalizare şi socializare a unor ramuri de producţie şi schimb.. după primul război momdial. partidele social democrate (nu toate. Din contră. El recomanda ca gestiunea întreprinderilor naţionalizate să fie încredinţată unor consilii de administraţie. care s-ar fi abolit singură în competiţie cu sistemul planificat de stat. social democraţia nu se transforma doar într-un partid fără identitate politică şi ideologică. într-o manieră conştientă şi planificată.3. căci el demonstrează că socialdemocraţia europeană. renunţase complet la dimensiunea revoluţionară şi acceptaase total linia reformismului “Fondul tezei reformiste este că. poate fi obţinut fără criza prealabilă a puterii politice. fără însă a atenta la mica proprietate. dacă nu totalitatea transformării sociale. şi prin aceasta asumarea unei economii esenţial diferite prin naţionalizări. dar ea nu trebuia făcută prin forţă. compuse din reprezentatnţi ai salariaţilor. aşa cum o acuza constant linia comunistă. social-democraţia îşi propunea să schimbe din temelii societatea. Lupta pentru realizarea reformelor politice va avea loc exclusiv în cadrul instituţiilor politico-juridice în sistemul politic al democraţiilor. 69 . care se supunea regulilor statului capitalist din laşitate. ai consumatorilor şi ai statului. La fel ca şi toţi membrii familiei politice a stângii din perioada respectivă. Pentru Leon Blum distincţia dintre socialismul democratic şi cel revoluţionar nu mai consta în exercitarea sau cucerirea puterii. în special după marea criză econmică dintre 1929-1933. În esenţă planul socialdemocraţiei nu se schimbase radical – ea îşi propunea să naţionalizeze mijloacele de producţie în folosul muncitorilor. socialdemocraţia dorea intervenţia statului în gestiunea economiei. Otto Bauer (lider al socialiştilor austrieci) făcea distincţia între naţionalizări şi un socialism al eficienţei. la nivel de întreprindere. dar fără să producă tragedii umane prin revoluţie. Aceasta este esenţa reformismului”. Dar prin reformă. cel puţin ceea ce există mai substanţial în avantajele pe care ea trebuia să le procure clasei muncitoare. Acest ultim punct este probabil cel mai important. comitetele muncitorilor aveau competenţe pentru toate problemele vizând condiţiile de muncă. încă din 1919. dar nu şi în ceea ce priveşte conducerea tehnică a întreprinderii. În ciuda criticilor acerbe ale comuniştilor. ci transforamrea regimului propietăţii. ci prin competiţie directă cu sistemul capitalist.

ca factor de stimulare a creşterii economice. Modelul suedez a pus accentul pe productivitatea cheltuielilor sociale. Prin aceste acorduri se garanta sindicatelor securitatea locurilor de muncă. concomitent cu o acţiune etatică şi socială”. folosindu-se de presiunea sindicatelor.Alături de recunoaşterea coexistenţei unui sector public şi unul privat. prin participarea lor la conducerea economiei. iar Partidul Social-Democrat. cu sprijinul statului. incapacitatea de a se adapta situaţiei. unii dintre ei (Rudolf Hilferding de exemplu) “analiza trecerea de la capitalismul industrial. premierul suedez Hansson afirma: “O politică social-democrată poate foarte bine să fe o politică ce încearcă să beneficieze de forţele imense pe care le conţine iniţiativa privată. socialdemocraţia 70 . deşi este evident că nu ştie cum să o folosească. ea îşi păstrează tradiţia marxistă de gândire. neînscriindu-se în coordonatele exacte ale ideologiei epocii. Ceea ce se poate remarca în perioada interbelică în dimensiunea ideologică a social-democraţiei este ambiguitatea politicilor sale. puteau. social-democraţia nu avea nişte programe economice foarte bine fundamentate. air patronatului I se recunoşteau drepturile sale. controla acordul. astfel încât criza economică ce a cuprins întreaga lume capitalistă a lovit şi în statele cu guverne social-democrate. Social-democraţii credeau că pot obliga statul la compromisuri şi concesii. generând bunăstare şi siguranţă unei societăţi care până atunci fusese considerată una din cele mai sărace din Europa. dincolo de sprijinul real al sindicatelor şi de buna credinţă incontestabilă a liderilor socialişti din acea perioadă. Dar erau decişi să accepte regulile jocului. Dar pentru perioada interbelică modelul socialdemocraţiei suedeze putea fi considerat excentric. sindicatele. şi în special cu comuniştii. mai ales în raport cu competitorii sociali. aflat la putere. În 1933. mai ales în domeniul monetar. bazat pe liberă concurenţă. De abia după criză Keynes va oferi un suport explicativ şi coerenţă încercărilor social-democrate de degajare unei doctrine economice proprii. Dar acest model nu ar fi fost unul de succes dacă nu s-ar fi instituţionalizat acordul de la Saltsjobaden (1938) dintre sindicate şi patronat. construind jumătăţi de politici şi de iniţiative. Totuşi. ţară în care guvernele social-democrate s-au succedat din 1933 până în 1990. Mai mult. Din nefericire. la concentrarea capitalului şi a producţiei în vederea impunerii de politici sociale capabile să trensforme societatea conform scopurilor lor ideologice. să orienteze activitatea economică în interesul social. la capitalismul organizat ca o posibilitate pentru stat de a interveni în maineiră conştientă şi planificată în gestiunea economiei”.Singurul caz de succes în perioada respectivă este cel al Suediei.

Din acest motiv s-a apelat la programele interbelice în care nici social –democraţii nu mai credeau. social-democraţia îşi afirmă propriul drum. renunţând la problema proprietăţii şi afirmând-o pe cea a conducerii şi repartiţiei.De aceea. a fost şi una extrem de grea din punct de vedere politic. şi deci concentrarea puterii economice ( dar şi de decizie politică) în mâinile unui mic număr de individizi. întreprinderi comunale sau 71 . Ca regim politic socialismul democratic nu este posibil decât acolo unde însăşi puterea de stat este controlată în mod democratic de societatea civilă. în Declaraţie sunt postulate teze ca: angajarea deplină a forţei de muncă. După al doilea război mondial. opţiune care nu era uşor de făcut la vremea respectivă. Declaraţia de la Frankfurt recunoaşte că pentru formarea proprietăţii colective sau socială se pot folosi două moduri: 1. “Realizarea acestor scopuri va necesita planificarea producţiei în interesul celor mai largi mase populare”. şi de aceea cereau reforme economice şi sociale.europeană începe în perioada interbelică să acţioneze politic. Crearea de noi întreprinderi de folosinţă publică. căci social-democraţia era considerată singura alternativă la comunism.sindicatele. Dar după 1951.” Dar. propus de planul Marshall în Europa Ocidentală şi sistemul totalitar şi planificator din Est. Societăţile care suportaseră războiul doreau şi sperau o schimbare rapidă care să nu mai permită o altă conflagraţie. dar se specifică că “ planificarea socialistă nu necesită preluarea în proprietate publică a tuturor mijloacelor de producţie. căci existenţa planificării şi proprietăţii de stat presupune dirijism. în condiţiile uriaşei ofensive ideologice a Moscovei. În condiţiile lumii bipolare impuse de începutul Războilui rece. Etatitzarea întreprinderilor particulare existente sau 2. social-democraţia s-a văzut pusă în postura de a face o opţiune fermă între sistemul capitalist şi democratic occidental. De aceea. cum vedem Declaraţia este cel puţin echivocă. iar statul devine un garant al controlului societăţii asupra puterii economice. perioada 1945-1952 a fost una de căutări şi de structurări ideologice. ci satisfacerea tutror nevoilor trebuie să fie scopul activităţii economice”. Conform Declaraţiei de la Frankfurt social-democraţia defineşte puterea econmică “ nu ca exploatare a indivdului. În acelaşi timp. social democraţia europeană a trebuit să îşi reia excursul ideologic aproape de la zero. creşterea producţiei pentru a determina creşterea bunăstării. să îşi asume guvernarea şi să îşi păstreze în bună măsură legătura cu baza sa electorală . Pentru a depăşi acest echivoc. repartizarea echitabilă a veniturilor. ea putându-se împăca cu existenţa proprietăţii private în diferite ramuri ale econmiei.

6. anul în care se lansează programul PSD German de la Bad Godesberg. ducând principiul econmiei mixte până la ultimele sale consecinţe. fost prim ministru socialist al Suediei) – se vizezeă transforamrea proprietăţii în funcţie socială. Intervenţionismul etatic este configurat de următaorele politic publice: participarea muncitorilor cu acţiuni la formarea capitalului întreprinderii şi creşterea funcţiei de control al managerilor faţă de acţionarii 72 . Vedem că se impune un control social al economiei. 2. 4. Asigurarea unui raport optim între planificarea orientativă şi concurenţă: la nivel macro (industria strategică şi grea) urmând să predomine planificarea. planificare atât cât este necesar”. urmare a creşterii sociale a statului şi a extinderii sectroului public. 5. iar la nivel micro (nivelul întreprinderilor mici şi mijlocii) concurenţa. conform principiului enunat în 1956 de Karl Schiller: “Concurenţă atât cât este nevoie. Coexistenţa diferitelor tipuri şi forme de proprietate în cadrul aceluiaşi sistem economic. în vederea unei reglementări sociale a vieţii membrilor acestora. ceea elimină orice perspctivă cu tentă marxistă. Dar despărţirea oficială de marxism nu se va produce până în 1959. Valoarea egală a muncii şi a capitalului (principiu enunţat de Olof Palme. care trebuia să fie făcut de sindicate. Se poate observa că acest program este o reluare a programelor interbelice. Din acest moment orice influenţă a marxismului asupra social-democraţiei este negată. ci trebuie să servească înainte de toate ca instrument al controlului public asupra industriilor cheie a căror caracter privat nu îl exclude şi ca mijloc de raţionalizare a industriilor din punct de vedere tehnic. 3. Recunoaşterea intervenţionismului etatic în viaţa economică.adică majoritari.cooperative de producţie şi consum. şi se definesc liniile de forţă ale ideologiei social-democrate: 1. Acestea nu reprezintă un scop în sine. dar deja se distanţează de linia marxistă. Principiul simetriei sociale – nici un grup nu poate obţine foloase necuvenite pe seama explaotării altui grup.

Fără această garantare.feminism etc.a. Libertatea individului este direct proporţională cu numărul unor asemenea alternative. a injustiţiei. Aceste principii au stat la temelia tuturor programleor social-democrate în toată periaoda războiului rece. libertatea înseamnă egalitatea şanselor. libertăţile şi drepturile fundamentale ale omului etc. Se poate contura următoarea hartă a valorilor social-democrate şi a principiilor pe care le individualizează în practica cotidiană: 1. până în anii ’80. şomajului. Succesele înregistrate de partidele social-democrate în practica guvernării au făcut că aceste principii să devină valori politice efective ale lumii contemporane. Redistribuirea echitabilă a venitului naţional.) 7. politica de sprijinire şi socializare a investiţiilor b. aceste principii îşi reafirmă valabilitatea. adică garantarea reală a egalizării condiţiilor de plecare.) transformându-se într-un curent actch-all-parties. având un rol uriaş în iniţierea şi dezvoltarea statului bunăstării sociale.) Libertatea se poate identifica cu spaţiul liber în care individul poate să-şi materializeze acţiunile după propria voinţă şi acţiune. de asemenea. Sistemul de valori al social-democraţiei contemporane „Declaraţia de principii a Internaţionalei Socialiste“ adoptată in iunie 1989 la Stockholm proclamă că „socialismul democratic este o mişcare internaţională pentru libertate. justiţie socială şi solidaritate“. Pe tot acest parcurs socialsimul democratic. eliberarea de teamă. s-a lăsat infleuenţat de diverse alte curente ideologice (ecologism . sănătate. depăşind sfera libertăţii individuale. Într-o a doua accepţiune. deoarece ele sunt repere esenţiale în lupta împotriva neocolonialismului economic. eliberarea de nevoi. Corelaţia dintre legislaţia socială şi politicile profesionale în domeniul forţei de muncă 8. cultură etc. politica de creditare şi subvenţioanre de la buget a investiţiilor publice c. defini libertatea ca şansă a unor alternative de acţiune realizabile. discriminărilor rasiale şi naţionale. egalitatea şanselor se rezumă la egalitatea teoretică în faţa legii. Se poate. Într-o lume a schimbărilor social-politice rapide. subvenţionarea serviciilor publice (învăţământ. Libertatea (libertatea politică în toate formele şi libertatea economică. insuficientă pentru crearea unor 73 . model ce a domnit în Europa Occidentală.

discriminările etnice. pentru a asigura satisfacerea intereselor unor grupuri sociale din ce în ce mai numeroase. care îşi respectă instituţiile comune şi regulile care le guvernează.) şi recunoaşterea şi garantarea concomitentă a intereselor comunitare. a contribui la perpetuarea lui. dar şi obligaţia comunităţii de a reintegra aceste categorii defavorizate ca membri cu drepturi depline. Conceptul de justiţie socială vizează astfel nu numai dreptul. Justiţia şi solidaritatea socială sunt condiiţile indispensabile pentru realizarea consensului social. Fenomenele de marginalizare. Problema-cheie a culturii politice social-democrate este la ora actuală injustiţia socială în economiile de piaţă. Societatea nu trebuie să-şi epuizeze forţele în conflictele sociale şi politice.condiţii autentice ale libertăţii sociale. a respecta libertatea unei societăţi inegalitare înseamnă a proteja privilegiul. realizarea unei sinteze dintre individualitate şi solidaritate prin intermediul cooperării dintre stat şi societatea civilă la diferite paliere ale acesteia din urmă. ale izolării şi atomizării depăşesc sensul limitat al inegalităţii economice. instituind rupturi în comunicarea politică până la blocarea funcţio-nării sistemului. aflaţi într-o luptă competitivă. 2. altfel spus. De aceea. concepută într-un spaţiu vid. injustiţie care nu se limitează doar la discriminări economice între clase şi categorii sociale dar care. prin asigurarea extinderii participării la procesele decizionale. Ele rezultă din interesele convergente ale celor defavorizaţi. O societate social-democrată nu este constituită din învingători şi învinşi. în secolul XX s-a extins şi la alte structuri şi relaţii din cadrul sistemului social global. în viziunea social74 . premisă obiectivă a exercitării unor funcţii eficiente ale statului în cadrul sistemului social global. Naţionalismele. pot fi eradicate. din nevoia de coeziune şi integrare socială. ci din indivizi care se respectă reciproc. de excludere socială şi de înstrăinare care generează efecte perverse. Evoluţia ideii de libertate în gândirea politică europeană demonstrează că libertatea individuală. necesitatea de a atenua dezechilibrele cauzate de economia de piaţă şi de polarizarea bogăţiilor. asociere etc. fără corectivele normelor morale şi sociale de convieţuire. traumatismele excluderii. cu toate prerogativele ce derivă din aceasta. O soluţie viabilă pentru perenitatea independenţei funcţionale a valorilor socialdemocrate ar fi sinteza dintre garantarea libertăţilor individuale (iniţiativă. ci să creeze acel cadru de cooperare şi integrare prin soluţiile de compromis. este lipsită de substanţă deoarece ea nu capătă sens decât în relaţia cu celelalte valori ale vieţii sociale pe baza cărora ţesutul social se cimentează în jurul unor proiecte comunitare. Justiţia şi solidaritatea socială sunt inseparabile.

democraţiei. indiferent de rasă. prin umanizarea condiţiilor de muncă şi reducerea inegalităţilor economice. al doilea — negarea luptei de clasă“. prin stoparea şomajului. Insuficienţa consumului limita investiţiile la un nivel mult prea scăzut pentru a asigura deplina întrebuinţare. Egalitatea. pe alţii îi 75 . Însă din motive diferite. ca şi printr-o democratizare extinsă. egalitatea şanselor nu înseamnă neapărat şi o egalitate reală a condiţiilor de decolare (take off). Democraţia liberală se bazează. în particular. Din sfera egalităţii fac parte egalitatea şanselor de acces şi a condiţiilor de plecare şi nu numai o egalitate formală în faţa legii care de cele mai multe ori ascunde inegalităţile structurale. în timpul căruia individul îşi lărgeşte. la origine. la concurenţă cu alţii. poziţie socială etc. După primul război mondial. egalitatea şanselor nu înseamnă şi nu asigură egalitatea de fapt. nu a adus mari remedii în practică la inegalităţile lumii moderne. Sentimentul de a fi perceput şi tratat ca egal. Inegalitatea îşi pierduse astfel principala sa raţiune de a fi. Utilizarea maximă a resurselor şi creşterea rapidă a veniturilor naţionale începeau să ceară o mai suplă repartiţie a puterii de cumpărare. iar în ordinea economică ea declanşa competiţia. a egalităţii şanselor. Dreptul oricărei fiinţe umane de a fi tratată cu toleranţă şi compasiune. sex. pe două principii corelative: „În primul rând. Explicaţia rezidă în credinţa liberală că libertatea şi egalitatea erau doi termeni incompatibili. 3. concepută de Olof Palme ca „desfiinţarea sistematică a privilegiilor“. independente de voinţa sau de calităţile individului. În doctrina liberală. baza sigură a eficienţei. Concepţia liberală a dreptului egal al fiecăruia la fericire. cu succese variabile. o fatalitate în ordinea socială. inegalităţile reale existente între indivizi şi. Primul principiu implică separarea societăţii de sfera politică. în al doilea rând. societatea este compusă din indivizi independenţi şi egali în drepturi. Ea crea o clasă de proprietari-antreprenori care asigura un nivel ridicat al investiţiilor şi permitea astfel o creştere rapidă a venitului naţional. Politica social-democrată de egalizare a şanselor presupune o poziţie de pornire egală a individului. Unii nu rezistă competiţiei. primul având prioritate deoarece inegalitatea era considerată un dat natural. reuniţi pur şi simplu în faţa unei legi pe care ei înşişi şi-au dat-o. instituţionalizate sub forma reprezentărilor ideologice. Inegalitatea era incompatibilă cu deplina întrebuinţare şi creşterea consumului şi obliga societăţile dezvoltate la reforme în direcţia unei atenuări a inegalităţilor profunde. diferenţele economice nu sunt luate în considerare în participarea la deciziile politice. aria libertăţii. fondurile acumulate astfel nu mai găseau debuşee pentru investiţii.

Iată de ce societatea umanistă are nevoie de solidaritate. naţionalizările întreprinderilor strategice. în ipoteza inversă. Iasi. bazat pe cooperarea diferitelor grupuri profesionale şi sociale şi pe respectarea pluralismului de interese care este sedimentat în mentalitatea nevoii de eficienţă. retribuirea personalului tehnic şi staff-urilor manageriale. După laburiştii englezi. ca şi celelalte mobiluri să capete o importanţă relativă mult mai mare“. SNSPA. Bucuresti. stabilirea unei forme mai democratice de organizare a societăţii. controlul marilor proprietăţi şi averi printr-o taxare sporită a succesiunilor care să împiedice formarea de noi privilegii pe seama muncii salariate. „Orice tentativă brutală de a elimina toate inegalităţile existente în repartiţia bogăţiei şi a veniturilor ar viola convingerile profunde ale unei societăţi cu mentalitate puternic conservatoare“. Bucuresti. 2001 Andrei Ţăranu. impozitul progresiv pe venit. de nesusţinut. Politica prin care se urmăreşte realizarea solidarităţii corijează în anumite limite lipsa de succes a individului aflat în competiţie. ci ea va pretinde. iar. că nu este posibil să se întreprindă reforme radicale ale societăţii decât într-un climat de consens general deoarece. o societate mai egalitară necesită un mod de viaţă asociativ. „O societate mai egalitară nu va cere dispariţia totală a interesului ca motor al acţiunii umane. Politologie si doctrine politice. Doctrine politice. în scopul finanţării serviciilor sociale care s-au dezvoltat enorm. ar duce la negarea propriului său scop. de asemenea. Doctrine politice. SNSPA. pe de altă parte.urmăreşte ghinionul sau se află sub activitatea distructivă a unor forţe sociale exterioare. cel puţin la acelaşi nivel cu personalul tehnic din întreprinderile particulare în vederea stimulării lor. moralmente. naţionalizarea unor întreprinderi aflate în impas în scopul rentabilizării acestora. Laburiştii subliniază. 1966–1970) pentru reducerea inegalităţilor în societatea britanică au fost: impozitarea severă a veniturilor şi a averilor. Metodele utilizate de laburişti în perioada celor două guvernări (1945– 1950. 1998 Nicolae Frigioiu. în condiţii de şanse egale. 2002 TEXTE DE COMENTAT 76 . realizarea acestor reforme ar fi. Concepte universale si realitati romanesti. Bibliografie : Alina Mungiu-Pippidi. Editura Polirom. concomitent.

dar in acelasi timp si o doctrina. E un mijoc pentru instaurarea socialismului si chiar forma realizarii sale. asa cum a spus un poet. dupa cucerirea puterii pe cale electorala. pentru partidele social-democrate. produce destula paine pentru a-I hrani pe toti copiii oamenilor.Social-democratia se caracterizeaza. in starea prezenta a societatii. Ce rost are sa ne agatam de ideea dictaturii proletariatului in timp ce peste tot reprezentantii social-democratiei se preteaza la jocul reprezentarii proportionale si al puterii legislative. care constituie mobilul cel mai josnic al actiunilor umane. somajul. a acelor sentimente generoase si universale pe care s-au bazat succesiv diferitele morale si religii" ( Leon Blum ) "Democratia este un mijloc si un scop totodata.asadar. ea isi trage chiar forta din acesta in calitatea sa de partid muncitoresc. in privinta puterii economice si competitie pasnica. Socialismul este deci o morala si aproape o religie. Specificul social-democratiei tine de faptul ca ea isi bazeaza proiectul pe existenta conflictului de clasa dintre muncitori si burghezie. Compromisul asigura competitia in sensul ca o ocroteste. in timp ce supravietuirea si bunastarea fiecarui om ar trebui sa fie garantate de toti ceilalti… El nu este. ci produsul dreptatii si al milei. El este aplicarea exacta. un produs al invidiei. foametea. Dar ea nu concepe sa rezolve acest conflict prin 77 ."Socialismul s-a nascut din constiinta egalitatii naturale. atat burghezi cat si muncitori…. toate acestea fiind opuse dictaturii? " ( Eduard Bernstein ) "Originalitatea social-democratiei fata de leninism consta in faptul ca ea considera ca democratia. in timp ce pamantul. Optiunea democratiei e mai mult decat o cale de acces catre putere. in ceea ce priveste puterea politica.Social-democratia recunoaste existenta conflictului de clasa. este un proiect politic ce se bazeaza pe natura insasi a societatii pe care o construieste…. prin compromis. asa cum s-a spus de nenumarate ori. frigul.Socialdemocratia accepta deci diviziunea sociala in profunzimea ei…. acest lucru o deosebeste de partidele de dreapta care se bazeaza si ele pe recunoasterea pluralismului. El s-a nascut din compasiunea si din mania pe care o trezesc in orice inima cinstita aceste spectacole intolerabile : mizeria. in timp ce societatea in care traim e in intregime bazata pe privilegiu. Aceasta o si deosebeste de partidele de dreapta si o apropie de partidele comuniste. Socialismul este in ultima instanta aplicarea democratiei la intreaga viata sociala. democratie pentru toti. trebuie sa continue sa functioneze pentru toti membrii societatii…Democratie inseamna deci.

ca membru al comunităţii. Scoala trebuie sa fie o institutie publica deschisa tuturor. justiţia şi solidaritatea care decurge dintr-o necesitate comună. În acest cadru ar trebui să atribuim un rol-cheie noţiunii de solidaritate” (1959. Rolul intreprinderilor mari este de a impiedica dominatia privata asupra unui sector economic". pe principiile umanismului si ale filosofiei clasice. socialiştii democraţi tind să creeze o societate în care orice om îşi va putea dezvolta în mod liber personalitatea şi va putea participa la viaţa politică. al tolerantei si al dialogului indispensabil unei societati democratice si civilizate… Proiectul socialist este un proiect de educatie globala. Valorile fundamentale ale acţiunii socialiste erau definite ca libertatea. sa se apere de tendintele unor grupuri de a-l acapara. drepturi de vama." (Programul electoral al Partidului Socialist din Belgia. esecul scolar datorat conditiilor sociale si marginalizarii va trebui ingradit. realizata intr-un sistem pluralist de scoli dar in care sa fie sustinut invatamantul oficial.distrugerea adversarului. sistemul economic are la baza jocul liber al economiei de piata. Willy Brandt) "Socialismul democratic se bazeaza in Europa pe o etica crestina. Noi am pornit de la ideea că libertatea şi dreptatea se intercondiţionează. Programul Partidului Social-Democrat de la Bad-Godesberg. Mi se pare însă că ar merita să fie continuate schimburile de păreri asupra acestui punct pentru a se reuşi să se concretizeze rezultatele. scoala nefavorizand pe unii fata de altii dintr-un imperativ moral. stimuland pluralismul. credit. ceea ce înseamnă acelaşi lucru. rasa sau origine sociala. Noi am adăugat în continuare că în Europa socialismul democratic îşi are rădăcinile în etica creştină." „Noi am declarat că social-democraţia sau. al diferentelor. 1991) 78 . economică şi culturală a umanităţii. fara nici un fel de discriminare de sex. aici se apropie de dreapta liberala care accepta pluralismul in societate…. interventia statului este necesara dar trebuie indreptata doar spre moneda. în umanism şi în filosofia clasică şi nu putem emite pretenţii la proclamarea unor adevăruri ultime.) Noţiunile Libertate-Dreptate (Egalitate)Solidaritate (Fraternitate) ne desemnează limpede ca moştenitori ai epocii Luminilor şi nu trebuie să ne ruşinăm pentru aceasta. (1959. preocupata nu numai de a forma profesional tineretul ci si de a-l educa in spiritul respectului pentru celalalt. Programul de la Bad Godesberg al social-democratiei germane) "Principiul egalitatii de sanse va avea prioritate in domeniul invatamantului unde. (…. Statul trebuie sa fie deasupra intereselor private. accesibila tuturor.

intre tineri si batrani. însă.aşa se pare că ar fi spus fostul prim-ministru britanic Winston Churchill. Statul trebuie mai întâi să reglementeze piaţa în interesul populaţiei şi trebuie să obţină pentru toţi muncitorii avantajele tehnologiei pentru a ameliora experienţa lor de muncă şi de a mări posibilităţile lor reale de dezvoltare individuală“ Capitolul 7. democraţia este cea mai de succes procedură pentru soluţionarea paşnică a conflictelor. cu toate acestea şi în ciuda tuturor criticilor. Acest citat exprimă o realitate importantă: nicăieri în lume nu există o formă perfectă de democraţie. rase si nationalitati) capabil sa puna in lucru institutii eficiente. dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum" . cel mai bun. Democraţia "Democraţia este un sistem politic prost. creând condiţiile sociale necesare întru realizarea acestor scopuri."La baza intregii vieti sociale va sta un contract social. Democraţia nu este 79 . O comunitate este democratică atunci când recunoaşte demnitatea umană şi când respectă dreptul tuturor cetăţenilor săi de a-şi dezvolta în mod liber personalitatea. Socialistii urmaresc restaurarea constiintei si a increderii in contractul social de solidaritate" „O societate democratică trebuie să compenseze defectele pe care le comportă chiar şi sistemul de piaţă cel mai responsabil. in masura sa asigure perenitatea societatii si adptarea ei la noile sfidari. intre sexe. bazat pe principiul solidaritatii ( intre sanatosi si bolnavi. Guvernele nu trebuie să funcţioneze doar ca un simplu atelier de reparaţii pentru stricăciunile cauzate de o piaţă defectuoasă sau de aplicarea fără control a noilor tehnologii.

şi mai ales puterea statală . ea se defineşte mai ales prin conţinuturi. democraţia nu poate fi o ordine valorică neutră. Pentru că toţi . Democraţia presupune existenţa unui consens asupra lucrurilor asupra cărora nu se poate ajunge la o înţelegere. doar pe baza acestui consens fundamental se poate construi mai apoi viaţa politică. responsabilitate şi dreptate socială. Puterea trebuie oricum limitată şi controlată permanent şi trebuie să se bazeze pe aprobarea celor supuşi ei. Astfel.trebuie să servească scopului de a asigura şi spori posibilitatea şi şansele vieţii demne şi libere pentru toţi membrii comunităţii. pentru că intervenţiile necontrolate ale statului ar putea leza demnitatea şi libertăţile individului. prin condiţiile istorice şi sociale care stau la baza realizării celei mai mari măsuri de libertate. ea este o formă politică care vizează realizarea unor valori. 80 . Toată puterea trebuie să se încline în faţa demnităţii umane.aşadar suma unor prevederi şi proceduri formale.

1950) a descris această teorie după cum urmează: 81 . Schumpeter (1883 .Teoria concurenţei şi teoria identităţii Teoria concurenţei dezvoltată în ţările anglo-saxone nu pleacă de la premisa existenţei unei voinţe unitare a poporului. ci de la cea a existenţei unor interese şi grupuri de interese diferite. Joseph A.

Asta înseamnă că grupurile active politice trebuie să fie apte şi dispuse să facă compromisuri. atunci când adversarul politic este considerat un duşman şi este tratat ca atare. în cadrul căreia anumitor indivizi li se acordă competenţa decizională ca urmare a luptei concurenţiale pentru dobândirea voturilor poporului. 82 . binele general este rezultatul unui compromis realizat a posteriori în cadrul luptei concurenţiale din sfera politică ."Metoda democratică este acea ordine a instituţiilor de materializare a deciziilor politice." Aceasta este o metodă pragmatică care se sprijină pe faptul că poporul dintr-o ţară mare şi alcătuită din elemente diverse nu se poate conduce de unul singur în mod direct. ordinea politică pluralistă nu mai este posibilă. Dacă acestea transformă politica într-un câmp de luptă ideologică. rolul statului într-o societate pluralistă constă în crearea de condiţii pentru realizarea acestui echilibru şi pentru păstrarea regulilor de joc. binele general nu poate fi stabilit a priori . Miezul teoriei concurenţei este într-o măsură destul de mare convergent cu mai noua teorie a pluralismului care presupune următoarele: sunt acceptate conflictele de interese dintr-o societate. trebuind să fie reprezentat de un parlament compus din reprezentanţii unor partide aleşi în cadrul unui scrutin liber. echilibrarea intereselor divergente nu este posibilă decât atunci când există un minim de consens cu privire la anumite reguli de joc (ordine valorică).

Ei doresc să-şi materializeze ideile într-un sistem de consilieri legaţi de un mandat imperativ.Această voinţă generală poate fi recunoscută în mod obiectiv şi este unitară . conform căruia nu voinţa majorităţii (volonté de tous). Prin acest mandat imperativ. Principiul reprezentării era şi el contestat: "Voinţa poporului" nu putea fi reprezentată.Teoria identităţii pleacă de la premisa existenţei unei identităţi dintre guvernanţi şi cei guvernaţi. Reprezentanţii concepţiei statale anti-pluraliste nu recunosc ca legitimare democratică decât plebiscitele. Ea se sprijină pe postulatul lui Jean-Jacques Rousseau. nerecunoscând prin urmare nici o "putere intermediară" (partide sau asociaţii). a căror activitate distruge identitatea dintre guvernanţi şi guvernaţi. ci voinţa generală (volonté générale) trebuie să devină lege. Acestea din urmă sunt considerate susţinători ai unor interese speciale (egoiste). delegaţii (consilierii) depind direct de 83 . Momentul definitoriu al teoriei identităţii în ceea ce priveşte practica este însă faptul că identitatea dintre conducători şi cei conduşi nu permite existenţa unor interese speciale şi astfel nici a unor grupări speciale.cel puţin aşa susţine Rousseau.

putând fi astfel oricând daţi jos din funcţie şi înlocuiţi.dispoziţiile şi însărcinările alegătorilor. 84 .

85 .

Dacă confruntăm aceste două sisteme . transferându-şi puterea asupra unor organisme care guvernează în numele acestuia.în sistemul parlamentar şi cel prezidenţial poporul nu conduce în mod direct. Camera Reprezentanţilor îl poate pune sub acuzare (impeachment). Doar dacă preşedintele se face vinovat de comiterea unor fapte penale. în timp ce pentru sistemul parlamentar este necesară organizarea unui scrutin unic.Diversele tipuri de democraţie Democraţia reprezentativă În democraţiile reprezentative . Congresul american nu poate face aşa ceva în mod normal. cel mai des întâlnit tip de sistem constituţional. Senatul urmând a-l destitui cu o majoritate de două treimi. Marea Britanie este considerată ţara de origine a sistemului parlamentar.vom constata că există următoarele diferenţe de ordin formal: Preşedintele şi Congresul sunt aleşi în SUA în cadrul unor scrutine separate. cât şi pentru cea a guvernului. în timp ce Statele Unite ale Americii corespund modelului sistemului prezidenţial. Guvernul din sistemul parlamentar este alcătuit de către parlament care îl poate şi dizolva. Cele mai multe state vest-europene au adoptat acest sistem politic. atât pentru compunerea parlamentului.cel prezidenţial şi cel parlamentar . 86 . El nu poate destitui preşedintele pe baza unor divergenţe de opinie politică sau a raporturilor majoritare modificate.

care este preşedintele Senatului — nu pot ocupa un loc în Congres. Constituţia Statelor Unite indică că există o incompatibilitate între mandatul guvernamental şi cel parlamentar. Preşedintele şi membrii guvernului său — cu excepţia vice-preşedintelui. ţara sistemului parlamentar clasic. Guvernul din sistemele parlamentare dispune în schimb de posibilitatea de a avea iniţiative legislative. deţinând şi alte competenţe importante. el are o influenţă importantă asupra formării guvernului. "Forme mixte" Există însă o serie de democraţii occidentale care nu prea pot fi încadrate în nici unul dintre aceste două sisteme. În sistemul parlamentar. În schimb. 87 . Preşedintele SUA dispune de posibilitatea formală — dar nereală — de a lua iniţiative legislative. prin alegeri directe. conducerea efectivă a ţării revine şefului guvernului — primului ministru. puterea executivă este împărţită. Preşedintele este ales în aceste sisteme. preşedintelui statului îi revine un rol mult mai important decât în sistemele parlamentare obişnuite. preşedintele preia atât funcţiile şefului de stat cât şi cele ale şefului de guvern. pentru care s-a impus termenul "sistem semi-prezidenţial". veto-ul său fiind absolut în ceea ce priveşte legile care privesc cheltuielile statului. El nu îl poate dizolva — aşa cum de exemplu primul ministru britanic poate dizolva Camera Comunelor — şi ordona organizarea unor noi alegeri. cancelarului sau preşedintelui consiliului de miniştri. Veto-ul preşedintelui poate fi însă trecut cu vederea în măsura în care o majoritate de două treimi din ambele Camere ale Congresului votează împotriva lui. Sarcinile reprezentative revin preşedintelui sau monarhului. aşa numite "mixte": În unele sisteme. În timp ce primul ministru din Marea Britanie. în SUA. preşedintele nu dispune de nici un instrument important de disciplinare a Congresului. trebuie să facă parte din Camera Comunelor. El nu are de fapt decât posibilitatea de a da veto hotărârilor legislative ale Congresului.În schimb. De aceea trebuie să luăm în considerare şi alte două tipuri de sisteme.

Pentru a putea trece de parlament proiectele de lege. parlamentele au funcţii similare (cu o excepţie): 1)funcţie legislativă. Preşedintele ca şef al executivului este ales într-un scrutin care nu are nimic de-a face cu alegerile parlamentare. Acest tip de democraţie este marcat de delimitarea clară dintre parlament şi guvern. Funcţia de preşedinte federal este preluată de un membru al guvernului şi este limitată temporal. Guvernul formează un organism tip comisie. dar el nu poate să-l şi dizolve. neputându-l nici răsturna din funcţie. preşedintele nu poate conta pe o majoritate constantă. Democraţia prezidenţială: SUA Un exemplu de democraţie prezidenţială este SUA. Parlamentul este cel care formează guvernul. influenţarea activă a opiniei publice prin prezentarea unor argumente care vin să sprijine deciziile luate. Nici guvernul nu poate dizolva parlamentul. Guvernul are — altfel decât în sistemul prezidenţial — posibilitatea de iniţiativă legislativă. Richard Nixon şi-a dat demisia în 1978 înainte de a fi acuzat de parlament. care însumează atât particularităţile sistemului prezidenţial. În afară de reglementările prevăzute de Constituţie. 3)funcţie reprezentativă. el răspunzând în faţa parlamentului şi putând fi dizolvat de acesta. Din pricina acestei delimitări stricte dintre parlament şi guvern. Funcţia de membru al guvernului şi mandatul de deputat nu sunt compatibile. Preşedintele poate fi destituit doar dacă este găsit vinovat de comiterea unor fapte penale. nici preşedintele nu poate dizolva parlamentul. 2)controlarea activităţii guvernului. 4)formarea voinţei politice. 5)formarea/dizolvarea guvernului. În Elveţia există o aşa numită Constituţie directorială. inclusiv aprobarea bugetului. Acest lucru s-a întâmplat pentru prima oară în istoria SUA în secolul XIX. în aceste sisteme structura sistemului de partide şi raporturile majoritare joacă un rol deosebit.Guvernul nu depinde însă doar de preşedintele statului. Prezenţa concomitentă atât în guvern cât şi în parlament nu este posibilă. el are nevoie de o majoritate pe 88 . cu excepţia parlamentelor din sistemul prezidenţial şi din cel semi-prezidenţial şi în Constituţia directorială. respectarea intereselor societăţii. În ciuda diferenţelor ce se fac remarcate la nivelul acestor sisteme şi care vizează în principiu relaţiile dintre parlament şi guvern. Aşa cum parlamentul nu poate acorda un vot de neîncredere preşedintelui. cât şi ale celui parlamentar.

chiar dacă democraţia directă joacă un rol important mai ales în ceea ce priveşte plebiscitele la nivel cantonal. Constituţia Elveţiei de la 1848 (modificată în 1874) recunoaşte ca organism suprem al ţării Adunarea Federală. cea mai importantă din cele trei puteri. cele plebiscitare sunt cu nimic mai prejos. Forme de democraţie directă: Elveţia Mulţi au spus că un exemplu de democraţie directă ar fi Elveţia. Constituţia elveţiană acordă parlamentului cel mai important rol. cu toate acestea. Capacitatea ambelor părţi de a cădea la compromis constituie premisa bunei funcţionări a acestui sistem. În realitate însă. Populaţia activă politic decide cu ocazia referendumurilor nu doar în ceea ce priveşte modificările aduse Constituţiei. ei au dreptul să abroge prin această metodă şi anumite legi. Ele nu au dus nici la revoluţie şi nici la instalarea haosului. Şi pentru că Bundesrat-ul nu poate dizolva Adunarea Federală. Bundesrat-ul — guvernul — este ales odată la patru ani de către Adunarea Federală. organele reprezentative sunt indispensabile. al cărui membri rămân în funcţie pentru mult timp. nefiind prea puternic în comparaţie cu acesta din urmă. având un caracter mai degrabă stabil.care o obţine prin exercitarea puterii sale de influenţă şi prin negocieri. elementele democraţiei directe s-au păstrat în Elveţia. Electoratul dispune de cele mai multe metode directe de influenţare şi controlare directă a tuturor democraţiilor. Chiar dacă elementele reprezentative sunt puternic dezvoltate în cadrul Constituţiei elveţiene. constituită din Consiliul Naţional (Camera Inferioară) şi Sfatul (reprezentanţii cantoanelor). Dacă privim mai îndeaproape sistemul acestei ţări vom vedea că această afirmaţie nu se confirmă. Altfel decât s-a întâmplat în cazul Republicii de la Weimar. pentru buna funcţionare a sistemului de guvernare. puterea cea mai mare îi revine Bundesrat-ului. 89 . Controlul asupra parlamentului şi asupra guvernului este exercitate de către cetăţenii cu drept de vot. putând cere în plus reglementarea legală a anumitor probleme. aceasta din urmă neputând nici ea să îl dizolve pe primul. la fel ca şi în celelalte democraţii. guvernul a devenit. Concepţia conform căreia în democraţie puterea statală vine de la popor — aşadar poporul ca "pouvoir constituant" — este cel mai bine materializată în Elveţia.

la ale căror vârf se mai află şi astăzi monarhi — vezi Marea Britanie. Diferenţierea dintre monarhie şi republică şi-a pierdut astăzi din forţa de expresie. De aceea. Olanda sau statele scandinave. Cel puţin în ceea ce priveşte marile democraţii occidentale. Spania. Democraţiile occidentale îndeplinesc la fel de mult clauzele acestei noţiuni ca şi ţările în curs de dezvoltare cu sisteme autoritare. şefii statului şi-au pierdut mult din 90 .Parlamentarismul In sens larg. Belgia. Spania condusă de Franco sau România lui Ceauşescu. trebuie ca mai întâi să deosebim între sistemele democratice şi cele nedemocratice. parlamentarismului cuprinde toate sistemele care dispun de un parlament — indiferent ce poziţie şi ce sarcini are parlamentul în sistemul respectiv. Această accepţiune largă a termenului a ajuns astfel de neutilizat.Primele incercari s-au facut in antichitate. Nazismul a îndeplinit această condiţie. impulsuri notabile fiind înregistrate mai ales din partea lui Aristotel. la fel şi Uniunea Sovietică de pe vremea lui Stalin. Se accepta aceasta denumire doar în contextul sistemelor democratice.

Această legislaţie este diferită de la o ţară la alta şi are o influenţă considerabilă asupra structurii guvernului şi a sistemului de partide. Conducerea sa este legitimată prin votul exprimat de popor în favoarea sa. nazismul şi stalinismul — ajutate mult de apariţia mijloacelor moderne de comunicare în masă — au dezvoltate mecanisme de conducere şi de opresiune care nu pot fi nici ele comparate cu practicile dictaturilor din trecut. Componentele fundamentale ale statului democratic Există multe moduri de realizare a democraţiei în diversele ţări care o practică.Legislaţia electorală a unui stat prevede cum trebuie să funcţioneze alegerile şi cum se distribuie locurile în Parlament în funcţie de voturile exprimate. Pe de altă parte. Alegerile O democraţie se caracterizează prin faptul că întreaga autoritate statală provine de la popor. În anii treizeci ai secolului XX au apărut primele încercări de identificare a particularităţilor regimului nazist şi stalinist. Alesul primeşte astfel permisiunea să conducă statul pentru un interval de timp. chiar şi în cel al minorităţii electorale. toate aceste şase elemente fundamentale aflându-se într-o strânsă relaţie de interdependenţă. Reprezentanţii aleşi iau mai apoi decizii în numele întregului popor. 1. Prin urmare este necesară găsirea unei căi de soluţionare paşnică a conflictelor de interese. autoritare şi democratice. Peste tot. Prin exprimarea opţiunii pentru un anumit candidat şi/sau partid. Exista şase elemente ce pot fi înţelese ca fiind de bază pentru toate statele democratice.Democraţia se bazează pe alegeri ţinute la intervale regulate şi pe decizia majorităţii. Premise pentru alegeri democratice 91 . Poporul este cel care hotărăşte cu ajutorul alegerilor.Alegerile sunt necesare pentru că într-o societate există interese diferite. oamenii se decid şi pentru programul acelui candidat sau partid. Nici unul dintre aceste şase elemente nu poate exista fără celelalte. Aceste încercări au dus la diferenţierea dintre sistemele totalitare. Democraţia este un bun istoric şi o sarcină niciodată îndeplinită cu totul care revine tuturor comunităţilor. conducerea este limitată temporal. Nu există o formă ideală de democraţie. deosebindu-se astăzi de preşedinţii din celelalte sisteme parlamentare doar prin ereditatea funcţiei lor.puterea lor de odinioară.

Importanţa votului general şi egal poate fi exprimata într-o singură propoziţie: One man. Rasa.Electoratul trebuie să poată alege între mai multe alternative. care sunt menite să garanteze desfăşurarea unor alegeri democratice. Nu orice tip de scrutin poate fi introdus într-o ţară. egale. Astfel. pentru că atât ordinea intra-partinică. există anumite criterii care trebuie respectate. secrete şi libere.În ceea ce priveşte alegerile dintr-un sistem democratic. persoanele care nu votează îşi declară imaturitatea politică. ei sunt liberi să voteze pe cine doresc. Scrutin egal : Toate voturile sunt la fel de importante. Scrutin general : Această condiţie presupune că toţi cetăţenii unui stat dispun de la o anumită vârstă de dreptul de vot. Alegerile se desfăşoară pe baza a două sisteme fundamental diferite: scrutinul majoritar şi cel proporţional. Parlamentul Toată puterea provine în democraţie de la popor. Structura politică a unei ţări şi procesul de formare a voinţei politice pot fi influenţate în mod decisiv de forma scrutinului. putând astfel participa la procesul electoral. sexul. situaţii istorice şi premise sociale nu permit decât desfăşurarea unui anumit tip de scrutin. clasa socială. one vote. venitul sau proprietatea. religia şi convingerile politice nu influenţează în nici un fel dreptul de vot. anumite tradiţii politice. fiind astfel obligat să accepte decizia persoanelor care au participat la scrutin. Pe de altă parte. educaţia. pentru ca nimeni să nu poată fi supus la presiuni din pricina alegerii făcute. Alegerile democratice trebuie să fie generale. Puterea este exercitată de regulă de către reprezentanţii aleşi ai poporului întruniţi în parlamente. Acest lucru este deosebit de important. limba. cât şi raporturile dintre partide şi relaţiile dintre guvern şi parlament depind de felul în care este organizat scrutinul. profesia. În plus. one value Scrutin secret : Alegătorul îşi va da votul fără ca o altă persoană să poată să afle ce a votat acesta. 2. A alege înseamnă a co-decide : Cine nu se duce la vot renunţă la dreptul său de a decide asupra propriului viitor. Scrutin liber : Cetăţenii decid în mod liber şi neconstrâns dacă doresc sau nu să facă uz de dreptul său de a vota. 92 .

Astfel. Asta înseamnă că poporul nu-şi poate alege în mod direct primul ministru sau judecătorul suprem. Parlamentul dispune de posibilitatea de a dizolva guvernul sau şeful acestuia. sau chiar să dizolve guvernul. 93 . se poate adresa Curţii Supreme — cea de-a treia putere (puterea juridică). reprezentanţii poporului din Parlament sunt cei care aleg şeful guvernului şi câteodată pe ministrii. Poporul poate decide însă în mod indirect. plenul Parlamentului supune acest proiect de lege la dezbateri. Funcţia electivă În democraţiile parlamentare. La sfârşitul dezbaterilor. de obicei. Dacă legea are ca obiect domenii importante . Acesta este reprezentat de majoritatea parlamentară. Prin alegerea membrilor diverselor organisme atribuite celorlalte puteri din stat. În plus. două treimi din deputaţi). Astfel. ceea ce face ca propunerile sale legislative să aibă succes. atât guvernul cât şi judecătorul şef sunt desemnaţi indirect de către popor. acesta fiind astfel deseori îmbunătăţit. În democraţiile parlamentare. Deseori. aceste organisme îşi dobândesc legitimitatea. deputaţii putând exercita prin alegerea lor o influenţă deosebită asupra liniei politice a guvernului.După iniţiere. acest drept revine însă de cele mai multe ori guvernului. Funcţia de control În teoria clasică a separaţiei puterilor. prin intermediul alegerilor parlamentare. Parlamentul (legislativul) veghează asupra modului în care guvernul (executivul) execută prevederile legale.este necesar acordul majorităţii calificate (de ex. Pentru a putea exercita această funcţie de control. Pentru ca o lege să fie aprobată de Parlament este necesar. Parlamentul stabileşte şi componenţa Curţii Supreme de Justiţie. Dacă obţine votul majorităţii. guvernul ajunge într-o relaţie de dependenţă faţă de majoritatea parlamentară. votul pozitiv al majorităţii relative.ca de exemplu Constituţia . parlamentarii votează. Parlamentul poate iniţia proiecte de lege.Funcţia legislativă În baza funcţiei legislative. Acest drept este deţinut de mai multe organe. Parlamentul dispune de instrumente care sunt diferite de la un stat la altul. El poate cere să fie făcute verificări. proiectul devine lege.

parlamentarii încearcă să lămurească populaţia şi să stimuleze procesul de formare a voinţei politice în rândul acesteia. Prin urmare. atât membri ai Parlamentului cât şi ai ministerelor. este ales direct de către populaţie.vezi cazul SUA . ci între guvern şi opoziţie. funcţia de control nu este îndeplinită între Parlament şi guvern. guvernul este constituit de grupul liderilor majorităţii parlamentare. Nu există însă nici o îndoială asupra faptului că ordinea politică în care guvernul se supune unor limitări obiective şi temporale este salutată de multă lume ca fiind ordinea ideală. Funcţia de articulare şi de formare a voinţei politice Parlamentarii au sarcina de a informa poporul asupra activităţii politice şi de a articula opiniile electoratului. distanţa dintre aceştia şi puterile din stat fiind mică. fiind supuse unor controale permanente. Prin constituirea şi consolidarea puterii parlamentelor. adică între majoritatea şi minoritatea parlamentară. De abia în decursul ultimilor două secole s-a impus obiceiul ca guvernele să fie formate pe o perioadă limitată de timp. regilor şi principilor le-au luat locul guverne responsabile în faţa parlamentului. Prin păstrarea caracterului public al şedinţelor. În epoca absolutistă. toţi alegătorii se simt reprezentaţi de o facţiune sau alta prezentă în Parlament. Acest tip de guvernare se numeşte "guvernare autocratică" si este opusă formei de guvernare republicane sau constituţionale din democraţiile moderne. Chiar şi atunci când . a dărilor de seamă din mass-media şi prin informarea permanentă a poporului cu privire la acţiunile întreprinse.guvernul. Parlamentul îşi păstrează funcţia de organ de control. La momentul actual. regii şi principii erau suverani şi nu aveau obligaţia să dea socoteală supuşilor lor. adică preşedintele. 4. 3. fiind adoptată de forţele de opoziţie ca o revendicare democratică. sistemul prezidenţial american este o simplă variaţiune pe tema guvernului cu puteri limitate şi desemnat pe o perioadă fixă de timp. Opoziţia 94 . Guvernul şi administraţia: instrumentele puterii De-a lungul istoriei au existat forme diferite de guverne.Pentru că în democraţiile parlamentare moderne guvernul este susţinut de cele mai multe ori de majoritatea parlamentară. În cazul ideal.

Sarcina opoziţiei este aşadar de a preveni corupţia. Opoziţia formulează aşadar o alternativă la programul actual de guvernare în speranţa că aceasta va plăcea mai mult majorităţii electoratului şi că la următoarele alegeri acesta va vota împotriva guvernului actual şi în favoarea ei. cea de-a doua forţă politică. În opinia teoreticienilor anglo-saxoni ai secolului XVIII. Demonismul puterii nu ameninţă decât guvernul care posedă puterea si este ameninţat de corupţie. Opoziţia critică de aceea în parlament măsurile luate de guvern şi oferă spre comparaţie un program mai bun. Prezenţa opoziţiei împiedică partidul de guvernământ să se identifice cu statul. Guvernul şi opoziţia împreună constituie în mod normal totalitatea puterii politice dintro naţiune. fapt care se exprimă în Anglia prin finanţarea de către stat a liderului opoziţiei şi prin numele acordat acesteia. după guvern. Prin instituţionalizarea opoziţiei se garantează libertatea.Opoziţia . Ea îşi exercită puterea de influenţă asupra guvernului prin simplul fapt că există ca alternativă electorală la un guvern slab."una dintre cele mai fericite invenţii în inventarul destul de sărac al instituţiilor politice-"veghează ca cei ce conduc statul să reprezinte interesele celor condusi. critică programul acestora şi încearcă să explice că ar fi aplicat un program diferit. Ideea opoziţiei parlamentare constituie prin urmare o încercare de depăşire a carenţelor naturale ale omului şi de a permite societăţii să înfăptuiască şi să critice. "Her Majesty's Opposition". punând o barieră în calea naturii umane şi mai ales a celor puternici. puţin rezistenţi în faţa ispitelor. Cea mai importantă şi eficientă contragreutate la puterea statală a fost dintotdeauna opoziţia parlamentară. pentru a-i 95 . Faptul că într-un stat democratic partidul de guvernământ este cel care ia toate deciziile din politica internă şi externă justifică existenţa opoziţiei parlamentare care ocupă în Parlament o poziţie opusă celei adoptate de majoritatea guvernamentală. guvernul şi opoziţia se deosebeau între ele şi la nivel moral în ceea ce priveau tensiunile dintre putere şi lipsa ei. S-a spus pe bună dreptate că opoziţia este. Opoziţia devine astfel o funcţie a conducerii politice. să acţioneze şi să cumpănească în acelaşi timp. "inventatorii" opoziţiei parlamentare. să devină partid de stat şi să-şi ridice propria interpretare a binelui comunitar la rangul de adevăr absolut şi singur valabil.

Dar chiar şi numai critica publică a neregulilor constatate poate face minuni. Dar şi în ceea ce priveşte legile obişnuite ea poate modifica deseori împreună cu partidul de guvernământ sau cu o aripă a acestuia proiectele guvernului. la radio şi la posturile de televiziune şi să-şi poată prezenta în mod liber obiective sale. Ea trebuie să demonstreze electoratului carenţele politicii guvernului. la rândul lui. trebuie să lupte pentru a câştiga încrederea alegătorilor. opoziţia trebuie să dispună de aceleaşi şanse în lupta electorală ca şi partidul de guvernământ. garantând dezbaterea liberă şi cuprinzătoare a tuturor problemelor ce intervin în procesul legislativ. 96 . Opoziţia are astfel rolul de a veghea la respectarea intereselor neluate suficient în considerare de guvern. Modificările aduse Constituţiei au nevoie de regulă de aprobarea ei. Opoziţia competitivă are în primul rând misiunea de a adopta o poziţie care să contrazică în mod clar deciziile luate de guvern.convinge astfel pe alegători că trebuie să schimbe guvernul. Mai presus de orice. Pentru a funcţiona cu adevărat. Opoziţia parlamentara trebuie să preia şi funcţia de control. va putea cere să i se dea socoteală şi îşi va putea exprima criticile. Perspectiva dobândirii puterii la următoarele alegeri motivează opoziţia să adopte o atitudine critică moderată. opoziţia trebuie să aibă anumite drepturi parlamentare. Bineînţeles că posibilităţile de control ale opoziţiei nu trebuie supraestimate. aceeaşi moderaţie fiind folosită şi la exprimarea propriilor contra-oferte. reproşându-i de exemplu acestuia că nu aduce îmbunătăţiri cadrului legislativ. Critica exercitată de opoziţie în parlament îl obligă să riposteze şi să-şi expună mai bine propriul punct de vedere. Opoziţia va reuşi doar în cazuri excepţionale să adune în jurul ei majorităţile necesare din parlament pentru a veni împotriva deciziilor guvernului. Guvernul. Interesul de bază al opoziţiei competitive se concentrează pe alegerile următoare. să aibă acelaşi acces la presa scrisă. Opoziţia parlamentară exercită o influenţă directă asupra procesului legislativ. Ea va critica permanent activităţile guvernamentale. Ea trebuie să aibă suficient loc de manevră. care doar în sistemele prezidenţiale de tipul SUA este exercitată de întregul parlament. Astfel ea va putea ajuta la formarea guvernului. nefiind "înghesuită" de majoritatea din parlament.

ratând şansa de a se prezenta electoratului ca viitor partid de guvernământ. unor limitări 97 . În acest cabinet din umbră există diferite "ministere" care se ocupă cu diverse domenii politice şi care au rolul să demonstreze că specialiştii din opoziţie sunt competenţi. în schimb. Alternativele materiale sunt deseori însoţite de alternative reprezentate de persoane. Ea este nevoită să încerce prin negocierile purtate în cadrul comisiilor şi comitetelor. activităţile parlamentare cele mai importante rămân să se desfăşoare aproape numai în cadrul comitetelor şi comisiilor. În cazul în care există un partid mare care îşi permite să adopte un curs opoziţional strict. ele au însă o importanţă minoră în sistemele politice. în democraţiile occidentale. Ea este interesată să-şi promoveze propriile proiecte. de exemplu. O opoziţie pur competitivă poate exista numai atunci când ea nu reprezintă doar o alternativă la majoritatea aflată la guvernare. să obţină cât mai multe concesii din partea guvernului şi majorităţii parlamentare. ci doreşte să se afirme şi ca o alternativă la sistemul politic actual. plenul. ci pe cât se poate sub forma unor decizii legale concrete. Alegătorul nu-şi mai poate lua răspunderea deciziei. primului ministru i se opune. Ea nu ar face altceva decât să îşi ignore sarcinile care îi revin în mod prioritar. în ceea ce îl priveşte. compromisurile sunt foarte greu de înţeles. În Marea Britanie. nu se gândeşte în primul rând la următoarele alegeri. Apar câteva probleme: Există într-adevăr partide de opoziţie strict competitive.motivându-l astfel ca la următoarele alegeri să se decidă în favoarea ei. liderul opoziţiei (Leader of the Opposition). în schimb. şi nu doar ca alternative la deciziile guvernului. Ea va trebui să constate însă la preluarea puterii că sfera de influenţă a guvernului se supune. greu de imaginat. Opoziţia cooperantă. în care transpar diferitele poziţii adoptate de majoritate şi minoritate. îşi pierde funcţia. O opoziţie pur cooperantă este. Această diferenţiere între cele două tipuri de opoziţie poate părea foarte clară la o primă vedere. pentru că. fiind îndreptăţiţi să devină miniştri. ea este însă destul de problematică.Dacă această formă de opoziţie se practică în mod excesiv. în schimb. sistemul politic în care apare acesta este caracterizat de instabilitate. în funcţia de conducător al "cabinetului din umbră". Acest tip de opoziţie nu poate înregistra un asemenea succes decât în momentul în care declară că renunţă să critice în mod public incapacităţile guvernului.

control. Separaţia puterilor Teoria tradiţională a separaţiei puterilor Separaţia puterilor este cea care deosebeşte în mod fundamental democraţia liberală de dictatură. ar deţine controlul asupra tuturor celor trei puteri: puterea de a emite legi. Funcţia critică nu trebuie interpretată ca o ceartă cu privire la detalii. Ea nu trebuie să spună nu din principiu proiectelor guvernamentale. Prin termenul "alternativă" trebuie să înţelegem atât alternativele materiale cât şi cele reprezentate de persoane.nobili sau simpli cetăţeni. Un alt argument care vine în favoarea unei atitudini care combină competitivitatea cu cooperarea este consecvenţa cu care sunt îndeplinite sarcinile opoziţiei în sistemul parlamentar. mai ales atunci când guvernul îi propune să colaboreze cu el. Ea trebuie să-şi păstreze credibilitatea şi să dovedească că este o alternativă reală. în acelaşi timp trebuie să se adreseze în mod direct şi electoratului. atunci când doreşte să preia puterea. alternativă" (Heinrich Oberreuter) este fundamentul pe care se sprijină atribuţiile opoziţiei parlamentare. Aici nu există controlul puterii. ea trebuind să includă disponibilitatea opoziţiei de a coopera în mod concret în vederea îmbunătăţirii proiectelor propuse de guvern. Opoziţia trebuie să îşi îndeplinească aceste atribuţii în cadrul parlamentului. întreaga autoritate decizională revine unui singur individ sau partid. părintele teoriei separaţiei puterilor a spus: "Totul ar fi pierdut dacă aceeaşi persoană sau acelaşi grup de oameni influenţi . 5. Opoziţia este obligată în mod normal.considerabile. "Triada clasică: critică. să funcţioneze atât competitiv cât şi cooperant." 98 . Opoziţia nu poate însă nici să colaboreze la nesfârşit cu guvernul. Funcţia de control presupune ca opoziţia să vegheze ca politicile guvernamentale să corespundă prevederilor constituţionale şi legale. Ea va vedea că este mai uşor să propui alternative decât să le pui în practică. ceea ce face ca indivizii să fie expuşi abuzurilor deţinătorilor puterii. Într-o dictatură. opoziţia ajunsă la guvernare îşi va pierde credibilitatea . În acest sens Montesquieu. Dacă nu reuşeşte să-şi materializeze concepţiile expuse pe vremea când se afla de partea adversă. de a executa deciziile şi de a da verdicte juridice.

impunând astfel. Necesitatea controlului reciproc în exercitarea puterii politice.Şi George Washington a susţinut aceeaşi teorie în mesajul său de adio adresat poporului american în 1796: "Esenţa puterii se manifestă în dorinţa de a cuprinde toate funcţiile autorităţii. Chiar dacă nu este prevăzut de Constituţie. Dar nici în ceea ce priveşte competenţele. În plus. Majoritatea proiectelor de lege de astăzi sunt elaborate de birourile ministeriale şi nu de cele ale parlamentarilor. de membru a guvernului. ei trebuind să consulte experţi din administraţie care să îi informeze despre starea lucrurilor. Competenţele Parlamentului nu sunt în nici un caz doar de ordin legislativ. Pe de altă parte. guvernul participă la elaborarea legilor. Nu poate fi astfel vorba de o separaţia a executivului de legislativ la nivel de persoane. în orice sistem parlamentar. nici atribuţiile guvernului nu se limitează doar la executarea legilor emise de Parlament. majoritatea miniştrilor îndeplinesc concomitent două funcţii. sarcinile care revin statului sunt atât de complicate. Pentru că acolo unde Parlamentul formează guvernul. acesta alege de regulă persoane în care are încredere şi care fac parte din rândurile sale. una de parlamentar şi cealaltă. indiferent de forma de guvernare. principiul despotismului. O evaluare corectă a acestei dorinţe de putere şi a predispoziţiei omului de a abuza de aceasta este suficientă pentru a vă convinge de adevărul acestei afirmaţii. ceea ce vine să contrazică principiul separaţiei stricte a puterilor. Parlamentul îşi asigură puterea de influenţă asupra guvernului constituind guvernul din proprii săi membri. guvernul este numit." Deviaţii de la teoria tradiţională a separaţiei puterilor Legea fundamentală nu prevede cu exactitate această separaţie a celor trei puteri. împuternicind executivul să se ocupe de detalii. executivul capătă în mod indirect o funcţie legislativă. acest principiu nu este respectat întocmai. În primul rând. Parlamentul creează din ce în ce mai des doar legicadru. Astfel. putând însă fi şi dizolvat de Parlament. a fost dovedită de istoria mai veche. 99 . De multe ori. cel puţin în ceea ce priveşte delimitarea executivului de legislativ. fiecare segment apărând societatea de eventualele abuzuri făcute de celelalte segmente. vezi mai ales felul în care. dar şi de cea mai recentă. sub forma separării autorităţii în diferite segmente. Astfel. încât membrii parlamentului nu sunt capabili să formuleze de unii singuri un proiect de lege. acesta încercând să exercite influenţă asupra deciziilor executivului .

de decizie politică. de execuţie a acestor decizii sau 3. Guvernul exercită în acest sens o presiune considerabilă asupra reprezentanţilor în Parlament ai partidului majoritar. ele fiind considerate organe 1. Doar puterea juridică se delimitează strict de celelalte puteri. formulând propuneri sau exercitând presiuni în vederea elaborării anumitor legi sau influenţării deciziilor executivului. Astfel. Parlamentele nu se ocupă doar de procesul legislativ. separaţia strictă a legislativului de executiv nu mai poate fi susţinută. la rândul ei. 100 . pentru a-i supune pe aceştia propriilor dorinţe. care sunt acceptate ulterior de Parlament . executivul şi puterea juridică nu îndeplinesc toate funcţiile prevăzute de autoritatea statală. cu toate că aceasta preia deseori unele sarcini administrative. pentru a evita ca legislativul să se piardă în discuţii fără sfârşit.Administraţiile moderne trebuie să permită asemenea facilităţi pentru activitatea parlamentară. Reinterpretarea teoriei separaţiei puterilor Reinterpretarea teoriei separaţiei puterii are la bază consideraţia că legislativul. Puterea juridică rămâne totuşi clar separată de executiv şi legislativ. iar activitatea guvernului depăşeşte simpla funcţie executivă. Activitatea organelor statale poate fi calificată şi încadrată astăzi în cu mai multă uşurinţă categorii funcţionale distincte. ministerele şi deciziile luate la nivelul acestora. Primul-ministru numeşte "liniile directoare ale politicii" şi întocmeşte proiectele de lege necesare desfăşurării acestora. In statul parlamentar modern. chiar dacă membrii curţilor supreme sunt numiţi de guvern şi parlament. 2. Toate acestea au făcut ca teoria lui Montesquieu cu privire la separaţia celor trei puteri să fie considerata "depăşita şi străina de realitate". de control în sensul respectării principiilor constituţionale. Aceste procese nu pot fi încadrate cu precizie în schema expusă de teoria clasică a separaţiei puterilor. executivul dobândeşte mai multă greutate. Bineînţeles că şi majoritatea parlamentară poate influenţa.

este normal să existe angrenaje instituţionale care să facă legătura între ele. Execuţia deciziilor politice. a administraţiei. la fel şi cea de parlamentar. Funcţia primară a acestuia este de a formula deciziile politice . Acest lucru vine să sublinieze încă o dată faptul că funcţia de ministru. Fireşte că trebuie să distingem clar între formularea deciziilor politice şi executarea practică a acestora. guvernul are nevoie de aprobarea aleşilor poporului. a prevederilor legale sau a celor care vizează politica externă. pentru că în acţiunile decisive. Checks and Balances Dacă Parlamentul şi guvernul îşi împart aceeaşi funcţie. Această idee este de fapt o consecinţă a teoriilor lui Montesquieu. Guvernul este instanţa administrativă supremă. Din aceleaşi motive întemeiate. Puterea juridică de exemplu. ele se pot astfel şi controla reciproc. totuşi nu este un organ executiv.Toate acestea duc la o încadrare a organelor statale diferită decât cea prevăzută mai înainte. Guvernul şi Parlamentul depind unul de celălalt şi au nevoie. Aici. funcţionarii pot deveni doar în cazuri excepţionale miniştri. O răspundere împărţită înseamnă şi o putere împărţită. Parlamentul are dreptul şi obligaţia să influenţeze şi să îşi aducă contribuţia la procesul de formulare al obiectivelor din politica internă şi externă. Actorii sunt angrenaţi printr-un sistem de "checks and balances". Sistemul parlamentar este conceput pe baza sarcinii comune guvernului şi Parlamentului de decizie politică. dar în nici un caz numai ea singură. Pentru că guvernul şi Parlamentul trebuie să acţioneze în comun în vederea îndeplinirii misiunii exprimate mai sus. cade în primul rând în sarcina serviciilor publice. cele două Camere — a nobilimii şi a cetăţenilor simpli — contribuind în egală 101 . Parlamentul se află în strânse legături cu guvernul. Guvernul şi Parlamentul sunt organisme care trebuie să ia împreună deciziile politice. prevederile legale recunosc incompatibilitatea dintre serviciile publice şi Parlament. care vedea pe timpul său legislativul ca domeniu principal de decizie politică. de contragreutăţi şi de echilibre. în vederea formulării deciziilor politice. Activitatea Parlamentului depăşeşte astfel graniţele impuse de noţiunea de "putere legislativă". de consens. îndeplinesc în egală măsură atribuţiile decizionale în domeniul politic. aparţine domeniului de control.

Sub însemnul democraţiei. Ea s-a mai păstrat însă în sistemele prezidenţiale de tipul Statelor Unite. Montesquieu i-a sustras în teoria sa puterea legislativă. vechea separaţie a puterilor se menţine aici. nici Statele Unite nu constituie o excepţie de la regula participării comune a guvernului şi Parlamentului la procesul de decizie politică. În fond. ce-i drept . în viziunea lui Montesquieu. Regele şi Parlamentul urmau să reprezinte ţara. legitimarea lor diferită permiţând o separaţie mai riguroasă a celor două puteri. Cu o poziţie independentă şi un cadru de acţiune mai liber. Bineînţeles că în deciziile ce vizează chestiuni fundamentale. în care era reprezentată burghezia.de control: opoziţia. Aşa s-a ajuns ca o distincţie dintre executiv şi legismativ să fie tot mai dificilă. Aici. împărţindu-şi astfel puterea. preşedintele trebuie să colaboreze cu Congresul. Pe lângă toate acestea însă. în fond. opus Parlamentului ca forţă politică autonomă şi cu drepturi proprii. Membrii guvernului american nu sunt reprezentaţi în Congres. trecând-o în competenţa unui Parlament ales. Coroana a pierdut din importanţă. în final Parlamentul cucerind şi poziţiile executive şi făcând-o dependentă de votul său de încredere. Astfel. puterea executivă deţinută de monarh pierzându-şi treptat legitimitatea. locul monarhului este ocupat de un preşedinte ales de popor. preşedintele dobândeşte aceeaşi legitimare ca şi Parlamentul. care nu trebuie să dea socoteală Congresului.măsură la activităţile desfăşurate în acest domeniu. Pentru a limita puterea iniţial absolută a Coroanei. în Parlament mai există o entitate care îndeplineşte funcţia . Obligativitatea cooperării prevede. vechea relaţie Parlament versus guvern pare să se menţină aşa cum era ea pe vremea monarhiilor constituţionale. Prin alegerile populare. În această privinţă. ei sunt oamenii de încredere ai preşedintelui. Parlamentul preluându-i o parte din atribuţii. la comun. ideea suveranităţii s-a impus încetul cu încetul. Astfel. în care regele era executivul.autonomă. Cele şase nivele ale separaţiei puterilor 102 . şi schema clasică a separaţiei puterilor nu este decât o fixare a unui anumit context istoric. şi o funcţie de control reciproc. cel puţin la nivel de personal. vechea separaţie a puterilor şi-a pierdut valoarea. Cele două organe statale şi grupările sociale reprezentate în acestea erau astfel nevoite să coopereze.

la nivel temporal ele sunt cele care previn abuzurile de putere. Toţi aceşti participanţi se supun însă prevederilor constituţionale. în democraţiile moderne. statul de drept. putere executivă şi putere juridică. puterea statală din statul democratic este limitată printr-un sistem complicat de îngrădiri. Acesta este încheiat sau reînnoit prin alegeri. Astfel. Toate trebuie să se supună permanent controlului celelorlalte organe. Nivelul federal: o Constituţie federală limitează puterea instituţiilor politice ale statului. Ea organizează pe cinci nivele acţiunile de cooperare şi poziţiile adverse ale forţelor politice: electoratul şi opinia publică. care a fost însă modificat în mod considerabil de introducerea sistemului parlamentar şi de sistemele moderne de partide . Winfried Steffani distinge între următoarele nivele: Nivelul statului de drept. asociaţiile şi partidele. executivul ca guvern şi administraţie şi justiţia iau parte. la execuţia acestora şi la controlarea lor. anunţată nu demult. Winfried Steffani a formulat un catalog cuprinzător al acelor factori care joacă astăzi un rol important în vederea realizării ideilor lui Montesquieu — garantarea libertăţii şi demnităţii umane precum şi evitarea abuzurilor statului. Pe de altă parte. orizontal: acesta se bazează în principiu pe separaţia uzuală a puterii în putere legislativă. prin statul social 103 . Trebuie să amintim aici faptul că înlocuirea federalismului. statele membre ale federaţiei au puteri diferite de influenţare a întregului. la procesul de formulare a deciziilor politice. durata mandatului parlamentar şi al celui guvernamental este limitat. legislativul şi justiţia să fie separate riguros. Nivelul temporal: în toate democraţiile occidentale. În timp ce partidele din sistemele parlamentare contribuie parţial. prin greutăţi şi contra-greutăţi. la nivelul statului de drept. la a cărui respectare trebuie să vegheze în special justiţia independentă. Democraţia modernă încearcă însă să evite orice formă de monopolizare a puterii. la o amalgamare a puterilor. trebuind să respecte litera legii în ceea ce priveşte modul de interacţiune. vezi exemplul Bundesrat-ului german sau al Senatului american. punând la dispoziţia electoratului alternative şi împiedicând constituirea unei dictaturi monopartidiste. Elementul care predomină însă peste acest ansamblu este. cu mai multă sau mai puţină greutate.Din toate acestea rezultă că nu mai există o dogmă în care executivul. Parlamentul cu cele două Camere ale sale.

Prin statul de drept înţelegem toate principiile şi procedurile prin care se garantează libertatea individului şi participarea acestuia la viaţa politică. În această ultimă formă de stat. Statul de drept Ancorarea legală a întregii autorităţi statale O democraţie liberă trebuie să fie structurată sub forma unui stat de drept. ceea ce otrăveşte relaţiile sociale dintre oameni. La acest nivel trebuie ţinut neapărat cont de capacitatea partidelor. să re-delege competenţele la nivelul statelor membre ale federaţiei. Nivelul decizional: Procesul decizional şi de formare a voinţei politice nu mai are loc astăzi doar la nivel statal. Statul de drept se află la polul radical opus al statului poliţienesc. dar au arătat că trecerea tuturor competenţelor statelor membre asupra întregului nu este nici el un proces automat. 104 . Nivelul constituţional: aici vorbim în primul rând despre Constituţie. societatea de astăzi s-a transformat într-o "clasă mijlocie nivelată" (Helmut Schelsky). nu prea au avut succes. ce-i drept. grupurilor de interese şi a opiniei publice de a limita puterile din stat. 6. Nivelul social: în ciuda dizolvării statului fragmentat în clase. cetăţenii sunt supravegheaţi permanent "de sus". neputând fi astfel descris doar cu ajutorul unor categorii care ţin de statul de drept. Interesele multiple susţinute de diferitele straturi sociale fac ca partidele politice să formuleze oferte şi propuneri diferite în vederea soluţionării problemelor de ordin politic. Ei se simt controlaţi şi monitorizaţi în toate domeniile vieţii lor. Încercările lui Ronald Reagan în SUA. stipulând necesitatea că pentru modificarea Constituţie este nevoie de o majoritate calificată (= două treimi din voturi) care să-şi exprime acordul în acest sens. trăind sub ameninţarea constantă a intervenţiilor aparatului omniprezent al securităţii statului.nu decurge nici pe departe în automat aşa cum crede lumea. Democraţia şi statul de drept constituie o uniune indivizibilă. Ea limitează în majoritatea democraţiilor occidentale competenţele decizionale ale majorităţilor parlamentare.

Iar o astel de lege nu poate fi adoptată decât de reprezentanţii poporului. Autorităţile nu pot acţiona dacă nu deţin competenţele necesare pentru acest lucru. facilitarea activităţilor democratice şi garantarea drepturilor fundamentale se află în primul plan al intenţiilor statului de drept. Prezervarea şi garantarea acestui drept este scopul principal al statului de drept. De aceea. separaţia puterilor şi statul de drept sunt două principii inseparabile. statul de drept dă statului o formă care permite cetăţeanului să poată prevedea cum va decurge activitatea statală. Astfel.Cele doua obiective pot fi atinse prin respectarea a patru principii fundamentale. Acesta nu este o simplă instituţie care are rolul de a limita şi controla autoritatea statală. persoanele care îmbracă funcţii publice trebuie să respecte legea. statul de drept este întotdeauna un stat constituţional în care domneşte litera legii. Executivului şi legislativului trebuie să i se interzică să intervină în activitatea judecătorilor sau să îi supună vreunor presiuni. Autonomia personală înseamnă în cazul judecătorilor că nu pot fi destituiţi sau schimbaţi din funcţie contrar voinţei lor. chiar dacă unora dintre instanţele politice le-ar plăcea să nu permită acest lucru. Toţi oamenii sunt egali în faţa ei.În statul de drept democratic. Acest lucru este valabil mai ales în cazul dreptului la liberă dezvoltare a propriei personalităţi. pregătindu-se în acest sens. Ceea ce este valabil în cazul separaţiei puterilor este valabil şi pentru statul de drept. Orice cetăţean poate să-şi revendice drepturile în faţa autorităţilor. iar această libertate nu poate fi îngrădită decât de lege. Ancorarea legală a autorităţii statale garantează libertatea cetăţenilor. La respectarea legilor veghează o justiţie independentă. În raporturile ei cu celelalte puteri trebuie să domnească cea mai strictă separaţie. La fel cum separaţia puterilor face statul mai accesibil şi mai transparent pentru cetăţeanul activ politic. Autonomia justiţiei Constituţia unei comunităţi se sprijină în primul rând pe autonomia instituţională a justiţiei. prin proceduri formale şi constituţionale. Constituţia sau legea trebuie să le-o prevadă. Doar într-o ordine statală reglementată prin Constituţie şi legi specifice. În acest sens. oamenii pot participa la viaţa politică. Ele nu pot să-şi declare singuri competenţa într-un anumit domeniu. Ambele obiective. Această autonomie garantează judecătorilor că nu 105 . Doar în cazul încălcărilor evidente ale legii sau a corupţiei şi doar în urma unui proces special ei pot fi destituiţi. acesta limitează toate acţiunile statale în favoarea respectării libertăţii cetăţenilor.

pentru că ele subminează securitatea legii. fără ca autoritatea statală. să o interpreteze. guvernul şi administraţia trebuie să fie ancorate foarte adânc în legalitate. Principiul legitimităţii administraţiei prevede ca administraţia să nu poată activa decât în cadrul care i-a fost prevăzut de majoritatea parlamentară. Toate acţiunile statului trebuie să respecte legile în vigoare. la rândul lor. Ei trebuie să servească legii. guvernul şi-a constituit o putere juridică proprie. care. Monopolul justiţiei Autonomia judecătorilor va duce la autonomia justiţiei doar atunci când statul va putea garanta că judecătorii dispun de monopol asupra justiţiei. Pentru că o sentinţă nu prea ajută pe nimeni. În statul de drept. că fiecărei acţiuni întreprinse de administraţie trebuie să îi corespundă o prevedere legală proprie şi explicită.trebuie să se supună nici unei directive în activitatea lor. separată de justiţie. "Legile elastice" nu sunt admisibile într-un stat de drept. trebuie să fie legitimate în mod democratic. Legitimitatea administraţiei Dat fiind faptul că posibilitatea de a evalua şi prevede acţiunile statale constituie o premisă elementară a statului de drept. dacă imediat după eliberare. Siguranţa legii poate exista doar acolo unde cetăţenii ştiu exact ce are voie să facă statul şi ceea ce le este permis lor să facă. Siguranţa legii Autonomia judecătorilor nu este decât una dintre principiile prescrise de statul de drept. Un alt principiu este că întreaga activitate a statului poate fi măsurată şi prevăzută. Asta nu înseamnă. persoanele judecate sunt imediat arestate şi aruncate în închisoare de către poliţie. Nici o lege nu spune ce şi cum trebuie să construiască un primar de la sat sau oraş pe teritoriul administrat de el. sau ce poate face şeful unui serviciu social 106 .şi interzicerea legilor cu efect retroactiv. orice privare de libertate şi intervenţie a poliţiei în sfera privată trebuie să fie justificată de o împuternicire judecătorească. În plus. În aceste cazuri. guvernul sau o curte de justiţie superioară să le prescrie ce să decidă. De acest principiu ţine şi faptul că nimeni nu poate fi pedepsit fără bază legală — nulla poena sine lege . bineînţeles. legile trebuie să fie clare.

Iasi.[Carl Friedrich von Weizsäcker] Dictaturile sunt străzi cu sens unic. 2001 Andrei Taranu. Bucuresti. legile au însă întâietate şi nu dinamica individuală. no government would be necessary. Bibliografie : Alina Mungiu-Pippidi. 1998 Nicolae Frigioiu. Doctrine politice. If angels were to govern men. for the people. Democraţiile. însă.[Winston Churchill] Government of the people.dadalos. SNSPA.pentru tineret pentru protejaţii săi. 2002 www.[Alexis de Tocqueville] Faptul că electorii democraţi pot indica care este voinţa poporului este bineînţeles o iluzie. [Mahatma Gandhi] If men were angels. Dar dacă vedem această încercare ca pe o modalitate de rezolvare a 107 .[Theodore Parker] Democraţia nu stabileşte legături puternice între oameni. ea doar le uşurează felul în care se poartă unii cu ceilalţi. cel mai bun.[Hildegard Hamm-Brücher] Simţul dreptăţii din oameni face democraţia posibilă. Editura Polirom. Statul de drept nu doreşte să se pună în calea iniţiativelor creative ale administraţiei.[Reinhold Niebuhr] Democraţie înseamnă luarea deciziilor de către cei afectaţi. neither external nore internal controls on government would be necessary. by the people. SNSPA. Bucuresti. În cazul unei coliziuni. ci "Tu eşti la fel de bun ca şi mine".[Albert Moravia] Democraţia nu înseamnă "Sunt la fel de bun ca şi tine".[Abraham Lincoln] Spiritul democraţiei nu poate fi găsit în afară. Politologie si doctrine politice. Tendinţa oamenilor de a deveni nedrepţi face ca democraţia să fie cu atât mai necesară. [Federalist Papers] Democraţia poate fi ameninţată la fel de mult de linişte şi ordine ca şi de nelinişte şi dezordine. Doctrine politice. dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum. El trebuie să vină din interior. În toate acţiunile trebuie să se facă simţit cadrul mai larg al competenţelor şi împuternicirilor legale. Concepte universale si realitati romanesti. străzi cu două sensuri.org TEXTE DE COMENTAT Democraţia este un sistem politic prost.

[Voltaire] 108 .[Mahatma Gandhi] Democraţie înseamnă să poţi alege. fie ea înţeleaptă sau nu.[Robert Musil] Un democrat n-ar trebui să creadă că majoritatea ia mereu decizii înţelepte. strădanii de a încheia compromisuri şi de a ajunge la consensuri de durată. Aceasta este democraţia. Acestea sunt condiţiile de bază ale singurei ordini politice care poate garanta libertatea. Acest lucru presupune o confruntare permanentă.[Börne] Întrebarea dacă mass-media face politică îmi aduce aminte de un vechi banc evreiesc: "Cum se îndulceşte cafeaua — cu zahăr sau amestecându-l în ea?". este greşită.[Richard von Weizsäcker] Democraţia nu aleargă. pentru că adevărurile care ar ieşi astfel la iveală le sunt prea incomode sunt asemenea copiilor care închid ochii şi cred că astfel nu îi mai poate vedea nimeni.[Heinz Galinski] Viaţa în libertate nu este deloc uşoară. Kennedy] Prin democraţie înţeleg că ea îi conferă celui mai slab dintre noi aceleaşi şanse ca şi celui mai puternic. El trebuie să ştie însă că hotărârea majorităţii. decisă şi cu deplină conştiinţă de sine. Dictatura înseamnă să fii pus în faţa alegerii. Ajunge doar că poate fi aleasă o conducere greşită. din discuţii cu privire la calea dreaptă de urmat. [Jeannine Luczak] Structurile democratice sunt instituţii de carantină ce ne apără împotriva tiraniei. dar mi-aş da viaţa să o pot exprima. cine ar trebui să conducă statul. nu vă împărtăşesc opinia.divergenţelor prin intermediul alegerilor şi nu a cuţitelor şi pistoalelor.[Karl Popper] Libertatea presei şi mass-media Guvernele care îngrădesc dreptul de liberă exprimare. ea presupune respectarea opiniei celuilalt.[Franz Kreuzer] Libertatea de opinie nu dă numănui dreptul să strige "foc!" într-un teatru plin. [Johann Wolfgang von Goethe] Întrebarea.[Brülent Ecevit] Democraţia se hrăneşte din certuri. Oamenii trebuie să lupte zi de zi ca să apere democraţia .[Manfred Hausmann] Democraţia este bunul nostru cel mai de preţ.[John Dos Passos] Cine vrea să aducă democraţia în ţara sa nu ar trebui să aştepte să i se dea voie să facă acest lucru. iar democraţia nu este desăvârşită. De aceea. ea nu este nici un cadou pe care îl poate primi cineva pentru a se bucura de el la nesfârşit. atunci fireşte că această procedură este cu mult mai umană şi mai civilizată. A o menţine este atât sarcina cât şi obligaţia noastră.[Terrenoire] Domnule. [Friedrich Nietzsche] Acolo unde libertatea îşi poate rezolva singură treburile. trebuie acceptată. până atunci când majoritatea va lua o altă decizie. preşedintele Bundestag-ului german] Democraţia nu poate fi impusă unei societăţi.[Bertrand Russell] Democraţie înseamnă: a respecta regulile de joc chiar şi atunci când nu este atent nici un arbitru.[Wolfgang Thierse. ea se transformă în democraţie.[John F. [Morris Seidmann] Presa trebuie să fie liberă să spună tot ce doreşte pentru a lua anumitor oameni libertatea de a face tot ce doresc. dar ajunge în mai multă siguranţă la linia de sosire.

[Abraham Lincoln] Cine se declară împotriva politicii este de fapt în favoarea politicii făcute cu ajutorul lui. indiferent de ce tip sau rang vor fi ele.[Jean Paul] Libertatea este un bun care permite omului să se bucure de toate celelalte bunuri ale sale.G.[M. se sprijină de sobă.[Max Frisch] Dreptatea nu va domni decât acolo unde cei ce nu au fost nicicând nedreptăţiţi for fi cuprinşi de la fel de multă indignare ca şi cei care au fost. Wells] Cine crede că nu a ales. [Montesquieu] Puterea este expansivă prin natură şi nu poate fi limitată decât de alte puteri la fel de mari.[Jean Jacques Rousseau] Legislaţia se bazează pe principiul limitării libertăţilor umane până la punctul în care ele pot convieţui alături de prevederile legale.[Platon] Mântuirea democraţiilor.A. Denck] Separaţia puterilor şi libertatea Experienţa a arătat-o că toţi oamenii care au avut în mâinile lor puterea au fost înclinaţi să abuzeze de ea. Decizia se află în mâinile sale. Kennedy] 109 .[H. dându-şi foc la turul pantalonilor. [Immanuel Kant] Istoria libertăţii este o istorie a rezistenţei. depinde de un singur detaliu tehnic: de dreptul de vot. pentru că indiferenţa celor care nu s-au prezentat la votare ne determină viitorul nostru.[John F.[Montesquieu] Dreptul natural este libertatea.[Thomas Woodrow Wilson] Mie îmi este mai pe plac libertatea periculoasă decât robia liniştită. la drepturile.[Jose Ortega y Gasset] Cea mai mare sarcină a democraţiei. ea nu va putea veni în folosul oamenilor.[Max Frisch] Alegerile sunt treaba poporului.[Immanuel Kant] Atâta vreme cât libertatea nu va înflori în toate ţările. ia fără să dorească partea partidului aflat la guvernare.[Bertolt Brecht] Demnitatea omului constă în faptul că poate alege. el va trebui să se aşeze de acum încolo pe băşici. Istoria libertăţii este o istorie a delimitării de puterea conducerii. al tuturor.[Hegel] Omul care renunţă la libertăţile sale renunţă şi la demnitatea sa de fiinţă umană.[Jean Jacques Rousseau] Libertatea este pentru societate ce este sănătatea pentru individ. ba chiar şi la obligaţiile sale. Toate celelalte sunt secundare.[Lord Bolingbroke] Libertatea este un bun al cărui prezenţă aduce mai puţină bucurie decât durerile aduse de lipsa lui. ritualul şi sărbătoarea sa sunt alegerile.Participare şi alegeri Cine nu vrea să aibă de-a face cu politica.[Aldous Huxley] Iluminismul nu presupune nimic altceva decât libertatea. pentru a se încălzi. aceea de a face uz public de raţiune. anume libertatea cea mai puţin vătămătoare dintre toate libertăţile. Aceşti oameni vor merge cât de departe vor putea. Dacă. iar cealaltă determinare a acestuia este egalitatea în faţa legii. acela se înşeală.

[Albert Camus] Libertatea nu constă în faptul că oamenii pot face tot ce doresc ci în faptul că ei nu trebuie să facă ce nu doresc. [Kurt Biedenkopf] Sclavii fericiţi sunt cei mai înverşunaţi duşmani ai libertăţii.[Maria von EbnerEschenbach] 110 .[Rosa Luxemburg] Totdeauna eşti liber pe cheltuiala altcuiva. [Vaclav Havel] Libertatea nu este doar un drept. ştiam care era ţelul nostru. un proces de durată.Libertatea este întotdeauna libertatea celor care îndrăznesc să cugete diferit. [Jean-Jacques Rousseau] Atâta vreme cât a trebuit să luptăm pentru libertate. Acum am dobândit libertatea şi nu mai ştim ce dorim. ea este o sarcină permanentă.

ci dependenţa guvernului de votul de încredere acordat de puterea legislativă. Democraţia a apărut pe continentul european mai întâi în polis-urile greceşti sub forma unei democraţii directe sau imediate. Anglia şi Olanda. În Europa. Democraţia plebiscitară se distinge prin posibilitatea apelării la decizii populare directe. Acolo. Acest pericol a fost recunoscut încă din antichitate. Camera Reprezentanţilor şi Senatul nu îl pot obliga pe preşedinte să se retragă. Ele apar cel mai des în Elveţia. prin organizarea unui referendum. Democraţia nu este o ordine statală şi socială ideala dar.MIC DICŢIONAR DE POLITOLOGIE Democraţia -[lb. Revoluţia Franceză a adus cu sine şi primul stat constituit pe principii democratice. 111 . care apare în foarte multe forme. Dar şi în această situaţie. mai apoi transpărând în teoriile iluministe. O altă deosebire importantă se poate face între democraţia parlamentară şi cea ne-parlamentară. zone în care comunitatea s-a impus ca susţinător al vieţii religioase şi politice. Democraţia poate fi răsturnată pe cale aparent democratică şi transformată în opusul ei. Prin parlamentarism nu înţelegem în primul rând prezenţa şi funcţionarea parlamentului. Democraţia apare în occident în forme deosebit de distincte: în primul rând există o deosebire clară între democraţia plebiscitară şi cea reprezentativă. Democraţia modernă a apărut de pe urma luptelor religioase ale calviniştilor din secolul XVII. o formă de conducere bazată pe o ideologie nedreaptă. Deciziile plebiscitare sunt doar cazuri excepţionale. acesta putând în plus. parlamentul îşi păstrează funcţia de organ legislativ. să dobândească calităţile de organism legiuitor. Constatarea că puterea statală vine de la popor (şi nu de la o clasă sau grupare socială privilegiată) deschide nenumărate căi şi posibilităţi pentru o materializare distinctă a democraţiei la nivelul ţărilor care o practică. preşedintele – în a cărui persoană se reunesc funcţiile de şef de stat şi de şef al guvernului – nu depinde deloc de votul de încredere al Congresului. ci masele orbite ideologic. – În democraţiile reprezentative nu există nici un fel de decizie de acet fel. greacă. mai ales în teoriile cu privire la libertate şi egalitate şi la importanţa normativă a gândirii raţionale a individului. după toate evenimentele înregistrate de-a lungul istoriei. Rousseau despre suveranitatea poporului ca drept unic şi inalienabil. Ceea ce ameninţă democraţia nu este doar dictatura care ar putea veni să o înlocuiască. poporul putând alege organul suprem al statului. Fundamentale în acest sens au fost teoriile lui J. – La polul opus se află Statele Unite. mai ales în Scoţia. doar ea poate crea o ordine constituţională şi politică care să garanteze statul de drept şi demnitatea umană. Prima ţară modernă şi democratică a fost SUA. Democraţia a devenit cu timpul aşa cum este ea astăzi. Deosebirile la nivel de tradiţie naţională şi existenţa unor particularităţi sociale fac ca democraţia să fie o sarcină a modernităţii. "supremaţia/ puterea poporului"]. J. Aceste tipuri fundamentale de realizare a formei statale democratice ne permit să observăm şi care sunt diferenţele mai de detaliu.formă de organizare şi de conducere statală în care puterea vine de la popor şi în care acesta şi-o exprimă în mod direct sau (şi) indirect.

a contractului 112 . Avem nevoie de reprezentanţi care săşi exercite puterea în numele electoratului — aceştia fiind însă în permanenţă controlaţi. iluminiştii recunoşteau garanţia progresului permanent al omenirii în vederea stapanirii forţelor naturii. Abraham Lincoln (1809 . Iluminismul a fost o mişcare care a cuprins întreaga Europă şi a ajuns pană în America de Nord. precum şi a implementării unei ordini sociale mai drepte. cel de-al 16-lea preşedinte SUA din 1861 şi până în 1865) a inclus această axiomă în Gettysburg-Address de la 19 noiembrie 1863. by the people. pentru ca acesta să le poată lua la cunoştinţă şi să le urmeze. Libertatea fără integrare ar avea ca rezultat instaurarea legii junglei. Există însă în acest caz pericolul ca aceşti reprezentanţi . În vreme ce în entităţile administrative de mică suprafaţă .O definire mai precisă a democratiei se dovedeşte a fi dificilă. În lucrarea sa "Ce este Iluminismul?". legile. El a spus: "government of the people. eventual.. Kant a definit în anul 1784 această mişcare ca pe o atingere de către om a maturităţii intelectuale. ordinea face posibilă exercitarea acestor libertăţi."poporul" (la acea vreme doar bărbaţii liberi) se întrunea şi lua decizii directe. Pe timpul monarhiilor absolutiste. Există într-adevăr multe forme distincte de democraţie. T. fiind tradus prin "dominaţia sau puterea poporului". Faptul că acest termen provine din limba greacă. Descartes). în statele de astăzi este extrem de necesar să existe aşa numite puteri intermediare. Locke au dezvoltat ideea dreptului natural. pentru că situaţia socio-politică s-a schimbat din antichitate. nu alţi oameni. ca linie directoare a activităţilor umane şi ca măsură a tuturor valorilor. Problema fundamentală a democraţiei o reprezintă tensiunea dintre libertatea individuală şi integrarea individului în comunitate (stat sau societate). Legile trebuie create conform normele în vigoare şi anunţate poporului.. unde filosofi şi politicieni precum H. Grotius. a cărei dorinţă de emancipare a primit din partea iluminismului impulsuri importante. Este adevărat că această integrare a individului presupune o limitare a libertăţilor sale. în democraţie însă. poporul este cel în al cărui nume se exercită şi se transferă puterea. Aici nu poate fi vorba de legi secrete. Ea a apărut mai întai în Olanda şi în Anglia. În acest caz se poate ajunge la o formă de dominaţie a elitelor asupra poporului sau." Democraţia îşi găseşte legitimitatea în ideea suveranităţii poporului.1865.să-şi piardă legăturile cu alegătorii săi. Trăsătura definitorie a acestei mişcări a fost neîncrederea în raţiune ca sursă primordială a întregii cunoaşteri. suveran era cel care susţinea că legitimitatea îi era dată de Dumnezeu. Ideea "domniei poporului" presupune ca acest popor care se auto-stăpâneşte este liber — în contrast cu formele de stat în care domneşte unul sau mai mulţi potentaţi.deputaţii şi partidele . Rădăcinile ideologice ale iluminismului se află în umanism. domnesc peste oameni. Conceptul de suveranitate ca sursă a tuturor drepturilor a fost dezvoltat în secolul XVI de către teoreticianul francez Jean Bodin (1530 . for the people. Iluminismul a fost şi acea mişcare spirituală care a pregătit Revoluţia Franceză. În statele din fostul bloc comunist a existat o "democraţie populară" care era de fapt o formă de conducere a birocraţiei de partid. nu ne ajută prea mult.1596).polisul grecesc . Prin gndirea raţională şi acţiunile determinate de aceeaşi raţiune. în reformare şi în sistemele filosofice raţionaliste ale secolelor XVI şi XVII (Spinoza. Iluminism -Iluminismul a fost o mişcare spirituală susţinută de intelectualii europeni pe tot parcursul secolului XVIII. mandatul lor fiind delimitat temporal. Hobbes şi J. În democraţie. pe de altă parte doar comunitatea. în numele acestuia. Statul de drept se află în stânsă legătură cu democraţia. Cauza socio-istorică a iluminismului a fost avantul economic şi social al burgheziei.

În ceea ce priveşte teoriile socio-politice. În această formă. Sociabilitatea inerentă naturii umane duce la unitate statală şi la consens între membrii unei comunităţi. Toma d'Aquino). Guvernul are astfel misiunea de a lua decizii politice într-un cadru constituţional şi conform legilor în vigoare şi de a conduce statul. iar Rousseau. Puterea executivă . administraţia trebuie să transforme aceste decizii în realitate politică. Montesquieu a elaborat . în fine. Cei mai însemnaţi reprezentanţi ai acestei mişcări au fost Voltaire. "limitări şi echilibre"): principiul care stă la baza democraţiei prezidentiale din SUA. membrii acestei uniuni beneficiind de o administraţie proprie.( latină foedus. obligndu-l pe acesta să-şi îndeplinească atribuţiile întru bunăstarea generală (principiul subsidiarităţii). Jefferson. executio): puterea statală constituită şi exercitată de guvern şi administraţie.de a executa deciziile politice luate de legislativ . T. în care stipula supunerea societăţii faţă de stat. Ea mai este cunoscută şi sub numele de "executiv". d'Alembert. În schimb. Ideile socio-politice promovate de iluminismul francez. Şi Voltaire a aderat la idealul monarhului luminat. Hobbes. formulat deseori ca motivaţie pur teoretică a societăţii şi statului. Rousseau a susţinut ideea suveranităţii poporului şi a egalităţii tuturor cetăţenilor. adică să fie echilibrate. legislativă şi justiţia trebuiau separate sub umbrela unei monarhii constituţionale.(engl. ele s-au întors la origini pentru a marca conţinutul ideologic al Revoluţiei Franceze . "uniune"): o uniune a mai multor state sub conducere comună.prevăzută de principiul separaţiei puterilor . Holbach.social şi al drepturilor fundamentale ale omului. Contract social -Convenţie încheiată de membrii unei societăţi cu privire la traiul comun. doar pentru proprietari. Ele s-au regăsit în declaraţia de independenţă a coloniilor nord-americane. ştiinţifice.Din punct de vedere teoretic. precum şi pretenţia bisericilor de a fi instanţa supremă în ceea ce privea problemele morale. în "Virginia Bill of Rights" şi în Constituţia americană.inspirndu-se din modelele englezeşti teoria separaţiei puterilor: puterea executivă. ce-i drept. Federalism. evitand astfel ca puterea statală să fie folosită în mod abuziv. distingand între dorinţa generală şi cea particulară. artistice şi educaţionale. Pufendorf a recunoscut ambele faţete ale contractului social (la fel ca şi Montesquieu). a găsit formula conform căreia fiecare om nu trebuie să asculte decat de sine însuşi 113 . Ei au pus astfel sub semnul întrebării poziţia imperiului "dat de Dumnezeu". un contract cu o singură faţetă. pentru a se putea limita reciproc. conform căruia. federalismul din Franţa a fost iniţiat pe baza ideilor lui Montesquieu şi Proudhon. Rousseau. revendicand drepturi politice. avand sarcina .(din lat. sociale şi politice au avut cel mai mare răsunet în Franţa. mai ales în dreptul natural (Augustin. Checks and Balances . În schimb. susţinnd astfel constituirea unei ordini organizatorice corespunzătoare. Montesquieu. Astfel. alături de dorinţa acestuia de respectare a drepturilor omului au avut o influenţă puternică asupra conducătorilor mişcării de independenţă americane (T. în sistemul separaţiei puterilor puterile statale trebuie să aibă aproximativ aceeaşi pondere. a cuprins în lucrarea sa "Leviathan". el şi-a formulat visurile de constituire ale unei republici. Trăsătura comună a tuturor ideilor federative este principiul conform căruia federaţia trebuie să vegheze asupra păstrării autonomiei de către fiecare stat în parte. Paine). literare.. Diderot. care considera că oamenii tind mai degrabă să se distrugă reciproc. Iluminismul şi efectele sale asupra vieţii intelectuale. Deosebim între federaţii statale şi stat federal.

executivă şi judecatoreasca. să modifice legi preexistente. Prin transmiterea funcţiilor către Parlament. greacă. ea este considerată cea mai importantă dintre puterile deţinute de stat. În zilele noastre şi federalismul este deseori o formă de separare a puterilor. conducerea statală este legitimă doar atunci când (a) ea vine din partea poporului şi este susţinută în conformitate cu voinţa majoritară a acestuia. Legitimitate / Legitimare . aşa cum s-a ntmplat în cazul marxism-leninismului. Iniţiativă legislativă -Introducerea unui proiect de lege în Parlament. Aceasta poate veni ca un înlocuitor al religiei (de exemplu. Locke ("Two treatises on government" 1690) şi mai ales de C. Dreptul iniţiativei legislative (dreptul la iniţiativă) era. cetăţenii fiind astfel apăraţi de potenţialele intervenţii despotice ale statului. iar în democraţia parlamentară de membrii Parlamentului şi ai guvernului.Acest principiu separă funcţiile puterii statale în putere legislativă. puterea legislativă este exercitată de Parlament. O altă funcţie a puterii legislative este să emită noi legi. prin transmiterea motivată de dreptul natural . omul le primeşte înapoi sub forma unor drepturi civile.(lat. respectiv convingere politică coerentă.a drepturilor sale asupra statului. în echilibru (echilibrul puterilor). precum şi către judecători independenţi. adică atunci când cei în ale căror maini se află puterea statală nu pot fi aleşi şi controlaţi în mod direct sau indirect decat pe o perioadă limitată de timp. argumentată teoretic. Definiţie generală: viziune. în fond formulate cu acordul său. acesta urmand a discuta pe marginea acestuia şi a lua o decizie. Acest principiu a fost anunţat încă de către J. legem latum = a introduce o lege): acea parte a puterii unui stat în a cărei sarcină cade misiunea de a emite legi (putere legislativă). iar independenţa sistemului juridic este în general limitată sau chiar încălcată complet. de Montesquieu ("De l'esprit des lois" 1748) în lupta împotriva statului absolutist. Într-o democraţie. credinţa în progres) sau.atunci când respectă legile statului. (b) puterea statală este 114 . teoria ideilor): teorie cu privire la realitatea socială şi politică sau cu privire la dezvoltarea societăţii cu pretenţii de adevăr general valabil. Ideologie. o atribuţie ce se afla exclusiv în mainile monarhilor. acesta este organul legislativ care ia deciziile politice de bază care urmează a fi puse în practică de executiv. prin intermediul unor controale reciproce. legitimus = legitim): legitimitatea puterii statale. să fie ridicată la rang de viziune aproape religioasă asupra lumii şi istoriei. în mana deputaţilor aleşi de popor. guvern şi administraţie. Toate formele de conducere statală au nevoie de legitimare. Puterea legislativă -(lb. din lat. puterea statală este ţinută. constituind baza statului constituţional modern. Separaţia puterilor. franceză lgislatif = legislativ.(lb. în statele democratice. sunt recunoscute de societate. să le aducă adăugiri sau să le abroge. în cadrul monarhiilor constituţionale ale secolului XIX. cu menţiunea că aceste funcţii nu trebuie să se afle în aceeaşi mană. Şi pentru că puterea legislativă se află. În ceea ce priveşte dictaturile. În statele de drept care se sprijină pe principiul separaţiei puterilor. dacă acestea vor ca puterea lor sa să fie acceptată de cetăţenii săi şi să nu trebuiască să supravieţuiască doar apeland la teroarea psihică. O ordine statală este legitimă doar atunci când coincide cu viziunile ei despre lege şi dreptate şi a valorilor şi normelor etice aflate la baza acestora. aici principiul separaţiei puterilor nu-şi găseşte aplicare. pentru că puterea legislativă şi cea executivă se află în aceleaşi mini. În democraţia prezidenţială acest drept este deţinut exclusiv de membrii Parlamentului.

exercitată în conformitate cu principiile constituţionale şi mai ales cu principiile legale, de separaţie a puterilor şi cu drepturile fundamentale. Sistem parlamentar -O formă de manifestare deosebită a sistemului reprezentativ şi a parlamentarismului, caracterizat de următoarele trăsături: 1. o relaţie strnsă între guvern şi Parlament ‚ 2.compatibilitate (consens) între guvern şi parlament, ceea ce înseamnă că şeful guvernului şi miniştrii săi sunt şi deputaţi, aparţind de regulă şi facţiunii / facţiunilor majoritare; 3. guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului, care poate să-i acorde acestuia un vot de neîncredere; 4. dreptul guvernului de a dizolva Parlamentul şi a organiza alegeri anticipate. În ceea ce priveşte criteriul principal, şi anume răspunderea Parlamentului, el poate să dea guvernului, primului ministru sau miniştrilor un vot de neîncredere sub forma unei moţiuni de cenzură sau a respingerii unei legi susţinute de guvern. Dacă în cazurile mai sus prezentate, guvernul nu este capabil să-şi asume răspunderea el trebuie să demisioneze, continund însă să rămnă la putere pnă în momentul în care este format un guvern nou. Parlamentarism- Sistem constituţional în care Parlamentul ales de popor influenţează şi controlează organele statului. Parlamentul deţine în acest caz puterea legislativă. Sub incidenţa acestui concept mai larg al parlamentarismului cad diverse tipuri de guvernare, de ex. sistemul prezidenţial (ca cel din SUA) şi sistemul parlamentar (ca cel din Marea Britanie şi din Republica Federală Germania). Pluralism- Pluralismul este sistemul dominant din societăţile democratice occidentale. Aici este vorba despre o multitudine de grupări autonome politice, economice, religioase, etnice etc., aflate în concurenţă şi lupatnd pentru o influenţă cat mai crescută asupra sferei politice şi sociale. Conform teoriei pluraliste, acest proces nu se derulează sub forma unei lupte dezorganizate care face apel la toate mijloacele posibile, ci sub forma unor activităţi constructive, bazate pe compromisuri şi care vizează rezultate care să mulţumească pe toată lumea. Acest proces nu se derulează însă de la sine şi nici nu poate conduce la o stare de armonie utopică. Statului îi revine sarcina de a descoperi deficitele acestui sistem concurenţial şi a le regulariza (bunăoară prin sprijinul acordat unor grupări foarte slabe). Sistem prezidenţial -Sistemul prezidenţial este o formă de guvernare republicană care îi conferă preşedintelui ca şef al statului puteri decisive în cadrul procesului politic. În vreme ce sistemul vest-european rezultat al constituţionalismului alocă preşedintelui o poziţie eminamente reprezentativă (dezbrăcarea de putere a monarhilor din trecut), Constituţia SUA îi conferă preşedintelui o putere considerabilă. Preşedintele SUA este şeful statului, al guvernului, şeful armatei şi ministrul de externe. El nu depinde de Parlament si nu constituie un guvern în sensul cunoscut al cuvantului, numind în schimb secretari de stat cu statut de consilieri pe care preşedintele poate să-i revoce din funcţie după bunul său plac. O altă formă de sistem prezidenţial este cea din Franţa, elaborată sub Ch. de Gaulle (Constituţia din 1958), mai ales în ceea ce priveşte deciziile plebiscitare (încă de pe vremea lui Napolon I şi Napolon III). În ambele cazuri, Parlamentul se află pe plan secund iar puterea executivă se află în minile legislativului. Jurisprudenţă -Într-un stat de drept constituit după principiul separaţiei puterilor, jurisprudenţa cade în sarcina tribunalelor şi a judecătorilor independenţi care nu răspund decat în faţa legii ; aceştia îşi exercită puterea juridică sau jurisdicţia (de la lat. ius = drept, dicere = a vorbi, a pronunţa), numită din această cauză şi putere judecătorească sau juridică (de la lat. iudex = judecător, iudicatio = acţiune juridică, sentinţă), în cadrul domeniului reglementat prin lege (proces). 115

Sistem reprezentativ -Altfel decat democraţia plebiscitară, democraţia reprezentativă este acea formă democratică de stat în care cetăţeanul activ politic participă mai ales sau doar prin alegeri parlamentare la actul politic. Sistemul reprezentativ se sprijină pe teoria conform căreia activitatea politică nu poate fi accesibilă unui grup mai mare de oameni decat în momentul în care anumiţi membri ai societăţii (senatorii sau deputaţii) "dobndesc mai întai puterea de a acţiona la comun în numele celor ce i-au numit şi care i-au obligat prin opţiunea lor colectivă" (K. Loewenstein). Acest sistem este susţinut de organisme care acţionează (teoretic) în numele poporului, dar care nu deţin mandatul acestuia (mandat liber). Deosebim între sisteme reprezentative pure, în care cetăţeanul activ politic ia parte la procesul de decizie politică exclusiv prin intermediul alegerii organelor reprezentative şi sisteme reprezentative marcate mai mult sau mai puţin de unele elemente plebiscitare, în care cetăţenii cu drept de vot îşi exercită influenţa asupra procesului legislativ prin intermediul referendumului (de ex. Elveţia). Vocea poporului- Dorinţa poporului de a se adopta o anumită lege sau de a se schimba o anumită decizie a statului. Această voinţă este înregistrată de Parlament sau supusă referendumului. Vocea poporului este prevăzută şi de în unele Constituţii. Pentru a se ajunge la rezultatul dorit, un anumit procentaj din populaţia cu drept de vot trebuie să-şi fi dat semnătura în acest sens. Referendum- Decizii în probleme legislative, luate în acest caz direct de către popor, adică de către toţi cetăţenii cu drept de vot. Suveranitatea poporului-Conform principiului suveranităţii poporului, întreaga putere vine de la popor. Prin urmare, întreaga putere exercitată de stat trebuie să fie legitimată de cetăţenii statului. Principiul suveranităţii poporului nu presupune ca deciziile politice să fie luate direct de către popor, ca de exemplu prin referendum. El stipulează doar că toţi purtătorii de decizie statali îşi datorează poziţia poporului care i-a ales în mod direct (de exemplu, deputaţii din Parlament) sau reprezentanţilor aleşi indirect (de exemplu guvernele parlamentare sau administraţiile numite de acestea). Edmund Burke: autor de scrieri politice şi parlamentar englez (1729-1797); până în 1790, whig în grupul din jurul lordului Rockingham; se impune pentru libertatea coloniilor nord-americane. Burke a fost un critic înverşunat al Revoluţiei Franceze, ale cărei atrocităţi le-a prevăzut. În lucrarea sa "Reflections on the Revolution in France" (1790) el s-a impus pentru un stat organic, opus statului creat în mod artificial, devenind astfel iniţiatorul teoriilor statale conservatoare ale epocii moderne. Thomas Hobbes: filosof englez (1588–1679), unul dintre cei mai mare sistematicieni ai raţionalismului, bun cunoscător al filosofiei lui Descartes. Pentru a scăpa de Revoluţia engleză, Hobbes s-a mutat între 1640–1651 la Paris, întorcându-se în ţară la venirea lui Cromwell la putere. Filosofia lui Hobbes este strict nominalistă şi mecanistă, excluzând teologia. Ea nu se preocupă decât cu obiecte, naturale şi artificiale, adică create de om, care pot fi "calculate" raţional. Teoria sa cea mai de succes a fost teoria despre starea naturală şi contractul social (dreptul natural). Pin opera sa principală, "Leviathan" (1651), a devenit întemeietorul filosofiei statale moderne. Pentru ca în natură domneşte "războiul fiecăruia cu toţi ceilalţi", oamenii încheia un contract şi îşi transferă puterea în competenţa statului, a cărui legitimitate constă în datoria sa de a garanta securitatea. John Locke: filosof englez (1632–1704), studii la şcoala Westminster, studiază medicina şi ştiinţele naturii la Oxford; secretar, medic şi educator în casa contelui 116

Shaftesbury; călătorii în Franţa şi Olanda, se întoarce cu William (III.) de Orania în Anglia unde activează până în anul 1700 în Ministerul Coloniilor. Lucrarea sa cea mai importantă, "An Essay Concerning Human Understanding" (proiect 1671, publicat în 1689/90) a pus bazele empirismului englez. În filosofia statală a lui Locke, spre deosebire de cea a lui Hobbes, statul a fost construit de oameni pentru a garanta libertatea, egalitatea şi proprietatea prin limitări reciproce. Astfel, statul se bazează pe principiul suveranităţii poporului, formele patriarhale sau absolutiste de guvernare nefiind recunoscute. Poporul are dreptul să opună rezistenţă oricărei forme de stăpânire neconstituţională. Opera "Two Treatises of Government" (1690) l-a transformat pe Locke în întemeietorul filosofiei politice liberale, de mare succes în Anglia şi în Statele Unite ale Americii . Karl Marx: filosof şi revoluţionar (1818-1883), întemeietorul marxismului. Marx studiază la Bonn şi la Berlin, dedicându-se dreptului şi filosofiei. La Berlin, aderă la cercul tinerilor şi radicalilor adepţi ai lui Hegel. În 1842/43 este redactor şef al publicaţiei liberale de opoziţie "Rheinische Zeitung" de la Köln; după interzicerea acesteia, Marx se mută la Paris. Influenţat de Ludwig Feuerbach, el descoperă materialismul filosofic, sub influenţa socialiştilor utopici francezi, la socialismul revoluţionar. Împreună cu Friedrich Engels, Marx îşi elaborează propria viziune materialistă asupra istoriei. Exilat din Paris, Marx locuieşte între anii 1845–1848 la Bruxelles. În 1847, împreună cu Engels, aderă la Uniunea Comuniştilor şi concep scrierea programatică "Manifestul comunist" (1848), în care revoluţia proletariatului este văzută în mod profetic ca fiind rezultatul natural al unui proces istoric care decurge conform tuturor regulilor. Revoluţia din 1848 îi permite lui Marx să se întoarcă în Germania. În 1848/49 este reactor şef al cotidianului democrat radical "Neue Rheinische Zeitung" de la Köln. În 1849, Marx trebuie să emigreze din nou; el îşi va petrece restul vieţii la Londra. Aici este la început nevoit să trăiască în condiţii precare, fiind susţinut financiar în permanenţă de către Engels. El scrie articole pentru mai multe publicaţii, se dedică însă mai ales studiilor istorice şi economice. Cele mai însemnate lucrări economice ale sale sunt "Zur Kritik der politischen Ökonomie" (1859) şi "Das Kapital" (vol. 1, 1867) ambele neterminate; multe fragmente importante din aceste cărţi au fost publicate postum. Marx se dedică din nou politicii practice de abia în 1864: el participă în mod hotărât la înfiinţarea Internaţionalei muncitoreşti, îi schiţează programul, îi determină politica şi îi provoacă în 1872 şi dizolvarea. Ideile lui Marx s-au bucurat de succes de abia după moartea sa. Ele au influenţat programele multor partide socialiste şi comuniste, marcând domenii vaste ale ştiinţelor sociale din secolul XX. Ele şi-au câştigat relevanţă mondială atunci când partidele comuniste aflate la putere şi-au justificat acţiunile politice cu ajutorul învăţăturilor lui Marx. John Stuart Mill: filosof şi economist britanic (1806-1873); 1823–1858 secretar la Indian House, 1866–1868 deputat liberal în Parlament. Mill corespondează cu Auguste Comte, al cărui pozitivism l-a modificat în sensul empirismului englez, după premise psihologice. După Mill, filosofia se bazează pe psihologie. Lucrarea sa fundamentală este "Sistemul logicii deductive şi inductive" (2 volume, 1843), în care poate fi găsită o teorie extrem de elaborată cu privire la inducţia şi analiza noţiunii de cauzalitate. Teoria cunoaşterii propusă de el (doar experienţa duce la cunoaştere) nu a apărut decât în 1865. Mill este autorul a nenumărate eseuri, anticipator al emancipării femeilor, teoretician al utilitarismului şi unul dintre cei mai importanţi întemeietori ai liberalismului. El a dat o 117

reinterpretare teoriilor lui Adam Smith şi ale lui David Ricardo (printre altele. în urma publicării unei lucrări premiate despre influenţa (negativă) a artelor şi a ştiinţei asupra moravurilor ("Discours sur les sciences et les arts". ea a devenit unul dintre factorii cei mai importanţi pe a cărui bază au fost create constituţiile din America de Nord (1776–1787) şi toate celelalte constituţii ulterioare care prevedeau separaţia puterilor. Candidaţii la fotoliile 118 . Montesquieu derivă şi cererea ca separaţia puterilor să fie considerat principiul de bază pe care să fie constituit statul. În opera "Contractul social" (1762) statul este văzut ca o asociere voluntară a voinţelor individuale într-o "voinţă generală" (volonté générale). Montesquieu a mai scris şi romane şi nuvele. Charles de Secondat Montesquieu: Baron de La Brède et de Montesquieu. din care rezultă coaliţii guvernamentale labile şi slabe. aparţine cercului de enciclopedişti. Alegătorul nu poate să influenţeze decât în foarte mică măsură felul în care se formează guvernul. libertatea şi virtutea. Impulsionarea constituirii de partide noi este fără îndoială un element care conferă dinamică vieţii politice. din a cărei cauză apar deseori serioase crize politice. Jean-Jacques Rousseau: scriitor şi filosof francez de origine elveţiană (1712– 1778). pentru că doar aceasta poate evita manifestările despotice. suveranitatea vine astfel de la popor. 1750). duce o viaţă de călător. În această formulare. scrutinului proporţional îi corespunde de multe ori un Parlament fragmentat în multe facţiuni. el a fost însă şi un pregătitor al Revoluţiei Franceze şi al democraţiei. teoria valorilor internaţionale. De aceea. În filosofia politică. el a elaborat această teorie pe baza constituţiei engleze. Din toate acestea. scriitor şi filosof francez (1689–1755). acestea neavând nevoie decât de câteva voturi pentru a-şi câştiga o poziţie în Parlament. despotismul (tirania) nu este menţinută decât prin teroare. eşecurile fiind trecute pe seama partenerului. astfel încât alegătorului îi este greu să recunoască cine poartă responsabilitatea pentru rezultate. Parlamentul devine o fotografie politică a opţiunilor electoratului. Toate minorităţile şi direcţiile politico-programatice sunt astfel reprezentate în Parlament. Membrii coaliţiilor îşi revendică succesele guvernării. Cu totul. apropiată de natură şi care le-a răpit inocenţa. care îi înstrăinează pe oameni de la starea lor fericită. în care a dezvoltat o teorie antropologico-sociologico-istorică care descria cele trei forme statale . devine celebru în 1750. 1716–1726 preşedintele parlamentului la Bordeaux. Atacul formulată în această lucrare la adresa culturii. teoria fondurilor de împrumut).republica (democraţie). favorizând evident şi apariţia partidelor mici şi a unor grupurilor care reprezintă interese limitate. el este considerat primul iluminist francez. 1728 membru al Académie Française. este considerat începutul criticii culturale moderne. Opera sa principală este lucrarea de filosofie statală şi culturală "De l'Esprit des lois". influenţând foarte mult pedagogia modernă. 1714 consilier parlamentar. Scrutinul proporţional: Avantaje şi dezavantaje Scrutinul proporţional se bazează pe principiul că locurile din Parlament sunt distribuite în mod proporţional în funcţie de voturile exprimate de alegători pentru un partid sau altul. descrisă cu multă sinceritate în "Confessions" (1782). pentru că partidele nu stabilesc în campania electorală nici o coaliţie evidentă. monarhia şi despotismul: în vreme ce republica şi monarhia se sprijină pe o bază legală. depinzând de obiceiuri (şi nu de legi). Rousseau a anunţat cele ce aveau să fie exprimate de epoca romantică. fie ele pozitive sau negative. Scrutinul proporţional avantajează înfiinţarea multor noi partide. Rousseau este considerat reprezentantul numărul unu al teoriei democratice a identităţii şi a democraţiei directe (opus principiului reprezentării).

Alegerile parlamentare tind astfel să se transforme în alegeri guvernamentale. Influenţa alegătorului asupra alcătuirii guvernului şi asupra potenţialului şef al unui guvern format pe baza majorităţii absolute constituie un avantaj pentru sistemul bipartit care se sprijină pe principiile scrutinului majoritar. în schimbul promisiunii de a sprijini partidul. Asta înseamnă că alegătorul nu poate alege reprezentantul unei circumscripţii. la elaborarea listei. permiţând partidelor să ia în considerare. scrutinul majoritar şi sistemul bipartidist sunt strâns interconectate. Acest lucru se întâmplă de regulă doar în cazul acelor candidaţi care se pot baza pe sprijinul partidelor mari. organizaţiile locale au o mai mare putere de influenţă. Echipa declarată câştigătoare se poate mai apoi baza de regulă pe majoritatea parlamentară stabilă constituită din membri partidului său. Ele trebuie să prezinte interes pentru cât mai multe grupuri sociale. Selecţionarea candidaţilor doar pe baza reprezentării intereselor locale înseamnă de multe ori că anumite minorităţi sau grupări sociale nu pot fi reprezentate de loc. astfel încât să obţină majoritatea. un scrutin majoritar "la limită" conduce la o supra-reprezentare în Parlament. Acest lucru se poate întâmpla din pricina modului în care a fost delimitată circumscripţia electorală. succesul sau eşecul politic poate fi constatat fără echivoc. ci o listă întreagă. la stabilirea candidaţilor. Acele formaţiuni ies câştigătoare din alegeri care au câştigat în circumscripţiile electorale majoritatea absolută sau relativă a voturilor. dar îl poate susţine şi consolida. grupările cele mai importante din cadrul partidului în funcţie de electoratul căruia i se adresează. Circumscripţiile nu sunt toate la fel de mari şi pot 119 . Femeilor. într-o circumscripţie electorală. doar voturile exprimate în favoarea candidatului ieşit câştigător contează. la rândul lor. Scrutinul majoritar: Avantaje şi dezavantaje In cazul scrutinului majoritar. pe care candidaţii sunt înşiraţi într-o anumită ordine. Deseori. întocmită de partid. Scrutinul majoritar obligă astfel partidele să fie moderate şi să evite adoptarea unor poziţii extreme în programul şi comportamentul lor. scrutinul majoritar creează un angrenaj destul de strâns între Parlament şi circumscripţia electorală. punctele negative neputând fi puse pe seama unui partener de coaliţie. Alegătorul trebuie să aleagă nu un candidat. lucru care este de dorit în sensul democratizării structurii interne a partidelor. ceea ce înseamnă că un număr mare de alegători rămân nereprezentaţi în Parlament. Electoratul trebuie să aleagă între două programe şi echipe diferite.parlamentare sunt selectaţi în cazul practicării scrutinului proporţional la nivelul organizaţiilor principale ale partidelor şi nu cel al organizaţiilor locale. nu le este astăzi mai uşor ca de pe listele partidelor să ajungă direct în Parlament şi nici să cucerească direct majoritatea voturilor dintr-o circumscripţie electorală. Totodată. Acest lucru permite mai departe grupurilor de interese să-şi treacă pe liste proprii candidaţi. Scrutinul majoritar are şi unele dezavantaje. Scrutinul majoritar nu poate provoca constituirea unui sistem bipartidist. În Anglia s-a întâmplat ca conservatorii să câştige doar 38. de exemplu. pentru că în cazul unor raporturi majoritare clare. Din punct de vedere istoric. ceea ce oferă liderilor de partid mai multe posibilităţi de exercitare a puterii de influenţă. trebuie să evite să reprezinte interese limitate. întregul teritoriul al unei ţări este împărţit în tot atâtea circumscripţii electorale câte locuri există în Parlament.2 la sută din voturile pentru Parlament şi să dispună în final de 56 la sută din locurile disponibile. legând într-o oarecare măsură parlamentarii de o anumită zonă a ţării şi împiedicând astfel apariţia unei distanţări între alegători şi aleşi. În plus. În plus. Alegătorului îi vine astfel mai uşor să tragă la răspundere guvernul la următoarele alegeri. Acestea. care se declară pregătite să preia responsabilităţile guvernării.

care să nu fie contestate de populaţia majoritară. care previn excesele de autoritate ale statului şi care limitează puterea celor aflaţi în vârf. secrete şi libere. alternanţa dintre partide ar aduce cu sine şi o transformare totală a comunităţii. care nu se legitimează prin alegeri şi nu acceptă voinţa poporului ca factor de limitare a propriei puteri. principii care vin să apere drepturile minorităţilor. Există în schimb forme diferite prin care democraţia poate fi realizată şi a căror eficienţă într-o societate se măsoară după criteriul dacă prin alegerea unei anumite forme este dată un maximum de participare politică a electoratului şi. pentru că alternanţa la putere nu s-ar putea produce din pricina înţepenirii fronturilor. O democraţie nu este un simplu sistem bazat pe suveranitatea poporului şi a deciziilor majoritare.Garantarea drepturilor omului şi ale cetăţeanului limitează în aceste sisteme puterea deţinută de stat. în acelaşi timp. să nu poată fi reprezentate în Parlament.fi "croite" în aşa fel încât să favorizeze un partid sau altul. 120 . Din acest motiv. Cât de stabil este un guvern ales pe baza scrutinului majoritar se vede la finalul "cursei" electorale dintre partide. Această "geometrie a circumscripţiei electorale" lasă câmp liber manipulărilor. Sistemele democratice Sistemele democratice se disting mai ales prin factorul de competiţie politică. unde Partidul Liberal conduce ţara încă din 1946. În plus. efectul ar fi o atitudine inversă moderării. îi legitimează pe cei ce dobândesc puterea politică. Pentru ca dacă fiecare partid ar constitui opoziţia celuilalt. chiar dacă acest lucru poate dura multă vreme — vezi exemplul Japoniei. sistemul de partide existent într-o societate şi contextul social sunt elementele care trebuie să pledeze în favoarea unui sistem sau altul. Acestuia i se adaugă principii precum statul de drept şi separaţia puterilor. Sistemele totalitare Totalitarismul este în această tipologie reversul sistemelor democratice. Oamenii nu trebuie să vadă partidele ca pe un duşman. Alegerile generale. unul faţă de celălalt. iar minorităţile mari ar rămâne nereprezentate. este important ca. Sistemele totalitare clasice — nazismul şi stalinismul sovietic — au următoarele trăsături: Există un singur partid. ţinute la intervale regulate de timp. făcând posibile structurile pluraliste necesare pentru ca voinţa şi diversele interese ale poporului să se poată face remarcate în sistemul de guvernare. În plus. Nici pentru acest element fundamental dintr-o democraţie nu există aşadar o reţetă general valabilă. oferind posibilitatea alternanţei partidului/partidelor la putere. Aşadar. un scrutin majoritar funcţional presupune ca ambele partide să fie deschise şi să nu stea. la care participă partide cu obiective diferite. în opoziţie. capacitatea de a guverna a celor aleşi. să existe şi nişte valori general acceptate — ca de exemplu drepturile fundamentale sau chiar şi structura democratică de guvernare. Pentru ca sistemele democratice să poată supravieţui. Într-un popor fragmentat social şi inconciliabil în problemele fundamentale ale convieţuirii politice. adică care nu constituie majoritatea în circumscripţii. sistemul bipartidist stabilizat prin scrutinul majoritar are nevoie de un consens susţinut în rândul populaţiei. scrutinul majoritar face ca anumite minorităţi care nu sunt comasate prea tare la nivel local. ei trebuie să le tolereze. Este practic imposibil să apară partide noi. o radicalizare şi polarizare a societăţii. Ne este greu să spunem care dintre aceste tipuri de scrutin este mai democratic. Tradiţiile istorice. în afară de diversitatea de opinii şi de interese. scrutinul majoritar ar avea deseori efecte negative.

În regimurile autoritare cetăţenii . Printre aceste sisteme se numără de exemplu dictaturile militare de stânga sau de dreapta din multe ţări în curs de dezvoltare. a propriei ideologii s-a regăsit în forma ei cea mai explicită în lagărele de concentrare. Şi pentru că nu există o ideologie general valabilă cu caracter obligatoriu. Acolo unde susţinerea nu este activă şi voluntară. Ele pretind a fi sistemele "adevărate". nu ideologia joacă rolul central ci asigurarea puterii. şi criticând aspru capitalismul. nereuşind să creeze o identitate între conducători şi cei conduşi. pregătind în acelaşi timp societatea pentru epoca socialismului. partidul de stat nu joacă de multe ori un rol important. dorind să îşi epuizeze inamicul.Wells. puterea a trebuit să apeleze la instrumente suplimentare teroriste şi de oprimare. care încălca în mod flagrant drepturile omului. din ea făcând parte notabilităţi ale culturii şi ştiinţei din Anglia. H. care se află în controlul absolut al elitelor aflate la putere nu s-au ridicat pe deplin la nivelul aşteptărilor nici în statul nazist şi nici în cel stalinist. atâta vreme cât aceştia nu critică în mod public regimul. Numele societăţi era preluat de la generalul roman Fabius Quntator (cel care întârzie) renumit în istorie prin faptul că amâna permanent să dea o bătălie decisivă. parlamentare având sprijinul majorităţii cetăţenilor. Noţiunea de "sistem autoritar" nu este foarte clară.G. dar şi Spania lui Franco sau Chile sub Pinochet. Spiritul Societatea fabiană 121 . să se retragă în sfera privată. Mobilizarea poporului în favoarea unei ideologii cu veleităţi religioase este atipică pentru aceste sisteme. Acceptarea ideologiei dominante este obligatorie pentru toţi cetăţenii din sistemele totalitare. Fabianismul dorea mai degrabă impunerea noii societăţi prin mijloace paşnice. era o mişcare de tip socialist construită mai degrabă după modelul clubului englez decât ca o mişcare de masă. ei trebuind să tolereze regimul. Ei sunt obligaţi să susţină în mod activ această ideologie.- Fundamentul pe care se sprijină aceste sisteme este similar ideilor religioase. Absolutizarea brutală. Alegerile din aceste sisteme sunt manipulate. ca G. Acestora nu li se permite să se ţină deoparte. Sistemele autoritare - Sistemele autoritare sunt — în acest punct fiind similare celor totalitare — sisteme nedemocratice. nu şi să îl susţină. în decimarea "vieţilor fără valoare" şi în genocidul căruia i-au căzut victime şase milioane de evrei europeni. precum şi în acţiunile staliniste de "curăţare". bazate pe principiul relaţiilor personale. atâta vreme cât acesta nu constituie o ameninţare la adresa lor. ea este forţată cu ajutorul mecanismelor de oprimare ale clasei conducătoare.atâta vreme cât nu sunt consideraţi adversari activi ai politicii dominante sunt supuşi la mai puţine măsuri de represiune şi teroare decât în regimurile totalitare. Sistemele de acest tip tolerează în mod normal un oarecare pluralism limitat. Şi pentru că mijloacele de comunicare în masă. ea cuprinde o multitudine de regimuri foarte diferite. ştiind cum ar trebui să arate societatea ideală şi procedând spre transformarea ei către alinierea ei la acest ideal. în decursul cărora au murit alte multe milioane de oameni. La fel mişcarea fabiană dorea să amâne revoluţia socialistă.Shaw. Nucleul ideologiei naziste şi comuniste a fost supremaţia "rasei ariene". elita politică tolerează retragerea în sfera privată şi chiar şi unele atitudini politice divergente ale cetăţenilor.B. respectiv construirea unei "societăţi fără clase". De multe ori. fiind mai degrabă înlocuit de clici dominante. Bertrand Russell. Altfel decât în regimurile totalitare.

fabianismului a fost preluat mai apoi de Partidul Laburist. recunoscut şi astăzi ca având o linie deosebită faţă de linia social democraţiei europene. 122 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful