1

METODOLOGIA SCOP-MIJLOC



















2

Cuprins


Partea I

1.Argumentum
2.Definirea omului prin esenţa existenţei sale: sinteza viziunilor
teologice, filosofice şi ştiinţifice
3.Raportul cauzal în etică văzut ca raport scop-mijloc
4.Istoricul utilizării raportului scop-mijloc în gîndirea umană

Partea II

1.Metoda, metodica şi metodologia
2.Metodologia Scop-Mijloc (MSM) în studierea Omului
3.MSM, teoriile despre scop (telotica) şi formularea scopurilor
(politica)
4.MSM, teoriile despre mijloace (mediatica) şi optimizarea
combinării mijloacelor (economica).
5.MSM, teoriile despre adecvarea scop-mijloc (pragmatica) şi
optimizarea acestui raport (etica).

Partea III

1.Trinitatea triadelor treimice
2.Tentaţia sintezei - o cale spre absolut
3.Eu, noi, toţi - sinteza treimică a existenţei umane
4.Individualism, colectivism / socialism, mondialism/internaţio-
nalism
5.De la integrisme - prin dialog - la integrare
6.A treia cale? Nu, ci întreirea căilor!

NOTE

BIBLIOGRAFIE
3




1. Argumentum



Motto: “Mulţi vor considera efortul meu actual ca fiind mai
puţin folositor. El eludează funcţia instrumentală a Economicii şi se
îndreaptă spre obiectivul mai vechi, mai tradiţional, mai ştiinţific,
mai explicativ - acela de a încerca să înţelegem cum stau lucrurile.”

John Kenneth Galbraith: “Economics and the Public
Purpose”, Boston, 1973, p.7




Obiectul studiului de faţă îl constituie atenuarea unei
insatisfacţii de natură metodologică cu privire la eficientizarea
acţiunii umane prin măsurarea factorilor ce o determină, iar în plan
mai concret insatisfacţia faţă de modul cum au evoluat realităţile pe
tărîmul educaţiei de nivel mediu şi superior.
Preocupările pe această temă au deja o vechime de peste 15
ani, iar primele rezultate le-am formulat sub o denumire cam
pretenţioasă, dar care urmărea clar să atragă atenţia, şi anume
“Paradigma de gîndire şi acţiune Scop-Mijloc”.
În plan metodologic, preocupările au pornit de la ideea unei
mai bune definiri şi măsurări ale conceptului de eficienţă economică,
concept suprautilizat şi golit de conţinut prin asocierea sa cu situaţii
care sugerau uneori ineficienţa şi chiar risipa.
Intuirea definirii conceptului amintit ca raport dintre scopuri
şi mijloace (de fapt, acestea fiind generalizări ale deja utilizatelor
“efecte” şi “eforturi”) a generat un proces mai larg de redefiniri
conceptuale, printre acestea aflîndu-se şi probleme de ordin teoretic
ce decurgeau din diferenţele mereu sporite dintre idealurile
4
(scopurile) marxismului originar şi a modului neadecvat de atingere
a acestora (mijloacele, respectiv, proasta alegere şi combinare a
acestora).
Posibilitatea de a accede liber la izvoarele teoretice cele mai
diverse mi-a conturat şi mai clar traseul ideatic faţă de care mă
raportez şi de la care, deşi am aflat mai tîrziu, mă revendic. Acest
traseu începe în mod clar şi definitoriu cu doctrina interacţionistă a
lui Confucius, apoi cu Aristotel şi filozofii stoici, continuînd cu
Comenius, Machiavelli, Kant, Marx, Nietzsche, Kirkegaard,
Kotarbinski, Kolakowski, Vilfredo Pareto, Karl Popper, John
Kenneth Galbraith, Amitai Etzioni, pragmatismul american şi
concepţia axiologică a lui R.S. Hartman din SUA. Lista poate fi
completată cu multe nume, româneşti sau străine, mai mult sau mai
puţin cunoscute, dar intenţia acestui Argumentum este de a arăta că
nu-mi revendic paternitatea “descoperirii” binomului scop-mijloc,
dar că modul în care l-am definit, utilizat şi integrat în oceanul
cunoaşterii filosofice, religioase şi ştiinţifice este încă unul aparte.
Convingerea autorului este că prin studierea profundă a
acestui binom, definitoriu pentru existenţa umană, societatea poate
cîştiga în echilibru, prosperitate şi înţelepciune. Probleme aparent
strict cantonate în viaţa economică, politică sau etică s-au dovedit a fi
doar particularizări ale acestui esenţial raport.
Caracterul metodologic al binomului scop-mijloc (de fapt, a
trinităţii “Scop-Mijloc-Scop/Mijloc”) provine din concluzia că
utilizarea sa adecvată aduce un plus de cunoaştere celui care-l
stăpîneşte şi un set de insatisfacţii sau speranţe iluzorii pentru aceia
care, farmecaţi de simplitatea sa, presupun că i-au pătruns esenţele.
Convingerea autorului că instrumentul de analiză pe care l-
am numit MSM (în limba engleză. EMMY) are o deosebită valoare
practică provine şi din faptul că mi-am construit un mod de gîndire
de tip trinitar, aceasta fiind şi o minimă probă a faptului că suntem
“proiectaţi şi programaţi” după “chipul şi asemănarea Tatălui, în fapt
a Sfintei Treimi”.
**
Eşecul unor reprezentanţi ai vieţii noastre publice de a utiliza
în mod eficient metodologia pe care o prezint aici (şi pe care am
expus-o în numeroase articole publicate la Iaşi, Chişinău şi
5
Bucureşti) se datorează în mare măsură faptului că respectivii erau
atei convinşi, fără a depune efortul necesar de a pătrunde în esenţa
creştinismului, în special, şi a teologiei în general. Precizez de la
început că metodologia propusă va fi utilizată într-un demers
temerar, dar necesar, acela de a aduce noi probe la cele deja avansate
referitoare la caracterul unitar al cunoaşterii, mai exact la marea
pierdere suferită de omenire prin perpetuarea falselor distincţii dintre
cele trei “domenii” : teologie, filosofie şi ştiinţă.
Ca un preludiu la acest demers viitor, amintesc aici
necesitatea deosebit de acută şi actuală de a defini cu maximă
acurateţe conceptele folosite. O bună parte din confuzia existentă în
demersurile academice provine din neclarităţile/ambiguităţile
conceptuale. Drept pentru care nu vom merge mai departe înainte de
a defini cele două cuvinte cheie care dau contur trinităţii
metodologice din titlu.
Astfel, înţelegem prin SCOP orice intenţionalitate şi orice
finalitate a gîndirii şi acţiunii umane ce conturează un efect sau un
set de efecte, dorite sau nedorite , iar prin MIJLOC orice element,
indiferent de natura sa, care combinat în timp cu alte elemente,
poate crea o situaţie numită scop, anterior definită ca atare.
După cum se observă, conferim celor doi termeni o maximă
extensiune şi intensiune. Orice alte precizări sau adaosuri la aceste
definiţii , de natură să amplifice extensiunea şi intensiunea lor, sunt
binevenite. Este, totodată, necesar să acceptăm ideea că nu am dat
definiţii logice, care să “decupeze” din realitate sau idealitate
porţiunea care se numeşte scop sau mijloc. Aceasta provine din
faptul că cele două concepte sunt - prin originea lor - deja de maximă
cuprindere, lipsindu-le genul proxim.
Motivăm această afirmaţie prin adoptarea modelului teologic
ca explicaţie a originii şi existenţei umane. Mai exact, dacă acceptăm
că nu suntem “buricul” Universului, că nu ne-am creat noi înşine (din
haos sau din maimuţă), atunci vom accepta cu uşurinţă (şi cu folos)
ideea că suntem parte a Scopului Celui care ne-a creat şi că noi
înşine probăm această origine divină prin formularea permanentă de
scopuri şi încercarea de atragere de mijloace adecvate atingerii
scopurilor propuse. Perfecţiunea adecvării este sinonimă cu
6
atingerea/deţinerea adevărului absolut, adică este doar o tendinţă
asimptotică spre aceasta.
Amintim aici o primă concluzie a gîndirii de tip trinitar, şi
anume demontarea iluziei creşterii continue a eficienţei economice
sau - ceea ce este acelaşi lucru - a creşterii economice continue.
Includerea în calcul a tuturor mijloacelor consumate
(inclusiv a stării de sănătate a omului şi a mediului înconjurător) ne
trezeşte la realitatea cunoscută de mult, aceea că “nimic nu se pierde,
nimic nu se cîştigă, totul se transformă“. Rezultă, deci, că însăşi
ideea de cîştig trebuie re-definită şi re-gîndită….
Definirea clară şi lipsită de echivocuri a termenilor utilizaţi
este cu atît mai imperioasă cu cît, uneori, termeni diferiţi definesc
acelaşi lucru (sinonomie relativă) iar alteori acelaşi lucru al realităţii
semnifică concepte diferite (semiotică relativă). Un exemplu poate fi
de ajutor:
Cînd fac afirmaţia “doresc să obţin o diplomă“ termenul
“diplomă“ defineşte un scop. Cînd însă afirm: “cu această diplomă
pot obţine un post bine plătit”, este clar că termenul “diplomă“ şi-a
pierdut calitatea de scop, îmbrăcînd-o pe cea de mijloc. Dacă însă
afirm “aceasta este o diplomă“, termenul “diplomă“ nu sugerează
expres nici calitatea de scop nici pe cea de mijloc, dar lasă loc
interpretării noastre de a ne imagina diploma fie ca scop, fie ca
mijloc.
Concluzia acestui exemplu este că în planul istoric, recte cel
al curgerii timpului, unul şi acelaşi lucru poate fi succesiv sau
concomitent şi scop şi mijloc. Dar aceasta nu trebuie să ofere teren
pentru speculaţii şi interpretări ad-hoc. Dimpotrivă, aşa cum am
afirmat, în orice analiză calitatea de scop sau mijloc, sau ambele, a
unui lucru trebuie precizată din timp, pentru a nu crea confuzii.
Un contra-exemplu: în lucrarea “Sfera de cuprindere a
economicului, a politicului şi eticului. Ce studiază, totuşi, Economica
Politică?”***am propus următoarea convenţie (asupra căreia vom
reveni pe parcursul lucrării): politicul este sfera scopurilor,
economicul este sfera mijloacelor iar eticul (sau economico-politicul)
este sfera adecvării dintre scopuri şi mijloace, respectiv dintre
economic şi politic. Iată însă că există şi o opinie diferită: politicul
este definit ca sferă a mijloacelor.
7
Iată citatul explicativ: “Valorile politice exprimă, în
concepţia lui Petre Andrei, mijloace prin care se tinde spre
realizarea anumitor scopuri pe care le fixează etica; politica este
astfel obligată să aplice normele şi principiile stabilite de etică“
(Tompea, p.62). (Acelaşi autor precizează, la pagina 17, că “etica nu
poate crea norme deoarece normele sunt create”.)
Conform metodologiei propuse de noi citatul din Petre
Andrei ar suna astfel: ”Politicul exprimă un set de scopuri de atins,
pentru care se atrag mijloacele corespunzătoare. Scopurile sunt,
deci, stabilite de politic în conformitate cu economicul existent.
Simpla comparare a scopurilor cu mijloacele ne transferă în tărîmul
eticului. Gradul de moralitate (de adecvare dintre scopuri şi
mijloace se stabileşte simultan în plan micro, macro şi mondo,
presupunînd că opiniile de la cele trei paliere sunt sau pot fi
cunoscute.”
Desigur, exemplul este ales aleatoriu, iar faptul că am
conferit alte conotaţii termenilor utilizaţi de Petre Andrei se explică
prin dorinţa unei clarificări (şi, eventual, a unei convergenţe
conceptuale) a raporturilor dintre politic, economic şi etic.
Nu eticul este cel care stabileşte scopurile, aşa cum din
păcate se crede la modul majoritar, ci politicul, iar eticul are rol
pasiv, constatativ şi analitic. Dată fiind această confuzie, nu este de
mirare faptul că se afirmă tranşant că “politicul nu are nimic comun
cu eticul” sau “etica nu are ce căuta în politică“. Să fie oare această
regretabilă confuzie terminologică şi ideologică la baza
politicianismului de grotă, a denaturării însăşi a ideii de om politic?
Desigur, multe eşecuri îşi au originea în confuzii, dar nu este
obligatoriu ca simpla eliminare a unor confuzii să asigure succesul.
Oricum, analizele noastre ne arată că o eliminare pe scară
largă a confuziilor ar putea îmbunătăţi calitatea actului politic,
conferindu-i o aură de moralitate dacă se obţine acordul de la cele
trei paliere (, m, M - adică micro, macro şi mondo) în legătură cu
gradul de adecvare dintre scop şi mijloc. Acceptarea relativităţii
economic (mijloace) - politic (scopuri) ne poate scuti de absolutizări
de genul celor practicate de ideologia marxistă (economicul
determină politicul) sau fascistă (politicul domină economicul).
8
Calea reală este cea a înţelegerii faptului că fiecare dintre
aceste două aspecte ale realităţii au relativa preeminenţă, funcţie de
unghiul de vedere propus.
Lămuritoare în priviţa sensurilor pe care le confer termenilor
de SCOP şi MIJLOC este lucrarea părintelui doctor. în teologie Ioan
Chioar: “…putem vorbi de un scop al lumii decît numai admiţînd
existenţa unui Creator liber, cu raţiune superioară, care să poată da
lumii un scop şi mijloacele necesare pentru atingerea acestui scop”
(Chioar, p. 40).
Consider utile alte cîteva formulări pe această temă, fie
aparţinînd părintelui Chioar, fie unor teologi din vechime. Iată-le:
“Sensul istoriei nu e încă împlinit, ci e în curs de desfăşurare, pînă
cînd se va încheia istoria şi timpul îşi va înceta cursul. Şi numai
atunci creaţia îşi va îndeplini scopul. Atunci urmează liniştea, pacea,
armonia în iubire care aduce fericire.” (p. 42).
Ce replică minunată adresată lui Francis Fukuyama, care
lega sfîrşitul istoriei de triumful liberalismului în lume! “Deoarece
omul, spune preotul Chioar, are tendinţa spre asemănare cu
Dumnezeu, conform scopului pentru care a fost creat din voinţa
divină, pentru aceea Dumnezeu îl glorifică în mod deosebit şi prin
aceasta omul participă la sfinţenia divină. ŞI numai întrucît omul
tinde la comuniune cu Dumnezeu întru atît scopul său este atins, e
luminat şi se luminează. De aceea se afirmă că scopul cel mai înalt
al omului este preamărirea lui Dumnezeu”. (p. 44).
“Natura îşi împlineşte scopul în om şi omul în Dumnezeu. De
altfel, în Univers nici un neînsemnat membru al întregului nu este
scop sieşi, ci fiecare este ca membru al întregului, un mijloc pentru
altul şi totul pentru Dumnezeu.” (p. 45).
Originea kantiană a acestui mod de gîndire este subliniată şi
de trimiterea la lucrarea lui Fischer Lorenz, care scria în 1883, în
lucrarea “Das Problem des Ubels und die Theodizee” la p. 19: “Ca
persoană, omul este sieşi scop, însă în virtutea dependenţei sale de
Dumnezeu, el nu e suveran, ci e supus lui Dumnezeu. Omul e scop
sieşi faţă de natură, dar e subordonat lui Dumnezeu, în care îşi
găseşte scopul suprem.”
Ideea convergenţei teologiei cu teleologia (sau a religiei cu
filosofia) este subliniată şi de Uwe Schultz, biograf al lui Kant:
9
“Contemplînd caracterul întîmplător al scopurilor naturii, analiza
teleologică insistă asupra unui scop sau al altuia, ajungîndu-se în
cele din urmă la scopul final, chiar dacă acesta nu se mai află în
natura însăşi, ci dincolo de ea, în teologie: „ Dar conceptul unui
obiect a cărui existenţă sau formă ne-o reprezentăm ca posibilă cu
condiţia unui scop este legat inseparabil de de conceptul contigenţei
lui (în virtutea legilor naturii). Tocmai de aceea, obiectele naturii, pe
care le considerăm posibile doar ca scopuri, constituie principala
dovadă pentru contigenţa universului şi sunt unicul argument
valabil, atît pentru intelectul comun, cît şi pentru filosof, că universul
depinde şi este creat de o fiinţă care există în afara lumii şi care este
într-adevăr inteligentă (datorită acestei finalităţi) şi că teleologia
nu-şi dobîndeşte perfecţiunea de investigaţie decît în teologie „ ”.
(Uwe Schultz, Immanuel Kant, Teora, 1997 (originalul german scris
în 1965, iar traducerea îi aparţine lui Vasile V. Poenaru), p. 137-
138).
Este demnă de reţinut sinteza kantiană, formulată astfel de
către Schultz: “Teleologia duce la morală şi ambele sunt identice cu
teologia” (p.138). Kant este, de altfel, un puternic “element”
unificator şi sintetizator în gîndirea umană, kantianismul fiind un bun
exemplu de integrare a filosofiei cu religia şi ştiinţa. Demersul său ar
trebui repetat la intervale din ce în ce mai mici de timp, pînă să
ajungă a deveni o preocupare cotidiană, echivalentă cu instaurarea
unui nou mod de gîndire, perfect unitar, în care “specializări” ale
gîndirii de genul teologic, filosofic sau ştiinţific vor fi doar simple
amintiri ale perioadei schizoide a omenirii, prilej de confruntare,
neînţelegere şi conflicte sociale.
În această perspectivă unificatoare, gîndirea trinitară se oferă
deja ca suport logic şi etic al cunoaşterii, iar scheletul acestei gîndiri
poate fi rezumat la raportul integrator Scop-Mijloc-Scop/Mijloc.
Ideea kantiană (“imperativul categoric”) conform căreia
“Eu nu trebuie să acţionez niciodată altfel decît aşa încît să pot voi
şi ca maxima mea să devină lege universală.”
În această extrem de sintetică formulare se află sîmburele
sintezei morale la nivel de individ, grup şi societate, sau ceea ce am
denumit în termeni contemporani, sinteza micro-macro-mondo. Kant
pune, totodată temeliile filosofice ale raportului scop-mijloc, cu
10
referire, desigur, la fiinţa umană: “Omul şi în general orice fiinţă
raţională există ca scop în sine, nu numai ca mijloc, de care o voinţă
sau alta să se folosească după bunul său plac, ci în toate acţiunile
lui, atît în cele care-l privesc pe el însuşi, cît şi în cele care au în
vedere alte fiinţe raţionale, omul trebuie considerat totdeauna în
acelaşi timp ca scop.”
Această aserţiune trebuie şi poate fi pusă la temelia unui mod
de gîndire practică, iar Metodologia Scop-Mijloc se reclamă a fi unul
dintre modelele posibile de urmat.
Intuitiv, cu aproape două decenii în urmă (cînd nu citeam
nici un fel de filosofie) am pornit de la o definiţie ad-hoc a omului,
prin care propuneam conceperea şi analiza rezultatelor acţiunilor sale
în funcţie de două variabile: scopurile propuse şi mijloacele dispuse.
Se poate spune că, direct sau indirect, orice gîndire se
bazează sau cel puţin implică un raţionament ce trimite la scop,
mijloc sau la ambele. Uneori scopurile (bine şi clar formulate)
reuşesc să atragă mijloace care altfel ar fi fost ignorate şi nefolosite
Alteori însă, existenţa sau apariţia unor noi mijloace
stimulează apariţia şi formularea unor noi scopuri. Se ajunge astfel la
raportul dintre politic (scopuri) şi economic (mijloace), problema
“cine pe cine determină“ fiind o falsă problemă la nivelul lumii reale.
Sau, este acelaşi lucru cu “cine a fost mai întîi, oul sau găina?”.
A argumenta preeminenţa economicului asupra politicului
(economism) înseamnă a ne opri la un segment istoric dat, unde este
foarte posibil ca acest determinism să existe. A extrapola această
concluzie la alt sau orice moment istoric - iată temelia apariţiei
dogmatismului şi ineficenţei acţiunilor sociale bazate pe premise
false.
Această inversiune (presupunînd, împreună cu Kant, că
specific uman este preeminenţa calităţii umane de scop, şi apoi de
mijloc) este sesizată şi formulată clar de Max Scheler în 1899:
“Puterea tehnicii materiale… a dovedit într-un mod
neaşteptat puterea pe care o are mijlocul de a pune scopuri şi a orbit
spiritul epocii în faţa forţei proprii scopului de a alege mijlocul”.
Se deduce de aici că “normalitatea” ar consta din
preeminenţa scopului asupra mijlocului, iar industrialismul epocii
11
moderne a inversat această ordine, creînd o lume dominată mai mult
de mijloace şi mai puţin de scopuri.
Această concluzie este consonantă cu terminologia
economică marxistă, terminologie dominată de “mijloace”: mijloace
de muncă, mijloace de producţie, mijloace de subzistenţă, “forţele de
producţie” fiind ele însele nişte mijloace alcătuite din oameni şi
maşini, iar munca umană ţine, evident, de domeniul mijloacelor. Cu
riscul alunecării înspre relativismul etic, afirmăm că toate mijloacele,
înainte de a fi-ca-mijloace au fost scopuri ale unui timp anterior.
Raportul scop-mijloc apare ca un criteriu prin care gînditorii
se auto-definesc, îşi precizează convingerile şi oferă premise pentru
noi elaborări teoretico-filosofice şi ştiinţifico-practice. Alături de
precizările kantiene amintite mai sus, de referinţă sunt şi abordările
hegeliene exprese pe această tema a raportului scop-mijloc.
Înainte de a aminti aceste abordări, subliniem un adevăr cu
mare semnificaţie pentru lucrarea de faţă: esenţa gîndirii hegeliene
este de natură triadică (trinitară): teză-antiteză-sinteză.
Cu riscul de a forţa puţin nota, Sfînta Treime se regăseşte
perfect în cele trei laturi ale logicii hegeliene: Tatăl (teza), Fiul
(antiteza) şi Sfîntul Duh (sinteza). Cum să nu devină perenă o gîndire
bazată pe esenţa divină ce sălăşluieşte în om?
Profităm de context pentru a alătura celor de mai sus
modelele pe care le-am propus ca elemente componente ale MSM:
Tatăl (scopul), Fiul (mijlocul) şi Sfîntul Duh (sinteza scop-mijloc).
La Hegel, gîndirea trinitară este prezentă permanent,
sugerînd că fiecare element este o parte a unei triade, care la rîndul ei
este o parte a unei triade, etc.
12


2. Definirea omului prin esenţa existenţei sale.

Sinteza viziunilor teologice, filosofice şi ştiinţifice

Karl R. Popper spunea că detestă definiţiile deoarece creează
superstiţia că un lucru odată definit este mai bine înţeles. L-am putea
susţine cu o multitudine de exemple legate de definirea omului.
Oare este mai bine înţeles conceptul (şi realitatea) de om
dacă vom memora definţii ca: “omul este un biped fără pene”
(Aristotel), “omul este fiinţă pentru moarte” (Heidegger), “omul este
fiinţa blestemată să fie liberă“ (Sartre), “omul este animal
metamorfozat” (Blaga) etc.
Mai mult decît atît, Aristotel însuşi are mai multe definiţii
pentru “om”: pe lîngă cea amintită mai sus Aristotel defineşte omul
ca fiind “animal raţional”, apoi ca “animal politic” etc. De fapt,
conotaţiile de mai sus nu reprezintă definiţii propriu-zise, ci descrieri
ale unor însuşiri umane mai mult sau mai puţin fundamentale şi
sugestive.
Pornind de la această idee, şi anume că definirea omului este
un lucru deosebit de dificil. Dacă ar exista o definiţie unică şi unitar
acceptată a omului, atunci cu siguranţă nu ar exista atîtea sisteme,
concepţii şi curente filosofce.
Se poate spune că multiplele definiţii/descrieri ale omului nu
sunt decît mijloace folosite de diverşi gînditori pentru a ajunge la
scopul propus. Scopul generic este, desigur, cunoaşterea omului, a
esenţelor sale, dar unghiurile de analiză diferite au dus la relevarea
unor aspecte/esenţe diferite ale omului.
La rîndu-ne, nu avem pretenţia că vom da definiţia omului,
ci una dintre cele posibile, dar adecvată scopului nostru - care este de
a eficientiza acţiunea umană (individuală, socială şi globală), de a
elimina practicile politico-economice păguboase şi de a asigura un
echilibru instabil şi pozitiv evoluţiei umane la cele trei niveluri
amintite.
În acest scop definim fiinţa umană drept suma scopurilor
pe care şi le propune şi a mijloacelor de care dispune. Mai
13
subliniem odată că prin om sau fiinţă umană înţelegem atît individul,
grupul social şi umanitatea (sinteza micro-macro-mondo). Abordarea
preponderent axată pe una dintre cele trei dimensiuni ale existenţei
umane a dus şi mai duce încă la monisme care sunt forme neevoluate
ale dogmatismului.
Am convingerea că un eventual salt în cunoaşterea omului
poate veni de pe o poziţie pluralistă, nicidecum monistă sau dualistă.
Secolul XXI va fi dominat de sinteze, convergenţe, holisme,
globalisme, sincretisme etc. O şansă pentru o veritabilă sinteză o
constituie informatica şi dialogul cotidian care are loc pe plan
mondial între filosofi, savanţi, teologi şi alte categorii de persone
interesate de scoaterea gîndirii actuale din impasul în care se află,
impas probat de existenţa unei crize morale fără precedent.
Considerăm că existenţa umană nu poate fi concepută fără
formularea unor scopuri şi fără conştientizarea mijloacelor adecvate
atingerii acestora. (Desigur, cu excepţia cazurilor patologice).
Este foarte aproape această definiţie de cea a lui Aristotel
prin care definea omul ca animal raţional. Această raţionalitate îi
permite omului să-şi proiecteze existenţa în viitor, să utilizeze
experienţa trecutului şi resursele apte de a fi combinate şi utilizate.
Totodată, apreciem că nu întîmplător discuţia despre scopuri şi
mijloace Hegel o face în “Ştiinţa logicii”.
Într-adevăr, selectarea scopurilor şi optimizarea combinării
mijloacelor presupune logică, raţionalitate şi chiar calcul matematic
foarte elaborat. Din cele precizate pînă aici se observă că nu am optat
doar pentru o definire filosofică a omului (de exemplu “omul este o
trestie gînditoare” - Pascal, definiţie identică cu cea a lui Aristotel -
“omul este un animal raţional”), dar nici pentru o definiţie teologică
a omului (de exemplu omul este un rezultat al sancţiunii divine
privind interzicerea accesului la informaţie - mărul cunoaşterii) şi
nici pentru o definire ştiinţifică (de genul, omul este alcătuit din
sistemul muscular, osos, nervos, sanguin etc).
Dar, în acelaşi timp, se poate observa că niciuna dintre
posibilele definiţii date dintr-un unghi de vedere sau altul nu este
exclusă sau ignorată. Mai mult decît atît, fiecare dintre definiţiile
particulare poate fi exprimată cu uşurinţă într-o definiţie de tipul
scop-mijloc, ceea ce induce ideea că o definire a omului prin
14
intermediul binomului scop-mijloc este utilă, practică şi cu …uşoare
pretenţii de universalitate.
În esenţă, putem afirma că este realmente specific uman
transformarea abstractului în concret, a gîndului în faptă, deci a
scopurilor (idealurilor) propuse în scopuri (idealuri) împlinite. Cum?
Prin folosirea celor mai adecvate mijloace. De aceea, relaţia
de finalitate este explicată de Hegel prin triada: scop subiectiv-
mijloc-scop înfăptuit. Aceasta este, în esenţă, ceea ce am denumit
Metodologia Scop-Mijloc.
Cineva se va întreba: cum este posibil să fii de acord
concomitent şi necontradictoriu cu Aristotel, Kant, Hegel, Marx,
Scheler, Heidegger, Nietzsche, Bradley, N. Hartman şi R.S.
Hartman… şi lista ar putea continua. Răspunsul este lesne de dat de
oricine a pătruns în esenţa MSM, respectiv în analiza omului prin
omenescul din el, prin scînteia divină, comună oamenilor şi prin
raţiunea care ne deosebeşte de animalitate.
Este oare ceva ciudat să cauţi şi să găseşti nu diferenţele care
ne opun, ci diferenţele care ne apropie? Ar putea fi o ipoteză de
plecare mai corectă pentru orice cercetare decît cea formulată în
dictonul latin “Homo sum, nihil humani a me alienum puto”? (În
treacăt fie spus, respectivul dicton nu face impresie bună celor care
îşi mai amintesc că acesta era deosebit de apreciat de către …Marx).
O asemenea contopire de sisteme filosofice a fost aspru
sancţionată de gîndirea dogmatică, pentru care ieşirea dintr-un
monism sau altul înseamnă eclectism, lipsă de sistem sau … abatere
de la normele gîndirii “corecte”.
În ce ne priveşte, apreciem “paradigma de gîndire şi acţiune
scop-mijloc” drept un relativism axiologic pozitiv prin efectele sale
posibile.
Înţelegem prin aceasta că orice apreciere umană (efectuată
de om asupra sa şi a semenilor săi) este doar un infim segment din
raportul Scop-Mijloc ce defineşte divinitatea şi creaţia divină. Este
cunoscut faptul că marele Kant a dedus imposibilitatea demonstrării
atît a existenţei cît şi a inexistenţei lui Dumnezeu, singurul lucru
logic ce le rămîne de făcut oamenilor fiind credinţa în Dumnezeu.
Îndrăznim să formulăm un gînd similar, dar diferit în planul
consecinţelor. Fără a ne propune să facem o demonstraţie “more
15
geometrico”, avem convingerea că dacă, negăm posibilitatea
existenţei unui plan divin iniţial, a unei finalităţi precise şi care să
conţină în sine şi existenţa mijloacelor apte să atingă scopurile
succesive, atunci orice judecată apreciativă şi teleologică elaborată
de om este lovită de nulitate, prin faptul însuşi că neagă şi tacit şi
este ruptă explicit din marele traseu istoric suprauman, şi deci
inclusiv cel al vieţii umane.
Cu alte cuvinte, dacă ne negăm de la început posibilitatea de
a fi parte a raţiunii universale, cu ce drept pretindem că noi înşine
suntem raţionali? Noţiunea de relativism istorico-axiologic o
folosesc în sensul de necesitate permanentă a raportării la ceva.
Neacceptînd ideea de relativism, inducem, voit sau nu, ideea
de supremaţie absolută a speciei umane, de supraapreciere păguboasă
şi descurajantă a potenţialului uman. Păguboasă este pentru că o
atare idee nu ne aduce nici un plus de cunoaştere, ne cantonează într-
un antropocentrism autoreflexiv şi narcisiac, fără şanse de progres
pentru specia umană.
Descurajantă pentru că în lipsa existenţei acestui suprauman,
nu avem altă şansă decît pesimismul istoric şi imaginea unei
existenţe fără sens. Excesele raţionalismului, autopreamărirea acestei
forme parţiale de existenţă - omul - pot fi atenuate prin cuplarea
ştiinţificului cu teologicul, iar consecinţa acestei cuple nu poate fi
decît relativismul axio-istoric.
Relativismul pe care l-am descris mai sus poate fi conceput
şi ca o formă de interacţionism (vezi sensul acestui termen conferit
de Karl R. Popper în lucrarea “Cunoaşterea şi problema raportului
corp-minte. O pledoarie pentru interacţionism”, apărută în germană
în anul 1994 şi tradusă în romîneşte de Florin Lobonţ în 1997, în
Editura Trei).
În alţi termeni comparativi, relativismul propus de noi este
un confucianism postmodern care promovează o trialectică pozitivă
şi optimistă.
16
3. Raportul cauzal în Etică prin prisma binomului
scop-mijloc

Pedagogia este (alături de Business) domeniul cel mai
aplicabil şi mai lesne controlabil al eficienţei utilizării paradigmei de
gîndire şi acţiune scop-mijloc.
Analiza cauzală apare ca absolut necesară atunci cînd se
încearcă studierea succesului sau eşecului şcolar (sau în afaceri).
Binomul scop-mijloc trebuie, în acest caz, inversat şi aplicat
unilateral: vom analiza lucrurile de la efect la cauză (mod de gîndire
specific cauzalităţii) şi nu de la scop la mijloc (mod de gîndire
specific teleologic).
Cauzalitatea şi teleologia sunt două moduri de gîndire
complementare şi doar aplicarea lor succesivă şi concomitentă poate
releva adevărul referitor la gradul de adecvare dintre scopuri şi
mijloace. Ceea ce în filosofie se numeşte raportul cauză-efect, în
Economică şi Economica Politică se numeşte raportul efect-efort sau
eficienţă, iar în MSM se numeşte scop-mijloc.
Interesant de sesizat că pledoaria noastră pentru a demonstra
identitatea de esenţă dintre scopuri şi mijloace (ceea ce induce ideea
de relativism etic absolut pe termen lung şi foarte lung) este probată
lingvistic.
În principalele limbi de circulaţie bunul (cauza, mijlocul ) şi
binele (efectul,scopul) sunt denumite cu unul şi acelaşi cuvînt.
Exemple: le Bien supreme, das Hochste gut, highest or ultimate
good, sunt traductibile atît cu Bine cît şi cu Bun. În consecinţă, şi
latinescul Summum Bonum a fost tradus atît prin Binele Suprem
(scop ultim spre care poate tinde fiinţa umană) cît şi prin Bunul
Suprem (cauza primă, ideea divină din care decurg şi nasc toate).

În loc de alte argumente ale necesităţii utilizării raportului
scop-mijloc ca o alternativă la ideea de cauzalitate în acţiunea socială
vom reda cîteva pasaje scrise cu peste un secol în urmă (1893) de Ion
Găvănescul, o mare figură a pedagogiei romîneşti:

“Instrucţiunea nu este un scop, ci numai un mijloc pentru
realizarea scopului suprem: propăşirea socială. Valoarea
17
mijloacelor se măsoară după eficacitatea lor în realizarea unui scop
determinant. Valoarea scopurilor particulare se măsoară după
gradul concordanţei lor cu scopul ultim: conservarea şi fericirea
societăţii.

Inteligenţa alege mijloacele; şi instrucţiunea propriu-zisă
are a face cu inteligenţa. Scopurile însă le pune voinţa; şi cu voinţa
se ocupă educaţia propriu-zisă. Felul scopurilor va atîrna inevitabil
de felul voinţelor; iar inteligenţa va alege întotdeauna mijloacele
cele mai potrivite pentru realizarea oricărui scop.
Dacă este aşa, oare să fie interesul societăţii organizate în
stat a înlesni prin şcoală obţinerea “mijloacelor”, fără a se ocupa de
fixarea scopului final? Să fie oare înţelept a instrui fără a educa? De
ce s-a neglijat atît educaţia în şcoală?
Lipsesc mijloacele educative, se va zice. S-ar putea
răspunde: mai fiecare obiect de studiu e susceptibil a deveni şi un
mijloc de educaţie. Demonstraţia acestui adevăr pedagogic m-ar
duce însă prea departe; m-ar sili, între altele, a vorbi despre
cestiunea capitală a oricărei reforme şcolare: pregătirea corpului
didactic. “ (Găvănescul, Ion; Etica pentru şcoalele secundare,
Bucureşti 1928, pp 212-213)

La acest excepţional (de normal!) mod de gîndire, am putea
întreba retoric: de ce au trecut 100 de ani peste noi fără ca aproape
nimic să nu se fi întîmplat, întrebările şi răspunsurile (la cestiune!)
ale profesorului Găvănescu fiind de o cruntă actualitate. Oare şi peste
altă sută de ani?
18

4. Istoricul raportului scop-mijloc în gîndirea umană

Am putea afirma că amintitul raport a existat dintotdeauna şi
va exista întotdeauna în gîndirea umană. Diferă doar accentele,
formulările şi … scopurile în care s-a utilizat acesta.

Inevitabil, discuţia din acest capitol presupune apelul la
etapizări istorice relativ acceptate, precum şi o abordare bazată pe
succesivitate, deşi nu neapărat pe consecutivitate.

Confucius (551-479 î.d.H)

Se consideră că doctrina confucianistă constituie “doctrina
morală care stă la baza forţei şi a perenităţii civilizaţiei chineze”.
(vezi “Doctrina lui Confucius sau Cele patru Cărţi ale Chinei” Ed
Timpul, Iaşi, 1994, p 13). Cu reamintirea faptului că civilizaţia
chineză se mîndreşte şi ea cu o operă scrisă, numită “Cartea prin
excelenţă“ (prima dintre cele patru cărţi clasice ale Chinei), intrăm în
domeniul argumentelor ce vor putea proba, cîndva, faptul că Planeta
Pămînt a avut o civilizaţie unitară, simbolizată în mitologie de pomul
unic al cunoaşterii şi cu fructele sale care, în loc să stingă setea de
cunoaştere o aprind mai tare.
Morala stoică şi metafizica lui Aristotel par a fi variaţiuni pe
temele discutate de Confucius în Cartea a doua, iar dialogurile
filosofice din Cartea a treia amintesc de dialogurile platonice şi
maximele socratice culese şi prezentate de Xenofon.

Din această “Carte prin excelenţă“, “Biblia” - după
denumirea greacă - vom sublinia acele pasaje care susţin necesitatea
şi utilitatea unei gîndiri bazate pe scop şi mijloc. Termenul pe care îl
foloseşte editorul în “Introducere” este acela de “înaltă cultură
morală“ bazată pe convingerea că Divinitatea exercită constant o
influenţă binefăcătoare asupra derulării vieţii pămîntene, şi îndeosebi
a omului privit ca umanitate, ca specie şi nu ca individ.
Latinii au denumit iar modernii susţin că aplică această
identitate dintre voinţa divină şi voinţa indivizilor socializaţi: “Vox
19
populi, vox Dei”, idee mereu existentă la Confucius, sugerîndu-se că
guvernanţii care nu ţin cont de voia poporului, se opun - de fapt -
voinţei divine. Rezultă din această precizare că SCOPUL actului
politic trebuie să fie compatibil cu MIJLOACELE pe care
conducerea trebuie să le aleagă în aşa fel încît să nu contravină
acestrui scop. Poporul apare aici şi ca scop şi ca mijloc, iar
identitatea dintre voinţa divină şi voinţa poporului explică de ce
oamenii trebuie consideraţi concomitent ca scop şi mijloc, respectiv
pentru că acesta este modelul nostru constructiv, de origine cosmică.
Doctrina lui Confucius este o altă formă a esenţei
creştinismului (sau: creştinismul este o altă formă a
cofucianismului): “Doctrina maestrului nostru constă doar în a
dobîndi curăţenia inimii şi a-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi”
spunea un discipol al lui Confucius. Nici o doctrină nu poate fi
definită în afara raportului specific uman scop-mijloc, deoarece
doctrina însăşi reproduce gîndirea umană. Astfel, se apreciază (de
către editorul francez al cărţii lui Confucius) că “scopul principal al
acestei filosofii, sau, putem spune, scopul ei unic, era perfecţionarea
permanentă a propriului eu şi a celorlalţi oameni; mai întîi a propriei
fiinţe şi apoi a celorlalţi oameni”. (op. cit. p. 19) .

“Calea cea dreaptă“ sau “regula de conduită morală“ nu
înseamnă urmarea neabătută a unor dogme, ci a unor principii de
adaptare permanentă la mediu, ceea ce ne face să credem că doctrina
confucianistă este de natură relativistă. (Prin relativism înţeleg
raportarea/relatarea permanentă a scopurilor la mijloace şi a
mijloacelor la scopuri, astfel încît indiferent de formularea raportului
concret dintre scopuri şi mijloace, rezultatul să fie optim pentru OM
privit ca individ, societate, omenire (micro, macro, mondo) pe
dimensiunea temporală trecut-prezent-viitor).
Dacă se acceptă propunerea de a defini eticul drept raport
între scopuri şi mijloace, atunci “regula de conduită morală“ propusă
de Confucius devine (în terminologie MSM) - “regula de conduită
bazată pe adecvarea reciprocă, concomitentă şi permanentă a
scopurilor şi mijloacelor”.
Dar “calea cea dreaptă“ (vezi şi Iisus: “Eu sunt calea,
adevărul şi viaţa”) nu este altceva decît suma mijloacelor prin care se
20
poate ajunge la scopul uman suprem: perfecţiunea, respectiv cele trei
virtuţi capitale: prudenţa luminată, omenia sau bunăvoinţa
universală faţă de oameni şi forţa sufletească“
Perfecţiunea este, însă, nici mai mult nici mai puţin
capacitatea de a distinge binele de rău. (Revenind la doctrina
creştină, pomul cunoaşterii Binelui şi Răului este el însuşi expresia
perfecţiunii).
Identitatea dintre scop şi mijloc este uşor de observat atunci
cînd căutarea binelui, a adevărului şi virtuţii se recomanda drept
Mijloace, deşi noi le percepem iniţial drept Scopuri. Desigur, ideea
de scop în sine este identică cu cea de mijloc în sine. Anumite
combinări ale mijloacelor, chiar făcute inconştient de către unii
executanţi, duc la anumite scopuri, pe care unii le percep mai bine,
alţii mai puţin bine, alţii nu le percep deloc drept scopuri, ci doar ca
mijloace (adică doar ceea ce se vede în primă instanţă).

A doua Carte clasică se numeşte “Invariabilitatea pe calea de
mijloc” (“Chong-Yong”), titlu a cărui traducere ar putea fi şi”
Raportul scop (invariabilul) - mijloc (variabilul, adaptabilul)”
deoarece “chong” (mijloc) este definit de Dr. Ching-zi drept “ceea ce
nu deviază în nici o parte”, iar “Yong” este definit ca “ceea ce nu se
schimbă“ (invariabil) (cf. op.cit. p. 75).
În concepţia MSM, scopul este invariabil, ideea de (mai)
bine, exprimată într-o infinitate de forme, iar mijlocul este variabil,
este adaptarea sa la scopul propus. Dar nu există decît o singură cale
OPTIMĂ care să însemne maximum de scop cu minimum de
mijloace. Acest optim este invariabil, este chiar unic! De aceea
suntem înclinaţi să credem că această a doua Carte clasică a Chinei
reprezintă o primă teoretizare a raportului scop-mijloc.

Faptul că doctrina confucianistă este axată pe binomul
definitoriu pentru om, acela de scop-mijloc, rezultă şi din
comentariul unuia dintre exegeţii Cărţii a treia (Dialoguri filosofice):
“Scopul Dialogurilor filosofice constă în a face cunoscută virtutea
omeniei sau a bunăvoinţei universale faţă de oameni. …El
(Confucius) prezintă în ea îndatoririle tuturor; numai că, deoarece
discipolii săi nu posedau aceleaşi mijloace ca să ajungă la aceleaşi
21
rezultate, el răspunde în mod diferit la întrebările lor”. (op. cit. p.
32).

O traducere a Doctrinei lui Confucius după originalul chinez
ar putea - credem - lămuri mai mult conţinutul acestei doctrine ce
pare a fi transmisă de Cerul de la care orice doctrină generală îşi
revendică perfecţiunea. Despre criza civilizaţiei (occidentale) actuale
vom mai aminti, dar pare simptomatic faptul că o lucrare cu pretenţii
de sinteză pentru tineretul studios din Occident, cum este “Marile
doctrine” (filosofice, politice, religioase, economice) nu amineşte
nimic de Confucius, pe a cărui mod de gîndire s-a edificat şi continuă
să existe marea civilizaţie chineză.

P.P. Negulescu (1935)

În “Problema cosmologică“, cap. XXIV, P.P. Negulescu
abordează şi raportul scop-mijloc, pe care îl consideră de o evidenţă
elementară. Vom reproduce cîteva pasaje din lucrarea filosofului
romîn.
“În viaţa omenească, individuală şi colectivă, existenţa
finalităţii este, am zis, indiscutabilă, fiindcă este evidentă.
Constatarea ei se poate face în adevăr, direct şi intuitiv, de oricine, în
propria sa activitate.
Orice om, cînd îşi propune să facă ceva, urmăreşte un scop
oarecare; iar cînd începe să lucreze, preocuparea lui de căpetenie este
să găsească mijloacele cele mai potrivite pentru realizarea acelui
scop. De acest determinism, eminamente finalist, al activităţii lor, îşi
pot da seama, fără prea multă greutate, toţi oamenii fără deosebire,
chiar şi cei mai puţini reflexivi. “ (Scrieri inedite, vol IV Problema
cosmologică, Ed Acad RSR, Bucureşti, 1977, p. 284).
Preocupat doar de problematica scopului în care a fost creată
lumea, mijloacele au rămas oarecum în subtext, filosoful considerînd
probabil că nu este de demnitatea sa să analizeze dacă scopului pe
care l-a discutat pe toate feţele îi sunt adaptate (dacă da, de ce?; dacă
nu, de ce?) mijloacele existente sau viitoare.
Totuşi, în volumul V din “Destinul omenirii”, Negulescu
face dovada că practică o gîndire de tip scop-mijloc, iar în finalul
22
acestei lucrări autorul face surpriza de a-l vedea preocupat de
progresul spiritual şi moral al omenirii, scop posibil de înfăptuit prin
mijloace similare.
Totodată, aflăm din ultimile pagini ale lucrării citate (p. 760)
că termenul de “mijloc” avea pentru filosof o conotaţie eminamente
materială şi ma puţin sprituală.
De aceea, precizez ori de cîte ori este necesar că structura
mijloacelor este: substanţă, energie, informaţie.
Dar, să revenim la Negulescu, după ce face o surprinzătoare
dovadă a unei deschideri spre nou, acceptînd chiar ideile despre
“paranormal”, “radiestezie” şi “telepatie” pe care ştiinţa le dovedise,
de fapt, de mult. Acceptarea explicaţiilor de natură radiestezică pare
cu atît mai surprinzătoare cu cît aceste rînduri erau scrise în plin
stalinism! (1948-1949).
Deoarece scopul nostru este să subliniem avantajele oferite
de gîndirea de tip scop-mijloc şi adecvarea permanentă a acestor
două elemente, redăm un pasaj semnificativ din capitolul “Spre o
lume mai bună“:
“Mai tîrziu, într-un viitor mai îndepărtat, cînd oamenii vor fi
înaintat mai mult pe această cale, a dezvoltării intelectuale şi morale,
problema organizării din punct de vedere politic, social şi economic,
a grupurilor mai mari în care vor trăi, îşi va schimba orientarea
tradiţională.
Pînă acum, cei ce-şi puneau această problemă urmăreau ca
obiectiv, găsirea şi realizarea mijloacelor de a face mai sigură şi mai
uşoară convieţuirea oamenilor în grupările respective. Mai tîrziu, în
viitorul îndepărtat spre care ne duce gîndul, nu va mai fi nevoie de
asemenea mijloace” (p. 760).
Negulescu se legăna în iluzia perfecţionismului uman,
aducînd ca argument că dezvoltarea radiesteziei va face posibilă
depistarea precoce a gîndurilor şi intenţiilor rele, promovînd astfel
binele social…
Nu ne rămîne decît să subliniem că toate mijloacele nu sunt
nici bune nici rele în sinea lor. Binele şi răul apar din adecvarea sau
neadecvarea mijloacelor la scopuri sancţionate social, după reguli
democratice.

23
Jerome G. Kerwin (1953)

Jerome G. Kerwin a fost Preşedintele Fundaţiei Charles R.
Walgreen pentru Studiul Instituţiilor Americane în perioada în care
John H. Hallowell (1952-1953) a conferenţiat şi apoi a scris pe tema
“Temeiului moral al democraţiilor”.
Interesantă este opinia acestuia - formulată în prefaţa la
ediţia din 1953 a lucrării susamintite - despre esenţa eticului şi
definirea acestuia în termeni de scopuri şi mijloace: “… renaşterea
mişcărilor realiste, tradiţionaliste, aristotelice sau neoscolastice -
indiferent de numele prin care acestea ţin să se facă cunoacute -
aduce în prim plan străvechea convingere că moralitatea, în sensul
alegerii unor mijloace cinstite (caracterizate prin chibzuinţă) pentru
atingerea unor scopuri reale determinate raţional, constituie însăşi
temeiul politicii” (p.5).
Definirea moralităţii ca un echilibru între scopuri şi mijloace
este un preludiu a definirii eticului ca simbioză şi echilibru între
economic şi politic. Faptul că autorul american consideră definirea
eticului ca raport scop-mijloc drept o “străveche convingere” ne
întăreşte şi nouă presupunerea că moralitatea umană este - de fapt -
un alt mod de a defini fiinţa umană prin raportul scop-mijloc.
Sau, pentru un plus de claritate, raportul scop-mijloc şi ideea
de moralitate sînt două moduri - identice în esenţa lor - de a defini
esenţa umană.


M. Rockeach (1973)

Este axiomatic faptul că dacă am definit omul ca fiind o
funcţie variabilă de scopurile pe care cineva şi le propune şi
mijloacele de care dispune, atunci valoarea umană este definibilă în
acelaşi mod.Am precizat că este vorba despre valoarea “umană“,
chiar dacă este de la sine înţeles că valoarea este un atribut al
umanului, al subiectului valorizator.
Pentru cercetătorul M. Rockeach “singurul criteriu operant”
pentru clasificarea valorilor este “cel de scop-mijloc”, criteriu faţă de
care P.Iluţ precizează că “şi această dihotomizare e relativă“,
24
precizare la care subscriem şi pe care o apreciem la modul pozitiv şi
nu dubitativ. (vezi, P. Iluţ, “Structurile axiologice din perspectivă
psihosocială“, p. 18).
Din păcate, nu am încă acces la lucrarea lui M. Rockeach,
(The Nature of Human Values, Free Press, New York, 1979) dar
reţinem, deocamdată, aprecierea de natură comparativă că “ceea ce
P. Andrei (1945) desemnează prin valori primare (scopuri) şi valori
derivate (efecte), apare la M. Rockeach (1973) ca valori terminale şi
valori instrumentale”.
Cele de mai sus atrag atenţia asupra identităţilor de esenţă
(conţinut) dintre latura de scop şi cea de mijloc a valorii, deosebirile
de denumiri nefiind relevante. Includerea în acest context a
criteriului propus de Rockeach (scop-mijloc) se justifică doar pentru
a sublinia că binomul în cauză este utilizat oriunde este vorba despre
personalitatea umană.
25

PARTEA a II-a


1. Metoda, metodica, metodologia

Privită prin prisma binomului scop-mijloc, metoda ţine -
evident - de domeniul mijloacelor. Grecescul “methodos” înseamnă
“drum, mijloc” sau, după alte formulări -“cale”, desigur în sensul de
direcţie de urmat pentru a ajunge la scopul (capătul) propus.
Vilfredo Pareto, reprezentant al Şcolii de la Lausanne, poate
fi considerat un precursor în materie de gîndire de tipul scop-mijloc:
“Scopul ştiinţei este de a cunoaşte uniformităţile fenomenelor;
trebuie, ca urmare, să se întrebuinţeze toate procedeele, să se
folosească toate metodele care ne duc la scop. Numai la verificare se
cunosc metodele bune şi cele rele. Aceea care ne duce la scop e
bună, cel puţin atîta timp cît nu se găseşte alta mai bună“ (V. Pareto,
Manuele d‟Economie Politique, Paris, 1909; apud Mladenatz, p. 10)
Se poate spune, de asemenea, că Pareto a formulat indirect
definiţia pe care am dat-o, în 1990, Eticii, aceea de stabilire a
gradului de adecvare (bine) dintre mijloc şi scop.

Ideea de “mijloc” conţine - aparent paradoxal - şi ideea de
“scop”, sau, cel puţin, o presupune. Paradoxul (ce poate apărea doar
în cazul în care scopul şi mijlocul sunt concepute absolut antitetic,
opuse iremediabil, ceva de genul “dacă este scop, atunci nu poate fi
mijloc”) se estompează însă, şi poate chiar să dispară dacă acceptăm
punctul de vedere relativist pe care l-am enunţat anterior.
Din păcate, relativismul este văzut ca fiind sursa principală a
dezordinii, nesiguranţei, lipsei de principii, a unei permanente
balansări între o extremă sau alta, îngreunînd comunicarea şi
leadrshipul social. Avem convingerea că nu este astfel, sau cel puţin
noi vedem în relativism o şansă pentru echilibru şi dezvoltare.

Revenind la identitatea de esenţă dintre mijloc şi scop,
respectiv transformarea perpetuă, reciprocă şi succesivă a acestora în
funcţie de unghiul temporal din caree privim lucrurile, această
26
identitate deci se surprinde şi din sensurile iniţiale ale celor doi
termeni. Astfel, dacă Methodos (Mijlocul) înseamnă cale, Scopul
(Telos) înseamnă capăt, final de cale, ceea ce înseamnă că scopul
presupune existenţa mijlocului, sau chiar îl include.*

În aprecierea noastră Hristos (Fiul) are calitatea de Mijloc în
comparaţie cu Tatăl care reprezintă Scopul, finalitatea căii de urmat.
Dar, Hristos se autodefineşte astfel “eu sunt adevărul, viaţa şi calea”.
Este dificil de precizat acum dacă prin “calea” Hristos se definea ca
un mijloc prin care învăţătura divină era relevată oamenilor, sau ca
finalitate, ca un model de urmat, asemeni Tatălui.
Opinia nostră este că ambele aspecte sunt vizate, de unde şi
permanenta dualitate a gîndirii creştine. Intre scop şi mijloc există
identitate de esenţă, iar acest lucru se poate demonstra.

Pentru uzul lucrării de faţă, vom enumera doar cîteva
elemente ale acestei demonstraţii, mai bine zis cîteva similitudini
care fac din fiecare din cele două elemente ale binomului un alter-
ego pentru celălalt, ceva de genul raportului dintre cerere şi ofertă,
raport în care, pe rînd, dar şi simultan, cumpărătorul şi ofertantul au
rolul de scop şi de mijloc.**

Identitatea de esenţă dintre scop şi mijloc provine, în primul
rînd din definirea fiinţei umane ca unitate dialectică dintre mijloc şi
scop. Cu alte cuvinte, omul este simultan şi scop şi mijloc, el însuşi
fiind mijloc de îndeplinire a scopurilor sale. Iată cum conceptele de
scop şi mijloc se suprapun şi se identifică, fapt ce transcende apoi şi
asupra acţiunilor sale, acestea fiind concomitent scop sau mijloc în
funcţie de unghiul de vedere (dinspre trecut spre prezent sau dinspre
prezent spre viitor).

În al doilea rînd, perceperea identitaăţii dintre scop şi mijloc
provine din faptele de viaţă în care unul şi acelaşi lucru este scop
pentru x, dar este mijloc pentru y. Subliniem, este vorba aici de
percepţii diferite ale uneia şi aceleiaţi realităţi. Relativitatea
conceptuală provine şi din educaţie, din convingerile formate în
timp.
27
Astfel, uneori, în deceniile 6 şi 7 la noi se făcea auzit citatul
din Kant despre calitatea simultană a omului de scop şi mijloc, dar
care era pervertit el ajungînd în forma “omul trebuie să fie
întotdeauna scop şi niciodată mijloc”. Cu alte cuvinte, şi marele Kant
se pronunţa împotriva alienării şi exploatării, lucru pe care Marx l-a
formulat apoi în clar!
Se pervertea prin această operaţie de mistificare a adevărului
însăşi esenţa umană, sinteză permanentă de scopuri şi mijloace.

Deci, scopul şi mijlocul, telosul şi methodosul sunt identice
în esenţa lor. Dacă privim lucrurile dinspre viitor spre prezent, atunci
se poate construi o adevărată teoreie despre scopuri, cum le
formulăm, cum le îndeplinim, cum se transformă ele în mijloace
pentru alte scopuri etc. În plan filosofic, această discuţie despre
scopuri se numeşte teleologie, iar în plan ştiinţific - telotică.

Dacă metoda este un mijloc, o cale prin care se poate ajunge
la adevăr***, atunci ce este metodica? În opinia noastră, metodica
reprezintă, o sumă de metode, un set neomogen de căi concepute
pentru atingerea unui scop dat.
Astfel, există metodici în pedagogie referitoare la
modalităţile specifice de predare a unor discipline. In principiu, o
metodică este descrierea concretă a căilor posibile de obţinere a unui
rezultat (scop). Cu cît căile oferite de o metodică sunt mai diverse, cu
atît este o şansă mai mare de obţinere a rezultatului dorit.
Spunem aceasta ţinînd cont de marea variabilitate a
personalităţii umane, ceea ce face ca una şi aceeaşi metodă (cale)
folosită de x să nu dea aceleaşi rezultate în cazul în care este folosită
de y, caeteris paribus.
Denumirea de metodică pote fi cvasi-echivalentă cu cea de
mediatică adică un set de mijloace apte să ducă la atingerea unui
scop.
Diferenţele dintre demersul metodic şi cel mediatic constau
în faptul că, în mod convenţional, metodica face trimitere la un areal
mai îngust şi mai bine precizat, în timp ce mediatica vizează
mijloacele în general, din rîndul cărora se pot selecta cele mai
adecvate/corespunzătoare pentru atingerea unor scopuri specifice.
28
În ultimă instanţă, orice element el existentului - prezent şi
viitor - se poate defini ca mijloc pentru atingerea unui scop. Atunci,
care ar mai fi rostul unui demers filosofic sau ştiinţific prin care să se
definească şi studieze mijloacele?
Credem că raţiunea de a fi a mediaticii constă în
conştientizarea rolului de mijloc al unor elemente. Anumite
convingeri ideologice, culturale, religioase etc., fac ca unele
elemente ale existentului înconjurător să nu fie percepute ca
mijloace. Exemple: prelevarea şi vînzarea de organe umane era pînă
nu demult interzisă, acestea nefiind conştientizate ca mijloace.
De asemenea, prostituţia nu este legalizată din motive
similare, deşi corpul uman şi utilizarea sa în orice scop este o
problemă de libertate umană.Tot prejudecăţile stau la originea
convingerii că, în cazul legalizării prostituţiei, aceasta să se refere
numai la femei, nu şi la bărbaţi. Lista exemplelor ar putea continua,
motivînd astfel necesitatea demersului mediatic.
De altfel, însăşi ideea de progres sau de creativitate conţine
în sine combinări noi şi neaşteptate de mijloace. Cel mai direct şi
eficient duşman al mediaticii este dogmatismul (filosofic, religios,
ştiinţific), atitudine care nu explică de ce un lucru nu este bine să se
producă, în schimb perorează că “aşa ceva nu este acceptabil”, “este
dăunător” etc. deşi calculele arată contrariul.
Aşa-numitele scopuri în sine, acte lipsite de finalitate
concretă sunt, de fapt alter-ego-ul mijloacelor nepermise, în fond
multe dintre interdicţii fiind frîne clare în dezvoltarea umană în
general şi în cea a unei ţări sau regiuni în special.
Se aud şi acum voci disperate sau probante ale unei stări de
criză interioară ale unor persoane în momentul cînd acestea aud de
“cooperare transfrontalieră“, practicile paramrdicale de vindecare,
legiferarea activităţii transnaţionalelor, homosexualismului sau a
consumului de droguri (vezi, în acest ultim caz reducerea consumului
de droguri şi a cazurilor sociale generate de acesta, ca urmare a
legalizării consumului supravegheat de droguri).

Metodologia este un demers amplu, de natură reflexivă şi
critică, referitor la diversele metode şi metodici existente. Dintr-o
29
metodologie nouă, sau dintr-o nouă abordare metodologică apar, de
regulă, metode şi metodici noi.

Metodologia scop-mijloc reprezintă o abordare
metodologică nouă, de tip sintetic, integrator, holist, convergent şi
nedogmatic referitoare la triada scop-mijloc-rapotul scop/mijloc.
Aplicarea noii metodologii la cele mai diverse situaţii umane
(politice, economice, etice) a permis relevarea unor soluţii sau
abordări realmente surprinzătoare, greu de prevăzut a exista sau a fi
benefice în lipsa aplicării amintitei metodologii. Exemple de
metodologii existente: raţionalismul cartezian, economismul
marxian, utilitarismul neoliberal, creştinismul european,
existenţialismul, postmodernismul, etc.
Este cunoscut că între aceste metodologii precum şi între
altele neamintite aici s-au stabilit raporturi de adversitate, ca urmare
a ipotezei absolutiste de la care au plecat, respectiv au contrazis
metodologiile existente. Tipul lor de argumentaţie este de genul
“dacă şi numai dacă“ neacceptînd alte variante de gîndire decît cele
sugerate de însăşi denumirea acelor metodologii.
În schimb, MSM acceptă toate variantele metodologice
anterioare, neexcluzînd prin ipoteza niciuna dintre ele. Mai mult
decît atît, bazată pe un relativism ce frizează absolutul, MSM
integrează concluziile metodologiilor existente, utilizîndu-le succesiv
sau concomitent, total sau parţial, în funcţie de scopurile propuse sau
/şi mijloacele existente. Totodată, MSM este deosebit de utilă în
studierea şi analiza celorlalte metodologii, surprinzîndu-le
asemănările fundamentale precum şi deosebirile fenomenale.
Astfel, keynesismul, monetarismul şi chiar marxismul nu
sunt atît de diferte precum vor ele să pară. Practic, schema de gîndire
este foarte asemănătore, ceea ce diferă fiind scopurile propuse şi
mijloacele alese pentru aceasta.
Un exemplu: marxismul a intuit că socialismul/comunismul
va apare din capitalism, lucru contestat şi de Lenin şi de adepţii
liberalismului. Paradoxul constă în faptul că Lenin s-a revendicat de
la Marx, dar în practică l-a negat, în timp ce liberalii creează noi şi
noi etaje ale unei societăţi tot mai asemănătoare cu cea preconizată
de Marx.
30
Aplicînd MSM la analiza acestor situaţii paradoxale,
paradoxul dispare dacă sesizăm clar mijloacele reale folosite şi
scopurile în care se utilizează acestea.
2.Metodologia Scop-Mijloc (MSM) în studierea Omului

Descrierile/definiţiile reproduse anterior, referitoare la esenţa
umană, constituie metafore sugestive, cu trimitere îndeosebi la Om
ca individ şi mai puţin referitoare la om ca umanitate.
În funcţie de scopul urmărit de către fiecare gînditor,
definiţiile de mai sus au pus accentul fie pe latura telotică, fie pe cea
mediatică a omului, iar dintre aceste două accente, structura scopului
sau mijlocului (substanţă, energie, informaţie) diferenţiază în
continuare definiţiile date Omului sau cele care vor mai fi date în
continuare.
În consecinţă, se degajă necesitatea definirii Omului după un
criteriu multiplu, sau cel puţin, se impune necesitatea precizării
criteriilor posibile de avut în vedere în definirea Omului precum şi pe
acelea pe care autorul le-a luat în considerare.
În ce ne priveşte, criteriul multiplu pe care îl avem în vedere
concomitent în definirea Omului constă într-o triadă de trinităţi, după
cum urmează:

a) Prima triadă: temporală, sau verticală cere ca definiţia dată să fie
concomitent valabilă pentru trecut, prezent şi viitor. Astfel, o
definiţie preponderent substanţialistă (ca de ex. una preponderent
anatomică) este nerelevantă pentru trecut. O atare definire scoate din
calcul existenţa reală a miliardelor de fiinţe anatomice, dispărute ca
substanţă şi formă umană. Ideal este ca orice încercare de definire a
Omului să vizeze evidenţierea continuităţii temporale a fiinţei
umane.
b) A doua triadă: spaţială sau orizontală cere ca definiţia dată să fie
concomitent valabilă pentru micro, macro şi mondo, sau individ,
grup social şi omenire . Astfel, definiţia aristotelică “omul este un
animal social” satisface exigenţa acestei triade, dar numai cu condiţia
ca “social” să fie valabil pentru micro-societate (familie, grup) şi
pentru macro-societate (naţiune, omenire). Prin această precizare am
subliniat şi relativitatea termenilor de micro şi macro, semnificaţia
31
acestora diferind în funcţie de nivelul de socializare de la care se
porneşte.

c) A treia triadă: esenţială şi transcendentală cere ca definiţia dată să
surprindă clar, succesiv şi concomitent calitatea Omului de scop,
mijloc şi armonizator al raportului scop/mijloc, cu respectarea
concomitentă a cerinţelor primei şi secundei triade.


















Micro, macro, mondo
Trecut , prezent, viitor
Scop, mijloc,
armonizarea raportului
scop/mijloc
32

3.MSM, teoriile despre scop (telotica) şi formularea
scopurilor (politica)

În unele articole publicate pînă acum, am afirmat că politicul
se ocupă cu formularea şi urmărirea scopurilor. Prin această definiţie,
conceptul de “apolitic” înseamnă “persoană care nu îşi formulează şi
urmăreşte scopuri”.
Deoarece o atare ipostază a fiinţei umane ţine de patologic,
calificativul de apolitic pe care şi-l acordă unii apare ca cel puţin
riscant. Desigur, respectivii “apolitici” se refereau la faptul că sunt
“apartidici”, respectiv nu promovează explicit scopurile/interesele
unui grup social numit partid (ceea ce nu exclude o similitudine sau
chiar suprapunere de interese cu cele ale uneia sau alteia dintre
formaţiunile partidice existente într-o ţară).

Concluzia acestor precizări, face o nouă deschidere în
definirea politicului, asupra conceptului în cauză planînd exigenţele
MSM. Politicile devin acum apanajul oricărei fiinţe umane,
indiferent de faptul dacă se face trimitere la trecut, prezent sau viitor,
la nivel micro, macro sau mondo, dar accentuînd asupra dimensiunii
telotice a fiinţei umane, desigur fără a pierde din vedere dimensiunea
mediatică şi cea de armonizare telo-mediatică.
Prin această ultimă precizare am afirmat, totodată, şi faptul
că telotica şi politica nu se identifică sub raportul preocupărilor pe
care le presupun.
Astfel, telotica se preocupă de teoriile despre scop, fiind, sub
acest aspect, o meta-politică sau o filosofie politică (evident diferită
de politologie).Telotica se ocupă de natura scopurilor, apariţia,
manifestarea, formularea sau manipularea scopurilor, posibilităţile de
pervertire a unor scopuri iniţial nobile şi generoase, de corelarea
scopurilor cu alte elemente ale existenţei prezente sau viitoare (de ex.
mijloacele).

Rostul acestui micro-capitol este de a sublinia necesitatea
unei abordări ştiinţifice, numită telotică, precum şi delimitarea
acesteia de politică, abordare ce este prea des şi neştiinţific
33
confundată cu administraţia publică, cu activitatea partidelor sau cu
bîrfa cotidiană pe seama unor personalităţi publice.
Precizăm aici că telotica este discuţia ştiinţifică despre
scopuri, teleologia este discuţia filosofică despre scopuri, iar teologia
este discuţia religioasă espre scopuri. Intre aceste trei abordări nu
distingem decît deosebiri de ordin “unghiular”, nicidecum de esenţă.
Abia prin aplicarea tuturor celor trei abordări asupra ideii de
scop se poate afirma că începem să înţelegem cîte ceva din acest
element esenţial şi definitoriu pentru conceptul de Om.

Discursurile despre scop pot îmbrăca una dintre următoarele
patru viziuni: religioasă, filosofică, ştiinţifică şi integrată, iar
rezultatele aplicării acestor viziuni se numesc: teologie, teleologie,
telotică şi respectiv Politică.

Discursurile despre mijloace pot fi realizate prin prisma
aceloraşi patru viziuni, iar rezultatele aplicării acestora vor fi:
iconomică, mediatică, metodică şi respectiv Economică.

Discursurile despre raporturile posibile dintre scop şi mijloc
nu au deocamdată - un corespondent concret pentru viziunile
religioasă şi filosofică; în schimb pentru viziunile ştiinţifică şi
integrată rezultatele aplicării lor se numesc: pragmatica şi rescpectiv
Etica (sau ceea ce este absolut acelaşi lucru Economica Politică).

Sub raportul metodicii (al metodelor folosite) cele trei
discipline se disting prin preeminenţa unor metode logice de analiză:
inducţia - pentru analiza politică; deducţia pentru analiza economică
şi abducţia**** pentru analiza etică. Desigur, toate cele trei metode
logice pot - şi sunt - utilizate de cele trei domenii de analiză.
34

4. MSM, teoriile despre mijloace (mediatica) şi optimizarea
combinării mijloacelor (economica)

O imagine corectă asupra ceea ce sunt mijlocele în general
este foarte necesară în cazul în care dorim să ne axăm modul nostru
de gîndire şi de a analiză a realităţilor înconjurătoare prin binomul
scop-mijlc.
Aceasta cu atît mai mult cu cît economismul marxist de
esenţă materialistă/substanţialistă domină încă gîndirea multor
semeni, astfel încît exemplele de mijloace continuă să predomine sub
forma “mijloacelor de producţie” a “mijloacelor de muncă“ sau a
materiilor prime şi materialelor.
Puţini vor începe sau vor aminti măcar despre idei, gîndire,
capacitate inovaţională sau informaţii. De altfel nici clasicismul
economic nu excelează printr-o viziune prea cuprinzătoare. “Pămînt,
muncă şi capital” - iată cele trei categorii generice de mijloace
cunoscute în literatură sub denumirea de “factori de producţie” sau
cu un termen mai puţin pretenţios “mijloace de atingere a scopului
numit producţie”.
O asemenea înţelegere diferenţiată, inclusiv sub raportul
limbajului”, face necesară şi utilă conturarea unei teorii generale
despre mijloace, eventual numită mediatica (după latinescul medius,
-a care înseamnă mijloc, mijloace.
Scopul unei atari teorii este de a conştientiza adevăratul
spectru (extrem de larg) al mijloacelor şi de a stimula creativitatea în
depistarea şi formarea de noi mijloace. Gama mijloacelor este
infinită şi datorită faptului că orice combinare cantitativă şi calitativă
de mijloace generează noi şi noi mijloace. Rostul mediaticii ar consta
deci şi în listarea de noi şi noi mijloace apărute, iar posibilele şedinţe
de brainstorming ar putea să le găsească nenumărate şi neaşteptate
scopuri posibile în care să fie utilizate.


Economica, disciplină ştiinţifică de notorietate, studiază
combinările optime dintre mijloace (de ex. timp, bani, muncă) pentru
obţinerea unui anumit rezultat numit scop (sau efect, produs etc).
35
Metodele utilizate de economică sunt preponderent logice,
matematice şi informatice - fapt ce explică afluxul mare de ingineri
în domenii “economice” cum ar fi bănci, finanţe, marketing sau
optimizarea fluxurilor productive. Economica însă nu poate evolua
fără poticniri sau stagnări dacă este mereu şi bine precedată de
mediatică.
Ar fi, de asemenea, necesare clarificări şi delimitări între
Economică şi Economică Politică, Hrematistică şi Business (ultimele
două fiind sinonime).
36

5. MSM, teoriile despre adecvarea scop-mijloc
(Pragmatica) şi optimizarea acestui raport (Etica sau
Economica Politică).

După multiple peregrinări ideatice, conceptuale şi
metodologice avem acum posibilitatea să intrăm în conţinutul
propriu-zis al Metodologiei Scop-Mijloc (MSM) şi să studiem acest
raport sub raport filosofic şi ştiinţific.
Discursul general pe tema raportului scop-mijloc ţine de
disciplina filosofică numită Pragmatică sau Praxiologie. În plan
ştiinţific, studierea raportului amintit se numeşte Etică sau
Economica Politică.
Pragmatica/praxiologia stabileşte principalelele căi de urmat
pentru asigurarea succesului, respectiv pentru obţinerea succesului
dorit. După secole de acceptare tacită a faptului că Etica este o
disciplină pur filosofică, iată că a venit vremea ca această abordare să
transgreseze filosoficul şi să pătrundă, alături de Economică şi
Politică în domeniul analizei ştiinţifice.
Filosofiei, după “desprinderea” atîtor discipline din corpul
acesteia, îi rămîne să discute problematica generală a existenţei
umane şi a finalităţii acesteia, la care se adaugă şi discursurile
introductive la Politică (Telotica/Teleologia), Economică (Mediatica)
şi Etică sau Economică Politică (Pragmatica/Praxiologia).
Fenomenul desprinderii mai accentuate de Filosofie a noi discipline,
sau ştiinţificizarea filosofiei este un semn al epocii, ale Erei
Informaţionale, în fapt, o continuare/finalizare a modernismului şi a
accederii în Era postmodernă.
Este absolut necesară precizarea că delimitările filosofie-
ştiinţă nu sunt de natură să accentueze separatismul dintre ele.
Dimpotrivă, amintitele teorii generale despre scop, mijloc respectiv
raportul scop-mijloc sunt de natură să creeze noi punţi de dialog, de
fapt un continuum filosofie ştiinţă, continuum căruia îi mai lipseşte a
treia dimensiune - cea teologică.
Din păcate, din pomul iniţial al cunoaşterii, din al cărui fruct
s-a înfruptat specia umană, cunoaşterea s-a făcut cu mari sacrificii şi
37
cu segmentarea artificială a informaţiei conţinute în acel super CD-
Rom numit eufemistic “măr”.
După desprinderea filosofiei de teologie (philosofia ancilla
teologiae), s-a ajuns la desprinderea ştiinţei de filosofie (“scientia
ancilla philosophie”?) situaţie în care se poate vorbi despre
segmentarea completă a Sfintei Treimi informaţionale.
Consecinţele acestei segmentări par a fi suficient de
dramatice pentru a mai fi nevoie să facem pledoarii ardente despre
necesitatea re-compunerii tabloului informaţional iniţial. În acest
cadru al discuţiei despre desprindere şi re-compunere Economica
Politică are un statut special prin faptul că desprinderea de Filosofia
Morală a ceea ce s-a numit apoi Economie politică (corect:
Economică politică) semnifică o “desprindere împreună“.
Şi deşi separarea a continuat prin separarea Economicii de
Politică, continuă să existe viziunea sintetică numită Economică
(economie) politică, identică cu obiectul de studiu al Eticii şi anume
adecvarea optimă a scopurilor la mijloace şi a mijloacelor la scopuri.

Considerăm că sub denumirea de Etică sau de Economică
Politică fiecare palier al educaţiei trebuie să primească un minimum
de informaţii referitoare la conţinutul şi finalitatea acestor cunoştinţe.
România ultimului deceniu al ultimului secol din al doilea
mileniu de existenţă creştină a omenirii se află supusă unui proces de
idiotizare programatică şi pragmatică a tinerelor generaţii prin
scoaterea din programele universitare a cunoştinţelor de Economică.
Politică şi Etică.
Cu alte cuvinte, nimic din ce este uman nu se pregetă a fi
înlăturat din cunoaşterea umană. Reforma învăţămîntului romînesc
este numele de cod al unui program de dezumanizare programată a
populaţiei României, respectiv de eludare deliberată din programele
de învăţămînt a oricăror cunoştinţe şi informaţii legate de scopurile şi
mijloacele utilizate sau apte de a fi utilizate de indiferent care
specialist pentru a trăi în condiţii apropiate de cele numite
“omeneşti”.
Occidentul are alocate numeroase ore pentru discipline
intitulate “Ştiinţe sociale”, “Psihologie”, “Etică“, “Ştiinţe politice”
“Economica Sănătăţii” sau a altor specializări universitare, în timp ce
38
în Romînia grobianismul ieşit prea brusc la suprafaţă şi la conducere
începînd cu 1990 continuă să facă ravagii în conştiinţe şi
comportamente umane.
Probabil, reforma autentică trebuie să purceadă din gimnazii
şi licee, dar a lăsa universităţile timp de aproape un deceniu fără pic
de o educaţie umanistă golită de precepte ideologizante şi grosier
partizane/partidice, este o crimă asimilabilă cu cele denumite
“împotriva umanităţii”.
Este şocant să afli că nişte soldaţI imbecilizaţI de băutură,
droguri şi ideologie “naţionalistă“ au fost condamanaţi pentru crime
împotriva umanităţii, ca urmare a unui şir de violuri sau omoruri. S-
ar putea sune: “la război - ca la război”!
Dar cum vor putea fi calificate gesturile de profundă
inconştienţă a unor cohorte de “politicieni”, care - din nou! - vorbind
în numele binelui poporului român, a produs un genocid cultural şi
informaţional, cu grave consecinţe în evoluţia noastră ulterioară.
S-ar putea spune că a existat o anumită confuzie, neîncredere
în profesorii existenţi, etc., dar cum vor putea fi explicate torpilările
la adresa oricăror critici pe tema în discuţie sau a oricăror propuneri
de ieşire din mlaştina ignoranţei? Dacă nu ar fi existat imensa
dezamăgire faţă de evoluţia (citeşte: involuţia) învăţămîntului
romînesc din deceniul X al sec. XX, aceste preocupări şi concluzii
formulate în aceste pagini nu ar fi existat, probabil, niciodată.





39
NOTE
……………………………………………………

PARTEA I

* Spiritul critic ce mă caracterizează s-a concretizat şi în
alegerea temei tezei de doctorat (“Radicalismul economic american”)
începută în anul 1976 şi finalizată în …1996 (deşi, într-o formă pe
care am considerat-o finală, lucrarea a fost terminată în 1984).
Radicalii de stînga din SUA au fost critici neînduplecaţi ai
totalitarismului (“imperialismul american” şi “imperialismul
sovietic”).
Apropierea ideatică de gînditorii Clubului de la Roma, de
critica din interior a unora dintre realităţile capitalismului american şi
european, a accentuat translaţia de la analiza strict economică a
realităţilor şi completarea acesteia cu cea politică.
Viziunile holiste, integratoare, (totalitare?) promovate şi de
unele poziţii oficiale ale vremii au dus la preocupări de filosofie
socială prin care acţiunea umană în general poate fi evaluată mai
corect şi exact prin definirea exactă a scopurilor şi combinarea
optimă a mijloacelor.
Fără pretenţia de a-mi confecţiona absurde certificate de
disident sau de critic al sistemului totalitar, formularea rezultată din
“noua paradigmă” suna astfel: orice propagandă devine superfluă în
faţa unei analize bazate pe definirea clară a scopurilor (eliminarea
secretizărilor cu rol de minciună politică) şi pe evaluarea corectă a
mijloacelor existente sau posibile de atras. Simpla comparare a
acestui raport, aplicat la o societate sau alta, indiferent dacă se
numeşte capitalistă sau comunistă, comunică poziţia relativă a
acesteia în planul potenţialului său.
“Incununarea” încercărilor mele de inducere a utilizării
binomului scop-mijloc în relevarea adevărurilor sociale a fost în vara
anului 1989 prin publicarea în revista “Cronica” a unui articol
intitulat “Doctrina Ceauşescu - sinteză a binomului mijloc-scop”.
Precizez aici că utilizarea acestui binom, mai mult sau mai
puţin elaborată, a fost dintotdeauna apanajul reprezentanţilor stîngii,
respectiv a mişcărilor reformatoare, de largă respiraţie socială.
40
Amintesc aici, printre gînditorii de stînga, pe Confucius,
Machiavelli, Marx, Galbraith, Peter F. Drucker etc., lista fiind foarte
lungă. Cu speranţa să nu surprindă pe nimeni, Lenin şi Hitler au avut
o gîndire de stînga în timp ce Stalin şi Ceauşescu au fost conservatori
de dreapta.
Am făcut această precizare, deoarece prea adesea se
confundă limbajul folosit cu realitatea. Cu un limbaj ce se revendica
de la Marx şi socialişti, dictatorii regimurilor totalitare au fost
reprezentanţI ai forţelor de dreapta, conservatoare, cu anihilarea
oricăror tendinţe de schimbare.
Pe baza aceluiaşi raţionament, actuala Putere din Romînia
este mai la stînga decît cea pe care a înlocuit-o. Romînia are un
potenţial electoral preponderent de stînga, ceea ce explică perfect
victoria actualei coaliţii majoritare. Din păcate, aprecierile referitoare
la dreapta-stînga sunt încă marcate de dogmatismul şi
conservatorismul ceauşist, atît la Puterea cît şi la Opoziţia actuală.
Luarea în calcul a unui set comun de valori umane şi
evaluarea mijloacelor în totalitatea lor a dus, în ultimii ani, la
construirea indcatorului sintetic numit “Indicele dezvoltării umane”.
După 1990, preocupările de a elabora “noua paradigmă“ au
continuat cu propuneri de re-definiri conceptuale, cărora comunitatea
ştiinţifică le-a acordat un interes diferit: de la preluări tacite/ilicite, la
ignorare deliberată. Termenul de “economică“ pare a căpăta acceptul
celor care cred că este necesară o distincţie clară între (teoria)
“economică“ şi realitatea numită curent “economie”. In final,
propensiunea pentru esenţializare şi teoretizare s-a canalizat spre
abordarea filosofică propriu-zisă a raportului scop-mijloc, raport
care, în concepţia subsemnatului este însăşi raţiunea de a fi a Eticii.
** Precizez aici că prefer termenul de “trinitate” (utilizat şi de
creştinismul catolic) celui de “treime” (utilizat şi de creştinismul
ortodox), deoarece primul sugerează ideea de “trei în unitate”, în
timp ce al doilea sugerează “a treia parte dintr-un întreg”, Dumnezeu
fiind, de fapt suma interactivă a Trei Treimi.
*** Lucrarea a fost publicată iniţial în revista “Economica” (ce
apare din anul 1992 la Chişinău) nr 3-4/1995, în limbile romînă,
engleză şi rusă, fiind preluată (cu uşoare rectificări) în cartea
41
economistului zimbabwean Livingstone Musoro, “ Readings in
Development Issues”, în anul 1996, tot la Chişinău.

PARTEA II-a

* Vezi, în acest sens Nicolae Andrei, “Dicţionar etimologic de
termeni ştiinţifici”. Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987,
p.180 şi 266.

** Ofertantul nu oferă doar; în acelaşi timp el cere
contravaloarea produsului oferit. Interesant de observat că atunci
cînd cumpărătorul se adresează ofertantului îl întreabă: “Cît ceri?”,
ceea ce înseamnă că cererea este simultan şi o ofertă, după cum
oferta este în acelaşi timp o cerere. Unii au preferat să vadă
diferenţele dintre cerere şi ofertă, subliniind că doar arareori şi
întîmplător acestea coincid.
Se confundă aici planul real şi cel ideal, identitatea de esenţă
existînd în plan conceptul, ideal, iar necoincidenţa dintre ele în plan
real, cantitativ, concret. Neluarea în seamă de către economişti a
acestor deosebiri de planuri, a făcut să se deruleze false dispute,
acuzaţii reciproce de “eroare”, fiecare avînd, de fapt, dreptate.
Deoarece există riscul acestei confuzii de planuri şi în cazul
binomului scop-mijloc, precizăm că ne situăm în primul rînd în plan
ideatic, conceptual, esenţial şi nu real, practic, concret.
*** Titlul complet al lucrării lui Descartes “Discurs asupra
metodei” este “Discurs asupra metodei de a ne conduce bine
raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe” . Denumirea de metodă face
aproape instantaneu trimitere la spiritul ştiinţific, deşi raţionalismul a
devenit un curent dominant în filosofia secolelor 18 şi 19..
**** Abducţia este o metodă logică, metodă definită ca
“observarea unui fapt determinat. Apoi printr-o gîndire mai mult sau
mai puţin complexă se ajunge la un alt fapt detrerminat”. In
formularea lui Charles Sanders Pierce, abducţia este echivalentă cu
“un instinct specific”, “o înclinaţie de a formula ipoteze”, o “intuiţie
oarecum iraţională“ sau “apariţia bruscă a imaginii abductive imediat
după formularea ipotezei”.
42
Conform acestui mod de gîndire, faptele sunt adaptate la
teorie în loc ca teoria să fie adaptată la fapte…Unul dintre exponenţii
de frunte ai acestui mod postmodern e gîndire este însuşi celebrul
Sherlock Holmes, care a precizat într-unul dintre romanele sale:
“Nimic nu poate induce mai mult în eroare decît un fapt evident”
Avansez aici o ipoteză cu valenţe practice în lumea
postmodernă în care intrăm că abducţia va fi metoda de descoperire
nu doar a criminalilor şi spionilor, ci şi o metodă ştiinţifică de
descoperire şi de sporirea creativităţii.




BIBLIOGRAFIE

*** Doctrina lui Confucius, sau Cele patru Cărţi clasice ale
Chinei, Ed. Timpul, Iaşi, 1994 (Traducere din limba franceză de
Vlad Cojocaru); 476 p.
Andrei, Nicolae; Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici.,
Ed |t şi Eciclopedică, Bucureşti, 1987, 291 p.
Antonesei, Liviu; Paideia. Fundamentele culturale ale
educaţiei. Ed Polirom, Iaşi, 1996, 125 p
Aristotel; Politica. Ed Antet, 1996, Oradea (Traducere de El
Bezdechi, 1924); 285 p.
Aristotel; Les Economiques, (Traducere în franceză de J.Tricot),
Paris, Librairie Philosophique J.Vrin, 1989; 79 p.
Aristotel; Etica nicomahică; Ed |tiinţifică şi Enciclopedică;
Bucureşti, 1988, 406 p
Bîrzescu, Ilona; Axiologie; Universitatea de Vest, Timişoara,
1994, Tipografia Universităţii din Timişoara
Boboc, Al; Etică şi axiologie în opera lui Max Scheler; Ed
|tiinţifică, Bucureşti, 1971, 242 p
Cătineanu, Tudor; Elemente de Etică, vol I; Ed Dacia, Cluj,
1982
Chioar, Ioan; Binele şi răul în viziune creştină; Ed Universal
DALSI, 1996, 210 p
43
Claudian, Alexandru; Curs de metodologie,Universitatea
Mihăileană, Facultatea de Litere şi Filozofie, 1938-1939; 274p
Cozma, Carmen; Meloetica, Eseu semiotic asupra valorilor
morale ale creaţiei artistice muzicale; Ed. Junimea, Iaşi, 1996, 418
p.
Descartes, Discurs asupra metodei de a ne conduce bine
raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe; Ed ştiinţifică, Bucureşti,
1957, 104 p.
Druguş, Liviu; “Supporting Introductory Reading” (pp xiii-
xvi) şi “The Scope of the Economic, the Politic and the Ethic. What
is, at last, studying Political Economics?” (pp. 142-167) în:
Livingstone Musoro; Readings in Development Issues;
Encyclopaedia “Museum” Chisinau, 1996, 167 p
Etzioni, Amitai; The Moral Dimension. Towards a New
Economics; Free Press, New York, 1988, 300 p
Galbraith, John Kenneth; Societatea perfectă. La ordinea
zilei: binele omului;Eurosong & Book; (Traducere de Al Şontea),
New York 1996; Bucureşti 1997; 127 p
Găvănescul, Ion; Etica pentru şcolile secundare; Ed I,
Bucureşti, Ed Libraria “Universală“ Alcalay & Co, 1928
Grenier, Hubert; Marile doctrine morale; Ed Humanitas;,
(Traducere de Marina Vazaca) ; PUF Paris 1989, Bucureşti 1995;
175 p
Grigoraş, Ioan; Binele şi răul, Ed ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1978
Grigoraş, Ioan (coord); Statutul universal şi specific al valorii
morale; Ed Universităţii “Al.I.Cuza” Iaşi, 1993
Hallowell, John H.; Temeiul moral al democraţiei;Ed Paideia,
Bucureşti, 1996 (Chicago 1953) 119 p.
Hegel, G.W.F.; Ştiinţa logicii; (Traducere de D.D. Roşca),
Ed Acad RSR, Bucureşti, 1966, 859 p.
Iluţ, Petre; Structurile axiologice din perspectivă psihosocială;
Ed Did şi Ped, Bucureşti, 1995, 158 p
Kant, Immanuel; Scrieri moral-politice; Ed |tiinţifică,
Bucureşti, 1991, 494 p
44
Mladenatz, Gromoslav; Curs de Economie politică.
Cunoaştere şi metodă în Ştiinţa Economică; Tiporex, Bucureşti, f.a.
246 p.
Negulescu, P.P.; Scrieri inedite; vol I-V, Ed Academiei RSR,
1969, 1971,1972,1977
Petrescu, Camil; Doctrina substanţei; Ed |tiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1988, 2 vol., 354+368 p
Popper, R. Kall; Cunoaşterea şi problema raportului corp-
minte. O pledoarie pentru interacţionism. Editura Trei, CEU Press,
Traducere de Florin Lobonţ, 1997, 180 p.
Scheler, Max; Arbeit und Ethik; în: “Zeitschrift fur
Philosophische Kritik”, Band 114, Juli 1899; pp. 161-200
Schultz, Uwe; Immanuel Kant, Ed Teora, Bucureşti, 1997
(Traducere de Vasile V. Poenaru), 176 p
Spinoza; Etica;Ed Ştiinţifică; Bucureşti 1957, (Traducere din
italiană de Al Posescu), 358 p
Tompea, Doru; Etică, axiologie, deontologie; Ed Ankarom,
Iaşi, 1966, 145 p
45

Delimitări conceptuale

Tranziţia cvasiinterminabilă pe care o parcurgem are, prin
însăşi esenţa ei, ca dominantă, povara amestecului de vechi şi nou,
acest mixtum compositum care alimentează confuziile, asimetriile
informaţionale şi capacitatea de orientare în (sub)sisteme.
Terminologiile utilizate de anumite forme de organizare
socială (includem, desigur, aici şi defunctul sistem totalitar) au o
coerenţă internă bine stabilită, dar şi o inerţie mare în utilizare, ceea
ce face ca unele cuvinte/sintagme utilizate cu sens şi rost în vechiul
sistem să nu aibă aceeaşi acoperire în noile condiţii.
Mai mult, unele cuvinte dezavuate de vechiul sistem îşi intră
acum în drepturi, dar, să recunoaştem – nu toată lumea este dispusă
să umble mereu la dicţionare, după cum nu toţi avem tăria să
recunoaştem că un anumit cuvînt ne este neclar...În categoria acestor
cuvinte vechi cu sensuri noi se află şi cele trei cuvinte pe care
încercăm să le explicităm mai jos.
Înainte de aceasta, mai amintim doar faptul că termenul de
eficacitate/efficacy (în limba engleză) a fost mereu tradus (atunci, dar
– încă – şi acum...) tot prin eficienţă/efficiency (engleză).Alinierea la
civilizaţiile recunoscute şi acceptate ale lumii se va face mult mai
greu dacă nu avem, de la început şi un limbaj comun.

Eficacitate Efectivitate Eficienţă



Eficacitatea – reprezintă gradul de atingere a scopurilor,
nivel calculat în condiţii ideale. De regulă se utilzează termenul de
eficacitate cu referire la viitor sau la o situaţie a cărui rezultat final
nu este încă cunoscut.

Efectivitatea – reprezintă gradul de atingere a scopurilor
(volumul de efecte obţinute) în condiţii reale.

46
Eficienţa – reprezintă compararea scopurilor (efectelor
obţinute sau obtenabile) cu mijloacele (resursele sau eforturile
depuse sau posibile de depus)


Observaţie
.
Eficacitatea vizează viitorul.
Efectivitatea vizează trecutul şi prezentul.
Eficienţa vizează oricare dintre cele trei segmente temporale
(trecutul, prezentul sau viitorul)

Pentru a exemplifica mai bine cele trei concepte,
fundamentale în analiza sistemelor în general, şi a celor de sănătate
în cazul nostru, reproducem mai jos un articol publicat cu cîţiva ani
în urmă (1996).


Economica & economia

Eficacitate, efectivitate, eficienţă

Analiza economică îşi diversifică mereu mijloacele de
apreciere a rezultatelor unor acţiuni umane, atribuindu-le
denumiri şi semnificaţii în funcţie de contextul economic şi
lingvistic din care provin autorii acelor instrumente de analiză.
Limba engleză (al cărei fond principal de cuvinte este
format în proporţie de 60 la sută din cuvinte de origine latină)
este astăzi cea care dă tonul în terminologia ştiinţifică.
Comoditatea şi necunoaşterea subtilităţilor tehnicilor şi
metodelor de analiză economică de către unii traducători a dus
la apariţia pe piaţa literaturii economice străine a unor lucrări
pline de monstruozităţi lingvistice, contribuind, prin aceasta, la
sporirea confuzionismului academic.
47
Cele trei cuvinte din titlu au fost mereu traduse prin
“eficienţă economică“, concept care este asociat sau confundat
cu cel de rentabilitate. Expansiunea sferei de cuprindere a
economicului la domenii ca educaţia, îngrijirile de sănătate,
cultură etc., obligă specialiştii din aceste domenii să se auto-
instruiască după cărţile existente pe piaţă.
Revin aici cu o propunere adresată Ministerului
Învăţămîntului, de a include în pregătirea tuturor specialiştilor
a unor cunoştinţe fundamentale de Economică, fără de care
efectivitatea activităţilor lor va fi mult diminuată. Soluţia
revigorării societăţii romîneşti este de ordin educaţional şi
informaţional.
Nu ne rămîne decît să sperăm că demersul nostru va
avea eficacitatea scontată şi că va genera - în perspectivă -
doritul spor de eficienţă . Am utilizat deja, succesiv, cei trei
termeni, pe care îi vom defini imediat.
Eficacitatea (efficacy) este calitatea unei acţiuni de a
produce mai multe efecte utile pozitive, comparativ cu efectele
negative, în condiţii ideale, adică prin excluderea din calcul a
unor evenimente neprevăzute. Se presupune, aşadar, existenţa
unei informaţii complete despre ansamblul acţiunii respective,
ceea ce este, desigur, un caz ideal.
Eficacitatea se referă, îndeosebi, la viitor, respectiv
atunci cînd facem estimări asupra rezultatelor posibile ale unei
acţiuni. Putem vorbi despre eficacitatea unor acţiuni trecute
doar în cazul în care rezultatele corespund pe deplin
aşteptărilor.
De exemplu, majorarea preţurilor la combustibil şi
energie este acum considerată eficace, privită prin prisma
rezultatelor pozitive pe termen lung şi care trebuie să
depăşească suma efectelor negative inerente, antrenate de
această majorare. Dacă va fi considerată eficace şi după
trecerea perioadei luate în calcul, aceasta va însemna că
efectele pozitive aşteptate le vor fi depăşit pe cele negative.
48
Efectivitatea (effectiveness) este calitatea unei acţiuni
de a produce efectele scontate în condiţii reale. Aceasta
înseamnă că o acţiune umană efectivă este cea care se
raportează la condiţii reale, nu ideale. La modul general,
efectivitatea reprezintă compararea, la modul foarte concret, a
efectelor pozitive şi negative ale unei acţiuni.
De exemplu, pe parcursul perioadei de majorare a
preţurilor la care ne-am referit, raportul amintit este în favoarea
efectelor pozitive, înseamnă că acţiunea în cauză este efectivă.
Presupunînd că termenul de referinţă este de 6 luni, este posibil
ca 5 luni acţiunea dată să fie efectivă, dar la finele perioadei atît
eficacitatea cît şi efectivitatea să fie negative.

Eficienţa (efficiency) este rezultatul comparării
efectelor (rezultatelor) cu eforturile (costurile). Se deduce că
primele două concepte se referă la compararea rezultatelor
reale cu cele estimate (în viitor sau în prezent), în timp ce
eficienţa este raportul efect/efort, sau - filosofic vorbind - a
raportului scop/mijloc.
Despre măsurarea eficienţei cei interesaţi pot afla mai
multe din cărţile prof. P. Jica, dar un lucru este, deocamdată,
foarte clar: eficacitatea, efectivitatea şi eficienţa nu sînt identice
în esenţa lor.
49

Noţiuni de management general

Managementul este o profesie distinctă şi o activitate
cotidiană a multor profesii în care actul decizional, bazat pe
informaţie, este frecvent şi responsabil. Din păcate, confuzia
conştient întretinută între teorie şi practică, între ştiinţă şi praxis,
între regula stabilită şi regula aplicată etc., se manifestă şi în cazul
managementului care are semnificaţie dublă: disciplină ştiiţifică şi
activitate practică.
Desigur, există mereu preocuparea ca să se precizeze dacă
este vorba despre managementul teoretic sau despre cel practic,
desigur cu grija ca părţile bune ale managementului să se afle în
teorie, iar cele proaste în practică. Expresia consacrată pentru
treburile făcute prost sau care au rezultate proaste este “bad
management”. Teoria este rareori greşită, ea este cel mult
perfectibilă...
Deşi se pretinde că managementul ar fi el însuşi o ştiinţă (şi
încă una de sine stătătoare) această ştiinţă nu are încă un nume
distinct de practica pe care o studiază, ceea ce ar induce concluzia că
nivelul de teoretizare nu este suficient de ridicat, iar specificitatea
metodelor folosite este destul de relativă.
Etimologic, termenul de management provine de la
latinescul manus = mînă, cu semnificaţia verbală de a mîna (caii), a
mînui (a manipula), a dirja, “a struni caii cu ajutorul hăţurilor”, a se
descurca.
Deşi termenul de “manipulare” are o conotaţie eminamente
negativă, managementul nu este decît o activitate de manipulare,
presupunîndu-se că scopurile urmărite sînt pozitivie şi numai
pozitive...
Managementul constituie activitatea complexă de organizare
şi conducere a unei activităţi a cărui scop este clar definit.
Managementul teoretic utilizează o multitudine de metode şi tehnici
aplicate în vederea eficientizării şi optimizării practicii manageriale.
Practica managerială este făcută de specialişti (manageri) sau de
nespecialişti.
50
Conform uneia dintre cele mai larg răspindite definiţii,
managementul reprezintă atingerea unor obiective prin intermediul
altor oameni. Se afirmă că managerul are ca principală misiune ca să
facă astfel încît lucrurile să fie făcute.
În limbajul EMMY (End-Means Methodology) definiţia
managementului apare astfel: “managerul este persoana care
stabileşte cu maximă claritate SCOPURILE pe care le urmăreşte
(pentru el însuşi, pentru organizaţia pe care o conduce şi pentru
contextul social în care se află), şi MIJLOACELE apte să ducă la
atingerea acelor SCOPURI”.
De regulă, mijloacele utilizate de manager sînt oamenii şi
informaţiile. Restul pot fi contexte, mai mult sau mai puţin
favorabile... Privit sub raport psihologic, “managementul este o
problemă de comportament, de relaţii interpersonale, de informaţii
(manipularea informaţiilor) care trebuie să declanşeze energiile
necesare pentru rezolvarea situaţiilor considerate puţin sau deloc
acceptabile”.
În Era informaţională managementul este, în esenţă, o
activitate de selectare, procesare şi combinare a informaţiilor în
dorinţa obţinerii acelei informaţii finale, care să caracterizeze
situaţiile nou create ca fiind optime sau apropiate de scopul propus.
Primul tratat de management, în sensurile utilizate astăzi, a
fost scris de Aristotel şi este intitulat “Economica”, mic tratat în care
descrie cum să se comporte stăpînii faţă de sclavi, soţii între ei în
gospodărie, precum şi sclavii între ei sau faţă de stăpînul lor.
Prin această argumentare, Aristotel a indus ideea de
organizare a activităţii gospodăreşti şi de armonizare a vieţii de
familie. Uneori termenul de management este asimilat cu aspecte sau
laturi ale managementului: supravegherea, controlul, dirijarea,
administrarea, organizarea, iar managerul este identificat cu
expresiile populare ale acestuia: leader, boss, adică, pe româneşte,
“şefu‟”.
51

Cele patru faze principale ale actului de management :

Planificarea;
Organizarea;
Implemantarea;
Controlul.

Managerul nu execută nici una din cele patru faze, el doar
contribuie la/sau supervizează formularea obiectivelor acestora.

Planificarea – reprezintă stabilirea şi identificarea scopurilor
de îndeplinit.
Organizarea – se preocupă de stabilirea şi planificarea
mijloacelor ce vor fi utilizate.
Implementarea – reprezintă combinarea propriu-zisă a
mijloacelor
Controlul - compararea mijloacelor folosite cu scopurile
propuse sau chiar atinse.

Dintre cele patru faze etapele a doua şi a treia au un conţinut
preponderent economic; prima fază are caracter preponderent politic
, iar a patra fază are un caracter preponderent etic. Rezultă că nu
poate fi manager bun persoana care nu are cunoştiinţe de manager,
de teorie politică, economică şi etică. Uneori scopurile (faza 1) sînt
stabilite de instanţe superioare, iar concordanţa scop-mijloc (faza 4)
poate fi încredinţat unor unităţi autonome de expertiză.
În privinţa mijloacelor, prima grijă a managerului este să
facă o listare completă a mijloacelor existente şi apte, să ducă la
scop, la care se adaugă ce necesar va fi procurat.

Lista de mijloace:
Oameni
Utilaje
Materiale
Viaţa
Timpul
52
Banii
Procese
Informaţii, stocate şi posibile de obtinut
Terenul
Reputaţie, imagine, atitudine

În organizaţiile mari categoriile de mijloace enumerate sînt
gestionate în cadrul unor departamente specializate.

Resurse umane (personalul) –de oameni
Marketing-de piaţă
Financiar, contabilitate – bani
Relaţii publice – imagine


Autocontrolul

Managerul – trăsături de caracter :

Favorabile Nefavorabile
Hotărîre
Extrovertire
Plăcerea de a avea puţin
Abilitate de a tolera
ambiguitatea şi incertitudinea
Perseverenţa
Empatia
Capacitatea de a trece uşor de
la un lucru la altul
Intuiţia şi înţelegerea intentivă
a semenilor
Rezistenţa la stress
Timiditatea şi constiinţa de sine
Perfecţionism şi detailism
Exces de raţionalitate
Dorinţa de cunoaştere pentru
sine
Dorinţa de a da prioritate
familiei
Fire blîndă şi bună


53

Managementul informaţiilor

Managerul bine informat = tautologie.
Managerul prost informat = contradicţie între termeni.

În actul managerial informaţia are rolul decisiv în fiecare din
cele patru faze .
În perioadele cu ritmuri rapide de schimbare informaţiile
trebuie să cunoască un flux continuu (nu doze optime ).Informaţiile
tehnologice şi economico-financiare sînt cele mai utile şi totodată
cele mai perisabile.
Şansele succesului managerial sînt funcţie de volumul,
dozarea şi utilizarea adecvată a informaţiilor şi a tehnologiilor
informaţionale.
Managementul informaţiei presupune parcurgerea a şase
etape :

Colectarea ;
Stocarea ;
Procesarea ;
Accesul ;
Comunicarea ;
Utilizarea ;

Colectarea informaţiilor presupune o selectare a
informaţiilor utile de cele redundante.
Bolile informaţionale işi fac apariţia chiar din această etapă
cînd dorinţa de a fi foarte bine informat duce la aglomerarea
canalelor cu informaţii inutile, stresante şi ineficiente. Sursele de
informare sînt multiple şi de aceea sistematizarea prealabilă a
surselor poate evita suprapunerile şi supraîncărcarea informaţiilor.
Pentru colectarea raţională a informaţiilor trebuie să ne
autoadresăm întrebările :
De ce informaţii avem nevoie şi în ce scop?
Ce intenţionez să fac cu ele?
De unde le pot obţine?
54
În ce formă prefer să primesc informaţiile?
- la intervale regulate : zilnic, lunar, anual;
- cînd au loc anumite schimbări;
- cînd au fost consumate total;
- niciodată.

Sursele de informare pot fi :

- propriile acţiuni şi registre ;
- departamentele colaterale organizaţiei ;
- centrul de informare a organizaţiei ;
- presa ;
- instituţiile specializate ;
- departamente sau agenţii guvernamentale ;
- rapoarte oficiale.
- servicii speciale de informare şi consultanţă.

Stocarea informatiilor

- se stochează doar datele utile ;
- informaţiile neprocesate se numesc date.
Exemplu : salarii, concedii, reclamaţii ( date ).
Cîte reclamaţii au fost într-o lună ( informaţii )?.
Se folosesc mai multe feluri de stocare a informaţiei :
- memorie personală ;
- fişiere şi fişete ;
- fişe şi indexuri ale fişelor ;
- baze de date electronice – CD – ROM şi microfilme



Procesarea informaţiilor

Managerul trebuie să extragă şi să menţină sensul real iniţial
şi cel pentru care au fost colectate. Rezultatele procesării se
formulează în statistici, grafice, etc.

55


Folosirea informaţiilor

Trei dintre cele mai importante şi obişnuite procese de
management în care se utilizează informaţiile sînt :
- rezolvarea problemelor ;
- luarea deciziilor (pe baza datelor procesate) ;
- prognosticarea (elaborări de strategii, prognoze) .
În perioada actuală (era informaţională) profesiile care
operează curent cu informaţii vor fi afectate în mod dramatic ca
urmare a apariţiei inteligenţei artificiale. Acestea sînt : învăţămînt,
management profesionist, îngrijirea sănătăţii, politicienii.

Valorificarea utilităţii informaţiei

La ce folosesc exact aceste informaţii ?
Ce gen de informaţii au fost utilizate ultima dată şi de ce ?
Care sînt costurile şi beneficiile păstrării sau stocării acestei I
informaţii ?
Care vor fi consecinţele abandonării acestei informaţii ?
Pot fi aceste informaţii colectate, stocate, procesate sau
communicate mai eficient ?
Putem împărtăşi aceste informaţii şi celorlalţi ?
Avem acces la informaţiile deţinute de ceilalţi ?
Există modalităţi adiţionale de folosire a acestor informaţii ?


Costurile actului medical

Ca un răspuns al specialiştilor la creşterea continuă a
costurilor şi la oferta inegală şi inechitabilă de îngrijiri de sănătate
este interesul pentru raţionalizarea (eficientizarea practicii medicale
prin tehnici de optimizare a deciziilor.

Pentru practica medicală aceste instrumente de optimizare
conţin în principal :
56
Analiza deciziilor în clinici ;
Sisteme expert pentru diagnostic .
Raţionalizarea deciziei medicale nu înseamnă înlocuirea
criteriilor umanitare cu cele strict tehnice.








57

MANAGEMENTUL SĂNĂTĂŢII

Motto : Ultima soluţie

Spre a ne redresa economia,
Scăpînd de-al sărăciei crunt blestem
Ar trebui să exportăm prostia
Că marfă, Slavă Domnului, avem !

Paul Dumitrescu – medic veterinar / martie 1997

A.Principiile managementului sănătăţii

A conduce = a face ca lucrurile să fie bine făcute. Pentru a
asigura succesul oricărei afaceri Metodologia Scop Mijloc propune
efectuarea a cel puţin trei etape :
1.Stabilirea scopurilor;
2.Evaluarea mijloacelor apte acre să permită atingerea scopurilor ;
3.Declanşarea acţiunii (care presupune adecvarea permanentă scop –
mijloc )

Primul principiu managerial – a conduce prin scopuri.
Scopul vizează Ce, Cît, Unde, Cînd trebuie făcut. Acest principiu
este verificat prin intermediul conceptului de eficacitate (raportul
dintre efectele pozitive şi negative ale acţiuni în condiţii preconizate,
caeteris paribus.

Al doilea principiu managerial – a învăţa din experienţă.
Aceasta presupune compararea permanentă a scopului final cu
etapele realizate, respectiv cu mijloacele folosite. Acest principiu
este verificat prin conceptul de randament, respectiv acela de
efectivitate (raportul dintre efectele pozitive şi cele negative în
condiţii reale respectiv la apariţia “neprevăzutului” ).

Al treilea principiu managerial – specializarea muncii,
conform principiului economicităţii. Un scop trebuie să fie atins cu
58
cele mai mici costuri posibile. Paradoxal, specializarea obligă la
lucrul în echipă. Cu cît specializarea este mai îngustă cu atît
dependenţa reciprocă va creşte.
Principiul de faţă se verifică prin intermediul conceptului de
eficienţă (efort cît mai mic pentru atingerea unui efect cît mai mare,
respectiv mijloace minime utilizate pentru scopuri maxime.

Al patrulea principiu managerial – convergenţa muncii
spre scopul propus. Aceasta presupune cooperarea şi coordonarea
logică a acţiunilor ce converg spre atingerea unui scop stabilit.
Conceptul verificator este acela de adecvare permanentă între scopuri
şi mijloace.

Al cincilea principiu managerial – funcţia determină
structura şi nu invers. Uneori o structură depăşită, neadecvată
momentului se impune asupra funcţiilor îndeplinite de personalul
existent. În limbaj EMMI, “ scopul determină mijloacele.
Acest lucru este adevărat dacă se calculează permanent şi
concomitent eficacitatea, efectivitatea şi eficienţa , respectiv
preeminenţa scopurilor, a mijloacelor şi a adecvării dintre scopuri şi
mijloace.

Al saselea principiu managerial – circulaţia nestingherită a
informaţiilor. Este cunoscut şi sub numele de principiul
transparenţei. Asimetria informaţională asigură posibile cîştiguri pe
termen scurt dar acumulează tensiuni informaţionale pe termen lung,
ale căror ignorare va compromite şi acumulările înfăptuite pe termen
scurt.
Blocarea (obturarea) informaţiei sporeşte puterea distructivă
a informaţiei venite din partea concurenţei. Principiul a fost verificat
în practică cu ocazia prăbuşirii regimurilor totalitare. Uneori lipsa
informaţiei pertinente, corecte, adecvate este fals suplinită de o
abundenţă de amănunte inutile, voluminoase, frapante sau
nerelevante. Este “limbajul de lemn“ care ţine loc de informaţie,
îngrădind şi deformînd informaţia autentică.


59
B. Funcţiile conducerii (managementului)

Există trei funcţii fundamentale :

Elaborarea priorităţilor (funcţia anticipativă). Se concretizează în
elaborarea setului de scopuri, sau a unui plan/program pe termen
lung (planificarea) şi scurt (programarea) ;

Execuţia (funcţia aplicativă). Se pun în funcţiune mijloacele apte să
ducă la scop. Concret, se distribuie sarcinile de organizare, de
supervizare şi de pregătire a personalului. Tot în cadrul acestei
funcţiuni se urmăreşte circulaţia corectă şi rapidă a informaţiei;

Evaluarea (funcţia apreciativă). Se compară mijloacele utilizate cu
scopurile atinse. Valoarea unei acţiuni este dată de importanţa
scopului şi raritatea mijloacelor. Evaluarea se face prin măsurare şi
comparare. Sinteza evaluării : eficienţa economică a acţiunii
efectuate. Se folosesc autoevaluarea şi retroinformarea pentru
depistarea cauzelor insucceselor.

C. Planificarea şi programarea activitatii

Planificarea şi programarea (elaborarea priorităţilor pe
termen scurt şi mediu) presupun detaşarea intereselor pe termen lung
de cele pe termen scurt, precum şi combinarea acestora pentru a le
asigura viabilitatea ambelor. Activitatea de asigurare a sănătăţii
presupune planificarea corectă a etapelor :
Diagnosticul. Se determină dimensiunea cererii de sănătate
(volumul şi urgenţa scopului ce urmează apoi a fi atins). Cererea
poate fi: totală (absolută), reală (posibil de satisfăcut) şi realizabilă în
mod concret
Prognosticul. Se determină priorităţile în funcţie de
mijloacele disponibile, respectiv se conturează oferta de sănătate
(chiar dacă nu există şi o cerere expresă referitoare la serviciile
oferite).
Controlul rezultatelor la fiecare subetapa. Se poate face o
comparare permanentă între ofertă şi cerere, respectiv se delimitează
60
mai multe tipuri de servicii sanitare: servicii oferite, servicii
solicitate, servicii impuse (spitalizări, vaccinări etc)

D. Niveluri de îngrijiri de sănătate

Primare: generale – preventive şi curative (în beneficul indivizilor şi
al colectivităţilor: igiena, urgenţe, etc.)
Secundare : specializate – consultaţii şi specializări
Terţiare : superspecializate

Regula de aur :Principiul subsidiarităţii. Conform acestui
principiu politico-economic, îngrijirile de sănătate trebuie să fie
acordate la nivelul cel mai de jos capabil să asigure un rezultat
satisfăcator.
Observaţie. Sănătatea depinde mai mult de măsurile
nemedicale decît de cele medicale.

E. Politici de sănătate

Politicul – ca speranţă de mai bine. Partidicul – ca
promisiune de mai bine. Ideologicul – esenţializare a intereselor. Pe
cine (ce) îngrijim ?.
În functie de răspunsul la această întrebare, se definesc
politici, partide, ideologii şi regimuri. În plan sanitar politico-
economicul dominant este cauza şi consecinţa sistemului şi
serviciilor de sănătate. Prin urmare, paleta liberalism – socialism se
va reflecta în paleta “medicină individuală” – “medicină comunitară”
, cu nuanţele de rigoare dintre acestea.
Comparativ şi constrativ, cele două ideologii sanitare şi de
management sanitar constau în următoarele :


Tabelul nr.
Medicina individului
( liberalii sanitari )
Medicina comunitaţii
( socialiştii sanitari )
1. Îngrijirea bolnavului. 1. Îngrijirea comunitaţii
2. Prioritatea bolnavul. 2. Prioritatea : persoana şi
61
familia sănătoasă sau bolnavă
3. Profesionist izolat. 3. Echipa interdisciplinară
4. Diagnostic individual. 4. Ingrijiri integrate.
5. Probleme individuale de
boală.
5. Probleme colective de
sănătate.
6. Mediul bolnavului. 6. Mediu general ( economic –
politic – social – biologic –
psihologic )
7. Fără planificare,
epidemiologie şi planificarea
bolnavului
7. Cu planificare,
epidemiologie şi planificarea
bolnavului
8. Rezultate apreciate de bolnav. 8. Rezultate apreciate de
sănătoşi.
9. Iniţiativa aparţine bolnavului. 9. Iniţiativa aparţine echipei.
10. Curativă. 10. Preventivă.


În medicina preponderent comunitară anchetele
epidemiologice ocupă un loc de prim rang. Cele două sisteme nu sînt
total opuse ci doar concurente. Ele nu trebuie impuse, ci alese, în
funcţie de raporturile concrete dintre scopuri şi mijloace.
Sistemele manageriale se vor plia şi adapta la sistemele de
sănătate, respectiv în funcţie de accentul pus pe individ sau
comunitate. Nu există sistem care să ignore complet individul sau
comunitatea, deşi au urmărit – implicit – binele amîndurora.
O încercare de combinare a celor două filozofii medicale a
fost formulată la Alma-Ata în 1978. Ea a fost o concretizare în plan
sanitar a teoriei convergenţei sistemelor social – politice opuse,
promovate de filozofi de stînga americani (W.W. Rostow ).
62


CHECK-LIST pentru elaborarea unui program sanitar
(de exemplu Reforma Sanitară)

Evaluarea situaţiei existente.

Alternative posibile de evoluţie a situaţiei. Prima alternativă
este “do nothing” – să nu faci nimic. Aceasta se mai numeşte şi
“opţiunea zero” (a lăsa lucrurile în voia soartei. A nu se confunda cu
principiul liberal “laissez faire – laissez passer”, care induce ideea
unei noi intervenţii restrictive din partea statului).
Alternativele trebuie comparate prin elemente reprezentative
(cheie). Putem avea două variante de acţiune pe care le comparăm cu
opţiunea zero. Este posibil ca “opţiunea zero” să ne coste 80$ / zi ,
varianta I să coste 10$, iar varianta II să coste 12$ / zi. Cei 2$
diferenţă dintre cele două variante ale acţiunii se compară cu cei 80$
ai non-acTiunii. Rezultă : non-acţiunea este mai scumpă de 40 de ori
decît acţiunea.
Compararea costurilor şi beneficiilor. (efectele secundare nu
trebuie neglijate ). Atît Beneficiile cît şi Costurile se calculează din
perspectiva societală. Nu doar costurile tangibile trebuie luate în
calcul. Cele intangibile pot fi decisive. Aici se poate folosi metoda
Cost – Utilitate.
Măsurarea rezultatelor. Trialurile clinice – cea mai bună
metodă de măsurare.

Evaluarea rezultatelor.

Este partea cea mai controversată a analizei economice. Este
obligatorie demonstrarea modului de calcul şi că această metodă a
fost cea mai adecvată pentru cazul dat.

Prezentarea rezultatelor.

Circa 20% din timpul unei cercetări este dedicată scrierii
eseului de prezentare. Conflictul medic economist porneşte deseori
63
din neclaritatea prezentării concluziilor, sau din diferenţe de limbaj,
atitudine, etc.


Criterii de analiză a sistemelor de sănătate

Performanţa

De ansamblu ;
Pe subsisteme ;
Pe entitaţi de bază ;

Se fac comparaţii după criterii :

Temporale ;
(inter) naţionale.

Receptivitatea faţă de nevoile reale ale oamenilor

Se analizează flexibilitatea la modificările structurale ale
cererii de servicii de sănătate.
Se verifică existenţa unui sistem adecvat de stimulente / de
stimulare a receptivităţii.

Accesibilitatea

În funcţie de venit şi finanţare ;
În funcţie de nivel de informare ;
În funcţie de flexibilitatea sistemului de îngrijiri de sănătate ;
Creşte rolul de “sită” a generalismului, respectiv creşte accesul la
îngrijirile primare.






64
Responsabilitatea

Modul de exercitare a responsabilităţii ;
Nivelul de exercitare a responsabilităţii ;

Separarea responsabilităţii pentru cumpărarea serviciilor de
sănătate de responsabilitatea furnizării de servicii de sănătate.
Autorităţile districtuale / judeţene să aibă responsabilitatea
cumpărării / achiziţionării de servicii, iar unităţile sanitare să intre în
concurenţă pentru a oferi servicii cît mai bune.

Spitalele publice trebuie să aibă independenţă managerială în
utilizarea resurselor limitate. MG cu mai mult de 9000 de pacienţi
pot avea dreptul la buget propriu (prin aceasta se stimulează
responsabilitatea MG de a-şi păstra pacienţii).

Informabilitatea

Informabilitatea reprezintă capacitatea sistemului de a primi
şi oferi informaţii atît intrasistemic cît şi intersistemic. Exemplu : o
informaţie corectă despre costuri şi rezultate poate duce la o alocare
mai bună a resurselor.
Este necesară o informare veridică a cumpărătorilor şi o
descentralizare a sistemului informaţional. Este utilă creerea de baze
de date cît mai complete, îndeosebi despre pacienţi şi notele de plată
ale acestora.

Rentabilitatea

Rentabilitatea presupune – ca regulă – ca cheltuielile de
capital să fie recuperate prin spitale publice care trebuie să plătească
cash ratele dobînzilor şi costul utilizării pămîntului, clădirilor, etc.
Se recomandă existenţa unui sistem de stimulente pentru
subsistemele cele mai rentabile, respectiv utilizarea raţinală a
resurselor. De asemenea, rentabilitatea presupune relaţii contractuale
ferme între diferite organizaţii de sănătate.

65
Competitivitatea

Competitivitatea trebuie să se manifeste între forme de
proprietate (public – privat), precum şi între subsistemele acestora
între ele. Ca mod de sporire a competitivitaţii este aplicarea
principiului subsidiaritaţii (respectiv delegarea autoritaţii ).
Există preconcepţia că proprietatea publică nu presupune
aplicarea principiului subsistemelor. Fals. Competitivitatea poate fi
sporită prin responsabilizarea subsistemelor. Partenerii îşi definesc
diferit şi antitetic interesele : astfel, ofertanţii urmăresc sporirea
profitabilitaţii, în timp ce solicitatorul de servicii (cererea) urmăreşte
maximizarea utilităţii ca urmare a consumării unui serviciu, fie
acesta unul de consultanţă ( o idee, un sfat ).
Se impune o definire corectă a consumatorului. Astfel, există
consumatori globali (DSJ, spital , etc.) şi consumatori individuali (
pacienţi ). O competitivitate reală se asigură şi prin cadrul legislativ (
legislaţie antimonopol, anticartel ).Fiecare sector are avantajele sale
relative (în comparaţie cu celălalt):

Sectorul public asigură următoarele scopuri :

- Echitate ;

- Accesibilitate ;

- Controlul cheltuielilor .

Sectorul privat asigură următoarele scopuri (avantaje):

- Eficienţă ;

- Receptivitate faţă de consumator .

În final scopul reformei este performanţa la nivel macro.
Indicatorii macrosanitari vor arăta dacă, unde, cînd şi în ce ritm este
nevoie de reformă.

66

Reforma sanitară – cine pune accentele ?

Parte a procesului de reformare structurală şi sistemică a
economiei româneşti , reforma sanitară are şi calitatea specifică de a
fi una dintre cele mai sensibile şi controversate elemente ale
schimbării.
Nu este nici un secret că actualmente legislaţia care
guvernează sectorul sanitar are o vechime ce oscilează între 20 şi 50
de ani. Mă refer îndeosebi la legislaţia care defineşte sistemul de
sănătate, acesta fiind unul eminamente public, finanţat de la buget şi
condus de la nivelul central (Ministerul Sănătăţii).
Problema care se pune este una multiplă : ce este de reformat
la sistemul existent, care sînt scopurile concrete urmărite prin
reformare şi care ar fi modalităţile optime de efectuare a reformei
pentru a obţine scopurile dorite.
Înainte de a avea răspunsuri la această triplă întrebare merită
să precizăm că orice sistem politic din lume nu a avut alt scop
declarat decît binele şi sănătatea populaţiei, dacă nu chiar “fericirea
întregului popor”, ceea ce induce ideea că sistemele sanitare diferă
între ele doar prin mijloacele utilizate şi nu prin scopurile propuse.
Astfel, gestionarea publică sau privată a mijloacelor apte să
asigure standarde cît mai înalte de sănătate pentru cît mai mulţi
indivizi este o problemă ce ţine mai mult de domeniul economicului
( al mijloacelor ) decît de cel al politicului (stabilirea scopurilor).
Totuşi, crearea unor mijloace mai adecvate de atigere a
scopului este apanajul factorului politic. De peste 7 ani se repetă
această frază : “reforma se poate declanşa doar dacă este voinţa
politică pentru aceasta”. Pentru reforma sanitară voinţa politică
trebuie să răspundă la tripla întrebare de mai sus. Or, răspunsurile se
lasă aşteptate sau cel puţin nu au claritatea şi precizia necesare.
Documentele OMS, ale organismelor specializate ale UE
precizează că esenţa şi rostul reformei este de natură economică.
Dacă ar fi resurse suficiente atunci orice sistem ar fi bun iar
problema eficienţei nici nu s-ar pune. Totul porneşte de la necesitatea
reducerii costurilor, de evitare a risipei, de sporire a randamentului
67
fiecărei resurse utilizate. Esenţializînd şi mai mult, reforma sanitară
este o decizie financiară.
Cu mici excepţii, totul se poate exprima în unităţi monetare,
inclusiv anii de viaţă cîştigaţi ca urmare a unei acţiuni sanitare.
Cineva ar putea trage concluzia că reforma sanitară este doar
apanajul economiştilor, medicii fiind excluşi din această activitate de
formulare a strategiilor manageriale cu implicaţii asupra activitaţii
lor. Sigur nu este aşa, dar, care este la noi în România ponderea
specialiştilor cu pregătire economică implicaţi în derularea reformei?
Probabil că la nivel de ţară numărul lor nu dapăşeşte o
duzină. Nu avem în vedere contabilii şefi de la Direcţiile Sanitare,
rareori interesaţi de probleme de filozofie managerială şi scheme
complexe de alegere a alternativei optime pentru o acţiune sau alta.
Ei s-au specializat în a răspunde directorilor de DSJ dacă mai
sînt bani în cont şi dacă mai pot fi obţinuţi în vre-un fel sau altul. S-
ar putea face o mică apreciere referitoare la numărul cercetatorilor şi
cadrelor didactice cu pregătire economică de la Institutele de
Sănătate publică şi de la catedrele de management sanitar de la
UMF-urile din România. Estimez această cifră la 0,01 %.
Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa, şansele de a face reformă
sanitară sînt minime. Iar dacă cei implicaţi în reformă nu încearcă să
schimbe actuala stare de lucruri , este cel mai bun indiciu că reforma
nu este considerată necesară, indiferent de declaraţiile celor pro –
reformă …













68










Secţiunea a doua
69

Economica şi Economia

Economia

Economia este activitatea de combinare a unor elemente
(indiferent de natura lor ), elemente denumite mijloace , în vederea
obţinerii unor rezultate dorite numite scopuri.
Economia este activitatea practică, cotidiană ( permanentă ),
activitate studiată cu mijloacele ştiinţei de disciplina ştiinţifică
numită economica, în scopul îmbunataţirii rezultatelor aşteptate şi a
raporturilor dintre mijloacele consumate şi scopurile atinse.
Ca ştiinţă, economica are o încărcătură psihologică majoră
ca urmare a faptului că raporturile existente sînt în esenţă raporturi
interumane sau care transmit interese interumane.

Economics = economica
Economy = economie.

În marea majoritate a punctelor de vedere (viziuni) despre
economie, dimensiunea individuală este cea care predomină, dar
pentru o mai bună înţelegere a acesteia este absolut necesară
completarea cu dimensiunea socială (relaţională) în raporturile
economice dintre agenţii economici şi beneficiari.
Economicul transcede toate activitaţile umaneindiferent de
amploarea, importanţa sau locul lor de desfaşurare. Exagerînd, se
poate spune că un început de activitate economică se desfăşoară la
nivel celular ca urmare a faptului că viaţa celulei presupune
combinări de mijloace şi schimb de elemente cu exteriorul ei.
La fel se întîmplă şi în organismul uman: se desfăşoară o
activitate economică în sensul raportului intrări / ieşiri care-i asigură
homeostazia (evoluţia)
După modul celular şi organic putem să ne imagină
activitatea economică (intrări / ieşiri, scpuri / mijloace) la nivel de
grup social. Ulterior activitatea economică se desfăşoară la nivel de
comunitaţi umane (organizaţii, instituţii, sate, oraşe, regiuni, ţară –
economie naţională).
70
Modelul celular şi organic este la fel de valabil atunci cînd
analizăm activitatea economică a unei ţări în raport cu celelalte
economii naţionale care alcătuiesc economia mondială.
În teoriile economice existente în lume pot să predomine
unul sau altul dintre modelele economicului. De exemplu,
capitalismul clasic pune accent pe individ (numai indivizii optează –
aleg deci) iar sistemele totalitare văd doar societatea la nivelul cît
mai ridicat de agregare socială.
Punctul de vedere al disciplinei Economica este de a sesiza
celelalte puncte de vedere existente, de a le combina în vederea
maximizării satisfacţiei individuale şi sociale concomitent şi pentru
un număr cît mai mare de indivizi. O asemenea viziune asigură
stabilirea sistemelor şi preîntîmpină apariţia exceselor şi
extremismelor precum şi a consecinţelor economice nedorite (şomaj,
corupţie, inflaţie).
Toate punctele de vedere trebuie cunoscute înainte de orice
judecată de valoare, urmînd ca opţiunea pentru un sistem sau altul să
fie făcută în cunoştiinţă de cauză.


Economica

Economica (economics) este ştiinţa socială care studiază
producţia, distribuţia (repartiţia), schimbul şi consumul de bunuri şi
servicii – definiţie data de orientarea de stînga.
Economica studiază comportamentul uman ca relaţie între
scopuri şi mijloace puţine – LIONEL ROBINS, Marea Britanie.
Economica (numită atunci economie politică) reprezintă
studiul naturii şi cauzei bogăţiei naţiunilor – SMITHS.
Deşi SMITHS a fost promotorul liberalismului şi
individualismului, el şi-a intitulat lucrarea sa mai nouă drept
“Economie politică” deoarece finalitatea studiului său era binele
naţional prin intermediul celui individual (în 1776 ?).
Promovînd individualismul economic, SMITHS a asigurat
bunăstarea statului britanic.
71
Un reprezentant al neoclasicismului, ALFRED MARSHAL,
a definit economica drept studiul omenirii din punctul de vedere al
afacerilor obişnuite ale vieţii.
După formularea lui KEITS, problema economică lupta
pentru existenţă a fost dintotdeauna cea mai presantă problemă a
lumii umane.
Supravieţuirea apare ca problemă datorită rarităţii
(puţinătăţii) resurselor sau mijloacelor.
Scriitorul american EMERSON spunea că dorinţa este un
uriaş care creşte mai repede decît hainele care i se pregătesc.
După RONALD WYKSTRA (1971), soluţionarea
problemelor economice este artă şi ştiinţă; identificarea problemelor
economice presupune ierarhizarea acestora după importanţa lor
relativă, ceea ce fac necesare judecăţile de valoare în economică.
După acelaşi autor, economia USA în 1971 era o economie
mixtă ; şi economia britanică era descrisă de GEOFRY WHITEL ca
fiind tot o economie de piaţă mixtă, ceea ce înseamnă că cele două
economii erau formate dintr-un sistem de informaţii economice în
care deciziile producătorilor şi cumpărătorilor de a vinde şi a
cumpăra şînt luate în mod privat dar cu o oarecare monitorizare din
partea statului.
Crearea de grupuri de presiune în vederea influenţării
preţurilor vor primi ripoata instituţiilor statului. Totodată dogma
concurenţei absolute are aceeaşi soartă ca şi dogma cooperării
absolute dintre indivizi.
Realitatea arată că orice activitate economică conţine atît
concurenţă cît şi cooperare. Acelaşi lucru se poate spune şi despre
falsa dilemă a libertăţii (individuale) şi a necesităţii ( sociale ),
ambele existînd în aceleaşi proporţii, dar cu accente diferite (lipsa
libertăţii apare la fel de nocivă ca şi excesul de libertate).
Economiştii se preocupă de modul în care indivizii,
grupurile, firmele şi statul urmăresc să atingă în mod eficient orice
obiectiv (scop) economic pe care l-au ales.
Aceeaşi problematică (a deciziei) a formulării scopurilor şi a
alegerii mijloacelor este studiată şi de psihologie, etică, istorie
(mentalitate în timp), de sociologie (studiul comportamentului social
în context social), discipline economice conexe:
72
Logica economică ;
Statistica ;
Analiza matematică ;
Econometrica ;
Prognoza ;
Finanţe ;
Contabilitate ;
Management ;
Marketing .


Dimensiunile economicii

Din punct de vedere al amplorii fenomenului economic
studiat, există cel puţin trei paliere de analiză : micro, macro şi
mondo.


Microeconomica

Microeconomica studiază formarea preţurilor (price teory),
respectiv modul cum interacţionează cererea şi oferta în cadrul
pieţelor concurenţiale şi care creează o multitudine de preţuri
individuale, niveluri de salarizare, marje ale profitului sau ale rentei.
Ipoteza de plecare al microeconomicii este că toţi indivizii se
comportă raţional.
Punctul de vedere al consumatorului este acela că orice
cheltuială bănească (de venit economic) trebuie să aducă în schimb
maximum de satisfacţie (plăcere, fericire, utilitate, folos, beneficiu,
bunăstare) în comparaţie cu alternative posibile.
Punctul de vedere al producătorului (ofertant, furnizor) este
acela că orice act economic trebuie să aducă maxim de profit în
comparaţie cu alte alternative posibile.
Se consideră că microeconomica are ca principal iniţiator pe
ADAM SMITH (“Avuţia Naţiunilor” – 1776 – moment în care se
consideră că s-a produs o delimitare între economic, politic şi etic,
ulterior acestea constituind un corp comun).
73

Macroeconomica

Macroeconomica studiază problemele economice la nivel de
stat prin prisma raporturilor dintre produsul intern brut şi nivelul de
folosire al forţei de muncă.
Se consideră că întemeietorul macroeconomicii este JOHN
M. KEYNES, prin lucrarea “Teoria generală a utilizării forţei de
muncă, a dobînzii şi a banilor”–1935, apărută ca un reflex la Criza
Economică din anii 1929 – 1933 .
KEYNES încearcă să explice cauzele crizelor şi modul în
care se creează şi distribuie bunăstarea la nivel de ţară sau de
naţiune. El preia problema fundamentală a macroeconomicii şi o
abordează la nivel macro, dar cu accentul pus pe cererea, respectiv
pe cererea agregat sau compusă a consumatorului, investitorului sau
a statului, pentru bunuri şi servicii. Cauza crizelor, după KEYNES,
constă în ineficienţa sau inadecvarea cererii agregat.
Soluţia oferită de KEYNES este de resortul consumului
productiv (al investiţiilor) recomandîndu-se guvernelor să stimuleze
consumul prin deficite bugetare (consum de viitor).
Microeconomica se situează îndeosebi pe poziţia
producătorului, respectiv aceea a ofertei, în timp ce macroeconomica
se situează îndeosebi pe poziţia cererii. De aceea microeconomica
este consonantă cu doctrina ofertei în timp ce macroeconomica este
consonantă cu doctrina cererii.
Un echilibru real al cererii şi ofertei ar putea fi realizat la
nivel mondo, respectiv locul unde se poate stabili echilibrul dintre
cerere şi ofertă.


Mondoeconomica

Mondoeconomica este mai nou apărută (1960–1970).
În principal studiază:
– Fluxurile comerciale şi financiare internaţionale şi mondiale ;
– Implicaţiile politicilor naţionale şi ale organizaţiilor internaţionale /
mondiale asupra bunăstarii naţiunilor sau firmelor.
74
O caracteristică a lumii contemporane o constituie
globalizarea economică , fenomen ce continuă un proces anterior,
acela de internaţionalizare a economicului.
Economia globală are ca tip specific de instituţie sau
organizaţie economică firma sau corporaţia transnaţională în timp ce
faza anterioară de internaţionalizare a economicului avea ca tip
specific de instituţie sau organizaţie economică intreprinderea mixtă
(JOIN VENGER ).
Lipsa dimensiunilor mondo (reducerea analizei economice la
dimensiunile micro, macro sau ambelor) distorsionează rezultatele
analizei sau nu permit optarea pentru soluţia cea mai eficientă
posibil.


Corelaţia dintre economic şi managerial

Etimologic economia provine de la cuvintele greceşti oikos –
casă şi nemo – conducere , management.
Tratatul “Economica” al lui ARISTOTEL este de fapt o
excelentă introducere în management, fiind considerată o teorie a
menajelor. De aici rezultă intima conexiune între management şi
economică, respectiv concluzia că practica managerială este
fundamentată pe cunoştinţe temeinice de economică.
Ideea că managementul este posibil de cunoscut şi aplicat
fără fundament economic este anti – economică şi anti –
managerială. După aprecierea lui G. B. SHOW “economica este arta
de a obţine maximum de la viaţă “, ceea ce sugerează existenţa unui
continuu economico – managerial şi nu două realitaţi sau discipline
distincte. Se mai spune că economica este studiul succeselor şi
eşecurilor.
Managementul arată căile posibile spre succes în timp ce
economica le prefigurează sub raport teoretic şi analizează cauzele
profunde ale crizelor economice sau falimentelor unor afaceri.




75
Concepte economice fundamentale

Conceptele economice fundamentale sînt :
– Raritate ;
– Utilitate ;
– Oportunitate ;
– Alegere .

Raritatea

Raritatea exprimă caracterul insuficient al resurselor (
mijloacelor ) în raport cu obiectivele ( scopurile ) propuse.
Inexistenţa raritaţii bunurilor de consum sau a mijloacelor
necesare producerii lor ar face inutilă orice preocupare de natură
economică, inclusiv disciplina ştiinţifică numită economică.
Resursele sînt considerate a fi rare atît în sens absolut cît şi relativ.
De exemplu : suprafaţa Pămîntului este finită în mod absolut,
dar suprafaţa arabilă totală este rară ( finită ) în sens relativ.
Resursele sau mijloacele sînt rareşi datorită utilizărilor
alternativepe care le pot avea acestea. De exemplu : cărbunele
utilizat pentru obţinerea de benzină sintetică diminuează (face mai
rar) cărbunele pentru alte utilizări.
Raritatea se află la baza costului de oportunitate deoarece
utilizarea unei resurse pentru un anumit scop ne costă imposibilitatea
utilizării acelei resurse pentru alte scopuri.
Conceptul de cost de oportunitate provine din principiul
logic, numit al terţului exclus, respectiv un lucru poate fi ori
adevărat, ori fals, respectiv în plan economic un lucru poate fi utilizat
ori într-o direcţie (scop), ori în alta (alt scop).
Noile teorii bazate pe informaţie şi pe viteze sporite de
deplasare au permis apariţia principiului terţului inclus (Ştefan
Lupaşcu) – informaţia, de exemplu, are calitatea de a nu se diminua
prin utilizări repetate sau alternative – nu se consumă.
76

Utilitatea

La modul cel mai general, utilitatea desemnează ceea ce este
de folos, trebuincios, necesar, respectiv capacitatea unui bun
(material, serviciu, informaţie) de a satisface o nevoie.
Baza utilităţii o constituie însuşirile mărfurilor, însuşiri care
diferenţiază şi mărfurile (bunurile) de acelaşi gen.
Utilitatea economică reprezintă satisfacţia pe care crede că o
va obţine un consumator dat prin folosirea unei cantităţi determinate
dintr-un bun economic în anumite condiţii de loc şi timp.
În acest caz : nu discutăm utilitatea făinii în general ci a unei
cantităţi X de pîine, într-o zi anumită şi într-un loc anumit (piaţă).
Se are în vedere un consumator precis, cu gusturi,
disponibilităţi financiare cunoscute în momentul Y al existenţei sale.
Consumatorul doreşte în mod real să obţină acel bun (care este rar
pentru el)
Utilitatea economică este o apreciere subiectivă ce depinde
de intensitatea nevoii în condiţii date de timp şi loc, de nivelul de
aspiraţii, de mentalităţi sau de opţiuni (alegeri) anterior făcute.
Simplificînd, utilitatea economică este funcţie de cantitatea
oferită şi de cererea exprimată, respectiv de raportul cerere – ofertă.
Se induce ideea de relativitate, respectiv de apreciere a unor
variabile economice în funcţie de o multitudine de factori, de aceea
unul şi acelaşi bun economic va avea utilităţi diferite pentru agenţi
economici diferiţi sau chiar pentru unul şi acelaşi agent economic în
perioade diferite de timp sau în condiţii diferite.


Legea lui Gossen

Mărimea intensităţii unei plăceri ( satisfacţii ) descreşte
progresiv pînă la saturare dacă respectiva plăcere este satisfăcută în
mod constant şi neîntrerupt pînă la transformarea plăcerii în
neplăcere.

77
Pentru consumator satisfacţia obţinută prin consumarea
primei unităţi dintr-un bun economic este mai ridicată după care
orice unitate suplimentară consumată are o utilitate economică din ce
în ce mai mică.
Satisfacţia pe care o aduce fiecare unitate suplimentară
consumată dintr-un bun economic se numeşte utilitate marginală.
Satisfacţia pe care o resimte consumatorul prin consumarea
mai multor unitaţi sau a tuturor unităţilor unei mulţimi de bunuri de
acelaşi fel reprezintă utilitatea totală.


Alegerea

Din multitudinea de trebuinţe (scopuri) şi resurse (mijloace
limitate) consumatorul este confruntat cu problema alegerii, fiind în
situaţia să afecteze venitul său pentru a achziţiona o anumită cantitate
dintr-un bun, altă cantitate dintr-un alt bun, etc.


Teoria consumatorului / cererii

Această teorie răspunde la întrebarea “cum decide individul
în legătură cu repartizarea bugetului între diferite bunuri şi servicii
disponibile?”. Cunoaşterea condiţiilor de echilibru ale
consumatorului va permite cunoaşterea legilor de evoluţie ale unui
bun oarecare (marketig).
Influenţaţi de filozofia utilitaristă, economiştii neoclasici de
la sfîrşitul secolului al XIX – lea ( GEVONS, MANGER ,WARL )
au dezvoltat o teorie în care se presupune că individul raţional caută
maxim de satisfacţie sau de utilitate.
Se presupune din start că individul este capabil să măsoare
printr-un indice cantitativ precis utilitatea pe care el o va obţine ca
urmare a consumului unui bun. Această abordare “cardinală” a
utilităţii porneşte de la un principiu care va rămîne fundamental
pentru analiza economică modernă. Alegerile indivizilor rezultă
întotdeauna din organizarea la margine a costurilor şi avantajelor /
beneficiilor legate de diferite posibilităţi ce le sînt oferite.
78
La începutul secolului XX se abandonează abordarea
cardinală. Teoria curbelor de indiferenţă dezvoltată de italianul
PARETO a adoptat o abordare ordinală în care indivizii nu au
măsura nivelului de utilitate, ci pot doar să indice o ordine de
preferinţă.
Progresul ştiinţei este notabil şi rezultă din :
este o ipoteză mai simplă care explică mai bine fenomenul economic
decît abordarea precedentă.
Explicarea deciziilor indivizilor acordă mai puţină
importanţă preferinţelor agenţilor imposibil de măsurat în mod
obiectiv în comparaţie cu restricţiile / constrîngerile observabile şi
cuantificabile (restricţia bugetară).


Teoria utilitaţii marginale

Utilitatea totală ( U ) a unui bun X măsoară satisfacţia
globală pe care individul a obţinut-o prin consumul acelui bun.
Nivelul lui U depinde de cantitatea bunului X . In ce sens şi
în ce ritm va evolua utilitatea cînd X creşte ? Această direcţie şi acest
ritm de variaţie şînt măsurate de utilitatea marginală.

Utilitatea marginală ( Um ) a unui bun parţial divizibil
măsoară evoluţia utilităţii la margine, respectiv pentru o variaţie
foarte mică ( infinitezimală ) a cantităţii consumate.
Prin bunuri parţial divizibile se înţelege imposibilitatea de a
consuma un sfert de automobil, 0,5 dintr-o pereche de ocheleri, etc.
Utilitatea marginală a unui bun X imperfect divizibil este
variaţia utilităţii totale induse de consumul unei unităţi suplimentare
din acel bun.

Um X = ΔU / ΔX

În multe cazuri această această măsură nu este decît o
aproximaţie a utilităţii marginale. În fapt, dacă bunul X este perfect
divizibil atunci indiferent care este unitatea de măsură folosită se
poate întotdeauna imagina o cantitate şi mai mică.
79

Utilitatea marginală a unui bun perfect divizibil

Utilitatea marginală a unui bun X este variaţia utilităţii totale
pentru o variaţie infinit de mică a cantităţi consumate. Această
diferenţă este perfect operaţională prin conceptul matematic de
derivată.

Um = dU / dx


Evoluţia Utilităţii şi a Utilităţii marginale

Principiul intensităţii descrescînde a nevoilor

Dacă dorim să vedem cum evoluează nivelul de satisfacţie a
individului atunci cînd el consumă o cantitate crescută dintr-un bun
este logic să ne gîndim că aceasta depinde de intensitatea nevoii pe
care el o caută să şi-o satisfacă : plăcerea este proporţională cu lipsa
resimţită anterior consumului.
Analiza microeconomică porneşte de la o ipoteză simplă :
intensitatea nevoii de a consuma un bun este descrescătoare pe
măsură ce creşte cantitatea consumată.





Principiul Utilităţii marginale descrescînde

Dacă intensitatea nevoii descreşte o dată cu cantitate
consumată atunci satisfacţia adusă de fiecare unitate suplimentară
este mai puţin importantă decît precedenta. Satisfacţia globală nu se
diminuează ( în afara cazului cînd se consumă peste utilitatea totală ).
Dacă indivul continuă să consume, aceasta înseamnă că nu
există plăcerea de a o face ( satisfacţia nu este încă maximă ).
80
Utilitatea totală continuă să crescă dar din ce în ce mai încet,
iar utilitate marginală descreşte pentru U = U (x) (fig.1) şi Um = dU /
dx (fig.2).
Utilitatea totală poatesă fie reprezentată de o curbă
crescătoare, iar utilitate marginală de o curbă descrescătoare.
Utilitatea totală atinge maximul ( sîntem în punctul de saturaţie al
consumatorului – saţietate ).





U


S X

Um



S X




În acest punct utilitatea marginală este , respectiv o unitate
suplimentară consumată din bunul X nu duce la mărirea satisfacţiei.
Dincolo de acest punct utilitatea marginală devine
negociabilă iar utilitatea totală diminuează.
Individul raţional nu trebuie să menţină consumul peste
nivelul S. In teoria microeconomică se pleacă de la ipoteza că
utilitatea marginală este în mod normal descrescătoare dar
întotdeauna pozitivă.


81
Alegerea optimă de către cumpărător


Situaţia de abundenţă


Individul raţional caută să-şi maximizeze utilitatea. Dacă
bunurile sînt abundente atunci nimic nu va limita posibilitatea de
consum. În acest caz nu se pune problema costurilor, a efectuării vre-
unui serviciu pentru a intra în posesia unei cantităţi oarecare din
bunul respectiv.
În această situaţie foarte rară alegerea optimă constă în a
consuma bunul X pînă în punctul în care utilitatea totală este maximă
iar utilitatea marginală este 0.
Condiţia de echilibru este Um(x) = 0.



Situaţia de raritate


Situaţia de raritate este sinonimă cu economia de troc.
Dacă bunurile sînt rare individul trebuie să aleagă între
diferite posibilităţi de consum. Într-o economie de troc unde bunurile
se schimbă direct între ele a consuma un bun X înseamnă la a
renunţa la un alt bun Y sau un bun Z pe care l-ar putea obţine în
schimb.
În acest caz individul nu va mai împinge consumul din bunul
X prin 0 la punctul de saturaţie. El trebuie să ţină cont de costul de
oportunitate al acelui consum, adică de nivelul de satisfacţie pe care
îl poate obţine renunţînd la o parte din bunul X.
Se presupune că nu există decît două bunuri substituibile X
şi Y. Individul maximizează satisfacţia sa alegînd acea combinaţie
de X, Y pentru care utilităţile marginale ale celor două bunuri sînt
egale.
82
Dacă Um(X) >Um(Y) consumatorul îşi măreşte utilitatea
totală substituind o unitate din X cu o unitate din Y ; timp cît Um(X)
>Um(Y) substituirea va continua.

Deoarece Um este o funcţie descrescătoare a cantităţii
consumate Um(X) scade pînă cînd Um(Y) creşte şi se aşteaptă în
final un punct de egalitate.
Dincolo de acest punct Um(X) < Um(Y) se consideră a fi
raţională substituirea lui Y cu X. Condiţia de echilibru al
consumatorului este atunci cînd Um(X) = Um(Y).



Situaţia de raritate şi economică monetară


În cadrul unei economii monetare bunurile nu se schimbă
între ele ci contra bani. Problema consumatorului este de a repartiza
un buget dat între X şi Y.
Acum nu se discută dacă putem să consumăm o unitate
suplimentară din X sau Y ci dacă rebuie sau putem să cheltuim o
unitate monetară suplimentară pentru X sau Y.
Prin analogie cu raţionamentul anterior rezultă că optimul
consum este atins atunci cînd Um a unei unităţi monetare cheltuite
pentru bunul X este egală cu Um a unei unităţi monetare cheltuite
pentru bunul Y. Trebuie întotdeauna egalate Um dar, în cazul de faţă
ele trebuie ponderate cu preţurile bunurilor X şi Y ( notate Px şi Py ).
Condiţia de echilibru a consumatorului este atunci :

Um(x) / Px = Um(y) / Py



Avantaje şi dezavantaje ale teoriei Um



83
Principiul calculului marginal


Teoreticienii Um au un merit principal prin descoperirea
unui principiu major de analiză microeconomică: “orice decizie
individuală rezultă dintr-o comparareşi dintr-o egalizare la margine a
costurilor şi avantajelor care sînt legate între ele ; de fapt este punctul
în care se atinge avantajul maxim”.


Soluţionarea problemei valorii


Economiştii clasici din sec. XVIII – XIX au avut multe
complicaţii încercînd să împace valoarea de întrebuinţare cu valoarea
de piaţă.

Valoarea de întrebuinţare bazată pe utilitatea reprezentată de
un bun pentru utilizat părea a fi permanent în contradicţie cu
valoarea de piaţă, adică cu preţul stabilit de piaţă. Această
contradicţie este ilustrată de paradoxul apei şi diamantelor. Apa ,
indispensabilă vieţii, aproape că nu face obiectul evaluărilor pe piaţă,
în timp ce diamantele , care apar mult mai puţin indispensabile au o
valoare de piaţă foarte ridicată.
Paradoxul provine din faptul că valoarea se apreciază atît pe
baza Um a bunurilor cît şi pe comportamentele ce sînt ghidate de
Um.
Astfel , apa are cu siguranţă o U foarte mare, dar are Um
foarte mică deoarece se găseşte din abundenţă. Indivizii nu sînt
dispuşi să facă sacrificii foarte mari pentru a o obţine. Diamantele au
U mult mai mică decît a apei dar au Um foarte mare datorită rarităţii.
Dacă se ia Um drept fundament al valorii atunci paradoxul
dispare.


O teorie nerealistă în mod inutil

84
Limita esenţială a cestei teorii ţine de diferenţa cardinală a
U. Indivizii nu sînt cu siguranţă capabili să măsoare U sub aspect
cantitativ.
Abordarea ordinală a U pare a fi mult mai realistă deoarece
indivizii sînt capabili să compare şi să clasifice alegerile oferite
conform unei ordini de preferinţe, dar fără a atrebui fiecăruia un
indice de calitate precis.
Nerealisul ipotezei nu este suficient pentru a descalifica în
calitate de instrument de cercetare ştiinţifică, dar ulterior s-a conturat
posibilitatea dezvoltării unei teorii la fel de performante care
porneşte de la o ipoteză mai simplă şi mai plauzibilă.
Acest progres a apărut o dată cu elaborarea curbelor de
indiferenţă dezvoltate la începutul secolului de PARETO.



Teoria curbelor de indiferenţă



Ipoteze asupra preferinţelor


Pentru ca un individ să fie în măsură să trieze alegerile
posibile şi să definească o ordine de preferinţă nu este necesar să
presupună că acesta ştie să-şi măsoare utilitatea prin intermediul unui
indice cantitativ.
Este suficient să fie îndeplinite 2 condiţii simultan :
între două alegeri A şi B el poate determina dacă preferă pe A
(A>B), dacă preferă pe B (B>A) sau dacă ambele sînt indiferente.
Alegerile sînt tranzitive A>B şi B>C => A>C.
Aceste condiţii fiind îndeplinite se poate construi o funcţie
de preferinţă care clasifică prin ordine de referinţă toate condiţiile
posibile dintre cele două bunuri.



85
Definiţia şi proprietăţile curbelor de indiferenţă


O curbă de indiferenţă reprezintă ansamblul combinaţiilor a
două bunuri care aduc consumatorului acelaşi nivel de utilitate.
Utilitatea rămîne neschimbată atunci cînd se deplasează de-a
lungul unei curbe de indiferenţă. Utilitatea creşte atunci cînd se trece
de la o curbă la alta mai înaltă spre dreapta.
Pentru acelaşi individ există o infinitate de curbe, fiecare
avînd unnivel diferit de satisfacţie.
Sînt atîtea curbe de indiferenţă cîţi consumatori există.
Intersecţia a două curbe de indiferenţă este imposibilă.


Raţionalitatea şi forma curbelor de indiferenţă


Forma curbelor de indiferenţă reflectă raţionalitatea
consumatorului şi intensitatea descrescîndă a nevoilor sale.

De ce sînt curbele descrescătoare ?

De-a lungul curbei există o relaţie inversă sau descrescătoare
(chiar negativă) între x şi y (dacă x creşte atunci y scade). Cauza :
pentru că un individ raţional nu împinge niciodată consumul unui
bun pînă la punctul unde Um devine negativă deoarece începînd din
acel moment U scade.


De ce curbele sînt convexe ?

Relaţia descrescătoare există şi de-a lungul unei drepte; de
aceea curbele de indiferenţă sînt convexe sau mai simplu ele nu sînt
linii drepte ci curbate spre bază, respectiv spre partea de jos; panta
scade progresiv de la stînga la dreapta.


86
Rata marginală de substituire RMS

RMS între două bunuri X şi Y măsoară variaţia cantităţii
consumate din bunul Y care este necesară, de-a lungul curbei de
indiferenţă pentru compensarea unei variaţii infinit de mici a
cantităţii consumate din bunul X.
RMS variază în fiecare punct şi continuă descrescător de-a
lungul curbei. Din punct de vedere matematic această rată se
măsoară prin derivata lui Y în raport cu X. S-a precizat că această
pantă (deci şşi RMS) este negativă şi descrecătoare.
Prin convenţie se defineşte RMS cu un minus în faţă pentru a
sublinia natura sa convenţională şi pentru a atrage atenţia că dacă
rata astfel calculată dă un rezultat pozitiv relaţia pe care o descrie ca
existînd între cele două bunuri rămîne negativă.



Oferta


Oferta şi costurile


Oferta reprezintă volumul bunurilor şi serviciilor puse la
dispoziţia potenţialilorcumpărători .
Oferta reprezintă cantitatea bunurilor propuse spre vînzare
la un anumit preţ şi într-o anumită perioadă de timp.
Oferta este influenţată de preţul produsului şi condiţiile în
care se oferă produsul (costul), nivelul de tehnicitate, ecofactorii,
decizii politice. Oferta este o reacţie a furnizorilor faţă de cumpărător
concretizată într-un flux de bunuri şi servicii.

Legea ofertei

Cu cît preţul este mai mare cu atît oferta este mai mare.
P contracţie

87


Extensie Q

Pe conţinutul curbei are loc fie o extindere, fie o contracţie (
pe cînd termenul de modificare a curbei implică existenţa altei curbe.
Conceptul de modificare descrie situaţia cînd curba se
deplasează spre dreapta sau spre stînga.
Modificarea curbei ofertei presupune un preţ constant.
Cererea sau decizia de a cere se bazează pe Um a unui bun
oarecare pentru consumator, în timp ce oferta sau decizia de a oferi
se bazează pe relaţia dintre costul marginal şi cîştigul marginal.
Costul marginal reprezintă costul suplimentar peste costul
total anterior efectuat în vederea producerii a încă unei entităţi din
bunul X.
Costurile pot fi categorisite în fixe şi variabile.
Cîştigul marginal reprezintă cîştigul total obţinut ca urmare a
furnizării a încă unei unităţi din bunul X ( de cele mai multe ori
cîştigul marginal nu este identic cu preţul marginal.


Despre piaţă


Piaţa înseamnă locul de întîlnire dintre producător şi
consumator.
Piaţa perfectă este un loc ideal ( piaţă liberă în mod absolut ).

Condiţii:

– Atomizare perfectă – existenţa unui număr atît de mare de
cumpărători şi vînzători încît apariţia a încă unuia să nu poată
influenţa preţul.
– Marfa negociată să fie omogenă – de aceeaşi calitate la toţi
vînzătorii astfel încît cumpărătorilor să le fie indiferent de la cine
cumpără.
88
– Informaţie perfectă (totală) referitoare la marfă, vînzători,
cumpărători – lipsa asimetriei infrmaţionale.
– Nimeni nu este tratat preferenţial
– Absenţa fricţiunilor

Piaţa perfectă are doar un singur preţ ; acelaşi lucru se
întîmplă în economia de comandă. Pe piaţa perfectă preţul = cîştigul
marginal = cîştigul mediu.





Echilibrul de piaţă


În pieţele perfecte ( perfect concurenţiale ) preţurile se
stabilesc în funcţie de competiţia pură. Preţul pieţii egalizează
cererea cu oferta şi stabileşte echilibrul de piaţă.

P
Cerere ofertă

echilibru

Q



Formulări ale legii cererii şi ofertei

– Cererea este invers proporţională cu preţul
– Oferta este direct proporţională cu preţul
– Preţul este direct proporţional cu cererea
– Preţul este invers proporţional cu oferta


89
Elasticitatea cererii şi a ofertei


Extinderile şi contracţiile cererii şi ofertei din cauza
modificărilor de preţ se numesc elasticităţi de preţ ale cererii şi
ofertei.
Elasticitatea de preţ a cererii este capacitatea de reacţie a
cantităţii cerute pentru un anumit bun la o mică modificare a preţului
său.
Elasticitatea de preţ a ofertei este capacitatea de reacţie a
cantităţii oferite pentru un anumit bun la o mică modificare a preţului
său.
Elasticitatea preţului se referă la anumite mărimi ale preţului.
Elasticitatea de preţ a cererii (ofertei) = (modificarea % a
cantităţii cerute sau oferite) / (modificarea % a preţului).
Dacă cererea reacţionează mai mult decît proporţional la
modificareapreţului cererea este elastică ; dacă reacţionează mai
puţin decît proporţional cererea este inelastică.

Cazuri de elasticităţi:

– Elasticitatea infinită a cererii în raport cu preţul
– Elasticitatea nulă a cererii în raport cu preţul
– Elasticitatea unitară a cererii în raport cu preţul
– Cerere suficient de elastică în raport cu preţul
– Cerere suficient de inelastică în raport cu preţul


Cîştigul total şi elasticitatea cererii

Întreprinzătorii sînt interesaţi de cîştigul total şi de efectul
modificării de preţ asupra cîştigului total. Nu întotdeauna scăderea
preţului echivalează cu o scădere a cîştigului.
Acesta depinde de elasticitatea cererii şi anume , în cazul
cererii inelastice scăderea preţului duce la creşterea cîştigului
deoarece cresc vînzările ; în cazul unor cereri neelastice nu merită să
se reducă preţurile.
90






















Secţiunea a treia












91

10. Economica sănătăţii


CUPRINS


10.1 Problematica economicii sănătăţii

10.1.1 Raritatea resurselor în economica sănătăţii
10.1.2 Definiţia economicii sănătăţii


10.2. Piaţa sănătăţii

10.2.1 Cererea şi oferta în economica sănătăţii
10.2.2 Piaţa sănătăţii şi a serviciilor de sănătate
10.2.3 Piaţa îngrijirilor de sănătate
10.2.4 Modele de pieţe medicale, (de la foarte liberale la
foarte dirijate


10.3. Eficienţa alocării resurselor rare


10.4. Economica promovării sănătăţii


10.5. Spitalul - agent economic


10.5.1 Spitalul văzut ca firmă. Teorii
92
10.5.2
NIVELUL “PRODUCŢIEI” UNUI SPITAL
10.5.3
FUNCŢIILE DE COST ALE SPITALULUI

93
10.1. Problematica economicii sănătăţii

10.1.1. Raritatea resurselor în economica sănătăţii

Problema fundamentală pe care o implică aplicarea
cunoştinţelor şi talentelor profesiunii medicale pentru
asigurarea sănătăţii oamenilor o constituie raritatea resurselor
(scopuri infinite / mijloace finite).
Conştientizarea importanţei soluţionării adecvate a
acestor probleme revine deopotrivă medicilor şi economiştilor,
managerilor şi oamenilor politici cu putere reală de decizie.
Problema rarităţii conduce direct la necesitatea alegerii
alternativelor optime de acţiune, respectiv de utilizare a
resurselor rare (toate resursele sînt rare, dar în grade diferite).
Se consideră ca fiind adevăruri general valabile :
– Profesiunea medicală deţine (încă) mult credit (încredere) în
faţa populaţiei ;
– Medicul practicant deţine de asemenea credit în faţa
pacienţilor ;
Toate resursele şi în special cele destinate îngrijirii
sănătăţii sînt rare cu consecinţa critică şi cinică că nu vor putea
fi satisfăcute decît o parte din necesităţi;
Pe la mijlocul anilor ‟60 s-a făcut apel direct la
profesiuni non-medicale pentru a se ajunge la o analiză
completă şi la concluzii neinfluenţate de atitudini subiectiv
partizane din interiorul profesiunii medicale.
Printre aceste abordări non-medicale s-au impus prin
caracterul şocant al concluziilor de natură economică şi
psihosociologică.
Problema la care se dorea un răspuns mai clar era :
“Cum iau medicii deciziile pe care le iau ?”. Concluzia unei
anchete (S.U.A., Shroeder,1980) : “Trebuie să aflăm mai multe
despre modul cum gîndesc medicii, cum ar putea fi schimbat
94
comportamentul lor şi care ar fi consecinţele acestei
schimbări“.
Adesea se dovedeşte ca fiind foarte uşor să demonstrăm
că activitatea medicilor este ineficientă. Mai complicat se
dovedeşte însă a înţelege şi argumentele pentru care apare
această ineficienţă .
În consecinţă apare ca necesară analizarea prescripţiilor
şi tratamentelor exclusiv iatrogene concomitent cu oferirea de
alternative mult mai cost-efective.
Teza fundamentală a oricărui demers de natură
economică este permanenta raritate a resurselor şi necesitatea
utilizării raţionale a acestora. Ştiinţele naturii se preocupă de
creearea şi generarea de noi resurse în timp ce ştiinţele
economice se preocupă de modurile optime de combinare şi
alocare a resurselor care să facă raritatea mai suportabilă.
Cunoaşterea de către medici şi manageri a modului
specific în care funcţionează pieţele pe care se schimbă
resursele, cu implicaţii asupra sănătăţii ar duce la o facilitare a
dialogului dintre medici, economişti şi manageri pe tema
modurilor concrete de alocare eficace, efectivă şi eficientă a
resurselor.
Este aproape o regulă generală că ori de cîte ori va fi
efectuată o analiză cost-eficacitate asupra unei acţiuni, gest,
terapie medicală tot de atîtea ori se va reuşi o eficientizare
superioară, fie şi infinitzecimală ca dimensiune. Există o
reţinere din partea profesiuni medicale de accepta intervenţia
analizelor de natură economică în optimizarea alocării
resurselor destinate îngrijirilor de sănătate.
Neacceptarea de către unii medici a ideii de raritate,
respectiv a modului cum este gestionată aceată raritate, duce la
ample discuţii pe terenul eticii medicale, disciplină mai
generoasă şi acceptabilă pentru disciplina medicală în
comparaţie cu economia sanitară.
95
10.1.2. Definiţia economicii sănătăţii

Dimensiunea politică şi chiar ideologică a activităţii
medicale este absolut necesară în procesul de eficientizare a
alocării resurselor.
Economica este “studiul modului cum indivizii şi
societatea aleg cu sau fără folosirea banilor să angajeze surse
productive rare ce ar putea avea utilizări alternative în scopul
producerii de mărfuri pe care apoi să le distribuie către consum
imediat sau în viitor indivizilor sau grupurilor din societate “
(Samuelson, 1976).
Economica este atît instrumentul de analiză (colecţie de
instrumente şi mijloace analitice) cît şi un mod de gîndire, o
percepţie asupra lumii şi lucrurilor dintr-un unghi foarte exact
al costurilor şi beneficiilor, al eforturilor şi efectelor, al
mijloacelor şi scopurilor.
Şi economica sănătăţii are aceleaşi caracteristici dar cu
aplicare la problemele sănătăţii. Scopul declarat al acestei
discipline îl constituie acceptarea de către profesiunea medicală
a raţionamentului economic ca mijloc specific în obţinerea
unor nivele superioare de sănătate.
Totodată economica sănătăţii scoate în evidenţă
corelaţii şi trenduri relativ greu de sesizat în lipsa analizei
economice. Drept exemplu avem corelaţia dintre creşterea
masivă a cheltuielilor bugetare pentru sănătate şi stagnarea
indicelui de sănătate pe o anumită perioadă în S.U.A. care a
dus la regîndirea raportului efect / effort în domeniul sănătăţii.

Problematica economicii sănătăţii:

1.Cît din resursele societăţii trebuie alocate pentru sănătate şi
îngrijiri de sănătate?

96
2.Este mai benefic pentru sănătate ca mecanismele de alocare
să fie instituite politic şi juridic sau să fie generate doar de
forţele libere ale pieţii?

3.Cine trebuie să aibă prioritate la îngrijiri? Dar ce înseamnă
prioritate şi cum poate fi argumentată prioritatea fără a cădea în
economism sau cinism?

4.Este prevenţia preferabilă tratamentului în orice situaţie?

5.Ce se poate întîmpla odată cu creşterea taxelor medicale?

Economica sănătaţii operează cu conceptul economic
de cost de oportunitate, concept ce conţine în sine ideea de
sacrificiu, în timp ce analiza costului marginal ne poate ajuta să
aflăm cînd este oportun să decidem în favoarea uneia sau alteia
dintre alternative.
Priorităţile se stabilesc de regulă în termeni de costuri şi
beneficii (exprimate în unităţi monetare şi financiare), deseori
exprimate în mod subiectiv la nivelul ultimei unităţi vîndute
sau cumpărate.
Din cauza subiectivităţii inerente analizelor economice
(fie ele foarte exacte) procesul de luare a deciziilor este adesea
contestabil sau amendabil.
Gîndirea economică neoclasică dominantă la ora
actuală în lume este eminamente relativistă şi subiectivă spre
deosebire de teoriile care apelează la obiectivitate şi descriere
cu tentă absolută.
Ca urmare a acestui relativism economic sănătatea s-a
impus cu oarecare dificultate deoarece profesiunea medicală
accepta doar demonstratii foarte riguroase şi exacte ale
necesităţii gîndirii economice în domeniul sanitar şi medical şi
pe de altă parte doreau instrumentaţii decizionale riguroase şi
exacte.
97
Totuşi este general acceptat faptul că permanent toţi
oamenii urmăresc maximizarea beneficiului lor prin
combinarea resurselor aflate la dispoziţia lor sau posibilitatea
de atras în acel scop. Acest fapt general uman este însăşi esenţa
conceptului de eficienţă economică (obţinere de maxim de
efecte cu minim de efort ).
Eficacitate (efficacy) = obţinerea de efecte pozitive în
condiţii ideale (scopuri propuse de atins ; VIITOR)
Efectivitate (effectiveness) = obţinerea de efecte
pozitive în condiţii reale
Eficienţă (efficiency) = efort/efect = cost/beneficiu =
utilitate în condiţii reale

Din cele definite mai sus rezultă că:

- Priorităţile nu sînt absolute şi nici alese aleatoriu.
- Priorităţile sînt funcţie decosturi şi beneficii.
-Zona de maximă importanţă pentru luarea deciziilor este la
margine.

Aprecierea costurilor şi beneficiilor este în mod inerent
subiectivă. Unul şi acelaşi lucru poate fi perceput din punct de
vedere al costurilor şi beneficiilor în mod distinct de către
indivizi diferiţi. Aprecierile şi evaluările făcute anterior la
adresa unor situaţii din domeniul îngrijirilor de sănătate trebuie
luate în sensul relativist pe care îl sugerează întotdeauna
abordarea economică neoclasică.
Astfel :“Prioritatea acordată bătrînilor” nu înseamnă
alocarea tuturor resurselor şi nici măcar un spor suplimentar
după cum nu înseamnă nici faptul că oricare din nevoile
bătrînilor vor fi satisfăcute înaintea evaluării utilizărilor
alternative posibile ale acelor resurse.
În luarea deciziei referitoare la cît să se aloce pentru
bătrîni vom lua în seamă nu numai beneficiile aduse de
98
activităţile potenţiale ei şi costurile generate de pierderea altor
posibile beneficii ce puteau fi obţinute în cazul în care s-ar fi
alocat acele mijloace pentru bolnavi psihic sau gravide.
În practică stabilirea priorităţilor înseamnă să decidem
dacă vom cheltui 1 miliard pentru bătrîni, gravide sau bolnavi
psihic după care va trebui să decidem din nou destinaţia
următorului miliard, ş.a.m.d.
Nu există măsurări “ştiinţific obiective” ale costurilor şi
beneficiilor apărute ca urmare a ajutorării bătrînilor sau a
oricăror alte grupuri de pacienti şi clienţi., percepţ bolnavi
psihic după care va trebui să decidem din nou destinaţia
următorului miliard, etc.
Nu există măsurări “ştiinţific obiective” ale costurilor şi
beneficiilor apărute ca urmare a ajutorării bătrînilor sau a
oricăror alte grupuri de pacienti şi clienţi. Percepţia
dumneavoastră asupra acestor costuri şi beneficii poate diferi
de percepţia celuilalt.
Implicarea teoriei economice în abordarea şi
selecţionarea unor probleme de alocare a resurselor în
domeniul îngrijirilor de sănătate conferă uneori economiei un
nedorit statut arogant de “fac totul” şi generator infinit de
soluţii ideale. Desigur lucrurile nu stau astfel dar este necesară
înţelegerea faptului că raţionamentele economice sînt absolut
necesare în oricare domeniu de activitate indiferent de natura
acestuia.
Se consideră că economica probează ca adevărate cel
puţin două aserţiuni :
Situaţiile în care economica (văzută ca un mod specific
de gîndire) se dovedeşte a fi utilă sînt mai numeroase decît se
aşteaptă majoritatea neeconomiştilor.
O injecţie de “mod de gîndire economică” are şansa de
a oferi spre analiză noi şi importante aspecte economice, altfel
ar rămîne în umbră.
99
Faptul că economica este o ştiinţă a comportamentului
uman în procesul de alocare a unor resurse (mijloace), a unor
scopuri (nevoi) mereu crescătoare sugerează faptul că
economiştii sau medicii cu o pregătire economică adecvată îşi
vor spune cuvîntul nu numai în legătură cu ceea ce trebuie
făcut ci şi în legătură cu ceea ce nu trebuie făcut.
Nu economica decide ceea ce trebuie făcut sau nu ci ea
oferă doar instrumente, raţionamente sau modele care să ajute
decidentul să-şi argumenteze opţiunile.
100

10.2. Piaţa sănătăţii

10.2.1 Cererea şi oferta în economica sănătăţii

Pieţele îngrijirilor de sănătate par să funcţioneze destul
de inegal faţă de cele clasice.
Cum funcţionează o piaţă tradiţională ?
Ca urmare a caracterului eminamente rar (finit) al
resurselor şi caracterului insaţiabil (infinit) al nevoilor apare
necesitatea transferului permanent de resurse dinspre locurile
unde există în surplus relativ înspre locurile unde există o
necesitate reală de consum, transfer care are loc ca urmare a
stabilirii unui raport de cerere-ofertă sau a unui preţ de transfer.
Cererea este modul cum consumatorii potenţiali sînt
dispuşi să plătească pentru diferite bunuri şi servicii (cerere
efectivă).
Oferta este conectată laturii producătoare de bunuri şi
servicii şi se referă la modul cum este afectată cantitatea de
bunuri oferite ca urmare a costurilor factorilor de producţie şi a
preţului produsului final.
Capacitatea de plată a consumatorului este rezultatul
comparării (combinării) dorinţelor de consum cu posibilităţile
de plată.
Conceptul de putere presupune ca cei mai în măsură să
decidă asupra valorilor ce urmează a fi ataşate diferitelor
bunuri şi servicii trebuie să fie acela care va beneficia de
aceste, adică consumatorul.
Această presupunere rezultă din faptul că ei sînt cei mai
cunoscători ai caracteristicilor (utilitate, beneficitate,
durabilitate) produselor în cauză şi deci doar ei pot efectua
judecăti de valoare.
101
Ca urmare a acestei situări preferenţiale în economica
neoclasică se vorbeşte despre suveranitatea consumatorului
(respectiv faptul că consumatorii ar trebui să fie suverani
asupra laturii cerere din raportul cerere-ofertă de la piaţă).
Dacă în cazul celorlalte mărfuri consumatorii se află în
postură de relativi cunoscători ai caracteristicilor bunurilor
cumpărate, în cazul îngrijirilor de sănătate apare pregnant
asimetria informaţională.
Curba cererii arată relaţia între preţ şi cantitatea ce se
dovedeşte a fi cumpărată. Relaţia este preţ mic – cantitate
mare.
P



Q

Fig.nr.1. Curba cererii

Conceptul de cerere se bazează pe acela de utilitate.
Preţurile se stabilesc funcţie de utilitatea conferită de
consumarea acelui bun sau serviciu. Maximizarea utilitaţii cu
aceste preţuri rezultă din legitatea economică a sporirii
eficienţei economice, respectiv constatarea că dintre bunurile
similare cu acelaşi preţ vor fi cumpărate bunurile cu utilitate
mai mare.
Preţul se stabileşte la margine, respecti preţul pentru
utilitatea oferită pentru ultima unitate consumată devine preţul
acelui bun indiferent de numărul de unităţi cumpărate şi
consumate. Acesta este conceptul de utilitate marginală
descrescîndă.
Utilitatea marginală este utilitatea suplimentară
obţinută ca urmare a cosumării a încă unei unităţi dintr-un bun.
Utilitatea marginală descrescîndă o avem pe măsură ce
102
consumăm un bun, fiind obţinută de la fiecare unitate
suplimentară de consum ce tinde să scadă.
Curba ofertei este funcţie de preţ, scopurile
producătorului, preţul altor bunuri, preţul factorilor de
producţie, tehnologia implicată în producţie. Grafic curba
ofertei este crescătoare, respectiv pe măsura creşterii preţului
creşte şi oferta.
P




Q
Fig.nr.2. Curba ofertei

Dacă utilitatea este atributul cererii atunci costul este
atributul ofertei. Producătorul acceptă să vîndă marfurile numai
la un preţ care să acopere costurile.
103

10.2.2. Piaţa sănătăţii şi a serviciilor de sănătate

La origine, termenul de piaţă însemna locul (de pildă,
piaţa unui stat) în care se adunau cumpărătorii şi vînzătorii
pentru a face schimb de bunuri. Economiştii folosesc acest
termen pentru a desemna un grup de cumpărători şi vînzători
care efectuează tranzacţii cu un anumit produs sau serviciu (de
exemplu, piaţa imobiliară sau piaţa cerealelor).
Definiţie:
Piaţa este repreyentată de toţi clienţii potenţiali care au
aceeaşi nevoie sau dorinţă şi care sînt dispuşi şi au capacitatea
de a se angaja într-o relaţie de schimb pentru satisfacerea acelei
nevoi sau dorinţe.
(P.Kotler)
Există o îndelungată dezbatere legată de faptul dacă
sănătatea este o marfă ca oricare altele şi deci dacă poate fi
evaluată în termeni monetari sau comparată cu celelalte
mărfuri.
Poziţia care a cîştigat teren în urmă cu circa un deceniu
este aceea conform căreia atît sănătatea, cît şi îngrijirile de
sănătate constituie cazuri speciale în cadrul celorlalte nevoi şi
resurse ce se schimbă la piaţă în general, dar ca şi celelalte
resurse rare şi foarte rare (în comparaţie cu nevoile mereu
crescute ale indivizilor şi comunităţilor) şi resursele destinate
îngrijirii de sănătate sînt impuse legii concurenţei, cererii,
ofertei şi a mecanismelor de evaluare ale rezultatelor obţinute.
Stabilirea priorităţii este inerentă în orice context de
resurse rare şi necesităţi mereu crescute (oricine doreşte să aibă
mai multă sănătate decît are rezultînd că sănătatea este o
resursă rară şi care poate fi obţinută pe diverse căi ca si alte
resurse rare).
Este sarcina organizatorilor de sănătate şi a
responsabililor politici să se facă ecoul nevoilor reale ale
104
populaţiei şi să stabilească lista şi ierarhizarea priorităţilor în
domeniul îngrijirilor de sănătate.
Parafrazînd un dicton clasic: “politica este o treabă prea
serioasă pentru a o lasă pe seama politicienilor”, se poate spune
că “sănătatea este prea importantă pentru a o lăsa pe seama
medicilor”.
Mai exact cum politicienii trebuie să se orienteze
funcţie de preferinţele electoratului (faţă de care ar trebui să fie
direct răspunzători) tot astfel medicii trebuie să se orienteze
funcţie de preferinţele pacienţilor, de gravitatea nevoilor şi de
resursele oferite de indivizi, comunitate/societate pentru
soluţionarea acelor nevoi funcţie de importanţa şi urgenţa
acestora.
Unii specialişti în economica sănătăţii s-au pronunţat
pentru neincluderea serviciilor de îngrijiri de sănătate în
conceptul general de piaţă preferînd chiar termenul de non-
piaţă pentru locul de întîlnire a cererii cu oferta de servicii de
sănătate pentru motivul că aceste servicii au caracteristici
specifice mai multe decît cele comune cu celelate mărfuri.

Este sănătatea o marfă ca oricare alta ?

Definirea sănătăţii este absolut necesară înainte de a
încerca o măsurare a parametrilor acesteia.
Astfel Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte
sănătatea ca “acea stare de bine deplin fizic, mental şi social şi
doar lipsa bolii şi a infirmităţii “ dar este general recunoscut că
definiţia de mai sus nu este operaţională, respectiv nu permite
evaluarea şi măsurarea stării de sănătate.
Pentru medicul practician definirea sănătăţii are de
regulă o importanţă secundară. Iată o descriere a acestei poziţii
(SUA 1969) : “medicul practician tinde să privească sănătatea,
boala, incapacitatea de muncă, handicapul şi moartea la modul
cel mai concret posibil”.
105
Definiţia dată sănătăţii şi bolii pentru ei fiind chestiuni
prea abstracte şi îndepărtate de problemele curente ale vieţii.
Conform aceleaşi surse “dacă se pune problema
definirii unei politici naţionale de sănătate atunci observaţiile
clinice cu caracter de unicat trebuie sintetizate într-un cadru
conceptual general în care sănătatea şi boala devin atît
fenomene sociale cît şi medicale “. Conceptul de sănătate este
unul central atît pentru etica medicală cît şi pentru economica
sănătăţii unde se pune problema alocării raţionale şi eficiente a
mijloacelor/resurselor.
Cu toate acestea evidenţele arată că profesiunea
medicală la nivel individual şi colectiv tinde să ignore sau să
evite probleme conceptuale legate de sănătate. De asemenea
sănătatea este privită din diferite unghiuri.
Nuanţele încep de la o definire strict biologică prin care
se consideră că o sănătate deplină înseamnă “funcţionarea
optimă a tuturor resurselor precum şi corelarea/armonizarea
perfectă a funcţiilor fiecărei celule cu toate celelalte “şi
culminează cu o definiţie din punct de vedere social unde
sănătatea este văzută ca o stare anume a capacităţii individuale
pentru atigerea performanţei (stare optimă).
Nevoia de sănătate este un concept relativ în sensul că
nu întotdeauna o afecţiune (lipsa de sănătate) este percepută la
fel de către diverşi indivizi. De exemplu: lipsa unei mîini este
mai deranjantă pentru un pianist decît pentru oricare altul,
respectiv cererea de sănătate şi îngrijiri de sănătate va fi diferită
de la caz la caz, adică va avea intensitate şi prioritate diferită.
Pe de altă parte nu trebuie uitat faptul că sănătatea nu
este numai o funcţie de îngrijiri medicale ci este o funcţie de
preocupări şi nivel educaţional al individului şi al societăţii în
ansamblu. Totodată cererea de servicii de sănătate nu descrie
fidel nevoia reală de astfel de servicii, ce sugerează doar care ar
fi capacitatea sistemului de a satisface anumite cereri de
îngrijiri de sănătate.
106
Aplicarea tehnicilor economice în studiul pieţii
serviciilor de sănătate (respectiv la cunoaşterea cerere/oferta şi
la evoluţia acestuia), presupune definirea corectă a ceea ce
reprezintă cererea şi oferta pentru amintita piaţă.
Deşi conţinutul celor două dimensiuni ce definesc în
ultimă instanţă raritatea efectelor diferite, în funcţie de fiecare
situaţie în parte, se poate generaliza afimînd că raportul
cerere/ofertă în cazul pieţii sănătăţii este datorat schimbului
dintre sănătate şi mijloacele specifice asigurate sănătăţii.
Unele manuale de economica sănătăţii susţin că există
doar o piaţă a serviciilor de sănătate şi nu a sănătăţii ca atare.
Într-un manual din anul 1988 “sănătatea în sine nu este
comercializabilă, ea nu poate strictum sensum să fie
vîndută/cumpărata la piaţă ”.
Considerăm că această opinie minimalizează
dimensiunea informaţională a economicului, dimensiune prin
care s-ar putea detaşa fie şi cu o minimă precizie sănătatea de
serviciile de sănătate.
Chiar dacă la ora actuală decalajul informaţiilor medic-
pacient este semnificativ nu înseamnă că informaţia despre
sănătate (nivel de sănătate, costuri ale creşterii sau scăderii
acestui nivel) nu joacă nici un rol în raportul cerere/ofertă pe
piaţa îngrijirilor de sănătate.
De fapt însuşi medicul (ca orice alt ofertant de pe
oricare altă piaţă) vinde concomitent cu informaţia despre
recuperarea sănătăţii oferite pacientului şi o anumită cotă din
propria sa sănătate.
Consumul energetic în decursul acordării unei
consultaţii sau efectuarea unei operaţii este egal cu consumul
de sănătate. Ignorarea acestui aspect derivă din dificultatea
consumării efortului depus, respectiv a consumului de sănătate
efectuat.
Este de presupus că o abordare de natură informaţională
şi informatică ar putea să apară ca un argument în favoarea
107
existenţei sănătăţii ca o marfă distinctă alături de celelalte
mărfuri pe piaţă.
Neluarea în calcul a consumului de sănătate poate
deforma din start ideea evaluării cît mai exacte a scopului şi a
mijloacelor ce se confruntă sub formă de cerere şi ofertă pe
piaţa sanitară.
Acceptarea identităţii de esenţă între scopuri şi mijloace
(în sensul că orice scop odată atins devine un mijloc pentru
atingerea altor scopuri) obligă şi la acceptarea identităţii de
esenţă dintre cerere şi ofertă, vînzător şi cumpărător, sănătate
medicală (oferta) şi sănătate pacient (cerere) .
Serviciile de sănătate şi îngrijiri de sănătate sînt doar
aspectul preponderent energetico-material al pieţii sănătăţii.
Dimensiunea informaţională a schimbului efectuat pe această
piaţă se referă la obiectul acestui schimb care este sănătatea şi
informaţia despre sănătate.
Banii oferiţi de pacient pentru recuperarea sănătăţii pot
fi şi expresia nivelului consumului de sănătate pe parcursul
unei perioade de timp, consum înregistrat de pacient ca o
pierdere da sănătate. Faptul ca sănătatea însăşi este un mijloc
pentru obţinerea şi menţinerea sănătăţii alături de alte multe
mijloace ne ajută să considerăm ca disciplina ştiinţifică ce se
ocupă de optimizarea repartizării acestor mijloace este
economica sănătăţii şi nu economie sanitară.
Economica sănătăţii îşi propune ca teme fundamentale
de studiu modele de alocare a resurselor rare (inclusiv a
sănătăţii) pe baza costurilor de oportuntate şi a maximizării
costurilor serviciilor de sănătate, modele de studiere a
comportamentului consumatorilor de servicii de sănătate,
modele de maximizare a utilităţii pentru consumator şi rolul
asimetriei informaţionale în decizia consumatorului de a
cumpăra servicii de sănătate, respectiv sănătate, studierea
comportamentului producătorului şi maximizarea serviciilor
acestuia ca posibilă restricţie pentru maximizarea
108
consumatorului, studierea pieţii sănătăţii şi a serviciilor de
sănătate, studierea pieţii asigurate de sănătate ce
comercializează riscurile suportării costurilor obţinerii
sănătăţii.
Unele pieţe se pot prăbuşi sau pot funcţiona defectuos
datorită existenţei monopolurilor şi a asimetriei informaţionale
exagerate. Lipsa informaţiilor referitoare la posibilele stări
viitoare de sănătate creează o stare de incertitudine ce poate fi
compensată prin integrarea în sistemul de asigurări.
Asigurarea estimează riscurile la care se supun în
momentul în care se angajează să ofere o gamă de servicii
contra unei asigurări de sănătate. Diferenţele ce apar în
necesarul real de sănătate şi cel de servicii de sănătate fac din
piaţa asigurărilor de sănătate o piaţă imperfectă (incompletă)
rezultînd necesitatea intervenţiei statului.
Ca regulă pieţe libere care să comercializeze direct
serviciile de sănătate sînt rare în lume, o anumită intervenţie a
statului fiind inevitabilă.
109
10.2.3. Piaţa îngrijirilor de sănătate

De regulă, economia porneşte de la premisa
suveranităţii consumatorului, iar economica sănătăţii ar trebui
să pornească de la aceeaşi premisă atunci cînd analizează
cererea de sănătate sau de servicii de sănătate.
Suveranitatea consumatorului se defineşte ca acea
situaţie în care individul dispune în mod liber de puterea de
decizie în privinţa a ceea ce este bun sau rău pentru el, fiind că
este cel mai bun judecător atunci cînd este vorba de propriul
interes.
În mod firesc apar limite ale acestei libertăţi atunci cînd
se încalcă libertatea semenilor cu motivaţia libertăţii
individului de a-şi urmări propriul interes. Societatea este
obligată să intervină stabilind limite ale libertăţilor individuale,
limite general acceptate sau considerate normale.
Cererea de îngrijiri de sănătate este neregulată şi deci
greu predictibilă. Totodată boala nu este doar riscantă pentru
individ ci doar costisitoare pentru semenii săi.
La aceasta se adaugă incertitudinile referitoare la
calitatea bunurilor consumate inclusiv la referitor la calitatea
îngrijirilor medicale. Deseori este greu de apreciat dacă boala
se agravează datorită lipsei de calitate a îngrijirilor,a unei
anumite particularităţi a organismului bolnavului sau
nerespectării ad literam al prescripţiilor medicale sau
consumului unor alimente contraindicate.
În ceea ce priveşte latura ofertei de servicii de sănătate
se observă anumite particulărităţi referitoare la piaţa serviciilor
de sănătate. Intrarea în profesiunea medicală este clar şi evident
restricţionată. Aceasta duce la creşterea calităţii actului
medical, dar şi la creşterea costurilor ca urmare a lipsei
economiei de scară.
110
Totodata piaţa serviciilor de sănătate nu poate afişa o
largă varietate a serviciilor de sănătate aşa cum pot face alte
servicii.
De regulă preţurile joacă un rol decisiv în pieţele
normale. Acordarea de prim ajutor nu poate fi condiţionata de
veniturile pacientului chiar dacă uneori necesită costuri foarte
ridicate iar probabil vindecarea este minimă.
De asemenea medicii primesc salarii fie pe baza de
capitaţie fie per serviciu efectuat. Pentru profesiunea medicală
din toate ţările se consideră a fi neetică practicarea concurenţei
pe bază de preţ ci doar pe calitate.
Există asigurări de sănătate care influenţează serios
piaţa serviciilior de sănătate (preţ/cost) practicate de această
piaţă.
În momentul în care este plătită prima de asigurare,
preţul în momentul consumului este zero sau puternic
subvenţionat, ceea ce induce o cerere sporită nejustificată de
serviciile de sănătate.
De exemplu: dacă pacientul asigurat are drept la un
număr de medicamente gratuite atunci cu siguranţă le va cere şi
chiar le va consuma ceea ce va încărca costul sănătăţii în
comparaţie cu sistemul în care indivizii ar consuma în funcţie
de posibilităţile concrete de plată.
Pieţele serviciilor de sănătate diferă substanţial de la o
ţară la alta în funcţie de sistemul de sănătate ales, gradul de
dezvoltare a ţării, incidenţa anumitor boli, mentalitatea
dominantă, gradul de civism, etc.
Piaţa serviciilor de sănătate este tot mai mult concurată
de terapiile complementare (medicina alternativă, practici
religioase, extraştiinţifice şi care pot interveni pe piaţa
serviciilor de sănătate fie prin preţ fie prin calitate).

111
10.2.4. Modele de pieţe medicale,
(de la foarte liberale la foarte dirijate)


A. Pieţe integrate (modelul liberal)

Descriere: În mod tradiţional, autoplată sau indemnizaţia
de asigurare (în SUA)
Exemplu: Sistemul din SUA de dinainte de anul 1980. În
general, plată per serviciu. Deviza ”mai mult
este mai bine”
Nivel de reglementare: Practic, fără reglementare


Plătitorii: Publici sau privaţi. Acţionează ca un coş de
evacuare pentru bani.

Avantaje: Costuri administrative minime

Dezavantaje: Foarte greu de controlat costurile generale.
Oarecum, plătitorii se află la dispoziţia comportamentală şi la
nivelul preţurilor stabilite de furnizori.



Furnizorii Plată per serviciu
(medicii)
Avantaje: Ei controlează majoritatea cheltuielior. Au o
autonomie financiară şi clinică substanţială.

Dezavantaje: Suferă schimbări majore atunci cînd plătitorii
decid că trebuie reduse drastic costurile (de
112
exemplu reducerile din cadrul sistemului
american Medicare).


Consumatorii Deseori plătesc co-asigurări (cca 20 % din
sarcina totală) sau benefici-
(pacienţii) ază de reduceri (de exemplu nu plătesc primii
500 de dolari din costurile totale)

Avantaje: Plasează anumite responsabilităţi asupra
pacientului, în privinţa ţinerii costurilor în frîu.

Dezavantaje: Este discriminatorie în privinţa săracilor




B. Pieţe extrateritoriale (outreach)

Descriere: Specialiştii se deplasează în locurile unde este
necesară oferirea de îngrijiri primare de
sănătate.

Exemplu: Multe din zonele rurale ale SUA, unde serviciile
sînt oferite de către marile centre urbane de
îngrijiri terţiare

Nivel de reglementare: Mic


Plătitorii: Publici sau privaţi


113
Avantaje: Plătitorii finali (de regulă salariaţii) observă o
satisfacţie sporită a pacientului. Pacienţii nu sînt
obligaţi să se deplaseze pentru a primi îngrijiri,
ceea ce reduce absenteismul.

Dezavantaje: Asiguratorii vor încerca să crească costurile,
deoarece ei vor trebui să achite costurile
specialiştilor, deşi vor avea avantajul de a nu
trebui să acopere costurile deplasării pacienţilor
spre medici

Furnizorii Plătiţi per serviciu sau pe baza acordurilor de
capitaţie
(medicii)
Avantaje: Pacienţii sînt serviţi în condiţii convenabile
pentru ei

Dezavantaje: Un pericol potenţial pentru îngrijirile primare de
sănătate, dacă specialiştii vor continua să
migreze spre zonele rurale.


Consumatorii pacienţi: Modalităţile de plată diferă

Avantaje şi dezavantaje: În funcţie de modalităţile de plată




C. Pieţe concurenţiale

114
Descriere: Specialiştii concurează cu medicii care oferă
îngrijiri primare pentru pacienţii care au anumite
afecţiuni

Exemplu: Multe oraşe din SUA unde nu s-a trecut la
sistemul “filtru/portar” sau l a alte tipuri de îngrijiri
dirijate

Nivelul de reglementare : Scăzut sau moderat

Plătitorii: Publici sau privaţi

Avantaje: Pe măsură ce medicii trec la o concurenţă
deschiăsă teoretic costurile ar trebui să scadă

Dezavantaje: Realitatea arată că estimatele scăderi ale
costurilor nu s-au înregistrat; mai mult,
statisticile arată că au crescut costurile, datorită
divizării acestora în costuri pentru servicii
medicale şi costurile relativ mai mari pentru
specialişti

Furnizorii Plătiţi per serviciu sau pe baza acordurilor de
capitaţie
(medicii)
Avantaje: Specialiştii cîştigă pacienţi

Dezavantaje: Pentru îngrijirile primare: pierderea îngrijirilor
comprehensive şi a pacientilor. Specialiştii pot
deveni excesiv de obosiţi ca urmare a faptului că
trebui să acorde şi îngrijiri primare.

115


Consumatorii Modalităţile de plată diferă.
(pacienţii)
Avantaje: Acces rapid la îngrijirile de specialitate

Dezavantaje: Pierderea îngrijirilor primare continui şi
comprehensive timp de 24 de ore.



D. Pieţe dirijate (managed markets)

Descriere: De regulă, asiguratorul încheie contracte cu
îngrijirile primare şi cu alţi medici, pentru a
asigura toate îngrijirile dintr-o schemă prealabil
stabilită.

Exemplu: HMO (Organizaţii de întreţinere a sănătăţii –
Health Maintenance Organizations) în
majoritatea teritoriului SUA

Nivelul de reglementare: Ridicat


Plătitorii: Mai mulţi privaţi decît publici

Avantaje: Medicii pot prognoza costurile, astfel încît pot
alcătui bugete fără riscuri pentru plătitorii finali.

Dezavantaje: Puţine, devreme ce pacienţii sînt satisfăcuţi, iar
medicii nu au motive să se revolte în masă

116

Furnizorii De regulă, acţionează pe baza capitaţiei, unii
medici, dar îndeosebi
(medicii) specialiştii, pot fi plătiţi per serviciu

Avantaje: Medicii generalişti (de îngrijiri primare)
acţionează, de regulă, ca filtre/portari, avînd
strînse relaţii cu pacienţii. Pot oferi îngrijiri
primare comunitare, deoarece majoritatea
medicilor au multi pacienţi

Dezavantaje: Medicii generalişti pe post de filtru, suportă
riscul de a avea mereu referinţe proaste din
partea pacienţilor care ar prefera să ajungă mai
repede la un specialist. Aceasta se datorează şi
faptului că HMO– urile impun restricţii
specialiştilor. Specialiştii se află complet la
dispoziţia generaliştilor şi a referinţelor pe care
aceştia din urmă le oferă. Organizaţiile de tipul
“managed care” se confruntă adesea cu reduceri
oneroase de costuri.


Consumatorii De regulă, plătesc în avans, iar adesea fac şi o
coplată (10 dolari) la
(pacienţii) fiecare prezentare la medic.

Avantaje: Pacienţii primesc îngrijiri primare autentice,
probabil pentru prima oară în acest sistem.
Satisfacţia pacienţilor devine un determinant
principal al calităţii îngrijirilor.

117
Dezavantaje: Bariere în calea unor referinţe bune, după cum
s-a arătat mai sus.



E. Piaţa cu plătitor unic (single payer)

Descriere: Există un singur plătitor major, în mod virtual
acesta fiind întotdeauna statul

Exemplu: Sistemul naţional de sănătate britanic

Nivel de reglementare: Extrem de ridicat (la ora actuală,
SNS britanic tranzitează de la paternalismul
exagerat la un parteneriat autentic)


Plătitorii: Sectorul public (statul)

Avantaje: Medicii pot prognoza costurile, astfel încît pot
alcătui bugete fărî riscuri pentru plătitorii finali.

Dezavantaje: Liderii politici trebuie să suporte nemulţumirile
opiniei publice, atunci cînd reducerile de costuri
pot afecta calitatea îngrijirilor.



Furnizorii-: Majoritatea activează pe bază de capitaţie, cu
unele variaţii
(medicii) experimentale de diverse forme de plată dinspre
generalişti spre specialişti, forme care să
118
asigure, costuri scăzute, calitate ridicată, îngrijiri
orientate spre client.

Avantaje: Generalistul este pe post de filtru. Îngrijirile
orientate spre comunitate sînt solicitate, în mod
virtual, deoarece generaliştii au mulţi pacienţi, a
căror sănătate se află în mîinile primilor.

Dezavantaje: Limitările permanente la capitolul cheltuieli fac
foarte dificile încercările de creştere a calităţii
serviciilor. Capacitatea generaliştilor variază
foarte mult în privinţa soluţionării anumitor
cazuri, sau în privinţa dorinţei lor de a face
trimiteri corecte. Dacă specialiştii sînt salarizaţi,
ei ar putea fi sufocaţi de trimiterile cu care vor
veni puţinii pacienţi pe care îi au.



Pacienţii Plătesc anticipat prin intermediul impozitelor.
De regulă, nu există
(consumatorii) coplată sau scutiri de plată.

Avantaje: Îngrijirile primare, în mod potenţial, se acordă la
cel mai bun nivel, cu accentul pus atît pe pacient
cît şi pe comunitate. Adesea pacienţii cultivă
relaţii a la long cu medicii lor.

Dezavantaje: Pacienţii au posibilităţi limitate de a-şi schimba
medicul.
119
10.3. Eficienţa alocării resurselor rare

Analiza cost-beneficiu utilizează două concepte despre
eficienţă : eficienţa X şi eficienţa alocativă.
Eficienţa X descrie o situaţie cînd e formulat un scop
clar, iar atingerea acestuia cu cel mai mic cost posibil descrie
acţiunea ca fiind X eficientă. Deci problema se referă la modul
în care este atins scopul. Această problemă cum este analizată
cu ajutorul analizei cost-efectivitate (A.C.E).
Eficienţa alocativă reprezintă maximizarea beneficiilor
prin combinarea de mijloace existente. Instrument de analiză–
analiza cost-beneficiu (A.C.B).
Scopurile nu sînt stabilite ci sînt concurente între ele,
respectiv este ales acel scop ce asigură cele mai mari beneficii
la un nivel dat al costurilor mijloacelor existente.
Astfel ACB abordează problema dacă va fi ales un scop
şi cîte mijloace vor fi alocate. De regulă ACB ajută la luarea
deciziei dacă un lucru merită a fi făcut. Deoarece costurile sînt
adesea măsurate monetar pentru a putea face comparaţii
specialiştii care vor dori măsurarea şi a beneficiilor în termeni
monetari.
Evident ACE, ce necesită doar măsurători fizice şi nu în
mod necesar şi măsurători în termeni monetari asupra
producţiei, are avantaj asupra ACB faptul că nu intră în
problemele emoţionale de evaluare a beneficiului.
Există şi un minus: arealul problemelor realizabile este
mai restrîns: ACE nu realizează decît un efort -> apare
necesitatea existenţei unui instrument intermediar de analiză
între ACE şi ACB şi care este analiza cost/utilitate (ACU), caz
în care nu se fac evaluări monetare, ci doar ierarhizări cum ar fi
în cazul indicatorului QALY.
În analiza marginală se aplică aceleaşi reguli ca în ACB
cu excepţia faptului că analiza are loc doar la margine. Dacă
există restricţii bugetare atunci toate programele vor opera la
120
nivelul unde raportul dintre beneficiul marginal şi cost
marginal este acelaşi pentru toate programele.

Aplicarea analizei scop-mijloc şi a modelelor
informatice în îngrijiri de sănătate, obligă la utilizarea corectă
şi nuanţată a conceptelor de eficacitate, efectivitate, eficienţă,
concepte ce generează 4 tipuri de analiza : cost/efectivitate,
cost/efectivitate, cost/ beneficiu, cost/utilitate.

Analiza cost/beneficiu (ACB)

Această metodă a apărut în cazul economicii bunăstării,
subdomeniu al economiei cu caracter preponderent normativ,
utilitar şi etic. S-a pornit de la ideea necesităţii sporirii
nivelului general al bunăstării prin creşterea bunăstării
indivizilor, idee descrisă ca urmărind maximarea satisfăcătoare
pentru cel mai mare număr de indivizi.
Dificultăţile apar cînd se pune problema măsurării cît
mai exacte a costurilor şi beneficiilor.

Măsurarea costurilor

Principala dificultate constă în definirea serviciilor ce
urmează a fi evaluate. În sistemul de sănătate bazat pe
conducere şi finanţare centralizată măsurarea costurilor este
considerată ca fiind puţin importantă deoarece există un buget
fix ce se repartizează funcţie de priorităţi anterior stabilite.
În sistemul cu mai multe grade de libertate, inclusiv a
celor bazate pe asigurare, măsurarea costurilor serviciilor este
de maximă importanţă.
Printre modalităţile de estimare şi măsurare a costurilor
amintim: sistemul de clasificare a codurilor şi sistemul
codurilor chirurgicale, metode care au generat o varietate şi o
121
multitudine prea mare de categorii ce pot apărea în împrejurări
deosebite.
S-a pus problema găsirii unui sistem mai simplu care să
coreleze concomitent boala, tratamentul şi pacientul. Printre
sistemele de clasificare a cazurilor este DRG care cumulează
clase de tratament şi de pacienţi ce au costuri de tratament
similare pentru pacienţii incluşi într-un anumit grup (de
exemplu codul DRG 25 în neurologie înseamnă atac de
apoplexie şi dureri la cap la peste 17 ani fără complicaţii ).
Fiecare grup are anumite costuri aşteptate în tratarea
pacienţilor din grup. Ofertanţii de servicii de sănătate s-au
specializat în identificarea şi tratarea cazurilor cu cele mai
scăzute costuri. Acest sistem a stimulat căutarea unor noi
sisteme de clasificare pe baza unei categorii suplimentare “ mix
cases “ .
Cînd se măsoară costurile se încearcă a le stabiliza la o
diferenţă minimă faţă de costul de oportunitate. Deseori
ofertantul de servicii este tentat să reducă cheltuielile care-i cad
în sarcină.
De exemplu: externarea prematură a unui pacient face
ca eventualele cheltuieli necesare vindecării depline să fie
trecute pe seama serviciilor primare de sănătate, a rudelor sau
prietenilor sau chiar asupra pacientului însuşi.
O asemenea practică este inutilă în cazul în care se
aplică analiza cost beneficiu deoarece presupusele cîştiguri sub
aspectul costurilor prin externare prematură diminuează
beneficiul per total serviciu – cost/beneficiu nefavorabil.
Această practică de transfer se numeşte cost shifting şi
apare mai ales în sistemele cu servicii centralizate cu
consecinţa evidentă a scăderii nivelului general de sănătate.

Măsurarea beneficiilor

122
Beneficiul obţinut ca urmare a unei intervenţii medicale
constă în diferenţa dintre rezultatul obţinut şi cel care s-ar fi
obţinut dacă intervenţia nu ar fi avut loc. Ca urmare măsurarea
succesului (beneficiului) depinde de posibilitatea de estimare a
situaţiei în cazul neefectuării serviciului sau a intervenţiei ceea
ce nu este uşor sau posibil de făcut.
Uneori considerentele etice difuze conduc la decizia de
a interveni deşi există riscul apariţiei unor complicaţii sau
efecte mai grave. Există tratamente complexe şi de durată care
ameliorează uneori foarte puţin starea de boală a pacientului.
ACB urmăreşte determinarea eficienţei concomitent cu
aprecierile referitoare la echitatea distribuirii mijloacelor.
Eficienţ este situaţia în care se minimizează costurile
mijloacelor consumate pentru obţinerea unui rezultat
concomitent cu maximizarea beneficiilor pentru indivizi.
În mod inerent ACB adoptă o perspectivă comunitară.
Mereu ceea ce este profitabil pentru un individ, peste anumite
limite afectează volumul resurselor distincte ale unor persoane,
resurse ce se pot dovedi vitale pentru alţii.
Atingerea unui nivel de satisfacţie maxim posibil la
nivel societal concomitent cu maximizarea preferinţelor
individuale presupune îndeplinirea unor condiţii.
De exemplu ca toate efectele relevante pentru utilitatea
tuturor indivizilor să fie evaluate corect pe pieţe, iar concurenţa
perfectă să prevaleze. Această condiţie este greu de îndeplinit
dacă nu există pieţe perfecte mai ales datorită asimetriei
informaţiilor. În acest caz ineficienţa pieţii se încearcă a se
compensa cu măsuri de intervenţie publică.
În al doilea rînd în timp ce sănătatea (modelul descris
de OMS) este diferită de sistemul de îngrijire de sănătate, ea
este concomitent potenţial oferită prin intermediul altor
intermediari.
Se poate stabili că potenţialul furnizor de sănătate
pentru individ este individul însuşi prin dieta adecvată şi viaţa
123
echilibrată. În acelaşi timp sănătatea mai este oferită şi de
acţiunea de prevenire a accidentelor rutiere, de reglementările
juridice privind condiţia de muncă şi locuit, de programe
ecologice. Aceste surse de sănătate nu trebuie subevaluate sau
ignorate, ci dimpotrivă situate pe locuri de prim rang.
În al treilea rînd se creează adesea o corelare
neadecvată între sănătate şi îngrijiri de sănătate. În timp ce
fiecare din noi poate avea grijă de propria sănătate în diferite
moduri, totuşi majoritatea dintre noi găsesc cu greu alte motive
pentru existenţa îngrijirii de sănătate decît promovarea
sănătăţii.
Astfel, acceptarea spitalizării se face în speranţa
însănătoşirii şi nu pentru că ar face plăcere cuiva, ceea ce
induce ideea că cererea de serviciu de sănătate este o cerere
derivată din cererea de sănătate.
În acest context, economistul M. Grossman a sugerat că
sănătatea trebuie considerată ca fiind un capital activ şi durabil
şi că ea este totodată o marfă fundamentală care stă la baza
multor altor mărfuri.
Această afirmaţie se bazează pe ideea ca sănătatea este
produsă de menaje (gospodării, familii) iar fiecare dintre
acestea are o anumită cerere de sănătate, cerere care poate
deveni sau nu o cerere de îngrijri de sănătate.
În consecinţă, accentul cade pe menaj iar îngrijirile de
sănătate vor apărea doar ca urmare a unei cereri de sănătate.
Totodată multe dintre bunurile consumate într-o gospodărie
(alimente, locuinţa, exerciţii fizice) reprezintă nu doar cereri
exprese pentru bunurile respective ci şi o cerere de sănătate.
Desigur există şi un consum de “bunuri” cu utilitate
negativă fie aceasta sesizabilă doar pe termen lung (ţigări).
Raţionamentul de ordin economic efectuat de fumători constă
în estimarea unui volum mai mare de efecte pozitive
comparativ cu cele negative, ceteris paribus.
124
Referitor la bunurile negative consumate are loc o
aparentă grijă pentru sănătatea fumătorilor, grijă manifestată
deopotrivă de medici şi Ministerul Sănăntăţii pe de o parte
precum şi de producătorii de ţigări pe de altă parte.
În urma acestei preocupări de a produce ţigări mai puţin
nocive a dus la sporirea consumului de ţigări şi a bolilor
generate de acestea.Un exemplu apariţia ţigărilor cu filtru a
extins masiv fumatul la femei.
De aici rezultă poziţia prin care se cere serviciilor
formale de îngrijiri de sănătate să accepte ideea că activitatea
producătoare de sănătate se află preponderent în afara
sectorului de îngrijiri de sănătate.
Concret se sugerează că resursele necesare sănătăţii să
fie căutate de către prevenţionişti în afara sectorului formal de
îngrijiri de sănătate. Paradoxul constă în faptul că acţiunile
preventive care în mod normal trebuie să aibă ponderea
majoritară în bugetul sănătăţii şi al Ministerului Sănătăţii sînt
coordonate de medicii terapeuţi a căror activitate (piaţa
îngrijirilor de sănătate) este funcţie nu de gradul de sănătate al
populaţiei ci dimpotrivă de gradul de îmbolnăvire şi de cererea
sporită de servicii de sănătate, cerere generată tocmai de lipsa
sau cel puţin insuficienţa acţiunii preventive.
O posibilă soluţie ar fi ca funcţia administrator
management de la nivelul Ministerului Sănătăţii să fie ocupată
mai mult de 90% de către medici specialişti în discipline de
Sănătate publică, managemant sanitar (nu medical),
imunologie, igiena, medicina muncii şi bioinginerie medicală
Există şi opinii care consideră riscantă recunoaşterea
existenţei a două pieţe paralele/concurente: cea a sănătăţii şi
cea a serviciilor de îngrijiri de sănătate.
Discuţia are o puternică încărcătură etică, ar trebui să
dea răspuns la ce este bun sau rău într-o dietă oarecare sau într-
un anumit comportament. Ceea ce este cu siguranţă un rău
pentru cineva poate fi chiar foarte bun pentru altcineva.
125
Desigur, dacă medicina ar fi foarte individualizată, iar
medicul de familie ar fi o realitate cotidiană şi de mare impact
asupra indicatorilor de sănătate, atunci discuţia despre bine şi
rău s-ar putea cantona strict la indivizi concreţi iar medicul de
familie ar avea tot interesul de a promova sănătatea şi nu
îngrijirile terapeutice de sănătate.
Generalizarea practicii medicului de familie ar fi de
natură să reducă masiv actuala asimetrie informaţională,
respectiv ar creşte mult gradul de informare şi raţionalitatea în
comportamentul cotidian al consumatorilor. Medicul de familie
ar trebui să fie prevenţionist prin excelenţă.
Din punct de vedere economic medicul de familie poate
influenţa consumul respectiv, piaţa bunurilor consumate ce
conţin anumite cantităţi de sănătate. Unele dintre aceste bunuri
sînt preventive în raport cu boala, în timp ce altele conţin “
diminuări ale sănătăţii“, au un grad ridicat de risc de
pierdere/diminuare a sănătăţii.
Desigur toate acestea sînt relative, adică se referă în
mod diferenţiat de la individ la individ. În consecinţă,
conceptul economic de “cerere de mărfuri ce conţin sănătate
este foarte complex si relativ.
Lipsa de raţionalitate şi informare a consumatorului
mediu asupra a ceea ce înseamnă în general sau în special
pentru el, un bun care să-i aducă mai multă sănătate sau cel
puţin să nu i-o diminueze pe acea existentă face ca “ consumul
de sănătate” / cerere de sănătate să crească.
O studiere mai aprofundată a acestei probleme poate
duce la o discuţie de natură politică referitoare la gradele de
libertate ale sistemului social (politic) şi influenţa acestuia
asupra stării de sănătate a cetăţenilor. Astfel unele ţări (Olanda)
au liberalizat consumul de droguri în timp ce altele au înăsprit
condiţiile pentru sistemul de consum sau distribuire de droguri.
Preocuparea excesivă pentru sănătatea semenilor poate
fi uneori rău văzută sau considerată ca un atentat la propria
126
libertate a individului. În consecinţă unii autori consideră ca pe
o externalitate excesul de umanitarism. Acest exces apare chiar
in sistemele de sănătate cu caracter social.
127
10.4. ECONOMICA PROMOVĂRII SĂNĂTĂŢII
(creşterii sănătăţii)

Disciplina economica sănătăţii este o specializare
economică referitoare la alegerea mijloacelor adecvate în
scopul menţinerii sau promovării sănătăţii.
Dimensiunea medicală a sănătăţii ar trebui să fie doar
una implicită, indirectă şi de ultimă instanţă. Promovarea
sănătăţii a devenit o preocupare majoră a organizaţiilor de
sănătate în anii ‟80, după ce în anii ‟70 economia sănătăţii a
demonstrat matematic oportunitatea şi utilitatea prevenţiei în
raport cu terapia.
Faptul că medicina preventivă în specialitate medicală
nu împiedică însă ca alte discipline să concure la creşterea
sănătăţii. Preocupările de creştere a sănătăţii au caracter
transdisciplinar. Promovarea sănătăţii: “modele şi valori”, este
rodul a trei categorii de specialişti: profesori de filozofie
morală, evaluation manageri, specialişti în sănătate publică. În
concepţia celor trei autori creşterea sănătăţii este o mişcare cu
următoarele trăsături:
- pune sub semnul întrebării medicalizarea sănătăţii ;
-subliniează aspecte socioeconomice ale sănătăţii ;
-situează sănătatea ca fiind centrală în definirea şi
îmbunătăţirea vieţii umane ;
-creşterea sănătăţii poate fi rezultatul conlucrării între
specialiştii în educaţia comportamentală, epidemiologică şi
practică clinică, filosofie şi management.
Conceptul central al creşterii sănătăţii este sănătatea şi
nu boala. Acest concept este central şi disciplinei economice
sanitare, conceptul de boală fiind doar accidental luat în
discuţie în vederea demonstrării economicităţii şi eficacităţii
superioare a codului preventiv în opoziţie cu cel curativ.
Creşterea sănătăţii surprinde eforturile de asigurare a
sănătăţii şi de prevenire a scăderii sănătăţii (apariţia bolii sau
128
starea de rău) prin includerea sferelor de educaţie a sănătăţii,
prevenţie şi protecţie a sănătăţii.
Sănătatea este deplina stare de bine fizic, psihic
(mental ) şi social şi nu doar simpla absenţă a bolii sau a
infirmităţii.
Există o viziune triadică mental, social si fizic. O
asemenea concepţie a sănătăţii, viziune derivată din cea OMS
este cea numită Bio-psiho-socială a şcolii de la Socola iniţiată
şi condusă de prof. P.Brinzei.
În opinia noastra creşterea sănătăţii = aplicarea practică
a rezultatelor obţinute în plan analitic de economia sănătăţii.
Cele 2 discipline se intersectează şi se sprijină reciproc în
scopul asigurării unei mai bune stări de sănătate.
Demersul antimedicalizat provine nu dintr-o presupusă
aversiune faţă de profesiunea medicală ci doar din proeminenţa
ideii de sănătate asupra bolii. Medicina însăşi se autodescrie ca
“ştiinţa bolilor şi arta de a vindeca “ (V. Rusu - Un premiu
Nobil atotcuprinzător – Viaţa Medicală, nr.46, 1998).
Această concepţie subliniază faptul că medicina este o
activitate dedicată recuperării sănătăţii şi nu prevenirii pierderii
ei.
Opozanţii concepţiilor afirmate de disciplina creşterii
sănătăţii şi economica sănătăţii clamează faptul că cele două
discipline vizează doar scăderea costurilor din îngrijirile
curative. În general acţiunile de creştere a sănătăţii au în primul
rînd argumente de ordin umanist şi nu necesită neapărat
argumente economice.
În situaţii de criză a mijloacelor alocate sectoarelor
curative se constată uşor cît de bune ar fi fost investiţiile în
prevenţie şi tratamente în fazele incipiente ale bolii.
Economica sănătăţii vine cu argumente calitative şi
cantitative absolut necesare creşterii sănătăţii în vederea
distribuirii fondurilor de o asemenea manieră astfel încît starea
129
de sănătate a populaţiei să atingă valori maxime în comparaţie
cu oricare alte scheme de distribuire.
Presupunem că aceste scheme de repartiţie a fondurilor
(în cazul sistemelor de sănătate predominant publice) nu suferă
de influenţe generate de alte categorii de interese, atunci se
poate spune că refuzul modelelor de gîndire şi acţiune propuse
de economica creşterii sănătăţii nu poate proveni decît din
calcule afaceriste, cinice sau din convingeri antiumaniste.
Schemele de acţiune trebuie argumentate ştiinţific şi
probate prin evaluări. În acest moment al evaluării gîndirea
transdisciplinară şi globală este obligatorie.
Transdisciplinaritatea este un concept lansat şi
promovat de savantul român Basarab Nicolescu “unificarea
semantică şi operativă a acccepţiunilor de prin şi dincolo de
disciplină”.
Economica promovării sănătăţii presupune şi o scădere
a asimetriei informaţionale medic-pacient, asimetrie ce este una
dintre cauzele consumului exagerat de servicii medicale. O
informare adecvată ar fi dus la o ezitare a apariţiei bolii sau o
tratare adecvată (economica nu apelează la servicii medicale
specializate) mai eficiente.
Mentalităţile, atitudinile ce derivă din acestea sînt apte
de viaţă, dar evaluarea impactului lor asupra comportamentului
uman cu referire la sănătate ţine de economica promovării
sănătăţii.
Evaluarea (măsurarea) input-urilor şi output-urilor ce
influenţează şi definesc o stare de sănătate este un demers
transdisciplinar fiind implicate: biostatistica, econometria,
bioetica, bioeconomia, epidemiologia, axiologia, deontologia,
etc.
Sănătatea este nu numai un mijloc de dezvoltare umana
ci însăşi expresia acestei dezvoltări.
Ca şi educaţia, sănătatea este atît scop cît şi mijloc al
dezvoltării personalităţii. De aceea simultanietatea abordării
130
economico-politice este obligatorie deoarece atitudinea
schizoidă de separare şi uneori de contrapunere a economicului
şi politicului a generat multe crize de comunicare respectiv de
manageriat în domeniul asigurării sănătăţii.
Politicile de sănătate presupun economici de sănătate
corespunzătoare. Formula prin care actualmente politicul
administrativ din România proclamă sănătatea ca prioritate
naţională este divergentă cu modalitatea prin care dimensiunea
economică este solicitată să se plieze pe această idee de
prioritate.
De aici apare comportamentul schizoid al celor
implicaţi în asigurarea sănătăţii populaţiei.
Referitor la definiţia sănătăţii dată în 1946 de OMS
partea bună este că sugerează concomitent o dublă viziune :
– preponderent negativă – absenţa bolii ;
– preponderent pozitivă – existenţa stării de bine fizic, social,
mental.
Dimensiunea negativă a definitiei constă în sublinierea
(chiar dacă se face precizarea că sănătatea nu se reduce la
aceasta) absenţei bolii sau infirmiăţtii (caracteristici negative)
iar definiţia pozitivă a sănătăţii constă în existenţa unor calităţi
ce luate reunite definesc starea de bine .
Observaţie Dimensiunea pozitivă a sănătăţii este tot
mai neglijată în abordările practice cotidiene.
După unele observaţii în domeniul sănătăţii s-a ajuns la
concluzia că instituţiile desemnate să crească sănătatea
populaţiei se dovedesc a fi “instituţii de boală”.
Conform definiţiei utilizate de prof. Rusu şi cunoscînd
gradul de medicalizare a Ministerului Sănătăţii din România
acesta ar putea fi denumit ministerul bolilor. De asemenea
Legea Asigurărilor Sociale de Sănătate ar putea fi denumită
Legea Asigurărilor Sociale de boală pentru că se insistă pe
apariţia bolii, deşi structurarea viitorului sistem de îngrijire de
Legea Asigurărilor Sociale se pune accentul pe medicul de
131
familie care ar trebui să rezolve aproximativ 80% dintre
situaţiile de scădere a sănătăţii.
Medicina preventiva pune mai mult accentul pe
prevenirea răului decît pe creşterea binelui.
Economica sănătăţii luînd în calcul cele două aspecte
pozitive şi negative trebuie să analizeze şi să compare
concomitent şi permanent ambele dimensiuni (promovare şi
prevenţie) rezultînd că sănătatea este privită ca un continuu de
la negativ la pozitiv, starea de 0 fiind cea normală.
Sănătatea proastă are o scalare ce poate începe cu
disconfortul, rănirea, boala, incapacitatea de muncă sau
handicapul, fiecare dintre acestea fiind agravate prin cumularea
mai multor stări de proastă calitate sau persistentă în timp a
unora din atributele proastei sănătăţi.
Starea de rău şi boala nu sînt identice. Starea de rău este
o noţiune mai puţin tehnică decît cea de boală. Bolile psihice
sînt adesea ignorate şi tratate ca urmare a modului specific de
manifestare.
Uneori aceasta este o percepţie subiectivă ce poate avea
sau nu legătură cu debutul unei boli – diagnosticarea stării de
sănătate fiind la fel de dificilă ca diagnosticarea bolii.
De aici decurg şi dificultăţile de evaluare, comparare şi
luare a deciziilor în cazul managementului. Una dintre soluţiile
adoptate de analişti a fost matematizarea excesivă a tehnicilor
de evaluare ce a avut drept consecinţă apariţia unei rupturi în
comunicarea cu profesiunea medicală. Aceasta s-a concretizat
în apariţia unei suspiciuni din partea profesiilor medicale în
legatură cu adevăratele scopuri ale analizelor economico-
epidemiologice .

Cererea şi oferta de sănătate şi servicii de
îngrijiri de sănătate

132
Economiştii, ca şi medicii, sînt preocupaţi de
prelungirea vieţii şi de înlăturarea mizeriei. În cazul medicinii
mortalitatea prematură şi mizeria se analizează în raport cu
boala. În cazul economicului aceste consecinţe negative se
datoresc rarităţii.
Economica sănătăţii se află la interfaţa dintre aceste
două importante domenii de preocupare umană. În general
economica este o disciplină destul de tristă şi altfel legată de
medicină prin observaţia că singurele două lucruri certe în viaţă
sînt moartea şi impozitele.
Unii autori consideră chiar viziunea cea mai tristă în
privinţa conţinutului economicii sănătăţii ar putea fi rezumată
precizînd că aceasta se ocupă doar de moarte şi costuri.
O viziune ceva mai optimistă în legătură cu economica
sănătăţii ar arăta că această disciplină se ocupă cu prelungirea
vieţii şi reducerea costurilor / impozitelor.
Economica sănătăţii reprezintă atît o disciplină cît şi o
temă de studiu ce poate fi abordată şi de neeconomişti.
Ceea ce este adevărat despre economică în general este
transperabil şi în privinţa economicii sănătăţii în particular. În
esenţă economica sănătăţii analizează cererea şi oferta de
sănătate, respectiv de îngrijiri de sănătate.
În privinţa ofertei de îngrijiri de sănătate lucrurile par
simple în timp ce analiza cererii de îngrijiri de sănătate
depăşeşte deseori psibilităţile oferite de economica generală.
Deşi există tendinţa permanentă de a argumenta că
oferta de servicii trebuie să fie nelimitată, nici o ţară din lume,
oricît de bogată ar fi ea, nu poate oferi pe măsura cererii şi atît
mai puţin nu poate oferi în mod gratuit sau cu preţuri foarte
mici.
Elementele de cerere de îngrijiri de sănătate sînt
influenţate şi de factori care nu ţin de preţ în mod direct (timpul
şi costul deranjului presupuse de prezentarea la o consultaţie
oarecare).
133
În general nevoia este conceptul central în definirea
cererii de îngrijiri de sănătate deci şi acest concept este neclar
şi ambiguu. Aprecierile asupra nevoii de îngrijiri de sănătate se
iau în calcul de regulă ca urmare a raţionamentului uni expert
care ia în calcul beneficiile obţinute de pacient în urma unui
tratament.
Aceste beneficii vor depinde de :
– efectivitatea tratamentului ;
– modul de percepere de către expert a valorii pentru pacient a
acelui efect .
Prin urmare aprecierea expertului constituie o evaluare
parţial factuală şi parţial paternalistă. Aceasta conduce la o altă
dificultate legată de cerere şi care constă în faptul că pacienţii
nu cer îngrijiri de sănătate la fel cum ar cere un produs /
serviciu oarecare.
Pentru a obţine informaţii referitoare la cererea de
îngrijiri de sănătate experţii se bazează pe cei care-şi cîştigă
existenţa din furnizarea îngrijirilor de sănătate – medicii.
Încrederea pacientului în medic (clar diferită de
încrederea unui cumpărător în vînzător) generează relaţia de
mediere – agency relationship, denumire ce sugerează că
furnizorii de îngrijiri de sănătate sînt concomitent şi agenţi ai
solicitatorilor existînd un potenţial conflict în privinţa acestor
roluri.
134
10.5. Spitalul - agent economic


Spitalul este cel mai semnificativ consumator de
servicii şi fonduri destinate îngrijirilor de sănătate în toate
ţările. În Marea Britanie, în anul 1981 spitalele consumau 58%
din cheltuielile cu îngrijirile de sănătate. În SUA in 1983,
ponderea era de 45,9%, în Australia in 1981 era de 54%,
Canada – 55,1%, iar Olanda in 1983 avea o pondere de 58,7%.
De asemenea spitalele au devenit o piaţă suprasaturată
cu personal medical şi de îngrijire. În perioada 1951-1983
personalul spitalicesc a crescut de la 400.000 la peste un
milion, cu precizarea că în aceeasi perioadă au scăzut atît
numărul de paturi la 1000 de locuitori (de la 10,8 la 8) cît şi
ocuparea medie zilnică a paturilor (de la 472.000 la 356.000).
Concomitent, în pofida creşterii volumului personalului
din spitale, rezultatele au fost descrescătoare (de exemplu
decesele şi invalidităţile per pat utilizat au crescut de la 7 la 16
în anul 1981). Tendinţe similare s-au înregistrat şi în alte ţări
dezvoltate.
Datele statistice cu semnificaţie negativă din punctul de
vedere al utilizării eficiente a resurselor a constituit şi un motiv
pentru constituirea şi dezvoltarea disciplinei “Economica
Sănătăţii”. Ţara care a cunoscut situaţia cea mai dinamică în
privinţa creşterii costurilor la nivel de spital este SUA.
Totodată, SUA are caracterul cel mai pronunţat de
agent economic pentru spitale. De aici au pornit şi cercetările
economice care au privit spitalul exclusiv sau preponderent ca
o firmă economică. Lipsa unor modele econometrice
referitoare la comportamentul spitalelor se datoreşte şi marii
diversităţi a acestora.
Este greu să definim un spital reprezentativ: ele diferă
atît sub aspectul structurii, volumului, formei de proprietate etc
Un spital privat va avea alte principii şi criterii de luare a
135
deciziilor şi de alocare a resurselor (intervenind aici
responsabilitatea, sursa de obţinere a fondurilor, structurile
organizatorice, funcţiile spitalelor – dacă sînt şi spitale
universitare sau nu etc).
Spitalul este totodată şi o modalitate foarte
controversată de furnizare a serviciilor de sănătate. Se poate
afirma că există două mari tabere care caută să-şi impună
punctul de vedere. În urma acestor confruntări se conturează,
ca de obicei, o a treia direcţie – compromisul şi simbioza dintre
cele două extreme. Astfel, pe de o parte, punctul de vedere
strict medical şi terapeutica care nu vede nici un fel de
alternativă la existenţa spitalelor.

10.5.1. Spitalul văzut ca firmă. Teorii.

Modelele economice de comportament ale spitalelor par
a nu se încadra – îndeosebi sub raport metodologic - în niciunul
dintre modelele deja aplicate la firmele comerciale.
Problema centrală în teoria firmei este legată de lipsa de
informaţie în privinţa comportamentului decidentului. Teoria
tradiţională a firmei, bazată pe ipoteza concurenţei perfecte şi
pe constrîngerea asupra maximizării profitului oferă un cadru
informaţional destul de larg.
Mediul de piaţă este pe deplin exogen şi independent de
firmă, iar comportamentul acesteia este în mare parte
deterministic. Aceasta este paradigma tradiţională în teoria
firmei, cu precizarea că în lumea propriilor sale restricţii firma
deţine capacităţi predictive puternice, existînd desigur şi limite
ale acestei capacităţi, limite generate de schimbările din
volumul producţiei, al intrărilor precum şi a preţurilor.
Slăbirea ipotezei referitoare la concurenţa perfectă
(existentă doar în manuale şi modele teoretice) face şi mai
dificilă încercarea de a elabora un model generalizat al
comportamentului firmei.
136
Aceasta se datorează faptului că în toate formele
economiei de piaţă firma tinde să se acopere cu un v(o)al de
discreţie în privinţa comportamentului său. Această discreţie
(lipsă de transparenţă) din comportamentul firmelor se
datorează şi structurii interne a lor (disjuncţia dintre
management şi proprietate) precum şi tendinţei irepresive a
firmelor concurente de a suprima concurenţa şi de a adopta un
comportament monopolist.
Dar, recunoaşterea puterii discreţionare înseamnă că
maximizarea profitului nu mai reprezintă o restricţie adevărată
şi că scopurile/obiectivele managementului pot intra în conflict
cu scopurile autentice şi fundamentale ale firmei.
Literatura despre “teoria” firmei a evoluat de asemenea
manieră încît există teorii manageriale care recunosc separaţia
proprietate-conducere şi examinează consecinţele acesteia
printr-o extensie a abordării marginaliste.
Pe de altă parte, teoriile behavioriste nu se ocupă de
comportamentul de piaţă în sine, ci mai degrabă pun accentul
pe procesele de negociere şi pe structura organizatională
internă a firmei.
În consecinţă, există două paradigme aflate ele însele în
concurenţă: prima se concentrează pe problemele alocării
resurselor în contextul economiei de piaţă, şi a doua care se
concentreză pe problemele alocării interne a resurselor.
Teoria firmei se dovedeşte astfel a fi un mix de teorii.
Faptul că ele se adresează unor probleme relativ distincte ridică
un semn de întrebare asupra adevăratelor lor finalităţi
(scopuri). Aceleaşi probleme, dar cu o acuitate sporită apar în
cazul analizei acestei firme cu iz de excepţie care confirmă
însăşi varietatea tipurilor firmelor comerciale: SPITALUL.
Una dintre cele mai influente teorii referitoare la analiza
spitalului văzut ca firmă comerciala este aceea propusă de
Pauly şi Redisch (1973), bazîndu-se pe o abordare tradiţională,
neoclasică, dar axată pe realităţile din SUA, ţară unde
137
clinicienii încearcă să maximizeze profitul, în principal
propriul lor venit, ei jucînd astfel rolurile tradiţionale ale
managerului şi antreprenorului.
De reţinut că în SUA spitalele şi clinicienii reprezintă
două “firme” diferite. De aici rezultă că modelul după care
functionează şi poate fi analizat spitalul se încadrează în
politicile tradiţionale ale minimizării costurilor.
Prin aceasta, se caută să se modifice teoria tradiţională
neoclasică a maximizării profitului, invocîndu-se aspectele
instituţionale ale spitalului. Totuşi, cei doi autori nu ţin cont de
relaţia de intermediere (de agenţie) dintre medic şi pacient,
relaţie care nu este specifică modelului general al economiei de
piaţă.
Modelul astfel amendat presupune că cererea este
elastică în raport cu un şir întreg de servicii, chiar dacă
evidenţele empirice legate de aceasta sînt neconcludente. Unii
autori susţin chiar că însuşi conceptul de cerere este inducător
de eroare în cazul sectorului sanitar.
Totuşi modelul este util, cel puţin în calitatea sa de
exemplu folosit pentru a arăta că chiar în forma sa cea mai pură
teoria spitalului este forţată să accepte că anumite caracteristici
structurale limitează nivelul de abstracţie adoptat.
În particular, se poate spune că atît timp cît doctorii
constituie un input de forţă de muncă specializată în cadrul
spitalului, nu există o recunoaştere a influenţei pe care o are
piaţa faţă de acest input asupra comportamentului agentului de
maximizare a venitului său.
Un număr de teorii despre spital se concentreză asupra
administratorului în calitatea sa de factor de decizie cheie.
Dacă ne referim îndeosebi la SUA, acest lucru reflecăt faptul că
un clinician nu este un angajat al spitalului. În alte modele,
clinicianul este văzut îndeosebi ca un factor definitoriu pentru
calitate. În general, spitalele sînt obligate să combine
maximizarea producţiei lor cu calitatea acesteia.
138
În general, spitalele sunt obligate să combine
maximizarea “producţiei” lor cu calitataea acesteia.
O altă teorie care pretinde să descrie cît mai bine
funcţionarea spitalului şi a medicilor este a lui Rice (1966),
care separă activităţile principale ale medicului de celelalte
activităţi conexe (de masă şi servicii de tip hotelier), pe care el
le numeşte amenităţi, şi pe care le consideră ca fiind perfect
analizabile după modelul pieţei clasice.
Astfel, în spital ar exista două pieţe: una în care se oferă
servicii medicale ca urmare a unei cereri exprese de servicii de
îngrijiri şi o alta care este descrisă de activităţile conexe:
bucătărie, servicii de întreţinere etc.
Un alt model interesant, care acceentuează separarea
dintre aspectele cantitative şi cele calitative este descris de
Newhouse (1970), cu accentul pus din nou pe rolul decisiv al
administratorului care vizează să îmbine cele două aspecte,
respectiv calitatea şi cantitatea producţiei în condiţii de
restricţii bugetare, iar clinicianul este văzut în pricipal ca fiind
preocupat îndeosebi de calitatea producţiei.
Spitalul este văzut ca fiind producătorul unui produs
unic şi măsurabil,unde procesul de luare a deciziilor – axat pe
maximizarea echilibrului calitate/cantitate – este dirijat de un
singur personaj central, singurul actor în acest model:
administratorul. Şi acest autor este sceptic în privinţa
posibilităţii ca spitalul să fie tratat exact ca un agent economic,
conform teoriei economice neoclasice.
Newhouse considera restricţiile specifice asupra
comportamentului de piaţă a spitalului ca fiind restricţii la
intrare (entry) dar nu sesizează rolul interdependenţei
producătorilor, ceea ce constituie o lipsă ce nu poate fi
ignorată. Aceasta cu atît mai mult cu cît spitalul acţionează
într-o piaţă oligopolistă cu o cerere a cărei curbă este
descendentă. De fapt, modelul presupune că spitalul poate
139
implementa decizia de piaţă, în condiţii de restricţii bugetare,
fără a fi prea mult afectat de reacţiile concurenţilor.
Lipsa de atenţie acordată problemei interdependenţei
este un punct slab al tuturor teoriilor de esenţă “managerială”
despre funcţionarea spitalelor. Dată fiind natura produsului
implicat şi structura de piaţă în care acţionează, minusul
amintit este subliniat de către unii analişti ca fiind foarte serios.
Oricum, majoritatea teoriilor mai recente referitoare la
spital, teorii care provin îndeosebi din SUA, pun accentul pe
caracterul de piaţă concurenţială, caracter prezent cel puţin în
toate formulările de politică a spitalelor.
Modelul propus de Lee (1971) încearcă să corecteze
aceste deficienţe, subliind rolul important al
interdependenţelor. Din nou, managerul (adminstratorul) este
văzut ca un actor major, dar maximizarea utilităţii este legată
de status-ul spitalului şi mai puţin de venit.
Spitalul este văzut ca intrînd în lupta de concurenţă
îndeosebi pentru status şi nu pentru maximizarea cîştigurilor. O
astfel de “concurenţă” duce la o ineficientă alocare a resurselor,
deoarece intrările/resursele vor fi utilizate fără a se ţine cont de
un comportament care să ducă la minimizarea costurilor, în
măsura în care utilizarea reflectă nivelurile status-ului.
Totuşi, Lee nu merge pînă la capăt în sublinierea
interdependenţei, (analizînd doar consecinţele utilizării
crescînde a resurselor, nu şi situaţia descreşterii nivelului de
utilizare a resurselor). Mai mult, atenţia este concentrată asupra
inputurilor, deşi factorii pieţei nu sînt modelaţi în mod
explicit.
Elasticitatea preţului faţă de cerere este presupusă a fi
apropiată de zero şi astfel veniturile pot fi crescute continuu
fără a afecta nivelurile producţiei. Totuşi, preţurile sînt corelate
funcţional cu veniturile dispozabile, asigurările de sănătate şi
cheltuielile guvernamentale.
140
Toate acestea alcătuiesc o cvasirestricţie asupra creşterii
nivelului preţului, dar efectivitatea unei astfel de restricţie nu
este luată în calcul.
În majoritatea modelelor formale ale comportamentului
spitalelor, cererea este definită şi folosită în maniera
tradiţională – ea poate fi inelastică peste un anumit nivel, dar
este încă văzută ca formînd o restricţie la adresa abuzului
copleşitor de putere de monopol de care face uz furnizorul.
Aceasta poate reflecta parţial distincţia analitică dintre
clinicieni şi spitale aşa cum este aceasta văzută de către
diversele teorii. Evans (1981) nu recunoaşte asemenea
distincţii, el vorbind despre “graniţele fuzzy” care despart
actorii vizaţi de teoria spitalului văzut ca firmă. Chiar şi în
SUA abilităţile manageriale şi antreprenoriale sînt distribuite
între diverşii actori, şi nu se separă în mod tranşant.
Orice teorie despre spital ar trebui să ţină cont de
caracteristicile instituţionale ale sectorului, îndeosebi de
motivele medicale ale actorilor.
Alte teorii/modele se concentrează pe structura internă a
spitalului. Totuşi, nici aceste teorii nu s-au preocupat suficient
de clarificarea impactului pe care îl are structura internă asupra
conduitei spitalului. Unii autori au insistat asupra funcţiilor-
obiectiv şi au analizat rolul inputurilor cu caracter eterogen.
În anul 1977 Harris depăşeşte limitele semnalate
anterior şi detaliază efectele pe care le are organizarea internă
asupra alocării resurselor în sectorul spitalicesc. El sugerează
că procesul de producţie din spital se bazează pe o separare a
funcţiilor interne de cerere şi ofertă.
În rolul său de agent consumator, medicul are trebuinţă
de unele forme ale îngrijirilor de sănătate care pot fi satisfăcute
de către alte spitale (de exemplu diverse investigaţii de
laborator, personal auxiliar etc). Într-adevăr aceste funcţii pot fi
separate, cel puţin în mod analitic, în care spitalul poate fi
privit ca o firmă cu două componente, cu aceeaşi structură
141
organizaţională: una în care spitalul acţionează pe baza unei
cerei de sănătate şi alta ca un ofertant de sănătate.
Un element de mare specificitate a spitalului este faptul
că acesta produce şi oferă doar în momentul cererii, respectiv
producţia sa este un serviciu care nu poate fi stocat şi este
foarte puţin probabil că serviciile medicale să poată fi
substituite între pacienţi.
Astfel chiar dacă medicamentele şi aparatura pot fi
identice pentru tratarea unei anumite afecţiuni, sau chiar acelaşi
medic şi soră pot îngriji aceeaşi pacienţi, tratamentele pot fi
diferenţiate de la individ la individ. Incertitudinea şi riscul par
a fi mult mai accentuate decît în alte situaţii economice în care
se vînd/cumpără servicii.
Medicul-agent nu are întotdeauna certitudine absolută
asupra diagnosticului şi/sau a tratamentului cel mai adecvat, iar
medicul-fiinţă umană are şi el limite ale raţionalităţii ca şi alţi
oameni.
În consecinţă, spitalizarea devine un proces secvenţial
de acumulare a informaţiilor despre pacient, reacţionînd la
orice schimbare/informaţie nou apăruta şi – în consecinţă –
modificînd tratamentul în mod corespunzător.
Toate acestea se datorează şi faptului că medicina nu
este (încă) o ştiinţă exactă, ci presupune încă o activitate de tip
detectivistic, făcînd uz de imaginaţie, intuiţie şi probabilităţi.
Efectul combinat al acestor caracteristici, care există –
sub anumite forme– în toate situaţiile de îngrijiri de sănătate,
constă în faptul că spitalele răspund la cererile pacienţilor
printr-un complicat proces de negociere iniţiat de medic şi de
administraţia spitalului.
Modelul descris de Harris este util în sublinierea
aspectelor temporale şi spaţiale ale procesului de producţie,
precum şi în atenţia acordată aspectelor legate de distribuţie.
Aserţiunea principală a modelului constă în sublinierea
restricţiilor instituţionale care apar prin intermediul motivelor
142
medicale şi etice ale medicilor, în contrast cu motivele
economice care interesează în analiza spitalului văzut ca firmă.
Harris conchide că “trebuie să se înţeleagă că modul de
organizare a spitalului este conceput de asemenea manieră încît
medicul să nu acţioneze ca homo economicus”.
Opinia formulată de Harris este că indicatorii
economici tradiţionali nu mai au relevanţă dacă se aplică în
analiza activităţii spitalelor. Motivaţia cercetătorului britanic
constă în natura mărfii comercializate în spital (sănătate?
informaţii? solidaritate umană?) şi a comportamentului specific
al spitalului caracterizat prin alocarea resurselor pe termen
scurt.
Concluzia sa este că mecanismul preţurilor nu poate
rezolva problemele alocării resurselor în spital, deoarece nu
există o piaţă concurenţială reală care să se autoregleze prin
mecanismul preţurilor, precum şi faptului că nu se cunosc exact
resursele necesare pentru un tratament sau altul.
Se poate întîmpla ca analizele de laborator să fie
repetate, sau întreg tratamentul să fie reluat de mai multe ori
etc. Asemenea repetări sînt susceptibile să apară pe scară mare
în cazul în care mecanismul preţurilor şi al cîştigurilor ar
acţiona exact ca pe piaţa celorlalte bunuri şi servicii.
În consecinţă, relaţiile comportamentale interne devin
fundamentale ca importanţă, cu deducţia implicită că
performanţele spitaliceşti nu pot fi apreciate în maniera
economică tradiţională.
De fapt, problema este dacă nu cumva teoriile
economice despre firmă nu sînt prea înguste şi valabile doar
pentru anumite tipuri de firme. O adevarată teorie generală a
comportamentului firmei trebuie să poată fi aplicată la orice
caz particular.
După opinia noastră nu spitalele sînt “vinovate” pentru
că nu pot fi analizate corect după criterii economice normale, ci
însăşi teoria economică în general şi teoria firmei în special.
143
Rămîn ca piedici serioase în construirea unui model
generalizat al firmei următoarele elemente de specificitate ale
spitalului:
– asimetria informaţională (caracterul discret al informaţiei)
– structura internă specifică
– predominarea legăturilor/relaţiilor de tip non-market dintre
agenti, şi rolul limitat pe care îl joacă preţurile în alocarea
resurselor în spital.
– motivaţia etico-medicală are, de regulă, preponderenţă faţă de
motivaţia economică în alocarea resurselor în cadrul spitalului
(valabil îndeosebi pentru spitalele publice situate în ţări relativ
dezvoltate).
144
10.5.2. NIVELUL “PRODUCŢIEI” UNUI SPITAL

PENTRU A PUTEA MĂSURA “PRODUCŢIA” UNUI SPITAL NU ESTE
SUFICIENT SĂ DESCRIEM PRINCIPALELE DEPARTAMENTE ALE SALE SAU
“ÎNGRIJIRILE MEDICALE”,“SERVICILE ASISTENTELOR” ETC.
LA ACESTEA TREBUIE ADĂUGATE ŞI CELELATE VALORI
REFERITOARE LA PACIENT, ADICĂ CEEA CE AŞTEAPTĂ PACIENTUL DIN
SPITALIZARE ÎN SCHIMBUL ACHITĂRII TAXELOR CUVENITE, CEEA CE
ÎNSEAMNĂ O CONTRIBUŢIE LA FINANŢAREA SPITALULUI RESPECTIV.
ÎN MAJORITATEA CAZURILOR, AŞTEPTĂRILE PACIENŢILOR SE
CONCRETIZEAZĂ ÎNTR-O INFLUENŢĂ POZITIVĂ ASUPRA STĂRII DE SĂNĂTATE,
PRIN VINDECAREA BOLII (SAU MĂCAR CONTROLUL DEZVOLTĂRII SALE) ŞI
CALMAREA DURERILOR.
GRADUL DE REALIZARE A ACESTOR OBIECTIVE SERVESC CA BAZĂ
DE PLATĂ A SERVICIILOE SPITALICEŞTI. DIFICULTĂŢILE APAR ÎN MĂSURAREA
EFECTELOR SERVICIILOR ASIGURATE. PENTRU A MĂSURA VINDECAREA
PACIENŢILOR, AR TREBUI CA STAREA LOR DE SĂNĂTATE SĂ FIE EVALUATĂ LA
ÎNCEPUTUL ŞI LA SFÎRŞITUL PERIOADEI DE SPITALIZARE, UTILIZÎND CRITERII
OBIECTIVE. ACESTE ESTE UN DEMERS IMPOSIBIL, DATORAT ATÎT
MULTIDIMENSIONALITĂŢII SĂNĂTĂŢII, CÎT ŞI COMPONENETELOR SALE
SUBIECTIVE.
AŞTEPTĂRILE PACIENŢILOR NU SE RAPORTEAZĂ DOAR LA STAREA
LOR FINALĂ DE SĂNĂTATE DUPĂ ÎNCHEIEREA PERIOADEI DE SPITALIZARE CI
ŞI LA STAREA LOR DE CONFORT MENTAL ŞI PSIHIC DIN TIMPUL ACESTEI
PERIOADE.
CHIAR DACĂ ŞI ACESTE DIFICULTĂŢI AR FI DEPĂŞITE, AR INTERVENI
PENTRU O COMPARARE A PERFORMANŢELOR SPITALULUI NU DOAR STAREA
DE SĂNĂTATE A PACIENŢILOR ÎNAINTE ŞI DUPĂ SPITALIZARE, DAR ŞI STAREA
(IPOTETICĂ) A CEEA CE S-AR FI PUTUT REALIZA FĂRĂ TRATAMENTUL DIN
SPITAL LA SFÎRŞITUL PERIOADEI, LUCRU IARĂŞI IMPOSIBIL DE REALIZAT.
SPITALUL NU ASIGURĂ DOAR CEREREA ACTUALĂ A PACIENŢILOR
CARE DORESC SĂ FIE TRATAŢI, CI ŞI CEREREA POTENŢIALĂ, SCOPUL
EXISTENŢEI UNUI SPITAL, PE LÎNGĂ ASIGURAREA ASISTENŢEI MEDICALE,
FIIND ŞI ACELA DE A ASIGURA SIGURANŢA UNUI TRATAMENT ADECVAT ÎN
CAZUL UNUI ACCIDENT SAU A UNEI BOLI GRAVE NEAŞTEPTATE.
REZULTATUL FINAL AL MĂSURĂRII ACTIVITĂŢII UNUI SPIATAL ÎL
REPREZINTĂ OBSERVAREA CANTITATIVĂ ŞI CALITATIVĂ A REZULTATELOR
CARE SE POATE TRADUCE ÎNTR-O SERIE DE INDICATORI DE UTILIZARE
EFICIENTĂ A RESURSELOR.
145
EXISTĂ O LISTĂ VARIATĂ DE INDICATORI AI ACTIVITĂŢII UNUI
SPITAL, CEI MAI IMPORTANŢI FIIND:
- CANTITĂŢILE DE FACTORI DE PRODUCŢIE: ORE LUCRATE DE MEDICI, DE
PERSONALUL AUXILIAR, MEDICAMENTELE ADMINISTRATE, CA INDICATORI
AGREGAŢI
- CANTITĂŢILE DE SERVICII MEDICALE INDIVIDUALE EFECTUATE: NUMĂRUL
EXAMINĂRILOR, CONSULTAŢIILOR, OPERAŢIILOR, INJECŢIILOR, MĂSURAREA
TEMPERATURII, CA INDICATORI INDIVIDUALI
- NUMĂRUL DE ZILE SPITALIZATE, DEPINZÎND DE SPECIFICUL FIECĂREI BOLI ÎN
PARTE
- NUMĂRUL PACINŢILOR SAU NUMĂRUL CAZURILOR TRATATE, CARE VARIAZĂ
DE LA CAZ LA CAZ.

CAZURILE TRATATE ŞI ZILELE DE SPITALIZARE SÎNT VĂZUTE CA
INDICATORI DIFERIŢI PE ACELAŞI STADIU (ADICĂ AU ACEEAŞI IMPORTANŢĂ),
CARE AU CA EFECT IMEDIAT ÎNSĂNĂTOŞIREA. NUMĂRUL DE CAZURI TRATATE
REFLECTĂ COMPONENTA MEDICALĂ, IAR NUMĂRUL DE ZILE SPITALIZATE,
COMPONENTA ÎNGRIJIRILOR SERVICIILOR SPITALICEŞTI.
ÎN MOD ALTERNATIV UNII SPECIALIŞTI AFIRMĂ CĂ SPITALIZAREA ÎN
SINE NU ARE NICI O UTILITATE, DEOARECE PACIENTUL ESTE LUAT DIN
MEDIUL SĂU NORMAL. ASTFEL INDICATORUL ZILELOR DE SPITALIZARE ESTE
CONSIDERAT CA O COMPONENTĂ A PROCESULUI DE TRATAMENT ŞI CARE NU
POATE CONDUCE SINGURĂ LA RECUPERAREA BOLNAVULUI. ÎN ACEST CAZ,
MINIMIZÎND INDICATORUL DURATEI DE ŞEDERE ÎN SPITAL, EL SINGUR SE
POATE CONSTITUI ÎNTR-UN NOU INDICATOR AL EFICIENŢEI UTILIZĂRII
RESURSELOR SPITALULUI.
ACEASTĂ ANALIZĂ PRESUPUNE EXISTENŢA UNOR NORME SIGURE
PENTRU MĂSURAREA STĂRII DE SĂNĂTATE, DEOARCE ALTFEL AR FI POSIBIL
SĂ SE MĂREASCĂ EFICIENŢA DURATEI DE ŞEDERE ÎN SPITAL, DOAR TRIMIŢÎND
PACINETUL ACASĂ CÎT MAI REPEDE, DAR TOT BOLNAV, AŞA NUMITUL
“QUICKER BUT SICKER”.
SE OBSERVĂ CĂ “PRODUCŢIA” UNUI SPITAL ESTE UN REZULTAT AL
UNUI PROCES COMPLEX DE ÎN CARE FIECARE ETAPĂ ÎŞI ARE PROPRIUL SĂU
CONCEPT DE EFICIENŢĂ.
O ALTĂ PROBLEMĂ IMPORTANTĂ CE APARE ÎN MĂSURAREA
“PRODUCŢIEI” UNUI SPITAL CONSTĂ ÎN GRADUL SĂU DE ETEROGENITATE ŞI
DE VARIABILITATE FOARTE MARE AL PRODUŞILOR SĂI INTERMEDIARI.
CONSIDERĂM INDICATORUL NUMĂRULUI CAZURILOR TRATATE ÎN
SPITAL ÎN TIMPUL UNUI AN. ESTE SUFICIENT DOAR ACEST INDICATOR PENTRU
A PUTEA CUANTIFICA REZULTATUL OUTPUT-ULUI UNUI SPITAL ? ESTE
146
CORECT A SPUNE CĂ DACĂ UN SPITAL A TRATAT 1000 DE CAZURI ÎNTR-UN AN
ESTE MAI EFICIENT DECÎT UN ALT SPITAL CARE A TRATA DOAR 900 CAZURI ?
BINEÎNŢELES RĂSPUNSUL ESTE NU: SE POATE CA DIN CELE 1000 DE
CAZURI TRATE DE PRIMUL SPITAL 500 SĂ FIE FRACTURI MINORE ŞI 500 DE
OPERAŢII DE APENDICITĂ, IAR CELE 900 DE CAZURI TRATE DE AL DOILEA
SPITAL SĂ FIE TRANSPLANTURI SAU OPERAŢII PE CORD !
DE UNDE SURVINE GRŞEALA ATUNCI ? INDICATORUL “NUMĂRUL
CAZURILOR TRATATE” NU CONSTITUIE O CANTITATE OMOGENĂ CI UN
INDICATOR STATISTIC FOLOSIT PENTRU A PUTEA CUANTIFICA REZULTATUL
ACTIVITĂŢII UNUI SPITAL, INDICATOR CE TREBUIE DIFERENŢIAT DE LA UN
SPITAL LA ALTUL ÎN FUNCŢIE DE CARACTERISTICILE SALE.
ASTFEL, ACEST INDICATOR AL NUMĂRULUI CAZURILOR TRATATE
PENTRU MAI MULTE SPITALE VOR FI DIFERENŢIATE DUPĂ URMĂTOARELE
CARACTERISTICI:
- TIPUL DE BOALĂ PENTRU CARE A FOST TRATAT (DIAGNOSTICUL PRINCIPAL)
- GRADUL BOLII ŞI COMPLICAŢIILE APĂRUTE ÎN TIMPUL TRAMENTULUI
- NIVELUL BOLII (DE EXEMPLU ÎN CAZUL ARSURILOR, CANCERULUI)
- BOLILE CONCOMITENTE (DIAGNOSTICUL SECUNDAR)
- CARACTERISTICILE PACIENTULUI (CARE SE REFERĂ LA CAPACITATEA
PACIENTULUI DE A SE RECUPERA: VÎRSTĂ, SEX, CARACTERISTICI PSIHOLOGICE
ETC)
PENTRU A REDUCE GRADUL DE ETEROGENITATE ŞI PENTRU A PUTEA
COMPARA REZULTATELE SPITALELOR, PE PLAN INTERNAŢIONAL, SE
FOLOSESC TREI SISTEME PRINCIPALE DE CLASIFICARE A PACIENŢILOR:

1. CLASIFICAREA INTERNAŢIONALĂ A BOLILOR (ICD)
“INTERNATIONAL CLASSIFICATION OF DISEASES”- DEZVOLTAT
PE BAZA STATISTICILOR INTERNŢIONALE DE MORTALITATE
REFERITOARE LA PRINCIPALELE BOLI ŞI CONSTĂ ÎN CIRCA 900
GRUPURI DE BOLI

2. DIAGNOSTICUL GRUPURILOR ÎNRUDITE (DRG) “DIAGNOSIS
RELATED GROUPS”- DEZVOLTAT LA UNIVERSITATEA YALE ÎN
1970 CU SCOPUL DE A CREA GRUPURI OMOGENE. ACEST
INDICATOR CONSIDERĂ EXISTENŢA UNOR BOLI CONCOMITENTE
ŞI DIVERSE COMPLICAŢII (RECIDIVE), VÎRSTA PACIENTULUI ŞI
TIPUL DE TRATAMENT UTILIZAT (MEDICAL,CHIRURGICAL ETC).
CONŢINE 467 CLASIFICĂRI.

147
3. MANAGEMENTUL CATEGORIILOR DE PACIENŢI (PMC)
“PACIENT MANAGEMENT CATHEGORIES” - DEZVOLTAT LA
UNIVERSITATE PITTSBURGH, CONSTĂ ÎN 840 GRUPE ŞI
COMPARATIV CU CELELALTE DOUĂ CLASIFICĂRI, PUNE UN
ACCENT FOARTE MARE PE BOLILE CONCOMITENTE ŞI PE
STRATEGIILE DE TRATAMENT ALESE DE SPITALE
148
10.5.3. FUNCŢIILE DE COST ALE SPITALULUI

Pe plan internaţional există o discuţie interesantă asupra
teoriei funcţiilor de cost ale spitalului legată de alegerea
variabilelor care influenţează în mod semnificativ costul.
Date fiind nedeterminările din teoria spitalului, există
preocupări pentru depistarea unor variabile suficient de
relevante şi semnificative. Desigur, pe lîngă preocuparea de a
analiza performanţele spitalului, se caută analizarea inflaţiei
costurilor de spital, inclusiv încercarea de a face predicţii
asupra evoluţiei acestora.
Costurile totale (CT) ale activiăţii dintr-un spital se
calculează, în mod obişnuit, ca fiind funcţie de costurile fixe
(F) şi de volumul producţiei (P):

F P f CT + = ) (

Feldstein (1967) estima curba costurilor după o ecuaţie
liniară de forma:

bN a CMT + =
, în care:
a, b - parametri
CMT-costul total mediu
N -numărul paturilor

La acest model Evans (1971) a adăgat o nouă variabilă
u(H) care repreyintă o funcţie a activităţii spitalului şi a
gravităţii bolii pacienţilor:

) (H bN a CMT u + + =

Jenkins (1980) reprezintă un model în care costul total
149
(CT) este văzut ca o funcţie liniară de numărul zilelor
spitalizate (Z), numărul pacienţilor (P), capacitatea spitalului
(C) şi de caracteristicile spitalului u(H) :

) (H C P Z CT u + + + = o | o
Introducînd încă două variabile D (durata medie de
şedere în spital)
P
Z
D = şi O (rata de ocupare a spitalului)
C
Z
O = ; el ajunge la următoarele sisteme de ecuaţii:

Z
H
O D Z
H
Z
C
Z
P
CM
Z
CT
z
) ( 1 1 ) ( u
+
|
.
|

\
|
+
|
.
|

\
|
+ =
u
+
|
.
|

\
|
+
|
.
|

\
|
+ = = | o o | o

P
H
O
D
D
P
H
P
C
P
Z
CM
P
CT
P
) ( ) ( u
+
|
.
|

\
|
+ + =
u
+
|
.
|

\
|
+ +
|
.
|

\
|
= = o | o o | o

P
H
D
O
O
C
H
C
P
C
Z
CM
C
CT
c
) ( ) ( u
+ +
|
.
|

\
|
+ =
u
+ +
|
.
|

\
|
+
|
.
|

\
|
= = o | o o | o


Barer (1981) sugera alt model bazat de data asta pe o
ecuaţie de gradul doi :

G N N G N f CT o | o + + = =
2
) , (

Prima ecuaţie (în funcţie de N) reprezintă costurile fixe,
iar a doua ecuaţie în funcţie de G ar reprezenta costurile
variabile în funcţie de gravitatea fiecărei boli în parte.
Mai departe Barer presupune că costurile variabile (G)
sînt ele însele o funcţie de mai multe variabile, incluzînd aici
150
activitatea spitalului, caracteristicile pacienţilor şi alte
caracteristici referitoare la personalul medical. Costul marginal
(pe caz) devine, astfel, o funcţie de forma:

| | ) (
2
) (
V df c
G
N
G
N
CM
caz
+ +
|
|
.
|

\
|
+
|
.
|

\
|
= | o
, unde V reprezintă o nouă variabilă asociată cu activitatea
spitalului şi a caracteristicilor personalului medical.
Considerînd aceste variabile şi teorii ale costurilor unui
spital, o funcţie de cost general al unui spital este de forma:

) ... ; ; ; ; ; ... (
1 1 i n
G G T W N Z X X f C =
, unde:
C- reprezintă costurile totale ale spitalului,
X
1
, .., X
n
– este un vector reprezentînd numărul de cazuri în
cele m grupuri distincte de pacienţi,
Z – numărul de zile de spitalizare,
N – numărul paturilor,
W- indicele nivelului preţurilor,
T – tipul de proprietate (public sau privat),
G
1
, …, G
i
– caracteristicile activităţii spitalului.

În general
¿
=
m
m
X X , iar Z şi N sînt ecuaţii în forme
liniare sau pătratice, minimizînd sau maximizînd funcţia
costului. Din motive economice, această ecuaţie se împarte la
numărul total de cazuri X, în final rezultînd un cost mediu pe
fiecare caz.

Într-un studiu întreprins în anul 1988 de Breyer şi
Schmidt pe un număr de 614 spitale din fosta Replublică
Federală Germană, raporatate la anul de referinţă 1983, a
condus la următoarea ecuaţie a costurilor unui spital:
151

GX ZN XZ
XN Z N Z X X C
+ ÷ +
+ ÷ + + + ÷ + ÷ =
246 , 0 09 , 12
789 , 0 56 , 119 65 , 42 552 , 20 031 , 0 64 , 600 412 , 559
2 2



Intepretarea acestor rezultate ne conduce la unele
concluzii foarte interesante:


1. Ţinînd cont de coeficientul doarte mic al lui X
2
, nu se poate
vorbi de o mărime optimă a numărului ce cazuri rezolvate în
spitalele din R.F.G. din perioada considerată în studiu.

2. Costurile marginale se obţin derivînd ecuaţia costurilor la
numărul paturilor:
Z N
N
C
246 , 0 789 , 0 3 , 85 552 , 20 ÷ ÷ + =
c
c


Evaluate în medii simple N - numărul mediu de paturi
este de 299, X - numărul mediu de cazuri rezolvate de 6399 şi
Z - numărul mediu de zile spitalizate într-un spital de 90700,
rezultînd un cost marginal pe un pat de 18696 DM (sau de
aproximativ 6400 $ la nivelul anului 1983).
Cele 21,4 cazuri tratate în medie pe un pat de spital de-a
lungul unui an calendaristic implică un cost mediu de 874 DM
(sau de aproximativ 300 $ la nivelul anului 1983) pe fiecare
caz în parte
Cu o durată medie de şedere în spital de 14,2 zile, ea
implică un cost de 1753 DM pe caz. Menţinînd variabilele
numărul de paturi şi numărul de zile spitalizate constante, ele
implică un cost marginal de 1053 DM, ceea ce ne conduce la
152
un cost total marginal pe caz de 874 DM + 1753 DM + 1053
DM = 3680 DM.

3. Variaţia costurilor pentru fiecare caz tratat în parte ne
permite să identificăm aşa numitele boli “ieftine” sau
“scumpe”. Astfel după codul ICD cele mai “ieftine” boli sînt
infecţiile pielii şi ale ţesutului celular subcutanat 689 DM, iar
cele mai “scumpe” boli de 9340 DM sînt bolile aparatului
respirator.

4. Spitalele publice au costuri medii/caz mai mari decît cele
spitalele private (profitabile), iar spitalel deţinute de instituţiile
voluntare (cele bisericeşti) au costuri puţin mai mici decît cele
private, dar fără diferenţe semnificative.

5. Costurile estimate ale spitalului se pot compara cu valorile
obţinute la sfîrşitul perioadei, pentru a vedea dacă funcţionarea
spitalului a fost sau nu profitabilă. În 15 din cele 614 spitale
(2,4 %) costurile actuale diferă cu mai mult de 30 % faţă de
costurile estimate, cu o valoare minimă de – 41 % şi o valoare
maximă de 91 %.
153

Studiu de caz 1 Îmbunătăţirea imaginii unui spital

Într-o economie de piaţă, spitalul ca orice agent economic,
are o imagine proprie în exterior. Modul cum este perceput spitalul
de către pacienţi, furnizori sau alţi diverşi parteneri are o importanţă
covîrşitoare în reuşita activităţii sale pe piaţă.
De multe ori, însă, imaginea pe care spitalul şi-o formează
nu este în concordanţă cu realitatea. Ce trebuie făcut în acest caz ?
Să presupunem că populaţia dintr-o anumită zonă geografică
sunt chestionaţi cu privire la nivelul de familiarizare şi la atitudinea
lor faţă de 4 spitale locale S
1
, S
2
, S
3
, S
4
.
Analiza răspunsurilor celor chestionaţi situează cele 4
spitale pe următoarele poziţii :

Figura nr.1 Analiza familiarizare-imagine nefavorabilă

Atitudine
favorabilă
(+)


- -

Nivel scăzut de S
2
S
1
Nivel ridicat de
Familiarizare
- -
familiarizare
(-) S
3
S
4
(+)
Atitudine
nefavorabilă
(-)


Spitalul S
1
are o imagine extrem de bună: majoritatea
oamenilor îl cunosc şi îl apreciază favorabil. Spitalul S
2
este mai
puţin familiar majorităţii oamenilor, dar cei care îl cunosc îl
apreciază. În schimb spitalul S
3
are o imagine negativă în ochii celor
care îl cunosc dar, din fericire pentru spital, nu-l cunosc prea mulţi
oameni. Situaţia cea mai nefavorabilă o are spitalul S
4
, care este
văzut ca un spital prost şi foarte mulţi oameni au o imagine proastă
despre el.
154
Se observă că fiecare spital se confruntă cu sarcini diferite în
ceea ce priveşte imaginea sa. Spitalul S
1
trebuie să acţioneze pentru
a-şi menţine atît buna reputaţie, cît şi calitatea de a fi cunoscut de o
bună parte a populaţiei din zonă.
Spre deosebire de el, spitalul S
2
trebuie să încerce să atragă
atenţia unui număr cît mai mare de persoane, deoarece cei care au
fost internaţi îl consideră un spital bun.
Spitalul S
3
trebuie să afle de ce este desconsiderat de oameni
şi are o imagine atît de proastă, să acţioneze pentru a-şi îmbunătăţi
prestaţia, dar în tot acest timp trebuie să menţină o discreţie absolută
asupra sa.
Ultimul spital considerat în studiu, S
4,
trebuie mai întîi să
adopte o strategie defensivă, să evite zvonurile şi să dispară din
atenţia mass-mediei, să-şi îmbunătăţească nivelul calitativ al
serviciilor oferite şi apoi să adopte o strategie ofensivă de a încerca
să intre, din nou, în atenţia pacienţilor.
Această analiză trebuie urmată şi de cercetarea conţinutului
specific al imaginii sale. Cea mai bună metodă pentru efectuarea
acestei cercetări este diferenţiala semantică. Această metodă
presupune aplicarea următoarelor etape:

1. Elaborarea unui set de dimensiuni relevante

Subiecţilor intervievaţi li se cere să identifice dimensiunile
pe care le utilizează atunci cînd se gîndesc la un anumit serviciu. De
exemplu, o întrebare ar putea fi : ”La ce lucruri vă gîndiţi cînd
evaluaţi un spital ?”.
Dacă respondentul sugerează “La calitatea asistenţei
medicale”, atunci acest răspuns va trebui transformat într-o scală
atributivă bipolară – la un capăt fiind “ îngrjirea medicală de calitate
superioară” şi la celălalt capăt “îngrijirea medicală de calitate
inferioară”. Apoi ea poate fi transformată într-o scală cu 5 puncte:
atitudine - foarte nefavorabilă, atitudine nefavorabilă, atitudine
indiferentă, atitudine favorabilă şi atitudine foarte favorabilă.
În funcţie de răspunsurile primite, se pot alcătui scale de 3, 5
sau chiar mai multe puncte.
155
Pentru cazul celor 4 spitale dimensiunile luate în calcul sunt
următoarele:

Tabelul nr.1 Dimensiunile adiţionale celor 4 spitale

S
1
S
2
S
3
S
4

Calitatea
asistenţei
sanitare
Calitate
superioară
Calitate
superioară
Calitate
medie
Calitate
inferioară
Nivelul de
Specializare
Spital
general
Spital
general
Spital
general
Spital
General
Gradul de
dotare
Modernă Modernă Învechită Învechită
Gradul de
servire
Ridicat Ridicat Foarte
scăzut
Scăzut
Numărul
Personalului
Numeros Mediu Mediu Mic
Profilul
Spitalului
Asistenţă
socială
Cercetare Asistenţă
soc. şi
cercetare
Cercetare


2. Reducerea numărului dimensiunilor relevante

Numărul dimensiunilor luate în calcul trebuie să fie mic. În
esenţă, există 3 tipuri de scale :
- scale de evaluare (bun-rău)
- scale de potenţial (puternic-slab)
- scale de activitate (activ-pasiv)

Ţinînd cont de aceste 3 scale, se poate renunţa la scalele de
prisos care nu aduc prea multe informaţii în plus.


3. Aplicarea chestionarului pe un eşantion de subiecţi

Subiecţii sunt rugaţi să evalueze spitalele unul cîte unul.
Atributele bipolare trebuie aranjate la întîmplare în chestionar pentru
156
a nu se grupa toate atributele nefavorabile sau favorabile de aceeaşi
parte.

4. Prelucrarea datelor

Reprezintă partea cea mai importantă a diferenţierii
semantice. În figura numărul 3 se prezintă rezultatele imaginilor pe
care le-au avut cei chestionaţi despre spitalele S
1
, S
2
, S
3
, S
4
:

Figura nr.2 Imaginea celor 4 spitale

S
4
S
3
S
2
S
1

.






Imaginea fiecărui spital este prezentată printr-o linie
verticală care este, de fapt, o “linie a mediilor” şi reprezintă percepţia
medie referitoare la acel spital. De exemplu, imaginea spitalului S
1

este cea a unui spital mare, modern, cu servicii bune şi de calitate
superioară, spre deosebire de imaginea spitalului S
3
, care este cea a
unui spital mic, învechit, cu angajaţi neprietenoşi şi cu o calitate
redusă a serviciilor.


5. Verificarea gradului de variabilitate a imaginii

Deoarece fiecare imagine caracteristică este o “linie a
mediilor” ea nu dezvăluie cît de variabilă este în realitate imaginea
respectivă.
Cu alte cuvinte: fiecare persoană a văzut spitalul S
2
după
imaginea sa anterioară sau au existat variaţii considerabile de opinie?
Dacă răspunsul la această întrebare este pozitiv, atunci se
poate afirma că imaginea spitalului S
2
este foarte clară, iar în caz
Mic
Mic
Mic
Mic
Mic
Mic
Mare - Calitatea serviciilor
Mare - Mărimea spitalului
Mare - Nivelul dotărilor medicale
Mare - Gradul de profilare
Mare - Nivelul îngrijirilor medicale
Mare – Dimensiunea personalului
157
contrar ea este difuză. În acest caz, există posibilitatea ca managerii
spitalelor să nu dorească să creeze o imagine a spitalului foarte clară,
ei preferînd o imagine difuză, astfel încît diferitele grupuri să
perceapă imaginea spitalului în mod diferit.


După realizarea şi analiza acestor 5 etape, conducerea
spitalului trebuie să propună imaginea dorită care să fie opusă
imaginii curente. Să presupunem că spitalul S
3
ar dori ca pacienţii să
vadă într-un mod mai favorabil calitatea asistenţei medicale oferite
de spital, dotările acestuia, gradul de solicitudine al personalului la
cerinţele pacienţilor ş.a.m.d. Managerii trebuie să decidă care dintre
carenţele imaginii spitalului vor fi înlăturate primele. Este oare mai
avantajos să fie îmbunătăţit gradul de solicitudine al personalului
spitalului prin intermediul unor programe de instruire sau să fie
îmbunătăţite dotările spitalului prin renovare?
În final, fiecare dimensiune a imaginii spitalului trebuie
reanalizată prin prisma următoarelor întrebări:

- Ce contribuţie la imaginea favorabilă globală a spitalului va
aduce înlăturarea acestor carenţe?

- Care strategie este mai eficientă în procesul de lichidare a
respectivei carenţe de imagine?

- Care vor fi costurile implicate în lichidarea acestei carenţe
de imagine? Justifică acest cost efectele pozitive ulterioare?

- Cît timp va fi necesar pentru lichidarea acestei carenţe de
imagine?

158
Studiu de caz II
Ecuaţiile pragului decizional

Pentru mai buna înţelegere a acestui studiu de caz
prezentăm, mai întîi, metodologia de calculare a acestor ecuaţii.
Analiza noastră provine dintr-un model simplu de
decizie pentru 4 rezultate diferite:(D+, R
x
+); (D+, R
x
-); (D-, R
x
+);
(D-,R
x
-).
Există două alternative de “a administra” sau de “a nu
administra” un anumit tratament:
- starea (D+, R
x
+) reprezintă rezultatul pentru acei pacienţi care
aveau boala şi li s-a administrat tratamentul;
- starea (D-, R
x
+) reprezintă rezultatul pentru acei pacienţi care nu
aveau boala şi li s-a administrat tratamentul;
- starea (D-, R
x
-) reprezintă rezultatul pentru acei pacienţi care nu
aveau boala şi nu li s-a administrat tratamentul;
- starea (D+, R
x
-) reprezintă rezultatul pentru acei pacienţi care aveau
boala şi nu li s-a administrat tratamentul.
Vom exprima utilităţile celor patru stări ca o probabilitate a
numărului pacienţilor care nu vor fi afectaţi de consecinţele bolii sau
de riscul tratamentului.
Cînd urmărim utilitatea pentru starea (D+, R
x
+) va trebui să
luăm în considerare efectele bolii şi ale tratamentului comparativ cu
starea de sănătate. Tratamentul însuşi poate avea efecte benefice
(dacă îşi exercită efectul asupra bolii), dar şi efecte adverse
(măsurate prin intermediul riscului).
Efectul tratamentului asupra mortalităţii/morbidităţii (M
rx
)
poate fi exprimat prin eficacitatea tratamentului (E) şi prin
mortalitate/morbiditate (M) fără tratament:

M E M
rx
· ÷ = ) 1 (

- dacă E=1 atunci M
rx
=0, deci tratamentul a eliminat complet
boala .
- dacă E=0 atunci M
rx
=M, deci mortalitatea/morbiditatea
este neschimbată faţă de riscul iniţial al bolii.
159
Eficacitatea tratamentului (E) este echivalentă cu reducerea
relativă a riscului tratamentului (RRR) care reprezintă un mod
obişnuit de a exprima eficacitatea terapiei.
Utilitatea pentru starea de sănătate (D+,R
x
+) este:


rx rx rx rx rx rx x
R M R M R M R D U · + ÷ ÷ = ÷ · ÷ = + + 1 ) 1 ( ) 1 ( ) , (
, unde:
- R
rx
este riscul tratamentului,
- M
rx
este mortalitatea/morbiditatea bolii pentru pacientul
aflat în tratament

Aceste două evenimente sunt practic disjuncte, adică
probabilitatea de a le avea pe amîndouă simultan este nulă, adică
0 = ·
rx rx
R M (de exemplu în timpul unei terapii anticoagulante,
pacientul nu poate avea un cheag sau o sîngerare în acelaşi timp).
Aşadar, utilitatea pentru starea (D+,R
x
+) poate fi rescrisă ca
:

rx rx x
R M R D U ÷ ÷ = + + 1 ) , (

În acelaşi mod, utilitatea pentru starea (D-, R
x
+) este egală
cu procentajul pacienţilor sănătoşi care nu suferă de efecte secundare
de pe urma tratamentului:

rx x
R R D U ÷ = + ÷ 1 ) , (

Utilitatea pentru starea (D+, R
x
-) este egală cu procentajul
pacienţilor care nu au primit tratamentul şi care nu au fost afectaţi de
boală:

M R D U
x
÷ = ÷ + 1 ) , ( , iar utilitatea pentru
1 ) , ( = ÷ ÷
x
R D U

160
Beneficiul net (B) este definit ca o diferenţă între utilitatea
aplicării şi cea a neaplicării terapiei la pacienţii bolnavi:

Beneficiul net (B)=U (D+, R
x
+) - U (D+, R
x
-), la care se
adaugă şi

riscul net (R) (R)=U (D-, R
x
-) - U(D-,R
x
+)

Utilizînd expresiile utilităţilor de mai sus expresia
beneficiului net devine:


rx rx rx rx
R M M M R M B ÷ ÷ = ÷ ÷ ÷ ÷ = ) 1 ( ) 1 (
sau înlocuind expresia lui M
rx
:

rx rx
R M E R M E M B ÷ · = ÷ · ÷ ÷ = ) 1 (
sau utilizînd Numărul Necesar de Tratamente (NNT):

rx
R NNT B ÷ = ) 1 (
Riscul net este :
R=1-(1-M
rx
)=R
rx

Înlocuind aceste valori în relaţia :

] / ) ( 1 [ 1 ) 1 ( 1 ) (
rx rx t
R R M E B B R R P ÷ · + = + = + =
Vom obţine ecuaţia probabilităţii de prag:
] ) / [( 1 ) ( M R E M E R P
rx rx t
· = · =
În definirea beneficiului net şi a riscului net s-a presupus că
pacientul nu poate să sufere în acelaşi timp de pe urma efectelor bolii
de care este tratat (M
rx
) şi datorită riscului tratamentului (R
rx
).
În cazul în care nu dorim să neglijăm această posibilitate,
beneficiul net va avea valoarea:

rx rx rx
R M M M B · + ÷ = , iar
probabilitatea de prag:

] ) 1 ( ) / [( 1 M E M R E P
rx t
· ÷ + · =

161
De notat că în modelul nostru R=R
rx,
adică riscul net este
egal cu riscul tratamentului. Pentru a evita confuziile dintre valorile
nete (calculate) şi datele noastre, am introdus notaţia R
rx
care se
referă la riscul tratamentului. De aceea, în cazul calculării
probabilităţii de prag şi a testării sale se va utiliza formula pragului
de tratament P
t
cu valorile eficacităţii, morbidităţii/mortalităţii şi a
riscului.
162

A trata sau a nu trata ?
- Embolismul pulmonar -

Descrierea cazului:

O femeie de 30 de ani, astmatică, care consumă oral pilule
contraceptive este consultată pentru durerile pleuritice din partea
dreaptă a pieptului şi dispnea.
Ea a avut experienţa unei reacţii anafilactice cu cîţiva ani în
urmă, la vremea respectivă i s-a făcut o pielografie intravenoasă. Nu
există o evidenţă a flebitei. Tensiunea oxigenului în sînge este de 60
mmHg, iar tensiunea dioxidului de carbon de 30 mmHg şi Ph de
7,50. O scanare a plămînului drept arată o leziune uşoară.

Medicul a estimat probabilitatea unui embolism pulmonar
acut între 40 şi 60 % pe baza datelor de mai sus. Deoarece femeia a
avut o reacţie anafilactică anterioară la materialul de contrast al
razelor X, radiografia pulmonară este considerată prea riscantă.
Care este decizia corectă : Ar trebui administrată heparina,
urmată de anticoagulante pe termen lung (6 luni) sau nu ?

Analiza cazului:

Pericolul unui pacient cu embolism pulmonar este recidiva
(reembolizarea pulmonară), care este asociată cu rate mari ale
morbidităţii şi mortalităţii. Tratamentul cu anticoagulante este asociat
cu o rată a mortalităţii relativ scăzută în acest interval de vîrstă, dar şi
cu o rată a morbidităţii destul de ridicată.

Ipotezele de lucru :

Din datele statistice anterioare se cunoaşte că:

1. Fără tratament, există 50 % şanse de reembolizare.
2. Din pacienţii cu reembolizare, 50 % au decedat; astfel fără
tratament 25 % dintre pacienţi vor muri de reembolizare.
163
3. Anticoagularea pe termen lung este asociată cu o rată de
morbiditate de 5 % (necesită spitalizare) şi cu o rată de mortalitate de
0,01 % .
4. Cu un embolism pulmonar anterior şi cu administrarea de
anticoagulante, există 15 % şanse de reembolizare şi astfel 7,5 %
şanse de deces datorită reembolizării.
5. Morbiditatea unei complicaţii majore datorată anticoagulării este
considerată egală cu morbiditatea unui episod de reembolizare care
nu este fatal.

Calculul datelor :

- datele referitoare la mortalitate:

Pentru un embolism pulmonar netratat, mortalitatea (M) este
de 25 %, adică M= 0,25. Pentru un embolism pulmonar tratat, 7,5 %
dintre pacienţi au decedat datorită unui reembolism, adică M
rx
=
0,075.

Eficacitatea tratamentului (E) va fi :


Riscul asociat este de R
rx
= 0,0001, iar pragul de tratament P
t

(probabilitatea de intrare):



- datele referitoare la morbiditate:

70 , 0
25 , 0
) 075 , 0 25 , 0 ( ) (
=
÷
=
÷
=
M
M M
E
rx
00057 , 0
25 , 0 70 , 0
0001 , 0
=
·
=
·
=
M E
R
P
rx
t
164
Pentru un embolism pulmonar netratat, morbiditatea (M) este
de 50 %, adică M= 0,50. Pentru un embolism pulmonar tratat, există
15 % şanse de reembolizare, adică M
rx
= 0,15.

Astfel eficacitatea heparinei în tratamentului embolismul pulmonar
(E) este egală cu :


Riscul echivalent este de R
rx
= 0,05, iar pragul de tratament P
t

(probabilitatea de intrare):


Pragul de tratament este extrem de important în luarea unei
decizii, dacă probabilitatea ca pacientul să aibă boala este mai mare
decît acest număr, tratamentul va fi administrat, iar în caz contrar nu.


Concluzii:

Dacă presupunem că pacientul nu poate avea în acelaşi timp
un cheag sau o sîngerare (M
rx
şi R
rx
nu pot avea loc în acelaşi timp),
atunci probabilitatea pentru administrarea de anticoagulante
pacientului suspect de embolism pulmonar este egal cu 0,14286.
Cu alte cuvinte, dacă estimăm ca probabilitatea de embolism
pulmonar este mai mare de 14,3 %, atunci pacientul ar trebui tratat.
Dacă probabilitatea obţinută este mai mică de 14,3 %, tratamentul nu
se va aplica. În acest caz, probabilitatea de embolism pulmonar de
aproximativ 40-60 % este mult mai mare decît pragul de tratament şi
ar trebui administrate anticoagulantele.
70 , 0
50 , 0
) 15 , 0 50 , 0 ( ) (
=
÷
=
÷
=
M
M M
E
rx
14286 , 0
50 , 0 70 , 0
005 , 0
=
·
=
·
=
M E
R
P
rx
t
165

Studiu de caz III:
A trata, a nu trata sau a testa ?
- Apendicita acută -

Descrierea cazului :

La cabinet se prezintă o femeie în vîrstă de 35 de ani cu
febră, dureri abdominale şi o sensibilitate ridicată în partea dreaptă
jos a abdomenului.
Are pacienta noastră apendicită acută ? Poate o analiză a
globulelor albe din sînge să ne mărească siguranţa diagnosticului ca
pacienta să aibă apendicită acută ?


Ipotezele de lucru :

Statisticile anterioare arată că, dacă operaţia de apendicită
acută este realizată în 24 de ore de la prezentarea la medic, 1 pacient
din 275 a decedat, iar 274 de pacienţi au supravieţuit, adică
mortalitatea (M
rx
) va fi de :

Dacă operaţia este întîrziată cu 24 ore, atunci 13 pacienţi din
725 au decedat, deci mortalitatea fără tratament (M) este de:



Eficacitatea operaţiei în apendicita acută (E) este de :

003636 , 0
275
1
= =
rx
M
017931 , 0
275
13
= = M
166


În cazul pacienţilor care au fost operaţi datorită unor dureri
abdominale, dar care nu aveau apendicită acută, 26 de pacienţi din
12655 au decedat:






Concluzii :

Sensibilitatea (S) şi specificitatea (S
p
) testului numărului
leucocitelor împreună cu intervalele de încredere respective
(specifice) au fost realizate în urma unui studiu realizat de specialişti
în domeniu.
În acest exemplu, pacientul nostru ce prezintă dureri
abdominale are numărul de leucocite de 11000 mm
3
. Pentru această
valoare, sensibilitatea (S) şi specificitatea testului (S
p
) numărului
leucocitelor în diagnosticarea apendicitei acute este de 76 % şi
respectiv 74 %.

Valorile determinate pentru testarea pragului sunt de 5,43 %
şi pentru pragul de tratament 34,1 %. Aceasta înseamnă că nu ar
trebui să cerem o analiză a numărului leucocitelor doar dacă
estimarea noastră că pacientul suferă de apendicită se află sub
valoarea de 5,43 %, adică este foarte probabil ca pacientul să nu
sufere de apendicită acută; putem trata pacientul dacă estimarea
noastră depăşeşte 34,1 %.
797 , 0
017931 , 0
) 003636 , 0 017931 , 0 ( ) (
=
÷
=
÷
=
M
M M
E
rx
0020545 , 0
12655
26
= =
x
R
167
În cazul în care estimările se situează între 5,43 % şi 34,1 %
ne aflăm într-o zonă de incertitudine şi trebuie efectuate noi teste :



Figura nr.3 Limitele pragului de tratament




Aceste limite pot varia în funcţie de ipotezele iniţiale şi, în
final, pot apărea unele diferenţe datorate tocmai acestor ipoteze, de
exemplu presupunerea că sîngerarea datorată anticoagulantelor poate
să aibă loc în acelaşi timp cu un cheag sau nu.
Limitele pragului de tratament
5.43
34.1
0 20 40
Pragul de
tratament
168

169
Studiu de caz IV
Furnizorii de medicamente

O unitate medicală se aprovizionează de la doi furnizori A şi
B cu medicamente. Livrările în primul semestru al anului s-au
derulat astfel:

Tabelul nr.2 Livrările furnizorilor A şi B

Luna Furnizorul A
(mii bucăţi)
x
i

Furnizorul B
(mii bucăţi)
y
i

Ianuarie 20 30
Februarie 40 50
Martie 10 40
Aprilie 70 40
Mai 50 50
Iunie 30 30
TOTAL 240 240
Date convenţionale

Datorită constrîngerilor financiare, unitatea medicală este
nevoită să renunţe la un furnizor. Dacă înţelegerea a fost ca livrările
de medicamente să fie egal distribuite pe lunile anului, atunci care
furnizor va fi preferat ?

La prima vedere ambii furnizori şi-au respectat prevederile
contractuale, media livrărilor fiind aceeaşi:

40
6
240
= = =
¿
n
x
x
i
A
40
6
240
= = =
¿
n
x
x
i
B
170
În domeniul economic, însă, şi cu atît mai mult în cel al
sănătăţii, orice abatere în plus sau în minus are consecinţe extrem de
grave: livrarea unei cantităţi de medicamente mai mici decît cea
cerută conduce la o neacoperire a cererii de medicamente (să ne
imaginăm doar ce se poate întîmpla în cazul unei epidemii în lipsa
medicamentelor adecvate), iar livrarea unei cantităţi de medicamente
mai mari decît cea stabilită în contract implică costuri de stocare
mult mai mari şi posibilitatea alterării lor.
În aceste cazuri, distribuirea egală în cele 6 luni ale anului
devine extrem de importantă.

Pentru a putea compara livrările celor doi furnizori se va
calcula indicatorul varianţei livrărilor furnizorilor A şi B (sau
indicatorul dispersiei lor) conform următorului tabel :




Tabelul nr.3: Calcularea indicatorului varianţei celor doi furnizori
A şi B

Luna x
i
y
i
x
i
-x
m
y
i
-y
m
(x
i
-x
m
)
2
(y
i
-y
m
)
2

I 20 30 -20 -10 400 100
II 40 50 0 10 0 100
III 10 40 30 0 900 0
IV 70 40 -30 0 900 0
V 50 50 10 10 100 100
VI 30 30 10 10 100 100
TOTAL 240 240 - - 2400 400

Se observă că primul furnizor a nesocotit în mod frecvent
înţelegerea contractuală, variaţiile lunare ale sale fiind foarte mari -
de 400 mii bucăţi - comparativ cu cel de-al doilea furnizor - de 66
mii bucăţi lunar -:


400
6
2400
) (
2
2
= =
÷
=
¿
n
x x
i
A
o
66 , 66
6
400
) (
2
2
= =
÷
=
¿
n
y y
i
B
o
171
Mult mai relevantă este calcularea unui indicator
adimensional, coeficientul de variaţie şi compararea valorilor sale
pentru cei doi furnizori :

- pentru furnizorul A:
- pentru furnizorul B:

În cazul celui de al doilea furnizor, coeficientul de variaţie
este mult mai mic (de 20 %) decît cel al primului furnizor, care are o
valoare foarte mare (de 50 %). În concluzie va fi preferat furnizorul
B pentru aprovizionarea cu medicamente în perioada următoare.
% 4 , 20 100
40
16 , 8
100
%
= × = × =
x
V
B
B
o
% 50 100
40
20
100
%
= × = × =
x
V
A
A
o
172
Studiu de caz V

Discriminarea internaţională a preţurilor produselor
farmaceutice

În ultimul deceniu, economiştii şi medicii au atras atenţia
asupra unui fenomen foarte periculos înregistrat pe piaţa
internaţională: companiile farmaceutice practică o discriminare a
preţurilor în detrimentul ţărilor mai puţin dezvoltate cu scopul de a-
şi maximiza profiturile.
În general, preţul pe care o anumită ţară îl plăteşte pentru
achiziţionarea produselor farmaceutice (între care medicamentele
ocupă un loc principal) este dependentă de capacitatea ţării
respective de a putea plăti importurile (adică de capacitatea de plată
a unei ţări, de lichiditatea ei etc.) ca şi de celelalte restricţii legale pe
care ţara respectivă le poate impune pentru a putea controla preţurile
medicamentelor.
Aceasta reprezintă o problemă serioasă pentru ţările mai
puţin dezvoltate economic (între care, din păcate, figurează şi
România), deoarece costul medicamentelor reprezintă o parte
însemnată din totalul bugetului de sănătate al respectivei ţări, iar o
reducere a costurilor medicamentelor ar permite acestor ţări să aloce
mai multe resurse celorlalte componente ale bugetului de sănătate
(pentru diverse investiţii tehnico-medicale sau pentru majorarea
salariilor personalului medical).
Plecînd de la ipoteza că industria farmaceutică practică o
discriminare internaţională a preţurilor produselor sale, s-au luat în
considerare mai multe variabile pentru diverse ţări, plecînd de la
preţurile existente la diverse produse farmaceutice:








173

Tabelul nr. 4 Datele considerate privind discriminarea
internaţională a preţurilor produselor
farmaceutice

Variabile
Cerere
Q
Variabile ale
politicilor
guvernamentale
P
g

Indicele
preţului
produs.
farma-
ceutice
Produsul
intern brut
/ locuitor
Consumul
de medica-
mente
Numărul
popula-
ţiei
Consumul
medicam.
/ locuitor
Preţ
ul
licen
-
ţelor
Contr
ol
indire
ct
preţuri
Control
direct
preţuri
I PIB/N CM N CM/N PL CIP CDP
60,83 4,90 0,01 2,36 0,60 1 0 0
50,63 6,56 0,07 6,27 1,10 1 0 0
31,71 6,56 18,66 282,76 6,60 0 0 1
38,76 8,23 3,42 32,90 10,40 0 1 1
15,22 9,30 0,42 6,32 6,70 1 1 1
96,58 10,30 0,05 2,33 2,20 1 0 0
48,01 13,00 2,21 19,60 11,30 0 0 0
51,14 13,20 0,77 19,70 3,90 1 0 0
35,10 20,70 2,20 16,52 13,30 0 0 0
70,74 21,50 0,50 5,58 8,90 1 0 0
48,07 22,40 1,56 11,09 14,10 0 1 0
46,13 24,00 0,21 0,96 22,00 1 0 0
63,83 25,20 10,48 50,17 21,60 0 1 0
69,68 34,70 7,77 28,16 27,60 0 0 0
48,24 36,10 3,83 9,42 40,60 0 1 1
70,42 37,70 3,27 15,33 21,30 0 0 0
65,95 39,60 0,44 1,30 33,80 0 0 0
73,58 42,50 0,57 1,49 38,00 0 0 0
57,25 49,60 2,36 4,94 47,80 0 1 1
53,98 50,10 8,08 15,93 50,70 0 1 1
69,01 53,80 12,02 26,14 45,90 0 0 1
69,68 55,90 9,01 16,63 54,20 0 0 0
71,19 63,90 9,96 26,21 38,00 1 1 1
81,88 68,40 28,58 52,24 54,70 0 0 1
174
139,53 69,60 1,24 3,52 35,20 0 0 0
137,29 75,20 1,54 6,40 24,10 1 0 0
101,73 77,70 3,49 4,59 76,00 1 0 1
91,56 81,90 25,14 24,70 101,80 1 0 1
100,27 82,00 0,10 0,17 60,50 1 0 1
157,56 82,40 0,70 2,35 29,50 1 0 0
152,52 83,00 24,29 28,95 83,90 1 0 0
100,00 100,00 100,00 100 100 1 1 0

Sursa datelor: Friedrick T. Schut şi Peter Van Bergeijk
“International Price Discrimation : the Pharmaceutical Industry”, în
“World Development”, vol 14 / 1986, pag. 1141-1150

Modelul considerat este o formă redusă a ecuaţiei pentru
preţul produselor farmaceutice (I
p
) ca o funcţie de un set de variabile
cerere (Q) şi de un set de variabile ale politicilor guvernamentale
(P
g
):

I
p
= f (Q, P
g
)

Prima variabilă cerere considerată care influenţează
preţul produselor farmaceutice este produsul intern brut pe cap de
locuitor (PIB/N). Pe măsură ce produsul intern brut (PIB) creşte,
adică populaţia devine mai bogată, costul medicamentelor devine
mai puţin prohibitiv, mai accesibil unui număr cît mai mare de
persoane şi prin urmare cererea devine mai puţin elastică.
Este o reprezentare a teoriei clasice a cererii, veniturile
reprezentînd o variabilă care în mod obişnuit şi frecvent este
inclusă în funcţia cererii.
Volumul consumului de medicamente (CM) este a doua
variabilă cerere considerată. Ea sugerează că, cu cît este mai mare
consumul de medicamente, cu atît este mai mare economia de preţ
care se poate obţine, iar preţul de achiziţionare a medicamentelor
este mai mare. Deasemenea, este o lege obişnuită a cererii.
A treia variabilă cerere considerată este numărul
populaţiei (N). Cu cît numărul populaţiei este mai mare, cu atît
va fi mai mare şi piaţa, deci şi competiţia pentru acapararea
175
respectivei pieţe va fi mai mare, ceea ce conduce la un preţ al
medicamentelor mai mic – clar este un argument al ofertei.
În mod tradiţional populaţia sau numărul de consumatori este
un factor care influenţează oferta. În mod normal ne aşteptăm ca
atunci cînd populaţia creşte, cererea pentru un produs va creşte, deci
şi preţul pentru acel produs. Acest lucru este adevărat doar într-o
piaţă perfectă, în absenţa monopolurilor.
Totuşi, dacă funcţia de cerere este liniară şi dacă costurile
marginale sunt constante, atunci profitul va maximiza preţul,
indiferent de volumul populaţiei. Fără aceste elemente, între preţ şi
populaţie nu există nici o legătură.
Ultima variabilă cerere considerată este volumul
consumului de medicamente pe cap de locuitor (CM/N). Dacă
populaţia consumă mai multe medicamente, piaţa va deveni mult mai
dezvoltată şi mai competitivă, ceea ce va conduce la un preţ de
echilibru cerere-ofertă scăzut, însă o relaţie de inversă
proporţionalitate între preţ şi cantitatea consumată este o lege a
cererii şi nu a ofertei.
Următoarele variabile reprezintă constrîngerile impuse pieţei
de către politicile guvernametale. Fiecare din aceste valori este o
variabilă dihotomică (avînd doar două caracteristici 0 în cazul
absenţei şi 1 în cazul prezenţei).
Prima variabilă considerată este preţul licenţei produselor
farmaceutice (PL), cu valorile PL=1 atunci cînd ţara a plătit licenţa
şi PL=0 în caz contrar.
Dacă ţara respectivă a plătit licenţa (PL=1), acest fapt va
avea efect asupra preţului produselor, ele fiind mai scumpe.
Pe de altă parte, dacă PL=0, ţara nu-şi plăteşte licenţa
producătorilor, atunci companiile vor încerca să-şi micşoreze
preţurile pentru a nu permite celorlalţi competitori să intre pe această
piaţă, un preţ mai scăzut va însemna şi cantităţi mai mari de produse
farmaceutice vîndute, deci şi un profit mai mare.
A doua variabilă reprezentînd politica guvernamentală o
reprezintă controlul indirect al preţurilor produselor
farmaceutice (CIP), adică un element de monopol bilateral de piaţă,
care face ca guvernul să acţioneze ca un cumpărător pentru toţi
consumatorii din interiorul ţării. Dacă guvernul controlează indirect
176
preţurile produselor farmaceutice dintr-o ţară, atunci CIP=1, în caz
contrar CIP=0.
Ultima variabilă considerată este controlul direct (CDP) al
preţurilor produselor farmaceutice exercitat de guvern. În acest
caz, cantităţile vîndute vor fi mai mari şi la un preţ mai mic decît în
cazul anterior. Dacă guvernul stabileşte în mod direct preţul, atunci
CDP=1, iar în caz contrar CDP=0.
Cele mai bune combinaţii ale acestor variabile pentru a
explica nivelul preţurilor produselor farmaceutice sunt:

I
p
= f (PIB/N, CM/N, PL, CIP, CDP) (1)

I
p
= f (PIB/N, CM/N, CM, PL, CIP, CDP) (2)

I
p
= f (PIB/N, CM/N, N, PL, CIP, CDP) (3)


Fiecare ecuaţie a fost estimată ca o ecuaţie de regresie
multiplă; în general versiunea (1) este considerată cea mai bună,
în ecuaţia (2) atît consumul de medicamente (CM) cît şi
consumul de medicamente pe cap de locuitor (CM/N) ridică în
sus curba cererii, dar datorită puternicei legături dintre cele
două variabile, nici una nu este semnificativă.
Din aceleaşi considerente şi în ecuaţia (3) numărul
populaţiei (N) nu este o variabilă semnificativă.
În prima ecuaţie (1), produsul intern brut pe cap de locuitor
(PIB/N) şi consumul de medicamente pe cap de locuitor (CM/N)
influenţează în mod semnificativ preţul, iar din rîndul variabilelor ce
influenţează politicile guvernamentale doar controlul direct al
preţurilor (CDP) are un nivel semnificativ, existenţa controlului
direct al preţurilor (CDP) putînd micşora preţul produselor
farmaceutice în medie cu 15 %.
Ţinînd cont de aceste rezultate, controlul direct al preţurilor
este cea mai bună cale pentru o ţară mai slab dezvoltată economic de
a se proteja împotriva discriminărilor preţurilor produselor
farmaceutice practicate de către marile companii farmaceutice.
177
Aceste date dovedesc existenţa unei puternice discriminări
pe piaţa internaţională a produselor farmaceutice. Cea mai bună cale
de a limita aceste discriminări reprezintă o politică sanitară de
controlare a preţurilor (în special a preţurilor medicamentelor şi a
principalelor materii prime ce intră în componenţa lor) în combinaţie
cu excluderea unor produse farmaceutice de la plata licenţelor, acolo
unde acest lucru este posibil.
178

BIBLIOGRAFIE

1. Barr, Nicholas The Economics of the Welfare State,
Weidenfeld & Nicholson, London,
1990

2. Grbich, Carol Qualitative Research in Health, Allen
& Unwin, Sidney, 1999

3. McGuire, Alistair
Henderson, John
Mooney, Gavin

The Economics of Health Care,
Routledge & Kegan, London, 1988
4. Hugh, Annett
Rifkin, Susan
Guidelines for Rapid Participatory
Appraisals to Assess Community
Health Needs, World Health
Organization, 1995

5. Iacobaş, Andrei
Dumitru
Biostatistică medicală, Ediţia a II-a,
Editura Bucura Mond, Bucureşti,
1997

6.

Jaba, Elisabeta Statistica, Editura Economica,
Bucureşti, 1998



7. Mooney, Gavin Economics, Medicine and Healthcare,
Harvester Wheatsheaf, London, 1986

8. Norman, Johnson Reconstructing the Welfare State,
Harvester, London, 1990

9. Zweifel, Peter
Bayer, Friedrich
Health Economics, Oxford University
Press, London, 1997

179

Masa rotundă organizată de BBC la 9 martie 1997

(consemnare grafică - Liviu Druguş)


REP: Banii cheltuiţi în alte ţări pentru prevenirea îmbolnăvirii sau
pentru asistenţa medicală primară, în România sînt cheltuiţi pentru
spitalizarea celor foarte bolnavi sau a muribunzilor. Mortalitatea
creşte în fiecare an, pe măsură ce bugetul de stat alocat sănătăţii se
împuţinează.
În condiţiile de austeritate pe care le-a anunţat Guvernul de
la Bucureşti şi banii rezervaţi sănătăţii vor fi puţini, ceea ce ar putea
să ducă la înrăutăţirea stării de sănătate a populaţiei. I-am invitat pe
medicii Dragoş Nicolescu, preşedintele Camerei Federative a
Medicilor, Sorin Oprescu - directorul Spitalului Municipal din
Bucureşti, Silviu Rădulescu - director în Ministerul Sănătăţii la o
discuţie despre politica sanitară din Romînia. Prima întrebare,
domnilor:

REP: De ce Romînia este, după statistici, ţara cu cea mai bolnavă
populaţie din Europa?

Dragoş Nicolescu: Cred că răspunsul este destul de simplu de dat
într-un fel, iar în alte privinţe - fiind foarte complex - nu e uşor de
dat.
În principal trebuie să spunem că în ultimii 15 sau 20 de ani
populaţia României a trăit în nişte condiţii foarte proaste - ca
influenţe asupra sănătăţii, încît sănătatea adulţilor s-a degradat ,iar
copiii care s-au născut din aceşti adulţI au apărut pe lume cu nişte
tare pe care le vedem astăzi cînd au devenit tineri. În acelaşi timp, şi
sistemul sanitar a fost subfinanţat şi nu şi-a putut îndeplini în măsura
în care ar fi fost în stare - misiunea lui de a contribui la stare de
sănătate a populaţiei.

REP.: După cum s-ar zice, starea actuală a sănătăţii populaţiei este
rezultatul unei acumulări în timp, dle doctor Oprescu ce ziceţI?
180
Sorin Oprescu: Acuma, vedeţi - ca definiţie a stării de sănătate - ,
noi toţi ne aflăm într-o stare de sănătate aparentă pentru că ce e pe
dinăuntru… E adevărat, că vom arăta noi toţi la fel, indiferent de
culori politice ş.a.m.d., dar sîntem într-o stare aparentă de sănătate.
Dar, completîndu-l pe dl doctor Dragoş Nicolescu, doresc să
vă spun că sănătatea românilor I-a interesat pe românii care s-au
îmbolnăvit, mai puţin pe guvernanţii de ani şi ani de zile, şi atunci
cînd este unilateral acest interes şi cînd omul de-abia cînd se
îmbolnăveşte încearcă să facă ceva pentru sănătate, atunci e mult
prea tîrziu.

REP: Ce părere aveţi, domnule Rădulescu?

Silviu Rădulescu: Dacă vrem să elucidăm cauzele care duc la o stare
de sănătate atît de proastă cum este ea astăzi, este bine să be uităm şi
în jurul nostru şi în calitate de specialist în sănătate publică, v-aş
indica faptul că ţările din jurul nostru au o stare de sănătate
asemănătoare.
Se poate vorbi despre un model al sănătăţii în Europa
Centrală şi de Est. La unele capitole, la unii indicatori stăm puţin mai
bine, la alţii stăm ceva mai rău.
De exemplu, mortalitatea noastră infantilă este mai mică
decît a tuturor vecinilor noştri. Avem vecini la care mortalitatea prin
accidente sau prin decese violente este mai mare.

REP: Să înţeleg că pînă la urmă, de vină pentru actuala stare de
sănătate a populaţiei din Romînia ar fi,aşa în mare, trei factori -
pînă la urmă: SISTEMUL, EDUCAŢIA, POLITICĂ din ultimii 7
ani, politica greşită sau mai puţin greşită, rămîne să vedem. Ce
credeţI, domnule Dragoş Nicolescu?

Dragoş Nicolescu: Dacă mineriada din 1991 nu ar fi avut loc şi dacă
rezultatele alegerilor din 1992 n-ar fi fost cele pe care le ştim,
lucrurile nu ar fi continuat la fel. Pentru că acest model pe care îl
avem noi, de finanţare a sistemului de sănătate din taxe şi impozite ,
există la fel în Anglia şi în Canada.
181
Pentru a fi îmbunătăţit, rămînînd la acelaşi model, ar fi
presupus o imaginaţie managerială, deci un rezultat al eficacităţii
formidabil, ceea ce în mod evident le-a lipsit timp de 4 ani celor care
au răspuns de sănătatea romînilor. Iar a-l schimba a însemnat
experimentul.

Q: Aşa e domnule Soprin Oprescu? Dumneavoastră sînteţI şi un
membru marcant PDSR, aşa este?

Sorin Oprescu: Chestia cu “marcant” poate o mai… ameliorăm. Anii
90-91-92 au fost - de ce să nu o spunem?- pentru toată lumea, mă
refer la lumea medicală, nici noi nu ştiam în ce parte să o luăm: să
îmbunătăţim sistemul ăsta, să-l restructurăm… Poate că a fost o
etapă de căutări…Cam asta este…

REP:Dar, iată! O etapă de căutări pe pielea populaţiei…

Sorin Oprescu: Doamnă, nu poţI să faci peste noapte. Ne trezisăm şi
noi după 1989, luam contact cu realitatea asta dup ce se întîmpla şi în
lumea noastră, în lumea medicală…Doream să… Iată că au venit
foarte mulţi, ne-au acordat consulting-ul respectiv, şi prin 92 aşa, au
început să se cristalizeze - ceea ce spune dl doctor Dragoş Nicolescu
- au început să se cristalizeze nişte idei de schimbare a sistemului.
Din ideile astea, preluate, nu? Sponsorizate, sprijinite, ajutate de
Uniunea Europeană, multe dintre ele .. multe, multe, chiar multe,
multe, nu foarte multe, să nu vă închipuiţi… s-au tradus, s-au tradus
în fapte …

Silviu Rădulescu : O parte din răspunderea politică ar fi fost şi aceea
de a prezenta o notă de plată, o notă de plată viitoare. Care sînt
resursele necesare pentru ca sistemul să se dezvolte, să nu rămînă
anchilozat, îngheţat, învechit în nişte structuri. Nu poţI să dezvolţI,
nu poţI să modernizezi, dacă nu intră nişte resurse.

REP: Domnilor, dar noi nu vorbim aici de modernizare! Noi d
vorbim de supravieţuire! E adevărat că în Bucureşti sînt nişte
182
spitale de urgenţă, dar gîndiţI-vă … în mediul rural de exemplu,
unde nu există dispensare, sau dacă există…

Sorin Oprescu: La 70 la sută din populaţie poate să li se termine
firul neasistată…

REP: Exact! Noi despre asta vorbim! Noi n-am ajuns la
modernizare… sigur că sînt exemple … sînt paşi pe linia …

Sorin Oprescu: Pe linia restructurărilor.

REP.: Bun, dar ce se întîmplă în ţară. Iată în Iaşi. Iaşul, totuşi
este unul dintre oraşele mari ale ţării, unde toate spitalele de
acolo funcţionează fără ceea ce se cheamă avizul de igienă, al
Poliţiei Sanitare. La fel în sate… Este dezastruoasă..

Dragoş Nicolescu: Stimată doamnă, ca să faci la Iaşi spitale care să
aibă aviz, să te încadrezi în aceste avize, ar însemna ca în momentul
de faţă să închizi toate spitalele sau să investeşti nişte sume uriaşe, ca
să construieşti nişte spitale noi, pentru că ca să modernizezi nişte
magherniţe ar fi fără sens.
Din cauza felului cum s-a privit sănătatea, subfinanţată în
mod cronic, s-a ajuns ca spitalele să funcţioneze în clădiri cărora nu
li se poate da avizul. Nici măcar sub comunişti nu li s-a putut da
avizul, nici atunci nu l-au avut. Medicii din Sanepid n-au putut fi
forţaţI în halul încît să dea avizul. Dar spitalul a continuat să
funcţioneze în starea în care era.
Şi acuma, lucrurile s-au degradat progresiv. Poate că acest
ministru va avea capacitatea să-şi asume responsabilitatea unei
reforme în care se va mai da cu pietre,…

REP: Deocamdată acest ministru a calificat reforma Mincu
drept un eşec. Este sau nu un eşec? Ce părere aveţI domnule
doctor Oprescu? Unde vedeţI Dvstră greşeala - dacă a fost o
greşeală a politicii PDSR?


183
Sorin Oprescu: Cu ce o înlocuim? Eu nu cred că a fost numai a
politicii PDSR. Eu cred că greşeli au fost şi înainte, greşeli s-au făcut
şi în anii 90, dar vreau să spun că s-au făcut totuşi şi lucruri bune.
Sincer vorbind.

REP Am auzit următoarea vorbă: că există doar două feluri de
medici în Romînia: cei care primesc şi cei care cer…

Dragoş Nicolescu:Sistemul naţional de îngrijire a sănătăţii nu a
funcţionat niciodată cu 2 şi 14 şi n-o să funcţioneze cu 2 şi 11 din
PIB, pentru că la asta trebuie adăugate sumele provenite din “plăţI
tăcute” cu care sistemul de îngrijiri funcţiona … “cadouri” să le
spunem, mai romîneşte nu turceşte (bacşişuri) sau poate mai
franţuzeşte, mai occidental; deci sistemul de îngrijiri a funcţionat în
sistemul ăsta că a fost acceptat de fapt de toate părţile societăţii şi
chiar de către stat, chiar dacă uneori au vrut să-I curme,
culpabilizîndu-i pe medici care sînt în permanenţă culpabilizabil prin
acest sistem.
Vă spun sincer, nu mă dau după piersic cînd vă spun
lucrurile astea: pacientul, la sfîrşitul perioadei de contact dintre el şi
medic consideră că mediculI-a fost de folos şi-i oferă un cadou,
indiferent cum e cadoul, şi medicul şl primeşte, adta este o
compensaţie pe care o face fostul bolnav, acum vindecat, în calitate
de membru al societăţii civile pentru medicul lui, despre care el ştie
că are un salariu caricatural.
Deci, din punctul ăsta de vedere privim lucrurile. Şi dacă
prin asigurări de sănătate nu se va adăuga la salariul oficial ceea ce
se primeşte prin “plăţi tăcute”, sistemul de “plăţi tăcute” nu va
înceta.

REP: Ce-o să facă acum ministrul sănătăţii? A renunţat la
Experimentul Mincu. Ce-o să pună în loc?

Silviu Rădulescu: Una din direcţiile esenţiale pe care o va urmări
Ministerul Sănătăţii In perioada următoare este aceea de a influenţa
trecerea cît mai rapidă prin Parlament a Legii Asigurărilor de
Sănătate, care va…
184
Sorin Oprescu: Subliniez cuvîntul “rapid” …Am şi eu o observaţie .
Proiectul ăsta, de vreo doi ani de zile a fost făcut. Nuştiu, nu discut
acuma că e bun că e prost , că e nu ştiu ce.. bun…Am văzut
amendamentele aduse personal de Dvs., de Comisia de Sănătate a
Camerei Deputaţilor la timpul respectiv. N-am înţeles niciodată,
doamnă, de ce nici acuma nici înainte, acest proiect n-a fost pus în
discuţie. Mă întorc şi îl întreb pe coleg: la aplicarea lui în practică
trebuie totuşi să identifici nişte resurse resurse financiare, nişte
izvoare financiare.

REP: PDSR - majoritatea parlamentară vreau să zic - s-a plîns
la vremea respectivă de faptul că nu sînt bani…

Sorin Oprescu: Iată că şi domnul ministru actual al sănătăţii se
plînge de lipsă de bani

Dragoş Nicolescu: In realitate, introducerea sistemului de asigurări
de sănătate era neelectoral, pentru că însemna să ceri de la populaţie
o contribuţie directă.

Silviu Rădulescu:Eu am pomenit mai înainte de voinţa politică de a
arăta o notă de plată. Deci, nu putem să aşteptăm ceva mai bun, fără
să ştim cît costă şi poate că ne va costa ceva mai mult decît cît costă
astăzi.
ŞI a arăta acest lucru, poate, bineînţeles să dăuneze imaginii
politice. S-a vorbit aici de experiment, aspecte pozitive şi negative,
bun, rău. Problema este că acest experiment se opreşte acum după 2
ani şi ceva.
El ar fi putut fi oprit şi să se înveţe ceva, să se tragă nişte
concluzii după un an de aplicare şi ştian în ce direcţie să o luăm,
învăţam din greşeli şi să aplicăm ceea ce merge. Dar, pentru asta
trebuia să avem atunci legea, trebuia să avem atunci resursele acelea
financiare. Practic, s-a produs o desincronizare…

REP: Bun, dar să zicem că legea intră acum în Parlament, de
urgenţă, mîine, poimîine, peste o săptămînă, legea a trecut, a fost
votată ş.a.m.d. Ce se întîmplă mai departe?
185
Sorin Oprescu: Păi, vă spun eu. Ne cchinuim vreo doi sau trei ani de
zile s-o facem să funcţioneze . Probrabil că o să facem şi noi ca cehii
care au adus de vreo 300 de ori amendamente, dar funcţionează
Dumnezeule odată şi vedem şi noi…

Silviu Rădulescu: Avantajul pentru cetăţean ar fi acela de a şti
exact, atît el cît şi sistemul serviciilor de sănătate, cît plăteşte şi cît
primeşte.
Deci, o legătură mult mai strînsă, deci un contract dacă vreţI
,între cel care plăteşte anticipat, fiindă este vorba de potenţialul
utilizator, despre fiecare angajat, despre fiecare persoană care într-un
fel contribuie, ştie cît plăteşte la acest sistem, estew sigur că banii lui
se duc spre sistemul serviciilor de sănătate, iar pentru serviciile de
sănătate este o mai mare certitudine în privinţa resurselor de care
dispune.

REP: Dar, de unde aveţi garanţia că aceşti bani se vor aduna?

Dragoş Nicolescu: De fapt, sistemul de asigurări de sănătate, prin el
însuşi nu produce fonduri financiare. Sistemul de asigurări de
sănătate poate disponibiliza fonduri care există, dar care se pierdeau
altădată, şi poate să le corecteze în alt mod pentru de abia de-acuma
o să fie fructuent, vezi reforma şi ce o să însemne disponibilizarea de
personal şi şomajul, dumneavoastră ştiţi cum stăm, cu alte cuvinte eu
cred că dacă se forţează introducerea rapidă, fără să se facă nişte paşi
pregătitori, se poate garanta - din punctul nostru de vedere -
falimentul la sfîrşitul anului financiar al Caselor de Asigurări.
Casa de Asigurări ar trebui să fie autonomă şi independentă,
şi de stat şi de ministerul Sănătăţii. Or, dacă are un bilanţ negativ, va
trebui la sfîrşitul anului să se ducă cu mîna întinsă să cerşească
diferenţa, şi atunci s-a dus naibii autonomia şi independenţa Casei de
Asigurări.
Statul va zice: păi nu eşti bun la nimic, tu manager, şi
oamenii politici o să uite că au introdus asigurările într-un moment
nepotrivit. Trebuie, în primul rînd pregătită poarta de intrare în
sistem.Nu după ce-ai băgat legea să pregăteşti poarta de intrare,
asisten1a de prima linie, felul în care vei primi clientul asigurat la
186
actualele cabinete de dispensar, cele mai multe din ţară sînt dotate la
nivelul anilor 40.
Trebuie făcuţi paşi pregătitori şi în direcţia unei rigori
financiare mai mari în sectorul financiar, şi aicea n-avem noi ce
acţiona. Ca să ne convingem că Guvernul Ciorbea pune această
rigoare, şi eu sînt de părere că vor reuşi totuşi să impună rigoarea
financiară.
Trebuie, în plus, să ne asigurăm că deţinătorii de fonduri ai
pensionarilor, ai şomerilor, ai handivapaţilor, ai celor asistaţI social,
sînt dispuşi să contribuie cu ceva, nu diminuînd pensia sau ajutorul
de şomaj, ci dînd nişte procente din ceea ce reprezintă pensia pentru
Casa de Asigurări, fiindă altfel ne plasăm din nou în sfera gratuitşţii
pentru trei sferturi din populaţia ţării. Ei bine asta, poate garanta
falimentul.

Silviu Rădulescu: Dl Dragoş Nicolescu cunoaşte foarte bine
proiectul acestei legi şi ştie că, de fapt, legea asta prevede, deci nu va
fi o finanţare care să se sprijine exclusiv pe salariile celor angajaţi. O
parte din contribuţie va însemna o contribuţie a salariaţilor, dar o
parte importantă pentru pensionari, şomeri, alte categorii va fi din
aceste fonduri care sînt strînse în scopul acoperiri acestor nevoi.

Dragoş Nicolescu: De reţinut că deţinătorii de fonduri ai acestora şi
care joacă rolul de patroni, îmtr-un fel, nu sînt dispuşi să dea nimic.
Asta-i nenorocirea!

Sorin Oprescu. Şi bugetul se mută la Casa de Asigurări şi atunci
dacă ne jucăm de-a bugetul: mută-l colo ….

Dragoş Nicolescu: Cu alte cuvinte, trebuie făcuţI nişte paşi
pregătitori înainte de a introduce încă un pas pregătitor. Noi nu avem
Grupul de administratori/manager care nu sînt foarte mulţI, dar sînt
ceva peste 100 de oameni care să fie selecţionaţI şi pregătiţi. Noi n-
avem cadrele de bază, birocratice ale sistemului , de la început, peste
tot. Toate astea trebuiesc făcute prin selecţionare, prin pregătire, şi
prin menţinerea opţiunii pe care au făcut-o, adică cineva trebuie să le
dea bani pe toată perioada asta.
187
Silviu Rădulescu : Imi pare rău că trebuie să mai intervin în
privinţa asigurărilor pentru că nu trebuie să-şi închipuie cineva că
odată adoptată legea asigurărilor - ceea ce se va şntîmpla în
următoarele luni - a doua zi sistemul va intra în funcţiune şi se va
aplica. O perioadă de cel puţin 12 luni, dar mai curînd 18 luni sau
chiar doi ani , va însemna introducerea graduală a diferitelor
elemente, şi crearea structurilor, pregătirea persoanelor care să fie
capabile să facă acest sistem să funcţioneze.

REP: Şi ce facem pînă atunci, vă întreb, domnilor? Ce facem,
pînă atunci?

Sorin Oprescu:Stacheta se apropie de limita subzistenţei…

REP: Cu atît mai mult.

Dragoş Nicolescu: Ceea ce primim ca semnale din ţară, noi, Camera
Federativă a Medicilor este că sistemul se apropie de scufundare.
Barca este menţinută din ce în ce mai greu pe linia de plutire. Iată, v-
am spus, camerele de gardă au început să nu mai primească seringi
de unică folosinţă şi-I alergăm pe bolnavi să-şi cumpere de la
farmaciile de gardă, iar din foarte multe spitale din ţară ni se
semnalează că nu sînt perfuzii şi antibiotice suficiente la camerele de
gardă.
În plus, această subfinanţare care continuă şi v-am spus că se
accentuează, în ciuda declaraţiilor dlui ministru care a spus, în plus,
că nu-şi dă demisia că ar însemna laşitate (Eu am impresia că dacă
nu se înregistrează demisia a doi miniştri succesiv, nu se atrage
atenţia asupra pericolului subfinanţării) în această perioadă lucrurile
se vor agrava fiindă sînt 2 şi 11 la sută din PIB. Asta-i foarte mic.
Se va muri cu zile în urgenţe, se va agrava cronicizarea.
Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului a făcut o constatare
aproape tragică şi anume că dintre copii 1-5 ani aproape 50 la sută au
o anemie sub 11 grame de hemoglobină la sută, ceea ce este
dramatic, iar alţI 30 la sută se apropie de acest 11 la sută. Eu am să
vă traduc în limbaj popular ce înseamnă ca un copil pînă la cinci ani
să aibă anemie. Se va dezvolta psihic foarte deficitar.
188
Deci 50 la sută din copii ai ţării este ameninţată de o
dezvoltare psihică deficitară. Să nu luaţI în uşor. Nu sînt exagerări.
Nu sînt declaraţiile mele.Sînt constatările IOMC ale directorului
Institutului, prof Adrian Georgescu.

REP: Ce este de făcut?

Silviu Rădulescu: Nu putem aştepta fără să facem nimic. Ceea ce se
poate face este de a încerca să se suplimenteze aceste resurse.
Politica MS este de a solicita sume mai mari de la buget, ceea ce,
desigur, nu înseamnă că le va şi obţine.
Dar, niciodată acest minister nu va spune că aceste fonduri
sînt suficiente aşa cum s-a mai întîmplat la adoptarea bugetului cu
nişte ani în urmă. Responsabilitatea pentru suma alocată MS nu
revine MS ci aparţine aleşilor acestui popor. Vor arăta care sînt
valorile pe care le reprezintă. Dacă suma votată va fi sub limita
subzistenţei este clar că nu le pasă de sănătate.

Sorin Oprescu Guvernanţii trebuie să-şi ia foarte în serios
problema sănătăţii, căci este sănătatea unei naţiuni.

(Reporter: Tatiana Niculescu)
189

BIBLIOGRAFIE

Aristote; Les Economiques, Librairie philosophique J.Vrin, Paris,
1989
Anshen, Melvin; Bach, George Leland (editori); Management and
Corporations 1985; McGraw-Hill Book Company, New York; 1960
Pena, Jesus J., Glesnes-Anderson Valerie A.(editori); Hospital
Management. Winning Strategies for the „80s; Aspen Publication,
Rockville, Maryland, 1985
Mooney Gavin H.; Economics, Medicine and Health Care; Harvester
Wheatsheaf, New York, 1986
Mooney Gavin H., Russel Elizabeth M., Weir Roy D.; Choices for
Health Care. A practical Introduction to the Economics of Health
Provision. Second edition;Macmillan, 1989 (Ed I-a 1980)
McGuire Alistair, Henderson John and mooney Gavin; The
Economics of Health Care. An Introductory Text; Routlege & Kegan
Paul, London and New York; 1988
Shubin, J.A.; Initiere in conducerea intreprinderilor, Bucuresti,
Editura Tehnica, Bucuresti, 1970 (Traducerea lucrarii “Business
Management” – New York, 1968)
Zamfir, Catalin; Psihosociologia organizarii si conducerii, Editura
politica, Bucuresti, 1974
Hirschman, Albert O.; Morala secreta a economistului; Editura
Nemira, Bucuresti, 1998 (@ 1994)
Bell, David E., Raiffa Howard and Tversky Amos (editori); Decision
making. Descriptive, normative and prescriptive interactions;
Cambridge University Press, Cambridge, 1988, 1991
Nitchi, Stefan I., Racovitan Dan (coordonatori); Bazele prelucrarii
informatiilor si tehnologie informationala; Intelcredo, Deva, 1996
Ciobanu, ioan; Management strategic; Polirom, Iasi, 1998
Choffray Jean-Marie; Sisteme inteligente de Management.
Diagnostic, analiza si asistenta a deciziei; Ed Stiinta si Tehnica,
Bucuresti, 1997
Nicolescu, Ovidiu; Management comparat; Editura Economica;
Bucuresti; 1998
190
Rotaru, Anton; Prodan, Adriana; Managementul resurselor umane;
Sedcom Libris, Iasi 1998
Covey Stephen R.; Eficienta in 7 trepte sau Un abecedar al
intelepciunii; Ed ALL; Bucuresti 1995
Rees, David W.; Arta managementului; Ed Tehnica; Bucuresti,1996
Stulberg Joseph B.; Taking Charge. Managing Conflict; Lexington
Books; 1987
Androniceanu, Armenia; Managementul schimbarilor; Ed ALL, 1998
Stancioiu, Ion;Militaru, Gheorghe; Management. Elemente
fundamentale; Ed Teora, 1998
Pitariu, Horia D; Managementul resurselor umane. Masurarea
performantelor profesionale; Editura ALL; Bucuresti, 1994
Manolescu, Aurel; Managementul resurselor umane; Editura R.A.I.,
Imprimeria Coresi; Bucuresti; 1998
Maior, Corneliu; Elemente de Management; Ed Servo-Sat, Arad,
1998
Munro-Faure Lesley; Munro-Faure Malcolm; Cum sa atingi
standardele de calitate. Pas cu pas spre ISO 9000; Ed Alternative,
Bucuresti, 1997 (@1993)
Salceanu, Constantin; Comunicare si relatii interumane in
management; Ed Ankarom; Iasi, 1997
Enachescu, Dan; Marcu, Mihai Gr.; Sănătate Publica si Management
sanitar; Ed ALL; 1994
Ziglar, Zig; Savage, Jim; Motivatia. O cale spre performante
deosebite; Business Tech International, Bucuresti, 1998
Huidumac, Catalin; Rogojanu, Angela; Introducere in studiul
economiei de piaţă; Ed ALL, Bucuresti, 1998
Hill, Napoleon; De la idee la bani; Ed Curtea Veche, bucuresti,1998
Carnegie, Dale; Secretele succesului; Ed Curtea Veche; Bucuresti,
1998
191

CĂRŢI


DUDA, Rene Corneliu; (coordonator), HAVRILIUC, C.A., VITCU
, Luminita; Sănătate Publica si Management.Metode
epidemiologice.Curs; UMF Iasi, 1995;

PERLMAN, Mark; (Editor); The Economics of Health and Medical
Care; Proceedings of a Conference held by the International
Economic Association at Tokyo; See:

NEWHOUSE, Joseph P. and PHELPS, Charles E. : “Price and
Income Elasticities for Medical Care Services” pp 139-161

NEWHOUSE, Joseph P. ; The Economics of Health Care; See:
Chapter 2: “The Demand for Medical Care Services and the Demand
for Health Insurance” pp. 4-24

MOONEY, Gavin; Key Issues in Health Economics; See Chapter 9
“Paying doctors and non-paying pacients”, pp. 125-151

CULYER A.J. and WRIGHT, K.G. (Editors) ; Economic Aspects of
Health Services; See Chapter 7: “Prices and the Demand for Care”
by A.J. Cairns and M.C. Snell pp.95-122

WHO - Regional Office for Europe; Drugs and Money. A
preliminary survey and research proposal

ABSHAGEN U.,MUNNICH, F.E. (Editors) ; Costs of Illness and
Benefits of Drug Treatment, San Francisco, 1990; See Chapters:
“Cost-Benefit Analysis of Drug Treatment” by A.K. Maynard (York)
pp. 3-11; “The Economic Impact of Ilness” by B.Lindgren (Lund)
pp>1220; “The Impact of Clinical Pharmacology in Enhancing
Benefit-Cost Ratios of Drug Therapy” by F. Sjokvist (Hudinge,
Sweden) pp. 21-29; “Cost-Benefit and Cost-Effectiveness Analysis
in the Evaluation of Treatment for Cardiovascular Disease” by J.D.
192
Bentkover, W.B. Stason, (Harvard) pp. 35-44; “Examples of Cost-
Benefit Analysis: The Rheumatic Diseases” by M.S. Thompson and
M.H. Liang (Boston) pp. 45-40; “The Cost of Diabetes and the Cost-
Effectiveness of Interventions” by B. Johnson (Linkoping , Sweden)
pp. 51-57; “Economic versus Ethical Considerations” by Gafgen,
G.F.M. (Konstanz, FRG) pp. 89-96;

BUSS, Terry; Health Economics, Institute of Hygiene, Public Health,
Health Services and Management, Bucharest, Romania, January
1996 (33p)

* * * Health Economics (Terry Buss) BIBLIOGRAPHY, ed by
IHPHHS&M, Bucharest, Romania (277 p)

* * * Economie Sanitara, Ed by IIGSPSS&C Bucharest and London
School of Hygiene and Tropical Medicine, Bucuresti, 1996,
February, (22 p) (Romanian)

* * Economie Sanitara (Texte) IISPSS&C Bucuresti &
LSHTM, Bucuresti, Februarie 1996 (150 p); (English)

MOONEY, Gavin; RUSSEL, Elizabeth M. and WEIR Roy D.;
Choices for Health Care. A Practical Introduction to the Economics
of Health Provision, Second Edition, Aberdeen, Macmillan, 1980,
1986 (179 p)

MONEY, Gavin; Economics, Medicine and Health Care, Harvester
Wheatsheaf, New York, London. . . 1986

McGUIRE Alistair, HENDERSON John, MOONEY Gavin; The
Economics of Health Care. An Introductory Text; Routlege&Kegan
Paul; London and New York, 1988 (286 p)

MURESAN Petru; Manual de Metode Matematice in Analiza Starii
de Sănătate, Ed Medicala, Bucuresti, 1989 (572 p)

193
* * * Uniform requirements for manuscripts submitted to biomedical
journals by: International Committee of Medical Journal Editors, in:
CMAJ Vol 138, Februry 15, 1988 pp 321-328

* * * Anuar de Statistica Sanitara, 1995 (CCSS DM) Bucuresti

* * * Study on Systems of Payment by type of Service or Patient.
Report on a WHO Planning Meeting, Leuven, 12-13 October 1987

* * * The Application of Diagnostic-Related Groups (DRGs) for
Hospital Budgeting and Performance Measurement. Report on a
WHO Planning Meeting, Cardiff , 23-25 November 1988

* * * CAIETE DOCUMENTARE editate la IISPSSC

No 3 - POLITICI DE PLANIFICARE (No 3/octombrie 1991)

No 4 - FINANTARE SI ORGANIZARE (No 4/decembrie 1991)

No 5 - ELABORAREA DECIZIILOR (No 5/februarie 1992)

No 6 EVALUAREA IN ASISTENTA MEDICALA SI SOCIALA
(No 5/aprilie 1992)

No 7 - MANAGEMENTUL RESURSELOR UMANE (No 7/iunie
1992)

No 8 - CONCEPTELE SI PRINCIPIILE ECHITATII SI
SĂNĂTĂŢII. METODE DE CONTINUARE A INSTRUIRII.
Prioritate catre personalul medical regional (No 8/iulie 1992)

No 9 - REFORMA SISTEMELOR DE SĂNĂTATE SI MEDICINA
GENERALA (No 9/septembrie 1992)

METODE EPIDEMIOLOGICE utilizate in studiul mortalitatii
infantile. * Monitorizarea evolutiei lunare a mortalitatii infantile *
194
Citeva metode "netraditionale" de masurare a mortalitatii, utile in
sănătatea publica si in managementul sanitar (No 10/octombrie 1992)

No 11 - PRPOIECTUL "O ROMANIE SANATOASA" .
Recomandari preliminare (No 11/noiembrie 1992)

No 13 - FINANTAREA ocrotirii sănătăţii in Europa * Sănătatea si
finantarea sănătăţii * Ingrijirile de sănătate si mecanismele de piaţă *
Declaratia de la Maastricht privind asigurarea calitatii (No 13/iulie
1993)

No 14 - SISTEME DE SĂNĂTATE (SUA, China, Franta, Romania;
No 14/noiembrie 1993)

No 15 - UTILIZAREA STANDARDELOR IN DOMENIUL
INGRIJIRII SĂNĂTĂŢII - raport WHO) No 15/decembrie 1993

No 16 - OPINIILE MEDICILOR SI POPULATIEI DIN ROMANIA
(si alte articole) No 16/martie 1993

No 17 - CALITATE si SISTEME DE SĂNĂTATE No 17/ mai 1993

No 18 - MANAGEMENT SANITAR (Asigurari si Sisteme de
Sănătate) No 18/septembrie 1994

NORMAND Charles, WEBER Axel, ASIGURARI SOCIALE DE
SĂNĂTATE. GHID DE PLANIFICARE (WHO/OMS) 1994
195

REVISTE

PETCU, Constanta; Finantarea asistentei sanitare: modalitati
structurale, variante de subzistenta; in: Tribuna Economica,
Nr.32/1996, p.71-72 ; 33/1996, p.64; 34/1996 p.

MINCU,I; VULCU, L; URSULEANU Dan; Model de proiect de
buget de program, in: Revista de Economie si Administratie Sanitara;
nr. 3/1996 p.7

POPESCU,Alexandru; Despre management si marketing (II), in:
REAS nr. 3/1996 p.9-10

CALDARE, Ioan; Structura tronconica paternalista a spitalului (dupa
modelul japonez “Fuji”) - o propunere de structura ierarhica a
institutiei de ocrotire a sănătăţii; in: REAS nr 3/1996 p. 11-12

CALDARE, Ioan; Putem aprecia, in sens strict, activitatea de
ocrotire a sănătăţii prin indicatorii de eficienta si rentabilitate? in:
REAS nr 3/1996 p.13

BOS Hans; Financial Management, January 1996, IHPHHS&M,
Bucharest, January 1996 (96 p) (Texts of articles from medical
journals)

* * * Etica in organizatii (IISPSSC Bucuresti, 1996) (articole)

* * * Analiza comparata a sistemelor de sănătate. Politici de
sănătate, Bucuresti, 22-26 Aprilie 1996, IISPSSC (artcole)

NGUYEN Hung, Planificare Strategica si Operationala a proiectelor
de Sănătate (LUMNY Universite de Montreal & IISPSSC,
Bucuresti) 1996 (French)

* * * Planificare strategica si operationala a proiectelor de sănătate,
(Exercitii de grup si acetate)
196

* * * Managementul Resurselor Umane in Organizatiile de Sănătate,
(Program LUMNY Montreal & IISPSSC, Bucuresti, 1996 (40 p)

* * * Managementul Resurselor Umane in Organizatiile de Sănătate
(Codex) (Program LUMNY Montreal & IISPSSC) Bucuresti 1996

FARAND Lambert, Univ Montreal, Gestiunea operatiilor in
institutiile de sănătate (Program LUMNY & IISPSSC) Bucuresti,
1996

DESMARTEU, Robert H “Teorie et pratique de la strategie dans l‟
etablissements de sante”, Univ de Montreal & IISPSSC Bucuresti
1996 (3 vol , 1000p)

*** Managementul organizatiilor, Univ de Montreal & IISPSSC
Bucuresti 1996 (2 vol, 500 p) ( English & French)
DRUMMOND M. F. , STODDART G.L.,TORRANCE g.W.
Methods for the economic evaluation of health care programmes,
Oxford Medical Publications, 1987, Cap 5 (Course 4) 140 p (articles
in English)

MURESAN Petru, Sistemul de asistenta medicala specializata in
functie de grupele de diagnostic - Experimentul din Romania al
sistemului DRG‟s din SUA, in: REAS nr 1-2/1996 , pp 13-21

SOIKOS Team: Seminar on Health Reform in Romania (culegere de
materiale documentare, transparente, concluzii)

* * * WHO: Compendiun of English Language Courses Syllabi and
Textbooks in Health Economics (1989)

* * *WHO: Study on the development of Health Economics Training
(1987)

* * *WHO: Survey on Education and Training Propgrammes in
Health Economics (1986)
197

* * * WHO: Organization and Financing of Health Care Reform in
Countries of Central and Eastern Europe, Geneve, 1991

* * Financial information at district level: experiences from five
countries in: Health Poilicy and Planning no 4/1989, OUP, (12 p)

* * * Health and Health Care Financing Strategies , Warszaw 1993,
(50 p)

CULYER A.J. Cost-containment in Europe, Discussion paper 62,
Centre for Health Economics, York, 1989, 42 p
WILLIAMS Alan, Creating a Health Care Market: Ideology,
Efficiency, Ethics and Clinical Freedom (NHS White Paper.
Occasional Paper 5) 1989 20 p

MAYNARD Alan Whither the National Health Service, NHS White
Paper Occasional Paper 1 , 1989, 30 p
GRIFFIN, Charles C.; The Private Sector and Health Care Policy in
Developing Countries, 7p

IGNAT, Ion; Le cout de la Securite Sociale en Roumanie dans le
context europeen, in: Rev Med Chir Soc Med IASI, p 185-188

Cuprins

Partea I 1.Argumentum 2.Definirea omului prin esenţa existenţei sale: sinteza viziunilor teologice, filosofice şi ştiinţifice 3.Raportul cauzal în etică văzut ca raport scop-mijloc 4.Istoricul utilizării raportului scop-mijloc în gîndirea umană Partea II 1.Metoda, metodica şi metodologia 2.Metodologia Scop-Mijloc (MSM) în studierea Omului 3.MSM, teoriile despre scop (telotica) şi formularea scopurilor (politica) 4.MSM, teoriile despre mijloace (mediatica) şi optimizarea combinării mijloacelor (economica). 5.MSM, teoriile despre adecvarea scop-mijloc (pragmatica) şi optimizarea acestui raport (etica). Partea III 1.Trinitatea triadelor treimice 2.Tentaţia sintezei - o cale spre absolut 3.Eu, noi, toţi - sinteza treimică a existenţei umane 4.Individualism, colectivism / socialism, mondialism/internaţionalism 5.De la integrisme - prin dialog - la integrare 6.A treia cale? Nu, ci întreirea căilor! NOTE BIBLIOGRAFIE

2

1. Argumentum

Motto: “Mulţi vor considera efortul meu actual ca fiind mai puţin folositor. El eludează funcţia instrumentală a Economicii şi se îndreaptă spre obiectivul mai vechi, mai tradiţional, mai ştiinţific, mai explicativ - acela de a încerca să înţelegem cum stau lucrurile.” John Kenneth Galbraith: “Economics and the Public Purpose”, Boston, 1973, p.7

Obiectul studiului de faţă îl constituie atenuarea unei insatisfacţii de natură metodologică cu privire la eficientizarea acţiunii umane prin măsurarea factorilor ce o determină, iar în plan mai concret insatisfacţia faţă de modul cum au evoluat realităţile pe tărîmul educaţiei de nivel mediu şi superior. Preocupările pe această temă au deja o vechime de peste 15 ani, iar primele rezultate le-am formulat sub o denumire cam pretenţioasă, dar care urmărea clar să atragă atenţia, şi anume “Paradigma de gîndire şi acţiune Scop-Mijloc”. În plan metodologic, preocupările au pornit de la ideea unei mai bune definiri şi măsurări ale conceptului de eficienţă economică, concept suprautilizat şi golit de conţinut prin asocierea sa cu situaţii care sugerau uneori ineficienţa şi chiar risipa. Intuirea definirii conceptului amintit ca raport dintre scopuri şi mijloace (de fapt, acestea fiind generalizări ale deja utilizatelor “efecte” şi “eforturi”) a generat un proces mai larg de redefiniri conceptuale, printre acestea aflîndu-se şi probleme de ordin teoretic ce decurgeau din diferenţele mereu sporite dintre idealurile
3

deşi am aflat mai tîrziu. utilizat şi integrat în oceanul cunoaşterii filosofice. Lista poate fi completată cu multe nume. a trinităţii “Scop-Mijloc-Scop/Mijloc”) provine din concluzia că utilizarea sa adecvată aduce un plus de cunoaştere celui care-l stăpîneşte şi un set de insatisfacţii sau speranţe iluzorii pentru aceia care. continuînd cu Comenius. Acest traseu începe în mod clar şi definitoriu cu doctrina interacţionistă a lui Confucius. Marx. societatea poate cîştiga în echilibru. mă revendic. Convingerea autorului că instrumentul de analiză pe care lam numit MSM (în limba engleză. Kirkegaard. Probleme aparent strict cantonate în viaţa economică.S. Karl Popper. în fapt a Sfintei Treimi”. EMMY) are o deosebită valoare practică provine şi din faptul că mi-am construit un mod de gîndire de tip trinitar. ** Eşecul unor reprezentanţi ai vieţii noastre publice de a utiliza în mod eficient metodologia pe care o prezint aici (şi pe care am expus-o în numeroase articole publicate la Iaşi. presupun că i-au pătruns esenţele. apoi cu Aristotel şi filozofii stoici. pragmatismul american şi concepţia axiologică a lui R. dar că modul în care l-am definit. româneşti sau străine. dar intenţia acestui Argumentum este de a arăta că nu-mi revendic paternitatea “descoperirii” binomului scop-mijloc. prosperitate şi înţelepciune. Caracterul metodologic al binomului scop-mijloc (de fapt. aceasta fiind şi o minimă probă a faptului că suntem “proiectaţi şi programaţi” după “chipul şi asemănarea Tatălui. Machiavelli. John Kenneth Galbraith. Posibilitatea de a accede liber la izvoarele teoretice cele mai diverse mi-a conturat şi mai clar traseul ideatic faţă de care mă raportez şi de la care. definitoriu pentru existenţa umană. proasta alegere şi combinare a acestora). Nietzsche.(scopurile) marxismului originar şi a modului neadecvat de atingere a acestora (mijloacele. Hartman din SUA. Amitai Etzioni. Chişinău şi 4 . Kolakowski. mai mult sau mai puţin cunoscute. Vilfredo Pareto. politică sau etică s-au dovedit a fi doar particularizări ale acestui esenţial raport. respectiv. farmecaţi de simplitatea sa. Kotarbinski. Kant. religioase şi ştiinţifice este încă unul aparte. Convingerea autorului este că prin studierea profundă a acestui binom.

Motivăm această afirmaţie prin adoptarea modelului teologic ca explicaţie a originii şi existenţei umane. anterior definită ca atare. dacă acceptăm că nu suntem “buricul” Universului. O bună parte din confuzia existentă în demersurile academice provine din neclarităţile/ambiguităţile conceptuale. mai exact la marea pierdere suferită de omenire prin perpetuarea falselor distincţii dintre cele trei “domenii” : teologie. Este. înţelegem prin SCOP orice intenţionalitate şi orice finalitate a gîndirii şi acţiunii umane ce conturează un efect sau un set de efecte. Orice alte precizări sau adaosuri la aceste definiţii .deja de maximă cuprindere. indiferent de natura sa. poate crea o situaţie numită scop. Precizez de la început că metodologia propusă va fi utilizată într-un demers temerar. Ca un preludiu la acest demers viitor. acela de a aduce noi probe la cele deja avansate referitoare la caracterul unitar al cunoaşterii. necesar să acceptăm ideea că nu am dat definiţii logice. Drept pentru care nu vom merge mai departe înainte de a defini cele două cuvinte cheie care dau contur trinităţii metodologice din titlu. iar prin MIJLOC orice element. sunt binevenite. şi a teologiei în general.prin originea lor . filosofie şi ştiinţă. După cum se observă. atunci vom accepta cu uşurinţă (şi cu folos) ideea că suntem parte a Scopului Celui care ne-a creat şi că noi înşine probăm această origine divină prin formularea permanentă de scopuri şi încercarea de atragere de mijloace adecvate atingerii scopurilor propuse. Aceasta provine din faptul că cele două concepte sunt . Perfecţiunea adecvării este sinonimă cu 5 . că nu ne-am creat noi înşine (din haos sau din maimuţă). totodată. de natură să amplifice extensiunea şi intensiunea lor. lipsindu-le genul proxim. Mai exact. dar necesar. dorite sau nedorite . amintesc aici necesitatea deosebit de acută şi actuală de a defini cu maximă acurateţe conceptele folosite. care să “decupeze” din realitate sau idealitate porţiunea care se numeşte scop sau mijloc. conferim celor doi termeni o maximă extensiune şi intensiune. care combinat în timp cu alte elemente.Bucureşti) se datorează în mare măsură faptului că respectivii erau atei convinşi. în special. Astfel. fără a depune efortul necesar de a pătrunde în esenţa creştinismului.

economicul este sfera mijloacelor iar eticul (sau economico-politicul) este sfera adecvării dintre scopuri şi mijloace. Amintim aici o primă concluzie a gîndirii de tip trinitar. îmbrăcînd-o pe cea de mijloc. termenul “diplomă“ nu sugerează expres nici calitatea de scop nici pe cea de mijloc. totuşi. Un exemplu poate fi de ajutor: Cînd fac afirmaţia “doresc să obţin o diplomă“ termenul “diplomă“ defineşte un scop. şi anume demontarea iluziei creşterii continue a eficienţei economice sau .atingerea/deţinerea adevărului absolut. uneori. sau ambele. pentru a nu crea confuzii. deci. a unui lucru trebuie precizată din timp.ceea ce este acelaşi lucru . dar lasă loc interpretării noastre de a ne imagina diploma fie ca scop. termeni diferiţi definesc acelaşi lucru (sinonomie relativă) iar alteori acelaşi lucru al realităţii semnifică concepte diferite (semiotică relativă). 6 . aşa cum am afirmat. este clar că termenul “diplomă“ şi-a pierdut calitatea de scop. Rezultă. unul şi acelaşi lucru poate fi succesiv sau concomitent şi scop şi mijloc. a politicului şi eticului. respectiv dintre economic şi politic. fie ca mijloc. Concluzia acestui exemplu este că în planul istoric. Economica Politică?”***am propus următoarea convenţie (asupra căreia vom reveni pe parcursul lucrării): politicul este sfera scopurilor. nimic nu se cîştigă. Ce studiază. totul se transformă“. Definirea clară şi lipsită de echivocuri a termenilor utilizaţi este cu atît mai imperioasă cu cît. Dar aceasta nu trebuie să ofere teren pentru speculaţii şi interpretări ad-hoc. Dacă însă afirm “aceasta este o diplomă“. Includerea în calcul a tuturor mijloacelor consumate (inclusiv a stării de sănătate a omului şi a mediului înconjurător) ne trezeşte la realitatea cunoscută de mult. Cînd însă afirm: “cu această diplomă pot obţine un post bine plătit”. Dimpotrivă. în orice analiză calitatea de scop sau mijloc. Iată însă că există şi o opinie diferită: politicul este definit ca sferă a mijloacelor. Un contra-exemplu: în lucrarea “Sfera de cuprindere a economicului. aceea că “nimic nu se pierde. recte cel al curgerii timpului. adică este doar o tendinţă asimptotică spre aceasta.a creşterii economice continue. că însăşi ideea de cîştig trebuie re-definită şi re-gîndită….

politic (scopuri) ne poate scuti de absolutizări de genul celor practicate de ideologia marxistă (economicul determină politicul) sau fascistă (politicul domină economicul). deci. Gradul de moralitate (de adecvare dintre scopuri şi mijloace se stabileşte simultan în plan micro. Acceptarea relativităţii economic (mijloace) .62). M . 7 . iar eticul are rol pasiv. analizele noastre ne arată că o eliminare pe scară largă a confuziilor ar putea îmbunătăţi calitatea actului politic. iar faptul că am conferit alte conotaţii termenilor utilizaţi de Petre Andrei se explică prin dorinţa unei clarificări (şi.adică micro. multe eşecuri îşi au originea în confuzii. p. în concepţia lui Petre Andrei. a denaturării însăşi a ideii de om politic? Desigur.” Desigur. macro şi mondo) în legătură cu gradul de adecvare dintre scop şi mijloc. (Acelaşi autor precizează. dar nu este obligatoriu ca simpla eliminare a unor confuzii să asigure succesul. conferindu-i o aură de moralitate dacă se obţine acordul de la cele trei paliere (. pentru care se atrag mijloacele corespunzătoare. macro şi mondo. Dată fiind această confuzie. Oricum. exemplul este ales aleatoriu. m. ci politicul. Simpla comparare a scopurilor cu mijloacele ne transferă în tărîmul eticului. aşa cum din păcate se crede la modul majoritar. eventual. a unei convergenţe conceptuale) a raporturilor dintre politic.) Conform metodologiei propuse de noi citatul din Petre Andrei ar suna astfel: ”Politicul exprimă un set de scopuri de atins.Iată citatul explicativ: “Valorile politice exprimă. nu este de mirare faptul că se afirmă tranşant că “politicul nu are nimic comun cu eticul” sau “etica nu are ce căuta în politică“. stabilite de politic în conformitate cu economicul existent. politica este astfel obligată să aplice normele şi principiile stabilite de etică“ (Tompea. la pagina 17. mijloace prin care se tinde spre realizarea anumitor scopuri pe care le fixează etica. presupunînd că opiniile de la cele trei paliere sunt sau pot fi cunoscute. constatativ şi analitic. Să fie oare această regretabilă confuzie terminologică şi ideologică la baza politicianismului de grotă. Nu eticul este cel care stabileşte scopurile. economic şi etic. Scopurile sunt. că “etica nu poate crea norme deoarece normele sunt create”.

p. spune preotul Chioar. în lucrarea “Das Problem des Ubels und die Theodizee” la p. însă în virtutea dependenţei sale de Dumnezeu. ci e supus lui Dumnezeu.” (p. biograf al lui Kant: 8 . 40). Ce replică minunată adresată lui Francis Fukuyama. (p. care să poată da lumii un scop şi mijloacele necesare pentru atingerea acestui scop” (Chioar. în care îşi găseşte scopul suprem. pacea. ci fiecare este ca membru al întregului.Calea reală este cea a înţelegerii faptului că fiecare dintre aceste două aspecte ale realităţii au relativa preeminenţă. Lămuritoare în priviţa sensurilor pe care le confer termenilor de SCOP şi MIJLOC este lucrarea părintelui doctor. omul este sieşi scop. Omul e scop sieşi faţă de natură. care lega sfîrşitul istoriei de triumful liberalismului în lume! “Deoarece omul. De aceea se afirmă că scopul cel mai înalt al omului este preamărirea lui Dumnezeu”.” (p. “Natura îşi împlineşte scopul în om şi omul în Dumnezeu. un mijloc pentru altul şi totul pentru Dumnezeu. 44). are tendinţa spre asemănare cu Dumnezeu. 19: “Ca persoană. în Univers nici un neînsemnat membru al întregului nu este scop sieşi. fie unor teologi din vechime. De altfel. pentru aceea Dumnezeu îl glorifică în mod deosebit şi prin aceasta omul participă la sfinţenia divină. 42). dar e subordonat lui Dumnezeu. cu raţiune superioară. care scria în 1883. e luminat şi se luminează.” Ideea convergenţei teologiei cu teleologia (sau a religiei cu filosofia) este subliniată şi de Uwe Schultz. pînă cînd se va încheia istoria şi timpul îşi va înceta cursul. în teologie Ioan Chioar: “…putem vorbi de un scop al lumii decît numai admiţînd existenţa unui Creator liber. Atunci urmează liniştea. Consider utile alte cîteva formulări pe această temă. ci e în curs de desfăşurare. armonia în iubire care aduce fericire. ŞI numai întrucît omul tinde la comuniune cu Dumnezeu întru atît scopul său este atins. Iată-le: “Sensul istoriei nu e încă împlinit. conform scopului pentru care a fost creat din voinţa divină. Originea kantiană a acestui mod de gîndire este subliniată şi de trimiterea la lucrarea lui Fischer Lorenz. fie aparţinînd părintelui Chioar. Şi numai atunci creaţia îşi va îndeplini scopul. funcţie de unghiul de vedere propus. 45). el nu e suveran.

Demersul său ar trebui repetat la intervale din ce în ce mai mici de timp.138). constituie principala dovadă pentru contigenţa universului şi sunt unicul argument valabil. formulată astfel de către Schultz: “Teleologia duce la morală şi ambele sunt identice cu teologia” (p. prilej de confruntare. sinteza micro-macro-mondo. pînă să ajungă a deveni o preocupare cotidiană. 137138). Kant pune. Teora. analiza teleologică insistă asupra unui scop sau al altuia. ajungîndu-se în cele din urmă la scopul final. kantianismul fiind un bun exemplu de integrare a filosofiei cu religia şi ştiinţa.“Contemplînd caracterul întîmplător al scopurilor naturii. cu 9 . Ideea kantiană (“imperativul categoric”) conform căreia “Eu nu trebuie să acţionez niciodată altfel decît aşa încît să pot voi şi ca maxima mea să devină lege universală. că universul depinde şi este creat de o fiinţă care există în afara lumii şi care este într-adevăr inteligentă (datorită acestei finalităţi) şi că teleologia nu-şi dobîndeşte perfecţiunea de investigaţie decît în teologie „ ”. un puternic “element” unificator şi sintetizator în gîndirea umană. grup şi societate. obiectele naturii. (Uwe Schultz. gîndirea trinitară se oferă deja ca suport logic şi etic al cunoaşterii. echivalentă cu instaurarea unui nou mod de gîndire. neînţelegere şi conflicte sociale. în teologie: „ Dar conceptul unui obiect a cărui existenţă sau formă ne-o reprezentăm ca posibilă cu condiţia unui scop este legat inseparabil de de conceptul contigenţei lui (în virtutea legilor naturii). sau ceea ce am denumit în termeni contemporani. în care “specializări” ale gîndirii de genul teologic. iar scheletul acestei gîndiri poate fi rezumat la raportul integrator Scop-Mijloc-Scop/Mijloc. Kant este. 1997 (originalul german scris în 1965. iar traducerea îi aparţine lui Vasile V. cît şi pentru filosof. Este demnă de reţinut sinteza kantiană. pe care le considerăm posibile doar ca scopuri. filosofic sau ştiinţific vor fi doar simple amintiri ale perioadei schizoide a omenirii. ci dincolo de ea. În această perspectivă unificatoare. totodată temeliile filosofice ale raportului scop-mijloc. Poenaru).” În această extrem de sintetică formulare se află sîmburele sintezei morale la nivel de individ. de altfel. perfect unitar. Tocmai de aceea. p. atît pentru intelectul comun. chiar dacă acesta nu se mai află în natura însăşi. Immanuel Kant.

existenţa sau apariţia unor noi mijloace stimulează apariţia şi formularea unor noi scopuri. Sau. problema “cine pe cine determină“ fiind o falsă problemă la nivelul lumii reale. orice gîndire se bazează sau cel puţin implică un raţionament ce trimite la scop. Această inversiune (presupunînd. mijloc sau la ambele. este acelaşi lucru cu “cine a fost mai întîi. cu aproape două decenii în urmă (cînd nu citeam nici un fel de filosofie) am pornit de la o definiţie ad-hoc a omului.” Această aserţiune trebuie şi poate fi pusă la temelia unui mod de gîndire practică. A argumenta preeminenţa economicului asupra politicului (economism) înseamnă a ne opri la un segment istoric dat. prin care propuneam conceperea şi analiza rezultatelor acţiunilor sale în funcţie de două variabile: scopurile propuse şi mijloacele dispuse. la fiinţa umană: “Omul şi în general orice fiinţă raţională există ca scop în sine. Se ajunge astfel la raportul dintre politic (scopuri) şi economic (mijloace). unde este foarte posibil ca acest determinism să existe. că specific uman este preeminenţa calităţii umane de scop. Intuitiv. nu numai ca mijloc. Se deduce de aici că “normalitatea” ar consta din preeminenţa scopului asupra mijlocului. oul sau găina?”. de care o voinţă sau alta să se folosească după bunul său plac. Se poate spune că. A extrapola această concluzie la alt sau orice moment istoric . direct sau indirect. cît şi în cele care au în vedere alte fiinţe raţionale. iar Metodologia Scop-Mijloc se reclamă a fi unul dintre modelele posibile de urmat. Uneori scopurile (bine şi clar formulate) reuşesc să atragă mijloace care altfel ar fi fost ignorate şi nefolosite Alteori însă.iată temelia apariţiei dogmatismului şi ineficenţei acţiunilor sociale bazate pe premise false.referire. iar industrialismul epocii 10 . desigur. împreună cu Kant. atît în cele care-l privesc pe el însuşi. omul trebuie considerat totdeauna în acelaşi timp ca scop. ci în toate acţiunile lui. şi apoi de mijloc) este sesizată şi formulată clar de Max Scheler în 1899: “Puterea tehnicii materiale… a dovedit într-un mod neaşteptat puterea pe care o are mijlocul de a pune scopuri şi a orbit spiritul epocii în faţa forţei proprii scopului de a alege mijlocul”.

de referinţă sunt şi abordările hegeliene exprese pe această tema a raportului scop-mijloc. mijloace de subzistenţă. Cum să nu devină perenă o gîndire bazată pe esenţa divină ce sălăşluieşte în om? Profităm de context pentru a alătura celor de mai sus modelele pe care le-am propus ca elemente componente ale MSM: Tatăl (scopul). Cu riscul de a forţa puţin nota. Cu riscul alunecării înspre relativismul etic. La Hegel. 11 . sugerînd că fiecare element este o parte a unei triade. care la rîndul ei este o parte a unei triade. subliniem un adevăr cu mare semnificaţie pentru lucrarea de faţă: esenţa gîndirii hegeliene este de natură triadică (trinitară): teză-antiteză-sinteză. Sfînta Treime se regăseşte perfect în cele trei laturi ale logicii hegeliene: Tatăl (teza). îşi precizează convingerile şi oferă premise pentru noi elaborări teoretico-filosofice şi ştiinţifico-practice. gîndirea trinitară este prezentă permanent. înainte de a fi-ca-mijloace au fost scopuri ale unui timp anterior. Înainte de a aminti aceste abordări. terminologie dominată de “mijloace”: mijloace de muncă. Alături de precizările kantiene amintite mai sus. de domeniul mijloacelor. mijloace de producţie. iar munca umană ţine. “forţele de producţie” fiind ele însele nişte mijloace alcătuite din oameni şi maşini.moderne a inversat această ordine. evident. Raportul scop-mijloc apare ca un criteriu prin care gînditorii se auto-definesc. Fiul (mijlocul) şi Sfîntul Duh (sinteza scop-mijloc). Această concluzie este consonantă cu terminologia economică marxistă. creînd o lume dominată mai mult de mijloace şi mai puţin de scopuri. etc. Fiul (antiteza) şi Sfîntul Duh (sinteza). afirmăm că toate mijloacele.

Aristotel însuşi are mai multe definiţii pentru “om”: pe lîngă cea amintită mai sus Aristotel defineşte omul ca fiind “animal raţional”. filosofice şi ştiinţifice Karl R. ci una dintre cele posibile. apoi ca “animal politic” etc. Scopul generic este. În acest scop definim fiinţa umană drept suma scopurilor pe care şi le propune şi a mijloacelor de care dispune. Pornind de la această idee. nu avem pretenţia că vom da definiţia omului. Mai 12 . a esenţelor sale. socială şi globală). “omul este animal metamorfozat” (Blaga) etc. Se poate spune că multiplele definiţii/descrieri ale omului nu sunt decît mijloace folosite de diverşi gînditori pentru a ajunge la scopul propus. Definirea omului prin esenţa existenţei sale. cunoaşterea omului. De fapt. atunci cu siguranţă nu ar exista atîtea sisteme. La rîndu-ne.care este de a eficientiza acţiunea umană (individuală. Mai mult decît atît. Oare este mai bine înţeles conceptul (şi realitatea) de om dacă vom memora definţii ca: “omul este un biped fără pene” (Aristotel). şi anume că definirea omului este un lucru deosebit de dificil. Dacă ar exista o definiţie unică şi unitar acceptată a omului. ci descrieri ale unor însuşiri umane mai mult sau mai puţin fundamentale şi sugestive. Sinteza viziunilor teologice. “omul este fiinţă pentru moarte” (Heidegger). concepţii şi curente filosofce. de a elimina practicile politico-economice păguboase şi de a asigura un echilibru instabil şi pozitiv evoluţiei umane la cele trei niveluri amintite. L-am putea susţine cu o multitudine de exemple legate de definirea omului. dar unghiurile de analiză diferite au dus la relevarea unor aspecte/esenţe diferite ale omului. Popper spunea că detestă definiţiile deoarece creează superstiţia că un lucru odată definit este mai bine înţeles. dar adecvată scopului nostru . desigur.2. “omul este fiinţa blestemată să fie liberă“ (Sartre). conotaţiile de mai sus nu reprezintă definiţii propriu-zise.

teologi şi alte categorii de persone interesate de scoaterea gîndirii actuale din impasul în care se află. Este foarte aproape această definiţie de cea a lui Aristotel prin care definea omul ca animal raţional. fiecare dintre definiţiile particulare poate fi exprimată cu uşurinţă într-o definiţie de tipul scop-mijloc. nicidecum monistă sau dualistă. nervos. sanguin etc). osos. Din cele precizate pînă aici se observă că nu am optat doar pentru o definire filosofică a omului (de exemplu “omul este o trestie gînditoare” . omul este alcătuit din sistemul muscular. în acelaşi timp. grupul social şi umanitatea (sinteza micro-macro-mondo). Dar. să utilizeze experienţa trecutului şi resursele apte de a fi combinate şi utilizate. cu excepţia cazurilor patologice). definiţie identică cu cea a lui Aristotel “omul este un animal raţional”). holisme.Pascal. ceea ce induce ideea că o definire a omului prin 13 . sincretisme etc. convergenţe.subliniem odată că prin om sau fiinţă umană înţelegem atît individul. Am convingerea că un eventual salt în cunoaşterea omului poate veni de pe o poziţie pluralistă.mărul cunoaşterii) şi nici pentru o definire ştiinţifică (de genul. Într-adevăr. Abordarea preponderent axată pe una dintre cele trei dimensiuni ale existenţei umane a dus şi mai duce încă la monisme care sunt forme neevoluate ale dogmatismului. apreciem că nu întîmplător discuţia despre scopuri şi mijloace Hegel o face în “Ştiinţa logicii”. Secolul XXI va fi dominat de sinteze. O şansă pentru o veritabilă sinteză o constituie informatica şi dialogul cotidian care are loc pe plan mondial între filosofi. savanţi. impas probat de existenţa unei crize morale fără precedent. Considerăm că existenţa umană nu poate fi concepută fără formularea unor scopuri şi fără conştientizarea mijloacelor adecvate atingerii acestora. selectarea scopurilor şi optimizarea combinării mijloacelor presupune logică. (Desigur. raţionalitate şi chiar calcul matematic foarte elaborat. Totodată. dar nici pentru o definiţie teologică a omului (de exemplu omul este un rezultat al sancţiunii divine privind interzicerea accesului la informaţie . Mai mult decît atît. globalisme. se poate observa că niciuna dintre posibilele definiţii date dintr-un unghi de vedere sau altul nu este exclusă sau ignorată. Această raţionalitate îi permite omului să-şi proiecteze existenţa în viitor.

dar diferit în planul consecinţelor. deci a scopurilor (idealurilor) propuse în scopuri (idealuri) împlinite. Kant. relaţia de finalitate este explicată de Hegel prin triada: scop subiectivmijloc-scop înfăptuit. respectivul dicton nu face impresie bună celor care îşi mai amintesc că acesta era deosebit de apreciat de către …Marx). Aceasta este. respectiv în analiza omului prin omenescul din el. Hartman… şi lista ar putea continua. comună oamenilor şi prin raţiunea care ne deosebeşte de animalitate. nihil humani a me alienum puto”? (În treacăt fie spus. ceea ce am denumit Metodologia Scop-Mijloc. Scheler. Cineva se va întreba: cum este posibil să fii de acord concomitent şi necontradictoriu cu Aristotel. În ce ne priveşte. De aceea. prin scînteia divină.intermediul binomului scop-mijloc este utilă. N. pentru care ieşirea dintr-un monism sau altul înseamnă eclectism. lipsă de sistem sau … abatere de la normele gîndirii “corecte”. Cum? Prin folosirea celor mai adecvate mijloace. În esenţă. apreciem “paradigma de gîndire şi acţiune scop-mijloc” drept un relativism axiologic pozitiv prin efectele sale posibile. Bradley. în esenţă. O asemenea contopire de sisteme filosofice a fost aspru sancţionată de gîndirea dogmatică. Răspunsul este lesne de dat de oricine a pătruns în esenţa MSM. Este oare ceva ciudat să cauţi şi să găseşti nu diferenţele care ne opun.S. putem afirma că este realmente specific uman transformarea abstractului în concret. ci diferenţele care ne apropie? Ar putea fi o ipoteză de plecare mai corectă pentru orice cercetare decît cea formulată în dictonul latin “Homo sum. practică şi cu …uşoare pretenţii de universalitate. Înţelegem prin aceasta că orice apreciere umană (efectuată de om asupra sa şi a semenilor săi) este doar un infim segment din raportul Scop-Mijloc ce defineşte divinitatea şi creaţia divină. Îndrăznim să formulăm un gînd similar. Nietzsche. a gîndului în faptă. Hartman şi R. singurul lucru logic ce le rămîne de făcut oamenilor fiind credinţa în Dumnezeu. Este cunoscut faptul că marele Kant a dedus imposibilitatea demonstrării atît a existenţei cît şi a inexistenţei lui Dumnezeu. Hegel. Marx. Fără a ne propune să facem o demonstraţie “more 14 . Heidegger.

ideea de supremaţie absolută a speciei umane. dacă ne negăm de la început posibilitatea de a fi parte a raţiunii universale. cu ce drept pretindem că noi înşine suntem raţionali? Noţiunea de relativism istorico-axiologic o folosesc în sensul de necesitate permanentă a raportării la ceva. ne cantonează întrun antropocentrism autoreflexiv şi narcisiac. Neacceptînd ideea de relativism. inducem. negăm posibilitatea existenţei unui plan divin iniţial.geometrico”. în Editura Trei). voit sau nu. autopreamărirea acestei forme parţiale de existenţă . avem convingerea că dacă. Excesele raţionalismului. relativismul propus de noi este un confucianism postmodern care promovează o trialectică pozitivă şi optimistă. prin faptul însuşi că neagă şi tacit şi este ruptă explicit din marele traseu istoric suprauman.omul . Păguboasă este pentru că o atare idee nu ne aduce nici un plus de cunoaştere. de supraapreciere păguboasă şi descurajantă a potenţialului uman. Popper în lucrarea “Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte. Relativismul pe care l-am descris mai sus poate fi conceput şi ca o formă de interacţionism (vezi sensul acestui termen conferit de Karl R. a unei finalităţi precise şi care să conţină în sine şi existenţa mijloacelor apte să atingă scopurile succesive. Descurajantă pentru că în lipsa existenţei acestui suprauman. fără şanse de progres pentru specia umană. nu avem altă şansă decît pesimismul istoric şi imaginea unei existenţe fără sens. apărută în germană în anul 1994 şi tradusă în romîneşte de Florin Lobonţ în 1997. atunci orice judecată apreciativă şi teleologică elaborată de om este lovită de nulitate. şi deci inclusiv cel al vieţii umane.pot fi atenuate prin cuplarea ştiinţificului cu teologicul. Cu alte cuvinte. O pledoarie pentru interacţionism”. iar consecinţa acestei cuple nu poate fi decît relativismul axio-istoric. În alţi termeni comparativi. 15 .

În loc de alte argumente ale necesităţii utilizării raportului scop-mijloc ca o alternativă la ideea de cauzalitate în acţiunea socială vom reda cîteva pasaje scrise cu peste un secol în urmă (1893) de Ion Găvănescul. în acest caz. ci numai un mijloc pentru realizarea scopului suprem: propăşirea socială. În consecinţă. Valoarea 16 . În principalele limbi de circulaţie bunul (cauza. ideea divină din care decurg şi nasc toate). Ceea ce în filosofie se numeşte raportul cauză-efect. iar în MSM se numeşte scop-mijloc. Interesant de sesizat că pledoaria noastră pentru a demonstra identitatea de esenţă dintre scopuri şi mijloace (ceea ce induce ideea de relativism etic absolut pe termen lung şi foarte lung) este probată lingvistic. Raportul cauzal în Etică prin prisma binomului scop-mijloc Pedagogia este (alături de Business) domeniul cel mai aplicabil şi mai lesne controlabil al eficienţei utilizării paradigmei de gîndire şi acţiune scop-mijloc.3. Cauzalitatea şi teleologia sunt două moduri de gîndire complementare şi doar aplicarea lor succesivă şi concomitentă poate releva adevărul referitor la gradul de adecvare dintre scopuri şi mijloace. o mare figură a pedagogiei romîneşti: “Instrucţiunea nu este un scop. Analiza cauzală apare ca absolut necesară atunci cînd se încearcă studierea succesului sau eşecului şcolar (sau în afaceri). sunt traductibile atît cu Bine cît şi cu Bun. das Hochste gut. Exemple: le Bien supreme. în Economică şi Economica Politică se numeşte raportul efect-efort sau eficienţă. highest or ultimate good.scopul) sunt denumite cu unul şi acelaşi cuvînt. mijlocul ) şi binele (efectul. şi latinescul Summum Bonum a fost tradus atît prin Binele Suprem (scop ultim spre care poate tinde fiinţa umană) cît şi prin Bunul Suprem (cauza primă. Binomul scop-mijloc trebuie. inversat şi aplicat unilateral: vom analiza lucrurile de la efect la cauză (mod de gîndire specific cauzalităţii) şi nu de la scop la mijloc (mod de gîndire specific teleologic).

Valoarea scopurilor particulare se măsoară după gradul concordanţei lor cu scopul ultim: conservarea şi fericirea societăţii. Felul scopurilor va atîrna inevitabil de felul voinţelor. m-ar sili. am putea întreba retoric: de ce au trecut 100 de ani peste noi fără ca aproape nimic să nu se fi întîmplat. Dacă este aşa. Etica pentru şcoalele secundare. Bucureşti 1928. iar inteligenţa va alege întotdeauna mijloacele cele mai potrivite pentru realizarea oricărui scop. între altele. Inteligenţa alege mijloacele. Scopurile însă le pune voinţa. şi cu voinţa se ocupă educaţia propriu-zisă. fără a se ocupa de fixarea scopului final? Să fie oare înţelept a instrui fără a educa? De ce s-a neglijat atît educaţia în şcoală? Lipsesc mijloacele educative. pp 212-213) La acest excepţional (de normal!) mod de gîndire. şi instrucţiunea propriu-zisă are a face cu inteligenţa. Demonstraţia acestui adevăr pedagogic m-ar duce însă prea departe. se va zice. S-ar putea răspunde: mai fiecare obiect de studiu e susceptibil a deveni şi un mijloc de educaţie. oare să fie interesul societăţii organizate în stat a înlesni prin şcoală obţinerea “mijloacelor”. “ (Găvănescul.mijloacelor se măsoară după eficacitatea lor în realizarea unui scop determinant. Ion. a vorbi despre cestiunea capitală a oricărei reforme şcolare: pregătirea corpului didactic. Oare şi peste altă sută de ani? 17 . întrebările şi răspunsurile (la cestiune!) ale profesorului Găvănescu fiind de o cruntă actualitate.

şi îndeosebi a omului privit ca umanitate. “Biblia” . (vezi “Doctrina lui Confucius sau Cele patru Cărţi ale Chinei” Ed Timpul. deşi nu neapărat pe consecutivitate. Diferă doar accentele.H) Se consideră că doctrina confucianistă constituie “doctrina morală care stă la baza forţei şi a perenităţii civilizaţiei chineze”. Iaşi. în loc să stingă setea de cunoaştere o aprind mai tare. iar dialogurile filosofice din Cartea a treia amintesc de dialogurile platonice şi maximele socratice culese şi prezentate de Xenofon.4. faptul că Planeta Pămînt a avut o civilizaţie unitară.după denumirea greacă . discuţia din acest capitol presupune apelul la etapizări istorice relativ acceptate. Istoricul raportului scop-mijloc în gîndirea umană Am putea afirma că amintitul raport a existat dintotdeauna şi va exista întotdeauna în gîndirea umană. formulările şi … scopurile în care s-a utilizat acesta. 1994. cîndva. Latinii au denumit iar modernii susţin că aplică această identitate dintre voinţa divină şi voinţa indivizilor socializaţi: “Vox 18 . precum şi o abordare bazată pe succesivitate. Morala stoică şi metafizica lui Aristotel par a fi variaţiuni pe temele discutate de Confucius în Cartea a doua. ca specie şi nu ca individ. Cu reamintirea faptului că civilizaţia chineză se mîndreşte şi ea cu o operă scrisă.vom sublinia acele pasaje care susţin necesitatea şi utilitatea unei gîndiri bazate pe scop şi mijloc. intrăm în domeniul argumentelor ce vor putea proba. simbolizată în mitologie de pomul unic al cunoaşterii şi cu fructele sale care. p 13). numită “Cartea prin excelenţă“ (prima dintre cele patru cărţi clasice ale Chinei). Confucius (551-479 î. Inevitabil.d. Din această “Carte prin excelenţă“. Termenul pe care îl foloseşte editorul în “Introducere” este acela de “înaltă cultură morală“ bazată pe convingerea că Divinitatea exercită constant o influenţă binefăcătoare asupra derulării vieţii pămîntene.

de origine cosmică. Nici o doctrină nu poate fi definită în afara raportului specific uman scop-mijloc. sugerîndu-se că guvernanţii care nu ţin cont de voia poporului. putem spune. (Prin relativism înţeleg raportarea/relatarea permanentă a scopurilor la mijloace şi a mijloacelor la scopuri. astfel încît indiferent de formularea raportului concret dintre scopuri şi mijloace. Poporul apare aici şi ca scop şi ca mijloc. iar identitatea dintre voinţa divină şi voinţa poporului explică de ce oamenii trebuie consideraţi concomitent ca scop şi mijloc. era perfecţionarea permanentă a propriului eu şi a celorlalţi oameni. respectiv pentru că acesta este modelul nostru constructiv. Astfel. atunci “regula de conduită morală“ propusă de Confucius devine (în terminologie MSM) . omenire (micro. adevărul şi viaţa”) nu este altceva decît suma mijloacelor prin care se 19 . se opun .populi. societate. ci a unor principii de adaptare permanentă la mediu.“regula de conduită bazată pe adecvarea reciprocă. mondo) pe dimensiunea temporală trecut-prezent-viitor). Doctrina lui Confucius este o altă formă a esenţei creştinismului (sau: creştinismul este o altă formă a cofucianismului): “Doctrina maestrului nostru constă doar în a dobîndi curăţenia inimii şi a-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi” spunea un discipol al lui Confucius. rezultatul să fie optim pentru OM privit ca individ. (op. vox Dei”. macro. ceea ce ne face să credem că doctrina confucianistă este de natură relativistă. concomitentă şi permanentă a scopurilor şi mijloacelor”. 19) . se apreciază (de către editorul francez al cărţii lui Confucius) că “scopul principal al acestei filosofii. p. idee mereu existentă la Confucius. Dar “calea cea dreaptă“ (vezi şi Iisus: “Eu sunt calea. mai întîi a propriei fiinţe şi apoi a celorlalţi oameni”. “Calea cea dreaptă“ sau “regula de conduită morală“ nu înseamnă urmarea neabătută a unor dogme. Dacă se acceptă propunerea de a defini eticul drept raport între scopuri şi mijloace. sau. cit. deoarece doctrina însăşi reproduce gîndirea umană. scopul ei unic. Rezultă din această precizare că SCOPUL actului politic trebuie să fie compatibil cu MIJLOACELE pe care conducerea trebuie să le aleagă în aşa fel încît să nu contravină acestrui scop.de fapt voinţei divine.

pomul cunoaşterii Binelui şi Răului este el însuşi expresia perfecţiunii). însă. alţii mai puţin bine.cit. Acest optim este invariabil. A doua Carte clasică se numeşte “Invariabilitatea pe calea de mijloc” (“Chong-Yong”). duc la anumite scopuri. omenia sau bunăvoinţa universală faţă de oameni şi forţa sufletească“ Perfecţiunea este. este adaptarea sa la scopul propus. adaptabilul)” deoarece “chong” (mijloc) este definit de Dr.mijloc (variabilul. Ching-zi drept “ceea ce nu deviază în nici o parte”. respectiv cele trei virtuţi capitale: prudenţa luminată. nici mai mult nici mai puţin capacitatea de a distinge binele de rău. acela de scop-mijloc.poate ajunge la scopul uman suprem: perfecţiunea. …El (Confucius) prezintă în ea îndatoririle tuturor. iar “Yong” este definit ca “ceea ce nu se schimbă“ (invariabil) (cf. op. numai că. exprimată într-o infinitate de forme. ideea de scop în sine este identică cu cea de mijloc în sine. pe care unii le percep mai bine. ideea de (mai) bine. alţii nu le percep deloc drept scopuri. ci doar ca mijloace (adică doar ceea ce se vede în primă instanţă). deoarece discipolii săi nu posedau aceleaşi mijloace ca să ajungă la aceleaşi 20 . Anumite combinări ale mijloacelor. titlu a cărui traducere ar putea fi şi” Raportul scop (invariabilul) . p. Dar nu există decît o singură cale OPTIMĂ care să însemne maximum de scop cu minimum de mijloace. Identitatea dintre scop şi mijloc este uşor de observat atunci cînd căutarea binelui. 75). iar mijlocul este variabil. Desigur. a adevărului şi virtuţii se recomanda drept Mijloace. scopul este invariabil. (Revenind la doctrina creştină. deşi noi le percepem iniţial drept Scopuri. chiar făcute inconştient de către unii executanţi. În concepţia MSM. este chiar unic! De aceea suntem înclinaţi să credem că această a doua Carte clasică a Chinei reprezintă o primă teoretizare a raportului scop-mijloc. rezultă şi din comentariul unuia dintre exegeţii Cărţii a treia (Dialoguri filosofice): “Scopul Dialogurilor filosofice constă în a face cunoscută virtutea omeniei sau a bunăvoinţei universale faţă de oameni. Faptul că doctrina confucianistă este axată pe binomul definitoriu pentru om.

rezultate, el răspunde în mod diferit la întrebările lor”. (op. cit. p. 32). O traducere a Doctrinei lui Confucius după originalul chinez ar putea - credem - lămuri mai mult conţinutul acestei doctrine ce pare a fi transmisă de Cerul de la care orice doctrină generală îşi revendică perfecţiunea. Despre criza civilizaţiei (occidentale) actuale vom mai aminti, dar pare simptomatic faptul că o lucrare cu pretenţii de sinteză pentru tineretul studios din Occident, cum este “Marile doctrine” (filosofice, politice, religioase, economice) nu amineşte nimic de Confucius, pe a cărui mod de gîndire s-a edificat şi continuă să existe marea civilizaţie chineză. P.P. Negulescu (1935) În “Problema cosmologică“, cap. XXIV, P.P. Negulescu abordează şi raportul scop-mijloc, pe care îl consideră de o evidenţă elementară. Vom reproduce cîteva pasaje din lucrarea filosofului romîn. “În viaţa omenească, individuală şi colectivă, existenţa finalităţii este, am zis, indiscutabilă, fiindcă este evidentă. Constatarea ei se poate face în adevăr, direct şi intuitiv, de oricine, în propria sa activitate. Orice om, cînd îşi propune să facă ceva, urmăreşte un scop oarecare; iar cînd începe să lucreze, preocuparea lui de căpetenie este să găsească mijloacele cele mai potrivite pentru realizarea acelui scop. De acest determinism, eminamente finalist, al activităţii lor, îşi pot da seama, fără prea multă greutate, toţi oamenii fără deosebire, chiar şi cei mai puţini reflexivi. “ (Scrieri inedite, vol IV Problema cosmologică, Ed Acad RSR, Bucureşti, 1977, p. 284). Preocupat doar de problematica scopului în care a fost creată lumea, mijloacele au rămas oarecum în subtext, filosoful considerînd probabil că nu este de demnitatea sa să analizeze dacă scopului pe care l-a discutat pe toate feţele îi sunt adaptate (dacă da, de ce?; dacă nu, de ce?) mijloacele existente sau viitoare. Totuşi, în volumul V din “Destinul omenirii”, Negulescu face dovada că practică o gîndire de tip scop-mijloc, iar în finalul
21

acestei lucrări autorul face surpriza de a-l vedea preocupat de progresul spiritual şi moral al omenirii, scop posibil de înfăptuit prin mijloace similare. Totodată, aflăm din ultimile pagini ale lucrării citate (p. 760) că termenul de “mijloc” avea pentru filosof o conotaţie eminamente materială şi ma puţin sprituală. De aceea, precizez ori de cîte ori este necesar că structura mijloacelor este: substanţă, energie, informaţie. Dar, să revenim la Negulescu, după ce face o surprinzătoare dovadă a unei deschideri spre nou, acceptînd chiar ideile despre “paranormal”, “radiestezie” şi “telepatie” pe care ştiinţa le dovedise, de fapt, de mult. Acceptarea explicaţiilor de natură radiestezică pare cu atît mai surprinzătoare cu cît aceste rînduri erau scrise în plin stalinism! (1948-1949). Deoarece scopul nostru este să subliniem avantajele oferite de gîndirea de tip scop-mijloc şi adecvarea permanentă a acestor două elemente, redăm un pasaj semnificativ din capitolul “Spre o lume mai bună“: “Mai tîrziu, într-un viitor mai îndepărtat, cînd oamenii vor fi înaintat mai mult pe această cale, a dezvoltării intelectuale şi morale, problema organizării din punct de vedere politic, social şi economic, a grupurilor mai mari în care vor trăi, îşi va schimba orientarea tradiţională. Pînă acum, cei ce-şi puneau această problemă urmăreau ca obiectiv, găsirea şi realizarea mijloacelor de a face mai sigură şi mai uşoară convieţuirea oamenilor în grupările respective. Mai tîrziu, în viitorul îndepărtat spre care ne duce gîndul, nu va mai fi nevoie de asemenea mijloace” (p. 760). Negulescu se legăna în iluzia perfecţionismului uman, aducînd ca argument că dezvoltarea radiesteziei va face posibilă depistarea precoce a gîndurilor şi intenţiilor rele, promovînd astfel binele social… Nu ne rămîne decît să subliniem că toate mijloacele nu sunt nici bune nici rele în sinea lor. Binele şi răul apar din adecvarea sau neadecvarea mijloacelor la scopuri sancţionate social, după reguli democratice.

22

Jerome G. Kerwin (1953) Jerome G. Kerwin a fost Preşedintele Fundaţiei Charles R. Walgreen pentru Studiul Instituţiilor Americane în perioada în care John H. Hallowell (1952-1953) a conferenţiat şi apoi a scris pe tema “Temeiului moral al democraţiilor”. Interesantă este opinia acestuia - formulată în prefaţa la ediţia din 1953 a lucrării susamintite - despre esenţa eticului şi definirea acestuia în termeni de scopuri şi mijloace: “… renaşterea mişcărilor realiste, tradiţionaliste, aristotelice sau neoscolastice indiferent de numele prin care acestea ţin să se facă cunoacute aduce în prim plan străvechea convingere că moralitatea, în sensul alegerii unor mijloace cinstite (caracterizate prin chibzuinţă) pentru atingerea unor scopuri reale determinate raţional, constituie însăşi temeiul politicii” (p.5). Definirea moralităţii ca un echilibru între scopuri şi mijloace este un preludiu a definirii eticului ca simbioză şi echilibru între economic şi politic. Faptul că autorul american consideră definirea eticului ca raport scop-mijloc drept o “străveche convingere” ne întăreşte şi nouă presupunerea că moralitatea umană este - de fapt un alt mod de a defini fiinţa umană prin raportul scop-mijloc. Sau, pentru un plus de claritate, raportul scop-mijloc şi ideea de moralitate sînt două moduri - identice în esenţa lor - de a defini esenţa umană.

M. Rockeach (1973) Este axiomatic faptul că dacă am definit omul ca fiind o funcţie variabilă de scopurile pe care cineva şi le propune şi mijloacele de care dispune, atunci valoarea umană este definibilă în acelaşi mod.Am precizat că este vorba despre valoarea “umană“, chiar dacă este de la sine înţeles că valoarea este un atribut al umanului, al subiectului valorizator. Pentru cercetătorul M. Rockeach “singurul criteriu operant” pentru clasificarea valorilor este “cel de scop-mijloc”, criteriu faţă de care P.Iluţ precizează că “şi această dihotomizare e relativă“,
23

Rockeach.precizare la care subscriem şi pe care o apreciem la modul pozitiv şi nu dubitativ. Cele de mai sus atrag atenţia asupra identităţilor de esenţă (conţinut) dintre latura de scop şi cea de mijloc a valorii. Din păcate. “Structurile axiologice din perspectivă psihosocială“. p. 18). (vezi. Rockeach (1973) ca valori terminale şi valori instrumentale”. P. 24 . Iluţ. (The Nature of Human Values. deosebirile de denumiri nefiind relevante. 1979) dar reţinem. nu am încă acces la lucrarea lui M. Includerea în acest context a criteriului propus de Rockeach (scop-mijloc) se justifică doar pentru a sublinia că binomul în cauză este utilizat oriunde este vorba despre personalitatea umană. New York. Andrei (1945) desemnează prin valori primare (scopuri) şi valori derivate (efecte). apare la M. deocamdată. Free Press. aprecierea de natură comparativă că “ceea ce P.

reciprocă şi succesivă a acestora în funcţie de unghiul temporal din caree privim lucrurile. să se întrebuinţeze toate procedeele. că Pareto a formulat indirect definiţia pe care am dat-o. Numai la verificare se cunosc metodele bune şi cele rele. Paradoxul (ce poate apărea doar în cazul în care scopul şi mijlocul sunt concepute absolut antitetic. Manuele d‟Economie Politique. reprezentant al Şcolii de la Lausanne. şi poate chiar să dispară dacă acceptăm punctul de vedere relativist pe care l-am enunţat anterior. metodica. Eticii. metoda ţine evident . apud Mladenatz. respectiv transformarea perpetuă. trebuie. ceva de genul “dacă este scop. nesiguranţei.aparent paradoxal . Aceea care ne duce la scop e bună. îngreunînd comunicarea şi leadrshipul social. Grecescul “methodos” înseamnă “drum.de domeniul mijloacelor. Ideea de “mijloc” conţine . Paris. după alte formulări -“cale”. a unei permanente balansări între o extremă sau alta. Metoda. relativismul este văzut ca fiind sursa principală a dezordinii. atunci nu poate fi mijloc”) se estompează însă. Din păcate. de asemenea. o presupune.şi ideea de “scop”. p. aceea de stabilire a gradului de adecvare (bine) dintre mijloc şi scop. cel puţin. poate fi considerat un precursor în materie de gîndire de tipul scop-mijloc: “Scopul ştiinţei este de a cunoaşte uniformităţile fenomenelor.PARTEA a II-a 1. desigur în sensul de direcţie de urmat pentru a ajunge la scopul (capătul) propus. ca urmare. metodologia Privită prin prisma binomului scop-mijloc. 1909. 10) Se poate spune. în 1990. lipsei de principii. Pareto. Revenind la identitatea de esenţă dintre mijloc şi scop. Avem convingerea că nu este astfel. această 25 . sau. opuse iremediabil. sau cel puţin noi vedem în relativism o şansă pentru echilibru şi dezvoltare. cel puţin atîta timp cît nu se găseşte alta mai bună“ (V. Vilfredo Pareto. să se folosească toate metodele care ne duc la scop. mijloc” sau.

sau chiar îl include. este vorba aici de percepţii diferite ale uneia şi aceleiaţi realităţi. Dar. el însuşi fiind mijloc de îndeplinire a scopurilor sale. final de cale. ceva de genul raportului dintre cerere şi ofertă. dar este mijloc pentru y. Cu alte cuvinte. raport în care. iar acest lucru se poate demonstra. vom enumera doar cîteva elemente ale acestei demonstraţii. 26 . sau ca finalitate. din convingerile formate în timp. acestea fiind concomitent scop sau mijloc în funcţie de unghiul de vedere (dinspre trecut spre prezent sau dinspre prezent spre viitor). dar şi simultan. Intre scop şi mijloc există identitate de esenţă. omul este simultan şi scop şi mijloc. Subliniem. Opinia nostră este că ambele aspecte sunt vizate. Scopul (Telos) înseamnă capăt. Pentru uzul lucrării de faţă. în primul rînd din definirea fiinţei umane ca unitate dialectică dintre mijloc şi scop. cumpărătorul şi ofertantul au rolul de scop şi de mijloc. asemeni Tatălui. perceperea identitaăţii dintre scop şi mijloc provine din faptele de viaţă în care unul şi acelaşi lucru este scop pentru x. Este dificil de precizat acum dacă prin “calea” Hristos se definea ca un mijloc prin care învăţătura divină era relevată oamenilor. viaţa şi calea”.* În aprecierea noastră Hristos (Fiul) are calitatea de Mijloc în comparaţie cu Tatăl care reprezintă Scopul. de unde şi permanenta dualitate a gîndirii creştine. pe rînd. Iată cum conceptele de scop şi mijloc se suprapun şi se identifică.identitate deci se surprinde şi din sensurile iniţiale ale celor doi termeni. mai bine zis cîteva similitudini care fac din fiecare din cele două elemente ale binomului un alterego pentru celălalt.** Identitatea de esenţă dintre scop şi mijloc provine. ca un model de urmat. Astfel. ceea ce înseamnă că scopul presupune existenţa mijlocului. Hristos se autodefineşte astfel “eu sunt adevărul. dacă Methodos (Mijlocul) înseamnă cale. În al doilea rînd. Relativitatea conceptuală provine şi din educaţie. finalitatea căii de urmat. fapt ce transcende apoi şi asupra acţiunilor sale.

în deceniile 6 şi 7 la noi se făcea auzit citatul din Kant despre calitatea simultană a omului de scop şi mijloc. telosul şi methodosul sunt identice în esenţa lor. 27 . ceea ce face ca una şi aceeaşi metodă (cale) folosită de x să nu dea aceleaşi rezultate în cazul în care este folosită de y. Spunem aceasta ţinînd cont de marea variabilitate a personalităţii umane. cum le îndeplinim.Astfel. o sumă de metode. metodica reprezintă. dar care era pervertit el ajungînd în forma “omul trebuie să fie întotdeauna scop şi niciodată mijloc”. Diferenţele dintre demersul metodic şi cel mediatic constau în faptul că. iar în plan ştiinţific . această discuţie despre scopuri se numeşte teleologie.telotică. o cale prin care se poate ajunge la adevăr***. Deci. cu atît este o şansă mai mare de obţinere a rezultatului dorit. sinteză permanentă de scopuri şi mijloace. Dacă metoda este un mijloc. metodica face trimitere la un areal mai îngust şi mai bine precizat. In principiu. lucru pe care Marx l-a formulat apoi în clar! Se pervertea prin această operaţie de mistificare a adevărului însăşi esenţa umană. Cu alte cuvinte. din rîndul cărora se pot selecta cele mai adecvate/corespunzătoare pentru atingerea unor scopuri specifice. o metodică este descrierea concretă a căilor posibile de obţinere a unui rezultat (scop). scopul şi mijlocul. şi marele Kant se pronunţa împotriva alienării şi exploatării. Cu cît căile oferite de o metodică sunt mai diverse. un set neomogen de căi concepute pentru atingerea unui scop dat. cum le formulăm. în mod convenţional. Astfel. În plan filosofic. în timp ce mediatica vizează mijloacele în general. caeteris paribus. uneori. cum se transformă ele în mijloace pentru alte scopuri etc. există metodici în pedagogie referitoare la modalităţile specifice de predare a unor discipline. atunci se poate construi o adevărată teoreie despre scopuri. Dacă privim lucrurile dinspre viitor spre prezent. Denumirea de metodică pote fi cvasi-echivalentă cu cea de mediatică adică un set de mijloace apte să ducă la atingerea unui scop. atunci ce este metodica? În opinia noastră.

orice element el existentului . deşi corpul uman şi utilizarea sa în orice scop este o problemă de libertate umană. Atunci. atitudine care nu explică de ce un lucru nu este bine să se producă. De altfel. nu şi la bărbaţi.În ultimă instanţă. acestea nefiind conştientizate ca mijloace. acte lipsite de finalitate concretă sunt. deşi calculele arată contrariul.prezent şi viitor .Tot prejudecăţile stau la originea convingerii că.. religioase etc. motivînd astfel necesitatea demersului mediatic. Anumite convingeri ideologice. homosexualismului sau a consumului de droguri (vezi. referitor la diversele metode şi metodici existente. în cazul legalizării prostituţiei. practicile paramrdicale de vindecare. religios. ştiinţific). Metodologia este un demers amplu. “este dăunător” etc. Lista exemplelor ar putea continua. Dintr-o 28 . în fond multe dintre interdicţii fiind frîne clare în dezvoltarea umană în general şi în cea a unei ţări sau regiuni în special. de fapt alter-ego-ul mijloacelor nepermise. prostituţia nu este legalizată din motive similare. aceasta să se refere numai la femei.se poate defini ca mijloc pentru atingerea unui scop. ca urmare a legalizării consumului supravegheat de droguri). Aşa-numitele scopuri în sine. Cel mai direct şi eficient duşman al mediaticii este dogmatismul (filosofic. legiferarea activităţii transnaţionalelor. fac ca unele elemente ale existentului înconjurător să nu fie percepute ca mijloace. De asemenea. în schimb perorează că “aşa ceva nu este acceptabil”. Se aud şi acum voci disperate sau probante ale unei stări de criză interioară ale unor persoane în momentul cînd acestea aud de “cooperare transfrontalieră“. însăşi ideea de progres sau de creativitate conţine în sine combinări noi şi neaşteptate de mijloace. culturale. de natură reflexivă şi critică. Exemple: prelevarea şi vînzarea de organe umane era pînă nu demult interzisă. care ar mai fi rostul unui demers filosofic sau ştiinţific prin care să se definească şi studieze mijloacele? Credem că raţiunea de a fi a mediaticii constă în conştientizarea rolului de mijloc al unor elemente. în acest ultim caz reducerea consumului de droguri şi a cazurilor sociale generate de acesta.

integrator. MSM este deosebit de utilă în studierea şi analiza celorlalte metodologii. Totodată. economice. MSM acceptă toate variantele metodologice anterioare. creştinismul european. dar în practică l-a negat. ca urmare a ipotezei absolutiste de la care au plecat. lucru contestat şi de Lenin şi de adepţii liberalismului. Astfel. surprinzîndu-le asemănările fundamentale precum şi deosebirile fenomenale. în funcţie de scopurile propuse sau /şi mijloacele existente. Metodologia scop-mijloc reprezintă o abordare metodologică nouă. etice) a permis relevarea unor soluţii sau abordări realmente surprinzătoare. Practic. utilizîndu-le succesiv sau concomitent. de tip sintetic. greu de prevăzut a exista sau a fi benefice în lipsa aplicării amintitei metodologii. ceea ce diferă fiind scopurile propuse şi mijloacele alese pentru aceasta. Aplicarea noii metodologii la cele mai diverse situaţii umane (politice. respectiv au contrazis metodologiile existente. bazată pe un relativism ce frizează absolutul. de regulă. Paradoxul constă în faptul că Lenin s-a revendicat de la Marx. Tipul lor de argumentaţie este de genul “dacă şi numai dacă“ neacceptînd alte variante de gîndire decît cele sugerate de însăşi denumirea acelor metodologii. holist. neexcluzînd prin ipoteza niciuna dintre ele. schema de gîndire este foarte asemănătore. keynesismul. Un exemplu: marxismul a intuit că socialismul/comunismul va apare din capitalism. în timp ce liberalii creează noi şi noi etaje ale unei societăţi tot mai asemănătoare cu cea preconizată de Marx. În schimb. Mai mult decît atît. MSM integrează concluziile metodologiilor existente. sau dintr-o nouă abordare metodologică apar. economismul marxian. monetarismul şi chiar marxismul nu sunt atît de diferte precum vor ele să pară. existenţialismul. utilitarismul neoliberal. metode şi metodici noi. Exemple de metodologii existente: raţionalismul cartezian. 29 . Este cunoscut că între aceste metodologii precum şi între altele neamintite aici s-au stabilit raporturi de adversitate. etc. convergent şi nedogmatic referitoare la triada scop-mijloc-rapotul scop/mijloc.metodologie nouă. total sau parţial. postmodernismul.

definiţiile de mai sus au pus accentul fie pe latura telotică. informaţie) diferenţiază în continuare definiţiile date Omului sau cele care vor mai fi date în continuare. se impune necesitatea precizării criteriilor posibile de avut în vedere în definirea Omului precum şi pe acelea pe care autorul le-a luat în considerare. cu trimitere îndeosebi la Om ca individ şi mai puţin referitoare la om ca umanitate. dispărute ca substanţă şi formă umană. sau cel puţin. Prin această precizare am subliniat şi relativitatea termenilor de micro şi macro. macro şi mondo. omenire). constituie metafore sugestive. sau individ. definiţia aristotelică “omul este un animal social” satisface exigenţa acestei triade. iar dintre aceste două accente. Astfel. o definiţie preponderent substanţialistă (ca de ex. În ce ne priveşte. se degajă necesitatea definirii Omului după un criteriu multiplu. semnificaţia 30 .Metodologia Scop-Mijloc (MSM) în studierea Omului Descrierile/definiţiile reproduse anterior. Ideal este ca orice încercare de definire a Omului să vizeze evidenţierea continuităţii temporale a fiinţei umane. În consecinţă. 2. dar numai cu condiţia ca “social” să fie valabil pentru micro-societate (familie. una preponderent anatomică) este nerelevantă pentru trecut. energie. după cum urmează: a) Prima triadă: temporală. b) A doua triadă: spaţială sau orizontală cere ca definiţia dată să fie concomitent valabilă pentru micro. paradoxul dispare dacă sesizăm clar mijloacele reale folosite şi scopurile în care se utilizează acestea. grup social şi omenire . sau verticală cere ca definiţia dată să fie concomitent valabilă pentru trecut.Aplicînd MSM la analiza acestor situaţii paradoxale. criteriul multiplu pe care îl avem în vedere concomitent în definirea Omului constă într-o triadă de trinităţi. grup) şi pentru macro-societate (naţiune. În funcţie de scopul urmărit de către fiecare gînditor. prezent şi viitor. fie pe cea mediatică a omului. O atare definire scoate din calcul existenţa reală a miliardelor de fiinţe anatomice. Astfel. structura scopului sau mijlocului (substanţă. referitoare la esenţa umană.

c) A treia triadă: esenţială şi transcendentală cere ca definiţia dată să surprindă clar. Scop. macro. prezent. mijloc şi armonizator al raportului scop/mijloc. armonizarea raportului scop/mijloc Micro. succesiv şi concomitent calitatea Omului de scop. viitor concomitentă a cerinţelor primei şi secundei triade. mijloc. mondo 31 . cu respectarea Trecut .acestora diferind în funcţie de nivelul de socializare de la care se porneşte.

apariţia. fiind. respectivii “apolitici” se refereau la faptul că sunt “apartidici”. conceptul de “apolitic” înseamnă “persoană care nu îşi formulează şi urmăreşte scopuri”.MSM. Politicile devin acum apanajul oricărei fiinţe umane. respectiv nu promovează explicit scopurile/interesele unui grup social numit partid (ceea ce nu exclude o similitudine sau chiar suprapunere de interese cu cele ale uneia sau alteia dintre formaţiunile partidice existente într-o ţară). prezent sau viitor. Desigur. precum şi delimitarea acesteia de politică. face o nouă deschidere în definirea politicului. formularea sau manipularea scopurilor.3. numită telotică. la nivel micro. mijloacele). manifestarea. o meta-politică sau o filosofie politică (evident diferită de politologie). sub acest aspect. posibilităţile de pervertire a unor scopuri iniţial nobile şi generoase. abordare ce este prea des şi neştiinţific 32 . indiferent de faptul dacă se face trimitere la trecut. am afirmat că politicul se ocupă cu formularea şi urmărirea scopurilor. Prin această ultimă precizare am afirmat. dar accentuînd asupra dimensiunii telotice a fiinţei umane. telotica se preocupă de teoriile despre scop. Rostul acestui micro-capitol este de a sublinia necesitatea unei abordări ştiinţifice. calificativul de apolitic pe care şi-l acordă unii apare ca cel puţin riscant. teoriile despre scop (telotica) şi formularea scopurilor (politica) În unele articole publicate pînă acum. Prin această definiţie. Deoarece o atare ipostază a fiinţei umane ţine de patologic. totodată. asupra conceptului în cauză planînd exigenţele MSM. macro sau mondo. desigur fără a pierde din vedere dimensiunea mediatică şi cea de armonizare telo-mediatică. şi faptul că telotica şi politica nu se identifică sub raportul preocupărilor pe care le presupun. Astfel. Concluzia acestor precizări. de corelarea scopurilor cu alte elemente ale existenţei prezente sau viitoare (de ex.Telotica se ocupă de natura scopurilor.

filosofică. metodică şi respectiv Economică. deducţia pentru analiza economică şi abducţia**** pentru analiza etică. cu activitatea partidelor sau cu bîrfa cotidiană pe seama unor personalităţi publice. Sub raportul metodicii (al metodelor folosite) cele trei discipline se disting prin preeminenţa unor metode logice de analiză: inducţia . iar rezultatele aplicării acestor viziuni se numesc: teologie. 33 . ştiinţifică şi integrată.şi sunt . Discursurile despre scop pot îmbrăca una dintre următoarele patru viziuni: religioasă. Precizăm aici că telotica este discuţia ştiinţifică despre scopuri.utilizate de cele trei domenii de analiză. nicidecum de esenţă. telotică şi respectiv Politică.un corespondent concret pentru viziunile religioasă şi filosofică. iar teologia este discuţia religioasă espre scopuri. iar rezultatele aplicării acestora vor fi: iconomică. Intre aceste trei abordări nu distingem decît deosebiri de ordin “unghiular”.confundată cu administraţia publică. Discursurile despre mijloace pot fi realizate prin prisma aceloraşi patru viziuni. teleologie. toate cele trei metode logice pot . teleologia este discuţia filosofică despre scopuri. Discursurile despre raporturile posibile dintre scop şi mijloc nu au deocamdată . în schimb pentru viziunile ştiinţifică şi integrată rezultatele aplicării lor se numesc: pragmatica şi rescpectiv Etica (sau ceea ce este absolut acelaşi lucru Economica Politică).pentru analiza politică. Desigur. mediatică. Abia prin aplicarea tuturor celor trei abordări asupra ideii de scop se poate afirma că începem să înţelegem cîte ceva din acest element esenţial şi definitoriu pentru conceptul de Om.

MSM.iată cele trei categorii generice de mijloace cunoscute în literatură sub denumirea de “factori de producţie” sau cu un termen mai puţin pretenţios “mijloace de atingere a scopului numit producţie”. 34 . -a care înseamnă mijloc. capacitate inovaţională sau informaţii. muncă şi capital” . Rostul mediaticii ar consta deci şi în listarea de noi şi noi mijloace apărute.4. Puţini vor începe sau vor aminti măcar despre idei. Economica. eventual numită mediatica (după latinescul medius. astfel încît exemplele de mijloace continuă să predomine sub forma “mijloacelor de producţie” a “mijloacelor de muncă“ sau a materiilor prime şi materialelor. bani. De altfel nici clasicismul economic nu excelează printr-o viziune prea cuprinzătoare. face necesară şi utilă conturarea unei teorii generale despre mijloace. Gama mijloacelor este infinită şi datorită faptului că orice combinare cantitativă şi calitativă de mijloace generează noi şi noi mijloace. produs etc). O asemenea înţelegere diferenţiată. Scopul unei atari teorii este de a conştientiza adevăratul spectru (extrem de larg) al mijloacelor şi de a stimula creativitatea în depistarea şi formarea de noi mijloace. muncă) pentru obţinerea unui anumit rezultat numit scop (sau efect. mijloace. teoriile despre mijloace (mediatica) şi optimizarea combinării mijloacelor (economica) O imagine corectă asupra ceea ce sunt mijlocele în general este foarte necesară în cazul în care dorim să ne axăm modul nostru de gîndire şi de a analiză a realităţilor înconjurătoare prin binomul scop-mijlc. “Pămînt. Aceasta cu atît mai mult cu cît economismul marxist de esenţă materialistă/substanţialistă domină încă gîndirea multor semeni. timp. gîndire. studiază combinările optime dintre mijloace (de ex. inclusiv sub raportul limbajului”. disciplină ştiinţifică de notorietate. iar posibilele şedinţe de brainstorming ar putea să le găsească nenumărate şi neaşteptate scopuri posibile în care să fie utilizate.

Hrematistică şi Business (ultimele două fiind sinonime). matematice şi informatice .Metodele utilizate de economică sunt preponderent logice. Ar fi. de asemenea. necesare clarificări şi delimitări între Economică şi Economică Politică. finanţe. marketing sau optimizarea fluxurilor productive. 35 . Economica însă nu poate evolua fără poticniri sau stagnări dacă este mereu şi bine precedată de mediatică.fapt ce explică afluxul mare de ingineri în domenii “economice” cum ar fi bănci.

Din păcate. După multiple peregrinări ideatice. în fapt. ale Erei Informaţionale. În plan ştiinţific. Economică (Mediatica) şi Etică sau Economică Politică (Pragmatica/Praxiologia). teoriile despre adecvarea scop-mijloc (Pragmatica) şi optimizarea acestui raport (Etica sau Economica Politică). din pomul iniţial al cunoaşterii. îi rămîne să discute problematica generală a existenţei umane şi a finalităţii acesteia. la care se adaugă şi discursurile introductive la Politică (Telotica/Teleologia). conceptuale şi metodologice avem acum posibilitatea să intrăm în conţinutul propriu-zis al Metodologiei Scop-Mijloc (MSM) şi să studiem acest raport sub raport filosofic şi ştiinţific. cunoaşterea s-a făcut cu mari sacrificii şi 36 . sau ştiinţificizarea filosofiei este un semn al epocii. o continuare/finalizare a modernismului şi a accederii în Era postmodernă. alături de Economică şi Politică în domeniul analizei ştiinţifice. studierea raportului amintit se numeşte Etică sau Economica Politică. Fenomenul desprinderii mai accentuate de Filosofie a noi discipline. continuum căruia îi mai lipseşte a treia dimensiune .5. iată că a venit vremea ca această abordare să transgreseze filosoficul şi să pătrundă. După secole de acceptare tacită a faptului că Etica este o disciplină pur filosofică. Filosofiei. Discursul general pe tema raportului scop-mijloc ţine de disciplina filosofică numită Pragmatică sau Praxiologie.cea teologică. de fapt un continuum filosofie ştiinţă. din al cărui fruct s-a înfruptat specia umană. MSM. Este absolut necesară precizarea că delimitările filosofieştiinţă nu sunt de natură să accentueze separatismul dintre ele. amintitele teorii generale despre scop. după “desprinderea” atîtor discipline din corpul acesteia. Pragmatica/praxiologia stabileşte principalelele căi de urmat pentru asigurarea succesului. Dimpotrivă. mijloc respectiv raportul scop-mijloc sunt de natură să creeze noi punţi de dialog. respectiv pentru obţinerea succesului dorit.

“Psihologie”. Şi deşi separarea a continuat prin separarea Economicii de Politică. s-a ajuns la desprinderea ştiinţei de filosofie (“scientia ancilla philosophie”?) situaţie în care se poate vorbi despre segmentarea completă a Sfintei Treimi informaţionale. Cu alte cuvinte. În acest cadru al discuţiei despre desprindere şi re-compunere Economica Politică are un statut special prin faptul că desprinderea de Filosofia Morală a ceea ce s-a numit apoi Economie politică (corect: Economică politică) semnifică o “desprindere împreună“. continuă să existe viziunea sintetică numită Economică (economie) politică. “Etică“. România ultimului deceniu al ultimului secol din al doilea mileniu de existenţă creştină a omenirii se află supusă unui proces de idiotizare programatică şi pragmatică a tinerelor generaţii prin scoaterea din programele universitare a cunoştinţelor de Economică. Occidentul are alocate numeroase ore pentru discipline intitulate “Ştiinţe sociale”. Considerăm că sub denumirea de Etică sau de Economică Politică fiecare palier al educaţiei trebuie să primească un minimum de informaţii referitoare la conţinutul şi finalitatea acestor cunoştinţe. respectiv de eludare deliberată din programele de învăţămînt a oricăror cunoştinţe şi informaţii legate de scopurile şi mijloacele utilizate sau apte de a fi utilizate de indiferent care specialist pentru a trăi în condiţii apropiate de cele numite “omeneşti”. în timp ce 37 . După desprinderea filosofiei de teologie (philosofia ancilla teologiae).cu segmentarea artificială a informaţiei conţinute în acel super CDRom numit eufemistic “măr”. nimic din ce este uman nu se pregetă a fi înlăturat din cunoaşterea umană. Consecinţele acestei segmentări par a fi suficient de dramatice pentru a mai fi nevoie să facem pledoarii ardente despre necesitatea re-compunerii tabloului informaţional iniţial. Politică şi Etică. Reforma învăţămîntului romînesc este numele de cod al unui program de dezumanizare programată a populaţiei României. “Ştiinţe politice” “Economica Sănătăţii” sau a altor specializări universitare. identică cu obiectul de studiu al Eticii şi anume adecvarea optimă a scopurilor la mijloace şi a mijloacelor la scopuri.

Probabil. neîncredere în profesorii existenţi. droguri şi ideologie “naţionalistă“ au fost condamanaţi pentru crime împotriva umanităţii. Sar putea sune: “la război . XX. probabil. aceste preocupări şi concluzii formulate în aceste pagini nu ar fi existat. dar a lăsa universităţile timp de aproape un deceniu fără pic de o educaţie umanistă golită de precepte ideologizante şi grosier partizane/partidice. etc.. care . a produs un genocid cultural şi informaţional. este o crimă asimilabilă cu cele denumite “împotriva umanităţii”. niciodată. reforma autentică trebuie să purceadă din gimnazii şi licee. ca urmare a unui şir de violuri sau omoruri.vorbind în numele binelui poporului român. cu grave consecinţe în evoluţia noastră ulterioară.în Romînia grobianismul ieşit prea brusc la suprafaţă şi la conducere începînd cu 1990 continuă să facă ravagii în conştiinţe şi comportamente umane. S-ar putea spune că a existat o anumită confuzie. 38 . dar cum vor putea fi explicate torpilările la adresa oricăror critici pe tema în discuţie sau a oricăror propuneri de ieşire din mlaştina ignoranţei? Dacă nu ar fi existat imensa dezamăgire faţă de evoluţia (citeşte: involuţia) învăţămîntului romînesc din deceniul X al sec. Este şocant să afli că nişte soldaţI imbecilizaţI de băutură.ca la război”! Dar cum vor putea fi calificate gesturile de profundă inconştienţă a unor cohorte de “politicieni”.din nou! .

Apropierea ideatică de gînditorii Clubului de la Roma. Simpla comparare a acestui raport. a fost dintotdeauna apanajul reprezentanţilor stîngii. 39 . aplicat la o societate sau alta. formularea rezultată din “noua paradigmă” suna astfel: orice propagandă devine superfluă în faţa unei analize bazate pe definirea clară a scopurilor (eliminarea secretizărilor cu rol de minciună politică) şi pe evaluarea corectă a mijloacelor existente sau posibile de atras. mai mult sau mai puţin elaborată.sinteză a binomului mijloc-scop”. de largă respiraţie socială. într-o formă pe care am considerat-o finală. “Incununarea” încercărilor mele de inducere a utilizării binomului scop-mijloc în relevarea adevărurilor sociale a fost în vara anului 1989 prin publicarea în revista “Cronica” a unui articol intitulat “Doctrina Ceauşescu . comunică poziţia relativă a acesteia în planul potenţialului său. a accentuat translaţia de la analiza strict economică a realităţilor şi completarea acesteia cu cea politică. integratoare. Fără pretenţia de a-mi confecţiona absurde certificate de disident sau de critic al sistemului totalitar. Viziunile holiste. lucrarea a fost terminată în 1984). respectiv a mişcărilor reformatoare. Precizez aici că utilizarea acestui binom. Radicalii de stînga din SUA au fost critici neînduplecaţi ai totalitarismului (“imperialismul american” şi “imperialismul sovietic”).NOTE …………………………………………………… PARTEA I * Spiritul critic ce mă caracterizează s-a concretizat şi în alegerea temei tezei de doctorat (“Radicalismul economic american”) începută în anul 1976 şi finalizată în …1996 (deşi. indiferent dacă se numeşte capitalistă sau comunistă. (totalitare?) promovate şi de unele poziţii oficiale ale vremii au dus la preocupări de filosofie socială prin care acţiunea umană în general poate fi evaluată mai corect şi exact prin definirea exactă a scopurilor şi combinarea optimă a mijloacelor. de critica din interior a unora dintre realităţile capitalismului american şi european.

Amintesc aici, printre gînditorii de stînga, pe Confucius, Machiavelli, Marx, Galbraith, Peter F. Drucker etc., lista fiind foarte lungă. Cu speranţa să nu surprindă pe nimeni, Lenin şi Hitler au avut o gîndire de stînga în timp ce Stalin şi Ceauşescu au fost conservatori de dreapta. Am făcut această precizare, deoarece prea adesea se confundă limbajul folosit cu realitatea. Cu un limbaj ce se revendica de la Marx şi socialişti, dictatorii regimurilor totalitare au fost reprezentanţI ai forţelor de dreapta, conservatoare, cu anihilarea oricăror tendinţe de schimbare. Pe baza aceluiaşi raţionament, actuala Putere din Romînia este mai la stînga decît cea pe care a înlocuit-o. Romînia are un potenţial electoral preponderent de stînga, ceea ce explică perfect victoria actualei coaliţii majoritare. Din păcate, aprecierile referitoare la dreapta-stînga sunt încă marcate de dogmatismul şi conservatorismul ceauşist, atît la Puterea cît şi la Opoziţia actuală. Luarea în calcul a unui set comun de valori umane şi evaluarea mijloacelor în totalitatea lor a dus, în ultimii ani, la construirea indcatorului sintetic numit “Indicele dezvoltării umane”. După 1990, preocupările de a elabora “noua paradigmă“ au continuat cu propuneri de re-definiri conceptuale, cărora comunitatea ştiinţifică le-a acordat un interes diferit: de la preluări tacite/ilicite, la ignorare deliberată. Termenul de “economică“ pare a căpăta acceptul celor care cred că este necesară o distincţie clară între (teoria) “economică“ şi realitatea numită curent “economie”. In final, propensiunea pentru esenţializare şi teoretizare s-a canalizat spre abordarea filosofică propriu-zisă a raportului scop-mijloc, raport care, în concepţia subsemnatului este însăşi raţiunea de a fi a Eticii. ** Precizez aici că prefer termenul de “trinitate” (utilizat şi de creştinismul catolic) celui de “treime” (utilizat şi de creştinismul ortodox), deoarece primul sugerează ideea de “trei în unitate”, în timp ce al doilea sugerează “a treia parte dintr-un întreg”, Dumnezeu fiind, de fapt suma interactivă a Trei Treimi. *** Lucrarea a fost publicată iniţial în revista “Economica” (ce apare din anul 1992 la Chişinău) nr 3-4/1995, în limbile romînă, engleză şi rusă, fiind preluată (cu uşoare rectificări) în cartea

40

economistului zimbabwean Livingstone Musoro, “ Readings in Development Issues”, în anul 1996, tot la Chişinău. PARTEA II-a * Vezi, în acest sens Nicolae Andrei, “Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici”. Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p.180 şi 266. ** Ofertantul nu oferă doar; în acelaşi timp el cere contravaloarea produsului oferit. Interesant de observat că atunci cînd cumpărătorul se adresează ofertantului îl întreabă: “Cît ceri?”, ceea ce înseamnă că cererea este simultan şi o ofertă, după cum oferta este în acelaşi timp o cerere. Unii au preferat să vadă diferenţele dintre cerere şi ofertă, subliniind că doar arareori şi întîmplător acestea coincid. Se confundă aici planul real şi cel ideal, identitatea de esenţă existînd în plan conceptul, ideal, iar necoincidenţa dintre ele în plan real, cantitativ, concret. Neluarea în seamă de către economişti a acestor deosebiri de planuri, a făcut să se deruleze false dispute, acuzaţii reciproce de “eroare”, fiecare avînd, de fapt, dreptate. Deoarece există riscul acestei confuzii de planuri şi în cazul binomului scop-mijloc, precizăm că ne situăm în primul rînd în plan ideatic, conceptual, esenţial şi nu real, practic, concret. *** Titlul complet al lucrării lui Descartes “Discurs asupra metodei” este “Discurs asupra metodei de a ne conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe” . Denumirea de metodă face aproape instantaneu trimitere la spiritul ştiinţific, deşi raţionalismul a devenit un curent dominant în filosofia secolelor 18 şi 19.. **** Abducţia este o metodă logică, metodă definită ca “observarea unui fapt determinat. Apoi printr-o gîndire mai mult sau mai puţin complexă se ajunge la un alt fapt detrerminat”. In formularea lui Charles Sanders Pierce, abducţia este echivalentă cu “un instinct specific”, “o înclinaţie de a formula ipoteze”, o “intuiţie oarecum iraţională“ sau “apariţia bruscă a imaginii abductive imediat după formularea ipotezei”.

41

Conform acestui mod de gîndire, faptele sunt adaptate la teorie în loc ca teoria să fie adaptată la fapte…Unul dintre exponenţii de frunte ai acestui mod postmodern e gîndire este însuşi celebrul Sherlock Holmes, care a precizat într-unul dintre romanele sale: “Nimic nu poate induce mai mult în eroare decît un fapt evident” Avansez aici o ipoteză cu valenţe practice în lumea postmodernă în care intrăm că abducţia va fi metoda de descoperire nu doar a criminalilor şi spionilor, ci şi o metodă ştiinţifică de descoperire şi de sporirea creativităţii.

BIBLIOGRAFIE *** Doctrina lui Confucius, sau Cele patru Cărţi clasice ale Chinei, Ed. Timpul, Iaşi, 1994 (Traducere din limba franceză de Vlad Cojocaru); 476 p. Andrei, Nicolae; Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici., Ed |t şi Eciclopedică, Bucureşti, 1987, 291 p. Antonesei, Liviu; Paideia. Fundamentele culturale ale educaţiei. Ed Polirom, Iaşi, 1996, 125 p Aristotel; Politica. Ed Antet, 1996, Oradea (Traducere de El Bezdechi, 1924); 285 p. Aristotel; Les Economiques, (Traducere în franceză de J.Tricot), Paris, Librairie Philosophique J.Vrin, 1989; 79 p. Aristotel; Etica nicomahică; Ed |tiinţifică şi Enciclopedică; Bucureşti, 1988, 406 p Bîrzescu, Ilona; Axiologie; Universitatea de Vest, Timişoara, 1994, Tipografia Universităţii din Timişoara Boboc, Al; Etică şi axiologie în opera lui Max Scheler; Ed |tiinţifică, Bucureşti, 1971, 242 p Cătineanu, Tudor; Elemente de Etică, vol I; Ed Dacia, Cluj, 1982 Chioar, Ioan; Binele şi răul în viziune creştină; Ed Universal DALSI, 1996, 210 p

42

Binele şi răul. Meloetica. Bucureşti. Hegel. Ed ştiinţifică. 494 p 43 . 1996. 274p Cozma. Ed Libraria “Universală“ Alcalay & Co. 1993 Hallowell. Iluţ. 1928 Grenier. John H. Ed Humanitas. Marile doctrine morale. Societatea perfectă. 1938-1939. Towards a New Economics.D. Liviu. Ed Universităţii “Al. Petre. Bucureşti. 1978 Grigoraş. Scrieri moral-politice. Hubert. Ed Did şi Ped. studying Political Economics?” (pp. Temeiul moral al democraţiei.I.Claudian. Bucureşti.W. Ed. 1957. Ion.Eurosong & Book. New York 1996.Universitatea Mihăileană. Ed ştiinţifică şi enciclopedică. Bucureşti 1995.Cuza” Iaşi. (Traducere de Marina Vazaca) . Curs de metodologie. Discurs asupra metodei de a ne conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe. Etica pentru şcolile secundare. Roşca). 142-167) în: Livingstone Musoro. Bucureşti.. Free Press. John Kenneth. 859 p. Ed |tiinţifică. Bucureşti. Eseu semiotic asupra valorilor morale ale creaţiei artistice muzicale. 104 p. Ioan. 300 p Galbraith. Junimea. 1995. (Traducere de D. 175 p Grigoraş. 127 p Găvănescul. 158 p Kant. PUF Paris 1989. Ioan (coord). 418 p.. 1966. Alexandru. 1991. What is. The Moral Dimension. Carmen. Encyclopaedia “Museum” Chisinau. at last. Bucureşti. the Politic and the Ethic. Ed I. Bucureşti 1997. (Traducere de Al Şontea). La ordinea zilei: binele omului. G. Ştiinţa logicii. Readings in Development Issues. Statutul universal şi specific al valorii morale..F. 167 p Etzioni. Bucureşti. Druguş. Facultatea de Litere şi Filozofie. Iaşi. 1996 (Chicago 1953) 119 p. 1996. Immanuel.Ed Paideia. New York. Structurile axiologice din perspectivă psihosocială. Descartes. Ed Acad RSR. Amitai. 1988. “Supporting Introductory Reading” (pp xiiixvi) şi “The Scope of the Economic.

Max. Negulescu. Etica.P. 145 p 44 . 354+368 p Popper. 1966. Ed Teora. Editura Trei. Ed Academiei RSR. Ed |tiinţifică şi Enciclopedică.Mladenatz. 176 p Spinoza.a. Scrieri inedite. Iaşi. P. Juli 1899. Traducere de Florin Lobonţ. Arbeit und Ethik. 161-200 Schultz. 1969. Camil. pp. CEU Press. Kall. Scheler. (Traducere din italiană de Al Posescu).1972. în: “Zeitschrift fur Philosophische Kritik”. Etică.Ed Ştiinţifică. f. Band 114. Bucureşti. Doctrina substanţei. vol I-V. deontologie. 1971. 1988. 1997 (Traducere de Vasile V. Immanuel Kant. R. Uwe. 246 p. Doru. 1997. 358 p Tompea. Cunoaştere şi metodă în Ştiinţa Economică. O pledoarie pentru interacţionism. 180 p. Bucureşti. axiologie. Poenaru). Curs de Economie politică.1977 Petrescu. 2 vol. Gromoslav. Bucureşti 1957.. Bucureşti. Cunoaşterea şi problema raportului corpminte. Ed Ankarom.. Tiporex.

dar. povara amestecului de vechi şi nou... să recunoaştem – nu toată lumea este dispusă să umble mereu la dicţionare. unele cuvinte dezavuate de vechiul sistem îşi intră acum în drepturi.. dar – încă – şi acum. Înainte de aceasta. aici şi defunctul sistem totalitar) au o coerenţă internă bine stabilită. după cum nu toţi avem tăria să recunoaştem că un anumit cuvînt ne este neclar. prin însăşi esenţa ei.În categoria acestor cuvinte vechi cu sensuri noi se află şi cele trei cuvinte pe care încercăm să le explicităm mai jos. ca dominantă. 45 . Terminologiile utilizate de anumite forme de organizare socială (includem. desigur. Efectivitatea – reprezintă gradul de atingere a scopurilor (volumul de efecte obţinute) în condiţii reale.. Mai mult. dar şi o inerţie mare în utilizare. acest mixtum compositum care alimentează confuziile. de la început şi un limbaj comun. Eficacitate Efectivitate Eficienţă Eficacitatea – reprezintă gradul de atingere a scopurilor. De regulă se utilzează termenul de eficacitate cu referire la viitor sau la o situaţie a cărui rezultat final nu este încă cunoscut. ceea ce face ca unele cuvinte/sintagme utilizate cu sens şi rost în vechiul sistem să nu aibă aceeaşi acoperire în noile condiţii. asimetriile informaţionale şi capacitatea de orientare în (sub)sisteme. nivel calculat în condiţii ideale.Delimitări conceptuale Tranziţia cvasiinterminabilă pe care o parcurgem are.) tot prin eficienţă/efficiency (engleză).Alinierea la civilizaţiile recunoscute şi acceptate ale lumii se va face mult mai greu dacă nu avem. mai amintim doar faptul că termenul de eficacitate/efficacy (în limba engleză) a fost mereu tradus (atunci.

Efectivitatea vizează trecutul şi prezentul. prin aceasta. fundamentale în analiza sistemelor în general. Economica & economia Eficacitate. 46 . efectivitate. contribuind. Limba engleză (al cărei fond principal de cuvinte este format în proporţie de 60 la sută din cuvinte de origine latină) este astăzi cea care dă tonul în terminologia ştiinţifică. eficienţă Analiza economică îşi diversifică mereu mijloacele de apreciere a rezultatelor unor acţiuni umane. şi a celor de sănătate în cazul nostru. la sporirea confuzionismului academic. atribuindu-le denumiri şi semnificaţii în funcţie de contextul economic şi lingvistic din care provin autorii acelor instrumente de analiză. prezentul sau viitorul) Pentru a exemplifica mai bine cele trei concepte. Comoditatea şi necunoaşterea subtilităţilor tehnicilor şi metodelor de analiză economică de către unii traducători a dus la apariţia pe piaţa literaturii economice străine a unor lucrări pline de monstruozităţi lingvistice. reproducem mai jos un articol publicat cu cîţiva ani în urmă (1996).Eficienţa – reprezintă compararea scopurilor (efectelor obţinute sau obtenabile) cu mijloacele (resursele sau eforturile depuse sau posibile de depus) Observaţie . Eficacitatea vizează viitorul. Eficienţa vizează oricare dintre cele trei segmente temporale (trecutul.

cultură etc.în perspectivă doritul spor de eficienţă . obligă specialiştii din aceste domenii să se autoinstruiască după cărţile existente pe piaţă. succesiv. aşadar. Revin aici cu o propunere adresată Ministerului Învăţămîntului. Nu ne rămîne decît să sperăm că demersul nostru va avea eficacitatea scontată şi că va genera . fără de care efectivitatea activităţilor lor va fi mult diminuată. 47 . de a include în pregătirea tuturor specialiştilor a unor cunoştinţe fundamentale de Economică. Se presupune. desigur. Eficacitatea se referă. pe care îi vom defini imediat. comparativ cu efectele negative. Expansiunea sferei de cuprindere a economicului la domenii ca educaţia. concept care este asociat sau confundat cu cel de rentabilitate. la viitor. Dacă va fi considerată eficace şi după trecerea perioadei luate în calcul. respectiv atunci cînd facem estimări asupra rezultatelor posibile ale unei acţiuni. îndeosebi. antrenate de această majorare.Cele trei cuvinte din titlu au fost mereu traduse prin “eficienţă economică“. îngrijirile de sănătate. majorarea preţurilor la combustibil şi energie este acum considerată eficace. cei trei termeni. Am utilizat deja. Soluţia revigorării societăţii romîneşti este de ordin educaţional şi informaţional. aceasta va însemna că efectele pozitive aşteptate le vor fi depăşit pe cele negative. Eficacitatea (efficacy) este calitatea unei acţiuni de a produce mai multe efecte utile pozitive. adică prin excluderea din calcul a unor evenimente neprevăzute. Putem vorbi despre eficacitatea unor acţiuni trecute doar în cazul în care rezultatele corespund pe deplin aşteptărilor. existenţa unei informaţii complete despre ansamblul acţiunii respective.. privită prin prisma rezultatelor pozitive pe termen lung şi care trebuie să depăşească suma efectelor negative inerente. De exemplu. în condiţii ideale. ceea ce este. un caz ideal.

efectivitatea şi eficienţa nu sînt identice în esenţa lor. este posibil ca 5 luni acţiunea dată să fie efectivă.a raportului scop/mijloc. Se deduce că primele două concepte se referă la compararea rezultatelor reale cu cele estimate (în viitor sau în prezent). P. pe parcursul perioadei de majorare a preţurilor la care ne-am referit. Aceasta înseamnă că o acţiune umană efectivă este cea care se raportează la condiţii reale. la modul foarte concret. sau . dar la finele perioadei atît eficacitatea cît şi efectivitatea să fie negative. raportul amintit este în favoarea efectelor pozitive.Efectivitatea (effectiveness) este calitatea unei acţiuni de a produce efectele scontate în condiţii reale. Jica. foarte clar: eficacitatea. La modul general. în timp ce eficienţa este raportul efect/efort. De exemplu. deocamdată. Despre măsurarea eficienţei cei interesaţi pot afla mai multe din cărţile prof. dar un lucru este. efectivitatea reprezintă compararea.filosofic vorbind . Eficienţa (efficiency) este rezultatul comparării efectelor (rezultatelor) cu eforturile (costurile). înseamnă că acţiunea în cauză este efectivă. a efectelor pozitive şi negative ale unei acţiuni. 48 . nu ideale. Presupunînd că termenul de referinţă este de 6 luni.

ceea ce ar induce concluzia că nivelul de teoretizare nu este suficient de ridicat. a dirja.. desigur cu grija ca părţile bune ale managementului să se afle în teorie.. iar specificitatea metodelor folosite este destul de relativă.. Deşi se pretinde că managementul ar fi el însuşi o ştiinţă (şi încă una de sine stătătoare) această ştiinţă nu are încă un nume distinct de practica pe care o studiază. 49 . Din păcate. bazat pe informaţie. Managementul teoretic utilizează o multitudine de metode şi tehnici aplicate în vederea eficientizării şi optimizării practicii manageriale. ea este cel mult perfectibilă. iar cele proaste în practică. Teoria este rareori greşită. confuzia conştient întretinută între teorie şi practică. există mereu preocuparea ca să se precizeze dacă este vorba despre managementul teoretic sau despre cel practic. managementul nu este decît o activitate de manipulare. Desigur.. Practica managerială este făcută de specialişti (manageri) sau de nespecialişti.. Expresia consacrată pentru treburile făcute prost sau care au rezultate proaste este “bad management”. este frecvent şi responsabil. Etimologic. a mînui (a manipula). termenul de management provine de la latinescul manus = mînă. între regula stabilită şi regula aplicată etc. cu semnificaţia verbală de a mîna (caii). între ştiinţă şi praxis. se manifestă şi în cazul managementului care are semnificaţie dublă: disciplină ştiiţifică şi activitate practică. “a struni caii cu ajutorul hăţurilor”.Noţiuni de management general Managementul este o profesie distinctă şi o activitate cotidiană a multor profesii în care actul decizional. Managementul constituie activitatea complexă de organizare şi conducere a unei activităţi a cărui scop este clar definit. a se descurca. presupunîndu-se că scopurile urmărite sînt pozitivie şi numai pozitive. Deşi termenul de “manipulare” are o conotaţie eminamente negativă.

Restul pot fi contexte. 50 . De regulă. mijloacele utilizate de manager sînt oamenii şi informaţiile. Aristotel a indus ideea de organizare a activităţii gospodăreşti şi de armonizare a vieţii de familie. o activitate de selectare. a fost scris de Aristotel şi este intitulat “Economica”. în esenţă. de informaţii (manipularea informaţiilor) care trebuie să declanşeze energiile necesare pentru rezolvarea situaţiilor considerate puţin sau deloc acceptabile”. În limbajul EMMY (End-Means Methodology) definiţia managementului apare astfel: “managerul este persoana care stabileşte cu maximă claritate SCOPURILE pe care le urmăreşte (pentru el însuşi. dirijarea. procesare şi combinare a informaţiilor în dorinţa obţinerii acelei informaţii finale..Conform uneia dintre cele mai larg răspindite definiţii. Se afirmă că managerul are ca principală misiune ca să facă astfel încît lucrurile să fie făcute. Primul tratat de management. organizarea. mai mult sau mai puţin favorabile. Privit sub raport psihologic. de relaţii interpersonale. pe româneşte. “managementul este o problemă de comportament. în sensurile utilizate astăzi. soţii între ei în gospodărie. “şefu‟”. precum şi sclavii între ei sau faţă de stăpînul lor. care să caracterizeze situaţiile nou create ca fiind optime sau apropiate de scopul propus. boss. Uneori termenul de management este asimilat cu aspecte sau laturi ale managementului: supravegherea. mic tratat în care descrie cum să se comporte stăpînii faţă de sclavi. pentru organizaţia pe care o conduce şi pentru contextul social în care se află). managementul reprezintă atingerea unor obiective prin intermediul altor oameni. controlul. adică. şi MIJLOACELE apte să ducă la atingerea acelor SCOPURI”. iar managerul este identificat cu expresiile populare ale acestuia: leader. Prin această argumentare. În Era informaţională managementul este.. administrarea.

economică şi etică. Implementarea – reprezintă combinarea propriu-zisă a mijloacelor Controlul . Managerul nu execută nici una din cele patru faze. de teorie politică. prima grijă a managerului este să facă o listare completă a mijloacelor existente şi apte. iar a patra fază are un caracter preponderent etic. Uneori scopurile (faza 1) sînt stabilite de instanţe superioare. Dintre cele patru faze etapele a doua şi a treia au un conţinut preponderent economic. Implemantarea. Organizarea – se preocupă de stabilirea şi planificarea mijloacelor ce vor fi utilizate. iar concordanţa scop-mijloc (faza 4) poate fi încredinţat unor unităţi autonome de expertiză. la care se adaugă ce necesar va fi procurat. Planificarea – reprezintă stabilirea şi identificarea scopurilor de îndeplinit. Lista de mijloace: Oameni Utilaje Materiale Viaţa Timpul 51 . Rezultă că nu poate fi manager bun persoana care nu are cunoştiinţe de manager. Organizarea.compararea mijloacelor folosite cu scopurile propuse sau chiar atinse.Cele patru faze principale ale actului de management : Planificarea. să ducă la scop. el doar contribuie la/sau supervizează formularea obiectivelor acestora. Controlul. prima fază are caracter preponderent politic . În privinţa mijloacelor.

Banii Procese Informaţii. imagine. atitudine În organizaţiile mari categoriile de mijloace enumerate sînt gestionate în cadrul unor departamente specializate. contabilitate – bani Relaţii publice – imagine Autocontrolul Managerul – trăsături de caracter : Nefavorabile Hotărîre Timiditatea şi constiinţa de sine Extrovertire Perfecţionism şi detailism Plăcerea de a avea puţin Exces de raţionalitate Abilitate de a tolera Dorinţa de cunoaştere pentru ambiguitatea şi incertitudinea sine Perseverenţa Dorinţa de a da prioritate Empatia familiei Capacitatea de a trece uşor de Fire blîndă şi bună la un lucru la altul Intuiţia şi înţelegerea intentivă a semenilor Rezistenţa la stress Favorabile 52 . Resurse umane (personalul) –de oameni Marketing-de piaţă Financiar. stocate şi posibile de obtinut Terenul Reputaţie.

Stocarea . stresante şi ineficiente. Colectarea informaţiilor presupune o selectare a informaţiilor utile de cele redundante. Bolile informaţionale işi fac apariţia chiar din această etapă cînd dorinţa de a fi foarte bine informat duce la aglomerarea canalelor cu informaţii inutile. Managerul prost informat = contradicţie între termeni. Managementul informaţiei presupune parcurgerea a şase etape : Colectarea . Utilizarea . Sursele de informare sînt multiple şi de aceea sistematizarea prealabilă a surselor poate evita suprapunerile şi supraîncărcarea informaţiilor. Procesarea . dozarea şi utilizarea adecvată a informaţiilor şi a tehnologiilor informaţionale. Comunicarea .Managementul informaţiilor Managerul bine informat = tautologie. În actul managerial informaţia are rolul decisiv în fiecare din cele patru faze . Accesul . Pentru colectarea raţională a informaţiilor trebuie să ne autoadresăm întrebările : De ce informaţii avem nevoie şi în ce scop? Ce intenţionez să fac cu ele? De unde le pot obţine? 53 . În perioadele cu ritmuri rapide de schimbare informaţiile trebuie să cunoască un flux continuu (nu doze optime ). Şansele succesului managerial sînt funcţie de volumul.Informaţiile tehnologice şi economico-financiare sînt cele mai utile şi totodată cele mai perisabile.

Stocarea informatiilor .centrul de informare a organizaţiei .niciodată. reclamaţii ( date ). lunar. . .la intervale regulate : zilnic.În ce formă prefer să primesc informaţiile? . Se folosesc mai multe feluri de stocare a informaţiei : .servicii speciale de informare şi consultanţă. . .presa . Cîte reclamaţii au fost într-o lună ( informaţii )?.memorie personală . .fişe şi indexuri ale fişelor . . Exemplu : salarii.rapoarte oficiale.departamentele colaterale organizaţiei . Sursele de informare pot fi : . anual. 54 .instituţiile specializate . grafice. . Rezultatele procesării se formulează în statistici.baze de date electronice – CD – ROM şi microfilme Procesarea informaţiilor Managerul trebuie să extragă şi să menţină sensul real iniţial şi cel pentru care au fost colectate.departamente sau agenţii guvernamentale . . . .propriile acţiuni şi registre .informaţiile neprocesate se numesc date.se stochează doar datele utile .cînd au fost consumate total.fişiere şi fişete . . . concedii. . etc. .cînd au loc anumite schimbări.

. În perioada actuală (era informaţională) profesiile care operează curent cu informaţii vor fi afectate în mod dramatic ca urmare a apariţiei inteligenţei artificiale. Valorificarea utilităţii informaţiei La ce folosesc exact aceste informaţii ? Ce gen de informaţii au fost utilizate ultima dată şi de ce ? Care sînt costurile şi beneficiile păstrării sau stocării acestei I informaţii ? Care vor fi consecinţele abandonării acestei informaţii ? Pot fi aceste informaţii colectate. Pentru practica medicală aceste instrumente de optimizare conţin în principal : 55 . . prognoze) . îngrijirea sănătăţii. Acestea sînt : învăţămînt.prognosticarea (elaborări de strategii.Folosirea informaţiilor Trei dintre cele mai importante şi obişnuite procese de management în care se utilizează informaţiile sînt : . management profesionist.rezolvarea problemelor . stocate. procesate sau communicate mai eficient ? Putem împărtăşi aceste informaţii şi celorlalţi ? Avem acces la informaţiile deţinute de ceilalţi ? Există modalităţi adiţionale de folosire a acestor informaţii ? Costurile actului medical Ca un răspuns al specialiştilor la creşterea continuă a costurilor şi la oferta inegală şi inechitabilă de îngrijiri de sănătate este interesul pentru raţionalizarea (eficientizarea practicii medicale prin tehnici de optimizare a deciziilor.luarea deciziilor (pe baza datelor procesate) . politicienii.

Sisteme expert pentru diagnostic .Analiza deciziilor în clinici . Raţionalizarea deciziei medicale nu înseamnă înlocuirea criteriilor umanitare cu cele strict tehnice. 56 .

Unde. 2. Un scop trebuie să fie atins cu 57 .Declanşarea acţiunii (care presupune adecvarea permanentă scop – mijloc ) Primul principiu managerial – a conduce prin scopuri. respectiv cu mijloacele folosite.Stabilirea scopurilor. conform principiului economicităţii. caeteris paribus. Pentru a asigura succesul oricărei afaceri Metodologia Scop Mijloc propune efectuarea a cel puţin trei etape : 1. Scăpînd de-al sărăciei crunt blestem Ar trebui să exportăm prostia Că marfă. Cît. Slavă Domnului.MANAGEMENTUL SĂNĂTĂŢII Motto : Ultima soluţie Spre a ne redresa economia. Cînd trebuie făcut. Al treilea principiu managerial – specializarea muncii.Evaluarea mijloacelor apte acre să permită atingerea scopurilor .Principiile managementului sănătăţii A conduce = a face ca lucrurile să fie bine făcute. avem ! Paul Dumitrescu – medic veterinar / martie 1997 A. Acest principiu este verificat prin conceptul de randament. Acest principiu este verificat prin intermediul conceptului de eficacitate (raportul dintre efectele pozitive şi negative ale acţiuni în condiţii preconizate. 3. Aceasta presupune compararea permanentă a scopului final cu etapele realizate. respectiv acela de efectivitate (raportul dintre efectele pozitive şi cele negative în condiţii reale respectiv la apariţia “neprevăzutului” ). Al doilea principiu managerial – a învăţa din experienţă. Scopul vizează Ce.

Uneori o structură depăşită. respectiv preeminenţa scopurilor. Asimetria informaţională asigură posibile cîştiguri pe termen scurt dar acumulează tensiuni informaţionale pe termen lung.cele mai mici costuri posibile. Principiul de faţă se verifică prin intermediul conceptului de eficienţă (efort cît mai mic pentru atingerea unui efect cît mai mare. 58 . Acest lucru este adevărat dacă se calculează permanent şi concomitent eficacitatea. ale căror ignorare va compromite şi acumulările înfăptuite pe termen scurt. adecvate este fals suplinită de o abundenţă de amănunte inutile. În limbaj EMMI. Este “limbajul de lemn“ care ţine loc de informaţie. Este cunoscut şi sub numele de principiul transparenţei. Paradoxal. Blocarea (obturarea) informaţiei sporeşte puterea distructivă a informaţiei venite din partea concurenţei. efectivitatea şi eficienţa . respectiv mijloace minime utilizate pentru scopuri maxime. Cu cît specializarea este mai îngustă cu atît dependenţa reciprocă va creşte. neadecvată momentului se impune asupra funcţiilor îndeplinite de personalul existent. Aceasta presupune cooperarea şi coordonarea logică a acţiunilor ce converg spre atingerea unui scop stabilit. a mijloacelor şi a adecvării dintre scopuri şi mijloace. Al saselea principiu managerial – circulaţia nestingherită a informaţiilor. îngrădind şi deformînd informaţia autentică. corecte. “ scopul determină mijloacele. specializarea obligă la lucrul în echipă. Al cincilea principiu managerial – funcţia determină structura şi nu invers. voluminoase. Conceptul verificator este acela de adecvare permanentă între scopuri şi mijloace. Principiul a fost verificat în practică cu ocazia prăbuşirii regimurilor totalitare. Uneori lipsa informaţiei pertinente. frapante sau nerelevante. Al patrulea principiu managerial – convergenţa muncii spre scopul propus.

Cererea poate fi: totală (absolută). sau a unui plan/program pe termen lung (planificarea) şi scurt (programarea) . respectiv se conturează oferta de sănătate (chiar dacă nu există şi o cerere expresă referitoare la serviciile oferite). C. Se determină priorităţile în funcţie de mijloacele disponibile. se distribuie sarcinile de organizare. Activitatea de asigurare a sănătăţii presupune planificarea corectă a etapelor : Diagnosticul. Planificarea şi programarea activitatii Planificarea şi programarea (elaborarea priorităţilor pe termen scurt şi mediu) presupun detaşarea intereselor pe termen lung de cele pe termen scurt. precum şi combinarea acestora pentru a le asigura viabilitatea ambelor. Evaluarea (funcţia apreciativă). Tot în cadrul acestei funcţiuni se urmăreşte circulaţia corectă şi rapidă a informaţiei. Concret. Evaluarea se face prin măsurare şi comparare. de supervizare şi de pregătire a personalului. Se folosesc autoevaluarea şi retroinformarea pentru depistarea cauzelor insucceselor. Se poate face o comparare permanentă între ofertă şi cerere. Se concretizează în elaborarea setului de scopuri. Controlul rezultatelor la fiecare subetapa. Se compară mijloacele utilizate cu scopurile atinse. reală (posibil de satisfăcut) şi realizabilă în mod concret Prognosticul. respectiv se delimitează 59 . Se determină dimensiunea cererii de sănătate (volumul şi urgenţa scopului ce urmează apoi a fi atins). Valoarea unei acţiuni este dată de importanţa scopului şi raritatea mijloacelor. Sinteza evaluării : eficienţa economică a acţiunii efectuate.B. Se pun în funcţiune mijloacele apte să ducă la scop. Funcţiile conducerii (managementului) Există trei funcţii fundamentale : Elaborarea priorităţilor (funcţia anticipativă). Execuţia (funcţia aplicativă).

Comparativ şi constrativ. ideologii şi regimuri. cu nuanţele de rigoare dintre acestea. Pe cine (ce) îngrijim ?. se definesc politici. Medicina individului ( liberalii sanitari ) 1. 2. cele două ideologii sanitare şi de management sanitar constau în următoarele : Tabelul nr. servicii impuse (spitalizări. Politici de sănătate Politicul – ca speranţă de mai bine. În plan sanitar politicoeconomicul dominant este cauza şi consecinţa sistemului şi serviciilor de sănătate.mai multe tipuri de servicii sanitare: servicii oferite. paleta liberalism – socialism se va reflecta în paleta “medicină individuală” – “medicină comunitară” . Sănătatea depinde mai mult de măsurile nemedicale decît de cele medicale. Observaţie. Prin urmare. În functie de răspunsul la această întrebare. etc. Prioritatea bolnavul. Îngrijirea bolnavului. servicii solicitate. Prioritatea : persoana şi 60 . Medicina comunitaţii ( socialiştii sanitari ) 1. Niveluri de îngrijiri de sănătate Primare: generale – preventive şi curative (în beneficul indivizilor şi al colectivităţilor: igiena. urgenţe. Conform acestui principiu politico-economic. E. Îngrijirea comunitaţii 2. Partidicul – ca promisiune de mai bine. Ideologicul – esenţializare a intereselor. îngrijirile de sănătate trebuie să fie acordate la nivelul cel mai de jos capabil să asigure un rezultat satisfăcator. partide.) Secundare : specializate – consultaţii şi specializări Terţiare : superspecializate Regula de aur :Principiul subsidiarităţii. vaccinări etc) D.

Cu planificare. Rezultate apreciate de sănătoşi. Cele două sisteme nu sînt total opuse ci doar concurente. respectiv în funcţie de accentul pus pe individ sau comunitate. 10. Ea a fost o concretizare în plan sanitar a teoriei convergenţei sistemelor social – politice opuse. O încercare de combinare a celor două filozofii medicale a fost formulată la Alma-Ata în 1978. epidemiologie şi planificarea epidemiologie şi planificarea bolnavului bolnavului 8. Diagnostic individual. Nu există sistem care să ignore complet individul sau comunitatea. Iniţiativa aparţine bolnavului. Echipa interdisciplinară 4. 10. 61 . Mediu general ( economic – politic – social – biologic – psihologic ) 7. 9. 6. Ingrijiri integrate. deşi au urmărit – implicit – binele amîndurora. Fără planificare. 4.W. 5. ci alese. Iniţiativa aparţine echipei. Mediul bolnavului. în funcţie de raporturile concrete dintre scopuri şi mijloace. În medicina preponderent comunitară anchetele epidemiologice ocupă un loc de prim rang. Sistemele manageriale se vor plia şi adapta la sistemele de sănătate. Profesionist izolat. 8.familia sănătoasă sau bolnavă 3. sănătate. Probleme colective de boală. 3. 9. 7. promovate de filozofi de stînga americani (W. Preventivă. Curativă. Ele nu trebuie impuse. Probleme individuale de 5. 6. Rostow ). Rezultate apreciate de bolnav.

Putem avea două variante de acţiune pe care le comparăm cu opţiunea zero. Prima alternativă este “do nothing” – să nu faci nimic. Circa 20% din timpul unei cercetări este dedicată scrierii eseului de prezentare. iar varianta II să coste 12$ / zi. Prezentarea rezultatelor. Este obligatorie demonstrarea modului de calcul şi că această metodă a fost cea mai adecvată pentru cazul dat. varianta I să coste 10$. Rezultă : non-acţiunea este mai scumpă de 40 de ori decît acţiunea. Este posibil ca “opţiunea zero” să ne coste 80$ / zi . Cele intangibile pot fi decisive. care induce ideea unei noi intervenţii restrictive din partea statului). Alternative posibile de evoluţie a situaţiei. A nu se confunda cu principiul liberal “laissez faire – laissez passer”. Cei 2$ diferenţă dintre cele două variante ale acţiunii se compară cu cei 80$ ai non-acTiunii. Trialurile clinice – cea mai bună metodă de măsurare.CHECK-LIST pentru elaborarea unui program sanitar (de exemplu Reforma Sanitară) Evaluarea situaţiei existente. Măsurarea rezultatelor. Alternativele trebuie comparate prin elemente reprezentative (cheie). Este partea cea mai controversată a analizei economice. Nu doar costurile tangibile trebuie luate în calcul. Conflictul medic economist porneşte deseori 62 . Atît Beneficiile cît şi Costurile se calculează din perspectiva societală. (efectele secundare nu trebuie neglijate ). Aceasta se mai numeşte şi “opţiunea zero” (a lăsa lucrurile în voia soartei. Compararea costurilor şi beneficiilor. Aici se poate folosi metoda Cost – Utilitate. Evaluarea rezultatelor.

Pe subsisteme . respectiv creşte accesul la îngrijirile primare. Creşte rolul de “sită” a generalismului. Receptivitatea faţă de nevoile reale ale oamenilor Se analizează flexibilitatea la modificările structurale ale cererii de servicii de sănătate. (inter) naţionale. etc. Pe entitaţi de bază . Se fac comparaţii după criterii : Temporale . În funcţie de nivel de informare .din neclaritatea prezentării concluziilor. În funcţie de flexibilitatea sistemului de îngrijiri de sănătate . Criterii de analiză a sistemelor de sănătate Performanţa De ansamblu . 63 . atitudine. Se verifică existenţa unui sistem adecvat de stimulente / de stimulare a receptivităţii. Accesibilitatea În funcţie de venit şi finanţare . sau din diferenţe de limbaj.

Responsabilitatea Modul de exercitare a responsabilităţii ; Nivelul de exercitare a responsabilităţii ; Separarea responsabilităţii pentru cumpărarea serviciilor de sănătate de responsabilitatea furnizării de servicii de sănătate. Autorităţile districtuale / judeţene să aibă responsabilitatea cumpărării / achiziţionării de servicii, iar unităţile sanitare să intre în concurenţă pentru a oferi servicii cît mai bune. Spitalele publice trebuie să aibă independenţă managerială în utilizarea resurselor limitate. MG cu mai mult de 9000 de pacienţi pot avea dreptul la buget propriu (prin aceasta se stimulează responsabilitatea MG de a-şi păstra pacienţii). Informabilitatea Informabilitatea reprezintă capacitatea sistemului de a primi şi oferi informaţii atît intrasistemic cît şi intersistemic. Exemplu : o informaţie corectă despre costuri şi rezultate poate duce la o alocare mai bună a resurselor. Este necesară o informare veridică a cumpărătorilor şi o descentralizare a sistemului informaţional. Este utilă creerea de baze de date cît mai complete, îndeosebi despre pacienţi şi notele de plată ale acestora. Rentabilitatea Rentabilitatea presupune – ca regulă – ca cheltuielile de capital să fie recuperate prin spitale publice care trebuie să plătească cash ratele dobînzilor şi costul utilizării pămîntului, clădirilor, etc. Se recomandă existenţa unui sistem de stimulente pentru subsistemele cele mai rentabile, respectiv utilizarea raţinală a resurselor. De asemenea, rentabilitatea presupune relaţii contractuale ferme între diferite organizaţii de sănătate.

64

Competitivitatea Competitivitatea trebuie să se manifeste între forme de proprietate (public – privat), precum şi între subsistemele acestora între ele. Ca mod de sporire a competitivitaţii este aplicarea principiului subsidiaritaţii (respectiv delegarea autoritaţii ). Există preconcepţia că proprietatea publică nu presupune aplicarea principiului subsistemelor. Fals. Competitivitatea poate fi sporită prin responsabilizarea subsistemelor. Partenerii îşi definesc diferit şi antitetic interesele : astfel, ofertanţii urmăresc sporirea profitabilitaţii, în timp ce solicitatorul de servicii (cererea) urmăreşte maximizarea utilităţii ca urmare a consumării unui serviciu, fie acesta unul de consultanţă ( o idee, un sfat ). Se impune o definire corectă a consumatorului. Astfel, există consumatori globali (DSJ, spital , etc.) şi consumatori individuali ( pacienţi ). O competitivitate reală se asigură şi prin cadrul legislativ ( legislaţie antimonopol, anticartel ).Fiecare sector are avantajele sale relative (în comparaţie cu celălalt): Sectorul public asigură următoarele scopuri : - Echitate ; - Accesibilitate ; - Controlul cheltuielilor . Sectorul privat asigură următoarele scopuri (avantaje): - Eficienţă ; - Receptivitate faţă de consumator . În final scopul reformei este performanţa la nivel macro. Indicatorii macrosanitari vor arăta dacă, unde, cînd şi în ce ritm este nevoie de reformă.

65

Reforma sanitară – cine pune accentele ? Parte a procesului de reformare structurală şi sistemică a economiei româneşti , reforma sanitară are şi calitatea specifică de a fi una dintre cele mai sensibile şi controversate elemente ale schimbării. Nu este nici un secret că actualmente legislaţia care guvernează sectorul sanitar are o vechime ce oscilează între 20 şi 50 de ani. Mă refer îndeosebi la legislaţia care defineşte sistemul de sănătate, acesta fiind unul eminamente public, finanţat de la buget şi condus de la nivelul central (Ministerul Sănătăţii). Problema care se pune este una multiplă : ce este de reformat la sistemul existent, care sînt scopurile concrete urmărite prin reformare şi care ar fi modalităţile optime de efectuare a reformei pentru a obţine scopurile dorite. Înainte de a avea răspunsuri la această triplă întrebare merită să precizăm că orice sistem politic din lume nu a avut alt scop declarat decît binele şi sănătatea populaţiei, dacă nu chiar “fericirea întregului popor”, ceea ce induce ideea că sistemele sanitare diferă între ele doar prin mijloacele utilizate şi nu prin scopurile propuse. Astfel, gestionarea publică sau privată a mijloacelor apte să asigure standarde cît mai înalte de sănătate pentru cît mai mulţi indivizi este o problemă ce ţine mai mult de domeniul economicului ( al mijloacelor ) decît de cel al politicului (stabilirea scopurilor). Totuşi, crearea unor mijloace mai adecvate de atigere a scopului este apanajul factorului politic. De peste 7 ani se repetă această frază : “reforma se poate declanşa doar dacă este voinţa politică pentru aceasta”. Pentru reforma sanitară voinţa politică trebuie să răspundă la tripla întrebare de mai sus. Or, răspunsurile se lasă aşteptate sau cel puţin nu au claritatea şi precizia necesare. Documentele OMS, ale organismelor specializate ale UE precizează că esenţa şi rostul reformei este de natură economică. Dacă ar fi resurse suficiente atunci orice sistem ar fi bun iar problema eficienţei nici nu s-ar pune. Totul porneşte de la necesitatea reducerii costurilor, de evitare a risipei, de sporire a randamentului

66

Estimez această cifră la 0. este cel mai bun indiciu că reforma nu este considerată necesară. Nu avem în vedere contabilii şefi de la Direcţiile Sanitare. totul se poate exprima în unităţi monetare. medicii fiind excluşi din această activitate de formulare a strategiilor manageriale cu implicaţii asupra activitaţii lor. inclusiv anii de viaţă cîştigaţi ca urmare a unei acţiuni sanitare. rareori interesaţi de probleme de filozofie managerială şi scheme complexe de alegere a alternativei optime pentru o acţiune sau alta. Sigur nu este aşa. indiferent de declaraţiile celor pro – reformă … 67 . Cineva ar putea trage concluzia că reforma sanitară este doar apanajul economiştilor. dar.fiecărei resurse utilizate. reforma sanitară este o decizie financiară.01 %. Ei s-au specializat în a răspunde directorilor de DSJ dacă mai sînt bani în cont şi dacă mai pot fi obţinuţi în vre-un fel sau altul. şansele de a face reformă sanitară sînt minime. Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa. Esenţializînd şi mai mult. Sar putea face o mică apreciere referitoare la numărul cercetatorilor şi cadrelor didactice cu pregătire economică de la Institutele de Sănătate publică şi de la catedrele de management sanitar de la UMF-urile din România. Cu mici excepţii. Iar dacă cei implicaţi în reformă nu încearcă să schimbe actuala stare de lucruri . care este la noi în România ponderea specialiştilor cu pregătire economică implicaţi în derularea reformei? Probabil că la nivel de ţară numărul lor nu dapăşeşte o duzină.

Secţiunea a doua 68 .

La fel se întîmplă şi în organismul uman: se desfăşoară o activitate economică în sensul raportului intrări / ieşiri care-i asigură homeostazia (evoluţia) După modul celular şi organic putem să ne imagină activitatea economică (intrări / ieşiri. elemente denumite mijloace . Ulterior activitatea economică se desfăşoară la nivel de comunitaţi umane (organizaţii. oraşe. Exagerînd. regiuni. economica are o încărcătură psihologică majoră ca urmare a faptului că raporturile existente sînt în esenţă raporturi interumane sau care transmit interese interumane. 69 . în vederea obţinerii unor rezultate dorite numite scopuri. În marea majoritate a punctelor de vedere (viziuni) despre economie. în scopul îmbunataţirii rezultatelor aşteptate şi a raporturilor dintre mijloacele consumate şi scopurile atinse. scpuri / mijloace) la nivel de grup social. dar pentru o mai bună înţelegere a acesteia este absolut necesară completarea cu dimensiunea socială (relaţională) în raporturile economice dintre agenţii economici şi beneficiari. ţară – economie naţională). cotidiană ( permanentă ). sate. dimensiunea individuală este cea care predomină.Economica şi Economia Economia Economia este activitatea de combinare a unor elemente (indiferent de natura lor ). instituţii. se poate spune că un început de activitate economică se desfăşoară la nivel celular ca urmare a faptului că viaţa celulei presupune combinări de mijloace şi schimb de elemente cu exteriorul ei. Economicul transcede toate activitaţile umaneindiferent de amploarea. Economics = economica Economy = economie. activitate studiată cu mijloacele ştiinţei de disciplina ştiinţifică numită economica. importanţa sau locul lor de desfaşurare. Economia este activitatea practică. Ca ştiinţă.

Toate punctele de vedere trebuie cunoscute înainte de orice judecată de valoare. O asemenea viziune asigură stabilirea sistemelor şi preîntîmpină apariţia exceselor şi extremismelor precum şi a consecinţelor economice nedorite (şomaj. Promovînd individualismul economic. Punctul de vedere al disciplinei Economica este de a sesiza celelalte puncte de vedere existente. capitalismul clasic pune accent pe individ (numai indivizii optează – aleg deci) iar sistemele totalitare văd doar societatea la nivelul cît mai ridicat de agregare socială. Economica Economica (economics) este ştiinţa socială care studiază producţia. Marea Britanie. Economica studiază comportamentul uman ca relaţie între scopuri şi mijloace puţine – LIONEL ROBINS. inflaţie). corupţie. el şi-a intitulat lucrarea sa mai nouă drept “Economie politică” deoarece finalitatea studiului său era binele naţional prin intermediul celui individual (în 1776 ?). SMITHS a asigurat bunăstarea statului britanic.Modelul celular şi organic este la fel de valabil atunci cînd analizăm activitatea economică a unei ţări în raport cu celelalte economii naţionale care alcătuiesc economia mondială. de a le combina în vederea maximizării satisfacţiei individuale şi sociale concomitent şi pentru un număr cît mai mare de indivizi. urmînd ca opţiunea pentru un sistem sau altul să fie făcută în cunoştiinţă de cauză. Economica (numită atunci economie politică) reprezintă studiul naturii şi cauzei bogăţiei naţiunilor – SMITHS. 70 . schimbul şi consumul de bunuri şi servicii – definiţie data de orientarea de stînga. De exemplu. distribuţia (repartiţia). Deşi SMITHS a fost promotorul liberalismului şi individualismului. În teoriile economice existente în lume pot să predomine unul sau altul dintre modelele economicului.

ambele existînd în aceleaşi proporţii. Scriitorul american EMERSON spunea că dorinţa este un uriaş care creşte mai repede decît hainele care i se pregătesc. ceea ce înseamnă că cele două economii erau formate dintr-un sistem de informaţii economice în care deciziile producătorilor şi cumpărătorilor de a vinde şi a cumpăra şînt luate în mod privat dar cu o oarecare monitorizare din partea statului. identificarea problemelor economice presupune ierarhizarea acestora după importanţa lor relativă. şi economia britanică era descrisă de GEOFRY WHITEL ca fiind tot o economie de piaţă mixtă. problema economică lupta pentru existenţă a fost dintotdeauna cea mai presantă problemă a lumii umane. Acelaşi lucru se poate spune şi despre falsa dilemă a libertăţii (individuale) şi a necesităţii ( sociale ). grupurile. Totodată dogma concurenţei absolute are aceeaşi soartă ca şi dogma cooperării absolute dintre indivizi. discipline economice conexe: 71 . După acelaşi autor. ALFRED MARSHAL. Crearea de grupuri de presiune în vederea influenţării preţurilor vor primi ripoata instituţiilor statului. Supravieţuirea apare ca problemă datorită rarităţii (puţinătăţii) resurselor sau mijloacelor. dar cu accente diferite (lipsa libertăţii apare la fel de nocivă ca şi excesul de libertate). Aceeaşi problematică (a deciziei) a formulării scopurilor şi a alegerii mijloacelor este studiată şi de psihologie. Realitatea arată că orice activitate economică conţine atît concurenţă cît şi cooperare. a definit economica drept studiul omenirii din punctul de vedere al afacerilor obişnuite ale vieţii. economia USA în 1971 era o economie mixtă . firmele şi statul urmăresc să atingă în mod eficient orice obiectiv (scop) economic pe care l-au ales. etică.Un reprezentant al neoclasicismului. ceea ce fac necesare judecăţile de valoare în economică. După formularea lui KEITS. soluţionarea problemelor economice este artă şi ştiinţă. După RONALD WYKSTRA (1971). istorie (mentalitate în timp). Economiştii se preocupă de modul în care indivizii. de sociologie (studiul comportamentului social în context social).

marje ale profitului sau ale rentei. Punctul de vedere al producătorului (ofertant. Analiza matematică . Ipoteza de plecare al microeconomicii este că toţi indivizii se comportă raţional. Dimensiunile economicii Din punct de vedere al amplorii fenomenului economic studiat. beneficiu. politic şi etic. bunăstare) în comparaţie cu alternative posibile. Prognoza . utilitate. Se consideră că microeconomica are ca principal iniţiator pe ADAM SMITH (“Avuţia Naţiunilor” – 1776 – moment în care se consideră că s-a produs o delimitare între economic. Management . Econometrica . 72 . există cel puţin trei paliere de analiză : micro. Statistica . Contabilitate . folos.Logica economică . macro şi mondo. fericire. respectiv modul cum interacţionează cererea şi oferta în cadrul pieţelor concurenţiale şi care creează o multitudine de preţuri individuale. niveluri de salarizare. Punctul de vedere al consumatorului este acela că orice cheltuială bănească (de venit economic) trebuie să aducă în schimb maximum de satisfacţie (plăcere. Microeconomica Microeconomica studiază formarea preţurilor (price teory). Marketing . Finanţe . ulterior acestea constituind un corp comun). furnizor) este acela că orice act economic trebuie să aducă maxim de profit în comparaţie cu alte alternative posibile.

Un echilibru real al cererii şi ofertei ar putea fi realizat la nivel mondo. apărută ca un reflex la Criza Economică din anii 1929 – 1933 . Mondoeconomica Mondoeconomica este mai nou apărută (1960–1970). Soluţia oferită de KEYNES este de resortul consumului productiv (al investiţiilor) recomandîndu-se guvernelor să stimuleze consumul prin deficite bugetare (consum de viitor). după KEYNES.Macroeconomica Macroeconomica studiază problemele economice la nivel de stat prin prisma raporturilor dintre produsul intern brut şi nivelul de folosire al forţei de muncă. Cauza crizelor. Se consideră că întemeietorul macroeconomicii este JOHN M. De aceea microeconomica este consonantă cu doctrina ofertei în timp ce macroeconomica este consonantă cu doctrina cererii. investitorului sau a statului. El preia problema fundamentală a macroeconomicii şi o abordează la nivel macro. în timp ce macroeconomica se situează îndeosebi pe poziţia cererii. constă în ineficienţa sau inadecvarea cererii agregat. Microeconomica se situează îndeosebi pe poziţia producătorului. prin lucrarea “Teoria generală a utilizării forţei de muncă. 73 . respectiv pe cererea agregat sau compusă a consumatorului. dar cu accentul pus pe cererea. – Implicaţiile politicilor naţionale şi ale organizaţiilor internaţionale / mondiale asupra bunăstarii naţiunilor sau firmelor. a dobînzii şi a banilor”–1935. În principal studiază: – Fluxurile comerciale şi financiare internaţionale şi mondiale . KEYNES încearcă să explice cauzele crizelor şi modul în care se creează şi distribuie bunăstarea la nivel de ţară sau de naţiune. respectiv locul unde se poate stabili echilibrul dintre cerere şi ofertă. pentru bunuri şi servicii. respectiv aceea a ofertei. KEYNES.

De aici rezultă intima conexiune între management şi economică. fenomen ce continuă un proces anterior. respectiv concluzia că practica managerială este fundamentată pe cunoştinţe temeinice de economică. După aprecierea lui G. Tratatul “Economica” al lui ARISTOTEL este de fapt o excelentă introducere în management. fiind considerată o teorie a menajelor. B.O caracteristică a lumii contemporane o constituie globalizarea economică . Economia globală are ca tip specific de instituţie sau organizaţie economică firma sau corporaţia transnaţională în timp ce faza anterioară de internaţionalizare a economicului avea ca tip specific de instituţie sau organizaţie economică intreprinderea mixtă (JOIN VENGER ). acela de internaţionalizare a economicului. 74 . Ideea că managementul este posibil de cunoscut şi aplicat fără fundament economic este anti – economică şi anti – managerială. Managementul arată căile posibile spre succes în timp ce economica le prefigurează sub raport teoretic şi analizează cauzele profunde ale crizelor economice sau falimentelor unor afaceri. Corelaţia dintre economic şi managerial Etimologic economia provine de la cuvintele greceşti oikos – casă şi nemo – conducere . management. ceea ce sugerează existenţa unui continuu economico – managerial şi nu două realitaţi sau discipline distincte. SHOW “economica este arta de a obţine maximum de la viaţă “. macro sau ambelor) distorsionează rezultatele analizei sau nu permit optarea pentru soluţia cea mai eficientă posibil. Se mai spune că economica este studiul succeselor şi eşecurilor. Lipsa dimensiunilor mondo (reducerea analizei economice la dimensiunile micro.

De exemplu : suprafaţa Pămîntului este finită în mod absolut. are calitatea de a nu se diminua prin utilizări repetate sau alternative – nu se consumă. 75 . Raritatea se află la baza costului de oportunitate deoarece utilizarea unei resurse pentru un anumit scop ne costă imposibilitatea utilizării acelei resurse pentru alte scopuri. Noile teorii bazate pe informaţie şi pe viteze sporite de deplasare au permis apariţia principiului terţului inclus (Ştefan Lupaşcu) – informaţia. – Alegere . numit al terţului exclus. inclusiv disciplina ştiinţifică numită economică. De exemplu : cărbunele utilizat pentru obţinerea de benzină sintetică diminuează (face mai rar) cărbunele pentru alte utilizări. de exemplu. Inexistenţa raritaţii bunurilor de consum sau a mijloacelor necesare producerii lor ar face inutilă orice preocupare de natură economică. respectiv în plan economic un lucru poate fi utilizat ori într-o direcţie (scop). ori fals. Resursele sau mijloacele sînt rareşi datorită utilizărilor alternativepe care le pot avea acestea.Concepte economice fundamentale Conceptele economice fundamentale sînt : – Raritate . respectiv un lucru poate fi ori adevărat. Raritatea Raritatea exprimă caracterul insuficient al resurselor ( mijloacelor ) în raport cu obiectivele ( scopurile ) propuse. Resursele sînt considerate a fi rare atît în sens absolut cît şi relativ. – Oportunitate . Conceptul de cost de oportunitate provine din principiul logic. – Utilitate . dar suprafaţa arabilă totală este rară ( finită ) în sens relativ. ori în alta (alt scop).

Legea lui Gossen Mărimea intensităţii unei plăceri ( satisfacţii ) descreşte progresiv pînă la saturare dacă respectiva plăcere este satisfăcută în mod constant şi neîntrerupt pînă la transformarea plăcerii în neplăcere. Utilitatea economică reprezintă satisfacţia pe care crede că o va obţine un consumator dat prin folosirea unei cantităţi determinate dintr-un bun economic în anumite condiţii de loc şi timp. Se are în vedere un consumator precis. respectiv capacitatea unui bun (material. informaţie) de a satisface o nevoie. într-o zi anumită şi într-un loc anumit (piaţă). Baza utilităţii o constituie însuşirile mărfurilor. În acest caz : nu discutăm utilitatea făinii în general ci a unei cantităţi X de pîine. respectiv de apreciere a unor variabile economice în funcţie de o multitudine de factori. cu gusturi. disponibilităţi financiare cunoscute în momentul Y al existenţei sale. de aceea unul şi acelaşi bun economic va avea utilităţi diferite pentru agenţi economici diferiţi sau chiar pentru unul şi acelaşi agent economic în perioade diferite de timp sau în condiţii diferite. serviciu. 76 . necesar. Se induce ideea de relativitate.Utilitatea La modul cel mai general. utilitatea desemnează ceea ce este de folos. Consumatorul doreşte în mod real să obţină acel bun (care este rar pentru el) Utilitatea economică este o apreciere subiectivă ce depinde de intensitatea nevoii în condiţii date de timp şi loc. Simplificînd. de nivelul de aspiraţii. utilitatea economică este funcţie de cantitatea oferită şi de cererea exprimată. respectiv de raportul cerere – ofertă. de mentalităţi sau de opţiuni (alegeri) anterior făcute. trebuincios. însuşiri care diferenţiază şi mărfurile (bunurile) de acelaşi gen.

Alegerea Din multitudinea de trebuinţe (scopuri) şi resurse (mijloace limitate) consumatorul este confruntat cu problema alegerii. economiştii neoclasici de la sfîrşitul secolului al XIX – lea ( GEVONS. MANGER . Satisfacţia pe care o aduce fiecare unitate suplimentară consumată dintr-un bun economic se numeşte utilitate marginală. Cunoaşterea condiţiilor de echilibru ale consumatorului va permite cunoaşterea legilor de evoluţie ale unui bun oarecare (marketig). etc. Această abordare “cardinală” a utilităţii porneşte de la un principiu care va rămîne fundamental pentru analiza economică modernă. Alegerile indivizilor rezultă întotdeauna din organizarea la margine a costurilor şi avantajelor / beneficiilor legate de diferite posibilităţi ce le sînt oferite. 77 . Teoria consumatorului / cererii Această teorie răspunde la întrebarea “cum decide individul în legătură cu repartizarea bugetului între diferite bunuri şi servicii disponibile?”. Influenţaţi de filozofia utilitaristă. Satisfacţia pe care o resimte consumatorul prin consumarea mai multor unitaţi sau a tuturor unităţilor unei mulţimi de bunuri de acelaşi fel reprezintă utilitatea totală.Pentru consumator satisfacţia obţinută prin consumarea primei unităţi dintr-un bun economic este mai ridicată după care orice unitate suplimentară consumată are o utilitate economică din ce în ce mai mică. altă cantitate dintr-un alt bun. fiind în situaţia să afecteze venitul său pentru a achziţiona o anumită cantitate dintr-un bun. Se presupune din start că individul este capabil să măsoare printr-un indice cantitativ precis utilitatea pe care el o va obţine ca urmare a consumului unui bun.WARL ) au dezvoltat o teorie în care se presupune că individul raţional caută maxim de satisfacţie sau de utilitate.

Prin bunuri parţial divizibile se înţelege imposibilitatea de a consuma un sfert de automobil. In ce sens şi în ce ritm va evolua utilitatea cînd X creşte ? Această direcţie şi acest ritm de variaţie şînt măsurate de utilitatea marginală. 0. Explicarea deciziilor indivizilor acordă mai puţină importanţă preferinţelor agenţilor imposibil de măsurat în mod obiectiv în comparaţie cu restricţiile / constrîngerile observabile şi cuantificabile (restricţia bugetară). etc. Um X = ΔU / ΔX În multe cazuri această această măsură nu este decît o aproximaţie a utilităţii marginale. ci pot doar să indice o ordine de preferinţă.La începutul secolului XX se abandonează abordarea cardinală. Teoria utilitaţii marginale Utilitatea totală ( U ) a unui bun X măsoară satisfacţia globală pe care individul a obţinut-o prin consumul acelui bun. Nivelul lui U depinde de cantitatea bunului X . Utilitatea marginală ( Um ) a unui bun parţial divizibil măsoară evoluţia utilităţii la margine. Progresul ştiinţei este notabil şi rezultă din : este o ipoteză mai simplă care explică mai bine fenomenul economic decît abordarea precedentă. dacă bunul X este perfect divizibil atunci indiferent care este unitatea de măsură folosită se poate întotdeauna imagina o cantitate şi mai mică. Utilitatea marginală a unui bun X imperfect divizibil este variaţia utilităţii totale induse de consumul unei unităţi suplimentare din acel bun. Teoria curbelor de indiferenţă dezvoltată de italianul PARETO a adoptat o abordare ordinală în care indivizii nu au măsura nivelului de utilitate. 78 . respectiv pentru o variaţie foarte mică ( infinitezimală ) a cantităţii consumate. În fapt.5 dintr-o pereche de ocheleri.

79 .Utilitatea marginală a unui bun perfect divizibil Utilitatea marginală a unui bun X este variaţia utilităţii totale pentru o variaţie infinit de mică a cantităţi consumate. Satisfacţia globală nu se diminuează ( în afara cazului cînd se consumă peste utilitatea totală ). Analiza microeconomică porneşte de la o ipoteză simplă : intensitatea nevoii de a consuma un bun este descrescătoare pe măsură ce creşte cantitatea consumată. aceasta înseamnă că nu există plăcerea de a o face ( satisfacţia nu este încă maximă ). Um = dU / dx Evoluţia Utilităţii şi a Utilităţii marginale Principiul intensităţii descrescînde a nevoilor Dacă dorim să vedem cum evoluează nivelul de satisfacţie a individului atunci cînd el consumă o cantitate crescută dintr-un bun este logic să ne gîndim că aceasta depinde de intensitatea nevoii pe care el o caută să şi-o satisfacă : plăcerea este proporţională cu lipsa resimţită anterior consumului. Dacă indivul continuă să consume. Această diferenţă este perfect operaţională prin conceptul matematic de derivată. Principiul Utilităţii marginale descrescînde Dacă intensitatea nevoii descreşte o dată cu cantitate consumată atunci satisfacţia adusă de fiecare unitate suplimentară este mai puţin importantă decît precedenta.

Dincolo de acest punct utilitatea marginală devine negociabilă iar utilitatea totală diminuează. Utilitatea totală poatesă fie reprezentată de o curbă crescătoare. Utilitatea totală atinge maximul ( sîntem în punctul de saturaţie al consumatorului – saţietate ). U S Um X S X În acest punct utilitatea marginală este .2). Individul raţional nu trebuie să menţină consumul peste nivelul S. iar utilitate marginală descreşte pentru U = U (x) (fig. respectiv o unitate suplimentară consumată din bunul X nu duce la mărirea satisfacţiei.1) şi Um = dU / dx (fig. iar utilitate marginală de o curbă descrescătoare. 80 .Utilitatea totală continuă să crescă dar din ce în ce mai încet. In teoria microeconomică se pleacă de la ipoteza că utilitatea marginală este în mod normal descrescătoare dar întotdeauna pozitivă.

Într-o economie de troc unde bunurile se schimbă direct între ele a consuma un bun X înseamnă la a renunţa la un alt bun Y sau un bun Z pe care l-ar putea obţine în schimb. Condiţia de echilibru este Um(x) = 0. El trebuie să ţină cont de costul de oportunitate al acelui consum. 81 . Individul maximizează satisfacţia sa alegînd acea combinaţie de X. Dacă bunurile sînt rare individul trebuie să aleagă între diferite posibilităţi de consum. În acest caz nu se pune problema costurilor. În această situaţie foarte rară alegerea optimă constă în a consuma bunul X pînă în punctul în care utilitatea totală este maximă iar utilitatea marginală este 0.Alegerea optimă de către cumpărător Situaţia de abundenţă Individul raţional caută să-şi maximizeze utilitatea. Dacă bunurile sînt abundente atunci nimic nu va limita posibilitatea de consum. În acest caz individul nu va mai împinge consumul din bunul X prin 0 la punctul de saturaţie. Situaţia de raritate Situaţia de raritate este sinonimă cu economia de troc. a efectuării vreunui serviciu pentru a intra în posesia unei cantităţi oarecare din bunul respectiv. adică de nivelul de satisfacţie pe care îl poate obţine renunţînd la o parte din bunul X. Y pentru care utilităţile marginale ale celor două bunuri sînt egale. Se presupune că nu există decît două bunuri substituibile X şi Y.

Dacă Um(X) >Um(Y) consumatorul îşi măreşte utilitatea totală substituind o unitate din X cu o unitate din Y ; timp cît Um(X) >Um(Y) substituirea va continua. Deoarece Um este o funcţie descrescătoare a cantităţii consumate Um(X) scade pînă cînd Um(Y) creşte şi se aşteaptă în final un punct de egalitate. Dincolo de acest punct Um(X) < Um(Y) se consideră a fi raţională substituirea lui Y cu X. Condiţia de echilibru al consumatorului este atunci cînd Um(X) = Um(Y).

Situaţia de raritate şi economică monetară În cadrul unei economii monetare bunurile nu se schimbă între ele ci contra bani. Problema consumatorului este de a repartiza un buget dat între X şi Y. Acum nu se discută dacă putem să consumăm o unitate suplimentară din X sau Y ci dacă rebuie sau putem să cheltuim o unitate monetară suplimentară pentru X sau Y. Prin analogie cu raţionamentul anterior rezultă că optimul consum este atins atunci cînd Um a unei unităţi monetare cheltuite pentru bunul X este egală cu Um a unei unităţi monetare cheltuite pentru bunul Y. Trebuie întotdeauna egalate Um dar, în cazul de faţă ele trebuie ponderate cu preţurile bunurilor X şi Y ( notate Px şi Py ). Condiţia de echilibru a consumatorului este atunci : Um(x) / Px = Um(y) / Py

Avantaje şi dezavantaje ale teoriei Um

82

Principiul calculului marginal

Teoreticienii Um au un merit principal prin descoperirea unui principiu major de analiză microeconomică: “orice decizie individuală rezultă dintr-o comparareşi dintr-o egalizare la margine a costurilor şi avantajelor care sînt legate între ele ; de fapt este punctul în care se atinge avantajul maxim”. Soluţionarea problemei valorii Economiştii clasici din sec. XVIII – XIX au avut multe complicaţii încercînd să împace valoarea de întrebuinţare cu valoarea de piaţă. Valoarea de întrebuinţare bazată pe utilitatea reprezentată de un bun pentru utilizat părea a fi permanent în contradicţie cu valoarea de piaţă, adică cu preţul stabilit de piaţă. Această contradicţie este ilustrată de paradoxul apei şi diamantelor. Apa , indispensabilă vieţii, aproape că nu face obiectul evaluărilor pe piaţă, în timp ce diamantele , care apar mult mai puţin indispensabile au o valoare de piaţă foarte ridicată. Paradoxul provine din faptul că valoarea se apreciază atît pe baza Um a bunurilor cît şi pe comportamentele ce sînt ghidate de Um. Astfel , apa are cu siguranţă o U foarte mare, dar are Um foarte mică deoarece se găseşte din abundenţă. Indivizii nu sînt dispuşi să facă sacrificii foarte mari pentru a o obţine. Diamantele au U mult mai mică decît a apei dar au Um foarte mare datorită rarităţii. Dacă se ia Um drept fundament al valorii atunci paradoxul dispare. O teorie nerealistă în mod inutil

83

Limita esenţială a cestei teorii ţine de diferenţa cardinală a U. Indivizii nu sînt cu siguranţă capabili să măsoare U sub aspect cantitativ. Abordarea ordinală a U pare a fi mult mai realistă deoarece indivizii sînt capabili să compare şi să clasifice alegerile oferite conform unei ordini de preferinţe, dar fără a atrebui fiecăruia un indice de calitate precis. Nerealisul ipotezei nu este suficient pentru a descalifica în calitate de instrument de cercetare ştiinţifică, dar ulterior s-a conturat posibilitatea dezvoltării unei teorii la fel de performante care porneşte de la o ipoteză mai simplă şi mai plauzibilă. Acest progres a apărut o dată cu elaborarea curbelor de indiferenţă dezvoltate la începutul secolului de PARETO.

Teoria curbelor de indiferenţă

Ipoteze asupra preferinţelor Pentru ca un individ să fie în măsură să trieze alegerile posibile şi să definească o ordine de preferinţă nu este necesar să presupună că acesta ştie să-şi măsoare utilitatea prin intermediul unui indice cantitativ. Este suficient să fie îndeplinite 2 condiţii simultan : între două alegeri A şi B el poate determina dacă preferă pe A (A>B), dacă preferă pe B (B>A) sau dacă ambele sînt indiferente. Alegerile sînt tranzitive A>B şi B>C => A>C. Aceste condiţii fiind îndeplinite se poate construi o funcţie de preferinţă care clasifică prin ordine de referinţă toate condiţiile posibile dintre cele două bunuri.

84

Cauza : pentru că un individ raţional nu împinge niciodată consumul unui bun pînă la punctul unde Um devine negativă deoarece începînd din acel moment U scade. panta scade progresiv de la stînga la dreapta.Definiţia şi proprietăţile curbelor de indiferenţă O curbă de indiferenţă reprezintă ansamblul combinaţiilor a două bunuri care aduc consumatorului acelaşi nivel de utilitate. De ce curbele sînt convexe ? Relaţia descrescătoare există şi de-a lungul unei drepte. Intersecţia a două curbe de indiferenţă este imposibilă. Utilitatea creşte atunci cînd se trece de la o curbă la alta mai înaltă spre dreapta. 85 . De ce sînt curbele descrescătoare ? De-a lungul curbei există o relaţie inversă sau descrescătoare (chiar negativă) între x şi y (dacă x creşte atunci y scade). de aceea curbele de indiferenţă sînt convexe sau mai simplu ele nu sînt linii drepte ci curbate spre bază. Pentru acelaşi individ există o infinitate de curbe. respectiv spre partea de jos. Raţionalitatea şi forma curbelor de indiferenţă Forma curbelor de indiferenţă reflectă raţionalitatea consumatorului şi intensitatea descrescîndă a nevoilor sale. Utilitatea rămîne neschimbată atunci cînd se deplasează de-a lungul unei curbe de indiferenţă. Sînt atîtea curbe de indiferenţă cîţi consumatori există. fiecare avînd unnivel diferit de satisfacţie.

decizii politice. Oferta reprezintă cantitatea bunurilor propuse spre vînzare la un anumit preţ şi într-o anumită perioadă de timp. Din punct de vedere matematic această rată se măsoară prin derivata lui Y în raport cu X. Oferta este influenţată de preţul produsului şi condiţiile în care se oferă produsul (costul). ecofactorii. Oferta este o reacţie a furnizorilor faţă de cumpărător concretizată într-un flux de bunuri şi servicii. Prin convenţie se defineşte RMS cu un minus în faţă pentru a sublinia natura sa convenţională şi pentru a atrage atenţia că dacă rata astfel calculată dă un rezultat pozitiv relaţia pe care o descrie ca existînd între cele două bunuri rămîne negativă. Legea ofertei Cu cît preţul este mai mare cu atît oferta este mai mare. de-a lungul curbei de indiferenţă pentru compensarea unei variaţii infinit de mici a cantităţii consumate din bunul X.Rata marginală de substituire RMS RMS între două bunuri X şi Y măsoară variaţia cantităţii consumate din bunul Y care este necesară. S-a precizat că această pantă (deci şşi RMS) este negativă şi descrecătoare. P contracţie 86 . RMS variază în fiecare punct şi continuă descrescător de-a lungul curbei. Oferta Oferta şi costurile Oferta reprezintă volumul bunurilor şi serviciilor puse la dispoziţia potenţialilorcumpărători . nivelul de tehnicitate.

Conceptul de modificare descrie situaţia cînd curba se deplasează spre dreapta sau spre stînga. Condiţii: – Atomizare perfectă – existenţa unui număr atît de mare de cumpărători şi vînzători încît apariţia a încă unuia să nu poată influenţa preţul. Cîştigul marginal reprezintă cîştigul total obţinut ca urmare a furnizării a încă unei unităţi din bunul X ( de cele mai multe ori cîştigul marginal nu este identic cu preţul marginal. Despre piaţă Piaţa înseamnă locul de întîlnire dintre producător şi consumator.Extensie Q Pe conţinutul curbei are loc fie o extindere. Cererea sau decizia de a cere se bazează pe Um a unui bun oarecare pentru consumator. – Marfa negociată să fie omogenă – de aceeaşi calitate la toţi vînzătorii astfel încît cumpărătorilor să le fie indiferent de la cine cumpără. Piaţa perfectă este un loc ideal ( piaţă liberă în mod absolut ). Costul marginal reprezintă costul suplimentar peste costul total anterior efectuat în vederea producerii a încă unei entităţi din bunul X. Modificarea curbei ofertei presupune un preţ constant. în timp ce oferta sau decizia de a oferi se bazează pe relaţia dintre costul marginal şi cîştigul marginal. 87 . Costurile pot fi categorisite în fixe şi variabile. fie o contracţie ( pe cînd termenul de modificare a curbei implică existenţa altei curbe.

Pe piaţa perfectă preţul = cîştigul marginal = cîştigul mediu. – Nimeni nu este tratat preferenţial – Absenţa fricţiunilor Piaţa perfectă are doar un singur preţ . P Cerere ofertă echilibru Q Formulări ale legii cererii şi ofertei – Cererea este invers proporţională cu preţul – Oferta este direct proporţională cu preţul – Preţul este direct proporţional cu cererea – Preţul este invers proporţional cu oferta 88 . acelaşi lucru se întîmplă în economia de comandă.– Informaţie perfectă (totală) referitoare la marfă. Echilibrul de piaţă În pieţele perfecte ( perfect concurenţiale ) preţurile se stabilesc în funcţie de competiţia pură. Preţul pieţii egalizează cererea cu oferta şi stabileşte echilibrul de piaţă. cumpărători – lipsa asimetriei infrmaţionale. vînzători.

Acesta depinde de elasticitatea cererii şi anume . în cazul unor cereri neelastice nu merită să se reducă preţurile. Elasticitatea preţului se referă la anumite mărimi ale preţului. Nu întotdeauna scăderea preţului echivalează cu o scădere a cîştigului. Dacă cererea reacţionează mai mult decît proporţional la modificareapreţului cererea este elastică . Cazuri de elasticităţi: – Elasticitatea infinită a cererii în raport cu preţul – Elasticitatea nulă a cererii în raport cu preţul – Elasticitatea unitară a cererii în raport cu preţul – Cerere suficient de elastică în raport cu preţul – Cerere suficient de inelastică în raport cu preţul Cîştigul total şi elasticitatea cererii Întreprinzătorii sînt interesaţi de cîştigul total şi de efectul modificării de preţ asupra cîştigului total. Elasticitatea de preţ a cererii este capacitatea de reacţie a cantităţii cerute pentru un anumit bun la o mică modificare a preţului său. Elasticitatea de preţ a cererii (ofertei) = (modificarea % a cantităţii cerute sau oferite) / (modificarea % a preţului). dacă reacţionează mai puţin decît proporţional cererea este inelastică.Elasticitatea cererii şi a ofertei Extinderile şi contracţiile cererii şi ofertei din cauza modificărilor de preţ se numesc elasticităţi de preţ ale cererii şi ofertei. 89 . în cazul cererii inelastice scăderea preţului duce la creşterea cîştigului deoarece cresc vînzările . Elasticitatea de preţ a ofertei este capacitatea de reacţie a cantităţii oferite pentru un anumit bun la o mică modificare a preţului său.

Secţiunea a treia 90 .

(de la foarte liberale la foarte dirijate 10.agent economic Spitalul văzut ca firmă.2 10.1 10.2.4.3 10.2.1 Spitalul .5.1 10.3. Eficienţa alocării resurselor rare Economica promovării sănătăţii 10. Economica sănătăţii CUPRINS 10.2.1. Teorii 91 .1 10. 10. 10.5. 10.1.4 Piaţa sănătăţii Cererea şi oferta în economica sănătăţii Piaţa sănătăţii şi a serviciilor de sănătate Piaţa îngrijirilor de sănătate Modele de pieţe medicale.2 Problematica economicii sănătăţii Raritatea resurselor în economica sănătăţii Definiţia economicii sănătăţii 10.2.10.2.

5.3 NIVELUL “PRODUCŢIEI” UNUI SPITAL FUNCŢIILE DE COST ALE SPITALULUI 92 .2 10.5.10.

Concluzia unei anchete (S. Pe la mijlocul anilor ‟60 s-a făcut apel direct la profesiuni non-medicale pentru a se ajunge la o analiză completă şi la concluzii neinfluenţate de atitudini subiectiv partizane din interiorul profesiunii medicale. Toate resursele şi în special cele destinate îngrijirii sănătăţii sînt rare cu consecinţa critică şi cinică că nu vor putea fi satisfăcute decît o parte din necesităţi. Se consideră ca fiind adevăruri general valabile : – Profesiunea medicală deţine (încă) mult credit (încredere) în faţa populaţiei .1. respectiv de utilizare a resurselor rare (toate resursele sînt rare. Printre aceste abordări non-medicale s-au impus prin caracterul şocant al concluziilor de natură economică şi psihosociologică. cum ar putea fi schimbat 93 . Problema la care se dorea un răspuns mai clar era : “Cum iau medicii deciziile pe care le iau ?”.10.U.1980) : “Trebuie să aflăm mai multe despre modul cum gîndesc medicii. Problema rarităţii conduce direct la necesitatea alegerii alternativelor optime de acţiune. Shroeder. Problematica economicii sănătăţii 10. dar în grade diferite). managerilor şi oamenilor politici cu putere reală de decizie. – Medicul practicant deţine de asemenea credit în faţa pacienţilor .1. Raritatea resurselor în economica sănătăţii Problema fundamentală pe care o implică aplicarea cunoştinţelor şi talentelor profesiunii medicale pentru asigurarea sănătăţii oamenilor o constituie raritatea resurselor (scopuri infinite / mijloace finite).A..1. Conştientizarea importanţei soluţionării adecvate a acestor probleme revine deopotrivă medicilor şi economiştilor.

comportamentul lor şi care ar fi consecinţele acestei schimbări“. Adesea se dovedeşte ca fiind foarte uşor să demonstrăm că activitatea medicilor este ineficientă. gest. 94 . Este aproape o regulă generală că ori de cîte ori va fi efectuată o analiză cost-eficacitate asupra unei acţiuni. Ştiinţele naturii se preocupă de creearea şi generarea de noi resurse în timp ce ştiinţele economice se preocupă de modurile optime de combinare şi alocare a resurselor care să facă raritatea mai suportabilă. economişti şi manageri pe tema modurilor concrete de alocare eficace. terapie medicală tot de atîtea ori se va reuşi o eficientizare superioară. disciplină mai generoasă şi acceptabilă pentru disciplina medicală în comparaţie cu economia sanitară. Teza fundamentală a oricărui demers de natură economică este permanenta raritate a resurselor şi necesitatea utilizării raţionale a acestora. În consecinţă apare ca necesară analizarea prescripţiilor şi tratamentelor exclusiv iatrogene concomitent cu oferirea de alternative mult mai cost-efective. fie şi infinitzecimală ca dimensiune. Există o reţinere din partea profesiuni medicale de accepta intervenţia analizelor de natură economică în optimizarea alocării resurselor destinate îngrijirilor de sănătate. Cunoaşterea de către medici şi manageri a modului specific în care funcţionează pieţele pe care se schimbă resursele. cu implicaţii asupra sănătăţii ar duce la o facilitare a dialogului dintre medici. Neacceptarea de către unii medici a ideii de raritate. duce la ample discuţii pe terenul eticii medicale. respectiv a modului cum este gestionată aceată raritate. Mai complicat se dovedeşte însă a înţelege şi argumentele pentru care apare această ineficienţă . efectivă şi eficientă a resurselor.

al eforturilor şi efectelor.10. Problematica economicii sănătăţii: 1.2. Definiţia economicii sănătăţii Dimensiunea politică şi chiar ideologică a activităţii medicale este absolut necesară în procesul de eficientizare a alocării resurselor. Scopul declarat al acestei discipline îl constituie acceptarea de către profesiunea medicală a raţionamentului economic ca mijloc specific în obţinerea unor nivele superioare de sănătate. al mijloacelor şi scopurilor. Economica este “studiul modului cum indivizii şi societatea aleg cu sau fără folosirea banilor să angajeze surse productive rare ce ar putea avea utilizări alternative în scopul producerii de mărfuri pe care apoi să le distribuie către consum imediat sau în viitor indivizilor sau grupurilor din societate “ (Samuelson.A. Drept exemplu avem corelaţia dintre creşterea masivă a cheltuielilor bugetare pentru sănătate şi stagnarea indicelui de sănătate pe o anumită perioadă în S.U. 1976). care a dus la regîndirea raportului efect / effort în domeniul sănătăţii. Economica este atît instrumentul de analiză (colecţie de instrumente şi mijloace analitice) cît şi un mod de gîndire. o percepţie asupra lumii şi lucrurilor dintr-un unghi foarte exact al costurilor şi beneficiilor.1.Cît din resursele societăţii trebuie alocate pentru sănătate şi îngrijiri de sănătate? 95 . Totodată economica sănătăţii scoate în evidenţă corelaţii şi trenduri relativ greu de sesizat în lipsa analizei economice. Şi economica sănătăţii are aceleaşi caracteristici dar cu aplicare la problemele sănătăţii.

Este mai benefic pentru sănătate ca mecanismele de alocare să fie instituite politic şi juridic sau să fie generate doar de forţele libere ale pieţii? 3.Este prevenţia preferabilă tratamentului în orice situaţie? 5.Cine trebuie să aibă prioritate la îngrijiri? Dar ce înseamnă prioritate şi cum poate fi argumentată prioritatea fără a cădea în economism sau cinism? 4.2. 96 . deseori exprimate în mod subiectiv la nivelul ultimei unităţi vîndute sau cumpărate. Ca urmare a acestui relativism economic sănătatea s-a impus cu oarecare dificultate deoarece profesiunea medicală accepta doar demonstratii foarte riguroase şi exacte ale necesităţii gîndirii economice în domeniul sanitar şi medical şi pe de altă parte doreau instrumentaţii decizionale riguroase şi exacte. în timp ce analiza costului marginal ne poate ajuta să aflăm cînd este oportun să decidem în favoarea uneia sau alteia dintre alternative. Gîndirea economică neoclasică dominantă la ora actuală în lume este eminamente relativistă şi subiectivă spre deosebire de teoriile care apelează la obiectivitate şi descriere cu tentă absolută. Priorităţile se stabilesc de regulă în termeni de costuri şi beneficii (exprimate în unităţi monetare şi financiare). concept ce conţine în sine ideea de sacrificiu.Ce se poate întîmpla odată cu creşterea taxelor medicale? Economica sănătaţii operează cu conceptul economic de cost de oportunitate. Din cauza subiectivităţii inerente analizelor economice (fie ele foarte exacte) procesul de luare a deciziilor este adesea contestabil sau amendabil.

Astfel :“Prioritatea acordată bătrînilor” nu înseamnă alocarea tuturor resurselor şi nici măcar un spor suplimentar după cum nu înseamnă nici faptul că oricare din nevoile bătrînilor vor fi satisfăcute înaintea evaluării utilizărilor alternative posibile ale acelor resurse. VIITOR) Efectivitate (effectiveness) = obţinerea de efecte pozitive în condiţii reale Eficienţă (efficiency) = efort/efect = cost/beneficiu = utilitate în condiţii reale Din cele definite mai sus rezultă că: .Priorităţile nu sînt absolute şi nici alese aleatoriu.Priorităţile sînt funcţie decosturi şi beneficii.Totuşi este general acceptat faptul că permanent toţi oamenii urmăresc maximizarea beneficiului lor prin combinarea resurselor aflate la dispoziţia lor sau posibilitatea de atras în acel scop. Unul şi acelaşi lucru poate fi perceput din punct de vedere al costurilor şi beneficiilor în mod distinct de către indivizi diferiţi. În luarea deciziei referitoare la cît să se aloce pentru bătrîni vom lua în seamă nu numai beneficiile aduse de 97 . Eficacitate (efficacy) = obţinerea de efecte pozitive în condiţii ideale (scopuri propuse de atins . Acest fapt general uman este însăşi esenţa conceptului de eficienţă economică (obţinere de maxim de efecte cu minim de efort ). . Aprecierile şi evaluările făcute anterior la adresa unor situaţii din domeniul îngrijirilor de sănătate trebuie luate în sensul relativist pe care îl sugerează întotdeauna abordarea economică neoclasică. Aprecierea costurilor şi beneficiilor este în mod inerent subiectivă. -Zona de maximă importanţă pentru luarea deciziilor este la margine.

Nu există măsurări “ştiinţific obiective” ale costurilor şi beneficiilor apărute ca urmare a ajutorării bătrînilor sau a oricăror alte grupuri de pacienti şi clienţi. 98 .activităţile potenţiale ei şi costurile generate de pierderea altor posibile beneficii ce puteau fi obţinute în cazul în care s-ar fi alocat acele mijloace pentru bolnavi psihic sau gravide. Se consideră că economica probează ca adevărate cel puţin două aserţiuni : Situaţiile în care economica (văzută ca un mod specific de gîndire) se dovedeşte a fi utilă sînt mai numeroase decît se aşteaptă majoritatea neeconomiştilor. Percepţia dumneavoastră asupra acestor costuri şi beneficii poate diferi de percepţia celuilalt. În practică stabilirea priorităţilor înseamnă să decidem dacă vom cheltui 1 miliard pentru bătrîni. etc. gravide sau bolnavi psihic după care va trebui să decidem din nou destinaţia următorului miliard. Implicarea teoriei economice în abordarea şi selecţionarea unor probleme de alocare a resurselor în domeniul îngrijirilor de sănătate conferă uneori economiei un nedorit statut arogant de “fac totul” şi generator infinit de soluţii ideale. ş. O injecţie de “mod de gîndire economică” are şansa de a oferi spre analiză noi şi importante aspecte economice. altfel ar rămîne în umbră. Nu există măsurări “ştiinţific obiective” ale costurilor şi beneficiilor apărute ca urmare a ajutorării bătrînilor sau a oricăror alte grupuri de pacienti şi clienţi. percepţ bolnavi psihic după care va trebui să decidem din nou destinaţia următorului miliard.a..d. Desigur lucrurile nu stau astfel dar este necesară înţelegerea faptului că raţionamentele economice sînt absolut necesare în oricare domeniu de activitate indiferent de natura acestuia.m.

99 . raţionamente sau modele care să ajute decidentul să-şi argumenteze opţiunile. a unor scopuri (nevoi) mereu crescătoare sugerează faptul că economiştii sau medicii cu o pregătire economică adecvată îşi vor spune cuvîntul nu numai în legătură cu ceea ce trebuie făcut ci şi în legătură cu ceea ce nu trebuie făcut. Nu economica decide ceea ce trebuie făcut sau nu ci ea oferă doar instrumente.Faptul că economica este o ştiinţă a comportamentului uman în procesul de alocare a unor resurse (mijloace).

transfer care are loc ca urmare a stabilirii unui raport de cerere-ofertă sau a unui preţ de transfer. 100 . Conceptul de putere presupune ca cei mai în măsură să decidă asupra valorilor ce urmează a fi ataşate diferitelor bunuri şi servicii trebuie să fie acela care va beneficia de aceste. beneficitate. Această presupunere rezultă din faptul că ei sînt cei mai cunoscători ai caracteristicilor (utilitate. Cererea este modul cum consumatorii potenţiali sînt dispuşi să plătească pentru diferite bunuri şi servicii (cerere efectivă). Oferta este conectată laturii producătoare de bunuri şi servicii şi se referă la modul cum este afectată cantitatea de bunuri oferite ca urmare a costurilor factorilor de producţie şi a preţului produsului final.1 Cererea şi oferta în economica sănătăţii Pieţele îngrijirilor de sănătate par să funcţioneze destul de inegal faţă de cele clasice. adică consumatorul. durabilitate) produselor în cauză şi deci doar ei pot efectua judecăti de valoare.2. Cum funcţionează o piaţă tradiţională ? Ca urmare a caracterului eminamente rar (finit) al resurselor şi caracterului insaţiabil (infinit) al nevoilor apare necesitatea transferului permanent de resurse dinspre locurile unde există în surplus relativ înspre locurile unde există o necesitate reală de consum. Piaţa sănătăţii 10.10.2. Capacitatea de plată a consumatorului este rezultatul comparării (combinării) dorinţelor de consum cu posibilităţile de plată.

Relaţia este preţ mic – cantitate mare. P Q Fig. respectiv constatarea că dintre bunurile similare cu acelaşi preţ vor fi cumpărate bunurile cu utilitate mai mare. Acesta este conceptul de utilitate marginală descrescîndă.1. respecti preţul pentru utilitatea oferită pentru ultima unitate consumată devine preţul acelui bun indiferent de numărul de unităţi cumpărate şi consumate. în cazul îngrijirilor de sănătate apare pregnant asimetria informaţională.nr. Maximizarea utilitaţii cu aceste preţuri rezultă din legitatea economică a sporirii eficienţei economice. Curba cererii Conceptul de cerere se bazează pe acela de utilitate. Dacă în cazul celorlalte mărfuri consumatorii se află în postură de relativi cunoscători ai caracteristicilor bunurilor cumpărate. Preţul se stabileşte la margine. Utilitatea marginală este utilitatea suplimentară obţinută ca urmare a cosumării a încă unei unităţi dintr-un bun. Curba cererii arată relaţia între preţ şi cantitatea ce se dovedeşte a fi cumpărată. Preţurile se stabilesc funcţie de utilitatea conferită de consumarea acelui bun sau serviciu. Utilitatea marginală descrescîndă o avem pe măsură ce 101 .Ca urmare a acestei situări preferenţiale în economica neoclasică se vorbeşte despre suveranitatea consumatorului (respectiv faptul că consumatorii ar trebui să fie suverani asupra laturii cerere din raportul cerere-ofertă de la piaţă).

fiind obţinută de la fiecare unitate suplimentară de consum ce tinde să scadă. preţul altor bunuri. respectiv pe măsura creşterii preţului creşte şi oferta.2. P Q Fig. 102 . preţul factorilor de producţie.nr. Curba ofertei este funcţie de preţ.consumăm un bun. tehnologia implicată în producţie. Grafic curba ofertei este crescătoare. scopurile producătorului. Producătorul acceptă să vîndă marfurile numai la un preţ care să acopere costurile. Curba ofertei Dacă utilitatea este atributul cererii atunci costul este atributul ofertei.

termenul de piaţă însemna locul (de pildă. Economiştii folosesc acest termen pentru a desemna un grup de cumpărători şi vînzători care efectuează tranzacţii cu un anumit produs sau serviciu (de exemplu.10.2. (P. piaţa unui stat) în care se adunau cumpărătorii şi vînzătorii pentru a face schimb de bunuri. Poziţia care a cîştigat teren în urmă cu circa un deceniu este aceea conform căreia atît sănătatea. cererii. Este sarcina organizatorilor de sănătate şi a responsabililor politici să se facă ecoul nevoilor reale ale 103 . Piaţa sănătăţii şi a serviciilor de sănătate La origine. Definiţie: Piaţa este repreyentată de toţi clienţii potenţiali care au aceeaşi nevoie sau dorinţă şi care sînt dispuşi şi au capacitatea de a se angaja într-o relaţie de schimb pentru satisfacerea acelei nevoi sau dorinţe. Stabilirea priorităţii este inerentă în orice context de resurse rare şi necesităţi mereu crescute (oricine doreşte să aibă mai multă sănătate decît are rezultînd că sănătatea este o resursă rară şi care poate fi obţinută pe diverse căi ca si alte resurse rare). dar ca şi celelalte resurse rare şi foarte rare (în comparaţie cu nevoile mereu crescute ale indivizilor şi comunităţilor) şi resursele destinate îngrijirii de sănătate sînt impuse legii concurenţei.Kotler) Există o îndelungată dezbatere legată de faptul dacă sănătatea este o marfă ca oricare altele şi deci dacă poate fi evaluată în termeni monetari sau comparată cu celelalte mărfuri. piaţa imobiliară sau piaţa cerealelor). cît şi îngrijirile de sănătate constituie cazuri speciale în cadrul celorlalte nevoi şi resurse ce se schimbă la piaţă în general. ofertei şi a mecanismelor de evaluare ale rezultatelor obţinute.2.

handicapul şi moartea la modul cel mai concret posibil”. 104 . de gravitatea nevoilor şi de resursele oferite de indivizi. Pentru medicul practician definirea sănătăţii are de regulă o importanţă secundară. Este sănătatea o marfă ca oricare alta ? Definirea sănătăţii este absolut necesară înainte de a încerca o măsurare a parametrilor acesteia. Mai exact cum politicienii trebuie să se orienteze funcţie de preferinţele electoratului (faţă de care ar trebui să fie direct răspunzători) tot astfel medicii trebuie să se orienteze funcţie de preferinţele pacienţilor. comunitate/societate pentru soluţionarea acelor nevoi funcţie de importanţa şi urgenţa acestora.populaţiei şi să stabilească lista şi ierarhizarea priorităţilor în domeniul îngrijirilor de sănătate. incapacitatea de muncă. boala. respectiv nu permite evaluarea şi măsurarea stării de sănătate. Astfel Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte sănătatea ca “acea stare de bine deplin fizic. Parafrazînd un dicton clasic: “politica este o treabă prea serioasă pentru a o lasă pe seama politicienilor”. Iată o descriere a acestei poziţii (SUA 1969) : “medicul practician tinde să privească sănătatea. se poate spune că “sănătatea este prea importantă pentru a o lăsa pe seama medicilor”. mental şi social şi doar lipsa bolii şi a infirmităţii “ dar este general recunoscut că definiţia de mai sus nu este operaţională. Unii specialişti în economica sănătăţii s-au pronunţat pentru neincluderea serviciilor de îngrijiri de sănătate în conceptul general de piaţă preferînd chiar termenul de nonpiaţă pentru locul de întîlnire a cererii cu oferta de servicii de sănătate pentru motivul că aceste servicii au caracteristici specifice mai multe decît cele comune cu celelate mărfuri.

Conceptul de sănătate este unul central atît pentru etica medicală cît şi pentru economica sănătăţii unde se pune problema alocării raţionale şi eficiente a mijloacelor/resurselor. Pe de altă parte nu trebuie uitat faptul că sănătatea nu este numai o funcţie de îngrijiri medicale ci este o funcţie de preocupări şi nivel educaţional al individului şi al societăţii în ansamblu.Definiţia dată sănătăţii şi bolii pentru ei fiind chestiuni prea abstracte şi îndepărtate de problemele curente ale vieţii. 105 . Totodată cererea de servicii de sănătate nu descrie fidel nevoia reală de astfel de servicii. De exemplu: lipsa unei mîini este mai deranjantă pentru un pianist decît pentru oricare altul. Cu toate acestea evidenţele arată că profesiunea medicală la nivel individual şi colectiv tinde să ignore sau să evite probleme conceptuale legate de sănătate. Nuanţele încep de la o definire strict biologică prin care se consideră că o sănătate deplină înseamnă “funcţionarea optimă a tuturor resurselor precum şi corelarea/armonizarea perfectă a funcţiilor fiecărei celule cu toate celelalte “şi culminează cu o definiţie din punct de vedere social unde sănătatea este văzută ca o stare anume a capacităţii individuale pentru atigerea performanţei (stare optimă). Nevoia de sănătate este un concept relativ în sensul că nu întotdeauna o afecţiune (lipsa de sănătate) este percepută la fel de către diverşi indivizi. ce sugerează doar care ar fi capacitatea sistemului de a satisface anumite cereri de îngrijiri de sănătate. Conform aceleaşi surse “dacă se pune problema definirii unei politici naţionale de sănătate atunci observaţiile clinice cu caracter de unicat trebuie sintetizate într-un cadru conceptual general în care sănătatea şi boala devin atît fenomene sociale cît şi medicale “. De asemenea sănătatea este privită din diferite unghiuri. adică va avea intensitate şi prioritate diferită. respectiv cererea de sănătate şi îngrijiri de sănătate va fi diferită de la caz la caz.

Este de presupus că o abordare de natură informaţională şi informatică ar putea să apară ca un argument în favoarea 106 . De fapt însuşi medicul (ca orice alt ofertant de pe oricare altă piaţă) vinde concomitent cu informaţia despre recuperarea sănătăţii oferite pacientului şi o anumită cotă din propria sa sănătate. Considerăm că această opinie minimalizează dimensiunea informaţională a economicului. Într-un manual din anul 1988 “sănătatea în sine nu este comercializabilă. respectiv a consumului de sănătate efectuat. se poate generaliza afimînd că raportul cerere/ofertă în cazul pieţii sănătăţii este datorat schimbului dintre sănătate şi mijloacele specifice asigurate sănătăţii. Unele manuale de economica sănătăţii susţin că există doar o piaţă a serviciilor de sănătate şi nu a sănătăţii ca atare. Deşi conţinutul celor două dimensiuni ce definesc în ultimă instanţă raritatea efectelor diferite. costuri ale creşterii sau scăderii acestui nivel) nu joacă nici un rol în raportul cerere/ofertă pe piaţa îngrijirilor de sănătate. ea nu poate strictum sensum să fie vîndută/cumpărata la piaţă ”. Chiar dacă la ora actuală decalajul informaţiilor medicpacient este semnificativ nu înseamnă că informaţia despre sănătate (nivel de sănătate. Ignorarea acestui aspect derivă din dificultatea consumării efortului depus. dimensiune prin care s-ar putea detaşa fie şi cu o minimă precizie sănătatea de serviciile de sănătate. în funcţie de fiecare situaţie în parte. presupune definirea corectă a ceea ce reprezintă cererea şi oferta pentru amintita piaţă. Consumul energetic în decursul acordării unei consultaţii sau efectuarea unei operaţii este egal cu consumul de sănătate.Aplicarea tehnicilor economice în studiul pieţii serviciilor de sănătate (respectiv la cunoaşterea cerere/oferta şi la evoluţia acestuia).

Serviciile de sănătate şi îngrijiri de sănătate sînt doar aspectul preponderent energetico-material al pieţii sănătăţii. Economica sănătăţii îşi propune ca teme fundamentale de studiu modele de alocare a resurselor rare (inclusiv a sănătăţii) pe baza costurilor de oportuntate şi a maximizării costurilor serviciilor de sănătate. modele de studiere a comportamentului consumatorilor de servicii de sănătate. sănătate medicală (oferta) şi sănătate pacient (cerere) .existenţei sănătăţii ca o marfă distinctă alături de celelalte mărfuri pe piaţă. vînzător şi cumpărător. consum înregistrat de pacient ca o pierdere da sănătate. Dimensiunea informaţională a schimbului efectuat pe această piaţă se referă la obiectul acestui schimb care este sănătatea şi informaţia despre sănătate. Neluarea în calcul a consumului de sănătate poate deforma din start ideea evaluării cît mai exacte a scopului şi a mijloacelor ce se confruntă sub formă de cerere şi ofertă pe piaţa sanitară. modele de maximizare a utilităţii pentru consumator şi rolul asimetriei informaţionale în decizia consumatorului de a cumpăra servicii de sănătate. Banii oferiţi de pacient pentru recuperarea sănătăţii pot fi şi expresia nivelului consumului de sănătate pe parcursul unei perioade de timp. Faptul ca sănătatea însăşi este un mijloc pentru obţinerea şi menţinerea sănătăţii alături de alte multe mijloace ne ajută să considerăm ca disciplina ştiinţifică ce se ocupă de optimizarea repartizării acestor mijloace este economica sănătăţii şi nu economie sanitară. Acceptarea identităţii de esenţă între scopuri şi mijloace (în sensul că orice scop odată atins devine un mijloc pentru atingerea altor scopuri) obligă şi la acceptarea identităţii de esenţă dintre cerere şi ofertă. respectiv sănătate. studierea comportamentului producătorului şi maximizarea serviciilor acestuia ca posibilă restricţie pentru maximizarea 107 .

o anumită intervenţie a statului fiind inevitabilă. studierea pieţii sănătăţii şi a serviciilor de sănătate. studierea pieţii asigurate de sănătate ce comercializează riscurile suportării costurilor obţinerii sănătăţii. Ca regulă pieţe libere care să comercializeze direct serviciile de sănătate sînt rare în lume. Diferenţele ce apar în necesarul real de sănătate şi cel de servicii de sănătate fac din piaţa asigurărilor de sănătate o piaţă imperfectă (incompletă) rezultînd necesitatea intervenţiei statului. Asigurarea estimează riscurile la care se supun în momentul în care se angajează să ofere o gamă de servicii contra unei asigurări de sănătate. Lipsa informaţiilor referitoare la posibilele stări viitoare de sănătate creează o stare de incertitudine ce poate fi compensată prin integrarea în sistemul de asigurări.consumatorului. Unele pieţe se pot prăbuşi sau pot funcţiona defectuos datorită existenţei monopolurilor şi a asimetriei informaţionale exagerate. 108 .

Totodată boala nu este doar riscantă pentru individ ci doar costisitoare pentru semenii săi. La aceasta se adaugă incertitudinile referitoare la calitatea bunurilor consumate inclusiv la referitor la calitatea îngrijirilor medicale. Societatea este obligată să intervină stabilind limite ale libertăţilor individuale. 109 . Cererea de îngrijiri de sănătate este neregulată şi deci greu predictibilă. În mod firesc apar limite ale acestei libertăţi atunci cînd se încalcă libertatea semenilor cu motivaţia libertăţii individului de a-şi urmări propriul interes.a unei anumite particularităţi a organismului bolnavului sau nerespectării ad literam al prescripţiilor medicale sau consumului unor alimente contraindicate. dar şi la creşterea costurilor ca urmare a lipsei economiei de scară. iar economica sănătăţii ar trebui să pornească de la aceeaşi premisă atunci cînd analizează cererea de sănătate sau de servicii de sănătate.3. Deseori este greu de apreciat dacă boala se agravează datorită lipsei de calitate a îngrijirilor. Aceasta duce la creşterea calităţii actului medical. limite general acceptate sau considerate normale.2. fiind că este cel mai bun judecător atunci cînd este vorba de propriul interes. Suveranitatea consumatorului se defineşte ca acea situaţie în care individul dispune în mod liber de puterea de decizie în privinţa a ceea ce este bun sau rău pentru el.10. Piaţa îngrijirilor de sănătate De regulă. economia porneşte de la premisa suveranităţii consumatorului. Intrarea în profesiunea medicală este clar şi evident restricţionată. În ceea ce priveşte latura ofertei de servicii de sănătate se observă anumite particulărităţi referitoare la piaţa serviciilor de sănătate.

preţul în momentul consumului este zero sau puternic subvenţionat.Totodata piaţa serviciilor de sănătate nu poate afişa o largă varietate a serviciilor de sănătate aşa cum pot face alte servicii. Acordarea de prim ajutor nu poate fi condiţionata de veniturile pacientului chiar dacă uneori necesită costuri foarte ridicate iar probabil vindecarea este minimă. Piaţa serviciilor de sănătate este tot mai mult concurată de terapiile complementare (medicina alternativă. Pentru profesiunea medicală din toate ţările se consideră a fi neetică practicarea concurenţei pe bază de preţ ci doar pe calitate. De exemplu: dacă pacientul asigurat are drept la un număr de medicamente gratuite atunci cu siguranţă le va cere şi chiar le va consuma ceea ce va încărca costul sănătăţii în comparaţie cu sistemul în care indivizii ar consuma în funcţie de posibilităţile concrete de plată. extraştiinţifice şi care pot interveni pe piaţa serviciilor de sănătate fie prin preţ fie prin calitate). mentalitatea dominantă. gradul de dezvoltare a ţării. 110 . gradul de civism. De regulă preţurile joacă un rol decisiv în pieţele normale. etc. În momentul în care este plătită prima de asigurare. Există asigurări de sănătate care influenţează serios piaţa serviciilior de sănătate (preţ/cost) practicate de această piaţă. Pieţele serviciilor de sănătate diferă substanţial de la o ţară la alta în funcţie de sistemul de sănătate ales. ceea ce induce o cerere sporită nejustificată de serviciile de sănătate. De asemenea medicii primesc salarii fie pe baza de capitaţie fie per serviciu efectuat. practici religioase. incidenţa anumitor boli.

În general. Dezavantaje: Suferă schimbări majore atunci cînd plătitorii decid că trebuie reduse drastic costurile (de 111 . plătitorii se află la dispoziţia comportamentală şi la nivelul preţurilor stabilite de furnizori. Modele de pieţe medicale. Au o autonomie financiară şi clinică substanţială.2. Acţionează ca un coş de evacuare pentru bani. (de la foarte liberale la foarte dirijate) A. Pieţe integrate (modelul liberal) Descriere: În mod tradiţional.10. Oarecum. plată per serviciu. Furnizorii (medicii) Avantaje: Plată per serviciu Ei controlează majoritatea cheltuielior. autoplată sau indemnizaţia de asigurare (în SUA) Exemplu: Sistemul din SUA de dinainte de anul 1980.4. Deviza ”mai mult este mai bine” Nivel de reglementare: Practic. fără reglementare Plătitorii: Publici sau privaţi. Avantaje: Costuri administrative minime Dezavantaje: Foarte greu de controlat costurile generale.

Multe din zonele rurale ale SUA. din cadrul sistemului Consumatorii Deseori plătesc co-asigurări (cca 20 % din sarcina totală) sau benefici(pacienţii) ază de reduceri (de exemplu nu plătesc primii 500 de dolari din costurile totale) Avantaje: Plasează anumite responsabilităţi asupra pacientului. Dezavantaje: Este discriminatorie în privinţa săracilor B. în privinţa ţinerii costurilor în frîu.exemplu reducerile american Medicare). Pieţe extrateritoriale (outreach) Descriere: Specialiştii se deplasează în locurile unde este necesară oferirea de îngrijiri primare de sănătate. unde serviciile sînt oferite de către marile centre urbane de îngrijiri terţiare Exemplu: Nivel de reglementare: Mic Plătitorii: Publici sau privaţi 112 .

Pieţe concurenţiale 113 . ceea ce reduce absenteismul. Dezavantaje: Asiguratorii vor încerca să crească costurile. deoarece ei vor trebui să achite costurile specialiştilor. Consumatorii pacienţi: Avantaje şi dezavantaje: Modalităţile de plată diferă În funcţie de modalităţile de plată C. deşi vor avea avantajul de a nu trebui să acopere costurile deplasării pacienţilor spre medici Furnizorii capitaţie (medicii) Avantaje: pentru ei Plătiţi per serviciu sau pe baza acordurilor de Pacienţii sînt serviţi în condiţii convenabile Dezavantaje: Un pericol potenţial pentru îngrijirile primare de sănătate. dacă specialiştii vor continua să migreze spre zonele rurale. Pacienţii nu sînt obligaţi să se deplaseze pentru a primi îngrijiri.Avantaje: Plătitorii finali (de regulă salariaţii) observă o satisfacţie sporită a pacientului.

Specialiştii pot deveni excesiv de obosiţi ca urmare a faptului că trebui să acorde şi îngrijiri primare. datorită divizării acestora în costuri pentru servicii medicale şi costurile relativ mai mari pentru specialişti Furnizorii capitaţie (medicii) Avantaje: Plătiţi per serviciu sau pe baza acordurilor de Specialiştii cîştigă pacienţi Dezavantaje: Pentru îngrijirile primare: pierderea îngrijirilor comprehensive şi a pacientilor.Descriere: Specialiştii concurează cu medicii care oferă îngrijiri primare pentru pacienţii care au anumite afecţiuni Exemplu: Multe oraşe din SUA unde nu s-a trecut la sistemul “filtru/portar” sau l a alte tipuri de îngrijiri dirijate Nivelul de reglementare : Plătitorii: Avantaje: Scăzut sau moderat Publici sau privaţi Pe măsură ce medicii trec la o concurenţă deschiăsă teoretic costurile ar trebui să scadă Dezavantaje: Realitatea arată că estimatele scăderi ale costurilor nu s-au înregistrat. 114 . statisticile arată că au crescut costurile. mai mult.

şi D. astfel încît pot alcătui bugete fără riscuri pentru plătitorii finali. devreme ce pacienţii sînt satisfăcuţi. (pacienţii) Avantaje: Acces rapid la îngrijirile de specialitate Dezavantaje: Pierderea îngrijirilor primare continui comprehensive timp de 24 de ore. HMO (Organizaţii de întreţinere a sănătăţii – Health Maintenance Organizations) în majoritatea teritoriului SUA Ridicat Exemplu: Nivelul de reglementare: Plătitorii: Avantaje: Mai mulţi privaţi decît publici Medicii pot prognoza costurile. Dezavantaje: Puţine. iar medicii nu au motive să se revolte în masă 115 .Consumatorii Modalităţile de plată diferă. pentru a asigura toate îngrijirile dintr-o schemă prealabil stabilită. Pieţe dirijate (managed markets) Descriere: De regulă. asiguratorul încheie contracte cu îngrijirile primare şi cu alţi medici.

de regulă. Satisfacţia pacienţilor devine un determinant principal al calităţii îngrijirilor. iar adesea fac şi o coplată (10 dolari) la (pacienţii) fiecare prezentare la medic. unii medici. acţionează pe baza capitaţiei. dar îndeosebi (medicii) specialiştii. 116 . pot fi plătiţi per serviciu Avantaje: Medicii generalişti (de îngrijiri primare) acţionează. deoarece majoritatea medicilor au multi pacienţi Dezavantaje: Medicii generalişti pe post de filtru. plătesc în avans. Aceasta se datorează şi faptului că HMO– urile impun restricţii specialiştilor. Consumatorii De regulă. Specialiştii se află complet la dispoziţia generaliştilor şi a referinţelor pe care aceştia din urmă le oferă. suportă riscul de a avea mereu referinţe proaste din partea pacienţilor care ar prefera să ajungă mai repede la un specialist. Avantaje: Pacienţii primesc îngrijiri primare autentice. ca filtre/portari. Pot oferi îngrijiri primare comunitare.Furnizorii De regulă. probabil pentru prima oară în acest sistem. avînd strînse relaţii cu pacienţii. Organizaţiile de tipul “managed care” se confruntă adesea cu reduceri oneroase de costuri.

cu unele variaţii (medicii) experimentale de diverse forme de plată dinspre generalişti spre specialişti. Dezavantaje: Liderii politici trebuie să suporte nemulţumirile opiniei publice. SNS britanic tranzitează de la paternalismul exagerat la un parteneriat autentic) Plătitorii: Avantaje: Sectorul public (statul) Medicii pot prognoza costurile. în mod virtual acesta fiind întotdeauna statul Sistemul naţional de sănătate britanic Exemplu: Nivel de reglementare: Extrem de ridicat (la ora actuală. după cum s-a arătat mai sus. forme care să 117 . Piaţa cu plătitor unic (single payer) Descriere: Există un singur plătitor major. E. atunci cînd reducerile de costuri pot afecta calitatea îngrijirilor. astfel încît pot alcătui bugete fărî riscuri pentru plătitorii finali. Furnizorii-: Majoritatea activează pe bază de capitaţie.Dezavantaje: Bariere în calea unor referinţe bune.

Adesea pacienţii cultivă relaţii a la long cu medicii lor. Dezavantaje: Limitările permanente la capitolul cheltuieli fac foarte dificile încercările de creştere a calităţii serviciilor. deoarece generaliştii au mulţi pacienţi. Avantaje: Generalistul este pe post de filtru. se acordă la cel mai bun nivel. nu există (consumatorii) coplată sau scutiri de plată. a căror sănătate se află în mîinile primilor. De regulă.asigure. Îngrijirile orientate spre comunitate sînt solicitate. sau în privinţa dorinţei lor de a face trimiteri corecte. Avantaje: Îngrijirile primare. 118 . Capacitatea generaliştilor variază foarte mult în privinţa soluţionării anumitor cazuri. costuri scăzute. ei ar putea fi sufocaţi de trimiterile cu care vor veni puţinii pacienţi pe care îi au. Pacienţii Plătesc anticipat prin intermediul impozitelor. cu accentul pus atît pe pacient cît şi pe comunitate. în mod potenţial. în mod virtual. calitate ridicată. Dezavantaje: Pacienţii au posibilităţi limitate de a-şi schimba medicul. Dacă specialiştii sînt salarizaţi. îngrijiri orientate spre client.

ci doar ierarhizări cum ar fi în cazul indicatorului QALY.C.10.B). Există şi un minus: arealul problemelor realizabile este mai restrîns: ACE nu realizează decît un efort -> apare necesitatea existenţei unui instrument intermediar de analiză între ACE şi ACB şi care este analiza cost/utilitate (ACU). Evident ACE. are avantaj asupra ACB faptul că nu intră în problemele emoţionale de evaluare a beneficiului. caz în care nu se fac evaluări monetare. Eficienţa X descrie o situaţie cînd e formulat un scop clar. Scopurile nu sînt stabilite ci sînt concurente între ele. Deoarece costurile sînt adesea măsurate monetar pentru a putea face comparaţii specialiştii care vor dori măsurarea şi a beneficiilor în termeni monetari. respectiv este ales acel scop ce asigură cele mai mari beneficii la un nivel dat al costurilor mijloacelor existente. Instrument de analiză– analiza cost-beneficiu (A. Astfel ACB abordează problema dacă va fi ales un scop şi cîte mijloace vor fi alocate. iar atingerea acestuia cu cel mai mic cost posibil descrie acţiunea ca fiind X eficientă. Dacă există restricţii bugetare atunci toate programele vor opera la 119 . În analiza marginală se aplică aceleaşi reguli ca în ACB cu excepţia faptului că analiza are loc doar la margine. ce necesită doar măsurători fizice şi nu în mod necesar şi măsurători în termeni monetari asupra producţiei.E).3. De regulă ACB ajută la luarea deciziei dacă un lucru merită a fi făcut. Eficienţa alocării resurselor rare Analiza cost-beneficiu utilizează două concepte despre eficienţă : eficienţa X şi eficienţa alocativă.C. Eficienţa alocativă reprezintă maximizarea beneficiilor prin combinarea de mijloace existente. Deci problema se referă la modul în care este atins scopul. Această problemă cum este analizată cu ajutorul analizei cost-efectivitate (A.

idee descrisă ca urmărind maximarea satisfăcătoare pentru cel mai mare număr de indivizi. metode care au generat o varietate şi o 120 .nivelul unde raportul dintre beneficiul marginal şi cost marginal este acelaşi pentru toate programele. subdomeniu al economiei cu caracter preponderent normativ. Măsurarea costurilor Principala dificultate constă în definirea serviciilor ce urmează a fi evaluate. Printre modalităţile de estimare şi măsurare a costurilor amintim: sistemul de clasificare a codurilor şi sistemul codurilor chirurgicale. eficienţă. măsurarea costurilor serviciilor este de maximă importanţă. obligă la utilizarea corectă şi nuanţată a conceptelor de eficacitate. În sistemul cu mai multe grade de libertate. Dificultăţile apar cînd se pune problema măsurării cît mai exacte a costurilor şi beneficiilor. utilitar şi etic. inclusiv a celor bazate pe asigurare. Aplicarea analizei scop-mijloc şi a modelelor informatice în îngrijiri de sănătate. S-a pornit de la ideea necesităţii sporirii nivelului general al bunăstării prin creşterea bunăstării indivizilor. cost/ beneficiu. În sistemul de sănătate bazat pe conducere şi finanţare centralizată măsurarea costurilor este considerată ca fiind puţin importantă deoarece există un buget fix ce se repartizează funcţie de priorităţi anterior stabilite. efectivitate. concepte ce generează 4 tipuri de analiza : cost/efectivitate. Analiza cost/beneficiu (ACB) Această metodă a apărut în cazul economicii bunăstării. cost/utilitate. cost/efectivitate.

De exemplu: externarea prematură a unui pacient face ca eventualele cheltuieli necesare vindecării depline să fie trecute pe seama serviciilor primare de sănătate. a rudelor sau prietenilor sau chiar asupra pacientului însuşi. O asemenea practică este inutilă în cazul în care se aplică analiza cost beneficiu deoarece presupusele cîştiguri sub aspectul costurilor prin externare prematură diminuează beneficiul per total serviciu – cost/beneficiu nefavorabil. Ofertanţii de servicii de sănătate s-au specializat în identificarea şi tratarea cazurilor cu cele mai scăzute costuri. Fiecare grup are anumite costuri aşteptate în tratarea pacienţilor din grup. tratamentul şi pacientul. Acest sistem a stimulat căutarea unor noi sisteme de clasificare pe baza unei categorii suplimentare “ mix cases “ . Această practică de transfer se numeşte cost shifting şi apare mai ales în sistemele cu servicii centralizate cu consecinţa evidentă a scăderii nivelului general de sănătate.multitudine prea mare de categorii ce pot apărea în împrejurări deosebite. Deseori ofertantul de servicii este tentat să reducă cheltuielile care-i cad în sarcină. Cînd se măsoară costurile se încearcă a le stabiliza la o diferenţă minimă faţă de costul de oportunitate. S-a pus problema găsirii unui sistem mai simplu care să coreleze concomitent boala. Printre sistemele de clasificare a cazurilor este DRG care cumulează clase de tratament şi de pacienţi ce au costuri de tratament similare pentru pacienţii incluşi într-un anumit grup (de exemplu codul DRG 25 în neurologie înseamnă atac de apoplexie şi dureri la cap la peste 17 ani fără complicaţii ). Măsurarea beneficiilor 121 .

ACB urmăreşte determinarea eficienţei concomitent cu aprecierile referitoare la echitatea distribuirii mijloacelor. De exemplu ca toate efectele relevante pentru utilitatea tuturor indivizilor să fie evaluate corect pe pieţe. Uneori considerentele etice difuze conduc la decizia de a interveni deşi există riscul apariţiei unor complicaţii sau efecte mai grave.Beneficiul obţinut ca urmare a unei intervenţii medicale constă în diferenţa dintre rezultatul obţinut şi cel care s-ar fi obţinut dacă intervenţia nu ar fi avut loc. resurse ce se pot dovedi vitale pentru alţii. Eficienţ este situaţia în care se minimizează costurile mijloacelor consumate pentru obţinerea unui rezultat concomitent cu maximizarea beneficiilor pentru indivizi. Mereu ceea ce este profitabil pentru un individ. În mod inerent ACB adoptă o perspectivă comunitară. Ca urmare măsurarea succesului (beneficiului) depinde de posibilitatea de estimare a situaţiei în cazul neefectuării serviciului sau a intervenţiei ceea ce nu este uşor sau posibil de făcut. Există tratamente complexe şi de durată care ameliorează uneori foarte puţin starea de boală a pacientului. iar concurenţa perfectă să prevaleze. Atingerea unui nivel de satisfacţie maxim posibil la nivel societal concomitent cu maximizarea preferinţelor individuale presupune îndeplinirea unor condiţii. În acest caz ineficienţa pieţii se încearcă a se compensa cu măsuri de intervenţie publică. peste anumite limite afectează volumul resurselor distincte ale unor persoane. În al doilea rînd în timp ce sănătatea (modelul descris de OMS) este diferită de sistemul de îngrijire de sănătate. Se poate stabili că potenţialul furnizor de sănătate pentru individ este individul însuşi prin dieta adecvată şi viaţa 122 . Această condiţie este greu de îndeplinit dacă nu există pieţe perfecte mai ales datorită asimetriei informaţiilor. ea este concomitent potenţial oferită prin intermediul altor intermediari.

acceptarea spitalizării se face în speranţa însănătoşirii şi nu pentru că ar face plăcere cuiva. Totodată multe dintre bunurile consumate într-o gospodărie (alimente. de reglementările juridice privind condiţia de muncă şi locuit. totuşi majoritatea dintre noi găsesc cu greu alte motive pentru existenţa îngrijirii de sănătate decît promovarea sănătăţii. Raţionamentul de ordin economic efectuat de fumători constă în estimarea unui volum mai mare de efecte pozitive comparativ cu cele negative. În acest context. În timp ce fiecare din noi poate avea grijă de propria sănătate în diferite moduri. de programe ecologice. economistul M. ci dimpotrivă situate pe locuri de prim rang. Aceste surse de sănătate nu trebuie subevaluate sau ignorate. accentul cade pe menaj iar îngrijirile de sănătate vor apărea doar ca urmare a unei cereri de sănătate. În acelaşi timp sănătatea mai este oferită şi de acţiunea de prevenire a accidentelor rutiere. Grossman a sugerat că sănătatea trebuie considerată ca fiind un capital activ şi durabil şi că ea este totodată o marfă fundamentală care stă la baza multor altor mărfuri. locuinţa. ceea ce induce ideea că cererea de serviciu de sănătate este o cerere derivată din cererea de sănătate. În al treilea rînd se creează adesea o corelare neadecvată între sănătate şi îngrijiri de sănătate. Această afirmaţie se bazează pe ideea ca sănătatea este produsă de menaje (gospodării. Desigur există şi un consum de “bunuri” cu utilitate negativă fie aceasta sesizabilă doar pe termen lung (ţigări). În consecinţă. Astfel. 123 . exerciţii fizice) reprezintă nu doar cereri exprese pentru bunurile respective ci şi o cerere de sănătate. ceteris paribus. cerere care poate deveni sau nu o cerere de îngrijri de sănătate. familii) iar fiecare dintre acestea are o anumită cerere de sănătate.echilibrată.

ar trebui să dea răspuns la ce este bun sau rău într-o dietă oarecare sau întrun anumit comportament. 124 . medicina muncii şi bioinginerie medicală Există şi opinii care consideră riscantă recunoaşterea existenţei a două pieţe paralele/concurente: cea a sănătăţii şi cea a serviciilor de îngrijiri de sănătate. O posibilă soluţie ar fi ca funcţia administrator management de la nivelul Ministerului Sănătăţii să fie ocupată mai mult de 90% de către medici specialişti în discipline de Sănătate publică. igiena. În urma acestei preocupări de a produce ţigări mai puţin nocive a dus la sporirea consumului de ţigări şi a bolilor generate de acestea.Un exemplu apariţia ţigărilor cu filtru a extins masiv fumatul la femei. cerere generată tocmai de lipsa sau cel puţin insuficienţa acţiunii preventive. imunologie. Discuţia are o puternică încărcătură etică. Ceea ce este cu siguranţă un rău pentru cineva poate fi chiar foarte bun pentru altcineva.Referitor la bunurile negative consumate are loc o aparentă grijă pentru sănătatea fumătorilor. Concret se sugerează că resursele necesare sănătăţii să fie căutate de către prevenţionişti în afara sectorului formal de îngrijiri de sănătate. grijă manifestată deopotrivă de medici şi Ministerul Sănăntăţii pe de o parte precum şi de producătorii de ţigări pe de altă parte. De aici rezultă poziţia prin care se cere serviciilor formale de îngrijiri de sănătate să accepte ideea că activitatea producătoare de sănătate se află preponderent în afara sectorului de îngrijiri de sănătate. managemant sanitar (nu medical). Paradoxul constă în faptul că acţiunile preventive care în mod normal trebuie să aibă ponderea majoritară în bugetul sănătăţii şi al Ministerului Sănătăţii sînt coordonate de medicii terapeuţi a căror activitate (piaţa îngrijirilor de sănătate) este funcţie nu de gradul de sănătate al populaţiei ci dimpotrivă de gradul de îmbolnăvire şi de cererea sporită de servicii de sănătate.

în timp ce altele conţin “ diminuări ale sănătăţii“. Medicul de familie ar trebui să fie prevenţionist prin excelenţă. Preocuparea excesivă pentru sănătatea semenilor poate fi uneori rău văzută sau considerată ca un atentat la propria 125 . respectiv ar creşte mult gradul de informare şi raţionalitatea în comportamentul cotidian al consumatorilor. Generalizarea practicii medicului de familie ar fi de natură să reducă masiv actuala asimetrie informaţională. conceptul economic de “cerere de mărfuri ce conţin sănătate este foarte complex si relativ. În consecinţă. Desigur toate acestea sînt relative. un bun care să-i aducă mai multă sănătate sau cel puţin să nu i-o diminueze pe acea existentă face ca “ consumul de sănătate” / cerere de sănătate să crească. Unele dintre aceste bunuri sînt preventive în raport cu boala. adică se referă în mod diferenţiat de la individ la individ. dacă medicina ar fi foarte individualizată. atunci discuţia despre bine şi rău s-ar putea cantona strict la indivizi concreţi iar medicul de familie ar avea tot interesul de a promova sănătatea şi nu îngrijirile terapeutice de sănătate. Din punct de vedere economic medicul de familie poate influenţa consumul respectiv. O studiere mai aprofundată a acestei probleme poate duce la o discuţie de natură politică referitoare la gradele de libertate ale sistemului social (politic) şi influenţa acestuia asupra stării de sănătate a cetăţenilor. Astfel unele ţări (Olanda) au liberalizat consumul de droguri în timp ce altele au înăsprit condiţiile pentru sistemul de consum sau distribuire de droguri. piaţa bunurilor consumate ce conţin anumite cantităţi de sănătate. au un grad ridicat de risc de pierdere/diminuare a sănătăţii. iar medicul de familie ar fi o realitate cotidiană şi de mare impact asupra indicatorilor de sănătate.Desigur. Lipsa de raţionalitate şi informare a consumatorului mediu asupra a ceea ce înseamnă în general sau în special pentru el.

Acest exces apare chiar in sistemele de sănătate cu caracter social. În consecinţă unii autori consideră ca pe o externalitate excesul de umanitarism. 126 .libertate a individului.

Promovarea sănătăţii: “modele şi valori”. Conceptul central al creşterii sănătăţii este sănătatea şi nu boala. Promovarea sănătăţii a devenit o preocupare majoră a organizaţiilor de sănătate în anii ‟80. Faptul că medicina preventivă în specialitate medicală nu împiedică însă ca alte discipline să concure la creşterea sănătăţii. este rodul a trei categorii de specialişti: profesori de filozofie morală. În concepţia celor trei autori creşterea sănătăţii este o mişcare cu următoarele trăsături: . specialişti în sănătate publică. filosofie şi management. -subliniează aspecte socioeconomice ale sănătăţii . ECONOMICA PROMOVĂRII SĂNĂTĂŢII (creşterii sănătăţii) Disciplina economica sănătăţii este o specializare economică referitoare la alegerea mijloacelor adecvate în scopul menţinerii sau promovării sănătăţii.10. -creşterea sănătăţii poate fi rezultatul conlucrării între specialiştii în educaţia comportamentală. evaluation manageri. -situează sănătatea ca fiind centrală în definirea şi îmbunătăţirea vieţii umane .4. după ce în anii ‟70 economia sănătăţii a demonstrat matematic oportunitatea şi utilitatea prevenţiei în raport cu terapia. Preocupările de creştere a sănătăţii au caracter transdisciplinar. conceptul de boală fiind doar accidental luat în discuţie în vederea demonstrării economicităţii şi eficacităţii superioare a codului preventiv în opoziţie cu cel curativ.pune sub semnul întrebării medicalizarea sănătăţii . Dimensiunea medicală a sănătăţii ar trebui să fie doar una implicită. Acest concept este central şi disciplinei economice sanitare. Creşterea sănătăţii surprinde eforturile de asigurare a sănătăţii şi de prevenire a scăderii sănătăţii (apariţia bolii sau 127 . epidemiologică şi practică clinică. indirectă şi de ultimă instanţă.

social si fizic. psihic (mental ) şi social şi nu doar simpla absenţă a bolii sau a infirmităţii. În opinia noastra creşterea sănătăţii = aplicarea practică a rezultatelor obţinute în plan analitic de economia sănătăţii. În general acţiunile de creştere a sănătăţii au în primul rînd argumente de ordin umanist şi nu necesită neapărat argumente economice.46. În situaţii de criză a mijloacelor alocate sectoarelor curative se constată uşor cît de bune ar fi fost investiţiile în prevenţie şi tratamente în fazele incipiente ale bolii. Demersul antimedicalizat provine nu dintr-o presupusă aversiune faţă de profesiunea medicală ci doar din proeminenţa ideii de sănătate asupra bolii. O asemenea concepţie a sănătăţii. P. Această concepţie subliniază faptul că medicina este o activitate dedicată recuperării sănătăţii şi nu prevenirii pierderii ei. Există o viziune triadică mental.Un premiu Nobil atotcuprinzător – Viaţa Medicală. Opozanţii concepţiilor afirmate de disciplina creşterii sănătăţii şi economica sănătăţii clamează faptul că cele două discipline vizează doar scăderea costurilor din îngrijirile curative. viziune derivată din cea OMS este cea numită Bio-psiho-socială a şcolii de la Socola iniţiată şi condusă de prof.starea de rău) prin includerea sferelor de educaţie a sănătăţii. Cele 2 discipline se intersectează şi se sprijină reciproc în scopul asigurării unei mai bune stări de sănătate. nr. Economica sănătăţii vine cu argumente calitative şi cantitative absolut necesare creşterii sănătăţii în vederea distribuirii fondurilor de o asemenea manieră astfel încît starea 128 . prevenţie şi protecţie a sănătăţii. Medicina însăşi se autodescrie ca “ştiinţa bolilor şi arta de a vindeca “ (V.Brinzei. Rusu . 1998). Sănătatea este deplina stare de bine fizic.

De aceea simultanietatea abordării 129 . În acest moment al evaluării gîndirea transdisciplinară şi globală este obligatorie. sănătatea este atît scop cît şi mijloc al dezvoltării personalităţii. atunci se poate spune că refuzul modelelor de gîndire şi acţiune propuse de economica creşterii sănătăţii nu poate proveni decît din calcule afaceriste. econometria. bioetica. Economica promovării sănătăţii presupune şi o scădere a asimetriei informaţionale medic-pacient. Sănătatea este nu numai un mijloc de dezvoltare umana ci însăşi expresia acestei dezvoltări. deontologia. axiologia. etc. Transdisciplinaritatea este un concept lansat şi promovat de savantul român Basarab Nicolescu “unificarea semantică şi operativă a acccepţiunilor de prin şi dincolo de disciplină”.de sănătate a populaţiei să atingă valori maxime în comparaţie cu oricare alte scheme de distribuire. Ca şi educaţia. cinice sau din convingeri antiumaniste. Mentalităţile. Evaluarea (măsurarea) input-urilor şi output-urilor ce influenţează şi definesc o stare de sănătate este un demers transdisciplinar fiind implicate: biostatistica. asimetrie ce este una dintre cauzele consumului exagerat de servicii medicale. epidemiologia. dar evaluarea impactului lor asupra comportamentului uman cu referire la sănătate ţine de economica promovării sănătăţii. Schemele de acţiune trebuie argumentate ştiinţific şi probate prin evaluări. bioeconomia. Presupunem că aceste scheme de repartiţie a fondurilor (în cazul sistemelor de sănătate predominant publice) nu suferă de influenţe generate de alte categorii de interese. O informare adecvată ar fi dus la o ezitare a apariţiei bolii sau o tratare adecvată (economica nu apelează la servicii medicale specializate) mai eficiente. atitudinile ce derivă din acestea sînt apte de viaţă.

Observaţie Dimensiunea pozitivă a sănătăţii este tot mai neglijată în abordările practice cotidiene. Dimensiunea negativă a definitiei constă în sublinierea (chiar dacă se face precizarea că sănătatea nu se reduce la aceasta) absenţei bolii sau infirmiăţtii (caracteristici negative) iar definiţia pozitivă a sănătăţii constă în existenţa unor calităţi ce luate reunite definesc starea de bine . social. Rusu şi cunoscînd gradul de medicalizare a Ministerului Sănătăţii din România acesta ar putea fi denumit ministerul bolilor. De asemenea Legea Asigurărilor Sociale de Sănătate ar putea fi denumită Legea Asigurărilor Sociale de boală pentru că se insistă pe apariţia bolii. După unele observaţii în domeniul sănătăţii s-a ajuns la concluzia că instituţiile desemnate să crească sănătatea populaţiei se dovedesc a fi “instituţii de boală”. Politicile de sănătate presupun economici de sănătate corespunzătoare. De aici apare comportamentul schizoid al celor implicaţi în asigurarea sănătăţii populaţiei. Conform definiţiei utilizate de prof. deşi structurarea viitorului sistem de îngrijire de Legea Asigurărilor Sociale se pune accentul pe medicul de 130 . mental. Formula prin care actualmente politicul administrativ din România proclamă sănătatea ca prioritate naţională este divergentă cu modalitatea prin care dimensiunea economică este solicitată să se plieze pe această idee de prioritate. Referitor la definiţia sănătăţii dată în 1946 de OMS partea bună este că sugerează concomitent o dublă viziune : – preponderent negativă – absenţa bolii .economico-politice este obligatorie deoarece atitudinea schizoidă de separare şi uneori de contrapunere a economicului şi politicului a generat multe crize de comunicare respectiv de manageriat în domeniul asigurării sănătăţii. – preponderent pozitivă – existenţa stării de bine fizic.

Una dintre soluţiile adoptate de analişti a fost matematizarea excesivă a tehnicilor de evaluare ce a avut drept consecinţă apariţia unei rupturi în comunicarea cu profesiunea medicală. Economica sănătăţii luînd în calcul cele două aspecte pozitive şi negative trebuie să analizeze şi să compare concomitent şi permanent ambele dimensiuni (promovare şi prevenţie) rezultînd că sănătatea este privită ca un continuu de la negativ la pozitiv. rănirea. Uneori aceasta este o percepţie subiectivă ce poate avea sau nu legătură cu debutul unei boli – diagnosticarea stării de sănătate fiind la fel de dificilă ca diagnosticarea bolii. Starea de rău este o noţiune mai puţin tehnică decît cea de boală. starea de 0 fiind cea normală. incapacitatea de muncă sau handicapul. Bolile psihice sînt adesea ignorate şi tratate ca urmare a modului specific de manifestare. fiecare dintre acestea fiind agravate prin cumularea mai multor stări de proastă calitate sau persistentă în timp a unora din atributele proastei sănătăţi. Sănătatea proastă are o scalare ce poate începe cu disconfortul. Cererea şi oferta de sănătate şi servicii de îngrijiri de sănătate 131 . comparare şi luare a deciziilor în cazul managementului. boala. Medicina preventiva pune mai mult accentul pe prevenirea răului decît pe creşterea binelui.familie care ar trebui să rezolve aproximativ 80% dintre situaţiile de scădere a sănătăţii. De aici decurg şi dificultăţile de evaluare. Aceasta s-a concretizat în apariţia unei suspiciuni din partea profesiilor medicale în legatură cu adevăratele scopuri ale analizelor economicoepidemiologice . Starea de rău şi boala nu sînt identice.

O viziune ceva mai optimistă în legătură cu economica sănătăţii ar arăta că această disciplină se ocupă cu prelungirea vieţii şi reducerea costurilor / impozitelor. Deşi există tendinţa permanentă de a argumenta că oferta de servicii trebuie să fie nelimitată. 132 .Economiştii. Unii autori consideră chiar viziunea cea mai tristă în privinţa conţinutului economicii sănătăţii ar putea fi rezumată precizînd că aceasta se ocupă doar de moarte şi costuri. În esenţă economica sănătăţii analizează cererea şi oferta de sănătate. nu poate oferi pe măsura cererii şi atît mai puţin nu poate oferi în mod gratuit sau cu preţuri foarte mici. sînt preocupaţi de prelungirea vieţii şi de înlăturarea mizeriei. În privinţa ofertei de îngrijiri de sănătate lucrurile par simple în timp ce analiza cererii de îngrijiri de sănătate depăşeşte deseori psibilităţile oferite de economica generală. În cazul economicului aceste consecinţe negative se datoresc rarităţii. Ceea ce este adevărat despre economică în general este transperabil şi în privinţa economicii sănătăţii în particular. oricît de bogată ar fi ea. respectiv de îngrijiri de sănătate. În general economica este o disciplină destul de tristă şi altfel legată de medicină prin observaţia că singurele două lucruri certe în viaţă sînt moartea şi impozitele. Elementele de cerere de îngrijiri de sănătate sînt influenţate şi de factori care nu ţin de preţ în mod direct (timpul şi costul deranjului presupuse de prezentarea la o consultaţie oarecare). nici o ţară din lume. ca şi medicii. În cazul medicinii mortalitatea prematură şi mizeria se analizează în raport cu boala. Economica sănătăţii reprezintă atît o disciplină cît şi o temă de studiu ce poate fi abordată şi de neeconomişti. Economica sănătăţii se află la interfaţa dintre aceste două importante domenii de preocupare umană.

Prin urmare aprecierea expertului constituie o evaluare parţial factuală şi parţial paternalistă. Aceasta conduce la o altă dificultate legată de cerere şi care constă în faptul că pacienţii nu cer îngrijiri de sănătate la fel cum ar cere un produs / serviciu oarecare. – modul de percepere de către expert a valorii pentru pacient a acelui efect .În general nevoia este conceptul central în definirea cererii de îngrijiri de sănătate deci şi acest concept este neclar şi ambiguu. Pentru a obţine informaţii referitoare la cererea de îngrijiri de sănătate experţii se bazează pe cei care-şi cîştigă existenţa din furnizarea îngrijirilor de sănătate – medicii. Aprecierile asupra nevoii de îngrijiri de sănătate se iau în calcul de regulă ca urmare a raţionamentului uni expert care ia în calcul beneficiile obţinute de pacient în urma unui tratament. 133 . Aceste beneficii vor depinde de : – efectivitatea tratamentului . Încrederea pacientului în medic (clar diferită de încrederea unui cumpărător în vînzător) generează relaţia de mediere – agency relationship. denumire ce sugerează că furnizorii de îngrijiri de sănătate sînt concomitent şi agenţi ai solicitatorilor existînd un potenţial conflict în privinţa acestor roluri.

000 la peste un milion. volumului.agent economic Spitalul este cel mai semnificativ consumator de servicii şi fonduri destinate îngrijirilor de sănătate în toate ţările. SUA are caracterul cel mai pronunţat de agent economic pentru spitale.5. cu precizarea că în aceeasi perioadă au scăzut atît numărul de paturi la 1000 de locuitori (de la 10. Canada – 55. formei de proprietate etc Un spital privat va avea alte principii şi criterii de luare a 134 . Tendinţe similare s-au înregistrat şi în alte ţări dezvoltate.000 la 356. În SUA in 1983. În perioada 1951-1983 personalul spitalicesc a crescut de la 400. rezultatele au fost descrescătoare (de exemplu decesele şi invalidităţile per pat utilizat au crescut de la 7 la 16 în anul 1981).10.000). În Marea Britanie. Spitalul . în anul 1981 spitalele consumau 58% din cheltuielile cu îngrijirile de sănătate. în pofida creşterii volumului personalului din spitale. De aici au pornit şi cercetările economice care au privit spitalul exclusiv sau preponderent ca o firmă economică.8 la 8) cît şi ocuparea medie zilnică a paturilor (de la 472. Ţara care a cunoscut situaţia cea mai dinamică în privinţa creşterii costurilor la nivel de spital este SUA. iar Olanda in 1983 avea o pondere de 58. De asemenea spitalele au devenit o piaţă suprasaturată cu personal medical şi de îngrijire.9%. Concomitent. Datele statistice cu semnificaţie negativă din punctul de vedere al utilizării eficiente a resurselor a constituit şi un motiv pentru constituirea şi dezvoltarea disciplinei “Economica Sănătăţii”. Este greu să definim un spital reprezentativ: ele diferă atît sub aspectul structurii. Totodată.1%.7%. în Australia in 1981 era de 54%. ponderea era de 45. Lipsa unor modele econometrice referitoare la comportamentul spitalelor se datoreşte şi marii diversităţi a acestora.

135 . al intrărilor precum şi a preţurilor. 10. Teorii. bazată pe ipoteza concurenţei perfecte şi pe constrîngerea asupra maximizării profitului oferă un cadru informaţional destul de larg. sursa de obţinere a fondurilor.5. Spitalul este totodată şi o modalitate foarte controversată de furnizare a serviciilor de sănătate.1.deciziilor şi de alocare a resurselor (intervenind aici responsabilitatea. cu precizarea că în lumea propriilor sale restricţii firma deţine capacităţi predictive puternice. ca de obicei. funcţiile spitalelor – dacă sînt şi spitale universitare sau nu etc). Modelele economice de comportament ale spitalelor par a nu se încadra – îndeosebi sub raport metodologic . limite generate de schimbările din volumul producţiei. pe de o parte. Aceasta este paradigma tradiţională în teoria firmei. Mediul de piaţă este pe deplin exogen şi independent de firmă. Teoria tradiţională a firmei. În urma acestor confruntări se conturează. structurile organizatorice. existînd desigur şi limite ale acestei capacităţi. Astfel. Se poate afirma că există două mari tabere care caută să-şi impună punctul de vedere. Slăbirea ipotezei referitoare la concurenţa perfectă (existentă doar în manuale şi modele teoretice) face şi mai dificilă încercarea de a elabora un model generalizat al comportamentului firmei. o a treia direcţie – compromisul şi simbioza dintre cele două extreme.în niciunul dintre modelele deja aplicate la firmele comerciale. Spitalul văzut ca firmă. iar comportamentul acesteia este în mare parte deterministic. Problema centrală în teoria firmei este legată de lipsa de informaţie în privinţa comportamentului decidentului. punctul de vedere strict medical şi terapeutica care nu vede nici un fel de alternativă la existenţa spitalelor.

şi a doua care se concentreză pe problemele alocării interne a resurselor. Faptul că ele se adresează unor probleme relativ distincte ridică un semn de întrebare asupra adevăratelor lor finalităţi (scopuri). În consecinţă. ci mai degrabă pun accentul pe procesele de negociere şi pe structura organizatională internă a firmei. Aceleaşi probleme. Teoria firmei se dovedeşte astfel a fi un mix de teorii. Una dintre cele mai influente teorii referitoare la analiza spitalului văzut ca firmă comerciala este aceea propusă de Pauly şi Redisch (1973). Dar. Pe de altă parte. Literatura despre “teoria” firmei a evoluat de asemenea manieră încît există teorii manageriale care recunosc separaţia proprietate-conducere şi examinează consecinţele acesteia printr-o extensie a abordării marginaliste. bazîndu-se pe o abordare tradiţională.Aceasta se datorează faptului că în toate formele economiei de piaţă firma tinde să se acopere cu un v(o)al de discreţie în privinţa comportamentului său. ţară unde 136 . dar cu o acuitate sporită apar în cazul analizei acestei firme cu iz de excepţie care confirmă însăşi varietatea tipurilor firmelor comerciale: SPITALUL. recunoaşterea puterii discreţionare înseamnă că maximizarea profitului nu mai reprezintă o restricţie adevărată şi că scopurile/obiectivele managementului pot intra în conflict cu scopurile autentice şi fundamentale ale firmei. neoclasică. teoriile behavioriste nu se ocupă de comportamentul de piaţă în sine. dar axată pe realităţile din SUA. există două paradigme aflate ele însele în concurenţă: prima se concentrează pe problemele alocării resurselor în contextul economiei de piaţă. Această discreţie (lipsă de transparenţă) din comportamentul firmelor se datorează şi structurii interne a lor (disjuncţia dintre management şi proprietate) precum şi tendinţei irepresive a firmelor concurente de a suprima concurenţa şi de a adopta un comportament monopolist.

137 . În alte modele. Modelul astfel amendat presupune că cererea este elastică în raport cu un şir întreg de servicii. nu există o recunoaştere a influenţei pe care o are piaţa faţă de acest input asupra comportamentului agentului de maximizare a venitului său. relaţie care nu este specifică modelului general al economiei de piaţă. ei jucînd astfel rolurile tradiţionale ale managerului şi antreprenorului. cei doi autori nu ţin cont de relaţia de intermediere (de agenţie) dintre medic şi pacient. se poate spune că atît timp cît doctorii constituie un input de forţă de muncă specializată în cadrul spitalului. Un număr de teorii despre spital se concentreză asupra administratorului în calitatea sa de factor de decizie cheie. acest lucru reflecăt faptul că un clinician nu este un angajat al spitalului. cel puţin în calitatea sa de exemplu folosit pentru a arăta că chiar în forma sa cea mai pură teoria spitalului este forţată să accepte că anumite caracteristici structurale limitează nivelul de abstracţie adoptat. În particular. Totuşi modelul este util. Prin aceasta. Unii autori susţin chiar că însuşi conceptul de cerere este inducător de eroare în cazul sectorului sanitar. în principal propriul lor venit. chiar dacă evidenţele empirice legate de aceasta sînt neconcludente. De reţinut că în SUA spitalele şi clinicienii reprezintă două “firme” diferite. Totuşi. spitalele sînt obligate să combine maximizarea producţiei lor cu calitatea acesteia. Dacă ne referim îndeosebi la SUA. invocîndu-se aspectele instituţionale ale spitalului.clinicienii încearcă să maximizeze profitul. De aici rezultă că modelul după care functionează şi poate fi analizat spitalul se încadrează în politicile tradiţionale ale minimizării costurilor. În general. clinicianul este văzut îndeosebi ca un factor definitoriu pentru calitate. se caută să se modifice teoria tradiţională neoclasică a maximizării profitului.

singurul actor în acest model: administratorul. spitalele sunt obligate să combine maximizarea “producţiei” lor cu calitataea acesteia. care separă activităţile principale ale medicului de celelalte activităţi conexe (de masă şi servicii de tip hotelier). Newhouse considera restricţiile specifice asupra comportamentului de piaţă a spitalului ca fiind restricţii la intrare (entry) dar nu sesizează rolul interdependenţei producătorilor. De fapt. care acceentuează separarea dintre aspectele cantitative şi cele calitative este descris de Newhouse (1970). servicii de întreţinere etc. Astfel. Şi acest autor este sceptic în privinţa posibilităţii ca spitalul să fie tratat exact ca un agent economic. iar clinicianul este văzut în pricipal ca fiind preocupat îndeosebi de calitatea producţiei. Un alt model interesant. Spitalul este văzut ca fiind producătorul unui produs unic şi măsurabil. pe care el le numeşte amenităţi. ceea ce constituie o lipsă ce nu poate fi ignorată. Aceasta cu atît mai mult cu cît spitalul acţionează într-o piaţă oligopolistă cu o cerere a cărei curbă este descendentă.În general. conform teoriei economice neoclasice. respectiv calitatea şi cantitatea producţiei în condiţii de restricţii bugetare. în spital ar exista două pieţe: una în care se oferă servicii medicale ca urmare a unei cereri exprese de servicii de îngrijiri şi o alta care este descrisă de activităţile conexe: bucătărie. cu accentul pus din nou pe rolul decisiv al administratorului care vizează să îmbine cele două aspecte. O altă teorie care pretinde să descrie cît mai bine funcţionarea spitalului şi a medicilor este a lui Rice (1966). modelul presupune că spitalul poate 138 . şi pe care le consideră ca fiind perfect analizabile după modelul pieţei clasice.unde procesul de luare a deciziilor – axat pe maximizarea echilibrului calitate/cantitate – este dirijat de un singur personaj central.

pun accentul pe caracterul de piaţă concurenţială. în măsura în care utilizarea reflectă nivelurile status-ului. minusul amintit este subliniat de către unii analişti ca fiind foarte serios. dar maximizarea utilităţii este legată de status-ul spitalului şi mai puţin de venit. Totuşi. Dată fiind natura produsului implicat şi structura de piaţă în care acţionează. Lee nu merge pînă la capăt în sublinierea interdependenţei. fără a fi prea mult afectat de reacţiile concurenţilor. teorii care provin îndeosebi din SUA. O astfel de “concurenţă” duce la o ineficientă alocare a resurselor. deoarece intrările/resursele vor fi utilizate fără a se ţine cont de un comportament care să ducă la minimizarea costurilor. în condiţii de restricţii bugetare. atenţia este concentrată asupra inputurilor. caracter prezent cel puţin în toate formulările de politică a spitalelor. preţurile sînt corelate funcţional cu veniturile dispozabile. deşi factorii pieţei nu sînt modelaţi în mod explicit. Lipsa de atenţie acordată problemei interdependenţei este un punct slab al tuturor teoriilor de esenţă “managerială” despre funcţionarea spitalelor. asigurările de sănătate şi cheltuielile guvernamentale. subliind rolul important al interdependenţelor. 139 . Oricum. managerul (adminstratorul) este văzut ca un actor major. Modelul propus de Lee (1971) încearcă să corecteze aceste deficienţe. majoritatea teoriilor mai recente referitoare la spital. Spitalul este văzut ca intrînd în lupta de concurenţă îndeosebi pentru status şi nu pentru maximizarea cîştigurilor. Din nou. nu şi situaţia descreşterii nivelului de utilizare a resurselor). Mai mult. Elasticitatea preţului faţă de cerere este presupusă a fi apropiată de zero şi astfel veniturile pot fi crescute continuu fără a afecta nivelurile producţiei. Totuşi.implementa decizia de piaţă. (analizînd doar consecinţele utilizării crescînde a resurselor.

Toate acestea alcătuiesc o cvasirestricţie asupra creşterii nivelului preţului. cu aceeaşi structură 140 . În rolul său de agent consumator. dar este încă văzută ca formînd o restricţie la adresa abuzului copleşitor de putere de monopol de care face uz furnizorul. nici aceste teorii nu s-au preocupat suficient de clarificarea impactului pe care îl are structura internă asupra conduitei spitalului. dar efectivitatea unei astfel de restricţie nu este luată în calcul. cererea este definită şi folosită în maniera tradiţională – ea poate fi inelastică peste un anumit nivel. Alte teorii/modele se concentrează pe structura internă a spitalului. Evans (1981) nu recunoaşte asemenea distincţii. în care spitalul poate fi privit ca o firmă cu două componente. El sugerează că procesul de producţie din spital se bazează pe o separare a funcţiilor interne de cerere şi ofertă. Într-adevăr aceste funcţii pot fi separate. el vorbind despre “graniţele fuzzy” care despart actorii vizaţi de teoria spitalului văzut ca firmă. îndeosebi de motivele medicale ale actorilor. Aceasta poate reflecta parţial distincţia analitică dintre clinicieni şi spitale aşa cum este aceasta văzută de către diversele teorii. şi nu se separă în mod tranşant. Orice teorie despre spital ar trebui să ţină cont de caracteristicile instituţionale ale sectorului. medicul are trebuinţă de unele forme ale îngrijirilor de sănătate care pot fi satisfăcute de către alte spitale (de exemplu diverse investigaţii de laborator. cel puţin în mod analitic. Unii autori au insistat asupra funcţiilorobiectiv şi au analizat rolul inputurilor cu caracter eterogen. În anul 1977 Harris depăşeşte limitele semnalate anterior şi detaliază efectele pe care le are organizarea internă asupra alocării resurselor în sectorul spitalicesc. personal auxiliar etc). Totuşi. În majoritatea modelelor formale ale comportamentului spitalelor. Chiar şi în SUA abilităţile manageriale şi antreprenoriale sînt distribuite între diverşii actori.

Incertitudinea şi riscul par a fi mult mai accentuate decît în alte situaţii economice în care se vînd/cumpără servicii. iar medicul-fiinţă umană are şi el limite ale raţionalităţii ca şi alţi oameni. spitalizarea devine un proces secvenţial de acumulare a informaţiilor despre pacient. făcînd uz de imaginaţie. Efectul combinat al acestor caracteristici. respectiv producţia sa este un serviciu care nu poate fi stocat şi este foarte puţin probabil că serviciile medicale să poată fi substituite între pacienţi. Aserţiunea principală a modelului constă în sublinierea restricţiilor instituţionale care apar prin intermediul motivelor 141 . tratamentele pot fi diferenţiate de la individ la individ. Un element de mare specificitate a spitalului este faptul că acesta produce şi oferă doar în momentul cererii. care există – sub anumite forme– în toate situaţiile de îngrijiri de sănătate. Medicul-agent nu are întotdeauna certitudine absolută asupra diagnosticului şi/sau a tratamentului cel mai adecvat. Toate acestea se datorează şi faptului că medicina nu este (încă) o ştiinţă exactă. constă în faptul că spitalele răspund la cererile pacienţilor printr-un complicat proces de negociere iniţiat de medic şi de administraţia spitalului. sau chiar acelaşi medic şi soră pot îngriji aceeaşi pacienţi. reacţionînd la orice schimbare/informaţie nou apăruta şi – în consecinţă – modificînd tratamentul în mod corespunzător.organizaţională: una în care spitalul acţionează pe baza unei cerei de sănătate şi alta ca un ofertant de sănătate. ci presupune încă o activitate de tip detectivistic. intuiţie şi probabilităţi. precum şi în atenţia acordată aspectelor legate de distribuţie. Modelul descris de Harris este util în sublinierea aspectelor temporale şi spaţiale ale procesului de producţie. În consecinţă. Astfel chiar dacă medicamentele şi aparatura pot fi identice pentru tratarea unei anumite afecţiuni.

După opinia noastră nu spitalele sînt “vinovate” pentru că nu pot fi analizate corect după criterii economice normale. O adevarată teorie generală a comportamentului firmei trebuie să poată fi aplicată la orice caz particular. precum şi faptului că nu se cunosc exact resursele necesare pentru un tratament sau altul. Se poate întîmpla ca analizele de laborator să fie repetate. sau întreg tratamentul să fie reluat de mai multe ori etc. Asemenea repetări sînt susceptibile să apară pe scară mare în cazul în care mecanismul preţurilor şi al cîştigurilor ar acţiona exact ca pe piaţa celorlalte bunuri şi servicii. 142 . relaţiile comportamentale interne devin fundamentale ca importanţă.medicale şi etice ale medicilor. Concluzia sa este că mecanismul preţurilor nu poate rezolva problemele alocării resurselor în spital. deoarece nu există o piaţă concurenţială reală care să se autoregleze prin mecanismul preţurilor. Harris conchide că “trebuie să se înţeleagă că modul de organizare a spitalului este conceput de asemenea manieră încît medicul să nu acţioneze ca homo economicus”. Opinia formulată de Harris este că indicatorii economici tradiţionali nu mai au relevanţă dacă se aplică în analiza activităţii spitalelor. De fapt. În consecinţă. Motivaţia cercetătorului britanic constă în natura mărfii comercializate în spital (sănătate? informaţii? solidaritate umană?) şi a comportamentului specific al spitalului caracterizat prin alocarea resurselor pe termen scurt. cu deducţia implicită că performanţele spitaliceşti nu pot fi apreciate în maniera economică tradiţională. ci însăşi teoria economică în general şi teoria firmei în special. problema este dacă nu cumva teoriile economice despre firmă nu sînt prea înguste şi valabile doar pentru anumite tipuri de firme. în contrast cu motivele economice care interesează în analiza spitalului văzut ca firmă.

143 . preponderenţă faţă de motivaţia economică în alocarea resurselor în cadrul spitalului (valabil îndeosebi pentru spitalele publice situate în ţări relativ dezvoltate). de regulă. şi rolul limitat pe care îl joacă preţurile în alocarea resurselor în spital. – motivaţia etico-medicală are.Rămîn ca piedici serioase în construirea unui model generalizat al firmei următoarele elemente de specificitate ale spitalului: – asimetria informaţională (caracterul discret al informaţiei) – structura internă specifică – predominarea legăturilor/relaţiilor de tip non-market dintre agenti.

10. AŞTEPTĂRILE PACIENŢILOR NU SE RAPORTEAZĂ DOAR LA STAREA LOR FINALĂ DE SĂNĂTATE DUPĂ ÎNCHEIEREA PERIOADEI DE SPITALIZARE CI ŞI LA STAREA LOR DE CONFORT MENTAL ŞI PSIHIC DIN TIMPUL ACESTEI PERIOADE. SCOPUL EXISTENŢEI UNUI SPITAL. UTILIZÎND CRITERII OBIECTIVE. CHIAR DACĂ ŞI ACESTE DIFICULTĂŢI AR FI DEPĂŞITE. DATORAT ATÎT MULTIDIMENSIONALITĂŢII SĂNĂTĂŢII. LA ACESTEA TREBUIE ADĂUGATE ŞI CELELATE VALORI REFERITOARE LA PACIENT. DIFICULTĂŢILE APAR ÎN MĂSURAREA EFECTELOR SERVICIILOR ASIGURATE. PENTRU A MĂSURA VINDECAREA PACIENŢILOR.5. REZULTATUL FINAL AL MĂSURĂRII ACTIVITĂŢII UNUI SPIATAL ÎL REPREZINTĂ OBSERVAREA CANTITATIVĂ ŞI CALITATIVĂ A REZULTATELOR CARE SE POATE TRADUCE ÎNTR-O SERIE DE INDICATORI DE UTILIZARE EFICIENTĂ A RESURSELOR. GRADUL DE REALIZARE A ACESTOR OBIECTIVE SERVESC CA BAZĂ DE PLATĂ A SERVICIILOE SPITALICEŞTI. ÎN MAJORITATEA CAZURILOR. FIIND ŞI ACELA DE A ASIGURA SIGURANŢA UNUI TRATAMENT ADECVAT ÎN CAZUL UNUI ACCIDENT SAU A UNEI BOLI GRAVE NEAŞTEPTATE. AR TREBUI CA STAREA LOR DE SĂNĂTATE SĂ FIE EVALUATĂ LA ÎNCEPUTUL ŞI LA SFÎRŞITUL PERIOADEI DE SPITALIZARE. CI ŞI CEREREA POTENŢIALĂ. DAR ŞI STAREA (IPOTETICĂ) A CEEA CE S-AR FI PUTUT REALIZA FĂRĂ TRATAMENTUL DIN SPITAL LA SFÎRŞITUL PERIOADEI. AR INTERVENI PENTRU O COMPARARE A PERFORMANŢELOR SPITALULUI NU DOAR STAREA DE SĂNĂTATE A PACIENŢILOR ÎNAINTE ŞI DUPĂ SPITALIZARE.“SERVICILE ASISTENTELOR” ETC. ACESTE ESTE UN DEMERS IMPOSIBIL. AŞTEPTĂRILE PACIENŢILOR SE CONCRETIZEAZĂ ÎNTR-O INFLUENŢĂ POZITIVĂ ASUPRA STĂRII DE SĂNĂTATE. NIVELUL “PRODUCŢIEI” UNUI SPITAL PENTRU A PUTEA MĂSURA “PRODUCŢIA” UNUI SPITAL NU ESTE SUFICIENT SĂ DESCRIEM PRINCIPALELE DEPARTAMENTE ALE SALE SAU “ÎNGRIJIRILE MEDICALE”. CEEA CE ÎNSEAMNĂ O CONTRIBUŢIE LA FINANŢAREA SPITALULUI RESPECTIV. CÎT ŞI COMPONENETELOR SALE SUBIECTIVE. ADICĂ CEEA CE AŞTEAPTĂ PACIENTUL DIN SPITALIZARE ÎN SCHIMBUL ACHITĂRII TAXELOR CUVENITE. SPITALUL NU ASIGURĂ DOAR CEREREA ACTUALĂ A PACIENŢILOR CARE DORESC SĂ FIE TRATAŢI.2. LUCRU IARĂŞI IMPOSIBIL DE REALIZAT. PE LÎNGĂ ASIGURAREA ASISTENŢEI MEDICALE. 144 . PRIN VINDECAREA BOLII (SAU MĂCAR CONTROLUL DEZVOLTĂRII SALE) ŞI CALMAREA DURERILOR.

DEOARECE PACIENTUL ESTE LUAT DIN MEDIUL SĂU NORMAL. CEI MAI IMPORTANŢI FIIND: . DAR TOT BOLNAV. CONSULTAŢIILOR. O ALTĂ PROBLEMĂ IMPORTANTĂ CE APARE ÎN MĂSURAREA “PRODUCŢIEI” UNUI SPITAL CONSTĂ ÎN GRADUL SĂU DE ETEROGENITATE ŞI DE VARIABILITATE FOARTE MARE AL PRODUŞILOR SĂI INTERMEDIARI. MEDICAMENTELE ADMINISTRATE. CARE AU CA EFECT IMEDIAT ÎNSĂNĂTOŞIREA. CARE VARIAZĂ DE LA CAZ LA CAZ. CA INDICATORI INDIVIDUALI . DEOARCE ALTFEL AR FI POSIBIL SĂ SE MĂREASCĂ EFICIENŢA DURATEI DE ŞEDERE ÎN SPITAL.NUMĂRUL DE ZILE SPITALIZATE. ACEASTĂ ANALIZĂ PRESUPUNE EXISTENŢA UNOR NORME SIGURE PENTRU MĂSURAREA STĂRII DE SĂNĂTATE. MĂSURAREA TEMPERATURII. ÎN MOD ALTERNATIV UNII SPECIALIŞTI AFIRMĂ CĂ SPITALIZAREA ÎN SINE NU ARE NICI O UTILITATE. OPERAŢIILOR. NUMĂRUL DE CAZURI TRATATE REFLECTĂ COMPONENTA MEDICALĂ. DEPINZÎND DE SPECIFICUL FIECĂREI BOLI ÎN PARTE . EL SINGUR SE POATE CONSTITUI ÎNTR-UN NOU INDICATOR AL EFICIENŢEI UTILIZĂRII RESURSELOR SPITALULUI.NUMĂRUL PACINŢILOR SAU NUMĂRUL CAZURILOR TRATATE.EXISTĂ O LISTĂ VARIATĂ DE INDICATORI AI ACTIVITĂŢII UNUI SPITAL. CAZURILE TRATATE ŞI ZILELE DE SPITALIZARE SÎNT VĂZUTE CA INDICATORI DIFERIŢI PE ACELAŞI STADIU (ADICĂ AU ACEEAŞI IMPORTANŢĂ).CANTITĂŢILE DE FACTORI DE PRODUCŢIE: ORE LUCRATE DE MEDICI. ASTFEL INDICATORUL ZILELOR DE SPITALIZARE ESTE CONSIDERAT CA O COMPONENTĂ A PROCESULUI DE TRATAMENT ŞI CARE NU POATE CONDUCE SINGURĂ LA RECUPERAREA BOLNAVULUI.CANTITĂŢILE DE SERVICII MEDICALE INDIVIDUALE EFECTUATE: NUMĂRUL EXAMINĂRILOR. CONSIDERĂM INDICATORUL NUMĂRULUI CAZURILOR TRATATE ÎN SPITAL ÎN TIMPUL UNUI AN. INJECŢIILOR. COMPONENTA ÎNGRIJIRILOR SERVICIILOR SPITALICEŞTI. CA INDICATORI AGREGAŢI . DOAR TRIMIŢÎND PACINETUL ACASĂ CÎT MAI REPEDE. AŞA NUMITUL “QUICKER BUT SICKER”. MINIMIZÎND INDICATORUL DURATEI DE ŞEDERE ÎN SPITAL. ÎN ACEST CAZ. SE OBSERVĂ CĂ “PRODUCŢIA” UNUI SPITAL ESTE UN REZULTAT AL UNUI PROCES COMPLEX DE ÎN CARE FIECARE ETAPĂ ÎŞI ARE PROPRIUL SĂU CONCEPT DE EFICIENŢĂ. IAR NUMĂRUL DE ZILE SPITALIZATE. DE PERSONALUL AUXILIAR. ESTE SUFICIENT DOAR ACEST INDICATOR PENTRU A PUTEA CUANTIFICA REZULTATUL OUTPUT-ULUI UNUI SPITAL ? ESTE 145 .

CARACTERISTICILE PACIENTULUI (CARE SE REFERĂ LA CAPACITATEA PACIENTULUI DE A SE RECUPERA: VÎRSTĂ. 146 . VÎRSTA PACIENTULUI ŞI TIPUL DE TRATAMENT UTILIZAT (MEDICAL. PE PLAN INTERNAŢIONAL. IAR CELE 900 DE CAZURI TRATE DE AL DOILEA SPITAL SĂ FIE TRANSPLANTURI SAU OPERAŢII PE CORD ! DE UNDE SURVINE GRŞEALA ATUNCI ? INDICATORUL “NUMĂRUL CAZURILOR TRATATE” NU CONSTITUIE O CANTITATE OMOGENĂ CI UN INDICATOR STATISTIC FOLOSIT PENTRU A PUTEA CUANTIFICA REZULTATUL ACTIVITĂŢII UNUI SPITAL. ACEST INDICATOR AL NUMĂRULUI CAZURILOR TRATATE PENTRU MAI MULTE SPITALE VOR FI DIFERENŢIATE DUPĂ URMĂTOARELE CARACTERISTICI: . SEX.GRADUL BOLII ŞI COMPLICAŢIILE APĂRUTE ÎN TIMPUL TRAMENTULUI .BOLILE CONCOMITENTE (DIAGNOSTICUL SECUNDAR) .CORECT A SPUNE CĂ DACĂ UN SPITAL A TRATAT 1000 DE CAZURI ÎNTR-UN AN ESTE MAI EFICIENT DECÎT UN ALT SPITAL CARE A TRATA DOAR 900 CAZURI ? BINEÎNŢELES RĂSPUNSUL ESTE NU: SE POATE CA DIN CELE 1000 DE CAZURI TRATE DE PRIMUL SPITAL 500 SĂ FIE FRACTURI MINORE ŞI 500 DE OPERAŢII DE APENDICITĂ. CLASIFICAREA INTERNAŢIONALĂ A BOLILOR (ICD) “INTERNATIONAL CLASSIFICATION OF DISEASES”. SE FOLOSESC TREI SISTEME PRINCIPALE DE CLASIFICARE A PACIENŢILOR: 1.CHIRURGICAL ETC). CONŢINE 467 CLASIFICĂRI.DEZVOLTAT LA UNIVERSITATEA YALE ÎN 1970 CU SCOPUL DE A CREA GRUPURI OMOGENE. DIAGNOSTICUL GRUPURILOR ÎNRUDITE (DRG) “DIAGNOSIS RELATED GROUPS”. ASTFEL. ACEST INDICATOR CONSIDERĂ EXISTENŢA UNOR BOLI CONCOMITENTE ŞI DIVERSE COMPLICAŢII (RECIDIVE).TIPUL DE BOALĂ PENTRU CARE A FOST TRATAT (DIAGNOSTICUL PRINCIPAL) .NIVELUL BOLII (DE EXEMPLU ÎN CAZUL ARSURILOR. CANCERULUI) .DEZVOLTAT PE BAZA STATISTICILOR INTERNŢIONALE DE MORTALITATE REFERITOARE LA PRINCIPALELE BOLI ŞI CONSTĂ ÎN CIRCA 900 GRUPURI DE BOLI 2. INDICATOR CE TREBUIE DIFERENŢIAT DE LA UN SPITAL LA ALTUL ÎN FUNCŢIE DE CARACTERISTICILE SALE. CARACTERISTICI PSIHOLOGICE ETC) PENTRU A REDUCE GRADUL DE ETEROGENITATE ŞI PENTRU A PUTEA COMPARA REZULTATELE SPITALELOR.

DEZVOLTAT LA UNIVERSITATE PITTSBURGH.3. CONSTĂ ÎN 840 GRUPE ŞI COMPARATIV CU CELELALTE DOUĂ CLASIFICĂRI. MANAGEMENTUL CATEGORIILOR DE PACIENŢI (PMC) “PACIENT MANAGEMENT CATHEGORIES” . PUNE UN ACCENT FOARTE MARE PE BOLILE CONCOMITENTE ŞI PE STRATEGIILE DE TRATAMENT ALESE DE SPITALE 147 .

există preocupări pentru depistarea unor variabile suficient de relevante şi semnificative. se caută analizarea inflaţiei costurilor de spital. Date fiind nedeterminările din teoria spitalului. Desigur.5.10. b .parametri CMT-costul total mediu N -numărul paturilor La acest model Evans (1971) a adăgat o nouă variabilă (H) care repreyintă o funcţie a activităţii spitalului şi a gravităţii bolii pacienţilor: CMT  a  bN  (H ) Jenkins (1980) reprezintă un model în care costul total 148 . Costurile totale (CT) ale activiăţii dintr-un spital se calculează. inclusiv încercarea de a face predicţii asupra evoluţiei acestora. ca fiind funcţie de costurile fixe (F) şi de volumul producţiei (P): CT  f ( P)  F Feldstein (1967) estima curba costurilor după o ecuaţie liniară de forma: CMT  a  bN . în care: a. FUNCŢIILE DE COST ALE SPITALULUI Pe plan internaţional există o discuţie interesantă asupra teoriei funcţiilor de cost ale spitalului legată de alegerea variabilelor care influenţează în mod semnificativ costul. în mod obişnuit. pe lîngă preocuparea de a analiza performanţele spitalului.3.

el ajunge la următoarele sisteme de ecuaţii: C CT P  C  ( H )  1   1  ( H )  CM z                     Z Z Z Z Z  D O CT Z  C  ( H )  D  ( H )  CM P             D        P P P P P O CT ( H ) ( H ) Z P O  CM c             O        C C P C  C  D Barer (1981) sugera alt model bazat de data asta pe o ecuaţie de gradul doi : CT  f ( N . incluzînd aici 149 . G)  N  N 2  G Prima ecuaţie (în funcţie de N) reprezintă costurile fixe. numărul pacienţilor (P). capacitatea spitalului (C) şi de caracteristicile spitalului (H) : CT  Z  P  C  (H ) Introducînd încă două variabile D (durata medie de Z şedere în spital) D  şi O (rata de ocupare a spitalului) P Z O  . Mai departe Barer presupune că costurile variabile (G) sînt ele însele o funcţie de mai multe variabile.(CT) este văzut ca o funcţie liniară de numărul zilelor spitalizate (Z). iar a doua ecuaţie în funcţie de G ar reprezenta costurile variabile în funcţie de gravitatea fiecărei boli în parte.

. Considerînd aceste variabile şi teorii ale costurilor unui spital. Gi – caracteristicile activităţii spitalului.activitatea spitalului.W . în final rezultînd un cost mediu pe fiecare caz.. Din motive economice. astfel.. raporatate la anul de referinţă 1983.indicele nivelului preţurilor. Costul marginal (pe caz) devine. a condus la următoarea ecuaţie a costurilor unui spital: 150 . . În general X   X m . unde V reprezintă o nouă variabilă asociată cu activitatea spitalului şi a caracteristicilor personalului medical. Xn – este un vector reprezentînd numărul de cazuri în cele m grupuri distincte de pacienţi.. iar Z şi N sînt ecuaţii în forme m liniare sau pătratice. unde: C. această ecuaţie se împarte la numărul total de cazuri X. T – tipul de proprietate (public sau privat). N . o funcţie de cost general al unui spital este de forma: C  f ( X 1 . Z . caracteristicile pacienţilor şi alte caracteristici referitoare la personalul medical.. Z – numărul de zile de spitalizare. W. X1.. N – numărul paturilor. T . Într-un studiu întreprins în anul 1988 de Breyer şi Schmidt pe un număr de 614 spitale din fosta Replublică Federală Germană.Gi ) .reprezintă costurile totale ale spitalului. G1 . G1. o funcţie de forma:  N2  N CM ( caz)         G   c  df (V )  G   . …. minimizînd sau maximizînd funcţia costului. X n .

din perioada considerată în studiu.numărul mediu de zile spitalizate într-un spital de 90700.789  0.09 XZ  0. ea implică un cost de 1753 DM pe caz. Costurile marginale se obţin derivînd ecuaţia costurilor la numărul paturilor: C  20.G.246Z N Evaluate în medii simple N .412  600.552  85.246ZN  GX Intepretarea acestor rezultate ne conduce la unele concluzii foarte interesante: 1. Ţinînd cont de coeficientul doarte mic al lui X2.78  12.numărul mediu de cazuri rezolvate de 6399 şi Z .numărul mediu de paturi este de 299.64 X  0. X .3N  0.031X 2  20. 2.552Z  42.65 N 2  119.F. nu se poate vorbi de o mărime optimă a numărului ce cazuri rezolvate în spitalele din R.4 cazuri tratate în medie pe un pat de spital de-a lungul unui an calendaristic implică un cost mediu de 874 DM (sau de aproximativ 300 $ la nivelul anului 1983) pe fiecare caz în parte Cu o durată medie de şedere în spital de 14. Cele 21. Menţinînd variabilele numărul de paturi şi numărul de zile spitalizate constante. ele implică un cost marginal de 1053 DM. ceea ce ne conduce la 151 . rezultînd un cost marginal pe un pat de 18696 DM (sau de aproximativ 6400 $ la nivelul anului 1983).C  559.56Z  0.2 zile.

Costurile estimate ale spitalului se pot compara cu valorile obţinute la sfîrşitul perioadei. dar fără diferenţe semnificative. 152 . În 15 din cele 614 spitale (2. iar cele mai “scumpe” boli de 9340 DM sînt bolile aparatului respirator. 5. Variaţia costurilor pentru fiecare caz tratat în parte ne permite să identificăm aşa numitele boli “ieftine” sau “scumpe”. cu o valoare minimă de – 41 % şi o valoare maximă de 91 %.4 %) costurile actuale diferă cu mai mult de 30 % faţă de costurile estimate. iar spitalel deţinute de instituţiile voluntare (cele bisericeşti) au costuri puţin mai mici decît cele private. Astfel după codul ICD cele mai “ieftine” boli sînt infecţiile pielii şi ale ţesutului celular subcutanat 689 DM.un cost total marginal pe caz de 874 DM + 1753 DM + 1053 DM = 3680 DM. 3. 4. pentru a vedea dacă funcţionarea spitalului a fost sau nu profitabilă. Spitalele publice au costuri medii/caz mai mari decît cele spitalele private (profitabile).

De multe ori.Studiu de caz 1 Îmbunătăţirea imaginii unui spital Într-o economie de piaţă. Situaţia cea mai nefavorabilă o are spitalul S4. S2. furnizori sau alţi diverşi parteneri are o importanţă covîrşitoare în reuşita activităţii sale pe piaţă. Spitalul S2 este mai puţin familiar majorităţii oamenilor. 153 . Analiza răspunsurilor celor chestionaţi situează cele 4 spitale pe următoarele poziţii : Figura nr. În schimb spitalul S3 are o imagine negativă în ochii celor care îl cunosc dar. spitalul ca orice agent economic. S4. S3. însă. are o imagine proprie în exterior. nu-l cunosc prea mulţi oameni. care este văzut ca un spital prost şi foarte mulţi oameni au o imagine proastă despre el. imaginea pe care spitalul şi-o formează nu este în concordanţă cu realitatea. dar cei care îl cunosc îl apreciază. Modul cum este perceput spitalul de către pacienţi.1 Analiza familiarizare-imagine nefavorabilă Atitudine favorabilă (+) Nivel scăzut de Familiarizare (-)   Nivel ridicat de familiarizare (+) S2   S1 S3 S4 Atitudine nefavorabilă (-) Spitalul S1 are o imagine extrem de bună: majoritatea oamenilor îl cunosc şi îl apreciază favorabil. Ce trebuie făcut în acest caz ? Să presupunem că populaţia dintr-o anumită zonă geografică sunt chestionaţi cu privire la nivelul de familiarizare şi la atitudinea lor faţă de 4 spitale locale S1. din fericire pentru spital.

Ultimul spital considerat în studiu. în atenţia pacienţilor. atitudine favorabilă şi atitudine foarte favorabilă. din nou. În funcţie de răspunsurile primite. spitalul S2 trebuie să încerce să atragă atenţia unui număr cît mai mare de persoane. atunci acest răspuns va trebui transformat într-o scală atributivă bipolară – la un capăt fiind “ îngrjirea medicală de calitate superioară” şi la celălalt capăt “îngrijirea medicală de calitate inferioară”. atitudine indiferentă. deoarece cei care au fost internaţi îl consideră un spital bun. Elaborarea unui set de dimensiuni relevante Subiecţilor intervievaţi li se cere să identifice dimensiunile pe care le utilizează atunci cînd se gîndesc la un anumit serviciu. Această metodă presupune aplicarea următoarelor etape: 1. 5 sau chiar mai multe puncte. 154 .Se observă că fiecare spital se confruntă cu sarcini diferite în ceea ce priveşte imaginea sa. Apoi ea poate fi transformată într-o scală cu 5 puncte: atitudine . Spitalul S3 trebuie să afle de ce este desconsiderat de oameni şi are o imagine atît de proastă. dar în tot acest timp trebuie să menţină o discreţie absolută asupra sa. o întrebare ar putea fi : ”La ce lucruri vă gîndiţi cînd evaluaţi un spital ?”. Spre deosebire de el. Cea mai bună metodă pentru efectuarea acestei cercetări este diferenţiala semantică. cît şi calitatea de a fi cunoscut de o bună parte a populaţiei din zonă. atitudine nefavorabilă. să-şi îmbunătăţească nivelul calitativ al serviciilor oferite şi apoi să adopte o strategie ofensivă de a încerca să intre. Spitalul S1 trebuie să acţioneze pentru a-şi menţine atît buna reputaţie. Dacă respondentul sugerează “La calitatea asistenţei medicale”. Această analiză trebuie urmată şi de cercetarea conţinutului specific al imaginii sale. De exemplu. S4. trebuie mai întîi să adopte o strategie defensivă. să acţioneze pentru a-şi îmbunătăţi prestaţia. se pot alcătui scale de 3. să evite zvonurile şi să dispară din atenţia mass-mediei.foarte nefavorabilă.

scale de activitate (activ-pasiv) Ţinînd cont de aceste 3 scale.Pentru cazul celor 4 spitale dimensiunile luate în calcul sunt următoarele: Tabelul nr. şi cercetare S4 Calitate inferioară Spital General Învechită Scăzut Mic Cercetare Calitatea asistenţei sanitare Nivelul de Specializare Gradul de dotare Gradul de servire Numărul Personalului Profilul Spitalului 2. În esenţă. se poate renunţa la scalele de prisos care nu aduc prea multe informaţii în plus. există 3 tipuri de scale : . Atributele bipolare trebuie aranjate la întîmplare în chestionar pentru 155 . Aplicarea chestionarului pe un eşantion de subiecţi Subiecţii sunt rugaţi să evalueze spitalele unul cîte unul.scale de evaluare (bun-rău) . Reducerea numărului dimensiunilor relevante Numărul dimensiunilor luate în calcul trebuie să fie mic.scale de potenţial (puternic-slab) . 3.1 Dimensiunile adiţionale celor 4 spitale S1 Calitate superioară Spital general Modernă Ridicat Numeros Asistenţă socială S2 Calitate superioară Spital general Modernă Ridicat Mediu Cercetare S3 Calitate medie Spital general Învechită Foarte scăzut Mediu Asistenţă soc.

cu servicii bune şi de calitate superioară.Gradul de profilare Mic Mic Mic Mic Mic Mic Imaginea fiecărui spital este prezentată printr-o linie verticală care este. S4 : Figura nr. Cu alte cuvinte: fiecare persoană a văzut spitalul S2 după imaginea sa anterioară sau au existat variaţii considerabile de opinie? Dacă răspunsul la această întrebare este pozitiv. atunci se poate afirma că imaginea spitalului S2 este foarte clară. 5. care este cea a unui spital mic. Prelucrarea datelor Reprezintă partea cea mai importantă a diferenţierii semantice. În figura numărul 3 se prezintă rezultatele imaginilor pe care le-au avut cei chestionaţi despre spitalele S1. 4.Nivelul dotărilor medicale Mare . cu angajaţi neprietenoşi şi cu o calitate redusă a serviciilor. imaginea spitalului S1 este cea a unui spital mare. S3 S2 Imaginea celor 4 spitale S1 Mare .Nivelul îngrijirilor medicale Mare . spre deosebire de imaginea spitalului S3. de fapt. modern. S2.a nu se grupa toate atributele nefavorabile sau favorabile de aceeaşi parte. Verificarea gradului de variabilitate a imaginii Deoarece fiecare imagine caracteristică este o “linie a mediilor” ea nu dezvăluie cît de variabilă este în realitate imaginea respectivă. S3.Mărimea spitalului Mare . De exemplu. învechit.Calitatea serviciilor Mare – Dimensiunea personalului Mare .2 S4 . o “linie a mediilor” şi reprezintă percepţia medie referitoare la acel spital. iar în caz 156 .

astfel încît diferitele grupuri să perceapă imaginea spitalului în mod diferit.Care strategie este mai eficientă în procesul de lichidare a respectivei carenţe de imagine? . fiecare dimensiune a imaginii spitalului trebuie reanalizată prin prisma următoarelor întrebări: .m. Managerii trebuie să decidă care dintre carenţele imaginii spitalului vor fi înlăturate primele. dotările acestuia. gradul de solicitudine al personalului la cerinţele pacienţilor ş. Să presupunem că spitalul S3 ar dori ca pacienţii să vadă într-un mod mai favorabil calitatea asistenţei medicale oferite de spital. În acest caz.Ce contribuţie la imaginea favorabilă globală a spitalului va aduce înlăturarea acestor carenţe? .Care vor fi costurile implicate în lichidarea acestei carenţe de imagine? Justifică acest cost efectele pozitive ulterioare? . Este oare mai avantajos să fie îmbunătăţit gradul de solicitudine al personalului spitalului prin intermediul unor programe de instruire sau să fie îmbunătăţite dotările spitalului prin renovare? În final. După realizarea şi analiza acestor 5 etape. există posibilitatea ca managerii spitalelor să nu dorească să creeze o imagine a spitalului foarte clară. conducerea spitalului trebuie să propună imaginea dorită care să fie opusă imaginii curente.Cît timp va fi necesar pentru lichidarea acestei carenţe de imagine? 157 .d.a. ei preferînd o imagine difuză.contrar ea este difuză.

dar şi efecte adverse (măsurate prin intermediul riscului).starea (D-. . (D-. Rx+) reprezintă rezultatul pentru acei pacienţi care aveau boala şi li s-a administrat tratamentul. Vom exprima utilităţile celor patru stări ca o probabilitate a numărului pacienţilor care nu vor fi afectaţi de consecinţele bolii sau de riscul tratamentului. Cînd urmărim utilitatea pentru starea (D+. (D-.Rx-). Există două alternative de “a administra” sau de “a nu administra” un anumit tratament: . metodologia de calculare a acestor ecuaţii. .dacă E=0 atunci Mrx =M. .starea (D+.Studiu de caz II Ecuaţiile pragului decizional Pentru mai buna înţelegere a acestui studiu de caz prezentăm. Analiza noastră provine dintr-un model simplu de decizie pentru 4 rezultate diferite:(D+. Rx+) va trebui să luăm în considerare efectele bolii şi ale tratamentului comparativ cu starea de sănătate. Efectul tratamentului asupra mortalităţii/morbidităţii (Mrx) poate fi exprimat prin eficacitatea tratamentului (E) şi prin mortalitate/morbiditate (M) fără tratament: M rx  (1  E )  M . Rx+) reprezintă rezultatul pentru acei pacienţi care nu aveau boala şi li s-a administrat tratamentul. Rx-). Rx+). deci tratamentul a eliminat complet boala . deci mortalitatea/morbiditatea este neschimbată faţă de riscul iniţial al bolii. Rx+). Rx-) reprezintă rezultatul pentru acei pacienţi care aveau boala şi nu li s-a administrat tratamentul.starea (D+. mai întîi. Tratamentul însuşi poate avea efecte benefice (dacă îşi exercită efectul asupra bolii). (D+. Rx-) reprezintă rezultatul pentru acei pacienţi care nu aveau boala şi nu li s-a administrat tratamentul. .starea (D-.dacă E=1 atunci Mrx=0. 158 .

R rx este riscul tratamentului. pacientul nu poate avea un cheag sau o sîngerare în acelaşi timp). .Mrx este mortalitatea/morbiditatea bolii pentru pacientul aflat în tratament Aceste două evenimente sunt practic disjuncte.Eficacitatea tratamentului (E) este echivalentă cu reducerea relativă a riscului tratamentului (RRR) care reprezintă un mod obişnuit de a exprima eficacitatea terapiei. Rx -) este egală cu procentajul pacienţilor care nu au primit tratamentul şi care nu au fost afectaţi de boală: U ( D. Rx )  1  Rrx Utilitatea pentru starea (D+. Rx+) este egală cu procentajul pacienţilor sănătoşi care nu suferă de efecte secundare de pe urma tratamentului: U ( D. adică probabilitatea de a le avea pe amîndouă simultan este nulă. iar utilitatea pentru U ( D. utilitatea pentru starea (D+. unde: . utilitatea pentru starea (D-. Rx )  1  M . Rx )  1  M rx  Rrx În acelaşi mod.Rx+) este: U ( D. Rx )  1 159 .Rx +) poate fi rescrisă ca : U ( D. Utilitatea pentru starea de sănătate (D+. adică M rx  Rrx  0 (de exemplu în timpul unei terapii anticoagulante. Aşadar. Rx )  (1  M rx )  (1  Rrx )  1  M rx  Rrx  M rx  Rrx .

la care se adaugă şi riscul net (R) Utilizînd expresiile beneficiului net devine: (R)=U (D-. Rx -) . În cazul în care nu dorim să neglijăm această posibilitate.Rx +) utilităţilor de mai sus expresia B  (1  M rx  Rrx )  (1  M )  M  M rx  Rrx sau înlocuind expresia lui Mrx: B  M  (1  E)  M  Rrx  E  M  Rrx B  (1 NNT )  Rrx sau utilizînd Numărul Necesar de Tratamente (NNT): Riscul net este : R=1-(1-Mrx )=R rx Înlocuind aceste valori în relaţia : Pt  R ( R  B) 1 (1  B)  1 [1  ( E  M  Rrx ) / Rrx ] Vom obţine ecuaţia probabilităţii de prag: Pt  Rrx ( E  M )  1 [( E / Rrx )  M ] În definirea beneficiului net şi a riscului net s-a presupus că pacientul nu poate să sufere în acelaşi timp de pe urma efectelor bolii de care este tratat (Mrx) şi datorită riscului tratamentului (Rrx ).U (D+. beneficiul net va avea valoarea: B  M  M rx  M rx  Rrx .Beneficiul net (B) este definit ca o diferenţă între utilitatea aplicării şi cea a neaplicării terapiei la pacienţii bolnavi: Beneficiul net (B)=U (D+. iar probabilitatea de prag: Pt  1 [( E / Rrx )  M  (1  E)  M ] 160 . Rx -).U(D-. Rx +) .

De notat că în modelul nostru R=Rrx. adică riscul net este egal cu riscul tratamentului. De aceea. în cazul calculării probabilităţii de prag şi a testării sale se va utiliza formula pragului de tratament Pt cu valorile eficacităţii. Pentru a evita confuziile dintre valorile nete (calculate) şi datele noastre. am introdus notaţia R rx care se referă la riscul tratamentului. 161 . morbidităţii/mortalităţii şi a riscului.

Ea a avut experienţa unei reacţii anafilactice cu cîţiva ani în urmă. există 50 % şanse de reembolizare. Ipotezele de lucru : Din datele statistice anterioare se cunoaşte că: 1. care consumă oral pilule contraceptive este consultată pentru durerile pleuritice din partea dreaptă a pieptului şi dispnea. iar tensiunea dioxidului de carbon de 30 mmHg şi Ph de 7. Nu există o evidenţă a flebitei. Care este decizia corectă : Ar trebui administrată heparina. astmatică.A trata sau a nu trata ? . 162 . Din pacienţii cu reembolizare.Embolismul pulmonar Descrierea cazului: O femeie de 30 de ani. 2. 50 % au decedat. care este asociată cu rate mari ale morbidităţii şi mortalităţii. astfel fără tratament 25 % dintre pacienţi vor muri de reembolizare. urmată de anticoagulante pe termen lung (6 luni) sau nu ? Analiza cazului: Pericolul unui pacient cu embolism pulmonar este recidiva (reembolizarea pulmonară).50. dar şi cu o rată a morbidităţii destul de ridicată. Tratamentul cu anticoagulante este asociat cu o rată a mortalităţii relativ scăzută în acest interval de vîrstă. O scanare a plămînului drept arată o leziune uşoară. Tensiunea oxigenului în sînge este de 60 mmHg. la vremea respectivă i s-a făcut o pielografie intravenoasă. radiografia pulmonară este considerată prea riscantă. Fără tratament. Deoarece femeia a avut o reacţie anafilactică anterioară la materialul de contrast al razelor X. Medicul a estimat probabilitatea unui embolism pulmonar acut între 40 şi 60 % pe baza datelor de mai sus.

70 M 0. Anticoagularea pe termen lung este asociată cu o rată de morbiditate de 5 % (necesită spitalizare) şi cu o rată de mortalitate de 0. Calculul datelor : . Pentru un embolism pulmonar tratat.075)   0.70  0. iar pragul de tratament Pt (probabilitatea de intrare): Pt  Rrx 0.5 % dintre pacienţi au decedat datorită unui reembolism.3. 7.datele referitoare la morbiditate: 163 . Eficacitatea tratamentului (E) va fi : E ( M  M rx ) (0. adică M= 0. 5. Cu un embolism pulmonar anterior şi cu administrarea de anticoagulante.25 .01 % .datele referitoare la mortalitate: Pentru un embolism pulmonar netratat.25.075.25  0. există 15 % şanse de reembolizare şi astfel 7.0001. adică M rx= 0. mortalitatea (M) este de 25 %.0001   0.00057 E  M 0.25 Riscul asociat este de Rrx= 0.5 % şanse de deces datorită reembolizării. 4. Morbiditatea unei complicaţii majore datorată anticoagulării este considerată egală cu morbiditatea unui episod de reembolizare care nu este fatal.

tratamentul va fi administrat.70  0. dacă probabilitatea ca pacientul să aibă boala este mai mare decît acest număr. morbiditatea (M) este de 50 %. Cu alte cuvinte.3 %. Astfel eficacitatea heparinei în tratamentului embolismul pulmonar (E) este egală cu : E ( M  M rx ) (0. Dacă probabilitatea obţinută este mai mică de 14. dacă estimăm ca probabilitatea de embolism pulmonar este mai mare de 14. Pentru un embolism pulmonar tratat.14286. 164 .14286 E  M 0.3 %.05.50  0. probabilitatea de embolism pulmonar de aproximativ 40-60 % este mult mai mare decît pragul de tratament şi ar trebui administrate anticoagulantele. tratamentul nu se va aplica.Pentru un embolism pulmonar netratat. În acest caz. iar pragul de tratament Pt (probabilitatea de intrare): Pt  Rrx 0.15)   0. adică M= 0.15. există 15 % şanse de reembolizare.005   0. Concluzii: Dacă presupunem că pacientul nu poate avea în acelaşi timp un cheag sau o sîngerare (Mrx şi Rrx nu pot avea loc în acelaşi timp). atunci probabilitatea pentru administrarea de anticoagulante pacientului suspect de embolism pulmonar este egal cu 0. atunci pacientul ar trebui tratat. adică Mrx= 0. iar în caz contrar nu.50 Pragul de tratament este extrem de important în luarea unei decizii.50 Riscul echivalent este de Rrx= 0.70 M 0.50.

dureri abdominale şi o sensibilitate ridicată în partea dreaptă jos a abdomenului. deci mortalitatea fără tratament (M) este de: M  13  0. a nu trata sau a testa ? . adică mortalitatea (Mrx) va fi de : M rx  1  0.Apendicita acută Descrierea cazului : La cabinet se prezintă o femeie în vîrstă de 35 de ani cu febră. 1 pacient din 275 a decedat. Are pacienta noastră apendicită acută ? Poate o analiză a globulelor albe din sînge să ne mărească siguranţa diagnosticului ca pacienta să aibă apendicită acută ? Ipotezele de lucru : Statisticile anterioare arată că. atunci 13 pacienţi din 725 au decedat.Studiu de caz III: A trata. dacă operaţia de apendicită acută este realizată în 24 de ore de la prezentarea la medic. iar 274 de pacienţi au supravieţuit.017931 275 Eficacitatea operaţiei în apendicita acută (E) este de : 165 .003636 275 Dacă operaţia este întîrziată cu 24 ore.

putem trata pacientul dacă estimarea noastră depăşeşte 34.43 % şi pentru pragul de tratament 34.017931 În cazul pacienţilor care au fost operaţi datorită unor dureri abdominale.1 %. Pentru această valoare.0020545 12655 Concluzii : Sensibilitatea (S) şi specificitatea (Sp) testului numărului leucocitelor împreună cu intervalele de încredere respective (specifice) au fost realizate în urma unui studiu realizat de specialişti în domeniu.43 %. Valorile determinate pentru testarea pragului sunt de 5. dar care nu aveau apendicită acută.797 M 0. 166 . 26 de pacienţi din 12655 au decedat: Rx  26  0.1 %.E ( M  M rx ) (0. sensibilitatea (S) şi specificitatea testului (Sp) numărului leucocitelor în diagnosticarea apendicitei acute este de 76 % şi respectiv 74 %. pacientul nostru ce prezintă dureri abdominale are numărul de leucocite de 11000 mm3. În acest exemplu.003636)   0.017931  0. Aceasta înseamnă că nu ar trebui să cerem o analiză a numărului leucocitelor doar dacă estimarea noastră că pacientul suferă de apendicită se află sub valoarea de 5. adică este foarte probabil ca pacientul să nu sufere de apendicită acută.

43 34.3 Limitele pragului de tratament Limitele pragului de tratament 5.1 Pragul de tratament 0 20 40 Aceste limite pot varia în funcţie de ipotezele iniţiale şi. de exemplu presupunerea că sîngerarea datorată anticoagulantelor poate să aibă loc în acelaşi timp cu un cheag sau nu. în final.1 % ne aflăm într-o zonă de incertitudine şi trebuie efectuate noi teste : Figura nr. pot apărea unele diferenţe datorate tocmai acestor ipoteze.În cazul în care estimările se situează între 5. 167 .43 % şi 34.

168 .

Studiu de caz IV Furnizorii de medicamente O unitate medicală se aprovizionează de la doi furnizori A şi B cu medicamente. Dacă înţelegerea a fost ca livrările de medicamente să fie egal distribuite pe lunile anului. media livrărilor fiind aceeaşi: xA  xB  x x n n i   240  40 6 240  40 6 i 169 . Livrările în primul semestru al anului s-au derulat astfel: Tabelul nr. atunci care furnizor va fi preferat ? La prima vedere ambii furnizori şi-au respectat prevederile contractuale. unitatea medicală este nevoită să renunţe la un furnizor.2 Livrările furnizorilor A şi B Luna Furnizorul A (mii bucăţi) xi 20 40 10 70 50 30 240 Furnizorul B (mii bucăţi) yi 30 50 40 40 50 30 240 Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie TOTAL Date convenţionale Datorită constrîngerilor financiare.

comparativ cu cel de-al doilea furnizor . În aceste cazuri. variaţiile lunare ale sale fiind foarte mari de 400 mii bucăţi . şi cu atît mai mult în cel al sănătăţii. iar livrarea unei cantităţi de medicamente mai mari decît cea stabilită în contract implică costuri de stocare mult mai mari şi posibilitatea alterării lor. orice abatere în plus sau în minus are consecinţe extrem de grave: livrarea unei cantităţi de medicamente mai mici decît cea cerută conduce la o neacoperire a cererii de medicamente (să ne imaginăm doar ce se poate întîmpla în cazul unei epidemii în lipsa medicamentelor adecvate). Pentru a putea compara livrările celor doi furnizori se va calcula indicatorul varianţei livrărilor furnizorilor A şi B (sau indicatorul dispersiei lor) conform următorului tabel : Tabelul nr. distribuirea egală în cele 6 luni ale anului devine extrem de importantă.de 66 mii bucăţi lunar -:  2 A (x  i  x)2 2 B  n  ( yi  y ) 2 n   2400  400 6 400  66. însă.3: Calcularea indicatorului varianţei celor doi furnizori A şi B Luna I II III IV V VI TOTAL xi 20 40 10 70 50 30 240 yi 30 50 40 40 50 30 240 xi-xm -20 0 30 -30 10 10 yi-ym -10 10 0 0 10 10 (xi-xm)2 400 0 900 900 100 100 2400 (yi-ym)2 100 100 0 0 100 100 400 Se observă că primul furnizor a nesocotit în mod frecvent înţelegerea contractuală.66 6 170 .În domeniul economic.

Mult mai relevantă este calcularea unui indicator adimensional.4% 40 VB %  B x  100  În cazul celui de al doilea furnizor.pentru furnizorul A: V A%  .pentru furnizorul B: A x  100  20  100  50% 40 8.16  100  20. 171 . coeficientul de variaţie şi compararea valorilor sale pentru cei doi furnizori : . care are o valoare foarte mare (de 50 %). În concluzie va fi preferat furnizorul B pentru aprovizionarea cu medicamente în perioada următoare. coeficientul de variaţie este mult mai mic (de 20 %) decît cel al primului furnizor.

de lichiditatea ei etc. În general. preţul pe care o anumită ţară îl plăteşte pentru achiziţionarea produselor farmaceutice (între care medicamentele ocupă un loc principal) este dependentă de capacitatea ţării respective de a putea plăti importurile (adică de capacitatea de plată a unei ţări. din păcate. Plecînd de la ipoteza că industria farmaceutică practică o discriminare internaţională a preţurilor produselor sale. s-au luat în considerare mai multe variabile pentru diverse ţări.Studiu de caz V Discriminarea internaţională a preţurilor produselor farmaceutice În ultimul deceniu. economiştii şi medicii au atras atenţia asupra unui fenomen foarte periculos înregistrat pe piaţa internaţională: companiile farmaceutice practică o discriminare a preţurilor în detrimentul ţărilor mai puţin dezvoltate cu scopul de aşi maximiza profiturile. plecînd de la preţurile existente la diverse produse farmaceutice: 172 . Aceasta reprezintă o problemă serioasă pentru ţările mai puţin dezvoltate economic (între care. deoarece costul medicamentelor reprezintă o parte însemnată din totalul bugetului de sănătate al respectivei ţări.) ca şi de celelalte restricţii legale pe care ţara respectivă le poate impune pentru a putea controla preţurile medicamentelor. figurează şi România). iar o reducere a costurilor medicamentelor ar permite acestor ţări să aloce mai multe resurse celorlalte componente ale bugetului de sănătate (pentru diverse investiţii tehnico-medicale sau pentru majorarea salariilor personalului medical).

20 20.17 28.05 2.58 48.00 13.50 22.60 42.56 8.13 63.10 53.70 21.40 CM 0.94 15.74 48.70 16.77 2.30 3.36 8.80 38.27 282.10 6.90 6.20 0.88 PIB/N 4.60 21.00 54.50 1.10 70.90 68.22 96.52 5.71 38.83 3.96 50.90 54.14 35.32 2.00 21.07 18.83 69.96 28.56 0.66 3.30 8.80 50.08 12.60 10.42 15.58 N 2.21 0.76 15.40 24.09 0.01 69.30 1.90 14.40 6.20 38.00 47.48 7. / locuitor Variabile ale politicilor guvernamentale Pg Preţ ul licen ţelor Contr ol indire ct preţuri Control direct preţuri I 60.68 48.90 63.20 34.25 53.60 1. farmaceutice Produsul intern brut / locuitor Consumul de medicamente Numărul populaţiei Consumul medicam.24 CM/N 0.60 40.33 1.20 11.60 27.70 36.56 6.57 2.24 70.Tabelul nr.70 39.23 9.10 37.90 13.01 51.60 50.83 50.19 81.00 25.70 45.63 26. 4 Datele considerate privind discriminarea internaţională a preţurilor produselor farmaceutice Variabile Cerere Q Indicele preţului produs.93 26.07 46.70 PL 1 1 0 0 1 1 0 1 0 1 0 1 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 1 0 CIP 0 0 0 1 1 0 0 0 0 0 1 0 1 0 1 0 0 0 1 1 0 0 1 0 CDP 0 0 1 1 1 0 0 0 0 0 0 0 0 0 1 0 0 0 1 1 1 0 1 1 173 .70 2.42 0.98 69.30 33.14 16.44 0.42 0.02 9.58 57.68 71.58 11.27 0.49 4.42 65.30 10.90 6.10 22.21 52.01 9.50 49.01 0.95 73.16 9.36 6.63 31.33 19.76 32.77 3.21 10.80 55.60 19.30 13.

90 82.80 60. iar preţul de achiziţionare a medicamentelor este mai mare. costul medicamentelor devine mai puţin prohibitiv.20 24.27 157.00 101. Volumul consumului de medicamente (CM) este a doua variabilă cerere considerată.139. Pg ) Prima variabilă cerere considerată care influenţează preţul produselor farmaceutice este produsul intern brut pe cap de locuitor (PIB/N).10 0.56 152.00 69.59 24.35 28. Ea sugerează că.40 83. cu atît este mai mare economia de preţ care se poate obţine. Este o reprezentare a teoriei clasice a cererii. în “World Development”.52 6. Schut şi Peter Van Bergeijk “International Price Discrimation : the Pharmaceutical Industry”.90 100 0 1 1 1 1 1 1 1 0 0 0 0 0 0 0 1 0 0 1 1 1 0 0 0 Sursa datelor: Friedrick T.00 100. Deasemenea. Cu cît numărul populaţiei este mai mare. vol 14 / 1986.00 82.70 81.14 0.52 100. deci şi competiţia pentru acapararea 174 .95 100 35. cu cît este mai mare consumul de medicamente.00 1.54 3.20 77. veniturile reprezentînd o variabilă care în mod obişnuit şi frecvent este inclusă în funcţia cererii. adică populaţia devine mai bogată.00 3.56 100.17 2.10 76.70 24. 1141-1150 Modelul considerat este o formă redusă a ecuaţiei pentru preţul produselor farmaceutice (Ip) ca o funcţie de un set de variabile cerere (Q) şi de un set de variabile ale politicilor guvernamentale (Pg): Ip = f (Q.50 29. A treia variabilă cerere considerată este numărul populaţiei (N). pag.53 137.50 83. Pe măsură ce produsul intern brut (PIB) creşte.24 1.29 100.73 91.29 101.49 25. mai accesibil unui număr cît mai mare de persoane şi prin urmare cererea devine mai puţin elastică.40 4.70 0.60 75. cu atît va fi mai mare şi piaţa. este o lege obişnuită a cererii.

cu valorile PL=1 atunci cînd ţara a plătit licenţa şi PL=0 în caz contrar. Ultima variabilă cerere considerată este volumul consumului de medicamente pe cap de locuitor (CM/N). atunci profitul va maximiza preţul. Fiecare din aceste valori este o variabilă dihotomică (avînd doar două caracteristici 0 în cazul absenţei şi 1 în cazul prezenţei). în absenţa monopolurilor. care face ca guvernul să acţioneze ca un cumpărător pentru toţi consumatorii din interiorul ţării. cererea pentru un produs va creşte. În mod tradiţional populaţia sau numărul de consumatori este un factor care influenţează oferta. Dacă guvernul controlează indirect 175 . indiferent de volumul populaţiei. În mod normal ne aşteptăm ca atunci cînd populaţia creşte. Dacă ţara respectivă a plătit licenţa (PL=1). ceea ce conduce la un preţ al medicamentelor mai mic – clar este un argument al ofertei. adică un element de monopol bilateral de piaţă. Totuşi. un preţ mai scăzut va însemna şi cantităţi mai mari de produse farmaceutice vîndute. dacă funcţia de cerere este liniară şi dacă costurile marginale sunt constante. ele fiind mai scumpe. Acest lucru este adevărat doar într-o piaţă perfectă. dacă PL=0. deci şi preţul pentru acel produs. Pe de altă parte. Fără aceste elemente. Următoarele variabile reprezintă constrîngerile impuse pieţei de către politicile guvernametale. Dacă populaţia consumă mai multe medicamente. acest fapt va avea efect asupra preţului produselor. A doua variabilă reprezentînd politica guvernamentală o reprezintă controlul indirect al preţurilor produselor farmaceutice (CIP). deci şi un profit mai mare. ceea ce va conduce la un preţ de echilibru cerere-ofertă scăzut. atunci companiile vor încerca să-şi micşoreze preţurile pentru a nu permite celorlalţi competitori să intre pe această piaţă. între preţ şi populaţie nu există nici o legătură. Prima variabilă considerată este preţul licenţei produselor farmaceutice (PL). piaţa va deveni mult mai dezvoltată şi mai competitivă. ţara nu-şi plăteşte licenţa producătorilor. însă o relaţie de inversă proporţionalitate între preţ şi cantitatea consumată este o lege a cererii şi nu a ofertei.respectivei pieţe va fi mai mare.

atunci CIP=1. iar din rîndul variabilelor ce influenţează politicile guvernamentale doar controlul direct al preţurilor (CDP) are un nivel semnificativ. PL. În prima ecuaţie (1). CM/N. Din aceleaşi considerente şi în ecuaţia (3) numărul populaţiei (N) nu este o variabilă semnificativă. existenţa controlului direct al preţurilor (CDP) putînd micşora preţul produselor farmaceutice în medie cu 15 %. Dacă guvernul stabileşte în mod direct preţul. atunci CDP=1. iar în caz contrar CDP=0. Ultima variabilă considerată este controlul direct (CDP) al preţurilor produselor farmaceutice exercitat de guvern. CDP) Ip = f (PIB/N. controlul direct al preţurilor este cea mai bună cale pentru o ţară mai slab dezvoltată economic de a se proteja împotriva discriminărilor preţurilor produselor farmaceutice practicate de către marile companii farmaceutice. CM. dar datorită puternicei legături dintre cele două variabile. În acest caz. CDP) (1) (2) (3) Fiecare ecuaţie a fost estimată ca o ecuaţie de regresie multiplă. CIP. 176 . CIP. în ecuaţia (2) atît consumul de medicamente (CM) cît şi consumul de medicamente pe cap de locuitor (CM/N) ridică în sus curba cererii. Cele mai bune combinaţii ale acestor variabile pentru a explica nivelul preţurilor produselor farmaceutice sunt: Ip = f (PIB/N. în caz contrar CIP=0. PL. PL. cantităţile vîndute vor fi mai mari şi la un preţ mai mic decît în cazul anterior. produsul intern brut pe cap de locuitor (PIB/N) şi consumul de medicamente pe cap de locuitor (CM/N) influenţează în mod semnificativ preţul. Ţinînd cont de aceste rezultate. CM/N. N. CM/N. nici una nu este semnificativă.preţurile produselor farmaceutice dintr-o ţară. CDP) Ip = f (PIB/N. în general versiunea (1) este considerată cea mai bună. CIP.

acolo unde acest lucru este posibil.Aceste date dovedesc existenţa unei puternice discriminări pe piaţa internaţională a produselor farmaceutice. Cea mai bună cale de a limita aceste discriminări reprezintă o politică sanitară de controlare a preţurilor (în special a preţurilor medicamentelor şi a principalelor materii prime ce intră în componenţa lor) în combinaţie cu excluderea unor produse farmaceutice de la plata licenţelor. 177 .

1990 State. 1997 Statistica. London. 1999 The Economics of Health Care. Harvester Wheatsheaf. London. Peter Bayer. Bucureşti. Friedrich Health Economics. Mooney. Andrei Dumitru 6. Jaba. 1986 Reconstructing the Welfare Harvester. Alistair Henderson. Medicine and Healthcare. Norman. Carol 3. Oxford University Press. London. Guidelines for Rapid Participatory Appraisals to Assess Community Health Needs. Barr. Allen & Unwin. Editura Bucureşti. Routledge & Kegan. Sidney. 1998 Economica. 1990 Qualitative Research in Health. Gavin Economics. 1995 Biostatistică medicală. McGuire. John Mooney. 8. Zweifel. Weidenfeld & Nicholson. Editura Bucura Mond. 1988 2. Iacobaş. Ediţia a II-a. World Health Organization. 5. Annett Rifkin. Susan 4. London. Johnson 9. Elisabeta 7. Nicholas The Economics of the Welfare State. Gavin Hugh. London.BIBLIOGRAFIE 1. 1997 178 . Grbich.

În principal trebuie să spunem că în ultimii 15 sau 20 de ani populaţia României a trăit în nişte condiţii foarte proaste .directorul Spitalului Municipal din Bucureşti. REP. ţara cu cea mai bolnavă populaţie din Europa? Dragoş Nicolescu: Cred că răspunsul este destul de simplu de dat într-un fel.nu e uşor de dat. În condiţiile de austeritate pe care le-a anunţat Guvernul de la Bucureşti şi banii rezervaţi sănătăţii vor fi puţini. şi sistemul sanitar a fost subfinanţat şi nu şi-a putut îndeplini în măsura în care ar fi fost în stare .fiind foarte complex . încît sănătatea adulţilor s-a degradat . starea actuală a sănătăţii populaţiei este rezultatul unei acumulări în timp. Mortalitatea creşte în fiecare an. iar în alte privinţe . în România sînt cheltuiţi pentru spitalizarea celor foarte bolnavi sau a muribunzilor. după statistici. ceea ce ar putea să ducă la înrăutăţirea stării de sănătate a populaţiei.director în Ministerul Sănătăţii la o discuţie despre politica sanitară din Romînia.Masa rotundă organizată de BBC la 9 martie 1997 (consemnare grafică . preşedintele Camerei Federative a Medicilor.Liviu Druguş) REP: Banii cheltuiţi în alte ţări pentru prevenirea îmbolnăvirii sau pentru asistenţa medicală primară.misiunea lui de a contribui la stare de sănătate a populaţiei. Prima întrebare. Silviu Rădulescu .: După cum s-ar zice. Sorin Oprescu .ca influenţe asupra sănătăţii. dle doctor Oprescu ce ziceţI? 179 . pe măsură ce bugetul de stat alocat sănătăţii se împuţinează. În acelaşi timp.iar copiii care s-au născut din aceşti adulţI au apărut pe lume cu nişte tare pe care le vedem astăzi cînd au devenit tineri. domnilor: REP: De ce Romînia este. I-am invitat pe medicii Dragoş Nicolescu.

REP: Să înţeleg că pînă la urmă. POLITICĂ din ultimii 7 ani. La unele capitole. dar sîntem într-o stare aparentă de sănătate. mai puţin pe guvernanţii de ani şi ani de zile. REP: Ce părere aveţi. noi toţi ne aflăm într-o stare de sănătate aparentă pentru că ce e pe dinăuntru… E adevărat. completîndu-l pe dl doctor Dragoş Nicolescu. Dar. politica greşită sau mai puţin greşită. Avem vecini la care mortalitatea prin accidente sau prin decese violente este mai mare. indiferent de culori politice ş.. de finanţare a sistemului de sănătate din taxe şi impozite .aşa în mare.d. există la fel în Anglia şi în Canada. v-aş indica faptul că ţările din jurul nostru au o stare de sănătate asemănătoare. Pentru că acest model pe care îl avem noi. rămîne să vedem..ca definiţie a stării de sănătate . este bine să be uităm şi în jurul nostru şi în calitate de specialist în sănătate publică. EDUCAŢIA. la alţii stăm ceva mai rău. trei factori pînă la urmă: SISTEMUL. domnule Rădulescu? Silviu Rădulescu: Dacă vrem să elucidăm cauzele care duc la o stare de sănătate atît de proastă cum este ea astăzi. la unii indicatori stăm puţin mai bine. Ce credeţI. mortalitatea noastră infantilă este mai mică decît a tuturor vecinilor noştri. lucrurile nu ar fi continuat la fel. vedeţi .m. 180 . atunci e mult prea tîrziu. şi atunci cînd este unilateral acest interes şi cînd omul de-abia cînd se îmbolnăveşte încearcă să facă ceva pentru sănătate. de vină pentru actuala stare de sănătate a populaţiei din Romînia ar fi. De exemplu. domnule Dragoş Nicolescu? Dragoş Nicolescu: Dacă mineriada din 1991 nu ar fi avut loc şi dacă rezultatele alegerilor din 1992 n-ar fi fost cele pe care le ştim.a.Sorin Oprescu: Acuma. doresc să vă spun că sănătatea românilor I-a interesat pe românii care s-au îmbolnăvit. Se poate vorbi despre un model al sănătăţii în Europa Centrală şi de Est. că vom arăta noi toţi la fel.

multe dintre ele . să nu rămînă anchilozat. în lumea medicală…Doream să… Iată că au venit foarte mulţi. ne-au acordat consulting-ul respectiv.ceea ce spune dl doctor Dragoş Nicolescu . ar fi presupus o imaginaţie managerială. REP: Domnilor. s-au tradus în fapte … Silviu Rădulescu : O parte din răspunderea politică ar fi fost şi aceea de a prezenta o notă de plată. Nu poţI să dezvolţI. Din ideile astea.. Iar a-l schimba a însemnat experimentul.pentru toată lumea. au început să se cristalizeze . învechit în nişte structuri. îngheţat.Pentru a fi îmbunătăţit. ajutate de Uniunea Europeană. rămînînd la acelaşi model. sprijinite. nici noi nu ştiam în ce parte să o luăm: să îmbunătăţim sistemul ăsta. luam contact cu realitatea asta dup ce se întîmpla şi în lumea noastră. preluate. multe. nu foarte multe. nu poţI să modernizezi. nu? Sponsorizate. aşa este? Sorin Oprescu: Chestia cu “marcant” poate o mai… ameliorăm. şi prin 92 aşa. dar noi nu vorbim aici de modernizare! Noi d vorbim de supravieţuire! E adevărat că în Bucureşti sînt nişte 181 . nu poţI să faci peste noapte. mă refer la lumea medicală. să nu vă închipuiţi… s-au tradus. o notă de plată viitoare. multe. Q: Aşa e domnule Soprin Oprescu? Dumneavoastră sînteţI şi un membru marcant PDSR. să-l restructurăm… Poate că a fost o etapă de căutări…Cam asta este… REP:Dar. chiar multe. dacă nu intră nişte resurse. Anii 90-91-92 au fost . iată! O etapă de căutări pe pielea populaţiei… Sorin Oprescu: Doamnă. multe.au început să se cristalizeze nişte idei de schimbare a sistemului. deci un rezultat al eficacităţii formidabil. Care sînt resursele necesare pentru ca sistemul să se dezvolte. ceea ce în mod evident le-a lipsit timp de 4 ani celor care au răspuns de sănătatea romînilor. Ne trezisăm şi noi după 1989.de ce să nu o spunem?.

dar ce se întîmplă în ţară. s-a ajuns ca spitalele să funcţioneze în clădiri cărora nu li se poate da avizul. Dragoş Nicolescu: Stimată doamnă. Iaşul.: Bun. nici atunci nu l-au avut. Dar spitalul a continuat să funcţioneze în starea în care era. ca să construieşti nişte spitale noi. La fel în sate… Este dezastruoasă. ca să faci la Iaşi spitale care să aibă aviz.. Iată în Iaşi. dar gîndiţI-vă … în mediul rural de exemplu. unde nu există dispensare. unde toate spitalele de acolo funcţionează fără ceea ce se cheamă avizul de igienă. Şi acuma. Medicii din Sanepid n-au putut fi forţaţI în halul încît să dea avizul. Din cauza felului cum s-a privit sănătatea. sau dacă există… Sorin Oprescu: La 70 la sută din populaţie poate să li se termine firul neasistată… REP: Exact! Noi despre asta vorbim! Noi n-am ajuns la modernizare… sigur că sînt exemple … sînt paşi pe linia … Sorin Oprescu: Pe linia restructurărilor. Este sau nu un eşec? Ce părere aveţI domnule doctor Oprescu? Unde vedeţI Dvstră greşeala . Poate că acest ministru va avea capacitatea să-şi asume responsabilitatea unei reforme în care se va mai da cu pietre. Nici măcar sub comunişti nu li s-a putut da avizul. REP.… REP: Deocamdată acest ministru a calificat reforma Mincu drept un eşec.dacă a fost o greşeală a politicii PDSR? 182 . totuşi este unul dintre oraşele mari ale ţării. pentru că ca să modernizezi nişte magherniţe ar fi fără sens. subfinanţată în mod cronic.spitale de urgenţă. ar însemna ca în momentul de faţă să închizi toate spitalele sau să investeşti nişte sume uriaşe. să te încadrezi în aceste avize. al Poliţiei Sanitare. lucrurile s-au degradat progresiv.

din punctul ăsta de vedere privim lucrurile. Vă spun sincer. Ce-o să pună în loc? Silviu Rădulescu: Una din direcţiile esenţiale pe care o va urmări Ministerul Sănătăţii In perioada următoare este aceea de a influenţa trecerea cît mai rapidă prin Parlament a Legii Asigurărilor de Sănătate. chiar dacă uneori au vrut să-I curme. care va… 183 . despre care el ştie că are un salariu caricatural. adta este o compensaţie pe care o face fostul bolnav. pentru că la asta trebuie adăugate sumele provenite din “plăţI tăcute” cu care sistemul de îngrijiri funcţiona … “cadouri” să le spunem. dar vreau să spun că s-au făcut totuşi şi lucruri bune. greşeli s-au făcut şi în anii 90. indiferent cum e cadoul. la sfîrşitul perioadei de contact dintre el şi medic consideră că mediculI-a fost de folos şi-i oferă un cadou. Eu cred că greşeli au fost şi înainte. mai romîneşte nu turceşte (bacşişuri) sau poate mai franţuzeşte. culpabilizîndu-i pe medici care sînt în permanenţă culpabilizabil prin acest sistem. REP Am auzit următoarea vorbă: că există doar două feluri de medici în Romînia: cei care primesc şi cei care cer… Dragoş Nicolescu:Sistemul naţional de îngrijire a sănătăţii nu a funcţionat niciodată cu 2 şi 14 şi n-o să funcţioneze cu 2 şi 11 din PIB. acum vindecat. deci sistemul de îngrijiri a funcţionat în sistemul ăsta că a fost acceptat de fapt de toate părţile societăţii şi chiar de către stat. Şi dacă prin asigurări de sănătate nu se va adăuga la salariul oficial ceea ce se primeşte prin “plăţi tăcute”. Deci. REP: Ce-o să facă acum ministrul sănătăţii? A renunţat la Experimentul Mincu.Sorin Oprescu: Cu ce o înlocuim? Eu nu cred că a fost numai a politicii PDSR. Sincer vorbind. nu mă dau după piersic cînd vă spun lucrurile astea: pacientul. în calitate de membru al societăţii civile pentru medicul lui. şi medicul şl primeşte. sistemul de “plăţi tăcute” nu va înceta. mai occidental.

a fost votată ş. pentru asta trebuia să avem atunci legea. Practic. peste o săptămînă. mîine. s-a produs o desincronizare… REP: Bun. Deci. de Comisia de Sănătate a Camerei Deputaţilor la timpul respectiv. bun. nu discut acuma că e bun că e prost .. bun…Am văzut amendamentele aduse personal de Dvs.. Dar.m. Proiectul ăsta. trebuia să avem atunci resursele acelea financiare. Mă întorc şi îl întreb pe coleg: la aplicarea lui în practică trebuie totuşi să identifici nişte resurse resurse financiare. doamnă. poimîine. de vreo doi ani de zile a fost făcut. N-am înţeles niciodată.Sorin Oprescu: Subliniez cuvîntul “rapid” …Am şi eu o observaţie . pentru că însemna să ceri de la populaţie o contribuţie directă. legea a trecut. poate. de urgenţă. aspecte pozitive şi negative. învăţam din greşeli şi să aplicăm ceea ce merge. fără să ştim cît costă şi poate că ne va costa ceva mai mult decît cît costă astăzi. nu putem să aşteptăm ceva mai bun. bineînţeles să dăuneze imaginii politice. REP: PDSR . rău. de ce nici acuma nici înainte. Ce se întîmplă mai departe? 184 . nişte izvoare financiare. El ar fi putut fi oprit şi să se înveţe ceva. să se tragă nişte concluzii după un an de aplicare şi ştian în ce direcţie să o luăm.a. dar să zicem că legea intră acum în Parlament. acest proiect n-a fost pus în discuţie.majoritatea parlamentară vreau să zic . că e nu ştiu ce. introducerea sistemului de asigurări de sănătate era neelectoral. S-a vorbit aici de experiment.d. Nuştiu. ŞI a arăta acest lucru.s-a plîns la vremea respectivă de faptul că nu sînt bani… Sorin Oprescu: Iată că şi domnul ministru actual al sănătăţii se plînge de lipsă de bani Dragoş Nicolescu: In realitate. Silviu Rădulescu:Eu am pomenit mai înainte de voinţa politică de a arăta o notă de plată. Problema este că acest experiment se opreşte acum după 2 ani şi ceva.

dar funcţionează Dumnezeule odată şi vedem şi noi… Silviu Rădulescu: Avantajul pentru cetăţean ar fi acela de a şti exact. REP: Dar. va trebui la sfîrşitul anului să se ducă cu mîna întinsă să cerşească diferenţa. atît el cît şi sistemul serviciilor de sănătate. Deci. se poate garanta . şi atunci s-a dus naibii autonomia şi independenţa Casei de Asigurări.între cel care plăteşte anticipat. deci un contract dacă vreţI .din punctul nostru de vedere falimentul la sfîrşitul anului financiar al Caselor de Asigurări. tu manager. Probrabil că o să facem şi noi ca cehii care au adus de vreo 300 de ori amendamente. felul în care vei primi clientul asigurat la 185 . Statul va zice: păi nu eşti bun la nimic. despre fiecare persoană care într-un fel contribuie. dar care se pierdeau altădată. în primul rînd pregătită poarta de intrare în sistem. şi de stat şi de ministerul Sănătăţii. cît plăteşte şi cît primeşte. şi poate să le corecteze în alt mod pentru de abia de-acuma o să fie fructuent. iar pentru serviciile de sănătate este o mai mare certitudine în privinţa resurselor de care dispune. de unde aveţi garanţia că aceşti bani se vor aduna? Dragoş Nicolescu: De fapt. vă spun eu. Ne cchinuim vreo doi sau trei ani de zile s-o facem să funcţioneze . cu alte cuvinte eu cred că dacă se forţează introducerea rapidă. Casa de Asigurări ar trebui să fie autonomă şi independentă. despre fiecare angajat. Or. sistemul de asigurări de sănătate. estew sigur că banii lui se duc spre sistemul serviciilor de sănătate. fiindă este vorba de potenţialul utilizator.Sorin Oprescu: Păi. Trebuie. prin el însuşi nu produce fonduri financiare. asisten1a de prima linie. dacă are un bilanţ negativ. şi oamenii politici o să uite că au introdus asigurările într-un moment nepotrivit. vezi reforma şi ce o să însemne disponibilizarea de personal şi şomajul. o legătură mult mai strînsă. ştie cît plăteşte la acest sistem. Sistemul de asigurări de sănătate poate disponibiliza fonduri care există. fără să se facă nişte paşi pregătitori. dumneavoastră ştiţi cum stăm.Nu după ce-ai băgat legea să pregăteşti poarta de intrare.

Noi navem cadrele de bază. dar sînt ceva peste 100 de oameni care să fie selecţionaţI şi pregătiţi. fiindă altfel ne plasăm din nou în sfera gratuitşţii pentru trei sferturi din populaţia ţării. Ei bine asta. deci nu va fi o finanţare care să se sprijine exclusiv pe salariile celor angajaţi. îmtr-un fel.actualele cabinete de dispensar. Şi bugetul se mută la Casa de Asigurări şi atunci dacă ne jucăm de-a bugetul: mută-l colo …. şi eu sînt de părere că vor reuşi totuşi să impună rigoarea financiară. şi aicea n-avem noi ce acţiona. 186 . Trebuie făcuţi paşi pregătitori şi în direcţia unei rigori financiare mai mari în sectorul financiar. Toate astea trebuiesc făcute prin selecţionare. Dragoş Nicolescu: De reţinut că deţinătorii de fonduri ai acestora şi care joacă rolul de patroni. Asta-i nenorocirea! Sorin Oprescu. nu diminuînd pensia sau ajutorul de şomaj. legea asta prevede. Noi nu avem Grupul de administratori/manager care nu sînt foarte mulţI. ai handivapaţilor. dar o parte importantă pentru pensionari. în plus. trebuie făcuţI nişte paşi pregătitori înainte de a introduce încă un pas pregătitor. Trebuie. ai şomerilor. de fapt. şi prin menţinerea opţiunii pe care au făcut-o. ci dînd nişte procente din ceea ce reprezintă pensia pentru Casa de Asigurări. Ca să ne convingem că Guvernul Ciorbea pune această rigoare. O parte din contribuţie va însemna o contribuţie a salariaţilor. nu sînt dispuşi să dea nimic. ai celor asistaţI social. să ne asigurăm că deţinătorii de fonduri ai pensionarilor. prin pregătire. cele mai multe din ţară sînt dotate la nivelul anilor 40. Dragoş Nicolescu: Cu alte cuvinte. de la început. şomeri. poate garanta falimentul. birocratice ale sistemului . sînt dispuşi să contribuie cu ceva. adică cineva trebuie să le dea bani pe toată perioada asta. peste tot. Silviu Rădulescu: Dl Dragoş Nicolescu cunoaşte foarte bine proiectul acestei legi şi ştie că. alte categorii va fi din aceste fonduri care sînt strînse în scopul acoperiri acestor nevoi.

Silviu Rădulescu : Imi pare rău că trebuie să mai intervin în privinţa asigurărilor pentru că nu trebuie să-şi închipuie cineva că odată adoptată legea asigurărilor .a doua zi sistemul va intra în funcţiune şi se va aplica. Eu am să vă traduc în limbaj popular ce înseamnă ca un copil pînă la cinci ani să aibă anemie. vă întreb. Iată. În plus. Se va muri cu zile în urgenţe. iar alţI 30 la sută se apropie de acest 11 la sută. camerele de gardă au început să nu mai primească seringi de unică folosinţă şi-I alergăm pe bolnavi să-şi cumpere de la farmaciile de gardă. iar din foarte multe spitale din ţară ni se semnalează că nu sînt perfuzii şi antibiotice suficiente la camerele de gardă. Camera Federativă a Medicilor este că sistemul se apropie de scufundare. REP: Şi ce facem pînă atunci. O perioadă de cel puţin 12 luni. în plus.ceea ce se va şntîmpla în următoarele luni . pregătirea persoanelor care să fie capabile să facă acest sistem să funcţioneze. această subfinanţare care continuă şi v-am spus că se accentuează. se va agrava cronicizarea. vam spus. ceea ce este dramatic. Dragoş Nicolescu: Ceea ce primim ca semnale din ţară. domnilor? Ce facem. dar mai curînd 18 luni sau chiar doi ani . 187 . noi. Se va dezvolta psihic foarte deficitar. Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului a făcut o constatare aproape tragică şi anume că dintre copii 1-5 ani aproape 50 la sută au o anemie sub 11 grame de hemoglobină la sută. Asta-i foarte mic. că nu-şi dă demisia că ar însemna laşitate (Eu am impresia că dacă nu se înregistrează demisia a doi miniştri succesiv. va însemna introducerea graduală a diferitelor elemente. şi crearea structurilor. în ciuda declaraţiilor dlui ministru care a spus. nu se atrage atenţia asupra pericolului subfinanţării) în această perioadă lucrurile se vor agrava fiindă sînt 2 şi 11 la sută din PIB. pînă atunci? Sorin Oprescu:Stacheta se apropie de limita subzistenţei… REP: Cu atît mai mult. Barca este menţinută din ce în ce mai greu pe linia de plutire.

desigur. Să nu luaţI în uşor. nu înseamnă că le va şi obţine. Sorin Oprescu Guvernanţii trebuie să-şi ia foarte în serios problema sănătăţii. Dacă suma votată va fi sub limita subzistenţei este clar că nu le pasă de sănătate.Sînt constatările IOMC ale directorului Institutului. Nu sînt exagerări. ceea ce. (Reporter: Tatiana Niculescu) 188 . Politica MS este de a solicita sume mai mari de la buget.Deci 50 la sută din copii ai ţării este ameninţată de o dezvoltare psihică deficitară. Nu sînt declaraţiile mele. Ceea ce se poate face este de a încerca să se suplimenteze aceste resurse. REP: Ce este de făcut? Silviu Rădulescu: Nu putem aştepta fără să facem nimic. căci este sănătatea unei naţiuni. Dar. niciodată acest minister nu va spune că aceste fonduri sînt suficiente aşa cum s-a mai întîmplat la adoptarea bugetului cu nişte ani în urmă. Responsabilitatea pentru suma alocată MS nu revine MS ci aparţine aleşilor acestui popor. prof Adrian Georgescu. Vor arăta care sînt valorile pe care le reprezintă.

Editura Economica. Russel Elizabeth M. Racovitan Dan (coordonatori).. Polirom. J. Les Economiques. Ovidiu. Bucuresti. Management comparat. Catalin. Paris. Morala secreta a economistului. 1988 Shubin.BIBLIOGRAFIE Aristote.. Bucuresti. Winning Strategies for the „80s. 1974 Hirschman. Librairie philosophique J. 1998 (@ 1994) Bell. Jesus J. Routlege & Kegan Paul. 1991 Nitchi. Bucuresti. 1970 (Traducerea lucrarii “Business Management” – New York. 1997 Nicolescu.(editori). Maryland.. 1960 Pena. Choices for Health Care. 1998 189 . George Leland (editori). Bucuresti.Macmillan. Raiffa Howard and Tversky Amos (editori). Henderson John and mooney Gavin. Editura Nemira. Iasi. An Introductory Text. ioan. New York. Second edition.Vrin.. 1989 Anshen. 1989 (Ed I-a 1980) McGuire Alistair. Bucuresti. Editura Tehnica. Economics. Harvester Wheatsheaf. Aspen Publication. Diagnostic. Management strategic. 1988. Melvin... Ed Stiinta si Tehnica. 1996 Ciobanu. Cambridge. New York... Stefan I.. Bazele prelucrarii informatiilor si tehnologie informationala. 1986 Mooney Gavin H. Hospital Management. Cambridge University Press. Medicine and Health Care. 1968) Zamfir. Albert O. Decision making. David E. Bach. Rockville. 1985 Mooney Gavin H.A. Descriptive. Bucuresti. A practical Introduction to the Economics of Health Provision. Weir Roy D. Intelcredo. Management and Corporations 1985. analiza si asistenta a deciziei. normative and prescriptive interactions. The Economics of Health Care. London and New York. Editura politica. Deva. Glesnes-Anderson Valerie A. McGraw-Hill Book Company. Sisteme inteligente de Management. 1998 Choffray Jean-Marie. Psihosociologia organizarii si conducerii. Initiere in conducerea intreprinderilor.

1998 Stancioiu. Ed Curtea Veche. Jim.Militaru. 1998 190 . 1997 Enachescu. O cale spre performante deosebite. bucuresti. 1998 Hill.. Imprimeria Coresi. Managementul resurselor umane. Ed ALL. Bucuresti 1995 Rees. Gheorghe. Masurarea performantelor profesionale. 1998 Pitariu. De la idee la bani. Bucuresti. Ed ALL. Savage. Aurel. Elemente fundamentale. Lexington Books. Comunicare si relatii interumane in management.1996 Stulberg Joseph B. Ion.. Ed ALL. Constantin. Editura R. Horia D. Mihai Gr. Bucuresti. Angela. Iasi 1998 Covey Stephen R. 1987 Androniceanu.I. Taking Charge. Bucuresti. Iasi. Ed ALL.Rotaru. Sedcom Libris. 1998 Munro-Faure Lesley. Sănătate Publica si Management sanitar. Prodan. Adriana. Introducere in studiul economiei de piaţă. Pas cu pas spre ISO 9000. Ed Alternative.. Managing Conflict. Ed Tehnica. Armenia. Ed Teora. Rogojanu.. Elemente de Management. Cum sa atingi standardele de calitate. 1994 Ziglar.. Dale. Marcu. Business Tech International. Editura ALL. Bucuresti. Motivatia. Managementul schimbarilor. Bucuresti. Zig. Corneliu. Ed Curtea Veche. 1998 Huidumac. Dan. 1997 (@1993) Salceanu. Managementul resurselor umane. Arad. Secretele succesului. Ed Ankarom. Ed Servo-Sat. Bucuresti. Napoleon. Management. 1998 Maior. Bucuresti.1998 Carnegie. Anton. 1994 Manolescu. Catalin. Arta managementului.A. Eficienta in 7 trepte sau Un abecedar al intelepciunii. Munro-Faure Malcolm. Managementul resurselor umane. David W.

125-151 CULYER A. Sjokvist (Hudinge. See Chapter 7: “Prices and the Demand for Care” by A. (Editors) . PERLMAN. and PHELPS. Costs of Illness and Benefits of Drug Treatment.Lindgren (Lund) pp>1220.95-122 WHO . 21-29. UMF Iasi. See Chapter 9 “Paying doctors and non-paying pacients”. 1990. and WRIGHT.. (Editor).MUNNICH. “The Economic Impact of Ilness” by B. (Editors) . Mark.J.Metode epidemiologice. Sweden) pp. Snell pp.Curs. . 1995. See Chapters: “Cost-Benefit Analysis of Drug Treatment” by A. Economic Aspects of Health Services. See: NEWHOUSE. C. HAVRILIUC. Sănătate Publica si Management.A.E. The Economics of Health and Medical Care. Key Issues in Health Economics.C.K. pp. 4-24 MOONEY. (coordonator). 191 .Regional Office for Europe. Charles E. K.. : “Price and Income Elasticities for Medical Care Services” pp 139-161 NEWHOUSE. Joseph P.D.CĂRŢI DUDA. Cairns and M.J. Rene Corneliu. Joseph P. See: Chapter 2: “The Demand for Medical Care Services and the Demand for Health Insurance” pp. Maynard (York) pp. The Economics of Health Care. Luminita. Proceedings of a Conference held by the International Economic Association at Tokyo. A preliminary survey and research proposal ABSHAGEN U. 3-11. F. VITCU . San Francisco. “The Impact of Clinical Pharmacology in Enhancing Benefit-Cost Ratios of Drug Therapy” by F. “Cost-Benefit and Cost-Effectiveness Analysis in the Evaluation of Treatment for Cardiovascular Disease” by J. Gavin. Drugs and Money.G.

Aberdeen. February. 35-44. January 1996 (33p) * * * Health Economics (Terry Buss) BIBLIOGRAPHY.Bentkover. 1986 McGUIRE Alistair. FRG) pp. 1988 (286 p) MURESAN Petru. Gavin. and WEIR Roy D. Liang (Boston) pp. Manual de Metode Matematice in Analiza Starii de Sănătate. An Introductory Text. Sweden) pp. Romania. ed by IHPHHS&M. Bucuresti. Macmillan. G. . Health Services and Management. 89-96. London. Johnson (Linkoping . Romania (277 p) * * * Economie Sanitara. A Practical Introduction to the Economics of Health Provision. 1989 (572 p) 192 . Februarie 1996 (150 p). 45-40.S. BUSS. Choices for Health Care. HENDERSON John. Thompson and M. New York. Ed by IIGSPSS&C Bucharest and London School of Hygiene and Tropical Medicine.B. Second Edition.F. 51-57. 1980. Bucharest.M. “Economic versus Ethical Considerations” by Gafgen. RUSSEL. Bucuresti. Stason. Gavin. 1986 (179 p) MONEY. 1996. (English) MOONEY. “Examples of CostBenefit Analysis: The Rheumatic Diseases” by M. Public Health. Harvester Wheatsheaf. (Konstanz. (22 p) (Romanian) * * Economie Sanitara (Texte) IISPSS&C Bucuresti & LSHTM. Bucharest. Routlege&Kegan Paul. “The Cost of Diabetes and the CostEffectiveness of Interventions” by B. W. MOONEY Gavin. (Harvard) pp. Elizabeth M. Ed Medicala. . Bucuresti.H. Economics. Medicine and Health Care. Health Economics. The Economics of Health Care. London and New York. Terry. Institute of Hygiene..

* Monitorizarea evolutiei lunare a mortalitatii infantile * 193 .MANAGEMENTUL RESURSELOR UMANE (No 7/iunie 1992) No 8 . 1995 (CCSS DM) Bucuresti * * * Study on Systems of Payment by type of Service or Patient.CONCEPTELE SI PRINCIPIILE ECHITATII SI SĂNĂTĂŢII. 12-13 October 1987 * * * The Application of Diagnostic-Related Groups (DRGs) for Hospital Budgeting and Performance Measurement.ELABORAREA DECIZIILOR (No 5/februarie 1992) No 6 EVALUAREA IN ASISTENTA MEDICALA SI SOCIALA (No 5/aprilie 1992) No 7 . Prioritate catre personalul medical regional (No 8/iulie 1992) No 9 . Februry 15. in: CMAJ Vol 138. Report on a WHO Planning Meeting. Cardiff .REFORMA SISTEMELOR DE SĂNĂTATE SI MEDICINA GENERALA (No 9/septembrie 1992) METODE EPIDEMIOLOGICE utilizate in studiul mortalitatii infantile. Report on a WHO Planning Meeting.* * * Uniform requirements for manuscripts submitted to biomedical journals by: International Committee of Medical Journal Editors. 23-25 November 1988 * * * CAIETE DOCUMENTARE editate la IISPSSC No 3 . 1988 pp 321-328 * * * Anuar de Statistica Sanitara. METODE DE CONTINUARE A INSTRUIRII. Leuven.FINANTARE SI ORGANIZARE (No 4/decembrie 1991) No 5 .POLITICI DE PLANIFICARE (No 3/octombrie 1991) No 4 .

Franta.Citeva metode "netraditionale" de masurare a mortalitatii. China.UTILIZAREA STANDARDELOR IN DOMENIUL INGRIJIRII SĂNĂTĂŢII . ASIGURARI SOCIALE DE SĂNĂTATE.FINANTAREA ocrotirii sănătăţii in Europa * Sănătatea si finantarea sănătăţii * Ingrijirile de sănătate si mecanismele de piaţă * Declaratia de la Maastricht privind asigurarea calitatii (No 13/iulie 1993) No 14 . No 14/noiembrie 1993) No 15 . GHID DE PLANIFICARE (WHO/OMS) 1994 194 .CALITATE si SISTEME DE SĂNĂTATE No 17/ mai 1993 No 18 . Romania.MANAGEMENT SANITAR Sănătate) No 18/septembrie 1994 (Asigurari si Sisteme de NORMAND Charles.PRPOIECTUL "O ROMANIE SANATOASA" .raport WHO) No 15/decembrie 1993 No 16 . utile in sănătatea publica si in managementul sanitar (No 10/octombrie 1992) No 11 .OPINIILE MEDICILOR SI POPULATIEI DIN ROMANIA (si alte articole) No 16/martie 1993 No 17 . WEBER Axel.SISTEME DE SĂNĂTATE (SUA. Recomandari preliminare (No 11/noiembrie 1992) No 13 .

variante de subzistenta.32/1996.71-72 . MINCU. 22-26 Aprilie 1996. 3/1996 p. Financial Management. in: Revista de Economie si Administratie Sanitara.7 POPESCU. Nr. Model de proiect de buget de program. IHPHHS&M. Putem aprecia. p. Planificare Strategica si Operationala a proiectelor de Sănătate (LUMNY Universite de Montreal & IISPSSC. VULCU. activitatea de ocrotire a sănătăţii prin indicatorii de eficienta si rentabilitate? in: REAS nr 3/1996 p.9-10 CALDARE. Ioan. in sens strict. Bucuresti. 3/1996 p. Ioan. L. (Exercitii de grup si acetate) 195 . 33/1996. January 1996. 1996) (articole) * * * Analiza comparata a sistemelor de sănătate. Finantarea asistentei sanitare: modalitati structurale. Structura tronconica paternalista a spitalului (dupa modelul japonez “Fuji”) .Alexandru.I. 11-12 CALDARE. Politici de sănătate. p.REVISTE PETCU. in: REAS nr. January 1996 (96 p) (Texts of articles from medical journals) * * * Etica in organizatii (IISPSSC Bucuresti. in: REAS nr 3/1996 p. nr. Bucharest. Despre management si marketing (II). in: Tribuna Economica. Constanta. IISPSSC (artcole) NGUYEN Hung. Bucuresti) 1996 (French) * * * Planificare strategica si operationala a proiectelor de sănătate.64.13 BOS Hans. 34/1996 p. URSULEANU Dan.o propunere de structura ierarhica a institutiei de ocrotire a sănătăţii.

STODDART G. Univ de Montreal & IISPSSC Bucuresti 1996 (2 vol. 500 p) ( English & French) DRUMMOND M. Sistemul de asistenta medicala specializata in functie de grupele de diagnostic .Experimentul din Romania al sistemului DRG‟s din SUA. . pp 13-21 SOIKOS Team: Seminar on Health Reform in Romania (culegere de materiale documentare. Univ Montreal. in: REAS nr 1-2/1996 . F. 1987. 1996 DESMARTEU. Methods for the economic evaluation of health care programmes. Bucuresti. transparente. 1996 (40 p) * * * Managementul Resurselor Umane in Organizatiile de Sănătate (Codex) (Program LUMNY Montreal & IISPSSC) Bucuresti 1996 FARAND Lambert. concluzii) * * * WHO: Compendiun of English Language Courses Syllabi and Textbooks in Health Economics (1989) * * *WHO: Study on the development of Health Economics Training (1987) * * *WHO: Survey on Education and Training Propgrammes in Health Economics (1986) 196 .W.* * * Managementul Resurselor Umane in Organizatiile de Sănătate.TORRANCE g.. Cap 5 (Course 4) 140 p (articles in English) MURESAN Petru. Gestiunea operatiilor in institutiile de sănătate (Program LUMNY & IISPSSC) Bucuresti. Oxford Medical Publications. Univ de Montreal & IISPSSC Bucuresti 1996 (3 vol .L. (Program LUMNY Montreal & IISPSSC. 1000p) *** Managementul organizatiilor. Robert H “Teorie et pratique de la strategie dans l‟ etablissements de sante”.

30 p GRIFFIN. 7p IGNAT. 1989. Warszaw 1993. Creating a Health Care Market: Ideology.. Cost-containment in Europe. York. (12 p) * * * Health and Health Care Financing Strategies . 1989. p 185-188 197 . Charles C. (50 p) CULYER A. The Private Sector and Health Care Policy in Developing Countries. NHS White Paper Occasional Paper 1 . OUP.* * * WHO: Organization and Financing of Health Care Reform in Countries of Central and Eastern Europe. Geneve. Centre for Health Economics. Discussion paper 62. 1991 * * Financial information at district level: experiences from five countries in: Health Poilicy and Planning no 4/1989. Le cout de la Securite Sociale en Roumanie dans le context europeen. Occasional Paper 5) 1989 20 p MAYNARD Alan Whither the National Health Service. Ion. 42 p WILLIAMS Alan.J. Ethics and Clinical Freedom (NHS White Paper. Efficiency. in: Rev Med Chir Soc Med IASI.