EMILE DURKHEIM

DESPRE SINUCIDERE

în româneşte de : Mihaela CALCAN Prefaţa : Mihai Dinu GHEORGHIU

Institutul European Iaşi 1993

Prefaţă Publicarea m româneşte a uneia din lucrările fundamentale ale lui Emile Durkheim este o iniţiativă care merită a fi salutată şi sprijinită fără rezerve. Nedispunînd din păcate de timpul necesar realizării unui adevărat studiu introductiv, de care ar fi fost nevoie pentru facilitarea lecturii cititorului din România anului 1993, mă voi restrihge doar la enumerarea cîtorva date indispensabile situării în timp şi spaţiu a cărţii şi autorului ei'. Emile Durkheim s-a născut la Epinal în 1858 şi a murit la Paris în 1917. Provenit dintr-o familie cu o puternică tradiţie religioasă (tatăl şi mai mulţi ascendenţi pe linie paternă au fost rabini), Durkheim a studiat în tinereţe ebraica şi doctrina talmudică. Este contemporan al Comunei din

Paris şi se numără printre primele promoţii ale Şcolii normale superioare de după reformele învăţămîntului introduse de Jules Ferry. Apropiat mediilor socialiste, Durkheim îl cunoaşte pe Jaures. Obţine „agregarea" în filosofic în 1882, predă iniţial la două licee din provincie, iar din 1887 este profesor de „pedagogie şi ştiinţă socială" la Universitatea din Bordeaux, îşi susţine teza de doctorat în 1893 cu De la division du travail social („Despre diviziunea muncii sociale"), însoţită de o teză complementară redactată în latină asupra „Contribuţiei lui Montesqieu la constituirea ştiinţei sociale ". Are 40 de ani în momentul afacerii Dreyfus. Profesor de pedagogie la Sorbona din 1902, va preda concomitent şi sociologia. 1 Pe de alţi parte, trebuie să precizez ci nu am putut vedea manuscrisul traducerii şi nu-mi rămîhe decît să-mi exprim speranţa că editorul a optat pentru o ediţie integrală a acestei opere clasice şi nu pentru una amputată care ar văduvi-o de unele piese de rezistenţă ale demonstraţiei sociologice, precum tabelele statistice. t> Emile Durkheim Fondator al sociologiei ca disciplină ştiinţifică şi universitară, Durkheim este deopotrivă si organizatorul şcolii franceze de sociologie ce are drept principal organ L'Annte sociologique (întemeiat în 1896). Printre principalii săi

colaboratori se numără Marcel Mauss (ce îi era nepot), Henri Hubert. Robert Hertz, Maxime Davîd, economistul Francois Simiand, Paul Faucormet, Celestin Bougle şi Maurice Halbwacs. De menţionat de asemenea existenţa unui discipol român, Dimitrie Drăghicescu. „durkheimian" ce a avut însă destul de puţină influenţă asupra ceea ce se consideră îndeobşte a fi „sociologia românească", dominata de scoală lui D. Guşti. Sinuciderea (Le suicide, 1897) este a treia lucrare importantă a lui Durkheim, după deja menţionata Diviziune a muncii sociale (1893) şi Regulile metodei sociologice (Leş regles de la methode sociologique, 1895), înaintea Formelor elementare ale vieţii religioase (Leş formes elementairesdela viereligieuse, 1917) şi a Evoluţiei pedagogice în franţa (L'evolution pfâagogique en France, 1938, publicare postumă a cursurilor sale dintre 1902 şi 1909) 2. Importanţa Sinuciderii în opera lui Durkheim este datorată abordării ştiinţific riguroase a unui fapt social contemporan (creşterea frecvenţei sinuciderilor şi, concomitent, a divorţurilor către sfirşitul secolului al XlX-lea, pusă pe atunci pe seama declinului moral al Occidentului), demonstrării specificului sociologic al unui fenomen căruia în mod curent î se atribuiau (si i se atribuie) cauze individuale, psiho-pacologice (nebunia), toxice (alcoolismul), rasiale ele. Durkheim îşi construieşte de altfel argumentaţia plecîhd de la refutarea acestor pre-concepţii Prin

operaţii aritmetice relativ simple în raport cu complexitatea statisticilor modeme, sociologul studiază diferitele regularităţi care afectează proporţia sinuciderilor ; constanţa variaţiilor regionale (în decursul timpului, diferenţele observate se menţin între ţările europene precum şi între regiunile Franţei), regularitatea evoluţiilor temporale (pe termen scurt, numărul si proporţia sinuciderilor în Franţa rămîn aceleaşi; pe termen lung, evoluţia se înscrie în curbe care au aceeaşi forma pentru toate ţările examinate), * In traducere românească, exiiti deja Regulile metodă sociologice (traducere de C. Sudeteanu, ed. • doua revlzuil de lom MihtUwcu, Bucureţti, Edituri piirtificâ. 1974), Evoluţia pedagogici în Fnnf* (traducere de Victoria Peuefcu fi EJvira Balmuf, Bucureţti, Editura didactici ţi pedagogici, 1972} ţi Eduafie p todotogie (traducere de lorgu Sioian, cu o prefaţă de G.C. Antonescu, Bucureţti, Editura pedagogica, 1972). Schiţa bio-bibliografîcl a fost întocmiţi dupl Chriitian Baudelot ţi Roger EstaWet, DuAbcim el le suicide. Paris. PUF. 1984. p, 7-8. Despre sinucidere 7 relaţiile dintre „ritmurile sociale" si proporţia sinuciderilor (sinuciderea se petrece cei mai adesea noaptea şi mai rar ziua, ea creşte odată cu durata zilei în decursul anului şi este mai frecventă la început de săptămînă decît la

sfîrsitul ei). De asemenea, proporţia sinuciderilor creşte odată cu vîrsta, este în raport cu religia (mai frecvente la protestanţi decît la catolici, şi la catolici decît la evrei), precum şi cu dimensiunile localităţii în care se petrec sinuciderile (mai numeroase în marile oraşe). Toate aceste regularităţi îi permit Iui Durkheim să demonstreze ceea ce susţinuse în Reguli le metodei sociolog ice, anume caracterul exterior al faptului social în raport cu conştiinţele individuale. (Şi, trebuie să recunoaştem, este greu de imaginat un act mai individual decît sinuciderea !) Totodată, statistica îşi dovedeşte utilitatea în măsurarea constnngcrii sociale, ea este „metoda" sociologică prin excelenţă3. Calitatea metodologică a lucrării o depăşeşte pe aceea teoretică, deoarece tipologia socială a sinuciderii stabilită de Durkheim datează : tipurile „egoist", „altruist" ori „anomic" nefiind doar o abstracţie logică (subminate de multitudinea formelor „mixte"), ci şi o derivaţie conceptuală a filosofici sociale a lui Durkheim. Aceasta face în mod constant obiectul tratatelor de istorie a sociologiei, de unde cititorul îşi poate culege în mod direct o informaţie suplimentară altfel indispensabilă. Să reţinem însă concluzia generală a acestui studiu : sinuciderea variază în măsură inversă faţă de gradul de integrare a grupurilor sociale din care individul face pane. Dezintegrarea acestor grupuri „eliberează" într-o anumită măsură individul, situaţie care poate fi trăită în plan subiectiv în mod pozitiv, ca un plus

de autonomie şi de libertate, sau în mod catastrofal, ca o pierdere a „sensului" existenţei ce impune la limită autosuprimarea. Oricum, unul din principalele merite ale Sinuciderii este de*a fi pus în evidenţi condiţionarea socială a judecăţilor morale, deschizînd astfel o considerabilă perspectivă analizei sociologice. Cum una din metodele folosite de Durkheim în acest studiu este cea comparativă, ne putem întreba în.ce măsură Sinuciderea ar putea servi de model sociologului român contemporan pentru a întreprinde o cercetare de o factură asemănătoare, multiplu profitabilă (teoretic, empiric, metodologic). Fără a fi imposibilă, o asemenea cercetare ar ridica fără îndoială o serie de probleme greu soluţionabile, începînd cu cele legate de disponibilitatea şi fiabilitatea datelor statistice : discontinuităţile existente între Cf. ţi Id.. Op. cit., p. 24. e Emile Durkheim diferitele moduri de înregistrare, heterogenitatea categoriilor utilizate, precum şi, mai ales, ui anumite perioade, intruziunile politice grosolane în manipularea acestora din partea unui regim care pretindea la o „conducere ştiinţifică" a societăţii, fac în principiu munca statistic-istorică deosebit de dificilă, însă cu atît mai utilă. Comparaţi vi tatea rezultatelor obţinute de Durkheim rărrune redusă chiar şi în cazul societăţii franceze, aşa cum au arătat studii

recente, ce au atras atenţia asupra limitelor analizelor socio-statistice pe termen foarte lung. La modul relativ şi precaut, astfel de studii merită însă încercate. Sînt de descurajat însă interpretările speculative, ce ar pune în grăbită relaţie „starea" unei societăţi cu un fenomen sau altul izolat din context. Sociologul contemporan este confruntat astăzi, într-o măsură poate chiar mai mare decît pe vremea lui Durkheim şi a fondatorilor sociologiei, cu o dublă vigilenţă epistemologică: faţă de intervenţiile statului în sfera ştiinţei şi faţă de deturnarea rezultatelor şi profiturilor acesteia în scopuri partizane. Lectura lui Durkheim poate fi de mare folos şi în această privinţă, modul în care autorul a găsit soluţionarea unor probleme epistemologice ori metodologice fiind intrinsec şi unul de afirmare a moralei profesionale. Mihai Dinu GHEORGHIU Introducere Cum termenul de „sinucidere" revine fără încetare în discuţii, am putea crede că sensul său este cunoscut de toţi şi că ar fi inutil să-1 definim, în realitate, cuvintele limbii uzuale, ca şi conceptele pe care le exprimă, sînt întotdeauna ambigui; iar savantul care le-ar utiliza aşa cum le primeşte din vorbirea curentă, fără a le mai elabora, s-ar expune unor grave confuzii. Nu numai că înţelegerea lor este atît de puţin delimitată, încît variază de la un caz la altul, în funcţie de nevoile exprimării, dar, în plus, deoarece clasificarea al cărei produs sînt nu

provine dintr-o analiză metodică, ci exprimă doar impresiile confuze ale oamenilor, se întîmplă des să se reunească în aceeaşi rubrică, fără distincţie, categorii de fapte disparate, sau să denumească în termeni diferiţi realităţi de aceeaşi natură. Dacă ne lăsăm deci ghidaţi de accepţia generală, riscăm să separăm ceea ce trebuie să se contopească, sau să contopim ceea ce ar trebui separat; riscăm să nu recunoaştem astfel adevărata înrudire a lucrurilor şi să ne înşelăm asupra naturii lor. Nu putem explica decît comparînd. O investigaţie ştiinţifică nu poate fi desăvîrşită decîl dacă se bazează pe fapte comparabile şi are cu atît mai multe şanse de reuşită cu cît se asigură de a fi reunit tot ceea ce putea fi comparat în mod util. Dar aceste afinităţi naturale ale situaţiilor nu ar putea fi intuite corect printr-un examen superficial ca acela din care a rezultat terminologia vulgară; în consecinţă, savantul nu poate lua drept obiect de studiu grupele de fapte gata constituite cărora le corespund cuvintele limbii curente. Omul de ştiinţă este obligat să constituie el însuşi grupele pe care vrea să le studieze, pentru a le da omogenitatea şi specificitatea care le sînt necesare pentru a putea fi tratate ştiinţific. Aşa se face că botanistul, atunci cîhd vorbeşte despre flori sau despre fructe, zoologul - atunci cînd vorbeşte despre peşti sau insecte, 10 Emile Durkheim

utilizează aceşti termeni cu sensuri pe care au fost nevoiţi să le fixeze dinainte. Prima noastră sarcină trebuie să fie deci aceea de a determina categoria de fapte pe care ne propunem să le studiem sub denumirea de „sinucidere". Vom cerceta, în acest scop, dacă printre diferitele forme de moarte, există unele care să aibă în comun caracteristici suficient de obiective pentru a putea fi recunoscute de orice observator de bună credinţă, suficient de distincte pentru a nu fi întflnite şi în altă parte dar, în acelaşi timp, suficient de apropiate de cele pe care le numim în mod obişnuit „sinucidere" pentru a le putea denumi, fără a forţa lucrurile, cu acest termen. Dacă le vom găsi, vom reuni sub această denumire toate faptele - fără excepţie - ce prezintă caracteristicile distinctive de mai sus; o vom face fără a ne îngrijora în cazul în care clasa astfel formată nu ar cuprinde chiar toate faptele pe care le numim de obicei „sinucidere" sau dacă, din contră, ar cuprinde ceea ce sîntem obişnuiţi să numim altfel. Contează nu să exprimăm noţiunea pe care media inteligenţelor şi-o face despre sinucidere, ci să constituim o categorie de obiecte care, puţind fi etichetate convenabil sub această rubrică, să fie fondată obiectiv, adică să corespundă unei naturi determinate a lucrurilor. Ori, printre diversele specii de moarte, există unele care prezintă trăsătura particulară de a fi fapta victimei însăşi, de a fi rezultatul unui act al cărui pacient este chiar autorul său. Pe de altă

oricare i-ar fi interesul şi importanţa. şi moartea omului cu spiritul sănătos. Ea scapă chiar observaţiei interioare. Ba chiar. fenomenul nu-şi schimbă pentru aceasta natura. să definim sinuciderea printr-un caracter care. pentru a cuceri binefacerile martiriului. Nu am şti să aşezăm în aceeaşi clasă şi să tratăm în acelaşi mod moartea halucinatului care se aruncă de la o fereastră înaltă. este sigur că acest caracter se regăseşte la baza ideii pe care ne-o facem în mod obişnuit despre sinucidere. Vom spune că nu există sinucidere decît dacă actul din care a rezultat moartea a fost săvîrşit de victimă. fa primul rfad. care se loveşte conştient de fapta sa. raportul de cauzalitate poate fi indirect. pentru că o crede la acelaşi nivel cu solul. ea nu face distincţie între două tipuri foarte diferite de moarte. există puţine deznodăminte mortale care să nu fie consecinţa apropiată sau îndepărtată a unui demers al pacientului. într-un anumit sens. Chiar dacă ne reprezentăm în general sinuciderea ca o acţiune pozitivă şi violentă. Ajungem deci la următoarea primă formulă: Numim sinucidere orice moarte care rezultă Despre sin ucidere l1 mijlocit sau nemijlocit dintr-un act pozitiv sau negativ săvîrşit de victima însăşi. şi care moare de nuna călăului. el dorea chiar moartea sau dacă nu cumva a avut un alt scop ? Intenţia este un lucru prea intim pentru a putea fi intuit din afară altfel decît prin aproximaţii grosiere. de altfel. Este acelaşi lucru dacă o persoană îşi ia viaţa refuzînd să se mai hrănească sau distrugîhdu-se prin fier sau foc. Cauzele morţii sînt situate mai degrabă fa afara noastră decît fa noi şi nu ne ating decît dacă ne aventurăm în sfera lor de acţiune. Cel puţin nu putem clasa aceste două varietăţi de moarte voluntară în clase diferite decît în ceea ce priveşte detaliile materiale ale execuţiei. comite o crimă de lezmajestate. este în aceeaşi măsură autorul propriului său sfirşit. şi cum să ştii dacă atunci cînd a luat această hotărîre. " Definiţia de mai sus este însă incompletă. Nici nu este necesar ca actul emanat de pacient să fi fost antecedentul imediat al morţii. este posibil ca o atitudine pur negativă sau o simplă reţinere să aibă aceeaşi consecinţă. Puţin contează. să aibă cel puţin neajunsul de a fi greu de recunoscut. pentru ca aceasta să poată fi privită ca efect. fa vederea acestui rezultat ? Că îşi ia viaţa cu adevărat doar cel care a dorit să se omoare şi că sinuciderea este o omucidere intenţionată a propriei persoane ? Dar ar însemna. Iconoclastul care.parte. ca în cazul fa care şi-ar fi dat el însuşi lovitura mortală. care implică o anumită desfăşurare de forţă musculară. natura intrinsecă a actelor care conduc la un astfel de rezultat. pentru că e greu de observatJCum să ştii mobilul real al pacientului. pe care o ştie capitală. De cîte ori ne înşelăm asupra motivelor adevărate care ne fac să .

ştie ce trebuie să rezulte din fapta sa. Din contră. şi încr-un caz şi în celălalt. sau nu este decît agentul ei inconştient Se disting printr-un caracter uşor de recunoscut. Chiar dacă moartea este acceptată ca o condiţie regretabilă. pentru că acelaşi sistem de mişcări. dacă nu ar fi sinucidere decîl acolo unde există intenţia de a se ucide. Se formează astfel o grupă definită. este că actul prin care se realizează este săvîrşit în cunoştinţă de cauză. există trăsături comune care sînt în mod evident esenţiale. vom vedea mai tîrziu de ce tip.acţionăm î Ne explicăm mereu prin pasiuni generoase ori prin consideraţii înalte fapte pe care ni le-au inspirat de fapt sentimente mărunte sau o rutină oarbă. şi. De altfel. diversitatea motivelor care pot dicta o asemenea hotărire poate da naştere doar unor diferenţe secundare. Deci atunci cînd devotamentul merge pînă la sacrificiul sigur al vieţii. în realitate. omogenă. Cazurile de moarte Care prezintă această particularitate caracteristică se disting net de toate celelalte. diferită de oricare alta şi care. Fără îndoială. poate corespunde mai multor deznodăminte diferite. şi care a fost motivul. sfat fa fond identice cu cele pe care lumea le numeşte astfel şi care nu pot fi numite altfel decît ignorînd termenul de sinucidere. fără a-şi schimba natura. dar inevitabilă. între toate actele prin care o fiinţă abandonează cel mai preţios dintre toate bunurile sale. în momentul m care acţionează. din punct de vedere ştiinţific este vorba despre sinucidere. . renunţă la e-xistenţă. de mama care se sacrifică pentru copilul său etc. sinuciderea este înainte de toate actul de disperare al unui om care nu mai doreşte să trăiască. un act nu poate fi definit în general prin sfîrşitul care urmează agentului. ar trebui să refuzăm această denumire pentru fapte care. într-adevăr. deoarece sîhtem încă ataşaţi de viaţă în momentul în care o părăsim. sinuciderea este un abandon. Există între ele prea multe asemănări fundamentale pentru a nu le reuni sub aceeaşi expresie generică. căci nu este imposibil să ştii dacă individul ştia sau nu dinainte urmările naturale ale faptei sale. în care pacientul sau nu este agentul propriului său deces. Dar. Soldatul care aleargă fa întîmpfaarea unei morţi sigure pentru a-şi salva regimentul nu doreşte să moară. Ceea ce este comun tuturor formelor posibile ale renunţării supreme. subiectul. iar diferitele forme de a renunţa la ea nu pot fi decît varietăţi ale aceleiaşi clase. că victima. a ţintei spre care ne îndreptăm. în consecinţă. dar cu condiţia să se distingă apoi specii în genul astfel constituit. în ciuda unor diferenţe aparente. sau dacă ea este intenţionat 12 dorită şi căutată. dar totuşi nu este el autorul propriului sfirşit fa aceeaşi măsură ca industriaşul sau comerciantul care îşi ia viaţa pentru a scăpa de ruşinea falimentului ? Putem spune acelaşi lucru despre martirul care moare pentru credinţa sa.

atitudinea lor se datorează tristeţii. se descarcă la întîmplare. ea ne dă. Dacă nuanţăm situaţia cu cîteva îndoieli. atîta vreme cît nu există decît diferenţe de intensitate. Invers. Toate cazurile relativ autentice în care se doreşte 13 observarea unor sinucideri propriu-zise pot fi explicate cu totul altfel. Această definiţie este suficientă pentru a exclude din cercetarea noastră tot ceea ce priveşte sinuciderile din regnul animal. ci o rudă apropiată. dar oprit înainte ca moartea să se producă. fără să fi fost însă prevăzută. ştie cu certitudine ce va rezulta din acesta în mod normal. Ea ne arată. încă de pe acum. aşa cum a fost ea definită. săvîrşit de victima însăşi. în momentul în care comite actul decisiv. că sinuciderile nu constituie. o face. în cele ce urmează. mijloace capabile să o producă.trebuie desemnată printr-un cuvuit special. Dar certitudinea ei poate fi mai mult sau mai puţin puternică. s-ar fi spus că-şi presimţeau moartea. moartea survine. fără nici un raport cu alte moduri de conduită ci. că se leagă de acestea printr-o serie continuă de intermediari. într-adevăr. dacă există cîini care refuză să se mai hrănească după ce şi-au pierdut stăpînul. căci marea generalitate de fapte care sînt numite de obicei astfel fac pane din grupa noastră. spunem că există sinucidere atunci cînd victima. probabil. Energia motrice. o grupă cu totul separată. Dar nici abţinerea de la mîncare în acest caz. Sau văzut. într-adevăr. dar nu putem spune că acesta îşi reprezentase dinainte consecinţa mişcării sale. aşa cum s-ar putea crede. care nu este sinucidere. de altfel. care suprimă în mod mecanic apetitul animalului. Dar. o idee despre locul pe care sinuciderile îl ocupă în ansamblul vieţii morale. nu au fost folosite ca mijloace al căror efect să fi fost cunoscut. nu e sigur). se întîmplă ca animalul să fie chiar victima. Definiţia noastră nu are doar avantajul de a preveni alăturările înşelătoare sau excluderile arbitrare. şi despre care aceasta ştie ce rezultat va produce. mirosul de sînge este suficient pentru a determina mişcarea instinctivi de recul. o clasă izolată de fenomene monstruoase. Dacă scorpionul iritat se înţeapă cu propriul său ac (ceea ce. vom avea un fapt nou. în virtutea unei reacţii automate şi necugetate. Ceea ce ştim despre inteligenţa animală nu ne permite să le atribuim o reprezentare anticipată a morţii. Tentativa este actul astfel definit. şi nici. Acela de „sinucidere" este convenabil şi nu are rost să se creeze un altul. ne vom ocupa doar de sinuciderea umană i. nici rănirea în celălalt caz. Lipsesc deci caracteristicile distinctive ale sinuciderii. în realitate. Un om care se expune cu bună ştiinţă pentru cel . e adevărat. Spunem deci. animale care au refuzat să pătrundă într-o incintă unde altele erau sacrificate. în mod definitiv: Se numeşte sinucidere orice caz de moarte care rezultă direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ. dimpotrivă. ridicată datorită stării de iritare. Este şi motivul pentru care. mai ales.

ţi după ce refuzase de cîteva ori s-o facă. 174-179. dar ele suit cu totul excepţionale. n Dar este oare de interes pentru sociolog sinuciderea astfel definită ? Atîta vreme cît este vorba despre un act al individului. Toate faptele de mai sus constituie. care are deci propria sa natură. neavînd ceva la care să tină cu adevărat. chiar dacă nu e bine să le confundăm cu sinuciderea completă şi dezvoltată. hotărîrea sinucigaşului nu se explică oare de obicei prin temperamentul acestuia. dar fără ca un deznodămînt mortal să fie sigur.de-alături. (Histoire des mimata. cifra rezultată este aproape invariabilă. De văzut. IX. aceste maniere diferite de a se comporta nu se disting radical de sinuciderile propriu-zise. s-a aruncat intenţionat în gol de pe o stîncă. nu întîmplător se spune despre savantul care se epuizează în nopţi de veghe că s-a omorît singur. Westcott. am considera ansamblul tuturor sinuciderilor comise într-o societate dată. de vreme ce am recunoscut că sinuciderea se leagă pe de o parte de actele de curaj şi devotament. Aţa ar fi observaţia lui Arislotel. sau ca apaticul care. Se poate observa. Şi totuşi. în loc să privim sinuciderile ca pe nişte evenimente particulare. într-o perioadă dată de timp. dar care sînt mai mult decîl suspecte. prin caracterul său. este că ea poate fi privită în cu totul alt mod într-adevăr. se pare că ar trebui să depindă exclusiv de factori individuali şi să fie doar de competenţa psihologiei. care nu afectează decît individul. izolate între ele şi care impun o examinare separată. nu este un sinucigaş. pe care şi-o compromite prin neglijenţă. înţelegând ci a fost pus să se împerecheze cu mama sa. Există uneori schimbări importante. aşa cum o arată şi tabelul L Este vorba despre faptul că. forme embrionare de . Vom vedea ui continuare care este aspectul instructiv al acestor legături. şi. la fel ca imprudentul care se joacă voit cu moartea. dacă. că aceste schimbări suit contemporane 14 Emtk Durkheim cîl antrenează riscuri mortale asumate de agent şi a căror urmare nu-1 înspăimîntă pe acesta. nu se preocupă de îngrijirea sănătăţii. îhcercînd totuşi s-o evite. eminamente socială. atîta vreme 1 Rămîne un mic număr de cazuri care nu se pct explica astfel. 47. ceea ce este sigur. am constata că totalul astfel obţinut nu este o simplă sumă de unităţi independente. fără ca el să-ţi fi dat seama. chiar dacă va muri. Suicide. prin antecedentele şi evenimentele care i-au marcat existenţa particulară ? Nu trebuie să cercetăm acum în ce măsură şi în ce condiţii este legitim să studiem astfel sinuciderea.) Crescătorii ne asigură că aceste animale nu sînt deloc refractare la incest. De fapt. pe de altă parte de cele de imprudenţă sau simplă neglijenţă. nu trebuie încă să ignorăm raporturile de rudenie care le leagă de aceasta. în legătură cu această chestiune. singura diferenţă este că şansele de moarte sînt mai mici Astfel. deci. ci un fapt nou şi sui generis care are unitatea şi individualitatea sa. Aspectul e cu tonii nou. dacă observaţia se 15 face pe o perioadă de timp nu prea îndelungată. circumstanţele în cadrul cărora se desfăşoară viaţa oamenilor rămîn aproape aceleaşi. Pentru o aceeaşi societate. de altfel. de la un an la altul. p. despre un cal care. sinucidere. Ele provin din stări de spirit analoge.

12 2.700 1.34 (545 1.10 Z18 2.973 3.946 5.11 2J74 2.39 619 1.86 3.94 2.11 PRUS IA 1.630 1.73 1.70 3.011 (5.073 1.59 3.720 1.31 557 1.14 2.18 3.51 4 DAN EMAR 337 317 301 285 290 376 345 (305) 337 340 401 426 419 363 399 426 427 457 451 468 411 451 443 469 498 462 486 .49 1.31 643 1.02 2.770 4.707 (1. Despre sinucidere Tabelul I Constanţa sinuciderii în principalele (ari europene (cifre absolute) ANU L 1841 1842 1843 1844 1845 1846 1847 .36 2.65 3.27 491 329 1.59 3.24 507 387 1.54 3.31 752 471 1.13 3.41 3. 1849 1850 1851 1852 1853 1854 1855 1856 1857 1858 1859 1860 1861 1862 1863 1864 1865 1866 1867 1868 1869 187 1871 187 2 FRA NŢA 2.814 2.64 (3.96 3.64 (1.903 3.575 1.54 5.20 2.521 4.809 2.36 548 339 1347 (643 1.62 3.58 710 425 1.613 4.32 704 410 1.30 3.899 4.50 800 453 1.67 3.55 1.întotdeauna cu o criză ce afectează temporar starea socială'.050 4.81 4.48 3.598 1.19 2351 23T1 X03 2.58 3.46 7 ANG 5AX 3AV LIA ONIA ARIA 290 318 420 335 244 338 250 373 220 377 217 398 215 (328) (189) 390 250 402 260 530 226 431 263 547 318 568 307 550 318 1.27 3.119 5.10 (3.34 485 286 1.454 4.85 (1.08 3.52 1.

în sfirşit. în acelaşi timp. Probabil că aceleiaşi cauze i se datorează noua înrăutăţire survenită în Franţa în jurul anului 1865. vom observa schimbări mai grave. Se poate observa în tabloul precedent că unul din aceste „valuri" s-a format aproape în întreaga Europă în urma evenimentelor din 1848. raportată la 100. care devin atunci cronice. se dezvoltă un timp. adică după revoluţia comercială ce determinase atunci tratatele comerciale. dar invariabilitatea sa este chiar mai mare decît cea a principalelor fenomene demografice. adică prin anii 1850-1853. în sfirşit. se accentuează şi. După" orice ruptură a echilibrului social. Evoluţia sinuciderilor este astfel compusă din „valuri" de variaţie. am exprimat rata anuală a deceselor. în special. Ca dovadă. se afirmă. în Franţa ceva mai devreme. Fiecare societate are deci. în Anglia spre 1868. variază mult mai des de la un an la altul. în epoca ce a marcat apogeul guvemămîntului imperial. Despre sinucidere 17 Tabelul II Variaţiile comparate ale ratei mortalitate-sinucidere şi ratei mortalităţii generale . un altul a început în Germania după războiul din 1866. care au loc prin puseuri. Nu numai că această rată este constantă pe lungi perioade de timp.000 de locuitori. prin 1860. după ezitări contradictorii. ci suit. modificări profunde. pentru a reda mai fidel individualitatea fiecăruia dintre ele. Dacă luăm în considerare un interval rnai mare de timp. sau intervalele referitoare la rata medie 1 In tabel am reprezentat alternativ prin cifre obişnuite sau prin cifre îngroşate seriile de numere care formează diferitele „valuri" de variaţie. în acelaşi moment. se fixează. Intervalele de la un an la altul. respectiv a sinuciderilor în funcţie de rata medie a perioadei respective. Este interesant de remarcat că nu se produc de fapt cu extrema lentoare pe care le-o atribuie destul de mulţi observatori. o aptitudine definită pentru sinucidere. în funcţie de fiecare (ară. Mortalitatea generală. este nevoie de timp pentru ca toate consecinţele sale să se producă. distincte şi succesive. în fiecare moment al istoriei sale. ele demonstrează simplu 1 Am pus între paranteze cifrele care se referi la aceşti ani deosebiţi. este suficient să comparăm modul în care evoluează cele două fenomene de-a lungul mai multor perioade de timp (tabel H). care durează facă şi care este aproximativ generală în toată Europa i. Intensitatea relativă a acestei aptitudini se măsoară raportîhd cifra globală a morţilor voluntare la populaţie. Pentru a uşura comparaţia. După o serie de ani în care cifrele au oscilat între limite foarte apropiate. bruşte şi progresive. Se calculează de obicei raportîhd-o la un milion sau la 100. a început o nouă variaţie. se manifestă deodată o creştere care. apoi se opresc pentru a reîncepe mai tîrziu.Astfel. iar variaţiile pe care le înregistrează sînt mult mai importante. după războiul din 1870. în 1848 a avut loc o scădere bruscă în toate statele europene. indiferent de vîfstă sau sex. 1 6 Emile Durkheim că toate caracterele constitutive ale societăţii au suferit. dacă aceasta izbucneşte brusc. Vom numi rezultatul numeric obţinut rata mortalitatesinucidere proprie societăţii considerate.

1854 100. 1842 8. 7.4 22 .8 21.9 23.9 1.2 1849 10.9 1853 93 91. 1844 100 96.0 Rata sinuciderilor 5.0 1841 100.2 1860 106. Cifre absolute Sin Dec Sinu Dec Sinu Dec Perio deri la Perio deri la Perio deri la ada la 1. 101.7 1857 97.0 273 1856 11. 924 1858 95.9 21846 8.3 R ata sinuciderilor 10.2 1854 10.1 1852 10.6 13. 93.1 4. 101.1 4 . 1845 103. J i la 8 ii E 1.5 22.4 1855 104 25. 1855 103 107.5 1859 11. 1845 8.3 1859 99. 1846 102. 1849 98.9 9 . 1850 100 88.1 26.8 4.00 ada la 1. 00 -46 000 loc -55 000 locu -60 000 loc tori tori tori tori tori tori 1841 8. 00 1849 100.5 4.8 10.5 22.5 0. Medi 100 10 M edii 100 100 M edii 100 100 C M ărim ea diferenţei între doi ani Peste şi Dif Dif Difer Min Ma mft min med nib pes Perioada 1841-46 Mortalitate generală 8-. 8 i în fu 1 e ia 1841 96 101.7 1.0 Perioada 1856-60 M ortalitate generală 22. 113.8 2 1 4.5 22.2 27.2 23. 1843 8.1 21.8 1.3 1858 10.7 23 .5 4 2.1 R ata sinuciderilor 6. 1844 8.1 24.9 1852 103. Medi 10.7 24.9 7. 99.0 1860 11.4 8 3. 11. 1856 100 97 103 1842 97 105. 2.4 1857 10.9 Med 8. 92.6 23.2 1853 9.7 23.A . 0 1856 100.5 7 1 10.1 1851 10.0 1850 10. 89.5 .0 22. 1843 102 10 1851 98.3 24. M edii IU 23. 112.8 Perioada 1849-55 M ortalitate generală 24. 113.0 ada la 1.0 1 2.

amploarea variaţiilor este mult mai mare în cazul mortalităţii generale decît în cazul sinuciderilor. în Belgia. 20.93.6 între 1861 şi 1867. prezintă o invariantă suficient de mare. rata medie a mortalităţii nu ajunge la această regularitate decît devenind ceva general şi impersonal.65 (1845-1849). în primul rând este un fapt remarcabil că sinuciderea are. rata medie a mortalităţii în Franţa. rata sinuciderilor.care poate fi privită ca un indice caracteristic . în fiecare perioadă. dacă am compara nu numai anii consecutivi ai aceleiaşi perioade. această rată este aproximativ aceeaşi pentru toate popoarele ajunse la acelaşi grad de civilizaţie sau. şi chiar 1 M entalitate»in D icţionarul E nciclopedic al ştiinţelor d medicale.87.unde se ridica la 30. singurele mari ţări din Europa în care rata mortalităţii se îndepărtează puţin de cifrele precedente suit Italia . diferenţele suit nesemnificative. în timp ce valorile variaţiilor anuale ale sinuciderilor nu se îndepărtează decît rareori de el. Acest fapt este demonstrat de tabelul următor. dacă nu superior celui pe care mortalitatea generală îl are doar de la o perioadă la alta. ea a fost. care nu este încă europeană decît din punct de vedere geografic. deci. în ultimele două perioade considerate. în plus.5. Ea este.unde era chiar mai mare: 32. ci şi mediile diferitelor perioade. Din această comparaţie rezultă că.521.4 (1861-1868).18. încît ordinea în care se clasează diferitele societăţi din punctul de vedere al ratei sinuciderilor rărnîne aproape identică în epoci foarte diferite. 24. se neutralizează mutual cînd se ia drept bază de calcul o unitate mai marc de timp. Dacă se face abstracţie de Rusia. de 23. deşi prezintă doar mici variaţii anuale. Este adevărat că. 20. Observăm însă că acest minim este o excepţie în coloana deceselor. B 738 19 Despre sinucidere mai mult (tabel IO). care nu mai poate servi decît cu aproximaţie la caracterizarea unei anumite societăţi. într-adevăr. 23. 22. variază în funcţie de societate de două. Astfel. 22. între 1841 şi 1870. lucru observat comparînd intervalele medii. ui Anglia de 22. în Danemarca de 22.32. cifra medie a fost succesiv. succesiv. Prin comparaţie. între 1841 şi 1870. trei sau patru ori. oricum. ele dispar deci din cifra medie care.18 Emile Durkheim sînt astfel comparabile în cele două coloane. ertillon. t D upă p. Astfel. şi Austria . Este atît de strihs legată de ceea ce este profund caracteristic ui fiecare temperament naţional. un grad de constanţă cel puţin egal. în aceeaşi perioadă. proprie fiecărei grupe sociale .68. în consecinţă. Tabelul III Rata sinucideri/or la un milion de locuitori în diferite (ari ale Europei . articolul LXI. 22. de la un an la altul.04. 23.72. pentru fiecare perioadă decenală.44 (1855-1859). în medie este de două ori mai mare. oscilează în jurul valorii de 23 decese la mia de locuitori.în mult mai mare măsură decîl rata mortalităţii. variaţiile observate în rata mortalităţii devin aproape nesemnificative. 22. aşa cum vom vedea. Doar intervalul minim între doi ani consecutivi este aproape aceiaşi şi într-un caz şi în celălalt. Schimbările în sens contrar care se produc de la un an la altul şi care sînt datorate acţiunii unor cauze pasagere şi accidentale. în Franţa.21.

avînd propria sa realitate. ele sîht de interes pentru psiholog şi nu pentru sociolog. în ciuda circumstanţelor ambiante. Chiar dacă ultimele consideraţii se împacă destul de greu cu ipoteza din urmă. nu asupra indivizilor în . în această înaintare. Prin urmare. Iar variabilitatea demonstrează natura individuală şi concretă a acestor caractere. Ele pot determina un individ sau altul să se omoare. ci doar de a le studia pe acelea de care depinde ceea ce am numit rata socială a sinuciderilor. de vreme ce ele variază ca însăşi individualitatea socială. solidare între ele. Ne imaginăm că cele două chestiuni suit foarte diferite. diferitele popoare au menţinut raportul iniţial. tendinţa există într-un fel sau altul. sau dacă nu reprezintă decît o sumă de stări individuale. care. dar. indiferent ce raport ar putea fi între ele. dar nu ca societatea in globo să aibă o înclinaţie mai mult sau mai puţin intensă către sinucidere. Intenţia noastră nu este deci de a face un inventar complet şi posibil al tuturor condiţiilor care pot intra în geneza sinuciderilor. datele statistice exprimă tendinţa spre sinucidere de care orice societate este atinsă în mod colectiv. într-adevăr.Perio ada 1866 Italia 30 Belgia 66 Anglia 67 Norvegia 76 Austria 78 Suedia 85 Bavaria 90 Franţa 135 Prusia 142 Danemarc 277 Saxonia 293 187175 35 69 66 73 94 81 91 150 134 258 267 1874pri 78 perio 38 1 78 2. ele nu au nici antidot social. dacă ea este o stare sui generis a sufletului 20 Emile Durkheim colectiv i. cap. din domeniul sociologiei. Ceea ce studiază acesta din urmă sînt cauzele prin intermediul cărora este posibil să se acţioneze. Nu trebuie să spunem acum în ce constă această tendinţă. datorită permanenţei şi variabilităţii sale. Permanenţa ar fi inexplicabilă dacă nu s-ar referi la un ansamblu de caractere distinctive. Fiecare are un coeficient de acceleraţie care u este propriu. în sumă. se afirmă simultan. Fiecare societate este predispusă să furnizeze un contingent determinat de morţi voluntare. 1). Rata sinuciderilor constituie deci un ordin de fapte unic şi determinat. III. vom menţine problema şi o vom discuta pe parcursul lucrării (C. sinuciderea s-a răspîndit peste tot. 69 3 71 4 130 5 91 6 100 7 160 8 152 9 255 10 334 11 Numere de ordine i a perio perio 1 i 3 4 2 2 4 3 7 7 5 5 6 6 9 9 g 8 10 10 11 11 în timpul celor trei perioade comparate. Indiferent ce credem despre acest subiect. Şi cum aceste condiţii nu depind de o anumită stare de organizare socială. predispoziţie care poate deci să facă obiectul unui studiu special. Noi vom întreprinde exact acest studiu. printre condiţiile individuale există desigur multe care nu sfiit suficient de generale pentru a afecta raportul între numărul total de morţi voluntare şi populaţie.

Printre factorii sinuciderii. care 1 Bineînţeles. Sexe. 1878.. Vom determina apoi natura cauzelor sociale. . I. adică acea tendinţă colectivă de care tocmai am vorbit. Fenomenul pe care lucrarea vrea să-1 explice poate fi datorat unor cauze extrasociale sau unor cauze exclusiv sociale. Suicides in England and V/ales in relation to Age. Season and Occupation. di psychiatria. Relanone medico-statistica sulle conditione sanitarie dell' Exercita Italiano.parte. . -Annuaire statistique de la Belgique. modul ui care îşi produc ele efectul. cînd este loc. bibliografia specială a chestiunilor care sînt tratate pe parcursul lui. . Arch.înStatisLMonatsch. Nu admitem că ar exista mai mult suflet esenţial în societate decît în individ. p. -Badische Statistik. de altfel.Statistik der Stadt Wien. . Ueber die Selbstmorde in OesterreichindenIahrenI819-l872. -Preussische Statistik (Sterblichkeit nach Todesursachen und Altersclassen der gestorbenen). în Stat. 21 Despre sinucidere sînt raporturile ei cu alte fapte sociale şi prin ce mijloace se poate acţiona asupra eiJ. Publicaţii statistice oficiale de care ne-am servit în general: Oesterreischische Statistik (StatistiJk des Sanitâtswesens). Torino. ci asupra grupului. 1886. Iată motivul pentru care aceşti factori fac obiectul lucrării de faţă. .-Brattassevic. 429. Informaţii utile se află 51 în următoarele articole : Planer.Ann uario statistice Italiano.Rossi.Tenth Census of the United States. Statistisches lahrbuch der Stadt Berlin. Die Selbstmorde in Oesterreich in den Iahren 1873-77. Statistische Nachrichten des Gmssherzogtliums Oldenburg. . -Statistica delle căuşe delle Morţi in tulii i communi del Regno. . ..Ogle. rata sinuciderilor. 1876. U Suicidio nella Spagnanel 1884.Annuaire statistique de la viile de Paris. Monatsch. 1886. deci. şi de care depinde. Iată aici indicaţiile relative la bibliografia generală a sinuciderii. Studii asupra sinuciderii în general: . Report on the Mortality and vital statistic of the United States 1880. i Vom găsi la începutul fiecărui capitol. Vom fi astfel în măsură să precizăm în ce constă elementul social al sinuciderii. . partea a Xl-a. singurii care îl interesează suit cei care acţionează asupra ansamblului societăţii. H. servindu-ne de aceasta expresie. în Joumal of the statistica! Society. — Compte-rendu general de l'administration de la justice criminelle en France. . care va cuprinde trei părţi.Jahrbuch fur die amtliche Statistik der Bremischen Staaten. nu intenţionăm deloc sa punem în discuţie conştiinţa colectivă. Vom reveni.Wiirtemburgische Iahrbucher fur Statistik und Landeskunde.Zeitschrift des Koeniglisch Bayerischen statistischen bureau. relaţiile lor cu stările individuale care acompaniază diferitele forme de sinucidere.Statistisches Handbuch fur den Hamburgischen Slaat. asupra acestui subiect. Vom studia mai întîi influenţa primei categorii de cauze şi vom vedea că ea este sau nulă sau extrem de restrînsă.

1856. 1835. Paris.Brierre de Boismom. 1870. Paris. 3« Auflage. Cartea întâi FACTORII EXTRA-SOCIALI Capitolul I Sinuciderea şi stările psihopatice Există două feluri de cauze extra-sociale cărora le putem atribui a priori or influenţă asupra ratei sinuciderilor: dispoziţia organo-fîzică şi natura meatului fizic. 1864. Londra.Lisle.-Wagner. Eiiangen. Ueberacuten und chronischen Selbstmord. Ipoteza nu poate fi îndepărtată fără discuţie. 1895. £tude surle suicide et Ies maladies mentale* dans le departement de Seine-et-Mame.-Legoyt. herausgegeben von Conrad.Esquirol. Bibliografia del Suicidio. de leurs causes et de leurs remedes. 1844. Recherches statistiques sur le suicide. . Paris. 1864. Usuicidio.Westcott. Germer Bailliere. etc. . 189Z . 1890. Paris. Erster Supplementband.-Corre.-Motta. Paris. partea a n-a. I Există maladii a căror rată anuală este relativ constantă pentru o societate dată. Paris. 1841. Die Gesetzmăssigkeit in den scheinbar willkurlichen menschlichen Handlungen. . . 1870. să fi existat o înclinaţie .Bonomelli. Vom examina deci pe rînd cele două feluri de cauze şi vom cerceta rolul pe care îl joacă în fenomenul pe care îl studiem. Ar fi posibil ca.. De l'hypocoudrie el da suicide. Statistique morale de la France. Milano.Morselli. Paris. De la manie du suicide et de l'esprit de revolte. Du suicide et de l'alienation . prin maniera în care acţionează asupra organismului. lena. 1881. temperatura etc.-Leroy. Le suicide anden et modeme.-Idem. Paris. Paris. litterature. Die Moralstatistik. Dacă am avea deci vreun motiv pentru a vedea în orice l Bibliografie : Falret. 1885. Der Selbstmord ah sociale Massenerscheinung. 1881. Bellinzona. Paris. -Tissot. în Dictionnaire de medicioe. în constituţia individuală sau cel puţin în constituţia unei clase importante de indivizi. Aşa este nebunia. 1822.Mayr. 1838 (L I. p.De Guerry. 1861. clima. Pe de altă parte. 1865.care să împingă omul la sinucidere. Milano. . U Suicidio.Douay. Crime et suicide. Allgemeine Bevolkerungsstatistik. Suicide. 1881.Wappâus. Du suicide. Leipzig. . 526-676) şi articolul Suicide. Du suicide et de la folie-suicide. Paris. 1879. p. Selbstmordstausiik. . — Etoc-Demazy. ar putea să aibă indirect aceleaşi efecte. In Handworterbuch der Staatswissenschaften. Des maladies mentales. Hamburg. 1882. Paris. Dorpat. 786-832 şi tabele anexe 103-129. în funcţie de ţară . in 60 voi. Oettingen. şi Statistique morale comparee de la France et de l'Angleterre. itshistory.-Masaryk. în timp ce variază destul de mult în funcţie de popor. Viena.cu intensitate variabilă. 1891. Le suicide ou la mort volontaire.Cazauvieilh.

se întrevede deja că sinuciderea este pentru noi doar un fenomen consecutiv unui mare număr de cauze diverse. cp. f n Annales medico-psych. nu trebuie pedepsită de lege. . întradevăr. De la monomanie homicide-suicide. Despre sinucidere 23 moarte voluntară manifestarea unei tulburări mintale. Suicide and Insanity. sinuciderea este un episod al uneia sau mai multor forme de nebunie. . Journal de la Soc. Prima • concepţie spune că sinuciderea constituie prin ea însăşi o entitate morbidă sui generis. de stat." 3 Pornind de la acest principiu. dezminţite de experienţă. că prezintă caractere foarte diferite. arL în Annales metiico-psych.Prinzing.. Tninksucht und Sclbstmord. în virtutea principiului că nu pot exista experienţe negative. 1845. Lunier. s-au stabilit propoziţii generale. 1844. Această teză este susţinută de un număr destul de mare de specialişti. 1840. în Cazene medic. fiind involuntară.. să se realizeze un inventar complet al tuturor cazurilor de sinucidere şi să se vadă în fiecare influenţa alienării ." 5 în 1845. o nebunie specială. spune el. 1872 . p. problema noastră s-ar rezolva. doctorul Bourdin. După Esquirol: „Sinuciderea oferă toate caracterele unei alienaţii mintale. chiar în pasajul în care enunţă doctrina la care aderă. 1878. Paris. Prima teză aparţine lui Bourdin. . că acest fenomen nu poate caracteriza o maladie.Prin urmare. care nu se întflneşte însă la subiecţii cu spiritul sănătos. sinuciderea ar fi doar o afecţiune individuală i. Du suicide et de la monomanie siadde. să spunem că în general sîntem înclinaţi instinctiv spre un răspuns afirmativ. -Dechambre. dt.mentale. într-o broşură care a făcut oarecare rumoare la apariţie. 1858. Această teorie poate fi şi a fost apărată în două moduri diferite. Este imposibil. . fără a constitui o specie distinctă.Eloc Demazy.BrierredeBoismont.." z „Omul atentează asupra vieţii sale doar atunci cînd delirează.." * Din cele două moduri de demonstrare a caracterului de tulburare mintală al sinuciderii.Jousset. din Dictioonaiie de medicine et de chirurgie pratique. 1852.ArL Suicide. Lcipzig. Londra. cel de-al doilea este cel mai puţin riguros şi cel mai puţin edificator. 1877. t. A doua concepţie consideră că. iar sinucigaşul este un alienat.. Paris. 117. . iar Esquirol este reprezentantul cel mai autorizat al celei de-a doua.. Du suicide coasidfri coaune maladie.Lunier. Paris. cu cît am căpătat mai multă experienţă şi cu cît am văzut mai mulţi alienaţi. a susţinut aceeaşi opinie. Este adevărat că cel din urmă. 1895. face o remarcă suficientă pentru a o face suspectă : „Sinuciderea trebuie privită întotdeauna ca un rezultat al alienării mintale ? Fără a dori să epuizez aici această chestiune dificilă.Bourdin.. el concluziona că sinuciderea. Pentru a face din sinucidere o boală sui generis.dt-Leroy. 1824. cu atît mai mult cu cît am studiat mai profund nebunia. De laproduction etdela coasommation des boissons alcooliques ea france. De la folie dans la ptoductioa du suicide. Falret4 şi Moreau de Tours se exprimă în termeni aproape identici.-Strahan. XXXIV. op.

prin natura sa. 4 Du suicide. încît obsedează spiritul şi-i răpeşte orice libertate. de a fura sau de a insulta. dacă poate fi administrată. nu ar putea fi decît o nebunie • . 24 Emile Durkheim mintale.. dacă ar exista şi alte cauze. . Invers. Ceea ce caracterizează. Dar cealaltă dovadă. s Aonales medico-psych.. t. are uneori o dorinţă iraţională şi absurdă de a bea. să fi fost înclinaţi să introducem sinuciderea în această categorie. aceste afecţiuni -după definiţia pe care tocmai am amintit-o . în terminologia tradiţională a patologiei mintale. odată ce am admis existenţa genului particular de boli numite monomanii. p. Dar toate actele şi gîndurile sale.este absenţa tulburărilor esenţiale în comportamentul intelectual. p. Vom reveni la această chestiune. tn realitate. 528. p. iar în cea a repre[ zentărilor . ea nu poate fi decît o monomanie şi de fapt aşa a şi fost calificată cel mai adesea l. orice sinucigaş este un nebun. maladivă şi . nu am avea vreun motiv să definim tendinţa prin una din ele mai mult decît prin celelalte. * Maladies mentalei.. el are o 5 singură tară. problema este rezolvată. oricît de numeroase ar fi. monomania este o pasiune exagerată. doar că la primul o anumită stare psihică se detaşează printrun relief deosebit din fondul comun. Dacă există deci o nebunie-sinucidere. Dacă se poate stabili că sinuciderea este o nebunie cu propriile sale caractere şi cu evoluţia sa distinctă. p. . 137. localizată net De exemplu. sînt de o corectitudine riguroasă. în categoria tendinţelor. Monomanul este un bolnav a cărui conştiinţă este perfect sănătoasă. 639. dar de o asemenea intensitate. aceste delire restrînse sîht numite monomanii. e posibil ca. 11. 287. Pot fi citate doar exemple particulare care. cu o singură excepţie. 8 Maladies mentalei. 11. ambiţia devine din normală. parţială şi limitată la un singur act Pentru ca ea să poată caracteriza un delir. p. dacă ar constitui o varietate a nebuniei. VII. 3 JMA. într-adevăr. Dar există oare o nebunie-sinucidere ? n Tendinţa spre sinucidere fiind. specială şi determinată. etc. în afara acestei unice excepţii. 665. ea este parţial un fenomen social. ar trebui să se bazeze doar pe acest lucru . ar fi concludentă.1 In măsura în care nebunia este ea lăsaţi pur individuali.o idee falsă. chiar daca nu s-ar cita exemple contrare. Fondul vieţii mentale este acelaşi şi la monoman şi la omul sănătos. De exemplu. 11. nu pot servi drept bază unei generalizări ştiinţifice . ele există şi sînt posibile.

atunci. Dar veţi constata. mulţi sinucigaşi. un alienat preocupat de idei religioase. Putem crede pe bună dreptate că este nevoie întotdeauna de o forţă de acest gen pentru a neutraliza instinctul . care ori îşi epuizează brusc toată energia. o tendinţă orgolioasă. el aduce lumii o nouă religie. spune Falret.. bolnavul raţionează ca toţi ceilalţi oameni. Nu numai că o considerau demonstrată de observaţia clinică. faptul că monomanii nu există. Se spunea atunci că spiritul uman este format din facultăţi distincte şi din forţe separate... veţi spune. interogaţi-1 cu atenţie şi veţi descoperi la el şi alte idei maladive. Despre sinucidere 25 pare că sinuciderea este în general plasată sub influenţa unei pasiuni anormale. însărcinat cu o misiune divină. Există însă monomanii ? Mult timp existenţa lor nu a fost pusă la îndoială. încît toate celelalte funcţii cerebrale suit ca şi paralizate. ori şi-o dezvoltă în timp. ci întreaga societate.atît de fundamental . Ei bine. El se crede inspirat de Dumnezeu . ci era prezentată drept un corolar al preceptelor psihologiei. poate chiar îşi imaginează că i s-a rezervat cel mai înalt destin.. Desigur că nu poate fi demonstrat direct. Se 1 Vezi Brierre de Boismont. De vreme ce omul poate manifesta inteligenţă fără voinţă. prin observaţie. în afară de actufcprin care îşi iau viaţa. 140. este cu adevărat nebună. Iată cum. care cooperează în mod normal.de conservare. şi vice versa ? Aplicînd acest principiu formelor deosebite ale facultăţilor. dar în afara acestei serii de idei religioase. în paralel cu concepţiile religioase. nu se singularizează prin nimic altceva de ceilalţi oameni. mintală. toţi specialiştii admiteau fără discuţie teoria delirului parţial. pe care 1-am clasa printre monomanii religioşi. Nu se crede chemat doar să reformeze religia. Dar această idee este astăzi universal abandonată. de ce nu ar putea exista boli ale inteligenţei sau voinţei fără ca '_ sensibilitatea să fie tulburată. p. pentru ca monomania să apară. sinuciderea a fost adusă la rang de tulburări. se poate admite că leziunea poate afecta exclusiv o tendinţă. dar nici nu poate fi citat un singur exemplu de necontestat Niciodată experienţa clinică nu a putut găsi o tendinţă maladivă a spiritului într-o stare de veritabilă izolare. Este suficient deci ca o mişcare ceva mai violentă a sensibilităţii să tulbure echilibrul mental. întotdeauna cînd o anumită facultate este lezată. veţi găsi. toate celelalte sînt afectate în acelaşi timp. o acţiune sau o idee izolată. la adăpostul monomaniei. Să admitem că în urma cercetării nu aţi descoperit tendinţele orgolioase. de exemplu. O astfel de idee. „Să luăm drept exemplu. obsesii de . Iar motivul pentru care adepţii monomaniei nu au observat aceste leziuni concomitente este că şi-au o-rientat greşit cercetările. sau sensibilitate fără inteligenţă. nu există deci vreun motiv datorită căruia să li se impute un delir general. dar care sînt susceptibile de a acţiona izolat Părea deci natural ca acestea să poată fi atinse diferenţiat de boală.se transformă în monomania grandorii atunci cînd ea capătă asemenea proporţii. Pe de altă pane.

destinat să moară etc. preocupat de idei religioase.ci funcţii solidare. 437. — Pentru că reprezentările şi tendinţele nu au o existenţă proprie. Despre sinucidere 27 ie-am numit astfel. să formeze spiritul. în sfîrşit. atunci cînd una din ele nu-şi mai poate îndeplini sarcina.26 Emile Durkheim umilinţă sau de teamă. dar conduitei sale îi lipseşte coerenţa. pe care i Maltdiea mentales. fără ca această stare să fie ea însăşi viciată. fără ca viaţa psihică să fie alterată în profunzimea sa. Ea este constituită de o exaltaţie excesivă. în aparenţă. ~~ Dar dacă tarele mentale nu pot fi localizate. principiul pe care se baza ipoteza monomaniilor este în contradicţie cu informaţiile actuale ale ştiinţei. î)e altfel. şi aceasta. Este cu totul imposibil ca ea să altereze o idee sau un sentiment particular. chiar dacă nu coexistă în acelaşi moment al bolii." ' Fără îndoială. Este deci greşit să spunem că nebunia reprezintă o parte din această stare. Este deci imposibil ca una să fie lezată. în diferitele moduri de activitate conştientă nu se mai disting forţe separate . există întotdeauna la pretinşii monomani o stare generală a întregii vieţi mentale. . în consecinţă. Ci sînt doar manifestarea exterioară a stării generale a centrilor conştienţi. înSrepătrunderea lor este prea desăvîrşită pentru ca nebunia să poată lovi doar unele şi să le lase pe celelalte intacte. din care derivă şi pe care o exprimă. cel puţin. aceste tulburări nu se reunesc de obicei toate la acelaşi subiect. el nu se manifestă absurd. sînt întotdeauna rezultatul unei perturbaţii rnai extinse . sinuciderea nu este o nebunie distincţii. astfel încît unul să poată fi atins. dar sîrit cele pe care le întîlnim cel mai des împreună. Deci dacă nu există monomanii. Există în special absenţa (. ele nu pot avea un caracter morbid. care reprezintă chiar fondul bolii şi a cărei expresie superficială şi temporară sînt ideile delirante. imediat ce nebunia penetrează înţelegerea. fără ca şi celelalte să fie atinse. Bolnavul.care să se unească şi să-şi regăsească unitatea doar într-o substanţă metafizică . reunindu-se. o depresie extremă sau o perversiune generală.echilibrului şi a coordonării în gîndire şi în acţiune. Această penetrare este chiar mai intimă în cadrul vieţii cerebrale decît în restul organismului. Repartizarea lor în diferitele regiuni ale encefalului nu este bine delimitată. iar celelalte nu. nu poate exista nici o mo-noma'v. în consecinţă. ci accidente particulare şi secundare ale unor boli rnai generale. Bolnavul raţionează şi lotuşi ideije sale se înlănţuie cu lacune. se va crede pierdut. Sau. ele nu sînt boli. o parte restrînsă . atunci nu există şi nu pot exista monomanii propriuzise. Vechea teorie a facultăţilor nu mai are susţinători. atomi spirituali care.e-sinucidere şi. lucru dovedit de uşurinţa cu care diverse părţi ale creierului se înlocuiesc reciproc. se succed în faze mai mult sau mai puţin apropiate. o invadează în întregime. Tulburările locale. ele nu sînt nici substanţe. deoarece funcţiile psihice nu au organe atît de distincte între ele. independent de astfel de manifestări particulare.

sentimentele cele mai diverse şi chiar cele mai contradictorii se succed cu o viteză extraordinară în spiritul maniacilor. Specialiştii nu au prea fost preocupaţi.III Dar rămîne posibilitatea ca sinuciderea să aibă loc doar în starea de nebunie. Motivele acestei sinucideri şi modul de evoluţie reflectă caracterele generale ale maladiei din care derivi. trebuie determinate formele pe care le ia în alienarea mintală şi văzut apoi dacă acestea sînt singurele forme pe care le ia. de a constitui astfel tipurile principale de sinucideri datorate tulburărilor cerebrale şi de a cerceta dacă toate morţile voluntare intră în aceste categorii.ti dacă sinuciderea este un act special al alienaţilor. în funcţie de proprietăţile lor esen'iale. Cu alte cuvinte. Sinuciderea maniacă. Este un vîrtej . Singura soluţie metodică este de a clasa. sinuciderile comise de nebuni. ori pentru a asculta un ordin misterios primit „de sus" etc. De altfel. Bolnavul se omoară pentru a scăpa de un pericol sau de o ruşine imaginară. pentru a ş. printre actele alienaţilor. une'e care le sînt proprii . de clasificarea sinuciderilor alienaţilor.'ii la bolnavi o formă specială de nebunie. Dacă prin ea însăşi nu este o tulburare cerebrală specială. l. Ceea ce deosebeşte această afecţiune este extrema sa mobilitate. fie concepţiilor delirante. căci de multe ori aceste cercetări sînt sumare. Se poate totuşi considera că cele patru tipuri care urmează formează specule cele mai importante. 28 Emile Durkheţn. necunoscuţi. Putem oare deduce din această frecvenţă că sinuciderea nu se produce niciodată în starea de sănătate şi că ea este un indice sigur al alienării mintale ? Concluzia ar fi prematură. Se datorează fie halucinaţiilor. în general. că majoritatea sinucigaşilor pe care i-au cunoscut prezentau semne de alienare mintală . De la sinucigaşii pe care i-au cunoscut specialiştii şi care erau. et de chirurgie pntique.şi care pot servi la caracterizarea nebuniei io* -dar sînt şi altele comune cu cele ale oamenilor sănătoşi şi care maschea. dar este frecvent. nu se poate răsfrînge o părere şi asupra celorlalţi. 1 Vezi articolul „Sinuciderea" din Dictionnaire de medicine. desigur. şi care totuşi sînt mult mai numeroşi. Specialiştii în boli cerebrale afirmă.'. alienaţi. dintr-o experienţă atît de strictă nu poate fi dedusă o lege generală. Pentru că există. Ideile. bineînţeles. Nu există vreun motiv pentru a clasa a priori sinuciderea în prima categorie. deci ale maniei. nici nu există vreo formă de astfel de tulburare în care sinuciderea să nu apară Este doar un sindrom episodic. Trăsăturile esenţiale aie clasificării sînt preluate de la Jousset şi Moreau de Tours i. dar o asemenea mărturie nu poate rezolva problema.

Şi foarte tenace. Acelaşi lucru se întîmplă cu mobilurile care determină sinuciderea maniacă: se nasc. după un an. Temerile care fl chinuie pe subiect. un gust pronunţat pentru singurătate şi. renunţă pentru un timp." i Totuşi. m jurul vîrstei de 14 ani. Halucinaţia sau delirul care-1 determină pe subiect să se distrugă apar deodată şi rezultă de aici tentativa de sinucidere. In curînd. îhcurîhd. fără a se mai gîndi la sinucidere 2. de exemplu. Bolnavii din această categorie îşi pregătesc cu grijă mijloacele de . de tristeţe exagerată care-l determină pe bolnav să nu mai aprecieze corect relaţiile sale cu oamenii şi lucrurile din jur. confundarea unei ferestre cu o uşi). înţelegînd că fapta la care se gîndeşte este o crimă. dorind să-şi ia viaţa. apoi.perpetuu. să plece de acasă. 2 Bourdin. Sinuciderea melancolică. ca şi starea generală din care derivă. pentru a-şi desăvârşi educaţia. Dacă această sinucidere este deci determinată tot de motive imaginare. ci fixe. în acest caz. se grefează pe această disperare generală halucinaţii şi idei delirante. 0 tînără fată. reproşurile pe care şi le face. Din acest moment. ea simte o plictiseală inexprimabilă. care sînt de o mare fixitate şi ale căror motive sînt aproape identice. cu pieptul strivit şi m starea omului care se teme de un eveniment sinistru. Deseori. conform definiţiei date înainte. cp. Plăcerile din jur nu-l mai atrag. Incidentul cel mai neînsemnat poate declanşa bruşte transformări. pentru ca nimeni să nu-i vină în ajutor. cu privirUe fixate în pămînt. dispar sau se transformă cu o surprinzătoare rapiditate. ea este înlocuită cu o alta. nu este vorba de sinucidere. după o copilărie petrecută la (ară. este obligată. bănuindu-i intenţiile. în hotărârea sa nestrămutată de a se arunca în riu. Doar că nu mai sînt schimbătoare. Este legată de o stare generală de extremă depresie. 43 Despre sinucidere 29 locurile cele mai îndepărtate. alt motiv. alege 1 Nu trebuie confundate aceste halucinaţii cu cele care ar avea drept efect necunoaşterea din partea bolnavului a riscurilor pe care şi le asumi (cum ar fi. apar şi ideile de sinucidere. cel puţin pentru moment. cînd un vameş. cu siguranţă. Era pe cale să caute un loc în care scufundarea să fie posibilă. dorinţa de sinucidere revine cu mai multă forţă şi tentativele se repetă tot mai des. Dacă seva repeta mai tîrziu. 2. „Rămîne ore întregi imobilă. o dorinţă de moarte pe care nimic n-o poate risipi. ca în cazul maniacilor. scena se schimbă şi dacă încercarea a eşuat. Dar. n ocheşte şi-1 ameninţă că va trage dacă nu iese din apă. pentru că vede totul în negru. se distinge totuşi de forma precedentă prin caracterul său cronic. Un bolnav de acest tip. ci de o moarte accidentali. Viaţa i se pare plictisitoare şi dureroasă. într-o clipă. necazurile pe care le resimte sînt întotdeauna aceleaşi. nu mai este reluată. va avea. omul nostru se întoarce liniştit acasă. se aruncase într-un riu puţin adînc. care împing direct la sinucidere. Cum această dispoziţie este constantă. Chiar în momentul în care se naşte o stare de conştientă. născută din părinţi sănătoşi. p. cit.

3. în loc să provină dintr-o idee fixă care obsedează spiritul o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp şi care influenţează progresiv voinţa. Nu este motivată mai mult decît precedenta. profundă deja. din contră. Este o nevoie instinctivă asupra căreia nici gîndirea. Simt acest impuls de un an de zile. în timp ce la celălalt este vorba de o stare constantă. în urmărirea ţelului lor dovedesc o perseverenţă şi uneori o ingeniozitate incredibile. real sau imaginar. mă achit convenabil de sarcinile mele profesionale. irezistibil.execuţie. nici raţionamentul nu au vreo putere. ea rezultă acum dintr-un impuls brusc şi imediat.. el încearcă la început să lupte. Aici. Numai că. nu am nici un motiv să mă omor. legată de caracterul general al subiectului. Nimic nu se aseamănă mai puţin cu această comportare decît instabilitatea veşnică a maniacului. La început era nedesluşit. Acest caracter brusc. cel puţin. a incendia din care a generat conceptul de monomanie." i Dar imediat ce bolnavul a hotărît să renunţe la luptă şi Să se omoare. Apare într-o clipită. aminteşte de consideraţiile pe care le-am făcut în cazul maniei. fără cauze durabile. fără să fi . dar acţionez ca un automat şi. Dacă tentativa eşuează. este analogă acelor nevoi de a fura. debutul execuţiei. cînd cineva mi se adresează. 299-307. El este obsedat de dorinţa de a se omorî. sinuciderea nu are un motiv. p. El ţine de concepţiile delirante ale subiectului. Sînt sănătos. Din acest motiv. dar de aproape două luni mă urmăreşte fără încetare. neliniştea încetează şi calmul revine. nu este justificată nici în realitate.' Şi totuşi.. Sinuciderea obsesivă. S-ar putea spune că subiectul şi-a depăşit obsesia. a ucide. Dar pe toată perioada rezistenţei sale este trist. chiar dacă e derizoriu. se mai foloseşte denumirea de sinucidere anxioasă^ Iată o confesiune făcută lui Brierre de Boismont de către un bolnav. trecătoare. nu am suferit pierderi. Sinuciderea impulsivă sau automată. înclinaţia spre sinucidere izbucneşte şi-şi produce efectele cu un veritabil automatism. fără vreun motiv palpabil. chiar dacă ştie că nu are nici un motiv rezonabil s-o facă. ci este cauzată doar de ideea fixă a morţii care. Gîndul la sinucidere mă torturează cel mai mult şi-mi este imposibil să-1 alung. domină spiritul bolnavului. doar că sinuciderea maniacă are întotdeauna un motiv. am senzaţia că vocea lui sună în gol. La acesta există doar accese pasagere. nici un alt membru al familiei mele nu a avut astfel de tulburări. ea este suficientă uneori pentru a micşora dorinţa sa maladivă. iar salariul uni ajunge şi-mi permite să mă bucur de ! Falret. în acest caz. nici în imaginaţia bolnavului. în care starea sa este perfect descrisă : „Salariat la o firmă de comerţ. şi determină actul sau. Cum subiectul îşi dă seama de caracterul absurd al dorinţei sale. 30 Emile Durkheim plăcerile vîrstei mele. Hypochondrie et jiricMe. 4. chinuit şi resimte în cavitatea epigastrică o anxietate care creste în fiecare zi. neaşteptat.

dau naştere instantaneu ideii de sinucidere şi actul în sine urmează atît de repede încît. Aristodeme nişte sinucigaşi 2 .. într-un cuvînt. Despre sinucidere 31 fapta care rezultă au un motiv obiectiv. Nu ştie nimic. pentru a respecta legile. Dintre toate tipurile analizate de sinucidere. îndepărtînd imediat acest gînd. Nu putem deci să vedem un nebun în crice sinucigaş. trece de un parapet şi cade în apă. pentru că un alienat nu este doar un om care gîndeşte şi acţionează puţin altfel decît omul mediu.. decît abuzînd de cuvinte. Este însă adevărat că se trece de la unele la altele fără întreruperea continuităţii.. toate sinuciderile care se datorează unor tulburări mintale sau suit lipsite de temei. Ori un mare număr de morţi voluntare nu intră în nici una din aceste categorii. la fel ca alienatul. cel puţin. de asemenea. ci şi de sentimente de tandreţe . Vederea unui cuţit. atunci cînd un om. Codrus. ci doar cei care prezintă anumite anomalii. marea lor majoritate au cauze. spune alcul.Nu este vorba de omuciderea propriei persoane. pentru a-şi păstra credinţa. la modul general. căci nu doream deloc să mă omor sau. „Un om stă de vorbă iiniştit cu prietenii săi. p. Bourdin extinde această excepţie asupra tuturor morţilor voluntare inspirate nu doar de credinţa religioasă sau credinţele politice. Deci nu putem alătura sinuciderea cu nebunia decît restrîngînd arbitrar sensul cuvintelor. deseori omul normal care se sinucide se găseşte într-o stare depresivă." 1 Şi autorul citează exemplul lui Dedus. pentru salvarea ţării sale. p. op. 2 Brierre. tot nu am avea dreptul să considerăm nebunia drept o condiţie necesară a sinuciderii. cel care poate fi cu greu deosebit de actul unui om sănătos este sinuciderea melancolică. 574. i în rezumat. al lui Assas etc. scrie Esquirol. şi sănătatea cu boala. p.fost precedat de vreun antecedent intelectual. 314. se expune la o moarte inevitabilă şi-şi sacrifică de bunăvoie viaţa. se aruncă în mijlocul pericolului. de vreme ce ultima este doar o varietate a primei. deseori.. iar impulsurile automate de actele deliberate. 397. dar dacă acesta ar fi un motiv pentru a le considera identice. plimbarea pe marginea unei prăpăstii etc.'''2 „Cu totul deosebit. bolnavii nu-şi dau seama de ceea ce se îhtîmpiă. Falret. Deodată porneşte. este întrebat ce motiv a avut purtarea sa. refuză să-i considere pe Curtius. Dar există întotdeauna diferenţa esenţială că starea primului şi 1 Suiadeetfolie-suidde. iar acestea au un fundament real. ascultînd doar de sentimente nobile şi generoase. sau suit determinate de motive pur imaginare. a cedat unei forţa care 1-a antrenat în ciuda voinţei lui. ar trebui să confundăm. 3/biW. bolnavii simt născîndu-se impulsul şi reuşesc să scape fascinaţiei pe care o exercită asupra lor instrumentul morţii. Salvat imediat. este că mi-e imposibil să-mi amintesc cum am escaladat fereastra şi ce gîndeam atunci. nu am astăzi amintirea unui asemenea gînd"3 într-o măsură mai mica. Chiar dacă am stabili că subiectele medii nu se omoară niciodată. cit. în timp ce la al doilea ele nu au nici o legătură cu circumstanţele exterioare. sinuciderile alienaţilor se disting de celelalte tot aşa cum iluziile şi halucinaţiile se disting de percepţiile normale.

aceleaşi efecte. Căci între morţile inspirate de pasiuni generoase şi cele determinate de mobile mai puţin nobile există continuitate. în generalitatea ei. odată ce am deschis poarta excepţiilor. aceeaşi influenţă. IV Atîta timp cît sinuciderile alienaţilor nu formează genul în întregime. într-o mai mică măsură. care nu permit repartizarea lor în genuri separate. p. pe care obişnuim să le reunim sub denumirea de neurastenie. este o stare mult mai răspîndită decît tulburarea mintală şi continuă să se generalizeze. 529. Dacă primele sînt deci sinucideri. Toate cazurile de moarte ce rezultă dinur-un act săvîrşit de către pacient. într-adevăr. asemănări esenţiale. Şi. Se trece de la unele la altele printr-o degradare imperceptibilă. nici să o distingă de altele. atunci nu există vreun motiv pentru care să nu dăm aceeaşi denumire celor din urmă. în parte. în deplina cunoştinţă a efectelor ce vor rezulta prezintă. indiferent de scopul pe care 1-au avut.exaltată. atft de controversată. mai mult sau mai puţin problematic. Se vede că această chestiune. Dar noi ştim deja că natura cauzelor care determină o sinucidere nu poate servi să o definească. Trebuie deci să cercetăm dacă nu cumva. urmărit de către victimă. poate fi soluţionată fără a ataca problema libertăţii. în plus. şi destul de numeroase. lată deci cel puţin o grupă de sinucideri din care nebunia este absentă. atunci o perturbare mai mică ar trebui să exerseze. în plus. ar trebui considerat un alt criteriu în afara scopului. în lipsa nebuniei. 32 Emile Durkheim Astfel. . ci reprezintă doar o varietate a sa. Dar între alienarea mintală propriu-zisă şi perfectul echilibru al inteligenţei există întotdeauna o serie de intermediari: este vorba despre anomaliile diverse. există sinucideri. nu ne-am întrebat dacă ei acţionează liber sau nu . p. L I. care nu sînt tulburări cerebrale. aceste anomalii joacă un rol important în geneza fenomenului de care ne ocupăm. i Malatiies mentales. * Hypochoadrie et suicide. Pentru a şti dacă toţi sinucigaşii sînt nebuni. Ar putea deci să fie posibil ca ansamblul anomaliilor astfel denumite să fie unul din factorii de care depinde rata sinuciderilor. dacă o perturbare profundă a sistemului nervos este suficientă pentru a crea eşafodajul unei sinucideri. Problema este ridicată de însăşi existenţa sinuciderii datorate tulburărilor mintale. Le recunoaştem după dubla proprietate de a fi deliberate şi de a se baza pe reprezentări diferite de halucinaţie. stările psihopatice care constituie alienarea mintală nu pot justifica predispoziţia colectivă spre sinucidere. pentru a realiza aceste distincţii. Neurastenia este un soi de nebunie rudimentară. este greu să o mai închidem. 3. ne-am bazat doar pe caracterele empirice pe care le prezintă diferitele forme de moarte voluntară. ar trebui deci să aibă. Ele pot constitui doar specii ale aceluiaşi gen .

Dar viaţa. inferioritatea sa este reală. într-un mediu fix şi constant. ideile şi sentimentele sale se află întotdeauna într-un echilibru instabil. Fără îndoială.Rezultă. cele mai silenţioase. pentru ideea de sinucidere. Căci impresiile curente. Rezultatele lor devin în parte ereditare şi nu pot fi redescoperite de fiecare dată cînd trebuie să acţionezi. Deoarece cele mai superficiale impresii au asupra lui repercusiuni anormale. nervii săi sînt zdruncinaţi la cea mai mică atingere. să-şi creeze un mediu special în care zgomotul vieţii de afară să-i parvină atenuat. zona durerii începe mai devreme. orice mişcare înseamnă oboseală. Dacă ar trebui mereu . dintr-o tulburare prea puternică a sistemului nervos. Ea este produsul tatonărilor. o undă nervoasă prea intensă este de obicei dureroasă. repetate uneori de generaţii întregi. sub şocul zdruncinărilor neîntrerupte. deci. senzaţiile pe care condiţiile unei existenţe medii le readuc cel mai des sînt întotdeauna de o anumită forţă. în general. de obicei. mai jos. ar trebui ca experienţele trecute să aibă efecte durabile. reuşeşte să trăiască fără să sufere prea mult. Pentru nevropat deci. îndeplinirea funcţiilor fiziologice. în revanşă. dacă nu-şi poate feri cu grijă delicateţea maladivă împotriva şocurilor exterioare. Pentru ca această organizare să se consolideze. Dar intensitatea maximă dincolo de care începe durerea variază de la individ la individ. Se pare deci că el cîştigă într-o privinţă ceea ce pierde în cealaltă şi că. este pentru el sursa unor senzaţii în general penibile. Dar dacă este obligat să se întoarcă în mulţime. prin temperamentul lor. ocazia unor plăceri nemăsurate. cînd ele sînt de fapt distruse mereu de bruştele revoluţii care survin. La ultimii. nu se poate fixa într-o formă anumită. că durerea rezultă. organizarea sa mentală este profund răscolită în fiecare moment şi. viaţa riscă să nu fie prea echilibrată. A trăi înseamnă a răspunde excitaţiilor exterioare într-o manieră corespunzătoare. orice impresie este un motiv de indispoziţie. care sînt. în fond. ar trebui să fie la fel de pregătit ca alţi oameni pentru a susţine lupta. Astfel de organisme constituie deci. Nu este totuşi singurul motiv pentru care existenţa unui nevropat este dificilă. zona plăcerilor începe. Se ştie. nu este posibilă decît dacă funcţiile fiinţei au un grad egal de constanţă şi fixitate. pentru un asemenea subiect.şi căutînd singurătatea. De aceea îl vedem uneori fugind de lume . sinucidere 33 Este adevărat însă că. Evenimente nesemnificative pot astfel să devină. iar această adaptare armonioasă nu se poate stabili decît cu ajutorul timpului şi al obişnuinţei. Şi totuşi nu este aşa. un teren prielnic. are multe şanse să cunoască mai degrabă durerea decît plăcerea. atunci cînd poate să se sustragă. datorită acestei compensaţii. aşadar. şi mai mică la ceilalţi. neurastenicii sînt. şi ea. predestinaţi parcă suferinţei. Pentru nevropat.care îi face rău . că neurastenia poate predispune la sinucidere . de fapt. este mai ridicată la persoanele cu nervii mai rezistenţi. Din cauza extremei sensibilităţi a sistemului său nervos. Căci această penetrabilitate excesivă a unui sistem nervos slăbit îl face accesibil pentru excitaţii care nu ar reuşi să impresioneze un organism normal.

refăcută în momentul acţiunii. cu cît un sistem social este mai inflexibil. fără riscuri serioase de eroare. Este ea suficientă pentru a te suscita. decît cu condiţia să aibă o constituţie mentală şi morală definită în exact aceeaşi măsură. că numărul degeneraţilor variază ca şi cel al nebunilor şi putem deci substitui cele două variaţii. statistica nu s-a ocupat de aceasta din urmi Dar vom folosi o cate indirectă de rezolvare. De vreme ce nebunia este forma amplificată a degenerării nervoase. Iar ea nu ne este necesară doar în raporturile cu mediul fizic. Starea de tulburare în care se găseşte face ca evenimentele 34 Emile Durkheiat să-1 găsească întotdeauna nepregătit. fiind mai intense în marile centre urbane. stabilitatea nu ar fi deloc ceea ce trebuie să fie. singure. ci poate fi produsul unei simple coincidente. la modul general. el eşuează. Trebuie ca factorii să fie luaţi în consideraţie doar atunci cînd . cu doar un mic ajutor al circumstanţelor. este mai răspîndită în oraşe d«îtla~ţara7S^af putea deci crede că. descrescînd şi crescînd ca şi nebunia. de orice gen. Din păcate. Un prim fapt ar putea să atribute acestor anomalii o influenţă pe care nu o au: este vorbajkjgrefciail că sinuciderea^ ca şi nebunia. de aici provine gustul său recunoscut pentru nou. Dar atunci cînd trebuie să se adapteze unor situaţii tradiţionale. atunci cînd cei doi factori acţionează în acelaşi sens. Pentru a măsura acţiunea pe care stările psihopatice o pot avea asupra sinuciderilor. cu atît un subiect caracterizat prin mobilitate excesivă supravieţuieşte mai greu. ci şi cu mediul social Individul nu se poate menţine într-o societate cu o organizare stabilită. Cum nu este capabil să te facă faţă. Este ceea ce-i lipseşte nevropatului. se poate admite. Astfel. raportul dintre rata sinuciderilor şi ansamblul anomaliilor mintale. este obligat să inventeze forme originale de conduită. cu cît cauzele sociale ce determină sinuciderea sînt soios legate de civilizaţia urbană. ar trebui să putem compara variaţia sinuciderii cu variaţia neurasteniei. Se pare deci că acest tip psihologic se întâlneşte cel mai des la sinucigaşi. combinaţiile sale impovizate nu pot ţine tocul atitudinilor consacrate de experienţă. Rămîne de ştiut ce loc ocupă această situaţie în producerea morţilor voluntare. Procedeul are în plus avantajul că ne va permite să stabilim. de cete mai multe ori. determină fenomenul ? Pentru a putea rezolva direct problema. este imposibil să se disocieze partea care revine fiecăruia în rezultatul total. Ipoteza este cu atît mai mult permisă. sau u face doar pe indivizi mai accesibili faţă de acţiunea acelor forţe exterioare care. Dar paralelismul nu exprimă obligatoriu un raport cauză-efect. definită. sinuciderea depinde de aceasta. trebuie eliminate cazurile în care acestea variază în acelaşi fel ca şi condiţiile sociale ale fenomenului Pentru că.

în azilele de nebuni. sau l. aşa cum arată tabelul următor. mai mare de subiecte feminine recenzate la un anumit moment nu ar dovedi deci că femeia are o tendinţă mai pronunţată spre nebunie. el a găsit 78384 bărbaţi şi 88. populaţia feminină este sensibil superioară celei masculine.091 femei. condiţiile sociale trebuie să fie împiedicate să se Despre sinucidere 35 manifeste. chiar atunci cînd condiţiile sociale tind să o neutralizeze. La 166. 18 alienaţi la 1000 locuitori de sex masculin şi 1.675 nebuni de sexe diferite. ci doar că şi în această situaţie (ca de altfel în oricare alta).acţionează invers. Dacă. trecem de la nebuni la nervoşi. atunci ea trebuie să-şi manifeste prezenţa prin efecte caracteristice. trebuie . femeia supravieţuieşte mai bine decît bărbatul. este sigur că în Franţa 55% din alienaţii care mor în azile sînt bărbaţi Numărul. Dar este incontestabil totuşi că populaţia de alienaţi numără mai multe femei decît bărbaţi. La 100 La 100 alienaţi alienaţi A An ' mi ul l Stri Fe Băr Fem aţi mei baţi ei Silezia 18 49 51 New18 44 56 58 York 55 Saxooia 18 48 52 Massach 18 46 54 61 usseU 54 Wurttem 18 45 55 MaryUn 18 46 54 berg 53 d 50 Danemar 18 45 55 Franţa 18 47 53 ca 47 90 Norvegi 18 44 56 Franţa 18 48 52 a 55 91 Koch a reunit rezultatele recensămîntului efectuat în 11 state diferite asupra ansamblului populaţiei alienate. doar atunci cînd se stabileşte între ei un soi de conflict vom putea afla care este determinant Dacă dezordinea mentală joacă rolul esenţial care i se atribute uneori. atunci cînd condiţiile individuale acţionează în sens invers. este în general de 54-53 de femei la 46 sau 45 bărbaţi. Dar faptele următoare demonstrează că exact contrariul acestui lucru este o regulă: 1.30 alienaţi la 1000 de locuitori de sex feminin i. Toate statisticile stabilesc că. Şi invers. La rîndul său. Mayr a găsit cifre analoge. Raportul variază în funcţie de ţară dar. De fapt. S-a pus întrebarea dacă nu cumva excedentul de femei nu provine din faptul că mortalitatea nebunilor bărbaţi este superioară cetei a femeilor. aşa cum pare legitim.

0 25. cel puţin.9 77) 9 Preria (1831-40) 11. sau.324 Danemarca 2. TabeMIV* Proporţia fiecărui sex îa cifra totali t sinuciderilor Din 100 de Numere sinucideri cile absolute sta de Bărbaţ Femei Bărbaţ Femei i i Austria (187311.534 81.admis faptul că.1 5 Prusia (1871-76) 16.59 4.625 870 80. 73.0 (1845-56) 3.004 1.7 21.2 Franţa (1871-76) 6 6.3 26.8 25. putem conchide doar ci femeile au faţă de nebunie o predispoziţie sensibil egali cu cea a bărbaţilor. Zur Staturile derGeistesknnkheitcn.905 1. 1878.42 2.3 25. femeile ar trebui să se sinucidă în mai mare măsură decît bărbaţii.7 19. m medie există o femeie la 4 bărbaţi sinucigaşi (tabelul IV).601 74.1 17.195 80 20 Saxonia (1851.4.9 23.1 20. în fiecare moment.7 Franţa (1851-56) 13.5 5 Italia (1872-77) 4. Stuttgait.478 82.1 (1870-76) Anglia 4.839 78.106 75. există mai mulţi neurastenici de sex feminin decît de sex masculin.3 Danemarca 25341 1.791 73. dacă ar exista un raport cauză-efect între rata sinuciderilor şi neurastenie. la fel de mult Chiar ţinînd cont de mortalitatea lor mai scăzută şi corectînd în consecinţă indicaţiile re1 Koch.724 81.485 748 76.9 18.5 18.9 60) Saxoni* (1871 3. In consecinţă. 3S EmOe Durkhcim Despre sinucidere 37 censămintelor. mortalitatea lor mai scăzută si superioritatea numerică m cazul recensămintelor de alienaţi se compensează aproape perfect Dar nu numai că înclinaţia femeilor spre moartea voluntară nu este nici superioară nici egală cu cea a bărbaţilor.3 -76) Franţa (1836-40) 9.43 2.055 79. p. ci s-a dovedit că sinuciderea este o manifestare esenţial masculină.7 (1863-67) .770 1.42 3.561 3307 74.

la evrei înclinaţia spre sinucidere este foarte slabă.49 (1853) WQmemberg 2.18 1.06 1. în consecinţă.79 145 Meckleraburg 1.87 1. prelungirea acestora. sau după cel al subiecţilor recenzaţi în acelaşi moment.96 (1875) Marele Ducat 0.42 Hesse (1864) Oldenburg (1871) 2.59 1.19 1.95 1. TabehdV* Tendinţa spre nebunie în diferitele confesiuni religioase Numărul de nebuni la 1.63 0. în acest caz. Vom arăta chiar că aceasta este religia în care sinuciderea are cea mai mică forţă.65 0.12 1.64 1.34 1. sinuciderea variază invers proporţional cu stările psihopatice şi nu este.68 1.86 Prusia (1871) 0. 2. Dar intensitatea tendinţei nu variază asemenea factorului psihopatie.37 Cantonul Bem» 2. Dar. indiferent dacă-1 evaluăm pe acesta după numărul cazurilor noi înregistrate anual.000 de locuiiori dsn fiecare cult Protesta CitolM Evrei nţi Silezia (1858) 0. Tabelul V ne permite să comparăm intensitatea tendinţei spre nebunie în diferitele cute.76 3.74 0.92 0.Fiecare sex are deci o anumită predispoziţie către sinucidere. care este constantă pentru fiecare mediu social.44 (1873) Bavaria (1871) 0.80 0.77 (1832) Wumemberg 1.42 WQmemberg 0.24 (1863) Ducatul Bade 0. din contră.0 5J3 (1862) Ducatul Bade 1.06 1.41 2. Sigur că nu trebuie să deducem de aici că tarele nervoase şi cerebrale ar putea vreodată să fie un antidot împotriva sinuciderii.82 (1871) sistemului nervos se regăsesc m aceleaşi proporţii. Se observă că nebunia cate mai frecventă la evrei decîl în celelalte confesiuni religioaseT Am putea deci considera ci si celelalte afecţiuni ale •DupăMoneDi. nici pe departe. .36 2.96 2.86 3.

dar este foarte frecvenţi. inversiunea nu este chiar generalizată. 38 Emile Durkhett Despre sinucidere 39 rămînînd oricum de 2-3 ori mai mare decît la vîrsta maturităţii.Dar cu siguranţă că ele joacă un rol neînsemnat m determinarea sa. tendinţa spre sinucidere creşte regulat din copilărie pînă la bătrîneţea cea mai înaintată. Un asemenea antagonism ar fi i explicabil dacă nu ar fi diferite şi cauzele care influenţează variaţi sinuciderilor şi cea a tulburărilor mintale. survine cu frecventă maximă la maturitate. este în jurul a 30 de ani. Tabelul VI Raporturile dintre sinucidere fi nebunie în diferite ţări din Europa A. şi care aparţin a doi autori diferi(i. m toate ţările. cît şi cu efectivul proporţional al populaţie alienate. B.000 la . 3. f. Tendinţa spre nebunie â catolicilor este inferioară celei a protestanţilor doar îhtr-un raport de 4 la 12 şi vom vedea mai târziu că. Se va stabili mai tirziu (tabel DC) că. diferenţa e foarte mică. absenţa oricărui paralelism este evidentă. Faţă de ansamblu popula(iei. tabelul XVffl). Este adevărat că statistica alienării mintale nu se face cu suficientă precizie pentru ca astfel de comparaţii internaţionale să fie riguroase._ atingînd limita minimă la bătrîneţe '. 4. 108-119. de vreme ce momentul de maximă dezvoltare a tulburărilor cerebrale coincide cu o valoare foarte scăzută a sinuciderilor. Propoiţ rămîne aproape constantă puia pe la 60 de ani. Nu se găseşte un raport între variaţiile sinuciderii şi nebuniei nici dacă diferite societăţi sînt comparate din acest dublu punct de vedere. cei mai mulţi nebuni au aproximativ 35 de ani. Chiar dacă uneori ea scade. acest punctde vedere. Dacă se compară doar protestanţii şi catolicii. ajung la rezultate asemănătoare." \umarul Numărul Media de nebuni de sinucideril la sinucideri or 100. Vîrsta critică. op. după care descreşte răpii Ea este deci minimă cînd rata sinuciderilor este maximi înainte de aceas perioadă este imposibil să se determine o relaţie constantă între variaţii celor doi factori 2. numărul sinucigaşilor catolici este mult mai mic decîl al celor protestanţi (v. atît cu frecvenţa relativ a noilor cazuri de nebunie. Comparînd rata sinuciderilor la fiecare vîrsta. dL. Nebuni în schimb. Oră nici o excepţie. după care pericolul sci. Este totuşi interesant faptul că cele două tabele care urmează. după 70-80 de ani. * Dup* Kocfa.

000.000 1.00 pentru de 0 de locuitori Stan W» a* locuitori * ™ Norvegia 180(1855 107(1851 1 4 ) -55) Scoţia 164(1855 34^1856^ 2 8 ) 50) .000.00 de 0 de locuitori locuitori Wiirttemberg 215(1875 180(1875 107 ) ) Scoţia 202(1871 35 ) Norvegia 185(1865 85(1866) 70) Irlanda 180(1871 J U f/i ) Suedia 177(1870 ' 85 VJ ) (186670) Anglia şi 175(1871 70(1870) Galia ) Franţa 146(1872 150(1871 ) -75) Danemarca 137(1870 277(1866 164 ) -70) Belgia 134(1868 66 (1866) 70) Bavaria 98(1871) 86(1871) Austria 95(1873) 122(1873 -77) Prusia 86(1871) 133 153 (1871-75) Saxonia 84(1875) 272(1875 ) Numărul Numărul de Sumarul de sinucideri de ordine nebuni la la al ţârii 100.1.

partea a doua a fost preluaţi din Oettingen.. frapează în mod deosebit cazul Saxoniei. 139-146. Tabelul din Dictiouaaire al lui Dechambre. 404. p.6 7 60) WQmemberg 92(1853) 198 7 3 (1846-56) Saxonia 67(1861) 245 8 2 (185660) Bavvia 57(1858) 73 (1846. pe lîhgă ţările atît de norocoase. Ei nu sînt deci nişte fiinţe profund asociate. 3 Morselli nu declari acest lucru explicit. există şi unele în care doar maladiile mintale şi-au făcut apariţia". cele două maxime pot fi complet separate. care să s elimine de la sine pentru că nu au fost făcute să trăiască în mediul în cai se găsesc. III. prea ridicate penau a reprezenta doar cazurile de nebunie. Morselli a ajuns la rezultate puţin diferite 2.. în studiul său. p. * Prima parte a tabelului provine din articolul Alienarea mintală. Cele două afecţiuni sînt însă 1 Koch. Iar în alte localităţi se poate produce exact fenomenul invers'. 81. Totuşi. localităţile care au o proporţie însemnată de maladii mintale au şi una corespunzătoare de sinucideri. demonstrează ci Morselli a totalizat nebunii ?i idioţii. spune el. Pentru ca Danemarca 125(1847 ) 103(1856 ) 99(1856) . tabelul anexă 97. 42 Emile Dwkhe permanentă. cit. Dar trebuie spus în primul rihd că Morselli a inclus în denumirea generică de aliena{i şi nebunii propriu-zişi şi idioţii3. Moralstatistik. Cu toate acestea. doctorul Leroy făcuse deja o observaţie analogă: „De obicei. cit. neurastenicii au cele mai mari şanse să existe. «t. unde distincţia este făcuţi. din Dictionaain al lui Dechambre (t.258(1846 3 1 -50) Hanovra 13(1856. op. *Koch. 34) . p. op.. ţările cu cei mai puţini nebuni au numărul cel mai ridicat de sinucideri. Aş fi chiar dispus să cred că. 2 Op.9 6 56) Astfel. nici sinucideri. p. p. dt. 238. deosebit de bun. asupra sinuciderii în Seine-et-Mame.4 9 60) Franţa 100(1851 5 5 -55) Belgia 92(1858) 50(1855. 1 Op. dar el reiese din cifrele pe care le di. încît să nu aibă nici maladii mintale. atunci cîn sînt foarte numeroşi.

prin ea însăşi. Geografia celor două fenomene este prea diferită pentru a imputa unuia un rol în producerea celuilalt Se ajunge la acelaşi rezultat.lucrurile să evolueze în sensul autodistrugerii. cu toate consecinţele funeste pe care li implică. pe drept sau pe nedrept. Dar ce diferite sînt consecinţele acestei ştiri. din contra. Cu totul alta este distribuţia pe harta alcoolismului. Ronul nu se ridică deasupra mediei. Statele st fondează şi prin degeneraţii care se multiplică în epocile de decadenţă. unde există trei centre principale: în Normandia -mai ales pe Sena Inferioară. dintre literatura francezi şi cea ruşi. a priori. la scriitorii celor două ] naţiuni. Am obţinut următorul rezultat: Dar există o stare psihopatiei deosebită. Neuras tenia este. tendinţe foarte diferite. Din punctul de vedere al sinuciderii. iar în Bretania valoarea e aproape nulă. criminalitatea. căci în clasele cele mai avute şi cultivate . pauperitatea. Simpatia cu care am primit-o pe cea din urmi i demonstrează ci afinităţile exişti. o delicateţe maladivi a sistemului nervos. trebui ca şi alte cauze să se adauge stării organice ce îi caracterizează. 43 Despre sinucidere este caracterizată de existenţa a două mari focare de contaminare: primul este situat în Ile-de-France'şi se întinde spre est.în care sinuciderea face cele mai multe victime . progresul nebuniei. şi al treilea pe Ron şi în regiunea vecină. într-un popor îrnbătrînit şi dezorientat vor germina uşor dezgustu pentru viaţă şi o melancolie inertă. dar care poate să ia formele cele mi variate. după maniera în care este influenţat de cauzeli sociale. cu ajutorul cifrelor doctorului Lunier1. se vor dezvolta mai degrabă ur idealism ardent. în Rnister şi în toate provinciile bretone în general. în funcţie de circumstanţe. nu vom observa între ele aproape nici o legături Prima \ _______________ .alcoolismul are mai puţini adepţi. de la Marsilia la Nisa. o anumiţi absenţi a echilibrului! mental şi moral. care nu duc obligatoriu la un act determinat. Comparînd harta franceză a sinuciderilor cu cea a urmăririlor pentru abuz de băutură 2. într-o societate tînără. un prozelitism generos. biologice ţi psihologice ' în egali măsură l In timp ce literatura ruşi . comparînd sinucidereăcu bolile nervoase sau mintale cauzate de alcoolism. majoritatea departamentelor normande sînt sub medie. un devotament activ. Se simte. O forţă atît de ambiguă' nu ar putea deci să dea singură socoteală de un fapt social atît de bine delimitt [ cum este rata sinuciderilor. căreia ne-am obişnuit de cîtva timp să-i atribuim toate relele civilizaţiei noastre: alcoolismul I se atribuie deja. Dar să examinăm faptele. din contra. l 1 Un exemplu frapant al acestei ambiguităţi este reliefat de asemănările ţi deosebirile . după contingentul de sinucideri şi am calculat apoi media cazurilor de nebunie de provenienţă alcoolică din fiecare clasă. din ei sînt recrutaţi toţi marii renovatori. Am grupat mai întîi departamentele franceze în opt clase. o predispoziţie foarte generală. Are oare vreo influenţă şi asupra evoluţiei sinuciderii ? Pare puţin plauzibil. iar al doilea cuprinde coasta mediteraneană. Este un teren pe care se pot n . intr-adevir.

atunci o face prin intermediul tulburărilor mintale pe care le determină. cel puţin în privinţa Franţei. 2 După Compte Giniră! de l'adnâaistratioa de hjastice crimiaelk. provenind din compasiunea activi pentru durerea omeneasca.57 201+230 13. p.este excesiv de idealişti.47 Pou300 A opta grup» ( 5 depvomenie] Cele două coloane nu corespund între ele.000 cauze de alcoolice la locuitori 100 bolnavi (1872-76) (1867-69 p 1874-76) Sub 50 11. Totuşi. ttiondesboissoasâlcooliqaeseaFnace. La prima vedere. laţi cura aceeaşi stare organici poate avea consecinţe sociale aproape opuse. este una din acele tristeţi sănătoase care inciţi credinţa ţi provoacă la acţiune. Dar petele nu au 1 Dupi De ta ptodactioa a de Ia c 174-175.07 76 + 100 11. în timp ce melancolia sa.45 51 + 75 12. A doua SW* AneUjrepă Aonceafrap* Aja«e»gropl (5dq«tanieii<e) <18 <»«part»n>a''e> (15 deptrnmaBe) (20 deplin»*) (10 dn-rtdwntt) iinucideri Nebunii din la 100. 44-45. literatura noastră se mulţumeşte si exprime doar sentimente de sumbri disperare si reflecţi o stare îngrijorătoare de depresie. p.42 151+200 14. o legături mai strînşă pare să existe între cantitatea de alcool consumat şi tendinţa spre sinucidere. 2 Veri planşa I. 1887. . In timp ce sinuciderile cresc de peste şase ori.26 ) 16.92 101 + 150 13. Departamentele în care se bea cel mai mult sunt cele nordice şi tot acolo sinuciderea face ravagii cu cea mai mare violenţă. iar creşterea nici nu este regulată. dacă alcoolismul acţionează asupra sinuciderii. Compararea celor două hărţi confirmă rezultatele comparaţiei cifrelor medii2.32 251+300 ) 13. în calitatea şa de stare psihopatică. proporţia nebuniilor alcoolice creşte cu abia cîteva unităţi.

Planşa l SINUCIDERI Şl ALCOOLISM .

din 1864 pmă in 1868.69 li (1866) şi chiar în Sankt-Petersburg la 201 (1855). el variază mai degraWtinvers decj STî£U unde consumul vinului este cel mai mare. '„.561în 1870. se be< mai mult alcool pentru că acolo vinul este rar şi scump î şi pentru că. 'pentru că este întîmplătoare. şi multe sinucideri şi un consum mare de alcool (16 511 în 1845) 2. este mai puţin închisă la culoare in Norrumdia şi nici nu atinge nordul. cît şi prin gustul pentru băuturi aceasta nu înseamnă că primul fapt derivă şi se explică prin ce1 de-al doilea. în general. se opreşte la Eure şi Eure-et-Loir. ea nu poate ave. în acelaşi timp. de natură să menţină ridicată temperatura orga nismului. dacă Franţa număra 150 de sinucideri la un milion de locuitori.inBel-i «a această cifră se ridica la 8. dar se extinde mult spre est Pata închisă formată spre sud.341 (1870). op. p.este harta consumului de alcool. în Rusia la 10. po» te o alimentaţie specială. . în Marea-Britanie . în timp ce în Franţa. pe harta sinuciderilor. îij lelk «'^stfconsumul de vinuri. fc Olanda la 41 (1870). dt. observămcă nivelul consumului de alcool eres fără încetare. Ea este repede opntă în direcţia vest de o barieră pe care n-o depăşeşte. ' ciderii şi al consumului de alcooll. 1873 seconsumauînmedie2.85 iar ^ Rusia foarte putine. de Var şi de Bouches-du-Rhâne. referitoare la alţi ani.8.071 (1870-71). sinuciderile rfnt rn*^ ^poattconcluziona totuşi că vinul este o garante împotriva sinucidem. pe de altă parte. un caracter demonstrativ. De fapt. Exista cifre analoge. Coincidenţa este întîmplătoare. în aceeaşi perioadă M Belgia nu erau decît 68. Danemarca este singura ţar^ nordică unde există.46 aceeaşi configuraţie pe ambele hărţi. Una are maximul de relief în Normandia şi în nord şi descreşte pe măsura ce coboară spre Pans .841itridealcoolpecapdelocuitor. se pare că exact în aceast! regiune sînt acumufete în mod deosebit cauzele generatoare ale sini Comparaţia dintre diferitele regiuni ale Germaniei confirmă uli concluzie. 180 si urm.70 £ Suedia . Prima se dezvoltă spre vest şi atinge litoralul de la ocean. rat^ medie anuală s-a ridicat chiar pînă la 68. fără ca sinuciderile să se dezvolte. Cealaltă cunoaşte cea mai mare intensitate pe Sena si în departamentele învecinate. în Suedia la 10. este mai necesară. în nord. chiar în măsura în care există coincidenţă. Dacă acestea se clasează din dublul punct de vedere al sinu EmileDtuttebnl O»pne-tauefctae 47 l ŞJă Lunier. Deci dacă departamentele noastre nordice se remarcă atît prin înclinaţia către sinucidere. La Sankt-Petersburg. Şi totuşi. se observă că grupa cu cele mai multe sinucideri (a treia) este una dintre cele cu consum mic de alcool. a doua are o orientare inversă. Părăsind Franţa < îndreptîndu-ne spre nord. nu se regăseşte pe cea a alcoolismuluil. în Anglia la 9.

13 * 10. se bea de două ori mai puţin. 4 « 4.. provincia şi marele ducat Hette. unde numărul de sinucideri este aproape de patru ori mai mare (348 /un mii. Saxonia. grupi loc.4 la Adoua Hanovra. 9 Ia Rinului. în Saxonia. pe cap de milionul de grupă Brandeburg. loc. loc.Există chiar adevărate contradicţii: provincia Poznan este aproape cea mai puţin încercată de flagelul sinuciderii. în sfîrsit.21 208. 9. unde consumul de alcool e cel mai scăzut. 75. este compusă aproape în întregime din provincii meridionale. p. ' • • . op.1 Ia Prima Silezia. Thuringe. regatul Saxonia.). Provinciile A 147. Wurttemberf.4 cazuri la un* milion de locuitori) şi este regiunea unde se bea cel mai mult (131 pe cap de locuitor).2 «7. Prusia orientali ţi occidentali. din toată (ara (96. aşadar. 5 1 234. Alaacia. 6. Wot&lia. Nu există. nici o stare psihopatică aflată într-o relaţie regulată Şi incontestabilă cu sinuciderea. Mecklemburi . Alcoolismul fi sinuciderea în Germania Media Comunul sinuciderilo de alcool r pentru (1884-86) grupi T* Posnania. Ioc. Pomerania. Bavaria. loc. cit. grupi loc.8 1 206. Un motiv ar putea fi faptul că în această parte a Germaniei populaţia este catolică sau conţine puternice minorităţi catolice 2. pe cap de milionul de grupî provincia loc. patra 4Iţisub41 milionul de Bade. loc. se mai observă faptul că grupa a patra. Dacă o societate are mai mulţi sau mai 1 După Prinzing.1 la SchleiwigAtreia pe cap de milionul de HoUtein.

nici formă de alienare rnint^> ni" neurastenie ? Problema ar fi deja rezolvată. De ce nu ar exista la oameni o tendinţă de a se rupe ^e existenţă. Şi în Rusia fenomenul a fost acelaşi. unde consumul de băuturi sj nivelul de sinucideri au scăzut simultan. alcoolismul s-a diminuat în aceeaşi măsuri. în loc de 63 în 1821-1830). In Suedia.69% în 1849 la 13. s-a citat uneori exemplul Norvegiei. Dar există oare această dependenţă ? abfleakoolinnuk în primul riad. Ar putea #' ^e fondată doar pe fenomene psihice. Deci. fără legătură cu vreo perversiune* sistemului nervos. sub diferitele ei forme. alcoolici Chiar dacă. fie alcoolismului obişnuit. Capitolul II Sinuciderea şi stărilej)$hologice normale. aceasta nu depinde de numărul de nevropaţi sau. pe care trebuie să-i cercetăm. Se poate admite că. cato*teac^cazw5i&iinpuutHleiKxx>liiimibîpraţiriu-zU. Rasa. a trecut de la 6. Pentru ca cititorul să dispună de toate elementele problemei. care să nu fie nici monomanie.3 putini sinucigaşi. 48 Emile* . aici cu frecventarea vmiaui bar. pe cîad sinuciderea »-a intensificat neîncetat (l 15 cazuri la un milion de locuitori în 1886-1888.2 Pentru a demonstra influenţa alcoolului. îa schimb. trebuie să adăugăm că Proporţia de sinucideri atribuite de statistica franceză fie acceselor de beţie. Ereditatea. ea «constituie prin ea însăşi una din aceste cauze. . dacă fiecarerasă ar a^ea o'rată proprie de sinucideri. fără a depinde în mod speci^ de stările anormale pe care tocmai le-am trecut în revistă. Este posibil ca predispoziţia spre siniic'^ere s% derive din constituţia individului. degenerescenta este un tei psihologic propice actiunii cauzelor ce pot determina sinuciderea.41% în 1876. degeneratul ajunge mai uşor la sinucidere decît < sănătos.O ras& nu s* defineşte şi nu se diferenţiază de celelalte doar prin caraCtere organo-fizice. începind cu 1830. < nu poale fi contanta aici cu sunpb beţie. Dar ar trebui. condiţii identice. dacă sinuciderea ar varia într-adevăr în funcţie ^ ras^ ** trebui să admitem că ea este solidar legată de o anumită disp0ziîie organică. aşa cum au admis mai mulţi specialişti i. dar acest lucru nu se datorează în exclusivitate stării» Virtualitatea care 3 caracterizează nu-şi face apariţia decît sub activ altor factori.

însă. domnul de Quatrefages a putut defini i drept „ansamblul indivizilor asemSlţori. pentru că nu numai oamenii obişnuiţi. p. ci chiar şi antropologii folosesc termenul cu sensuri destul de divergente. ce este o rasă ? Este foarttf important să dăm o definiţie. aceste cifre mi demoiutreaza' ci abuzul { bliiturideţii>eoin«reiBnWnţia»nprifatri5imidderiky. în plus. variază. importanţa lor. care i-a şi dat naştere. Jn. ale căror rezulta sînt întotdeauna îndoielnice.asemănarea şi filiaţia . acceptînd această formulă. Mai întîi. în acest spirit. şi cînd această variaţie. totuşi. două noţiuni fundame"^6: . discuţiije legate de origini dau naştere un variante incerte.Apt indiferent care eite semnificaţia lor reali. Moralstatistik. nu e sigur că există astăzi rase umane care i răspundă acestei definiţii căci. atît timp cît nu putem afla i încep şi unde se termină acestea. dintr-un cuplu un Conceptul ar fi astfel delimitat net şi s-ar defini chiar prin procedeul s al filiaţiei.contestă exact . p. S-a înţeles pînă acum prin rasă un grjp. care aparţin aceleiaşi specul careTransmît din generic m^eneraţie^caraclerele ¥riei varietăţi prir ve^TAstfel ui(etea&ă. 50 Emile l Despre sinucidere 51 mai mulţi subiecţi ai aceleiaşi generaţii sexuale o variaţie care îi distinge i restul speciei. etc p 165 si uf01. în urma încrucişărilor ce au avut loc \ toate sensurile. că trăsăturile caracteristice ale rasei j-au format în evoluţiei şi s-au fixat în organism doar sub influenţa eredităţii.o categorie de antropologi . spunem < luat naştere o rasă. în loc să dispară la ge următoare. fiecare din varietăţile actuale ale speciei noastre derivai origini diferite. poligeniştii . Această concepţie j într-adevăr.: Morselli. Cîmf.Vomve<le«ii»llmu< c»iaiw* pra cauzelor prezumdva ale ămicidem. rasa s-ar distinge~ae~specie-în măsura în i cuplurile iniţiale ale raselor unei specii ar deriva. toate formulele propuse se regăsesc. Gesetzmăssigkeit. Din păcate.origini comune. 760. în plus. existenţa şi domeniul unei i s-ar stabili doar prin cercetări istorice si etnografice. concepţia domnului i Quatrefages are dezavantajul de a anticipa greşit soluţia unei probleme jj care ştiinţa este departe de a o fi rezolvat. sub influenţa unei cauze oarecare' ^ produce la unul sau 1 Wagner. De altfel. toate. se fixează progresiv în organism datorită eredităţii.cfcindiyizixa&ăsăuiri-6em«ne. Oettingen. Fără un alt criteriu ne va fi deci dificil să ştim ce rap există între sinucidere şi diferitele rase. 158 . care. datorează această similitud"^-de-caractere-unct.

Rămîn. doar sub această formă râsete mai pot fi privite ca nişte factori concreţi şi vii ai dezvoltării istorice. au. Paris. marile rase. risipite. nu mai are suficientă consistenţă pentru a i se putea atribui o influenţă majoră asupra mersului fenomenelor sociale. încît devine imprecis. problema constituirii raselor devine solubilă. de fapt. în amestecul de popoare. ci s-au fo dintr-o dată. în ce privinţe se deosebeşte rasa latină de cea anglo-saxonă. indiferent de modul cum s-a format la origine. 28. ereditare. este transmisibil prin ereditate. au un relief mai bine conturat şi . ceea ce determină apariţia ideii de filiaţie mai mult sau mai puţin directă între indivizii aceleiaşi varietăţi. umanitatea a apărut nu dintr-un cuplu unie aşa cum sus tradiţia biblică. Tipurile speciale şi mai puţin răspîndite. asupra înălţimii sau formei craniului. Diferitele considerente sînt. ci a apărut fie simultan. obligatoriu.această con După ei. un rol istoric."' Astfel formulată. ar constitui o rasă. ci tipuri de orice fel. dar nu rezolvă problema înrudirii dintre indivizi din varietăţi diferite. Principatele rase nu s-au constiu aşadar. Nu prea ştim. Numai că se dă termenului un sens atît de larg. doar două caracteristici caie| singularizează. în urma relaţiilor intime care durează de secole. Astfel-se vorbeşte uneori de o rasă latină. în al doilea rînd. Este un caracter care. Domnul Broca se exprimă aproape în aceiaşi termeni: „Varietăţile genului omenesc au primit numele de rase. transmisibile prin ereditate. Din acest punct de vedere. de exemplu. aceste asemănări trebuie să f ' L'espece humaine. Nu mai desemnează doar ramurile cele mai importante ale speciei. în primul rînd. Dar ar trebui să fie definite obiectiv. Un* tip uman. . Cum aceste origini primitive s-au fo independent unele de altele şi în medii diferite. cete pe care le vede orice observator. în mai mul) puncte distincte de pe glob. de una anglo-saxonă etc. încît şi-au pierdut orice individualitate. Dar discuţia rămîne deschisă şi nu ar fi bine să introducem idee» 4 filiaţie sau înrudire în noţiunea de rasă. fără să mai creeze fizionomii caracteristice. se mai regăsesc doar trăsături vagi. în acest sens spunea Prichard: „Sub numele de rasă se înţelege orice grupare de indivizi care prezintă caractere comune. în creuzetul istoriei. rasă înseamnă un grup de indivizi c| prezintă asemănări. Ar fi mai bine să o definim ] atributele sale imediate. lipsite de rigoarea ştiinţifică. formînd fiecare cîte o rasă. cărora le spunem rase în sensul larg al cuvîntului. profesie etc. ele nu se referă la religie. Felix Alean. orice grup de naţiuni ai căror membri prezintă similitudini parţial ereditare. atunci. Chiar dacă nu au dispărut în totalitate. adesea nesigure. graţie fixării progresive a variaţiilor dobîndite. fie consecutiv. primitive şi fundamentate. de vreme ce sînt mai mult produsul istoriei decît al nâhirii. constituit pe baza cîtorva informaţii. diviziunile naturale şi relativ stabile ale umanităţii. s-au contopit atît de tare unele cu altele. • care nu se mai unesc decît în mod imperfect. în plus. p. s-au diferenţiat deci dej început. originea acestor caractere nefiind luată în discuţie". şi să i discuţia despre origine.

sînt puţi înclinaţijpre_^ini}cidere. finlandezii şi cîtev. cele celto-romane şi cele slave. a doua 136. deoît prin sînge Rasa astfel concepută ajunge aproape să se confunde cu naţionalitatea. Esi greu să admitem. în sensul descrescător al predispoziţiei către sinu cidere. Dar aceste diferenţe pot oare într-adevăr să fie atribuite acţiunii rasei Ipoteza ar fi valabilă dacă toate popoarele unei rase ar ayea o tendini spre sinucidere de intensitate aproximativ egală. pe de alţi parte. între care se repartizează poj rele şi pe care le putem numi rase. spanioli) . în general. Despre sinucidere de o parte. celelalte trei rase se clasează astfel: popoarele germanice. Dar. ne face să ne întrebăm dacă nu cumva ceea ce diferenţiază societăţile şi grupările aşa-zis etnice este dezvoltarea inegală a gradului lor de civilizaţie ? . La fel. în realitate. Pri numără 158 sinucideri la un milion de locuitori. n Să admitem totuşi că există în Europa cîteva tipuri mai importanţi cărora le cunoaştem caracterele generale. rasele originale au doar o importanţă paleontologică. aşa cum susţine Morselli. exişi divergenţe majore în acest sens. angli saxonul şiTlărnandul. Rezerva este cu atît mai necesară cu cît ar fi posibil ca incertitudinea antropologiei să provină din faptul că termenul de rasă nu mai corespunde azi unui fapt bine <! T——— Articolul Atohropologie. Dalmaţia 14. înfrăţite mai degrabă prin civilizaţie. Faptul că popoarele care prezintă aceste diferenţe sînt în acelaşi timp cele mai civilizate. Ar trebui în primul rînd să ştie care sînt diferitele rase şi cum se deosebesc între ele. alte provincii ruseşti). Mjjrselliagâsit patrujtsemenea grupaţi • tipul germanic. din Dictionnaire al lui Dechambre.3. grupările restrînse pe care le numim astăzi rase par a fi popoare i secţiuni de popoare. dintre toate popoarele cel romane. Cel din urmă 1-am amintit doar. t. tipul slav şi tipul uralo-aJtaie. în timp c<. căi numără prea puţini reprezentanţi în Europa pentru a-i putea determi influenţa asupra sinuciderii (cuprinde doar ungurii. că o diferenţă atît de mare poate justifica prin faptul că elementele germanice sînt mai numeroase în Franţa decît în orice altă ţară latină. Boemia şi Moravia sînt nişte excepţii. 52 Emile Durkhe. deşi în aceeaşi perioadă Italia număra cam 30. avînd drept varietăţi germanul. iar Spania chiar mai puţin. scandinavul. slavii. în timp Croaţia are doar 30.Aceste observaţii preliminare ne avertizează că sociologul trebuie să fie foarte circumspect atunci cînd vrea să cerceteze influenţa raselor asupra "nui fenomen social oarecare. francezi. tipul celtoroman (belgieni. italieni. Franţa se distinge cu 150 sinucideri la milionul de locuitori.

de vreme ce încă nu s-a demonstrat că nu există un tip germanic parţial ereditar. Tabelul VII indică proporţia elementelor germanice în cadrul populaţiei şi rata medie a sinuciderilor în perioada 18721877.de o exactitate deosebită. preluat de la Morselli. şi căflamanzii sînt influenţaţi de climă. Diferenţierea raselor s-a făcut după natura idiomurilor folosite . Carintia şi Silezia (128). Norvegia are doar 74. în concluzie. germanul îşi menţine această caracteristică. Luînd termenii într-un sens riguros. Să vedem deci dacă prezenţa lor determină creşterea numărului de sinucideri. trei suit mult mai puţin înclinate către sinucidere decît slavii şi latinii. care au între 37% şi 9% germani. putem extinde sensul termenului şi să spunem că. căci el ar putea să fie determinat de natura proprie a civilizaţiei din această ţară. la popoarele de rasă germană. că în Anglia există numeroase elemente celtice. Aici germanii sînt amestecaţi. Dar aceasta este singura concluzie posibilă din cifrele care s-au dat şi este singurul caz în care se poate presupune existenţa unei influenţe a caracterelor etnice. nu ar trebui să vorbim despre rasă. Din cele patru popoare.. ne este imposibil să observăm vreo influenţă a germanilor. Vom cerceta dacă în afara graniţelor Germaniei. pentru a putea atribui rasei înclinaţia către sinucidere a germanilor. nu este suficient să constatăm fenomenul în Germania. deşi Danemarca prezintă 268 sinucideri la un milion de locuitori. ci despre naţionalitate. locuitori). Iar aceste trei provincii depăşesc în privinţa ratei sinuciderilor. Moravia şi Bucovina. în funcţie de provincie. în acest tabel. fără dovezi. Totuşi. Pentru a răspunde problemei. prezinţi o medie a sinuciderilor (140) superioară celei din Stiria. diversitatea este chiar mai accentuată. unicele trei provincii cu 1 Pentru a justifica aceste cifre. Boemia. chiar dacă nu este. . deşi numără o importantă minoritate slavă. De fapt. Austria ne oferă o experienţă deja existentă. şi că persistă în orice mediu social. cu o populaţie cu origini etnice diferite. Ar trebui să demonstrăm că predispoziţia este legată de o stare ereditară a organismului german. în proporţii diferite. anglo-saxoni (70 '). Este vorba despre flamanzi (50 sinucideri la un milion de 1 Nu ne referim la clasificările lui Wagner fi Oettingen. dintre toate popoarele germanice. ea produce efecte contrarii. că este o trăsătură permanentă a acestui tip. Este deci imposibil să atribuim rasei rata sinuciderilor daneză. Morselli presupune. sinuciderea este mai frecventă decît în majoritatea societăţilor celto-romane. de vreme ce în cele două ţări în care rasa este cea mai/pură. a fost totuşi criteriul cel mai sigur de care neam putut servi.între popoarele germanice. i31 dintre scandinavi. doar germanii au cu adevărat o înclinaţie spre sinucidere.5. atunci cînd este asociat vieţii altor popoare şi aclimatizat în alte civilizaţii. unde germanii sînt în mare majoritate. jar Suedia 84. slave şi chiar anglo-saxone_sau_ scandinave. care au fost aspru criticate şi de către Morselli.

64 15 Med te 8 ia 13 germani Moravia 26.37 19 iLj 0 Minorita Boemia 37.90 88 gru te Cisalpin \ pe germană Litoral 1.62 38 86 slabă Camiola 6.40 92 Media e Carintia Suria 62.20 46 Dalmaţia ~ 14 .45 94 ior germani Sileria 53.54 EmikDurk Despre sinucidere 55 Tabelul Vn Compararea provinciilor austriece din punctul de vedere al sinuciderii Rata Numă sinuciderilor / rul de la un germa milion de ni la locuitori 100 locuit ori Austria 95.72 82 dou ă Minorita Tirolul 1.33 6 Me 140 puternică Bucovina 9.06 12 dia 8 celo r Calicia 2.90 254 Inferioară Provincii Austria 11 pur Superioară 100 0 Media gennwe Salzburg 100 12 106 Tirolul 100 0 Transalpin 88 In majoritat 71.

de exemplu.populaţie în totalitate germană: Austria Superioară. Totuşi. Ele convieţuiesc. media sinuciderilor în aceste regiuni este de 186 (în anul 1876). Faptele demonstrează deci căi dacă germanii «y nmnar» mai mult deţg^ [ orice alt popor. prezintă medii de sinucideri de 486. ci civilizaţiei fo «fonti eia se_dezvoltă. l consecinţă. se deosebeau unii de alţii prin statură. Geneva şi Vaud. Dar cantonul cu cele mai puţine sinucideri . unde nu sînt mai mulţi ge numărul morţilor voluntare este de două puia la cinci ori mai mare. acest lucru nu SP. Rezultatele au confirmat concluziile anterioare : . dar ele nu pot fi atribuite populaţiei germane. ceea ce este comparabil cu siti din Tirolul Transalpin (cu totalitate germană) şi mai mare decît în Carinti sau Stiria (majoritate germană). Adevă cauză este faptul că în Austria Inferioară se găseşte Viena. dacă germanul şi slavul trăiescf acelaşi mediu social. Dalmaţia şi Litoral nu se datorează slabei minorităţi ge de vreme ce în Calicia şi Tirolul Cisalpin. Neuchâtel. ar putea părea concludentă. deşi au o populaţie aproape în totalitate latină. care. media sinuciderilor este de 255 (Valais.Valais (10 sinucideri la un milion de locuitori) . Pentru a permite factorului etnic să-şi manifeste mai uşor influenţa -dacă aceasta există . există una care.. în schimb. Salzbourg şi Tiroli Transalpin. tendinţa lor spre sinucidere este aproape identică. în Elveţia. numărul sinuciderilor este enorm (în 1876 erau 37 sinucideri la un milion de locuitori). Chiar în epoca lui lulius Cezar. Neuchâtel.este chiar cantonul cu cei mai mulţi germani (319 germani la mia de locuitori). iar acolo. Da am calcula rata medie a sinuciderilor pentru ansamblul celor 8 provii cu minoritate germană. Fribourg. Situaţia este asemănătoare în ceea ce priveşte rasele germanică şi latină. în cea de-a doua francezii deţin superioritatea. Este adevărat că Austria Inferioară are cele mai multe şir cideri. ca i orice capitală. am obţine 86. Poporul francez rezultă din amestecul a două rase principale: ţii şi kymrii. în cele cinci cantoane care au majoritate franceză. kymrii erau . la prima vedere. încă de la origine. care este infe ca număr celei din celelalte trei provincii din această grupă. 321 şi 371 respectiv. Invers. numărul mic de sinucideri < Carniola. printre dovezile aduse de Morselli pentru a Bili influenţa rasei.am încercat să eliminăm factorul religios ce ar putea masca această influenţă. Vaud). rlarnreazJ rasei. Cantoane elveţiene Catolici germani Catolici francezi 87 sinucideri 83 sinucideri Protestanţi germani Protestanţi francezi 293 sinucideri 456 sinucideri Deşi în prima grupă diferenţa este aproape nulă. diferenţele care apar atunci cînd cele două tipuri trăiesc în alte_ condiţii nu depind de rasă. Astfel. Cincisprezece cantoane-sînt germane în totalitate sau parţial. Geneva. Am comparat astfel cantoanele germane cu cele franceze de aceeaşi confesiune.

vestiţi prin statura lor înaltă. Pentru a demonstra această afirmaţie. oricare ar fi autorităţi acestui din urmă savant. Această „hartă etnografică" este oarecum ^semănătoare cu cea a sinuciderilor. vom obţine rezultatele din tabelul de mai jos.mai mult sau mai pu empirice . Morselli a mers însă mai departe. Broca a reuşit să determine în ce fel sînt distribuite : teritoriul francez cele două rase. pe care a crezut că le recuno este încă şi mai îndoielnică3. i prea ingenios poate. iar cele minime în centrul şi sudul ţării.. 2 Memaires d'anthropologie. cu cît talia medie este marel. unde predomină persoane de talie înaltă (39 respinşi la mia recruţi). 189. celălalt format din 24 de departamente din centrul şi vestul (arii. p. p. Tot datorită taliei. întradevăr. Dar. Dar modul în care Morselli a ajuns la acest rezultat permite să-1 contestăm. op. Rata sinuciderilor nu creşte regulat. ui . alăturihd media corespunzătoare a sinuciderii din fiecare grupă. Să lăsăm deoparte acest tabel sistematic. dacă ne amintim că valorile ridicate «e ratei sinuciderilor suit grupate în zonele nordice. deoarece această talie creşte invers proporţional cu număr recruţilor respinşi. 320. cit. 1. proporţional cu preponde relativă a elementelor kymrice sau presupuse a fi kymrice . el a considerat drept bază a con raţiei cele şase grupe etnice alcătuite de B roca2 după gradul presupus i purităţii celor două rase: celtică şi kymrică. El a crezut că se P°ate dovedi că sinuciderile în Franţa depind de modul de distribuţie a 56 Emile Durkheii elementelor etnice. ce dife sensibil de rezultatele lui Morselli. Nu ne i rămîne decît să vedem pe cîte prezumţii istorice .s-a bazat în cercetările sale. Cele două medii calculate se dovedesc a fi într-un rap invers: există cu atît mai multe sinucideri.1. prima grug numără mai puţine sinucideri decît a doua şi doar cîteva în. iar dacă din acestea rezultă că j Franţa există două tipuri antropologice complet distincte. O corespondenţă atît de riguroasă ar putea fi explicată doar pr influenţa rasei. problemele legate de etnografie sînt prea con plexe şi lasă prea mult loc interpretărilor diverse şi ipotezelor conţi dictorii pentru ca o clasificare ce rezultă din ele să fie riguroasă. iar cea de origine tymrică în nordul acesteia. 3 Paie incontestabilă existenţa a două mari grupuri regionale : unul format din departamente nordice. atunci existen tipurilor intermediare şi divers nuanţate.plus faţă de] 1 Morselli. şi să clasificăm departamentele în funcţie de medie a populaţiei (adică în funcţie de numărul mediu al recruţilor respii din motive de statură). a stabilit astfel că populaţia de origine celtică este preponderentă în sudul Loarei. a constituit ţ grupe de departamente şi a calculat pentru fiecare din ele media sinuc derilor şi media recruţilor respinşi pe motivul staturii necorespunzătoa Este de fapt o modalitate indirectă de a măsura talia medie a populi respective.

I Despre sinucidere 57 Tabelul VID Departamente cu talie înaltă Prima grup» (9 departamente) A doua grupă (8 departamente) A treia grupă ţ 17 departamente) Media generali Nr.40 %o în 1860. Dacă ne gîndim ci talia medie în Franţa s-a schimbat mult în 30 de că numărul celor respinşi la recrutare din acest motiv s-a modificat de la 92. recnj|i Sub 40 Ia mia de lexaminaji 40 + 50 50 + 60 Sub 60 lUumcdK» uracidciilof 180 249 170 191 Departamente cu talie joasă Prim» grupă 72 departamente) A doua grupă 12 departamente) A treia grupă 14 departamente) Media general* Nr. recruţi 60 + 80 80+100 Peste 100 Peste 60 Râu medic a nnuciderilor 115 (fără Sena 101) 88 90 103 (cu Sena) 93 (fără Sena)| .80 %c îj 1831 la 59.predomină persoanele de statură joasă (între 98 şi 130 de respinşi la mia de recruţi Dar această diferenţă este oare o consecinţă a rasei ? Este o întrebare la care este să răspundem. vom fi îndreptăţiţi să ne întrebăm dacă un caracter atît di mobil cum este statura poate fi un criteriu sigur pentru a distinge între ele acele tipul relativ constante pe care le numim rase.

1 Mai ales dacă exceptăm Sena care. rămîne doar un'fapt curios.'treia. Ar fi ciudat ca un tip colectiv. sînge. Cu alte cuvinte. limbă şi credinţă" 2. s-au îndepărtat mai mult de tipul comun. fără ca cele două progresii să fie perfect paralele. din ambele puncte de vedere . datorită condiţiilor sale deosebite. Dar nu este del aşa. predispoziţia mai accentuată spre sinucidere a rasei kymri ar avea cau etnice. Şi unii şi alţii sînt varietăţi ale acelei rase l oameni blonzi şi înalţi care s-au răspîndit treptat în toată Europa. amestecîndu-se cu rasele brune şi scunde sudului. Grupele cu populaţie de talie joasă sînt aproape la acelaşi nivel în ceea ce priveşte sinuciderile '. ei s-au afiliat. Singura diferenţă de nati etnografică este că celţii. Celţii şi kymrii nu sînt rase primitive şi pure. atunci s-ar datora faptului că la ei rasa primitivă s-a alterat puţin. 3. unde sinuciderile sînt numeroase şi staturile înalte. şi ca un tip problematic pe jumătate. 58 Emile Durk 1. ea încetînd să mai existe în profunzimea variaţiilor pe care le prezintă cele două fenomene. dar coincidenţa este valabilă doar la modul general. iar sinuciderile mai rare. în Norvegia oamenii sînt cei mai înalţi din Europa (1.72 m) şi] consideră. Există o dife prea mare între extrema generalitate a caracterelor care le perpetu amintirea şi specialitatea complexă a unei astfel de înclinaţii. Dar atunci ar trebui ca. Dar ea este. dacă la popoarele presupuse a fi de origine celtică sinucideif este astăzi un fenomen rar. Odată adusă la proporţiile sale reale. atunci schimbarea nu s-a produs în virtul unei proprietăţi congenitale a rasei. de fapt. Poate fi determinată doar de simpla interferenţă a unor factori independenţi.Franţa este împărţită în două jumătăţi: una nordică. j aibă astăzi o acţiune încă eficace asupra acestei tendinţe. să înceteze să se manifeste imediat ce se modifică circul stanţele sociale. Cifrele arată clar că. fie prin pătrunderi succesive. 2. să fie confirmată şi chiar provocată de alte fapte. ci datorită circumstanţelor exterioaj care s-au modificat. Vom vedea mai tîrziu că sinuciderea era frecventă la vechii celţj Aşadar. cele două mase regionale distinse pe harta etnografică se regăsesc şi pe cea a sinuciderilor. cum este cel j celţilor sau al vechilor belgieni. . odată cu accentua caracterelor proprii rasei. de altfel. contrazisă de consideraţiile ce urmează. insuficient pentru a demonstra o lege. cum este cel al germanilor. unde talia este mai joasă. Pe"ntru a o putea atribui influenţei raselor ar trebui. chiar dacă sînt inegale în raport cu statura. a < existenţă este incontestabilă şi care are pentru sinucidere o afinitate atît j puternică. din care au rămas doar rare vestigii. să crească şi rata sinuciderilor. cel puţin. această coincidenţă nu mai constituie o dovadă în sprijinul elementelor etnice. fie ] invazie în masă. cealaltă centrală. şi în afara Franţei.al sinuciderilor şi al staturii . Prin urmare. nu este cu adevărat comparabilă cu alte departamente.

Dar este oare demonstrată ereditatea _J ^sinuciderii ? Problema merită a fi discutată. a ideilor şi a bunurilor i. făcînd mai activă circulaţia oamenilor. Belgia sau Anglia. (. limitele geografice ale sferei de influenţă a civilizaţiei sînt şi limitele zonei cu cele mai multe sinucideri. ci de faptul că în nord s-au acumulat cu precădere condiţiile sociale l care determină sinuciderea. ' V. Consideraţiile etnografice nu ar putea descifra nici misterul dualităţii morale a francezilor. în consecinţă. după cum l este ridicată nici în Olanda. cauza pentru care francezii din nord se sinucid mai mult decît cei din sud nu ţine de temperamentul lor etnic. spiritul provincial şi tradiţionalismul local au rămas mai puternice în sud.că rasa lor este originară din nord. în două pa distincte. p. IV. (. afirmaţia ar fi incontes- . Teoria conform căreia rasa ar fi un factor important al înclinaţiei către •'. Topinard. cît şi etnologic. mai jos Cartea a doua.. op. mai exact de j malurile Mării Baltice.. ea fiind un element organic al nordului ţării.dovedi că tendinţa Spre sinucidere se transmite din generaţie în generaţie. cit. Cap. Aathropohgie. Aşa cum vom vedea mai tîrziu. 394. în afara legăturii pe care o are cu teoria precedentă.) între tipul nordic şi cel meridional nu poate exista un antagonism atît de puternic. 2 Broca. Despre sinucidere 59 civilizaţiei franceze se găseşte în nord. în nord. j . | sinucidere presupune implicit că sinuciderea este ereditară. o strînsă solidaritate de interese şi contacte mai frecvente au apropiat popoarele mai repede şi le-au contopit existenţa.. ne gîndim oare doar la faptul că urmaşii sinu-Lţigaşilor. în aceste condiţii. Dar rij sinuciderilor nu este deloc ridicată în Peninsula Scandinavă. 1. Şi tocmai această egalizare morală a reuşit să transforme nordul în locul de origine al unei civilizaţii intense. care nu au interferat încă total. moştenind spiritul părinţilor. din motive istorice. în timp ce. p. Dacă s-ar j .. în caz contrar. pentru că are propria ei l importanţă. civilizaţia conţine cauzele principale ale sinuciderii în rîndul francezilor. felul în care ea s-a produs şi s-a menţinut este o problemă de istorie. Cînd spunem că uciderea este ereditară.. distribuţia geografică a sinuciderilor franceze poate J explicată fără a se face apel la influenţele obscure ale rasei: Ştim că Fraii este divizată. sînt înclinaţi să se comporte la fel ei în împrejurări similare ? în aceşti termeni. Dar focarul şi izvc 1 V. încît secole de viaţă comună să nu-1 poată înfrînge. unde sa şi conservat cel mai bine.) Probabil că. nu ar putea avea un caracter etnic.' unde rasa şi-a menţii totuşi puritatea mai mult decît în Franţa 3. 464.. atît din punct de vedere moral. Vom preciza mai întîi sensul cuvintelor folosite. şi datorită că nu sînt influenţaţi de ideile şi moravurile nordului. De altfel. Oamenii din centru şi din : şi-au păstrat umorul şi un stil de viaţă care le este propriu.I. necesitatea de a înfrunta un duşman comun. | atunci ar însemna că ea depinde de o anumită stare organică.

Pentru a respinge definitiv această ipoteză ar trebui să se poată cel pu^ demonstra că bacilul Koch se întîlneşte la fetus. copiii şi nepoţii au sfîrşit la fel. tată a şase copii. iar al cincilea a făcut încercări repetate 2. 60 m). 60 Emile Durkhe sinucidere 61 labilă. Psihologii au vorbit des ereditate într-un sens cu totul diferit. şi unde înălţimea medie a populaţiei este net superioară în B°rd faţă de sud. Explicaţia contrară pare chiar mai _ babilă. ci s-o tratăm cu circumspecţie. şase dintre aceştia rămînl Paris sau în împrejurimi. Civilizaţia actuală a Italiei este de origine piemonteză . Se întîlne alte cazuri în care părinţii. Există multe cazuri! care ftizia atacă generaţii succesive şi totuşi savanţii ezită încă să ac că această boală ar fi ereditară.. Aceeaşi rezervă se impui şi în problema de . Cifra maximă se întîlneşte în Toscana şi Veneţia (1. ci temperamentul general ce poate predispune subiecţii către acest sfîr dar nu-i obligă s-o facă. fiind ocoliţi de necazi" şi greutăţi..nu justifică şi nu determină în nici un j variaţiile pe care le prezintă rata sinuciderilor. printr-o înălţime mai mare decît a populaţiilor meridionale. Cu toţii se bucură de o sănătate de fier. Este vorba despre situaţia în tendinţa de a se sinucide ar trece direct şi integral <de la părinţi la co determinînd apariţia sinuciderii cu un adevărat automatism. Acea tendinţă ar consta într-un mecanism psihologic aproape autonom. Dar exer fiziologilor trebuie să ne înveţe să nu tragem prematur concluzii! problema eredităţii. unde rata sinuciderilor este mai mare în Bord şi mai mică în sud. Dar toţi cei şapte fraţi se vor sinucide. ceea ce 1-ar face stă depindă esenţial cauze individuale. Unul dintre ex piele cele mai frapante a fost citat de Gali: „Domnul G. ca şi în Franţa.I Acelaşi fenomen s-a petrecut şi în Italia.'dintre ca patru s-au sinucis.nţj rastenia. populaţia P«monteză este caracterizată. ci terenul propice dezvolta _ ei. păstrîndu-şi sau sporindu-şi chiar capital moştenit. dar inutilă.. Dar cercetarea demonstrează oare existenţa unej asemenea credită Este adevărat că se observă uneori cazuri în care sinuciderea se repeţi cadrul aceleiaşi familii cu o regularitate deplorabilă. proprietar. li celor şapte copii o avere de două milioane . ci temperamentului gene care favorizează apariţia şi fecundarea bacilului generator de boală. des de asemănător cu o monomanie. nu este boala. Apariţia repetată a maladiei la aceeaşi familie poate să se dator nu caracterului ereditar al bolii propriu-zise. pe parcursul a 40 i ani". în acest caz. cu diferitele ei forme .în Calabria (l. Ce ce se transmite. dovedind că nu sinuciderea esste ereditară. ' Esquirol a cunoscut un comerciant.65 m). Am văzut deja cum acea constituţie individuJ care favorizează în cea mai mare măsură apariţia fenomenului . i «* minimum .

a tendinţei spre sinucidere. Paris. Dacă pentru o fracţiune relativ ridicată din cifra totală a sinuciderilor s-ar dovedi existenţa unor antecedente ereditare. Cercetările care ar putea rezolva clar această chestiune nu s-au realizat însă niciodată amănunţit.1. în majoritate sau chiar în totalitate. în primul rînd. După statistica bavareză. între 1857-1866. Puţinele informaţii de care dispunem n-au un caracter demonstrativ. Oricît de puţin revelatoare ar fi faptele. Pentru a rezolva chestiunea eredităţii nu este suficient să cităm cîteva fapte favorabile ei. aproape toate observaţiile au fost făcute de specialişti asupra grupurilor de alienaţi. ci ar trebui ca fapte citate să fie suficient de numeroase pentru a nu fi atiibuite unei coincic . un rol important. p.. într-adevăr.6i să nu poată fi explicate altfel şi să nu fie contrazise de o altă observaţie. Proporţia stabilită de Cazauvieilh este mai ridicată : 13 bolnavi din 60 aveau antecedente ereditare (deci 28%) 2. odată cu aceasta.care ne ocupăm. p. 2 Maladies mentales. a tarei nervoase pentru care sinuciderea este o consecinţă posibilă. al bolii. n-o 1 Sur Ies fonctions du cerveau. Dar dacă dovada lipseşte. p. p. 3 După Morselli. Or. Dar există cel puţin două alte cauze ce ar putea produce acelaşi efect.. în aceste condiţii. la rîndul lor. cit. unul singur avea cazuri similare în familie l. 19. după care sinuciderea ar avea tendinţa să se transmită ereditar. 'Stucj'de. Din 39 de alienaţi cu tendinţă spre sinucidere. 582. Putem să ne întrebăm deci dacă nu este cumva vorba de transmiterea ereditară a alienării mintale şi. p. op. observaţi şi analizaţi de doctorul Luys în sanatoriul său. ci a afecţiunii mintale în generalitatea sa. op. care este un simptom frecvent. cit. 17-19. 410. întrebarea e cu atît mai justificată cu cît. gste oare satisfăcută această triplă definiţie ? Exemplele citate nu sînt rare. alienarea mintală este boala care se transmite cel mai frecvent. p. ipoteza eredităţii ar căpăta o oarecare autoritate din chiar neputinţa de a găsi o altă explicaţie. . după declaraţiile tuturor observatorilor. doar la sinucigaşii alienaţi 4. cazurile favorabile ipotezei de ereditate s-au întîlnit. atunci am putea admite între cele două elemente un raport de cauzalitate. 197. Din 265 de alienaţi. Dacă un nefericit în a cărui familie există şi nebuni şi sinucigaşi se omoară. dar nu mai este vorba de o ereditate a sinuciderii. ne putem întreba dacă nu cumva cazurile citate sînt datorate unei combinaţii fortuite de cauze diferite. 1. dar accidental. Ereditatea joacă. 1825. ba chiar sînt contradictorii într-o anumită măsură. 2Suicide. aceasta se ridică la aproximativ 13% 3. singura care înregistrează influenţa eredităţii. Brierre de Boismont a găsit doar 1 1 (deci 4%) ai căror părinţi se sinuciseseră. Dar ar trebui să determinăm cj proporţia dintre sinuciderile presupuse a fi ereditare şi ansamblul rnorţilor voluntare. 4 Brierre de Boismont. 59 . Cazauvieilh.

deşi alienarea mintală nu implică obligatoriu acest lucru. aşa curţi melancolia ascendenţilor. De unde provin atunci nebunii predestinaţi parcă sinuciderii ? Există evident un alt factor. se întîmplă deseori ca acestea să fie identice unele cu altele : au loc la aceeaşi vîfstă şi în aceeaşi manieră (toţi sinucigaşii unei familii aleg spînzurătoarea. 145. care nu ţine de ereditate . ca într-un caz deseori citat. iar în alta se aruncă din locuri înalte). Faptele demonstrează mai degrabă că influenţa contagioasă a sinuciderilor petrecute în familie asupra spiritului supravieţuitorilor este foarte mare. face pentru că părinţii săi s-'au sinucis. să corespundă unor categorii diferite. ai căror părinţi s-au sinucis. într-adevăr. într-un capitol viitor. în familiile cu multe sinucideri. pe de o parte. îi face să accepte uşor ideea de a-şi lua singuri viaţa. Procesul este mai frecvent la indivizii a căror constituţie îi face accesibili sugestiilor de orice fel şi ideii de sinucidere. de exemplu. Nu este nimic uimitor în faptul că amintirea sau spectacolul tragicului sfîrşit al celor apropiaţi devine pentru ei sursa unei obsesii sau a unui impuls irezistibil. Unii au considerat că similitudinea este o dovadă în plus a eredităţii. p. iar pe de altă parte. Această primă cauză posibilă nu explică totuşi toate cazurile. Pentru a ajunge să reproducă atît de fidel fapta i Ribot. în special. atunci e cu atît mai greu să admiţi că există tendinţe spre spînzurare ori împuşcare. Slăbiciunea nervoasă îi face uşor de hipnotizat şi. Uneori. Felix Alean. provenite fiind din nebunii diferite. că sinuciderea este molipsitoare. rezolvă şi cazuri neelucidate pînă acum. că sinuciderea se repetă doar la familiile de alienaţi. Ei sînt înclinaţi să reproducă tot ceea ce îi uimeşte. devine delir cronic sau nebunie instinctivă la descendenţi. Această dublă condiţie este îndeplinită la subiecţii alienaţi sau doar neurastenici. dar în plus. în acelaşi timp. Nu s-a demonstrat. Dar dacă e greu să faci din sinucidere o entitate psihologică distinctă. Despre sinucidere 63 înaintaşilor este necesar ca amintirea acesteia să-i obsedeze şi să-i persecute. tot aşa este posibil ca mai mulţi membri ai aceleiaşi familii să se omoare.62 Emile Durkheinr. puterea contagioasă a exemplului este suficientă pentru a-1 produce. Paris. iar aceste sinucideri. pe o perioadă de mai mulţi anil. în care aceeaşi armă a servit întregii familii. sinuciderea pare să fie într-o stare endemică. în unele din aceste familii. Explicaţia este cu atît mai verosimilă cu cît numeroase cazuri în care nu poate fi . asemănarea merge mai departe. dar mai a"les să repete un act pentru care au deja o oarecare predispoziţie. Nu orice nebun doreşte să se omoare. LTieredite. Vom vedea. Aşa cum tulburările mintale se transformă transmiţîndu-se. în altă familie toţi se asfixiază. ci pentru că aceştia erau nebuni. Această explicaţie este la fel de satisfăcătoare ca şi ipoteza eredităţii.

Un al doilea frate. Noutatea a tulburat-o grozav : auzise că nebunia este ereditară şi ideea că ar fi posibil să ajungă şi ea cîndva într-o astfel de stare începe curînd să o obsedeze.vorba de ereditate. epidemia s-a sfîrşit. repetînd fapta rudelor lor. această problemă nu m-a preocupat niciodată în mod serios. O tînără de 19 ani află că „unchiul său din partea tatălui s-a sinucis. la 56 de ani. care îl îngrijea. pînă cînd. era contaminat de predispoziţia la sinucidere. Un al patrulea frate. cit. îşi reproşează această moarte. în tabăra din Boulogne. aveam un caracter destul de vesel. cedează în faţa exemplului." i Moreau citează un alt fapt. influenţa preponderentă a obsesiei este evidentă. cit. 57. dar. nu-mi mai dădeau pace şi în fiecare moment îmi venea să-mi pun capăt zilelor. cu atît mai mult cu cît aceasta atinge valoarea maximă a intensităţii în familiile în care totul determină accentuarea fenomenului. au acelaşi caracter. acum trei ani. ci singura cauză este molipsirea. s-au spînzurat pe rînd şi într-o perioadă scurtă de timp. Toată lumea cunoaşte cazul celor 15 invalizi care.. Era deja în această situaţie.. în aceste exemple. fiind urmat în cîteva zile de mai mulţi imitatori. în epidemiile despre care vom vorbi mai tîrziu. p. op.. Un frate care1 vizitase la Charenton era disperat de ideile oribile pe care le auzise şi nu mai putea scăpa de convingerea că şi el va avea acelaşi sfîrşit2... Odată cîrligul scos. îmi mărturisise cu o disperare înspăimîntătoare că nu va scăpa de soarta care-1 aşteaptă. nu aveam necazuri." Dar unul din exemplele cele mai revelatoare este prezentat de Falret.. este normal să fie atribuite molipsirii. Am spune că unele sînt copiile altora. şi derivă unele din altele. cînd tatăl său îşi ia şi el viaţa. op. de vreme ce accidentele au încetat odată cu dispariţia obiectului material care întreţinea amintirea. cu doi ani înainte. N-am să vă ascund că fratele meu s-a sinucis la 60 de ani. diferitele sinucideri sînt aproape întotdeauna uimitor de asemănătoare. 195. Din: acest moment fata capătă . face mai multe tentative de sinucidere şi moare un an mai tîrziu. Atunci cînd sinuciderile par să reproducă toate acelaşi model. De altfel. iar acum nu mă mai părăseşte nici1 Lisle. în 1772. Este şi cazul unei familii observate de Esquirol: „Cel mai tînăr dintre fraţi. Un alienat al cărui frate şi unchi se omorîseră. p. mulţi dintre subiecţi au sentimentul că. medic. de acelaşi cîrlig dintr-un pasaj întunecos. avînd 26-27 de ani. am început să am gînduri negre.. după cîteva încercări repetate. Seria sinuciderilor a încetat cînd ghereta a fost arsă. Un bolnav i-a făcut lui Brierre de Boismont mărturisirile următoare : „Pînă la 53 de ani m-am simţit bine . 2 Brierre. La fel. un soldat s-a împuşcat într-o gheretă. amintirea evenimentului a revenit.. se omoară după ce. După trei luni. 64 Emile Durkheim odată. devine melancolic şi se aruncă de pe acoperişul casei.

cit. veselia îi revine progresiv. Cum sinuciderea nu are nimic sexual prin ea însăşi. Ce s-ar putea spune atunci despre cazurile de tuberculoză apărute la 15. sîngele meu este deci contaminat!» Comite o tentativă de sinucidere. Iată de ce ereditatea este considerată drept cauză fundamentală a acelei nebunii speciale care se manifestă . pe de altă< parte se pretează şi altei explicaţii." [ Pe de o parte.. anumite elemente sta-. deci. cazurile cele mai favorabile ipotezei de ereditate a sinuciderii nu sînt suficiente pentru a-i demonstra existenţa. Asemănarea fizică este atît de mare. în realitate. fără ca vreun element să fi 1 Luys. fata renunţă la orice idee de sinucidere. atunci cînd ea izbucneşte la 15 sau 20 de luni după naştere. ar trebui cel puţin să se demonstreze că afecţiunea respectivă apare frecvent la copiii mici. dar că moştenirea lor este neutralizată de condiţiile sociale specific feminine ? Dar ce putem gîndi despre o ereditate care.. decît că ea constă dintr-o vagă virtualitate. în lipsa unei dovezi hotărîtoare că germenele există la fetus sau la copilul nou-născut. rămîne latentă. în majoritatea cazurilor.convingerea că este destinată unei morţi violente. Referindu-se la ereditatea ftiziei. Dacă există un determinism organo-psihic. De atunci. Iată care sînt aceste. a cărei existenţă nu este de fapt demonstrată ? 2. dacă ereditatea ar juca rolul important ce i se atribuie. Nu aşa ar trebui să fie. Nu mai este preocupată decît de apropiatul său sfîrşit şi repetă fără încetare : «Trebuie să mor ca tatăl şi ca unchiul meu. de origine ereditară. Despre sinucidere 65 indicat existenţa unei tuberculoze latente. 201. op. iar sănătatea i se reface complet. Să spunem oare că femeile moştenesc în aceeaşi măsură ca şi bărbaţii predispoziţia spre sinucidere. Dar omul pe care-1 credea tatăl său nu era. aceasta nu şi-ar fi pierdut virulenţa după un timp atît de lung ? Este oare natural să dăm toată vina pe aceşti microbi-fosilă mai mult decît pe bacilii faţă de care subiectul este expus de-a lungul vieţii sale ?" * într-adevăr. 20 sau 30 de ani după naştere ? Chiar presupunînd că ar fi existat încă de la începutul vieţii o leziune. tatăl natural. a căror importanţă a scăpat probabil psihologilor. Grancher spune : „Putem foarte bine să admitem ipoteza eredităţii într-un asemenea caz (este vorba despre o ftizie declarată la un copil de trei luni). ştim că sinuciderea printre femei este mult mai rară şi reprezintă o mică fracţiune din numărul sinuciderilor printre bărbaţi.. Dar este deja mult mai puţin sigur că tuberculoza ar data din timpul vieţii intrauterine. de fapt. încît îndoiala bolnavei se risipeşte imediat. care îi predestinează pe oameni sinuciderii. Mai mult însă. ar trebui să afecteze ambele sexe.-mama îi mărturiseşte adevărul şi-i aranjează o întîlnire cu adevăratul tată. Pentru a-şi elibera fiica de obsesii. elemente: 1.. nu se împacă! deloc cu ipoteza unei transmisii ereditare propriu-zise.. p. nu ar trebui să apară mai mult la băieţi decît la fete. pentru a avea dreptul să susţii ipoteza eredităţii unei afecţiuni. tistice.

66 Emile Durkhe.8 sinucideri de fete. nu avem motive să considerăm că aceasta ar fi solidară cu un anumit stadiu al dezvoltării organice. Din acelaşi motiv. Nu trebuie uitat faptul că şi copiii sînt plasaţi si acţiunea cauzelor sociale.. t.3 sinucideri de băieţi la un milion de copii sub 16 ani şi 1. nebunie ereditară. Conform statisticii lui Legoyt.. art. Koch a demonstrat că în cazurile în care nebunia este influenţată de ereditate. 542. Este adevărat că există caractere considerate ereditare şi care nu se manifestă. Vîrsta cea mai mică la care apar cazuri de sinucidere este de cit ani. exact din acest motiv. ereditatea poate produce efecte vizibile doar la pubertate. Atît timp cît constituie un mecanism bine definit. dovadă ar fi constatarea că sinuciderile la copii variază în funcţie de medj social. ţările. 170-172. în plus. care poate să se transmită integral. Ori în cazul tendinţei spre sinucidere. cu cît este mai lungă perioada pînă la apariţia unui caracter. excrescenţele osoase. totuşi..în copilăria mică şi care a fost numită. în perioada 1861-1875. are un caracter de precocitate mult mai pronunţat decît în cazul cînd bolnavul nu are antecedente cunoscute de acest fel2.33 cazuri la fete (la un milion de copii). existau în Franţa 4. Repede integrat mişcările civilizaţiei. Nici în privinţa lor nu poate fi admj ipoteza eredităţii. în realitate. care îi pot împinge la o asemenea faptă. Tabelul K * . în Italia. sinuciderile la copii cresc în număr cu deplorabilă regularitate în ţările mai civilizate 2. Dar dacă proprietatea transmisă este posibilă la orice vîrstă. p. 25 cazuri la băieţi şi sub 0. între 1866-1875. Phtisie. fiind mai numeroase în marile oraşe '. dar frecven sinuciderilor atinge valoarea maximă la bătrîneţe. ar trebui să-şi facă apariţia încă din primii ani de viaţă. ele fiind cu totul excepţionale. Viaţa socială începe peni micul citadin mai devreme decît pentru orice alt copil. fără a fi fost determinată în exclusivitate de aceasta. cu atît sîntem mai îndreptăţiţi să considerăm că influenţa eredităţii se reduce la o slabă predispoziţie către producerea caracterului. p. decît la vîrste mai înaintate : barba. Astfel de întîrzieri pot fi explicate prin ereditate doar atunci cînd manifestarea caracterelor respective depinde de o stare organică ce se constituie doar în cursul evoluţiei individuale. lucrurile stau exact invers: sinuciderea este extrem de rară la copii. Proporţiile sînt aproximativ aceleaşi în toate 1 Dictionnaire encyclopedique des sciences med. cit. 2 Op. crescînd treptat j măsura înaintării în vîrstă. el îi resimte mai complet şi la o vîrstă mai frage efectele. cifrele sînt chiar mai scăzute : sub l. Prin urmare. ea ar trebui să se manifeste imediat. în cazul funcţiilor sexuale. de exemplu. nu numai că sinuciderea este rară la copii. LXXVI. după Morselli.

0 113 ani 2 5 2 6 4 Intre 16 56 31.Sinucideri la vîrste diferite (pentru cîte un milion de subiecţi de fiecare vîrstţ Franţa Prusia Saxon Italia Danem (1835.6 3 6 576 126 6 64.3 0 3 2 20 şi 30 13 44. valoarea maximă apare în ultima sau penultim perioadă de viaţă şi.3 0 4.0 12 29. 4. 5 1. Paris. 1. 3.ia (1872.0 0 702 ' 27 '113. p. 9. nn/: 14 32. 20 7 7.8 8 1 1 1 Cu cîteva mici diferenţe. 642 de ani 5. 158 şi urm.0 2. 34 j 10 26. cu mici excepţii care pot fi datorate erorilor de rece( 1 Vezi Morselli. 2.6 72. Felix Alean. 3. < 917 14 34. 10 33.2 1. 2 Vezi Legoyt. * Elementele tabelului au fost preluate de la Morselli. p.. 74.3 1 3 Peste 80 34 81.1 ] 61.(1873. 9.8 5 \ 70 şi 80 31 91. pespre sinucidere 67 .5 7 2. 12 50 21 85 32. 272 şi 20 ani . 50 şi 60 9 8 bf\7 0. 7 60 şi 70 2 7 52 > 97 7.2 10.76) (184558) 56J Ba Fe B Fe Bâ Fe Bâ Fe Bărhap iba me ir me rb m iba me şi femi p i ha i ap ei p i p Sub 16 2. în rest. Suedj este singura societate în care valoarea maximă corespunde perioadei înfl 40 şi 50 de ani. 83. 19. 329 şi următoarele. 785 7. 23 60 39 10 77.8 6 8 0 9 5 30 şi 40 15 44.arca 44) 75) (1847. 8 4. 3. 7 21 7. 18. proporţiile sînt aceleaşi în toate ţările.9 4. 23 55.1 . 0 5. 426 5M 40 şi 50 5. 12. 307 0.0 .

acelei perioade intermediare din viaţa celibatarelor în care decepţiile şi suferinţele cauzate de situaţia lor se estompează. dincolo de 10-15 ani. la punctul său culminant. din contră. modul în care sinuciderea variază odată cu vîrstă arată că o anumită stare organico-fizică nu poate să fie cauză determinantă a fenomenului. ce urmează momentului de vîrf. care se intensifică apoi. este generală şi es'e. creşterea pînă la această valoare este continuă. deci. conform căreia caracterul moştenit apare la copii la aceeaşi vîrstă ca şi la părinţi. Tot ceea ce ţine de organism este supus ritmului vieţii şi trece succesiv de la o fază de creştere la una de staţionare. căci bagajul ereditar este complet constituit din momentul în care are loc fecundarea. Evoluţia neîntreruptă arată că sinuciderea depinde de o cauză ce evoluează ea însăşi pe măsură ce omul îmbălrîneşte. Pentru femei. dar că apare doar sub acţiunea altor forţe. cu manifestare tardivă şi dezvoltare progresivă ? Ar însemna să recunoaştem că influenţa ereditară se reduce la o predispoziţie cu caracter foarte general şi nedeterminat. pe măsură ce omul avansează în propria existenţă ? Cum putem să calificăm drept congenitală o afecţiune inexistentă sau foarte rară în copilărie. Este astfel marcată o etapă a vieţii feminine. Ereditatea nu îndeplineşte însă această condiţie. Cum să atribuim. Chiar 1 »n privinţa bărbaţilor. ci că progresează fără încetare de la o vîrstă la alta. Sinuciderea apare la orice vîrstă. şi în care izolarea morală specifică fetelor bătrîne nu-şi produce încă toate efectele. Putem oare să spunem că înclinaţia spre sinucidere există în stare latentă de la naştere. eredităţii. şi în măsura în care acesta acţionează. atunci cînd viaţa omului se apropie de sfîrşit. slabă. această oprire. deci. de regresie. 68 Emile Durkhe/ţ . de fapt. nu poate fi invocată. care corespunde. atingînd valoarea maximă la bătrîneţe ? Legea eredităţii omocrone. fără mdoială. există întotdeauna perioada de decadenţă. Nu există nici un caracter biologic sau psihologic care să progreseze fără încetare . reală.sâmînt'. o tendinţă care apare doar la adult şi care. ce apare la aceeaşi vîrstă. Sinuciderea ajunge. Italia este singurul caz în care apare o oprire a creşterii între 30 şi 40 de ani. încît predispoziţia îşi face apariţia doar sub acţiunea acestuia. Dacă acţiunea unui alt factor este atît de necesară. în sfîrşit. deoarece valorile corespunzătoare acestei vîrste rămîn superioare cifrelor indicate la majoritatea vîrstelor anterioare. iar apoi la una de descreştere. Descreşterea care observă după 80 de ani nu este generalizată şi este. Proprietatea sa caracteristică nu este aceea că se manifestă la un moment determinat al vieţii. atunci este normal ca tocmai acest factor să fie privit drept veritabila cauză a fenomenului. începîndcu această vîrstă. se accentuează mereu.

. Morselli. dar nu o determină în mod obligatoriu. Sinuciderea este. Datorată asocierii dintre anumite cauze fizice şi stadiul dezvoltării organice şi psihice. este relativă. Corre. după împrejurări.. cu care sînt dotaţi anumiţi indivizi.. Ar fi greu. atîta vreme cît mediul cosmic nu diferă sensibil de la o ţară la alta. Variations thermometriques et criminalite. să mai explicăm de ce fenomenul este atît de strîns dependent de mediul social. Dar ar fi posibil totuşi să se explice anumite variaţii ale fenomenului. Le delit et le suicide â Brest. Crime et suicide. atîta tirq cît nonagenarii se sinucid la fel de des sau poate mai des decît sexagenari^ sau decît oamenii în plină maturitate. tot aşa acest mediu ar putea determina şi finalizarea în fapte a unor aptitudini generale şi pur virtuale pentru sinucidere. ar fi exclus să vedem în rata sinuciderilor un fenomen social.... în Arch.. Aşa cum mediul material declanşează uneori boli care. ci constă într-o aptitudine vagă şi generală.. posibilă doar acolo unde constituţia individului îi este propice Dar starea care îi este favorabilă nu ţine de o tendinţă anume şi automat^ (decît în cazul alienaţilor). p. într-adevăr. Printre factorii cosmici amintiţi există doar doi cărora li s-a atribuit o influenţă în privinţa sinuciderii: clima şi temperatura sezonieră.. Despre sinucidere 71 70 Emile Durkheim între 36* -43' latitudine.. d'Anth.. ele capătă totuşi mai multă influenţă atunci cînd se combină cu anumiţi factori cosmici. Ferri. ar rămîne în stadiul de germene. Nu este aceasta o dovadă a faptulii că principala cauză a variaţiei sinuciderii nu constă într-un impuls congej nital şi imuabil.... fără a implica în discuţie cauzele sociale...3 — — .. în acest caz. I Iată distribuţia sinuciderilor în funcţie de latitudine. p. în funcţie di vîrsta la care oamenii debutează în societate şi creşte pe măsură ce aceştij se angajează mai mult şi mai complet în viaţă.. 109 şi următoarele. criminelle.şi mica scădere. 93.... fări îndoială. 605-639 . .. pe harta Europei: 1 Bibliografie.. 21. criminelle. 259 şi urm. deci nici nu c poate explica... ci într-o acţiune progresivă a vieţii sociale ? Cu atît mai mult cu cît sinuciderea apare mai devreme sau mai tîrziu. susceptibilă de a lua forme diverse. constatată uneori după 80 de ani. sinuciderea ar ţine în principal de domeniul psihologiei morbide... 103-157... p..... 1890.1 sinucideri la milionul de locuitori Între43'-50* — . lată-ne ajunşi la concluzia capitolului precedent. Această aptitudine permite sinuciderea.. Capitolul III Sinuciderea şi factorii cosmici 1 Dacă predispoziţiile individuale nu constituie cauze determinante ale sinuciderii. în absenţa lui. Pensiero e Meteore ..Lombroso. 1887 . în Archives d'Anth.

capitala ţării s-a mutat în centrul Italiei.. Clima ţării a rămas totuşi aceeaşi... să se schimbe între ele (vezi tabelul X).. Morselli a precizat că spaţiul cuprins între 47° + 57° latitudine şi 20° -»40° longitudine este zona de predilecţie a sinuciderii. se constată că există sinucideri în orice zonă. ar trebui ca faptele să fie strict dependente. cu timpul. în ţările ce nu fac parte din zona centrală a Europei. de asemenea..5 — — Peste55' — . Dar nu avem nici un motiv să atribuim această distribuţie învecinării cu zona de climă temperată... cu regiunea cea mai temperată a Europei. Zona acoperită pe hartă nu este formată dintr-o singură bandă.1 — — Nivelul sinuciderilor este deci minim în sudul şi nordul Europei şi maxim în centru. iar a doua care înglobează Saxonia şi Prusia.. dar nu fără ezitare.. atunci cînd Roma era capitala Europei civilizate... pentru ca ipoteza să fie valabilă. El coincide. urmînd apoi cele centrale şi sudice. indiferent de climă. aproape egală şi omogenă.... situate în nordul sau sudul ţărilor respective.. din punctul de vedere al sinuciderii. într-un cuvînt curentele sociale care-i împing la sinucidere pe locuitorii Franţei de Nord sau ai Germaniei de Nord. Sub cerul arzător al Indiei. dar de intensitate mai mică ? Iată. urmare a cuceririi Romei în 1870.. Cauza reală a diferenţelor ce apar între popoare din punctul de vedere al sinuciderii nu trebuie deci căutată în virtuţile misterioase ale climei.— . foarte răspîndită în anumite epoci i. semnalat deja de Guerry şi confirmat de Morselli. Tabelul X . se regăsesc în ţările învecinate. Dar. care să cuprindă toate ţările cu aceeaşi climă. ci cuprind cele două focare principale ale civilizaţiei europene. despre centrul Angliei sau al Belgiei. el a fost totuşi foarte frecvent pe timpul Imperiului. ajungînd apoi ca poziţiile celor două zone.. Ceea ce s-a modificat este faptul că... numărul maxim de sinucideri se înregistra în Italia în provinciile nordice...între50'-55. Pînă în 1870... Această coincidenţă poate fi un indiciu al influenţelor climatice ? Este o teză pe care Morselli a susţinut-o.. Poate fi explicat astfel şi un alt fapt destul de general.. un exemplu care ilustrează măsura în care cauzele sociale influenţează repartizarea geografică a sinuciderilor. unde viaţa este aproximativ aceeaşi. însăşi configuraţia regiunii amintite arată că nu clima este cauza numeroaselor sinucideri. sînt în acelaşi timp regiunile cu cele mai multe sinucideri. diferenţele dintre nord şi centru s-au micşorat. N-ar fi mai natural să admitem că ideile. ci cuprinde două „pete" distincte : una care este centrată în Ile-de-France şi departamentele vecine acesteia. Ele nu coincid cu o regiune climatică distinctă.. de altfel.. sentimentele... în realitate.. Deşi în Italia de astăzi fenomenul este destul de rar.. sinuciderea a fost. căci e greu de aflat ce raport poate fi între clima temperată şi tendinţa spre sinucidere .. 172. ci în maniera în care civilizaţia este distribuită în ţările respective. în acelaşi timp.. regiunile învecinate cu această zonă. despre nordul Italiei. Este vorba.. deci. 88.

Fa" a acceptat-o i. Aplicînd aceas teorie anotimpurilor. atunci cftid natura este mai frumoasă. Dacă am încerca să găsim raţional anotimpul cel mai favorabil sinuciderii. sînt totuşi constante. cele mai multe sinucideri. iar celălalt lunile cele mai friguroase. economică s-a deplasat în acelaşi sens.5 21 24 37 33 Mişcarea ştiinţifică. inexistentă acum. De altfel. iar temperatura mai dulce. considerată 100 1866 1864 1884 1866 1864 1884-67 -76 -86 -67 -76 86 Nord 33. n Influenţa temperaturii sezoniere pare a fi mai clar stabilită. căci faptele. ci în cel mai frumos anotimp. să provoace melancolia. Deşi Esquirol şi-a exprimat îndoielile în privinţa teoriei. Dacă împărţim anul în două semestre. primul semestru numără întotdeauna. mai jos Cartea a doua. la fel. Omul renunţă ia viaţă tocmai atunci cînd viaţa este mai uşoară. iar opinia sa a rămas valabilă mult timp. nici toamna. Dar ea este astăzi definitiv combătută de către statistică. să mai insistăm asupra unei ipoteze pe care nimic nu o dovedeşte. este epoca în care viaţa e mai aspră. Proporţia este aproximativ aceeaşi peste tot. artistică. Nu există nici o ţară care să facă excepţie de la\ această regulă.6 63 100 100 100 Centru 25. IV. unul cuprinzînd cele mai calde şase luni (din martie în august inclusiv). Sinuciderea nu atinge valoarea sa maximă nici iarna.8 88 75 93 139 Sud 8. Acesta este motivul pentru care Montesquieu considera i V. exprimată milionul de în funcţie de rata locuitori nordului. 72 ţările ceţoase şi reci drept cele mai favorabile dezvoltării fenomenului sinucidere. cap. Din .3 16. ci totul o infirmă. temperatura cît mai joasă sau cît mai multă umiditate. reiese că toamna s-ar înregistra cele mai multe sinucideri. Iar sinuciderile. deci. deşi pot fi interpretate diferit.6 40. să trezească pasiunile triste. am spune că cerul trebuie să fie cîl mai întunecat. Nu este cazul. Aspectul dezolant al naturii ar avea drept efect să predispună omul la reverie. iar alimentaţia trebuie să fie mai bogată pentru a suplini căldura naturală.8 43.Distribuţia regională a sinuciderilor în Italia Rata fiecărei Sinucideri la regiuni. cu s-a7putea crede.

din iunie în august şi toamna . Definim iarna ca durînd din decembrie pînă în februarie. cantonul Berna şi Norvegia. Austria. vara . este fără valoare . şi doar circa 400 în restul anului. doar de trei ori cădea primăvara. fără nici o excepţie. Prusia. Primele două anomalii au fost deja explicate. Nici celelalte trei excepţii nu sînt mai semnificative. Cifrele pentru cantonul Berna au fost stabilite pe un ansamblu de 97 sinucigaşi. pentru : Danemarca. în concluzie. 590 H. primăvara -din martie în mai. în 26 de cazuri din 34 analizate (deci 76%).1000 de sinucideri pe an. ordinea anotimpurilor. primăvara. putem spune că legea este absolută şi universală. Nu numai că ordinea este aceeaşi. valoarea minimă Emile Durk/ieinfl Despre sinucidere 73 fost înregistrată iarna. Morselli a reuşit să compare. valoarea maximă a sinuciderilor cădea în perioada estivală. De altfel. am reprezentat în tabelul XI contingentul fiecărui anotimp în principalele state europene. Saxonia. Irlanda şi Suedia. în ceea c priveşte Suedia. aproape fără excepţie. din punctul de vedere al sinuciderilor. deci nu sînt revelatoare. Această clasificare este valabilă.observată în marele ducat Bade. Bavaria. clasăm aceste anotimpuri în ordinea nivelului de mortalitate-sinucidere şi deducem că. Raportul dintre sinucidere şi variaţiile de temperatură poate fi determinat chiar mai precis. Elveţia. ea rezultă dintr-un calcul efectuat într-o perioadă de timp prea scurtă. iar în 4 cazuri . în funcţie de totalul anual raportat la 1000. cifrele care au servit drept bază în calculare valorilor medii sînt prea mici pentru a putea da naştere unei concluzi sigure : există doar 387 de cazuri în Olanda şi 755 în Irlanda. Pentru a ilustra mai bine această invariabilitate. Ele se referă la Olanda. constatările s-au realizat doar în perioada 1835-1851 Dacă ne vom referi deci doar la statele în care informarea s-a făcui temeinic şi autentic. Această ultimă excepţie . Cele patru ţări care se îndepărtează de regulă sînt: Irlanda şi Olanda (ca în cazul precedent). din 18 state europene şi a constatat că în 30 de cazuri (deci 88%). iarnă. vara ocupă primul loc. Franţa. Belgia. Se observă că aceleaşi serii de numere revin aproape identic în fiecare coloană. deci în 88% din cazuri. este următoarea : vară. Perioada din an cu cele mai puţine sinucideri este aproape la fel de in variabilă: de 30 de ori din 34. şi o singură dată iarna.în restul anului. Italia si Spania. toamnă. faptul nu s-a repetat ulterior. dar partea proporţională a fiecărui anotimp este aproximativ aceeaşi în toate ţările. 34 de perioade diferite. din acest punct de vedere.toamna. * privinţa primelor două ţări. într-un singur moment al istoriei sale. Tabelul XI Partea proporţională a fiecărui anotimp în totalul anual al sinuciderilor din fiecare ţară Vară Dan Belg Fran Saxo Bav Aust Prusi emar ia ţa nia aria ria a .600 sînt comise în semestrul cald. Wiirttemberg.

Ferri şi Morselli au dedus^ăjernpe-ratura are o influenţă directă asupra tendinţei spre sinucidere. şi iată ce în acest anotimp se multiplică şi numărul morţilor voluntare şi cel crimelor. îi toate formele sale . în realitate.00 0 0 0 0 0 0 0 1 De lliypochoadrie etc. să evolueze într-o manieră similară. căldura determină creşterea excitabilităţii sistemului nervos.7.00 1.8. teorii seducătoare prin simplitatea sa. ar trebui să o îndepărteze pe cea de-a doua. dacă aceasta stimulează prima formă sinucidere.Ferri a încercat să explice chiar modul de producere a acestui efect.5. .00 1. sumbră.00 1.. în timpul anotimpului cald. omuciderea este o alta. p. Dar este imposibil ca ambele să ti influenţate similar de căldură.00 1. Pe de o parte. căjdura H împinge pe cnn la sinucidere.ca (184 (183 (184 (185 (185 (186 (185 1. teoria implică o concepţie foarte contestată as sinuciderii.9-72) 849) 43) 58) 65) 59.8.00 1. prin raporturile sal cu nebunia. că. De altfel. 74 Emile Durkheit Despre sinucidere 75 Sinuciderea este una din manifestări. un prisos de viaţă ce trebuie cheltuit şi care nu se poate manifesta decît sub forma unor acte violente. La prima vedere. deci rezultă o acumulare de forţe disponibile care trebuie folosite. Din contra. organismul nu trebuie să consume mult pentru a-şi întreţine propria temperatură. este departe de a le putea justifica. pare să corespundă faptelor. Ar trebui ca gestul sinuciderii să fie precedat de o star psihologică de surescitare. 65) 312 301 306 307 308 315 290 Primă 284 275 283 281 282 281 284 vară Toanu 227 229 210 217 218 219 227 iă Iarnă 177 195 201 195 192 185 199 1. se întîlj neşte la fel de des cea tristă. spune el.00 1. este deci natural ca sinuciderea. Din aceste fapte incontestabile. să fie un act violent şi să se realizeze doar priij cheltuirea unei forţe imense. sinuciderea rezultă adesea dintr-cj depresie accentuată. Din acest dublu motiv. prin acţiunea sa mecanică"asupraitmcţiitor cerebrale. în timpul verii apare un surplus de activitate. şi alienarea mintală se dezvoltă în această perioadă. UI în primul rînd. 28. pare să urmarea lor imediată. Pe de altă parte. Pe lîngă sinuciderea exaltată sau disperată.

d căldura nu ar putea avea o influenţă atît de vizibilă şi de intensă aşa cu rezultă din statistici. primăvară .261 . în timpul expediţiei din Egipt. să vedem dacă ea este reală. Nu putem admite nici ipoteza conform căreia variaţiil sinuciderii ar fi determinate de reflexia asupra acesteia a variaţiil similare ale alienării mintale datorate căldurii.283 . în timpul călătoriei realizate în jurul lumii în 1844-1847 de contele Charles de Gortz. Chiar dacă paralelismul ar fi inco testabil. chiar dacă ameţeala îi cuprinde în timpul lucrului. La tropice este un fapt obişnuit să vezi un om aruncîndu-se brusc în mare. pe care 1-a numit the horrors şi pe care îl descrie astfel: „Răul se manifestă cu precădere iarna. După Cazauvieilh. Aceea statistică pentru azilele de pe Sena arată următoarele : iarnă . fenomen atribuit atunci creşterii temperaturii. diferenţele între anotimpuri sînt foarte mici. căci şi frigul violent acţionează la fel.249 . Se observă că : 1. 1 Repartizarea numerică a cazurilor de nebunie în funcţie de anotimp se poati determina doar după numărul bolnavilor internaţi în azile. în timpul retragerii de la Moscova. ar mai rămîne de dovedit că modificările curbei alienării mint provin din schimbările de temperatură.266 j vară . după obicei. nici nu există vreo dovadă că temperatura sezonieră acţione similar asupra celor două fenomene '. după o lungă traversare. Din anumite observaţii pare să rezulte clar că omul este împins la sinucidere de căldurile prea violente. ar însemna să acceptăm c între sinucidere şi nebunie există o legătură mai strînsă decît cea reală. atunci cînd. Cei atinşi de boală sînt împinşi de o putere irezistibilă să se arunce în mare. numărul sinuciderilor în cadrul armatei franceze a crescut. nu reiese o concordantă perfec ' între variaţiile sezoniere ale sinuciderii şi cele ale nebuniei. distribuţia pe anotimpuri ar următoarea : iarnă . Dar această influenţă nu este specifică doar căldurii.234 . pe catarge.Influenţa agravam pe care o poate avea asupra unor subiecţi ar fi neutralizată şi aproa anulată prin acţiunea moderatoare exersată asupra celorlalţi subiecţi. Simptomele îngrozitorului horrors se manifestă la întoarcerea la bord. armata franceză a fost încercată de numeroase cazuri de sinucidere. la excese de tot felul. Doctorul Dietrich povesteşte că." S-a observat că sirocco. toamnă . vînt care suflă aducînd o căldură înăbuşitoare. 2.000 de bolnavi internaţi anual la Charenton. Nu este deloc sigur că acele rezultate nu ar putea fi determinate şi de cauze de altă natură. Se spune că. atunci cînd razele soarelui cad vertical pe pămînt. primăvară . Aceste fapte nu ar . toamnă .248. în plus. Variaţiile apărute în funcţie de anotimp ar trebui aibă o altă cauză. a remarcat la marinarii echipajului un impuls irezistibil. vară . marinarii pun piciorul pe ţărm. luînd în consideraţie totuşi această cifră. dil 1. cînd bolnavii se trezesc ţipînd înfricoşător. se aşează în jurul unor cuptoare încălzite şi se dedau. are aceeaşi influenţă asupra sinucideriil.231. valoarea maximă corespunde primăver' şi nu verii .222 . Dar indiferent de modul în care se explică influenţa căldurii. altfel. Criteriul este însj insuficient : multe familii îşi internează bolnavii la cîtva timp de la declanşarea bolii. sau în timpul somnului.

dar foarte mard pentru temperatură.000 anotimp de ului sinucider i pe an 284 227 10°.9 HM : 13. iar în Prusia de 4%. chiar dacă este mai frig : Faptele sînt preluate de la Brierre de Boismont. Mai reiese de aici că excesele de orice gen. în cursul cărora ideea de sinucidere poate să apară şi să se realizeze. la 1 . l°) şi totuşi mortalitatea-sinucidere este aproape aceeaşi: 196 cazuri iarna. bruşte şi violente apărute în mediul fizic. diferenţa pentru sinucideri este de 8%. temperatura de iarnă în Italia este mult mai scăzutădecît toamna (2. în toate ţările Europei: începînd cu luna ianuarie inclusiv. p. de la un anotimp la altul. în acelaşi timp. 2 12°. invocate pentru a explica de ce morţile voluntare sînt mai numeroase vara decît toamna. toamna decît iarna . în realitate există mai multe morţi voluntare primăvara decît toamna. Dar nu există nici o analogie între aceste perturbări anormale şi variaţiile prin care trece temperatura în cursul fiecărui an. 60-62. 194 toamna. dacă nimic nu o împiedică. cit. tulbură organismul. schimbările^. deci.3° m loc de 13. op. Diferenţa între primăvară şi vară este foarte mică în privinţa sinuciderii. ial pentru temperaturi de 78%.2° în Italia.putea fi. medie a la 1 .9° în Franţa şi cu 0. dezechilibrează jocul normal al funcţiilor şi determină astfel diferite forme de delir. Variaţiile lunare se supun legii următoare. respectiv 121%. Problema rămîne deci deschisă şi trebuie să apelăm la analiza datelor statistice pentru a găsi răspuns. Dacă temperatura ar fi cauza fundamentală a oscilaţiilor constatate. Independenţa variaţiilor sinuciderii faţă de temperatură este mai vizibilă atunci cînd se realizează o statistică lunară. 76 Emile Durkheit sinucidere 77 Primă FRANŢA vara Numărul Toam de na sinucider Tempera i pe tura anotimp. nivelul sinuciderilor ITALIA Numărul de sinucider i pe anotimp.000 de sinucider i pe an 297 196 • Temperat ura medie a anotimpul ui .1 în timp ce temperatura creşte cu 0. în Franţa.. numărul de sinucideri scade cu 21% în Franţa şi cu 35% în Italia. ar trebui ca şi sinuciderea să varieze în mod regulat. singura concluzie posibilă este aceea că temperaturile extreme favorizează înmulţirea sinuciderilor.

pentru fiecare lună î parte. Astfel. că relaţia de corespondenţă între variaţiile de temperatură şi cele ale sinuciderii nu este nici regulată. De asemenea. (1866-70) 88) 80-82. 14.9C la Roma . 9. numărul morţilor voluntare scade simţitor începînd cu luna august. în 25% . în Franţa. Aceeaşi remarcă este valabilă şi pentru celelalte luni ale anului. din contra. Cazul lunii decembrie este foarte semnificativ. aprilie şi octombrie în Franţa î iunie şi septembrie în Italia etc. chiar dacă temperatura fiecărei luni este foarte diferită de la o ţară la alta. în ciuda marii diferenţe de temperatură.47° în Prusia.-ci în decembrie. cu toate că temperatura are valori foarte diferite : 7. provoacă un număr comparabil de sinucideri.5' la Neapole şi doar 0. Acelaşi fenomen apare în Italia şi Prusia. în Franţa. februarie şi august. Numărul de sinucideri provocate în aceeaşi ţară de lunile din an cu! aceeaşi temperatură (mai şi septembrie. de exemplu. s-au înregistrat 104 sinucideri în Prusia. pentru lunile aprilie şi iulie. se observă accentuarea acesteia pînă în iunie şi apoi descreşterea ei pînă în ianuarie. Neregu-larităţile înregistrate sînt prea mici pentru a fi semnificative.în iulie. Apare şi fenomenul invers : ianuarie şi octombrie. după care scade progresiv pînă la sfîrşitul anului. Valoarea minimă apare în 60% din cazuri în decembrie. în marea majoritate a cazurilor. temperaturile lunare variază după legi diferite în fiecare regiune . Acolo undes evoluţia sinuciderilor poate fi urmărită pe o perioadă lungă de timp. în 62% din cazuri valoarea maximă apare în iunie.creşte continuu. cu o temperatură de 10.67' în Prusia. cum este cazul Franţei. în plus. 105 în Franţa şi 103 în Italia i. pînă în iunie. în plus. în luna mai. august) ci. valoarea minimă nu se înregistrează în ianuarie (luna cea rece a anului). în 15% în noiembrie şi în 3% din cazuri în octombrie.(1876-78. în fiecare lună. Proporţia sinuciderilor corespunzătoare acestei luni este identică în toate cele trei ţări analizate (619£e). Apogeul sinuciderii nu se plasează în lunile cele mai călduroase ala anului (iulie.în mai şi în 12% din cazuri . cifrele proporţionale sînt aproape identice pentru fiecare lună în toate aceste ţări. T în Franţa şi 18= în Italia. Tabelul XII arată. temperatura creşte mai mult între lunile ianuarie şi Tabelul XII * PRUSIA FRANŢA ITALIA (1883. 8589) Prop Prop Prop orţia orţia orţia sinu sinu sinuc cider cider ideril ilor ilor or Tem în Temperat in Tem în perat fieca ura medie fieca perat fieca ura re re ura re .) este foarte diferit. nici constantă. în 22% îrt ianuarie. diferenţa între extreme fiind de 90 100%.

4 86 10°. 21'. e rapo (184 rtată 8la 77) 1. 73 mbrie 7 2 5 Octom ir. 12°. 24°. 78 74 6°. 99 22 14°. 90 60 11".00 0 d* sinuc ideri anua l 0°. 70 brie 9 2 93 Dece 3'. 7 61 7'. 63 2°. de 30 de zile. 104 47 14°. 83 60 T. lună. pentru acest tabel. 3 80 arie Martie 6'. 21'.00 0 de anua Rom Nea anua l a pole l Ianuar 2'. 14° 98 e 1 5 Mai 14". 3 70 16°.din Annali dell' Ufficio centrale de Meteorologia.5 105 2 9 Iulie 18'. 79 78 .9 100 24'. 93 t 5 3 2 Septe 15°. 102 9 3 Augus 18°. Cifrele pentru temperaturile medii au fost preluate astfel: pentru Franţa . 4 69 ie Febru 4' 80 8°. 10°. 8 8'. 17M 65 brie 3 Noiem 6'.2 61 8 0°. 4 68 6°. 74 21°.din L'Annuure du bureau des longitudes si pentru Italia . 81 4 7 Aprili 10°.lună. 105 05 15'. * Toate lunile au fost considerate.7 67 3 2°.00 0 de medi lună. 5 66 10'. 2 9°. 24'. capitolul I). 99 79 10°. 103 2' 9 Iunie 17'. 5 61 O'. 102 13°. 82 24°. 105 18' 17". medi rapo e rtata la 1. 107 21'.6 61 mbrie 0 1 Vom reveni asupra semnificaţiei acestei constante a cifrelor proporţionale (Cartea a treia. rapor tată la 1. 9 9'.

pentru că acestea sînt mai puţin numeroase exact în ţările meridionale ale Europei. este că nu atît intensitatea căldurii ar provoca sinuciderea. Evoluţia este. Consecinţa este atît de eviderftă. aşa cum crimele sînt mai frecvente vara decît iarna. în timp ce în Italia variaţia este exa< inversă. ţările calde. după părerea sa. Absenţa sinuciderilor în ţările meridionale ar fi. în Italia sînt de cinci ori mai puţine sinucideri decît în Franţa. după aceşti autori. trecerea de la frig la cald. este imposibil să nu arătăm acum că argumentul nu este complet valabil. Pe harta franceză a sinuciderilor. organismul. în realitate. presupunînd că ea creşte în funcţie de căldură. De altfel. Schimbarea de temperatură ar surprinde. citată de Morselli. singura pată albă de oarecare întindere se situează în departamentele aflate la sud de Loara. din decembrie pînă în martie (cînd căldurile sînt încă departe). neadaptat încă noului anotimp. iar în Spania şi Portugalia sînt aproape neglijabile ca număr. ci apariţia ei. Lombroso şi Ferri au stabilit chiar că. Vom analiza mai tîrziu această identificare între crimă şi sinucidere. Din păcate. Fără a avea pretenţia că această situaţie este un efect al temperaturii. Opinia lui Lombroso. pentru a descreşte apoi după ce organismul se adaptează noii temperaturi. trebuind să fie cel mai greu încercate de acest fenomen. observăm totuşi că ea contrazice total ipoteza conform căreia căldura ar stimula sinuciderea l. decît între aprilie şi iunie. sinuciderii nu există nici o legătură.78 Emile Durkheir pespre sinucidere 79 aprilie. O singură privire aruncată tabelului XII ne dovedeşte că afirmaţia este lipsită de fundament. ele sînt mai frecvente în sudul ţării decît în nordul ei. pentru că s-ar compensa cu excedentul de omucideri. Oricum. apoi să crească brusc în momentul apariţiei primelor călduri. apoi curba descreşte progresiv din septembrie pînă în 1 Este adevărat că. încît şcoala italiană însăşi recurge la această explicaţie atunci cînd analizează accentuarea tendinţei spre sinucidere. perfect regulată : creşterea este aproximativ constantă de la o lună la alta. deci. dacă influenţa presupusă ar exista cu adevărat. dovada se întoarce împotriva criminologilor italieni. Ar fi trebuit ca graficul variaţiei sinuciderilor să rămînă orizontal toamna şi iarna. Dacă excesul de omucideri din ţările calde compensează lipsa sinuciderilor. ea ar trebuii să se manifeste şi în distribuţia geografică a sinuciderii. dar nu au renunţat totuşi la principiul în sine. Intuirea acestor contradicţii i-a determinat pe Lombroso şi Ferri să modifice puţin doctrina şcolii italiene. aparentă. atunci cînd este vorba de sinucideri. de ce compensarea nu s-ar stabili şi în anotimpul cald ? De unde provine . sinuciderea ar fi doar o varietate a omuciderii. Este deci foarte clar că între variaţia temperaturii şi variaţi.

Momentul apariţiei temperaturilor ridicate este situat. pentru ca regula să fie verificată. ba chiar scade. pentru Danemarca . creşterile fiind minime în toate cele trei cazuri *. în 67% din cazuri apare o diminuare regulată a numărului de sinucideri între septembrie şi decembrie. după ce a recunoscut că trecerea de la cald la frig trebuie să aibă aceleaşi efecte. 2 Nu am luat în consideraţie cazul Elveţiei. J Op. unde cifrele se referă la un singur an (1876) şi nefiind. Totuşi. la trecerea dintre octombrie şi noiembrie. în timp ce aceeaşi creştere este de doar 40% la trecerea dintre aprilie şi mai. 148. aceasta nu aduce o intensificare a sinuciderilor decît în 8 cazuri din 31 de observaţii. în Irlanda. De altfel. Din martie în aprilie. care apare în octombrie şi noiembrie. creşterea nu este superioară celei înregistrate între ianuarie şi februarie (18%). în realitate. cînd nu mai putem invoca drept cauză dispariţia căldurii. Oricum. Excepţie fac doar Danemarca. dacă primele călduri ar avea o acţiune atît de funestă. deci. deci creşterea este de 57%. provocată o dată sau de douăt>ri pe an în urma unor rupturi bruşte şi temporare de echilibru. fie în cea de-a doua porţiune ascendentă a curbei sinuciderilor. Dar chiar din cifrele prezentate de Morselli rezultă ca. deci. pînă cînd acesta se readaptează. la 90 în noiembrie.1°. în aprilie. între octombrie şi noiembrie. de la 62 la 66. dar şi a numeroase sinucideri în această perioadă a anului ? decembrie. 80 . în Austria. într-adevăr. termometrul urcă de la 6. Atîta vreme cît numărul de sinucideri continuă să crească treptat pînă în iunie sau chiar iulie. că „acţiunea primelor zile friguroase se poate observa fie în statisticile noastre. cit. creşterea este nucă : de la 83 sinucideri la mie în octombrie. însă. şi de 21% între mai şi iunie. ar trebui să prelungim acţiunea primăverii pînă la sfîrşitul verii. în aprilie ar trebui. numărul sinuciderilor nu creşte aproape în nici o ţară.existenţa simultană a numeroase crime. adică atunci cînd schimbarea de temperatură este resimţită la maximum de organismul uman. în consecinţă. evoluţia numărului de sinucideri (la mie) este : de la 68 la 71. Irlanda şi Austria (într-o singură perioadă : 1851-1854). p. Aceste variaţii rezultă din cauze care variază cu aceeaşi continuitate. nivelul de sinucideri nu creşte deloc toamna.4° la 10. de la 65 la 68. Ne întrebăm cum a putut Morselli să adauge. acelaşi lucru ar trebui să fie valabil şi pentru primele accese de frig. să constatăm o avalanşă bruscă de sinucideri. Continuitatea perfectă a curbei sinuciderilor cu creşterea' şi descreşterea ei arată că variaţiile lunare nu pot proveni dintr-o criză trecătoare a organismului. de obicei. Chiar în privinţa lunii octombrie.. şi în special de sistemul nervos" i. concludente. Declanşarea anotimpului rece surprinde organismul nepregătit şi tulbură funcţiile sale vitale.

27 % octombri e -s. Comparînd partea proporţională a fiecărei luni din totalul sinuciderilor anuale cu lungimea medie a zilei. Creşterea a zilelor a şi raportat şi * scăderea la 1. cele două serii de numere obţinute variază exact în acelaşi fel (tabelul XIII).iunie 5% Scădere iunie + august 24% august + octombrie.Emile Durkheim pespre sinucidere 81 IV Putem intui chiar de acum natura acestor cauze. în Franţa Numărul sinucider ilor pe Lungime Creştere lună.000 scăderea de sinucider i anual Creştere Creşiere Ianuari e Februa rie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Septem brie Octom brie Noiem brie Decem 9h 19' lOh 56' ianuarie + aprilie 12h47' 55% t 14h 29' 15h48' aprilie + iunie 1 16h 3 10% Scădere 15h 4' iunie -saugust 13h 25' 17% 11H391 august •*• octom9h51' brie. . în acelaşi moment al anului.decembrie. 68 80 86 102 105 107 100 82 74 70 66 61 ianuarie + aprilie 50% aprilie -s. Tabelul Xffi Compararea variaţiilor lunare ale sinuciderilor cu lungimea medie a zilelor. 27 % 8h31' octombri e -*• de1 8h H cembrie.

deoarece temperatura. pentru că rezultatul este identic peste tot. Cînd zilele se lungesc rapid. Tabelul XIV * Lungimea indicată corespunde ultimei zile din lună. * Termenul se referă Ia partea din zi care urmează imediat după răsăritul soarelui. Situaţia fiind aceeaşi pentru fiecare an.9 Diminea(a Amiaza 153.000 1 Această uniformitate ne-a permis să nu complicăm tabelul XIII. în perioada de scădere. 2094 au fost comise ziua.9 35.5 61.595 sinucideri.3 291. Teoriile lui Ferri şi Lombroso nu pot explica această uniformitate. vom da doar cifrele referitoare la 1871 şi 1872. sinuciderile se înmulţesc mult (ianuarie aprilie).000 1. care vine să susţină veridicitatea legăturii deduse din tabelul XIII este acela că majoritatea sinuciderilor se petrec ziua. Am văzut că. raportat la 1. confirmă concluzia lui Brierre de Boismont. (inînd cont şi de faptul că nu comparăm jări aflate la latitudini prea diferite.7j Seara 6 J 53. Lungimea zilei este. din contră.518 cazuri în care s-a putut determina momentul sinuciderii.9 160. [391. 159. Ipoteza care rezultă din tabelul XIII poate explica şi un fapt observat anterior. iar primele reprezintă deja trei cincimi. Nu este neapărat necesar să realizăm comparaţia şi în alte ţări ale Europei. Brierre de Boismont a analizat 4.iunie). pe anotimpuri sau luni '.000 de sinucideri pe zi 1871 1872 Diminea(a devreme * 35. O corespondenţă atît de regulată şi precisă nu poate fi întîmplă-toare.822 de cazuri petrecute între 1869-1872. în principalele societăţi europene. Din 3. 766 seara şi 658 noaptea. .6 322 219. ca şi evoluţia sa. Sinuciderile de zi şi de seară repre/intă deci patru cincimi din suma totală.5 După-amiaza 1 > 375 143. Lunile care au aproximativ aceeaşi durată medie a zilei au aproape acelaşi număr de sinucideri (iulie şi mai. apare exact aceeaşi corespondenţă.0 Noaptea Oră 212. Statistica din Prusia dispune de documente mai amănunţite.3^1 73. Analiza celor 11. ci se datorează unei relaţii între cele două categorii analizate. diferă de la o regiune la alta. valabilă pentru toate ţările comparate. sinuciderile se repartizează riguros la fel. petrecute la Paris între 1834 şi 1843. august şi aprilie). încetinirea ritmului de creştere a zilei se reflectă şi în variaţia sinuciderilor (aprilie . Un ultim fapt.9 necunoscută 1. valorile maximă şi minimă corespunzînd aceloraşi momente.7] 71. Numărul de sinucideri din fiecare parte a zilei.brie 17% 13 % Paralelismul este perfect.

deduse din 1993 observate de Brierre de Boismont în Paris şi 548 cazuri din toată Frânt reunite de Guerry : PARIS FRANŢA Ora N Ora Numira umilul lrf* de nnucide sinucide n p* ri pe ori °** 0.00+11.00+ 14. Confo statisticilor prusace. iar sinuciderile se răresc.00+20. cu siguranţă. \inucidere 83 Preponderenţa sinuciderilor de zi este evidentă. iar viaţa socială mai intensă. Dacă ziua este mai fecundă în sinucideri decît noaptea. în momentul cel mai călduros al ti sînt mai puţin numeroase decît cele seara sau dimineaţa.00+24. Acalmia se produce jurul orei 1100 la Paris şi a orei 12°° pe ansamblul ţării. Vom vedea tîrziu că la amiază apare de fapt o diminuare sensibilă a numărului sinucideri.00+18. acţiunea soarelui şi a temperatur Sinuciderile petrecute la amiază. 1 O altă dovadă a ritmului de succedare a activităţii şi pauzelor din viaţa socială. Dar cum se manifestă această influenţă ? Nu poate fi invocată.00 38 20.00 81 12. Cele cîteva informaţii pe care le deţinem despre repartizarea derilor în zi sau în săptămînă.00 61 Există două momente de intensificare maximă a sinuciderilor: neaţa şi dupăamiaza.00+ 12.00+ 6.00 105 14.00 47 16. confirmă această interpretare. există un interval de odihnă. cînd ritmul afacerilor este cel mai rapid.00 55 0. diferite momente ale zilei. Singura explicaţie posibilă este că ziua favorizează sinucider pentru că atunci afacerile sînt mai numeroase. este natural atunci ca nur sinuciderilor să crească odată cu creşterea lungimii zilei.00 81 18. relaţiile umane mai puter întrepătrunse. Iată oscilaţii! sinuciderilor într-un interval de 24 de ore. statistice prusace conduc la aceleaşi concluzii'.82 Emile Durktiei Despre s.00 30 6. situaţia este următoarea : . pentru că ex#ct i această perioadă are loc principala masă a zilei în provincie.00+16. între< două perioade. este furnizată de variaţia numărului de accidente.00+ 1ZOO 61 11.00 32 12. cînd activitatea general^ < temporar suspendată.00 108 6. Ea este mai nunţată şi mai îndelungată în provincii decît în capitală.00+24.00+ 6.

587 de cazuri ziua din săptămînă cînd au fost comise sinuciderile.90 68% 32% Joi 15.00. 00+12.68 67% 33 % Vineri 13.. Oamenii ezită să lege relaţii noi şi să facă afaceri în această zi de rău augur.... Se ştie. Pentru fen»ei. în sfîrşit..1. momentul de ieşire din spaţiul în care sînt închise în timpul .00. Iată cum se . în anumite ţări ale Europei. în întregime.Pe de altă. atunci cînd atelierele.. într-adevăr... ori duminica este.-00-r 19. 00+14. că prejudecăţile referitoare la ziua de vineri au drept efect încetinirea ritmului vieţii publice... 00+18.191 accidente/oră 18. Guerry a obţinut datele reprezentate în tabelul XV. După-amiaza zilei de sîmbătă marchează începutul destinderii.. parte. analizînd pentru 6. 6..000 sinucideri pe săptămînă Bărbaţi Femei Luni 15... adică dacă locurile destinate distracţiei nu s-ar umple. activitatea economică încetează complet...011 accidente/oră 12. momentul de implicare în viaţa comună l.. şomajul este suficient de răspîndit..20 69% 31% Marti 15.00... Circulaţia feroviară este mult mai puţin activă decît în restul săptămînii. Tabelul XV Numărul Partea de proporţională a sinucideri fiecărui sex din zi raportat ta 1.... 686accidente/oră 14.74 67% 33% Sîmbătă 11. 1..... Putem crede că scăderea numărului de sinucideri ar fi chiar mai accentuată duminica. Remarcăm că duminica este şi ziua în care proporţia sinuciderilor la femei are valoarea maximă .. dacă activităţile care dispar nu ar fi înlocuite cu preocupări de alt gen. numărul de sinucideri se diminuează spre sfîrşitul săptămînii..71 68% 32% Miercuri 14.19 69% 31 % Duminică 13.. Duminica.00. 979 accidente/oră Esteremarrcabil faptul că acest contrast observat între prima şi a doua jumătate a ^e repetă atunci cînd este analizată luna.. începînd de vineri. poate că siguranţa zilei de niine exercită o influenţă calmantă asupra spiritelor...57 64% 36 % Rezultă că. birourile şi magazinele se golesc.

Sînt reluate activităţile. relaţiile interumane se răresc şi din cauza climei şi pentru că nu mai sînt susţinute de afaceri. Avem astfel o explicaţie şi pentru faptul că numărul sinu-j ciderilor creste pe măsură ce soarele rămîne tot mai mult pe cer: cînd ziuj se lungeşte. în august^ cînd ritmul vieţii începe să scadă. din 36. E ca şi cum oamenii cădea într-un somn adînc. Valoarea maximă se înregistrează în iunie sau iulie. Perioada de odihnă începe mai tîrziu şi se termină mai devreme. 424): Primele zece zile ale lunii 1. mai ales. Şi viaţa urbană este mai activă vara. se multiplică schimburile şi se produc adevărate mişcări de populaţie. p. Dar această primă cauză nu este şi singura. de fiecare dată cînd începe o perioadă nouă şi un soi de moleşeală. viaţa colectivă se extinde la rîndul ei. în acest interval. primăvara decît toamna sau iarna. pe măsură ce se apropie sfîrşitul acesteia. cu siguranţă. deci în perioada în care satul este în plină activitate. care duce pînă U stagnare. Este deci natural ca.365 de sinucideri. în loc de 10. iarna este o perioadă de pauză. Comunicaţiile sînt repartizează 4.] pe măsură ce se scurg lunile anului. 18. chiar dacă într-oj măsură mai mică. j sinuciderile să se înmulţească. se diminuează şi sinuciderile. Aceste cauze acţionează asupra întregului teritoriu. noiembrie.727 Următoarele zece zile ale lunii 1. datorită celei de-a 31-a zi a lunii. faptul nu se datorează doar lărgirii cadrului exterior în care se derulează.! între 1873 şi 1878. Condiţiile specifice mediului rural au. ea este formată deseori din 11 zile. Primăvara. căci. o mare influenţă asupra distribuţiei lunare a sinuciderilor. deci efectele sale se accentuează. Ritmul! scăderii este rapid doar începînd cu octombrie şi.488 Ultimele zece zile ale lunii 1. însă.595 de sinucideri petrecute la Paris (după Brierre de Boismont. Am spune că ritmul vieui sociale reproduce diviziunile calendarului. totul revine la viaţă. pe măsură ce ne îndepărtăm de anotimpul rece. atîta vreme cît satele furnizează peste jumătate din cifra totală a morţilor voluntare : în Franţa. . Viaţa colectivă are mai mulţi spaţiu pentru a se dezvolta. cit. se leagă relaţii. j probabil pentru că mai multe recoltări au loc toamna. Pentru spaţiul rural. pentru a fi satisfăcute nevoile muncii1 agricole..470 proveneau din mediul rural. că are loc un soi de împrospătare a activităţii. deci sinuci-3 derea (ca o consecinţă a vieţii sociale) sporeşte.84 Emile Durkheii Despre sinucidere 85 Totul demonstrează că motivul pentru care ziua favorizează sinuciderile constă în faptul că. Viaţa este ca şi oprită. viaţa socială este în plit efevescenţă. cp. Există şi alte cauze excitatoare.380 Inferioritatea numerică a ultimei decade este chiar mai mare decît o arată cifrele. Activitatea publică este mai intensă vara decît primăvara.

pentru a descreşte apoi pînă în decembrie (659. cu aceeaşi continuitate 2..190 2.. din acest punct de vedere. numărul pasagerilor transportaţi în interiorul Parisului a crescut regulat de la 655.582 2. viaţa urbană este mai intensă vara şi primăvara.......290 3. de asemenea... . anotimpurile s-ar clasa în aceeaşi ordine ca şi pentru sinucidere. l milioane franci Toamnă.... Iată. aproape constant. Afacerile comerciale. Eliminînd categoria acestora... raporturile intersociale sînt mai numeroase.. lucrările artistice şi ştiinţifice.. 86 Emile Durkheim Despre sinucidere 87 ... iarna se clasează uneori imediat după vară.780 lamă 1.. Ocupaţiile orăşenilor îşi urmează cursul...... oamenii se deplasează cu plăcere. motivul poate fi acela că derapajele sînt favorizate de gheată şi că există accidente speciale datorate frigului.. Faptele susţin această ipoteză... în timpul anului 1887... cum sînt repartizate în timpul anului încasările pentru transportul de mare viteză (doar în 1887)] : Iarnă.. Deci dacă este adevărat că variaţiile lunare sau sezoniere ale sinuciderilor depind de intensitatea vieţii sociale. 1 După Dulletin du ministere des travaux publics.... decît în restul anului. Iată situaţia din Italia : 1886 1887 1888 Primăvară 1.... Dacă.niai uşoare........ să aibă o influenţă mai mică în marile centre. 71.1 milioane franci Mişcarea în interiorul oraşelor cunoaşte aceleaşi faze.960 călători).. Prusia.....7 milioane franci Vară..9 milioane franci Primăvară.791 persoane în ianuarie la 848.370 2.. industriale.032 Dacă. de exemplu.. deoarece iluminatul electric restrînge mult perioada de obscuritate..085 Toamnă 1. ar trebui ca acestea să fie mai puţin pronunţate în oraşele mari decît în restul ţării..Ihid. relaţiile mondene nu sînt suspendate iarna în aceeaşi măsură ca exploatarea agricolă. Lungimea zilei trebuie. dacă în Franţa.748 3..457 Vară 1.474 2.... 86.. pentru motivele ce au fost indicate..... 98.823 3..... Tabelul XVI arată că..831 persoane în iunie.560 2.. diferenţele dintre anotimpuri ar trebui totuşi să fie mai mici în cazul oraşelor decît pentru mediul rural. tot anul. O ultimă experienţă va confirma această interpretare a faptelor.. t'n alt fapt vine să se adauge acestora pentru a ilustra intensificarea activităţii sociale în timpul verii : variaţia anuală a numărului de accidente.. 105.

82.58Toam 92) 85. Chiar atunci cînd cifra corespunzătoare verii este mai mare decît cea a primăverii (Paris. diferenţa este mică. care manifestă astfel o uşoară tendinţă de încetinire a ritmului'. Cauza este probabil faptul că în marile centre se produce în timpul verii un adevărat exod al principalilor agenţi ai vieţii publice. Frankfurt). 25% şi coboară chiar pînă la 12% (Frankfurt).38.91) 75) 47 8918 90) 5254 218 231 239 234 239 23 201 199 185 262 287 289 302 245 2 283 284 281 277 248 232 211 278 28 306 290 315 241 232 258 253 238 8 210 227 219 25 3 22 7 Cifre proporţionale ale fiecărui anotimp.72) 67.(18 71. valoarea maximă corespunde primăverii. contrar situaţiei din restul societăţii.(18 (1* 35. în schimb la Paris.69. Se observă în plus că în marile oraşe. 45% şi chiar de 68%. Hamburg etc. raportate la cea a Premii.3 10 9 97 Austria şi Danemarca există între valoarea maximă şi cea minimă a nivelului de sinucideri o creştere de 52%.87.43) 72) 59) nă 87. Berlin.Tabelul XVI Variaţiile sezoniere ale sinuciderii în cîteva mari oraşe comparate cu cele ale întregii (ari Cifre proporţionale la 1. această diferenţă este în medie de 20%. .000 de sinucideri anual lamă Pan Ber Ha Vie Fra Ge Fra Pru Aus Primă i lin mb na nkf nev nfa tia tria vară (18 (18 urg (18 urt a (18 (18 (18 Vară 88. considerată 100 lamă Pan Ber Ha Vie Fra Ge Fra Pru Aus Primă i lin mb na nkf nev n|a sia tria vară urg urt a Vară 100 100 100 100 100 10 100 100 100 Toam 120 124 120 129 102 0 140 142 151 nă 127 107 107 90 112 12 152 145 168 100 100 103 108 99 4 104 114 118 .

. Am văzut acum care este natura adevăratelor cauze. în ce direcţie 1 Se observă că cifrele corespunzătoare anotimpurilor sînt aproape identice în marile oraşe comparate. în special. pentru orice moment al anului. Nu este obligatoriu să existe comuniune intelectuală sau morală. nu el determină evoluţia sinuciderii. trebuie totuşi să determinăm influenţa unui alt factor psihologic. Aceasta depinde de condiţiile sociale. dacă viaţa colectivă înglobează cauzele ce fac să varieze rata sinuciderilor. trebuie acestea căutate. Un om poate să-1 imite pe altul. fie parţial fie total. sau să aparţină unui aceluiaşi grup. Dar este clar că. Nu există nici un element social în toate acestea. la Geneva sau Paris etc. într-un cuvînt. Este adevărat că nu ştim încă în ce mod are loc influenţa. Se regăseşte peste tot această constanţă a ratei sinuciderilor pentru medii sociale identice. Dar nu mediul fizic stimulează direct viaţa socială şi. ceea ce arată că este vorba de un fenomen pur psihologic. am început prin a stabili că acţiunea directă a factorilor cosmici nu putea să explice variaţiile lunare sau sezoniere ale sinuciderilor. diferind însă mult de cele referitoare la ţările din care fac parte acele oraşe. Despre sinucidere 89 Capitolul IV Imitaţia 1 înainte de a cerceta cauzele sociale ale sinuciderii. şi la Viena. fără ca cei doi să fie solidari unul cu altul. atunci aceasta va creşte sau va scădea după cum viaţa socială va fi mai mult sau mai puţin activă. în general.în rezumat. că imitaţia contribuie la determinarea ratei sinuciderilor. deci. şi la Berlin. iar cei doi subiecţi rărnîn la fel de străini şi după transfer. Bineînţeles că intensificarea este favorizată de condiţiile naturale prielnice. mişcările altor fiinţe. nici schimb de servicii şi nici măcar un limbaj comun . ci deoarece viaţa socială este mai intensă. căruia i s-a atribuit un rol extrem de important în geneza tuturor faptelor sociale. Geneza imitaţiei se găseşte în anumite proprietăţi ale vieţii noastre reprezentative. Acest factor este imitaţia. procedeul prin care îi imităm pe semenii noştri este acelaşi care ne ajută să reproducem sunetele din natură. Un strănut sau un impuls criminal pot să se transmită între doi indivizi fără ca între ei să existe altceva decît o apropiere întîmplătoare şi trecătoare. formele lucrurilor. Imitaţia poate avea loc între indivizi pe care nu-i uneşte nici o legătură de tip social. atunci ar rezulta că sinuciderea depinde direct. Curentul sinucigaş variază la fel. mai ales. iar rezultatul confirmă concluzia noastră de început. Dacă s-ar demonstra. de cauze individuale. fără a rezulta dintr-o influenţă colectivă. şi a sinuciderii. Morţile voluntare se înmulţesc din ianuarie pînă în iulie nu pentru că soarele exercită o influenţă perturbatoare asupra organismului. Determinarea precisă a acestor cauze va face obiectul cărţii a doua din lucrarea noastră.

319 si urni. în sînul unui grup social aflat sub acţiunea unei aceleiaşi cauze. Paris. practicilor juridice şi morale. Folosind cuvîntul cu acest sens. 207 şi urm.Corre. ideea ajunge la o ambiguitate atît de pronunţată. Crime et suicide.Moreau de Tours (Paul). 319-320. pe marile scene ale revoluţiilor noastre" 2. ea poate să se transforme oricînd după nevoie. 1887.. înainte de a examina faptele. 1875.1 Bibliografie. ibid. . doar pentru că deţine autoritate socială. p. p. primitiv. 1833. ne conformăm ei. care nu sînt altceva decît nişte obiceiuri precise şi bine înrădăcinate. Leş lois de l'imitation (passim). Vie des sodetes. . este posibil să se formeze o aşa-numită „nivelare" a conştiinţelor. Paris. fără ca ei sa-şi dea seama. să se transforme reciproc. devenindu-i imposibil criticii să mai prevadă toate aspectele ei posibile. 1888. adică în condiţiile în care este uşor de observat cum oamenii adunaţi pot. De la contagion du suicide. Paris. Este şi cazul a ceea ce numim instinctul de imitare. acea proprietate a stărilor de conştiinţă ale mai multor subiecţi diferiţi de a acţiona unele asupra altora şi de a se combina. Contagion du meurtre. Numele de imitaţie s-a dat şi acelei nevoi care ne împinge să ne armonizăm cu societatea din care facem parte. F. Cuvîntul desemnează. încît împiedică analiza. 1 Bordier. Ansamblul de operaţii din care rezultă acordul a fost deseori numit imitaţie. 1870. p. . 90 Emile Durkheit . prin acţiunea pe care o exercită unii asupra altora. ar trebui să fixăm sensul cuvîntului. sau a unui fascicul de cauze similare. De l'imitatioa contagieuse.Aubry. De l'iniitation. pînă la noţiuni mai mult sau mai puţin învecinate. Respectăm astfel modele. înţelegem că această combinare este datorată imitării reciproce a fiecăruia de către toţi ceilalţi şi a tuturor de către fiecare J. Philosophie penale. obiceiurile. Tarde. . Paris. Cuvîntul este folosit în mod curent pentru a desemna simultan cele trei grupe de fapte care urmează : 1.Despine. totuşi.-Tarde. de fapt. p. în aceste condiţii. de la conceptul iniţial. adoptînd stilul general de a gîndi şi acţiona din jurul nostru. 77. Paris. în acest caz. Sociologii sînt atît de obişnuiţi să folosească anumiţi termeni fără a-i defini. . 1871.Lucas. Neavînd contururi precise. iar atunci cînd acţionăm moral ne supunem. astfel încît toţi membrii grupului să gîndească şi să simtă la fel.Tarde. Se spune că imitaţia astfel definită se manifestă cel mai bine „în adunările tumultuoase din oraşe. Philosophie penale p 321 . Atunci cînd nu înţelegem justificarea maximei morale pe care o respectăm. încît se întîmplă ca sensul unei expresii să se extindă. De Ia contagion morale. astfel încît să dea naştere unei noi stări de conştiinţă. 2. Alean.

fără a-1 considera neapărat util şi fără a fi minaţi de dorinţa de a semăna cu vreun model. nu mai este particulară şi care poate fi îndepărtată tot mai mult de elementele particulare iniţiale. perfect identice cu cele pe care le determină în noi corpurile exterioare l. prima categorie nu poate fi confundata cu celelalte. se face distincţie între imitarea modelor şi imitarea tradiţiilor. analoge elaborării prezentate. s-au produs doar impresii sensibile. Ce se întîmplă atunci ? Fiecare îşi reprezintă starea de lucruri din jur. Se formează astfel o stare nouă.j rece nu conţine elemente de imitare propriu-zisă. Fără îndoială că este permisă orice definiţie. obiectele la care se referă. căci toate ar reproduce.In acest sens. dar care diferă de ele. Nici acest gen de combinări nu pot fi numite imitaţii. deoa. măcar parţială. Atribuind acest sens imitaţiei. plîngem sau căscăm. a sentimentelor lor. care nu mai este proprie subiectului în aceeaşi măsură ca precedenta. apoi senzaţii. Cele trei categorii de fapte expuse sînt foarte diferite între ele. în sfîrşit. preluată din vechea si inadmisibila teorie a speciilor sensibile. reprezentările variate se combină între ele. ar trebui să extindem noţiunea asupra tuturor ideilor şi senzaţiilor noastre. Acest act nu conţine un caracter intrinsec datorită căruia să fim obligaţi să-1 reedităm. se consideră oare că sînt doar nişte copii ale stărilor pe care le exprimă ? Ar fi atunci doar o metaforă grosieră. Mai mulţi oameni reuniţi sînt afectaţi în acelaşi mod de o aceeaşi împrejurare şi îşi dau seama de unanimitatea. apoi fuzionează şi dau naştere unei noi stări. Pînă acum nu s-a întîmplat nimic asemănător cu imitaţia . Cuvîntulj imitaţie nu poate fi deci folosit pentru acest caz. ale unor stări cu origini diferite. prin identitatea modului de manifestare. Toată viaţa intelectuală ar deveni atunci un produs al imitaţiei. Mai întîi. pentru că ar însemna să denumim astfel orice operaţie intelectuală prin care două sau mai multe stări similare Despre sinucidere 91 1 Atribuind unui proces de imitaţie aceste imagini. Astfel se întîmplă că rîdem. care le înglobează. cu toate nuanţele lor. printr-o serie de elaborări repetate. de conştiinţă se alătură. ci sinteze suigeneris ale l unor stări diferite sau. este posibil să imităm un act doar pentru că s-a petrecut în: faţa noastră sau pentru că am auzit vorbindu-se despre el. 3. conform teoriei. Reprezentarea pe care ne-o facem despre actul respectiv declanşează automat mişcările prin care j acesta se realizează din nou. apoi se combină cu propria stare de spirit. doar pentru că cineva face acelaşi lucru lîngă noi. în minte se formează imagini ale manifestărilor din diverse zone ale mulţimii. . după cum ne alegem drept exemplu contemporanii sau strămoşii. Tot astfel ideea j de omucidere poate trece dintr-o conştiinţă în alta. Să analizăm fenomenul. îl copiem doar de dragul de a-1 copia. Ce se întîmplă apoi ? Odată trezite în conştiinţă. decît cu riscul de a-şi pierde sensul său strict. cu propriul sentiment. cel puţin.

acţiunea directoare (în măsura în care este reală) nu are nici o legătură cu ceea ce numim imitare reciprocă. numele de imitaţie. nici pentru că ne place imitaţia prin ea însăşi. Să o examinăm. Repetăm gestul pentru că . mai mult sau mai puţin. Dar. ca modul în care oamenii reuniţi se influenţează reciproc să transforme o reuniune de burghezi inofensivi într-un monstru redutabil. Se întîmplă frecvent. din presiunea directă sau indirectă pe care o exercită asupra noastră colectivitatea. după clasificarea noastră. de fapt. Există doar penetrare. ci rezultă. atîta vreme cît ea este. înseamnă că s-a imaginat cum fiecare sentiment individual se modelează după sentimentele celor din jur. atîta vreme cît din compunerea de forţe rezultă ceva nou. Cea de-a doua categorie de fapte diferă de prima cel puţin prin faptul că implică săvîrşirea unui act de repetare. rezultă că acest caz se înscrie în cea de-a doua categorie de fapte ce pot primi. nici de copii. ci pentru că această opinie li se impune. util. De fapt. deoarece originea fenomenului ţine de forţa sui generis cu care sînt investite practicile şi credinţele comune atunci cînd sînt constituite. Dar. In plus. de altfel. Repetiţia nu se datorează însă instinctului de imitare. nu este vorba nici de modele. probabil. mai întîi. Dar. ci doar pentru că gestul ni se pare obligatoriu şi. Gestul nu este reprodus pentru că a avut loc în prezenţa noastră sau pentru că am auzit de el. Se poate spune. Devenind de două sau de trei ori mai violent. că procesul de creaţie se reduce la intensificarea stării iniţiale. în realitate. unilaterală. decît acela de imitaţie. cantitatea nu poate fi modificată fără să se altereze calitatea. Cînd respectăm o modă sau un obicei. pe de o parte. de fapt. de reproducere. Este vorba.dar trebuie să recunoaştem că aceasta ar fi total arbitrară şi ar constitui o sursă de confuzie. că în orice mulţime există indivizi care aderă la opinia comună nu dintr-un impuls spontan. Este foarte adevărat. am putea da numele de imitaţie cauzei care determină apariţia acestei stări. Credem chiar că într-un asemenea caz nu există vreo conştiinţă individuală care să nu sufere. fuziune a mai multor stări într-una complet diferită: starea colectivă. Ciudată imitaţia care produce asemenea metamorfoze ! Dacă s-a putut alege un termen atît de impropriu pentru a desemna fenomenul. dacă ea ar fi inspirată mulţimii de către un conducător. din respectul pe care ni-1 inspiră modul colectiv de a gîndi şi a acţiona. o anumită constrîngere. într-o oarecare măsură. un sentiment îşi schimbă complet natura. în afară de faptul că presupunerea este contrazisă de o multitudine de cazuri în care şeful este produsul mulţimii şi nu sursa sa de informare. Procesului descris mai sus i s-ar potrivi mai degrabă termenul de creaţie. însă. din 92 Emile Durkheiml simpatia care ne face să nu jignim sentimentele celor din jur. de unicul procedeu prin care spiritul omenesc are puterea de a crea. facem ceea ce alţii au făcut sau fac mereu. Această ipoteză trebuie deci abandonată. o schimbare cantitativă nu constituie o noutate. pe de altă parte.

cuvîntul molipsire dev ine impropriu. şi nu . a caracterului determinant. pentru ca un act să poată fi atribuit unei<ontamir»ări morale. între reprezentarea actului şi executarea lui se intercalează o operaţie intelectuală de percepere. se subînţelege un fenomen de contaminare. Primul are justificările sale. chiar dacă nu sînt exprimate prin procese explicite de judecată. în schimb. între cele două feluri de a acţiona există toată distanţa care separă comportamentul raţional şi deliberat de reflexul automat. căci au loc în virtutea unui caracter inerent. Modul în care ne conformăm moravurilor şi modelor ţării noastre nu are deci nimic comun ' cu maimuţăreala mecanică prin care reproducem mişcările la care am asistat.. şi de imitaţie. clară sau confuză. Dar ce este molipsitor oare în respectarea unui precept de morală. Cauzele determinante ale acţiunii sînt motivele care ne-au făcut să o consimţim. trecîndu-se de la prima la cea de-a doua categorie cu mare uşurinţă. nu este suficient ca el să ne fi fost inspirat de un alt act similar. Ar trebui ca. Molipsirea este reală doar atunci cînd actul exterior. a acţiona din respect sau din teamă faţă de opinia publică. dar mecanismul psihologic este identic. în acelaşi timp. Dar dacă impresia pe care ne-o produce modelul îşi poate produce efectele doar prin consimţămîntul şi participarea noastră. rezultă imediat din simpla vedere a gestului respectiv. nu înseamnă a acţiona din imitaţie. înseamnă că are calităţi intrinseci datorită cărora o considerăm deja adoptată. Reflexul automat. Astfel de acte nu se disting esenţial de cele pe care le proiectăm singuri. atîta vreme cît noul gest se produce doar în virtutea modelului pe care îl copie. Cînd se vorbeşte de imitaţie. bineînţeles. Dar în măsura în care germe1 Există şi cazuri particulare cînd o modă sau o tradiţie sînt reproduse din pură maimuţăreală. întrevedem deja erorile la care ne expunem atunci cînd reunim sub aceeaşi denumire două categorii de fapte atît de diferite. La fel. se reproduce de la sine. oricare ar fi acesta. Despre sinuc-idere 93 nele se poate dezvolta doar datorită terenului pe care s-a fixat. din cauza căruia le considerăm dinainte ca fiind făcute. dar în aceste cazuri ele nu sînt considerate drept mode sau tradiţii. odată ce ideea acestui gest pătrunde în gînd. aceleaşi în ambele cazuri. ea să se transforme. o practică originală. se petrece acelaşi lucru : dacă adaptam o idee nouă. pătrunzînd în noi sub formă de reprezentare. rapidă sau lentă. de la care nu ne putem abate fără a suporta consecinţele. în respectarea autorităţii tradiţiei sau opiniei publice ? Iată că am reuşit doar să confundăm două noţiuni foarte diferite. din ea însăşi şi automat. fără nici o intermediere mentală. Dar chiar şi atunci cînd ne ridicăm împotriva uzanţelor în loc de a le respecta. atunci nu mai poate ti vorba de molipsire. nu fără motiv uneori. Motivele nu sînt. într-un cuvînt. Este vorba. în mişcare.poartă în el girul social. Şi în primul caz şi în cel de-al doilea. în patologia biologică se spune că o boală este molipsitoare atunci cînd ea este provocată de evoluţia unui germene introdus din exterior în organism.

Trebuie să înlăturăm. riscăm să luăm o expresie verbală drept explicaţie . Ele denaturează faptele. avînd în anumite privinţe propria lor logică specială. altceva este să te înclini în faţa autorităţii opiniei publice şi altceva să repeţi automat gestul altora. jmitaUe" tot ceea ce nu era invenţie originală. imitaţia constituie o explicaţie satisfăcătoare2 şi suficientă. Din prima categorie de fapte lipseşte cu desăvîrşire conceptul de repetare . deci. deci nu explicaţia acestuia. prima ediţie. uneori. : S-a vorbit şi de o imitare logică (vezi. şi procesul prin care toate oile se aruncă în apă pentru că una din ele a început. în sfîrşit. Dar o asemenea imitaţie nu are nimic comun cu predispoziţia imitativă. Una este să simţi în comun. reproducerea este consecinţa unor operaţii logice 2. explicită sau implicită. Noi sînt^m autorii gestului respectiv. în loc s-o elucideze. nefiind însoţit $ de altceva : noul act este doar ecoul actului iniţial. fără ca între reprezentare si execuţie să se intercaleze vreo operaţie intelectuală. ar însemna că aproape toate gesturile umane ar fi nişte imitaţii. unor raţionamente implicite sau formale care constituie chiar esenţa fenomenului. Deci atunci cînd vrem să determinăm influenţa imitaţiei asupra ratei sinuciderilor trebuie să folosim termenul conform acestei definiţii i. Abia în al treilea caz reproducerea este completă.exemplul pe care 1-am avut. 94 Emile Durkheyn categorii de fapte şi vom spune: Imitaţia există atunci cînd un act are drept antecedent imediat reprezentarea unui act similar. imitaţia-modă. se elaborează un sentiment colectiv. de expansiune contagioasă. Tarde. imitaţia-obicei sînt la fel de logice ca şi celelalte. Ignorînd acest sens al cuvîntului. într-o reuniune. decît o sursă de confuzie. este cea care constă din reproducerea unui act pentru că acesta serveşte unui anumit scop. chiar dacă nu noi 1-am inventat i. aşa cum am văzut. cînd spunem despre un mod de a gîndi sau a acţiona că este imitaţie. 158) . Dar numai în cazul unei reproduceri automate a gestului. subînţelegem faptul că imitaţia este o justificare. în loc să le explice ş:i complică problema. p. în consecinţă. . Dacă vrem ca termenul de imitaţie să aibă o semnificaţie precisă. nu putem numi simultan imitaţie şi procesul prin care. va trebui să-1 atribuim exclusiv acestei ultime 1 Este adevărat că uneori s-a numit. Pe de altă parte. Pe scurt. nişte fiinţe imitative. şi procesul din care rezultă adeziunea noastră la regulile comune şi tradiţionale de comportament. toate aceste repetate expresii de propagare inii tativă. Această reeditare nu are alta cauză decît ansamblul de proprietăţi care fac din noi. referitoare la caracterele intrinseci ale actului reprodus. căci inovaţiile propriu-zise sînt extrem de rare. O asemenea terminologie nu poate fi. fiecare din cele două noţiuni avînd propria ei explicaţie. în a doua. săvîrşit anterior de b altă persoană. Lois de l'imitation. Dar în această ipoteză. căci tot ce se întîmplă este produsul contaminării imitative.

care sînt elementele ei constitutive. sîntem departe de a cunoaşte mecanismul combinaţiilor mai complicate ce rezultă din viaţa în grup. 2 Vom vedea mai tîrziu că imitaţia. reproducerea obiceiurilor. Această imitaţie nu are caracter automat. tradiţiilor. Am încercat deci să ilustrăm doar faptul că în tot acest fenomen nu există elemente de imitaţie. în caracteristicile proprii ale obiceiului. Cu atît mai puţin este posibil ca folosirea termenului de imitaţie să înlocuiască analiza procesului atît de complex din care rezultă sentimentele colective şi despre care am dat mai devreme doar o descriere conjuncturală şi aproximativă 3. Nu prea ştim cum şi după ce legi se combină între ele stările mentale ale individului izolat. iată nişte întrebări prea complexe pentru a fi rezolvate prin simpla introspecţie. căci este datorată caracterului obligatoriu. iar apoi 1-am respectat. Vom avea dreptul să considerăm imitaţia drept un factor psihologic al sinuciderii doar luînd în consideraţie definiţia anterioară. fără a explica motivele pentru care s-a produs. va rezulta că ea depinde de cauze sociale şi nu de condiţii individuale. Cînd vorbim despre imitaţie în aceste două situaţii. La fel. în măsura în care vom putea admite că sinuciderea se răspîndeşte pe una din aceste căi. 3 Trebuie să spunem că nu ştim decît foarte vag în ce constă acest proces. Ceea ce am 1 Faptele care se imită datorită prestigiului moral sau intelectual al subiectului individual sau colectiv care serveşte drept exemplu intră mai degrabă în a doua categorie prezentată. în sentimentele pe care ni le inspiră amîndouă. Cum se produc acele combinaţii din care rezultă starea colectivă. prestigiului special cu care sînt investite credinţele şi practicile colective. este efectul unor cauze sociale. ci implică un raţionament : superioritatea persoanei-exemplu este o garanţie a valabilităţii actelor sale. cum se degajă starea dominantă. Despre sinucidere 95 numit imitaţie reciprocă este un fenomen pur social: el înseamnă elaborarea în comun a unui sentiment comun.Dar atunci cînd respectăm un obicei. ci trebuie să găsim cauzele încrederii sau respectului care au determinat imitaţia. este suficientă ca explicaţie în foarte puţine cazuri. Termenii fiind deci stabiliţi. Aceleaşi motive pentru care avem respect pentru o anumită persoană ne fac să-i imităm gesturile. deci că este într-adevăr reprodus. Nu este deci suficient să remarcăm faptul că un gest este imitat. n . nu facem decît să amintim că faptul reprodus nu este nou. să examinăm faptele. Prin urmare. singură. cînd ne conformăm unei practici morale. Nu sau făcut încă unele experienţe şi observaţii strict necesare. motivele docilităţii noastre trebuie căutate în natura acelei practici. pentru simplul motiv că sînt colective.

mai degrabă decît dintr-o simplă propagare contagioasă. mai mulţi însoţitori de-ai săi i-au urmat exemplul. copii . p... Acelaşi lucru se întîmplă ori de cîte ori un corp social reacţionează în comun sub acţiunea unei aceleiaşi circumstanţe. asediaţi de Brutus. cit. s-au sinucis în număr atît de mare. Mai este cazul special al celor 40 de evrei care. 376. 96 Emile Durkheim Se pare că aceste sinucideri în masă nu au drept origine un caz sau două cazuri individuale. decît de fierul sau focul barbarilor lor . dintrun veritabil consens social. cp. Montaigne aminteşte cum xantienii. op. Ne referim în special la ceea ce se numeşte sinucidere de asediu. Am vorbit deja despre acel pasaj în care 15 invalizi s-au spînzurat unul după altul. în 1813. s-au hotărît să moară şi s-au ucis între ei. 4 Essais. iar după cîteva zile doi alţi preoţi şi cîţiva laici 1-au imitat i. Copacul lui Timon Mizantropul a rămas celebru.Este neîndoielnic faptul că sinuciderea se transmite prin molipsire. alte cîteva femei au repetat gestul în scurt timp. încît au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a-şi pierde viaţa. refugiaţi fiind într-un subteran. II. alege în mod colectiv moartea. Ideea nu se naşte la unul singur dintre subiecţi pentru a se răspîndi apoi la ceilalţi. care sînt repetate. Josephe povesteşte că mulţi asediaţi şi-au luat singuri viaţa. încît au pierit mai mulţi de propriile lor mîini. Consideraţia este valabilă şi în cazul altor fapte asemănătoare.. cir. Frecvenţa acelor cazuri de molipsire în stabilimentele de detenţie a fost de asemenea afirmată de numeroşi observatori 2. disperaţi de distrugerea cultului lor. . de Esquirol: „Istoricii ne asigură că peruvienii şi mexicanii. Fapte de acest gen au fost deseori observate în cadru l armatei. 26. după ce o femeie din satul Saint-Pierre-Monjau s-a spînzurat de un copac. Acordul nu-şi schimbă natura pentru că se stabileşte într-un elan de pasiune . totuşi. în acelaşi timp însă. o altă origine.. în timpul asaltului de la Ierusalim. p. chiar dacă hotărîrea ar fi luată mai metodic şi după mai multă gîndire. 3 III.Fapte asemănătoare în Ebrard. aflîndu-se într-o situaţie disperată. ca cea amintită. el ar fi acelaşi. „au dovedit cu toţii .o dorinţă atît de furioasă de moarte. se atribuie imitaţiei multe cazuri de sinucidere care au. i Detalii în Legoyt. Brutus a reuşit cu greu să salveze doar un mic număr de oameni" 4. ci este elaborată de întregul grup care. în Istoria războiului dintre evrei şi romani3. şi despre faimoasa gheretă din unitatea din Boulogne care a fost teatrul mai multor sinucideri. 227 şi urm. Ele par să rezulte dintr-o hotărîre colectivă. Este deci impropriu să vorbim despre imitaţie. 3. de exemplu. Cînd lordul Castelreagh s-a aruncat în Vezuviu. Pinel a povestit cum un preot s-a spînzurat în vecinătatea localităţii Etampes.. femei.bărbaţi.

Distincţia. de fapt. Nici chiar impulsul criminal nu se răspîndeşte atît de uşor. Difuzia în interiorul unei regiuni poate însă să fie determinată de faptul că anumite cauze . Sinuciderea ne va oferi deci mijlocul de a verifica puterea miraculoasă care se atribuie imitaţiei. Despre sinucidere 97 Chiar dacă sinuciderea se poate transmite de la individ la individ. deşi sînt deseori folosite la fel.se repartizează uniform în regiune. Ea diferă de ceea ce numim epidemie. Şi epidemia este o dispoziţie colectivă. întrebarea pe care ne-am pus-o la începutul capitolului rămîne valabilă. ar trebui să-şi demonstreze puterea mai ales în cazul sinuciderii. mai mult sau mai puţin repetate. totuşi. pentru că are un caracter cronic şi constituie un element normal al temperamentului moral al societăţii. există în mod normal si dintotdeauna o dispoziţie colectivă care se traduce prin sinucidere. ea trebuie să fie uşor de verificat în repartizarea geografică a sinuciderilor. Poate că nici nu există un alt fenomen atît de uşor molipsitor. ar avea drept efect sigur diminuarea listei de sinucideri imputabile imitaţiei. din care rezultă o dispoziţie colectivă a grupului. 1 Vom vedea mai tîrziu că. dar izbucneşte ocazional şi rezultă din cauze anormale şi pasagere. în orice societate. Este posibil să aibă doar consecinţe individuale şi sporadice. Aceste două noţiuni. că . Am putea spune că instinctul de conservare este mai slab înrădăcinat în conştiinţe decît sentimentul fundamental al moralităţii. Poate că ar trebui să distingem. deci că afectează rata socială a sinuciderilor. Pentru a putea considera că imitaţia este declanşatoarea unor sinucideri. în acest context.cuceritori". tradusă sub forma unor sinucideri multiple. contaminarea nu este decît o suită de ricoşeuri.favorabile dezvoltării sinuciderii . desemnează. Cazurile în care acesta se propagă automat sînt mai rare şi imitaţia joacă un rol mai puţin important. produs de cauze sociale . Ele ar putea fi datorate stării generale a mediului social. ni Dacă influenţa imitaţiei există. Dacă imitaţia este cu adevărat o sursă originală şi fecundă a fenomenelor sociale. Ar trebui să vedem că rata caracteristică unei ţări sau unei localităţi se „transmite" localităţilor învecinate. două fenomene deosebite. ca sens. Epidemia este un fapt social. nu este suficient să constatăm că acestea se produc în număr mare în acelaşi moment şi în acelaşi loc. aceasta nu înseamnă a priori că „molipsirea" produce efecte sociale. odată admisă. Unii autori au invocat imitaţia ori de cîte ori două sau mai multe departamente limitrofe au manifestat o înclinaţie spre sinucidere de aceeaşi intensitate. acestea sînt. Vom analiza cu metodă harta. atîta vreme cît primul rezistă mai puţin la acţiunea aceloraşi cauze. ale unor fapte individuale i. foarte numeroase. epidemiile morale de contaminările morale. de vreme ce acesta este terenul unde acţionează cu cea mai mare intensitate.

într-o zonă care deţine un loc important în viaţa regională. Ne aşteptăm să le observăm în astfel de zone cu atît mai mult cu cît acţiunea propagatoare a imitaţiei este aici ajutată şi întărită şi de alţi factori : autoritatea morală a marilor centre. pentru a exista imitaţie. poate masca o discontinuitate reală. ar trebui ca tendinţa sau ideea respectivă să izbucnească într-un anumit mediu social şi să invadeze apoi alte medii. datorită căreia obiceiurile şi uzanţele lor au o mare putere de expansiune. Orice fenomen de propagare scăzînd în intensitate odată cu creşterea distanţei. am construit în mod special o . ţinta zonelor vecine. Dacă privirile s-ar îndrepta spre alt punct. Şi tot ar mai rămîne posibilitatea ca repartiţia geografică să fie determinată de repartiţia similară a condiţiilor de existenţă de care depinde sinuciderea. deci să aibă pe harta sinuciderilor o nuanţă mai închisă decît regiunile limitrofe. un arondis-ment cu un număr mare de sinucideri poate creşte ori coborî media departamentală. fenomenele de contaminare ar trebui să fie mai intense în jurul capitalelor şi al marilor oraşe. în primul rînd. punctul de atracţie. de obicei. în al doilea rînd. adică între diversele părţi ale aceluiaşi departament. regiunile să fie cu atît mai puţin influenţate. creînd impresia unei discontinuităţi între alte arondismente şi acele departamente vecine lui. Hărţile obişnuite. trebuie să existe un model de imitat. nu ar servi scopului nostru. Dar după ce semne le vom recunoaşte ? Trebuie. ca şi cauzele ce produc cu adevărat sinuciderea. fiecare focar ar trebui să fie. Vom căuta deci să observăm existenţa unor centre de iradiere a fenomenului. în plus. acolo unde acestea sînt cele mai sensibile. un focar din care modelul să emane şi în care să aibă intensitate maximă. ar trebui ca. chiar dacă sinuciderile ar fi numeroase într-un asemenea focar izolat. fără concursul altor cauze. în scopul acestei analize. Pentru a putea invoca imitaţia. Un fapt care este imitat trebuie să fie neapărat la vedere. cu cît sînt mai depărtate de focar şi invers. acţionează şi imitaţia. Trebuie să găsim deci un criteriu după care să determinăm influenţa imitaţiei asupra ratei sinuciderilor. Acestea sînt deci cele trei condiţii pe care trebuie să le îndeplinească harta sinuciderilor pentru a putea invoca imitaţia. Ele n-ar permite observarea posibilelor efecte ale imitaţiei. Populaţia are privirile fixate. într-un anumit fel. să se distingă de punctele înconjurătoare printr-o mai mare înclinaţie spre sinucidere. Mai întîi. cel puţin în ceea ce priveşte Franţa. Altfel spus. din contra. nefavorabile prin ele înseşi apariţiei acelei tendinţe. ele n-ar fi reproduse pentru 98 Emile Durkheim simplul fapt că n-ar fi observate şi cunoscute. Propagarea imitativă are loc doar atunci cînd reproducerea unui fapt este determinată automat doar de faptul respectiv. Desigur. sau.mediul social este peste tot acelaşi. în plus.

atunci cînd este structurată pe departamente. 1865-1866 l sinucidere / 2. singurul mare centru din regiune. Singurul focar posibil ar fi Rouen. Studiul ei ne-a oferit rezultate neaşteptate l. l sinucidere / 2. pe care ar fi trebuit să le „alimente/e" ! Lăsînd totuşi Sena deoparte.518. plecînd din oricare punct de la periferia ţării (cu excepţia Marsiliei) şi mergînd spre capitală. amplasată în principal pe locul vechii De-de France. în Meaux .750 loc. Cazul arondismentului Meaux nu este singurul. Château-Thierry 623.514. Epernay 537. în Melun . Arcis-sur-Aube 548. în studiul său Le suicide en Seine-et-Mame. dar care pătrunde destul de adînc în Champagne şi se întinde pînă în Lorena.559. Chiar şi arondismentele din Champagne le depăşesc pe cele din apropierea Senei: Reims are 501 sinucideri (la milion). este imposibil să se găsească un alt centru de propagare. l sinucidere / 2. în ultimul caz se observă că regiunea Senei are o rată a sinuciderilor inferioară celei din toate arondismentele înconjurătoare. Dacă repartiţia s-ar datora imitaţiei. în Provins .care este inferior celorlalte focare secundare. în Pontoise .822 loc. în Versailles . Iată cifrele lui Leroy : Arondismentul Meaux Sena 1851-1863 l sinucidere / 2. Ea numără 471 sinucideri la milionul de locuitori. atunci focarul ar trebui să fie la Paris. Puţin mai spre nordul ţării. Această presupunere pare a fi demonstrată de harta sinuciderilor.418 loc.525. care corespunde Normandiei. Căci nu poţi raporta Parisul la Corbeil sau Pontoise. Harta se referă la cincinalul 1887-1891. . capitală a provinciei şi oraş de mare importanţă.Parisul . pe măsură ce distanţa faţă de Paris se micşorează. în Corbeil . Autorul enumera 166 de comune ale aceluiaşi departament în care existau mai multe sinucideri decît la Paris.547 loc. sinuciderile se multiplică fără încetare.hartă a sinuciderilor împărţită pe circumscripţii administrative (arondismente). Despre sinucidere 99 există 500. doctorul Leroy semnala deja cu uimire că arondismentul Meaux număra mai multe sinucideri decît Sena i. Influenţa Parisului este invocată deseori . Ciudat acest focar .562. Primul lucru care frapează este existenţa în nordul ţării a unei porţiuni închise. Şi totuşi configuraţia morală a provinciei nu poate fi datorată influenţei acestora. Cele doua puncte în care sinuciderea face cele mai multe victime sînt însă arondismentele Neuchâtel (509 sinucideri la un milion de locuitori) şi Pont-Audemer (537 sinucideri).561. în timp ce în Coulommiers Vezi planşa II. Guerry spunea că. există o a doua pată întunecată. dar nu şi în cazul cînd este întocmită pe arondismente. care nu sînt nici măcar învecinate.

din păcate. Porţiunea europeană cu cele mai multe sinucideri include Danemarca şi Germania centrală.768 locuitori. Arondismentele cele mai încercate de sinucidere sînt însă Toulon şi Forcalquier.). (. nimeni nu poate spune că Marsilia ar fi sub influenţa lor.482 locuitori). 213 . în afară de două. din punctul de vedere al sinuciderilor.. mai există o fîşie de teritoriu. la nivelul întregii ţări. Pe coasta vestică. el a obţinut rezultatele următoare : „Ferte"sous-Jouarre (4. este imposibil să se realizeze o asemenea hartă.în sud-estul ţării.170 loc.2" Depăşind graniţele Franţei. 135 . există o mulţime de departamente în care primul loc. regiunea care deţine supremaţia aici fiind Saxonia-Regală: ea . Fontainebleau (l 1.822 locuitori. Sena. deşi este foarte aproape de Paris .. toate celelalte au un număr mic de locuitori.) este la numărul 245 . la nr. chiar şi departamentele complete din Marne şi Seine-et-Marne depăşeau. 247 şi.217 loc.). în Seine-et-Marne una la 2. ne face să credem că există o influenţă care acţionează asupra tuturor i. nu 1 Op. qare merge de la gurile Rhonului pînă la frontiera italiană şi unde sinuciderile sînt foarte numeroase. la nr. iar în Sena.939 loc. 100 Emile Durkhcim Despre sinucidere 101 este deţinut de arondismentul-capitală. 138.468 loc. dar şi Nisa . din punctul de vedere al sinuciderilor.). Ar fi interesant să facem o analiză similară pe o hartă a comunelor.) în toate cazurile.. în această zonă există Marsilia -veritabilă metropolă.un mare centru al vieţii mondene. avînd drept scop ilustrarea variaţiei ratei sinuciderilor. Coulommiers (4.După acelaşi autor. mult mai important: Angouleme.). Meaux (10. primul oraş mai important al listei. se găseşte pe listă la numărul 124 . Doctorul Leroy însă. în Marne era o sinucidere la 2. la nr. vom vedea că. Lagny (3. putem face constatări identice. Clasînd toate comunele departamentului în ordinea descrescătoare a ratei sinuciderilor.547 loc.). în monografia sa. Faptul că numerele de ordine ale acestor localităţi sînt atît de apropiate. capitală a departamentului. o sinucidere la 2. la nr. în general vorbind. în 1865-66.628 loc. în sfîrşit. este la numărul 279 al listei. Provins (7. de-a lungul coastelor Mediteranei. Şi totuşi. aceste arondismente nu conţin oraşul cel mai important din departament. este pe listă la numărul 219.).762 loc. Melun (11. Montereau-Faut-Yonne (6. a realizat o hartă a comunelor pentru departamentul Seine-et-Marne. Dacă examinăm însă primele 25 de comune care ocupă capul listei. cit. Rochefort este singura localitate care se distinge printr-o pată suficient de întunecată. deşi acolo există un alt oraş. p.791 locuitori. separată pe comune. 130 .

193-194. conform cifrelor medii stabilite de Morselli pentru perioada 1864-1876. 800 şi 1. are 1. O asemenea configuraţie nu poate dovedi influenţa imitaţiei. variabilă de la o localitate la alta. Ratele sinuciderilor. Doar aşa ar fi posibil ca rata sinuciderilor să fie mai mare la oraşe decît la ţară. calculate pentru perioade care variază între 14 şi 25 de ani. Rămîne totuşi valabil faptul că marile oraşe au mai multe sinucideri decît cele mici sau decît satele. Asemenea cazuri apar şi în alte departamente.081 de sinucideri la un milion de locuitori. sînt. Lesche. numără 311 sinucideri la milionul de locuitori. apoi Brandeburg. Ducatul Saxonia-Alten-burg vine pe locul al doilea (303 sinucideri). O explicaţie posibilă a contradicţiilor este presupunerea că marile oraşe se formează şi se dezvoltă sub influenţa aceloraşi cauze care determină şi dezvoltarea sinuciderilor. fără însă să deţină monopolul morţilor voluntare.) şi Pennedepie (330 loc. respectiv : 429. Nu există imitatori şi imitaţi. cit. dintre toate provinciile italiene. sinuciderea depinde esenţial de anumite stări ale mediului social. în general. în aceste condiţii e natural ca centrele importante să fie numeroase în regiunile fecunde în sinucideri.1 Nu este vorba. de o influenţă contagioasă.). fără ca vreunul să acţioneze asupra celorlalte. ci arată că sinuciderea nu depinde de situaţia locală. cele mai multe sinucideri s-au înregistrat în Bolonia şi Livurnia (88. aşa cum tot ce am spus pînă acum lasă de prevăzut. ci de condiţii de o anumită generalitate. Torino şi Roma se clasează la mare distanţă. Ceea ce arată hărţile este. dar să existe şi excepţii justificate. Comuna aflată în capul listei. ci o identitate relativă a efectelor. respectiv 84 sinucideri). dar există şi multe excepţii la această regulă. faptul că sinuciderea nu se repartizează concentric în jurul unor focare de la care să scadă progresiv. Este vorba de trei capitale de arondisment. bineînţeles. Milano. Această observaţie este uşor de explicat căci.587 de sinucideri la milionul de locuitori (o sinucidere la 630 locuitori). Doctorul Legoupils din Trouville ne oferă informaţii despre trei comune minuscule din arondismentul Pont-l'Eveque : Villerville (978 Ioc. avînd aproape aceeaşi importanţă şi separate de o mulţime de comune cu rate de sinucideri foarte diferite. Faptul că numerele de ordine sînt atît de apropiate dovedeşte doar că toate grupurile sociale cu dimensiuni similare şi care trăiesc în condiţii analoge. Acesta îşi păstrează.. datorată unei identităţi relative a cauzelor. deci de patru ori mai mult decît Parisul. ci se prezintă sub forma unor mase oarecum omogene şi lipsite de un nucleu central. Cricqueboeuf (150 loc. au aceeaşi rată a sinuciderilor. fără ca imitaţia să aibă . acestea nu sînt punctele cele mai importante pentru Germania şi e imposibil ca Dresda sau Altenburg să influenţeze Hambur-gul sau Berlinul. caracteristicile pe întinderi largi şi este normal să aibă aceleaşi consecinţe în toate zonele în care are aceeaşi structură.). în mod similar. Genova. în definitiv. şi să fie rare acolo unde sînt puţine sinucideri. Şi totuşi. fără ca numărul mic al acestora să se datoreze absenţei oraşelor mari. p. l Op. în majoritatea cazurilor. cu 204 sinucideri.

aşa . 102 Emile Durkheim în mod similar. Toate cele trei provincii sînt catolice. prezintă sub 100 de sinucideri la un milion de locuitori. de obicei. de la un arondis-ment la altul. dacă nu există şi în acestea aceleaşi condiţii particulare. Pe de altă parte însă. rolul cel mai important îl joaca publicaţiile. ele fiind singurele din toată ţara unde rata sinuciderilor este sub 100 de morţi voluntare la un milion de locuitori. în Elveţia. Schwyz şi Zug. ori este răspîndit de către ziare. neexistînd condiţii favorai&^&VoitJ&rii liri. ele îşi păstrează. Uri. din punctul de vedere al sinuciderii. Un fenomen de contaminare morală se poate produce doar în două moduri : ori faptul care serveşte drept model se propagă prin ceea ce numim vocea publică. O dovadă a faptului că afirmaţia de mai sus este perfect valabilă este modificarea bruscă şi completă a ratei sinuciderii în situaţiile cînd mediul social se schimbă brusc. chiar dacă sînt înconjurate de cantoane protestante. în interiorul Elveţiei de Nord. care constituie. r* 'V. Cu toate că au frontieră comună. toate elementele protestante aflîndu-se în nord. este inevitabil să apară. Mai mult încă. unde cifrele sînt mult mai mari. i. propria individualitate. Lucerna. un puternic instrument de difuzare. Pe hartă (vezi planşa III) ele apar ca trei insuliţe izolate. variaţii mai mult sau mai puţin importante ale acestei rate. care sînt cantoane catolice. O altă experienţă poate confirma cele de mai sus. numărul acestora ar trebui să varieze în funcţie de locul pe care-1 ocupă ziarele în atenţia publică. într-o măsură atît de mare că am putea crede că reprezintă societăţi diferite '. Curentul sinucigaş atît de intens care afectează zpnele înconjurătoare nu le poate afecta. partea de sud a ţării este catolică. rata sinuciderii într-o anumită regiune se menţine aproape la acelaşi nivel. deoarece cauzele generatoare nu pot fi repartizate perfect omogen în teritoriu. Şi totuşi/există trei regiuni care fac excepţie de la regula generală. vom arăta mai tîrziu că această aptitudine este cauzată de protestantism.vreun rol. Cele două regiuni sînt perfect distincte pe harta sinuciderilor. care se detaşează prin nuanţa lor deschisă de celelalte regiuni. în general. într-o ţară slab centralizată. Din păcate. cu toate că există relaţii permanente între cele două zone. în Germania sinuciderea se află într-o stare endemică şi am văzut deja cu ce violenţă acţionează. Unterwald. de la un punct la altul. O regiune în care există condiţiile favorabile sinuciderii nu poate transmite predispoziţia sa regiunilor învecinate. Dacă imitaţia ar juca vreun rol în dezvoltarea sinuciderii. Este şi motivul pentru care. Revelator este numărul de cititori şi nu acela al publicaţiilor. Astfel. fără îndoială. şi în aceeaşi măsură. importanţa lor este destul de dificil de determinat..

ea nu poate fi însă propagată prin imitaţie. nimic nu ne autorizează să considerăm că în sudul Franţei se citesc mai puţine ziare decît în nord. completîndu-se reciproc. Imitaţia poate declanşa unele cazuri individuale. însă. în consecinţă. tabelul XXVI. că imitaţia. vezi Cartea a doua. exemplele capătă atunci o influenţă tot mai mare. Se pare chiar că presa poate avea influenţa pe care o presupunem doar atunci cînd este centralizată. Există deci mai puţine exemple care să determine apariţia imitaţiei. pentru că fiecare localitate le are pe ale sale. este de scurtă durată. Fără 1 Vezi planşa III. De asemenea. dacă este sigur că sinuciderea poate fi molipsitoare de la individ la individ. pentru că fiecare este puţin citit. New-York Herald sau Petit Joumal sînt citite de un public imens. Din contră însă. oricît de puternică ar fi. răspunzînd acestor cerinţe. oamenii sînt mai puţin interesaţi de ceea ce se petrece dincolo de graniţele ei. Cînd atinge o anumită intensitate. ideea unui act nu este suficientă pentru a împinge un adult să repete actul. doar prin pro prii le sale forţe. Acumulîndu-se. cu toate că cifrele pe care le-am menţionat în privinţa sinuciderii ilustrează clar contrastul dintre cele două zone ale ţării. Atunci cînd fiecare regiune are viaţa sa proprie. credem totuşi că nu putem socoti că Franţa şi Anglia sînt inferioare. să realizăm o comparaţie între clientela diferitelor ziare europene şi mai ales să apreciem caracterul mai mult sau mai puţin local al informaţiilor pe care le oferă acestea. lucrurile stau cu totul altfel. scrie Morel. deci acolo unde. Danemarcei. credem totuşi ca inadvertenţele semnalate sînt revelatoare într-o anumită măsură. dar nu contribuie la determinarea predispoziţiei inegale către sinucidere a diferitelor societăţi. şi impresia cauzată de povestea citită . Posibila propagare este întotdeauna limitată şi intermitentă. decît atunci cînd subiectul are o înclinaţie proprie către gestul respectiv. sau a grupurilor sociale diferite din cadrul unei societăţi. Este imposibil. Acolo unde echilibrarea mediilor sociale locale deschide un cîmp de acţiune mai mare simpatiei şi curiozităţii. ziare ca Times.cum este Elveţia. din aceste două puncte de vedere. şi totuşi puterea lor de propagare este slabă. Fără a încerca să acordăm mai multă importanţă acestui argument. Faptul că imitaţia nu influenţează cifrele statisticii este ilustrat şi de o altă consideraţie : imitaţia. pe care nu-1 putem stabili cu exactitate. în afara cazurilor foarte rare de monoideism. Despre sinucidere 103 a considera afirmaţia noastră infailibilă. cap. astfel încît rata sinuciderilor să fie afectată. „Am remarcat întotdeauna. Rata sinuciderilor este însă mai scăzută în primele două ţări. nu poate determina sinuciderea. faptele îndepărtate trec neştiute şi sînt. IV în rezumat. ziarele sînt numeroase. Pentru detalii în privinţa cifrelor. marile publicaţii concentrează zilnic toate evenimentele importante ale zonei şi ale regiunilor învecinate. adunate cu mai puţină grijă. Saxoniei sau Germaniei. V.

doar indivizi atinşi de boli nervoase. 42. Dacă punem în balanţă micile avantaje ale acestei măsuri cu gravele inconveniente pe care lear antrena desfiinţarea publicităţii judiciare. Doctorul Paul Moreau din Tours a stabilit. căci ar rămîne aceeaşi şi starea morală a grupurilor sociale. O remarcă de interes practic poate servi drept corolar la concluzia noastră. ne imaginăm că organul legislativ ar . Intensitatea predispoziţiei colective ar rămîne aceeaşi. Unii autori. 2 De la contagion du suicide. este adevărat că i-a fost greu să explice cazuri care nu puteau avea o asemenea origine. dar e îndoielnic că ar putea modifica rata lor socială. 104 Emile Durkheim armată sau în închisori ? Faptele sînt însă uşor de explicat dacă admitem că înclinaţia spre sinucidere poate fi creată de mediul social. imitaţia nu este un factor original al sinuciderii. Putem deci să spunem că. nu sînt suficiente pentru a provoca fapte similare la indivizi perfect sănătoşi" l. atribuind imitaţiei un rol pe care nu-1 are. după toate probabilităţile. p. Considerînd însă că predispoziţia depinde esenţial de cauze organice. Exemplul este o cauză ocazională care declanşează impulsul. au cerut să se interzică ziarelor de a prezenta cazurile de sinucidere sau de inimă'. din cele mai diverse zone. după propriile observaţii. ar fi găsit oricum mijlocul de a-şi produce efectele. dar nu exemplul creează acest impuls. p. Poate ar fi posibil ca prohibiţia să reducă puţin nivelul actual al acestor fapte . Predispoziţia spre sinucidere ar trebui să fie foarte puternică pentru ca doar imitaţia să poată declanşa înfăptuirea actului.sau auzită a unei crime deosebite. Vom vedea. că sinuciderea contagioasă se întîlneşte doar la indivizii puternic înclinaţi către aceasta 2. Imitaţia are deci o acţiune restrînsă. Nu am fi astfel obligaţi să credem că un hazard ciudat a adunat într-o cazarmă sau într-un penitenciar. ci am putea să considerăm că actele repetate de sinucidere sînt determinate de acţiunea mediului comun în care aceşti oameni trăiesc. în absenţa căruia modelul ar fi inofensiv. la fel de puternic ca orice nevroză violentă. Ea nu face decît să aducă la suprafaţă o stare care constituie adevărata cauză generatoare a acestui act. într-adevăr. Cum să poţi crede că cei 15 invalizi despre care am vorbit erau cu toţii atinşi de o degenerescentă nervoasă ? Şi cum să explici cazurile de contaminare atît de frecvente în 1 Trăite des maladies mentales. 243. în afara unor rare excepţii. şi care. fiind nevoit să admită existenţa unor combinaţii de cauze improbabile sau de-a dreptul miraculoase. că în cele două colectivităţi se creează o stare colectivă care îi împinge pe soldaţi sau pe deţinuţi la sinucidere. chiar atunci cînd această acţiune există.

Invers. am admite încă. Cum ar putea un individ. în realitate. Dar în primul rînd nu mai este posibil să acceptăm că această generalizare s-ar datora unui soi de contaminare oarbă. nu este faptul că se vorbeşte despre ele. astfel încît predispoziţiile individuale sînt mai degrabă neutralizate decît excitate. atunci n-ar putea avea mai multă influenţă nici în alte cazuri. tacit şi inconştient. care devine involuntar evidentă atunci cînd acestea sînt prezentate. astfel încît imoralitatea se intensifică. care nu este mai mult decît un individ!. acestea sînt prea rezistente pentru ca o intervenţie individuală să le poată modifica. atunci cînd societatea este dezorientată din punct de vedere moral. şi totuşi această caracteristică nu produce efecte sociale. dacă. tot nu ne-am opri la o concepţie care. Despre sinucidere 105 ci pentru că toleranţa sau indiferenţa socială diminuează oroarea pe care el ar trebui s-o inspire. Dacă imitaţia este atît de lipsită de influenţă socială. sentimentele de ură şi oroare transpar din modul de prezentare. să aibă suficientă forţă pentru a modela după bunul său plac întreaga societate ? Dacă ne-am reprezenta încă lumea socială la fel de grosier cum îşi reprezintă omul primitiv lumea fizică. Virtuţile care îi sînt atribuite sînt deci imaginare. Nu există un fapt care să fie mai uşor de transmis prin contaminare decît sinuciderea. Nu s-a arătat niciodată că un anumit ordin de fapte sociale s-ar datora şi . p. Poate că este în măsură să determine. chiar dacă este de o simplitate biblică. Atunci cînd astfel de practici sînt detestate. Nu mai credem astăzi că speciile zoologice sînt doar variaţii individuale propagate prin ereditate 2 : nu mai este admisibilă teoria că faptul social este doar un fapt individual care s-a generalizat. Graţie adeziunii aproape unanime şi de obicei seculare care determină stările colective. nu pentru că există. într-un cerc restrîns. Contagion du meurtre. Capitolul de faţă vrea să arate în primul rînd cît de puţin fondată este teoria conform căreia imitaţia ar fi sursa principală a vieţii colective. ceea ce poate contribui la dezvoltarea sinuciderii sau a crimei. încît să atingă şi să modifice spiritul societăţii.trebui să ezite înainte de a accepta sfatul specialiştilor. unele reeditări ale unui gînd sau unei acţiuni. în ciuda evoluţiei ştiinţei. 1 Aubry. 87. contravine flagrant principiilor fundamentale ale gîndirii. Ba avem chiar dreptul să fim uimiţi că trebuie încă discutată o ipoteză pentru care nici nu s-a început vreodată o demonstraţie experimentală. prima ediţie. că fenomenele sociale nu sînt proporţionale cu propriile lor cauze. ci modul în care se vorbeşte. Abia în acest caz apariţia exemplului negativ este periculoasă. starea de incertitudine în care trăieşte îi inspiră un soi de indulgenţă faţă de actele imorale. dar nu are niciodată repercusiuni atît de întinse şi de profunde.

vom constitui un anumit număr de specii. că acesta tendinţă depinde de cauze sociale şi constituie. prin eliminare. pentru a nu exista mai multe varietăţi. reprezintă forţe sociale pe care le datorează sentimentelor colective şi care le permit să acţioneze asupra mersului societăţii. sau dacă nu este formată mai degrabă dintr-o pluralitate de tendinţe diferite. 1895. Trebuie să pornim în cercetarea noastră de la cazurile individuale de sinucidere. prin ea însăşi. Chiar anumite fapte pe care le-am examinat. sprijinind-o pe consideraţii vag metafizice. unică sau nu. în afară de forţele pe care le au din naştere. sau doar imitaţiei. sociologia va putea fi considerată ştiinţă doar atunci cînd nu se va mai permite celor care o cultivă să dogmatizeze astfel. cărora le vom determina apoi cauzele şi importanţa. p. exceptîndu-le bineînţeles pe cele datorate alienării mintale. Propoziţia a fost doar enunţată sub formă de aforism. Rezultă. Despre sinucidere 107 . ne-au adus la aceste concluzii. Vom oberva deci un număr cît mai mare de astfel de cazuri. 2Delage. 1 înţelegem aici doar individul. Este adevărat că un funcţionar sau un om popular. Totuşi. pe care analiza să le poată izola şi să le studieze separat. Paris. nici natura mediului fizic. 813 şi urm. Numărul de tipuri distincte va da numărul de curente sinucigaşe. făcînd abstracţie de puterea pe care i-ar putea-o conferi încrederea sau admiraţia societăţii. sustrăgîndu-se atît de vizibil obligaţiei de a prezenta dovezi. La structure duprotoplasme et Ies theories de IJieredite. Cartea a doua CAUZE SOCIALE ŞI TIPURI SOCIALE Capitolul I Metode pentru determinarea cauzelor şi tipurilor sociale Rezultatele primei părţi nu sînt în totalitate negative. mai probabilă deoarece sinuciderile sînt prea diferite. Această metodă am urmat-o în analiza sinuciderilor datorate tulburărilor de intelect.imitaţiei. Acum este momentul să studiem mai îndeaproape tendinţa spre sinucidere. în ipoteza contrarie. tendinţa spre sinucidere se manifestă prin intermediul lor. căci. Am stabilit că fiecare grup social are o tendinţă specifică spre sinucidere pe care nu o poate explica nici constituţia organico-psihică a indivizilor. în funcţie de asemănările şi deosebirile constatate. I Se pare că mai întîi ar trebui să vedem dacă tendinţa este simplă şi dacă nu poate fi descompusă. Dacă vom descoperi că toate cazurile analizate au aceleaşi caractere esenţiale. le vom alătura într-o clasă unică. Dar ei nu au această forţă decît dacă sînt mai mult decît simpli indivizi. un fenomen colectiv. cum ar fi variaţiile geografice şi sezoniere ale sinuciderii.

într-adevăr. Dar. ci după cauzele care le-au produs. într-un cuvînt. Se observă cîteva linii de demarcaţie foarte vagi. după formele sau caracterele lor morfologice. Sinucigaşul este prea «transportat» atunci cînd se analizează pe sine însuşi sau analizează natura dispoziţiei sale . ar fi de-a dreptul imposibil să se obţină observaţii atît de concrete cum ne-ar trebui. va fi etiologică. pe de altă parte confidenţele lăsate sînt adesea insuficiente. şi am putea profita de indicaţiile care se degajă dacă riu ar fi prea puţin precise pentru a servi drept bază unei clasificări uniforme. Ar însemna să negăm principiul cauzalităţii. rezumatele sînt prea succinte. dat fiind modul în care se săvîrşesc cele mai multe sinucideri. sîntem aproape lipsiţi dejnforrna^ii. de exemplu.Din nefericire. le vom grupa în funcţie de asemănările şi deosebirile lor şi vom şti cu siguranţă că fiecărei clase obţinute îi corespunde un anumit tip de sinucidere. clasifi-cîndu-le nu după caracteristicile lor. la cazuri de sinucidere provenite din tulburări mintale. pentru a putea trage nişte concluzii precise. nu ar exista tipuri diferite de sinucideri decît dacă ar diferi înseşi cauzele acestora. Există însă o altă cale de a ne atinge scopul. datorită cărora a şi fost posibil să se constituie principalele tipuri de astfel de sinucideri. clasificarea noastră. se află în culmea surescitării. că acţionează cu sînge rece. Un acelaşi antecedent sau un acelaşi grup de antecedente nu pot produce consecinţe diferite. Nu 108 Emile Durkheim . căci atunci diferenţa ar rămîne nemotivată. dacă era agitat sau deprimat. chiar atunci cînd nu sînt de-a dreptul suspecte. aceste observaţii se referă la un număr prea mic de cazuri. pe de o parte. pe care autorul le-a rezumat în cartea sa.îi sînt necesare condiţii proprii de existenţă. Ar trebui să dispunem de descrierile complexe ale unui mare număr de cazuri particulare. Ori noi nu dispunem decît de cîteva informaţii referitoare. în loc să fie morfologică. cum a executat-o în cele din urmă. pentru 1328 de cazuri în care sinucigaşii au lăsat scrisori sau mesaje.care are propria sa natură . Fiecărei sinucideri . cînd. el îşi imaginează. în afară de faptul că nu sînt prea obiective. cum a pregătit fapta. Ar trebui să ştim în ce stare psihică se găsea sinucigaşul în momentul în care a hotărît să-şi ia viaţa. anxios sau iritat etc. în ceea cepj-ivggU^sjjyiciderile raţionale. Vom putea deci constitui tipurile sociale de sinucidere. deoarece documentele necesare lipsesc aproape cu desăvîrsire. Doar Brierre de Boismont a început să realizeze cîteva descrieri. în realitate. în plus. Vom analiza condiţiile sociale de care depind sinuciderile. calm sau entuziast. Orice distincţie specifica pe care o constatăm între cauze implică o distincţie similară între efecte. este aproape imposibil să realizăm o clasificare a sinuciderilor raţionale.

unele dintre ele nefiind suficient de legate de temperamentul moral al societăţii pentru a caracteriza acea fizionomie specială a fiecărui popor în raport cu sinuciderea. în statisticile fiecărei ţări. fără a le descrie direct. Putem însă să ne servim de cele cîteva informaţii pe care le deţinem în privinţa morfologiei sinuciderilor. Chiar dacă aceste informaţii sînt prea incomplete şi incerte pentru a putea oferi principiul de clasificare. căci acestea sînt omogene şi nu se disting din punct de vedere calitativ. s-ar putea să ne pierdem în combinaţii de pură fantezie. durere fizică sau de altă natură. alcoolism etc. obiectul de analiză fiind direct rata socială .este o pierdere de calitate. Şi nu toate tipurile de morţi voluntare au această proprietate. ne vom raporta însă la diversele cauze care o determină. După ce vom determina cauzele. şi totuşi. este notat şi motivul (necaz de familie. vom încerca să deducem natura efectelor. ele indică antecedentele imediate ale sinuciderilor. Ea poate stabili existenţa şi numărul tipurilor. pentru a înţelege .) care pare să fi determinat sfirşitul. Această metodă inversată este. Tipurile de sinucidere care formează această rată şi care-i determină variaţia sînt singurele care prezintă interes pentru noi. chiar dacă ar fi bine făcută. însă. toate rezultatele acestor anchete sînt reunite în tabele speciale sub titlul: Motive presupuse ale sinuciderilor. asigurîndu-ne că speciile constituite deductiv nu sînt imaginare. astfel. vom studia modul în care acţionează ele asupra indivizilor. sensul în care să dirijăm deducţiile noastre. ele vor fi utile atunci cînd clasificarea va fi stabilită. cel puţin într-o anumită măsură. există sinucideri alcoolice. de la cauze la efecte. or. remuşcare. Ne va arăta. adică prin prisma datelor statistice. ce o va verifica pe prima. Trebuie să pornim de la întreg spre fragmente. va trebui să o analizăm în forma sa colectivă. Dacă dorim să aflăm de unde provine sinuciderea considerată ca fenomen colectiv. Ne vom întoarce. După cît se pare. Despre sinucidere 109 Cum pot fi însă determinate cauzele ? în timpul cercetărilor judiciare ce se efectuează în fiecare caz de sinucidere. într-un număr destul de mare chiar. care vor fi caracterizate şi clasificate după apartenenţa la originea respectivă. căci natura unui fenomen poate fi pătrunsă mai bine atunci cînd cunoaştem cauza lui. soluţia optimă pentru problema pe care ne-am pus-o: aceea de a studia rata socială a sinuciderilor. nu ne va putea deci arăta care dintre acestea au un caracter •sociolgic. Este adevărat că dacă această deducţie nu va fi ghidată de fapte. Odată ce vom cunoaşte natura cauzelor. Descrierea unor cazuri particulare. clasificarea etiologică fiind completată cu o clasificare morfologică. Este normal să profităm de această muncişi să pornim cercetările noastre prin compararea documentelor amintite. din toate punctele de vedere. Această metodă are doar defectul că postulează diversitatea tipurilor. decît atunci cînd îi ştim doar caracterele. Am văzut deja că alcoolismul nu determină aptitudinea proprie către sinucidere a unui popor . dar nu şi caracteristicile lor distinctive. de fapt. va fi posibil să evităm acest inconvenient.

tot nu ne pot ajuta prea mult. Din păcate. în timp ce numerele absolute prezintă variaţii considerabile. iar în Saxonia creşterea a fost de peste 100% între 1854-1880(1171 cazuri în loc de 547). voliţiunile umane sînt cele mai complexe.astfel de fenomene. de obicei) care sînt însărcinaţi cu astfel de investigaţii. de obiceLjiiişEg-rarea. fiind necesare numeroase observaţii şi experienţe. Tabdul XVII FRANŢA* Ponderea fiecărei categorii de cauze la 100 de sinucideri anual pentru fiecare sex Sărăcie. sau că^a manifestat un apejit_deo^ebiţ_pentru^hSijiiir^. însă. Este uşor să ne_jnjaginăjr^_atunci1_£ÎL valorează considerentelejrnprovizate care. dacă se ştie că victima a suferit recenrplerderi materiale. fapt ilustrat în tabelul XVII. chiar atunci cînd se referă la fapte materiale şi atît de evidente încît orice observator conştiincios le poate înţelege. atunci cînd este necesar. Şi chiar în cazurile în care ar fi demne de încredere. se ştie că uneori concluziile oficiale sînt defectuoase. Imediat ce sînt descoperite în trecutul'victimei faptejy determină. din 1856 pînă în 1878. căci motivele atribuite astfel sinuciderilor nu sînt de fapt adevăratele cauze. fiecare categorie de cauze îşi menţine ponderea proporţională din totalul cazurilor. sînt inrriminatf irT>p<1iiat ^domestice jaujjşcepţiile economice. ceea ce numim noi statistică a motivelor de sinucidere nu este decît o statistică a părerii pe care şi-o fac despre aceste motive agenţii (subalterni.38 5. Precizarea cauzelor unui fenomen este întotdeauna o problemă dificilă. că a avut nec3znrTfamiliale.77 9 . decît dacă înaintăm apoi în toată seria de gesturi. O dovadă este că numărul proporţional de sinucideri atribuite fiecărei cauze în parte este aproximativ acelaşi. Iar dintre toate fenomenele. modificarea Bărbaţi Femei situaţiei 1856 1874 1856 1874-60 -78 -60 78 financiare 13. nu este bine să ne referim la cauzele imediate. în Franţa. aşa cum spunea în urmă cu mult timp Wagner.30 11. ^consideră inutirsăcontinue cercetarea . Cu atît mai îndoielnice sînt ele cînd trebuie nu să înregistreze un eveniment consumat. Explicarea sinuciderilor nu ar trebui să se bazeze pe informaţii atît de Suspecte. Dar în ambele 110 Emile Durkheim ţări.7 5. ci să-1 interpreteze şi să-1 explice. sinciderile au crescut cu circa 40%. fapt ce nu lasă loc interpretărilor. după rfteva inţ'nrrţy^i gnperilciajeTlirejinjTdesemn^COTect originea fiecărui caz în parte.

p.48 8 23.4 3 25. 10.76 Cauze necunoscute 19.64 5.64 54.44 6.15 10.37 5.29 Furie Dezgust de viaţă 9.20 17.75 Total 8 100. Despre sinucidere 111 Dacă vom considera că cifrele prezentate sînt de fapt nişte aproximaţii grosiere şi dacă.09 Tulburări mintale.68 12.00 13. vom observa că cifrele sînt sensibil constante.44 noroc Remuşcări.18 1.81 0.33 8.43 7.50 50. 110.0 0 0 Bărbaţi Femei 1854 1880 1854 1880 -78 -78 Dureri fizice 5. 342.30 3. tabele anexe.70 23.5 11.18 100.2 situaţiei financiare 9. 0 00 12.0 9 0. desfrîu.41 4 10.77 9.19 5.2 3.0 100. în consecinţă.42 Imoralitate.22 45. gelozie.16 20. frica de condamnare după crimă Alte cauze şi cauze necunoscute Total SAXONIA ** 11.51 3.51 4 100.0 100.52 8 2. Decepţii 27.58 18.58 6.21 teama de condamnare 1. Moralstatistik.67 27.43 sentimentale 2.04 3. 100.79 16.94 1.5 3 16. modificarea 11. Dar pentru ca partea fiecărui motiv presupus să rămînă proporţională atunci cînd numărul total de sinucideri se dublează.20 etc.74 6.80 4.79 8.0 0 00 0 0 * După Legoyt. ** După Oettingen.7 1.86 7. vom ignora micile diferenţe.59 0.9 15.Necazuri de familie Dragoste.75 41. Ori acest fapt nu poate fi .72 Sărăcie.98 Necazuri familiale 2. p.0 100. imoralitate Necazuri diverse Maladii mintale Remuscări.84 9.16 12.0 100.39 3. trebuie să admitem că aceste motive capătă o eficacitate dublă.00 30. jocuri de 11. 7 demenţă religioasă 3.67 5.

00 0 în afară de cazurile de beţie şi de alcoolism. arată mai bine la ce se reduce acţiunea cauzală a acestor motive diferite. ofiţer.04 Dezgust faţă de viaţă. cit. Rezumîndu-ne doar la conside1 Op. în plus. procentele (raportate la 100) ale principalelor mobiluri de sinucidere în cele două profesii: Profesi i Agric ultură liberal e Pierderea locului de muncă.41 Sinucideri ale criminalilor sau 4.atribuit unei coincidenţe întîmplătoare. p. sărăcie 8. avocat. Putem deci fi siguri că sinuciderea în cele două categorii nu este determinată de aceleaşi cauze sociale. a unui savant. pe care îl cităm de la LegoytJ.87 Necazuri de familie 14. în realitate. diferă puţin de la o coloană la alta. ci de aceeaşi natură.14 Decepţii în dragoste. în ambele cazuri. ci. 112 Emile Durkheim rărea mobiluhlor. Această stare determină «productivitatea» fiecărui motiv şi tot ea constituie adevărata cauză a sinuciderilor.01 Beţie şi alcoolism 13.23 6.0 100. modificarea situaţiei financiare.91 19.48 2. diverse 2.89 Maladii nu n tale 35. Un alt fapt. Viaţa unui artist.93 4.45 13. 358. s-ar putea crede că acestea sînt nu neapărat de aceeaşi intensitate. Dar nu numai că în ambele cazuri sînt invocate aceleaşi cauze. Concluzionăm deci că toate cauzele sînt plasate sub acţiunea unei stări mai generale. Iată care au fost în Franţa.97 100.80 34. sau magistrat nu se aseamănă în nici un fel cu cea a unui agricultor.94 contrarietăţi Cauze necunoscute 3. între 1874 şi 1878.09 4.73 infractorilor Suferinţe fizice 15. foiţele care împing la sinucidere muncitorul şi intelectualul orăşean sînt foarte diferite. pe care fiecare cauză o reflectă mai mult sau mai puţin fidel. gelozie 1. ponderea fiecărui motiv rămîne aceeaşi pentru cele două categorii de subiecţi.15 8. însă. toate cifrele.. mai ales cele mari.% 5. Nu există profesii mai diferite decît agricultura şi funcţiile liberale. Aceasta demonstrează că motivele atribuite de investigaţii şi chiar cele pe care şi .

Ele marchează punctele slabe ale individului. Eforturile de realizare a statisticilor trebuie îndreptate într-o cu totul altă direcţie. în loc să caute a rezolva problemele insolubile ale cazuisticii morale. Civi. familie. ea atingînd valoarea maximă în ţările protestante : Prusia.e Spaniei ?i PorU>gahe. ca Spania. Portugalia. deci. vom determina modul în care se individualizează aceste cauze pentru a produce efectele ucigaşe. cercetătorii nu au reuşit niciodată să tragă o concluzie interesantă din aceste informaţii. cu motivele şi ideile sale. Lăsînd deoparte individul.000. deoarece cauzele rămîn aceleaşi chiar cînd starea se modifică. vom cerceta care sînt stările diferitelor medii sociale (confesiuni religioase. care au renunţat la cercetarea pretinselor cauze de sinucidere.). societate politică. sinuciderea este puţin dezvoltată. observăm imediat că în ţările pur catolice.le imaginează însăşi victima nu sînt decît cauze aparente. Fără a încerca să aflăm în ce forme apar la diferiţii subiecţi cauzele producătoare ale sinuciderii. ne facem o regulă din a nu introduce în studiul nostru informaţii pe cît de îndoielnice. ii europene. Cauzele imediate nu fac totuşi parte din acest curent şi nu ne pot ajuta la înţelegerea lui. calculate de Morselli. I Aruncînd o privire pe harta europeană a sinuciderilor. grupuri profesionale etc. Recurgem la ele doar atunci cînd par să aibă o semnificaţie specială sau să prezinte garanţii deosebite. Fiind doar repercusiuni individuale ale unei stări generale. ar fi mai bine să noteze cu maximum de grijă simultaneităţile sociale ale sinuciderilor. ii Penlru nia^acearpute . confirmă acest rezultat: State protestante — mixte (protestanţi şi catolici) — catolice — greco-catolice avînd o civilizaţie Media sinuciderilor la 1. mediile «cute ™. situaţia unor ţări ca Anglia sau Austria. Nu este deloc regretabilă. Capitolul II Sinuciderea egoistă Vom vedea mai întîi în ce manieră acţionează asupra sinuciderii diferitele confesiuni religioase.000 de locuitori 190 58 40 fi atribuită totuşi doar religiei. Cifrele de mai jos. pe atît de puţin instructive . Danemarca. de fapt. Abia după aceea. în funcţie de care variază sinuciderea. referin. Italia. vom încerca să determinăm chiar aceste cauze. ele nu o exprimă totuşi fidel.iza|ii. cele prin care se insinuează cel mai uşor curentul care incită la autodistrugere. inega-j este Ubilelor similitudini. revenind la individ. . Saxonia. în orice caz.

ci de toate cifrele care apar în tabel. mult sub^media ţării.000 de locuitori. 00. Există doar 90 de sinucideri anual la un milion de locuitori. din 1874 şi pînă azi. fără nici o excepţie.00 minoritate majoritate 00. pentru a aeiermma 114 Emile Durkhehn catolicismului şi protestantismului asupra tendinţei spre sinucidere. observăm că sinuciderea depinde direct proporţional de numărul de protestanţi si invers proporţional de numărul de catolici. Tot în Bavaria există cea mai numeroasă populaţie catolică : 713.0 1. Wt 0. Legea este confirmată nu numai de cifrele medii. în ducatul Bade 156. Numărul cel mai mic de sinucideri în toată Germania. în Wurttemberg 162.0 cu peste 1.2 din l . în Saxonia 300. iar aceasta faţă de cea de-a treia. în timp ce în Prusia există 133 (1871-75).75) Sin Sin Sin uci uci ucid deri der eri Provincii Provincii la i la Provincii la cu cu 1.00 . Cazul Prusiei este identic : Provinciile Prusiei (1883-90) Provi Sin Provin Sin Provi Sin Provi Sinu ne ii c uci cii c u uci ncii uci ncii cide u deri 68 + deri cu 40 deri cu 32 ri la peste la 89% la + 50* la * 1. se înregistrează în Bavaria.00 catolica catolică 000 000 catolici 0 (sub 50%) (50*40%) loc loc loc uito uit ui ri ori Ion Palatinatu 167 Franc 157 Palatinatul 64 l Rinului 207 onia 118 Superior 114 Franconia Inferioară Bavaria 49 Centrală Svabia Superioară Franc onia Bavaria Inferioară Superioar 204 ă Media 192 Media 135 Media 75 Comparînd provinciile acestui regat.a elimina sursa erorii. prima coloană conţine valori superioare faţă de cea de-a doua. să comparăm cele două religii în sînul unei singure societăţi. Provincii ba vareze (l 867.

3 cident .şi Pomerania. proles 0 000 000 tanfi locu loc loc itori uito uito ri ri Prusia Silezi 309 Hanov 212 Oc. care s-ar potrivi mai bine coloanei a doua decît primei. anţi tanţi 000 loc uito ri 1.0 protes 1. Aici se întîlnesc populaţiile franceză şi germană şi putem observa separat influenţa cultului asupra celor două rase.123 Pozna 96.4 a .90. şi Elveţia este interesantă pentru studiul nostru. i Mixt i 2 12. indiferent de naţionalitatea lor.6 . această influenţă este constantă în ambele cazuri.9 . Or.3 a . Hesse Rinul wig .6 a Despre sinucidere 115 Din cele 14 provincii comparate.00 00.0 28% 0. există doar două iregularităţi: Silezia .0 (XX).2 3 ui Brand Hohe Pomer 171 eburg 296 Westf 107 nzol. tanţi 00.9 n ală Ţările Schles 312 200 Silezi 260 100.care prin nivelul mare de sinucideri. ar trebui să aparţină categoriei a doua.6 . e sinucider (XX)de i locuitori .5 lern Berlin Prusia Orient ală Media 264 Media 220 Media 163 Medi 95. Din acest punct de vedere.50% 1.0 protest protes 00. Cantoane Cantoane Totalul franceze germane cantoanelor indiferent de naţionalitate Catol 83 Cato 87 Cato 86.0 .1 ania .3 alia .5 şi . 7 ice sinucider lice sinucider lice sinucider i la l.4 ra . dar este în cea de-a treia . Cantoanele catolice dau de patru şi cinci ori mai puţine sinucideri decît cele protestante.

sinucider tante i la tante i tante i 1. t. nici măcar cînd se referă la un număr mare de ţări. în diferite ţări. de altfel. protestanţii furnizează mult mai multe sinucideri decît orice alt cult. este inutil să invocăm.Prote 453 Prot 293 Prot 326. 203). 2 Handwoerterbuch der Staatswissenschaften. 702. fiind totuşi ţări protestante.suficient de mari diferenţe între populaţiile din Peninsula Scandinavă şi cele din Europa Centrală pentru a 1 Nu avem informaţii despre influenţa religiei în Franţa. comparaţiile internaţionale nu sînt demonstrative.000. aşa cum am arătat la începutul capitolului.7 Wagner (1852-59) Prusia 159.3 20. . cit.6 46.000. p.000 de subiecţi din fiecare confesiune Numele Protes Catoli Evrei observator tanţi ci ului Austria 79. pentru l..4 Id. aşa cum face Mayr *.00 0 de locuitori Acţiunea religjei este atît de puternică încît domină toate celelalte influenţe. protestanţii dau o sinucidere la 310 locuitori. p. cazul umcja Norvegiei şi Suediei care au o cifră modestă de sinucideri. 1. Cifrele determinate de diferiţi observatori sînt date în tabelul XVIII.sinucider es. Mareuil.9 49. „ "Ă fost. posibil ca într-un număr destul de mare de cazun sa determinăm numărul de sinucideri pentru fiecare populaţie confesională.5 51. 3 ssinucider es. Suppliment. ( 1849-55) — (1869-72) 187 69 96 Morselli — (1890) 240 100 180 Prinzing Baden( 185 139 117 87 Legoyt 2-62) ^ . Mai întîi că. Peste tot. Diferenţa oscilează între un /ra/wnde 20 pînă la 30% şi un maxim de 300%. Iată totuşi ce spune Leroy în studiul său despre Seine-et-Marne : în comunele Quincy. catolicii una la 678 (op. fără nici o excepţie '. Există . Nanteuil-lesMeaux. în faţa unei asemenea aglomeraţii de lapte concordante. 116 Emile Durkheim Tabelul XVIII Sinuciderile.

4 49.7 "'•• Morselli 74) 124 — (1878. 2 Bavaria este încă singura excepţie .1 105. Nu cumva protestantismul este cauza intensificării fenomenului ? Aşa că această presupusă excepţie confirmă. dar nu din cauza religiei pe care o practică. Pînă la mijlocul secolului. mai ales în anii din urmă. în cazul evreilor. evreii se sinucid de două ori mai mult decil catolicii. . Totuşi.5 77. Nu am putea preciza dacă situaţia iudaismului în această (ară are o laturi deosebită. iar nivelul de sinucideri este scăzut Cazul va fi explicat mai tîrziu. ' 1 Mai este cazul Angliei. situaţia a început să sfl schimbe abia spre anul 1870. în majoritatea cazurilor. mai degrabă.. iudaismul este religia ai cărei membri se sinucid cel mai puţin. cu toate că sinuciderile sînt de două-trei ori mai mari în Norvegia şi Suedia (90-100 sinucideri la un milion de locuitori. evreii s-au sinucis mai puţin dectt catolicii. aici. Nu trebuie totuşi să uităm că.9 Morselli 4-56) — (1884.9 65. faţă de 40 în Italia). chiar daci într-o mai mică măsură. legea '. (1881-90) putea înţelege de ce protenstantismul nu produce exact aceleaşi efecte peste tot. Şi chiar dacă rata sinuciderii este mică în cele două ţări scandinave. mai puternic înclinaţi spre sinucidere. deci.224 94 193 Prinzing 91) Wiirttemberg 113. Nu avem vreun1 motiv să credem că ar fi ajuns la un nivel intelectual superior celui din Italia. pentru situaţii echivalente. Despre sinucidere 117 Diferenţa faţă de rata sinuciderii la catolici rămîne însă mică.171. în toate ţările. evreii trăiesc în oraşe şi practică profesii intelectuale.242 170 210 Prinzing 88) Bavaria( 184 135. putem crede că. ar părea totuşi ridicată dacă ţinem cont de poziţia modestă pe care îl ocupă acestea printre popoarele civilizate ale Europei.6 Wagner ( 1846-60) — 190 120 60 Durkheim (1873-76) — 170 119 142 Id. şi celei a catolicilor. Dacă în ciuda acestei influenţe rata sinuciderii la evrei este atît de mică.— ( 1870. Ei sînt. unde nu există catolici. au fost cazuri înj care raporturile dintre ratele de sinucidere pentru evrei şi catolici a fo# inversat. mai mult decît orice altă comunitate religioasă. cu excepţia B a variei 2 . aptitudinea lor către sinucidere este inferioarl celei â protestanţilor şi.136.

că religiile cu mai puţini membri. după perioadă. în loc să-i incite pe disidenţi să respecte mai mult opinia generală. putem vedea în aceste proporţii cauza numărului relativ mic al sinuciderilor în sînul acestor culte 1. există doar 155 de sinucideri ale protestanţilor la 100 pentru catolici. în Imperiul Austriac. Moralstatistik. fiind deci posibil ca imunitatea lor deosebită să aibă şi altă cauză. 118 Emik Durkheim simţi expus la o ostilitate definitivă. şi nici nu intensifică antipatia pe care o inspiră acesta.. . în sfîrşit. aşa cum s-ar întîmpla în schimb dacă frecvenţa crimelor sau delictelor ar creşte. cit. Pentru a justifica toleranţa precară ce le este acordată. obligate de propria situaţie să fie deosebit de preocupate de sentimentul public. atunci cînd este prea puternică.n Cu m evreii sînt peste tot în număr infim şi cum. Această explicaţie însă nu este suficientă pentru a justifica raporturile dintre situaţiile catolicilor şi protestanţilor. p. diferenţa rămîne totuşi considerabila. 205 . De altfel. Mai există şi alte fapte ce par să demonstreze influenţa acestui factor. Dacă în Austria şi Bavaria. intoleranţa religioasă provoacă deseori un efect contrar. Oettingen. tendinţa sa spre sinucidere se diminuează. căci reprezintă doar o treime din populaţia totală. Ne i-maginăm. în majoritatea societăţilor analizate. avînd de luptat împotriva ostilităţii populaţiilor ambiante. întotdeauna cei din urmă se sinucid mai mult decît primii. op. în general. sînF obligate să exercite asupra propriilor adepţi un control sever şi să se supună unei discipline riguroase. cum ar fi Bavaria Superioară sau Palatinatul Superior ni care populaţia este aproape în întregime catolică (96. iar rata sinuciderii la catolici este de trei ori mai mică decît la protestanţi. îi determină să se dezintereseze de ea. 654. Cînd te 1 Legoyt. sau 100 la 238. Fiind un act care nu afectează pe nimeni» sinuciderea nu atrage vreun prejudiciu asupra grupului ce dovedeşte o înclinaţie mai mare spre autodistrugere. Există chiar zone. starea de minoritate în care se găsesc catolicii este foarte accentuată. Sinuciderea este însă obiectul unei indulgenţe prea mari pentru ca frica de oprobriu să poată acţiona cu atîta putere. raportul între numărul de sinucideri la catolici şi la protestanţi este de 100 la 275. Acest lucru s-a petrecut deseori în cazul evreilor. indiferent de ponderea pe care o deţin populaţiile catolice şi protestante. catolicii sînt în minoritate. unde catolicismul este majoritar. p. nu numai că renunţi să o dezarmezi. aproape în întregime catolic. ele depihdiae un plus de moralitate. Diferenţa se diminuează în Bavaria unde două treimi de locuitori sînt catolici. chiar asupra minorităţilor.. influenţa benefică pe care o exercită acesta este mai mică. în Prusia. ci menţii cu încăpăţînare moravurile cele mai dezaprobate. într-adevăr. Se pare deci că atunci cînd protestantismul devine minoritar.

atunci cînd impune o supunere oarbă. Biblia îi este încredinţată şi nu-i este impusă nici o interpretare fixă. în care faptele rele. Sinuciderea este prohibită la fel de categoric de ambele culte. Aceste alte cauze le găsim în natura celor două sisteme religioase. Protestantul este într-o mai mare măsură autorul propriei credinţe. Catolicul nu poate nici măcar s-o supună unui examen istoric. dar. Se adresează deci conştiinţelor şi. în plus. proclamată de fondatorii reformei. Numărul atît de mare de sinucigaşi protestanţi este datorat aşadar altor cauze. Aceste interziceri au un caracter divin. Este la fel de adevărat însă că religia catolică se transmite adepţilor săi într-o formă defmită. Atunci cînd îşi face apariţia. Nicăieri nu este ierarhizat clerul protestant. atunci cînd oamenii reclamă dreptul de a-şi crea o religie proprie în . atît de contrastantă cu unitatea indivizibilă a Bisericii Catolice. Dacă ambele religii au în privinţa sinuciderii aceleaşi învăţături. Liberul examen este el însuşi efectul unei alte cauze. ci intra sub incidenţa autorităţii lui Dumnezeu. respectiv 300 de protestanţi sinucigaşi la 100 catolici. există 423. dar nu are o autoritate specială în fixarea dogmei. în afară de Anglia . Prin simplul fapt că este o religie idealistă. Preotul este doar un ghid mai instruit decît marea masă a credincioşilor. acţiunile lor inegale trebuie să fie determinate atunci de unul dintre celelalte caractere generale prin care religiile se deosebesc. nu numai că fapta atrage pedepse morale extrem de severe. faptele rele nu sînt prezentate drept rezultatul logic al unui raţionament. sînt aspru pedepsite. printre care şi sinuciderea. Este organizat un Despre sinucidere 119 întreg sistem ierarhic de autorităţi. Gîndirea catolică respinge tot ce este variaţie.respectiv 9}%) şi unde. de vreme ce textele originale pe care se bazează aceasta îi sînt interzise. iar fidelul la fel. totuşi. fără să se rezume la manevre mecanice. El aspiră să domnească asupra conştiinţelor. Singura diferenţă esenţială între catolicism şi protestantism este că cel ( de-al doilea permite liberul examen într-o proporţie mult mai mare. Raportul creşte pînă la 528% în Bavaria Inferioară unde religia reformată numără mai puţin de un membru la suta de locuitori. chiar dacă prudenţa obligatorie a minorităţilor are şi ea o influenţă. vorbeşte în limbajul raţiunii. nu a rămas doar o afirmaţie platonică. Concluzionăm deci. că înclinaţia spre sinucidere a protestantismului depinde de spiriral reflexiei libere care îl caracterizează. Ceea ce atestă cel mai bine faptul că libertatea de reflecţie. pentru ca tradiţia să se menţină neştirbită. Vom analiza această dependenţă. preotul evoluează prin el însuşi şi prin conştiinţa sa. însăşi structura cultului reformat favorizează starea de individualism religios. Cele două religii propovăduiesc faptul că dincolo de moarte începe o viaţă nouă. catolicismul lasă mai mult loc gîndirii şi reflecţiei decît politeismul greco-latin sau decît monoteismul iudaic. cu o artă minunată. Faptul că protestantismul favorizează sinuciderea nu provine dintr-o concepţie religioasă diferită faţa de catolicism. este multitudinea crescîndă a sectelor de tot felul.

Nici nu ne-am gîndi de fapt să le criticăm. o societate religioasă nu există fără un credo colectiv. Or. trebuie să adăugăm că ea derivă din acestea.locul celei impuse de tradiţie. legătură temporară care comportă şi presupune chiar diferenţe : ci prin ataşarea lor la un sistem unic de doctrine. Cînd spunem că libertatea reflecţiei. Reflecţia se dezvoltă doar atunci cînd i se impune acest lucru. care să pară tuturor indiscutabil şi de neclintit. că au fost slăbite de controverse prealabile. ar pune capăforicărei interpretări. Reconstituirea unui nou sistem de credinţe. Ideile împărtăşite de întreaga societate capătă autoritate. oamenii au nevoie de libertate. Necesitatea de a lupta împotriva animozităţii generale. dacă ele s-ar impune mereu cu aceeaşi forţă. Clauza nu poate fi decît una : zdruncinarea credinţelor tradiţionale. protestantismul favorizează mai mult gîndirea individuală decît catolicismul. deoarece această religie este mai puţin integrată decît catolicismul. în măsura în care felul de a gîndi şi a acţiona este mai puternic marcat de un caracter religios. deci dacă devine mai puţin comună. nici nu neam întreba care este sursa reală a autorităţii lor. înseamnă că nu s-a format încă o nouă opinie. Invers. căci apariţia ei nu 120 Emile Durkheim face decît să permită sciziunilor latente să se extindă în voie. Aşa cu m raţionamentul se stinge pe măsură ce gîndul şi acţiunea devin automatisme. multiplică divergenţele. imposibilitatea . Faptul că au fost atît de îndelung urmăriţi de reprobarea creştinismului a creat printre evrei sentimente de solidaritate extrem de puternice. Ajungem astfel la concluzia că numărul sinucigaşilor este mai mare printre protestanţi. căci numără mai puţine credinţe şi practici comune. cu atît mai eficient cu cît este mai vast şi mai solid constituit. înce-pînd din acest moment însă. ea fiind cu atît mai puternică şi mai unită cu cît acest credo este mai răspîndit. dacă aceasta îşi pierde forţa. nu farmecul gîndirii independente acţionează. devin sacrosante şi se ridică deasupra contestaţiilor. Unirea oamenilor nu se face prin schimbul şi reprocitatea serviciilor. tot aşa el apare cînd obişnuinţele se dezorganizează şi-şi revendică drepturile împotriva opiniei comune. Şi situaţia iudaismului îşi găseşte aici explicaţia. deci se sustrage libertăţii. care să o înlocuiască pe cea veche. înseamnă că fac deja obiectul unei adeziuni mai puţin generale şi complete. Dacă nu mai sînt tolerate. cînd conştiinţele individuale îşi afirmă în mod constant autonomia. Cînd revendicările devin cronice şi nu rămîn doar qrize pasagere. în aceeaşi măsură ideea de Dumnezeu este mai mult prezentă în toate detaliile existenţei şi concentrează voinţele individuale spre unul şi acelaşi (el. iar dacă ar avea încă aceeaşi reală autoritate. odată proclamată. cu cît un grup se abandonează mai mult judecăţii individuale. căci ea aduce şi bucurii. Aşadar. dar şi necazuri. deci doar atunci cînd ideile şi sentimentele instinctive ce dirijează conduita devin ineficiente. cu atît îşi pierde coeziunea şi vitalitatea.

a supravegherii neîncetate a unora asupra altora. clerul anglican este singurul cler ierarhizat. Anglia este şi ţara protestantă în care clerul numără cei mai mulţi membri. ni Numeroase fapte confirmă această concluzie. şi 1. Se ştie în plus cît de generalizat şi de puternic este în Anglia respectul faţă de tradiţii. lăsînd prea puţin loc judecăţii individuale. numărul credinţelor sau practicilor comune şi obligatorii. este aici mult mai mare decît în Germania. ci îi obligă doar să trăiască strins uniţi. faţă de 932 de adepţi în Ungaria. în Italia există un preot la 267 catolici. iudaismul constă dintr-un sistem de practici ce reglementează minuţios toate detaliile existenţei. Biserica anglicană se dovedeşte a fi mai puternic integrată decît celelalte biserici protestante. compactă şi coerentă.chiar de a comunica liber cu restul populaţiei. clerul catolic este peste tot mai numeros decît cel protestant. Tradiţionalismul exclude. în Elveţia la 540. fără îndoială. Ca dovadă. în Portugalia la 536. această organizare exterioară trădînd. în timp ce în societăţile reformate din Germania există între 140 şi 400 sinucideri. Biserica evreiească a căpătat mai multă concentrare decît oricare alta. l. inclusiv faţă de tradiţia religioasă.440 în Elveţia. fiecare preot avea în medie 908 adepţi. existînd doar 80 de sinucideri la un milion de Despre sinucidere 121 locuitori. Divergenţele individuale au devenit aproape imposibile datorită comunităţii de existenţă. De altfel. însă. şi natura intimă a iudaismului joacă un rol important în protejarea adepţilor săi împotriva morţii voluntare. De altfel. Ca orice religie inferioară.300 în Danemarca. aceasta este cauza ce determină slaba înclinaţie spre sinucidere a evreilor. în ciuda circumstanţelor^ nefavorabile.600 în Germania 2. mişcarea generală a ideilor şi afacerilor nu pare aici mai puţin intensă ca în altă parte l. o unitate internă incompatibilă cu un individualism religios pronunţat. 1.). Fiecare comunitate a devenit o mică societate. individualismul. în Spania unul la 419 adepţi. Mai întîi. Ne-am obişnuit să considerăm Anglia drept tărîmul clasic al libertăţii individuale . ce se sustrag deci liberului arbitru al individului. în Anglia sinuciderea este cel mai puţin dezvoltată. în sfîrşit. 100 în Olanda. conştientă de ea însăşi şi de unitatea ei. 1. Prin analogie cu situaţia protestantismului. legea care impune oricărui deputat o manifestare exterioară a credinţei etc. legea care interzice reproducerea pe scenă a unor personaje din Sfînta Scriptură. Legea sancţionează încă numeroase abateri de la regulile religioase (legea privind regimul de duminică. mai mult sau mai puţin. Acest privilegiu se datorează tocmai ostilităţii celor din jur. Şi totuşi. în Franţa la 823. i-a obligat să se unească. închisă fiind asupra ei însăşi de intoleranţa celorlalţi. care nu impune evreilor o moralitate mai înaltă. în realitate. în acelaşi timp. Numărul preoţilor este un detaliu semnificativ şi o caracteristică intrinsecă a naturii religiei. dintre toate ţările protestante. în Belgia la . în 1876.

p. din 1. Nevoia de instruire nu este însă la fel de accentuată în straturile mai profunde ale societăţii. în măsura în care indică o dezbinare a credinţelor comune. Moralstatistik. prin aceasta. naţiunile catolice sînt inferioare celor protestante. O dovadă ce confirmă faptuhcu o generalitate maximă este şi următoarea : gustul libertăţii de cuget se trezeşte atunci cînd este însoţit de 1 Este adevărat că statistica sinuciderilor engleze nu este foarte exactă. dacă scăderea progresivă a prejudecăţilor colective şi obişnuite înclină spre sinucidere şi dacă de aici provine predispoziţia specială a protestantismului. 626. cazul Angliei. Cu cît există mai multe dogme şi precepte iniţiate în conştiinţele individuale. această primă şi sintetică formă a ştiinţei. Cu cît viaţa religioasă este mai intensă.000 de copii de vîrstă şcolară (6-12 ani). Deci. în general. Norvegia. Astfel. forma ei cea mai înaltă este ştiinţa. ştiinţa este la fel de mult răspîndită ca şi în centrele din Germania. Suedia. Baden. progresiv. Diferenţa enormă faţă de cifrele din Germania nu poate fi însă explicată de aceste inexactităţi. Iată de ce filozofia. o verifică. Dacă protestantismul nu produce aceleaşi efecte ca pe continent. Invers. în marile centre franceze. numeroase cazuri sînt declarate drept morţi accidentale.050.1. cauza este că societatea religioasă este aici mai puternică şi se apropie mai mult. departe de a ne infirma teoria. iar organul se dezvoltă odată cu funcţia sa. pentru a găsi altele este nevoie de o conştiinţă luminată . la o multitudine de ştiinţe particulare. Prusia). 957 frecventau cu adevărat cursurile şcolilor (între . Ştiinţa este singurul mijloc prin care raţionamentul se desăvîrşeşte. 2 Oettingen. Din cauza pedepselor aplicate sinuciderii. Preotul este organul natural al credinţei şi tradiţiei. a apărut imediat ce religia şi-a pierdut influenţa. în timp ce în ţările protestante (Saxonia. Cînd credinţele şi practicile primitive îşi pierd autoritatea. valorile medii sînt mai scăzute în Franţa decît în Germania. Se pare că putem dovedi această dublă afirmaţie alăturînd Franţa catolică şi Germania protestantă şi comparînd clasele cele mai elevate ale celor două naţiuni. cu atît mai multe autorităţi competente sînt necesare pentru a le propovădui. Danemarca. Dacă valorile sale maxime sînt comparabile în cele două ţări. oamenii aspiră să se instruiască doar în măsura în care au zdrobit jugul tradiţiei. ar trebui să constatăm următoarele două fapte: 1. de Biserica catolică. în ceea ce priveşte nivelul popular al instruirii. cu atît este nevoie de mai mulţi oameni pentru a o dirija. 2. gustul pentru instruire ar trebui să fie mai viu la protestanţi decît la catolici. şi a dat naştere apoi. el ar trebui să varieze ca şi sinuciderea. 122 Emile Durkheim gustul pentru instruire. pe măsură ce nevoia iniţială care o favorizase s-a dezvoltat ea însăşi. lumina este căutată imediat ce obiceiul nu mai răspunde noilor necesităţi.

se sinucid în mare măsură. Şi această necesitate ar trebui să fie simţită cu intensitate maximă. (ara protestantă cu cea mai scăzută cifră (897). Este adevărat că nevoia de instruire. ţara catolică avînd cel mai mare număr de copii şcolarizaţi: 766%c2. luminarea şi dezvoltarea conştiinţelor. diferitele grade de instruire par a fi mai solidare decît ne închipuim şi se dezvoltă practic sincron 2. pentru propria sa existenţa. ci şi în interiorul fiecărei confesiuni religioase. în orice caz. Legea nu se verifică însă doar atunci cînd se compară cele două religii. Spania şi Italia) doar 667 copii învăţau în şcoli. Bavaria depăşeşte Prusia . Dintre provinciile Bavariei. Despre sinucidere 123 analfabeţi la 1000 de protestanţi şi 152 la 1000 de catolici. . în ducatul Poznan şi în provincia prusacă. de fapt. 586. variază la fel ca sinuciderea ? Faptul că protestanţii sînt mai instruiţi decît catolicii şi. Bavaria are cea mai numeroasă populaţie catolică şi tot în Bavaria cifra analfabeţilor este cea mai mare. în 1871 existau 66% 1 Oettingen. este importanţa pe care fiecare popor o acordă ştiinţei şi nu valoarea savanţilor săi sau a descoperirilor lor.Prusia. ceea ce vrem noi să stabilim acum este intensitatea medie a acestei nevoi. Acceptăm totuşi această rezervă. manifestă nevoia de a şti. Se poate obiecta însă că nivelul de instruire primară nu poate măsura starea de instruire generală. chiar dacă. Să demonstrăm acum cea de-a doua afirmaţie făcută. luat în ansamblul său. Naţiunile protestante acordă o atît de mare importanţă învăţămîntului primar pentru că. Acelaşi raport se menţine la femei pentru ambele religii'. este totuşi deasupra Franţei.perioadele 1874-75 şi 186061 '. Aceeaşi coincidenţă în Prusia. învăţămîntul popular şi general este un indiciu mult mai sigur.1877-1878). el indică totuşi cu o anume fidelitate măsura în care un popor. căci ilustrează doar ceea ce se petrece într-o porţiune restrînsă a societăţii. Numărul de analfabeţi ai unui popor nu arată cît de instruit este poporul. Moralstatistik. aici fiind şi cei mai mulţi analfabeţi ce nu ştiu să citească şi să scrie (15% în 1871). Din toată Germania. 2 în perioada 1877-78. Din acest punct de vedere. Pentru a pune la dispoziţia oricui mijloacele de instruire. Pe ansamblu. la drept vorbind. Or. este deja o primă constatare. Palatinatul Superior este catolic. este necesar ca statul să considere indispensabile. pentru a ajunge pînă la a interzice legal ignoranţa. au considerat necesar ca fiecare individ să fie capabil să interpreteze Biblia. p. chiar dacă nivelul culturii primare nu reflectă decît în mică parte pe cel de cultură ştiinţifică. în ţările catolice (Franţa. situaua aceasta însă nu sa mai repetat. Raportul este acelaşi pentru. Austro-Ungaria. starea învăţămîntului superior şi a producţiei ştiinţifice propriu-zise nu este un bun criteriu. corespunzînd unei slăbiri a credinţei comune. pentru ca eforturile să fie extinse pînă la nivelul ultimelor clase. în acelaşi timp.

41. 124 Emile Durkheim Despre sinucidere 125 Tabelul XK Provincii italiene comparate din punctul de vedere al sinuciderii şi al nivelului de instruire Nr. Marc 14. Sicili 8.Italia este în întregime catolică. 47. 32. mai tlrziu. Emili 19. ont 09 6 ia 56 0 a 8 5 I. 62. cit. 1 Morselli. că şi învăţămîntul secundar şi cel superior sînt mai dezvoltate la protestanţi decît la catolici. 34.3 15. 30. 35. Aceleaşi observaţii se pot face şi în Franţa. 40. Abru 6. de Sin fa uci mil deri A Prima \ treia Soţ ii U doua Sou grupa Sui grupa i Sin cu 1.8 16.6 8. Nu numai că cifrele medii cprespund exact. Există o singură excepţie : Emilia. op. sinuciderile nu corespund nivelului de instruire. Camp 12.omb 44.3 15. de fapt. Veneţ 19. de n| provi der provi n| deri bii 000 provi iap ncii ncii ia|i sop loc ncii lice uito noa ri fi Piem 53. 21. 223. p. Umbr 15. Departamentele unde există cele mai multe cupluri de analfabeţi (peste 20%) sînt Correze. ardia 29 4 a 31 9 zzo 5 7 Ligur 41.1 61 7 he 46 6 ria 7 Tosca 24. Basili 4. unde. na 33 6 ania 45 6 cate 5 0 Medi Sardi 10.0 grup! lice de uci de lice uci am 00. sub influenţa cauzelor locale. 40.9 18. 13. Corse. Calab 4.. ia 15 3 ia 46 7 a 1 3 Roma 32. dar concordanţa se regăseşte şi în detaliu. 1 Vom vedea. învăţămîntul popular şi sinuciderea sînt distribuite în această ţară exact la fel (tabel XIX). Pugli 6. Medi .

este sigur totuşi că aceasta apare mult mai frecvent în clasele cele mai înalte ale societăţii.52% faţă de 1. 1892-1894. în 1865). Există mai multe sinucideri în Saxonia decît în Prusia . între 1826-1880. Moralstatistik.nia 14 3 a Medi 39. aproximativ 23% din soldaţii ţării nu ştiau să citească şi peste 27% nu ştiau să scrie. tabel 85 . Morbihan. Ţara protestantă cu cea mai scăzută rată a sinuciderilor este Anglia . în Prusia. cu 454 cazuri. în Italia. ea nu se regăseşte în nici o altă ţară 2. urmau serviciile sanitare şi învăţămîntul. numărul cel mai mare de sinucideri a fost dat. 586. urma apoi armata. iar sinuciderile la perioada 1864-1876. 1. a 09 1 23 5 3 7 C6tes-du-Nord. renumită prin rata ridicată a sinuciderilor !. în 1877-1878. Morselli a reuşit să izoleze subiecţii din profesiile destinate exclusiv studiului şi a descoperit că acestea furnizează indiscutabil cea mai mare parte a cazurilor de sinucidere. 15.6 cazuri la un milion de locuitori cu aceeaşi profesie . a . Numărul de sinucideri în toate aceste provincii este aproape neglijabil. corpul funcţionarilor publici. în Bavaria. a cărui rată este de 465. pe profesii şi clase sociale. Haute-Vienne. nu era decît 290 !. în 1865. cu 404. Finistere. în Saxonia. depăşiţi cu puţin de sectorul comerţului. Pentru perioada 1868-76. Mai general. Acelaşi paralelism se regăseşte comparînd între ele diverse ţări protestante. se apropie cel mai mult de situaţia ţărilor catolice. Această situaţie este unică. a sinuciderii nu este foarte precisă. care este recrutat cu cea mai mare grijă şi constituie o elită intelectuală. exceptînd armata (cu o situaţie specială în privinţa morţilor voluntare). existau. 32. La 1. Landes. tot Anglia. p.000 de copii de vîrstă şcolară. populaţia şcolară este chiar mai mare decît cifra legal obligatorie. pătura oamenilor bogaţi este şi cei cu profesiuni liberale sînt cei la care gustul pentru ştiinţă este resimţit cel mai mult şi unde se trăieşte mai des o existenţă intelectuală. Şi chiar dacă statistica. 2 Oettingen. Moralstatistik. funcţionarii publici se află pe locul al doilea. O sumă de alte fapte pot fi amintite în sprijinul afirmaţiilor de mai sus. de 32 de cazuri la un milion de locuitori. în Franţa. cu cifre destul de ridicate: 439 şi 301. din punctul de vedere al instruirii. 49. * Cifrele referitoare la soţii licenţiaţi sînt preluate de la Oettingen. 1 Vezi Annu&ire statistique de la France. în general. Dordogne. în timp ce cifra imediat următoare. între 1883 şi 1890. nici un departament cu peste 10% cupluri de analfabeţi nu se află în regiunea de nord-est a Franţei.031 de persoane care frecventau şcolile . l cazuri şi apoi media generală pe ţară. aceasta înseamnă că mulţi oameni îşi continuau studiile chiar după ce depăşeau vîrstă corespunzătoare. ele se referă la anii 1872-1878. Urmează artele. prezenta cea mai mare pondere a sinuciderilor: 832 cazuri. 6. Prusia are mai mulţi analfabeţi decît Saxonia (5. anexe. corespunzătoare servitorilor. 50 şi 51. cifra era de 482.3%. p.2 14. de profesiile liberale: 550 de cazuri la un milion de subiecţi din acelaşi grup profesional.

5. Se pare că negresele au acelaşi nivel de cultură sau chiar superior faţă de soţii lor. CXV.029 erau în această situaţie 3. 2. Rezultatele obţinute de statistica din Statele Unite sînt aproape inverse.546 sinucideri de bărbaţi în 1858-60. în toate ţările lumii.745 în 186367.000 de soţii însă. raportul între cele două sexe este aproape identic. erau 138 de soţi analfabeţi şi 185 soţii analfabete la mia de căsătorii . Este adevărat că în Belgia şi Wiirttemberg clasele instruite par mai puţin afectate de flagel. 3 Oettingen. Dintre toate confesiunile religioase. între 1878 şi 1879. nomenclatura profesională a acestor două state este prea puţin delimitată pentru a avea motiv să acordăm importanţă acestor excepţii. în Prusia. 28-31.808 nu puteau să-şi semneze contractele de căsătorie . evreii sînt cel puţin la nivelul protestanţilor. totuşi. 1 Darea de seamă generală a justiţiei criminale din 1882. însă. nivelul de instruire nu este aici cel mai redus. sau 6 ori mai mare 2. de 350%. în 1871.literatura şi presa. cifrele sînt mai mici decît în celelalte ţări europene. în Italia. Catolici Protestan Evrei ţi Ponderea fiecărui cult la . cu 416 cazuri 2. din 10. din 10. 126 Emile Durkheim în 1879. existau în Prusia 66 de bărbaţi analfabeţi şi 125 de femei. femeile se sinucid mai puţin decît bărbaţii. Pentru protestanţi. 2. în Anglia. Proporţia pare a fi. Tradiţionalistă prin excelenţă. Există însă şi un caz ce pare să infirme regula noastră. peste tot în rest. proporţia nu s-a mai modificatl. 4. Evreii participă însă într-o proporţie net superioară la învăţămîntul secundar şi superior . pentru perioada 1875-1876 4. în Franţa. acest raport era în 1879 de 199 de soţi şi 310 soţii la l . p. de 4. totuşi.000 de femei sinucigaşe existau 2.000 de căsătorii. iudaismul prezintă cele mai puţine cazuri de sinucidere . 7. am văzut că. în privinţa cunoştinţelor elementare. după 1851. în ti mp ce raportul acesta este. situaţia femeilor se apropie cel mai mult de situaţia bărbaţilor tot în Anglia. tabelul 83. Ori femeile sînt şi mai puţin instruite decît aceştia.000 de evrei de fiecare sex. ceea ce este extrem de instructiv. p. Este curios că în Prusia presa si artele au o rată scăzută a sinuciderilor (279). Moralstatistik. şi la protestanţi şi la catolici4.000 de soţi. cit. respectiv 114. în privinţa sinuciderii. în al doilea rînd.861 în 1872-76. femeia îşi formează conduita după normele credinţei şi nu are mari nevoi intelectuale. op. anexe. La 1. p. Numeroşi observatori declară 3 că ele au şi o mare predispoziţie către sinucidere. * Morselli. chiar mai mare decît a femeilor albe.. 2 Vezi Prinzing. iată cifrele statisticii prusace. în anumite zone ale Statelor Unite. 223. din 1. cifrele erau aproape identice : 66.

1 Zeitschr. uneori. evreii frecventează gimnaziile cam de 14 ori mai mult decît catolicii şi de 7 ori mai mult decît protestanţii. Din 1. Dar dacă evreul găseşte mijlocul de a fi în acelaşi timp şi instruit şi puţin înclinat spre sinucidere. 109 şi urm. fără a împărtăşi însă şi disperarea lor. p.000 de protestanţi.000 de evrei. să se străduiască să fie deasupra populaţiilor înconjurătoare.8 64. p. ori pur şi simplu dintr-un soi de emulaţie. cu binefacerile cultivării profunde. 225. Zeitschr. 4 După Alwin Petersilie.. Aşa se face că protestanţii manifestă o dorinţă de instruire cu atît mai mare cu cît reprezintă o parte mai mică a populaţiei în ansamblu 2.3 general Ponderea fiecărui cult la 100 de elevi din învăţămîntul secundar 17. în afară de faptul că statistica din Spania este îndoielnică. Bureau. Despre sinucidere 127 sitate . caracteristică grupurilor mici de altă dată. pe de altă parte. această ţară nu se poate compara cu marile naţiuni ale Europei Centrale sau Nordice. fără ca ultima să fie ştirbită în vreun fel. evreul este. El îmbină avantajele disciplinei stricte.100 de locuitori. stat. din punctul de vedere al ştiinţei. ci doar pentru a fi mai bine pregătit pentru luptă. în 33. 16 continuă l. p. stat. din 1. 3 continuă studiile la univer1 Oettingen.9 1. 577.1 9. doar l. din cauza opiniei publice ţii. Pentru el este un mijloc de a compensa situaţia dezavantajoasă în care se află. evreul suprapune viaţa intelectuală activităţii lui obişnuite. Bureau.6 Ţinînd cont de diferenţele de populaţie. Este o regulă generală ca minorităţile religioase. XX.000 de tineri catolici care învaţă în şcolile de toate gradele. preus. pr. din cauza legii. . p. Evreul caută deci să se instruiască nu pentru a înlocui preceptele sale colective cu noţiuni raţionale. 2 Cu excepţia Spaniei. continuă 2. d. 1877. L-am citat pe Morselli. un cerebral şi un rafinat. iar din 1.3 73. d. 1889. Zur Statistik der hoheren Lehraastalten in Preussen. Primitiv în anumite privinţe. Iată de unde provine complexitatea fizionomiei sale. Şi cum ştiinţa singură nu are putere împotriva acelei tradiţii care şi-a menţinut întreaga vigoare. pentru a se menţine împotriva antipatiei generale. ibid. privilegiu al marilor societăţi actuale. motivul este originea cu totul specială a curiozităţii care îl animă.5. Evreul are întreaga inteligenţă a modernilor. 3 Baly si Boudin. Situaţia este similară în învăţămîntul superior.

4 Sub 40% — Media 29.0 31. exemplul evreilor fiind ilustrativ. Oettingen. Ea dovedeşte doar că. dezvoltarea intelectuală nu corespunde numărului de morţi voluntare ţine de originea deosebită şi de semnificaţia specială a acestei instruiri. regula.8 . în acest caz. p. populaţia sa şcolară nu este proporţională cu populaţia totală. iar diferenţa pozitivă creşte pe măsură ce protestanţii devin minoritari.8 + grupă % — Media 94. 2 Astfel. diferenţa între cele două populaţii devine pozitivă.6 75.7 •*• 87. modul inegal în care protestanţii frecventează cursurile secundare în diferite provincii din Prusia : Pondere a medie Prima Ponderea populaţiei a Diferenţ grupă A protestante în elevilor a celor doua ansamblul total al protesta două grupă A populaţiei nţi din ponderi treia totalul grupă A de elevi patra între 98. pe care o traduc în forme diferite. 650). într-adevăr. dacă înclinaţia spre sinucidere se agravează în mediile instruite. Am văzut. de ce sinuciderea variază în general la fel ca ştiinţa.4 + — Media 70. Şi cultul catolic manifestă preocupări intelectuale mai accentuate acolo unde este minoritar (v. Imediat ce minoritatea catolică sporeşte. Cele două fenomene sînt însă produsele simultane ale aceleiaşi stări generale. 128 Emile Durkheim Motivul pentru care.8 Intre 50 +40 % — Media 46. Instruirea nu este vinovată de această variaţie. mai întîi.3. IV Două concluzii importante se desprind din capitolul precedent. Excepţia este doar aparentă. 3 61. Omul caută să se instruiască sau ajunge la sinucidere pentru că societatea religioasă din care face parte şi-a pierdut coeziunea. Moralstatistik. de fapt.3 5+ între 80 + 50 % 56. Şi nu nevoia de instruire . acolo unde protestantismul deţine majoritatea. confirmînd.2 90. nu se omoară însă pentru că este cult.2 Iată.0 10. fenomenul îşi are originea în zdruncinarea credinţelor tradiţionale şi individualismului moral care rezultă de aici. el dispare atunci cînd instruirea are o altă cauză şi răspunde altor nevoi.

tradiţionale şi deci obligatorii. căci doar ea poate aduce vjpfifrărea Să n-o tratăm drept un inamic. Esenţial este ca acestea să alimenteze o . la mina Vechilor credinţe. cu atît virtutea sa protectoare este mai dezvoltată. respectul faţă de propria persoană. Ştiinţa nu trebuie însă privită ca un scop în sine. o societate. Odată ce credinţele s-au spulberat. inteligenţa ne ajută să ne refacem conştiinţa. ce face ca voinţele să se plieze. Cu cît stările colective sînt mai numeroase şi mai puternice. în al doilea rînd. Dar atacurile sale ar rămîne fără efect sau nici nu ar apărea dacă aceste sentimente ar fi încă puternice. cu argumente suigcncris. Despre sinucidere 120 Am văzut. adepţii săi fiind totuşi cei mai puţin înclinaţi către sinucidere. de fapt. ea trebuie să fie profund zdruncinată din cu totul alte cauze. Refuzînd ştiinţa. Credinţa nu poate fi dezrădăcinată cu demonstraţii dialectice . Dacă ea protejează omul împouiva dorinţei de autodistrugere. Influenţa binefăcătoare a religiei evreieşti nu se datorează deci naturii speciale a concepţiilor religioase. însă. Oricît de periculoasă ar fi întreprinderea. vom fi doar mai incapabili să le înlocuim. pentru a ceda în faţa argumentelor. nu este suficient să le eliberăm pentru a le reda echilibrul. înlănţuind artificial spiritele. Nu pentru că religia ar condamna sinuciderea cu mai puţină ezitare decît morala laică. Biblia nu conţine nici o dispoziţie împotriva morţii voluntare l. Ea nu are influenţa destructivă ci ne ajută să luptăm împotriva dezbinării din care a rezultat ea însăşi. Fără îndoială.dezorganizează religia. care resimt dificultăţile acestei perioade criticeT să nu acuze totuşi pe nedrept ştiinţa. O societate constituită pe baza existenţei unui număr de credinţe şi practici comune tuturor fidelilor. nici pentru că ideea de Dumnezeu inşi flă preceptelor o autoritate deosebită. Mai există iudaismul. Cgi care asistă cu îngrijorare şi tristele. nu putem ezita. Protestantul crede în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului la fel de mult ca şi catolicul. ştiinţa poate să combată şi să se aşeze pe poziţii antagoniste faţă de sentimentele tradiţionale. căci nu avem altă variantă. iar credinţa într-o altă viaţă este îndoielnică. în ambele privinţe. nu le vom face să uite gustul independenţei. ci ca un mijloc. ci invers. ci pentru că această religie este. cu atît comunitatea religioasă este mai integrată. nu vom reda nicicum tradiţiilor dispărute vechea lor autoritate . ştiinţa eşţg dispunem. nu este pentru că s-ar propovădui. în ce fel religia are asupra sinucid -rii o acţiune profilactică. şi doar raţionamentul ne râmîne pentru a ne călăuzi în viaţă^Cînd instinctul social slăbeşte. Detaliile dogmelor şi riturilor sînt secundare. probabil că învăţătura rabinilor acoperă încetul cu încetul lacunele Cărţii Sacre. religia care nu interzice formal sinuciderea şi în care ideea nemuririi joacă cel mai mic rol. Maitrebuie să le învăţăm cum să folosească noua libertate. deşi nu are autoritatea s-o facă. jarte de a fi sursa răului. tulburarea ultimei dă naştere primei. nici pentru că perspectiva vieţii viitoare şi a pedepselor teribile ar sancţiona abaterile mai aspru şi mai eficace decît legislaţia umană. ele nu pot fi refăcute artificial.

într-adevăr. familia şi societatea politică. r. pentru a aprecia corect cifrele de mai sus. în timp ce oamenii căsătoriţi . Durkheim. „„. Biserica protestantă nu poate avea o astfel de acţiune moderatoare în privinţa sinuciderii tocmai pentru că nu are aceeaşi consistenţă ca alte religii.fiul. din acest punct de vedere. în Istoria războiului evreilor împotriva romanilor (III.viaţă colectivă de intensitate suficientă. noiembrie 1888. 1880. Suicide et oatalite. p. greşit analizate. un articol din Bulletin de la societe d'anthropologie. Berullon tatăl a fost primul care a stabilit acest lucru. 2 Vezi articolul Mariage. „. Celibatarul are o viaţă maj uşoara decît familistul. p. de fapt. este probabil ca şi alte societăţi sa producă efecte similare. vezi J. au existat 16.. p. trebuie să se ţină cont că un mare număr de celibatari au mai puţin de 16 ani.„(. printr-un calcul ingenios pe care îl vom reproduce mai jos J. 280 si urm. acest raţionament a priori este în întregime fals. Căsătoria aduce o serie întreagă de sarcini şi responsabilităţi noi. La fel. în Dictionnaire encyclopedique des sciences medicales. unde se spune doar că . deşi este permisă înmormîntarea celor ucişi în război şi mai devreme". Bertillon . 177. Ne putem chiar întreba dacă este vorba aici de o măsură penală. Să analizăm. c:. etc. între anii 1873-1878. Dacă vedem în sinucidere în primul rînd un aci de disperare determinat de dificultăţile existenţei.709 sinucideri de celibatari (acelaşi raport ca 100 faţă de 132). 25). Leş celibataires.--:j. Die Gesetzmassigkeit.264 sinucideri de oameni căsătoriţi şi doar 11. în plus. 1 Vezi Wagner. în Revue philosophique. *„„„. iar faptele care îi dau aparent veridicitate sînt. Capitolul HI Sinuciderea egoistă (continuare) Dacă religia acţionează protector împotriva sinuciderii doar în măsura în care constituie o societate. în Franţa. unii cercetători au considerat că viaţa de familie şi căsătoria multiplică şansele de sinucidere. 1 Singura prescripţie penală pe care o cunoaştem este cea amintită de Flavius losef. seria a Il-a.„j ţn jtf. februarie 1879. Despre sinucidere 131 un articol din Bulletin de la soacre a ajiunupi/^/^. Cum această proporţie rămîne valabilă pentru alte perioade şi alte ţări.. în Revue scientifique. I Consultînd doar cifrele absolute. opinia precedentă pare adevărată. noiembrie 1888. oricît de evident ar părea.trupurile celor care îşi iau singuri viaţa rămîn fără îngropăciune pînă după apusul soarelui.vnp nhilosoohiQue. Ies veufs et Ies divorces au point de vue du mariage.. 50 şi urni.. Pentru a asigura prezentul şi viitorul familiei nu trebuie oare sâ-ţi impui mai multe privaţiuni şi griji decît pentru a răspund ilor unui omsmgur \'! 'lotuşi. celibatarii par s& se «ţjn'i^H^ rmi mult decît persoanele căsătorite.

raporturile sînt aproape identice. 58% din băieţii necăsătoriţi au între 15 şi 20 de ani. Ca urmare a vîrstei lor. că toţi celibatarii de peste 16 ani şi toţi oamenii căsătoriţi au aceeaşi vîrstă medie.8 ani. cifra corespunzătoare ratei celibatarilor ar fi 1. Vîrstă medie a soţilor se situează între 40 şi 45 de ani.000. raportul este invers. 132 Emile Durkheim în Italia. Pe de altă parte. există doar 71 sinucideri pentru soţi şi 86 pentru celibatari (raport 100 faţă de 121). în categoria de vîrstă imediat următoare.000 de locuitori între 41 H. sub 25 de ani.5 şi 164. dintr-un milion de locuitori. din un milion de celibatari (peste 16 ani).4.9 sinucideri la 1. Vîrstă medie este pentru primii de 26. numărul sinuciderilor creşte deja de 20 de ori.5 sinucideri la l . deci aproximativ 140. în Franţa există doar unul sau două astfel de cazuri la copii sub 16 ani.4.000. Dacă ar exista doar influenţa vîrstei.000. iar celibatarii de peste 16 ani. Pînă la 16 ani.30 ani 97. mai intensă însă decît o arata cifrele de mai sus. Viaţa de familie determină deci inversarea raportului şi am putea spune că pericolul de sinucidere este aproape înjumătăţit de starea de căsătorie. tendinţa spre sinucidere este foarte scăzută.50 ani 164. însă.9. 154.6. sinuciderile celibatarilor corespunzînd cu două treimi din numărul de sinucideri al soţilor. Numărul mare de subiecţi sub 16 ani din rindurile celibatarilor scade artificial aptitudinea medie către sinucidere a acestei categorii.000 de locuitori între 21 -i. se stabileşte că între 1863-1868. Mai precis. iar dintr-un milion de persoane căsătorite. trebuie să luăm în calcul doar celibatarii care au depăşit vîrstă de 16 ani.9 sinucideri la 1.sînt mult mai în vîrstă. 77 de cazuri la milion (raport 100 faţă de 75)l. datorată de fapt vîrstei şi nu celibatului.5 ca/uri (raport comparabil cu 112 faţă de 100).000 de locuitori Cifrele se referă la perioada 1848-1857. agravarea rezultată din celibat este exprimată de raportul 112/69 = 1.6 (pentru subiecţii cu aceeaşi vîrstă medie).000. în realitate. în urma acestei selecţii. Dar nu este adevărat. oamenii căsătoriţi ar trebui să dea 102 sinucideri la un milion de subiecţi (perioada 187377). în realitate. iar 57% din fete. Am considerat. în Franţa. într-adevăr. Raportul celor două rate ar fi comparabil cu 100 faţă de 69. iar pentru cele din urmă de 28.000 de locuitori între 31 -*• 40 ani 114. iar cea a persoanelor căsătorite să se afle între 114.4 sinucideri la 1. ar trebui ca rata sinuciderilor pentru celibatari să nu depăşească 97. au existat în medie 173 de sinucideri. exact datorită vîrstei. pentru ambele sexe la un loc : între 16 + 21 ani 45. Convenind să considerăm rata sinuciderilor la soţi egală cu unitatea. Am văzut că. iată cum variază sinuciderea în funcţie de vîrstă. Raportînd ratele corespunzătoare celibatarilor şi soţilor . Starea de celibat favorizează deci o agravare a fenomenului. Dacă dorim să stabilim în exclusivitate influenţa stării civile.

obţinem 121/75, deci tot 1,6, ca în Franţa. Constatări similare putem face în orice altă ţară. Peste tot, rata sinuciderilor la persoanele căsătorite este inferioară ratei celibatarilor2, cînd de fapt, în virtutea vîrstei, ar trebui să fie superioară acesteia. Rapoartele celor două cifre erau pentru Wiirttemberg de 100/143 (între 1846-1860) şi de 100/111 pentru Prusia (1873-1875). Chiar dacă, în acest stadiu, metoda de calcul prezentată este singura posibilă, rezultatele obţinute sînt doar aproximative. Se demonstrează, într-adevăr, că celibatul agravează tendinţa spre sinucidere^_dar nu căpătăm decît o vagă idee despre intensitatea acestei agravări. Pentru a separa influenţa vîrstei de influenţa stării civile, am luat drept punct de reper raportul dintre rata sinuciderilor pentru 30 de ani şi cea pentru 45 de ani. Din păcate, influenţa stării civile a acţionat deja asupra acestui raport, căci grupul subiecţilor corespunzători fiecărei vîrste a fost calculat pentru celibatari şi căsătoriţi luaţi împreună. Dacă proporţia între soţi şi tinerii necăsătoriţi ar fi aceeaşi pentru ambele perioade, ca şi proporţia între tinerele fete şi soţii, ar exista o compensare şi acţiunea vîrstei asupra sinuciderii s-ar izola de la sine. în realitate, la vîrsta de 30 de ani, celibatarii sînt mai numeroşi decît bărbaţii căsătoriţi (746.111 faţă de 714.278, după recensămîntul din 1891), în timp ce la 45 de ani, celibatarii reprezintă doar o slabă minoritate (333.033 faţă de l .864.401 bărbaţi căsătoriţi). Situaţia pentru sexul frumos este asemănătoare. Din cauza acestei distribuţii inegale, înclinaţia mai mare spre sinucidere a celibatarilor nu produce aceleaşi efecte în ambele grupe de vîrsta, ridicînd mai mult rata sinuciderilor la prima grupă. Pentru a doua grupă de vîrsta (45 de ani), rata scade în mod artificial faţă de nivelul la care ar trebui să fie dacă ar acţiona doar influenţa vîrstei. Cu alte cuvinte, diferenţa care apare în nivelul de sinucidere, doar sub m/7uenfa vîrstei. între populaţia de 25 •*• 30 de ani $i cea de 40 + 45 de ani este mult mai mare decît rezultă din această metodă de calcul. * Presupunem că vîrsta medie a grupurilor studiate este aceeaşi ca în Franţa, eroarea ce ar putea să rezulte de aici fiind neglijabilă. ** Cu condiţia să se considere simultan ambele sexe. Se va vedea mai tîrziu importanţa acestei afirmaţii (Cartea a doua, cap. V, § 3). Despre sinucidere 133 Erorile rezultate de aici sînt chiar mai importante. Astfel, pentru a determina influenţa văduviei asupra sinuciderii, s-au comparat uneori rata de sinucidere a văduvilor şi cea a persoanelor cu orice stare civilă care se încadrau în aceeaşi vîrsta medie, aproximativ 65 de ani. Ori în 1863-68, din 1.000.000 de văduvi existau 628 de sinucideri : din 1.000.000 de persoane de 65 de ani (indiferent de starea civilă), existau cam 461 de sinucideri. Ar rezulta de aici că, pentru aceeaşi vîrsta medie, văduvii s-ar sinucide mult mai mult decît orice altă clasă a populaţiei. Astfel s-a acreditat prejudecata că, din punctul de vedere al morţii voluntare, văduvia este cea mai periculoasă stare civilă l. în realitate, faptul că populaţia de 65 de ani prezintă o rată mică a sinuciderilor se datorează

compoziţiei ei: 997.198 de persoane căsătorite faţă de 134.238 de celibatari. Comparaţia de mai sus poate arăta că văduvii se siriucid mai mult decît cei căsătoriţi, dar nu poate stabili o comparaţie între nivelul de sinucideri al văduvilor faţă de celibatari. Comparînd, de fapt, cifre medii, analiza se poate face doar în mare şi nu în detaliu. Ar fi posibil ca, în general, oamenii căsătoriţi să se sinucidă mai puţin decît celibatarii si totuşi, la anumite vîrste, raportul să apară inversat. Vom vedea că această situaţie a apărut cu adevărat. Astfel de excepţii, care pot contribui la analiza fenomenului, nu pot fi scoase în evidenţă de metoda precedentă. Mai pot exista, de la o vîrsta la alta, schimbări importante care, chiar dacă nu inversează raportul, sînt utile în analiza faptelor. Singurul mijloc de a înlătura toate inconvenientele este să determinăm rata sinuciderilor, pentru fiecare grupă şi vîrsta în parte. Am putea astfel compara celibatarii de 25 + 30 de ani cu persoanele căsătorite şi cu văduvii de aceeaşi vîrsta. Influenţa stării civile ar putea fi evidenţiată singură, ca şi variaţiile sale de-a lungul timpului. Aceasta este metoda pe care a aplicat-o pentru prima dată Bertillon în cazul mortalităţii şi al nupţialităţii. Din păcate, publicaţiile oficiale nu ne oferă elementele necesare unei astfel de analize *. Se înregistrează doar vîrsta sinucigaşilor, nu şi starea lor civilă. Singura statistică ce face excepţie este cea din Marele Ducat Oldenburg (inclusiv principatele Liibeck şi Birkenfeld) 3. Pentru perioada 1871-85, 1 Vezi Bertillon. art. Mariage, în Dict. EncycL seria a Il-a, p. 52. Vezi Morselli. p. 348 ; Corre. Crime el suicide. p. 472. - Şi totuşi, efortul de a reuni astfel de informaţii, imens pentru o persoană particulară, ar fi n ii m ni dacă cercetarea ar fi întreprinsă de birourile oficiale pentru statistică. Se adună tot soiul de informaţii inutile şi sînt neglijate exact acelea care ar permite să se determine starea familiei în diferitele societăţi europene. 3 Mai există o statistică suedeză, reprodusă în Bulletin de demographie internaţionale. 134 Emite Durkheim statistica arată distribuţia sinuciderilor pe vîrstă, pentru fiecare categorie de stare civilă luată separat, însă în toată această perioadă nu s-au înregistrat în regiune decît 1.369 de morţi voluntare. Dintr-un număr atît de mic nu se poate desprinde o concluzie certă, astfel încît am început noi înşine să refacem calculul pentru Franţa, cu ajutorul documentelor inedite aflatf în posesia Ministerului de Justiţie. Analiza se referă la anii 1889, 1890 şi 1891, fiind clasificate circa 25.000 de cazuri de sinucidere. Pe lîngă faptul că această cifră dă posibilitatea deducerii

unei concluzii, ne-am mai asigurat de faptul că extinderea analizei pe o perioadă mai lungă era inutilă, deoarece de la un an la altul contingentul corespunzător fiecărei vîrste rămîne, în fiecare din grupe, acelaşi. Tabelele XX şi XXI conţin rezultatele obţinute. Pentru a sublinia semnificaţia cifrelor, am adăugat pentru fiecare vîrstă în parte, pe lîngă rata sinuciderilor la văduvi şi soţi, şi ceea ce am numit noi coeficientul de apărare fie al soţilor faţă de văduvi, fie al acestora luaţi împreună faţă de celibatari. Prin acest termen am desemnat numărul care arată de cîte ori sînt mai puţine sinuciderile unui grup faţă de celălalt, luat la aceeaşi vîrsti. Cînd spunem deci că avem un coeficient de apărare al soţilor de 25 de anj faţă de tinerii necăsătoriţi de aceeaşi vîrstă egal cu 3, înţelegem că tendinţa de sinucidere a celibatarilor este de trei ori mai mare decît cea a bărbaţilor însuraţi de aceeaşi vîrstă. Natural, atunci cînd coeficientul nostru este subunitar, el se transformă, de fapt, într-un coeficient de agravare. Legile ce se degajă din aceste tabele pot fi formulate astfel: 1. Căsătoriile prea timpurii au o influentă agravantă asupra sinuciderii, mai ales în cazul bărbaţilor. Este adevărat că acest rezultat, fiind calculat după un mic număr de cazuri, ar avea nevoie şi de alte confirmări, în Franţa, între 15 şi 20 de ani se comit anual 1,33 sinucideri de bărbaţi căsătoriţi. Totuşi, de vreme ce situaţia se repetă şi în ducatul Oldenburg, inclusiv pentru femei, nu pare a fi întîmplătoare. Chiar şi în statistica suedeză amintită mai devreme apare aceeaşi agravare, cel puţin în cazul bărbaţilor. Şi chiar dacă în privinţa vîrstelor mai înaintate am avut rezerve asupra corectitudinii statisticii, în privinţa acestei grupe de vîrstă (15 •*- 20 ani) nu avem motive de îndoială, căci nu există încă văduvi. Se ştie de altfel că mortalitatea persoanelor căsătorite prematur depăşeşte cu mult pe cea a tinerilor necăsătoriţi de aceeaşi vîrstă. Există 8,9 decese anual pentru 1000 de bărbaţi celibatari de 15 •*• 20 ani, şi 51 de decese anual la 1000 de anul 1878, p. 195, care oferă astfel de informaţii. Dar ea este inutilizabilă. Mai întîi că văduvii sînt confundaţi cu celibatarii, rezultatele fiind astfel nesemnificative, iar apoi că întreaga statistică ni se pare eronată... Despre sinucidere 135 Tabelul XX MARELE DUCAT DE OLDENBURG Sinucideri comise de fiecare sex, pentru 10.000 de locuitori din fiecare grupă de vîrstă şi stare civilă, pe perioada 1871-85 * Coeficientul de apărare al Vîrst Celi Căsătoriţilor Văduvi Câsă Văd ă batar lor toriji uvi (ani) i ta|ă de I'jp de taţ*de ce li văduvi celibjla bălan n Bărbafi

0 * 7.2 769. __ 0.09 ..._ _ 20 2 20 + 70.6 49. 0 285, 1,40 5. 80 0,24 30 7 30+4 130. 73.6 76.9 1.77 1.04 1.69 0 4 40 + 188. 95.0 285, 1,97 3.01 0.66 50 8 7 50 + 263. 137. 271, 1.90 1.90 0,97 60 6 8 4 60 -•- 242. 148. 304, 1,63 2,05 0.79 70 8 3 7 Peste 266. 114, 259. 2,30 2.26 1,02 70 6 2 0 Femei 0 + 3.9 95.2 __ 0.04 __ __ 20 20 + 39,0 17,4 — 2,24 __ __ 30 30 + 32,3 16,8 30, 0 1.92 1,78 1,07 40 40 + 52,9 18.6 68.1 2.85 3,66 0.77 50 50 + 66,6 31,1 50,0 2.14 1.60 1,33 ' 60 60 + 62,5 37.2 55.8 1.68 1.50 1,12 70 Peste — 120 91.4 — 1.31 — 70 bărbaţi însuraţi de aceeaşi vîrstă (deci cu 473% mai multe cazuri !). Diferenţa este mai mică în cazul femeilor: 8,3%c decese pentru tinere fete şi 9,99co decese anual pentru soţiile de aceeaşi vîrstă (deci cu 19% mai mult) !. Mortalitatea sporită în căsniciile foarte tinere este efectul unor cauze sociale ; dacă s-ar datora insuficientei maturităţi a organismului, ar trebui ca decesele să fie mai numeroase în rîndul femeilor. Totul deci dovedeşte că starea morală determinată de căsătoriile prematur? ar" "-acţiune nocivă, mai ales asupra bărbaţilor. • Cifrele nu sînt valori medii ci se referă la totalul sinuciderilor comise în aceşti 15 ani. 1 Vezi Bertillon, art. Mariage. p. 43 şi urm.

Emile Durkheim 136

Tabelul XXI FRANŢA (l889-1891) Sinucideri comise la l.000.000 de locuitori de aceeaşi vîrstă şi stare civilă, în valori medii, pe perioada 1889-1891 Coeficientul de apărare al Vîrsta 'elih ^sîto Văd Căsătoriţilor Văduvi atari riţi uvi lor ( (ani) a|â de a|â de celibatari cchhat. taţi de văduvi m Bărbaţi 15 + 113 500 142 0,22 1,45 1.66 20 237 97 412 2,40 3,37 0.95 , "" 394 122 560 3,20 2,47 12 ,35 , ----- 627 226 721 2,77 2,12 46 ,51 . 20 + 975 340 979 2,86 1,88 54 ,36 25 25 1434 520 1166 2,75 1,83 + 30 1768 635 1288 2,78 1.82 30 + 1983 704 1154 2,81 1,49 40 40 1571 770 2,04 + 50 50 + 60 60 + 70 70 + 80 Peste 80 15 + 20 20 + 25 '25 + 30 30 + 40 40 + 50 50 + 60 60 + 70 70 + 80 79,4 106 151 126 171 204 189 206 176 33 53 68 82 106 151 158 209 110 333 66 178 205 168 199 257 248 240 2,39 10 2,00 2 1,05 22 1,53 2,61 1,61 2,50 1,35 1,58 1.19 1,31 0,98 1,62 1,60 1,18 2,18 0,23 1,60 0,84 0,61 1,01 1,02 0,77 0,83 0,79

în plus. dar de obicei nu îl anulează total.73. Coeficientul lor se ridică uneori chiar pînă la 1. avînd un coeficient mediu de 1.^ .83 (diferenţa e mai mică. dar mai puţin decît celibatarii. Coeficientul de apărare al persoanelor căsătorite faţă de celibatari variază înfuhcţie de sex.16. Situaţia este determinată de influenţa departamentului Sena ..jfjdiierent de sex. cu un coeficient mediu de l. persoanele căsătorite. 3. Despre sinucidere 137 Coeficientul variază odată cu vîrstă. de 0. de ambele sexe. . dar are o evoluţie neregulată.07. Uneori mai există o mică intensificare a coeficientului. diferenţa faţă de celălalt sex fiind mare. imposibil de prevăzut. în Oldenburg însă.Peste 80 20 de ani. diferenţa între sexe se diminuează. Concluziile fiind deci stabilite. în Franţa. iar pentru bărbaţi doar 1. cu 37% mai mic).66. iar pentru soţii de 1. femeile deţin avantajul (ca şi în cazul căsătoriei).60 şi 1. după care descreşte continuu. în timp ce al bărbaţilor este de 0. situaţia este inversă: media pentru femei este 2. beneficiază •»--—«™7n rannrt cu celibatarii Valoarea de"176 indiii de apărare m rapon cu ci.56 (cu 43% mai puţin).^. Valoarea medie pentru soţi este de 2. 32. ne mai rămîne să le explicăm. deşi tot inferior faţă de valorile corespunzătoare celorlalte vîrste. doar de 16%). cînd femeile sînt avantajate. --------n pentru acest coeficient este mai degrabă o valoare minimă 1 Există o singură excepţie : femeile între 70 şi 80 de ani. Spunem deci ca. faţă de cel al femeilor văduve. coeficientul văduvilor variază cu vîrstă. cu 17% mai mic). coeficientul de apărare al văduvilor în raport cu celibatarii variază în funcţie de sex.». |n trânta sînt favorizaţi bărbaţii.84 (subunitar.. în Franţa sînt favorizaţi bărbaţii. iar mărimea difercn\ei dintre sexe variază ea însăşi în funcţie de natura sexului fyvorizal_ 4. Ca şi la căsătoriţi. şi între 30 şi 40 de ani în Oldenburg. Ca şi în cazul căsătoriei. în celelalte departamente (vezi tabelul XXII). atingînd nivelul maxim între 25 şi 30 de ani. Văduviq _riiminnen7!f coeficientul de apărare al persoanelor căşătorjfc. în ultima perioadă a vieţii.89 (subunitar. Spunem deci în mod analog că sexul cel mai favorizat în starea de văduvie variază în funcţie de societate. al căror coeficient devine subunitar. mai mult decît căsătoriţii. sexul cel mai favorizai de căsătorie variază în funcţie de societate. în Oldenburg. acest coeficient răniîne supraunitar. Văduvii se sinucid. în general. iar mărimea diferenţei dintre sexe variază ea însăşi în funcţie de natura sexului favorizat.

Aşa cum am văzut2 ei au. ci doar faptul că cei căsătoriţi capătă. cu toate formele sale. Este îndoielnic însă faptul că selecţia matrimonială permite doar elitei populaţiei să realizeze o căsătorie. în ceea ce-i priveşte pe infirmi. mai mulţi copii decît oamenii din clasele avute. este normal ca tagma celibatarilor să fie afectată de o mortalitate mai ridicată. clasă care ajunge să cuprindă deşeurile umane ale populaţiei. avere şi moralitate. oamenii prea săraci sau cei afectaţi de tare deja cunoscute/ Categorie inferioară restului populaţiei. Căsătoria realizează automat un soi de triere a populaţiei. în sfîrşit. este îndoielnică ipoteza după care oamenii săraci şi fără o situaţie se căsătoresc mai puţin decît alţii.n ' Imunitatea de care se bucură persoanele căsătorite poate avea doar una din cauzele următoare: . Şi. rezultă că nu familia protejează omul împotriva crimei. neurastenia trece mai degrabă drept un semn de distincţie decît drept o tară. Letourneau. de o aptitudine crescîndă pentru sinucidere. în societăţile noastre rafinate. o constituţie fizică şi morală mai sănătoasă decît celibatarii. bolii. împotriva oricărei prudenţe. amorezate de . dacă ar fi analizat faptele mai profund. în special. ori sinuciderii. Nu se căsătoreşte 138 Emile Durklieim cine vrea. garanţii pentru o sănătate fizică şi morală. în afară de faptul că deseori infirmitatea poate fi depăşită. Cei care nu le au. Dacă spiritul de prevedere nu îi împiedică să-şi sporească mereu familia. de ce i-ar împiedica să o fondeze ? De fapt. . datorită vieţii de familie. a optat categoric pentru ultima variantă. Ori astăzi. de obicei. este aproape imposibil să fondezi o familie dacă nu posezi anumite calităţi de sănătate. Aici se întîlnesc infirmii. în general.ori are drept cauză ceea ce se numeşte selecţia matrimonială. în lucrarea Evolution du mariage el de Ia familiel (Evoluţia căsătoriei şi a familiei). Poate că nu s-ar fi grăbit să facă această opţiune. nimic nu atestă faptul că sinuciderea ar fi favorizată de o astfel de stare. rămîn de voie sau de nevoie în rîndul celibatarilor. incurabilii. încăpăţînînduse să vadă în superioritatea incontestabilă a populaţiei căsătorite o consecinţă şi o dovadă a superiorităţii stării de familist. Se pare că Bertillon a ezitat între cele două ipoteze. care ar neutraliza în acest caz înclinaţia spre sinucidere sau ar împiedica-o să izbucnească. de o criminalitate considerabilă. în această ipoteză. numeroase exemple vor dovedi mai departe că sărăcia nu influenţează rata socială a sinuciderilor. Este adevărat că cei căsătoriţi au. sfîrşind prin a le admite simultan. sau nu le pot căpăta printr-un concurs de circumstanţe favorabile.ori se datorează influenţei mediului familial. Temperamentul psihico-organic ce predispune în cea mai mare măsură omul la sinucidere este neurastenia.

superioritatea celor căsătoriţi ar trebui să-şi facă apariţia imediat ce selecţia începe să acţioneze. Valoarea maximă ar trebui să corespundă vîrstei la care „griul este complet separat de neghină". cînd nu mai rămîn printre celibatari decît cei iremediabil condamnaţi la această stare de inferioritatea lor fizică sau morală. rata sinuciderilor are valoarea cea mai mare. în privinţa sinuciderii.J. coeficientul de apărare variază după o cu totul altă lege. 1888.000 de bărbaţi însuraţi la l . Dacă ar fi un efect al selecţiei matrimoniale. pe măsură ce se efectuează trierea.000 de fete (cifre rotunde). căci tinerii căsătoriţi prematur sînt mai mult predispuşi la sinucidere decît celibatarii. cu un coeficient de agravare. această agravare nu există. Şi totuşi. în raport cu celibatarii. valoarea maximă a coeficientului apare aproape deodată. clasa privilegiată a căsătoriţilor. în majoritatea cazurilor. Diferenţa între cele două clase.25 ani). La început este înlocuit. nervoşii aproape că au grade de nobleţe. prin calităţile lor congenitale. cînd populaţia demnă de căsătorie este cu adevărat căsătorită. cînd separaţia este 1 Pentru a respinge ipoteza influentei benefice a selecţiei matrimoniale. în afara acestor consideraţii oarecum a priori. . din două milioane de oameni înregistraţi drept căsătoriţi la 30 + 40 de ani.problemele cerebrale. din punctul de vedere al sinuciderii. în realitate. între 30 şi 40 de ani. în al doilea rînd. ar trebui să fie infimă cînd. aşa-zisa elită. La vîrsta imediat următoare (30 + 35 ani). Dar tocmai am arătat că. a fost uneori invocată pretinsa agravare adusă de văduvie. Această 'Paris. Celibatarii includ deci la această vîrsta marea majoritate a celor ce vor forma mai tîrziu.000 tineri necăsătoriţi şi doar 626.049. Bertillon fiul. în ciuda prezenţei lor aşa-zis benefice în rîndul celibatarilor. p. Văduvii se sinucid mai puţin decît cei necăsătoriţi. în realitate însă. deci pe măsură ce se filtrează tagma celor predestinaţi a rămîne definitiv celibatari. Niciodată nu vor fi mai diferite cele două clase de stare civilă ca acum. imediat ce condiţia privilegiată a căsătoriilor începe să se afirme (20 -î. Doar nebunii propriu-zişi pot fi puşi în imposibilitatea de a se căsători. articolul citat din Revue scientifique. Argumentul este deci inutil. de fapt. Deosebirea observată în acest moment iniţial ar trebui să crească apoi. numeroase fapte vin să demonstreze că situaţia comparativă a celibatarilor şi căsătoriţilor are alte cauze. . adică de la vîrsta la care tinerii încep să se căsătorească. Momentul s-ar situa undeva între 30 şi 40 de ani. Despre sinucidere 139 eliminare restrînsă este insuficientă pentru explicarea imunităţii deosebite de care se bucură persoanele căsătorite '. în această perioadă există 2 doar 148. căci dincolo de această vîrsta căsătoria nu mai e practic posibilă. Or.000 tinere soţii la l . situaţie care nu ar apărea dacă ar exista la primii o imunitate nativă. peste un milion sînt încă celibatari. este deja considerabilă.430. 436.

77 pentru bărbaţi. oscilînd în general în jurul valorii 2. în Franţa bărbaţii sînt mai protejaţi decît femeile. în loc să atingă valoarea maximă şi să indice astfel că selecţia matrimonială a luat sfirşit. conform recensământului din 1891. cînd se compară situaţiile sexetor în două condiţii diferite de stare civilă.98).22 la 1. indiferent de modul de realizare. coeficientul de apărare. 140 Emile Durkheim realizată deja. valoarea minimă fiind chiar subunitară (0. . o scădere bruscă şi importantă. trierea ar trebui să afecteze în mod egal şi fetele şi băieţii. cum numărul sinuciderilor la soţiile de această vîrsta este foarte mic. suferă.04 (minim). Iată. şi deci imunitatea lor în faţa sinuciderii. El trece de la 3. în realitate. femeia are aşadar o situaţie apropiată de cea a bărbatului exact în condiţia de familist. iar cele din urmă un coeficient al cărui valoare maximă nu depăşeşte 2. adică o scădere de 32%. într-adevăr. nu se elimină influenţa vîrstei. căci şi unii şi alţii trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii pentru a se putea căsători. în cazul Franţei. partea soţiilor la sinuciderile căsătoriţilor este net superioară faţă de partea deţinută de fete din totalul sinuciderilor 1 Coeficientul 2. ar trebui să fie identice pentru ambele sexe.20 la 2. Din punctul de vedere al sinuciderii. pe fiecare categorie de stare civilă (perioada 1887-91). iar pentru femei de la 2. precizia rezultatelor este oarecum îndoielnică. Partea fiecărui sex Din 100 de Din 100 de sin sinucideri de ucide n de celibatari din casatori|i din fiecare vîrsta fiecare vfrstă 70 30 65 35 20 + 25 ani bărbaţi femei bărbaţi femei 25 + 30 ani 73 — 27 — 65 — 35 — 30* 40 ani 84 — 16 — 74 — 26 — 40 + 50 ani 86 — 14 — 77 — 23 50 -1-60 ani 88 — 12 — 78 — 22 __ 60 + 70 ani 91 — 9 — 81 — 19 — 70 + 80 ani 91 — 9 — 78 — 22 — Peste 80 ani 90 — 10 — 88 — 12 — Pentru fiecare vîrsta. pentru că baza de calcul a fost redusă.2 Cifrele se referă la Franţa.39 se referă la perioada 15-20 de ani.20 (maxim) pînă la 2. Pe de altă parte.22 (sau cel mult 2.80. primii avînd un coeficient de apărare de 3. deci2. ceea ce conduce la rezultate .39 l).Cel mai des. ponderea fiecărui sex din totalul sinuciderilor.53. din contră. Superioritatea morală a celor căsătoriţi.

înseamnă că depinde de aceasta. familia cuprinde : 1. Este deci imposibil ca ea să fie cauza esenţială a imunităţii matrimoniale. După o astfel de metodă s-ar deduce că în 1887-1891 au existat 21 de sinucideri de femei măritate faţă de 79 de sinucideri de bărbaţi însuraţi şi 19 sinucideri de fete la 100 de sinucideri de celibatari de orice vîrsta. Cauza principală a fenomenului pe care îl studiem se găseşte aşadar în forma de constituire a grupului familial. pînă la vîrsta valorii maxime. Cea mai bună dovadă în sprijinul acestei afirmaţii este că inegalitatea apare şi creşte sub influenţa mediului familial. Tabelul XXI arată că. pentru cele două categorii de stare civilă. Ignorînd influenţa vîrstei. în momentul iniţial. se face de fapt comparaţia cu subiecţii căsătoriţi de aproximativ 50 de ani. Nu este vorba despre faptul că soţia ar fi mai vulnerabilă decît fata.93 faţă de 2. Tabelul de mai sus arată că. Dacă această evoluţie apare pe măsură ce influenţa vieţii de familie se prelungeşte. 2.eronate. în societăţi diferite. Eroarea ce rezultă este agravată de faptul că deosebirile dintre sexe variază diferit sub acţiunea vîrstei. selecţia conjugală se face peste tot la fel. în Oldenburg sînt favorizate femeile. mai întîi deoarece coeficientul femeilor măritate creşte mai puţin decît cel al bărbaţilor însuraţi.40). Doar că femeia este mai puţin protejată prin căsătorie decît bărbatul. populaţia celibatară este formată aproape în întregime de subiecţi sub 30 de ani. coeficientul de apărare este aproape egal pentru cele două sexe (2. faţă de cît era între 20 •*• 25 de ani. însă. copiii. este foarte posibil ca familia să fie constituită. celălalt soţ. la orice vîrstă. apoi deoarece descreşterea primului coeficient este mai rapidă şi mai importantă i. partea corespunzătoare femeii măritate este mai mare decît cea a tinerei fete. tabelele XX şi XXI dovedind contrariul. Apoi diferenţa se accentuează. Un alt fapt ilustrativ este că situaţia relativă a sexelor în privinţa coeficientului de apărare de care se bucură persoanele căsătorite nu este identică în toate ţările. Diferenţa creşte mai mult . Această imunitate diferită provine din faptul că viaţa de familie afectează diferit constituţia morală a reprezentanţilor celor două sexe. Aceste cifre ar conduce la o imagine falsă Despre sinucidere 141 de celibatari. Cui se datorează deci acţiunea benefică exercitată de familie asupra predispoziţiei către despre situaţia existentă. Or. acest rezultat trebuie să fie însă bine clarificat. Pentru unul dintre soţi. Motivul este că diferenţa dintre părţile celor două sexe variază odată cu vîrsta. Comparînd această cifră cu diferenţa ce separă femeile de bărbaţi (căsătoriţi) indiferent de vîrstă. în mare. fiind aproape dublă între 70-80 de ani. şi un alt caz de asemenea inversiune va apărea mai tîr/iu. astfel încît să acţioneze diferit asupra sexelor. Oricît de interesant ar fi. căci mediul familial este format din elemente diferite. diferenţa pe care o obţinem noi între situaţia sexelor este cea care separă băieţii de fete în jurul vîrstei de 30 de ani. în schimb. de vreme ce produce rezultate diferite în ţări diferite.

odată cu vîrsta la celibatari decît la căsătoriţi. 1 Se mai observă, în ultimul tabel, că partea proporţională a soţiilor din totalul sinuciderilor căsătoriţilor depăşeşte din ce în ce mai mult partea proporţională a fetelor din totalul sinuciderilor celibatarilor, pe măsură ce se înaintează în vîrstă. 142 Emile Durktieim sinucidere ? Altfel spus, grupul familial este compus din două categorii: cuplul conjugal pe de o parte, şi grupul familial propriu-zis, pe de alta. Ele nu au nici aceeaşi origine, nici aceeaşi natură, nici, în consecinţă, aceleaşi influenţe. Prima categorie derivă dintr-un contract şi din nişte afinităţi elective, cealaltă dintr-un fenomen natural, consangvinitatea; prima uneşte doi membri ai aceleiaşi generaţii, cea de-a doua uneşte două generaţii consecutive, datînd de la începuturile umanităţii, în timp ce cuplul conjugal a fost organizat într-o epocă relativ tardivă. Fiind atît de diferite, nu putem fi siguri a priori că ambele categorii concură la producerea fenomenului pe care îl studiem. Şi chiar dacă ar face-o, ar diferi cu siguranţă modul şi măsura în care contribuie fiecare. Trebuie deci să vedem dacă există o influenţă a fiecărei categorii familiale şi, în caz afirmativ, ce pondere au acestea. Un prim indiciu al eficacităţii scăzute a căsătoriei este faptul că nupţialitatea a rămas aproape constantă de la începutul secolului şi pînă azi, în timp ce numărul de sinucideri s-a triplat. Din 1821 pînă în 1830, au existat 7,8 căsătorii la mia de locuitori; între 1831-1850 au existat 8 căsătorii, 7,9 între 1851-60, 7,8 între 1861-70, 8 căsătorii între 1871-80. în tot acest timp, rata sinuciderilor a crescut de la 54 la 180 de cazuri la un milion de locuitori. Scăderea infimă a nupţialităţii între 1880-1888 (de la 8 la 7,4) nu are nici o legătură cu imensa creştere a nivelului de sinucideri care, din 1880 pînă în 1887, a fost de peste 16% i. De altfel, pentru perioada 1865-1888, media nupţialităţii franceze (7,7) este identică aproape cu cele din Danemarca (7,8) şi Italia (7,6); totuşi, cele trei ţări sînt complet diferite din punctul de vedere al sinuciderii 2. Există însă o cale de determinare precisă a influenţei cuplului conjugal : stabilirea ratei sinuciderilor pentru familiile fără copii. 1 Legoyt, (op. cit., p. 175)şiCorre(Crimeef5Ujdde. p. 475) au încercai să stabilească un raport între variaţia sinuciderilor şi cea a nupţialităţii. Eroarea lor a provenit mai întîi din faptul că s-a luat în consideraţie o perioadă prea scurtă de timp. apoi pentru că anii comparaţi erau prea apropiaţi de 1872, an cu totul deosebit pentru Franţa, căci atunci nupţialitatea a atins o cifră de excepţie, ce nu mai fusese atinsă din 1813 ; a fost de fapt necesar să se acopere golurile cauzate de războiul din 1870 în rîndurile populaţiei căsătorite. Un astfel de reper nu poate da o măsură exactă a variaţiei nupţialităţii unui popor. Se pare că această observaţie este valabilă şi pentru Germania, şi pentru majoritatea ţărilor europene, căci în

jurul anului 1872 numărul de căsătorii a înregistrat o creştere bruscă şi deosebitele importantă. Ea a continuat uneori pînă în 1873, în Italia, Elveţia, Belgia. Anglia. Olanda. S-ar zice că toată Europa încerca să recupereze pierderile celor două ţări afectate de război. Natural, a rezultat apoi o mare scădere a nupţialităţii. dar care nu are semnificaţia aparentă ce i se atribuie (vezi Oettingen, Moralstatistik. anexe, tabelele l, 2, 3). 2 După Levasseur, Population francaise. tom II. p. 208. Despre sinucidere 143 în 1887-1891, au existat anual 644 sinucideril la un milion de soţi fără copii. Pentru a determina doar influenţa căsătoriei, abstracţie făcînd de familie, trebuie să comparăm această cifră cu cea corespunzătoare celibatarilor de aceeaşi vîrstă (tabelul XXI). Vîrsta medie a persoanelor căsătorite era atunci, ca şi acum, de 46 ani 8 luni şi 1/3. Un milion de celibatari de această vîrstă dădeau circa 975 de sinucideri, deci cu 50% mai mult decît căsătoriţii fără copii, ceea ce indică un coeficient de apărare pentru aceştia din urmă de 1,5. în schimb, un milion de soţi cu copii dădeau anual, în aceeaşi perioadă, 336 sinucideri. Aceasta înseamnă că pentru un cuplu fertil coeficientul de apărare aproape se dublează (2,90 în loc de 1,5). Cuplul conjugal oferă deci doar o mică parte din imunitatea celor căsătoriţi, chiar mai mică decît arată calculul de mai sus. Noi am presupus că persoanele căsătorite fără copii au aceeaşi vîrstă medie ca toţi căsătoriţii în general, cînd, în realitate, sînt mai tineri, în rîndurile lor se numără şi cuplurile foarte tinere care nu au avut încă timp să dea naştere copiilor, în general, abia în jurul vîrstei de 34 de ani apare primul copil *, deşi oamenii se căsătoresc la 28-29 de ani. Populaţia căsătorită, de 28-34 de ani, apare deci tot în categoria cuplurilor fără copii, ceea ce coboară vîrstă medie a acestora ; considerînd deci vîrstă lor medie de circa 46 de ani, am exagerat. Ar fi trebuit să facem comparaţia cu celibatarii de vîrstă mai mică, care se sinucid mai puţin, coeficientul de apărare de l, 5 fiind deci mai mare decît cel real. Dacă am şti cu exactitate vîrstă medie a cuplurilor Iară copii, am vedea că aptitudinea lor pentru sinucidere se apropie mai mult de cea a celibatarilor decît indică cifrele anterioare. O altă dovadă a influenţei restrînse a căsătoriei este faptul că, din punctul de vedere al sinuciderii, situaţia văduvilor cu copii este mai bună decît cea a cuplurilor fără copii. Primii dau 937 de cazuri la milion, avînd o vîrstă medie de 61 ani 8 luni şi 1/3. Rata sinuciderii pentru celibatarii de aceeaşi vîrstă (vezi tabelul XXI) este între 1434 şi 1768, deci aproximativ 1504, cu 60% mai mult decît 937. Coeficientul de apărare al văduvilor cu copii este deci 1,6, superior celui al cuplurilor fără copii. Acest coeficient poate fi chiar mai mare de 1,6, ţinînd cont că vîrstă văduvilor cu familie este mai mare decît cea a văduvilor în general, căci în ultima categorie intră toate cuplurile destrămate prematur (prin decesul unuia din soţi), aceasta fiind cauza reală a absenţei copiilor. Văduvii cu

copii ar trebui deci comparaţi cu celibatarii de peste 62 de ani, care au o mai mare tendinţă 1 După recensămîntul din 1886, p. 123. 2 Vezi Annualre statistique de la France, voi. 15, p. 43. 144 Emile Durkheim spre sinucidere ; coeficientul de apărare al primilor ar reieşi superior cifrei de l,6'. Este adevărat că acest coeficient de 1,6 este cu 45% mai mic decît coeficientul de 2,9 al cuplurilor cu copii. Am putea crede că influenţa benefică a căsătoriei este mai mare decît am presupus-o, de vreme ce imunitatea soţului care rămîne în viaţă scade atît de mult. Dar această diminuare este doar în mică parte cauzată de dizolvarea căsătoriei, afirmaţie dovedită de faptul că, acolo unde nu există copii, văduvia produce efecte mult mai mici. La un milion de văduvi fără copii există 1258 de sinucideri, cu 19% mai mult decît 1504, numărul de sinucideri pentru celibatarii de 62 de ani. Coeficientul de apărare rezultat (1,2) este cu puţin mai mic (doar cu 20%) decît cel al cuplurilor fără copii (1,5). Deci cînd decesul unuia dintre soţi are drept efect doar destrămarea cuplului conjugal, influenţa asupra tendinţei de sinucidere a văduvului este mică. Rezultă de aici că şi influenţa căsătoriei asupra acestei tendinţe este redusă, de vreme ce la întreruperea căsătoriei, tendinţa nu creşte prea mult. Cînd văduvia survine în mariajele fertile, tendinţa spre sinucidere a soţului rămas este mai mare decît în cazul cuplurilor fără copii; explicaţia este dată tocmai de existenţa urmaşilor, într-un fel este adevărat că bărbatul văduv este mai legat de viaţă datorită copiilor; pe de altă parte, însă, tocmai prezenţa lor face mai acută criza pe care o traversează acesta. Nu numai relaţiile conjugale sînt destrămate, ci întreaga funcţionare a societăţii domestice create. Cînd dispare o rotiţă esenţială, întreg mecanismul se zdruncină. Pentru a restabili echilibrul, ar trebui ca bărbatul să îndeplinească o sarcină dublă, să-şi asume responsabilităţi noi; iată de ce pierde el atîtea din avantajele de care se bucura în timpul căsătoriei. Nu îl afectează faptul că nu mai este căsătorit, ci acela că familia pe care o conduce este dezorganizată. Dezorientarea provine nu atît din dispariţia soţiei, cît din cea a mamei. Dar eficacitatea redusă a căsătoriei este mai vizibilă în cazul femeilor, atunci cînd lipsesc copiii. Un milion de soţii fără copii dau 221 de sinucideri : un milion de celibatare de aceeaşi vîrstă (42-43 ani) dau numai 150, deci doar 67% din 221. Coeficientul de apărare rezultă subunitar (0,67), existînd, în realitate, o agravare a tendinţei spre sinucidere, în Franţa, deci, femeile măritate, fără copii, se sinucid cu 50% mai mult

1

Din aceiaşi motiv, vîrstă soţilor cu copii este mai mare decît cea a soţilor în general, de unde rezultă că valoarea de 2,9 calculată pentru coeficientul de apărare este mai mică decît valoarea reală. Despre sinucidere 145 decît celibatarele de aceeaşi vîrstă. Constatasem deja că, în general, influenţa benefică a familiei este mai slabă pentru femei decît pentru bărbaţi. Vedem acum care este cauza: societatea conjugală agravează de fapt tendinţa spre sinucidere a femeii, dăunîndu-i. Dacă totuşi a apărut un coeficient de apărare pentru femeile căsătorite, acesta se datorează faptului că menajele sterile sînt mai degrabă rare şi că, în majoritatea cazurilor, prezenţa copiilor corijează şi atenuează influenţa negativă a căsătoriei. Un milion de femei cu copii dau 79 de sinucideri, iar un milion de celibatare de 42 de ani, 150 de sinucideri. Deci chiar atunci cînd este mamă, femeia beneficiază de un coeficient de apărare de numai l, 89, cu 35% mai mic decît cel al bărbaţilor căsătoriţi, cu copiil. Nu putem deci accepta afirmaţia lui Bertillon : „Cînd femeia intră sub influenţa căsătoriei, ea are de cîştigat mai mult de pe urma acestei asociaţii decît bărbatul; cînd căsătoria se destramă însă, femeia decade mai mult decît bărbatul. 2 " ni Aşadar imunitatea de care se bucură oamenii căsătoriţi în general este datorată, în întregime pentru bărbaţi şi în mare majoritate pentru femei, acţiunii societăţii familiale şi nu societăţii conjugale. Am văzut în plus că cel puţin bărbaţii sînt protejaţi şi dacă nu există copii, în proporţie de l la 1,5. O protecţie de 33%, chiar dacă e mai mică decît în cazul apariţiei copiilor, nu este totuşi de neglijat şi este bine să-i determinăm cauzele. Este ea determinată oare de binefacerile aduse bărbatului de căsătorie, sau este poate efectul selecţiei matrimoniale ? Căci, chiar dacă am arătat că rolul celei din urmă nu este esenţial, el totuşi există. Ştim într-adevăr că o parte din coeficientul de apărare al soţilor fără copii e datorat căsătoriei, scăzînd de la 1,5 la 1,2. Or, această imunitate nu poate fi atribuită văduviei, care intensifică de fapt înclinaţia spre sinucidere. Trebuie să existe o cauză anterioară, alta decît căsătoria propriu-zisă, de vreme ce imunitatea rămîne şi după moartea soţiei. Ar 1 O diferenţă similară există între soţii fără copii şi soţiile fără copii, fiind chiar mai mare decît în cazul în care copiii există. Pentru bărbaţii cu copii coeficientul este de 1,5, deci cu 66% mai mare decît al femeilor cu copii (0,067). Prezenţa copiilor o ajută pe femeie să recîstige pe jumătate terenul pe care îl pierde măritîndu-se. Aceasta înseamnă că. deşi femeia beneficiază de căsătorie mai puţin decît bărbatul, ea profită în schimb mai mult decît el de familie, deci de copii, fiind mai sensibilă la influenţa benefică a celor nuci. 2 Articolul Mariage, Dict. EncycL, seria a doua, tom V. p. 36.

146 Emile Durkheim putea să fie vorba de o calitate nativă a soţilor, declanşată şi nu creată de selecţia conjugală. Dacă populaţia celor căsătoriţi este o elită, atunci şi categoria văduvilor este la fel. Este adevărat că această superioritate congenitală are efecte mai reduse asupra văduvilor, căci imunitatea lor este mai mică. Dar putem presupune că şocul produs de văduvie poate neutraliza în parte această influenţă preventivă, împiedicînd producerea tuturor consecinţelor sale. Explicaţia ar trebui să fie valabilă pentru ambele sexe pentru a o putea accepta. Ar trebui deci sa observăm şi la femeile măritate o oarecare predispoziţie naturală care să le protejeze de sinucidere mai mult decît pe celibatare. Faptul că, în absenţa copiilor, femeile căsătorite se sinucid mai mult decît cele nemăritate infirmă ipoteza după care primele ar fi dotate din naştere cu un coeficient personal de apărare, încă am putea admite că acest coeficient există, dar că este complet anulat în timpul căsătoriei de acţiunea funestă pe care aceasta o exercită asupra constituţiei morale a soţiei. Dacă efectele imunităţii native ar fi doar mascate de decăderea morală suferită de femeia ce intră în mediul conjugal, ele ar trebui să reapară la văduvie, cînd acest mediu dispare. Ar trebui deci să o vedem pe femeia eliberată de jugul căsătoriei cum îşi reafirmă superioritatea nativă asupra celibatarelor. Cu alte cuvinte, văduva fără copii ar trebui să aibă un coeficient de apărare faţă de celibatare aproximativ egal cu cel al bărbaţilor văduvi fără copii, în realitate, un milion de văduve fără copii dau anual 322 de sinucideri, iar un milion de celibatare de 60 de ani (vîrsta medie a văduvelor) dau aproximativ 196 de sinucideri, de unde rezultă un coeficient de apărare subunitar de 0,60 (deci de agravare), cu puţin mai mic chiar decît cel al soţiilor fără copii (0,67). Deci nu căsătoria este cauza pe care o căutăm. S-ar putea considera că ceea ce împiedică restabilirea completă a calităţilor anulate de căsătorie este faptul că văduvia reprezintă pentru femeie o stare mai rea chiar decît căsătoria. Se insistă asupra dificultăţilor economice şi morale pe care trebuie să le înfrunte văduva pentru a-şi cîştiga existenţa proprie sau, mai rău, existenţa unei întregi familii. S-a încercat chiar demonstrarea pe bază de fapte a acestei afirmaţii. După Morselli!, statistica dovedeşte că, în timpul văduviei, situaţia femeii este mai apropiată de situaţia bărbatului, în privinţa sinuciderii, decît în timpul căsătoriei. Şi cum diferenţa dintre sexe este deja mai mică pe durata căsătoriei decît în celibat, ar rezulta într-adevăr că văduvia este pentru Despre sinucidere 147 femeie cea mai rea stare, în sprijinul acestei teorii, Morselli citează cifrele de mai jos, referitoare la Franţa, dar valabile în anumite limite şi la celelalte ţări europene.

Pentru a obţine rezultate corecte. în acest caz. Situaţia ar trebui să fie .000 pentru văduve. un milion de văduvi 1. Nu există deci motive să presupunem ca această schimbare este mai puţin producătoare de tuilburări pentru bărbat decît pentru femeie. de vreme ce pierde o parte din avantajele căpătate în timpul căsătoriei.000. trecînd de la căsătorie la văduvie. în aceste condiţii. Morselli a uitat că. cit. 1. faţă de 1. în Italia. Pentru Franţa cifrele sînt: 2. un milion de femei căsătorite dau 154 de sinucideri. bărbatul este atras de ea'. e normal ca efectele imunităţii sale native să fie în continuare împiedicate să se manifeste. Ea se diminuează sensibil la văduvie.000 văduve faţă de 450. iar partea bărbaţilor creşte de la 79% la 83%.322. Din nefericire.. Astfel. ar trebui să egalizăm cele două categorii. caz în care se obţin cu totul alte cifre decît ale lui Morselli. în Prusia (după recensămîntul din 1890) există 1.Partea fiecărui Partea fiecărui sex la 100 de sex la 100 de Anul sinucideri de sinucideri de căsătoriţi văduvi Bir haii Rmei Bărbaţi Femti 1871 79% 21 % 71 % 29 % 1872 78% 22% 68% 32% 1873 79% 21 % 69% 31 % 1874 74% 26% 57% 43% 1875 81 % 19 % 77% 23% 1876 82% 18% 78% 22% * Op.000 faţă de 571. evident.000 văduvi. 60 de ani. egal cu al soţilor. în timp ce pentru femei diferenţa este infimă.000 văduvi. Aceasta poate fi o dovadă că văduvia este cea mai rea situaţie pentru femeie şi. iar un milion de bărbaţi căsătoriţi dau 577 .319. e normal ca ponderea văduvelor să fie mai mare decît ponderea soţiilor.017 .000. Partea deţinută de femei din totalul sinuciderilor comise de ambele sexe în timpul văduviei pare într-adevăr mai mare decît cea corespunzătoare stării de căsătorie. peste tot. Se ştie de altfel 148 Emile Durkheim că mortalitatea este mai mare printre văduvi decît printre văduve. numărul femeilor văduve este dublu faţă de cel al văduvilor. La vîrsta medie a bărbaţilor văduvi. Numărul văduvilor care se căsătoresc este de trei sau patru ori mai mare decît al celibatarilor de aceeaşi vîrstă care devin soţi. p. al căror număr este. iar nupţialitatea la fel. în aceeaşi măsură în care femeia respinge ideea celei de-a doua căsătorii. legea precedentă se bazează pe o eroare. 342. deci femeile au o pondere de 17% din totalul sinuciderilor de persoane în stare de văduvie. Un milion de văduve dau 210 cazuri de sinucidere. bărbatul pierde mai mult decît femeia.000. partea femeilor este deci 21%.

Ipoteza selecţiei matrimoniale nu se aplică deci sexului feminin. sinuciderile de văduve se înmulţesc mult mai mult decît cele ale soţiilor sau celibatarelor.. 2 Morselli invocă drept argument pentru teoria sa faptul că în urma războaielor. continuă să existe în formă puţin atenuată (1. şi dacă totuşi acestea nu-şi fac simţită prezenţa. chiar dacă este dezastruoasă pentru femeie. tendinţa spre . 5. datorat căsătoriei şi nu familiei. Coeficientul scade doar de la 0. dacă femeia căsătorită fără copii se sinucide mai mult decît femeia necăsătorită. Agravarea este însă mică. Deducem aşadar că această presupunere nu este valabilă nici în cazul bărbaţilor. Leş celibataires. împinge la 1 Vezi BertiHon. ci este doar un efect al căsătoriei.67 la 0. Explicaţia de mai sus este confirmată şi prin faptul că ea reprezintă un caz particular al unei afirmaţii mai generale : într-o societate dată. Cum putem înlocui ipoteza selecţiei matrimoniale ? Este suficient să presupunem că obiceiurile. dacă starea de văduv ar fi comodă pentru bărbat şi neplăcută pentru femeie 2. 1879. ea păstrează această înclinaţie sporită şi cînd rămîne văduvă. Este deci evident că sinuciderea nu depinde de calităţile congenitale ale indivizilor. Dacă bărbatul căsătorit. 5 al soţilor fără copii nu provine din faptul că aceştia ar face parte dintr-o categorie privilegiată a populaţiei. din cauza tulburării şi inadaptării provocate de schimbare. tendinţele căpătate în timpul căsătoriei nu dispar odată cu aceasta. chiar mai mare. are o înclinaţie redusă către sinucidere.. Nimic nu ne autorizează să credem că femeia căsătorită posedă o constituţie privilegiată care să o ferească într-o anumită măsură de sinucidere. Dacă văduvia nu paralizează presupusele daruri naturale ale femeii ce a reuşit să se căsătorească. Despre sinucidere 149 sinucidere. Trebuie să admitem că societatea conjugală. Dar singura explicaţie a fenomenului este creşterea considerabilă a numărului de văduve în aceste perioade. deoarece se ştie că starea de căsătorie avea asupra femeii o acţiune negativă. Rev. este binefăcătoare pentru bărbat. este normal să-şi menţină părerea şi cînd rămîne văduv. Imunitatea soţului se va regăsi deci mult slăbită la văduv. Chiar dacă există. Iar sporirea sinuciderilor de văduve persistă pînă la restabilirea echilibrului şi revenirea la normal a categoriilor de stare civilă. înseamnă că ele nici nu există. Mai rămîne să explicăm de ce coeficientul de l. ci capătă acest temperament trăind viaţa conjugală. Din acelaşi motiv. ca orice ruptură de echilibru.2) la văduvul fără copii.inversă. rămînînd fără efect dacă nu li se adaugă şi alte condiţii speciale.601. prerogativele naturale sînt vagi şi incerte. gusturile. chiar în absenţa copiilor. Cei care fac parte din această categorie nu sînt înzestraţi mai mult decît alţii din naştere şi nici nu aduc în căsnicie un temperament imunizator faţă de sinucidere. Coeficientul de l. Ies veufs etc. ci de cauze exterioare dominante. Această schimbare provoacă însă un şoc moral care. scient. chiar fără copii.

societatea conjugală . sexul privilegiat în prima stare îşi menţine privilegiul şi în cea de-a doua. Ne vom întoarce. la tabelele XX si XXI şi la concluziile lor. chiar dacă într-o mai mică măsură. La bărbaţii căsătoriţi cu copii el este de 2.000 de locuitori din fiecare grupa de vîrstâ şi stare civila în Sena ţi în provincie (1889-1891) Coefici entul de Bărba(i Femei de apărare (provincie) (provincie) apărare in in . în scopul lărgirii cîmpului de comparaţie : am calculat separat rata sinuciderilor.sinucidere a fiecărui sex în starea de văduvie este dependentă de tendinţa spre sinucidere a sexului respectiv în starea de căsătorie. în Oldenburg. Cum aceste două cazuri ar putea părea însă insuficiente. pe de o parte în departamentul Sena. şi în timpul căsătoriei şi în cel al văduviei. şi în timpul căsătoriei şi al văduviei. Viaţa de familie acţionează extrem de diferit asupra sinuciderii în cele două zone (vezi tabelul XXII). 150 Emile Durkheim Tabelul XXII Compararea ratei sinuciderilor la 1. pentru fiecare grupă de vîrstă şi stare civilă. pe de altă parte în restul departamentelor reunite. în Franţa. Or. în schimb. pentru demonstraţie. atunci este şi bărbatul văduv. şi cum statisticile nu ne oferă informaţiile necesare şi pentru alte ţări. Am văzut că. Cele două grupuri sociale astfel separate sînt suficient de diferite pentru a obţine o comparaţie revelatoare. modificarea este de la 1. 1 Cînd există copii.6 la văduvie. căci soţului îi este mai uşor să o înlocuiască pe femeie în funcţiunile ei domestice decît în atribuţiile referitoare la familie. văduvia produce două feluri de efecte. tulburînd : 1. Cînd există copii. Prima tulburare este mai puţin resimţită de femeie. femeia văduvă este mai avantajată decît mama văduvă. scăderea care apare la coeficientul de apărare odată cu văduvia este aproape egal pentru ambele sexe. deoarece ea profită mai puţin decît bărbatul de pe urma căsătoriei.000.9 şi devine 1. bărbatul este mai afectat de prima tulburare. situaţia favorabilă este a bărbaţilor. am realizat următorul calcul. situaţia este inversă : femeile se bucură de o imunitate mai importantă. Cînd nu există copii.89 la 1. Pentru femeile cu copii. Aşa cum am spus. se produce deci un soi de compensare. Diminuarea este de 45% la bărbaţi şi 44% la femei. societatea familială. care determină la cele două sexe o variaţie proporţională a tendinţei spre sinucidere. unul dintre sexe este mai favorizat decît celălalt. respectiv văduvelor. căci şi soţii şi văduvii au un coeficient de apărare mai mare decît al soţiilor. Dacă bărbatul căsătorit este mai apărat. 2.06.

0 1 1.9 12 64 15 7 2 6 .7 2 151-20 20 + 25 25 + 30 30 + 40 40 + 50 50 + 60 60+7 0 70 + 80 Peste 80 10 40 0 0 21 95 15 4 3 36 10 37 5 3 3 59 20 51 0 2 1 97 29 63 6 5 3 14 47 85 45 0 2 17 58 10 90 2 47 20 66 12 00 4 52 14 76 11 58 2 29 Valorile medii ale coeficienţil or de apărare Bărbaţi (Sena) 15 + 20 20 + 25 25 + 30 28 0 48 7 59 9 67 36 37 5 1.0 7 3.9 1 raport cu celibata rii al văd uve sol iilo r 1.5 4 2.9 0 1.7 8 0.0 7 3.8 2 1.0 8 0 6 6 29 71 2.Vîrst â Ce lib (ani) atari So| i raport cu Cel Vă celibat iba Soţ du arii al .9 2 3.7 8 20 0.1 7 1.0 4 1.8 6 1.8 5 0.3 6 1.2 16 10 22 9 0 8 1 Valorile medii ale coeficienţil or de 2.1 1.4 8 lor 0.8 19 64 3.2 5 0.3 0 1.0 0.2 5 3.1 8 4 1 3 8 3 6 8 0 .1 4 1.4 8 5 9 Femei (Sena) 0.3 95 52 76 9 0.15 10 74 17 1 4 .2 5 2.70 16 14 22 3 2 1 .54 14 95 14 7 9 .4 apărare 1.8 32 10 29 3.ii ve vă tar du e vi soţi lor lor 0.3 0 3.1 22 00 4 4 12 3.5 8 0.7 3 0.0 2 0.69 17 13 17 8 6 4 .9 8 1.5 4 1.8 1.59 20 19 23 0 1 3 1.

5 8 0.6 1. deci există în cazul lor o agravare.8 5 0. ca şi în provincie. coeficientul soţilor sub 20 de ani este subunitar.28 15 37 1.93).79 pentru soţii l. cifra pentru femei creşte pînă aproape de unitate (0.0 2 1. situaţia din timpul văduviei o continuă întotdeauna pe cea din timpul căsătoriei. în Sena.1 8 0.9 2 . mediile coeficienţilor fiind 1.9 5 0.56 pentru soţi şi 1. în provincie.5 0.7 6 7 4 8 0 50 27 59 1.2 7 7 9 4 3 45 35 41 1.7 1 6 3 0 5 35 21 28 1.45). situaţia este inversă.9 6 1. Astfel oricare ar fi sexul favorizat.6 7 0. în Sena. în timp ce coeficientul femeilor nu ' Se observă în tabelul XXII că în Paris.8 0.9 6 5 9 3 în provincie.8 5 1 7 9 0 32 67 46 0. coeficientul mediu pentru văduvi este ridicat (1.7 0. soţul este mai apărat decît soţia.4 0.9 9 1.0 0.75 Pentru femei: Coeficientul soţiilor în Sena Coeficientul soţiilor în provincie Coeficientul văduvelor în Sena 30 + 40 40 + 50 50 + 60 60+7 0 70 + 80 Peste 80 86 43 91 9 6 2 98 80 14 5 8 59 13 11 23 67 52 21 15 15 29 00 59 02 17 17 20 83 41 82 19 11 20 23 11 89 Valorile medii ale coeficienţil or de apărare 1.88 şi 1.49.1 6 3 0 9 1 51 47 63 1.8 8 7 1 3 5 Valorile medii ale coeficienţil or de 1. iar cel al văduvelor mai scăzut (0. iar cea pentru bărbaţi scade (0.56 1.75).5 1 0.45 0.7 3 0. Valorile medii sînt 2. Exact aceeaşi inversiune se regăseşte în cazul văduvilor şi văduvelor.78).8 0. Este o confirmare a legii enunţate anterior.2 1.7 apărare 1.2 1 1. obţinem următoarele rezultate surprinzătoare : Coeficientul soţilor în provincie Coeficientul soţilor în Sena Coeficientul văduvilor în provincie Coeficientul văduvilor în Sena 1. Despre sinucidere 151 depăşeşte niciodată valoarea 2. Dacă determinăm modul de variaţie al coeficientului de apărare al soţilor de la un grup social la altul şi apoi variaţia coeficientului pentru văduvi. Coeficientul primului nu coboară sub 3 l decît de patru ori.

Printr-o fericită compensaţie. nu e nimic surprinzător ca văduvul să păstreze ceva din această influenţă benefică. Aceste relaţii pot fi puse sub o formă chiar mai revelatoare.79 0. chiar în absenţa copiilor. ci ea depinde de cea a persoanelor căsătorite de acelaşi sex şi din aceeaşi regiune. pentru femei egalitatea fiind aproape perfectă.98 Soţi din Sena Văduvi din Sena 1.45 1. acolo unde . o nouă confirmare a legii enunţate.93 Coeficientul văduvelor în provincie 0.88 Văduvi din provincie ~ 1. văduvia diminuează imunitatea dată de căsătorie într-un raport constant: Soţi din provincie 2. pentru fiecare sex. cu alte cuvinte. fiind o prelungire a ei.93 = 1.0 = 1. Deseori ea este mai bună decît celibatul.20 = 1.49 _ Q Soţii din Sena Văduve din provincie 0. indiferent de sex.79 ~ T49~ ___________________________________ = 0.1.84 = 1. Nu exagerăm deci spunînd că aptitudinea pentru sinucidere a văduvilor este funcţie de aptitudinea corespunzătoare a persoanelor căsătorite . Ne arată că văduvia nu este. o stare iremediabil nefastă. De vreme ce căsătoria îl apără pe soţ.93 = 2. prin ea însăşi.78 = 1. Adevărul este că văduvii.92 Soţii din provincie _ 1. Vom arăta că. cu ajutorul legii anterior enunţate. Rezultatul obţinut face lumină şi în problema văduviei. 152 Emile Durkheim Coeficientul văduvilor este aproape jumătate faţă de cel al soţilor (pentru ambele sexe). nu au o constituţie morală specifică. dar în plus creşterea şi descreşterea sînt perfect proporţionale. prima este o consecinţă a celei din urmă. bărbaţi sau femei.19 Rapoartele numerice sînt.56 ~0775~ 1. disproporţia dintre sexe scade faţă de cazul în care soţul este cel favorizat . aproximativ egale (diferenţe de cîteva sutimi).78 * Văduve din Sena 1 Observăm că atunci cînd femeile sînt mai favorizate de căsătorie. Deci nu numai că şi pentru soţi şi pentru văduvi coeficientul creşte sau scade simultan.

Dacă dispariţia unuia dintre ei creşte şansele ca să se sinucidă celălalt. bineînţeles. omul este mai pregătit să-i facă faţă.06 copii 125 1. se exercită doar în folosul unuia dintre sexe. Oricît de util a fost să-i stabilim existenţa. IV Tabelul de mai jos reuneşte faptele stabilite i. ci ca tată şi mamă.67 fără copii fără copii Celibatari 150 Celibatare 196 de 60 ani 4 de 60 ani Văduvi cu 937 1.âde rilor e rilor celib celib atari atari Celibatare Celibatari de 45 ani 975 de 42 ani 150 Soţi cu 336 2. ce îi este proprie. rămîne valabil faptul că factorul esenţial al imunităţii persoanelor căsătorite este familia. Soţii contribuie. Dar ea nu este prea mare şi. Influenţa familiei asupra sinuciderii. încetînd să mai studiem acţiunea .căsătoria şi mediul familial se află într-o stare bună. însă este în stare să învingă mai uşor suferinţa.89 copii Soţi 644 1. resimţită puternic de văduv. pentru fiecare sex Bărbaţi Femei Coef icien Coefi Rat tul Rat cient a de a ul de sinu apăr sinu apăra cid are cid re fa| e. Din contră. dar şi omul este mai vulnerabil în faţa ei.faţad e. la producerea acestui rezultat. şi deci unde criza declanşată de văduvie este mai dureroasă. cauza nu este că legăturile care îi uneau pe soţi s-au rupt.60 Văduvi fără 8 Văduve fără copii copii Despre sinucidere 153 Din acest tabel şi din constatările anterioare rezultă că într-adevăr căsătoria are asupra sinuciderii o acţiune benefică.2 copii 322 0.5 copii Soţii 221 0. deci grupul complet format de părinţi şi copii laolaltă.9 Soţii cu 79 1. în societăţile în care bărbatul este mai avantajat de căsătorie decît femeia. căci influenţele benefice ale căsătoriei 1-au făcut refractar faţă de soluţiile disperate. ci faptul că rezultă de aici o răsturnare a vieţii de familie. în plus. dar nu ca soţ şi soţie. el suferă mai mult dacă rămîne singur.6 Văduve cu 186 1. văduvia este mai puţin gravă cînd grupul matrimonial şi familial lasă de dorit. Astfel. ca membri ai asociaţiei familiale.

ele confirmă afirmaţiile noastre. Văduve fără copii. în plus. deci cu cît cuprinde mai mulţi membri.specială a căsătoriei. Soţii fără copii. 526 1004 104 238 M. 478 — _ 45 — — 158 — — Văduvi cu copii. fie pentru a emigra. Această substituire nu a fost în-tîmplătoare. Totuşi. La biroul de statistică al Franţei am aflat că distincţia între soţii cu copii şi cei fără copii nu a fost făcută înainte de 1886. 205 sinucideri la milion. 154 Emile Durkheim propriul cămin. Protecţia este cu atît mai intensă cu cît familia este mai numeroasă. Văduvi fără copii. Iată rezultatele : Soţi cu copii. unde copilul este trimis de mic să-şi facă sau . este un scut puternic împotriva sinuciderii.000 de decese. Nu ştiam care era efectivul mediu al familiei. Bertillon (în articolul citat din Revue scientifique). vom spune doar că societatea domestică. consecinţa nu se produce întotdeauna. Dată fiind creşterea generală a numărului de sinucideri. în funcţie de existenţa sau absenţa copiilor. Ne întrebăm în plus dacă cifrele se referă la întreaga Franţă. decît la recensămîntul din 1855 pentru toate departamentele în afară de Sena. Dar nu putem trage vreo concluzie în privinţa coeficientului de apărare fără să avem un tabel similar tabelului nostru XXI. nici în fiecare departament în parte. Această afirmaţie am enunţat-o deja şi am demonstrat-o într-un articol din Revue philosophique (Revista filozofică) apărută în noiembrie 1888. căci acolo unde indicele este ridicat. Situaţia apare şi în mediile avute. densitatea familiei nu mai depinde de numărul copiilor. Am fost nevoiţi să presupunem că densitatea familială depindea doar de numărul de copii. Soţi fără copii. adică excedentul anual al naşterilor faţă de 1. stabilise deja rata sinuciCifrele se referă la perioada 1861-1868. 1-am estimat indirect prin ceea ce demografia numeşte înmulţirea fiziologică. Acolo unde copiii îşi părăsesc de tineri părinţii. Soţii cu copii. familiile sînt implicit numeroase. nici în Franţa. Văduve cu copii. la fel ca societatea religioasă. chiar acest număr nefiind indicat de recensăminte. oricît de fecund ar fi fost cuplul respectiv. fie din alt motiv. fie pentru a fonda derilor pentru diferitele categorii de stare civilă. Casa poate să fie pustie. Dar insuficienţa datelor statistice de care dispuneam atunci nu ne-a permis să o dovedim cu rigoarea pe care am fi dorit-o.

ne-a permis stabilirea ei. efectivul mediu este de 39 de persoane la 10 familii. am obţinut cu ajutorul noilor date următoarele rezultate : Despre sinucidere 155 Efectivul mediu al 1. formînd împreună cu ei o singură societate familială. ale cărui rezultate au fost publicate la sfîr-şitul anului 1888.000. între sinucidere şi efectivul mediu al familiei. unde dispersarea prematură este impusă de dificultăţile existenţei. chiar atunci cînd analizăm conţinutul fiecărei grupe. Totul confirmă această concluzie. în fiecare din cele 6 grupe : Cîte departamente sînt în fiecare grupă (%) Sub Feste efectivul efectivul mediu mediu Prima grupă A doua — 100% 84% 0% 16% .să-şi desăvîrşească educaţia. densitatea familială creşte regulat. Din toate aceste motive. o familie poate fi numeroasă în ciuda unei natalităţi mediocre. Invers. şi nu cifrele medii. şi în mediile sărace. densitatea relativă a grupurilor familiale nu poate fi stabilită exact decît dacă se ştie compoziţia lor efectivă.00 familiilor 0 de la 100 de locuitori (1878. Recensămîntul din 1886. dacă celibatarii adulţi sau chiar copiii căsătoriţi continuă să trăiască alături de părinţi. Pentru Franţa.căsătorii 1887) (1886) Prim grupă (11 430 + 347 a departamente) 380 A — (6 departamente) 300 + 360 doua 240 A — (15 230+180 376 treia departamente) A — (18 170+130 393 patra departamente) A cincea — (26 120+ 418 departamente) 80 A — (10 departament 70+ 30 434 şasea e) Pe măsură ce sinuciderile scad. Calculînd raportul care există în diferitele departamente franceze. Iată ce obţinem dacă stabilim cîte departamente se află peste şi sub această medie.

Aceeaşi relaţie inversă se regăseşte în modul de variaţie în timp a celor două fenomene. existau încă 308 naşteri la 10. în vest şi sud. Regiunea în care familiile au cea mai scăzută densitate are aproape aceleaşi limite ca şi zona cu multe sinucideri. iar în vest pata deschisă a departamentului Bretania. cuprinzînd în mod similar nordul şi estul ţarii. Faptele nu confirmă deci concepţia obişnuită după care sinuciderea s-ar datora mai ales greutăţilor vieţii. de altfel. densitatea familială este mare. familiile numeroase sînt. în toată această perioadă. 1 Vezi Recensămîntul din 1886. După 1826. după o diminuare continuă. în regiunea nordică se remarcă două departamente cu o aptitudine pentru sinucidere foarte slabă : Nord şi Pas-de-Calais. în 1856-1886.796. Departe de a fi un lux accesibil doar celor bogaţi. trecînd de la 8. deşi în toate regiunile învecinate se menţine la nivele mici. populaţia a crescut doar cu aproximativ două milioane de indivizi. numărul familiilor s-a mărit cu circa două milioane. p. iar natalitatea a scăzut. în ultima grupă. în realitate.276 la 10. Aceeaşi particularitate se regăseşte şi pe a doua hartă. or. Se observă în acelaşi timp o tendinţă tot mai mare de fragmentare şi împărţire a familiilor. Dată fiind multitudinea factorilor ce pot afecta un fenomen atît de complex.662. Var şi Alpii Maritimi. Excepţia aceasta s cu atît mai surprinzătoare cu cît Nord este o regiune puternic industrializată. se ştie că industria grea favorizează sinuciderea. Cele două hărţi (planşa IV) au. toate departamentele au o densitate familială superioară mediei. în cele două departamente.A treia — 60% 30% A patra — A 33% 19% 63% cincea — 81 % A şasea — 0% 100% Grupa cu cele mai multe sinucideri conţine doar departamente în care efectivul familiei este sub medie. căci diminuează dorinţa de a trăi a omului. dar numai 240 naşteri se mai înregistrau în 1881-88. între 1821 şi 1830. din contră. Iată o consecinţă neprevăzută a maltu-sianismului.000 de locuitori. pînă la Bretania şi Loara. Acest raport se regăseşte şi în cele mai mici detalii. 106. este şi o sursă de fapte negative. unde sinuciderile sînt rare. Totuşi. pînă cînd inversiunea este completă. Aceasta înseamnă că familiile au un număr tot mai mic de membri i. Cînd se recomanda restrîngerea naşterilor. unde sinuciderile sînt reduse. din contra. o coincidenţă atît de generalizată este semnificativă. aceeaşi configuraţie generală. familia are în general un efectiv ridicat. căci în realitate ea se diminuează pe măsură ce greutăţile se înmulţesc.423. . Raportul se schimbă apoi. sinuciderea a crescut mereu. în sud găsim pe ambele hărţi pata de culoare închisă formată de Gurile Rhonului. se considera că acest lucru era necesar pentru binele general.

familiile mici sînt implicit efemere. apar deseori alte elemente care să-i înlocuiască si invers. în corespondenţă cu un anume curent de opinie. iar viaţa comună este uneori suspendată.ci este de cele mai multe ori voluntară. chiar din punctul de vedere strict personal. viaţa comună este şubredă şi. în unele momente. De altfel. într-adevăr. căci fecunditatea restrînsă a unei familii nu are cauze fiziologice . care le supravieţuiesc chiar şi apropie generaţiile între ele. înseamnă că fiecare conştiinţă individuală le resimte cu aceeaşi forţă. Iată de ce. Acest rezultat coincide cu cel la care am ajuns mai devreme. căci nu există suficiente conştiinţe care să şi le reprezinte şi să le întărească. circulaţia ideilor este neîntreruptă. Oricît de săraci am fi. De unde provine de fapt influenţa pe care densitatea familiei o are asupra sinuciderii ? Nu putem invoca factorul organic. Nu se pot forma acele tradiţii puternice care servesc drept legături între membrii unui grup. circulă de la un membru la altul. dacă ei nu participă cu adevărat la viaţa de grup. chiar dacă sînt mulţi copii. Dacă familia este dezintegrată. ele rămîn neputincioase. Influenţa protectoare nu provine nici din sentimentele sui generis ale părinţilor faţă de copii. cu cît o mulţime este mai mare. densitatea familială nu depinde exclusiv de natalitate . Dacă sentimentele colective au o energie deosebită. înseamnă să spunem că el este mai puţin integrat. A spune despre un grup că are o viaţă comună mai slabă decît a altuia. căci numărul lor depinde de măsura în care părerile şi impresiile se schimbă.Despre sinucidere 157 pîinea zilnică fără de care este imposibil să trăim. Intr-un grup suficient de dens. chiar aceste sentimente presupun o anume stare a societăţii domestice. este mai rău să investeşti decît să transformi o parte din capital în descendenţi. deoarece modul de funcţionare al relaţiilor familiale variază în funcţie de densitatea ei. împărtăşindu-le. am văzut că acolo unde sînt puţini copii. De altfel. Numărul membrilor unei familii influenţează aşadar predispoziţia la sinucidere. Căci starea de integrare 158 Emile Durkheim . schimbul însuşi depinzînd de numărul membrilor. căminul este pustiu. sentimentele şi amintirile comune nu pot fi prea intense. căci există mereu unităţi sociale în contact. Stările colective sînt slabe şi rare. Cînd familia este mică. deci nu au nici consistenţă. Cînd aceste unităţi sînt puţine.ca în cazul sterilităţii absolute . numărul lor poate rămîne fără efect. pentru a fi eficace. densitatea unui grup nu se poate diminua fără ca vitalitatea sa să scadă. Intensitatea acestor sentimente depinde de numărul conştiinţelor care le resimt în comun. în cadrul unei familii mici. relaţiile dintre ele se stabilesc cu intermitenţe. cu atît pasiunile dezlănţuite au şanse să fie mai violente.

Numeroasele sinucideri din capitală dovedesc. S-a scris uneori că marile tulburări politice au multiplicat sinuciderile. definim densitatea unui grup nu în funcţie de numărul absolut al indivizilor asociaţi (ceea ce se cheamă mai degrabă volum). la Roma. în Franţa. se multiplică pe măsură ce societatea se dezintegrează. din contră. şi progresează apoi. în afara acestor informaţii istorice. în Grecia. în ajunul Revoluţiei. chiar dacă nu se referă decît la ultimii 70 de ani. pentru că. în Ta-bleau de Paris (1782). 2 A nu confunda societăţile tinere. destinate dezvoltării. ne furnizează noi dovezi în sprijinul afirmaţiei noastre. 3 Iată ce scria Helvetius în 1781 : „Dezordinea finanţelor şi schimbarea constituţiei Statului au răspîndit o consternare generală. în cazul familiei însă.. toţi indivizii asociaţi sînt în relaţii efective. de care ne vorbesc toţi autorii vremii3. diferenţa între volum şi densitate este nesemnificativă. ca urmare a descompunerii vechiului sistem social." L-am citat din Legoyt. în general. cu avantajul unei precizii superioare. ci în funcţie de numărul de indivizi care. 30. la volum egal. care este în general rară în societăţile tinere2. statistica sinuciderii. deci o scădere bruscă de aproximativ 10%. ea protejează cu atît mai bine cu cît este mai puternic închegată U Dacă statisticile n-ar fi fost atît de recente. Este cu atît mai rezistent cu cît schimbul între membrii lui e mai continuu. sînt efectiv în relaţii reciproce (vezi Regles de la Meth. avînd în vedere dimensiunile mici ale grupului. cu societăţile inferioare. pe cale de evoluţie şi concentrare. Dar Morselli a arătat că faptele contrazic această opinie. sociol. din nefericire. tulburarea care a marcat societatea. în care sinuciderile sînt. 139). Acelaşi lucru s-a petrecut şi în Imperiul Otoman. într-ade-văr. spune că în 25 de ani numărul de sinucideri s-a triplat la Paris.a unui agregat social reflectă intensitatea vieţii colective care s-a stabilit. în momentul producerii lor numărul sinuciderilor. s-a tradus printr-o creştere bruscă a numărului de sinucideri. aşa cum vom vedea în capitolul următor. marcînd etapele succesive ale decadenţei. ar fi fost uşor de demonstrat că această lege se aplică şi societăţilor politice. 1 Am folosit cuvîntul „densitate" cu un sens oarecum diferit de cel atribuit de obicei în sociologie. p. Toate revoluţiile care au avut loc în Franţa în acest secol au diminuat. Despre sinucidere 159 . p. acest fapt. s-au înregistrat în 1830 doar 1756. sinuciderea apare imediat ce vechea organizare a oraşului este zdruncinată. Mercier. Faţă de 1904 cazuri în 1829. foarte numeroase. că sinuciderea. Istoria ne arată. Concluzia la care am ajuns poate fi deci completată astfel: la fel cum familia este un mediu puternic protector împotriva sinuciderii.

sînt mai multe sinucideri decît în 1876 (1945 cazuri din ianuarie pînă în aprilie. diminuarea se prelungeşte deci în statele germane pînă în 1849. în 1853. scăderea a fost de 32% (481 cazuri în loc de 698) 2. iar lupta mai îndelungată chiar decît în Franţa. criza a fost mai puternică decît în Danemarca. scăderea a fost la Paris de 13% (269 de cazuri faţă de 307 în anul precedent şi 359 în anul următor). sinuciderile rămînînd la nivel constant. iar scăderea e cu atît mai mare cu cît criza fusese mai gravă şi mai lungă. au pus capăt agitaţiei brutarilor. chiar dacă a avut loc în decembrie. Der Selbstmord. 160 Emile Durkheim 1876 1877 1878 1888 1889 1890 .în 1848. nici în 1851. criza care zguduise Franţa face înconjurul întregii Europe . De altfel. este de 13% în Bavaria. Tabelul următor susţine afirmaţia de mai sus: SAXO DAN PRUS BAV NIA AUST EMA IA ARIA REGA RJA RCA LA 1847 345 1. cît şi a alegerilor care. în anii 1848-49. iar în Saxonia. calendarul sinuciderilor poartă urma vizibilă atît a loviturii de stat parlamentare din 16 mai 1877 şi a efervescenţei care a rezultat apoi. Fenomenul nu se repetă în Franţa. totalul anual a scăzut de la 3647 la 3301 cazuri. Această constatare arată că revoluţia guvernamentală a impresionat mai mult Parisul. iar superioritatea persistă pînă în mai şi iunie. sinuciderile se răresc peste tot. Dar la Paris. între 1848 şi 1849. Apoi. sînt doar 463 de cazuri !. Simple crize electorale au uneori acelaşi rezultat. 252. p.527 189 328 452 în Germania. 2 După Masaryck. în loc de 1784). Scăderea. p. faţă de anul 1849. de 18% în Prusia. Astfel se întîmplă că. în 1830. Doar la sfîrşitul lui iunie au fost 1 După Legoyt. produce efectul său obişnuit: numărul sinuciderilor scade de la 483 în 1851 la 446 în 1852 (-8%) şi. în 1848. în Franţa.852 217 611 (în 1846) 1848 305 1. este suficient să comparăm distribuţia lunară a sinuciderilor în aceşti doi ani cu cea din anii cei mai apropiaţi. Pentru a avea o dovadă. nici în 1852. lovitura de stat. de 18%. influenţa crizelor este întotdeauna mai puternică în capitală decît în celelalte provincii. unde se constituise pe loc un guvern nou . lăsînd indiferentă provincia. în timpul primelor luni din 1877. 137.649 215 398 1849 337 1. în 1889.

în loc să continue să le depăşească pe cele din anul precedent. oricum. Cum totalul sinuciderilor în Danemarca a urcat pînă la 451 în 1865. încetînd brusc în octombrie.464 1866 588 1. iar perioada electorală a fost deschisă de fapt. agitaţia electorală începe curînd şi durează pînă la sfîrşitul lui septembrie. în ceea ce priveşte situaţia Danemarcei. sinuciderile. crescînd apoi la 619 în 1865. Marile războaie naţionale au aceeaşi influenţă ca şi tulburările politice. după un scurt moment de dispariţie. nu dispunem de cifrele pentru 1863. în 1889. în iulie.Iulie August Septembri e Octombrie Noiembrie Decembrie 604 649 717 924 919 819 662 692 682 851 829 822 625 540 693 825 818 888 482 394 464 400 389 496 378 423 413 386 547 512 468 415 335 786 673 603 589 574 694 597 648 618 482 734 720 675 571 475 dizolvate Camerele. în Saxonia. Saxonia Franţa . care s-a menţinut pînă în septembrie. Imediat după aceea.. în comparaţie cu luna corespunzătoare din 1888. fenomenul este şi mai intens. căci puţin mai tîrziu au început să se calmeze. Cu excepţia uiiei mici staţionări în august. ştim că cifra de 411 cazuri atinsă în 1864 este mai mică decît toate cifrele înregistrate din 1852 pînă azi. pînă în octombrie. în 1866 izbucneşte războiul între Austria şi Italia. în august 1889 s-a produs o diminuare bruscă de 12%. . cînd şi lupta a luat sfîrşit. Camera se separă. e posibil ca cifra 411 să fie dovada unei serioase diminuări. sinuciderile diminu-îndu-se cu 14% în ambele ţări. scăderea continuă. Italia .265 1867 657 1. deci nu putem face comparaţia. cînd au loc alegerile.. le-au devenit inferioare cu 14%. dacă nu şi de drept. se pare că tot acesta a fost momentul în care pasiunile politice au atins surescitarea maximă. Despre sinucidere 161 Războiul din 1870-71 a avut aceleaşi consecinţe pentru Franţa şi Germania: Prusia . sinuciderile au scăzut de la 643 în 1863 la 545 în 1864 (-16%). Este momentul cînd criza ia sfîrşit.407 în 1864 a venit rîndul Danemarcei şi Saxoniei. La începutul lui august.. din cauza oboselii şi a timpului.. Austria 1865 678 1. dar mai încet. variaţia crescătoare reîncepe.

723 653 4. cînd şocul este foarte puternic. Este vorba în primul rînd de marea sa generalitate.1869 3. de altfel. în Italia. pe timp de război. Numărul de sinucideri creşte apoi lent. Scăderea înregistrată în 1870 a fost la fel de mare în Saxonia : de la 130 în 1869. Această cauză accidentală nu poate însă justifica în întregime fenomenul. în acea epocă şi pe timp de pace. sinuciderile feminine au trecut de la 130 în 1864 la 117 în 1866 . Războiul a prins doar şase luni din anul 1870 . efectele persistă mult timp după dispariţia sa. diminuarea observată are prea multă consistenţă pentru a fi atribuită doar dezechilibrării pasagere a administraţiei. în Saxonia. Chiar dacă omisiunile parţiale sînt posibile şi chiar probabile în astfel de momente de perturbare. S-ar mai putea presupune că descreşterea momentană a sinuciderilor în timpul crizelor ar proveni din faptul că. Se ştie. acţiunea autorităţilor administrative fiind paralizată.490 1872 2. în plus. de la 133 în 1863 la 120 în 1864 şi 114 în 1865 (-15%).963 657 4.114 1870 2. şi la cotropitori şi la cotropiţi. căci apare şi la învingători şi la învinşi.275 Am putea crede că această diminuare provine din faptul că. adică o diminuare de 13%.186 710 5. că tinerii apţi pentru serviciul militar furnizează un mic număr de sinucigaşi. în Prusia. observaţia este valabilă şi pentru ţările cu o rată de creştere anuală foarte mare. în cadrul unei armate combatante. Dar femeile contribuie la fel ca şi bărbaţii la această diminuare. . o parte a populaţiei civile este înregimentată şi că. la 114 în 1870 şi 1871.157 1871 2. deşi 616 femei s-au sinucis în 1869. constatarea sinuciderilor s-ar face cu mai puţină precizie.950 687 5. superioară celei înregistrate pentru sinuciderile masculine în aceeaşi perioadă. doar 540 au fâcut-o în 1871 (-13%). ajungînd la cifra iniţială după mai mulţi ani. e greu să ţii evidenţa sinuciderilor. un milion de tineri francezi între 25 şi 30 de ani au dat cel mult 100 de sinucideri ^ în timp ce între 1870 şi 1869 diferenţa în minus este de circa 1057 cazuri.

care nu au emoţionat prea mult masele. dar fără pasiune. iar rata lunară de 200 cazuri. în consecinţă. Entuziasmul a venit abia după conflict şi a fost moderat. Doar că astfel de evenimente i-au preocupat mai puţin pe provinciali decît pe parizieni. şi în Franţa şi în Germania. cînd nu mai erau decît 412 cazuri. Din 1870 pînă în 1890. Fenomenul a fost cauzat de faptul că războaiele erau declanşate în întregime la iniţiativa politicienilor. dezechilibrarea administrativă a fost la fel de puternică. în 1889-91. totuşi. în timp ce marile războaie naţionale. cum s-a întîmplat în 1870. sinuciderea s-a diminuat doar la oraşe : 1 încă nu este sigur că diminuarea din 1872 a avut drept cauză evenimentele din 1870. A fost nevoie de vîntul de glorie care s-a ridicat deasupra Germaniei după 1870 pentru ca Bavaria. A fost deci mai puţin influenţată de mişcările sociale decît ceilalţi aliaţi şi de aceea consecinţele au apărut mai tîrziu şi au fost mai slabe. ci a unui fenomen de psihologie socială. în Bavaria s-au înregistrat mai multe sinucideri în 1870 decît în 1869 (452 în loc de 425). Se ştie că. cum au fost cele din Crimeea sau Italia. a căror operă erau de fapt şi care asistau îndeaproape la ele. Acelaşi lucru se observă în Prusia. fără să ridice masele populare. Tot din acest punct de vedere este interesant de remarcat că anul 1870 n-a produs aceleaşi efecte în Bavaria ca în celelalte regiuni germane. Am remarcat deja că revoluţiile franceze au afectat mereu mai mult Parisul decît provincia . să se emoţioneze puţin l. A participat la război din ordinul regelui. Ba chiar s-a produs o creştere importantă în 1854 (3700 cazuri în loc de 3415 în 1853). la fel de mult ca şi celelalte regiuni. doar în 1871 a apărut o mică scădere. moralmente vorbind. ceea ce înseamnă o scădere de numai 9% faţă de 1869 şi de 4% faţă de 1870. în timpul războaielor din 1864 şi 1866. 162 Emile Durkheim politice sau naţionale au această influenţă. Diferenţa este că Bavaria nu a participat la război. o puternică influenţă asupra evoluţiei sinuciderilor. în anii 1870-71. perturbaţia administrativă era aceeaşi în toată ţara. este că nu toate crizele 1 într-adevăr. războaiele pur dinastice. Totuşi. din toată Germania. Iată un alt fapt ce poate avea aceeaşi semnificaţie. rata anuală pentru această vîrstă era de numai 396 cazuri. numărul sinuciderilor pentru fiecare vîrstă s-a dublat. La fel. Bavaria a contribuit la război din punct de vedere material . şi-a mobilizat toată armata şi. pînă atunci rece şi recalcitrantă. au rămas aproape fără efect. accentuată apoi în 1872. Bavaria catolică a fost regiunea care a dus întotdeauna o viaţă proprie şi şi-a apărat cu mai multă îndîrjire autonomia. însă. în afara Prusiei. ci doar acelea care excită pasiunile. cel din 1870-1871 de exemplu.Dar cea mai bună dovadă că nu ne aflăm în faţa unei erori de contabilitate.în egală măsură ca şi Prusia . Cifrele au rămas constante în 1864 şi au crescut puţin în 1866. au avut. în special cele din nordul ţării. în Franţa. nicăieri în altă pane nu a persistat scăderea .

înviorează sentimentele colective. ci supravieţuieşte uneori cauzelor sale imediate. diminuarea are loc doar în 1870.numărului de sinucideri dincolo de perioada propriu-zisă a războiului. Sinuciderea variază invers proporţional cu gradul de integrare al societăţii politice. ca şi marile războaie populare. determină. o integrare sporită a societăţii.000. Adevărata explicaţie a diferenţei este. deci. mai impresionabilă şi. căci în 1871 cele 244 de cazuri depăşesc cu 10% cifra din 1869.. Sinuciderea variază invers proporţional cu gradul de integrare al societăţii domestice. cel puţin pentru un timp. dacă aceste societăţi diferite au o influenţă moderatoare asupra siriuciderii.. mai ales atunci cînd este intensă. atunci. motivul nu ţine de nişte caractere particulare ale fiecărei societăţi. Influenţa benefică pe care am dovedit-o nu se datorează deci crizei propriu-zise. Nu Bade.. concentrînd toate activităţile spre un singur scop. Celelalte state au fost mai puţin sensibile la gloria şi puterea aduse de război. mai sensibilă. Faptele implică o singură explicaţie. Similitudinea demonstrează că. de numai 8%. VI Am stabilit deci succesiv cele trei propoziţii ce urmează : Sinuciderea variază invers proporţional cu gradul de integrare al societăţii religioase. ci de o cauză comună tuturor. Aceea că marile şocuri sociale...000 de locuitori din popula(ia populaţia urbană rurala 202 161 104 110 1870-72 Constatările ar fi trebuit însă să fie mai dificile la sate decît la oraşe. scăderea din 1870. Cum ele îi obligă pe oameni să se unească pentru a face faţă pericolului comun. Se pare deci că Prusia a fost singura atinsă de un soi de euforie colectivă în urma victoriei. nu se accentuează în 1871 şi încetează aproape complet în 1872. ci luptelor care determină criza. în ducatul Despre sinucidere 163 1866-69 . de ce integrarea rezultată nu este pur momentană. Se înţelege. credinţa politică şi credinţa naţională şi. în altă parte. odată trecută marea încercare naţională. individul se gîndeşte mai puţin la sine şi mai mult la scopul comun. mai la curent cu evenimentele decît populaţia rurală. Sinucideri la 1 . de asemenea. stimulează spiritul de partid şi patriotismul. . în Saxonia. pasiunile sociale au reintrat în normal. înseamnă că războiul nu şi-a exercitat întreaga acţiune morală decît asupra populaţiei urbane.

doar pentru a sluji interesele comune. In măsura în care sînt stăpîni ai propriului destin. individul să nu se degajeze de viaţa socială. nu specificul legăturilor de familie sau celor politice poate explica imunitatea pe care acestea o conferă. îi consideră în serviciul său şi.164 Emile Durkheim datorită naturii speciale a sentimentelor religioase apare eficacitatea religiei. fiind unul dintre cele mai puternice obstacole ale sinuciderii. de vreme ce societatea religioasă se bucură de aceleaşi privilegii. Cauza se găseşte obligatoriu într-o proprietate comună pe care o au toate cele trei grupări sociale. şi. Ea se opune deci sustragerii prin moarte de la datoria pe care o are omul faţă de ea. oamenii au dreptul să hotărască limitele acestei puteri. Dacă hotărîm să numim egoism acea stare în care eul individual se afirmă în exces faţă de eul social şi în detrimentul celui din urmă. recunoscînd doar acele reguli de conduită ce servesc propriului interes. Singura proprietate de acest gen este că toate cele trei categorii sînt grupări sociale. Cînd societatea este puternic integrată. să nu tindă a ajunge deasupra personalităţii colective. fără ca propriile sale ţeluri să nu devină preponderente faţă de ţelurile comune. cu atît se bizuie mai mult pe sine însuşi. le lipseşte de fapt motivul pentru care să suporte cu răbdare mizeriile existenţei. Dar cum poate sinuciderea să aibă o asemenea origine ? Mai întîi. nu le permite să dispună de ei înşişi după bunul plac. atunci cînd aparţin unui grup pe care îl iubesc. nu poate să slăbească fără ca aceasta să se dezvolte. Cu cît grupările sociale sînt mai slăbite. ajunge să le recunoască dreptul de a face ceea ce nu-i poate împiedica să facă. ceea ce am dovedit deja. Este. există între fiecare şi toţi. studiind direct modul în care diversele religii acţionează asupra sinuciderii. Societatea nu se poate însă dezintegra fără ca. Ajungem aşadar la următoarea concluzie generală: sinuciderea variază invers proporţional cu gradul de integrare a grupărilor sociale din care face parte individul. Invers. Dar cînd indivizii refuză să accepte această subordonare. într-o societate coerentă şi vie. chiar dacă în proporţii diferite. mai importante decît interesele proprii. produc aceleaşi efecte. şi între toţi şi fiecare. cu atît individul depinde mai puţin de ele. fără ca personalitatea sa. un schimb continuu Despre sinucidere 165 . într-un cuvînt. în aceeaşi măsură. de altfel. atunci putem da numele de egoist tipului particular de sinucidere care rezultă dintr-o individualizare nemăsurată. oamenii se agaţă de viaţă cu încăpăţînare. în consecinţă. putem remarca faptul că forţa colectivă. ea ţine indivizii dependenţi. de vreme ce societăţile familiale şi politice. dacă ei vor să dezerteze. cînd sînt puternic integrate. cum poate societatea să-şi impună supremaţia ? Ea nu mai are autoritatea necesară pentru ai reţine. puternic integrate. Asta pentru că. conştientă de propria slăbiciune.

de idei şi sentimente, un soi de asistenţă morală mutuală, care îl face pe individ, în loc să fie redus la propriile forţe, să participe la energia colectivă, care o întăreşte şi pe a lui atunci cînd e nevoie. Aceste motive sînt însă secundare. Individualismul excesiv nu are drept rezultat doar favorizarea acţiunii cauzelor sinucigaşe, ci este, prin el însuşi, o astfel de cauză. Nu numai că debarasează de un obstacol înclinaţia care îi împinge pe oameni să-şi ia viaţa, ci creează această înclinaţie în întregime, dînd astfel naştere unei sinucideri speciale, care poartă amprenta sa. Ce latură a individualismului poate însă să explice acest fenomen ? S-a spus uneori că, în virtutea constituţiei sale psihologice, omul poate să trăiască doar dacă se ataşează de ceva care să-1 depăşească şi să-i supravieţuiască, din unicul motiv că avem nevoie să nu pierim cu totul. Viaţa este tolerabilă doar atunci cînd există un motiv, un scop care să merite osteneala. Or, individul nu este un scop suficient pentru propria sa activitate; nu numai că este îngrădit în spaţiu, dar este şi teribil de limitat în timp. Cînd nu avem deci alt obiectiv decît pe noi înşine, nu putem scăpa de obsesia că eforturile noastre se vor irosi în zadar şi vor dispărea odată cu noi. Dispariţia ne îngrozeşte ; nu am putea găsi atunci curajul de a trăi, deci de a acţiona şi a lupta, dacă din tot acest efort nu rămîne nimic, într-un cuvînt, starea de egoism este în contradicţie cu natura umană, şi este prea precară pentru a avea şanse să dureze. Sub această formă absolută, afirmaţia noastră poate fi uşor contestată. Dacă ideea sfîrşitului ne-ar fi atît de odioasă, atunci nu am putea trăi decît minţindu-ne singuri. Chiar dacă ocolim, într-o oarecare măsură, ideea neantului, nu putem să1 împiedicăm să existe. Putem prelungi limita cu cîteva generaţii, putem face astfel încît numele nostru să dureze cîţiva ani sau cîteva secole mai mult decît corpul nostru, dar va veni oricum momentul în care totul să dispară. Căci şi grupurile la care ne alăturăm pentru a ne prelungi, prin ele, existenţa, sînt muritoare, sînt destinate pieirii, luînd cu ele tot ceea ce le-am dat din noi înşine. Sînt foarte rari cei care au reuşit să-şi lege amintirea atît de strîns de istoria umanităţii, încît să dureze la fel de mult ca şi ea. Dacă am avea deci o sete atît de mare de nemurire, ea nu ar putea fi satisfăcută cu perspective imediate. De altfel, ce va rămîne din noi ? Un cuvînt, un sunet, o urmă imperceptibiă şi, cel mai adesea, anonimă !, nimic deci care să fie proporţional cu intensitatea  Nu ne referim Ia prelungirea ideală a existenţei, care presupune credinţa în nemurirea sufletului, pentru că : 1. Acest lucru nu explică influenta protectoare faţă de sinucidere a familiei şi societăţii poliu'ce ; 2. nu această credinţă determină influenţa profilactică a religiei. 166 Emile Durkheim

eforturilor noastre şi care să le justifice în proprii noştri ochi. Chiar dacă în copilărie omul este în mod natural egoist, iar bătrînul la fel, căci el este în multe privinţe copil, totuşi şi copilul şi bătrînul ţin la viaţă tot atît sau chiar mai mult decît adultul; am văzut, într-adevăr, că sinuciderea este foarte rară în primii 15 ani de viaţă şi tinde să descrească şi în ultima perioadă a vieţii. La fel se întîmplă şi cu un animal, a cărui constituţie psihologică este mult inferioară celei a omului. Este deci fals că viaţa nu este posibilă decît dacă are un scop în afara ei însăşi. Există într-adevăr o categorie întreagă de funcţii care îl interesează doar pe individ, cele necesare întreţinerii vieţii sale fizice. Deci în tot ce le priveşte, omul poate acţiona rezonabil, fără a avea nevoie de scopuri superioare lor. Aceste funcţii sînt utile pentru simplul motiv că servesc omului. Tocmai de aceea, în măsura în care nu are alte nevoi, omul îşi este suficient lui însuşi şi poate trăi fericit, fără alt obiectiv decît să trăiască. Dar nu este cazul omului civilizat, care ajunge la vîrsta maturităţii. Există la el o multitudine de idei, de sentimente, de practici care nu au nimic în comun cu necesităţile organice. Arta, morala, religia, credinţa politică, ştiinţa chiar, nu au drept rol repararea uzurii organelor sau întreţinerea bunei lor funcţionări. Această viaţă suprafizică s-a trezit şi s-a dezvoltat nu sub influenţa mediului cosmic, ci a celui social. Societatea a trezit în noi sentimentele de simpatie şi solidaritate faţă de cel de alături; ea ne-a insuflat credinţele religioase, politice, morale ce ne guvernează conduita. Muncim să ne educăm inteligenţa doar pentru a ne putea juca rolul social; şi tot societatea este cea care, transmiţîndu-ne ştiinţa pe care o înmagazinează, ne furnizează instrumentele necesare dezvoltării proprii. Avînd o origine colectivă, formele superioare ale activităţii umane au şi un scop de aceeaşi natură. Derivînd din societate, tot faţă de ea se raportează, sau sînt, mai degrabă, societatea însăşi încarnată şi individualizată în fiecare dintre noi. Dar pentru a constitui raţiunea noastră de a trăi, trebuie ca obiectivul pe care îl vizează să nu ne fie indiferent. Nu ţinem la formele superioare de activitate decît în măsura în care ţinem la societate. Invers, cu cît sîntem mai detaşaţi de societate, cu atît ne detaşăm mai mult de viaţă, pentru care societatea este şi sursă şi scop. La ce bun toate aceste reguli de morală, precepte de drept care ne constrîng la tot soiul de sacrificii, la ce bun dogmele care ne jenează, dacă nu ar exista în afara noastră cineva cu care sîntem solidari şi căruia să-i servească toate acestea ? La ce bun însăşi ştiinţa ? Dacă nu ar avea altă utilitate decît să crească şansele noastre de supravieţuire, atunci nu ar merita tot efortul depus. Instinctul se achită mai bine de acest rol, animalele constituind o Despre sinucidere 167 dovadă. De ce era deci nevoie să înlocuim instinctul cu o judecată mai t ezitantă şi mai expusă erorii ? Şi mai ales, de ce să existe suferinţă ? Rău pozitiv pentru individ, dacă valoarea lucrurilor s-ar estima doar în raport cu aceasta, suferinţa este fără compensaţie şi devine de neînţeles. Pentru fidelul ataşat ferm de

credinţa sa, pentru omul angajat puternic într-o societate familială sau politică, problema nu există. De la sine putere şi fără a gîndi, ei îşi raportează existenţa şi activitatea fie faţă de Biserica sau Dumnezeul lor, fie faţă de familie, fie faţă de patrie sau partid. Chiar în propriile suferinţe, ei nu văd decît un mijloc de a servi glorificării grupului căruia îi aparţin. Astfel ajunge creştinul să iubească şi să caute durerea, căci aşa cunoaşte mai bine suferinţa cărnii şi se apropie mai mult de modelul său divin, însă în măsura în care credinciosul se îndoieşte, adică se simte mai puţin solidar faţa de confesiunea religioasă din care face parte si se rupe de ea, în măsura în care familia sau oraşul devin înstrăinate faţă de om, el devine un străin pentru el însuşi, şi nu mai poate evita enervanta si îngrijorătoarea întrebare : l a ce bun ? Cu alte cuvinte, aşa cum am mai spus, omul este dublu, căci omului fizic i se adaugă omul social. Or, acesta din urmă are nevoie de o societate pe care s-o exprime şi s-o servească. Dacă această societate se dezintegrează, dacă nu o mai simţim vie şi activă în jurul şi deasupra noastră, atunci tot ce este social în noi se trezeşte lipsit de un fundament obiectiv. Nu mai rămîne decît o combinaţie artificială de imagini iluzorii, o fantasmagorie pe care o spulberă imediat orice gînd ; nu mai rămîne nimic care să servească drept scop acţiunilor noastre. Şi totuşi omul social este cel care formează omul civilizat, care dă preţul existenţei. Rezultă că ne lipsesc adevăratele raţiuni de a trăi, căci singura viaţă posibilă nu răspunde realităţii, iar singura viaţă ancorată în realitate nu mai răspunde nevoilor noastre. Pentru că am fost iniţiaţi într-o viaţă la nivel ridicat, nu ne mai putem mulţumi cu o existenţă de copil sau de animal. Eforturile noastre rămîn fără obiect şi se pierd în vid. Iată de ce spunem că activitatea noastră trebuie să aibă un obiectiv care s-o depăşească. Nu pentru că am vrea să întreţinem iluzia unei nemuriri imposibile, ci pentru că acest lucru face parte din constituţia noastră morală^şi nu putem renunţa la el fără a ne pierde însăşi raţiunea de a trăi. Este uşor de demonstrat că, într-o asemenea stare de zdruncinare, cele mai mici motive de descurajare pot da naştere cu uşurinţă hotărîrilor disperate. Dacă viaţa nu merită să fie trăită, orice lucru devine un bun pretext pentru a-i pune capăt. Dar acest soi de detaşare nu apare doar la indivizii izolaţi. Unul din elementele ce constituie temperamentul naţional constă în modul de 168 Emile Durkheim estimare a valorii existenţei. Există un umor colectiv, aşa cum există unul individual, care înclină popoarele spre veselie sau spre tristeţe, care le face să vadă viaţa în culori vesele sau triste. Societatea este singura în măsură să ia o hotărîre de ansamblu în privinţa valoriî^xistenţei, hotărîre inaccesibilă omului izolat, căci individul se cunoaşte pe el însuşi şi micul său orizont; experienţa sa este prea restrînsă pentru a-i servi drept bază pentru o apreciere generală. El poate să considere că viaţa sa este lipsită de scop, dar nu poate spune nimic în

ceea ce-i priveşte pe ceilalţi. Societatea are posibilitatea, fără sofism, să generalizeze sentimentul pe care îl are despre ea însăşi, despre starea sa de sănătate sau de boală. Indivizii participă prea strîns la viaţa societăţii pentru a nu fi atinşi de bolile acesteia; suferinţa ei devine şi suferinţa lor. Răul pe care societatea îl resimte se transmite şi părţilor sale componente. Deci societatea nu se poate dezintegra fără a fi conştientă că toate condiţiile obişnuite ale vieţii generale vor fi tulburate în aceeaşi măsură. Societatea este scopul spre care tinde cea mai bună parte a fiinţei noastre ; ea nu poate deci să dispară fără să realizeze că activitatea membrilor săi rămîne fără scop. De vreme ce sîntem opera societăţii, ea nu poate avea sentimentul propriei decăderi fără a înţelege că opera sa nu va mai servi la nimic. Astfel se formează curente de depresie şi dezamăgire, care nu emană din individul propriu-zis, dar exprimă starea de dezintegrare în care se află societatea. Aceste curente indică o slăbire a legăturilor sociale, un soi de astenie colectivă, de maladie socială, aşa cum tristeţea individuală, atunci cînd este cronică, indică starea organică proastă a omului. Atunci apar acele sisteme metafizice şi religioase care, reducînd toate aceste sentimente la formule, ajung să demonstreze oamenilor că viaţa nu mai are sens şi că se amăgesc singuri. Atunci iau naştere noile morale care recomandă sinuciderea sau, cel puţin, conduc la ea, recomandând oamenilor să trăiască cît mai puţin posibil. Cînd se nasc astfel de morale, autorii lor sînt atacaţi şi acuzaţi de răul produs, în realitate, ele sînt mai degrabă un efect decît o cauză, simbolizînd, printr-un limbaj abstract şi sub formă sistematică, mizeria fiziologică a corpului social *. Cum aceste curente sînt colective, ele capătă forţă şi influenţează individul, împingîndu-1 şi mai mult spre sfirşitul spre care se îndrepta deja, ca urmare a prăbuşirii morale cauzate de dezintegrarea societăţii. Chiar în momentul în care se eliberează prea mult de mediul social, omul continuă să-i resimtă influenţa. Oricîl de individu* Iată de ce nu e drept să-i acuzăm pe aceşti teoreticieni ai tristeţii de generalizarea unor sentimente personale. Ei sînt ecoul unei stări generale. Despre sinucidere 169 alizat ar fi, rămîne în el ceva colectiv : depresia şi melancolia rezultate din această individualizare exagerată. Simţim tristeţe cînd nu mai avem nimic altceva de pus în comun cu alţii. Acest tip de sinucidere merită deci numele pe care i l-am pus. Egoismul nu este un factor auxiliar, ci chiar cauza sa generatoare. Dacă ceea ce îl lega pe om de viaţă dispare, înseamnă că a dispărut chiar legătura lui cu societatea, în privinţa incidentelor existenţei particulare, ce par să determine sinuciderea şi care sînt considerate apoi drept condiţii determinante, ele nu sînt de fapt decît condiţiile ocazionale. Dacă individul cedează în faţa primului şoc al circumstanţelor, înseamnă că starea în care se găseşte societatea 1-a transformat într-o pradă uşoară pentru sinucidere.

Mai multe fapte confirmă această ipoteză. Ştim că sinuciderea este întîmplătoare la copii şi se diminuează la cei ajunşi la capătul vieţii: explicaţia este că şi copilul şi bătrînul reprezintă aproape în întregime omul fizic, şi nu omul social. Societatea lipseşte încă din conştiinţa primului şi începe să dispară din conştiinţa celuilalt. Prin urmare, îşi sînt suficienţi lor înşişi. Avînd mai puţină nevoie de a se completa prin ceva exterior, sînt mai puţin expuşi la a constata lipsa unei raţiuni de a trăi. Imunitatea animalului are exact aceleaşi cauze. Vom vedea, de altfel, în capitolul următor, că societăţile inferioare, care practică o sinucidere tipică lor, ignoră cu desăvîrşire tipul de sinucidere egoistă. Viaţa lor socială fiind simplă, iar înclinaţiile lor sociale reduse, oamenii au nevoie de foarte puţin pentru a fi mulţumiţi. Ei găsesc uşor un obiectiv de urmărit. Oriunde s-ar duce, dacă poate lua cu el familia şi amuletele, primitivul are tot ce-i trebuie pentru a fi fericit. Iată, în sfîrşit, de ce femeia poate trăi izolată mai uşor decît bărbatul. Observînd că văduva îşi suportă condiţia mai uşor decît văduvul, şi caută o nouă căsătorie cu mai puţin interes, am putea crede că aptitudinea ei de a se lipsi de familie este un semn de superioritate ; am putea spune că facultăţile sale afective, fiind foarte intense, găsesc cu uşurinţă un obiect în afara cercului domestic, în timp ce devotamentul ei ne este indispensabil pentru a înfrunta viaţa, în realitate, privilegiul femeii provine din faptul că sensibilitatea sa e mai degrabă rudimentară, decît prea dezvoltată. Trăind mai mult decît bărbatul în afara vieţii comune, este mai puţin influenţată de aceasta ; societatea îi este mai puţin necesară, căci este mai puţin înzestrată cu sociabilitate. Respectînd practicile religioase şi avînd cîteva animale de îngrijit, fata bătrînă are o viaţă plină. Dacă ea rămîne atît de fidel ataşată tradiţiilor religioase şi dacă, în consecinţă, găseşte în ele un adăpost împotriva sinuciderii, aceasta arată că formele sociale simple

r 170 Emile Durkheim răspund tuturor exigenţelor sale. în cazul bărbatului, din contra., gîndirea şi activitatea, pe măsură ce se dezvoltă, depăşesc tot maimiilt cadrele arhaice, avînd nevoie de ceva nou. Fiind o fiinţă socială nii complexă, bărbatul se poate menţine în echilibru doar găsind în jurul lui mai multe puncte de susţinere ; depinzînd de mai multe condiţii, staea sa morală poate fi tulburată mai uşor. Capitolul IV Sinuciderea altruista în viaţă, nimic nu este bun fără măsură. Un caracter biologic nu-şi poate îndeplini misiunea decît cu condiţia să nu depăşească anumite limite. Observaţia este valabilă şi pentru fenomenele sociale. Dacă o individualizare excesivă conduce la sinucidere, aşa cum am văzut, şi o individualizare insuficientă

sfîrşitul vieţii este în mîna sa 2. Miliar. în Deutsche Worte. Armee. Waitz. cărora li se dă numele de înţelepţi. dans iarmee allemande. Mesnier. bătrîneţea sau boala. Rosenfeld. 1874. iar pe cei ce mor de boală sau decrepitudine. iunie 1874. în Militarwochenblatt. iar Quinte-Curce spune: „Există printre ei un soi de oameni sălbatici şi grosolani. ca pe o ruşine şi se sinucideau pentru a evita această dezonoare. aşa cum am definit-o. Paris. de med. 1 Bibliografie. etdephar. La cariatul pămînturilor vizigoţilor era o stîncă înaltă. Suicides dans Ies Armees. atunci cînd deveneau prea obosiţi de viaţă. probabil că o astfel de îngăduinţă faţă de sinucidere nu apare şi în Vede. oesterreischischen Heere. Acelaşi obicei 1-am regăsit şi la traci. 1894. 1892. dar există în stare endemică un alt tip de sinucidere." Celţii considerau că pe cei care se sinucid îi aşteaptă dincolo de moarte o existenţă plină de delicii. este o glorie sa previi ziua morţii. Silvius Italicus spunea despre celţii spanioli: „Este o naţie risipitoare cu propriul ei sînge şi doritoare să grăbească moartea. dar este oricum străveche. Paris 1881. aşteptarea morţii este cea mai mare dezonoare a vieţii. I S-a spus uneori 2 că societăţile inferioare nu cunoşteau sinuciderea. 3" Beiheft. în American Anthropologist. în Journal de la societe de statistique. nu este frecventă într-o astfel de societate . Focul ar fi . de pe care bătrînii se aruncau în gol.u. 83 şi urm. * Oettingen. Steinmetz. Roth. Bartholin. 762. Anthropologie der Naturvoelker. dar o face şi cînd este prea integrat acesteia. passim. Du suicide dans l Armee. povesteşte că războinicii danezi priveau moartea în patul propriu. Este adevărat că sinuciderea egoistă.K. Statistic of military suicide. Bournet. Criminalite en France et en Italie. Antony. După ei. Die Selbstmorde in derK. Roth. în Journal of the statistica! society. numită Stînca bătrînilor. Suicide among primitive Peoples. p. o hrubă înspăimîntătoare. Londra.u.produce aceleaşi efecte. în ochii lor. 1895. in dea Iahrea 1873-80. în Arch. p. în Statistiche Monatschrift. îşi ia viaţa cu uşurinţă. Imediat ce un celt a depăşit vîrsta puterii înfloritoare. în cartea De causis contemptae morţiş a Danis. p. 172 Emile Durkheim Goţii credeau chiar că cei care mor de moarte naturală sînt destinaţi să zacă veşnic în grote pline cu animale veninoase *. Observaţia este inexactă în aceşti termeni. ianuarie 1894. Moralstatistik. nu au nici un respect faţă de trupul distrus de bătrîneţe. el suportă cu greu scurgerea timpului şi refuză să cunoască bătrîneţea . Despre sinuciderea brahmanului Calanus. O credinţă similară sa menţinut mult timp în India. Cînd omul se detaşează de societate. Plutarh spune : „S-a sacrificat el însuşi aşa cum îl învăţase tradiţia învăţaţilor ţării3" . îşi dau foc de vii imediat ce vîrsta înaintată sau boala încep să-i macine. 1893.K. Die Selbstmorde in der Preussischen Armee. DerSelbs\mord in der K. militaire. 250.

p. CXIII. s Vezi Wyatt Gill. 163. prin sancţiuni religioase. s-au numărat 2366 de cazuri în întreaga Indie. III. fericiţi. ci pentru că are datoria să o facă. Funeraliile şefilor. ^ Strabon. în alte părţi. p. oricum. într-un caz. cu frunţile împodobite de flori. Neîmplininduşi obligaţia. Dar dacă aceste sinucideri ar avea cu adevărat o astfel de origine. în toate aceste cazuri omul îşi ia viaţa nu pentru că şi-ar lua singur dreptul s-o facă. 9. n-ar fi obligat s-o facă. p. servitorii săi nu au Despre sinucidere 173 1 Citat după Brierre de Boismont. în 1817. 3 Vie d'Alexandre. 9 Pomponius Mela . sclavii favoriţi ai mortului. tom I. Cînd aflăm despre bătrîni care se sinucid. societatea îl . aduse de vîrsta. Toate faptele semnalate se pot încadra în una din următoarele trei categorii: 1. beau împreună. la Mângâia 6 etc. III. în 1821. Niciodată un supus nu putea să supravieţuiască propriului comandant. Sinuciderea este deci frecventă la popoarele primitive. 3. Sinuciderea bărbaţilor ajunşi la bătrîneţe sau atinşi de boală. noi am văzut că. Elien. H. erau hecatombe sîngeroase. Sinuciderea femeilor la moartea soţului. şi în cazul sinuciderii egoiste. Această practică barbară este atît de înrădăcinată în obiceiurile hinduse încît persistă şi azi. §§ 5 şi 6. Ea intervine. Golden Bough. în care se ardeau sărbătoreşte hainele. 23. deoarece nimeni nu poate fi obligat să se bucure de un anume privilegiu. 7 dreptul să-i supravieţuiescă. el este pedepsit prin dezonoare şi. se ştie că la aceste popoare văduvele sînt deseori obligate să se sinucidă la moartea soţului lor. oamenii care depăşeau o anumită vîrsta se adunau pentru un festin sacru şi. cucuta otrăvitoare 7. supuşii devotaţi care nu muriseră în ultima luptă !. 706 văduve s-au sinucis doar în provincia Bengal şi. 2. în Ceos. 216 şi urm. § 486. Aceleaşi practici existau la troglodiţi8 şi la asiaticii din Extremul Orient. Unii observatori au semnalat un obicei similar în Hawai2. caii. Myths and Songs ofthe South Pacific.întinat dacă nu ar arde omul respirînd încă. dar prezintă caracteristici particulare. ceea ce e cu totul altceva. adesea. Sinuciderea servitorilor şi supuşilor la moartea stăpînului. individul s-ar sinucide pentru a pune capăt unei vieţi insuportabile şi. « VIII.4 " Fapte similare sînt semnalate în Fidji5. Astfel de obiceiuri existau în Galia. 33. * Diodore de Sicile. armele. îi sînt refuzate onorurile obişnuite la înmormîntare şi o viaţă îngrozitoare îl aşteaptă dincolo de mormînt. p. în afară de bătrîni. 337. în ciuda eforturilor depuse de englezi. renumiţi totuşi pentru moralitatea lor g. 2 Punica. Or. spune Henri Martin. cînd un prinţ sau un şef moare. Societatea îl constrînge deci să se autodistrugă. bătrînul pierde stima publică. V. 6 Frazer. bineînţeles. 225 şi urm. dacă persistă să trăiască. ne gîndim imediat la oboseala şi suferinţele obişnuite. I. însă într-un mod total diferit.

Spiritul care protejează familia sălăşluieşte în interiorul capului de familie. în cele mai multe cazuri. între ofiţeri şi rege. obligă şi stabileşte condiţiile şi circumstanţele îndeplinirii obligaţiei. Supuşii trebuie să-şi urmeze stăpînul peste tot. Dar această slabă delimitare nu poate avea decît o cauză. : Vezi Jarves. Pentru ca societatea să poată constrînge anumiţi membri la sinucidere. sugerează sau cel mult sfătuieşte . în interesul comun. la . VI 19. De Bello Gallico. dreptul de a trăi este primul drept care îi este recunoscut. şi astfel întregul grup este ameninţat în existenţa sa. Pentru ca părţile componente să aibă o existenţă proprie atît de redusă. îmbătrînind odată cu el. Vîrsta nu poate deci să diminueze forţele corpului fără să slăbească şi spiritul divin din el. că această coeziune masivă caracterizează societăţile cu practici similare celor de mai sus3. trebuie ca personalitatea individuală să fie lipsită de însemnătate. Acelaşi lucru se întîmplă cu femeia în raport cu soţul ei. Cf. cum ar fi războaiele. Supusul nu trebuie să supravieţuiască stăpînului şi servitorul prinţului său. raţiuni religioase. Pentru ca individul să ocupe un loc atît de neînsemnat în viaţa colectivă. trebuie să fie aproape complet absorbit de grup şi. Căci. în ceea ce-i priveşte pe bătrîni. Iată de ce. supravegherea colectivă este permanentă. prima dată. trebuie ca grupul să fie foarte puternic închegat. în consecinţă. încît este exclusă orice idee de separaţie. Tot datorită faptului că grupul este mic. este admis că o zeitate care locuieşte într-un corp străin participă la viaţa acestuia. Am mai arătat. Caesar. p.împinge pe om la detaşarea de existenţă. la fel ca hainele şi armele acestuia . nici subordonarea socială 1 Histoire de France. imediat ce aceasta începe să se constituie. History of the Sandwich Islands. dacă nu ar fi aşa. 174 Emile Durkheim l nu ar mai fi ceea ce trebuie să fie . Descrierea de mai sus este suficientă pentru a vedea de ce depind astfel de sinucideri. ocupaţiile sînt comune tuturor. 1843. trebuie ca întregul să formeze o masă compactă şi continuă. interdicţia de a-şi prelungi viaţa pare să aibă. într-ade-văr. sentimentele. este extinsă asupra tuturor şi previne mai uşor divergenţele. chiar şi dincolo de mormînt. Trebuie ca ambele categorii să împărtăşească acelaşi destin. I. Pe de altă parte. el nu este încălcat decît în situaţii excepţionale. Sacrificiul este impus şi în scopuri sociale. în cazul al doilea. deoarece constituţia societăţii implică existenţa unei dependenţe atît de strînse între supuşi şi stăpîn. trecînd prin aceleaşi faze de sănătate şi boală. 108. iar ideile. capul familiei este oprit să atingă limita extremă a vieţii. pentru a putea transmite succesorilor întreaga putere divină pe care o deţine 2. fiind protejat doar de o divinitate lipsită de putere. Cum acestea nu conţin decît un mic număr de elemente. Individului îi este deci imposibil să-şi creeze un mediu special. toată lumea duce aceeaşi existenţă. 81. în celălalt îl obligă să pună capăt acesteia .

Este natural atunci să fie chiar mai puţin protejat faţă de exigenţele colective şi ca societatea să aibă dreptul să-i ceară. cea în care polul conduitei sale se află în afară. în grupul din care face parte. Călătorii moderni au observat practici similare la o mulţime de societăţi inferioare. 2 Vezi Frazer. Vom numi deci sinucidere altruistă sinuciderea care rezultă dintr-un altruism intens. lasă individul să-i scape . avînd caracter facultativ. şi în altele de acelaşi gen. cuvîntul altruism exprimă destul de bine starea contrară.adăpostul căruia să-şi dezvolte personalitatea şi să-şi construiască o fizionomie proprie. căci nu orice sinucidere altruistă este şi obligatorie. Dar însăşi această preocupare arată că supuşii sînt inseparabili de stăpîni. fără valoare prin el însuşi. cea în care eul nu-şi aparţine deloc sie însuşi. şi passim. în care se confundă cu altceva din exteriorul său. o ceartă conjugală sau un gest . Despre sinucidere 175 de către alţi oameni fac obiectul unei represiuni relativ indulgente. passim. La fel se întîmplă cu indienii din America de Nord. în societăţile analizate mai sus. Să vedem atunci care sînt celelalte varietăţi ale sinuciderii altruiste. Dacă am numit egoistă starea în care eul îşi trăieşte propria viaţă şi nu ascultă decît de sine însuşi'. se observă deseori sinucideri ale căror cauze imediate şi aparente sînt complet lipsite de greutate. în Polinezia. servitorii trebuie să se sacrifice. ' 3 Vezi Division du travail social. trebuie ca terminologia adoptată să exprime acest lucru. pentru interesul comun. Golden Bough. Dar de vreme ce prezintă acea particularitate că este comisă ca o datorie. dezintegrată în anumite privinţe sau chiar în ansamblul ei. Ioc. că îi sînt strîns subordonaţi şi că. celălalt provine din faptul că societatea ţine omul prea strîns dependent de ea. Caesar. de seninătatea cu care se sinucideau barbarii gali şi germani l. cit. Valerius Maximus ne vorbesc. Mai erau apoi celţii care acceptau să se lase omorîţi pentru vin sau bani2. o ofensă uşoară este deseori suficientă pentru a împinge un om la sinucidere 4. Nediferenţiat de ceilalţi semeni. Unele nu sînt impuse în mod special de societate. Unul provine din faptul că societatea. să pună capăt unei vieţi atît de neînsemnate. Sinuciderea de acest tip se va numi deci sinucidere altruistă obligatorie) Alăturarea celor două adjective este necesară definiţiei. Titus Livius. încît atentatele dirijate împotriva lui 1 Probabil că la baza acestor practici stă şi preocuparea ca spiritul mortului să fie împiedicat să revină pe pămînt pentru a căuta lucrurile şi fiinţele care i-au fost apropiate. şi nu dădeau înapoi nici în faţa focului sau a valurilor mării 3. Persoana sa are atît de puţină valoare. nu fără uimire amestecată cu admiraţie. Sîntem deci în faţa unui tip de sinucidere complet diferit de precedentul. pentru a evita nenorocirile rezultate din întoarcerea spiritului pe pămînt. el nu mai este decît o parte aliquot a întregului. pentru cel mai mic pretext.

De aceea le vom numi tot sinucideri altruiste . IV. Hist. cum am mai spus. . Fapte similare sînt semnalate în China. Aceste practici ţin aşadar. Anthmpologie der Naturvoelker. şi cazuri în care altruismul determină sinuciderea într-un mod mai direct şi mai violent. XXIII. de caracteristicile fundamentale ale moralei în societăţile inferioare. cea mai mică dezamăgire antrenează adesea omul spre hotărîri 1 Caesar. Dacă nu sînt neapărat impuse de opinia generală. refuzul acestei recompense are aceleaşi efecte. cei care renunţă la viaţă la cea mai mică solicitare a circumstanţelor sau chiar din simplă bravadă sînt lăudaţi şi proslăviţi. iar decizia este uşoară. vom înţelege că aceste sinucideri sînt în mai mică măsură impuse expres de către societate. el trebuie să fie educat în spiritul renunţării şi abnegaţiei. dacă vom adăuga şi cuvîntul facultative. La indienii Dacotah sau Creek. t. este inevitabilă abandonarea vieţii la cel mai mic pretext. t. cel puţin. de aici provenind apoi toate sinuciderile. 4 Waitz. p. Valerius Maximus. VI. 3 Elien.. în sfîrşit. ceilalţi fac pentru a cîştiga mai multă stimă. Dar se întîmplă ca individul să se sacrifice doar pentru bucuria sacrificiului. chiar dacă la scară mai mică. p. Este binecunoscută uşurinţa cu care japonezii îşi spintecă burta pentru pretexte dintre cele mai neînsemnate. precum o sancţiune propriu-zisă. aceasta le este însă favorabilă. Tibet şi Siam. ap. pentru a pune în relief ceea ce au caracteristic. Ca şi cele indicate mai explicit de către societate. Deipno..\Cînd eşti obişnuit din copilărie să nu preţuieşti viaţa şi să-i dispreţuieşti pe cei care ţin prea mult la ea. sinuciderile au aceeaşi natură ca şi cele obligatorii. De pot să se menţină doar dacă individul nu are interese proprii. în parte spontane. sau ca o chestiune de onoare să fie în joc sau. 12. în exemplele precedente. III. omul era împins la sinucidere doar într-un concurs de împrejurări. Guerre des Gaules. Totuşi. Există. 102 176 Emile Durkheim l disperate . omul se sinucide fără să fie neapărat obligat. Cele două varietăţi sînt însă atît de înrudite încît e greu să stabilim graniţa la care se sfîrşeşte una şi apare cealaltă. 2 Poseidonios. nat. 23. 154. 5 Ibid. în toate cazurile de mai sus. Sacrificiul pare neînsemnat. VI.caracteristică morală a primitivului. Ceea ce unii fac pentru a evita decăderea bătrîneţii. Se povesteşte chiar că practică un anume tip de duel straniu în care adversarii luptă nu ca să se atingă unul pe altul ci ca să se spintece pe sine însuşi2. IV. decît dacă ar fi obligatorii. Athen. 11 şi 12. Sinuciderii i se ataşează aşadar o primă socială care o încurajează . XII. VI. aceste sinucideri se datorează stării de impersonalitate sau. 115.de gelozie aduc sinuciderea linui bărbat sau unei femei 5. 14. ca şi sinuciderile obligatorii. Era nevoie ca moartea să fie impusă de societate ca o datorie. ca un eveniment nefericit să declanşeze deprecierea existenţei în ochii victimei. ba chiar virtute prin excelenţă. de altruism . Fiind deci semne ale virtuţii. Plinius.

32. el nu mai are ce face cu viaţa. 89.atunci cînd renunţarea în sine. Exista chiar o stîncă de pe care oamenii se aruncau din pietate. Viena. reproşîndu-i că sporeşte viaţa. 333. în realitate el a condamnat mai degrabă acest fenomen. 279. El propovăduia. . Londra. cit. Dar cînd aceste condiţii sînt îndeplinite. 1884. NarrativeofaJourneythrough. Dacotah. Inscripţiile ne vorbesc despre regii şi miniştrii care se pregăteau să-şi sfîrşească astfel zilele 4 şi ne asigură că la începutul secolului aceste superstiţii nu dispăruseră complet5. Lombroso. Uber die Indische Secte der Jaina. „Brahmanul. l'Uomo delinquente. Charlevoix a observat rituri de aceeaşi natură în Japonia : „Nimic nu e mai obişnuit decît să vezi. ea a devenit clasică7. 51. trebuie ca omul să fi atins o anumită vîrstă şi să lase în urmă cel puţin un fiu." Chiar dacă budismul a fost deseori acuzat de a fi împins acest principiu pînă la ultimele sale consecinţe. mai ales la credincioşii din sudul regiunii. nu pentru vreun motiv anume. 3 Buhler. inscripţii descoperite în numeroase sanctuare demonstrează că. sinuciderea religioasă era o practică foarte frecventă2. bărci pline cu acei fanatici care se aruncă în apă încărcaţi cu pietre. ce-i drept. p. de-a lungul coastelor mării. p. în hinduism. 2 Lasle. erijînd sinuciderea în practică religioasă. fără manevre violente. ideea că omul trebuie să fugă de existenţă este atît de conformă cu doctrina şi cu aspiraţiile spiritului hindus. op. în 1822. cit. VI. cum este jainismul. că suprema fericire este să dispari în Nirvana .. ferit de necaz şi teamă. p. dar suspendarea fiinţei poate şi trebuie să fie obţinută din timpul acestei vieţi. XII. este considerată lăudabilă. Fidelul se lăsa să moară de foame 3. 4 Barth. op. sub influenţa brahmanismului. Este adevărat că legile lui Mânu recomandă sinuciderea cu anumite rezerve . 146. p. Hindusul se sinu-cidea oricum cu uşurinţă. Oricum. 1824-25. este admis cu onoare în împărăţia lui Brahma i. încît este regăsită sub forme diferite la principalele secte născute din budism sau apărute odată cu el. Despre sinucidere 177 India este ţara clasică a acestui gen de sinucideri. lăsîndu-se să se scufunde încetul 1 Lois de Manou. 1891.the Upper Provinces of India. care s-a despărţit de corpul său prin una din practicile folosite de marii sfinţi. sau care îşi străpung bărcile. pentru a se devota zeului Siva 6 . p. 10. The religions of India. cap. p.. obiceiul de a căuta moartea în apele Gangelui sau ale altor rîuri sacre era foarte răspîndit. Cu toate că una din cărţile sfinte ale religiei jainiste condamnă sinuciderea. 1887. ---------------------j 1 Mary Eastman. un ofiţer a asistat la un asemenea sacrificiu. 19 şi 37. 169. 5 Heber. 2 Barth. Cît despre istoria fanaticilor care se lasă zdrobiţi toţi odată sub roţile idolului lui Jaggamat.

în această privinţă. dispare cu desăvîrşire. îl roagă să le accepte sacrificiul şi îi cer să trimită o flacără. Glossary. Vezi Burnell. ea exprimă o prăbuşire totală a activităţii care. din contră. 324. Unul este detaşat de viaţă pentru că. Imediat ce apare o flacără. Sectanţii Amida se închid şi se zidesc în caverne în care abia au loc să stea aşezaţi şi unde pot respira doar printr-o mică răsuflătoare. la cuvîntul Jagarnnath. nu este similară în toate cazurile. Un mare număr de spectatori îi urmăresc cu privirea.. XV. în ciuda aparenţelor. p. negăsind un scop pe care să-1 slujească. Tristeţea altruistului în schimb este făcută din speranţă. neputînd deveni utilă. Ana/. . pentru că are un scop. binecuvîntarea. totuşi se mai observă şi azi cazuri izolate. Resch. celălalt. 1871. Practica a dispărut aproape total." Nu există sinucideri al căror caracter altruist să fie mai vizibil decît acestea. tristeţea altruistului exagerat vine. Impersonalitatea atinge aici cota maximă.. t. Tristeţea egoistului este făcută dintr-un sentiment de oboseală şi de sumbră descurajare. în toate cazurile. despre care îşi face o imagine mai mult sau mai puţin întunecată. în timp ce îşi proslăvesc idolii. toate sinuciderile se aseamănă. eroare imposibil de acceptat. altruismul este la apogeu. înainte de dispariţie. flăcări. Putem să ne întrebăm dacă nu cumva aceste sinucideri provin din faptul că omul găseşte că viaţa este tristă ? Este adevărat că cine se sinucide cu atîta spontaneitate nu ţine prea mult la viaţă. de vreme ce crede doar în ea şi încearcă atît de energic să se confunde cu ea pentru a continua să existe de fapt. 178 Emile Durkheim cu încetul. Vezi Stirling. care îi apare ca un obstacol^ Diferenţa cauzelor se regăseşte în efecte şi melancolia unuia este de altă natură decît a celuilalt. căci dincolo de viaţă sînt întrevăzute cele mai frumoase perspectiv^. ceea ce nu înseamnă că nu mai facem distincţie între diferitele ei forme. Reprezentarea vieţii nu are aceleaşi cauze şi deci. Alţii se urcă pe vîrful unor stînci înalte. Omul se consideră deci ca lipsit de o existenţă proprie.6 7 Forsyth. în timp ce egoistul este trist deoarece nu vede nimic altceva real în lume decît individul. deasupra cărora se află mine de sulf. Dar. o privesc ca pe o dovadă a consimţămîntului divin şi se aruncă în abis. 172-175. îşi invocă fără încetare zeul. Memoria acestor pretinşi martiri este deosebit de venerată 1. 1886. Acolo se lasă să moară de foame. The Highlands of Central India. din cînd în cînd. dar situat în afara acestei vieţi. din aceea că individul i se pare lipsit de orice realitate. Londra. ridicîndu-le în slăvi valoarea şi cerîndu-le. p. se simte inutil. din care ies.. Puţin contează numele pe care i-1 dă. vedem mdividul aspirînd să se desprindă de fiinţa sa personală pentru a se scufunda în acel altceva ce este considerat ca adevărata lui esenţă.

adică la popoarele monoteiste precum evreii. Nu apare niciodată sub forma unei practici rituale.Ea conţine chiar entuziasmul şi elanul unei credinţe nerăbdătoare să se împlinească şi care se afirmă prin acte de o mare energie. Individualismul moderat. îl împiedică deci să favorizeze sinuciderea. creştinii. adică să fie . Or. mahomedanii. o fac doar într-o măsură foarte mică. Invers. ca şi la indivizi. La popoare. t. Ceea ce îl caracterizează în principal este ideea că tot ce este real în individ este străin naturii sale. Jainismul şi budismul sînt credinţe atee. omul nu are existenţă personală. deşi nu ele îl produc pe acesta . Creştinul nu îşi reprezintă şederea pe pămînt sub o formă mai plăcută decît sectantul jainist. Despre sinucidere 179 în rest. iar mersul istoriei nu poate fi explicat prin jocul conceptelor pur metafizice. că aceasta este originea şi semnificaţia lor. acolo unde principiul fiinţelor nu se confundă cu ele. desemnîndu-i datorii personale pe care nu le poate ocoli. El vede în ea doar o etapă de încercări dureroase şi consideră că adevărata sa patrie nu e pe lumea asta. dar nici panteismul nu este cu adevărat teist. ci este conceput sub o formă individuală. II. această dogmă se află la baza doctrinelor hinduse . fără îndoială. modul mai mult sau mai puţin sumbru în care un popor concepe existenţa nu este suficient pentru a explica înclinaţia lui spre sinucidere. în consecinţă. care este caracteristic creştinismului. acţiunea lor oricum nu este profundă. concepţiile acţionează asupra cauzelor ce le-au creat. Este deci adevărat că între ea şi panteism există o legătură. Dacă esenţa panteismului constă în negarea mai mult sau mai puţin radicală a oricărei individualităţi. în ciuda teoriilor despre om şi despre destinul acestuia. Omul nu este condus de idei abstracte. Concepţiile religioase sînt produse ale mediului social. sau la cele politeiste precum grecii şi latinii. că sufletul care îl animă nu este sufletul său şi că. S-a remarcat de multă vreme că ele coexistă în general cu credinţele panteiste. reprezentările au drept primă funcţie să exprime o realitate pe care nu ele o construiesc . Sistemele metafizice şi religioase care servesc drept cadru logic unor astfel de practici morale reuşesc să dovedească. Aceasta arată că societăţile creştine acordă individului un loc mai însemnat decît societăţile primitive. chiar dacă reprezentările pot modifica apoi realitatea. o regăsim deja în brahmanism. această formă de sinucidere este foarte rară. odată formate. 1 Histoire du Japon. De modul în care se achită pe acest pămînt de sarcinile ce-i revin depinde accesul creştinului la bucuriile de dincolo de moarte. într-adevăr. dacă. o asemenea religie se poate forma doar în sînul unei societăţi în care individul să nu conteze. Dar care anume ? Nu putem admite că panteismul produce sinuciderea. Totuşi este cunoscută aversiunea cu care creştinismul condamnă sinuciderea.

Sub aceste forme diferite. Recherches sur Ies opinions et l& legislation en matiere de mort volontaire pendant le moyen âge.18O Emile Durkhcim complet „înghiţit" de grup. Este probabil că epidemiile de sinucidere care au decimat adesea mănăstirile în Evul Mediu . căci îndeplinesc acest gest pentru că există ceva la care ţin mai mult decît la propria persoană. Căci oamenii îşi reprezintă lumea după imaginea micului grup social în care trăiesc. Putem mai ales să clasăm în această rubrică moartea unor martiri creştini.şi care erau atribuite excesului de fervoare religioasă . Pe de altă parte. cealaltă este solidară eticii rafinate care pune pe primul plan personalitatea umană. Una este legată de acea morală care dispreţuieşte tot ceea ce îl interesează doar pe individ. în favoarea ideii pe care o slujeau. chiar dacă nu se sinucideau. cum personalitatea individuală este tot mai mult eliberată de personalitatea colectivă. Am constituit aşadar un al doilea tip de sinucidere care cuprinde trei varietăţi: sinuciderea altruistă obligatorie. pasiunea entuziastă cu care fidelii religiei noi mergeau în întîmpinarea sacrificiului suprem arată că. Dar acestea nu sînt decît cazuri izolate Ţ -l--------------------------1 Starea morală care determina aceste sinucideri a fost numită acedia. între cele două tipuri de sinucidere există toată diferenţa care separă popoarele primitive de naţiunile cele mai cultivatei ^ Dacă societăţile primitive sînt prin excelenţă terenul propice pentru sinuciderea altruistă. cum sînt comandantul Beaurepaire şi amiralul Villeneuve. de fapt. făceau astfel încît ea să devină inevitabilăMDrice caz în care actul ce determină moartea este îndeplinit de victimă în cunoştinţă de cauză este un caz de sinucidere. în acel moment. al cărei perfect model este sinuciderea mistică. Deci această organizare este cauza reală a acelei sinucideri de tip special care apare peste tot în conexiune cu panteismul. sau despre nefericiţii care se sinucid pentru a-şi proteja familia de ruşine. de aceeaşi natură ^ v în societăţile contemporane nouă. astfel de sinucideri nu sînt prea răspîndite^Despre soldaţii care preferă moartea în locul umilinţei înfrîngerii. 2 Se pare că sinuciderile atît de frecvente în timpul Revoluţiei erau favorizate. Vezi Bourquelot. ea contrastează puternic cu sinuciderea egoista". ei îşi anihilaseră complet personalitatea. Panteismul religios este deci o consecinţă şi o reflectare a organizării panteistice a societăţii. cel Despre sinucidere . se lăsau omorîţi de bunăvoie. sinuciderea altruistă facultativă şi sinuciderea altruistă acută. ea apare totuşi şi la civilizaţiile mai recente. este vorba de acei neofiţi care. căutau moartea prin orice mijloc. am putea spune că ei cedează unor mobile altruiste.erau.

1253 122 10 90) Statele Unite 680 80 8. la prima vedere. Primau interesele patriei şi ale partidului.000 de soldaţi.6 90) Wurttemberg( 1 320 170 1. în perioada 1845-56.92 846-58) Saxonia( 1847. 1 Cifrele referitoare la sinuciderile militarilor sînt prel*jate din documente oficiale sau de la Wagner (cp. n în toate ţările europene este valabilă constatarea că mjHtarjLstsinucid.).000. de o stare de spirit altruişti în ace» perioadă de lupte interne. 229 şi urm. Faptul pare surprinzător.50 Franţa (1876-90) 333 265 1.000 de civili şi 382 la 1.00 OOOdeci in raport 0 de vilide cu civilii soldaţi aceeaşi vtrstâ Austria (1876.000.000. p.77 58) Prusia (1876-90) 607 394 1. Tabelul XXffl Compararea sinuciderilor militare şi sinuciderilor civile în principalele ţări din Europa Coeficien Sinucideri la tul de agravare al l.25 Danemarca este singura ţară unde contingentul celor două populaţii este aproape acelaşi. în această cifră r»u sînt cuprinse sinuciderile de ofiţeri l.soldaţilor 1. căci ar fi trebuit să existe multe motive ca armata să fie .mai protejată faţă de sinucidere decît civilii. Multitudinea e xecuţiilor capitale avea.181 Totuşi există şi în zilele noastre un mediu special în care sinuciderea altruistă este în stare cronică : armata. cit.OOO. fără îndoială. maimult decît civilii de aceeaşi vîrstSI Diferenţa variază între 25 şi 900% (vezi tabelul XXIII)..2 Anglia (1876209 79 2. 388 la 1. puţin în parte. de entuziasm colectiv. aceleaşi cauze : era la fel de uşor să te omori şi să omori. cifrele relativi la .5 (1870-84) Italia (1876-90) 407 77 5.640 369 1. personalitatea individuală îşi p»ierduse orice valoare.

cu aproape 60% mai ridicat. Pentru Statele Unite am presupus că vîrsta medie în armată era. de la prima perioadă la cea de-a doua. Deci pentru 100 de sinucideri de civili. de la Wagner sau de la Mo»rselli. independent de celibat. ce poate înlocui oarecum familia. coeficientul este încă şi mai mare. ei nu sînt afectaţi de tare organice grave J. faptul că militarii reprezintă. După un recensămînt din 1866. au existat în Franţa 380 de sinucideri la un milion de militari. nu este o persoană izolată. Putem înlătura dubiile comparînd sinuciderile soldaţilor cu cele ale celibatarilor de aceeaşi vîrstă. în anii 1888-91. 1 O nouă dovadă a ineficientei factorului organic. Apoi. Dacă rata celibatarilor a crescut în aceeaşi măsură (şi e normal să fie aşa). a crescut cu siguranţă şi rata corespunzătoare celibatarilor de vîrstă respectivă. ca şi în Europ>a. existau 160 de sinucideri de militari. ci şi că ar putea fi chiar mai mare.sinuciderile civile sînt luate din documente oficiale. un milion de celibatari de 31 de ani dădeau un număr de sinucideri curpins între 394 şi 627. în general. 182 Emile Durkheim Mai întîi. atunci înseamnă că ea a fost. căci soldatul. 2 în anii 1867-74. floarea ţării.6. şi 237 de cazuri corespunzătoare celibatarilor de 20-25 de ani. Luîndu-le însă drept punct de reper. căci tabelele realizate de noi se referă la o perioadă mai recentă (1889-91). un milion de subofiţeri dădeau o medie anuală de 993 sinucideri. a fost invocat deseorucelibatuL Dar acesta n-ar trebui să aibă pentru armată consecinţe la fel de negative ca pentru populaţia civilă. cu ajutorul tabelului XXI. şi a selecţiei matrimoniale.11 coeficientul de . De unde apare deci această agravare considerabilă ? Cum soldaţii simpli nu sînt căsătoriţi. deci aproximativ 510. rata sinuciderilor este de aproape 140. ei aveau o vîrstă medie de 31 de ani. fizic vorbind. în perioada 1867-74. spiritul de clan şi viaţa în comun ar trebui să aibă şi aici influenţa profilactică pe care o dovedeşte alteori. pe care putem însă să-1 estimăm ca fiind în realitate 4 2. Considerînd separat doar sinuciderile subofiţerilor. ceea ce dă un coeficient de agravare de 1. în special. de 20-30 ani. Dacă în ciuda acestei erori vom găsi un coeficient de agravare. în prima perioadă. de numai 319. obţinem un coeficient de agravare de 1. Cum numărul sinuciderilor s-a dublat. triaţi cu grijă.94. comparînd această cifră cu cele 993 de sinucideri de subofiţeri. în 1889-91. de fapt. El face parte dintr-o societate foarte închegată. putem fi siguri nu numai că este real. E adevărat că nu ştim la ce cifră ajungeau sinuciderile celibatarilor de 30 de ani atunci. în 1889-91. este între 210 şi 220. cum am mai spus. ceea ce ridică la 3. eroarea care va rezulta nu va face altceva decît să micşoreze coeficientul de agravare al subofiţerilor faţă de valoarea reală.

începînd cu acest an.15. pe motiv că ar afecta mai mult populaţia militară decît civilii.6 pînă la aproape 4. Cauza cel mai des invocată este dezgustul faţă de serviciul militar : ea coincide cu părerea obişnuită după care sinuciderea s-ar datora dificultăţilor existenţei. ba chiar mai mic decît în alte state europene. De fapt. între 1862 şi 1878. nu ridică rata generală a sinuciderilor. o adaptare.agravare al subofiţerilor. atîta vreme cît armata franceză numără cele mai puţine sinucideri din toată Europa. numărul ibofiţerilor de carieră a scăzut tot mai mult. Faptele următoare demonstrează superficialitatea acestei explicaţii simpliste : 1. în 1863-68. în consecinţă. încît să explice numărul enorm de sinucigaşi. poate fi explicat doar de cauze specifice vieţii militare. 430 de sinucideri la milion. corpul ofiţerilor a dat în medie. ceea ce nu este demonstrat. obţinem un coeficient de agravare de 2. care variază în funcţie de diversele trepte ale ierarhiei militare de la 1.' Stricteţea disciplinei. ci cu ansamblul populaţiei masculine. Trebuie să se producă. cu excepţia Danemarcei. un milion de bărbaţi de 37 de ani dădeau doar 200 de sinucideri. Dacă nu ne mai referim la subofiţeri şi după 1874. absenţa libertăţii. Dar am arătat deja că alcoolismul nu are o influenţă concretă asupra ratei generale a sinuciderilor. după un timp. căci ne-au lipsit informaţiile referitoare la influenţa celibatului în celelalte ţări. Comparînd cele două cifre. este pentru că. care nu depinde de căsătorie sau de viaţa de familie. Este logic să admitem că dezgustul faţă de serviciul militar este mai pronunţat în primii ani şi se diminuează pe măsură ce soldatul se obişnuieşte cu viaţa de cazarmă. De altfel. ar ramîne încă un excedent considerabil de sinucideri militare cu altă origine. chiar şi cei mai înverşunaţi susţinători ai ipotezei de mai sus pot atribui doar o zecime din cazuri alcoolismului. Este adevărat că valorile au fost stabilite doar pentru Franţa. trebuie să-i comparăm nu cu celibatarii. există multe alte meserii mai dure şi care. Dacă schimbarea mediului şi inadaptarea la su . Cum mulţi dintre ei sînt căsătoriţi. în plus. putem fi siguri că rezultatul de mai sus este general valabil. Coeficientul de agravare. Care să fie deci cnnyeJe '? S-a invocat alcoolismul. chiar dacă sinuciderile alcoolice ar fi de două sau trei ori mai frecvente la soldaţi decît la civilii de aceeaşi vîrstă. totuşi. Soldatul este cel puţin sigur că are un acoperiş şi o hrană suficientă. Despre sinucidere 183 în sfîrşit. deci nu o poate avea nici asupra militarilor. Oricum. căsătorită sau nu. cei trei ani de seviciu militar în Franţa (sau doi şi jumătate în Prusia) nu ar fi de ajuns pentru ca numărul alcoolicilor din armată să crească atît de mult. privarea de orice confort ne fac sa considerăm viaţa de cazarmă cu totul intolerabilă. fie pentru că subiecţii mai refractari au evadat sau şi-au luat viaţa. fie datorită obişnuinţei. Vîrstă lor medie era în 1866 de 37 ani şi 9 luni şi nu a variat prea mult de atunci.

l în primul. ca urmare a morţilor. Este o dovadă a faptului că agravarea specifică armatei nu este localizată în primii ani de . Oricum. Or. în 20 de ani. serviciu. este sigur că de la an la an efectivul se diminuează. cifra a crescut.3 pentru al treilea. a reformelor. a intrării în concediu etc. în mai puţin de 10 ani de serviciu. (1862tn tn 69) metr India opol a Sub 1 an de 28 20 + 25 20 13 serviciu militar ani 27 25 + 30 39 39 ani 3+ 5 ani 40 30 + 35 51 84 ani 5 -t. rata civililor nu progresează niciodată atît de mult. în timp ce pentru celibatarii civili a crescut de la 237 la numai 394.000.10 ani 76 în Franţa. Lucrurile stau însă altfel.184 Emile Durkheim noua existenţă i-ar întinge pe soldaţi la sinucidere.0 00 subiec^.000 Sinucid subiec|i eri anuale ii 1. cifrele brute sînt aproape constante pentru toţi cei trei ani de serviciu militar: 15. Cifrele absolute nu se pot menţine deci la acelaşi nivel decît dacă . 14. Este adevărat că nu dispunem de cifrele proporţionale raportate la efectivul fiecărui contingent. de opt oh . Se pare că şi în Italia situaţia este aceeaşi.8 pentru al doilea şi 14.000. aşa cum arată şi tabelul următor: Armau francezi Armata engleză Subofi( Sinucideri eri şi la soldaţi 1. rata sinuciderilor s-a triplat aproape. în armata engleză din India.7 ani 48 35 + 40 71 103 ani 7 -i. ar trebui să constatăm diminuarea coeficientului de agravare pe măsură ce se prelungeşte serviciul militar.

ca şi în alte ţări. 2. 1892. Pentru subofiţeri.12 1875. Angajaţii voluntari şi reînrolaţii ar trebui să prezinte o mai mică aptitudine pentru sinucidere. de altă natură. Coeficientul de agravare al primelor două categorii ar trebui deci să fie mai mic decît cel al soldaţilor.000 de cazuri la milion. în Austria. agravarea ulterioară l. o cifră într-adevăr mare. peste 1.30 30 + 627. Dar aceste cifre nu le contrazic pe cele de mai sus.394. din contră. ceea ce nu împiedică. p.cifrele proporţionale cresc considerabil. iar trupa doar 230 (Morselli). totuşi. 2.54 (reînrolaţi) 0 ani deci 5 10 . datorate cu adevărat schimbărilor existenţei. " 3. Viaţa militară este mai puţin penibilă. în Stat. Din contră. de altfel. rata este de 560 sinucideri la milion pentru soldaţi şi 1140 pentru subofiţeri.5 sinucideri de soldaţi pentru o sinucidere de subofiţer. în Austria există o sinucidere de ofiţer la nouă sinucideri de soldaţi. din 1000 de sinucideri. în Prusia. Dezgustul faţă de viaţa militară ar trebui să fie mai mic la cei care i se dedică din vocaţie şi din proprie iniţiativă. Despre sinucidere 185 inferioară ratei din primul an.voluntari ani deci 3 15 78 între 394 Reangajaţi 1. ea este deosebit de puternică. 156 sînt săvîrşite în primele trei luniJ. chiar dacă unui ofiţer îi corespund mult mai mult de nouă soldaţi. rata este mai mare. care să se intensifice după o lege analogă celei observate în Franţa şi Anglia. am arătat că în Franţa situaţia este inversă. să existe la începutul serviciului un anumit număr de sinucideri. 200. ofiţerii aveau în 1871-75 o rată anuală de 565 sinucideri la milion. Chiar în Franţa rata celui de-al doilea şi al treilea an este i Vezi articolul lui Roth. în anumite zone. Este posibil ca. Mooatschrift. iar disciplina militară mai puţin aspră pentru ofiţeri şi subofiţeri decît printre soldaţi. 2. La fel. există 2. Ştim că în Prusia sinuciderile sînt deosebit de numeroase în primele şase luni. Dar. Este deci posibil ca. în Italia. să existe o agravare mai importantă. la fel. în afara agravării temporare din această perioadă de perturbare. Rata Rata Vîrsl celibatari Coefi sinuc a lor civili cient ideril medi de ul de or la e aceeaşi agrav milio prob virstă are n abila (188991) Perioa între 237 da Angajaţi 25 670 -i.

obiceiuri căpătate sau predispoziţii naturale care ansamblul de stan. începînd cu 1882. cazarmă determină coeficientul de . pentru aceasta. Şi ea este un grup masiv şi compact. Trebuie să acorzi puţină atenţie propriei persoane. Chiar şi pe timp de pace. ..~ ~— r. Din 1882 pînă în 1889. este normal ca primii să fie mai înclinaţi către sinucidere decît cei din urmă. în această privinţă. ouiccmn vaK. ansamblul de stări. aceşti coeficienţi. Astfel. cifrele au crescut din nou. în practica obişnuită a meseriei. disciplina^ impune să asculţi fără să discuţi şi. ele au revenit la valoarea dinaintea războiului.. Această ipoteză ne permite să înţelegem şi superioritatea pe care subofiţerii o au. Intensitatea înclinaţiei către sinycidere a reînrolaţilor este de remarcat. fără să înţelegi. 186 Emile Durkheim măsură exigenţelor ei şi. sînt cu siguranţă mai mici decît în realitate. f Dintre toate componentele societăţii modeme. o abnegaţie intelectuală care nu se împacă deloc cu individualismul. Ne explicăm astfel de ce coeficientul de agravare creşte odată cu prelungirea serviciului militar : puterea de renunţare. uneori. care corespund în cea mai mare 1 Pentru Prusia şi Austria nu avem efectivele pe ani de serviciu militar. într-un cuvînt. cum spiritul militar este mai puternic la reînrolaţi şi gradaţi decît la simplii soldaţi. Dar această diminuare nu s-a menţinut. în acelaşi timp.m». principiul de conduită este impus soldatului din arară propriei persoaneTfapfce caracterizează starea de altruism. Nu există nici o altă funcţie care să impună în aceeaşi măsură acceptarea supunerii şi pasivităţii.Pentru motivele arătate. cei care suferă cel mai puţin de pe urma inconvenientelor sale. militarii cei mai afectaţi de sinucidere sînt exact cei cu o mai mare vocaţie pentru o astfel de carieră. faţă de ofiţeri. armata aminteşte cel mai \ bine de societăţile inferioare. trebuie să fie. de vreme ce aceştia rămîn în armată după ce au avut experienţa vieţii militare. / pentru a putea accepta sacrificiul imediat ce ai primit un ordin în acest i sens. pentru că serviciul militar s-a scurtat (5 ani în loc de 7). la acelaşi h nivel' în viaţa civilă. ci. ce încadrează strict individul şi-1 împiedică să aibă o mişcare proprie.. în plus. după război. Deducem că nu dezgustul faţă de viaţa de. Oricît de disciplinat ar fi un ofiţer. De vreme ce o astfel de constituţie morală este terenul natural al sinuciderii altruiste.. S-a considerat că sinuciderile militare au scăzut în Franţa. măcar . chiar dacă serviciul militar s-a scurtat din nou (3 ani în loc de 5). pe care nu o mai regăsim nicăieri. Prima calitate a unui soldat este un soi de / impersonalitate deosebită. din contră. ceea ce nu ne împiedică să stabilim cifrele proporţionale. avem dreptul să presupunem că şi sinuciderea militară are acelaşi caracter şi provine din aceeaşi origine. oscilînd între 322 şi 421 la milion.agravare atît de mare. raportaţi la celibatarii din 1889-91. Este necesară. acceptarea impersonalităţii se dezvoltă în urma unui dresaj mai îndelungat. _ ______ caracterizează spiritul militar.

şi invers : Coeficientul de agravare al Sinucideri ale soldaţilor in ci vi U lor de Teritorii militare raport cu ci vi peste 20 ani la hi de peste 20 mi bon ani Viena (Austria inferioară şi superioară. coeficientul de agravare este cu atît mai ridicat cu cît ansamblul populaţiei civile are o înclinaţie mai mică spre sinucidere.8 133(1871-75) Anglia 2 2 73(1876) Italia între 3 şi 4 37(1874-77) Austri 8 U (1864-72) a In afara faptului că Austria ar fi trebuit să se situeze înaintea Italiei. Condiţiile favorabile sinuciderii altruiste sînt v^deci îndeplinite în mai mică măsură decît la subofiţeri. el are un cîmp de acţiune mai întins. Italia. în plus. pentru militari. însă soldaţii nu se sinucid mai mult decît civilii. Corpurile de armată cu cel mai mare coeficient de agravare sînt cele din garnizoanele aparţinînd regiunilor în care civilii au rata cea mai mică. capabil de iniţiativă . coeficientul de agravare al armatelor lor variază doar între l. Dar el este foarte ridicat în schimb în Austria. în articolul citat. ţări în care civilii se sinucid foarte puţin. inversiunea este absolut regulată l. Danemarca este tărîmul clasic al sinuciderii. şi invers. Prusia şi Franţa. Rosenfeld. ea este confirmată de următoarele observaţii: 1. 77.3 150(1871-75) Prusia 1. Nu numai că această ipoteză explică faptele expuse anterior dar. Din tabelul XXIII rezultă că. 25 şi Despre sinucidere 187 l. a ajuns la aceleaşi rezultate. deci o indi-I vidualitate mai dezvoltată. încercînd să facă un clasament al principalelor ţări europene din punctul de vedere al sinuciderii militare.42 660 . 1.parţial. cu coeficienţii calculaţi de el: Coeficientul de agravare al Raia populaţiei soldaţilor in raport civile la milion cu civilii de 20 + 30 ani Franţa 1. Statele Unite şi Anglia. Iată ordinea statelor. Ea se observă chiar mai bine în interiorul Imperiului Austro-Ungar. Statele cele mai încercate de sinucidere sînt apoi Saxonia.

decît în Saxonia. ori Franţa.41 Silezia) ] Praga (Boemia) 2.58 240 J 48 ° 250 | Media 1 Media 3. Cum el protejează omul împotriva sinuciderii egoiste.5). cele din urmă sînt datorate individualizării excesive ce însoţeşte civilizaţia.82 290 283 310 f Cracovia (Galiţia 4. Carintia. r» 480 620 Innsbruck (Tirol. de vreme ce un milion de celibatari între 20 şi 25 de ani dau 214 sinucideri. Carniola) 3.48 Graz (Steiermark. Aceste fapte dovedesc proporţia inversă ce există între cauzele sinuciderilor militare şi ale celor civile. unde rata civililor este mică. din contra.41 Vorarlberg) Zara (Dalmaţia) 3. Austria şi chiar în Anglia. este normal ca acolo unde el este încă puternic populaţia . Popoarele a căror armată este grav afectată de sinucidere sînt popoare cu un nivel scăzut de civilizaţie. iar coeficientul de agravare mediu. .46 580 1 vi.j. 1 E posibil ca mărimea deosebită a coeficientului de agravare militar în Austria să provină din faptul că sinuciderile din armată sînt mai exact recenzate decît cele ale civililor. Rata conducerii militare a Parisului. decît la Graz ori Viena.. 188 Emile Durkheim în Italia. cu moravuri apropiate de cele ale societăţilor inferioare. în marile societăţi europene. Este mai intens la Zara sau Cracovia. Coeficientul de agravare la Paris trebuie să fie aproape nesemnificativ. în Puglia faţă de Roma. Prusia. Sinuciderile militare depind deci de starea contrar^. este inferioară celei a corpului de armată din Bretania.41 J şi Bucovina) Există doar o excepţie : teritoriul Innsbruck. denumită de noi altruism. Acelaşi lucru se observă şi în Franţa. 2.este mult 0 mai dezvoltat în Italia. în Puglia şi Abruzzo. sînt multe sinucideri militare (370 şi 400 la milion) şi doar 15 sau 16 civile.„ Media *> A f. Bolonia este districtul militar cu cele mai puţine sinucideri de soldaţi (180 la milion) şi cele mai multe sinucideri de civili (89. cu 440.acest concept antagonic prin excelenţă spiritului individualist .Salzburg) Brno (Moravia şi 2.. Tradiţionalismul \ . cu 260 de sinucideri la milion.58 \* . adică de o slabă individualizare.

devine el însuşi o sursa de sinucidere. cu cît coincide mai bine cu sentimentele populaţiei civile din zonă. care trece drept şcoala virtuţilor 1 Vom remarca faptul că starea de altruism este proprie regiunii.* Veteranii în raport cu (suprimaţi în celibatarii de 1872) 45 + 2. în toate armatele. Depăşind un anumit grad de intensitate. Corpul de armată din Bretania nu conţine doar bretoni. armata contribuie la intensificarea ei pînă în punctul în care devine cauza unei importante agravări *. sinuciderea a dat în 1872-78 o mortalitate dublă faţă de cea furnizată.4 civilă speciale din 2-78) 5 masculină Paris 570(187 2. Armata.37. tinde să-1 exagereze.4 de 35 de ani. militare.3 aceeaşi 2860 55 ani 7 vîrstă. Despre sinucidere 189 Vîrsla medie Sinucide reală Coeficient de ri la sau agravare milion proba bilă 30 -iîn raport cu 35 ani populaţia Corpurile 570(186 2. şi totuşi e mai mare decît cea a trupelor obişnuite. în perioada 1889-91. este mai mică decît în realitate. în aceeaşi perioadă. 2. el nu va reuşi niciodată să capete suficientă forţă. Educaţia pe care o dă are efecte cu atît mai puternice. Jandarmeria 3) 5 indiferent de starea civilă. Nu are însă aceeaşi acţiune profilactică dacă rămîne la un nivel moderat. calculată în raport cu celibatarii din 1889-91. acolo unde spiritul militar este contrazis fără încetare şi cu energie de către morala publică. aşa cum am văzut. de trupele staţionate în Franţa (570 sinucideri la milion faţă de . şi are cu atît mai multe şanse să reuşească în acţiunea sa. Din contră. La fel. dar se află sub influenţa stării morale ambiante. trupele de elită au cel mai mare coeficient de„ agravare. în armata din Algeria. Putem explica deci de ce în regiunile în care starea de altruism este suficientă pentru a proteja oarecum ansamblul populaţiei. 2. Ultima cifră. cu cît este mai puternic susţinută de mediul ambiant.civilă să numere mai puţine sinucideri.

geniul. în 1890. armata a dat în 1878-81 doar 430 cazuri de sinucidere la milion. în aceleaşi ţări şi în acelaşi timp. peste tot.în Austria şi Anglia. începînd din 1862. în Prusia. de impersonalism într-un cuvînt. la 550 în 1890. îmbrăcînd uniforma. nu mai erau decît 280. practicile de supunere pasivă. de la 707 în 1877. el nici nu este atît de rupt de restul societăţii. de altfel. a avut loc în toate ţările un recul al vechiului spirit militar. Este deci posibil ca uneori sinuciderea 190 . la 185 în 1891 . 3. a existenţei duse pînă atunci nu dispar ca prin farmec. încît să nu mai participe la viaţa comună. la 457 cazuri în 1893 . în Germania. şi 210 cazuri în 1890 în Anglia. în timp ce bersalierii aveau 580. sinuciderea militară este în decadenţă. Remarcînd că a început exact în momentul cînd debuta perioada expansiunii coloniale.numai 280). efectele educaţiei primite. Ea a fost continuă. în 1876). erau 630 cazuri la milion . De remarcat şi faptul că. însă descreşterea a apărut înaintea noilor legi. Armele cel mai puţin încercate sînt pontonierii. într-adevăr. * Deoarece jandarmii şi gărzile municipale sînt adesea persoane căsătorite. de la 391 în 1885. Şi. în Franţa.010 cazuri. Soldatul.277. infirmierii. Totul demonstrează aşadar că sinuciderea militară este doar o formă de sinucidere altruistă. lucrătorii din administraţie. Sinuciderea variază aşadar în armată în funcţie de această stare despirit. Trupele de elită se disting prin nivelul ridicat al abnegaţiei şi renunjarii jnilîtăre. Fenomenul a apărut însă peste tot. nu devine un om cu totul nou . disciplina a devenit mai puţin rigidă şi mai puţin apăsătoare asupra individului i. în Austria. în aceeaşi perioadă. de ascultare absolută. carabinierii 800. O ultimă dovadă în spiritul legii enunţate este faptul că.. 1 Creşterea e prea importantă pentru a fi accidentală. putem să ne întrebăm dacă nu cumva războaiele care au izbucnit cu acest prilej nu au determinat o revigorare a spiritului militar. Pentru a da satisfacţie noilor aspiraţii. faţade 1. în Italia. De voie sau de nevoie. în Italia. respectiv 217. şcolile militare şi batalioanele de instrucţie 1. de la 431 în 1876. Este o nouă dovadă a naturii contrare a cauzelor ce determină sinuciderile civile şi militare. este verificat faptul că. însă nu a existat nici o creştere (1209 cazuri în 1892. s-au găsit din ce în ce mai mult în contradicţie cu exigenţele conştiinţei publice. adică cele cu un caracter militar mai slab. pierzînd astfel teren. S-a spus atunci că micşorarea era datorată legilor de reducere a perioadei stagiului militar. în Belgia. cu o singură creştere destul de importantă din 1882 pînă în 1888 l. diminuarea este mică. Emile Durkheim Dacă afirmaţia noastră este fondată. sinuciderile civile s-au înmulţit. Nu înţelegem prin aceasta că toate cazurile particulare apărute în regimente au această natură. în 1862. era normal ca lucrurile să se petreacă astfel. sinuciderile militare au scăzut de la 716 cazuri la milion în 1877. la 389 în 1892.

pur şi simplu. cum să dai acest nume sectantului Jaina care se omoară pentru a intra în neant. Despre sinucidere 191 predispoziţii iniţiale. prin natura şi cauzele sale. Şjnnţjdgp-. o. dar într-o manieră mai puţin vizibilă. sub influenţa aceleiaşi stări de spirit. Dar îndepărtînd aceste cazuri. Viaţa este făcută din asemenea contradicţii. opedeapsă nedreaptă. Fiind un teren favorabil pentru sinucideri. în anumite ăşiţă a moralei primi^rSubinfluenţa acesterpjgdişpoziţiL^pidaiul se omoară peliuîrHă^ăTlrdci^bJejr^. pentru cele mai superficiale motive. ştimţâ sa. un număr atît de mare de indivizi predispuşi la sinucidere prin propria constituţie organică. Pe de altă parte. un acces pasager de gelozie sau. prezentînd caracteristici proprii sinuciderii.sa să fie civilă. o chestiunedg_onoare. moartea lui Caton şi a girondinilor nu înseamnă sinucidere. Pentru Esquirol şi Falret. dacă sinuciderile cauzate vizibil de spiritul de renunţare şi abnegaţie nu merită numele de omucidere. avansare stopăU. care include majoritatea sinuciderilor săvîrşite în armată şi care depinde de acea stare de altruism fără de care spiritul militar nici n-ar exista. căci morala militară este ea însăşi. renunţă la existenţă pentru o ofensă uşoară sau doar ca să-şi manifeste dezgustul . Deoarece sinuciderea altruistă. este nevoie de foarte puţin pentru ca militarul să transforme în faptă înclinaţia căpătată. se apropie deseori de acte pe care ne-am obişnuit să le stimăm şi să le admirăm. rămîne un grup compact şi omogen. DI Putem să înţelegem mai bine acum de ce a fost nevoie să dăm o definiţie obiectivă sinuciderii şi să-i rămînem fideli. Este greu să admitem că hazardul a adunat într-un anumit regiment. sîntem tentaţi să n-o considerăm ca pe o omucidere a propriei persoane. Totul se explică însă cu uşurinţă cînd admitem că armata dezvoltă o constituţie morală ce împinge omul la renunţarea facilă la existenţă. Dacă locuitorul din Insulele Canare care se aruncă în prăpastie pentru a-şi onora Zeul nu este un sinucigaş. primitivului care. atunci el nu se potriveşte nici celor provenite din aceeaşi dispoziţie morală. într-un anumit punct geografic. Aceste rămăşiţe au anumite raţiuni pentru a exista şi este normal ca o parte a trecutului să supravieţuiască în cadrul prezentului. Dar atunci. Iată decide unde provin fenomenele de contagiune observate deseorrfn armată şi pe care leam exemplificat şi noi. pentru un refuz de permîsîeTornustrare. ci că îşi luau viaţa pentru că erau prea puţin individualizaţi. 2 Ceea ce nu înseamnă că armata trebuie să dispară. este la fel de fals că o asemenea propagare imitativă poate să se transmită în afara unei anume 1 Nu vrem să spunem că indivizii sufereau din cauza acestei presiuni şi se sinucideau. pentrucăaTte sinucideri_au_avvit loc alături de el sau £U.» caracteristică societăţilor inferioare este cea care reapare acum. Ele ar fi de neexplicat dacă sinuciderea ar avea doar cauze individuale.

şi în plus să nu putem distinge sursa comună a tuturor. O simpatie mai adîncă pentru suferinţa umană urmează devotamentului fanatic al timpurilor primitive. 43 în 1873 şi 73 în .faţă de viaţă . De altfel. Iar maniera în care aceasta afectează conştiinţa morală nu diferenţiază sinuciderile suficient pentru a avea dreptul să le clasificăm în genuri separate. cauză a ceea ce am putea numi sinucidere eroică. falitului care preferă să nu supravieţuiască dezonoarei sale . care atinge apogeul în 1874. numeroşilor soldaţi care ridică cifra morţilor voluntare ? Toate cazurile provin din aceeaşi stare de altruism. Astfel. Aceasta înseamnă o creştere de 51% în raport cu 1872 şi de 41% faţă de 1873. în schimb. După ce criteriu am putea face o clasificare ? Cînd putem spune că motivul nu e suficient de lăudabil pentru a ocoli cuvîntul sinucidere ? Separînd radical cele două categorii de fapte. la 153 în 1873 şi 216 în 1874. Acolo unde predomină sinuciderea altruistă. Pentru intervalul l ianuarie 30 aprilie s-au numărat 48 de sinucideri în 1871. omul este gata să-şi dea viaţa. între modul de exersare a acestei acţiuni regulatoare şi rata socială a sinuciderilor există o legătură. sub o formă apropiată. La Viena. 44 în 1872. izbucneşte criza financiară. imediat a crescut şi numărul sinuciderilor. adică în primele patru luni din 1874. riscăm să ne înşelăm asupra naturii lor. la el sau la semenii săi. nu sînt fondate nici raţiunile sentimentale prin care vrem să justificăm excluderea. ci şi o putere care le reglează. dar el nu preţuieşte viaţa aproapelui său. Capitolul V Sinuciderea anomică Societatea nu este doar un obiect care atrage. Căci caracterele esenţiale se regăsesc cel mai bine în sinuciderea altruistă obligatorie . Ca dovadă că singurul motiv al înmulţirii sinuciderilor este catastrofa financiară. Dar sinuciderea egoistă este altfel ? Sentimentul de 192 Emile Durkheim autonomie individuală nu are propria sa moralitate ca sentiment contrariu ? Dacă primul e condiţia curajului. în 1873. riscînd să nu putem face decît o clasificare arbitrară. Fiecare fel de sinucidere este deci forma exagerată sau deviată a unei virtuţi. Ne bazăm pe faptul că motivele anumitor sinucideri altruiste se regăsesc. omul o respectă şi pe a celorlalţi şi suferă pentru orice lucru care o poate diminua. Iată pericolele la care ne expunem daca modificăm definiţia sinuciderii în funcţie de sentimentele subiective pe care ni le inspiră ea. ori respingem un grup considerabil de fenomene instructive. celălalt conduce către milă. creşterea cea mai însemnată s-a înregistrat în momentul de vîrf al crizei. de la 141 în 1872. sentimentele şi activitatea individului. acolo unde personalitatea individuală este mai presus de toate. ori le păstrăm pe toate. cu intensitate inegală. daca el împietreşte inimile. la originea actelor pe care le considerăm morale. celelalte sînt doar forme derivate. I Este cunoscută influenţa agravantă a crizelor economice în privinţa sinuciderii.

267 1. ele ar trebui să scadă cînd viaţa devine mai uşoară. 1854 o creştere de 8%. Creşterea este de 70%. a produs aceleaşi efecte. la 1736 în 1850. care a continuat şi în . sinuciderile au crescut de la 1527 în 1849. Totuşi. într-adevăr. în timp ce creşterea anuală medie a numărului de falimente a fost în această perioadă de 3. ci este mai intensă în primele trei luni. nu este egal repartizată în timpul anului.589 7.770(+ 11 %) 7. înainte de 1874 erau în medie 22 de sinucideri pe an. în 1850. din iarna anului 1882.604 Raportul acesta nu se constată accidental. Ne amintim încă de faimosul crah al Bursei din Paris. Numărul falimentelor este un barometru care reflectă cu suficientă sensibilitate variaţiile prin care trece viaţa economică. în cele trei momente de criză indicate s-a constatat şi o creştere bruscă a numărului de sinucideri. dacă morţile voluntare s-ar înmulţi pe măsură ce viaţa devine mai grea. în 1847 creşterea anuală a fost de 26%. în Prusia. Din 1845 în 1869 au existat trei asemenea simptome de criză. adică o creştere de 13%. iar în 1874 au fost 32. în 1854 de 37%. Aceeaşi criză. căci în 1881 nu s-a produs. este contrazisă de fapte. în plus. Cînd acest număr creşte brusc de la un an la altul înseamnă că s-a produs o perturbare. anul 1847 a adus o sporire a numărului de sinucideri de 17%. chiar dacă s-au înregistrat totuşi un număr de sinucideri în plus faţă de 1882. Dacă sinuciderile sporesc atunci cînd preţurile la alimentele de bază cresc în exces. Deşi creşterea anuală medie a perioadei a fost 2%.213(+ 7%) 1. în 1882 ea este de 7%. Totuşi. deci în momentul producerii crahului.1874. creşterea medie anuală a fost de numai 2%. cînd se produce fenomenul invers sinuciderile nu coboară totuşi sub valoarea medie. ci constituie o regulă. Care este însă modul de acţiune al crizelor economice asupra sinuciderii ? Există oare o accentuare a sărăciei cauzată de micşorarea averii publice ? Se renunţă mai uşor la viaţă pentru că ea a devenit mai grea ? Explicaţia de mai sus ar fi simplă şi ar corespunde concepţiei obişnuite despre sinucidere.2%. cursul porumbului a atins valoarea minimă a întregii perioade 1848-81 : 50 de kilograme costau 6. nu numai în capitală. 1882 1883 Total anual Primul trimestru 6. Consecinţele s-au resimţit în întreaga ţară. deci cu 45% mai .741 1. Din 1874 în 1886. Fenomenul este într-adevăr datorat circumstanţelor financiare deosebite. iar în 1883 a dispărut.91 mărci. în 1861 de 20%. 59 de procente s-au produs în acest prim trimestru al 194 Emile Durkheim anului. iar 1861 una de 9%. Din totalul creşterii anuale.mult. izbucnită în acelaşi moment la Frankfurt pe Main.

erau suficiente pentru nevoile industriale. datorată evenimentelor politice. au început din nou să crească după 1850. la 51 miliarde în 1880-85 şi la 54. 1852. Verbrechen und Vergehen in Preussen. la 2126 în 1858.) se triplase. 4459 de cazane cu aburi. în aceeaşi proporţie 2. între 1866 şi 1870. chiar dacă preţurile scăzute s-au menţinut. p. dar s-a dublat3 numărul obiectelor şi persoanelor transportate. cifra a rămas aproape constantă. averea particulară a crescut de la 45. 1884.04 mărci din 1861. care în 1857 erau în număr de 286. Paralel însă cu această renaştere colectivă. . Berlin. 2485 în 1866) i. sinuciderile au sporit de la 2038 în 1857. Despre sinucidere 195 Fapte analoge sînt observate în Bavaria. Cucerirea Romei de către Victor-Emanuel în 1870. vicende economiche d'Italia. situaţia materială a lucrătorilor s-a ameliorat. p. avînd o forţă totală de 54.5 miliarde. Şi totuşi. ajungînd pînă la 250 de cazuri. După un grafic întocmit de Mayrl pentru perioada 1835-1861. 215 în 1848 şi. totuşi. cel mai scăzut preţ al secarei s-a înregistrat în anii 1857-58 şi 1858-59. au o mică influenţă asupra acestui flagel. a scăzut progresiv pînă la 7. chiar dacă au scăzut pentru puţin timp la 189. a crescut însă cu 36%. unde transformările au început să survină extrem de rapid. Cantitatea produselor a crescut simultan. Torino. 1 Die Gesetzmassigkeit in Gesellschaftsleben. Sinuciderile au crescut în acest timp cu 17% (2112 în 1862. cu atît mai mult cu cît preţul pîinii era în scădere 4. 1 Vezi Starck. Au fost impulsionate comerţul şi industria. între 1871 şi 1877. La criminalita e le. căile de comunicaţii şi de transport. al căror efect este de a ridica brusc prosperitatea ţării. în 1875-80. benefice. 77-83.5 miliarde în 1885-90 5. preţul de 11. După calculele lui Bodio. Din 1863 în 1866. Ele erau în nu măr de 217 în 1847. la 2146 în 1859. 345. iar puterea lor (167. sinuciderile s-au menţinut la acelaşi nivel. sinuciderile. Comerţul a făcut şi el mari progrese : s-au dezvoltat nu numai marina comercială. în 1887 numărul maşinilor ajunsese la 9983.000 c. 2 Vezi Fornasari di Verce. în 1858-59 s-a produs o nouă devalorizare. Dacă în 1876. se constată o creştere deosebită a numărului de sinucideri. consfinţind definitiv unitatea Italiei. în medie. 55. Acelaşi fenomen se produsese în 1848-50: grîul fusese atunci foarte ieftin. Cum acest spor de activitate generală a determinat creşterea salariilor (cu 35% între 1873 şi 1889). de altfel. p. a constituit pentru ţară debutul unei mişcări de renovare. 1853.1851. ca în toată Europa. întocmai ca şi dezastrele economice. şi a rămas moderat pe toată perioada.000 de cai-putere. graţie căreia Italia este pe cale să devină una din marile puteri ale Europei. în ciuda unei diminuări infime şi provizorii. Creşterea numărului de sinucideri se datorează atît de puţin accentuării sărăciei.95 mărci în 1864.p. au crescut apoi la 329 în 1858 şi la 387 în 1859. 1894. încît chiar şi crizele pozitive.

86-104. 196 1866-70. creşterea a fost de 8%. cea mai mare din întreaga perioadă 1874-1886. prin anexarea mai multor provincii importante. 108-117.6 sinucideri la milion Această variaţie a continuat. Totuşi. din cauza unei crize financiare. în 1866 a avut loc prima extindere a regatului. Este posibil ca efectele Expoziţiei să fi fost neutralizate de criza brutarilor. Grăuntele de putere şi glorie a fost imediat urmat de o înmulţire bruscă a sinuciderilor. în acelaşi timp cu numirea Prusiei în fruntea Confederaţiei Nordului. cifra totală a sinuciderilor a crescut de la 1139 în 1877 la 1463 în 1889. deci o nouă creştere de 28%. este posibil să se soldeze cu o creştere considerabilă a numărului de sinucideri. în 1889. cincinalul 1866-70 a avut o medie de 133 sinucideri. faţă de o sinucidere la 8739 locuitori. In Prusia. comerţul şi industria au luat avînt.0 dovadă în plus că fenomenul s-a datorat Expoziţiei este constatarea că 86% din această creştere s-a înregistrat pe durata de şase luni. anul imediat următor victoriei (o sinucidere la 5432 locuitori. Numărul mediu a fost de 123 de cazuri la milion. fenomenul a avut două etape. crescînd cu 90% între 1875 şi 1886. prin influenţa sa de reducere . 1872. Valoarea cea mai mare înregistrată vreodată după 1866 a fost atinsă în 1867. atunci cînd sînt încununate de succes. 33 sinucideri la milion 1876. O a doua schimbare în bine s-a produs ca urmare a războiului din 1870. Expoziţiile Universale sînt considerate drept evenimente fericite. Emile Durkheim 37 sinucideri la milion 34 sinucideri la milion 36. şi de 122 cazuri în anii 1861-65. în acest an. superioară chiar celei determinate de crahul din 1882. 5 Creşterea este mai mică în perioada 1885-90. Extinderea sinuciderii n-a fost însă niciodată atît de rapidă. 31 sinucideri la milion 1875. p. de la 3278 la 6212 cazuri. Franţa nu a suferit însă acelaşi fenomen. Germania s-a unificat şi a rămas în întregime sub hegemonia Prusiei. cît era în 1864).5 sinucideri la milion 40. 4 Ibid. 1873. 1871. cît a durat expoziţia. Averea publică a fost sporită de o enormă despăgubire de război.. aduc bani ţării gazdă şi sporesc prosperitatea publică. în perioada 1866-70. în ciuda minimului înregistrat în 1870.. p. 36 sinucideri la milion 1877.* Ibid. aşa cum a fost cazul Expoziţiei din 1878. mai ales în oraşul în care au loc. 29 sinucideri la milion 1874. Stimulează afacerile.

12 -i.000 locuitori. la 1. intensificarea fenomenului ar fi fost mai pronunţată....trăiesc din 1887) venituri proprii.24 — (6 69 departamente) ...66%.8 — (26 departamente) .13 — (18 49 49 42 departamente) .. chiar dacă pasiunile politice dezlănţuite trebuie să fi avut aceeaşi acţiune ca în restul ţării. Sinuciderile sînt foarte rare în Irlanda..a sinuciderilor.. 59 17 -s. Putem presupune că în absenţa crizei politice... în restul anului ele rămînînd sub nivelul anului 1888 şi sub nivelul înregistrat mai tîrziu... în fiecare grupă de departamente (1886) 127 71 30 -i... Am putea chiar să spunem că există o protecţie a sărăciei împotriva sinuciderii. mai exact 9..000 locuitori (1878. . în cele şapte luni ale Expoziţiei. în 1890. în departamentele franceze există cu atît mai multe sinucideri cu cît este mai mare numărul celor care trăiesc din veniturile proprii. Despre sinucidere 197 1888 1889 1890 Cele şapte luni ale Expoziţiei Celelalte cinci luni ale anului 517 319 567 311 540 356 Influenţa agravantă atribuită deseori crizelor economice este infirmată în primul rînd de efectul contrar care se observă. unde ţăranii duc o viaţă extrem de dificilă... aceeaşi situaţie apare în Calabria şi Spania. 7 -î. Clasificarea departamentelor Numărul mediu după numărul de sinucideri al celor care la 100... sinuciderile au crescut cu aproape 10%.3 — (10 departamente) . Doar la Paris s-a repetat situaţia din 1878..

s-a arătat uneori că acolo unde emigrarea . în stare normală. sau nu depind total.000 de locuitori a crescut de la 76 la Despre sinucidere 199 n O fiinţă oarecare nu poate fi fericită. în Italia. între 1876 şi 1890. ambele sînt proprii constituţiei fiinţei vii. întotdeauna cînd structura socială suferă modificări importante.îşi ia viaţa cu mai multă uşurinţă. p. chiar dacă determinarea este mai puţin exactă decît în cazul precedent. uzura se reglează în funcţie de reparaţie. iar marja . ci pentru că toate sînt crize. Dacă sinuciderile sînt sporite de crizele industriale sau financiare. cum efortul cerut de la fiecare organ depinde de starea generală a forţelor vitale şi de necesităţile echilibrului organic. căci majoritatea nevoilor sale nu depind. Dacă cere mai mult decît poate avea. chiar dacă provoacă belşug şi sporirea vitalităţii generale. sau altceva decît are. Limitele uneia sînt şi limitele celeilalte. omul.Orice zdruncinare a echilibrului.supapa de siguranţă a sărăciei . La animal. 1 Pentru a demonstra că ameliorarea bunăstării diminuează numărul sinuciderilor. putem încă să considerăm determinabilă cantitatea de alimente materiale necesare întreţinerii fizice a unei vieţi umane. ea nu poate decît să slăbească odată cu ele. O evoluţie care se produce doar prin suferinţă tinde să ia sfîrşit. Cum este posibil ? Cum poate fi întreruptă viaţa de ceva ce ar trebui. reparaţia trebuie să fie pe măsura uzurii. favorizează sinuciderea. sau nu poate nici măcar să trăiască. cazurile de sinucidere sînt mai rare (vezi Legoyt. Tendinţele ce nu pot fi satisfăcute se atrofiază şi. fenomenul nu se datorează sărăcirii. de vreme ce şi valurile de prosperitate au aceleaşi efecte. căci depinde de condiţii pur materiale. s-o amelioreze ? Pentru a răspunde. atunci va fi în permanenţă neîmplinit şi va suferi. echilibrul se stabileşte cu o spontaneitate automată. 257259). adică perturbări ale ordinii colective'-. Pentru om. din contra. decît atunci cînd nevoile sale sînt corespunzătoare posibilităţilor existente. de corp.este masivă. Dar cazurile în care fenomenele sînt mai degrabă paralele decît inverse sînt mult mai numeroase. Organismul cere doar ca substanţa şi energia consumate să fie înlocuite periodic de cantităţi echivalente.Compararea hărţilor o confirmă pe cea a cifrelor medii (vezi Planşa V). Cînd golul de resurse necesare vieţii este acoperit. animalul este satisfăcut şi nu cere nimic în plus. datorită fie unei dezvoltări suplimentare fie unui cataclism neaşteptat. cum dorinţa de a trăi este o consecinţă a tuturor celorlalte tendinţe. lucrurile stau altfel. şi astfel balanţa se realizează de la sine. iar aceasta nu poate să le depăşească. Gîndirea sa nu este suficient de dezvoltată pentru a imagina alte scopuri decît cele imprimate de natura sa fizică. sînt necesare cîteva consideraţii iniţiale. La rigoare. numărul emigranţilor la 100. Pe de altă parte.

cu care se mulţumeşte natura umană în mod instinctiv. în funcţie de condiţii. să se mişte. e adevărat. Abstracţie făcînd de puterile exterioare ce o influenţează. De vreme ce nu există limite. nici în cea psihologică a omului nu găsim ceva care să poată marca o astfel de limită. S-a spus. mergînd. Oricît i-ar plăcea omului să acţioneze. în consecinţă. căci dorinţele nelimitate sînt. iar lăcomia este privită. de lux pe care omul o poate căuta în mod legitim ? Nici în constituţia organică. oricît am merge. sinuciderile s-au înmulţit constant. Dar e greu să înţelegem modul în care starea de incertitudine s-ar împăca mai bine cu condiţiile vieţii mentale decît cu exigenţele vieţii fizice. ceea ce este totuna. pe care nimic nu o poate umple. Dincolo de un minim indispensabil. importanţa relativă a serviciilor etc. nu există nici mijloace suficiente pentru satisfacere. speranţa are frumuseţea ei. în acest ultim caz. Privirile aruncate înapoi şi mîndria posibilă pentru spaţiul deja parcurs vor naşte doar o satisfacţie iluzorie. profesii. Progresul nu apare atunci cînd mergem fără ţel.mai dependentă de dorinţa proprie. de vreme ce spaţiul care a mai rămas de parcurs nu s-a micşorat deloc. întrevede condiţii superioare. ele sînt nelimitate. în trăsăturile sale esenţiale. în această perioadă. Funcţionarea vieţii individuale nu impune dorinţelor o anumită graniţă. Şi totuşi. şi care solicită activitatea. prin definiţie. o sete de nestins este un supliciu mereu înnoit. Putem totuşi admite că dorinţele de acest gen ajung. ţelurile omului au fost din ce în ce mai îndrăzneţe. avansează. variaţia dorinţelor omului. prin ea însăşi. i se întîmplă omului să spere împotriva oricărei raţiuni şi. de confort. de la începutul istoriei şi pînă azi. distanţa pînă la obiectiv rămîne constantă. sensibilitatea noastră este. înseamnă a fi condamnat la o stare de veşnică nemulţumire. mai ales. satisfacţiile 335. atîta timp cît dorinţele depind doar de individ. să facă efort. sau cînd ţelul se află la infinit. Ea poate fi un sprijin pentru cîtva timp. la o limită pe care nu o depăşesc. drept un semn de morbiditate. A urmări un scop ipotetic. o prăpastie fără fund. ? Nu există societate în care nevoile omului să fie satisfăcute în mod egal pe diferitele trepte ale ierarhiei sociale. natura umană este. Cum să stabileşti. inaccesibil. privite ca scopuri dezirabile. Fără îndoială. 200 Emile Durkheim obţinute din ce în ce mai mari şi totuşi sănătatea medie nu s-a diminuat. îi mai este necesar să simtă că eforturile sale nu sînt inutile şi că. lacome. Cum poate fi însă fixată cantitatea de bunăstare. cifră chiar depăşită între 1887 şi 1889. şi e ca şi cum ne-am agita inutil pe loc. gîndirea. ca dovadă. trează. aceeaşi pentru toţi cetăţenii. mai devreme sau mai tîrziu. Dar dacă din afară nu vine nimic. chiar iraţională. că activitatea umană se desfăşoară neprevăzut şi îşi propune obiective pe care nu le poate atinge. . pe drept cuvînt. atunci sensibilitatea noastră este doar o sursă de zbucium. deci nu ea va putea desemna limita variabilă necesară.

în conştiinţa morală a societăţilor. despre remuneraţia lui respectivă. Constrîngerea materială ar rămîne fără efect. se poate rupe. Oamenii nu ar consimţi să-şi limiteze dorinţele. Trezirea conştiinţei este cea care a destrămat starea de echilibru a animalului. Diferitele funcţii sînt oarecum ierarhizate în opinia generală a societăţii şi fiecăreia i se atribuie. un sentiment obscur despre ceea ce valorează fiecare serviciu social. sufletul nu poate fi modificat de forţe fizico-chimice. dacă s-ar considera îndreptăţiţi să depăşească limita. ar trebui ca această mişcare nesfirşită să se desfăşoare în voie. într-adevăr. în fiecare moment al istoriei a existat. satisfacţiile cîştigate stimulînd nevoile. despre cota medie de bunăstare ce se cuvine lucrătorilor din fiecare profesiune. fie prin intermediul unuia dintre organele sale. după cum există şi o limită inferioară sub care va accepta cu greu să trăiască. ci ar trebui s-o primească de la o autoritate pe care o respectă şi o ascultă în mod spontan. de exemplu. nu mai rămîne decît îngrijorare şi durere. Căci dacă este împiedicată. viaţa atîrnă de un fir. un mod de a trăi privit drept limita superioară pe care şi-o poate propune un muncitor în decursul existenţei sale. în astfel de condiţii. Pentru ca situaţia să se schimbe ar trebui în primul rînd ca pasiunile să fie limitate. Conform acestor idei există. fie direct şi în ansamblul său. atunci este nevoie de o forţă exterioară. trebuie deci să fie o putere morală. Trebuie ca o putere regulatoare să joace pentru nevoile morale acelaşi rol ca cel al organismului pentru nevoile fizice.dar nu poate supravieţui la nesfîrşit decepţiilor repetate ale experienţei. dacă s-a achitat de toate îndatoririle. pentru ca plăcerea acţiunii să fie simţită şi să tempereze neliniştea dureroasă pe care o însoţeşte. cu atît vrei mai mult. să fim suficient de orbi pentru a nu vedea inutilitatea. Doar ea poate aprecia ce primă trebuie oferită în perspectivă fiecărei categorii sociale. Doar ea are autoritatea necesară pentru a spune ce este drept şi pentru a fixa punctul dincolo de care pasiunile trebuie să înceteze. spre binele interesului comun. deci. în funcţie de treapta pe care se află. dacă nici măcar nu te poţi apropia de idealul visat ? Astfel. Ambele limite sînt specifice muncitorului de la sat sau celui de la . deci tot ea poate furniza mijloacele de restabilire a echilibrului. doar aşa ar putea să se armonizeze cu posibilităţile existente şi să fie. realizabile. ele nu pot fi stăvilite decît de o limită pe care o acceptă ca fiind dreaptă. şi ar fi un adevărat miracol să nu Despre sinucidere 201 apară vreun obstacol de netrecut. Şi nici nu ar putea să-şi impună singuri o lege. în loc să le diminueze. în măsura în care dorinţele nu sînt automat conţinute de mecanismele fiziologice. fără să fie jenată de ceva. Ce oferă viitorul în plus faţă de trecut. cu cît ai mai mult. Apoi. un anumit coeficient de bunăstare. Acest rol moderator poate fi jucat doar de către societate. mai întîi. în fiecare moment. Dacă nimic din interiorul individului nu poate fixa limitele. care. este singura putere morală superioară individului şi pe care acesta o acceptă. Să spunem oare că acţiunea este agreabilă prin ea însăşi ? Ar trebui.

Scara astfel stabilită nu are un caracter constant. Pasiunile capătă astfel un scop şi o limită. Astfel este posibil ca tot ceea ce înseamnă lux într-o perioadă să nu mai însemne nimic în alta. noutăţile la care i se întîmplă să viseze pot să-i lipsească. dacă s-ar considera îndreptăţit să aibă o altă existenţă. nici absolută. Totul ar fi inutil însă dacă oamenii ar accepta ierarhia funcţiilor. fiecare îşi dă seama. comerciantului şi funcţionarului etc. Omul nu este astfel supus la imobilitate. Muncitorul nu se mulţumeşte cu situaţia sa socială. de limita extremă pînă la care pot ajunge ambiţiile sale şi nu încearcă să o depăşească. ci poate căuta să-şi înfrumuseţeze existenţa. Dacă respectă regula şi este docil faţă de autoritatea colectivă. Idealul economic desemnat fiecărei categorii de cetăţeni este el însuşi cuprins între nişte limite. nivelul maxim de bunăstare la care fiecare clasă a societăţii are dreptul să aspire în mod legitim. nu * O astfel de reprobare . în mica sa sferă. Limitarea reiau vă şi moderarea ce rezultă din ea îi ajută pe oameni să fie mulţumiţi de soarta lor. mult timp acordată unei clase doar cu titlu excepţional şi suplimentar. Echilibrul fericirii sale este stabil. pentru societate ca şi pentru indivizi. este posibil ca bunăstarea. stimulîndu-i cu măsură să o facă ceva mai bună. Fiecare este în general în armonie cu propria soartă şi se mulţumeşte să dorească doar ceea ce este legitim să ceară. Economiştii protestează inutil: sentimentul public va fi întotdeauna scandalizat cînd o persoană particulară \ 9Riţosţf$răin390v 202 Emile Durkheim o cantitate prea mare de bogăţie. Iubind ceea ce are şi dedicîndu-se doar parţial pentru ceea ce nu are. Sub această presiune.oraş. şi în funcţie de schimbarea ideilor morale ale societăţii. de fapt. ci se modifică după cum venitul colectiv creşte sau scade. în interiorul cărora dorinţele pot să se mişte în libertate. decît dacă este convins că acea situaţie i se cuvine de drept şi de fapt. Această determinare nu este însă nici rigidă. adică dacă are o constituţie morală sănătoasă. îi rămîne esenţialul. se pare. fixează totuşi. caracterizează sănătatea publică. fără ca totul să se prăbuşească pentru el. la fel însă ca bogatul ce caută prea mult rafinamentul luxului. cu o precizie relativă. Bogatul care trăieşte în sărăcie este blamat de societate. fără să accepte şi modul de stabilire a funcţiilor. De aici se naşte sentimentul de bucurie calmă şi activă. pentru că este clar determinat şi nu poate fi zdruncinat de cîteva decepţii. plăcerea de a fi şi de a trăi care. că această intoleranţă nu slăbeşte decît în perioadele de perturbare moralăl. jurnalistului şi servitorului. ca preţ firesc al muncii depuse. Există deci o veritabilă reglementare care. Eşecul tentativelor sale nu-1 lasă însă disperat. fără a avea întotdeauna formă juridică. simte că nu este bine să ceară mai mult. să devină strict necesară şi echitabilă.

posibila. iar în societăţile modeme. Aşa s-a întîmplat la Roma şi în Grecia. Dacă moştenirea ar fi abolită. Se va merge oare pînă la a se cere ca partajarea să fie egală pentru toţi şi ca nici un avantaj să nu fie acordat celor mai dotaţi şi mai merituoşi ? Dar atunci disciplina morală ar trebui să fie încă şi mai strictă. Nu credem că o restabilire oarecare a legilor de reducere a cheltuielilor este de dorit sau este. Pe vremuri. îngrijorarea şi mulţumirea rămîn latente. naşterea era principiul aproape exclusiv al clasificării sociale. ci trebuie ca o altă reglementare. singurul avantaj nativ este cel ce rezultă din avere şi merite. iar nobilul . fiind posibilă doar dacă este impusă indivizilor de către o autoritate superioară.funcţia şi titlul. îndemînarea sînt forţe pe care fiecare dintre noi le primeşte la naştere. Inteligenţa. Cu cît vom fi mai aproape de această egalitate ideală. în general. Despre sinucidere 203 s-ar mai mulţumi cu ceea ce are. artistică.este azi în întregime morală şi nu pare să fie susceptibilă de o sancţiune juridică. pentru a-i face pe aceştia din urmă să accepte o situaţie egală cu cea a mediocrilor şi neputincioşilor ! Ambele forme de disciplină trebuie să fie acceptate de către oameni. astăzi. doar atunci cînd societatea traversează o criză. Aceste stări de zdruncinare apar însă în mod excepţional. adică de autoritatea colectivă. Dar este o problemă de gradaţie. literară. Unii au considerat că o astfel de presiune morală va înceta în ziua în care situaţia economică nu se va mai transmite ereditar. care variază în funcţie de timp şi loc. să fixeze maniera în care diferitele condiţii sînt accesibile indivizilor. căci întotdeauna va supravieţui o formă de ereditate: aceea a darurilor naturale. valoarea ştiinţifică. aşa cum proprietarul îşi primea la naştere capitalul. Nu este deci suficient ca nivelul mediu al nevoilor să fie stabilit. Aceasta deoarece ea nu poate să se realizeze fără a cere oamenilor sacrificii şi concesii. industrială. ordinea colectivă este recunoscută ca echitabilă de marea majoritate . pur şi simplu. reglementarea are peste tot acelaşi obiect. iar dacă lupta între competitori se va angaja în condiţii de perfectă egalitate. dorinţele cu greu stăpînite nu întîrzie să se dezlănţuie. cînd prejudecăţile aristocratice au început să piardă teren. Toată lumea va simţi în mod spontan că lucrurile sînt aşa cum trebuie să fie. pentru fiecare condiţie în parte. în numele interesului public. cu atît constrîn-gerea socială va fi mai puţin necesară. Sub aceste forme diverse. de opinia publică. pacea şi armonia sînt doar aparente. cînd au fost desfiinţate creditele pe care se baza vechea oganizare de patriciat şi plebe. curajul. în orice societate există o astfel de reglementare. mai precisă. Va fi nevoie de o disciplină morală superioară pentru ca defavorizaţii din naştere să-şi accepte situaţia mai puţin fericită. gustul. fiecare ar intra în viaţă cu aceleaşi resurse. atunci nimeni nu va considera nedrepte rezultatele. pentru a avea efect. Cînd se menţin prin forţă.

se schimbă şi scara de valori după care se reglează nevoile societăţii. fie printr-o criză dureroasă. Ei sînt nevoiţi să-şi reducă exigenţele. ca parte integrantă a Universului. pe care le-am semnalat mai sus. Chiar perspectiva decăderii le este insuportabilă. Cînd spunem că este necesară o autoritate superioară pentru realizarea ei. este relativă la restul universului. suferinţele îi detaşează de noua existenţă. să-şi restrîngă nevoile. căci ea depinde de resursele sociale şi fixează partea ce trebuie să revină fiecărei categorii sociale. ce este drept şi ce nu.204 Emile Durkheim a indivizilor. Gradaţia este răsturnată înainte ca o nouă gradaţie să fie alcătuită. el îl suportă însă pe cel al societăţii. Nu este adevărat că activitatea umană poate fi scutită de orice fel de frînă. în consecinţă. Deşi în cea mai mare şi mai frumoasă parte a vieţii. nu înţelegem că violenţa este singura formă posibilă. în această privinţă. Cînd condiţiile de viaţă se schimbă. în cazul dezastrelor economice. ci şi de celelalte fiinţe. Doar atunci cînd societatea este tulburată. chiar înainte de a încerca să se acomodeze. lipseşte orice reglementare. căci conştiinţa publică are nevoie de timp pentru a clasifica din nou oamenii şi lucrurile. valoarea lor respectivă rămîne imprecisă şi. iar educaţia lor morală trebuie refăcută. să renunţe mai mult Pierd dintr-o dată avantajele sociale. adică socială. Lucrurile se petrec asemănător şi cînd criza provine dintr-o creştere bruscă a puterii şi averii. care sînt speranţele şi revendicările legitime. dar prea bruşte. trebuie să emane dintr-o putere care să domine individul. Legea sa nu provine dintr-un mediu material impus cu brutalitate. ci de la o conştiinţă superioară. care Despre sinucidere 205 . omul ignoră problemele de sănătate. O astfel de reglementare fiind destinată să înglobeze pasiunile individuale. căci fiinţa. Nu există nimic în lume care să se bucure de un asemenea privilegiu. necunoscînd jugul acestora. Caracteristic pentru un om este faptul că frina ce i se impune nu este fizică. Atît timp cît forţele sociale eliberate nu-şi regăsesc echilibrul. între piatră şi fiinţa dotată cu gîndire există doar diferenţe de formă şi intensitate. dar mai trebuie ca această autoritate să fie ascultată din respect şi nu din frică. căreia îi recunoaşte ascendentul. fie prin transformări fericite. Societatea nu-i poate adapta noii vieţi într-o clipă. Oamenii nu mai ştiu ce este posibil şi ce nu. se produce un soi de declasare ce aruncă brusc anumiţi oameni într-o situaţie inferioară celei pe care o avuseseră înainte. natura sa şi modul său de manifestare nu depind doar de fiinţa însăşi. acţiunea exercitată de societate încetează temporar. de aici provenind ascensiunile bruşte ale curbei sinuciderilor. ci morală. nu-i poate obişnui instantaneu cu surplusul de tensiune la care sînt supuşi.

Sărăcia este o protecţie împotriva sinuciderii. pentru că este lipsită de reguli. prin puterea pe care o conferă. sărăcia ne pregăteşte să acceptăm disciplina colectivă. ne creează iluzia că depindem doar de noi înşine. Orice am face. le face mai exigente.sînt cele ce depăşesc măsura. căci de fapt nu mai există o clasificare clară a societăţii. Dar nu trebuie să ignorăm pericolul moral pe care îl antrenează orice sporire a belşugului. o frînă. în timp ce bogăţia riscă întotdeauna să trezească spiritul de revoltă. oricare ar fi rezultatele. O clasă favorizată în mod deosebit de criză nu mai este dispusă să rămînă resemnată. Neputinţa ne obligă la moderaţie. în realitate însă. omul ar rămîne cu mîi-nile goale. cu cît este mai puţin productiv. iar cînd mediocritatea este generală. Ea este cea mai bună scoală la care omul învaţă să se stăpî-nească. mai nerăbdătoare în respectarea regulilor. Obligîndu-ne la o disciplină permanentă. Dorinţele scăpate din frîu nu mai ştiu unde să se oprească şi. care este originea principală a imoralităţii. . Cu cît sîntem mai săraci. Cu cît ne simţim mai liberi. exact în momentul cînd regulile tradiţionale îşi pierd autoritatea. ceea ce avem serveşte drept punct de plecare pentru ceea ce am dori să avem. lupta devine mai violentă şi mai dureroasă. iar concurenţa devine tot mai aprigă. Bogăţia. Prada mai bogată le stimulează. Toate clasele sînt implicate. / . prin simplul fapt că vitalitatea generală este mai intensă. ambiţiile surescitate vizează ţeluri tot mai înalte. De altfel. de altfel. dorinţele noastre trebuie să se adapteze posibilităţilor. pentru că este. cu atît suportăm mai greu orice constrîngere. că greutăţile pot fi oricînd învinse. dacă aceasta ar înceta. prin ea însăşi. căci nu mai există limite. Nu este deci întîm-plător că numeroase religii propovăduiesc binefacerile şi valoarea morală a sărăciei. se găsesc într-o stare de exaltare naturală. ea afectează direct principiile ce guvernează modul de repartizare a indivizilor după diferitele meserii. Raporturile între părţile societăţii fiind modificate. Nu este totuşi un motiv pentru a împiedica omenirea să-şi îmbunătăţească 206 Emile Durkheim •» starea materială. nici ideile care exprimă aceste raporturi nu pot rămîne neschimbate. cu atît sîntem tentaţi să lărgim fără măsură cercul nevoilor. din contră. /'""Starea de dereglare sau de anomie este întărită de faptul că pasiunile sînt l mai puţin disciplinate exact în momentul cînd ar avea nevoie de mai multă disciplină. Oricît de puţin profundă ar fi zdruncinarea. Cum cursa spre un ţel de neatins nu poate oferi ( decît plăcerea cursei însăşi. Efortul este cu atît mai mare. pasiunile nu pot fi satisfăcute din cauza exigenţei crescînde.Cum să nu scadă atunci dorinţa de a trăi ? Aceasta explicaţie este confirmată de imunitatea singulară a ţărilor sărace. iar spectacolul bogăţiei şi risipei sale naşte în restul societăţii pofte nemăsurate. nimic nu mai constituie o ispită.

îşi unesc forţele pentru a reduce puterea guvernamentală la rolul de intermediar. Şi de o parte şi de cealaltă se declară că naţiunile trebuie să aibă drept unic şi principal obiectiv dezvoltarea industrială.ni Dacă anomia s-ar produce. Dar constatăm că organizarea exista. Puterea pămîntească. asupra bogaţilor şi săracilor deopotrivă. fără să sufere transformări profunde. într-adevăr. este vorba de ceea ce implică dogma materialismului economic. de a inventaria venitul total şi de a-1 repartiza apoi conform unei formule gata stabilite. nu intenţionăm să o propunem ca un model. a devenit ea însăşi un scop suprem al indivizilor şi al societăţii. Este clar că nu ar corespunde societăţilor actuale. chiar în lumea afacerilor. bază reală a ambelor sisteme. să-i încredinţeze sarcina contabilităţii colective. că ele trebuie să fie subordonate unor scopuri mai înalte şi că nu merită a fi urmărite fără regulă sau măsură. Ea îi consola pe cei din urmă şi îi învăţa să se bucure de soarta lor. fixau indirect nivelul mediu al veniturilor. Puterea guvernamentală. Dar . în loc să fie un regulator al vieţii economice. Cum teoriile de mai sus exprimă de fapt starea de opinie. alţii. Descriind această organizare. de a le transmite producătorilor. a cărei influenţă acţiona asupra stăpînilor şi slujbaşilor. De aproape un secol. progresul economic a constat în primul rînd în dispariţia oricărei reglementări a relaţiilor industriale. în care inegalităţile acestei lumi vor fi compensate. între diferitele funcţii sociale. deci sarcina de a înregistra cererile consumatorilor. Religia îi modera pe bogaţi. în loc să fie privită în continuare ca mijlocul de a atinge un ţel superior. economiştii ortodocşi şi socialiştii extremişti. chiar dacă acestea par opuse. prin supremaţia exercitată asupra funcţiilor economice. era o sursă de progres. ea ar determina. Dar şi unii şi alţii îi neagă orice Despre sinucidere 207 calitate de a supraveghea restul organelor sociale şi de a le face să conveargă spre un ţel dominant. a devenit instrumentul şi servitorul acesteia. mai mult sau mai puţin pasiv. Există însă o sferă a vieţii sociale în care anomia se află azi în stare cronică : lumea comerţului şi a industriei. variaţii ale ratei sociale a sinuciderilor. amintindu-le că interesele pămînteşti nu sînt totul pentru om. în sfîrşit. industria. că drepturile fiecărei clase au fost stabilite de însuşi Dumnezeu. spunîndu-le că ordinea socială este providenţială. înainte exista un întreg sistem de puteri morale menite să le disciplineze. ca în cazurile precedente. dar nu ar fi un factor regulat şi constant. corpurile de meserii. a preţurilor şi a producţiei însăşi. prin reglementarea salariilor. A existat mai întîi religia. Religia a pierdut cea mai mare parte a puterii sale. în funcţie de care se stabilesc şi nevoile. facîndu-i să spere într-o lume viitoare. Unii vor doar s-o transforme în apărătorul contractelor individuale. avea efecte utile şi că astăzi nimic nu o înlocuieşte. Curentele cele mai contradictorii. doar prin accese intermitente şi sub formă de crize intense. din timp în timp.

Febra încetează şi ne dăm seama cît de steril a fost efortul depus şi că senzaţiile noi. Cît de dureros este să fii împins înapoi. sperînd întotdeauna că va întîlni în viitor fericirea încă negăsită. fără a avea însă obiect precis. care a trăit doar cu privirea aţintită spre viitor. Realul îşi pierde orice valoare în faţa a ceea ce întrevăd imaginaţiile înfierbîntate. dorinţele exacerbate sînt declanşate. dorinţele. de vreme ce scopul lor este atît de îndepărtat încît nu-1 vor atinge niciodată. Putea să se mintă singur. modicitatea cîştigului posibil nu putea să suscite prea multe ambiţii. Apoteoza bunăstării. de dezvoltarea industriei şi de extinderea aproape nelimitată a pieţei. şi mai strictă ? Nerăbdarea febrilă în care trăim nu se împacă deloc cu resemnarea. găseşte un sprijin în momentele de cumpănă. Este şi motivul pentru care nici măcar reglementarea pur utilitară exercitată de lumea industrială. acceptă mai" uşor efortul de a-şi impune o constrîngere suplimentară. în societăţile în care este supus la o disciplină sănătoasă. orice schimbare de situaţie care survine este fatală. dar care îşi pierd savoarea imediat ce sînt trăite. Dar cînd orice limitare îi este odioasă. nici din trecut. Dezlănţuirea dorinţelor a fost agravată. Oboseala este suficientă pentru a produce decepţia. Putem chiar să ne întrebăm dacă numărul mare de sinucideri din timpul crizelor economice de astăzi nu provine dintr-o asemenea stare morală. căci e greu să ocoleşti sentimentul continuu al unei goane inutile şi fără sfîrşit.astfel. prin intermediul corporaţiilor. de plăceri necunoscute încă. sanctificînd. De la cea mai înaltă şi pînă la cea mai joasă treaptă. de senzaţii fără nume. şi care s-a extins şi în rest: din faptul că starea de criză şi de anomie este aici constantă şi oarecum firească. acumulate. în faţa acestor perspective nelimitate ? Iată de unde provine efervescenţa ce domneşte în această parte a societăţii. Apoi. Oamenilor le este sete de lucruri noi. Cît timp producătorul a fost nevoit să-şi desfacă mărfurile doar în imediata vecinătate. omul se supune mai uşor loviturilor soartei. nu se mai poate sprijini pe nimic. drumul său 208 Emile Durkheim este oprit. le-a aşezat deasupra oricărei legi omeneşti. cum ar mai putea fi stăvilite pasiunile. Dar omul care a aşteptat totul de la viitor. Dar acum. Obişnuit să se stăpînească şi să fie con-strîns. trecutul a fost doar o serie de etape traversate în grabă. cînd singurul . pasiunile puse în joc au fost dintr-o dată scutite de orice autoritate care să le limiteze. cînd poate considera drept client aproape lumea întreagă. ca să spunem aşa. pentru el. nu au reuşit totuşi să creeze un capital solid de fericire care să ne protejeze mereu. Din acest moment. nu are nimic în trecut care să-1 ajute să depăşească necazurile prezentului. Şi nimic nu le poate calma. în sfîrşit. nici din viitor. cum să nu pară insuportabilă încă o delimitare. transformînd într-un soi de sacrilegiu orice acţiune de stăvilire. înţeleptul. care ştie să se bucure de rezultatele cîştigate fără să încerce la nesfîrşit nevoia de a le înlocui cu altele noi. n-a reuşit să se menţină.

Despre sinucidere 209 spre un ţel nedefinit. generalizînd împrejurarea din care derivă. 577 304 558 (1876) Italia 277 6 80.17 Aceste dispoziţii sînt însă atît de inveterate.59 71.440 1514 340 240 300 87)** Elveţia 664 152. prin natura sa. Cum haosul atinge apogeul în lumea economică. Eşecurile se împletesc. . încît societatea s-a obişnuit să le privească drept normale. tot în această sferă creează şi cele mai multe victime. o acuză de a fi mai bogată în dureri decît în plăceri. indicăm drept punct de reper statistica în care rata sinuciderilor este cea mai mare. cum nimic nu le constrînge. Pasiunea pentru infinit este prezentată ca un semn de distincţie morală. Tabelul XXIV Numărul de sinucideri la un milion de subiecţi de fiecare profesie i Com Tran Indu Agric Carie erţ sport strie ulturi re uri i libera le» Franţa (1878. dar statistica profesiunilor era oare exactă ? *** Aceasti cifră este atinsă doar de oamenii de litere. un veşnic nemulţumit. funcţiile economice par mai puţin afectate de sinucidere (vezi Compte-rendu din 1880). tatonează la întîmplare. ** Din 1826 pînă în 1880.7 618 (1866-76) 754 456 315 *** Prusia (1883. Paralel cu aceste teorii care propovăduiesc binefacerile instabilităţii.465 369 153 832 90) Bavaria 454 (1884-91) Belgia (188690) Wurttemberg 421 160 160 (1873-78) 273 190 206 Saxonia(1878) 341. cînd de fapt nu se poate produce decît la conştiinţele dereglate. Doctrina progresului realizat oricum şi cît mai rapid posibil a devenit un articol de lege. de a seduce omul prin atracţii înşelătoare. există si altele care. Imaginaţiile sînt avide de noutate şi.ţel este să depăşeşti mereu punctul în care ai ajuns ! Lipsa de organizare ce caracterizează starea noastră economică deschide calea tuturor aventurilor. că aleargă fără odihnă şi fără încetare * Cînd statistica distinge mai multe feluri de cariere liberale.4 26. iar crizele se multiplică exact în momentul în care devin şi mai nocive. desigur. Se spune mereu că omul este. declară că viaţa este urîtă.

în ciuda asemănă- 210 Emile Durkheim rilor. Ambele apar atunci cînd societatea nu este suficient de prezentă în viaţa oamenilor.'^căci depinde nu de modul în care indivizii sînt ataşaţi de societate. De asemenea. pe care l-am analizat acurri. \ Există. IV Anomia economică nu este singura care favorizează sinuciderea. iar febra afacerilor a pătruns cel mai puţin. Una are drept teren de acţiune carierele intelectuale. în societăţile noastre modeme. într-adevăr. Ele se ridică pînă la nivelul funcţiilor liberale. datorată dereglării activităţii lor. 6 legătură de rudenie între sinuciderea anomică şi cea egoistă. Anomia este deci. iar cealaltă lumea industriei şi comerţului. în conformitate cu originea ei. diferit de celelalte. Rata enormă a populaţiei rentiere (720 la milion) arată clar că bogaţii suferă cel mai mult de pe urma sinuciderii.ocietatea reglementează viaţa lor. Putem să raportăm la societate tot ceea ce este social în noi. Clasele inferioare au un orizont limitat si de aceea dorinţele lor sînt mai clar definite. însă cei care se află deja pe cea mai înaltă treaptă sînt aproape obligaţi să se avîntc în vidul de deasupra lor. în cazul sinuciderii egoiste. căci primii par a fi cel mai tare afectaţi de starea de anomie. sînt . sînt mult mai afectate de sinucidere decît agricultura. este una din cauzele cifrei anuale. Dar sfera din care societatea lipseşte diferă. pe care le lasă fără frîna necesară. fireşte. La sinuciderea anomică. fără a fi totuşi egoişti şi invers. sinuciderile cauzate de starea de văduvie. Efectele anomiei sînt atenuate atunci cînd există o formă oarecare de subordonare. Vom numi acest ultim tip sinucidere anomicX. influenţa societăţii lipseşte din cadrul activităţii colective. ci de felul în care_s. apare din suferinţa^ oamenilor. despre care am vorbit deja. din faptul că aceste motive par rupte de viaţa însăşi. un factor regulat si specific al sinuciderii. Sinuciderea egoistă provine din faptul că omul nu mai găseşte motive pentru a trăi: sinuciderea altruistă. diferă şi mediile sociale din care cele două tipuri de sinucidere îşi recrutează victimele. iar uneori chiar le depăşesc. dacă nu există vreo forţă care sa-i reţină. Ne aflăm deci în prezenţa unui nou tip de sinucidere. Putem trăi în stare de anomie. oamenii care gîndesc. şi totuşi să nu ştim să punem Mu propriilor dorinţe. Diferenţele ar fi probabil şi mai mari Jacă în industrie s-ar putea deosebi sinuciderile patronilor de cele ale muncitorilor. cele două tipuri de sinucidere rămîn deci independente. Al U'eilea tip de sinucidere. ce rămîne fără obiect şi fără semnificaţie. influenţa societăţii nu se mai face simţită în cadrul pasiunilor exclusiv individuale. în industria agricolă vechile puteri regulatoare au încă o mare influenţă.Funcţiile industriale şi comerciale furnizează o mare parte din sinucideri (Tabelul XXIV).

căci nu se poate adapta noii sltuăţir" Dar este şi o altă formă de sinucidere anomică pe care trebuie să o analizăm. în Annales de d6mographie internaţionale (septembrie 1882). chiar dacă este catolic şi francez. ne va ajuta să studiem natura şi funcţiile căsătoriei. ultimete. Nu numai că raportul între valorile medii este evident. Legea se verifică încă mai clar comparînd nu ţări diferite. dar şi sinucideri. ci provincii diferite ale aceleiaşi ţări.6 (1871. în interiorul fiecărei grupe se constată aceleaşi coincidenţe. Un rezultat asemănător se obţine şi prin compararea departamentelor franceze. cek. Cantoanele protestante au cel mai mare număr de divorţuri. Sinucideri la 000 <fc 1.3 (1871. deoarece este cronică şî^ln plus. în special în Elveţia coincidenţa între cele două categorii de fenomene este frapantă (vezi tabelul XXVI). Clasîndu-le mai întîi în opt categorii. Ber-tillon a publicat o lucrare remarcabilă despre divorţ. unde sinuciderile sînt mai rare decît divorţurile. El este tentat să-şi ia viaţa. care cuprinde ur-: mătoarea afirmaţie: în toată Europa.68 . numărul sinuciderilor variază la fel ca al divorţurilor şi separaţiilor. Acelaşi paralelism este respectat şi de cantoanele mixte. catolice. Printre cantoanele catolice. ŢĂRI ÎN' CARE DIVORŢURILE ŞI SEPARAŢIILE FIZICE SÎNT RARE Norvegia 0. Constatăm paralelismul prin compararea ţărilor europene din acest dublu punct de vedere (tabelul XXV). are destul de multe divorţuri. Solothum şi Appenzellul Interior se disting prin numărul mare de divorţuri.000 de cusătorii locui ion I. cu o singură excepţie: Aargau.TQ 77) Anglia şi Galia 1.54(1875-80) 73 Rusia 1. Dintre toate cantoanele protestante germane. dar singura excepţie mai importantă apare în cazul Ţărilorde-Jos. Fribourg.000.datorate anomiei familiale care se produce prin decesul unuia dintre soţi/ Supravieţuitorul resimte influenţa gravei zdruncinări a mediului domestic. dar şi prin cel al sinuciderilor. Vin apoi cantoanele mixte şi. în funcţie de numărul Despre sinucidere 21 l Tabelul XXV Co/npararea slutelor europene din dublul punct de vedere al divorţului şi sinuciderii Divorţuri anuaje la 1 . dar şi cel mai v mare număr de sinucideri. Schaffhausen are cele mai multe divorţuri şi sinucideri.

5 II. Să încercăm să explicăm acest rezultat.5 Belgia Ţări le-de.07 46.05(1871-73) 31 30. Cu cît există mai mulţi 212 Emile Durklieim Despre sinucidere 213 Tabelul XXVI Compararea cantoanelor elveţiene din punctul de vedere al divorţurilor ţi sinuciderilor . După el.5 Jos 6.5. clasificarea era aceeaşi. TARI ÎN CARE DIVORŢURILE ŞI SEPARAŢIILE FIZICE SÎNT FRECVENTE Saxonia-Regală 26.0(1881) 90. TARI ÎN CARE DIVORŢURILE ŞI SEPARAŢIILE FIZICE AU O FRECVENTA MEDIE B avaria 5.6 150 WOrttemberg 7.0(1871-80) Suedia 6.4 109.6 III.4 8.5(1871-79) 162.1 (187181) Italia Finlanda 3. şi din punctul de vedere al divorţurilor şi separaţiilor.1 (1871-80) 68.5 35.9 (187579) Media 2.4(1876-78) Prusia 133 Media 6. Amintim şi explicaţia propusă sumar de Bertillon.3 257 sinuciderilor. numărul de sinucideri şi cel de divorţuri variază paralel deoarece ambele depind de acelaşi factor: numărul persoanelor dezechilibrate.5(1874-79) 156.9(1876-80) 299 258 216 Danemarca 38 (1871Elveţia 80) 47 (1876-80) Media 37.4(1871-80) 81 Bade Franţa 6. am constatat apoi că.79) Scojia 2.8 3.

1 127 Basel-sat ell ext.•' 4.4 560 H 43.0 47 -----------Media 4.Divor ţuri Sinuc 51 ideri Divorţuri fi Sinuddcrila separatul* «paraţ la j | ^ || ii la .0 602 Basel.9 119 Valais 4.34.0 288 Appenz 83. milio 000 n căsăto 1 rii .•j P--Gerntaai \ stor _ 60 Solothur 37. CANTOANE PROTESTANTE Francezi Neaciiât 42.5 U.5 352 el Vaud Germani Berna 47.000 U căsăto L rii L " 1 L CANTOANE CATOLICE Francezi fi italieni | Ticino 7. j lden de Sus Unterwa lden UQ 87 de Jos 5.7 Media 21.erwa ell Int.7 205 Un n 7:: s .2 .5 323 ausen 100.6 57 Fribourg 15.0 Media 3.6 Lucerna 13.7 213 oraş 33.9 20 Appenz 18.9 158 Ui-.0 1 70 100 J Schwyz 5. 229 Schaffh 106.0 288 .8 50 Media 15.9 119 .9 37.2 Zug . 80.1 137.

şî la sinucidere. celor tu un caracter urît şi violent. CANTOANE MIXTE DIN PUNCTUL DE VEDERE AL RELIGIEI Aargau 40.5 departamente) A — (9 201+250 8. Ar însenina să se susţină că în Elveţia există de 15 ori mai mulţi dezechilibra^ decît în Italia şi de 6-7 ori mai mulţi ca în Franţa. ci pentru că ambele categorii deu >' dintr-o cauză unică. în acelaşi timp. Media Sinucide divorţuril ri U or şi epara 1. aşadar. cu atît sînt mai dese divorţurile. căci acestea sînt rapoartele respective dintre nivelele de .57.0 treia departamente) A — (19 101 + 5.000. Ori astfel de persoane se recrutează din rîndurile celor imorali.9 155 Media 64. 'orturilor prin anumite tare psihopatice este arbitrară şi lipsită de temei.6 departamente) A — (18 51 + 75 2.6 179 Gall Media 36.00 [iilor Ia 0 de 1.5 360 Grisons 30.0 195 Geneva 70.0 şapte departamente) 300 a A — (5 Peste 12.2 280 Media 92..4 patra departamente) 150 Acincea — (10 151+200 7.Glarus Ziirich Media 38. nu din faptul că există o intli 'ă reală a căsătoriei asupra sinuciderii.000 de locuitori căsătorii Prima grupă ( 5 Sub 50 2. temperamente ce predispun.9 doua departamente) A — (15 76+100 5.0 269 1 soţi greu de suportat. pe care o exprimă însă în mod diferit Dar justificare.9 116 Saint.2 şasea departamente) A — (4 251 + 10.4 307 III.4 opta departamente) 301 Paralelismul ar proveni.

de cele mai multe ori. 8 93 căsăto Văduv Divorţ riţi ilor aţilor Bi rb a(i 14 71 15 52 11 72 12 42 Bă Fe rb mei aţi 18 290 75 19 328 52 13 28 31 312 02 32 389 52 53 97 12 281 0 98 405 796 Fr me i 21 5 19 4 17 1 24 0 Prusia (18871889) Prusia (18831890) Bade (18851893) Saxonia (18471858) Saxonia(1876) Wurttemberg (1846-1860) Wurttemberg (l. Cum e posibil ? Unul dintre motive este cu siguranţă schimbarea regimului moral si material. sinuciderile de persoane divorţate sînt incomparabil mai numeroase dccît cele ale restului populaţiei. în ciuda agravării aduse celor din urmă de vîrsta înaintată. putem stabili o primă observaţie : în toate ţările pentru care am avut informaţiile necesare. am arătat deja cît de redusă este influenţa condiţiilor pur individuale. Divorţul este. în Franţa. Divorţaţii se sinucid de trei pînă la patru ori mai mult dccît cei căsătoriţi. si mult mai mult dccît văduvii. Dar nu e suficient. Şi văduvia marchează o tulburare importantă a existenţei. în loc de 46).°~3-1892) Bă Fe rb me aţi i 43 90 0 49 10 8 0 46 85 0 48 12 1 0 555. în urma divorţului. deoarece survine în mod neaşteptat. avînd uneori consecinţe mai dureroase încă. chiar dacă sînt mai tineri decît aceştia (40 de ani. o eliberare. Cauza paralelismului constatat trebuie căutată în natura intrinsecă * divorţului şi nu în predispoziţiile organice ale subiecţilor. în această Sinucideri la un milion aJs Celiba tarilor de peste 15 ani Bă Fe rb m a|i ei 36 12 0 0 38 12 8 9 45 . în cazul .1 82 14 8 1 6 22 52 6 251 218 privinţă.sinucidere ale ţărilor menţionate. în privinţa sinuciderii.

Dacă ea atinge la astfel de familii nivelul maxim. Numărul de divorţuri creşte pe măsură ce. de aici provine variaţia sincronă a celor două fenomene.11 Unde Bade 458 460 0. nu so datorează aşadar divorţului propriu-zis. efectele sale în privinţa sinuciderii continuă să acţioneze. căci nu este specifică familiilor predestinate unei dizolvări legale. în plus. şi morbiditatea este importantă. este pentru că o aveau şi înainte de divorţ. tot aşa. Tabelul XXVH Influenţa divorţului asupra imunităţii soţilor Sinucideri la Coeficien un milion de tul de subiecţi apărare al Celiba soţilor în tari de raport cu Ţări pe s Ic celibatari Italia Unde nu (1884-88) 15 ani Soli i există Franţa 145 88 divorţ (1863-68)* 273 245. Ne vom referi în continuarea analizei noastre la o observaţie precedentă (v. sexul avantajat mai mult în starea de căsătorie. atunci şi primii sînt protejaţi. ce continuă să-i influenţeze pe soţi. nu putem oare presupune că acelaşi fenomen se produce cînd căsătoria este desfăcută printr-un act juridic. asupra văduvului. îşi menţine avantajul şi în starea de văduvie. chiar şi după divorţ.99 0. si că agravarea constatată la divorţaţi este o consecinţă a căsătoriei ce ia sfîrşit ? Cauza ar ţine deci de o anumită constituţie matrimonială.77 divorţul (1885-93) 388 498 0. III). iar acolo uncie mortalitatea este ridicată. dar la un nivel inferior. trebuie să existe şt multe familii în pragul divorţului. înseamnă că se regăseşte şi la majoritatea celorlalte familii.64 1. Dacă acestea din urmă au o imunitate importantă. exact din cauza vieţii comune. Corespondenţa dintre sinucideri şi divorţuri ar fi atunci explicabilă. La popoarele la care divorţul este frecvent. cînd societatea conjugală se dizolvă prin decesul unuia dintre soţi. în parte. chiar dacă într-o mai mică măsură.83 . Dacă divorţaţii au o înclinaţie mare spre sinucidere. pentru a exista multe divorţuri efective. se dezvoltă şi se Despre sinucidere 215 generalizează acea stare a mediului familial ce predispune la sinucidere. Aşa cum acolo unde există multe sinucideri. există şi multe tentative de sinucidere.7 1. agravarea nivelului sinuciderilor cu un coeficient cuprins între 2.5 şi 4 faţă de văduvi. după care tendinţa spre sinucidere a văduvilor depinde de tendinţa corespunzătoare a persoanelor căsătorite. Cartea a doua.divorţaţilor. acea constituţie sui gcncris a căsătoriei care îl favorizează trebuie să fie neapărat răspîndită. cap. Şi atunci. într-un cuvînt.

cel puţin în ceea cc-i priveşte pe bărbaţi. în ţările în care divorţul este frecvent. 171) alte documente care arată. Exact acest lucru rezultă şi din datele statistice. care sînt suficiente pentru analiza noastră. .10 52. aşa cum arată şi tabelul XXVII. într-adevăr. atunci. este şi ţara în care soţii se bucură de cel mai mare coeficient de apărare. unde separaţiile fizice au fost întotdeauna mai frecvente.5 La locuit 100 de ori 0.5 52. ** Pentru Saxonia avem doar cifrele din tabel.47 în afară de faptul că această ipoteză este conformă cu toate observaţiile anterioare. el este mai mic în Franţa. care !-a autorizat din nou. persoanele căsătorite ar trebui să aibă o mai mică imunitate la sinucidere decît acolo unde căsătoriile nu pot fi desfăcute. şi continuă să descrească. nu pare să fi produs pînă azi efecte sensibile asupra sinuciderilor soţilor .63 bărbaţi. si ele. pe măsură ce se referă la societăţi în care divorţul este tot mai mult practicat l. • Ne referim la această perioadă îndepărtată. Unde divorţul este Saxonia foarte (1879-80) frecvent ** italia. coeficientul lor de apărare nu a variat mult între 1888-92 . dacă este fondată. indiferent de starea civilă Celiba So(i tari 27. ca poate avea şi o dovadă directă. Vom găsi la Legoyt (p.Prusia este (1883-90) frecvent Prusia (1887-89) 364 431 La 100 de sinucideri. deoarece atunci divorţul practic nu exista. luate de la Oettingen. o instituţie nu-si arată efectele într-un Ump aU't de scurt. Legea din 1884. Chiar Legoyt însuşi a remarcat cu uimire acest lucru. ţară catolică în care divorţul este imposibil. că în Saxonia soţii au o rată mai ridicată faţă de celibatari. indiferent de starea civilă Celiba So(i tari 42.

000 de familii cînd. Oldenburg este la nivelul acestor două state.99 la 10. Şi în privinţa imunităţii soţilor. soţii se sinucid mai mult decît celibatarii. adică de numărul subiecţilor dezechilibraţi. Coeficienţii au fost stabiliţi fără să se ţină cont de vîrsta si de influenţa ei asupra sinucideri. căci sînt la fel de afectate ca şi soţii de starea relaţiilor familiale.Nu am putut să ne procurăm cifra divorţurilor din marele ducat de Oidenburg. ţinînd cont că c o ţară protestantă. Valoarea medie este de 1. Situaţia trebuie să fie apropiată de cea din Bade sau Prusia. în restul Franţei. Este suficient să ne referim la tabelul XXII pentru a constata că în Sena coeficientul de apărare al soţilor este net inferior celui din provincie. în general puternic. media era doar de 5. Vom vedea mai tir zi u de ce este nevoie să existe o diferenţiere. deci este mare şi densitatea grupului familial. fie a căsătoriei. coeficientul nu depăşeşte 2 şi este chiar subunitar intre 60 şi 70 de ani.88. în 1885. 100.000 de celibatari de peste 15 ani dau anual 52 de sinucideri. unde divorţul este foarte rar sau complet necunoscut.000 de soţi dau 66. dar nu în exces. aşadar. într-adevăr. el atmgînd doar o singură dată valoarea 3. dacă ar fi constat în modul de constituire a familiei.. deoarece în celelalte state datele statistice se referă simultan si la sinuciderile soţilor si la cele ale soţiilor. fiind calculată pentru un număr mic de cazuri. Iată o nouă dovadă că numărul mare de sinucideri în ţările în care divorţul este frecvent nu ţine de vreo dispoziţie organică. Se pare. deci de l. Aşa cum am presupus. Ori se constată exact . Rămâne să alegem între cele două ipoteze. originea fenomenului se află într-o anumită particularitate. şi soţiile ar fi trebuit să fie mai puţin protejate de sinucidere în ţările cu divorţuri dese. Bade si Saxonia. spiritul de familie este. Despre sinucidere 217 Un fapt ce contrazice prima ipoteză este că. la popoarele la care divorţul este mai frecvent. 100. 66 ori mai mare decît în Sena. putem presupune că ele sînt frecvente. Spiritul familial sau legătura conjugală 1 Am comparat doar aceste ţări. căci există doar o sinucidere pe an în cazul soţilor de această vîrsta.79. căci minoritatea catolică este suficient de importantă. coeficientul este adesea mai marc decît 3. în Franţa putem face observaţii chiar mai precise. iar media se situează în jurul cifrei 2. Iar noi ştim că acolo unde familia este numeroasă. pentru perioada 20 •*• 25 de ani. După 30 de ani.73. care le confirmă pe cele de mai sus. natalitatea este foarte ridicată. Oricum. foarte diferit de cel din ţările catolice. Dacă aceasta ar fi fost adevărata cauză. fie a familiei. că originea fenomenului se află în natura intrinsecă a căsătoriei. ar fi trebuit să acţioneze asupra celibatarilor în aceeaşi măsură ca asupra persoanelor căsătorite. în provincie însă. deci un coeficient de apărare de 0. Divorţurile sînt mult mai frecvente în Sena decît în restul ţării.65. Nu trebuie însă să se concluzioneze din acest tabel că în Prusia. exactitatea cifrei este chiar îndoielnică. numărul divorţurilor pronunţate era în Sena de 23.

42.5 0.15 1.10 Bade 93 85 6 1 1. cu atît femeia este mai favorizată în raport cu soţul (vezi tabelul XXVHI). Coeficientul de apărare al soţiilor creşte pe măsură ce coeficientul soţilor scade.6 3 La 100 de femei.0 0. .9 9 9 Prusia 129 100 1.72 Franţa 59 62.6 Italia 21 22 5 4 1. indiferen t de starea civilă Celi So[i bata i re Saxonia 35.3 0.9 1. deci pe măsură ce divorţurile sînt mai frecvente. Tabelul XXVm Influenţa divorţurilor asupra imunităţii soţiilor * Sinucide Coeficie De cîte De cîte ri la un ntul de ori este ori este milion apărare mai mai de al mare mare Celi coeficie coeficie bata ntul ntul re Soţi So| So(i soţilor soţiilor dep i iilor lot faţă de decît esie cel al cel al 16 soţiilor soţilor ani 0.67 9 7 Prusia 120 90 1. şi invers.8 1.fenomenul invers.2 0. Cu cît se rupe mai des şi mai puternic legătura conjugală.9 1.7 1.1 1.60 (18873 3 89) La 100 de sinucider i.

Majoritatea tulburărilor casnice sînt deci imputabile bărbaţilor. Rezultă două consecinţe. Ce este de fapt căsătoria ? O reglementare a raporturilor dintre sexe.73 97 4 9 3 • Perioadele sînt aceleaşi ca în tabelul XXVII. înseamnă că el nu poate fi legat de o stare negativă a familiei. Dacă soţul şi soţia au acelaşi obiectiv ca părinţi. Dar atunci ar fi de neînţeles că. acolo unde există multe divorţuri. care se extinde nu numai asupra instinctelor fizice. ci şi asupra sentimentelor de orice fel pe care civilizaţia le-a grefat. interesele lor ca soţi pot fi diferite şi chiar contrare. în al doilea rînd. în anumite societăţi. O asemenea cauză nu ar putea spori imunitatea soţiei faţă de cea a soţului. este foarte posibil să existe o influenţă diferită a acesteia asupra celor două sexe. de altfel. Prima este că doar soţii contribuie la creşterea ratei sinuciderilor observată în societăţile cu divorţuri frecvente.1 0. în consecinţă. soţul se sinucide mai des deoarece îşi face soţia să sufere. prin acţiunea sa asupra căsătoriei. O diluare a spiritului de familie nu poate avea efecte atît de diferite asupra celor două sexe. Dacă divorţul nu se poate dezvolta fără ca situaţia morală a femeii să se amelioreze. împinge la sinucidere. de natură să agraveze înclinaţia spre sinucidere. 60% din divorţuri şi 83% din separaţii sînt iniţiate de soţie !). în detrimentul celuilalt. puţin cîte puţin. 49. instituţia matrimonială să favorizeze pe unul din soţi. ca şi soţii. căci atunci agravarea ar trebui să afecteze şi soţiile. cauza fenomenului studiat stă în starea căsătoriei şi nu în situaţia familiei. .indiferen t de starea civilă Celi Soli bata i re 37. cu cît în majoritatea cazurilor divorţul este cerut de soţie împotriva soţului (în Franţa. sîntem obligaţi să respingem ipoteza că acea stare negativă a căsătoriei ce favorizează divorţul şi sinuciderea constă doar în certurile conjugale.7 1. Nu este. dovedit că numărul neînţelegerilor conjugale ar varia precum cel al divorţurilor 2.6 1. 220 Emile Durkheim Putem deci enunţa legea următoare: Căsătoria favorizează femeia în privinţa sinuciderii cu atît mai mult cu cit divorţul este mai mult practicat. iar aceasta se sinucide mai rar. Este deci posibil ca. la baza dorinţelor materiale. Ipoteza este cu atît mai îndoielnică şi neverosimilă. chiar dacă soţul o răneşte. Faptele de mai sus arată că acesta este şi cazul divorţului. Ramîne o singură ipoteză posibilă : aceea că divorţul însuşi. şi invers.

p. s-a eliberat el însuşi. de agitaţie şi nemulţumire ce sporeşte şansele de sinucidere. Disciplina salutară la care este supus îl obligă să găsească fericirea în propria condiţie şi-i oferă mijloacele s-o facă. Dacă plăcerea sa este fixată strict. mereu aceeaşi. ne este sete de ceea ce nu există 2. descrisă de altfel Mussetl. şi cu atît mai mult căsătoria monogamică. De altfel. parţial. numeroase şi variate. Dorul de infinit pe care anomia îl generează întotdeauna poate afecta la fel de bine şi această parte a conştiinţei noastre: el ia adesea o formă sexuală. îl condamnă la o mobilitate perpetuă. în contact cu elementele intelectuale. Ea reglementează întreaga viaţă amoroasă. asigurată. aspiră mereu la altceva şi nu cunoaşte mulţumirea. 1 Bertillon. 92. p. Incertitudinea viitorului şi. 1880. t. dacă pasiunea sa este obligată să nu varieze. ea orientează nevoia de a iubi spre un obiect riguros definit şi restrînge astfel variaţia.. Annales de Dem. Population frangaise. ea este. dorinţa nici nu poate să se fixeze. Poate fi trezit şi de o excitaţie psihică. la noi. Cum să nu fie zdruncinată sensibilitatea noastră în această goană nesfîrşită ? Nici măcar nu e nevoie ca experienţele amoroase să fie multiplicate la infinit. funcţie îndeplinită de căsătorie. Situaţia celibatarului este complet diferită. cererile de divorţ iniţiate de bărbaţi sînt aproape la fel de numeroase ca şi cele ale femeilor. 275 şi urm. propria sa nehotărîre.Dragostea este. transformate. Existenţa mediocră a celibatarului este suficientă.. dar nici nu posedă ceva la infinit. în acelaşi timp. Dacă instinctul natural a fost izvorul întrei Levasseur. p. nu mai sînt dependente direct de necesităţile organice. Noi speranţe apar şi eşuează. II. iar certitudinea contribuie la consolidarea echilibrului mental al soţului. Omul nu se dăruieşte în mod definitiv. Pentru că nu poate căuta alte satisfacţii în afara celor permise. Despre sinucidere 221 gului proces sexual. Avînd dreptul să se ataşeze de orice. decît organică. în plus. Rezultă de aici o stare de tulburare. atunci cînd am parcurs aproape tot cercul posibilului. După Bertillon. căci nu poate păstra întotdeauna ceea ce doreşte: anomia este dublă. Obligîndu-1 pe bărbat să se ataşeze de o singură femeie. lăsînd în urmă oboseală şi decepţie. le este indispensabilă o reglementare socială. 1882. o acţiune mai degrabă mentală. decît nerespectîndu'-şi datoria. Dar pentru că astfel de înclinaţii. şi obiectul pasiunii sale este obligat să nu lipsească: obligaţia este reciprocă. Inter. şi nu mai reprezintă astăzi decît elementul cel mai neînsemnat al evoluţiei totale şi încflcite pe care a generat-o iniţial. Starea de echilibru moral a soţului derivă din această fixare. Raţiunile morale îl declanşează la fel ca şi cele fizice. . Dincolo de plăcerile pe care le-am cunoscut. el îşi limitează dorinţele. ne imaginăm şi dorim altele. de corp şi s-a intelectualizat. Annales. în Saxonia. etc. el s-a împletit progresiv cu sentimente estetice şi morale. nu mai are periodicitatea regulată şi automată a instinctului la animale. 460. Ceea ce bărbatul caută la femeie nu este doar satisfacerea dorinţei carnale. dorim imposibilul. De altfel.

Din toate aceste motive. o împiedică însă să-şi schimbe viaţa. din acest punct de vedere. Nevoile sale sexuale au un caracter mai puţin mental. moravurile îi permit să atenueze într-o anumită măsură asprimea regimului. Dacă o astfel de obligaţie îşi pierde autoritatea morală şi se menţine doar prin forţa inerţiei. ea interzice speranţele. are şi inconveniente. O disciplină impusă. deoarece în general viaţa mentală a femeii este mai slab dezvoltată. Ele sînt în raport direct cu exigenţele organismului. unei stări de îngrijorare ce îl împiedică să se stabilizeze. parţial. avantajele. acolo mai ales unde legea şi morala îl acceptă sau îl favorizează. Chiar şi bărbatul suferă de pe urma acestei imobilităţi. numărul total al sinuciderilor creşte i. pasiunea se supune tot mai puţin constrîngerilor. lăsînd loc. bucurîndu-se de anumite privilegii. O reglementare socială de tipul căsătoriei. Limita pe care o impunea dorinţelor este zdruncinată. în ţările în care divorţul este larg practicat. în plus. 2 Vezi monologul lui Faust din piesa lui Goethe. Calmul şi pacea morală ce dădeau forţă bărbatului căsătorit slăbesc. în consecinţă. produsă de instituţia divorţului. Tot ceea ce contribuie la uşurarea şi slăbirea căsătoriei constituie pentru soţie o sursă de ameliorare a situaţiei sale. . Pentru femeie nu există nici compensare. nu-i este deloc necesară. pentru a cunoaşte pacea şi calmul. Fenomenul este posibil. şi mai ales al căsătoriei monogamice. căsătoria este o formă slăbită a ei însăşi şi nu-şi mai realizează influenţa benefică. nici atenuare. care îi sînt în mod natural temperate. Fiind o fiinţă mai instinctivă decît bărbatul. atunci cînd nu este înţeles caracterul moral al acestei constrîngeri. atunci cînd devine insuportabilă. Dezvoltarea paralelă a divorţurilor şi sinuciderilor provine deci din starea de anomie conjugală. Divorţul nu acţionează însă la fel asupra femeii căsătorite.1 Vezi Rolla şi portretul lui Don Juan din Namouna. chiar acolo unde divorţul are o slabă influenţă. care recurge cu uşurinţă la această formă de rezolvare. Fixînd definitiv condiţia conjugală şi limitînd-o. chiar pe cele legitime. îhtr-o anumită măsură. femeia trebuie doar să-şi urmeze instinctele. El se apropie. Sinuciderile 1 Ne putem întreba dacă rnonogamia obligatorie nu riscă să antreneze dezgustul faţă de căsătorie. atunci nu poate juca un rol util şi face mai mult rău decît bine. Monogamia este o obligaţie strictă. iar căsătoria nu u este necesară pentru temperarea dorinţelor. Divorţul protejează femeia. însă nemulţumirea sa este compensată de binefacerile pe care le primeşte pe de altă parte. 222 Emile Durkheim Divorţul presupune o slăbire a reglementării matrimoniale. chiar dacă este utilă. pe care le respectă şi în care îşi găsesc propria limită. Acolo unde divorţul este posibil. este inevitabil ca imunitatea soţului să fie slabă. nici pentru a o face să se bucure de propria soartă. de situaţia celibatarului şi-şi pierde. Nu putem fi reţinuţi de o legătură ce ameninţă să se rupă dintr-un moment în altul.

Dar îşi produce toate efectele abia cînd capătă o formă legală. în ţările cu multe divorţuri. 2 Op. ar trebui ca agravarea să atingă apogeul în momentul intensităţii maxime a apetitului sexual. de multe alte fapte. ci rezultă dintr-o constituţie morală sui generis. Ele nu arată că în astfel de regiuni numărul soţilor răi ar fi mai mare decît cel al soţiilor necorespunzătoare. Singurul document care tratează problema confirmă afirmaţia noastră. 2. deci că numărul căsniciilor nefericite ar fi mai ridicat. în plus. şi variaţiile inverse ale imunităţii soţilor şi soţiilor. Creşterea accelerată nu se repetă 1 De vreme ce raportul între variaţiile imunităţii bărbaţilor căsătoriţi si femeilor căsătorite este invers. datorată slăbirii reglementării matrimoniale. căci simpla separaţie fizică nu face decît să suspende parţial anumite efecte. pentru perioada 1847-1856.Despre sinucidere 223 bărbaţilor căsătoriţi care. atunci divorţaţii ar trebui să aibă o aptitudine mai mare spre sinucidere decît cei despărţiţi fizic. De aceea efectele sale caracteristice sînt evidente doar cînd anomia devine o instituţie juridică. într-adevăr. mai puţin chiar decît bărbaţii căsătoriţi (318). fără a reda soţilor libertatea. iar un milion de separaţi doar 176. Pe lîngă faptul că explicaţia de mai sus justifică şi paralelismul dintre divorţuri şi sinucideril. constituie aşadar o varietate a sinuciderii anomice. 171. Iată de ce divorţul este acompaniat de o creştere a nivelului total de sinucideri. poate exista o veritabilă instabilitate matrimonială. . Doar acolo unde divorţul este permis. Cît timp dreptul matrimonial nu este modificat. Divorţul este proclamat întotdeauna pentru a consfinţi o stare anterioară a moravurilor. Insă partea proporţională a femeilor în totalul de sinucideri este foarte mică şi atunci diminuarea ei nu compensează creşterea sinuciderilor masculine. între 20 şi 45 de ani rata sinuciderilor celibatarilor creşte de aproximativ patru ori. şi care provoacă tendinţa deosebit de puternică spre sinucidere a divorţaţilor. Anomia matrimonială poate deci să existe în concepţie. în timp ce după 45 de ani se dublează doar. Dacă înclinaţia deosebită a celibatarilor ar ţine de anomia sexuală în care trăiesc în mod cronic. ea este confirmată. 1. După un calcul al lui Legoyt2. un milion de divorţaţi dădeau o medie anuală de 1400 sinucideri. Dacă această anomie specială agravează înclinaţia spre sinucidere. în Saxonia. el se opune dezvoltării ano-miei conjugale.. ne putem întreba cum de nu apare compensare. prin simplul fapt că o condamnă. fără a fi încă prevăzută de lege. Doar prin el căsătoria este definitiv desfăcută. p. cit. Legislatorul a permis desfacerea căsătoriei doar atunci cînd conştiinţa publică a ajuns încetul cu încetul să considere că indisolubilitatea căsătoriei este absurdă. ridică numărul morţilor voluntare.

aşa cum am arătat. dar din alte motive. divorţul nu era posibil în Franţa. după 30 de ani. atîta timp cît efectele negative ale căsătoriei nu sînt corectate de apariţia copiilor. primite de la Ministerul Justiţiei pentru anii 1889-91. prin natura sa. Despre sinucidere 225 . Din păcate. cînd vîrstă îl face pe bărbat să simtă nevoia unei discipline i. pînă în anii din urmă. decît cele fără copii. într-un anumit moment al vieţii. Dispunem doar de cifrele absolute.224 Emile Durkheim în cazul femeilor. soţii fără copii dau anual. Femeia are deci mai puţină nevoie de Listatului de soţie. un coeficient de apărare de 1. sîntem nevoiţi să emitem doar ipoteze în această problemă. rata celibatarelor creşte de la 106 la 171 (vezi tabelul XXI). în Franţa. căsătoria conferă bărbatului. Aceasta nu înseamnă că bărbatul este. fapt susţinut şi de teoria noastră. Dacă. din moderaţia şi echilibrul moral pe care le aduce ea. şi independent de familie. între 20 şi 45 de ani. tot atîtea sinucideri ca si soţii cu copii. De aceea efectele binefăcătoare ale căsătoriei apar mai tîrziu. aproape la fel de des ca si celibatarii. în această perioadă. prin ea însăşi. în general. tot în Franţa. Bărbaţii căsătoriţi fără copii se sinucid deci mult mai des decît cei cu copii. în cifre absolute. înseamnă doar că. că bărbatul. este afectat de căsătorie la fel de mult ca şi femeia. Perioada vieţii sexuale nu afectează evoluţia sinuciderilor feminine. Acum ştim că cifra reprezintă avantajele pe care le obţine bărbatul din influenţa regulatoare a căsătoriei. cifre reunite într-un tabel special. de altfel. Multe din faptele stabilite în capitolul HI al Cărţii a doua îşi găsesc o explicaţie în această teorie. căci nu putem calcula separat rata fiecărei categorii. 1 Este chiar probabil că efectele profilactice ale căsătoriei apar mai tîrziu. diferenţa dintre situaţiile celor două sexe este mai mică decît în cazul invers. pentru fiecare perioadă a vieţii. Iată deci. Am văzut atunci că. Pînă la această vîrstă. la sfîrşitul lucrării de faţă. este pentru că pasiunile lor sînt atunci prea tumultuoase şi prea încrezătoare în ele însele pentru a se putea supune unei reguli atît de severe. o fiinţă egoistă şi răutăcioasă ce îşi face tovarăşa să sufere. 3. Am mai văzut în capitolul HI că acolo unde căsătoria favorizează mai mult pe femeie. Familiile cu copii sînt însă mult mai numeroase. iar inflexibilitatea sa impunea femeii un jug prea greu şi inutil. condiţia femeii măritate este agravată. ceea ce este o dovadă în plus a observaţiei anterioare că femeia nu este sensibilă la această formă de anomie. celălalt de libertate. soţii prea tineri se sinucid mai des decît celibatarii de aceeaşi vîfstă. Este o dovadă a faptului că suferinţa femeii cînd căsătoria nu o satisface este mai mare decît mulţumirea ei atunci cînd căsătoria corespunde dorinţelor sale. Am mai constatat că. motivul antagonismului din cauza căruia căsătoria nu poate favoriza egal ambele sexe: unul are nevoie de constrîngere.5. Se pare.

ci trebuie să vedem în ce constau ele. Poate însă avea o însemnătate istorică. bineînţeles. mai ales. a soţiei fără copii. ale căror pasiuni sînt comprimate violent de o disciplină asupritoare. Nu este însă suficient să demonstrăm existenţa diferenţelor. fără îndoială. el este însă lipsit de importanţă azi. Este vorba de moartea voluntară rezultată dintr-un exces de constrîngere . nu poate fi explicată . Le crime enpays creoles. ea îl avantajează pe el în primul rînd. Vrem să clasificăm distinct caracteristicile fiecărui tip de sinucidere.Ajungem astfel la o concluzie suficient de îndepărtată de ideea pe care ne-o facem de obicei despre căsătorie şi despre rolul său. Ea era privită ca o instituţie dedicată femeii. am putea numi acest ultim gen de moarte voluntară sinucidere fatalistă. şi în ce mod. ceea ce face ca şi efectele să difere. refe-rindu-se desigur la sinuciderile sclavilor (vezi Corre. în opoziţie cu expresia „anomie" pe care am folosit-o. Supu-nîndu-se aceleiaşi reguli stricte. din caracteristicile factorilor iniţiali. 48). ci mai multe. Pentru a reliefa caracterul ineluctabil şi inflexibil al regulii stricte. deci. Monogamia. condiţiile speciale şi care. Este sinuciderea soţilor prea tineri. Fiecare sinucigaş imprimă actului său o amprentă personală care-i exprimă temperamentul. Libertatea n-ar fi fost decît o sursă de tulburări. Capitolul VI Forme individuale ale diferitelor forme de sinucidere Analiza noastră anterioară a arătat. fapta unui om care preferă moartea în locul vieţii. la toate morţile voluntare care pot fi atribuite exceselor despotismului material şi moral. oricare ar fi fost cauzele istorice care 1-au determinat pe bărbat să-şi impună această restricţie. că nu există un singur tip de sinucidere. este deseori prezentată ca o sacrificare a instinctelor poligamice ale bărbatului în vederea ameliorării condiţiei femeii în căsătorie. pe baza clasificării etiologice realizate. Vom lua drept punct de reper cele trei tipuri de factori ai sinuciderii şi vom vedea dacă proprietăţile distinctive pe care le are aceasta la indivizi pot fi derivate. putem spune că femeia este cea care a făcu t un sacrificiu l. Nu vom putea. Putem deci să fim siguri că există mai multe feluri de sinucidere. căci unele depind de natura proprie a subiectului. poate fi făcută acum. în realitate. O asemenea clasificare morfologică. în primul rînd. clădită pentru a o proteja împotriva capriciilor masculine. vedem că există un tip de sinucidere opus sinuciderii anomice. p. deşi imposibilă la începutul lucrării noastre. Ar trebui deci să constituim un al patrulea fel de sinucidere. 1 Din consideraţiile anterioare. să deducem toate particularităţile sinuciderii. urmărind astfel diversitatea curentelor sinucigaşe de la originile lor sociale pînă la manifestările lor individuale. Moartea voluntară este. Dar cauzele ce o determină nu sînt întotdeauna aceleaşi. din cauza numărului redus de cazuri. cea pe care o comit subiecţii al căror viitor este închis fără milă. calitativ distincte între ele. aşa cum sinuciderea egoistă se opune celei altruiste.

gîndirea este cu atît mai intensă cu cît întoarcerea omului spre sine este mai completă. în realitate. are ceva personal şi egoist. alienarea este o stare unică. a căror semnificaţie socială şi morală este diferită. pentru a gîndi trebuie. dar care s-a dezvoltat doar în zilele noastre. sinuciderea seamănă cu alienarea mintală. prin apropierea mai strînsă de datele observaţiilor şi de detaliile experienţei zilnice. afectată de o existenţă nemulţumitoare. Analiza va permite. pe o cale logică. în această privinţă. cînd. I l Există o primă formă de sinucidere pe care antichitatea a cunoscut-o cu siguranţă. să încetăm a . atribuirea lor unor anumite cauze. există deosebiri fundamentale. Recunoaştem că o deducţie ce nu se bazează permanent pe experienţă poate fi pusă sub semnul întrebării. în realitate. în funcţie de circumstanţe. sinucigaşul este de obicei privit ca o fiinţă melancolică. funcţiile publice7\ munca utilă şi chiar îndeletnicirile domestice îl lasă indiferent. Pentru omul obişnuit. fără a avea întotdeauna confirmarea experimentală. analiza noastră este utilă. chiar dacă nu avem nici măcar un criteriu obiectiv pentru selecţie. se consideră / drept propriul său obiect şi îşi atribuie sarcina de a se observa şi analiza. susceptibilă doar de a se diversifica la exterior. o tonalitate sui generis. Chiar privită doar ca un mijloc de ilustrare prin exemple a considerentelor precedente.prin cauzele sociale şi generale ale fenomenului. ( Prin concentrarea sa extremă. conştiinţa se retrage în ea însăşi. Gîndirea. este însă vorba de o pluralitate de tipuri nosologice. imprimă sinuciderii. Vom reliefa Despre sinucidere 227 doar caracterele cele mai generale şi mai frapante. în mod asemănător. căci este posibilă doar atunci cînd subiectul se rupe. se îndepărtează de obiect. însă. se va face deductiv. pentru a reveni asupra lui însuşi. şi împinge fiinţa în afara ei însăşi. din care par a proveni. el este caracterizat de o stare de apatie melancolică ce destinde resorturile activităţii. Pentru medicul de specialitate. din contră. De asemenea. din contra. Sigur că o astfel de operaţie nu poate fi făcută decît cu o exactitate aproximativă. ar avea totuşi avantajul de a le oferi un caracter mai concret. Afacerile. totdeauna aceeaşi. să se introducă o anumită distincţie în masa de fapte. eroul lui Lamartine . la rîndul lor. Aceste din urmă cauze. Tipul ei ideal este Rafael. Noi ne propunem să distingem această marcă generală şi colectivă. întorcînd J spatele lumii înconjurătoare. în plus. Nu putem acţiona decît amestecîndu-ne cu lumea din jur. actele prin care omul pune capăt vieţii se clasifică în clase diferite. o marcă specială care le exprimă. dar chiar şi cu aceste rezerve. însă. Orice mişcare este într-un anumit sens altruistă. considerate în general ca fiind deosebite doar prin nuanţe. centrifugă. nu face însă decît să adîncească prăpastia ce o separă de restul universului. Nu putem realiza o descriere metodică a tuturor sinuciderilor zilnice ori a sinuciderilor săvîrşite de-a lungul istoriei.

Chiar dacă îl numim. conştiinţa face gol în ea însăşi şi nu-i va mai rămîne altceva la care să reflecteze decît propria sa sărăcie. încît nu doream să mă eliberez. să mă izolez de orice societate care m-ar fi putut salva şi să mă înconjur de tăcere. Nu ne putem gîndi decît la obiecte. şi să o contemplăm din afară. şi în care moartea pare o dispariţie voluptoasă în infinit. a descris-o minunat prin cuvintele eroului său : „Melancolia din jurul meu era în perfectă consonanţă cu propria mea melancolie. cu înseşi sursele de la care ar fi trebuit să se alimenteze. se abandonează cu un soi de bucurie bolnăvicioasă. care progresează în sens invers una faţă de cealaltă. deodată. i^ *"""' Pe de altă parte. atît de plină de gînduri. 6. singura soluţie este să renunţăm complet la a fi. de comunicări cu infinitul. Dar tristeţea mea era vie. nu mai poate comunica. A gîndi înseamnă a te opri din acţiune.ne confunda cu ea. progresiv. de clar-obscur în propriul meu suflet. pe care Lamartine. Deci cel a cărui întreagă activitate se transfer228 Emile Durkheim mă în gîndire interioară. Eram hotărît să mă dăruiesc ei în întregime. căci sub o astfel de formă conştiinţa noastră nu poate determina gînduri. Plonjam în abisuri de tristeţe. Despre sinucidere 229 . căci sînt sterile. Ideea şi mişcarea sînt. p. mai frumos. în mijlocul lumii pe care o descopeream. însă boală a cărui sentiment este o atracţie şi nu o durere. mişcarea înseamnă viaţă. Pasiunile sale sînt doar aparente. infinit. orice viaţă interioară îşi trage seva din afara fiinţei. Aceasta este latura corectă a paralelismului observat de Hartmann între dezvoltarea conştiinţei şi slăbirea dorinţei de viaţă. Făcînd gol în jurul ei. Edit Hachette. Atunci se complace. sau la maniera în care gîndim obiectele. dacă se separă radical de oameni şi lucruri. în Raphael. spre el. nu putem reflecta asupra conştiinţei noastre într-o stare de pură nedeterminare. fără să ne simţim atraşi. pentru a se topi într-o unire fecundă cu semenul său. deci înseamnă. pe care o sporea. Ea se poate determina doar cînd este afectată de altceva decît de ea însăşi. Cînd manifestăm o atît de mare plăcere pentru a nu fi. nu mai are alt subiect de meditaţie decît neantul din interiorul său şi tristeţea care decurge de aici. ci pentru a medita asupra dragostei lui. cunoscînd-o. fermecînd-o. două forţe opuse. nu o face pentru a se dărui.l" Dar nu putem rămîne mereu în contemplarea vidului. într-adevăr. devine insensibil la tot ce îl înconjoară. fără să producă nimic exterior lor. Boală a omului. ele se disipa în inutile combinaţii de imagini. Dacă se individualizează prea mult. singurătate şi răceală. ci doar natura şi pe Dumnezeu. de impresii. Dacă iubeşte. vidul rămîne acelaşi. Izolarea mea mentală era un giulgiu prin care nu mai voiam să văd oameni.

2 Brierre de Boismont. Tristeţea nu este obligatorie. cînd societatea nu este 1 Hypochondrie et suicide. că dovedesc mai mult curaj sau laşitate. Se observă cu uşurinţă că aceste particularităţi diverse corespund sinuciderii egoiste. Noi îi creăm toate piesele. privit ca o consecinţă a stării morale-descrise. se decretează a fi absolută şi caută în ea însăşi propriul său ţel. 194. şi doctrina împinge la sinucidere. Conştiinţa poate deveni sursa răului pentru oameni. realitatea ar . căci aceasta înseamnă moarte. 2 " O altă persoană. însă pentru aceasta trebuie ca raţiunea noastră să fie anormală. mai ales.aceeaşi măsură. în punctele în care individul vine în contact cu ea. Deznodămîntul nu este nici violent. Dar nu înseamnă că. Aceste caracteristici se regăsesc şi în gestul final. p. caracterul intelectual si meditativ al acestui gen de . Nu îl sperie nici modalităţile lente. vreau doar să folosesc ultimele clipe pentru a descrie senzaţiile încercate prin asfixiere şi durata suferinţelor. în timpul agoniei de aproape trei săptămâni. de o ultima cucerire. sinucigaşul alege momentul şi îşi pregăteşte planul cu mult timp înainte. De aceea domnia absolută a gîndului nu se poate realiza şi. Aşa a fost cazul comerciantului de care vorbeşte Falret *. 198 3 Jbid. nici precipitat . Şi stoicismul arată că omul trebuie să se detaşeze de tot ce îi este exterior. întdrcîndu-se împotriva propriei sale naturi. cînd. prin ea însăşi. dar numai atunci cînd are o dezvoltare maladivă.fi. ci ar fi putut fi preluate foarte bine de la stoici. Detaşarea melancolică şi refuzul acţiunii rezultă din starea de individualizare excesivă prin care am definit sinuciderea egoistă. în permanenţă. p. în sfîrşit. 316. Doar că viaţa este atunci lipsită de motivaţie. Du Suicide. Un altul se asfixiază suflînd cu propria gură carbonul ce avea să-i aducă moartea şi.. 230 Emile Durklieim suficient de închegată. nu vine din lumea înconjurătoare. nu se poate menţine. Individul se izolează "cînd legăturile sale cu ceilalţi se rup. Principalele elemente ale descrierii de mai sus nu ţin de vreo descoperire tardivă a ştiinţei. pentru a trăi de la sine şi prin sine însuşi. după cum o numea. menit să-i aducă moartea fără ca sîngele să se răspîndească pe duşumea 3. suportabilă doar diluată cu iluzii. uneori. care se retrage într-o pădure puţin frecventată şi se lasă să moară de foame. Vidul care separă conştiinţele şi le face străine unele altora provine exact din slăbirea ţesutului social. îşi notează observaţiile : „Nu pretind. a opri viaţa. dulce. p. fiind evident consecinţa acesteia şi expresia sa individuală. înainte de a se abandona „îmbătătoarei perspective a odihnei". a construit un aparat complicat. Ultimele sale clipe sînt marcate de b melancolie calmă şi. el şi-a notat minuţios impresiile într-un jurnal care s-a păstrat. aşa cum spunea Hartmann. îşi analizează propria stare pînă în ultimul moment. spune el. ci este un produs al propriei noastre gîndiri.

tipurile istorice . amintindu-ne că ele apar doar în prezenţa unui mare avînt al ştiinţei şi inteligenţei^Este evident că. nu cere nimic. cu singura deosebire că îşi dă seama de ceea ce face. şi că plăcerea este o legătură prea fragilă pentru a-1 ţine pe om în viaţă. Dacă nu reuşeşte să dezlege misterele ce o frământă. ajuns la apogeu în momentul deznodămîntului. la cel mai mic semn nefavorabil al circumstanţelor. din contră. Subiectul. O gîndire care pune totul sub semnul întrebării. omul este expus mereu să piardă orice scop. Pe lîngă această formă elevată. Melancolia filozofică şi visătoare este aici înlocuită cu un sînge-rece sceptic şi dezamăgit. El este lipsit de pasiune. căci este un eveniment pe care îl prevăzuse întotdeauna. este dispus să pună capăt vieţii. Este vorba despre sinuciderea epicuriană. dacă nu poate atinge nici unicul scop propus. îî sfătuia să trăiască atît timp cît mai găseau vreun motiv s-o-facă. Actul său se caracterizează prin acea senină fermitate a datoriei împlinite .. vulgară. Nici nu se lansează în pregătiri îndelungate. Este în special cazul celor care. ea va nega realitatea tuturor lucrurilor care scapă înţelegerii sale şi astfel se va goli de orice conţinut pozitiv. a sinuciderii egoiste. Sinuciderea altruistă însă. p. simplificîndu-le chiar pentru a face satisfacerea lor mai sigură. exemple pentru a nu mai descrie amănunţit formele psihologice caracte-• ristice. manifestată fie printr-o apatie melancolică. încearcă doar să diminueze durerea. 494 şi 506. Sinucigaşul egoist se distinge printr-o depresiune generală. se sinucid cu o seninătate ironică şi Cu un soi de simplitateJ. în loc să mediteze trist la soarta sa. dar care nu este suficient de puternică pentru a purta povara propriei ignorante. dar şi fără satisfacţia morbidă a intelectualului. subiectul se omoară deoarece conştiinţa îi dictează s-o facă . ea este şi mult mai expusă la depăşirea limitelor normale. de energie. Epicur nu-şi îndemna adepţii să grăbească moartea ci. Sinucigaşul se loveşte fără ură. energia este pusă în slujba raţiunii şi voinţei. fără mînie. Simţind însă că.sinucideri se explică uşor. într-o societate în care conştiinţa este obligată să-şi extindă cîmpul de acţiune. există şi o formă obişnuită. se resemnează cu seninătate. riscă să se pună pe ea însăşi în discuţie şi să se năruiască în îndoială. Despre sinucidere 231 Cînd am constituit categoria sinuciderii altruiste. în cazul sinuciderii obligatorii. dincolo de care se autodistruge. Singura preocupare este să îşi satisfacă nevoile proprii. dar le acceptă şi încearcă să trăiască precum un copil sau un animal. în momentul în care nu mai pot continua existenţa lor superficială. 1 Vom găsi exemple în Brierre de Boismont. pierzîndu-se în labirintul reveriilor interioare. se realizează doar printr-o cheltuială . Ştiind că nu poate să spere nimic altceva. fiind în perfect acord cu viaţa sa anterioară. Este conştient de egoismul său şi de consecinţele sale. am dat suficiente . fie printr-o indiferenţă epicuriană. lipsită oricum de motivaţie. Ele sînt opuse celor ale sinuciderii egoiste. el se supune unui imperativ. avînd la origine un sentiment violent. iar sfîrşitul său nu îl uimeşte. dacă nu are şi o altă motivaţie. Epicur îşi obliga adepţii să fie gata oricînd să renunţe la viaţă.

J3orinţa de a pune capăt vieţii rămîne totuşi o tendinţă activă. ce contrastează cu ^inuciderea deprimată despre care am vorbit mai înainte.fttunci cînd este suficient de înrădăcinată pentru a acţiona cu uşurinţa şi Spontaneitatea instinctului. .. Sînt atît de calm de parcă aş servi micul-dejun dimineaţa. ci pur şi simplu de furie.sînt moartea lui Caton şi cea a comandantului Beaurepaire. Uşurinţa cu care sînt săvîrşite sinu-ţ. trăsăturile esenţiale ale fenomenului jrămîn aceleaşi. un al treilea tip de sinucigaşi. cp. 241. Este vorba de un ofiţer care. nici o urmă de efort. nici scepticism. 7 232 Emile Durkheim colo de această linişte nu există nici ironie.. după o încerca-fe eşuată de spînzurare. omul este împins spre moarte de :un elan de credinţă şi entuziasm.pnoarea. Un caz ce poate fi considerat un model al acestui gen ne este arătat de Leroy. Tocmai m-am ^pînzurat.iderile nu trebuie confundată cu sîngele-rece dezamăgit al epicurianului. sau cu re-jjnuşcările criminalului ce îşi pune capăt vieţii pentru a-şi ispăşi nelegiuirea. cu conştiinţa împăcată. Dar sub aceste nuanţe diverse. nici crisparea involuntară pe care petrecăreţul sinucigaş nu reuşeşte niciodată să o disimuleze complet. proteste violente asupra vieţii în . sau ca un f. M-am comportat bine prima dată şi sper să fie aşa şi acum. actul curge de la sine. fie pentru a-şi dovedi curajul. Este destul de ciudat. sînt de acord. Există. după :cum moartea este privită ca un mijloc de unire cu divinitatea.. sper că va fi ultima.. Erau blesteme. nici de credinţă religioasă. dar aşa este.sacrificiu ispăşitor. morală sau politică.-spune el. chiar şi .Fervoarea religioasă a fanaticului ce se aruncă fericit sub carul funebru al . o voi lua în curînd de la capăt. Voi muri a doua oară. Nu este vorba nici de entuziasm. mi-am pierdut cunoştinţa. 4 Acest caracter se regăseşte chiar şi în sinuciderile mai simple ale primitivului sau soldatului. dar are grijă să-şi poteze ultimele impresii: „Ciudat destin am avut '. gestul este mai pasional şi mai iraţional. dar vreau mai întîi să fumez ultima pipă. am căzut peste braţul stîng. şi diferiţi de cei din urmă căci pasiunea care îi inspiră şi care domină scena finală este de cu totul alţi natură. sfoara a cedat. Cînd altruismul este la culme. Entuziasmul este vesel sau sumbru.l " Din1 Leroy. Brierre de Boismont. a constatat că un mare număr exprimau în primul rînd o stare de iritare şi de oboseală exasperată. care se sinucid fie pentru că o ofensă le-a pătat . care a analizat mesajele lăsate de 1507 sinucigaşi. nici de vreo virtute militară. Calmul este perfect. Noile pregătiri sînt terminate. căci toate înclinaţiile active ale subiectului îl pregătiseră pentru aceasta. cit. diferiţi de primii prin aceea că actul lor este în mod esenţial pasional. Totul este adevărat. se pregăteşte s-o ia de la capăt. menit să slăbească o putere redutabilă şi ostilă..{idolului său nu se aseamănă cu cea a călugărului atins de acedia. Este vorba de o sinucidere activă.. p. în sfîrşit. şi de tot ceea ce acompaniază de obicei decepţia.

după ce a reuşit un timp să-şi satisfacă toate dorinţele şi nevoia de schimbare. variază doar persoana spre care sînt îndreptate. care poate fi pe bună dreptate inclusă în natura sinuciderii anomice. în această grupă intră sinuciderile complementare unei crime prealabile : omul se omoară după ce 1-a ucis pe cel considerat drept sursa necazurilor sale. în nici un alt caz nu se manifestă mai puternic exasperarea sinucigaşului. Egoistul consideră că viaţa este mai degrabă goală. indiferent dacă sinucigaşul a mai făcut înainte MU nu o crimă. a unei critici mai severe. este cazul sinuciderii neînţeleşilor. în ceea ce-1 priveşte pe altruist. ea fiind aici afirmatii nu numai prin vorbe. obsedat de infinit. Egoistul care se sinucide nu ajun|e niciodată la astfel de violenţe. dar fără regulă şi fără măsură. . omul devine propriul său duşman. de care nu poate scăpa decît printr-un act distructiv. Uri om care se trezeşte brusc într-o situaţie inferioară celei cu care era obişnuit este exasperat de schimbare. nu pe semenii săi. Starea sa de depresie nu îi permite să ajungă la accese violente. sau pur şi simplu pentru că succesul lor încetează să mai crească i. iar furia lui se întoarce împotriva cauzei imaginare sau reale căreia îi atribuie decăderea. şi atunci renunţă nerăbdător la viaţă. căci se simte exclus de la existenţa dorită. ci şi prin fapte.general. acest suflet neastîmpărat. şi nu-şi dă seama că ar fi fost imposibil să-1 atingă . după ce ajung pe culmile succesului. devine duşmanul altcuiva. fiind deseori determinat de hazard. favorizînd visarea şi declanşînd decepţii. viaţa îl chinuie. subiectul se loveşte de o rezistenţă pe care nu o poate învinge. atît de frecvente în perioadele în care nu mai există nici un fel de clasament general recunoscut. secundar. Uneori. Este posibil să se plîngă şi el de viaţă. sau de o altă manifestare violentă. sau cazul artiştilor care. dar nu îl răneşte prin jigniri profunde. Lucrurile se petrec asemănător cînd omul încearcă să-şi depăşească mereu condiţia. Alteori. căci prin sinucidere el se sacrifică pe sine însuşi. care se omoară dintr-o dragoste neînţeleasă. Obiectul asupra căruia se îndreaptă forţele sale pasionale este. se sinucid din cauza unei fluierături. este posibil ca sinuciderea să fie precedată de crimă. în cel de-al doilea. în general. detft dureroasă. Dacă se consideră pe el însuşi autorul catastrofei. Răsturnarea tuturor tabieturilor îl aduce pe sinucigaş într-o stare de surescitare intensă. Sinuciderea se produce întotdeaDespre sinucidere 233 una într-un acces de mînie. cum se numeşte singur. Este cazul lui Werther. Sentimentele sînt aceleaşi în ambele situaţii. accesele sale sînt de cu totul altă naturi. dar într-o manieră resemnată. ameninţări sau plîngeri împotriva unei anumite persoane căreia subiectul îi atribuia responsabilitatea pentru nefericirea sa. în primul caz va exista doar sinucidere . anomia face ca măsura legitimi a nevoilor să dispară. ' Re că este progresivă sau regresivă. el nu poate atinge scopul propus. dacă nu. Sîntdm deci în prezenţa unei forme psihologice diferită de cele două anterioaife.

în realitate. Sinucigaşul egoist se pierde în infinitatea visării. Actele şi factorii sinuciderilor pot fi deci clasificate în specii distincte. 187-189. regăsesc aceleaşi senzaţii cunoscute. în ambele cazuri. obligată să se închidă în ea însăşi. lipsită de margini. renunţă de bună voie la luptă. ci din interiorul Bostru. dezgustatde viaţă etc. căci nu găsesc soluţia în măsură să le potolească dorinţele. este afectată sensibilitatea. Este ixact starea de spirit pe care Seneca o observa la contemporanii săi: „Răul care ne macină. El nu este doar obosit de existenţă. Cîţi oameni nu caută moartea cînd. cel anomic K pierde în infinitatea dorinţei. incapabili să suportăm durerea. această stare de spirit s-a incarnat probabil cel mai bine în Rene" de Chateaubriand. după ce au încercat toate schimbările posibile. există categorii foarte diferite de sinucigaşi. pasiunea. că am dorinţe schimbătoare. II. sub fine. în timp ce Rafael este un meditativ care se scufundă în el însuşi. mereu nerăbdători. p. nu mai are obiect. pe baia naturii cauzelor lor sociale. astfel încît pasiunile decepţionate nu se mai manifestă cu «tîta violenţă ca în exemplele precedente. subiecţii suferă de ceea ce am numit dorul de infinit. 1 Vezi cazurile semnalate de Brierre de Boismont. Din Scrisoarea XXIV. 2 De tranquillitate animi. Formula psihologică a sinucigaşului nu are aşadar simplitatea care S este în general atribuită. lipsiţi de fcrţa de a ne bucura. de parcă ar fi copleşită de durata lor . „Sînt acuzat. Se răzvrătesc atunci împotriva vieţii în general şi o acuză de a-i fi înşelat. fără să reproşeze ceva semenilor lor sau împrejurărilor. Rene" este un nesatisfăcut. Este oare vina mea că întfloeic întotdeauna graniţele şi că tot ceea ce este finit nu are pentru mine nici o valoare ?'" Această descriere desăvîrşeşte demonstraţia raporturilor şi diferenţelor care există între sinuciderea egoistă şi cea anomică. că nu mă pot bucura mult timp de aceeaşi himeră. Zbuciumul inutil îi lasă într-o stare de epuizare totală. sînt acuzat că deplş«»c întotdeauna obiectivul pe care îl pot atinge. nu mai'aw scop. în primul caz. corespunzătoare tipurilor de sinucidere pe care le-am constituit mai sus. spune el. iar diferenţele sînt reflectate clar de gestul propriu-zis al sinuciderii. Sentimentul dominant este dezgustul faţă de viaţă. asemănătoare cu cea a intelectualului egoist. gîndirea. în primul caz. inteligenţa reflexivă este cea afectată şi se hipertrofiază peste măsură. de care sînt obsedat instinctiv. prelungirea acestor cau» în interiorul individului. incapabili fiind să simtă ceva nou ! 2 " în zilele noastre. într-un fel. Sîntem neputincioşi. în al doilea. dar lipsită de fermecul ei apatic. Subiectul este cuprins de un soi & melancolie. spune el cu durere.Există şi oameni care. Ele sînt. Dar formele pe care acesta le îmbracă sînt diferite. nu vine din locurile unde trăim. în al doilea. Vai ! Caut doar un bine necunoscut. . 234 Emile Durkhclm că sînt victima unei imaginaţii ce se grăbeşte să ajungă în profunzim» plăcerilor.

în ciuda originilor distincte. tristeţeaîi sporeşte îngrijorarea şi nemulţumirea. Dacă însă anomia este slabă. Se produc astfel sinucideri mixte. accesele de dorinţă cu meditaţiile melancolice. într-adevăr. 142. egoismul nu se poate dezvolta. Pentru a acoperi golul din el. modifi-cîndu-le modul de viaţă. exagerarea nu este posibilă fără un sîmbure de egoism. subiectul este atît de preocupat de viaţa interioară. dar şi pentru a-şi scuti familia şi numele de ruşinea falimentului. Despre sinucidere 235 dorinţele sale nu depăşesc întotdeauna măsura. Negăsind însă nici aici ceva de care să se agate. De asemenea. Dacă totuşi ' Rene. este posibil ca febra unui bolnav să aibă mai multe cauze. în privinţa sinuciderii. există doi factori care prezintă q afinitata specială unul faţă de celălalt: egoismul şi anomia. limita de care se loveşte nemulţumitul îl poate determina să se izoleze şi să caute în viaţa sa interioară un derivativ pentru pasiunile decepţionate. mai puţină ardoare decît pasionatul propriu-zis. încît lumea exterioară nu îl atrage. ca el să nu fie nici un egoist complet. egoismul îşi poate produce o parte din efecte. Ştim că ele sînt de fapt două aspecte ale aceleiaşi stări sociale. dovedeşte. Este în special cazul aşa-numitelor sinucideri de asediu. nu am putea încălca orice frînă socială. deci nu e de mirare că acţionează simultan asupra individului. poate aduce dispoziţiile sale altruiste în stadiul în care să favorizeze sinuciderea. Doar că acolo unde anomia este preponderentă. Invers. melancolia sa iniţială este astfel intensificată. p. ci o îmbinare a celor două tipuri. au ffcut-b şi pentru că victoria romanilor îi transforma în supuşi. dar şi oboseşte mai repede . Motivul este că diferitele cauze sociale pot acţiona simultan asupra unii individ şi să-şi amestece efectele. dar şi pentru că îşi iubeau prea mult oraşul şi cultul pentru a putea supravieţui prăbuşirii lor.Trebuie totuşi să precizăm că speciile nu apar întotdeauna în sta» pură. dacă am fi puternic integraţi societăţii. este pentru că viaţa sa pasională este lipsită de vigoare. însă. edition Violat. 1849. ci se combină. Este aproape inevitabil ca egoistul să nu prezinte şi o aptitudine spre exacerbare căci. în care descurajarea se împleteşte cu agitaţia. . Anomia se poate asocia şi cu altruismul. se întîmplă deseori ca un om ruinat să se sinucidă şi pentru că refuză să trăiască în (sirăcie. detaşat fiind de societate. caută mereu senzaţii noi. Bolnavii pot fi uneori cuprinşi de deliJfc de natură diferită care. căci omul este mai degrabă împins să se exteriorizeze decît să se închidă în sine. poate rupe echilibrul între acesta şi mediul său şi. toate contribuind la ridicarea temperaturii corpului. De exemplu. dînd naştere unor specii compuse de sinucidem. aceasta nu are suficientă forţă asupra lui pentru a-1 ţine în Mu. Este posibil. Aceeaşi criză poate tulbura existenţa individului. De asemenea. în acelaşi timp. convergînd în acelaşi sens. nici un agitat pur. tind să determine acelaşi act şi se completează unul pe celălalt."Ond evreii s-au sinucis în masă la căderea Ierusalimului. visul cu acţiunea.

există totuşi indivizi sau grupe de indivizi care. ei caută un obiectiv durabil de care să se ataşeze în mod constant şi care să dea un sens vieţii lor. Dar simţind că e inutil să fugi de tine însuţi. aspiră la altceva. dacă îl îndeamnă pe om să-şi fie suficient lui însuşi. Celălalt nu este decît un egoism conştient de el însuşi şi de zădărnicia lui. Subiecţii trăiesc astfel o existenţă dublă şi contradictorie : individualişti faţă de tot ce ţine de lumea reală. Dacă stoicul profesează o indiferenţă totală pentru tot ce depăşeşte graniţa personalităţii individuale. căreia i se dedică într-o măsură cu atît mai mare. în care societatea dezintegrată nu mai poate constitui un obiectiv al activităţilor individuale. să 236 Emile Durkheim alergi mereu după plăceri egoiste. Cele două cauze acţionează în această direcţie. Stoicul continuă deci cele două concepţii antagoniste: individualismul moral cel mai radical şi panteismul excesiv. Astfel. Neavînd ceva real de care să se agate. că bucuriile trecătoare. din abnegaţia cu care oamenii îşi uită propriile nevoi pentru a contribui la opera comună. Acesta din urmă rezultă din elanul colectiv care antrenează într-un singur sens voinţele individuale. ^ n . cu cît sînt mai desprinşi de lumea reală.. Ambele dispoziţii îi împing la sinucidere. în sfîrşit. Gîndirea lor creează o fiinţă imaginară. ca-exemplu de sinucidere egoistă. deşi contrare. sinuciderea sa este în acelaşi timp apatică precum cea a egoistului. l dar nu reuşeşte decît aparent şi artificial. ei construiesc o realitate ideală ce poate juca rolul obiectivului. în anumite epoci. de misticismul popoarelor tinere şi pe cale de formare. deşi suferă influenţa acestei stări generale de egoism. atît de diferit. nu-ţi pot calma neliniştea. care încearcă să se depăşească. exact acest aliaj caracterizează misticismul propriu perioadelor de decadenţă./ f Din această perspectivă pot fi considerate originile şi natura sinuciderii stoice. dar şi în concepţia lor generală că viaţa nu valorează nimic.Cauza pentru care ofiţerii şi subofiţerii se sinucid cu uşurinţă în momentul retragerii se regăseşte şi în schimbarea bruscă a modului de viaţă. fie fermitatea curajoasă caracteristică sinuciderii altruiste se aliază cu dereglarea exasperată produsă de anomie. deci şi de ei înşişi. în ciuda aparenţelor. chiar egoismul şi altruismul. îşi pot uni acţiunile. Rezultă sinucideri în care fie exaltarea pasională. el îl plasează în acelaşi timp într-o stare de strînsă dependenţă faţă de raţiunea universală şi îl reduce la a fi doar instrumentul de acţiune al acesteia. ei dovedesc un altruism nemărginit în ceea ce priveşte ace) ideal construit de gîndirea lor. chiar reînnoite. egoismul se i împleteşte cu misticismupDe altfel. şi săvîfşită ca o datorie precum cea a altruistului l. care poate fi privită şi în alt mod decît am făcut-o mai sus. Regăsim în ea melancolia primului şi erjergia activă a celui de-al doilea.

Pare normarea mijloacele folosite să depindă de sentimentele sale şi să le exprime. 71.000 de sinucideri (pentru ambele sexe) Arun Ştran care gular Arm: dintr Otra Asfix Ţări şi ani e Şi înec de -un vă ie spînz foc toc niare înalt Franţa 426 269 103 28 20 69 1872 1873 430 298 106 30 21 67 1874 440 269 122 28 23 72 1875 446 294 107 31 19 63 Prusia 610 197 102 6.e sociale| căci frecvenţa relativă a diferitelor metode de sinucidere rămîne aproape invariabilă în cadrul unei anumite societăţi. 16).Am putea crede apriorică există o legătură între natura sinuciderii şi genul de mfiarte ales de sinucigaş. şi Ep. Despre sinucidere 237 caracteriza cu mai multă precizie diferitele forme de sinucidere.9 25 3 1872 1873 597 217 95 8..4 1876 125 246 285 113 69 29 . Am putea fi tentaţi să fo)bsim informaţiile oferite în această privinţă de statistică pentru a 1 Seneca prezintă sinuciderea lui Caton ca triumful voinţei umane asupra lucrurilor (vezi De Prov. 9. Dar cercetările noastre în domeniu au dat doar rezultate negative.5 35 7.. cu siguranţă. Alegerea sinucigaşului este determinată.7 1874 1875 173 273 251 104 62 31. dar variază sensibil de la o societate la alta (vezi tabelul XXX). Tabelul XXX froporjia diferitelor genuri de moarte din 1. de cair/.4 25 4.5 1875 615 170 105 9. în funcţie de manifestările lor exterioare.1 28 6.6 1874 610 162 126 9. 2.7 Anglia 374 221 38 30 91 — 1872 1873 366 218 44 20 97 — 1874 374 176 58 20 94 — 1875 362 208 45 — 97 — Italia 174 305 236 106 60 13.

Cauzele sociale sînt atît de importante.8 . Nu putem stabili un raport între tipurile de sinucidere identificate şi metodele cele mai răspîndite. 0 . ele fiind oarecum invers proporţionale faţă de nivelul intelectual al ţării. fiind chiar mai constantă decît cifra totală a sinuciderilor.0 .3 . iar ordinea preferinţelor se schimbă foarte greu. e t Sinuci deri de 75 66 84 97 10 10 1 86 74 74 65 59 orice . deşi vara ar trebui să fie anotimpul cel mai prielnic. ov c.0 . Cauzele sociale de care depind sinuciderile în general diferă însă de cele ce determină modul de săvîrşire a acestora.1 .2 4 3 7. ceea ce infirmă presupunerea de mai sus. tie ili e e us . sinuciderile prin înec nu variază de la un anotimp la altul după o lege specială.3 3.. că este genul de sinucidere preferat de soldaţi. Din păcate însă. am putea crede că aceasta este legată de starea de altruism. «. *.4 6. datorită influenţei climei i. se constată că în Franţa . 5 Sinuci deri prin 73 67 81 94 10 11 1 91 71 74 61 54 înec . încît factorii cosmici . Am putea să mai presupunem. 0 .9 . comparată cu distribuţia sinuciderilor în general: 238 Emile Durkheim Distribuţia lunară la 1. Este deci probabil că sinuciderile altru -l iste sînt aici mai frecvente decît în Franţa şi Germania.3 .5 .2 .3 . 7. prin extensie. pînă m demult. Iată distribuţia lor lunară în Franţa.0 . 9.2 . Ipoteza va fi confir--mată de mai multe constatări ulterioare.par aproape lipsiţi de influenţă}în ciuda tuturor aşteptărilor.5 .1877 176 299 238 111 55 22 \Fiecare popor are deci un tip de moarte preferat. ar pr ai ni li ug p.8 . Cum sinuciderea prin arme de foc' este mult mai frecventă în Italia decît în ţările din centrul Europei. Dar în perioada 1845-56. 7 Diferenţa între numărul de sinucideri prin înec petrecute vara şi cele din restul anului este nesemnificativă.000 de sinucideri anual la F M A M Iu Iu A & C N De ». .2 gen 1 9 3. E drept că s-a spus că acest inod de sinucidere este mai rar folosit în nord decît în sud. în perioada 1872-1878. el nu era mai puţin întîlnit la Copenhaga decît în Italia (281 cazuri %o în loc de 300).^ Italia este o ţară profund catolică şi în care cultura ştiinţifică era. destul de puţin dezvoltată.

moartea prin aruncarea sub roţile trenului se generalizează. Consideraţiile precedente. pe care Jibilitatea mai mică a ţăranului nu îl simte. 2 Vezi. într-o anumită măsură. Tabelul XXX ilustrează deci. nari 2. în timp ce melancolia este o stare de spirit preponderent urbană. rezumate în e mai jos. 94. Pe măsură ce liniile de tren se înmulţesc într-un teritoriu. op. Ea are ceva vîcţent şi grosolan care jigneşte moravurile urbane şi cultul pe care clasele ct$ivate îl au pentru fiinţa umană. ca ^ este acceptată şi răspîndită însă în sate sau oraşe mai mici. moartea prin decapitare este considerata dezonorantă. p. Felul morţii nu ne poate da G idee despre tipul de sinucidere. Sîngele-rece . p. spînzurarea. stările sociale pe care fiecare le exprimă sînt diferite. La fel. Moartea aleasă de sinucigaş este deci un fenomen cu totul străin de ÎUtfura proprie a sinuciderii. în armată. Despre sinucidere 239 aruncare în gol: clădirile sînt mai înalte în oraşe. altele vulgare şi degradante.sinuciderea prin împuşcare este cel mai des folosită de clasele cele mai elevate : scriitori. stadiul de dezvoltare al tehnicii industriale. ere mulţumită de ea egoistă însăşi. spînzurarea se întîlneşte adesea la ţară. Procedeele electrice de sinucidere vor deveni mai frecvente. cit. 445-446. atîta timp cîT un factor contrar nu intervine. omul este tentat să utilizeze mijlocul de distrugere aflaUa înderhînă şi pe care practica zilnică i 1-a făcut familiar) De aceea se întîlneşte mult mai des la oraşe decît la sate sinuciderea prin 1 Morselli. Lisle. iar în alte medii. epuizează după părerea noastră problema : Clasificarea etiologică fi morfologică a tipurilor sociale de sinucidere Formele individuale pe care le îmbracă : Caracter fundamental Genuri secundare Sinucid Apatie Melancolie leneşa. Unele sînt considerate nobile. Aceasta depinde mai ales de ansamblul obiceiurilor şi circumstanţelor favorabile unei anumite modalităţi de sinucidere. al cunoştinţelor ştiinţifice etc.. De fapt. pe măsură ce electricitatea va deveni mai răspîndită. artişi. funcţio-'.-^Urmărind să obţină cea mai mică rezistenţă posibilă. Chiar dacă ambele au cauze sociale. Cauzele care-1 împing pe om la sinucidere nu determină deci şi alegerea gestului final. Cauza cea mai eficace rămîne însă demnitatea pe care fiecare popor sau fiecare grup social o atribuie diferitelor genuri de moarte. Repulsia este determinată probabil şi CGt-C aracterul dezonorant atribuit spînzurării de cauze istorice. al arhitecturii. s-ar părea că sinuciderea melancolică se potriveşte cel mai bine cu moartea prin spînzurare.

violente împotriva anornic dezgust unei persoane ă în particular (crimăsinucidere). Amestec de agitaţie şi apatie.. Efervescenţă disperată. adică cele care rezultă imediat din cauze sociale... avînd nuanţe variate în funcţie de temperamentul personal al victimei şi de circumstanţele speciale în care se găseşte aceasta. 240 Emile Durkheim Acestea sînt caracterele generale ale sinuciderii.. acţiune şi — -~ visare. Acuzaţii ere Iritare. Dar sub diversitatea combinaţiilor ce se produc. Individualizîndu-se în cazuri particulare. '* Sinucidere ego-anomică . Sinucidere anomică-altruistă . Melancolie temperată de o oarecare fermitate morală. Cu altruist ă sau entuziasm mistic. Cu ă voluntar un curaj senin.Tipuri eleme ntare •Tipuri mixte decepţionat al scepticului. ă Acuzaţii violente asupra vieţii în Sinucid general. Sinucidere egoaltruistă .. regăsim întotdeauna formele fundamentale. Sinucid Energie Cu sentimentul calm ere pasional al datoriei. ele şei complică. putem preciza natura realităţii căreia îi corespunde rata şi pe «Are o exprimă numeric. l a s i Cartea a treia DESPRE SINUCIDERE CA FENOMEN SOCIAL ÎN GENERAL Capitolul I Elementul social al sinuciderii Cunoscînd acum factorii de care depinde variaţia ratei sociale a sinuciderii. '''"ii! T iis-( l in .

'ic.Este mai întîi vorba despre situaţia exterioară în care se găseşte plasat atentul. . Am văzut fertă că aceste particularităţi individuale nu pot explica rata socială a sinuciderilor. Nu există în viaţă vreo decepţie. păstrează aproximativ aceeaşi frecvenţă relativă. adică antecedentele imediate ale cazurilor particu-ţ. alta desface prin divorţ o ^ipttorie nefericită. i ir numărul cel mai mare de cazuri se înregistrează în epocile şi în clase le sociale în care viaţa este mai puţin aspră. o persoană •«sinucide pentru că e nefericită în căsătorie.•iu Condiţiile individuale de care putem presupune apriori că depinde siţjîijciderea sînt de două feluri. supus acţiuie aceloraşi factori ca şi neurastenia. Mhil lor important uneori în luarea hotărîrii nu este şi o dovadă a influenţilor. un soldat renunţă la viaţă după ce este condamnat JBtţtru o vină pe care nu a comis-o. oricît de mică. că punctul lor comun constă în contrarietăţi. Foarte rar se întîmplă ca situat ia personală a victimei să fie cauza reală a sinuciderii. dar nici nu e obligatoriu săjo producă. Am arăt it deja că acei care suferă cel mai mult nu sînt şi cei care se sinucid cel m ti mult. ci mai degrabă în natura intrinsecă a subiectului. ca un episod al neurasteniei. deci nu putem explii» astfel rata socială a sinuciderii. Sinuciderea este favorizată mai degrabă de prea multă bunăstare. Vedem oameni care rezistă în faţa unor greutăţi înspăimîii-tătoare. despre care să putem spune cju siguranţă că nu va atrage moartea voluntară . Omul se poate sinucide bogat sau sărac . adică în constituţia sa biologică şi în parameuii fizici de care depinde ea. privite drept cauze determinante. alteori pentru că îşi reproşează o greşeală morală etc.3 Chiar şi adepţii teoriei de mai sus au căutat condiţiile individua le favorizante nu atît în evenimentele exterioare. Dar noi nu am descoperit nici un raport imediat şi regulat între neurastenie şi rata . Evenimentele cele mai diversejijnai contradictorii ale vieţii pot servi drept pretexte ale sinuciderilor. necazuri. Deliberarea este adeseori doar aparentă şi nu are alt scop decît «•cborarea unei decizii luate deja cu motive pe care conştiinţa nu le altfel. iar în altă parte se sinucide un criminal 242 Emile Durkl^eim a cărui crimă nu a fost pedepsită. circumstanţele. Circumstanţele nu pot fi considerate deci cauzele determinante ale actului pe care fl preced. deci nici unul nu este o cauză specifică. ea variază în proporţii considerabile. dar nu ştim ce intensitate trebufc să atingă durerea pentru a avea consecinţa tragică a sinuciderii. în timp ce alţii se sinucid dintr-o mică nemulţumire. sînt în «•Har aproape infinit. Dar există vreun caracter comun tuturor evenimentelor declanşatoare ? Putem spune. Oamenii se sinucid pentru că au suferit necazuri de familie sau i^şcepţii ale amorului propriu. Sinuciderea a fost astfel prezentată ca un produs al unui anumit temperament. deşi diversele combi-f i de circumstanţe. alteori pentru că au cunoscut sărăcia sau %fela. cel mult.

Nu am găsit njbi vreo legătură între evoluţia sinuciderilor şi acele stări ale mediului fizic tt influenţează preponderent sistemul nervos: rasa. acţiunw factorilor cosmici nu poate determina. Mişcările pe care le face sinucigaşul şi care. de o energie determinată. iar apoi descresc. este pentnMţ Despre sinucidere 243 . Din acestea provin tendinţele spre melancolia decepţionată. în acest sens. Pe cît de îndoielnice şi echivoce erau legăturile dintre sito-cidere şi faptele de ordin biologic şi fizic. par să exprime doar temperamentul său personal. mai accentuat în primele două perioade. şi care este constituita din curente de egoism. printre efecte. o înclinaţie căttr sinucidere. în sfîrşit. tendinţele generUfc ale naturii sale. care-i îndeamnă pe oameni la sinucidere. De această dată. am căutat cauzele aptitudinii pentru sinucidere în însăşi naufcş societăţilor. Cauzele sociologice pe care le-«» identificat au explicat şi concordantele atribuite influenţei cauzafcr materiale. Pentru a-şi explica detaşarea de existenţă.socială a sinuciderii. pentru fiecare popor. introducem şi sinuciderea. pe atît de vizibile şi constaatr sînt cele cu anumite stări ale mediului social. dacă sinuciderile se înmulţesc din ianuarie pînă în iunie. altruism sau ano mie. or. ecou al stării morale a societăţii. la prima vedere. Situaţia este aceeaşi pentru bătrîn şi copil. Dacă psihopatul poate să manifeste. în ceea ce priveşte evenimentele particulare considerate a fi cauzele imediate ale sinuciderii. Dacă femeia se sinucide mai puţin decît bărbatul. lăsînd deopaMt individul. clima. e mai puţin angajată decît el în viaţa colectivă. din care derivă înclinaţiile individuale. oq Cu totul altele au fost rezultatele obţinute cînd. o forţă colectivă. este pentru că activitatea socială cunoaşte aceleaşi variaţii sezoniere. ne-am găsit în faţa unor legi veritabile. în anumite condiţii. dar . ele nu sînt decît acţiunea indusă de dispoziţia morală a victimei. temperatiaf. subiectul se leagă de circumstanţele înconjurătoare . Fiecare grup social are într-adevăr o înclinaţie colectivă proprie. cu ajutorul cărora am realizat o clasific** metodică a tipurilor de sinucidere. Am răspuns deci întrebării puse la începutul lucrării. spre renunţarea activă sau oboseala disperată. ba chiar apa întîlnit cazuri în care relaţia lor este invers proporţională. Numărul morţilor voluntare este fixat întotdeauna de profilul moral al societăţii. căreia îi simte deci mai puţin influenţa pozitivă sau negativă. el nu este totuşi obligatoriu predestinat să se omoare . Nu e o metaforă cînd spunem că fiecare societate umană are o anumită aptitudine pentru sinucidere : expresia este bazată pe fapte. sînt în realitate urmarea şi prelungirea stării sociale pe care o manifestă la exterior. dar din alte motive. Este firesc deci ca efectele diferite produse să fie supuse aceluiaşi ritm. Tristeţea' sa vine într-adevăr din exteriorul său. Din toate aceste fapte rezultă că rata socială a sinuciderilor se explică doar sociologic. consideră că viaţa este tristă. Există deci. pentru că el este trist.

Cele determinate. firesc. iar invariabilitatea este regula. actele ce derivă din ele sînt cele mai numeroase. într-adevăr. Quetelet a numit tipul general al societăţii tip mediu. Cît despre faptele derivate din caracterele particulare şi din anomaliile individuale. să presupunem că j uriaşii şi piticii (deci diferenţele . 1835 şi Du systeme social et des loîs qui le regissent. de altfel. 2 volume. Paris. Pe de altă parte. cu suficientă exactitate. Iată de ce orice lucru poate servi drept cauză ocazională a sinuciderii. De vreme ce majoritatea acestor fapte rămîn invariabile atîta timp cît tipul general al societăţii nu se schimbă. în fiecare societate există un anumit tip. De altfel. Dacă Quetelet este primul care a încercat să explice ştiinţific 244 Emile Durkheim el a crezut că justifică astfel teoria omului mediu . şi acţiunilor derivate din atributele caracteristice tipului general. rezultatul va exprima. Statisticianul analizează. observaţia lui a rămas. De exemplu. Cum astfel de caractere sînt. constanţa ratei sociale a sinuciderii ar fi suficientă pentru a demonstra exactitatea acestei concluzii. prin definiţie. Paris. i dacă determinăm înălţimea persoanelor dintr-o societate dată. dar care nu se regăsesc în aceeaşi măsură sau în acelaşi mod la italieni sau germani. şi invers.nu dintr-un incident nefericit. fapt ilustrat de statistică. din contra. ele nu respectă aceeaşi regularitate . de caracterele divergente sînt relativ rare. Putem. un ansamblu de caractere fizice şi morale pe care le prezintă majoritatea francezilor. înălţimea medie. pe care majoritatea indivizilor îl reproduce mai mult sau mai puţin exact. şi de care se îndepărtează doar minoritatea. însumăm cifrele obţinute şi împărţim suma la numărul indivizilor consideraţi. adică . Constanţa se transmite. Totul depinde de__J integritatea cu care au acţionat asupra individului cauzele suicidogene. rezultatele recensămintelor statistice trebuie obligatoriu să rămînă aceleaşi de-a lungul unor serii lungi de ani consecutivi. într-adevăr. Aceste din urmă fapte constituie excepţia. de exemplu. După el. în plus. şi. cele mai răspîndite. Există. de vreme ce se schimbă doar cu greu. 1 Mai ales în lucrările sale SurlTiorame et le developpement de şes facaltes ou Essai de physiqoe sociale. singura explicaţie sistematică a acestei remarcabile proprietăţi. căci îl obţinem luînd în considerare media aritmetică a tipurilor individuale. 1848. înălţimea cel mai des întîlnită. Rezultă că legea generală a principalelor manifestări ale activităţii umane este inevitabil constanţa. ci de la grupul social căruia îi aparţine. fără a fi perfect constant. acest tip general variază oricum mai lent decît un tip individual. sub influenţa unor cauze perturbatoare. de aceea constanţa nu este niciodată absolută. Cînd Quetelet a supus atenţiei filozofilorl surprinzătoarea regularitate cu care anumite fenomene sociale se repetă în perioade de timp identice. faptele de acelaşi gen care se petrec în cadrul unei societăţi date.

în lucrarea sa Die Gottliche Ordaung in den Verănderangea des raenschlichen . ________________ i ------------------------această regularitate.kfrnentele strict individuale. etc. Die Gesetzmăssigkeit im Gesellschaftsleben. ar trebui să existe intiependent de ei. Admitem că există o tendinţă colectivă spre sinucidere. din care provin tendinţele individuale.. despre aceeaşi problemă : Wagner. cele qare se regăsesc la majoritatea membrilor populaţiei. prin definiţie. Rezultă de aici că tipul etnic serveşte drept bază pentru e. 1877 . şi mai rămîne să aflăm în ce consta tendinţa colectivă şi cum acţionează ea. Chiar în ţările unde este foarte răspîndită. Oettingen. Sinuciderea este actul unei minorităţi. 3 i volume. ne întoarcem astfel de unde am pornit. 90 si urm. avînd originile în afara individului. Drobisch. compensîndu-se şi anulîndu-se mutual. Vezi. atunci cînd indivizii se schimbă. Miinchen. Leipzig.' Geschlechts. deci. să îi afecteze pe toţi în aceeaşi măsură şi. Elementele constitutive ale rasei. nu sînt supuse aceloraşi variaţii ca şi el. Die Gesetzmăssigkeit. obiceiuri. dem TodeundderFortpflanzangdesselbenermesen. p. ar trebui ca acesta să nu fie dependent de ei fi să existe o modalitate de influenţare a fiecărei persoane. Pentru ca tipul mediu să rămînă constant. 1742. nu putem totuşi justifica regularitatea cu care se repetă rata socială a sinuciderilor. Die Moralische Statistik und die menschliche Wtilensfreiheit. ' 1867 (mai. ori noi ştim că rasa nu influenţează rata sialiciderilor. Pentru a aplica însă o astfel de explicaţie în ca^ul sinuciderii.burt. prima parte . 1-58) .în plus sau în minus faţă de medie) sînt în număr aproape egal. ar trebui ca tendinţa ce-1 împinge pe om spre moartea voluntară să depindă de rasă . veritabilul fondator al statisticii morale este pastorul Siissmilch. Dacă înclinaţia către moartea voluntară . rata nu depăşeşte 300-400 de cazuri la un milion de locuitori. Mayr. tendinţe ccpiune. credinţe. deşi se regăsesc doar în constituţia sa fizică. Dar va putea fi acceptată ca explicaţie doar în aizul cînd ne va permite să aflăm modul în care tipul mediu se regă-seţw la majoritatea indivizilor. ales p. Este oare posibil ca starea generală a mediului social. Energia rezultată la majoritatea oamenilor din instinctul de conservare exclude complet Sinuciderea. < Oricum am explica însă generalitatea tipului mediu. să le imprime parţial o fizionomie comună ? Dar mediul sotial este compus în primul rînd din idei. fiind aceeaşi pentru majoritatea indivizilor. Singurele caractere pe care le poate conţine tipul mediu sînt. j Dea f re sinucidere 245 Teoria pare foarte simplă. Moralstatistik. Pentru ca acestea să poată influenţa oamenii. aus der Ge. Problema se rezolvă dacă admitem că tipul mediu al societăţii este acelaşi lucru cu tipul etnic.

Conform principiului lui Quetelet. şi estimînd intensitatea ei în funcţie de nişte manifestări care nu se întîlnesc la tipul mediu. De altfel. Toată lumea moare. înălţimea. în plus. cum este. orice organism viu este astfel constituit încît nu poate fi nemuritor. chiar rezultatele metodei lui confirmă concluzia noastră. Teoria lui Qu6telet se bazează. şi totuşi rata socială a sinuciderilor este chiar mai constantă decît cea a mortalităţii 246 Emile Durkheim generale. unde nu au existat mult timp mai mult de 150 sinucideri la un milion de locuitori. pe o observaţie inexactă. în masuri diferite. atunci cunoaşterea chiar aprofundată a tipului mediu nu ne-ar putea ajuta nici să explicăm constanţa ratei sociale a sinuciderilor pentru o societate dată şi nici măcar să înţelegem de ce există sinucidere. în definitiv. intensitatea medie a tendinţei spre sinucidere ar fi exprimată de raportul 150/1. doar într-o stare de diluare. în realitate. pentru a calcula intensitatea unui caracter al tipului mediu trebuie să împărţim suma faptelor derivate din caracterul respectiv la numărul indivizilor apţi de a le produce. Individul mediu ar avea deci o înclinaţie spre sinucidere egală cu aceste rapoarte. în Anglia. Rezultă de aici că între gradul de răspîndire al unui fenomen şi constanţa sa nu există acea strînsă corelaţie pe care o presupunea Quetelet. raportul este de 0. tendinţa spre sinucidere. Quetelet a realizat-o atribuind arbitrar mediei indivizilor o anumită afinitate pentru sinucidere. evaluarea de mai sus este exagerată. adică aproape nulă. ceea ce face ca rezultatul calculului să coincidă cu înălţimea obişnuită a populaţiei.00008. de exemplu. El considera că invarianta caracterizează doar manifestările cele mai generale ale activităţii umane . unde există aproximativ 80 de cazuri la milion. Putem presupune că indivizii deosebit de înalţi şi cei deosebit de scunzi sînt în proporţie aproximativ egală. procedeul lui Quetelet nu duce decît la introducerea artificială în tipul. căci numărul de indivizi la care se distribuie este mult mai mare. aşa cum am văzut. Deşi este puţin importantă. de obicei. Există însă puţine persoane care se sinucid. ci doar la un mic număr de subiecţi separaţi. la toată lumea. cum ar fi. în Franţa. cazurile anormale au loc în două sensuri contrare.este deci o raritate şi 4> anomalie.00015. Quetelet a încercat să evite o astfel de obiecţie arătînd că. extremă. prea mică oricum pentru a declanşa sinuciderea propriu-zisă. constanţa se regăseşte în egală măsură şi la manifestările sporadice. compensarea se realizează doar pentru caracterele care se regăsesc. Cînd este vorba însă de un fenomen minoritar. Aceastăr caracteristică se regăseşte. .000 = 0. Astfel.mediu a unui element ce nu aparţine de fapt omului mediu.000. de exemplu. care au loc în puncte izolate şi rare ale cîmpului social. Anormalul a fost aşadar folosit pentru a determina normalul. ceea ce duce la compensarea şi anularea lor mutuală. eroarea totuşi există. Nu poate fi astfel justificat numărul mare de morţi voluntare anuale comise în societăţile considerate. decît ar trebui să fie. în realitate.

e ce influenţează indivizii. ele acţionează ca şi cum s-ar supune aceleiaşi porunci. Ea este unul din elementele esenţiale ale cenesteziei sociale. atît timp cît societatea nu se schimbă. invariabilitatea ratei sociale a sinuciderilor nu mai are nimic misterios. ce le canalizează în aceeaşi direcţie şi a cărei intensitate mai mică sau mai mare scade sau amplifică numărul sinuciderilor individuale. diferită în aparenţă de precedenta. Cum temperamentul fiecărei societăţi este aproape constant. Căci temperatura. Rezultă că manifestările individuale. ceea ce înseamnă că este vorba de o forţă colectivă. Sinucigaşii formează o minoritate infimă. Din acest punct de vedere. este chiar firesc să aibă o constanţă superioară celei a mortalităţii generale. ci doar în funcţie de starea mediului social. înseamnă că fiecare individ are 15 şanse la 100.Ceea ce exprimă în realitate raportul calculat de Quetelet este doar probabilitatea ca un om. Această probabilitate nu ne dă însă o idee despre tendinţa medie spre sinucidere şi nici nu ne demonstrează că tendinţa există. o forţă superioară. este firesc să difere de la un grup la altul. într-un cuvînt toate condiţiile diverse de care depinde sănătatea publică se modifică mai uşor de la un an la altul decît dispoziţiile popoarelor. Efectele sale trebuie deci să aibă aceeaşi personalitate şi stabilitate. Nu ar fi posibil oare ca diferitele incidente ale vieţii particulare care sînt cauzele determinante ale sinuciderii si revinăcu regularUate în fiecare an. şi el. Tipul etnic este. şi la colective şi la indivizi starea cenestezică este starea cea mai intimă şi mai imuabilă. deşi voinţele particulare nu acţionează unele asupra altora. Cu alte cuvinte. în mediul comun din care fac parte. influenţele climatice. Dacă dintr-o populaţie de 100. Totuşi. sînt produse de aceeaşi cauză sau de acelaşi grup de cau?. dar să rămînă constantă mult timp în cadrul unei singure societăţi. or.000 să se sinucidă în cursul unui an. care ar putea rezolva problema. deşi sînt independente între ele. fiecare îşi săvîrşeşte fapta separat. în âceleaşfprbporţîi ?Tn fiecare an presupunem 2 1 Consideraţiile precedente constituie o dovadă în plus că rasa nu influenţează rata socială a sinuciderilor. ce aparţine unui grup social determinat. aşadar. problema noastră. Există însă o altă ipoteză. şi cum tendinţa spre sinucidere provine din constituţia morală a grupurilor sociale. numărul sinuciderilor rămîne constant. Altfel n-am putea explica cum se face că. căci este starea fundamentală. Teoria tipului mediu nu rezolvă. dispersată . conţinînd doar . un tip generic. să se sinucidă în cursul unui an. geologice. Există deci. Faptul că un anumit procent de locuitori alege moartea Despre sinucidere 247 voluntară nu implică şi fapul că ceilalţi sînt expuşi la sinucidere într-o măsură anume şi nu ne dă nici o lămurire asupra naturii şi intensităţii cauzelor care determină acest fenomen l. fiecare popor are în mod colectiv o tendinţă spre sinucidere care îi este proprie şi de care depinde importanţa tributului pe care îl plăteşte morţii voluntare.000 de persoane există anual 15 sinucideri. Efectele acestei forţe nu variază în funcţie de mediul organic sau cosmic.

. numărul persoanelor care se căsătoresc reprezintă doar o slabă minoritate în raport cu populaţia celibatară de aceeaşi vîrstă. la fel de multe ruinări economice etc. în loc s-o rezolve. să provoace un număr egal de morţi voluntare. n-ar face decît să deplaseze problema. care nu 1 Argumenta(ia de mai sus nu se aplică doar pentru sinucidere. Ar fi deci natural ca indivizii. opinia expusă de Drobisch.caractere comune unei mase considerabile de indivizi. Nu ar trebui deci să presupunem că se supun unei forţe dominante. Ştim însă că evenimentele individuale. Sinuciderea este. în sînul fiecărei societăţi. deci nu natura tipului mediu poate explica varia(iile criminalităţii. deşi în acest caz este mai revelatoare decît în altele. ca şi sinucigaşul. într-o societate dată. dacă nu există şi o predispoziţie suplimentară de altă natură. sub diferitele ei forme. de ambiţii neîmplinite. Cu m se face că. chiar dacă într-o formă oarecum diferită '. în cartea citată anterior. orice influenţă le-am atribui. In fiecare perioadă a vieţii. 2 Este. ? Repetarea regulată a evenimentelor. care nu trebuie confundată cu dorinţa sexuală. revenim la ipoteza iniţială. deşi preced sinuciderile. în proporţii constante pentru fiecare popor.) Deci dacă tendinfa spre căsătorie. Şi criminalul este o fiinţă deosebită. sîntem înclinaţi să vedem în aceste expresii doar metafore. de falimente. . de cazuri de sărăcie etc. ci şi pentru crimă. un fapt minoritar. De obicei. (. cînd se vorbeşte despre tendinţe sau pasiuni colective. Nu există vreun necaz în viaţă care săjl oblige pe om să-şi ia viaţa. anumite curente care să antreneze cu forţă indivizii spre aventuri comerciale şi industriale. de fapt. m Să înţelegem însă corect sensul termenilor care au fost folosiţi. după o lege proprie fiecărei ţări. iau aceleaşi hotărâri. chiar dacă tendinţa de a contracta o căsătorie este mai generală decît înclinaţia spre sinucidere ori crimă. nu sînt cauzele reale ale acestora. Regularitatea cu care se repetă circumstanţele favorabile nu poate deci justifica regularitatea sinuciderii.. din contra. De altfel. dar foarte diferite de la un popor la altul. presupus staţionară. există întotdeauna la fel de multe familii dezmembrate. ajungînd într-un număr egal de situaţii analoge. este satisfăcută doar într-un număr mic de cazuri. în acest mod. Situaţia este asemănătoare şi în cazul căsătoriei. \v 248 Emile Durkheim că există aproximativ acelaşi număr de căsătorii nefericite. în faţa aceloraşi circumstanţe. ci doar să acceptăm că. spre practici de natură să tulbure nucleele familiale etc. ar fi inexplicabilă dacă nu ar exista. Căci ar rămîne să explicăm de ce se repetă identic în fiecare an situaţiile disperate.

ci intensitatea forţei colective care determină căsătoria. vecin. rata sinuciderilor militare nu variază. cum se menţine amintirea lor. Deşi populaţia Parisului se înnoieşte cu rapiditate. Deşi cîţiva ani sînt suficienţi pentru ca efectivul armatei să fie complet transformat. Dar constanţa modului de viaţă este un fapt ce trebuie explicat. La fel. o maximă morală se transmit şi trec de la un individ rudă. că „un aspect social oarecare. un procedeu artistic. ritul unei religii.Indivizii care compun o societate se schimbă de la un an la altul şi totuşi numărul sinucigaşilor rămîne acelaşi atîta timp cît şi societatea rămîne aceeaşi. p. Dacă modul de viaţă se menţine în ciuda schimbărilor produse mereu în nivelul social al indivizilor. în afară de un soi de medie a stărilor individuale. tovarăş. ritmul de evoluţie a vieţii colective este constant pe tot parcursul unui an : el creşte din ianuarie pînă în iulie. 213. în toate ţările. produce mereu aceleaşi efecte. înseamnă că realitatea sa nu provine în totalitate de la aceştia. Se va spune că modul de viaţă. decît cu o extremă lentoare. Cauzele care fixează contingentul morţilor voluntare ale unei societăţi trebuie deci să fie independente de indivizi. la un alt individ 2 ". deşi membrii diverselor. stăpîn. indiferent asupra căror subiecţi particulari acţionează. La sociologie elementaire. atunci 1 Nu este singura . Dacă ar trebui doar să înţelegem în ce fel se propagă de la o generaţie la alta o idee sau un sentiment. de vreme ce păstrează aceeaşi intensitate. toate statisticile morale implică această concluzie. pentru un popor. amic. un cuvînt al limbii. rămînînd constant. Astfel. variaţiile sezoniere şi chiar lunare ale sinuciderii au loc peste tot după aceeaşi lege. Despre sinucidere 249 desemnează nimic real. în Annales de I'Institut internaţional de sociologie. într-adevăr. Şi totuşi exact aceasta este natura lor. oricare ar fi diversitatea dispoziţiilor individuale. . Refuzăm să le privim ca pe nişte lucruri. indiferent de grupul social considerat. s-a spus uneori că însăşi continuitatea este opera indivizilor şi că ea poate fi justificată fără a atribui fenomenelor sociale o oarecare transcendenţă în raport cu viaţa individuală. apoi scade. 2 Tarde.înseamnă că starea nupţialităţii la un moment dat nu poate fi'explicată de intensitatea acestei tendinţe în cadrul tipului mediu. S-a remarcat. partea proporţională a Parisului din totalul sinuciderilor franceze rămîne constantă. fapt demonstrat cu strălucire de statistica sinuciderilor '. căci relaţia dintre starea morală a văduviei şi cea a căsătoriei este identică în toate societăţile. un articol de lege. Pentru a evita o astfel de concluzie. societăţi europene derivă din tipuri medii foarte diferite. ca pe nişte forţe sin" generis ce domină conştiinţele particulare. cifrele statisticii exprimă nu intensitatea medie a dispoziţiilor individuale. şi în cel al sinuciderii. raportul între aptitudinea pentru sinucidere a persoanelor căsătorite şi cea a văduvilor este exact acelaşi. un secret profesional. Şi în cazul căsătoriei.

Nu avem însă nici un motiv să admitem o astfel de filiaţie personală între fiecare eveniment moral înregistrat în cursul unui an şi un eveniment similar din anul precedent. una din victimele anului precedent şi că este un fel de moştenitor moral al acesteia ? în acest caz. doar prin el însuşi. numărul lor se va menţine. atîta timp cît circumstanţele nu se schimbă. mai general. înlăturînd deci ipoteza îndoielnică după care identitatea' contingentelor anuale ar fi datorată transmiterii identice a fiecărui caz în parte. de genul tuturor actelor pe care le studiază statistica morală.250 Emile Durkheim Despre sinucidere 251 ti explicaţia de mai sus ar putea fi privită. ricoşeuri de la un an la altul ? De ce să fie necesar exact un an pentru ca un act generator să-şi producă efectul geamăn ? Şi de ce să existe neapărat o singură copie ? Dacă ar exista mai multe. din autoritatea părinţilor ? Dar în acest caz continuitatea nu se realizează prin indivizi ~ care servesc drept vehicul al ideilor si practicilor . atunci totalul nu ar fi constant. Dacă vrem să explicăm continuitatea. nu rezultă cu necesitate că ele vor face acelaşi lucru. este clar că trebuie ca unităţile sale componente să se transmită una cîte una. pe care este greu să-1 justificăm. ^ Ar trebui oare să ne imaginăm că fiecare sinucigaş a avut drept iniţiator şi maestru. Starea de spirit care-i determină pe oameni să se omoare nu se transmite pur şi simplu ci. Cum să apară. Din faptul că noile generaţii află ceea ce făceau înaintaţii lor. cu atîta regularitate. ceea ce este remarcabil. prezintă un caracter cu totul particular. ci mai ales în ce fel îşi menţin ele autoritatea si continuă să funcţioneze. Transmiterea faptelor de genul sinuciderii sau. drept suficientă i. la rigoare. ar fi posibil să acceptăm că rata socială a sinuciderilor poate să se perpetueze pe calea tradiţiilor interindividuale. ci pe numărul cazurilor în care această manieră este aplicată. Numărul nu poate fi. Fiecare sinucidere ar fi atunci ecoul unei sinucideri anterioare. prin transmiteri pur inter-individuale. Populaţia de astăzi nu a aflat de la cea de ieri care trebuie să fie totalul de victime ale sinuciderii. obiectul unei transmiteri directe. ne mai 1 Spunem „la rigoare" căci esenţa problemei nu este astfel rezolvată. Nu numai că există sinucideri în fiecare an. De unde provine deci obligaţia ? Din respect faţă de obiceiuri. se transmite la un număr egal de subiecţi. trebuie să înţelegem nu numai modul în care practicile obişnuite ale unei perioade se menţin în perioada următoare. într-adevăr. şi totuşi. ea se bazează nu atîl pe o anumită manieră de a acţiona. ci de obicei există tot atîtea sinucideri într-un an cît şi în anul precedent. plasaţi cu toţii sub incidenţa condiţiilor necesare pentru declanşarea faptei. Dacă cifra totală nu se poate transmite în bloc. ca să spunem aşa.ci prin starea de spirit eminamente colectivă datorită căreia strămoşii unui popor fac .

prin constanţa efectelor lor.şi în special în statistica sinuciderilor . propoziţia fundamentală care spune că faptele sociale sînt obiective. trebuie să admitem că ele depind de forţe exterioare indivizilor. O astfel de stare de spirit se impune oamenilor şi are pentru fiecare societate . pe care am stabilit-o într-o altă lucrare i şi pe care o considerăm drept principiul metodei sociologice. cap. aşa cum fac şi energiile psihicochimice ce ne influenţează. de vreme ce acte morale ca sinuciderea. dar în alt mod.o dovadă nouă şi deosebit de revelatoare. Ele nu sînt doar entităţi verbale. denatura solului.asemenea tendinţei spre sinucidere . Astfel. adică de un anumit număr de forţe materiale care. Propoziţia de mai sus s-a izbit de prejudecăţile tradiţionale şi a suscitat numeroase obiecţii. în afară de omul individual. ea nu poate fi decît studiul unei lumi încă necunoscute. Trebuie totuşi să ne înţelegem. Tendinţele colective au o existenţă proprie. 252 Emile Durkhcim . Dar oricum le-am numi. compara . rămîne să explicăm această constanţă doar prin acţiunea permanentă a unei cauze impersonale. Este adevărat că întotdeauna cînd ştiinţa revelează oamenilor existenţa unei forţe noi. ignorate pînă atunci. chiar dacă au altă natură. că tendinţele şi concepţiile colective sînt de altă natură decît cele individuale. se reproduc în mod uniform. Ea presupune. Dacă sociologia există. definită în funcţie de gradul în care indivizii se supun tradiţiei. Ele acţionează asupra individului tot din afara lui. ci mărimi sui generis pe care le putem măsura. dacă nu ar fi un sistem de realităţi. ca şi în cazul forţelor cosmice. S-aîhtrebat cum este posibil acest lucru.o anumită intensitate. ce planează deasupra tuturor cazurilor particulare. în primul rînd. nu există pe lume altă „fiinţă" morală decît societatea. la care trebuie să răspundem. Deoarece trebuie modificat sistemul ideilor vechi pentru a face loc noului ordin de fapte. rezultă că forţele exterioare sînt neapărat sociale. fiind independente de individ. de temperatură. rămîn constante chiar dacă generaţiile se schimbă. diferită de cele pe care le studiază alte ştiinţe. şi trebuie constituite concepţii noi. sînt forţe la fel de reale ca forţele cosmice. spunem că mortalitatea depinde de climat. în consecinţă. Cum astfel de forţe nu pot fi decît morale şi cum. şi ea n-ar putea exista.aşa -cum facem cu intensităţile curenţilor electrici sau ale focarelor luminoase. îşi găseşte în statistica morală . Realitatea tendinţelor colective este demonstrată. contează doar să le recunoaştem existenţa şi să le concepem ca un ansamblu de energii ce ne determină din afară să acţionăm. Cînd constatăm că numărul deceselor variază foarte puţin de la un an la altul. de vreme ce societatea este formată doar din indivizi.obiectul unui respect de natură deosebită. spiritele opun o rezistenţă leneşă.prin mărimile lor relative . Ar însemna 1 Vezi Regles de la methode sociologique. ea se loveşte de neîncredere. II.

p. care îşi reprezintă societatea nu ca pe o formă pe care o ia natura individuală. Proprietăţile elementare din care rezultă faptul social sînt conţinute. ci ca pe o forţă antagonistă. cit. Admitem să spunem . asocierea este ea însăşi un factor activ. Despre sinucidere 253 petentă este conştiinţa în această problemă.care este ansamblul conştiinţelor" . că. socialul nu mai reprezintă nimic ' ". toate faptele arată cît de incom1 Tarde. Din păcate. mai ales. căci este evident constituită din reprezentări. Prima propoziţie este o negare îndrăzneaţă a întregii psihologii contemporane. \ Singura modalitate de a contesta concepţia de mai sus ar fi să admitem că întregul este calitativ identic sumei părţilor sale. op. ale căror proprietăţi caracteristice lipsesc din elementele componente. formează o fiinţă psihică de tip nou. nu vrem să spunem că prima nu are nimic psihic. în spiritele particulare. căci nu există dovezi în sprijinul ei. Doar că reprezentările colective diferă total de cele ale individului. pe care le atingem doar pas cu pas. atunci cînd se desfăşoară în exterior. care îi limitează şi-i constrînge.care este conştiinţa individuală . Fără un ajutor din afară. S-au găsit doar două posibilităţi de susţinere a tezei: 1. aceasta ar însemna sau să negăm orice schimbare. „constatăm cu precizie că. doar că aceştia. care constituie deci o noutate. Separînd astfel viaţa socială de viaţa individuală. unindu-se. conştiinţa nar fi observat niciodată necesitatea ca fenomenele demografice să se menţină în fiecare an la acelaşi nivel şi. prin această dublă introspecţie. n-ar fi putut găsi singură cauzele acestei constante.. foarte simplă. are profunzimi în care este greu de pătruns. discuţia este imposibilă. Faptul social rezultă însă doar atunci cînd ele se transformă prin asociere . putem spune că atunci sociologia ar fi inutilă sau. Este foarte simplu să opunem afirmaţiei de mai sus părerea unui mare număr de subiecţi. dacă individualul dispare. să determine fenomene noi. în privinţa intuiţiei deosebite prin care am cunoaşte şi elementul (individul) şi compusul (societatea). 2. fără îndoială. în loc să rămînă izolate. că „în sociologie. cunoaştem şi elementul . Autorul poate foarte bine să afirme că. de vreme ce celula este formată doar din atomi lipsiţi de viaţă. în Annales de nnstitut de sociologie. după părerea lui. Este adevărat că societatea nu are alte forţe active decît forţele indivizilor. sau s-o facem inexplicabilă. departe de a putea fi înţeleasă imediat.şi compusul . se schimbă ceva în lume. 222. Este deci natural ca schimbarea iniţială să declanşeze alte modificări. asemănătoare celor folosite de ştiinţele lumii exterioare. oricum. care are deci propria sa manieră de a gîndi şi simţi. prin procedee indirecte şi complexe. că un efect este calitativ reductibil la suma cauzelor ce 1-au declanşat. pornind însă de la o astfel de afirmaţie. Cea de-a doua propoziţie este pur arbitrară. printr-un privilegiu unic. care produce efecte speciale. societatea nu are nimic real în afară de ceea ce provine de la individ. Se consideră azi că viaţa psihică.însă să spunem că natura vie nu are nimic în plus faţă de materia brută. Cînd conştiinţele se grupează şi se combină.

tuturor formelor vieţii colective. inspirate subiecţilor conştienţi de fiinţe misterioase şi înspăimîntătoare . p. Ştiinţa i-a arătat omului cît de profundă este inferioritatea sa. de vreme ce doar acesta formează societatea ? Dacă obiecţia ar fi fondată. Nici măcar forţele naturale cunoscute nu i-ar fi sugerat o asemenea noţiune. omul nici nu ştia în ce măsură este dominat de acestea. Dacă omul s-ar fi cunoscut doar pe el şi universul său fizic. modelor. cum a fost posibil ca naturismul să se transforme fie în religia abstractă a lui Iahve. este maniera de a gîndi proprie fiinţei colective. 254 Emile Durkheim practicilor pedagogice etc. exterioare individului . nu vom descoperi cum au apărut şi s-au dezvoltat credinţele şi practicile diferite. în definitiv. pe care am susţinut-o. Este suficient să remarcăm că. cu condiţia să se adauge că psihologia socială are legi proprii. din acest punct de vedere. fie în politeismul grecilor şi romanilor. sistemul de simboluri prin care societatea devine conştientă de ea însăşi. care i-a cîştigat respectul şi a devenit obiectul adoraţiei sale. Deducem că doar oamenii reuniţi în grup gîndesc religios. ea se observă doar acolo unde există o organizare colectivă şi se schimbă în funcţie de natura societăţii. într-un cuvînt i. ci credea că poate dispune de ele după bunul său plac '. instituţiilor politice. nu ar fi ajuns niciodată la ideea unor forţe net superioare lumii înconjurătoare. am admis chiar compararea exteriorităţii lor cu cea a forţelor fizice. De vreme ce persoanele care se sinucid . la origine. moralei. 1 Vezi Frazer. instituţia religioasă este necunoscută . Zeii au fost doar forma ei ipostazică. Noi am admis nu numai că stările sociale diferă calitativ de stările individuale. de obicei. Ni s-a făcut o altă obiecţie. religia apare ca dezvoltarea stărilor individuale şi sentimentelor particulare. în regnul animal. la prima vedere. Să dăm un exemplu ilustrativ. diferite de cele ale psihologiei individuale. care rezultă din această unire şi care se adaugă stărilor derivate din natura individuală. Eterogeneitatea socialului şi individualului. naturismul. ne-am găsi în prezenţa unei antinomii. 9 şi urm. într-un anumit fel. căci. Căci nu trebuie să uităm concluziile precedente. Religia este.. O astfel de explicaţie simplistă este însă infirmată de fapte. Am fost atunci întrebaţi cum poate exista în societate ceva exterior individului. Iată deci un vast ansamblu de stări mentale. ci şi dreptului. ci şi că primele sînt. mai gravă decît prima. arată că observaţiile de mai sus se aplică nu numai religiei. unde viaţa socială este doar extrem de rudimentară. este societatea. Golden Bough. Se consideră. de unde vine totemismul.că sociologia este o psihologie. Oricît le-am analiza pe acestea din urmă. Puterea care s-a impus omului. că religia provine din sentimentele de teamă sau respect. care nu s-ar fi produs dacă nu s-ar fi unit conştiinţele particulare.

Relaţiile juridice variază. De exemplu. cu rol esenţial în viaţa comună. iar el este încarnat în parte în case. Sigur. după cum ne pun în legătură cu o regiune sau alta. Ea . ele ar rămîne fără viaţă. cînd naţiunile ce le-au creat sînt dispărute de secole. devine exteriorizată şi acţionează asupra noastră din afară. adică nu sînt în legătură unii cu alţii. Mai întîi. Căile de comunicaţii construite înainte de a apărea noi ne canalizează mersul afacerilor într-o direcţie anume. toate aceste conştiinţe ar fi gîndit şi ar fi simţit altfel. pentru instrumentele şi maşinile din industrie sau din viaţa privată. în clădiri de toate felurile. Remarca se aplică şi formulelor prin care se desemnează fie diferitele dogme ale credinţei. care odată construite. un anumit tip de arhitectură este un fenomen social. să precizăm că nu susţinem că ar exista un punct. Vedem uneori astfel de monumente dispărînd în negura vremii. evident. Copilul îşi formează gustul intrîhd în contact cu monumentele artei naţionale. dar mai puţin suplă. devin realităţi autonome. jurisprudenţa este mai regulată. Dacă exterioritatea cauzei ar fi într-adevăr imposibilă. şi pentru a începe în 1 Pentru a prevni orice interpretare inexactă. Trecerea între cele două ordine de fapte este fără hiatus. pe de altă parte însă. Ele sînt factori sui generis ai activităţii sociale. Despre sinucidere 255 sînul noilor societăţi o nouă existenţă. pînă la a deveni un element al lumii exterioare. Observaţia este valabilă şi pentru căile de comunicaţii şi transport. dacă nu ar exista oameni pentru a şi le reprezenta şi pune în practică. dacă nu ar exista conştiinţe vii pregătite să-i primească influenţa . căci au un mod propriu de acţiune. răspîndite în teritoriu. ea cuprinde şi lucruri materiale. legislaţia mai uniformă. imposibilitatea este însă aparentă. Faptul social se materializează uneori. Viaţa socială. O renaştere este cazul unei vieţi sociale care. Forţa care determină unitatea fasciculului de cazuri particulare. Asocierea nu se stabileşte instantaneu ţi nu-si produce instantaneu efectele. care s-a cristalizat şi fixat astfel pe suporturi materiale. nu este adevărat că societatea este compusă doar din indivizi. revine deodată la suprafaţă şi schimbă orientarea intelectuală şi morală a unor popoare care n-au contribuit la elaborarea ei. după ce s-a materializat în lucruri şi a rămas în stare latentă sub această formă. fie preceptele dreptului. acestea reflectînd starea tehnicii în fiecare moment al istoriei. moştenite de la generaţiile anterioare.în care să ia sfîrsit individualul si să înceapă socialul. Ea nu ar putea să renască. cînd se fixează în exterior sub o formă consacrată. există deci momente cînd realitatea este ambiguă. Acolo unde există un cod constituit. problema ar fi de nerezolvat. Este fenomenul pe care îl numim renaştere.în fiecare an nu formează un grup natural. dacă influenţa nu s-ar fi produs. dar şi mai imuabilă. după cum dreptul este scris sau nu. starea limbii scrise etc. trebuie neapărat să existe în afara lor. ceea ce nu înseamnă însă că distincţia este imposibilă. numărul constant al sinuciderilor nu poate fi datorat decît acţiunii unei cauze care domină indivizii şi le supravieţuieşte. pentru a apărea mai tîrziu. independente de indivizi.

ci exterioritatea constituie caracterul lor specific. să se modifice. ea are acelaşi caracter ca şi preceptele formulate de care am vorbit mai devreme. Formele materiale pe care le îmbracă dogmele şi preceptele nu sînt deci simple combinaţii verbale lipsite de eficacitate. preceptele nu fac altceva decît să exprime o întreagă viaţă subterană din care fac parte. societatea este cuprinsă de tristeţe şi descurajare . Este. Rezulta un elan colectiv în virtutea căruia societatea. dintre toate conştiinţele particulare ce compun marea masă a . Ieri era cosmopolitism. la nevoie. aspiraţiile sociale şi filantropice devin preponderente. chiar şi cele considerate respectabile. trebuie să dispară în faţa interesului comun. tocmai datorită veşnicei mobilităţi. Ea este exterioară fiecărui individ mediu luat separat. totuşi. nu numai că sînt exterioare conştiinţelor individuale. se intersectează şi se amestecă într-o mie de moduri diferite. dacă n-ar corespunde unor emoţii şi impresii concrete. Există o întreagă viaţă colectivă rămasă în libertate . Totuşi. orice grup eSte antrenat spre individualism. căci astăzi ştim ce rol joacă în dezvoltarea intelectuală. Un semn este desigur ceva . nu ajung niciodată să ia o formă obiectivă. dar pe care le reliefează doar superficial. Ar însemna să luăm semnul drept lucrul semnificat. La baza tuturor maximelor există 256 Emile Durkheim sentimente actuale şi vii pe care formulele le rezumă. pleacă. Iată. un suflu de încredere bucuroasă va veni să îmbărbăteze inimile. mîine. fără s-o suprime însă. nu un soi de epifenomen ce depăşeşte Unitele obligaţiei. tot felul de curente vin. din care rezultă. ele sînt mai refractare la schimbare. doar un semn '. chiar în timp de^război. fluxurile şi refluxurile au loc fără ca preceptele cardinale ale dreptului şi moralei. indivizii le pot adapta mai greu circumstanţelor şi. circulă în toate direcţiile. Pentru un timp. este sigur că nu orice conştiinţă socială ajunge să se exteriorizeze şi să se materializeze astfel. Dacă le atribuim deci o realitate. este aplicat întocmai. răspîndite în societate. în ansamblul său. imobilizate în forme statice. de exemplu. dar mult diminuată. ci realităţi active . Marea lor majoritate rămîn difuze. Deoarece această viaţă nu are suficientă consistenţă pentru a se fixa. Tocmai din acest motiv. decretează ca pe o axiomă că interesele particulare. Sînt rari cei care. Astăzi. deodată. Principiul nu este doar enunţat ca o dorinţă. Deci. nu este însă vorba de întreaga realitate morală.ştie mai puţin bine să se adapteze diversităţii cazurilor particulare şi opune mai multă rezistenţă întreprinderilor novatoare. că un mare pericol public determină o creştere a sentimentului patriotic. după aceea. ci. în plus. De altfel. Nu orice estetică naţională prinde viaţă în operele pe care le inspiră. sînt gata să se sacrifice în întregime. nu orice morală se formulează în precepte determinate. Şi toate valurile succesive. Observaţi în acest moment media indivizilor ! Veţi observa la mulţi dintre ei o stare morală de aceeaşi natură. astăzi patriotism. Ele n-ar trezi nici un ecou.

fiind condamnarea supremă. fără îndoială. individuali-zîndu-se. 2 Pentru a şti dacă respectul e mai puternic într-o societate decît în alta. începem cu exteriorul. Ştim la ce extreme se poate ajunge. să substituim exteriorul cu interiorul. Asasinatul este pedepsit cu moartea. furia este colectivă. şi reacţia manifestată. dar numai pentru a ajunge la interior. Dar astăzi. nu resimţim totuşi nevoia acută de răzbunare. rezultă că acesta era mai puţin aspru pedepsit Despre sinucidere 257 să comparăm reacţia pe care ne-o provoacă individual vederea unui ucigaş sau a unei crime. Oroarea faţă de vărsarea de sînge omenesc este astăzi suficient de adînc . căci el este singurul indicat imediat. simpla pedeapsă cu moartea are o gravitate relativă mai mare. Lucrurile se schimbă doar dacă este afectată opinia publică. Nu vom face nici un pas pentru a descoperi făptaşul. în sociologie. Procedeul este. ci şi locul ocupat de pedeapsă pe scara penală. nu spre categoria de fapte studiată. adică între forma individuală şi forma socială a sentimentului.naţiunii. în timp ce altădată putea fi agravată. ba chiar ne va repugna să-1 denunţăm. dacă vrem să nu riscăm îndreptarea cercetării. încît deseori nu se potoleşte decît prin execuţia supremă. dacă autorul crimei este străin şi nu constituie deci o ameninţare personală. în aceleaşi condiţii. Pentru noi. Cum agravările nu se aplicau atunci pentru asasinatul obişnuit. Aceeaşi diferenţă apare întotdeauna între felul în care societatea resimte crimele şi modul în care sînt afectaţi indivizii. Dar nu avem altă soluţie. nu trebuie considerată doar violenţa intrinsecă a măsurilor de represiune. dacă victima este un necunoscut. în cazul precedent. dacă nu există ceva care să limiteze acţiunea mulţimilor. ci spre sentimentul personal pe care îl avem despre ea. distanţa dintre starea socială şi repercusiunile individuale este chiar mai mare. sentimentul colectiv. de vreme ce fiecare conştiinţă conţine doar o parte a stării colective. acum ca si în ultimele secole. Indignarea socială este atît de intensă. de o mulţime adunată. în acest caz. deşi dorim ca fapta să fie pedepsită. atunci devenim mai exigenţi şi mai activi. un anumit respect pentru viaţa omului în general. păstra totuşi la majoritatea subiecţilor suficientă forţă pentru a se opune actelor condamnate. ceea ce face ca sentimentul să fie mult mai violent. respect a cărui intensitate este determinată şi se poate măsura în funcţie de gravitatea relativă 2 a pedepsei corespunzătoare omuciderii. Este suficient 1 Credem că după această explicaţie nu ni se va mai reproşa că vrem. omul mediu resimte o parte a sentimentului de reprobare. Pe de altă parte. Adesea. nu ca indivizi separaţi. dar nu în aceeaşi măsură şi manieră ca societatea. de exemplu. Dar acţionăm sub influenţa colectivităţii. nu există nici una la care curentul colectiv să nu fie aproape în totalitate exterior. Orice societate are. Putem face o observaţie similară pentru sentimentele morale cele mai stabile şi fundamentale. complicat.

cu simplitatea sa. gata întotdeauna pentru compromis. de către Dumnezeu. departe de a se confunda cu conştiinţa medie. cum ar fi contribuţia la cheltuielile publice. respectarea contractelor etc. transformă geneza moralei într-o problemă de neînţeles. atunci aparţine grupului. căci nu decurg din predispoziţii personale . ori să o privim ca pe un sistem de stări colective. încît să înăbuşe în ei germenele dorinţei de îmbogăţire ilegală. Nu sînt prea mulţi cei care să aibă atît respect pentru bunul altuia. putem ori să lăsăm problema moralei în aer. Educaţia dezvoltă o oarecare repulsie faţă de actele contrare echităţii. dar nu precizia şi autoritatea pe care le au asupra tipului colectiv. Atunci de u nde vin preceptele înalte şi imperative pe care societatea se străduieşte să le inoculeze copiilor săi ? Poate de aceea religiile şi numeroase filozofii consideră că morala îşi găseşte întreaga realitate doar în Dumnezeu. îndepărtînd deci această ipoteză. cînd ea ar trebui de fapt să exprime media temperamentelor individuale ? Conştiinţa comună fiind doar conştiinţa cea mai generală. Observaţia ne confirmă ipoteza. ezitant. pe care nici nu trebuie s-o cunoască '. fără rezerve şi reticenţă. putem constata direct exterioritatea. dacă nu aparţine individului. Ştiinţa nu s-ar fi oprit la o astfel de concepţie. Dar simpla delapidare sau frauda silenţioasă şi lipsită de violenţă sînt departe de a ne inspira o asemenea repulsie. regularitatea datelor statistice ne arată că există tendinţe colective. atunci ea ar fi teribil de precară. Ea este firească pentru oricine a recunoscut eterogeneitatea stărilor individuale şi stărilor sociale. cum s-a putut constitui totuşi o morală net superioară lui. Pe de o parte. Doar preceptele esenţiale ale eticii au o oarecare forţă asupra lui. neexplicată. 258 Emile Durklicim De vreme ce individul este în general mediocru. Omul mediu are o moralitate mediocră. respectarea impozitelor. Trebuie deci să admitem că. De aceea modelul este întruchipat. Prin definiţie. ele . Această confuzie. în imaginaţia populară. exterioare indivizilor. pe care a comis-o Quătelet. Dacă moralitatea ar fi asigurată doar de sentimentele şovăielnice ale conştiinţelor medii. Pe de altă parte. adică asupra ansamblului societăţii. stările sociale acţionează asupra noastră din afară. serviciul militar. sub toate formele sale ! Şi ce să mai spunem despre atîtea alte datorii. şi stigmatizarea categorică. încît să stăvilească apariţia ideilor ucigaşe. conştiinţa societăţii o depăşeşte în toate privinţele. Imaginea ei palidă şi incompletă. nu poate fi privită drept tipul original. într-un mare număr de cazuri importante. încă mai slab înrădăcinate în conştiinţa omului obişnuit.înrădăcinată. Ea nu poate exista decît într-o conştiinţă . conţinută de conştiinţele individuale. Dar cîtă diferenţă între acest sentiment vag. Este deci o eroare fundamentală să confundăm tipul colectiv al unei societăţi cu tipul mediu al indivizilor ce o compun. cu care societatea înfierează furtul. fiind formate din elemente străine nouă. ea nu se poate ridica deasupra nivelului obişnuit. Ea este mai degrabă efectul unei reproduceri infidele şi grosiere după un model care trebuie să existe în afara indivizilor.

Rezultatul va fi tot mai mic decît în realitate. în măsura în care aparţinem grupului şi trăim viaţa lui. Ştim astăzi că eul este rezultanta unei multitudini de conştiinţe fără eu . resimţim influenţa lor. tot aşa ştiinţa moralei nu trebuie să cunoască doctrina care vede în Dumnezeu pe creatorul moralei. avînd o influenţă superficială. odată organizate. sau acţionează cu intermitenţă asupra noastră. Chiar şi conştiinţele individuale sînt compuse.e puternic constituţiile individuale. noi desemnăm totuşi substratul lor ca fiind rezultatul unirii şi combinării tuturor conştiinţelor individuale. şi rămîne la fel de real ca acestea. ne interesează doar cauzele sale secundare. mai degrabă.exprimă altceva decît pe noi înşine. Restul societăţii ne apasă deci pentru a ne canaliza tendinţele centrifuge. dar tindem să urmăm calea propriei naturi. 1 Aşa cum ştiinţa fizicii nu trebuie să discute credinţa în Dumnezeu. funcţionează cu spontaneitatea instinctului. El nu are nimic substanţial sau ontologic. fiecare este mînat de un dublu curent. Problema nu este de competenţa noastră . căci obţinem astfel doar sentimentul social diminuat de tot ce pierde prin individualizare. Despre sinucidere 259 acţionînd asupra primei. afectîndu-ne doar slăbită şi desfigurată. că fiecare entitate vitală provine dintr-o asociaţie de particule neînsufleţite. Dar majoritatea curentelor sociale sau sînt prea slabe. Aşa se întîmplă cu ideile morale esenţiale. Există deci două forţe antagoniste: una vine de la colectivitate şi caută să acapareze individul. Modul de calcul al unui element oarecare al tipului colectiv nu este deci măsurarea intensităţii sale în conştiinţele individuale şi determinarea mediei acestor valori ci. creator al lumii fizice. iar noi acţionăm asupra celui de alături pentru a neutraliza tendinţele societăţii. născînd stări de o anume vivacitate care. că fiecare conştiinţă elementară este produsul unor unităţi vitale lipsite de conştiinţă . cealaltă vine de la individ. Suportăm noi înşine presiunea la care contribuim pentru a o exercita asupra altora. poate încă să marchey. întîmpinînd însă rezistenţa tuturor subiecţilor individuali. Sîntem antrenaţi în direcţia socială. Cînd este foarte intensă. sîntem refractari şi căutăm să scăpăm de ele. de vreme ce este format din părţi componente. Dacă refuzăm să admitem că aceste fenomene au drept substrat conştiinţa individului. calcularea sumei lor. Ele rămîn deci aproape în întregime exterioare. Dacă psihologul şi biologul admit realitatea fenomenelor pe care le studiază. fiind datorată unei combinaţii a tuturor forţelor particulare. Concepţia noastră a fost prea uşor considerată scolastică şi prea uşor acuzată că stabileşte drept fundament al fenomenelor sociale un principiu vital de tip nou. dar dacă avem o personalitate proprie. Prima este superioară celei de-a doua. tocmai pentru că acestea corespund unor combinaţii de elemente de ordin imediat inferior. de ce ar fi altfel în sociologie ? Situaţia poate fi negată doar de cei care nu au renunţat încă . se pierde parţial în lupte multiplicate. cînd circumstanţele sale favorabile revin frecvent. Cum pentru fiecare persoană există simultan această dublă existenţă.

considerată scandaloasă uneori *: O credinţă sau o practică socială este susceptibilă de a exista independent de expresiile sale individuale. de altfel. prin individualizare.. rv Să aplicăm ideile de mai sus în cazul sinuciderii.la ipoteza unei forţe vitale şi a unui suflet esenţial. cit. înainte de a afecta individul şi de a se organiza în el. Viaţa socială presupune. . Orice ideal moral combină. nu înţelegem prin aceasta că societatea este posibilă fără indivizi. Evident. deci natura organizaţiei sociale. Acolo unde curentele se temperează reciproc. fără a fi deduse din cercetări străine. sub o formă nouă. cu atît este mai mare numărul celor contaminaţi. el devine cauzator de sinucidere. 2. există. Ea este contrazisă de faptul că variaţiile produse la un subiect izolat nu devin specifice decît în cazuri foarte rare şi chiar îndoielnice !. de altfel. 260 Emile Durkhcim Acest mod de a privi raportul individului cu societatea aminteşte. că el este deschis într-o anumită măsură ideilor de progres. că este gata să renunţe la ea dacă societatea i-o cere. în sfîrşit. Dar imediat ce unul depăşeşte o anumită limită în detrimentul celorlalte. au totuşi corespondenţe şi analogii în celelalte ştiinţe. aşa cum sînt crizele naţionale. nimic nu e mai firesc decît propoziţia următoare. care îndreaptă omul în trei direcţii diferite şi chiar contradictorii. în privinţa proprietăţilor individuale. în proporţii variabile. modul lor de asociere. agentul moral se găseşte într-o stare de echilibru ce îl protejează împotriva ideilor de sinucidere. p. Teoria simplă după care specia ar însemna doar un individ perpetuat în timp şi generalizat în spaţiu este tot mai mult abandonată. egoismul. se pierd în masa celorlalte. economice etc. fără a-i altera constituţia anatomică. sau cele care aparţin unei minorităţi infime. nu există vreun popor în care să nu coexiste cele trei curente de opinie. ' Vezi Tarde. o existenţă pur interioară. în funcţie de societate. Astfel. 2. evenimentele pasagere care tulbură funcţionarea vieţii colective. Proprietăţile strict personale. Intensitatea lui depinde de trei tipuri de cauze: 1. doar cele care se regăsesc la toţi membrii societăţii pot avea un rol. Caracterele distinctive ale rasei nu se modifică la individ decît dacă se schimba în tot ansamblul rasei. 3. natura indivizilor ce compun societatea. dar este suficient să putem constata că ipotezele noastre sociologice. în acelaşi timp. ci că : l. Astfel de doctrine nu pot fi considerate definitiv demonstrate . grupul format din indivizii asociaţi este o altfel de realitate decît fiecare individ luat în parte . Din acest motiv. op. de ideea pe care o au azi biologii despre raporturile lui cu specia sau rasa. Cu cît curentul preponderent este mai puternic. stările colective există în grupul din care derivă. soluţia oferită la începutul capitolului va căpăta mai multă precizie. şi invers. 212. că individul are o anumită personalitate. altruismul şi anomia.

Ea este stimulată de o anumită condiţie socială. Doar 1 Vezi Delage. Este însă aproape imposibil ca unul dintre curente să ajungă să exercite o asemenea influenţă atotputernică în toate punctele societăţii. Despre sinucidere 261 caracterele generale ale umanităţii pot. Explicaţia precedentă poate părea incompletă. profesie sau confesiune religioasă. Fenomenul provine din faptul că mobilurile impersonale care au declanşat sinuciderile şi care le întreţin au rămas aceleaşi. deci rămîn identice şi ideile şi sentimentele care iau naştere. căci sînt părţi ale aceluiaşi tot unitar. Există o intimă solidaritate între gradul de virulenţă atins de o anumită tendinţă într-un focar şi intensitatea ei în ansamblul corpului social. nu se pot schimba în cîteva secole. să aibă efecte notabile. sîntem tentaţi să vedem doar o serie de evenimente independente unele de altele. nici natura consensului lor. împrăştiate pe toată suprafaţa teritoriului. Dacă nu există o altă stare individuală care să poată constitui un factor determinant de sinucidere în afară de tulburarea mintală. Dezvoltarea sa găseşte condiţii favorabile şi ajunge la o astfel de energie doar în medii restrînse. cu cît este deja mai pronunţat în restul poporului etc. Structure da protoplasma. Totuşi. căci sinuciderile se produc în puncte separate. Analizînd manifestările sale exterioare. Or. aşadar. pasam . si toate celelalte teorii apropiate de cele ale lui Weissmann. cît numără vîrsta naţiunilor actuale. ele sînt aproape imuabile sau. Nimic nu modifică modul de grupare a unităţilor sociale.şi o neutralizare şi compensare reciprocă a lor fii cursul elaborării fenomenului colectiv. LTieredite. fără legătură vizibilă. suma formată din cazurile particulare reunite are unitatea şi individualitatea ei proprie. Dacă mediile restrînse în care sinuciderea se produce de obicei sînt distincte între ele. Iată de ce numărul rămîne constant atîta timp cît societatea nu se schimbă. se pare însă că un sentiment colectiv poate penetra individul doar dacă acesta nu este complet refractar sentimentului. Weissmann. care o transmit unui număr egal de imitatori. asemenea organelor dintr-un organism. dacă nu arătăm cum este posibil ca în focarele de dezvoltare a . Constanţa nu vine din faptul că starea de spirit generatoare de sinucideri s-ar găsi la un anumit număr de indivizi. Altruismul este mai mult sau mai puţin violent în armată după cum este în cadrul populaţiei civile . Starea fiecăruia depinde deci de starea generală a societăţii. Acţiunile şi reacţiunile dintre ele rămîn identice. singurele elemente variabile. cel puţin. individualismul intelectual este cu atît mai dezvoltat în mediile protestante. de vreme ce rata socială a sinuciderii este o trăsătură distinctivă a fiecărei personalităţi colective. Astfel se explică caracterul dublu al sinuciderii. variaţia numărului de sinucideri poate depinde doar de condiţiile sociale determinante. ele sînt totuşi într-o strînsă legătură. în consecinţă.

mai accesibile furiilor violente sau depresiei exagerate. căci tendinţa crescută spre sinucidere a pacientului are un astfel de motiv. de vreme ce o creează ea însăşi. constituţia lor mentală. le suportă mai complet acţiunea. cultura grosolană şi aspră. de exemplu. care determină altruismul excesiv al primitivilor. Iată marea diferenţă dintre punctele de vedere ale clinicianului şi sociologului. Invers. într-adevăr. de numărul de nevropaţi. ambii depinzînd de aceeaşi cauză. Are dreptate într-un fel. dacă nu ar exista suficient de mulţi neurastenici. Dar nu condiţiile individuale sînt cele care-i determină intensitatea şi caracterele distinctive. cauzele sociale nu şi-ar produce toate efectele. corp de armată sau profesie . mai refractare disciplinei. mai ales. 262 Emile Durklieim Darpresupunîndcă. înseamnă că. acest concurs e necesar şi că tendinţa colectivă nu poate să se impună particularităţilor independente ale fiecărei predispoziţii. pentru fiecare societate. rezultă o combinare şi o adaptare reciprocă. cum societatea îl face în mare parte pe individ. opune mai puţină rezistenţă în faţa curentului sinucigaş. Se poate obiecta că. dezvoltă o insensibilitate care favorizează renunţarea. căci ea este în afara individului. între cei doi factori există o\ înrudire naturală. armonia se realizează de la sine.doar o parte din membri sînt afectaţi. derivată din propria lor natură şi din evenimente. un număr definit de sinucideri pe o perioadă de timp determinată. Hipercivilizaţia. ele devin mai puţin capabile să se ataşeze cu constanţă de un obiectiv definit.confesiune. sinucidere şi. trebuie cercetată suma tuturor cazurilor particulare. Cauza reală a fenomenului general scapă celui care analizează doar individul. Pentru a o determina. Putem să ne reprezentăm acum cu mai multă precizie rolul factorilor individuali în geneza sinuciderii. pe care o şi exprimă . Dacă într-un mediu moral . Este vorba despre cei care. ea îl face după propria sa imagine. care naşte anomia şi egoismul. nu de aceea există. Primul analizează întotdeauna cazuri particulare. Pe scurt. izolate unele de altele . în general.curentelor sinucigaşe să existe un număr suficient de mare de subiecţi accesibili influenţei lor. aflîndu-se în „apropierea" curentelor pesimiste. cauzele care determină curentul social acţionează în acelaşi timp şi asupra indivizilor şi formează dispoziţiile favorabile acţiunii colective. Dar în orice societate diferitele forme de degenerescentă nervoasă furnizează mai mulţi candidaţi la sinucidere decît ar fi necesar. Dar nu din acelaşi motiv există. Materia de care are nevoie nu pare să-i lipsească. are drept efect şi sensibilizarea în exces a sistemelor nervoase . în general. abandonul. el constată adesea că victima era sau alcoolic sau nebun şi-i explică fapta prin una din aceste stări psihopatice. . Numărul anual de sinucideri dintr-un grup social nu depinde. nevropatia poate doar să-i transforme pe cei afectaţi în prime victime ale sinuciderii.

sau toată vanitatea ambiţiilor nemăsurate. Este probabil nevoie de experienţe repetate pentru a-1 face să simtă tot vidul unei existenţe egoiste. după cum ştim. rezultă că influenţa nefastă nu-i afectează deodată pe toţi cei predestinaţi să-i fie victime. credem noi. lucrurile se schimbă. intensitatea si direcţia. De unde provine deci „amînarea" ? Deducem că este nevoie de un an pentru ca să apară toate efectele curentului sinucigaş . Dar de vreme ce anul următor nu face decît să-1 repete pe cel precedent. fenomenele colective îl marchează. psihologice a unor forţe sociale care acţionează asupra omului tot din exteriorul său. Fiind inerente individului. de la tinereţe la maturitale '. Ipoteza este confirmată de raporturile existente între sinuciderea altruistă si omucidere. Nu vedem deci. înseamnă că forţa colectivă care-1 împinge pe om la sinucidere îl influenţează puţin cîte puţin. acestea îşi produc totuşi efectul acolo unde au loc . vrem să remarcăm că teoria statisticii nu îl lipseşte pe om de orice fel de libertate. în care sinuciderea altruistă este destul de rară. dar important. Oricare ar fi cauzele regularităţii manifestărilor colective. pe parcursul anului. cu un apogeu la vîrsta maturităţii. Ea lasă neştirbită chestiunea liberului arbitru. cînd omul este cel mai mult implicat în viaţa socială.riguros. 2 Fără a încerca să atacăm o problemă de metafizică ce nu ne priveşte. biologice. refăcînd aceleaşi combinaţii. concepţia noastră fcre drept efect adăugarea pe lîngă forţele fizice. progresiv. Cînd este declarat un focar de . ar însemna ca efectele să varieze. fiind deseori de zece ori mai puternică la sfîrşitul vieţii decît la începutul ei. ei sînt încă implicaţi în viaţa colectivă. în această ipoteză. soluţia ca omul să scape de un deter»ninism. în definitiv. şi curentul îşi modifică. atunci nici ultimele nu o exclud.Despre sinucidere 263 Ne mai rămîne o singură problemă de rezolvat. 1 Notăm că progresia a fost stabilită doar pentru societăţile europene. altfel. Abia cînd întreg ciclul anual este depăşit putem spune că s-au produs toate combinaţiile posibile de circumstanţe. El este un factor auxiliar. Cei care se vor sinucide în anul următor există şi acum . chimice. mult mai mult decît ar fi în cazul în care individul ar fi considerat sursa fenomenelor sociale. de ce primul an nu a fost suficient ? De ce societatea îşi plăteşte datoria doar în rate succesive ? Explicaţia temporizării ţine. Dacă primele nu exclud libertatea umană. cum condiţiile activităţii sociale variază în funcţie de anotimp. Constanţa nu mai determină un anumit individ. suportîndu-i influenţa. deşi cauzele sînt uniforme. Situaţia sa ar putea fi deci diferită. dar nu-i stabileşte pe făptuitori. De vreme ce numărul total de sinucideri este acelaşi în fiecare an. Iată de ce sinucigaşii nu-şi îndeplinesc destinul decît de-a lungul unor generaţii succesive 2. Admiţînd însă că invariabilitatea datelor demografice provine dintr-o forţă exterioară individului. de modul în care timpul acţionează asupra tendinţei spre sinucidere. ea produce un număr definit de fapte. Tendinţa creşte.

încă din anul 452. sinodul de la Arles declara că sinuciderea 1 Vezi Division du travail social. Paris. Suicide. p. sinucidereai afosUnter-zisă formal. -Guernesey. Vom analiza mai întîi cum a fost privită sinuciderea. 1885. Capitolul n Raporturile sinuciderii cu celelalte fenomene sociale Fiind prin elementul său esenţial un fenomen social. Suicide. 1762. 1 Bibliografie. în 563. pentru a vedea apoi dacă sinuciderea este sau nu cuprinsă de el. Ne va mai rămîne doar să vedem dacă şi în ce măsură mai sînt valabile raţiunile vechi în natura societăţilor noastre moderne 2. Dar abia în secolul următor. DerSelbstmcrdim klassichen Altertum.Garrison. 1883. privit apoi ca axiomă. 1843. bunurile sinucigaşului nu puteau reveni moştenitorilor legali. se începe de obicei prin formularea unui ideal moral. Recherches sur Ies opinions de la legislation ea matiere de morts voloniaires. ci baronului. I Imediat ce s-au constituit societăţile creştine. dar nu determină şi pe cei care vor fi afectaţi. în sinodul de la Praga s-a stabilit o sancţiune penală pentru o astfe/de faptă. adăugind pedepse materiale la cele canonice. din motivele anunţate deja '. de-a lungul istoriei şi care au fost raţiunile respectivelor aprecieri. . Introducere. . Despre sinucidere 2G5 este o crimă şi nu poate fi dccît efectul unei furii diabolice. Appiano Buonafede. sinuciderea trebuie cercetata din perspectiva locului pe care îl ocupă în ansamblul celorlalte fenomene sociale. Confiscarea era deseori însoţită şi du alte suplicii. S-a decis ca sinucigaşii să nu fie „onoraţi cu nici o comemorare în sfintul sacrificiu al slujbei. 43-58. intensitatea sa determină m. NewYork. Sinuciderea este oare o faptă criminologică ? Chestiunea a fost deseori comentată. Un capitol al stabilimentelor Simţului Ludovic reglementa în mod special chestiunea : cadavrul era supus unui proces ţinut în faţa celor competenţi a analiza cazurile de omucidere .-Geiger. mai ales că are drept punct de plecare un simplu postulat al sensibilităţii individuale. din punct de vedere moral. Londra. Le suicide ea drcit romain et ea droit franţais. Toulouse. 1842 şi 1843. history of tbe penal laws. Augsbourg. Prima problemă este clasarea ei printre actele permise de morală sau printre cele condamnate.Wynn Wescott. O deducţie fără control este întotdeauna suspectă. „La Bordeaux. Legislaţia civilă s-a inspirat din dreptul religios. 1888. 1883. Nu vom folosi această metodă. iar cîntecul psalmilor să nu acompanieze corpul lor pînă la mormînt". Situaţia sinucigaşilor în raport cu tendinţele sinucigaşe este exact la fel. Fiecare concepe în felul său idealul moral.Bourquelot.ortalitatea ce va rezulta. Histoire oitique et philoscphique du suicide. .epidemie. în Bibliotheque de l'£cole des Charles. cadavrul era spînzurat de .

sinuciderea cu furtul. cu faţa pe pămînt. iar morala publică o condamnă. s-a menţinut obiceiul de a tui 1 Garrison. Chiar şi astăzi înmormîntarea lor se face separat. în principiu. care confirmă această legislaţie. asasinatul. pedeapsa devenise de mult inaplicabilă -Juriul evita legea. Dax toate religiile cărora le aparţin francezii continuă s-o interzică şi s-o pedepsească. însă actul său rămînea calificat drept crimă. li se demolau castelele şi li se distrugeau blazoanele. din cauza asprimii sale exagerate. regele Eduard asimila. declarînd deseori că sinucigaşul acţionase într-o clipă de nebunie. la Abbeville. 106 proceduri intentate pentru acest delict şi 84 de condamnări.picioare . el era tîrît pe străzi. încă din secolul al X-lea. li se tăiau pădurile. Sinuciderea păstrează totuşi ceva din vechiul său caracter criminologie. sistematiza toate aceste obiceiuri. După Ferril. . chiar dacă opinia publică pare să devină mai indulgentă decît altădată. Complicitatea este privită exact la fel.laLille. dacă se înecase. Avem şi o hotărîre a Parlamentului din Paris. emisă de Ludovic al XIV-lea în 1670. aşezat fiind pe un grilaj . fiind deci iresponsabil. 77. crima de orice gen. fără a le atenua prea mult. Situaţia ar fi alta dacă sinuciderea ar fi privită ca un act oarecare din punct de vedere moral. fără vreo ceremonie. Ordonanţa cu privire la crimă. cadavrul era odinioară supus unui tratament înfiorător. extinsă de conştiinţa populară asupra locurilor unde s-a produs fapta şi a persoanelor apropiate sinucigaşului. într-unul din Canoanele sale. în 1889 au existat încă. i se înfigea în apropierea capului o bucată de lemn în care se băga cuţitul. iar bunurile sale reveneau coroanei. op. Nobilii intrau în dizgraţie şi erau declaraţi plebei." l Nebunia nu era întotdeauna privită ca o scuză. 2G6 Emile Durklieim cadavrul sinucigaşilor pe străzi şi de a-1 îngropa în apropierea drumurilor. Ea este o tară morală. O condamnare regulată era pronunţată adperpetuam rei mernoriaw . Doar în 1870 a fost abolită această dispoziţie. era apoi spînzurat sau aruncat în gunoaie. După jurisprudenţa generală. Dacă omul se înjunghiase. pedepsită. în Anglia. Michelet povesteşte că. la Ziirich. tîrît pe un grilaj. emisă la 31 ianuarie 1749. Printr-o reacţie bruscă. Este adevărat că. Bunurile erau confiscate. Pînă în 1823. de-a lungul străzilor şi intersecţiilor principale. el face întotdeauna obiectul unei instrucţii şi al unei judecăţi regulate. tentativa fiind. complicele la sinucidere este urmărit penal. O legislaţie asemănătoare se regăseşte la toate popoarele creştine şi este chiar mai aspră decît în Franţa. cadavrul era îngropat în pămînt. corpul. Sinucigaşul era declarat trădător (Mo de se). revoluţia din 1789 a abolit toate măsurile represive şi a şters sinuciderea de pe lista crimelor legale. cadavrele bărbaţilor erau tîrîte cu furci şi apoi spînzurate. cit. p.. doar în Anglia. Sinuciderea inspiră încă un soi de aversiune. iar cele ale femeilor erau arse. împreună cu toate celelalte confiscări cauzate de trădare.

Codul spaniol prescrie. dirnrajtrvîrpTactice. în plus. de exemplu." „Noi am hotărît ca moartea să vă lovească unul cîte unul. la fel ca toate dispoziţiile date pentru eventualitatea morţii. adică la cetăţile greco-datine. cronice sau temporare. Trecînd de la societăţile modeme la cele care le-au precedat în istoric. La Atena." „Cînd vine momentul morţii. în plus. nici să-1 devanseze cu vreo clipită 3. deoarece săvîrşea o nedreptate împotriva cetăţii 6 . bazată însă "pe alte principii. onorurile în-mormîntării obişnuite îi erau interzise. mîna cadavrului era tăiată şi îngropată separat7. Sinuciderea era considerată ilegitimă doar atunci cîrid nu era autorizată de stat.la cinci paşi distanţă de malul apei2. 145. fie la o amendă de pînă la 200 dolari. nu are dreptul la o înmormîntare creştină. Noul Cod penal german condamnă complicitatea cu trei ani de închisoare (art. Simplul fapt de a recomanda sinuciderea sau de a favoriza săvîrşirea ei este asimilat cu complicitatea la crimă '. consideră că sinuciderea este o crimă. regula era atît de strictă. 144.. 3 Peni. oamenii nu vor putea nici să-1 amîne. „Omul . în Prusia. 216). Orice persoană care îndeamnă pe altcineva să se omoare sau îl ajută în vreun fel oarecare s-o facă. nimic nu contrazice spiritul general al civilizaţiei mahomedane mai mult decît sinuciderea. fie la 1 Omiddio-suitidio. 4Gamson. pînă la Codul penal din 1871.iLsinuciderji. 62. descoperimj^aici o legislaţie. cp. şi nimeni nu va putea ocoli hotărîrea noastră 4.. confiscarea bunurilor şi. Societăţile mahomedane condamnă sinuciderea la fel de aspru. fiirtâ' imposibil ca vinovatul să mai poată ispăşi pedeapsa. situaţia era aceeaşi în Teba şi Cipru 8. pe lîngă pedepsele religioase şi morale. înmormîntarea sinucigaşilor trebuia să "aibă loc fără fast şi fără slujbă religioasă. Cu mici diferenţe de detaliu. 2 Origines du droit franţais. în Sparta. p. cit." întradevăr. p. cit. Act de insubordonare şi de revoltă. 61-62. vechile prescripţii canonice sînt menţinute aproape integral. pentru modul în care . p.spune Mahomed — nu moare decît prin voinţa Domnului. deşi este relativ recent (1881). testamentul său este considerat nul. sinucigaşul era lovit de atimia. resemnarea docilă care „face să suporţi totul cu răbdare 5 ". Dar tentativa poate antrena condamnarea fie la închisoare pînă la doi ani. p. în sfîrşit. Despre sinucidere 267 ambele pedepse simultan. Este drept că s-a renunţat la pedeapsa efectivă. Dacă se pare că sinucigaşul nu a acţionat sub influenţa unei tulburări nervoase. condamnă orice complicitate 4. Dreptul rus este încă mai sever. încft a fost aplicată şi în cazul lui Aristodem. op. Chiar simpla tentativă este pedepsită cu o amendă fixată de către autoritatea ecleziastică. Codul penal al statuluLNea'-York. căci principala virtute este supunerea absolută faţă de voinţa divină. instrumentele necesare. 371. este considerat drept complice la omor premeditat 3. furnizîndu-i. în Austria. după Cartea ce fixează sfîrşitul vieţii lui2. sinuciderea este o abatere gravă de la datoria fundamentală.

aprobarea autorităţilor competente. Statutul unei confrerii religioase din Lanuvium prevedea aceeaşi pedeapsă 4. ordonase ca trupurile sinucigaşilor să fie aşezate în cruce şi să fie lăsate pradă vulturilor şi animalelor sălbatice 5. Aetenburg. fie ca magistratul să-i furnizeze rernediul şi atunci nefericirea sa va lua sfirşit.. 2. C. cum Codul era inspirat din legislaţia greacă. 11. căci Digeste scrie: Non solent autem lugerisuspendiosinecquimanussibiintulerunt. 64. sinuciderea era considerată legitimă dacă persoana cerea mai întîi permisiunea Senatului. V. « Ibid. 244. Libanios 9 aminteşte cîteva precepte referitoare la sinucidere. op. 9 Melet. K.Nic. Reiske. de exemplu. 7 Eschine. iar acesta u aproba cererea. 33. Legile. Ctesifon. toţi cei care se spînzurau erau privaţi de slujba de mmormîntare. 63. p. arătînd raţiunile pentru care viaţa sa devenise intolerabilă. p.. v. 207). după ce supuneau Consiliului celor Şase-Sute motivele hotărârii lor. 139. Fie ca nefericitul să-şi povestească neîmplinirea. pentru a combate o epidemie de sinucideri. 14 (ed. Totuşi. în prealabil. dar care au funcţionat într-adevăr în Atena şi pe care autorul le laudă. XXXIII. dacă eşti copleşit de soartă. Ed. Tarquin cel Superb. LVI. 1797. mărturisind că efectele lor au fost benefice. Dacă eşti îndoit de durere. Platon.. Şervius ne spune că. «Aristotel. v. să expună motivele sale 1 Ferri.. după obţinerea permisiunii. să părăsească viaţa. o instituţie analogă celei din Grecia. V. 3 Ibid. nontaedio vitse. Or. XVI. 63. destinată să tempereze asprimea dispoziţiilor precedente. şed mala conscientia 6.acesta a căutat moartea în bătălia de la Plateea. 3. La Atena. abandonează viaţa. 60. p." Aceeaşi lege era valabilă şi la Ceos ' şi a fost apoi transferată la Marsilia de colonii greci care au fondat oraşul. Dacă existenţa îţi este odioasă. Oricum. 2 Coran. Magistraţii aveau o rezervă de otravă şi furnizau cantitatea necesară celor care. obţineau autorizarea 2. III. Avem mai puţine informaţii însă despre dispoziţiile dreptului roman primitiv : fragmentele legii celor Douăsprezece Table pe care le-am găsit nu se referă la sinucidere. 198 ţi urm. p.. După un text de Quintilian 7 se pare că a existat şi la Roma. 268 Emile Durkljcim Senatului şi. Teubner. atunci mori . în comentariul său despre Eneida 3. în conformitate cu cărţile pontifilor. 12. Eth. s Ibid. 8 Dion Crisostomul. v. După analistul Cassius Hermina. cel puţin în principiu. Legile erau astfel formulate: „Cel care nu doreşte să mai trăiască. citat de Şervius. într-o epocă destul de tîrzie. bea cucută.. cit. 4. 873. este probabil că prevedea prescripţii analoge. Pedepsele erau însă aplicate doar celor care se sinucideau fără a fi cerut. v. Obiceiul de a nu face funeralii sinucigaşilor pare să fi persistat. Cetăţeanul care dorea să se omoare trebuia să-şi expună . a căror epocă de aplicare nu este precizată. p.

dar fenomenul a apărut abia cînd regimul cetăţii a intrat el însuşi în desuetudine. tit. ia Roma. să se opună în aşa măsură . şi era atît de înrădăcinat în legislaţia romană a sinuciderii. Ueber die Biicher des Koenigs Numa. Această toleranţă tardivă nu poate fi considerată un exemplu de imitat. .Plinus.Declam. nat. II. p. rezonabil. considerarea motivelor determinante ale sinuciderii a jucat întotdeauna un rol preponderent în aprecierea morală sau juridică a faptei. este greu de făcut afirmaţii precise în privinţa legislaţiei. loc. «III. în numele unui sistem. XXXVI.603. Conştiinţa publică. > Şervius. Făcînd abstracţie de cazurile de regresie. care ar trebui să-i facă să ezite pe moraliştii prea indulgenţi. Ceea ce este sigur. Hist. E drept că. O dovadă că a existat într-adevăr la Roma o astfel de practică. îşi rezerva dreptul de a o autoriza în anumite cazuri. Se pare chiar că a existat o perioadă în care şi această prevedere a rămas fără aplicare 4. Despre sinucidere 269 înapoi în armată . cartea a H-a. ea constituie simptomul unei stări morbide. multo minus aliisparcet3. 6. dreptul de a se sinucide hu a fost acordat fără rezerve indivizilor. Trebuie ca un autor să aibă o încredere cu totul deosebită în logica sa pentru a îndrăzni. cu timpul. este că s-a păstrat ceva asemănător în armată. atunci testamentul său era anulat. îngăduinţa cu care era privită sinuciderea ne face să credem că nu era prohibită formal. şi în Grecia şi Italia. generalitatea constantă a reprobării sinuciderii este un fapt instructiv. 2.. 4. A rămas în final o singură causa injusta : dorinţa de a scăpade pedeapsă în urma unei condamnări criminale. 7 lost. De aici şi preceptul: Et merito. 7. § 3. 6. în Etudes d'antiquilc classique. 8. si sine causa sibi manus intulit. 2 Valerius-Maximus. 63. dacă putea dovedi însă că avusese un alt motiv. care decidea dacă sînt acceptabile şi stabilea chiar forma de sinucidere. la care sinuciderea altruistă era în floare. Dacă raţiunile gestului său se datorau unei greşeli militare şi remuşcărilor derivate de aici. Soldatul care încerca să se sinucidă pentru a scăpa de serviciul militar era condamnat la moarte . Este totuşi posibil să nu fi fost acceptate chiar toate cazurile. iar bunurile sale reveneau fiscului2. Principiul este asemănător cu cel pe care se bazează instituţia prezentată de Quin-tilian. 2. ora/. Cităm după Geiger. 24. : . e că în nici una din societăţile care au depăşit acest stadiu. el era doar trimis 1 Valerius-Maximus. deşi blama sinuciderea în general. Doar că lista motivelor legitime s-a extins.motivele în faţa Senatului. pînă în epoca împăraţilor. . VII. 337. " îhdreptîndu-ne acum atenţia spre popoarele primitive.. 4 Vezi Lassaulx. cit. 39. fiind solidară cu grava perturbaţie a societăţilor vremii. încît s-a menţinut pînă în epoca împăraţilor. Este cert că. 3X11. a existat o perioadă în care vechile prescripţii relative la sinucidere au căzut aproape total în desue-titudine. puniendus est: qui ensm sibi nonpepcrcit.

ar fi necesar. cauza schimbării trebuie să se găsească nu în ideea pe care şi-o fac oamenii despre stat. arătăm de fapt că nu vedem în sinucigaş doar un datornic necinstit faţă de societatea-creditoare. s-a întors acum în punctul de plecare. acceptînd să aprobe ceea ce condamnă în prin-cljpiu. căci creditorul poate întotdeauna să renunţe la datoria al cărei beneficiar este. condamnarea este absolută şi fără excepţii. Dacă intoleranţa este mai strictă în societăţile creştine. Lăsînd la o parte diferenţele de detaliu dintre măsurile represive la diverse popoare. să se poată demonstra că s-au produs recent transformări profunde ale condiţiilor fundamentale ale vieţii colective. III. ar i însemna să fie cu atît mai strictă cu cît omul este mai mult subordonat societăţii. considerînd prohibiţia justificată doar în trecut. fără discuţie. XXI. S-a spus uneori că prohibiţia sinuciderii este justificată de faptul că. cartea XLVIII. starea provine din cauze accidentale şi pasagere. după ce a mers în acelaşi sens timp de secole întregi. i s-a interzis individului ~să se sinucidă din proprie iniţiativă. tit. 2 Ibid. cartea XLK. deşi statul îl putea autoriza s-o facă. în timpul vechilor greci şi romani. § 7. XVI. 270 Emile Durklieim Obţinem astfel o concluzie semnificativă. cartea XXVIII. în prealabil. ci în concepţia nouă a societăţii în privinţa fiinţei umane. a fost retras nu numai persoanelor particulare. cu excepţia cazuTuTTn'căre moartea este pedeapsa pentru o crimăl. p. Sinuciderea este considerată imorală. Refuzînd însă societăţii dreptul de a aproba sinuciderea. prin ea însăşirindiferent cine sînt cei implicaţi. astfel. în loc să scadă. sau chiar lucrul cel mai important posibil. Pe măsură ce a trecut timpul. vezi Geiger. 4 Spre sfîrsitul Republicii ţi începutul Imperiului. 69. existenţa omului era. Actul este imoraTdoar atunci cînd aparţine în exclusivitate individului. tit. f De altfel. Ea devine un lucru sacru. ea se intensifică pe măsură ce se înmulţesc drepturile omului faţă de stat.conştiinţei morale a umanităţii.morală.. iar în cazul în care ar reclama abrogarea vechilor prescripţii doar pentru prezentul imediat. Mai întîi. asupra căruia nimeni nu are putere absolută. In^ea de-a doua fază. dacă reprobarea sinuciderii ar avea doar cauza de mai sus. observăm că legislaţia sinuciderii a traversat două faze principale. Ideile pentru care direcţia de evoluţie s-a menţinut pînă acum sînt încă actuale. prohibiţia a devenit tot mai strictă. 3 Digeste. legea 6. In anumite circumstanţe^ societatea dezarmează. legea 6. care infirmă existenţa acestor transformări. este greu de crezut că evoluţia . deja mai importantă decît la seminţiile . omul se sustrage obligaţiilor sale faţă de societate. Din contră însă. Dreptul de a dispune de o Viaţa omenească. ci şi societăţii. Deci dacă astăzi conştiinţa publică pare mai puţin fermă în judecata sa. legea 3. tit. fără ca organele vieţii colective să fi fost implicate. § 6. § 7. 1 Digeste. deci ar însemna ca intoleranţa să atingă apogeul în societăţile primitive.

din contră. p. Considerînd absurd. condamnarea ei este lipsită de fundament ? Critica ştiinţifică pare să nu acorde vreo valoare concepţiilor mistice. dar nu rezultă de aici că respectul este iraţional. . nici să admită că purtăm în noi ceva supraomenesc. fiind intangibilă faţă de tot ce este muritor. printr-o conduită necorespunzătoare. Cetatea putea ' Şi în acest caz se pare că dreptul societăţii de a dispune pedeapsa capitală începe să fie discutat. Atîta timp cît nu-şi pierde rangul de "* om. şi pe care trebuie să-1 respectăm la noi ca-şi la cel de alături. inclusiv sinuciderea. cit. luate în abstract. Avem un suflet nemuritor. 58-59. de la expresia verbală prin care ne exprimăm sentimentul la sentimentul în sine. Faptul că el joacă un rol important în dreptul şi morala noastră trebuie. op.. din punct de vedere raţionalist. Nu putem aparţine complet niciunei fiinţe temporale. el a dedus că sîntem oricînd liberi să renunţăm la avantajele vieţii comune. înainte. să ne înarmeze împotriva unei asemenea interpretări. n-ar trebui oare să considerăm că. ne scandalizează simplul fapt că este violat caracterul sacru pe care îl purtăm în noi înşine. fără ca acesta să aibă aceleaşi drepturi faţă de el însuşi. căci purtăm în noi ceva din Dumnezeu. O dovadă este că punctul de vedere actual diferă de cel al antichităţii. Despre sinucidere 271 foarte bine să dispună de individ. sortită dispariţiei. renunţînd la existenţă. Orice atentat îndreptat împotriva lui este un sacrilegiu. acestea nu au făcut decît să urmeze şi să imite autoritatea ecleziastică.primitive . de acum înainte. să vedem ' Vezi Geiger. Omul a devenit un Dumnezeu pentru oameni. fiinţa umană pare să fie considerată din aceeaşi materie sui generis pe care religiile o atribuie zeilor. Dreptul de a trăi ar părea că implică logic dreptul la moarte. de atunci i s-a recunoscut o valoare socială. sinuciderea era doar un prejudiciu civil îndreptat împotriva statului. chiar dacă se considera că ea aparţine în întregime statului. Să analizăm deci această concepţie. Astăzi însă omul are o demnitate care-1 aşează deasupra propriei persoane şi chiar a societăţii. Argumentaţia de mai sus trece însă prematur deja formă la fond. condamnată fiind mai întîi de sinoduri şi mai lîrziu de puterile laice . Este şi motivul pentru care Ferri. Dacă acesta este motivul pentru care înscriem sinuciderea printre faptele interzise. fărîmă de divinitate şi trebuie să ne devenim nouă înşine sacri. Acum a devenit o faptă eminamente religioasă. în lucrarea Omicidio-suicidio a prezentat prohibiţia sinuciderii ca o rămăşiţă a trecutului. Sinuciderea este deci condamnată deoarece contravine cultului pentru fiinţa umană pe care se bazează întreaga noastră morală. nu corespund realului. Simbolurile religioase prin care explicăm respectul pe care ni-1 inspiră fiinţa omenească. că omul poate avea un scop în afara propriei persoane. iar religia nu era prea preocupată de problemă'. Nu contează din ce mîini vine lovitura mortală.

Exact j pentru că emană din colectivitate. o proiectăm în afară. renunţăm la ceva din noi înşine . transcendenţa pe care o atribuim fiinţei umane nu este un caracter special. sau pe aceea a unei forţe abstracte confundată cu idealul moral. Toate obiecţiile posibile împotriva concepţiilor uzuale prin care oamenii au încercat să-şi reprezinte supremaţia exercitată asupra lor. j Chiar atunci cînd răspundem bucuroşi ordinelor sale. Oricum. obiectivele spre care ne îndreaptă activitatea sînt tot colective. ştim că ni se vorbeşte pe un ton imperativ. Tot ce ni se pare că provine din aceeaşi sursă capătă. chiar dacă ea pătrunde pînă în conştiinţă. Critica este superficială şi nu atinge fondul lucrurilor. nu diminuează totuşi realitatea lor. căci o întîlnim şi în altă parte. sîntem conştienţi că i propria conduită provine dintr-un sentiment de deferentă pentru ceva i superior nouă. Oricît de spontană ne-ar fi supunerea. Actele pe care ni le inspiră nu (in de sensul înclinaţiilor noastre particulare. diferite de ale noastre. Dacă putem stabili că exaltarea fiinţei omeneşti este unul dintre ţelurile pe care le urmăresc şi Despre sinucidere 273 . ! cînd ne umilim pentru a plăcea Divinităţii. acelaşi caracter. aşa cum facem cu senzaţiile noastre. Am fost astfel obligaţi să imaginăm o lume superioară lumii noastre. ea are totuşi o valoare obiectivă. Aceasta este originea tuturor ideilor de transcendenţă care se află la baza religiilor şi moralelor. cînd acceptăm o constrîngere. iar ţelurile pe care ni le fixează se bucură de o veritabilă supremaţie morală. căci altfel obligaţia morală ar fi inexplicabilă. într-adevăr. sîntem întotdeauna provocaţi să acţionăm de către o autoritate care ne depăşeşte. Că le fondăm pe ideea unei fiinţe personale dar de natură specială. Şi atunci o respingem. ! din respect pentru o tradiţie cu sens şi importanţă necunoscute. din cau za rezistenţei pe care egoismul nostru o opune renunţărilor. real. însă. pe care să o populăm cu realităţi de o cu totul altă natură. este vorba în ambele cazuri de reprezentări metaforice care nu exprimă faptele adecvat Procesul pe care îl simbolizează este. Sigur. cînd ne dăm viaţa pentru ţară. în speţă societatea.272 Emile Durktieim cum s-a format ea şi vom vedea că. natural. Este doar amprenta lăsată f de sentimentele colective pe toate obiectele la care se raportează. deşi formula curentă este grosieră. De aceea nu putem accepta că e vorba de o voce din interiorul nostru. cînd ne plătim impozitele. de vreme ce ne comandă. Cînd postim. ci constau mai ales în sacrificii şi privaţiuni. j ne dăm imediat seama că ele sînt cerute de o putere căreia îi sîntem supuşi. forma concretă în care ne îmbrăcăm de obicei concepţiile este lipsită de valoare ştiinţifică. Ori societatea are nevoi proprii. o raportăm la o fiinţă exterioară şi pe care o credem superioară. iar noi ne conformăm ordinelor ei. care nu este cel al instinctului.

în fiecare moment al istoriei sale. empiric. în principiu. vedem apropiindu-se momentul cînd nu va mai fi nimic comun între membrii aceluiaşi grup u-man. Lucrurile au început însă. Omul este doar un instrument în mîinile sale. pe care îl reprezentăm cu toţii. devin mai complexe. 274 Emile Durkheim •în asemenea^condiţii. cu toţii. umanitatea ideală. Dacă raţiunile cu care se mulţumeşte omul de rînd sînt criticabile. puţin cîte puţin. de vreme ce glorificarea sa este singurul ţel ce poate fi urmărit în mod colectiv. Ea se ridică deasupra oricărui ţel omenesc şi capătă un caracter religios. iar individul -nimic. este necesar ca sinuciderea să fie clasată printre actele imorale. va fi suficient să le transpunem într-un alt alt limbaj. este superior realului şi îl domină. să se schimbe. este inevitabil ca sensibilitatea colectivă să se ataşeze din toate puterile de unicul lucru care-i mai rămîne. această religie a umanităţii. Demnitatea noastră de fiinţă morală a încetat să fie apanajul cetăţii. planează deasupra personalităţilor individuale. în afară de faptul că sînt. Sentimentele sociale cele mai intense sînt acelea care îl leagă pe om de colectivitate. impersonal şi dezinteresat. ci de a-1 subordona intereselor generale ale speciei umane. munca se divizează. Căci omul destinat astfel \ iubirii şi respectului colectiv nu este individul sensibil. ca orice ideal. dar nu este nici al nostru. căci nu avem dreptul să dispunem oricum de ea. Division da tnvail social. de unde provin şi toate drepturile lui. ci omul în general. fiind scopul spre care se îndreaptă întreaga activitate socială. Or. Cultul omului este cu totul altceva decît individualismul egoist despre care am vorbit mai devreme şi care conduce la sinucidere. Nu este vorba deci de a concentra fiecare subiect particular asupra lui însuşi şi a intereselor sale. dar este o lege a istoriei că popoarele tind tot mai mult să renunţe la orice alt obiectiv. în aceste condiţii. ce şi-a pierdut dreptul de a se abate de la datorie. este normal ca omul să cîştige în ochii tuturor o importanţă deosebită. aşa cum nimeni nu îi este complet străin. el îi uneşte într-un singur gîhd şi u face slujitori ai unui ţel comun. pentru a le da întreaga forţă. nu numai că este vorba de unul din scopurile urmărite de societăţile moderne. Domină chiar societatea. aşa cum este ea concepută de fiecare popor. S-a spus că . 1 Vezi lucrarea noastră. Nimeni dintre noi nu îl întruchipează complet. La origine. diferenţele individuale se multiplică i. societatea este pentru ea însăşi propriul scop. cartea a Il-a. oameni. De vreme ce persoana umană este singurul lucru care afectează unanim toate inimile. căci neagă. comunicîndu-i o valoare incomparabilă. societatea este totul.trebuie să le urmărească societăţile moderne. Un asemenea scop. Departe de a-i detaşa pe oameni de societate şi de vreun scop superior. atunci orice reglementare morală care derivă din acest principiu va fi justificată. Pe măsură ce societăţile devin mai voluminoase şi mai dense.

în special cu crimele şi delictele. Rămîne să analizăm sub ce forme exterioare trebuie să se manifeste reprobarea noastră.sinucigaşul aduce un prejudiciu doar propriei persoane. pentru a constata variaţia lor invers proporţională. şi că societatea nu trebuie să intervină. în momentul încălcării ei. Sancţiunile morale sînt suficiente. conştiinţa morală nu ar protesta ? Din moment ce omul este şi trebuie să fie considerat sacru. sub influenţa circumstanţelor pasagere. bancrute frauduloase etc. Dar scăderea este în parte fictivă. Un sentiment colectiv care ar ceda îhtr-o astfel de privinţă şi-ar pierde curînd orice forţă. Nu contează că victima şi vinovatul sînt una şi aceeaşi persoană : răul social rezultat nu va dispărea. Asta nu înseamnă că trebuie să revenim la pedepsele cumplite aplicate în cazul sinuciderii în ultimele secole. . tribunalele obişnuiau să corecţionalizeze anumite crime pentru a le sustrage jurisdicţiei curţii cu juri şi a le deferi tribunalelor corecţionale. atunci nu o putem tolera în nici un caz. începînd cu acel moment. în virtutea vechii axiome Volenti non St injuria. căci este ofensat sentimentul pe care-se bazează astăzi preceptele sale morale cele mai respectate şi care serveşte drept unic liant între membrii săi. Lipsesc însă dovezile.). provenind doar din faptul că. Teza a fost susţinută în numele lui de elevul său. este inacceptabil ca o astfel de ofensă să se poată produce în libertate. După autor. crimele împotriva proprietăţii au fost cel mai tare afectate de această jurisprudenţă. care astăzi este consacrată. De au fost instituite într-o epocă în care.gwduJ_^eJjnoralitate al sinuciderii. Dacă în general distrugerea violentă a unei vieţi omeneşti ne revoltă ca un sacrilegiu. în acea perioadă. imun faţă de influenţa individului sau grupului. ar exista o relaţie invers proporţională între variaţia sinuciderii şi cea a crimelor împotriva proprietăţii (furturi calificate. n Pentru a detenîgn^mM_bige. ar trebui să comparăm doar curbele celor două fenomene. în timp ce sinuciderile se înmulţesc. orice atentat împotriva sa trebuie pedepsit. începînd cu 1854. probabil că diferenţa se datorează unui artificiu de contabilitate. Dacă statistica prezintă deci o cifră mai mică. în realitate. doctorul Chaussinand. un număr de nelegiuiri au dispărut de pe lista crimelor. vedem într-adevăr cri-meleproprietate diminuîndu-se. fie el direct sau indirect. Societatea este lezată. tot sistemul represiv a fost întărit cu o severitate ieşită din comun. pentru a apărea în cea a deb'ctelor. în Contribution â l'6tude de la statistique criminelle -1. Cum şi-ar putea menţine autoritatea. incendii. Este o eroare.. trebuie mai întîî să cercetăm raporturile sale cu celeîătefâpfe imorale. sau sînt necesare şi cele juridice ? Capitolul următor va trata problema aplicării lor. este imposibil să se distingă vreun raport între r Despre sinucidere 275 ele. adică să pedepsim omuciderea îndreptată împotriva propriei persoane. După Lacassagne. Trebuie însă să menţinem principiul. dacă.

Actes da premier congres internaţional d'Aothrcpologie criminelle. doar 17 sînt crime împotriva persoanelor. din 1826 în 1854 ele avuseseră aceeaşi variaţie crescătoare. Du mouvement moral des socîitis. paternitatea teoriei. p. Psychologie natur. 276 Emile Durkheim 1 i. Guerry arăta că numărul crimelor împotriva persoanelor este de două ori mai mare în departamentele sudice decît în cele nordice. de altfel. dacă începînd cu 1854. 2 voi. încă'din 1833. Mai tîrziu. Despine a calculat că. creşte regulat. iar media sinuciderilor este de 427 cazuri la milion . La Congresul de criminologie din Romă. nu putem trage nici o concluzie. Ea numără mulţi apărători şi merită un examen seriosl. 1886-87. . ediţia a patra. Cazauvieilh. în cele 14 departamente în care crimele sîngeroase sînt foarte frecvente. dar cu viteze diferite. p. din 100 de acuzaţii. Din 1831 în 1835 existau anual 5095 acuzaţi în medie. existau doar 30 de sinucideri la un milion de 1 Lyon. cu excepţia cîtorva cazuri. 1881. 202 ţi urm. . . cu salturi bruşte de la un an la altul. numărul lor a crescut în perioada următoare la 5732 cazuri. în timp ce situaţia sinuciderilor este exact inversă. în special de omucideri. din contră. O altă teorie. unde crimele erau mult mai rare. fl suicidio.. după care sinuciderea ar fi legată de crimele împotriva persoanelor. Essai sar la statistique morale de la France. capricioasă în aparenţă. în Sena. Criminalite comparfe. 111. p. -Ferri. De altfel. cifrele pentru Corsica sînt 83% crime şi 18 sinucideri la milion. 243 şi urm. .Despine. Torino. lîi •! locuitori. -Maury. 253 si urm. dl.Chiar dacă scăderea a fost reală. Cea a crimelor-proprietate este accidentată. 1860. 1887. curbele au fost inverse. cu o scădere de numai 2% faţă de 1830. -Morselli. Acelaşi autor adaugă că. 1895. depinde evident de o multitudine de circumstanţe accidentale. 1840. evoluţia sa. de l'ali£nation mentale et des czimes contre lespersonaes.Tarde. 1 Bibliografie. p.Guerry. Dusuidde. compares dan s leurs rapports riaproqaes. Lacassagne pare să fi rămas izolat în opinia sa. în Revue des Deux-Mondes. 152 şi urm. între două fenomene cu evoluţii atît de diferite nu poate exista nici o legătură. Curba sinuciderilor. Ascensiunea este continuă şi progresivă. Omiddiosuiâdio. cu o evoluţie uniformă. însă. şi a ajuns la 4918 în 1841-45 şi 4992 în 1846-1850. fără creşteri sau scăderi buşte. în timp ce se înregistrau 82 de cazuri la milion în alte 14 departamente. p. . Lacassagne a revendicat. Torino. configuraţia generală a celor două curbe exclude orice paralelism. a avut mai mult cîştig de cauză.

de exemplu. Alegerea acestei interpretări a fost determinată de faptul că inversiunea pe care o prezintă cele două fenomene nu exclude complet ideea de paralelism. După ei. care se exprimă cînd sub o formă cînd sub cealaltă. aceeaşi natură. două efecte ale aceleiaşi cauze. unde vărsarea de sînge inspiră oroare. sex). fără a putea să îmbrace ambele aspecte simultan. Şi sinucigaşul şi criminalul ar fi nişte neputincioşi şi nişte degeneraţi. din contră. La fel de incapabili să joace un rol util în societate. în loc să se sinucidă.Observaţiile de mai sus au rămas însă izolate. există şi alte circumstanţe ce le pot afecta într-un mod similar. se va retreage din luptă retrăgîndu-se din viaţă. ce acţionează asupra individului moral doar prin intermediul individului fizic. odată cu vîrsta. acte violente. învinsul se va resemna. ambele sînt. Deci sinuciderea şi omuciderea coincid prin condiţiile lor individuale. din cauza căreia omul ar fi incapabil să susţină lupta. decîl retrăgîndu-se din cealaltă într-o cantitate egală. sinuciderea şi omuciderea constituie două curente contrare şi opuse. Ferri şi Morselli au încercat chiar să definească acest temperament. odată admis. în funcţie de natura mediului social. pînăcînd şcoala italiană de criminologie şi-a abătut atenţia asupra lor. într-un cuvînt. Indiferent dacă este vorba despre distribuţia lor geografică. fie aparţin mediului cosmic. în plus. . uciderea altuia şi uciderea propriei persoane sînt. căci constau fie în stări organice (vîrstă. Ferii şi Morselli au construit pe baza lor o întreagă doctrină. ori despre evoluţia lor în timp. Antagonismul. pe care 1-au caracterizat printr-o decădere a organismului. Criminologii italieni au adoptat a doua explicaţie. Ei văd în sinucidere şi omucidere două manifestări ale unei stări unice. Acolo unde moravurile generale sînt pozitive şi paşnice. unde existenţa umană este mai puţin respectată. Ele sînt determinate de aceeaşi constituţie psihologică. chiar dacă în anumite privinţe diferă. sau pe cea a crimei. devansînd efectele selecţiei naturale. va declara război societăţii şi va ucide. Rezultă că sinuciderea şi omuciderea au. Or. are aceeaşi influenţă asupra ambelor fenomene. Acolo unde. spune Ferri. Astfel ar apărea fenomenul de contrast. ambele se dezvoltă. în parte. astfel încîl unul să nu poată cîştiga teren decît dacă celălalt pierde. în preajma sezonului cald. Morselli susţine că temperatura. ori este vorba de două canale diferite ale unui singur curent. Despre sinucidere 277 Predispoziţia lor unică ar lua sau forma sinuciderii. poate să fie explicat în două moduri. întotdeauna le vom vedea dezvoltîndu-se în sens invers. ele ating intensitatea maximă în acelaşi moment al anului. antagonismul dintre sinucidere şi omucidere este o lege ab-solu t generală. ei ar fi destinaţi deci să eşueze. morala obişnuită este mai aspră. Factorii care le influenţează la fel sînt toţi factori individuali. care maschează de fapt o identitate de fond. mai frecvente la bărbaţi decîl la femei. ambele. el se va revolta. alimentat de o sursă unică şi care nu se poate orienta într-o direcţie. Chiar dacă există condiţii în funcţie de care variaţia lor să fie inversă. îşi va mărturisi neputinţa şi.

După Oettingen i. din acest punct de vedere. Nimic nu ne autorizează deci să presupunem că femeia are. din 100 de cazuri. se întoarce împotriva propriei surse şi subiectul însuşi devine victimă. Sinuciderea ar fi deci o crimă transformată şi atenuată şi poate fi privită. . 38 sau 39 sînt comise de femei. fiind un soi de supapă de siguranţă ce poate fi utilă. paricide. de 52% în Austria. ci din modul diferit în care participă ea la viaţa colectivă. aproape ca un lucru bun. Este vorba mai întîi de influenţa similară pe care sexul o exercită asupra sinuciderii şi omuciderii. Ori de 278 Emile Durkheim cîte ori crima îi este la îndemînă. De fapt. femeia o comite la fel de d£s sau poate mai des chiar decît bărbatul. otrăviri.Cînd violenţa din care derivă nu întQneşte rezistenţa mediului social. căci este mai puţin implicată în viaţa publică. De altfel. doar 20% din acest tip de decese sînt feminine. Uităm însă că există crime pentru care partea feminină deţine monopolul: pruncuciderea. cînd este împiedicată să se producă în afară. căci sfera lor de influenţă o include în mai mică măsură. din cauza presiunii conştiinţei publice. Motivele care determină omuciderea acţionează mai puţin asupra ei decît asupra bărbatului. în virtutea constitujiei sale congenitale. un respect mai mare pentru viaţa altuia. în Franţa. asasinate. în definitiv. chiar reunind pe o listă comună toate omuciderile intenţionate. îi lipseşte doar ocazia să comită crime. fără intervenţie socială şi deci cît mai simplu posibil. Faptul că femeia se sinucide sau ucide mai puţin decît bărbatul nu provine din structura sa fiziologică diferită. ea se dezvoltă şi generează crima. atunci 42 din cazuri au această sursă. jumătate din crimele conjugale îi aparţin. jar dacă ţinem cont şi de avorturi. Proporţia este de 51% în Germania. crime. de un anumit număr de subiecţi inutili şi dăunători. sinuciderea ar avea marele avantaj de a ne debarasa. Din acelaşi motiv. femeia este mai puţin expusă şi la morţile accidentale. Căci dacă nu este chiar o binefacere. avortul şi otrăvirea. partea proporţională a femeii este totuşi foarte ridicată. Trebuie dovedit că femeia are aceeaşi aversiune faţă de ambele forme de imoralitate. este totuşi un rău atenuat. infanticide. influenţa sexului este mai degrabă efectul cauzelor sociale decît al celor organice. Nu e mai bine să-i lăsăm să se elimine singuri decît să obligăm societatea să-i îndepărteze violent din rîndurile sale ? Dar este oare fondată această teză ? Problema are două aspecte ce trebuie analizate separat. S-ar părea că nici n-ar trebui împiedicată prin măsuri prohibitive. Sînt identice condiţiile psihologice ale crimei şi sinuciderii ? Există antagonism între condiţiile sociale care le determină ? m Au fost alese trei aspecte care să stabilească unitatea psihologică a celor două fenomene.

unui antagonism clar între sinucidere şi crimele de sînge. prin natura lor. în timp ce sinuciderea creşte regulat pîhă la bătrineţe.Este adevărat că au fost exceptate omuciderile involuntare. însă crima este cu adevărat crimă atunci cînd este comisă în cunoştinţă de cauză. statisticii..000 de locuitori din locuitori din fiecare vîrstă. Influenţa vîrstei asupra celor două fenomene nu revelează lucruri cu totul diferite. Ştim însă că imunitatea femeii în privinţa sinuciderii este foarte mare. ăl. între 30-35 ani. dubii asupra realităţii acestui antagonism. cîte 'i sinucideri de Omoru . In Ades da congres de Rome. totuşi.2 8 14 9 21 ani * 21-1-25 ani 9. Despre sinucidere 279 Tabelul XXXI Evoluţia comparată a omorurilor. fie a. apoi descreşte continuu pîhă în decembrie.50 ani 6.40 ani 11 15.9 11 50 12 50 + 60 ani 2 6. Bărbaţi Femei ri Asasin ate între 16 -s. avorturile. 2 Op. p.9 33 9 40 -i. nici concordanţă. Reunind toate crimele împotriva persoanelor.9 23 9 25 + 30 ani 15.4 30 9 30 -!. în ansamblu. curba obţinută pare să confirme ipoteza şcolii italiene. Pe de altă parte. şi omuciderea şi sinuciderea ar trebui să devină mai frecvente pe măsura înaintării în vîrstă. fiecare sex şi cîte vîrstă. asasinatelor si sinuciderilor la diferite vîrste.7 14. crimele specific feminine. Ţinînd conţin plus că femeia se bucură de o anume indulgenţă în timpul proceselor. crimele domestice sînt. 205. implicit. greu de descoperit. ca şi cea a sinuciderilor.6. deducem că.5 69 17 . p. aptitudinea pentru crimă nu este foarte diferită la cele două sexe. pruncuciderile. Mai rămîne acţiunea temperaturii. p. Ea urcă pînă în iunie. acelaşi autor emite. Rezultatul provine însă din faptul că sub denumirea generică 1 Moralstatistik. omuciderea atinge valoarea maximă încă de la maturitate. Există deci un mare număr de cazuri care scapă justiţiei şi. şi apoi descreşte (vezi tabelul XXXI).000 de La 100.4 15. Este adevărat că Morselli a afirmat contrariul 2. Este imposibil să se observe o dovadă fie a unei identităţi de natură. 333. Adevărul este că nu există nici antagonism. 526. în Franţa (1887) La 100. După Ferri.

de o exactitate riguroasă. distingem şi diversele forme ale criminalităţii. ca şi descreşterea ei în restul anului. valoarea maximă este atinsă mai devreme.3 2. pentru prima perioadă. întiradevăr. pentru loviturile • Cifrele relative la primele două perioade nu sînt. Nu există însă nici o legătură între faptele enumerate mai sus şi omucidere. şi atentatele la pudoare şi violurile. fiind deci necesară izolarea unora de celelalte în momentul construirii curbei. căci statistica criminală începe la 16 ani şi merge pînă la 21. şi cum ele sînt mult mai numeroase decît atentatele la viaţă. iar descreşterea ulterioară este mult mai rapidă. Mica eroare nu alterează însă rezultatele generale ale tabelului.Peste 60 ani 2. asasinatele au tot două valori maxime. Nu coincid nici măcar valorile lor maxime şi minime.5 91 20 de crime împotriva persoanelor sînt considerate. Pentru pruncucidere. dar diferite." rezultă că exact ele imprimă configuraţia curbei considerate. Omorurile au nivelul maxim în două momente: februarie şi august. formele criminalităţii menţionate în tabel oscilează de la o lună la alta cu multă capriciozitate. în afara omuciderilor. Cum aceste fapte ating valoarea maximă a frecvenţei lor în iunie. Dacă facem diferenţierea şi dacă. în timp ce intensificarea sinuciderii este continuă şi regulată din ianuarie pînă în iunie. în plus. Pentru pruncucidere maximul eSte înregistrat în mai. spre 25 de ani. 280 Emile Durkheim Tabelul XXXn Variaţii lunare ale di feritelor forme ale criminalităţii-omucidere * (1827-1870) Lovituri Omoru Asasin Pruncu şi răniri ri ate cideri mortale Ianuarie 560 829 647 830 Februarie 664 926 750 937 Martie 600 766 783 840 Aprilie 574 712 652 867 Mai 587 809 666 983 Iunie 644 853 552 938 Iulie 614 776 491 919 August 716 849 501 997 Septembrie 665 839 495 993 Octombrie 653 815 478 «92 Noiembrie 650 942 497 960 Decembrie 591 866 542 886 . în timp ce recensămîntul oferă cifra globală a populaţiei intre 15 şi 20 de ani. nu mai găsim nici o urmă de paralelism (vezi tabelul XXXTI). Motivul este evident. în privinţa omuciderii. în februarie şi noiembrie.

Dar cum aceste documente nu fac distincţie între ucigaşi şi asasini faţă de ceilalţi criminali. sînt deosebit de înclinaţi spre sinucidere.Asasinii de profesie. s-a observat un singur * După Chaussinand. între 1838 şi 1845. Pentru pruncucidere.4000 condamnaţi (1818-1834). rămîne un număr considerabil de sinucideri care nu pot fi atribuite decît influenţei exercitate de viaţa din închisoare '. l Dintr-o anchetă realizată de doctorul Ferrus rezultă că au existat doar 30 sinucideri în şapte-ani. Despre sinucidere 281 caz. ceea ce dă o rată de 21 la 100. Cazauvieilh a cules de la medicii diferitelor închisori informaţii asupra intensităţii sinuciderilor la condamnaţi '. vara (2478) şi primăvara (2287).111 prizonieri. Pentru asasinat. ordinea este primăvară (2111 cazuri) şi iarnă (1939). tind să stabilească faptul că deţinuţii. obişnuiţii ocnelor" atentează rareori asupra propriei vieţi4. rezultatele sînt puţin diferite . Două statistici. sub influenţa închisorii. apoi urmează toamna (2596). Calculînd variaţiile sezoniere. pe primul loc este iarna (2621 cazuri). Chiar fără să ţinem seama de cei care se sinucid imediat după arestare şi înainte de condamnare. s-au comis 13 sinucideri. După doctorul Lisle. în general. Proporţia a fost încă mai mică în ocne. Sinuciderea are. decît deţinuţii cu o perversitate mai puţin profundă 3. după mărturiile a numeroşi observatori. „din 9320 decese constatate în închisori din 1816 în 1837 inclusiv. dintr-o populaţie medie de 3000 indivizi. Brierre de Boismont confirmă acest fapt şi adaugă: . atunci ar fi trebuit să se constate că asasinii arestaţi. una citată de Morselli5 şi cealaltă de Lombroso 6. în 30 de ani. în diferitele închisori centrale. 310 ţi urm. în august şi septembrie. unde populaţia închisorii este deosebit de numeroasă: 3000 -<. nu s-au înregistrat decît 6 sinucideri". Se pare chiar că sînt confirmate observaţiile precedente. o foarte puternică înclinaţie spre sinucidere.mortale. devin propriile lor victime.concluzie clară în problema de faţă. p. Ele demonstrează. că detenţia dezvoltă. Or. cu o populaţie medie de 15. respectiv 2845 cazuri)." Doctorul Leroy remarcă asemănător că „ticăloşii de profesie.. Pentru lovituri şi răniri mortale. De altfel. LaBrest. dacă înclinaţia spre sinucidere ar fi doar o înclinaţie atenuată spre crimă. Tendinţa criminală ar trebui să se transforme. Dar atunci ar trebui ca ucigaşul încarcerat să aibă faţă de moartea voluntară o . vara şi toamna sînt aproape la acelaşi nivel (2854. nu se poate desprinde o.000 .La Rochefort. din 7041 indivizi 2. nici un caz nu s-a produs la Toulon. prin ea însăşi. iar iama sînt mai multe decît primăvara. în 17 ani. ât. unde s-au înregistrat doar 5 sinucideri. o evoluţie cu totul diferită. după care urmează primăvara (2690) şi iama (2653). după cum am văzut. ale căror instincte violente nu se mai pot manifesta în afară. 1 Op. într-adevăr. în tendinţă sinucigaşă. rezultă că marii criminali devin rareori sinucigaşi. marii vinovaţi au recurs mai rar la acest mod violent de a se sustrage condamnării penale. Toamna există aproape la fel de multe omoruri ca vara (1968 în loc de 1974). cifra nu este totuşi exagerată. fiind raportată la o populaţie majoritar masculină şi adultă. divergenţele se menţin.

la 4459 în 1876 şi 5042 în 1878. Oricum. ' In ce consti această influenţă ? Un rol important pare să-1 joace regimul celular. 282 Emile Durkheim decît deasupra ei. ât. . în privinţa sinuciderii. Omorurile şi asasinatele au avut o comportare asemănătoare. 1850. Nu vrem însă să susţinem că deţinutul se bucură de o veritabilă imunitate. 310 ţi urm. Este posibil ca. Este sigur că. p. p. marii criminali să nu acorde o însemnătate deosebită propriei lor vieţi şi să renunţe uşor la ea. apoi au crescut la 163 cazuri anual pentru perioada 1871-1876. omorurile au manifestat o anumită tendinţă de creştere. o singură dată. s Op. înainte de 1870. începîhd cu . legea nu se verifică. dacă agravarea rezultată din încarcerare s-ar adăuga predispoziţiilor sale congenitale. Astfel. de rempzisonnement et desprisons. 3 Op. «Uhonune criminel. 377. p. Faptul că deţinutul este. cu o creştere de 36%. asasinatele au trecut de la 175 la 201. în anumite condiţii. au trecut succesiv la 166 în 1874. dar şi sinuciderile s-au înmulţit considerabil. Fenomenul se produsese şi între 1840-1850. individul devine complet ţters ţi disciplina închisorii acţionează în «celaţi sens. Problema este mai complexă decît au crezut autorii italieni şi mulţi din adversarii lor. * Le suitide dans le departament de Seine-et-Mame. în urma războiului din 1870. insă nu ne miră dadlfi viaţa comună a închisorii produce aceleaşi efecte. sinuciderile oscilau între 600 şi 700. Dat fiind faptul că sinuciderea şi omuciderea nu derivă din aceeaşi stare psihologică. Este ceea ce am avut de demonstrat i. De la 151 în 1869. . în Franţa. O dovada în sprijinul acestei ipoteze este că epidemiile de sinucidere sînt tot atît de frecvente în închisori ca ţi în cazărmi. 133. în multe cazuri. în Prusia. trebuie să vedem dacă există un antagonism real între condiţiile sociale de care depind ele. IV Rămîne să discutăm cea de-a doua afirmaţie a şcolii italiene. 95.înclinaţie extrem de violentă. în 1868. nu este favorabil ipotezei după care el ar avea o afinitate naturală pentru sinucidere. au existat 800 de cazuri. . 2 Despiisonniers. Ar putea deci să apară acelaşi fenomen ca în armată. mai degrabă sub medie 1 Opv cit. dl. p. . în loc să se excludă.. 253 în 1878. în realitate. Ştim că societatea răufăcătorilor si deţinuţilor este foarte coerentă . 338. Acelaşi fenomen a apărut şi în Saxonia. din acest punct de vedere. în acelaşi timp. asemenea situaţii nu au generalitatea şi necesitatea implicate de teza italiană. în 1861-65 au existat în medie 105 cazuri anual. Paris. p.. nu avem suficiente informaţii pentru a soluţiona definitiv problema. gata să se manifeste imediat ce circumstanţele îi devin favorabile. cu o creştere de 67% 2. sinuciderile au trecut de la 3658 între 1865-1870. cele două fenomene se dezvoltă deseori paralel. 221 în 1875.

Dar chiar referindu-ne la anii din urmă.1876. Marne. în mod paralel. iar pentru sinucideri. de altfel. cu singura diferenţă că prima regiune are o tentă mai deschisă pe harta omuciderii decît pe cea a sinuciderii. contrare. am văzut deja că. evident. el ocupă locul cinci în privinţa omorurilor şi locul şase pentru asasinate 3. p. 17 sinucideri comise de deţinuţi condamnaţi pentru crime împotriva persoanelor si doar 5 sinucideri ale autorilor de crime-proprietate. sinuciderea a crescut cu 29%. . Marne. Seine-et-Marne. Seine-et-Oise. Oricît de clare şi pline de interes ar fi faptele de mai sus. există însă altele. însfîrşit. de79% (670 cazuri în loc de 374). tabel 61. în societăţile inferioare. la fel de constante şi chiar mai numeroase. tabel 109. Distribuţia geografică a celor două fenomene prilejuieşte observaţii analoge. Departamentele franceze cu cele mai multe sinucideri sînt: Sena. în Irlanda. atentatele la viaţa oamenilor au crescut de la 637 în 1873 1 O statistică raportată de Ferri (Omiddio. la fel ca banda formată de departamentele mediteraneene. ar fi existat. unde viaţa este puţin respectată. omuciderile au crescut de la 47 la 139. locurile 33. 3 Ibid.patrulea pentru omuciderile calificate. au crescutla981. sinuciderile sînt adesea foarte numeroase. care este sursa informaţiilor date de autor. la 1171 cazuri în 188Q3. creşterea este pentru omucideri de 51% (139 cazuri în loc de 92). ajungem la acelaşi rezultat. Cifrele corespund atît de puţin cu regula. între 1874-1885. al zecelea în privinţa sinuciderii. măcar parţial. în Belgia. Dacă în anumite momente ale ultimului secol. respectiv 24 . iar sinuciderile de la 240 la 670. Seine-et-Oise. în sfîrşit. situaţia regiunii a doua fiind exact inversă. Moralstatistik. locurile 15. Roma este al treilea district judiciar în privinţa morţilor voluntare şi pe locul al . iar omuciderea a crescut aproape în aceeaşi măsură: 23% 2. între 1865-1880. Ile-de-France este reprezentată de o pată închisă la cdloare. cînd cifrele sînt mai exacte. Insă numărul primilor este mult mai mare decît al celor din urmă. locurile 27. Ele ocupă un loc important şi pe lista ordonată în funcţie de numărul omuciderilor: Sena ocupă locul 26 pentru omoruri şi locul 17 pentru asasinate. 2 După Oettingen. Seine-etMame. ceea ce înseamnă o creştere de 195% pentru primele şi de 178% pentru cele din urmă. este al cincilea pe lista asasinatelor şi al şaselea pe cea a omorurilor. apoi la 1114. Pe harta sinuciderii. în departamentul Bouche-du-Rhone. există şi multe omucideri . Departamentul Var. în antagonism/ 1. respectiv 21. Din 1866 pînă în 1876. unde există multe sinucideri. în Italia. în ocnele italiene. la 1126 şi. 373) este la fel de puţin ilustrativă. încît Ferri a fost obligat să pună în discuţie exactitatea statisticii belgiene. anexe. ele progresează în acelaşi sens. acolo unde le-am putut urmări pe o lungă perioadă de timp. ca şi pe cea a omuciderii. respectiv 14 . Despre sinucidere 283 la 2232 în 1878 i. alteori ele se află. Cifrele nu au nimic concludent Nu ştim.. Dacă uneori sinuciderea şi omuciderea concordă. între 1841 şi 1885.

1884. adică un caz la 53. Variaţia a continuat mai tîrziu. din 1826 în 1880. 1889. p. darnumai510în 1881-85 3 şi este probabil că. regresia ar fi şi mai intensă. în parte. Despre sinucidere . la fel ca atentatele contra proprietăţii. Din 258 acuzaţi în 1826-1830. în 1852. dar are şi caractere diferite. unul la 109. 'VeziBosco. 284 Emile Durklieim cele două curbe. 1884. populaţia a crescut cu 16%.. în 1834 erau 368 de procese deschise pentru omor sau lovitură mortală. iar cealaltă la sfirşitul războiului. Regresia este mai slabă în cazul asasinatelor. Verbrechen and Verbrecherin Preassen. aflate la originea furtului. în timp ce sinuciderile s-au înmulţit cu 80% 2. chiar dacă mai lent. în ultimul caz. 3 Clasificarea departamentelor a fost preluată de la Bournet. Asasinatul atinge punctul culminant iama. din 1860 pînă în 1865. cu atît mai însemnată. tabel 65. nu mai erau decît 257. diferă net. în 1876-80.000 locuitori. Au existat două tendinţe crescătoare. dar mai erau doar 329 între 1881-85. în Italia. s-au înregistrat anual 359 de cazuri. Ea este. în Anglia. într-adevăr. cu cît. existau anual 279 acuzaţi de omor. Diferenţa care apare în privinţa asasinatelor nu trebuie însă să ne surprindă. După tabelele alcătuite de Ferri.îh 1851. numărul lor era de numai 160 şi fusese şi mai scăzut. făcînd însă abstracţie de aceste ocilaţii secundare. Scăderea devine importantă dacă ţinem cont de creşterea populaţiei. Diminuarea este de 43%. ci din mobiluri diferite.000 locuitori. în toate 1 Starke. Gli Omicidii in alcuniStati d'Europa. 144 ţi urm.000 ». chiar dacă mai lent. Orientarea generală a evoluţiei curentului de omucidere este aşadar mai fidel reprezentată de curba omorurilor.000 de locuitori . El nu provine din ansamblul tendinţelor de orice gen care împing omul la vărsare de sînge. alteori este doar acompaniamentul unei crime împotriva proprietăţii. p. ea rămîne cel puţin staţionară. diminuarea pentru omuciderile simple şi calificate a fost 18% (2660 de cazuri în loc de 3280). Rome. din cauze diferite. asasinatul este plasat sub dependenţa altor factori decît ai omuciderii. în 1826-30. era un proces la 76. de numai 121 în 1861-65 şi de 119 în 1856-60. una în 1845. dacă în diferite regiuni s-ar deosebi omuciderea de asasinat. luate în ansamblu. 2 După tabelele lui Peni. mai precis în noiembrie. tinde să descrească. în Franţa. în 1873. sinuciderea s-a intensificat regulat. omuciderea. De la criminalite en France et en Italie. erau încă 239 în 1876-80. în medie. în Austria existau 528 cazuri în 1866-70. 41 şi 51. Dualitatea celor două crime era deja vizibilă în tabelul cu variaţiile lor lunare şi sezoniere. care are caractere comune cu omorul. Berlin. din contră. între 1875 şi 1890. Uneori este doar un omor mai gîndit şi mai dorit. Paris. decît de cea a asasinatelor. căci provine. Acelaşi fenomen se observă şi în Prusia. variaţia generală de scădere este evidentă. deci era un caz la 29. o crimă mixtă.1 2 IKd. Acolo unde omuciderea nu pierde teren. în acelaşi timp.

este la fel de puţin revelatoare. Perioada constituie. diminuarea s-ar datora omiterii unor procese clasate de parchete sau întrerupte prin ordonanţe speciale. Numărul crimelor rămase astfel fără urmări penale. Tarde a încercat să demonstreze că diminuarea omuciderilor în Franţa a fost doar aparentă *. dovada adusă de Tarde este datorată unui ingenios aranjament al cifrelor. Cum si numărul primelor ţi numărul celor din urmă a crescut de la începutul secolului. sinuciderea a marcat o creştere în perioadele menţionate. Nu există deci nimic aici care să ne permită să concluzionăm existenţa unei creşteri a criminalităţii corespunzătoare 2. din 1835 pînă în 1885. ele au scăzut mult. în ciuda creşterii dinspre 1876. Iată rezultatul corect: Numărul afacerilor neurmărite în instanţă * 1835 1839 1846 18« 1876 1880 -38 -40 -50 MC -80 -85 f Omoruri 442 503 408 alr' 322 322 Asasinate 313 320 333 217 231 252 Cifrele nu variază regulat. cea în care au avut loc cele mai puţine crime oprite astfel înainte de judecată . în tot secolul. am obţine o creştere continuă a sumei omuciderilor. ar trebui să ţinem seama ţi de omuciderile clasate din greşeală printre morţile voluntare sau accidentale. Ar fi trebuit deci să le defalcăm. N-am facut-o. numărul lor este extrem de infim. Dar perioada 1861-65 este. Din păcate. După el. ar fi ajunS la o cu totul altă concluzie. şi care nu intră deci în totalul statisticilor judiciare. în loc să-şi aleagă astfel punctul de reper. * Unele din aceste afaceri nu'sînt urmărite întrucft nu constituie nici crime. 1 Philosophie penale. şi nu o regresie. adăugîndu-le crimelor de acelaşi gen care au fost judecate. nici delicte. ar fi crescut mereu . 2 O consideraţie secundară. prezentată de autor în sprijinul tezei sale. pentru a-1 urmări pe autor pe propriul său teren. autorul deduce că ţi omuciderile clasate 286 Emile Durkheim . O lege nu poate fi dedusă doar comparînd două sau trei cifre. Diminuarea este de 37% pentru omoruri şi 24% pentru asasinate. Dacă. După el. p. Tarde ar fi urmărit mai mult timp variaţiile numărului de omucideri nejudecate. defalcarea n-ar fi schimbat nimic din concluziile desprinse din aceste cifre. un termen de comparaţie total nepotrivit. deci. arătînd că ultimele două cifre sînt superioare primei. nu ştim din ce cauze. 347-48.^ 285 ţările de mai sus. El compară numărul omorurilor şi asasinatelor care nu au fost deferite curţii cu juri în cincinalul 1861 -65 cu numărul celor din perioadele 1867-80 şi 1880-85. totuşi.

în Franţa şi Prusia. în cazul înecurilor. Dar este o regulă generală ca. nu rezultă că există mai multe sinucideri false sau accidente false. 1 Pentru asasinat. iar a treia 37 cazuri. iar sudul deschis. iar Prusia 459 cazuri anuale în medie. în Italia o dată şi jumătate (2322 faţă de 1437). situaţia este inversă. între 30 -H 88 sinucideri la milion 271. Irlanda şi Italia sînt cele trei ţări ale Europei în care sinuciderea este foarte rară. Pe harta omuciderilor. omuciderile sînt de trei ori mai numeroase (1484 cazuri în medie. PyreneesOrientales. S-a dublat însă si numărul morţilor prin trăsnire.. faţă de 116 sinucideri). vasele mai numeroase.. porturile mai active... în schimb.2. Nu există însă nici o altă ţară cu mai multe cazuri de omucidere. Lazere pe poziţia 83 şi Ardeche pe poziţia 68 i. antagonismul va fi net reliefat: Prima clasă.. în funcţie de rata sinuciderilor. Tarde este uimit că există azi mai multe morţi prin înec decît înainte si vede în creşterea numărului lor o dovadă a unei creşteri disimulate a crimelor. Ar însemna că anchetele administrative si juridice devin din ce în ce mai greşit realizate . între 4. acolo unde omuciderea este foarte răspîndită. 287 .. Raţionamentul său se bazează însă pe 0 confuzie. ceea ce favorizează înmulţirea acestor cazuri. în plus. nu avem nici un motiv să credem acest lucru. dar cele mai puţine sinucideri. bazinele maritime sînt mai frecventate. departamentele cu cele mai multe omoruri sînt Corse. inversiunea este mai puţin pronunţată. l-i-30 sinucideri la milion A doua clasă. prima are 17 cazuri la un milion de locuitori. valorile lor maxime nefiind simultane.2 omucideri la milion Provincia Calabria are cele mai multe omucideri (69 crime calificate la milion). Despre sinucidere .9 omucideri la milion 95.. Lazere şi Ardeche. şi totuşi criminalitatea nu este cu nimic implicată.. Din faptul că există mai multe sinucideri si accidente. Sub raportul sinuciderilor. pe perioada 1882-1888. în Irlanda de două ori (225 omucideri. Ele sînt singurele ţări în care numărul omorurilor îl depăşeşte pe cel al morţilor voluntare. Adevărul este că acum recensămintele statistice sînt mai exacte şi.. omuciderile sînt însă de zece ori mai rare : Franţa are 734 cazuri. ea conferă un soi de imunitate contra sinuciderii. în perioada 1885-89 şi doar 514 sinucideri). Pe harta italiană a sinuciderii. în Franţa. în Spania. fapt ce confirmă consideraţiile anterioare despre caracterul mixt al acestui tip de crimă. \ Upănia. a doua 21. Repartizînd provinciile italiene în două categorii. în regiunile unde există şi omucideri şi sinucideri. greşit în una sau cealaltă categorie s-au înmulţit. Pyrenees-Orientales pe poziţia 63. toată partea de nord este închisă la culoare. proporţiile lor sînt oricum inegale. Corse se află pe poziţia 85. sinuciderile sînt extrem de frecvente (160 şi 260 cazuri la milion). Rapoarte asemănătoare se observă în cazul fiecărei ţări. şi calculînd apoi în fiecare rata medie a omuciderilor.

Ele produc acelaşi efect şi asupra: furturilor. Acelaşi fenomen se pro-" dusese^Jeja în primii ani ai domniei lui Ludovic-Filip. în Franţa. că omorurile involuntare au crescut sensibil. Furturile calificate drept crime scădeau în acelaşi moment la jumătate (4599 în 1870. în Franţa. 288 '. faţă de 8676 în 1869). în 1865. Deci dacă diminuarea totală a omuciderilor în general nu este mai mare. sinuciderile au crescut în Prusia de la 137 la 169 cazuri. izolate fiind de asasinate. ele scad la 153 cazuri.Nu este oare o dovadă că viaţa omului avea o valoare mai mică în timp de război decît în mod obişnuit ? Crizele politice au aceleaşi efecte. 2 După Starke. omorurile şi asasinatele se confundă. cit. dar cu mult mai puţin decît pentru celelalte crime. iar valoarea minimă în Carniola şi Dalmaţia. apoi la 224 în 1871. Creşterea este chiar mai importantă. Competiţiile între . în timp ce cifrele corespunzătoare sînt în Austria Inferioară 14. Crimele care s-ar fi comis în timp de pace nu intră deci în calculul statisticii. în 1848 ea a urcat brusc. iar Carniola 57. care erau în număr de 200 cazuri în 1869 şi de 215 cazuri în 1868.Valoarea maximă a nivelului de sinucideri în Austria se înregistrează în Austria Inferioară şi Moravia. care se accentuează în 1871 (136 cazuri). 133. în cifrele de mai sus. în 1870. este sigur că dezorganizarea administraţiei judiciare a favorizat ignorarea unor crime sau neurmărirea altora în instanţă. Ne putem deci închipui cît de mare a fost creşterea reală. Am stabilit că războaiele au asupra nivelului de sinucideri o influenţă benefică. Este de remarcat. încă o dovadă a diferenţei dintre cele două tipuri de crimă. nivel care nu mai fusese atins din 1854. Regresia aparentă ar fi încă şi mai mult redusă. au trecut brusc la 133 cazuri. în 1870 se constată o scădere uşoară în comparaţie cu 1869 (151 cazuri în loc de 185). dacă ne gîndirn că vîrsta la care omorurile sînt mai frecvente este de aproximativ 30 de ani şi că întreaga populaţie de această vîrsta era atunci sub arme. din 1840 pînă în 1846. 1 Asasinatele. pentru a scădea din nou la 162 în 1872. în plus. curba omorurilor a rămas staţionară. cînd a izbucnit războiul cu Danemarca. dacă luăm în calcul cazurile omise din cele două raţiuni expuse mai sus. Dalmaţia numără însă 79 omucideri la un milion de locuitori. p. abuzurilor de influenţă etc. cu toate că armata prusacă fusese mobilizată.4. omorurile care dădeau o medie de 119 cazuri în anii 1866-69. crescînd din nou în 1866 la 159. în plus. op. de la 268 în 1869 la 303 în 1870şila310în 18712. au scăzut la 162 în 1870. înBoemia 11 şi în Moravia 15. putem considera că omorurile. 3. în 1864. escrocheriilor. ar manifesta o creştere importantă. iar noi ştim că doar primele se înmulţesc în timp de război. Singura exceptată este omuciderea. în timp ce.. cu o creştere de 88% l.-j£ Emile Durkheim atingînBKvelul maxim în 1849 cu 240 cazuri l.

Bavaria Superioară şi Inferioară (13. adicăo scădere de 44%. Tot atunci. contrastul dintre cele două categorii de societăţi este evident. Chiar şi în interiorul 1 Asasinatele rămîn aproape constante. au ajuns la 264 în 1831.7 Scofia 4.9 8.6 Danema rca Austria 10.6 Media 32. în 1880. ^^inuciderea este un fenomen mai degrabă urban decît rural.9 a Anglia 4.2 11.1 fapte de acest gen la ţară. Donau (16. iar în 1833. nate protesta ideri ate la «topie la ui nte simpl un lOn milio e la milion milio n oi • un de n det: locuit milio locuito locuit ori n de ri ori-* locuit ori Italia 70 23.partidele politice fuseseră atunci de o violenţă extremă. faţă de 8. creşterea este în 1838 de 30%.9 37 Ungaria 56. în 1834 începe o variaţie crescătoare.0 cazuri la sat şi 9. în 1832. foarte rapidă . paricidele şi pruncuciderile. Este vorba de Poznan (18. cifrele erau asemănătoare: 11.3 cazuri la oraş. sînt mai frecvente în ţările catolice. în 1834 se produce o scădere bruscă. în 1838 există doar 145 cazuri. 5.1 Media 3. observăm că în 1887 s-au comis 11. omorurile au atins cel mai înalt nivel din tot cursul secolului.1 Irlanda 8. / Contrastul este evident şi în cazul Germaniei.7 Spania -64.3 Mai ales în cazul omuciderilor simple.5 4.8). De la 204 cazuri în 1830. din ce în ce mai accentuată.0).5 0. cifră nedepăşită vreodată . Am văzut că tendinţa spre sinucidere este diminuată de catolicism şi sporită de protestantism. în 1833 se menţin la acelaşi nivel ca în 1829 (1973 cazuri faţă de 1904).2 Germani 3.7 Olanda 3.1 9.3 1.6 la oraş.2 Franţa 6.3 2. Situaţia omuciderii este4nversl_Adunînd omorurile. 257 cazuri.1 2.4 Belgia 8.7). Districtele care se află deasupra nivelului mediu sînt toate catolice.2 omoruri şi asasinate la un milion de locuitori).2 8. sinuciderile au evoluat în sens invers. în tot acest timp. erau 253 cazuri.1 • 3.8 2. decît în cele protestante: ŢSri Omnc Asasi Ţari Omuc Asasin catolice idMi.4 5. Bromberg (14. însă. Omuciderile.4 3. Despre sinucidere 289 .

Bavariei. 12.3. în timp ce la 45 de ani rata nu este mai mare de 6. provinciile sînt cu atît mai încercate de fenomenul omuciderii.5 Media 9. de altfel. iar un milion de celibatari de peste 15 ani.1 Doar Palatinatul Superior face excepţie de la regulă. iar soţii aproape 45 de ani.1 Media 10. un milion de indivizi de această vîrstă produc anual 15.7 cazuri. Primii par deci să se bucure de un coeficient de apărare de 2.3 ă Franconi Bavaria a Centrală 6. persoanele căsătorite ar trebui să comită de două ori mai multe crime .8 Inferioar 9 Superior 4.2 Superioa 13.9 Inferioar 13. Provincii Omo Omo Omor ruri ruri uri şi si si Cu asasi Cu asasi Cu peste asasi minoritat nate majorita nate 90% nate e la te la la catolică un catolici un catolici un milio mili milio n de on n de de locui locui locuit tori tori ori Palatinat Franconi Palatinat ul a ul Rinului 2.2 ori mai mică decît prima. Nu trebuie însă să uităm că cele două categorii nu au aceeaşi vîrstă şi că intensitatea înclinaţiei spre crimă variază în timpul vieţii. Un milion de soţi dădeau hi medie 5. faţă de cei din urmă.4 omoruri. în medie.07 omoruri anuar. Ori tendinţa criminală este maximă între 25-30 de ani. să se compare tabelul precedent cu primul tabel din capitolul Sinuciderea egoistă pentru ca inversia dintre repartiţia sinuciderii şi cea a omuciderii să devină evidentă. Datorită simplului fapt că sînt mai în vîrstă. Celibatarii au. între anii 1884-87. 25-30 de ani. adică de 2. 6.9 Suabia 9. cu cît numără mai puţini protestanţi (vezi tabelul de mai jos).0 ră ă Media 5.0 ră Franconi Bavaria a Superioa 6. Este suficient.9. în timp _cejviaja^ de familie are o acţiune moderatoare asupra sinuciderii. în sfîrşit. ea stimulează mai degrabă omorul.

Deşi efectele selecţiei matrimoniale nu sînt nici ele neglijabile. căci nu mai tinelTunicuT lucru ce-1 mai leagă de ea. în principiu. Care este explicaţia ? Singura posibilitate de justificare este să admitem că există specii diferite de sinucidere. Acolo unde societatea este suficient de integrată pentru ca individualitatea părţilor să fie slabă. ofensele îndreptate împotriva familiei sînt . care îi împinge la crimă şi care depinde de viaţa de familie l. nu provine din situaţia de om căsătorit. iar altele o exclud. produsă de o Indîvîdualizare excesivă. putem să le determinăm pe cele incompatibile cu omuciderea şi pe cele care. Sinuciderea care variază sincron cu omuciderea şi cea care variază invers nu pot fi de aceeaşi natură.decît celibatarii. Ea este caracte-" rizată de o stare de depresie şî apatie. Deci dacă soţii nu sînt mai apăraţi decît celibatarii în privinţa omuciderii. cazurile de antagonism fiind cele mai numeroase. ci mai degrabă îi împinge la aceasta. şi cum un astfel de obiectiv nu-i este suficient. este cel mai favorabil teren al dezvoltării pasiunilor criminale. alteori acţionează contrar. depind de aceleaşi cauze ca şi ea. Individul nu mai ţine la viaţă. Concluzia Cărţii a doua este confirmată şi explică. Şi nu numai că nu-i protejează de înclinaţia spre omucidere. vrea să-şi fie el însuşi singurul ţel. uneori reacţionează la fel sub influenţa unor condiţii identice. Sigur că omul devine mai moral atunci cînd se supune mereu disciplinei binefăcătoare a mediului familial. intensitatea stărilor colective ridică nivelul general al vieţii pasionale. care contribuie deci cel mai mult la ridicarea cifrei anuale. este sinuciderea egoistă. din contră. de asemenea. de ce incompatibilitatea este mai generală. ca lipsită de sens. Viaţa domestică nu le conferă nici o demnitate. decît atunci cînd este izolat şi abandonat lui însuşi. tot mai des. în aparenţă privilegiată. Situaţia lor. vom mai vedea. ci din faptul că sînt mai în vîrstă. de o moralitate mai mare decît populaţia celibatară. Se pare că populaţia căsătorită se bucură. putem conchide că uneori sinuciderea şi omuciderea coexistă. în rezumat. născut din pasiune. Acolo unde spiritul domestic şi-a păstrat vechea forţă. în plus. putem crede că reala cauză constă în influenţa exercitată de familie asupra 290 Emile Durkhelm membrilor săi. înseamnă că influenţa moralizatoare de care beneficiază este neutralizată parţial de o influenţă agravantă. ea este un act violent. alteori ele se exclud reciproc . lungeşte în langoare şi plictis o viaţă ce-i apare. Cunoscînd deja clasificarea sinuciderilor. Am arătat într-adevăr că există tipuri diferite de sinucidere. Avînd un prea dezvoltat simfâTpro-priei valori. faptele precedente. cu proprietăţi caracteristice proprii. dintre care unele sînt înrudite cu omuciderea. deci la societate. Cel mai răspîndit tip actual de sinucidere. Omuciderea depinde de condiţii opuse.

Cînd nu face caz de durerea umană. Cauzele care determină una sau cealaltă dintre direcţii ţin de constituţia . Anomia dă într-adevăr naştere unei stări de exasperare şi oboseală nervoasă care poate. Pentru rezolvare ar trebui să izolăm acţiunea vîrstei de cea a stării civile. ea devine deseori inspiratoare de omoruri. gustul pentru impersonalitate şi renunţare este prea slab. de sinucidere. cu cît atentatele la viaţa omului sînt considerate mai neînsemnate. Astăzi. nu o preţuieşti nici pe cea a altuia. cum ar fi armata. pedeapsa nu poate veni de la o terţă persoană. curentul ucigaş este cu atît mai violent. condiţiile de care depind nu diferă decît cantitativ. Trebuie deci să existe o altă formă. de o cauză deosebită. deci ele nu se pot dezvolta simultan. mai modernă. aşa cum am făcut pentru sinucidere. sinuciderea altruistă şi omuciderea pot foarte bine să evolueze în paralel. Sentimentul de respect din primul caz poate fi distrus doar de ceva foarte puternic. fie la crimă. în acelaşi timp. la fel ca şi credinţa politică. Cazurile de paralelism întîlnite la popoarele civilizate nu pot fi însă explicate la f el. Nu este vorba de o stare de altruism exagerat. căci pentru a declanşa sinuciderea. Din acest motiv. Este vorba de sinuciderea anoirtică. atunci cînd viaţa şi dorinţele omului nu sînt preţuite. Despre sinucidere 291 unde credinţa religioasă este vie. ducînd fie la sinucidere. după circumstanţe. suportă mai uşor şi suferinţele personale.considerate sacrilegii şi nimic nu este prea aspru pentru pedepsirea lor. Acolo unde pasiunile sociale sînt vii. Cînd nu pune mare preţ pe destinele particulare. care să se poată combina cu omuciderea. şi omuciderea şi morţile voluntare sînt în stare endemică la anumite popoare primitive. violenţelor un aspect mai puţin criminal. Omorurile sînt numeroase şi aproape nepedepsite în societăţile primitive. să se întoarcă împotriva subiectului însuşi sau asupra altcuiva. decît s-o rezolve. Din cauze asemănătoare. Rezultă că starea de altruism exagerat împinge la omucidere. omul mediu va fi întotdeauna mai înclinat să se respecte pe sine însuşi decît pe altcineva. propria viaţă va fi întotdeauna mai importantă. nu este îndemnat să-şi pună întrebări anxioase asupra propriului destin. Cînd eşti învăţat să-ţi dispreţuieşti propria existenţă. cu cît este mai puţin condamnat de conştiinţa publică. omul este mai puţin înclinat spre visări sterile ori spre calculele reci ale epicurianului. altruismul trebuie să fie mult mai profund decît este necesar pentru producerea crimei. care însîngerează încă ţinutul Corsica şi anumite regiuni meridionale. în afară de cîteva medii speciale şi rare. Oricît de puţin am valora existenţa altuia. în general. Aşa a apărut practica vendettei. Acolo 1 Aceste observaţii încearcă mai degrabă să expună problema. Li se atribuie mai puţină gravitate. Respectul scăzut faţă de personalitatea individuală expune mai mult oamenii la violenţă şi imprimă. Sinuciderea egoistă şi omuciderea provin deci din cauze diferite. iar sentimentele contrare prea generalizate şi puternice pentru a permite atît de uşor jertfa de sine. în condiţii egale.

Nu putem spune că a blama sinuciderea înseamnă a blama şi . nu este pentru că ar fi două feţe diferite ale aceluiaşi fenomen. Putem deci să-i condamnăm fapta. exprimă de fapt aceeaşi stare socială şi se dezvoltă în sînul aceluiaşi mediu moral. Nu este însă cazul să insistăm aici asupra unei importante probleme de criminologie. ceea ce împiedică. Nu este deci adevărat că sinuciderea ar avea consecinţe benefice care să diminueze imoralitatea şi datorită cărora să fie indicat să nu i se stopeze dezvoltarea. atunci anomia. Dacă opoziţia generală nu împiedică totuşi orice armonie. ci cuprind o pluralitate de specii foarte diferite. mai degrabă decît să 292 Emile Durkheim se omoare. Putem. nu constituie o entitate criminologică unică şi individuală. jar ea exclude crimele de sînge. ceea ce le demonstrează înrudirea. Dacă sinuciderea şi omuciderea variază frecvent invers proporţional. de gradul său de rezistenţă. Starea de exacerbare în care se află individul este atît de intensă. Putem chiar crede că. Ajungem la concluzia următoare. solidare. Iată motivul pentru care se observă astăzi un anumit paralelism între dezvoltarea omuciderii şi a sinuciderii. morţile voluntare şi crimele s-au înmulţit simultan după război. care însoţeşte dezvoltarea economică. Un om de moralitate mediocră omoară. încît acesta are nevoie de două victime pentru a se elibera. aeolo unde activitatea industrială şi comercială şi-a luat avînL Sinuciderea egoistă este mult răspîndită. Dar sinucigaşul de acest tip nu are nimic de-a face cu ucigaşul. Tot astfel putem explica de ce antagonismul este fenomenul mai răspîndit. în consecinţă. Dacă progresele individualismului îndepărtează una din sursele crimei. motivul se află în instabilitatea morală care. fără îndoială. Cauza provine din faptul că sinuciderea anomică are loc în masă doar în puncte speciale. că omuciderile. de altfel. fără să-i transformăm în ucigaşi pe cei asemenea lui. ci este un individ trist şi deprimat. în ciuda concordanţelor parţiale. pentru cauze diferite. în anumite privinţe. ele constituie două curente sociale contrare. la fel ca sinuciderile. înseamnă că anumite tipuri de sinucidere. să prevedem că omuciderile care coexistă cu sinuciderea anomică şi cele care merg paralel cu sinuciderea altruistă nu sînt obligatoriu de aceeaşi natură. Constituţia morală de care depinde sinuciderea şi cea care diminuează numărul crimelor Ia popoarele civilizate sînt. în loc să depindă de cauze contrare cu cele ale sinuciderii. mai ales în marile oraşe şi în regiunile cu civilizaţie intensă.morală a individului. ci pentru că. Am văzut uneori că ambele manifestări se produc una după alta. s-a intensificat în ambele ţări. constituind de fapt două feţe ale aceluiaşi act. Anomia este aici la apogeu. Ea nu este un derivativ al omuciderii. declanşează o alta. scăderea la fel de rapidă a numărului de omucideri cum este creşterea celui de sinucideri. dacă în Franţa şi Prusia. după cum se pare. în plus.

prin aceasta. în ceea ce priveşte anomia. Mila pentru cel de alături şi mila pentru noi înşine sînt. nu trebuie să ajungă să se preţuiască doar pe sine însuşi. nu riscăm astfel să sporim gustul pentru impersonalitate şi deci omuciderea care derivă de aici. 294 Emile Durkheim PLANŞA VI * Sinuciderile pe grupe de vîrstă ale persoanelor căsătorite şi văduvilor. care poate însă să influenţeze fie propria persoană. starea morală este întărită de instinctele noastre egoiste. Simpatia pe care o simţim pentru semenii noştri nu este deci o simplă prelungire a iubirii de sine. este slăbită de ele. Dacă se bucură mult de stima publică. cum ea produce şi sinucidere şi crimă. înrudite. Căci individualismul. căci progresează sau re-gresează în mod paralel. este cu atît mai mult refractar faţă de omucidere . Constituţia morală rămîne însă prezentă întotdeauna. Iată cît de adevărat este că şi sentimentele ce par a fi indisolubil legate de temperamentul personal. Nu credem că împiedicînd-o să se manifeste sub formă de sinucideri. nu trebuie să atingă acel grad de intensitate care declanşează sinuciderea. fără ca tendinţa spre omucidere să fie. fie pe a altcuiva. Egoismul nostru este şi el. Omul suficient de pătruns de disciplina moralei pentru a renunţa la sinucidere. evident. înrudirea provine din faptul că ambele derivă din aceeaşi stare a conştiinţei colective. Durerile altora şi durerile noastre ne devin insuportabile. în mare parte. atunci fiecare din noi aplică acest sentiment şi faţă de ceilalţi şi faţă de sine. în primul caz. Pentru ca individul să respingă ideea de a ucide pe altcineva.Despre sinucidere 293 a slăbi starea de spirit cauzatoare. Capitolul de faţă ne poate ajuta să rezolvăm o problemă mult dezbătută. Tendinţa spre individualizare poate să existe în limite normale. adică acea hipersensibilitate pentru tot ce ţine de individ. pentru a favoriza înclinaţia spre crimă. efectele unei singure cauze şi sînt constituite de aceeaşi stare morală. devenind sensibil la tot ceea ce ţine în mod personal de ceilalţi sau de el însuşi. Ambele sînt. Ele exprimă modul în care opinia colectivă a-preciază valoarea morală a individului în general. un produs al societăţii. astfel diversificîndu-se. Aceea de a stabili dacă sentimentele pentru semenii noştri sînt o extensie a sentimentelor egoiste sau dacă sînt independente de ele. de fapt. dar nu derivă una din cealaltă. va naşte mai multe crime. iar în ultimul.faptă interzisă şi reprimată mult mai aspru. . întărită. din respect faţă de conştiinţa publică şi interdicţiile sale. Este suficient să iubească şi să respecte fiinţa umană în general. Tocmai am văzut că nici una dintre ipoteze nu este fondată. orice frînă împotriva ei constituie o frînă şi pentru cele două fenomene. fiind doar aspecte diferite ale ei. depind totuşi de cauze exterioare.

3 30 + 40 ani 46 84 9 12.3 ___ ani 15 + 20 ani 0. să vedem ce atitudine trebuie să adopte în privinţa ei societăţile actuale.3 0. căci recensămîntul populaţiei nu înregistrează pentru fiecare vîrstă numărul de soţi ţi văduvi fără copii. în speranţa că vor fi folosite mai tîrziu.6 2. Publicăm totuşi rezultatele. blamînd-o totuşi.6 0. care sînt speciile şi legile ei principale.6 3 30 + 40 ani 109 246 11.3 0.3 — 20 + 25 ani 15 15 0. Situaţia prezentă a sinuciderilor la popoarele civilizate trebuie considerată normală sau anormală ? în funcţie de soluţia pe care o vom adopta.în funcţie de existenţa copiilor (Departamentele franceze. vom crede fie că reformele sînt necesare şi posibile în vederea stopării sinuciderii.6 40 + 50 ani 55 98 17 19 50 + 60 ani 57 106 26 40 60 + 70 ani 35 67 47 65 70 + 80 ani 15 32 30 68 Peste 80 ani 1.3 0. Este poate uimitor că ne punem întrebarea de mai sus.6 0. . Problema implică' o nouă întrebare. cînd această lacună va fi înlăturată. Capitolul HI Consecinţe practice Ştiind acum ce este sinuciderea.3 0.6 6.3 2. Nu ne-am servit prea mult de ele.6 — 25 + 30 ani 33 34 2.6 — — 20 + 25 ani 6.6 20.6 12 19 * Tabelul a fost întocmit cu datele inedite ale Ministerului de Justiţie.3 0. fie c4 este bine să o acceptăm aşa cum este.3 25 + 30 ani 23 31 2.6 40 + 50 ani 137 367 28 48 50 + 60 ani 190 457 48 Î08 60 + 70 ani 164 385 90 173 70 + 80ani 74 187 86 212 Peste 80 ani 9 36 25 71 Femei între 0+15 ani ____ _ 15 + 20 ani 2. cu excepţia Senei) Numere absolute (perioada 1889-91) Barba)! Vteia CSs5lo CSsîtor V5duv VMuvi ri|i i|i cu i fiii cu larii copii copii copii copii între 0 + 15 1.

Am arătat i însă că şi forma supremă de imoralitate. determinabil empiric şi susceptibil de a fi controlat de altcineva. este normal să fie şi pedepsite. în aparenţă. fără nici o excepţie. Este cunoscută povestea opticianului care s-a simţit vinovat atunci cînd instrumentul său optic a ieşit la fel de grosolan ca ochiul uman. că ea nu poate să dispară. Pedeapsa şi crima formează un cuplu inseparabil. cît viaţa însăşi este utilă. Nu există vreun popor a cărui morală să nu fie zilnic încălcată. Nu există funcţii ale organismului. căci imperfecţiuni sînt oriunde. nimeni n-a dedus de aici că structura ochiului ar fi anormală. prin care să putem determina existenţa acestei necesităţi: este vorba de universalitate. cel puţin pentru majoritatea subiecţilor. nu de savant. totuşi. nu putem spune că ele ar putea fi separate. Orice slăbire . acesta ar fi limbaj de predicator. ori înseamnă ceva evitabil. Dacă este normal să existe crime. că zdruncina fundamentele moralei. însă tot ce este morbid este evitabil. O imperfecţiune necesară nu este o boală. dispunem de un singur semn obiectiv. Am văzut întradevăr că şi crima este utilă. cu condiţia să fie condamnată şi reprimată. care este 1 Vezi Regles de la Melhode sociologique. tot ceea ce este necesar conţine şi o doză de perfecţionare. altfel ar trebui să admitem că boala există peste-tot. III. Argumentaţia ei este cea mai bună dovadă şi se rezumă astfel. Cînd două fapte se întîlnesc în conexiune. sub diferite forme. cel puţin. că este implicată de condiţiile fundamentale ale organizării sociale. Crima este deci normală. întotdeauna şi peste tot. Pe de altă parte. rău . Dacă sinuciderea contravine conştiinţei morale. este imposibil să denumim „boală" o stare sau un caracter pe care fiinţele unei specii nu pot să nu îl aibă. crima. Ea nu este însă subversivă. Nu tot ce este evitabil este morbid. dar oricum există şi este necesară. pare imposibil să nu o considerăm un fenomen de patologie socială. forme anatomice pe care să nu le dorim mai perfecţionate. Legătura dintre ele poate fi mijlocită'. 296 Emile Durkheim implicat obligatoriu în constituţia lor. nu există vreo societate cunoscută în care criminalitatea să nu fie mai mult sau mai puţin dezvoltată. Dacă vrem să nu renunţăm la a face distincţie între idei şi termeni. aşa cum sînt ele cunoscute. nu trebuie clasată obligatoriu în rîndurile manifestărilor morbide. Or. Orice condiţie indispensabilă a vieţii este obligatoriu utilă. Este greşit să credem că simpla ei catalogare printre fenomenele sociologiei normale implică admiterea ei. cap. Este inutil să invocăm acum imperfecţiunile inevitabile ale naturii umane şi să susţinem că răul rămîne. Mai mult încă.Sîntem obişnuiţi să privim drept anormal tot ceea ce este imoral. atîta tiny. oricum. Afirmaţia a adus o oarecare dezorientare şi putea fi bănuită. Cuvîntul „boală" ori nu înseamnă nimic. Trebuie deci să spunem că există obligatoriu crimă.

la altele. Rezultă că fiecare tip de sinucidere corespunde unei anumite constituţii morale. Statisticile se referă la un număr mic de popoare. Anumite combinaţii de circumstanţe sînt suficiente atunci pentru ca individul să nu mai poată aprecia ceva din afară. Aplicînd sinuciderii ideile de mai sus.anormală a sistemului represiv stimulează criminalitatea. Dar nu ştim cu certitudine dacă sinuciderea a făcut peste tot obiectul unor reglementări juridice. să se transforme pe el însuşi în obiectul cultului său. numărul nemulţumiţilor va creşte cu siguranţă. păstrîndu-şi rigiditatea pe care o aveau în societăţile primitive. al oricărei structuri sociale. Morala progresului şi perfecţionării este deci solidară cu un anumit grad de anomie. nu avem suficiente informaţii pentru a susţine că nu există societate din care sinuciderea să lipsească total. ceea ce favorizează apariţia sinuciderii. dar este asemănător. interdicţia 1 Dar oare nu orice legătură logică este mediată ? Oricit de apropiaţi ar fi termenii pe care ii uneşte. între sinucidere şi organizarea morală a societăţilor inferioare există aşadar o strînsă legătură. . Este inevitabil atunci ca dorinţele şi ambiţiile să nu debordeze excesiv. în societăţile şi mediile în care demnitatea persoanei este obiectivul principal al conduitei. Fiind bazate îffpfîncipâl pe^subordonarea strictă a individului faţă de grup. pe cît se pare. un interval logic. deci orice lucru putea uşor să devină un pretext pentru a-i pune capăt. la popoarele la care progresul este foarte rapid. Spiritul militar este şi acum puternic doar dacă omul se detaşează de propria existenţă. ei sînt oricum distincţi si exişti deci între ei o oarecare distanţare. alteori este interzisă. Oricum. este sigur că la popoarele europene au existat întotdeauna curente sinucigaşe. Sinuciderea este deci un element al structurii lor normale şi. Omul era obligat să considere că viaţa lui nu are mare valoare. Din raţiuni contrare. existenţa sinuciderii cronice este atestată doar de urmele pe care le lasă în legislaţie. a cărei formă de manifestare devine. iar pentru epocile anterioare există vechile mărturii juridice. Individualismul nu este obligatoriu egoism. Uneori sinuciderea este recomandată. individul este înclinat să-şi facă un Dumnezeu din propria persoană. permiţîndu-i să atingă un grad anormal de intensitate. Deosebit de evidentă este normalitatea sinuciderii altruiste la societăţile inferioare. regulile impuse oamenilor trebuie să fie flexibile şi maleabile. sinuciderea rezultă a fi la aceste popoare un procedeu indispensabil al disciplinei colective. Astfel se produce sinuciderea egoistă. evoluţia ar fi împiedicată. Statistica dovedeşte acest lucru începînd cu secolul trecut. care a fost deci suficient de important pentru a atrage asupra lui atenţia conştiinţei publice. Acelaşi lucru se petrece azi în mediile în care abnegaţia şi impersonalitatea sînt valabile. în care omul este un Dumnezeu pentru oameni. în funcţie de împrejurări. Toate analogiile ne permit însă să considerăm că dreptul şi morala s-au ocupat întotdeauna de fenomen. alteori conţine rezerve şi excepţii. mai mult sau mai puţin intense. în funcţie de epocă. Despre sinucidere 297 este uneori formală. ştim însă că acesta este cazul cel mai general. în sfîrşit.

chiar dacă ar fi necesar. nu se poate menţine decît transfor-mîndu-se. Dar pentru ca aceste forme de activitate să se poată produce. este necesar să nu se fixeze într-o formă unică. însă ar însenina să dorim ca toate condiţiile vieţii să fie peste tot aceleaşi. Ceea ce este morbid pentru indivizi poate fi normal pentru societate. Intestinele voluminoase ale primitivului erau normale în raport cu mediul său. în care să fie păstrată intactă vechea credinţă în autoritate. de care să nu se mai poată desprinde. trebuie ca societatea să nu le fi îndepărtat total. 1 Această problemă a devenit dificilă pentru că nu sîntem suficient de conştienţi de măsura în care noţiunile de sănătate si boală sînt relative. în plus. Pentru ca o tendinţă colectivă să poată slăbi sau intensifica prin evoluţie. societatea trebuie însă să fie adaptabilă la orice situaţie. precum armata. dacă ne gîndim că societatea trebuie să facă faţă unor situaţii diverse în cursul aceleiaşi perioade şi că. Starea generală fiind cea care se potriveşte cel mai bine în condiţiile generale ale vieţii sociale.Ştiind bisa că sinuciderea este provocată doar atunci cînd curentele cauzatoare devin exagerate. ea nu poate corespunde însă şi celorlalte condiţii. în orice societate există medii în care stările colective pătrund 298 Emile Durkheim doar modificîndu-se. o societate în care individualismul intelectual nu se poate dezvolta nu va rupe niciodată jugul tradiţiilor şi nu-şi va înnoi credinţele. Un om la care puterea de muncă nu depăşeşte nivelul mediu nu se va putea menţine în situaţii care cer un efort deosebit. ne întrebăm dacă ar fi imposibil ca acestea să se menţină mereu la o cotă moderată. Excesele în plus sau în minus sînt necesare. La fel. corespunzătoare societăţilor moderne. fie prin intensificare. si invers. Invers. Necesitatea apare evidentă. atunci cînd sînt utile. Este obligatoriu să-aibă un loc al lor în existenţa comună. dar nu ar mai fi astăzi. dacă nu ar exista o variaţie în spaţiu i. este bine ca ambele focare să-si extindă acţiunea doar în anumite limite. sentimentele trebuie neapărat să existe. perioadele de război sînt deosebit de grele. Pentru ca un curent să aibă o anumită intensitate în ansamblul unei (ari. trebuie să existe puncte de nivel mai mare sau mai mic decît media. ceea ce este şi imposibil şi periculos. căci subordonarea pasivă trebuie să fie principala datorie. Neurastenia este o boală . Dar deşi trebuie să rămînă izolate. acolo unde această stare de spirit nu se poate diminua suficient pentru a permite dezvoltarea curentului contrar. avînd propria lor utilitate. în vremuri normale. iar altele. fie prin slăbire. Ceea ce este normal azi nu va mai fi normal mîine. nu vor rămîne constante peste un secol. Proporţiile normale ale individualismului şi altruismului. ea nu ar putea varia în timp. sentimentele elaborate corespund unor circumstanţe particulare. . Viitorul nu va fi însă posibil dacă bazele transformării nu se realizează în prezent. aşa că este esenţial ca ele să nu se generalizeze. să existe sfere în care să se menţină gustul pentru critică şi liberul examen.

O morală prea veselă este o morală libertină. Societatea este precum omul. şi dacă nu pot exista fără a deveni uneori generatoare de sinucidere. altfel lisăm loc confuziilor. ele au totuşi această proprietate într-o anumită-măsură. Se pare chiar că înclinaţia spre melancolie se adînceşte pe măsură ce urcăm pe scara ierarhiei sociale. Omul n-ar putea să trăiască dacă ar fi complet refractar la tristeţe. Mai 1 Diviăoa da travail social. Aşa cum am mai arătat în altă lucrare l. p. trebuie să precizăm în raport cu ce anume am stabilit caracterul sau. Cînd spunem despre o stare că este normală sau anormală. Or. Este o dovadă a faptului că valul pesimist nu pierde teren şi nu pare a fi destinat dispariţiei. Considerînd însă curentul sinucigaş de o anumită intensitate ca un fenomen de sociologie normal.şi mai puţin general decît primul. Trebuie ca dorinţa de expansiune bucuroasă să fie moderată de sentimentul contrar.din punctul de vedere al psihologiei individuale. Dacă spiritul de renunţare. de fapt. înclinaţia colectivă spre tristeţe este firească şi sănătoasă doar dacă nu devine preponderentă. dorinţa de progres sau gustul pentru individualizare îşi găsesc locul în orice societate. de a stabili dacă starea prezentă a sinuciderii este sau nu normală la popoarele civilizate. 300 . mai puţin intens . la care se şi întîlneşte. variabilă în funcţie de popor şi fondată doar dacă nu depăşeşte limitele normale. Este greşit să credem că bucuria pură este starea normală a sensibilităţii. De aceea. Există dureri pe care nu le putem suporta decît iubindu-le. Trebuie deci ca sensibilitatea colectivă să reflecte şi partea întunecată a existenţei. potrivită doar popoarelor decadente. trebuie să existe un curent opus. căci doar aşa se va menţine în limite normale şi va fi în armonie cu lucrurile. pe lîngă optimismul ce-i ajută pe oameni să privească viaţa cu încredere. nu este rezolvată încă. au şi ele raţiunea lor. înşelătoare sau goală. care derivă din cele trei stări morale. La fel. dar şi dacă lipseşte cu desăvîrşire. trebuie să existe grupe de indivizi care să reprezinte în mod special starea de spirit corespunzătoare. O tendinţă nu poate să fie limitată decît de o altă tendinţă. ce ar fi însă societatea fără neurastenici ? Ei au astăzi de jucat un rol social. pentru a se putea menţine. 266. cu condiţia să nu devină excesive. trebuie să existe în societate un organ special care să-i servească drept substrat. este remarcabil că religiile popoarelor mai civilizate sînt mai puţin impregnate de tristeţe decît credinţele simple ale societăţilor anterioare. nu rezultă că orice curent de acelaşi gen poate fi caracterizat astfel. Problema noastră. Melancolia este morbidă dacă ocupă un spaţiu prea mare în viaţă. iar plăcerea resimţită poartă în ea semnul melancoliei. Despre sinucidere 299 / Diferitele curente ale tristeţii colective.fireşte . Viaţa este adesea aspră. Partea de populaţie care joacă acest rol este obligatoriu cea în care ideile de sinucidere încolţesc cu uşurinţă.

Emile Durkheim trebuie să vedem dacă agravarea enormă produsă în ultimul secol nu are o origine patologică. deşi cultura romană a supravie(uiL Nu numai că societăţile creştine au preluat tot ce a avut ea mai bun. de numai 72% în Suedia din 1841 pînă în 1871-75. O teză analogă a unui criminolog italian susţinea că înmulţirea delictelor ar avea drept cauză şi compensaţie înmulţirea paralelă a tranzacţiilor economice 2. din expunerea lui Tarde. căci singura posibilitate de a o face este să acţionam asupra cauzelor. căci este valabilă pentru toată Europa şi cu atît mai accentuată cu cît naţiunile au atins nivele mai înalte de cultură. • 3 Pentru a evita o astfel de concluzie. de 35% în Danemarca. societăţile creştine au depăşit cu mult nivelul cel mai ridicat la care ajunseseră vreodată popoarele vechi. Despre sin u cidere 301 . Atît timp cît derivă din aceleaşi cauze ca si cultura. după descoperirea tiparului. Din 1870. La Roma. la 1653 cazuri. în Crinii-naliti comporte. p. Este însă doar un joc de cuvinte. de 318% în Austria germană între 1841-45 şi 1877. S-ar fi putut susţine şi atunci că era preţul plătit pentru dezvoltarea intelectuală realizată şi că e o lege a tuturor societăţilor cultivate de a oferi sinuciderii multe victime. dar începînd cu secolul al XVI-lea. 28-32 ţi Moralslatistik. sinu1 Oettingen. S-a spus despre agravare că este preţul plătit pentru civilizare. Agravarea a fost de 411% în Prusia între 1826-1890. Şi totuşi. după Renaştere şi Reformă. decît dacă am reprima însăşi civilizaţia \ Avem un prim contraargument. în plus. de aceea s-a presupus uneori că există o legătură între progresul intelectual şi cel al sinuciderilor'. p. s-a produs simultan o avalanşă de morţi voluntare. ar fi normală şi nu ar impune măsuri speciale de reprimare. de 212% în Belgia între 1841 şi 1889. Ueberacutea undchroaischea Selbstmord. Istoria ne-a dovedit apoi cît de greşită fusese o astfel de concepţie. de fapt. epidemia de sinucideri a durat puţin timp. violenţa lor extremă de astăzi. 761. Admiţînd însă teza ar însemna să acceptăm că structura proprie societăţilor superioare implică o stimulare deosebită a curentelor sinucigaşe. adică o diferenţă de 109% în douăzeci de ani. în momentul cînd Imperiul a ajuns la apogeu. de 385% în Franţa între 1826-1888. i-am aflat teoria. cele mai multe sinucideri se întîlnesc în regiunile cele mai cultivate . de 238% în Saxonia între 1841-1875. adică din momentul în care a devenit unul din agenţii civilizaţiei europene. nu putem diminua sinuciderile fără a afecta si cultura. 2 Este vorba de Poleiţi. s-a spus (Oettingen) ci sinuciderea este doar un aspect negativ al civilizaţiei (Schattenseite). fiind necesară. 72. posibil a fi redus fără a-1 combate. p. Italia a prezentat o creştere a numărului de sinucideri de la 788 cazuri. în consecinţă. în aceeaşi perioadă.

o societate nu-şi poate schimba structura dintr-o dată. artelor şi industriei. Probabil că acelaşi lucru se petrece şi azi.ciderea a fost un fenomen restrîns pînă în secolul al XVIII-lea. în mijlocul unei efervescenţe maladive ale cărei consecinţe negative le resimţim cu toţii. deci. normale. dispariţia lor ar fi trebuit să micşoreze deci tributul nostru anual şi e cu atît mai surprinzător că acesta devine. pe care nu le putem socoti perfect normale. Opera unor secole întregi nu poate fi refăcută în cîţiva ani. cu siguranţă. pe de altă parte. dacă a putut determînarj asemenea avalanşă de sinucideri. fără ca efectele sale criminale să persiste. patru sau cinci ori mai mare. Ştim. Dacă aşa stăteau lucrurile în cazul popoarelor primitive. Este imposibil ca o alterare atît de gravă şi rapidă să nu fie morbidă. în mai puţin de 50 de ani. nu este neapărat necesar să fie vreo legătură şi între sinucidere şi moravurile rafinate de astăzi. Am văzut. iar limitele sînt repede atinse şi de netrecut. fără a-i fi însă o condiţie necesară. Este posibil şi chiar probabil ca variaţia ascendentă a sinuciderilor să aibă drept origine o stare patologică ce însoţeşte astăzi mersul civilizaţiei. care a dezrădăcinat instituţiile trecutului. fără a pune ceva în locul lor. Tipurile caracteristice vremurilor apuse au dispărut aproape în totalitate . Rapiditatea cu care sinuciderile s-au înmulţit nu ne permite o altă ipoteză. cît condiţiilor particulare în care se realizează el astăzi. Cînd se fixează un tip social. de altfel. Schimbările pe care le presupune statistica sinuciderilor contemporane' nu pot fi. deci sinuciderea poate fi stopată fără ca civilizaţia să sufere. că sinuciderile ţin de aspectul cel mai inveterat al structurii societăţii. tot mai mare. iar umorul popoarelor. putem afirma totuşi că nu rezultă dintr-o evoluţie regulată. el îşi pierde elasticitatea. Ea ajunge să îmbrace caractere noi doar în urma unor modificări lente şi aproape insesizabile. reflectă starea organismului în ceea ce are el mai fundamental. 302 Emile Durkheim . că sinuciderea a apărut încă în primele etape ale evoluţiei. Probabil că organizarea noastră socială s-a alterat profund în cursul acestui secol. raportul este de trei. Nu fusese deci necesar ca progresul să facă atîtea victime. Atîta timp cît cauza însăşi este anormală şi efectul este la fel. Nu ne putem lăsa orbiţi de avîntul strălucitor al ştiinţelor. dezvoltarea civilizaţiei şi cea a sinuciderii nu se implică reciproc. din contra. cînd a atins chiar cifre enorme. ci dintr-o zdruncinare maladivă. Chiar şi transformările posibile sînt reslrînse. în funcţie de ţară. ca şi cel al indivizilor. Fără a şti cu exactitate în ce constau ele. exprimând umorul ei. de vreme ce rezultatele sale s-au menţinut şi chiar au fost depăşite. Ajungem aşadar la concluzia că agravarea se datorează nu atît naturii intrinseci a progresului. al cărui martori sîn-tem. el se realizează.

1 Acest argument este expus unei obiecţii. Anarhistul. Trebuie să ţinem cont. Budismul si jainismul sînt doctrine sistematic pesimiste despre viaţi. de precepte insolite. dacă nu ajung la disperare atunci cînd este vorba despre viitor. Doar cînd capătă o forţă excepţională. estetul. fără s-o cuprindă în întregime. La ce mijloace să recurgem pentru a-1 opri ? n . trebuie să vedem în ele o dovadă a unei stări morbide Despre sinucidere 303 Toate dovezile se adună pentru a ne ajuta să privim creşterea enormă a numărului de morţi voluntare din ultimul secol ca pe un fenomen patologic. de toate celelalte filozofii care. Pentru a avea o idee corectă despre numărul şi amploarea lor. care nu se leagă între ele. nici suficient de intensă pentru a penetra pînă în centrii superiori ai corpului social. socialistul revoluţionar. Ea se menţine în starea de curent subiacent pe care subiectul colectiv îl simte oarecum şi-i suportă influenţa. o-ficial. o fac doar prin pusee parţiale şi intermitente. Hartmann etc. decît un aspect al realităţii şi pe care alte precepte contrare le corectează şi le completează. Formarea acestor mari sisteme este indiciul că valul pesimist a ajuns la un grad de intensitate anormal. Să adăugăm un ultim argument la cele de mai sus. datorat unor perturbări ale organismului social. de obicei. sub diferite nume. coordonate şi sistematizate şi pot deveni atunci baza unor doctrine complete despre viaţă. Melancolia colectivă n-ar fi invadat atît de mult conştiinţele dacă n-ar fi căpătat o dezvoltare morbidă. nici suficient de generală. butadele proverbiale îndreptate împotriva vieţii.care rezultă de aici . La Roma şi în Grecia. impresii pasagere care doar au traversat conştiinţa. dar fără a fi perfect conştient de el. în plus. care nu poate continua fără a constitui un pericol. evident. Dacă valurile de dispoziţie ajung totuşi să afecteze conştiinţa comună. nu este suficient să luăm în calcul filozofiile care sînt. ea nu este. dintro nevoie similară de a distruge realul sau de a scăpa de el. tot mai ameninţător pe zi ce trece. misticul.Curba ascendentă a morţilor voluntare este determinată deci nu de evoluţia spre progres a civilizaţiei actuale. teoriile descurajatoare ale lui Epic'ur şi Zenon au apărut doar atunci cînd societatea s-a simţit grav lovită. au acelaşi caracter. De aceea ele se exprimă. dar care nu sînt mai numeroase decît preceptele opuse. în general. iar dezvoltarea sinuciderii . doar sub formă de gînduri fragmentare. în care se amestecă uneori înţelepciunea naţiilor. Ştim însă cum s-au multiplicat acestea în zilele noastre. se potrivesc însă cu pesimistul. ale lui Schopenhauer. pesimiste. Ele traduc. Dacă este adevărat că tristeţea colectivă are. în ciuda aparenţei de absolut. totuşi. ci de o stare de criză şi perturbaţie. în mod normal. avînd acelaşi sentiment de ură sau dezgust pentru ceea ce sînt. care nu vizează să exprime. De aici provin aforismele melancolice. sentimentele de acest gen pot să absoarbă suficient atenţia publică pentru a putea fi observate în ansamblul lor. dejucat un rol în viaţa societăţilor.are aceeaşi natură'.

Fiind legată printr-o serie continuă de elemente intermediare de acte pe care morala le aprobă sau le tolerează. Este posibil doar să refuzăm sinucigaşului onorurile unei înmorrnîntări normale.. 437 şi urm. op. în plus. face ca blamul să nu poată fi implacabil. at. sinuciderea a fost introdusă firesc în aceeaşi categorie şi uneori s-a bucurat de indulgenţă. adică prin pedepse. Pedepsele prea severe ar fi. imposibile. să retragem celui care încearcă să se sinucidă anumite drepturi civice. Opinia publică ar accepta fără probleme ca cel care încearcă să se sustragă obligaţiilor fundamentale să fie pedepsit în drepturile sale corespunzătoare. iar frontierele sînt adesea neclare. Din toate aceste motive. şi ea. Este posibil ca spiritul de renunţare caracteristic altor popoare să poată fi formulat. ea nu esţte blamată decît cu rezerve şi ezitări. însă. De vreme ce ofensează morala. căci aici linia de demarcaţie este mult mai clară 2 . separarea actelor morale de cele imorale nu este absolută. Slăbirea sistemului nostru represiv în această privinţă este. Opinia publică este împărţită în părerile pe care le are despre moartea voluntară. In aceste limite. Distanţa este însă mare cînd este vorba despre crime confirmate. Oricît de legitime ar fi însă astfel de măsuri. căci nu ar fi tolerate de conştiinţa publică. Vom considera raţionamentul nostru valabil doar pentru societăţile europene şi chiar pentru societăţile de tipul cetăţii. un fenomen anormal. din sentimente pe care societatea le respectă. în realitate. p. Sinuciderea este încă privită ca o rudă a acelor virtuţi pe care. puterea paternă sau dreptul a popoarelor care le-au practicat ? Le cunoaştem însă prea puţin pentru a putea rezolva problema. 2 Chiar şi în acest caz. sinuciderea ar trebui să fie condamnată cu mai multă energie şi precizie. de exemplu. pînă la un punct. în sistem. nu se pot stabili decît pedepse morale. Şi noi credem că indulgenţa de azi în privinţa sinuciderii este excesivă. credem că e greu să fie atacat. De aici provin şi veşnicele controverse dintre teoreticieni în dorinţa de a stabili dacă sinuciderea contravine sau nu moralei. simplul fapt că moartea pe care o hotărăşte însăşi victima inspiră în primul rînd milă. iar dezacordul nostru ar trebui să se exprime prin semne exterioare clare. Problema s-a pus însă foarte rar pentru crimă sau furt.Cîţiva autori au preconizat restabilirea pedepselor cominatorii practicate altădată i. Opoziţia dintre bine şi rău nu are caracterul radical pe care i-1 atribuie conştiinţa obişnuită. fără anomalie. cum ar fi. 1 Printre alţii şi Lisle. le exagerează. ele nu ar avea . Provenind. politice sau de familie. Se trece de la unul la altul printr-o degradare abia simţită. Despre sinucidere 3O5 304 Emile Durkheim de a fi ales în funcţii publice.

dt. nu de actul pedepsit. sîntem prea impregnaţi de ea pentru a nu o scuza. fără a avea puterea să se modifice singură. spune Franck. direct asupra cauzei sinuciderii ? Ameliorînd marea operă a educaţiei. Singurul mijloc de a deveni mai severi rămîne acţiunea directă asupra curentului pesimist. Ele nu ar putea. astfel încîl să fie capabil să urmărească un anumit ţel în viaţă . Pentru el. într-un cuvînt. Ne în vîrtim într-un cerc vicios. Cînd legea reprimă acte pe care opinia publică le consideră inofensive. şi ar trebui ca prima să fie corijată pentru ca şi următoarea să devină mai bună. aducerea în limitele sale normale. tratamentul profilactic al sinuciderii se bazează în întregime pe următorul preceptl: „A dezvolta la om puterea de a-şi coordona ideile şi sentimentele. Cînd acestea îşi vor regăsi echilibrul firesc. să stîrpească răul de la rădăcină. pe care o imită şi o reproduce la1. omul legii nu ne va face să hotărîm dacă un fapt este moral sau nu. Ne place să credem că o voce elocventă . dar nu o creează. căci nu ne mai revoltă la fel de mult ca altădată. de altfel. Pînă atunci. astfel încît nu o putem condamna fără a ne condamna pe noi înşine. Sensibilitatea noastră morală nu va putea fi vreodată trezită prin dispoziţii legislative . a ideilor. este pentru că resimţim prea puţin aspectul său imoral. sîntem indignaţi de legea respectivă. nu s-ar putea oare să le formăm astfel încît să devină mai puţin indulgente cu cei care abandonează lupta ? Aşa a gîndit Morselli.decît o influenţă secundară . dar mai ales a convingerilor 2. sub presiunea nevoii de a exista. deci. în Diaion. Dacă mediul moral este viciat. Nu va mai fi necesar să construim piesă cu piesă un sistem represiv. sustrăgînd conştiinţele de sub influenţa sa. muncind la dezvoltarea inteligenţelor. a insufla forţă şi energie caracterului său moral. chiar şi dascălii sînt afectaţi. dar structura morală a unui popor nu poate fi refăcută de o individualitate izolată." Un gînditor dintr-o altă scoală ajunge la aceeaşi concluzie: „Cum să acţionezi. dar mai ales a caracterelor. el este artificial şi. este pueril să credem că ar putea stopa un curent de o asemenea violenţă. Ea rflf este decît imaginea şi reflexul societăţii. măcar în parte. Philos. căci trăiesc în acelaşi mediu ca toţi ceilalţi. inutil. p. 499." Ar însemna însă să atribuim educaţiei o putere pe care nu o are. ' Articolul Suicide.. cum să imprime atunci celor pe care îi formează o orientare diferită de cea pe care ei înşişi au primit-o ? Fiecare generaţie nouă este instruită de generaţia anterioară. Este posibil să apară din cînd în cînd un om ale cărui idei şi aspiraţii să le depăşească pe cele ale contemporanilor săi. şi devine coruptă odată cu ele. scară mică. Dacă am renunţat să mai interzicem legal sinuciderea. ci el se va instaura de la sine. vor reacţiona aşa cum trebuie împotriva faptelor care le indignează. Toleranţa noastră excesivă în privinţa sinuciderii provine din faptul că starea de spirit cauzatoare s-a generalizat. Educaţia este sănătoasă doar dacă popoarele sînt sănătoase. • Op. O lăsăm să se dezvolte în voie. Educaţia nu este oare cel mai bun mijloc de a ne atinge scopul ? Cum ea ne permite să acţionăm asupra caracterelor.

astfel încît individul să depindă total de ele. zdruncinată şi slăbită. că societatea. înţelegînd că este instrumentul unui ţel ce-1 depăşeşte. îşi pierde influenţa asupra unui număr tot mai mare de subiecţi. să se constituie în antagonism cu sistemul social. Singurul mod de a remedia răul este. La cei care constituie elita morală a societăţii. De altfel. Sinuciderea egoistă provine din faptul că societatea nu este peste tot suficient de integrată pentru a-şi menţine membrii într-o strînsă dependenţă. prin miracol. este menţinută. chiar atunci cînd un sistem pedagogic ajunge. copilul nu poate să~nu-i resimtă influenţa. Educaţia nu se poate reface. de a insufla mai multă consistenţă grupurilor sociale. Chiar dacă se menţine în armată. mai ales. nu are totuşi o intensitate anormală. în modernele noastre state. Oricît de strînse legături ar exista între datoria noastră cotidiană şi ansamblul vieţii politice. Mediul artificial al şcolii nu poate să-1 protejeze decît superficial şi pentru un timp limitat. curentul altruist pare că descreşte. opera educatorului este distrusă treptat. Chiar şi cele mai energice voinţe nu-şi pot trage din neant forţe care nu există. Cunoaştem aceste cauze. ea este prea îndepărtată de individ pentru a putea acţiona eficace şi continuu asupra lui. Starea de dependenţă faţă de corpul politic este resimţită puternic doar cînd sînt în joc interese mari. Pe măsură ce intră în vîrtejul vieţii reale. ele sînt prea indirecte pentru a ne crea un sentiment viu şi neîntrerupt. Dacă organizarea colectivă. societatea politică. oricum. tocmai din cauza antagonismului. va realiza că este util. Astăzi. . eşecurile experienţei vin şi ele să împrăştie iluziile. decît dacă societatea însăşi se schimbă. El poate pierde astăzi teren. Şi chiar şi în armată. Dar care sînt grupurile cele mai în măsură să aducă mereu omul la acest sentiment salvator de solidaritate ? Nu este. Există însă un curent care nu este implicat în progresul actual al nivelului de sinucideri: altruismul. din care provine starea morală pe care o combatem. Dar pentru aceasta trebuie să acţionăm direct asupra cauzelor răului de care suferă. el ar rămîne fără efect. în consecinţă. Trebuie ca 306 • Emile Durklieim omul să se simtă solidar cu o fiinţă colectivă care 1-a precedat. Sinuciderea egoistă şi cea anomică sînt singurele care au căpătat o dezvoltare morbidă şi ne vom ocupa doar de ele. Le-am determinat atunci cînd am analizat originile principalelor curente sinucigaşe. căci este necesar pentru ca spiritul militar să se menţină. Viaţa va avea din nou sens pentru fiecare om. Va înceta astfel să caute în el însuşi scopul unic al vieţii şi. începînd din momentul cînd intră în contact cu ea. Multiplicarea cazurilor de sinucidere egoistă arată că fenomenul ••minţit s-a răspîndit în exces.poate să transforme ca prin farmec materia socială . căci îşi va regăsi scopul şi orientarea normale. dar nimic nu vine din nimic. care îi va supravieţui şi care îl înconjoară din toate părţile. căci este caracteristic societăţilor inferioare.

care oferă activităţii sale o perspectivă imediată. adică de Biserică . dar. O acţiune atît de intermitentă nu poate frîna înclinaţia spre sinucidere. ea rămîne undeva în umbră.forma ei concretă. Religia catolică îşi ţine fidelii atît de aproape. Dacă atît de mulţi autori au văzut în religie unicul remediu al răului. căci sînt în mare parte reglate de voinţa divină. Această revoltă nu este de dată recentă. dar astfel de condiţii nu mai sînt astăzi valabile. în anumite condiţii. Nici societatea religioasă nu corespunde mai bine definiţiei de mai sus. Ea a putut într-adevăr să aibă o influenţă binefăcătoare.rar se întîmplă ca ideea de patrie să lipsească total. şi poate chiar să dispară în întregime. cu mai multă forţă decît protestantismul. care se aplică în diferite circumstanţe ale vieţii. mai mult chiar decît cele mai liberale secte ale protestantismului. simplu şi întins. Sechestrarea inteligenţei individuale este astăzi dificilă şi va deveni tot mai greu de obţinut. cum ar fi o mare criză naţională sau politică. el trebuie să o simtă mereu că serveşte unui obiectiv concret şi apropiat. deoarece le impune un sistem vast de dogme şi practici pătrunzînd astfel în toate detaliile existenţei lor temporale. Regulile pe care le respectă fiind emanate de Despre sinucidere 307 o autoritate superioară omului. aceasta arată că s-au înşelat asupra originilor puterii sale. istoria spiritului uman este istoria progresului gîndirii libere. Refuzăm din ce în ce mai mult să ne limităm raţiunea. dar să permitem să fie supuse unei critici libere. religiile ar mai putea să revină la puterea lor enormă asupra conştiinţelor. Această situaţie este posibilă doar dacă individul este inclus într-un mediu social. gîndirea umană nu are dreptul să se implice. în timpuri obişnuite. le raportează pe toate la Dumnezeu. Religia moderează deci înclinaţia spre sinucidere. iniţiativei individuale. Pentru ca existenţa să nu i se pară inutilă. Ei consideră că religia constă . Doar dacă marile societăţi actuale s-ar descompune iremediabil şi am reveni la micile grupări sociale de altădată !. într-o stare de reprezentare vagă. Aceasta nu înseamnă că nu vor apărea religii noi. Catolicul nu trebuie să se întrebe neliniştit către ce scop se îndreaptă faptele sale. doar în măsura în care îl împiedică pe om să gîndească liber. Ar fi o contradicţie să le atribuim originea divină. stabilindu-i graniţe dincolo de care nu are voie să treacă. Este pueril să dorim să oprim tendinţa irezistibilă spre progres. căci grupul acţionează mereu asupra lui sub forma unor precepte imperative. Religia protejează omul împotriva sinuciderii doar dacă este suficient de puternică pentru a ţine individul sub dependenţă. Dar vor fi viabile doar acelea care vor lăsa loc liberului examen. invadează conştiinţele şi devine mobilul director al conduitei. Catolicul este mai puţin expus să piardă din vedere legăturile sale cu grupul confesional din care face parte. Ele nu vor avea o influenţă suficient de mare asupra membrilor pentru a putea stăvili intensificarea sinuciderii. Doar în circumstanţe excepţionale. ideea de patrie trece pe primul plan. deci doar dacă umanitatea s-ar întoarce în punctul de plecare. Omul trebuie să simtă în fiecare moment al vieţii că tot ceea ce face are un scop.

estimăm că starea aceasta va fi provizorie. iar acesta decît protestantismul. Este însă greşit să credem că este suficient ca numărul celibatarilor să se diminueze pentru a opri dezvoltarea sinuciderii.în întregime dintr-un anumit număr de idei înalte şi maxime nobile. sinuciderile soţilor au crescut cu 35% (3706 cazuri în loc de 2735). Un Dumnezeu a cărui majestate îl îndepărtează de universul nostru şi de tot ce este temporal nu mai poate servi drept ţel activităţii temporale a oamenilor. şi a crescut la 242 în 1887. ţine în multe privinţe de formele religioase primitive. rata primilor era de 154 la milion. sinuciderile de celibatari cu 13% (2894 cazuri. desigur. Dar ele nu au şi nici nu vor mai avea vreodată autoritatea de a ne cere un astfel de sacrificiu. în acelaşi timp. cu o creştere de 57%. Aplicînd însă exemplul trecutului. o vreme cînd societăţile actuale vor muri. în 1863-68. descompunîndu-se în grupări mai mici. Dacă cei care văd în restaurarea religioasă unicul mod de a ne vindeca ar fi consecvenţi cu ei înşişi. 308 Emile Durkheim doar în măsura în care sîntem socializaţi. credinţa într-o fiinţă atotputernică. dar prea îndepărtată şi căreia va trebui să-i dăm socoteală într-un viitor nedeterminat. Cînd religia nu mai este decît un idealism simbolic. rata celibatarilor a crescut aproximativ la fel. este greu să mai aibă asupra noastră vreo influenţă. Sîntem deci apăraţi împotriva sinuciderii egoiste. în loc de 2554). o filozofie tradiţională dar discutabilă şi oarecum străină preocupărilor noastre cotidiene. în ciuda rolului său istoric deosebit de important. apar deci prea multe lucruri care nu au legătură cu divinitatea. cu aceeaşi regularitate şi în aceleaşi proporţii ca cea a celibatarilor. iar grupurile parţiale se vor uni pentru a forma societăţi noi. Meditaţiile asupra misterelor înconjurătoare. Privilegiul îi provine din puternica şi minuţioasa disciplină la care supunea deopotrivă gîndirea şi comportamentul. Iudaismul protejează mai bine împotriva sinuciderii decît catolicismul. Chiar dacă soţii sînt mai puţin înclinaţi către moartea voluntară. deci cea mai idealistă. trecînd de la 173 la . Superioritatea morală şi intelectuală a unei dogme nu joacă nici un rol în acţiunea sa protectoare. mai mari decît cele de astăzi. Virtutea profilactică a familiei este neîndoielnică. Djn 1880 pînă în 1887. pentru ca aceasta să poată da vieţii un sens. după calculele lui Bertillon. al căror raţionalism este suficient să se fixeze în mintea şi inima oamenilor pentru a îndepărta pericolul slăbiciunilor. Iudaismul. 1 Va veni. Ei se înşeală şi asupra esenţei religiei şi asupra cau zelor pentru care ea a conferit u neori imu nitate împotriva sinuciderii. şi tendinţa lor cunoaşte o variaţie crescătoare. nu-i pot împiedica pe oameni să renunţe la existenţă. Şi totuşi religia protestantă este cea mai degajată de practicile materiale. religiile nu ne pot însă socializa decît retrăgîndu-ne dreptul la libertatea critică. ar trebui să se orienteze spre religiile arhaice.

cu o creştere de 67%. este şi motivul pentru care familiile cu o singură persoană devin tot mai numeroase. indivizii s-au răspîndit. iar izolarea întăreşte tendinţa spre sinucidere. se produce obligatoriu un vid de existenţă. în structura familiei s-au produs. Era vorba de numele moştenit. Nimic nu poate opri această evoluţie. Pe măsură ce barierele au căzut. Fiind obligaţi să trăim fără copii. despre care ştim că acţionează slab asupra tendinţei spre sinucidere. o istorie proprie. O societate care se dizolvă mereu pentru a se reface în altă parte. tradiţiilor. Nu ne iubim mai puţin copiii. iar mediile particulare s-au nivelat şi s-au întrepătruns. Dispersia periodică a afectat în primul rînd familia ca fiinţă colectivă. care are deci nevoie de o altă raţiune de a fi. modificări care nu-i mai permit să aibă aceeaşi influenţă protectoare ca altădată. uniţi Despre sinucidere 309 prin legături de afecţiune reciprocă. de care să se ataşeze membrii săi. ci alcătuia un grup în sine. de casa familială. cînd orice mediu local era inaccesibil celorlalţi. în spaţiile mai vaste ce li s-au deschis. incurabil ? Aşa s-ar părea la prima vedere. Societatea domestică era odinioară nu doar un ansamblu de indivizi. indivizibilă. nu se putea îndepărta mult. dar în condiţii noi şi cu alte elemente. într-adevăr. familia nu-i poate servi drept ţel. căci nici una din societăţile care aveau o influenţă protectoare nu-şi menţine avantajul pînă la a . Agravarea care s-a produs în decursul secolului este deci independentă de starea civilă. cu unitatea sa abstractă şi impersonală. rarităţii căilor de comunicaţii. familia se rezumă azi doar la cuplul conjugal. atunci cînd devin adulţi. formînd o masă compactă. este aproape o regulă să se stabilească departe de părinţi. oare. m Răul este. de mormintele strămoşilor. nu are suficientă continuitate pentru a avea o fizionomie personală. ei pleacă adesea să-şi continuie studiile în altă parte. datorită uzanţelor. fiecare generaţie era obligată să rămînă în locurile natale sau. în funcţie de ambiţiile personale şi spre binele intereselor lor. Această cauză nu determină doar multiplicarea sinuciderilor soţilor. oricum. ea are astăzi doar o durată efemeră. Altădată. Putem spune că. Starea actuală a familiei îi obligă pe tineri să-şi părăsească familia părintească înainte de a fi în stare să fondeze una nouă . ci şi pe cea a celibatarilor. dotată cu o anume perenitate. Nici un artificiu nu va putea să stopeze această expansiune necesară şi să redea familiei indivizibilitatea de odinioară. Reprezentînd deci o mică parte a vieţii.289. iar căminul rămîne gol. Toate acestea tind să dispară. Dacă oamenii nu pot înlocui străvechiul obiectiv familial al activităţii lor cu ceva nou. împreună cu toate amintirile legate de el. dar ei se implică mai puţin şi mai rar în existenţa noastră. trebuie să ne orientăm gîndurile şi acţiunile spre alte obiective. Imediat ce copiii cresc. Se dispersează imediat după ce se constituie. în majoritatea cazurilor. Dacă odinioară ea îşi ţinea uniţi membrii încă de la naştere şi pînă la moarte. de situaţia şi reputaţia tradiţionale etc.

constitui un remediu. Am arătat însă că dacă religia, familia, patria apără împotriva sinuciderii egoiste, cauza nu se găseşte în natura specială a sentimentelor pe care fiecare le inspiră, ci în faptul că fiecare constituie o societate, cu atît mai eficientă cu'cît este mai integrată, fără excese în plus sau în minus. Cu condiţia să aibă coeziune, un alt grup ar putea însă să aibă o astfel de acţiune: societatea formată prin asociere de toţi lucrătorii de acelaşi tip, adică grupul profesional sau corporaţia. Aptitudinea sa de a juca un rol protector provine chiar din definiţie. Rind compusă din indivizi care îndeplinesc aceeaşi muncă şi ale căror interese sînt solidare sau chiar identice, corporaţia este terenul propice pentru formarea ideilor şi sentimentelor sociale. Identitatea de origine, de cultură, de ocupaţii face din activitatea profesională materia cea mai

310 Emile Durkheim bogată pentru viaţa comună. Corporaţia a dovedit în trecut că putea să fie 0 personalitate colectivă, interesată aproape în exces de autonomia sa şi de autoritatea sa asupra membrilor ; este deci posibil să constituie pentru ei un mediu moral. Interesul corporaţiei are toate motivele să capete în ochii oamenilor acel caracter respectabil şi supremaţia pe care orice interes social le are în raport cu interesele particulare, într-o societăţi; bine constituită. Pe de altă parte, grupul profesional are asupra celorlalte grupuri triplul avantaj de a fi permanent, de a acţiona peste tot şi de a se menţine aproape pe tot parcursul existenţei. Nu acţionează cu intermitenţă, ca societatea politică, ci este mereu în contact cu indivizii. Oriunde s-ar deplasa un om, corporaţia îşi menţine influenţa, ceea ce nu este valabil pentru familie, în sfîrşit, cum viaţa profesională ocupă aproape toată viaţa, acţiunea grupului profesional se face simţită în orice detaliu al ocupaţiilor noastre, orientîndu-le astfel într-un sens colectiv. Corporaţia are deci toate atuurile pentru a putea scoate omul din izolarea morală şi este singura care mai poate astăzi să facă acest lucru. Pentru a avea însă o influenţă protectoare cu adevărat, ar trebui să fie constituită pe alte baze decît cele de astăzi. Este esenţial, în primul lînd, să nu rămînă un grup privat pe care legea îl permite, dar pe care statul îl ignoră, ci să devină un organ determinat şi recunoscut de viaţa publică. Corporaţia nu trebuie să fie obligatorie, ci să fie constituită astfel încît să poată juca un rol social, în loc să exprime doar combinaţii ale intereselor particulare/Ea trebuie să conţină, în plus, toţi germenii care sînt de natură să se dezvolte în cadrul ei; pentru a nu rămîne o simplă etichetă, trebuie să 1 se atribuie funcţii determinate, dintre acelea pe care le poate cel mai bine îndeplini.

Societăţile europene se află astăzi în faţa alternativei de a lăsa viaţa profesională nereglementată, sau de a o reglementa prin intermediul statului, căci nu există un alt organ special pentru a juca rolul de moderator. Statul este însă prea departe de manifestările sale complexe, pentiu a găsi forma specială care corespunde fiecărei societăţi profesionale. El este o maşinărie imensă, destinată nevoilor generale şi simple. Acţiunea sa uniformă nu se poate plia şi ajusta după varietatea infinită a circumstanţelor particulare, căci este tiranică şi nivelatoare. Dar simţim că nu estebine să lăsăm fără organizare viaţa profesională. Trecem astfel printr-o serie de oscilaţii fără sfîrşit,'de la o reglementare autoritară, neputincioasă din cauza excesului de rigiditate, la o absenţă sistematică, ce nu poate dura, din cauza anarhiei pe care o provoacă. Indiferent dacă este vorba de durata zilei de muncă sau de igienă, de salarii sau de opere de prevedere şi Despre sinucidere 311 asistenţă, dificultatea reglementării lor este mereu valabilă. Imediat ce se încearcă instituirea unor reguli, ele sînt imposibil de aplicat, căci le lipseşte supleţea, sau, cel puţin, se aplică materiei căreia îi sînt destinate doar prin constrîngcre. Singura posibilitate de rezolvare a contradicţiei este constituirea în afara statului, dar supus lui, a unui fascicul de forţe colective, a cărui influenţă regulatoare să se poată exercita cu mai multă varietate. Corporaţiile reconstituite nu numai că satisfac cerinţa de mai sus, dar nu vedem ce alt grup ar putea-o satisface. Ele sînt suficient de aproape de fapte, suficient de direct şi constant în contact cu ele pentru a le simţi toate nuanţele şi trebuie, în plus, să aibă suficientă autonomie pentru a le respecta diversitatea. Corporaţiile sînt deci în măsură să prezideze casieriile de asigurare, de asistenţă, de pensie - atît de necesare - dar pe care ezităm să le încredinţăm în mîinile dej a prea puternice şi neîndemînatice ale statului. Tot corporaţia poate să rezolve conflictele ce apar mereu între branşele unei profesii, să fixeze — în mod diferit, în funcţie de diversele tipuri de întreprinderi - condiţiile pe care trebuie să le respecte contractele pentru a fi drepte, să împiedice, în numele interesului comun, exploatarea abuzivă a celor slabi de către cei puternici etc. Pe măsură ce munca se divizează, dreptul şi morala, bazîndu-se pe aceleaşi principii generale, iau forme diferite, în funcţie de fiecare categorie particulară, în afara drepturilor şi datoriilor comune tuturor oamenilor, mai există unele care depind de caracterele proprii ale fiecărei profesiuni, iar numărul şi importanţa lor cresc, pe măsură ce activitatea profesională se dezvoltă şi se diversifică. Fiecăreia din aceste discipline speciale îi este necesar un organ propriu, pentru aplicarea şi menţinerea lor. Din ce poate fi el alcătuit, dacă nu din lucrătorii care fac parte din aceeaşi categorie ? Iată, în linii mari, cum ar trebui să fie organizate corporaţiile pentru a servi scopului căruia îi sînt destinate. Avînd în vedere starea lor actuală, ne imaginăm cu greu că ar putea să se ridice vreodată la stadiul de putere morală. Ele sînt formate din indivizi pe care nu-i leagă nimic unul de celalalt, care nu au decît

relaţii superficiale şi intermitente, care sînt mai degrabă dispuşi să se considererivali şi duşmani, decît asociaţi, în ziua cînd vor avea însă atît de multe lucururi în comun, cînd legăturile dintre ei şi grup vor fi strînse şi permanente, se vor naşte sentimente de solidaritate încă necunoscute, iar temperatura morală a mediului profesional va creşte cu siguranţă. Schimbările nu s-ar produce doar la agenţii vieţii economice. Orice profesie din societate are nevoie de organizare şi trebuie să o respecte. 312 Emile Durkheim Restaurarea, a cărei nevoie se face simţită peste tot, este împiedicată însă de renumele prost pe care 1-au lăsat în istorie corporaţiile vechiului regim. Faptul că ele au durat nu din Evul Mediu, ci încă din antichitatea greco-lalină i, nu are mai multă forţă să dovedească utilitatea lor, decît are recenta lor abrogare pentru a dovedi inutilitatea lor. Cu excepţia ultimului secol, peste tot unde activitatea profesională a cunoscut o oarecare dezvoltare, corporaţia s-a organizat cu adevărat; nu este aceasta o dovadă a necesităţii organizării ei şi a faptului că, deşi corporaţia nu s-a mai aflat în ultimii o sută de ani la înălţimea rolului său, remediul este să o redresăm şi să o ameliorăm, în loc să o suprimăm radical ? Este sigur că gruparea profesională a sfîrşit prin a deveni un obstacol în calea progresului; în vechea ei formă, ea era strict locală, închisă în faţa influenţelor din afară, şi a devenit un nonsens în cadrul unei naţiuni, din punct de vedere moral şi politic. Autonomia excesivă pe care o avea vechea corporaţie, datorită căreia devenise un soi de stat în stat, nu putea să se menţină atunci cînd organul guvernamental, întinzîndu-şi în toate sensurile ramificaţiile, îşi subordona tot mai mult organele secundare ale societăţii. Trebuia deci să se lărgească baza pe care se constituise instituţia şi să se ataşeze ansamblului vieţii naţionale. Dacă în loc să rămînă izolate, corporaţiile similare ale diferitelor localităţi s-ar fi unit între ele astfel încît să formeze un sistem unic, dacă toate sistemele s-ar fi supus acţiunii generale a Statului şi ar fi întreţinut astfel sentimentul solidarităţii lor, despotismul rutinei şi egoismului profesional s-ar fi putut menţine în limite fireşti. Tradiţia nu-şi poate păstra cu uşurinţă invariabilitatea în cadrul unei asociaţii largi, răspîndită pe un teritoriu imens, aşa cum o face o grupare minusculă închisă în graniţele unui oraş 2; în acelaşi timp, fiecare grup particular este înclinat să vadă şi să-şi urmărească propriul ţel, odată ce acesta este acordat după centrul director al vieţii publice. Doar în această condiţie era posibil ca ideea lucrului comun să fie menţinută trează în conştiinţe cu o continuitate suficientă. Cum comunicaţiile între fiecare organ particular şi puterea însărcinată să reprezinte interesele generale erau atunci permanente, societatea nu mai acţiona asupra indivizilor într-un mod intermitent şi vag, ci o simţeam prezentă în fiecare moment al vieţii cotidiene, înlăturînd însă ceea ce

exista, fără să punem nimic în loc, n-am făcut decît să înlocuim egoismul corporativ cu egoismul individual, care este chiar mai dăunător. 1 Primele colegii de artizani datează din timpul Romei regale. Vezi Marquardt, Privat Leben der Roemer, II, p. 4. 2 A se vedea raţiunile în lucrarea noastră Division du travail social, Cartea a Il-a, cap. III, mai ales p. 335 şi urm. Despre sinucidere 313 Dintre toate distrugerile provocate în acea epocă, aceasta este singura pe care trebuie s-o regretăm. Dispersînd singurele grupări capabile să reunească în mod constant conştiinţele individuale, am distrus cu propriile mîini unicul instrument desemnat să realizeze reorganizarea noastră morală. Dar "nu numai sinuciderea egoistă ar fi putut fi combătută astfel, înrudită cu ea, sinuciderea anomică putea fi stopată cu acelaşi instrument, într-adevăr, anomia provine din faptul că în anumite puncte ale societăţii lipsesc forţele colective, adică acele grupări constituite pentru a reglementa viaţa socială. Ea rezultă în parte din aceeaşi stare de dezagregare ce stă la originea sinuciderii egoiste. Cauza produce însă efecte diferite, în funcţie de punctul de incidenţă, după cum acţionează asupra funcţiilor active şi practice, sau asupra funcţiilor reprezentative. Pe primele le înfierbîntă şi le exasperează, pe cele din urmă le dezorientează. Remediul este acelaşi în ambele cazuri. Am văzut că principalul rol al corporaţiilor ar fi să regleze funcţiile sociale şi, mai ales, funcţiile economice, să le scoată aşadar din starea de dezorganizare în care se află acum. Ori de cîte ori dorinţele excitate nu ar mai respecta limitele, corporaţiei i-ar reveni sarcina de a stabili partea cuvenită în mod echitabil fiecărui ordin de lucrători. Superioară membrilor săi, ea ar avea toată autoritatea necesară să le ceară acestora sacrificii şi concesii indispensabile şi să le impună o regulă. Obligîndu-i pe cei puternici să uzeze de forţa lor doar cu măsură, împiedicîndu-i pe cei slabi să-şi extindă la nesfîrşit revendicările, a-ducîndu-i şi pe unii şi pe ceilalţi la sentimentul datoriilor reciproce şi al interesului general, reglînd, în anumite cazuri, producţia, astfel încît să nu se transforme într-o febră maladivă, corporaţia ar modera mutual pasiunile, impunîndu-le limitele fireşti. S-ar stabili astfel o disciplină morală de tip nou, fără de care toate descoperirile ştiinţifice şi toate progresele nu ar putea decît să creeze nemulţumiţi. Nu vedem în ce alt mediu s-ar putea elabora această urgentă lege a justiţiei distributive, nici ce alt organ ar putea s-o aplice. Religia, care şi-a asumat cîndva un astfel de rol, ar fi acum improprie; principiul unicei reglementări pe care ar putea-o impune vieţii economice este dispreţuirea bogăţiei. Ea îşi îndeamnă fidelii să se mulţumească şi să-şi accepte soarta în virtutea ideii că salvarea noastră nu depinde de condiţia terestră. Dacă religia ne învaţă că avem datoria să ne acceptăm docil destinul, o face în scopul ataşării noastre unor scopuri înalte, mai demne de eforturile noastre ; din acelaşi motiv, ne recomandă moderaţie în dorinţe. Resemnarea

pasivă nu se împacă însă cu locul pe care îl ocupă azi în existenţa colectivă interesele 314 Emile Durkheim temporale. Disciplina necesară astăzi trebuie să aibă drept obiect nu trecerea lor pe planul al doilea şi reducerea lor, ci organizarea lor, pe măsura importanţei căpătate. Problema a devenit complexă, şi chiar dacă remediul nu constă în exagerarea nemăsurată a dorinţelor, nici comprimarea lor excesivă nu este utilă. Dacă ultimii apărători ai vechilor teorii economice greşesc ignorînd necesitatea unei religii, atunci şi apologeţii instituţiei religioase greşesc crezînd că regula de altădată mai poate fi eficace astăzi. Cauza răului constă chiar în ineficacitatea actuală a regulii. Soluţiile acestea uşoare nu au legătură cu dificultăţile situaţiei. Există, într-adevăr, o singură putere morală care poate să impună oamenilor o lege ; dar mai este necesar ca această putere să fie suficient de implicată în problemele lumii reale pentru a le putea estima la justa lor valoare. Grupul profesional are acest dublu caracter. Fiind un grup, domină de la o înălţime suficientă indivizii, pentru a le putea limita dorinţele ; dar este suficient de implicat în viaţa lor pentru a simpatiza cu nevoile lor. Este adevărat că statul are, la rîndul său, funcţii importante de îndeplinit. Doar el poate o-pune particularismului fiecărei corporaţii sentimentul de utilitate generală şi necesităţile echilibrului organic. Ştim însă că acţiunea lui se exercită în mod util doar dacă există un întreg sistem de organe secundare care să o diversifice. Ele sînt cele pe care trebuie să le incităm în primul rînd. Mai există însă un tip de sinucidere care nu poate fi stopat prin procedeul de mai sus : cel rezultat din armonia conjugală. Se pare că de data aceasta sîntemîn faţa unei antinomii insolubile. Cauza sa este instituţia divorţului, cu ansamblul de idei şi moravuri din care rezultă ea şi pe care îl consacră. Este oare necesar să interzicem divorţul, acolo unde el există ? Problema este prea complexă pentru a o putea rezolva aici ; ea poate fi abordată în urma unui studiu despre căsătorie şi despre evoluţia căsătoriei. Ne putem ocupa, pentru moment, doar de raporturile dintre divorţ şi sinucidere. Din acest punct de vedere, vom spune: Singurul mijloc de a diminua numărul sinuciderilor datorate anomiei conjugale este de a consolida căsătoria. Caracterul tulburător şi aproape dramatic al problemei este că nu putem diminua astfel numărul sinuciderilor soţilor, fără a-1 creşte pe cel al soţiilor. Trebuie oare neapărat să sacrificăm unul dintre sexe, soluţia se reduce oare la a alege dintre două rele pe cel mai puţin grav ? Nu vedem altă soluţie, cel puţin atîta timp cît interesele soţilor în cadrul căsătoriei sînt atît de evident contrare. Atîta timp cît unii au nevoie, înainte de toate, de libertate, iar ceilalţi de disciplină, instituţia matrimonială nu va fi Despre sinucidere

Ea nu poate conveni simultan la două fiinţe. El va fi uniform. căsătoria va înceta să favorizeze pe unul în detrimentul celuilalt. Acesta este singurul mijloc de a atenua tristul conflict moral care separă astăzi sexele şi care este ilustrat clar de statistica sinuciderilor. dar nu obligatoriu. Bărbatul are. El provine din faptul că cele două sexe nu participă în mod egal la viaţa socială. Ea va putea alege liber. şi totuşi. Nu avem însă motive să credem că o asemenea opoziţie se va menţine obligatoriu.315 niciodată avantajoasă pentru ambele sexe. iar cealaltă este încă un produs al naturii. în mare parte. Doar cînd diferenţa dintre soţi se va diminua. Antagonismul actual. Sexul feminin nu va deveni mai asemănător cu sexul masculin. Ea era mai puţin evidentă la origini decît este astăzi. Gusturile. în timp ce femeia asistă doar de la distanţă. Femeia nu va mai fi exclusă din oficiu de la anumite funcţii si destinată altora. Rezultă că gradul lui de socializare este mult mai mare decît al ei. fiind determinată de aptitudinile sale naturale. Ele vor fi la fel de socializate. dintre care una este aproape integral un produs al societăţii. o origine colectivă. aspiraţiile. se va orienta în general spre acelaşi gen de preocupări. deci. dar sub forme diferite şi aproape contrare faţă de cele pe care le aveau în principiu. din contră. ei uită că opera unor ' Putem prevedea că diferenţierea nu va mai avea probabil caracterul strict reglementar de astăzi. în timp ce ale ei sînt plasate sub influenţa imediată a organismului. umorul lui au. să poată fi echitabilă şi să poată satisface simultan exigenţe alît de opuse. 316 Emile Durkheim . Cît despre cei care revendică încă de acum drepturi egale pentru femeie cu cele ale bărbatului. nu este iremediabil şi putem spera că va dispărea. cu totul alte nevoi decît femeia . Stările sociale cele mai primitive se reproduc adesea în stadiile mai avansate ale evoluţiei. dar va putea juca un rol propriu. Nu putem presupune că femeia va fi capabilă să îndeplinească în societate aceleaşi funcţii ca bărbatul. diferenţiindu-se în acelaşi timp. dar în moduri diferite i. însă alegerea sa. prevedem că distincţia se va adînci. care să fie totuşi mai activ şi mai important decît cel de astăzi. structura sa intelectuală şi morală este la oraş mai mult impregnată de viaţa socială. Bărbatul este mai mult şi mai activ implicat. La oraşe. mai mult decît în trecut. femeia diferă de bărbat mai mult decît la ţară. este imposibil atunci ca o instituţie menită să le regleze viaţa comună. Doar că diferenţele vor fi utilizate social. Evoluţia pare să aibă loc exact în acest sens. de ce acestea din urmă să nu revină femeii ? Sexele se vor apropia astfel. dar asta nu înseamnă că se va dezvolta la infinit astfel. care face problema fără ieşire. Pe măsură ce bărbatul va fi din ce în ce mai mult absorbit de funcţiile utilitare şi va fi obligat să renunţe la funcţiile estetice.

chiar dacă această creştere n-a avut întotdeauna loc în proporţii echitabile. trebuie să fie mai întîi fiinţe de aceeaşi natură.secole nu poate fi desfiinţată într-o clipă . el dovedeşte o alarmantă mizerie morală şi nu o mai mare mizerie economică. Cînd spunem despre o afecţiune individuală sau socială că este în întregime morală. Dacă astăzi există mai multe sinucideri ca altădată. metoda de a-i stopa evoluţia nu constă în a face lupta mai puţin aspră şi viaţa mai uşoară. nici că nevoile noastre legitime sînt mai puţin satisfăcute. nu înseamnă că trebuie să facem. printr-o acţiune verbală. prin cuvinte potrivite. într-adevăr. inteligenţele şi caracterele. Raţionăm de parcă un sistem de idei nu ar aparţine restului universului. multiplicînd şi variind la infinit serviciile în care omul devine util omului. înţelegem de obicei că ea nu depinde de vreun tratament efectiv. IV : în rezumat. Nu vedem că asta înseamnă să aplicăm lucrurilor de spirit credinţele şi metodele pe care Despre sinucidere 317 primitivul le aplică lucrurilor lumii fizice. exprimîndu-şi energic dorinţa de a vedea producîndu-se un anumit fenomen cosmic. Este sigur că pe toate treptele ierarhiei sociale bunăstarea medie a sporit." Concurenţa este. fără a realiza absurditatea concepţiei. aşa cum sinuciderea nu provine din dificultăţile pe care le întîmpină omul în viaţă. înseamnă doar că nu mai ştim care este limita nevoilor legitime şi că nu mai înţelegem sensul eforturilor noastre. o diviziune mai perfecţionată a muncii şi cooperarea mai complexă care o acompaniază. noi admitem. în acelaşi timp. Să nu ne înşelăm însă asupra sensului cuvintelor. că putem transforma. Chiar şi aptitudinile inferioare îşi găsesc un loc. prin reproşuri metodice. egalitatea juridică nu este legitimă timp cît inegalitatea psihologică este atît de flagrantă. într-un cu vînt. La fel ca sălbaticul care. tot aşa . mai multe eforturi dureroase. asigură fiecărui lucrător o remuneraţie sporită şi menţine astfel echilibrul între uzura mai mare a forţelor vitale şi reparaţia lor. Pe de altă parte însă. căci facilitarea comunicaţiilor permite ca numărul concurenţilor să fie tot mai mare. că. producţia mai intensă ce rezultă din cooperarea savantă. de altfel. Eforturile noastre trebuie orientate spre diminuarea celei din urmă. dar că poate fi vindecată doar prin imbolduri repetate. implicit. La fel cum acesta crede în existenţa cuvintelor magice care au puterea de a transmuta o fiinţă în corpul alteia. Pentru ca bărbatul şi femeia să fie protejaţi în mod egal de aceeaşi instituţie. pentru a ne menţine. Abia nu vom mai putea spune că trăinicia legăturii conjugale favorizează doar una din părţile implicate. de parcă pentru a-1 face sau desface este suficient să pronunţăm într-un anumit fel nişte formule date. multiplică mijloacele de existenţă şi le aduce la îndemîna unei varietăţi tot mai mari de indivizi. ridicînd capitalul resurselor de care dispune umanitatea. Răul de care suferim nu provine din faptul că motivele o-biective ale suferinţelor au crescut în număr sau intensitate. tot mai vie. îşi imaginează că a declanşat realizarea lui prin virtuţile magiei.

Pentru a vindeca una. El depinde de modul în care sînt grupate şi organizate elementele sociale. Se pare că această organizare nu a rămas mult timp în stare pură. După cum părţile sale componente sînt mai mult sau mai puţin numeroase şi ordonate după un plan. idei şi moravuri comune. societatea era organizată pe baza familiei. Puţin cîte puţin. însă. De la . Am spus în ce constă. prin urmare. reforma. Din contra însă. fiecare cu o fizionomie distinctă . formînd astfel societăţi mai complexe. pe măsură ce confederaţiile devin mai strînse. format dintr-un anumit număr de indivizi dispuşi într-un anumit fel. care poate fi depăşită cu cuvinte potrivite. Dat fiind un popor. La origine. se combină sub forme variate. dacă ne exprimăm cu putere dorinţa ca o schimbare anumită să se producă. Se constituie astfel mici agregate. în realitate. Familia încetează să fie o diviziune politică. unele cu altele şi-şi pierd vechea lor individualitate morală. despre cetate şi dependenţele ei. în care însă intră doar păstrîndu-şi personalitatea. care rămîn constante atîta timp cît condiţiile din care provin rămîn identice. fie în urma marilor zguduiri. alterarea temperamentului moral care ne este astfel revelată dovedeşte o alterare profundă a structurii noastre sociale. diferite însă de cele ale vecinilor mai îndepărtaţi. rezultă un ansamblu determinat de idei şi de practici colective. Indivizii care ocupă acelaşi teritoriu îşi creează. după părerea noastră. mai bine. independent de orice consangvinitate. Elementul caracteristic este că au fost radiate succesiv toate vechile cadre sociale. 318 Emile Durkheim este vorba de sat sau. fără a fi însă înlocuite cu ceva. care au drept unică bază materială învecinarea şi relaţiile ce rezultă de aici. şi manierele sale de a gîndi şi a acţiona . sistemul mental al unui popor este un sistem de forţe definite. Ele au dispărut fie prin uzura lentă a timpului. circumscripţiile teritoriale se confundă. Calificînd drept rău moral răul al cărui simptom este progresul anormal al sinuciderilor. ar însemna să-1 reducem la un soi de afecţiune superficială.şi noi credem că. cît de ansamblul întregii noastre dezvoltări istorice. O ultimă dovadă a necesităţii sale urgente este faptul că ea este cerută nu atît de starea actuală a sinuciderilor. pentru a deveni centrul vieţii private. prin reunirea unui anumit număr de societăţi mai mici . De cele mai multe ori. trebuie refăcută cealaltă. ele nu se închid într-o izolare sălbatică. natura fiinţei colective variază şi. ea se va înfăptui spontan. ci se unesc între ele. Agregatele rămîn segmentul elementar pentru care societatea totală este doar o reproducere la scară mare. adică doar dacă se modifică strutura sa anatomică. Vechii grupări domestice i se substituie o grupare teritorială. pe care nu-1 putem deranja sau rearanja prin simple porunci.clanurile ai căror membri erau sau se considerau rude. acestea din urmă se pot schimba doar dacă fiinţa colectivă se schimbă.

cd lisăm deoparte etapele intermediare. Statul a fost astfel obligat să se încarce cu funcţii pentru care era nepotrivit şi de care nu s-a putut achita în mod util. Fără a distruge legăturile ce unesc fiecare parte a societăţii cu statul. A-l elibera de orice presiune socială înseamnă a-1 abandona lui însuşi şi a-1 demoraliza. era desfiinţată cu violenţă toată organizarea profesională. O singură forţă colectivă a supravieţuit revoltei: statul. El a avut. în 1 Nu putem indica decît etapele principale ale acestei evoluţii. ca şi dependenţa faţă de ea. Dezvoltarea ulterioară a căilor de comunicaţii. nu poate avea asupra lor decît o influenţă îndepărtată şi discontinuă. Singura descentralizare cu adevărat utilă este însă cea care să producă simultan o concentrare superioară a forţelor sociale. Despre sinucidere 319 timp ce statul se hipertrofiază pentru a ajunge să sechestreze cît mai puternic indivizii. aceştia. rămînînd înconjurat de un amestec inconsistent de indivizi. pe atît de neputincios. pur artificiale şi nominale. organele secundare ale vieţii sociale au dispărut complet. De aici şi irosirea de forţe care i se reproşează şi care nu are vreo legătură cu rezultatele obţinute. fără a întîlni vreun centru de forţe care să-i oprească. cu care să se simtă solidar. diferenţele se diminuează treptat '. Se spune că statul este pe cît de invadator. amestecînd populaţiile. Pe de altă parte. Pentru a remedia răul. Desfiinţarea legală a fostelor provincii. Cum. a şters şi ultimele urme ale vechii stări de lucruri. proces numit descentralizare. fiind expuşi egoismului sau tulburărilor. Cum statul este departe de ei. Nu vrem să spunem că societăţile moderne au urmat cetăţii. Omul nu poate să se orienteze spre ţeluri deosebite sau să se supună unei reguli. au consa-crat-o definitiv. fără a avea legătură unii cu alţii.un oraş la altul. Marea schimbare produsă de Revoluţia franceză a fost de a aduce această uniformizare la un nivel care nu mai fusese atins înainte. Doar prin intermediul statului simt oamenii prezenţa societăţii. alunecă precum moleculele lichide. indivizii nu găsesc nimic în jur care să le impună o frînă. singura acţiune colectivă la care sînt supuşi indivizii este cea a statului. de la un district la altul. este necesar să se creeze puteri morale care să aibă asupra majorităţii indivizilor o acţiune pe care statul nu o poate avea. se propune din cînd în cînd să se restituie grupărilor locale ceva din vechea lor autonomie. crearea noilor diviziuni. fără a reuşi însă. resimţită fără energia necesară. Ea a fost îndelung pregătită de centralizarea progresivă la care procedase vechiul regim. tendinţa să absoarbă toate formele de activitate care puteau să aibă un caracter social. să-i fixeze şi să-i organizeze. Ori . El face un efort bolnăvicios pentru a se extinde asupra tuturor genurilor de treburi care îi scapă şi pe care le rezolvă prin constrîngere. decît dacă există ceva superior lui. prin forţa lucrurilor. Acestea sînt cele două caracteristici ale situaţiei noastre morale. în a-celaşi moment. De-a lungul celei mai mari părţi a existenţei. căci el este singura colectivitate organizată.

Numărul extrem de mare al morţilor voluntare este o dovadă a . decît dacă fiecare diviziune ar reprezenta o funcţie. ar permite . vom furniza mai multă materie primă activităţii autorităţilor regionale. ele ar deveni inseparabile. înRevuedesDeux-Mondes. în general preferăm să trăim în locurile natale sau în cele în care am învăţat. 320 Emile Durkheim tea îndeplini rolul destinat decît dacă. nici provincia nu au un ascendent suficient asupra noastră pentru a putea exercita o asemenea influenţă. Altfel. Ea nu şi-ar pu1 V. să uşurăm funcţionarea maşinii guvernamentale. nici recomandabil. cu unitatea sa proprie. cu moravuri şi tradiţii proprii. fără a avea nimic în comun. dar nu vom transforma astfel diferitele regiuni în medii morale.multiplicarea centrelor vieţii comune este ceea ce se poate numi descentralizarea profesională. tot mai numeroşil. Regretele ar fi zadarnice. este refractară la orice dispersare de acest gen. L'organisationdusuffrageuniversd. în loc să rămînă o convenţie. nici departamentul. care doreau să transforme grupul social în baza organizării noastre politice. 1886. Monografia sinuciderii capătă astfel o importanţă ce depăşeşte ordinul particular de fapte pe care le vizează în mod special. nu vom face decît să mai adăugăm un cadru exterior şi artificial la cele care există deja şi trebuie înlocuite. iar individul ar putea să se ataşeze de unul. adică să divizeze colegiul electoral nu în circumscripţii teritoriale. în afară de faptul că măsurile administrative nu sînt suficiente pentru un asemenea rezultat. Problemele pe care le ridică sînt solidare cu cele mai grave probleme ale epocii actuale. ci în corporaţii. vedem în ele doar etichete convenţionale. Marea dificultate nu este să se decidă prin decret că reprezentanţii vor fi numiţi prin profesie şi cîţi reprezentanţi va avea fiecare corporaţie. Viaţa generală a ţării. Vom reuşi să eliberăm ministerele suprasolicitate.Benoist. cu drepturi şi datorii proprii. definitiv unificată. Dar nu mai există „patrii" locale şi nici nu mai pot exista. fără a se desolidariza de întreg. Cum fiecare dintre centre ar fi focarul unei activităţi speciale şi restrînse. Viaţa socială nu se poate diviza. Pentru aceasta trebuie organizată mai întîî corporaţia. Progresele anormale ale sinuciderii şi răul general de care sînt atinse societăţile contemporane au aceleaşi cauze. Ea nu trebuie să fie un simplu ansamblu de indivizi care se întîlnesc în ziua votării. prin cîteva combinaţii ingenioase. fără să distrugă unitatea naţională. ci să se facă în aşa fel ca fiecare corporaţie să devină o individualitate morală. el nu este nici posibil. lipsite de semnificaţie. dar nu vom reface astfel echilibrul moral al societăţii. Este imposibil să reînviem artificial un spirit particularist care nu mai are azi fundament. Singura descentralizare care. o personalitate colectivă. Este ceea ce au înţeles scriitorii şi oamenii de stat. Vom putea însă. rămînînd totuşi coerentă şi unică. ar deveni o instituţie determinată.astăzi nici comuna.

în statistica sinuciderilor. nu ar fi necesar nici să restaurăm artificial forme sociale perimate şi cărora le-am putea insufla doar o aparenţă de viaţă. fără a lăsa loc aprecierii personale. esenţialul nu este să stabilim dinainte un plan care să prevadă totul. prea rupte de complexitatea faptelor pentru a putea fi folosite în practică. caracterele generale ale remediului şi punctul în care trebuie el aplicat. cu hotărâre. 88 Cartea a doua CAUZE SOCIALE ŞI TIPURI SOCIALE Capitolul I . Rasa. ele se înregistrează de la sine. Nici nu trebuie să exagerăm interesul pe care fl prezintă programele prea net definite. Ereditatea. dacă ştim. Putem spune chiar că cifra sinuciderilor ne oferă măsura stării menţionate. realitatea socială nu este suficient de simplă şi este încă prea puţin cunoscută pentru a putea fi anticipată în detaliu. nici să inventăm în detaliu forme complet noi şi fără analogie în istorie. Tabla de materii Prefaţă. Nu putem încerca în această lucrare să determinăm cu exactitate sub ce formă trebuie să se dezvolte germenii în viitor. Trebuie doar să căutăm în trecut germenii de viaţă nouă pe care trecutul îi conţinea şi să le sprijinim dezvoltarea. Am arătat că. Putem deci stopa curentul de tristeţe colectivă doar atenuînd maladia colectivă. Dacă am stabilit existenţa răului.în general filozofii politicii. în elaborarea cărora s-au complăcut. ci să ne apucăm. a cărei rezultantă este. Ele sînt jocuri ale imaginaţiei. 5 Introducere.stării de perturbare profundă de care suferă societăţile civilizate şi a gravităţii acesteia. adică ce va trebui să devină în detaliu organizarea profesională de care avem nevoie. 49 Capitolul ffl Sinuciderea şl factorii cosmici. putem spune că sînt exagerate şi interpretate infidel. în consecinţă. 69 Capitolul IV Imitaţia. în ce constă şi de ce depinde el. 9 Cartea înfii FACTORII EXTRA-SOCIALI Capitolul I Sinuciderea şl stările psihopatice. Dar aici. de treabă. 22 Capitolul n Sinuciderea şl stările psihologice normale. pentru a ne atinge scopul. Doar contactul direct cu realitatea poate furniza informaţiilor ştiinţifice precizia care le lipseşte. Cînd suferinţele sînt pomenite de un teoretician. Adîncirea concluziilor precedente ar fi posibilă doar în urma unui studiu special < destinat regimului corporativ şi legilor evoluţiei sale.

pregătire: Vasile Lovinescu : Mitul sfîşiat Hermann Keyserling : Analiza spectrală a Europei Marian Papahagi: Faţa şi reversul Vasili Rozanov: Apocalipsa timpurilor noastre Jules de Gaultier: Bovarismul . 226 Cartea a treia DESPRE SINUCIDERE CA FENOMEN SOCIAL ÎN GENERAL Capitolul I Elementul social al sinuciderii. Luca Piţu : Sentimentul românesc al urii de sine 2. 171 Capitolul V Sin uciderea an omică. 295 în colecţia «Eseuri de ieri şi de azi» au apărut: 1. 130 Capitolul IV • Sinuciderea altruistă. 193 Capitolul VI Forme Individuale ale diferitelor forme de sinucidere. Vasile Lovinescu : Monarhul ascuns 4. Marcel Mauss : Eseu despre dar 12. fimile Durkheim: Despre sinucidere în. Henri Bergson : Teoria rîsului 5. Henri Bergson : Cele două surse ale moralei şi religiei 13. 113 Capitolul m Sinuciderea egoistă (continuare). Ştefan Afloroaei: întîmplare şi destin 8. Miguel de Unamuno : Agonia creştinismului 11. Vladimir Soloviov : Povestire despre Antihrist 3. 241 Capitolul II Raporturile sinuciderii cu celelalte fenomene sociale. 106 Capitolul n Sinuciderea egoistă. Nicolai Berdiaev : Filosofia lui Dostoievski 7. 264 Capitolul UI Consecinţe practice.Metode pentru determinarea cauzelor şl tipurilor sociale. Leon Bloy : Salvarea prin evrei 10. Vasile Lovinescu : Incantaţia sîngelui 9. Henri Bergson : Eseu despre datele imediate ale conştiinţei 6. Lev Şestov : Revelaţiile morţii 14.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful