Geniu pustiu – rezumat

Dumas zice că romanul a existat totdeauna. Se poate. El e metafora vieţii. Priviţi reversul aurit al unei monede calpe, ascultaţi cântecul absurd al unei zile [...] extrageţi din asta poezia ce poate exista în ele şi iată romanul – acestea sunt rândurile de început ale romanului Geniu pustiu, o capodoperă eminesciană ce se numără printre «cărţile de care rămâi cumva îndrăgostit»… Privit în articulaţiile lui profunde, dincolo de orice aparentă discontinuitate dintre primele două părţi (eseistice) şi ultima (epică), Geniu pustiu este un roman poetic în care experienţa spirituală proprie, transpusă în ficţiune, se converteşte în mituri lirice de o semnificaţie deosebită pentru configurarea structurii genialităţii creatoare eminesciene (luând în considerare, bineînţeles, şi toate imperfecţiunile ce sar putea găsi acestui text de tinereţe). Mai mult decât atât, viaţa, cu implicaţiile ei, cu trările ei, este transfigurată într-o viziune oarecum fantastică, dar nu în sensul fantasticului, ci în sensul pe care îl presupune poemul în proză. Personajele, fiinţele de hârtie, sunt voci lirice, măşti ale poetului neliniştit şi arzător (în acest sens, amintesc faptul că a fost propus un alt titlu al romanului, prin 1870-1871, respectiv Geniu furtunatec), care interoghează lucid realitatea şi existenţa într-o pornire de cuprindere şi comprehensiune a istoriei şi, în esenţă, a întregului univers. Mihai Eminescu îi delegă autoritatea sa unui narator personaj, care cugetă asupra condiţiei sale, într-un Bucureşti melancolic. Într-o cafenea îl întâlneşte pe Toma Nour, un june în care găseşte un Tasso (poet italian), pe care să-l studieze mai de aproape. Între cei doi se leagă o strânsă prietenie şi după plecarea lui Toma în străinătate din cauza unei boli care se va dovedi fatală pentru erou, acesta îi trimite lui Eminescu manuscrisul biografiei sale. Urmează pagini din viaţa zbuciumată a lui Toma, unele dintre cele mai frumoase pagini de literatură care s-au scris vreodată… Având o copilărie săracă, Toma rămâne fără mamă de la o vârstă fragedă, însă tatăl, din puţinul său, reuşeşte să-l dea la şcoală. Acolo îl cunoaşte pe Ioan, care îi devine prieten de suflet şi alături de care va trăi cele mai triste momente din viaţă. Toma îi este ca un înger păzitor lui Ioan atunci când iubita lui părăseşte lumea celor vii, însă dragostea nu-l ocoleşte pe erou, el îndrăgostindu-se de un înger de marmură, de Poesis, sora Sofiei (iubita lui Ioan). Iubirea dintre Toma şi Poesis este sublimă; amândoi săraci, aveau ca unică bogăţie sentimentele lor sincere. Dar acest amor timid ca al columbilor de argint cade în anul durerei 1848 (coordonată temporală a romantismului), când Poesis moare, iar Toma descoperă că matroana vetrei sale, era întreţinută de un conte care îi plătise şi cortegiul funerar. Îi va fi alături în acest impas pentru puţin timp, Ioan, care îl părăseşte, lăsându-i casa. Toma nu poate să rămână izolat în casa bunului său prieten, izolat printre picturile acestuia şi se reîntoarce acasă la tatăl său. Revoluţiunea ardea în câmpia Transilvaniei, însă Toma avea o atitudine indiferentă, sufletul său era pustiit. În urma unui conflict interior, Toma îşi alcătuieşte un arsenal de luptă rudimentar şi porneşte la război. Este martorul unor scene de o cruzime ieşită din comun, însă are tăria de a răzbuna moartea unei fete de preot, Maria, prin incendierea casei în care se aflau canibalii. Îl întâlneşte şi pe Ioan şi ca doi adevăraţi soldaţi vor lupta pentru apărarea pământului străbun. În timpul revoluţiei îl vor omorî şi pe contele maghiar, care fusese o piedică pentru iubirea dintre Toma şi frumoasa Poesis. Din păcate, Ioan îşi pierde viaţa pe frontul de război, fiind îngropat de Toma. După ce îi dau o lecţie unui morar pentru că trădase armata română, urmează imaginea terifiantă a câmpului de luptă, în care moartea devenise starea cea normală. Deznodământul romanului îl readuce în prim-plan pe Toma, care după ce revoluţiunea se sfârşise, se reîntoarce acasă la bătrânul său părinte. În ultimele rânduri ale operei, după ce îşi îngroapă tatăl, care adormise de bătrâneţe, Toma Nour afirmă, autocaracterizându-se: Întristarea-mi intrase-n inimă, întristarea şi pustiul. Tortura sufletească a protagonistului provine, ca şi la eroii byronieni, dintr-o exacerbare a sensibilităţii şi a lucidităţii, explicabilă la naturile înzestrate genial, aşa cum afirma Schopenhauer. La fel

suferinţa s-a aliat tot mai mult cu o profundă conştiinţă a damnării care-l proiectează definitiv pe erou într-o zonă a tragicului. voi gândi şi eu numai la tine. dându-şi seama că aceasta se sinucise din cauză că nu putea să fie alături de el. numai. copilul meu! Te iubesc! Gândeşte-te la mine – de voi putea. Sfârşitul istorisirii este încărcat de un profund dramatism. o lacrimă pe obrazul unui înger care nu mai ştie să se întoarcă în Rai… Geniu pustiu sau lupta cu eul pentru împlinirea unui ideal. premisă a unei nelinişti metafizice. Geniu pustiu este mai mult decât un roman. în care Toma. idolatrizat de mulţi… dar şi criticat de alţii… Geniu pustiu sau biografia unui surâs care s-a stins în cenuşa proprie. iar nonvalorile tenace au ajuns să-i dea un alt curs de evoluţie decât cel firesc… Cu alte cuvinte. Nu mă respinge. dar mai ales cu limita însăşi într-o societate în care valorile adevărate s-au degradat. citeşte o scrisoare în care aceasta îi explică motivele trădării sale. acasă la iubita lui defunctă (la Cluj). dar care prin fiecare lectură renaşte. apreciat. nucleu al crezului artistic eminescian… este poezia ultimului romantic… este visul neîmplinit al unui suflet neînţeles de unii. eroii fiinţându-se într-o lume în care s-au confruntat nu numai cu indiferenţa şi cu scepticismul unei generaţii blazate şi înfrânte în elanurile ei spirituale. tocmai această suferinţă. strângând aerul camerei la pieptul său. cuplul nu poate să depăşească interesele exterioare şi lumea meschină.cum comentează şi Mihai Drăgan. pe care Eminescu l-a folosit ca o armă împotriva timpului… Geniu pustiu se continuă cu povestirea intitulată Poesis. Iubirea dintre cei doi nu se împlineşte. cândva… Geniul încă mai speră… Nu cred (sau nu vreau să cred) că geniul a renunţat la luptă şi s-a consolat în a se fiinţa într-un pustiu inefabil… pentru că Geniul pustiu… trece peste nemărginirea timpului… este oriunde şi poate nicăieri… Oare este prea devreme sau prea târziu să încercăm să-l înţelegem…? . copilul meu – lasă-mă să fiu a ta… Naratorul personaj îşi cere iertare de la Poesis. specific romantic: Acea epistolă conţinea toată istoria mea. devine un atotputernic vis al creaţiei. respectiv sărăcia şi îşi ia rămas bun: Adio. o luptă fără sfârşit… Undeva.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful